DECIZII RELEVANTE

Trimestrul al IV-lea 2018

Selecţia şi prelucrarea speţelor a fost realizată de:

SECŢIA I-A CIVILĂ

- judecător Florin ŞUIU
SECŢIA A II-A CIVILĂ
- judecător conf. univ. dr. Marian BRATIŞ - Vicepreşedinte Curtea de Apel Timişoara
SECŢIA LITIGII DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE
- judecător dr. Carmen PÂRVULESCU – Vicepreşedinte Curtea de Apel Timişoara
- judecător Camelia LUCACIUC
SECŢIA PENALĂ
- judecător conf. univ. dr. Marian BRATIŞ - Vicepreşedinte Curtea de Apel Timişoara

Grefier-documentarist Floare NYIREDI

Cuprins

SECŢIA I-A CIVILĂ ............................................................................................................................ 4

§. Drept civil. Drepturi reale .......................................................................................... 4

1. Expropriere de fapt. Calculul despăgubirilor ..................................................................... 4

2. Imobil preluat abuziv de Statul Român. Acţiune în revendicare de drept comun.

Admisibilitate ................................................................................................................................. 8

§. Drept civil. Dreptul familiei ...................................................................................... 13

3. Minor. Plasament în regim de urgenţă pe cale de ordonanţă preşedinţială. Menţinerea

măsurii .......................................................................................................................................... 13

§. Drept procesual civil ................................................................................................ 19

4. Eroare materială. Înţeles .................................................................................................... 19

5. Recuzare. Bănuială legitimă. Condiţii ............................................................................... 21

SECŢIA A II-A CIVILĂ .................................................................................................................... 24

§. Drept civil. Contractele ............................................................................................ 24

6. Contract de vânzare-cumpărare. Cauza încetării contractului – nexecutarea, în parte,

a obligaţiei de plată a avansului din preţul de cumpărare. Rezoluţiunea contractului.
Efectul specific – repunerea părţilor în situaţia anterioară. Înlăturarea efectelor clauzei de
dezicere. Cerinţele dezdăunării creditorului obligaţiei nexecutate ......................................... 24

§. Dreptul insolvenţei .................................................................................................. 32

7. Acţiune în răspundere civilă a societăţii de asigurare declarată în faliment. Încetarea

acţiunii .......................................................................................................................................... 32

8. Cererea creditorului pentru deschiderea procedurii insolvenţei. Creanţe reprezentate

de dobânzi şi penalităţi asupra ratelor de leasing de plată după rezilierea contractului de
leasing şi restituirea bunului de către debitorul utilizator. Respingerea cererii ................... 42

9. Închiderea procedurii insolvenţei, ca urmare al realizării planului de reorganizare al

debitorului şi achitării tuturor creanţelor prevăzute în programul de plăţi. Cerere în
constatarea inexistenţei dreptului creditorului de a solicita debitorului plata diferenţei
dintre creanţa achitată potrivit planului de reorganizare şi creanţa înregistrată în tabelul
definitiv al creanţelor. Admiterea cererii .................................................................................. 47

1
SECŢIA LITIGII DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE .......................................................... 51

§. Dreptul asigurărilor sociale ...................................................................................... 51

10. Indemnizaţie părinte erou martir. Mod de calcul. Succesiune de legi în timp .......... 51

11. Pensie de invaliditate. Decizia privind recalcularea pensiei de invaliditate ca urmare

a schimbării cauzei invalidităţii în urma revizuirii medicale .................................................. 58

§. Dreptul muncii ......................................................................................................... 62

12. Acţiune în constatarea contractului de colaborare ca având natura unui contract de

muncă 62

13. Dobânda penalizatoare. Anatocismul. Posibilitatea acordării dobânzilor

penalizatoare la dobânzile stabilite anterior printr-un titlu executoriu judiciar .................. 69

14. Obligaţia angajatorului de eliberare a unei adeverinţe–tip privind condiţiile de

muncă şi vechimea, precum şi cu privire la stabilirea mediei veniturilor totale brute pe
ultimele 12 luni înaintea depunerii cererii de pensionare ........................................................ 76

15. Vechime în magistratură. Perioada cuprinsă între promovarea examenului de

admitere şi numirea în funcţia de procuror stagiar ................................................................. 82

SECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL ....................................................... 91

§. Contencios administrativ şi fiscal ............................................................................. 91

16. Constituirea prealabilă a cauţiunii cerută de lege – condiţie de admisibilitate a

contestaţiei, pentru a se trece la soluţionarea acesteia de către CNSC................................... 91

17. Natura juridică a raportului născut între angajator, pe de o parte şi Casa de

Asigurări de Sănătate, pe de alta parte, cu privire la sumele reprezentând indemnizaţii
plătite de către angajatori asiguraţilor, care depăşesc suma contribuţiilor datorate de ceştia
în luna respectivă, ce pot fi solicitate potrivit dispoziţiilor art. 38 alin. (2) din OUG nr.
158/2005 ...................................................................................................................................... 103

18. Recalcularea drepturilor salariale ale funcționarilor publici încadrați in cadrul

Inspectoratului Teritorial de Muncă Timiș prin includerea în salariul de baza a
cuantumului nivelului mediu al stimulentelor pe fiecare funcţie ce le-au fost acordate din
fondurile constituite în temeiul OG nr. 92/2003, OG nr. 29/2004, art. 14 alin. (1) din Legea
nr. 285/2010 (începând cu data de 01.01.2011) şi Legea nr. 116/2004. Aplicarea majorărilor
salariale de 8% şi 7,4% prevăzute de art.1 alin. (1) din OUG nr. 19/2012 începând cu data
de 01.06.2012, respectiv 01.12.2012 precum şi majorarea salarială de 10% intervenita în
baza OG nr. 83/2014 la totalul salariului brut rezultat din primul capăt de cerere, plata
diferenţelor salariale rezultate din recalculare, actualizat cu indicele de inflaţie, precum şi
plata în continuare pana la încetarea raportului de serviciu ................................................ 110

2
 §. Taxe şi impozite ......................................................................................................117

19. Aplicare majorare impozit pe clădiri prin hotărâre a Consiliului local. Condiţii ... 117

20. Termenul de prescripţie a dreptului de a stabili creanţe fiscale ............................... 127

SECŢIA PENALĂ ............................................................................................................................. 136

§. Drept penal. Partea generală ..................................................................................136

21. Prescripţia răspunderii penale. Încetarea procesului penal. Aplicarea directă a

deciziei Curţii Constituționale prin care se constată neconstituţionalitatea normei penale
privind „întreruperea termenului prescripţiei răspunderii penale prin orice act de
procedură efectuat în cauză” .................................................................................................... 136

§. Drept penal. Partea specială ...................................................................................140

22. Infracţiunea de înşelăciune prin inducerea în eroare a beneficiarului cec-ului asupra

disponibilităţilor băneşti ale trăgătorului, în concurs ideal cu infracţiunea de emitere de file
cec fără acoperire. Nelegalitate. Înlăturarea concursului de infracţiuni. Achitarea
inculpaţilor pentru infracţiunea de emitere de file cec fără disponibil bănesc .................... 140

§. Drept procesual penal. Partea specială....................................................................147

23. Schimbarea încadrării juridice a faptelor, după parcurgerea procedurii simplificate,

fără punerea în discuţia procurorului, inculpaţilor şi persoanei vătămate a noii încadrări
juridice. Condamnarea inculpaţilor potrivit încadrării juridice schimbate. Încălcarea
dreptului la un proces echitabil. Nulitatea absolută a sentinţei ............................................ 147

3
 SECŢIA I-A CIVILĂ

§. Drept civil. Drepturi reale

1. Expropriere de fapt. Calculul despăgubirilor

 Legea nr. 33/1994: art. 21-26

 Curtea Constituţională: Decizia nr. 12/ 2015 şi Decizia nr. 380/2015

În situaţia în care preluarea imobilului a fost calificată ca fiind o expropriere de fapt

şi s-a dispus ca expropriatorul să îl despăgubească pe proprietar, data la care se raportează
calculul despăgubirilor este cea a transferului dreptului de la proprietar la expropriator.

(Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 134 din 26 septembrie 2018,

rezumată de judecător Florin Şuiu)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, reclamanţii Municipiul Timişoara

prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Primarul Municipiului Timişoara au
solicitat în contradictoriu cu pârâtul A… ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună
exproprierea terenului arabil extravilan înscris în CF nr. […] Timişoara în suprafaţă de 8800
mp şi să fie stabilit cuantumul despăgubirii pe care expropriatorul Municipiul Timişoara o va
achita pârâtului pentru terenul care este aferent lucrării de interes local „Linia electrică aeriană
LEA 110 KV”.
În motivare au arătat că prin decizia civilă nr. 242/A/2011 a Curţii de Apel Timişoara,
irevocabilă prin decizia nr. 21/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ambele pronunţate în
dosar nr. […]/30/2009, Consiliul Judeţean Timiş a fost obligat la declararea utilităţii publice
a terenului sus-arătat, iar Municipiul Timişoara a fost obligat să solicite instanţei exproprierea
conform procedurilor prevăzute de Legea nr. 33/1994.
Prin Hotărârea Consiliului Judeţean Timiş nr. […]/29.03.2012 a fost declarată
utilitatea publică a terenului, iar Municipiul Timişoara a fost desemnat expropriator, oferind
suma de 4.400 euro pentru întreaga suprafaţă de teren.
În drept au invocat prevederile art. 4 alin. (2), art. 21 şi următoarele din Legea nr.
33/1994.
Pe cale reconvenţională, pârâtul a solicitat obligarea reclamanţilor la plata unei
despăgubiri calculată în conformitate cu dispoziţiile art. 26 şi următoarele din Legea nr.
33/1994, aceasta fiind în cuantumul calculat de expertul B…, respectiv 448.800 euro.
Prin sentinţa civilă nr. 1048/05.07.2017 pronunţată în dosar nr. […]/30/2014,
Tribunalul Timiş a admis în parte acţiunea reclamanţilor şi a admis cererea reconvenţională
formulată de pârât.

4
 În consecinţă, a dispus exproprierea în favoarea reclamantului a terenului în suprafaţă
de 8800 mp aferent lucrării de interes local şi l-a obligat să plătească pârâtului suma de
378.224 euro (în echivalent în lei la momentul plăţii) reprezentând despăgubirea aferentă.
Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut că prin decizia civilă nr. 242/A/15.02.2011
pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosar nr. […]/30/2009 (irevocabilă prin decizia nr.
21/09.01.2012 a ICCJ) a fost admisă cu putere de lucru judecat între părţile prezentului dosar
acţiunea formulată de A… şi, în consecinţă, Consiliul Judeţean Timiş a fost obligat să declare
utilitatea publică a terenului arabil extravilan înscris în CF […] Timişoara, iar Municipiul
Timişoara, să solicite instanţei exproprierea conform procedurii prevăzute de Legea nr.
33/1994.
În executarea celor astfel dispuse şi în finalul procedurii administrative ce s-a derulat,
comisia constituită prin dispoziţia Primarului Municipiului Timişoara a propus o despăgubire
totală de 4.400 de euro, propunere acceptată prin Hotărârea nr. […]/22.08.2014 a comisiei
constituită în cadrul Consiliului Judeţean Timiş.
În ceea ce priveşte necesitatea exproprierii terenului, tribunalul a constatat că sunt
îndeplinite condiţiile prevăzute în acest sens de prevederile art. 1-3 din Legea nr. 33/1994.
Fiind contestat cuantumul despăgubirii propus de expropriator şi pentru stabilirea
acestuia potrivit criteriilor prevăzute de art. 26 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 33/1994, instanţa a
dispus efectuarea unui raport de expertiză şi a validat constatarea experţilor privind categoria
de folosinţă a terenului şi opinia exprimată de doi dintre experţi, apreciind că aceştia au
stabilit valorii despăgubirilor cu respectarea criteriilor prevăzute de art. 26 alin. (1) şi (2) din
Legea nr. 33/1994, prin raportare la preţul stabilit pentru imobile similare.
Împotriva sentinţei au declarat apel reclamanţii care au solicitat schimbarea ei în
sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată şi al respingerii cererii reconvenţionale
şi au învederat în esenţă că prin obiecţiunile la raportul de expertiză au arătat că experţii au
utilizat comparabile din categoria terenurilor curţi construcţii şi nu din cea de teren agricol
situat în intravilanul extins al municipiului şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş care a
solicitat schimbarea ei în parte în sensul stabilirii unor despăgubiri prin raportare la valoarea,
categoria şi destinaţia terenului din momentul exproprierii în fapt arătând, în esenţă, că
valoarea despăgubirilor stabilită de experţi nu se raportează nici la momentul întocmirii
expertizei, nici la cel al exproprierii şi are în vedere altă categorie de folosinţă a terenului.
Astfel învestită, instanţa de apel a reţinut că exproprierea constă în achiziţia forţată
pentru cauză de utilitate publică a unor bunuri din proprietatea privată în vederea executării de
lucrări de utilitate publică cu plata unei drepte şi prealabile despăgubiri şi că, în acord cu
prevederile art. 1 din Legea nr. 33/1994, ale art. 44 alin. 3 din Constituţia României şi ale art.
1 alin. (1) din Protocolul 1, art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 stabileşte că „despăgubirea
se compune din valoarea reală a imobilului…” iar alineatul 2 al aceluiaşi articol prevede că
„la calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de
preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ
teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză…”.
Instanţa a apreciat că în stabilirea momentului la care se raportează calculul
despăgubirilor cuvenite pârâtului în cauza de faţă, sunt relevante statuările Curţii
Constituţionale potrivit cărora „18… reglementarea-cadru în materia exproprierii o constituie
5
Legea nr. 33/1994… Procedural, exproprierea parcurge două etape: administrativă şi
judiciară, ambele obligatorii. În etapa judiciară… dacă părţile nu se învoiesc asupra
despăgubirii, instanţa va stabili cuantumul despăgubirilor pe baza expertizei administrate în
cauză şi va pronunţa hotărârea judecătorească… 19… în urma parcurgerii procedurii
menţionate, despăgubirile acordate sunt stabilite în raport cu valoarea imobilului de la
momentul realizării transferului dreptului de proprietate… 23… legea specială, respectiv
Legea nr. 198/2004, cuprinde o dispoziţie derogatorie faţă de cea generală - Legea nr.
33/1994… în privinţa momentului realizării transferului de proprietate… Având în vedere
soluţia normativă a legii speciale în privinţa momentului de la care operează transferul
dreptului de proprietate… Curtea constată că o atare măsură trebuie corelată, în mod logic, cu
stabilirea despăgubirilor la valoarea imobilului de la data exproprierii… Dacă în privinţa
exproprierii reglementate de legea generală această exigenţă constituţională este pe deplin
respectată…,în privinţa legii speciale aplicarea art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994,
respectiv sintagma „la data întocmirii raportului de expertiză”, generează o situaţie juridică ce
se abate de la o asemenea finalitate în sensul că expertiza judiciară dispusă nu reflectă
valoarea bunului de la momentul contemporan realizării transferului dreptului, ci o valoare de
la un moment ulterior care nu este cert…”, (Decizia nr. 12/15 ianuarie 2015).
Curtea de apel a observat că tot instanţa de contencios constituţional a constatat că „…
valoarea bunului expropriat nu poate fi alta decât cea stabilită la momentul contemporan
realizării transferului dreptului…Aplicarea tale quale în ipoteza determinării cuantumului
despăgubirii prevăzute de Legea nr. 255/2010 a dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr.
33/1994, respectiv sintagma „la data întocmirii raportului de expertiză”, generează o situaţie
juridică ce se abate de la finalitatea anterior referită, în sensul că expertiza judiciară dispusă
nu reflectă valoarea bunului de la momentul contemporan realizării transferului dreptului…”
(Decizia nr. 380/26 mai 2015).
Aceste statuări, a reţinut instanţa de apel, sunt relevante tocmai pentru că vizează
situaţiile speciale, astfel că aplicarea în aceste situaţii derogatorii a normei generale ar avea ca
finalitate stabilirea valorii imobilului la un alt moment decât cel al transferului dreptului,
anume la un moment care nu este cert.
Raportat la aceste considerente, instanţa a reţinut că prin hotărârile pronunţate în
dosarul nr. […]/30/2009 mai sus-arătat, instanţele au reţinut cu autoritate de lucru judecat că
modalitatea de realizare a lucrărilor de interes public pe terenul proprietarului nu a urmat
procedura stabilită de Legea nr. 33/1994 ci are natura unei exproprieri de fapt (aceeaşi natură
fiind susţinută şi de expropriat).
În consecinţă, această modalitate de luare în stăpânire a terenului (în lipsa unei
despăgubiri) de către autoritatea publică care s-a comportat ca un veritabil proprietar şi a
edificat aici capacitatea energetică de interes public excede regulilor stabilite de legea
generală (nr. 33/1994), situaţie care - la fel ca în situaţia celorlalte derogări examinate de
Curtea Constituţională mai sus-arătate - face ca prevederile art. 26 din lege referitoare la
momentul de referinţă în calculul despăgubirilor aici prevăzut să nu se aplice tale quale.
Cu privire la acest moment, curtea de apel a observat că pentru a admite cererea
reclamantului de obligare a autorităţilor locale la îndeplinirea procedurii de expropriere
care,conform legii, trebuia urmată anterior ocupării terenului (cerere ce a făcut obiectul
6
dosarului nr. […]/30/2009 sus-arătat), instanţele au validat susţinerile acestuia potrivit cărora
faptul că proprietatea sa este traversată de o linie electrică face imposibilă exercitarea
atributelor dreptului de proprietate, iar amplasarea acestei linii pe terenul său ce nu a fost
cumpărat (expropriat) echivalează cu o expropriere în fapt, deoarece lasă fără conţinut dreptul
de proprietate.
Conform certificatului de moştenitor şi înscrierilor de carte funciară, pârâtul a
dobândit terenul prin moştenire în luna martie a anului 2005.
Or, faptul că dreptul astfel dobândit era lipsit de conţinut - chiar de la momentul
dobândirii proprietarul fiind în imposibilitate să exercite atributele recunoscute acestui drept -
este, evident, consecinţa preluării terenului în condiţiile arătate, preluare asimilată cu
exproprierea de fapt invocată, deci cu transferul nelegal al acestui drept către autoritatea
publică, ceea ce echivalează cu lipsirea de dreptul cuvenit pârâtului chiar de la acel moment.
În prima acţiune, pârâtul (reclamant în acea cauză) a solicitat ca instanţa să oblige
autorităţile să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 33/1994 ulterior preluării în fapt a
terenului nu pentru că nerespectarea în sine a acestor proceduri l-ar fi nemulţumit - deci nu
pentru că ar fi urmărit efectuarea lor post factum exclusiv pentru ca situaţia de fapt să intre
formal în legalitate - ci pentru că a dobândit un drept de proprietate fără conţinut, valid din
punct de vedere formal, dar practic, lipsit de obiectul material, scopul fiind în mod evident
acela de a obţine despăgubiri.
În consecinţă, a concluzionat instanţa, data la care urmează să se raporteze calculul
despăgubirilor cuvenite pentru terenul astfel preluat [calcul ce se efectuează în condiţiile art.
26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994] coincide cu cea a dobândirii de către pârât a calităţii de
titular al unui drept de care nu putea dispune în condiţiile art. 480 Cod civil de la 1864 în
vigoare la acea dată, anume luna martie 2005, această concluzie fiind în concordanţă inclusiv
cu necesitatea de stabilire a unui moment cert pentru calculul valorii reale a bunului preluat,
necesitate la care s-a referit Curtea Constituţională în deciziile sus-arătate.
Faţă de cele mai sus-arătate, au fost respinse atât susţinerile reclamanţilor apelanţi
referitoare la legalitatea stabilirii valorii terenului în cursul procedurilor urmate de instituţiile
publice anterior sesizării instanţei cu prezenta cerere, cât şi cele ale pârâtului intimat privind
data stabilirii aceleiaşi valori ca fiind cea a întocmirii raportului de expertiză.
În sensul celor arătate, instanţa a solicitat experţilor efectuarea unui supliment la
raportul întocmit în primă instanţă, obiectivul stabilit fiind cel de calculare a cuantumului
despăgubirilor prin raportare la preţul cu care s-au vândut în mod obişnuit terenuri de acelaşi
fel cu cel expropriat în unitatea administrativ teritorială în perioada martie 2005, concluzia
unanimă a experţilor fiind aceea că valoarea terenului expropriat calculată la momentul astfel
stabilit este de 281600 euro, valoare ce nu a fost contestată în condiţiile art. 338 alin. (2)
C.pr.civ.
Pentru aceste considerente, instanţa a admis apelurile declarate de reclamanţi şi de
Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş şi a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a
obligat reclamantul Municipiul Timişoara să plătească pârâtului echivalentul în lei la
momentul plăţii a sumei de 281.600 euro cu titlu de despăgubire aferentă imobilului
expropriat şi a menţinut în rest sentinţa.

7
 2. Imobil preluat abuziv de Statul Român. Acţiune în revendicare de drept
comun. Admisibilitate

 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie: Decizia nr. 33/2008

 Cod civil 186: art. 480
 Protocolul 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului: art. 1 pct. 1
 CEDO: cauza Maria Atanasiu ş.a. împotriva României

În sensul Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,ulterior apariţiei

Legii nr.10/2001 revendicarea pe calea dreptului comun a unui imobil ce intră sub incidenţa
acestei legi este permisă doar în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea
specială şi Convenţie.
(Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 272 din 19 decembrie 2018,
rezumată de judecător Florin Şuiu)

Prin acţiunea înregistrată la Judecătoria Ineu reclamanta Asociaţia A… Răpsig a

solicitat în contradictoriu cu pârâta Comuna Bocsig prin Primar să se constate preluarea fără
titlu a imobilului intravilan cu casa nr. […], să îi fie restituit imobilul în natură şi să se
rectifice cartea funciară, inclusiv sub aspectul radierii dreptului de administrare operativă
înscris în favoarea Sfatului Popular Răpsig.
În motivare a arătat că este succesoarea în drepturi a fostului proprietar tabular, că s-a
înfiinţat şi a acţionat în temeiul Legii nr. 247/2005, că imobilul revendicat i-a fost atribuit ca
sediu de la înfiinţare şi că achită pentru el taxe şi impozite.
A mai arătat că din neştiinţă, pentru acest imobil nu s-au urmat procedurile prevăzute
de Legea nr. 10/2001, situaţie în care singura cale de a-l revendica este cea de drept comun
statuată prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, întrucât situaţia de fapt
se suprapune pe ipoteza din decizie, anume imobilul a fost preluat fără titlu, se află în
continuare în proprietatea statului, este în posesia de facto şi de jure a asociaţiei şi restituirea
nu ar aduce atingere unui alt drept ori securităţii raporturilor juridice.
În drept a invocat prevederile art. 563, art. 907, art. 908 Cod civil şi decizia RIL nr.
33/2008.
Prin sentinţa civilă nr. 202/18.04.2018, Judecătoria Ineu a respins acţiunea
reclamantei.
Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut că imobilul în litigiu a aparţinut lui B…
Răpsig şi că, fiind preluat de Statul Român în anul 1962 în temeiul Legii pentru reformă
agrară, situaţia sa juridică este reglementată de Legea nr. 10/2001, act normativ special cu
dispoziţii derogatorii de la dreptul comun şi prioritar în raport cu reglementările generale.
Ulterior intrării în vigoare a acestei legi, persoanele care solicită retrocedarea
imobilelor trecute în proprietatea statului în perioada de referinţă a legii sunt ţinute să se
conformeze termenelor, condiţiilor şi procedurilor prevăzute de acest act normativ, persoana
interesată neavând posibilitatea să opteze între legea specială şi dreptul comun reprezentat de
acţiunea în revendicare întemeiată pe art. 563 Cod civil (art. 480 din vechiul Cod civil),
8
dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 dispunând şi ele că bunurile preluate de stat fără titlu
valabil pot fi revendicate de foştii proprietari dacă nu fac obiectul unei legi speciale de
reparaţie.
A mai reţinut instanţa că prin Decizia nr. 33/2008 invocată de reclamantă, Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie a stabilit că de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile
Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi
dreptul comun în materia revendicării (art. 480 Cod civil), în concursul dintre legea specială şi
legea generală rezolvarea fiind în favoarea legii speciale.
Prin aceeaşi decizie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a examinat raportul dintre legea
internă (Legea nr. 10/2001) şi Convenţie şi a stabilit (cu referire la art. 6 din Convenţie) că
adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecinţa
imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie în situaţia
în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă.
Faptul că această cale specială este sau nu efectivă poate fi constatat printr-o analiză în
concret a fiecărei cauze şi că (din perspectiva art. 1 pct. 1 din Protocolul 1) „în procedura de
aplicare a Legii nr. 10/2001, în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi
concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispoziţiile art. 1 alin. 1 din Primul
Protocol adiţional la Convenţie, ceea ce impune prioritatea normei din Convenţie”. În acelaşi
sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că există şi excepţii, respectiv că „nu se poate
aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge
la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare situaţie să se poată
prevala de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure
accesul la justiţie”.
Din perspectiva acestor statuări, prima instanţă a reţinut că reclamanta poate uza de
dispoziţiile dreptului comun printr-o acţiune precum cea de faţă doar dacă se poate prevala de
un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1; or, speranţa de a vedea renăscută supravieţuirea unui
vechi drept de proprietate care este de mult timp neexercitat nu poate fi considerată un bun
actual, iar reclamanta nu beneficiază nici de o creanţă în virtutea căreia să poată pretinde că
are cel puţin o speranţă legitimă de a obţine exerciţiul efectiv al dreptului de proprietate în
condiţiile în care nu a efectuat nici un demers judiciar sau administrativ timp de 18 ani pentru
a redobândi proprietatea bunului, în acest sens, în cauza Atanasiu contra României, Curtea
stabilind că în cazul în care nici o jurisdicţie ori autoritate administrativă internă nu a
recunoscut dreptul reclamantului la restituirea bunului, acesta nu constituie „un bun actual” în
sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
În consecinţă, a reţinut instanţa, reclamanta nu se poate prevala de un bun în sensul art.
1 din Primul Protocol, astfel că nu poate recurge la acţiunea întemeiată pe dispoziţiile
dreptului comun şi, faţă de cele arătate, cum constatarea nevalabilităţii titlului statului
constituie doar o premisă necesară admiterii acţiunii în revendicare, o asemenea cerere este
lipsită de interes, iar capătul de cerere privind rectificarea de carte funciară este accesoriu
revendicării şi, astfel, nu poate fi admis.
Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei a fost respins prin decizia civilă nr.
652/03.07.2018 pronunţată de Tribunalul Arad.

9
 Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut în esenţă că până în prezent, reclamanta nu a
întreprins vreun demers în vederea redobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului; că
prin Legea nr. 10/2001 s-a reglementat o procedură de reparaţie în folosul proprietari abuziv
deposedaţi în perioada de referinţă, după apariţia acesteia singura cale pentru obţinerea
restituirii fiind cea prevăzută de acest act normativ, neputând fi primite cererile formulate în
baza dreptului comun, raportul între legea specială şi dreptul comun fiind tranşat de instanţa
supremă prin mai multe decizii în interesul legii (Decizia nr. 53/2007, Decizia nr. 33/2008) în
sensul că, în principiu, nu există posibilitatea de a opta între legea specială şi dreptul comun în
materia revendicării.
A mai reţinut tribunalul că reclamanta susţine că îi sunt aplicabile dispoziţiile
alineatului 2 din Decizia nr. 33/2008 cu motivarea că se poate prevala de un bun în sensul
Convenţiei deoarece imobilul se circumscrie prevederilor Legii nr. 10/2001, i-a fost atribuit ca
sediu şi plăteşte impozit aferent dreptului de proprietate; or, în considerentele Deciziei nr.
33/2008 se arată că „… persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu
au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului
comun în materia revendicării…” şi că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act
normativ şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această
procedură în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicare.
Este adevărat, a observat instanţa, că în considerentele deciziei se arată că nu se poate
aprecia că existenţa legii speciale exclude în toate situaţiile posibilitatea de a recurge la
acţiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul, într-o atare acţiune, se prevalează de
un bun în sensul normei europene, sens în care trebuie să i se asigure accesul la justiţie, astfel
că alineatul 2 al deciziei se aplică în acele situaţii în care, în procedura de aplicare a Legii nr.
10/2001, în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a
măsurilor reparatorii, se iveşte un conflict cu dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1. ,însă la
momentul sesizării instanţei cu prezenta acţiune, reclamanta nu avea un bun actual pentru că
nu exista o decizie administrativă sau judecătorească definitivă prin care să i se
recunoască dreptul de proprietate şi, astfel, acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul
comun nu poate fi primită.
Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta.
În motivare a invocat incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. pr.
civ., învederând că motivarea deciziei este echivocă şi conţine numeroase contradicţii.
În acest sens, a reiterat susţinerile potrivit cărora cauza se circumscrie Deciziei nr.
33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a apreciat că nu există discuţii privind
condiţiile de admisibilitate, arătând că bunul a aparţinut antecesoarei sale, a fost preluat de
stat şi făcea obiect al Legii nr. 10/2001, nu a fost solicitat pe calea acestei legi, nu a fost
înstrăinat, că aceste aspecte nu au fost contestate şi că imobilul i-a fost repartizat ca sediu la
înfiinţare, composesoratul fiind cel care plăteşte impozit pentru proprietate.
A arătat că tribunalul, cantonându-şi motivarea pe aceea că reclamanta nu a urmat
procedura Legii nr. 10/2001, contrazice raţiunea deciziei nr. 33/2008, aceea a aplicabilităţii
dreptului comun în situaţia în care nu s-a urmat calea prevăzută de legea arătată.
A susţinut că revendicarea în baza Legii nr. 10/2001 nu era posibilă din motive
obiective, câtă vreme composesoratele au fost create ca subiecte de drept îndreptăţite prin
10
modificările aduse în baza Legii nr. 247/2005 Titlul VI articolului 28 din Legea nr. 18/1991.
Or, bunul trebuia revendicat în baza Legii nr. 10/2001 până la 14 februarie 2002, iar subiectul
de drept care putea să-l revendice s-a născut juridic abia la intrarea în vigoare a Legii nr.
247/2005, această situaţie atipică nefiind acoperită de cadrul legal indicat de Decizia nr.
33/2008.
A invocat incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C.pr.civ., arătând
că tribunalul a ignorat motivele de apel şi nu le-a analizat, ci doar a reluat fără o justificare
temeinică considerentele nelegale ale primei instanţe.
Astfel investită, instanţa de recurs a reţinut următoarele:
Solicitând primei instanţe să constate preluarea fără titlu a imobilului şi să dispună să
îi fie restituit cu consecinţa rectificării corespunzătoare a cărţii funciare, reclamanta a arătat că
este succesoarea în drepturi a fostului proprietar tabular, că s-a înfiinţat şi a acţionat în temeiul
Legii nr. 247/2005, că imobilul revendicat i-a fost atribuit ca sediu de la înfiinţare şi are
aceeaşi destinaţie, că achită taxe şi impozite pentru el şi că din neştiinţă nu a fost urmată
procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Respingând acţiunea, prima instanţă nu a examinat susţinerile reclamantei privind
înfiinţarea acesteia şi motivele împiedicării, iar pe calea apelului reclamanta nu a formulat
critici cu privire la această împrejurare şi nici nu a reiterat motivele arătate, situaţie faţă de
care, examinând hotărârea în limitele investirii, tribunalul nu a avut a se preocupa de aceste
aspecte.
Or, în aceste condiţii, indicarea în recurs a cauzei pentru care nu a revendicat imobilul
în baza Legii nr. 10/2001 (împiedicare constând în aceea că abia prin modificările aduse
articolului 28 din Legea nr. 18/1991 prin Titlul VI al Legii nr. 247/2005 composesoratele ar fi
fost create ca subiecte de drept îndreptăţite) contravine prevederilor art. 494 raportat la art.
478 C.pr.civ., instanţa fiind nelegal investită.
Curtea de apel a constatat că şi în situaţia în care s-ar considera legal investită cu
aceste susţineri, ele nu sunt de natură a atrage casarea deciziei recurate.
Astfel, în primul rând, forma art. 28 din Legea nr. 18/1991 a rămas neschimbată după
apariţia Legii nr. 247/2005 şi, oricum, norma nu are relevanţă în cauză câtă vreme
reglementează activitatea comisiilor de lichidare a cooperativelor agricole de producţie
constituite în condiţiile art. 27 din Legea nr. 18/1991.
În al doilea rând, chiar în situaţia în care s-ar considera că recurenta a avut în vedere
modificarea adusă de Legea nr. 247/2005 articolului 28 din Legea nr. 1/2000 (şi nu din Legea
nr. 18/1991), susţinerea potrivit căreia subiectul de drept care putea să revendice imobilul s-a
născut juridic abia la intrarea în vigoare a legii de modificare este tot nefondată, câtă vreme
din compararea formelor pe care articolul 28 le-a avut anterior şi ulterior apariţiei Legii nr.
247/2005 nu rezultă care ar fi fost împiedicarea (susţinută de recurentă ca fiind obiectivă) de a
revendica în baza Legii nr. 10/2001 şi care să fi fost înlăturată doar prin apariţia Legii nr.
247/2005.
În al treilea rând, din extrasul din registrul Judecătoriei Ineu depus de reclamantă la
dosarul primei instanţe a rezultat că aceasta a fost înscrisă aici la 20.09.2000, deci anterior
apariţiei atât a Legii nr. 247/2005, cât şi a Legii nr. 10/2001.

11
 În continuare, instanţa a reţinut că în susţinerea incidenţei aceluiaşi pct. 6 al art. 488
C.pr.civ. recurenta a mai arătat că prezenta cauză se circumscrie incidenţei Deciziei nr.
33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fiind îndeplinite condiţiile de admisibilitate a
cererii sale.
Curtea a observat că art. 488 pct. 6 C.pr.civ. dispune că este nelegală hotărârea care
„nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori
numai motive străine de natura cauzei”. Or, din lecturarea deciziei atacate rezultă că aceasta
este amplu motivată,iar considerentele sale vizează pricina dedusă judecăţii, se completează
reciproc şi conduc în mod logic la soluţia pronunţată, astfel că motivul de casare prevăzut de
punctul 6 nu este incident în cauză, în realitate, aceste susţineri subsumându-se prevederilor
art. 488 pct. 8 C.pr.civ., motiv de casare invocat şi el de recurentă şi argumentat separat.
În ceea ce priveşte incidenţa acestui motiv, curtea de apel a constatat în prealabil că
invocându-l, reclamanta a învederat că tribunalul a ignorat motivele de apel (pe care le-a
reiterat) şi că, interpretând şi aplicând greşit legea, a reluat considerentele primei instanţe.
Instanţa de recurs a reţinut că din lecturarea considerentelor deciziei rezultă contrariul,
anume că tribunalul a examinat criticile cu care a fost investit de apelantă, iar faptul că, la fel
ca şi în primă instanţă, pretenţiile privind revendicarea de drept comun au fost respinse nu
echivalează cu o achiesare necondiţionată la sentinţa apelată, cu atât mai mult cu cât Decizia
nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost corect interpretată şi aplicată la
circumstanţele cauzei.
Astfel, prin legea specială sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a
imobilelor în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 ce intră sub incidenţa sa, indiferent
dacă preluarea s-a făcut cu sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile
a căror situaţie juridică era supusă dreptului comun până la data intrării sale în vigoare.
Obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege
specială faţă de Codul civil (dreptul comun al acţiunii în revendicare) şi doar persoanele
exceptate de la procedura reglementată de legea specială şi cele care, din motive independente
de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea
acţiunii în revendicare; or, conform celor mai sus-arătate, recurenta nu se află într-o situaţie
de excludere, iar faptul că (aşa cum a arătat în primă instanţă) nu a urmat calea specială „din
neştiinţă” nu poate fi asimilat unei împrejurări mai presus de voinţa ei.
Corespunde realităţii, a observat instanţa de recurs, că potrivit aceleiaşi decizii, în
cazul concursului dintre legea generală şi legea specială are prioritate Convenţia însă doar în
cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială (Legea nr.10/2001) şi
Convenţie; or, tribunalul a reţinut în mod corect că o asemenea situaţie nu se regăseşte în
speţă.
Astfel, procedura de restituire prevăzută de Legea internă nr. 10/2001 nu contravine în
sine Convenţiei care recunoaşte dreptul statelor de a adopta dispoziţii legale speciale care să
reglementeze procedura de restituire a bunurilor abuziv preluate.
În cauza Maria Atanasiu ş.a. împotriva României, curtea europeană a arătat că
majoritatea ţărilor limitează dreptul la restituire sau la despăgubire la anumite categorii de
bunuri ori de persoane, însă în toate cazurile restituirea nu este un drept absolut şi poate fi
supusă unor condiţii sau limitări (par. 90-92). În aceeaşi hotărâre, Curtea a observat că
12
transformarea într-o „valoare patrimonială”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului
patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de
întrunirea de partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de
reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi (par. 142) şi că un „bun
actual” există în patrimoniul proprietarilor abuziv deposedaţi doar dacă s-a pronunţat în
prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a
recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (par. 140
şi 143), că persoana care nu deţine „un bun actual” în sensul arătat are posibilitatea să obţină
reparaţii în condiţiile legii speciale şi că simpla solicitare a unui bun preluat de stat nu
reprezintă nici un bun actual şi nici o speranţă legitimă.
Or, a reţinut instanţa, în cauză reclamanta nu a susţinut că anterior prezentei cereri ar fi
formulat vreo altă acţiune în constatarea nevalabilităţii titlului statului sau în revendicare şi
nici nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, situaţie în care nu se poate prevala
de dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1, neavând un bun sau o speranţă legitimă în sensul
prevăzut de Convenţie.
Este adevărat că în sensul Convenţiei noţiunea autonomă de bun acoperă drepturi
recunoscute şi prin un alt act al autorităţilor publice decât o hotărâre judecătorească
irevocabilă însă, contrar susţinerilor recurentei, faptul că autoritatea locală i-a atribuit ca sediu
imobilul în litigiu pentru care achită taxe şi impozite poate avea valoarea unei recunoaşteri a
importanţei asociaţiei în comunitatea locală, dar nu echivalează cu recunoaşterea în favoarea
sa a dreptului de proprietate.
Pentru aceste considerente, recursul reclamantei a fost respins ca nefondat.

§. Drept civil. Dreptul familiei

3. Minor. Plasament în regim de urgenţă pe cale de ordonanţă preşedinţială.

Menţinerea măsurii

 Legea nr. 272/2004: art. 68 alin. (1) lit. a), art. 100 alin. (3), art. 134 alin. (5)
 Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, rep.1: art. 997

Manifestări sporadice şi izolate de neglijare a minorului nu se constituie prin ele

însele în situaţii de pericol iminent în sensul art. 100 alin. (3) din Legea nr. 272/2004 , dar
copilul este neglijat şi pericolul există dacă aceste împrejurări sunt cele ce caracterizează
situaţia copilului şi se perpetuează din vina părinţilor care nu înţeleg să folosească
posibilităţile de care dispun pentru a asigura copilului condiţii decente de creştere şi
dezvoltare şi nu dovedesc o atitudine responsabilă pentru sănătatea şi integritatea acestuia..

(Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 225 din 14 decembrie 2018,

rezumată de judecător Florin Şuiu)

1
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015.
13
 Prin cererea înregistrată la Tribunalul Arad la 13.11.2018, reclamanta Direcţia
Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului (DGASPC) Arad a solicitat în
contradictoriu cu pârâţii A... şi B… ca instanţa să dispună pe cale de ordonanţă preşedinţială:
- în baza art. 68 alin. (1) lit. a), art. 100 alin. (3), art. 134 alin. (5) din Legea nr.
272/2004, instituirea măsurii de protecţie specială a plasamentului în regim de urgenţă privind
copilul C… născut la 06.04.2016, fiica pârâţilor, la un asistent maternal profesionist care va fi
desemnat ulterior prin dispoziţia directorului general al reclamantei;
- în baza art. 63 din aceeaşi lege, ca domiciliul copilului pe toată durata plasamentului
în regim de urgenţă să fie la acel asistent;
În motivare a arătat că a fost sesizată telefonic cu privire la situaţia celor zece copii ai
familiei A… şi B… (printre care şi minora) care ar fi neglijaţi de părinţi.
Familia locuieşte într-un imobil alcătuit din şase încăperi, în stare de degradare,
insalubre şi neaerisite. Baia este dotată cu un duş, o chiuvetă, vas de toaletă şi maşină de
spălat. Nu există spaţiu amenajat preparării hranei. În curtea imobilului se află o clădire în
stadiu de construcţie, iar terenul ce înconjoară imobilul prezintă un factor de risc pentru copii,
aici fiind împrăştiate bucăţi de materiale de construcţii, cuie, cioburi de sticlă, mobilier uzat,
cabluri de curent. Locuinţa este racordată la reţeaua de energie electrică şi apă.
Conform anchetei sociale, familia dispune de un buget lunar de aproximativ 5122 lei
(indemnizaţiile de creştere copii, alocaţiile de stat ale copiilor şi alocaţia de susţinere a
familiei) la care se adaugă venitul realizat din munci ocazionale prestate de cei doi soţi.
Cei zece copii nu sunt înscrişi la medicul de familie pe motiv că medicul în evidenţa
căruia figurau a plecat din localitate. Cu toate că mediatorul sanitar din cadrul SPAS a
îndrumat familia către un alt cabinet medical din localitate, părinţii pârâţi au refuzat pe motiv
că doresc să-şi înscrie copiii la un medic din Arad, fapt care nu s-a concretizat până la ultima
vizită a reprezentanţilor DGASPC.
La 23.08.2018 reprezentanţii reclamantei au constatat că toţi copiii se aflau în grija
unchiului patern deoarece părinţii erau plecaţi la muncă în localitate. Igiena copiilor era
precară şi erau îmbrăcaţi cu haine murdare, iar la momentul vizitei (ora 11 a.m.) nu
mâncaseră, unchiul pregătindu-le masa.
La 31.08.2018, reprezentanţii reclamantei s-au deplasat iarăşi la adresa familiei pentru
a purta discuţii cu părinţii pârâţi. Tatăl era plecat la muncă în localitate şi doar mama se afla la
domiciliu cu o parte dintre copii; s-a constatat că aceasta nu cunoaşte numele tuturor copiilor,
vârsta, data naşterii şi nivelul şcolarizării fiecărui copil. Atât mama cât şi copii aveau o igienă
precară, având haine murdare şi nu aveau încălţăminte, erau nepieptănaţi şi neîmbăiaţi,
Locuinţa era într-o stare insalubră, încăperile fiind neaerisite, fiind observate urme de fecale,
haine murdare aruncate la întâmplare, farfurii nespălate, cioburi de sticlă, ţiglă spartă,
materiale şi unelte de construcţii erau aruncate în curte. Pârâtei i s-au prezentat drepturile şi
obligaţiile ce îi revin ca părinte şi aceasta şi-a luat angajamentul să igienizeze locuinţa şi să
înscrie copiii la medicul de familie până la următoarea vizită a reprezentanţilor reclamantei.
La 13.09.2018, reprezentanţii DGASPC s-au deplasat la domiciliul familiei pentru a
verifica dacă s-a schimbat situaţia copiilor. Acasă era tatăl copiilor care a arătat că aceştia nu
au fost înscrişi la medicul de familie. Doar o parte dintre copii se aflau la domiciliu şi aveau
14
un aspect neîngrijit, igiena lor fiind precară. Pârâtului i s-au adus la cunoştinţă obligaţiile ce îi
revin ca părinte.
Din ancheta socială efectuată la domiciliul familiei a rezultat că unii dintre minorii de
vârstă şcolară fie nu frecventează şcoala, fie au abandonat-o.
În aceste condiţii, reclamanta a apreciat că există un risc crescut ca dezvoltarea în
condiţii minime dar optime a copiilor să fie pusă în pericol prin neglijare, că părinţii pârâţi
dau dovadă de imaturitate socială, că nu prezintă capacităţi parentale prin asigurarea
bunăstării materiale şi spirituale, nu manifestă o preocupare permanentă şi susţinută cu privire
la procesul de educare, îngrijire, creştere, supraveghere şi alimentaţie a copiilor şi că, de
aceea, pentru copilul Bălăceanu Ana Cristina se impune instituirea măsurii solicitată, urmând
ca instanţa să dispună executarea hotărârii fără somaţie şi fără trecerea vreunui termen.
Prin sentinţa civilă nr. 234/14.11.2018 pronunţată în dosar nr. […]/108/2018,
Tribunalul Arad a admis cererea de ordonanţă preşedinţială formulată de reclamantă, reţinând
în esenţă că aspectele arătate de aceasta se confirmă, că luarea măsurilor solicitate corespunde
interesului superior al copilului – a cărui situaţie se încadrează în prevederile art. 60 lit. c) din
Legea nr. 272/2004 - şi că sunt întrunite condiţiile legale pentru ca măsura să fie luată pe
cale de ordonanţă preşedinţială.
Împotriva sentinţei au declarat apel pârâţii care au solicitat schimbarea ei şi
respingerea cererii reclamantei.
În motivare au învederat că starea de fapt descrisă de reclamantă nu corespunde
realităţii.
Astfel, venitul lunar realizat le permite să acopere toate nevoile materiale ale
copiilor,astfel că nu s-a întâmplat niciodată să nu le dea mâncare. Apoi, deşi modestă, locuinţa
este suficient de mare şi dotată pentru a asigura copiilor condiţiile necesare unei creşteri şi
dezvoltări armonioase, beneficiază de curent electric, apă potabilă, hidrofor, baie şi încălzire
cu sobe. Oricum, imediat după preluarea copiilor de reclamantă au procedat la renovarea
acesteia, astfel că în prezent există montate geamuri şi uşi termopan, se montează tavane de
rigips, se aplică vopsea lavabilă, etc. În curte au edificat o construcţie nouă, cu etaj, care să
deservească mai bine nevoile familiei şi, apreciind că în viitorul apropiat se vor muta în
construcţia nouă, nu au efectuat până în prezent lucrări de renovare la imobilul în care
locuiesc.
Au arătat că în data de 31 august copiii erau îmbrăcaţi sumar pentru că era vară şi
foarte cald; că sunt nereale susţinerile potrivit cărora apelanta nu ar cunoaşte numele tuturor
copiilor, nivelul lor şcolarizării, la fel şi cele potrivit cărora copiii nu ar fi înscrişi la medicul
de familie şi au învederat că, aşa cum au comunicat reprezentanţilor reclamantei, medicul de
familie pe ale cărui liste întreaga familie a fost înscrisă a închis cabinetul din localitate, astfel
că familia nu a beneficiat de serviciile acestuia o perioadă scurtă de timp, anume până Ia
deschiderea noului cabinet medical pe listele căruia copii sunt înscrişi în prezent.
Au învederat că membrii bisericii pe care o frecventează îi ajută la renovarea casei, iar
pastorul este de acord să depună depoziţie pentru a arăta că se îngrijesc de copii.
Referitor la şcolarizare au arătat că acei copii care au vârsta şcolară sunt înscrişi la
şcoală, sens în care au depus adeverinţe eliberate de instituţia de învăţământ şi, pentru a

15
asigura accesul copiilor la educaţie şi informare, locuinţa beneficiază de trei computere
performante, toţi copii având acces la ele prin rotaţie.
Au invocat că nu sunt îndeplinite cerinţele art. 100 alin. 3 din Legea nr. 272/2004, în
lipsa unor motive temeinice care să susţină existenţa unui pericol iminent pentru copil datorită
abuzului şi neglijării în sensul art. 60 lit. c) din lege şi că luarea copiilor din familie ar avea
repercusiuni deosebit de grave atât asupra acestora, cât şi a părinţilor.
Astfel investită, curtea de apel a constatat, cu referire la situaţia dedusă judecăţii, că
Legea nr. 272/2004 republicată dispune că „Măsurile de protecţie specială a copilului sunt…
b) plasamentul în regim de urgenţă” (art. 59), că „De măsurile de protecţie specială, instituite
de prezenta lege, beneficiază… copilul… neglijat” (art. 60), că „Plasamentul în regim de
urgenţă este o măsură de protecţie specială, cu caracter temporar, care se stabileşte pentru
copilul… neglijat [art. 68 alin. (1)], că „ În situaţia în care… există motive temeinice care să
susţină existenţa unei situaţii de pericol iminent pentru copil, datorată…neglijării, direcţia
generală de asistenţă socială şi protecţia copilului sesizează instanţa judecătorească, solicitând
emiterea unei ordonanţe preşedinţiale de plasare a copilului în regim de urgenţă la… un
asistent maternal…” [art. 100 alin. (3)] şi că „Dispoziţiile… referitoare la procedura de
soluţionare a cauzelor privind stabilirea măsurilor de protecţie specială se completează în mod
corespunzător cu prevederile Codului de procedură civilă” (art. 138), iar Codul de procedură
civilă că „Instanţa de judecată, stabilind că în favoarea reclamantului există aparenţa de drept,
va putea să ordone măsuri provizorii în cazuri grabnice…pentru prevenirea unei pagube
iminente şi care nu s-ar putea repara…” [art. 997 alin. (1)].
În continuare, instanţa a constatat că măsura dispusă în aplicarea acestor dispoziţii de
prima instanţă la cererea reclamantei se constituie într-o excepţie de la regula realizării
ocrotirii de către părinţi instituită de Legea nr. 272/2004 care dispune că „Interesul superior al
copilului se circumscrie dreptului copilului la… viaţa de familie” (art. 2 alin. 2), în
determinarea acestui interes urmând a fi avute în vedere inclusiv nevoile de apartenenţă la o
familie (art.2 alin.6 lit. a), că ”Răspunderea pentru creşterea şi asigurarea dezvoltării copilului
revine în primul rând părinţilor…”[art. 5 alin. (2)], iar „(1).Copilul are dreptul să crească
alături de părinţii săi” (art. 35).
Pe de altă parte, a observat instanţa, aceeaşi lege circumscrie interesul superior al
copilului dreptului acestuia la o dezvoltare fizică şi morală normală şi la echilibru
socioafectiv [art. 2 alin. (2)], prevede (ca şi art. 263 Cod civil) că în determinarea acestui
interes se au în vedere cel puţin nevoile de dezvoltare fizică, psihologică, de educaţie şi
sănătate, de securitate, istoricul copilului, având în vedere, în mod special, situaţiile de
neglijare şi potenţialele situaţii de risc care pot interveni în viitor, capacitatea părinţilor de a
răspunde nevoilor concrete ale acestuia [art. 2 alin. (6) lit. a), c) şi d)] şi stabileşte ca principii
ale respectării şi garantării drepturilor copilului promovarea cu prioritate a interesului superior
al acestuia, responsabilizarea părinţilor cu privire la îndeplinirea obligaţiilor părinteşti,
celeritate în luarea oricărei decizii cu privire la copil şi asigurarea protecţiei împotriva
neglijării acestuia [art. 6 lit. a), c), j), k)].
În consecinţă, în situaţia în care instituţiile cu atribuţii în ocrotirea copilului constată
că interesul superior al acestuia nu se realizează în familie devine obligatorie luarea faţă de
copil a uneia dintre măsurile de protecţie pe care legea le reglementează - inclusiv cea
16
dispusă în cauză (plasamentul în regim de urgenţă) - chiar dacă interesul părinţilor ar fi cel al
lăsării copilului în familie. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în
mod constat că „autorităţile naţionale ar trebui să obţină o balanţă corectă între interesele
copilului şi interesele părinţilor, iar în acest proces, o importanţă particulară ar trebui să aibă
interesele copilului, care, în funcţie de natura şi seriozitatea lor, se pot afla înaintea intereselor
părinţilor. În particular, un părinte nu poate fi îndreptăţit de Articolul 8 CEDO să aibă acelaşi
statut deoarece ar putea să dăuneze stării de sănătate şi dezvoltării copilului” (Elsholz vs.
Germania, TP şi KM vs. Marea Britanie Ignaccolo-Zenide vs. România, Nuutinen vs.
Finlanda).
Raportând situaţia minorei la dispoziţiile şi statuările arătate, instanţa de apel a
constatat că măsura dispusă de tribunal corespunde interesului superior al acesteia în
condiţiile în care, pe de o parte, tribunalul a reţinut corect, faţă de probele administrate, că
dezvoltarea fizică şi psihică şi integritatea corporală a copilului sunt primejduite în mediul
familial actual şi că există motive temeinice care să susţină existenţa unei situaţii de pericol
iminent pentru aceasta (situaţie cauzată de neglijarea ei de către părinţi) şi, pe de altă parte că,
în contra susţinerilor apelanţilor, din probele administrate în apel nu rezultă o altă stare de fapt
decât cea stabilită de prima instanţă şi nici că nu ar fi întrunite condiţiile pentru luarea de
urgenţă a acestei măsuri.
Astfel, referindu-se la situaţia de fapt a copilului, apelanţii au contestat unele dintre
aspectele constatate la faţa locului de reprezentanţii reclamantei, au oferit explicaţii proprii cu
privire la unele constatări şi au învederat că situaţia s-a schimbat după ce hotărârea
tribunalului a fost pusă în executare, depunând la dosarul de apel dovezi în acest sens.
Instanţa de apel a apreciat ca fiind plauzibile susţinerile (unele dovedite) potrivit
cărora inclusiv la momentul vizitelor făcute de reprezentanţii reclamantei apelanţii dispuneau
de posibilităţile materiale necesare creşterii şi îngrijirii minorei (şi a celorlalţi nouă copii),
anume venituri lunare constante, hrană, computere, o locuinţă suficient de mare dispunând de
utilităţi şi una în curs de edificare şi, la fel, a reţinut ca plauzibile şi explicaţiile date unor
constatări ale reclamantei, anume că la ora 11 copiilor li se pregătea masa şi nu mâncaseră
pentru că dormiseră până târziu, fiind vacanţă şi erau sumar îmbrăcaţi întrucât era vară şi
foarte cald.
Susţinerile privind renovarea locuinţei existente şi înscrierea minorei la medicul de
familie vizează aspecte noi pe care prima instanţă nu le-a avut în vedere la pronunţare,
raportându-se la starea de fapt existentă la momentul sesizării.
Chiar şi în situaţia în care s-ar aprecia că – dat fiind interesul părinţilor de a obţine cu
celeritate revenirea minorei în familie – schimbarea situaţiei de fapt care a determinat luarea
faţă de copil a măsurii plasamentului în regim de urgenţă ar avea ca efect admiterea de către
instanţa de control judiciar a cererii de reintegrare, susţinerile apelanţilor nu au fost găsite ca
fiind de natură să atragă o asemenea soluţie.
Aceasta pentru că, în aprecierea instanţei asupra legalităţii şi temeiniciei măsurii luată
cu privire la minoră, nu posibilităţile materiale ale pârâţilor sunt determinante, ci modalitatea
în care aceştia, în calitate de părinţi, înţeleg să utilizeze resursele de care dispun pentru a se
ocupa de creşterea şi îngrijirea copilului.

17
 Or, chiar dispunând de condiţiile materiale susţinute, atitudinea părinţilor faţă de
modul în care înţeleg să le utilizeze nu corespunde interesului copilului, câtă vreme
constatările autorităţilor au fost aceleaşi cu ocazia fiecărei deplasări la familia copilului,
anume lipsa totală de igienă a locuinţei, o lipsă de igienă corporală ce nu poate fi justificată
exclusiv prin vârsta şi personalitatea copilului, dezinteres pentru sănătatea şi integritatea
copiilor care se jucau pe terenul din jurul casei printre gunoaie şi resturi de materiale de
construcţie.
Apelanţii nu au contestat constatările privind condiţiile igienice improprii ale
locuinţei ci au arătat că nu au mai efectuat lucrări de renovare la imobilul în care locuiesc
întrucât în viitorul apropiat se vor muta în construcţia nouă. Or, nu renovarea casei este de
natură să facă dovada responsabilităţii părinţilor în ceea ce priveşte grija acordată copiilor, ci
asigurarea igienei în locuinţa chiar nerenovată.
Apoi, tatăl copilului a arătat că, întrucât medicul de familie la care era înscrisă (şi)
minora a plecat din localitate, toată familia se va înscrie la un astfel de medic din Arad, deşi
din ancheta socială efectuată de autorităţile locale rezultă că în localitate mai era un alt medic
de familie.
Curtea a apreciat că prin ele însele, împrejurări cum ar fi aspectul dezordonat al
copilului datorat desfăşurării unor activităţi specifice vârstei, un program de masă neregulat
pentru o perioadă scurtă de timp, chiar împiedicarea justificată de a beneficia la un moment
dat de asistenţă medicală nu presupun că minorul este neglijat de părinţi în sensul art. 68 din
Legea nr. 272/2004 şi nici nu se constituie în situaţii de pericol iminent în sensul art. 100 alin.
(3) din lege pentru a justifica scoaterea acestuia din mediul familial şi luarea măsurii
plasamentului în regim de urgenţă, dar copilul este neglijat şi pericolul există dacă aceste
împrejurări sunt cele ce îi caracterizează situaţia şi se perpetuează din vina părinţilor care nu
înţeleg să folosească posibilităţile de care dispun pentru a asigura copilului condiţii decente de
creştere şi dezvoltare, nu dovedesc o atitudine responsabilă pentru sănătatea şi integritatea
acestuia şi nici iniţiativă proprie în a lua măsuri minimale şi evident necesare realizării
interesului copilului.
Or, a constatat instanţa, în cauză, atitudinea pârâţilor de neglijare a minorei a rămas
aceeaşi şi după vizitele făcute de reprezentanţii reclamantei, şi în urma discuţiilor purtate de
cei doi părinţi cu aceştia, ceea ce înseamnă că responsabilitatea asumată şi manifestată de
aceştia nu corespunde la acest moment interesului superior al copilului, existând, deci, contrar
susţinerilor apelanţilor, motive temeinice care să susţină existenţa unei situaţii de pericol
iminent pentru copil în cazul în care acesta ar fi lăsat în familie, astfel că luarea de urgenţă a
măsurii solicitată de reclamantă a fost apreciată ca întemeiată, prima instanţă dispunând în
acest sens cu respectarea legii.
Pentru aceste considerente, instanţa a respins apelul pârâţilor ca nefondat.

18
 §. Drept procesual civil

4. Eroare materială. Înţeles

 Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, rep.2: art. 442 alin. (1)

Calea instituită de art. 442 C.pr.civ. este destinată corectării umor erori formale şi nu
remedierii unor eventuale erori de judecată apte de îndreptare prin promovarea căilor de
atac, nefiind permis ca pe calea acestei proceduri să se repună în discuţie fondul dreptului.

(Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 185 din 16 noiembrie 2018,

rezumată de judecător Florin Şuiu)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin reclamanta Direcţia

Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului (DGASPC) Caraş-Severin a chemat în
judecată pârâţii A... şi B..., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună:
- acordarea în continuare a protecţiei prin instituirea măsurii de protecţie specială a
plasamentului faţă de tânăra A..., pe toată durata continuării studiilor şcolare, dar fără ca
aceasta să depăşească vârsta de 26 de ani, la numita B… şi acordarea în continuare a alocaţiei
lunare de plasament aferentă;
- stabilirea domiciliului tinerei la numita B....
La termenul de judecată din 03.10.2018, reclamanta a formulat precizare de acţiune pe
calea căreia a solicitat:
- încetarea măsurii de protecţie specială a plasamentului instituită iniţial faţă de copilul
A… la asistentul maternal profesionist B…, potrivit sentinţei civile nr. 2666/17.10.2005 a
Tribunalului Caraş-Severin;
- acordarea în continuare a protecţiei speciale, prin instituirea măsurii de protecţie
specială a plasamentului tinerei A… pe toată durata continuării studiilor şcolare, dar fără ca
aceasta să depăşească vârsta de 26 de ani, la numita B... şi acordarea în continuare a alocaţiei
lunare de plasament aferente;
- stabilirea domiciliului tinerei la numita B....
Prin sentinţa civilă nr. 2639/03.10.2018 pronunţată în dosar nr. […]/115/2018,
Tribunalul Caraş-Severin a admis cererea reclamantei şi a dispus următoarele:
- încetarea măsurii de protecţie specială a plasamentului instituită iniţial faţă de copilul
A… la asistentul maternal profesionist B…, potrivit sentinţei civile nr. 2666/2005 a
Tribunalului Caraş-Severin.
- acordarea în continuare a protecţiei speciale, prin instituirea măsurii de protecţie
specială a plasamentului tinerei A… pe toată durata continuării studiilor şcolare, dar fără ca
aceasta să depăşească vârsta de 26 de ani, la numita B... şi acordarea în continuare a alocaţiei
lunare de plasament aferentă;
- stabilirea domiciliului tinerei la numita B....

2
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015.
19
 Prin cererea din 04.10.2018, pârâta B... a solicitat îndreptarea erorii materiale
strecurată în conţinutul minutei sentinţei.
A arătat că eroarea constă în faptul că s-a trecut „numita” B... în loc de „asistent
maternal profesionist” B... în dispunerea acordării în continuare a protecţiei speciale şi a
acordării în continuare a indemnizaţiei care se plăteşte lunar în calitate de asistent maternal
profesionist şi a solicitat îndreptarea acesteia în sensul îndreptării (înlocuirii) sintagmei
„numita” cu sintagma „asistent maternal profesionist” şi menţinerea acordării indemnizaţiei
aferentă profesiei.
În drept a invocat prevederile art. 442 C.pr.civ.
Prin încheierea camerei de consiliu din 04.10.2018 Tribunalul Caraş-Severin a admis
cererea pârâtei şi a dispus îndreptarea erorii materiale strecurată în cuprinsul sentinţei civile
nr. 2639/03.10.2018 în sensul solicitat de pârâtă.
Împotriva încheierii din 04.10.2018 a declarat apel reclamanta care, în motivare, a
arătat că prin încheierea apelată tribunalul nu a procedat la îndreptarea erorii materiale, ci a
schimbat în parte cele solicitate de reclamantă şi admise prin hotărâre.
Examinând încheierea apelată instanţa a reţinut că prin procedura reglementată de art.
442 alin. (1) C.pr.civ. pe care pârâta şi-a întemeiat cererea admisă de prima instanţă pot fi
îndreptate „ Erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea şi susţinerile părţilor sau cele
de calcul, precum şi orice alte erori materiale cuprinse în hotărâri sau încheieri…”
Această procedură presupune corectarea erorilor materiale săvârşite cu ocazia
redactării ori tehnoredactării hotărârii şi este determinată de necesitatea ca inclusiv din punct
de vedere formal hotărârea judecătorească să reflecte corect solicitările cu care a fost
investită, astfel că,pentru a fi admisă, o asemenea cerere trebuie să vizeze îndreptarea unor
greşeli de ordin formal şi nu remedierea unor erori de judecată apte de îndreptare prin
promovarea căilor de atac, nefiind permis ca pe calea procedurii instituită prin dispoziţiile art.
442 C.pr.civ. să se repună în discuţie fondul dreptului.
În cauză, aşa cum s-a arătat, prin sentinţa civilă nr. 2639/19.09.2018, tribunalul a
admis cererea reclamantei şi a dispus încetarea măsurii de protecţie specială a plasamentului
copilului la asistentul maternal profesionist şi (cu relevanţă în soluţionarea apelului) acordarea
în continuare a protecţiei speciale prin instituirea măsurii plasamentului tinerei A… la numita
B... şi acordarea în continuare a alocaţiei lunare de plasament.
Prin încheierea apelată, instanţa a îndreptat sentinţa în sensul că (relevant în apel)
dispoziţiile privitoare la acordarea în continuare a protecţiei speciale prin instituirea măsurii
plasamentului tinerei la numita B... şi la acordarea în continuare a alocaţiei lunare de
plasament (calificate ca fiind rezultatul erorii materiale) au fost înlocuite cu cele de acordare
în continuare a protecţiei speciale, prin instituirea măsurii plasamentului tinerei la asistentul
maternal profesionist B… şi de acordare în continuare a alocaţiei lunare de plasament dar şi a
indemnizaţiei lunare aferentă calităţii de asistent maternal profesionist (apreciate ca fiind
corecte).
Dispunând că plasamentul va continua nu la o persoană [cum a solicitat reclamanta
invocând prevederile art. 62 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 272/2004 şi cum instanţa a stabilit
prin sentinţă] ci la un asistent maternal [măsură prevăzută la lit. b) a aceluiaşi articol din lege]
şi, respectiv că acesta beneficiază în continuare nu doar de alocaţia lunară de plasament
20
[acordată prin sentinţă] ci şi de indemnizaţia lunară aferentă calităţii de asistent maternal
profesionist, prima instanţă nu a procedat la îndreptarea vreuneia dintre erorile sau omisiunile
la care se referă art. 442 alin. (1) C.pr.civ. ci la modificarea hotărârii prin înlocuirea temeiului
de drept al cererii reclamantei şi prin recunoaşterea în favoarea pârâtei a unui drept
suplimentar faţă de cel expres arătat în dispozitivul sentinţei.
În mod suplimentar, curtea de apel a constatat că nici reclamanta (prin cererea iniţială
ori prin cea precizatoare) şi nici vreuna dintre pârâte (printr-o eventuală cerere
reconvenţională formulată cu respectarea prevederilor art. 209 C.pr.civ.) nu au solicitat
continuarea măsurii de ocrotire la un asistent maternal profesionist şi acordarea în mod
suplimentar a indemnizaţiei aferentă acestei calităţi, astfel că, dispunând în sensul celor
arătate, prima instanţă s-a pronunţat printr-o încheiere de îndreptare asupra unor aspecte de
fond cu care nu fusese legal investită şi a modificat în mod nelegal dispozitivul sentinţei prin
care, anterior, a soluţionat fondul litigiului.
Pentru aceste considerente, instanţa a admis apelul reclamantei şi a schimba în tot
încheierea apelată în sensul că a respins cererea pârâtei de îndreptare a erorii materiale din
hotărârea pronunţată asupra fondului cauzei.

5. Recuzare. Bănuială legitimă. Condiţii

 Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, rep.3: art. 6 alin. (1), art. 42
alin. (1) pct. 13
 Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale: art. 6
par. 1

În favoarea judecătorului operează prezumţia de imparţialitate, astfel că simpla

invocare de către petent a neîncrederii în imparţialitatea instanţei fără ca dovada contrară
acestei prezumţii să fi fost făcută nu este suficientă pentru admiterea cererii de recuzare
întemeiată pe prevederile art. 42 alin. (1) pct. 13 C.pr.civ.

(Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 150 din 19 septembrie 2018,

rezumată de judecător Florin Şuiu)

Prin încheierea din 01.02.2018 pronunţată de Tribunalul Arad în dosar nr.

[…]/55/2016/a1 au fost respinse cererea de abţinere formulată de domnii judecători A... şi
B… şi cererea de recuzare a aceloraşi judecători formulată de petentul reclamant C... .
Pentru a dispune astfel, instanţa a avut în vedere că petentul a recuzat membrii
completului de judecată invocând că aceştia s-au pronunţat asupra unor aspecte ce vizează
prezenta cauză, soluţionând apelul care a făcut obiectul dosarului nr. […]/55/2015 şi apreciind
că nu mai pot fi imparţiali dat fiind faptul că împotriva lor a formulat plângere penală.

3
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015.
21
 La rândul lor, membrii completului au formulat declaraţie de abţinere, solicitând să se
analizeze situaţia de incompatibilitate ivită deoarece au pronunţat anterior hotărâri
judecătoreşti cu privire la situaţia juridică a părţilor şi a minorului acestora, iar în prezenta
cauză se pun în discuţie aspecte asupra cărora şi-au exprimat opinia. În plus,viziunea
legiuitorului în materia incompatibilităţii este clar orientată spre jurisprudenţa instanţei
europene a drepturilor omului care a promovat principiul aparenţei de imparţialitate.
În drept au invocat dispoziţiile art. 42 pct. 13, art. 48 alin. (1) C.pr.civ.
Astfel investită, instanţa a constatat că în prezenta cauză nu se impune reanalizarea
vreunei cereri legată de stabilirea pensiei de întreţinere în procent sau în sumă fixă; că
membrii completului trebuie doar să verifice dacă s-au schimbat împrejurările de fapt avute în
vedere la pronunţarea deciziei nr. 391/15.04.2016, aspect ce nu atrage vreo situaţie de
incompatibilitate; că nici soluţionarea altor dosare, dat fiind obiectul acestora, nu se constituie
într-un aspect de natură a atrage incidenţa dispoziţiilor art. 42 pct. 13 C.pr.civ. invocate în
susţinerea cererii de abţinere.
În ce priveşte cererea de recuzare, instanţa a constatat că motivul invocat de petent
(formularea unei plângeri penale împotriva completului de judecată) este neîntemeiat, câtă
vreme art. 42 pct. 6 C.pr.civ. prevede că în cazul plângerilor penale formulate de părţi în
cursul procesului, judecătorul devine incompatibil numai în situaţia punerii în mişcare a
acţiunii penale împotriva sa, aspect care în cauză nu a fost susţinut şi nici dovedit.
Împotriva încheierii a declarat recurs petentul reclamant.
În motivare, după ce a expus prevederile art. 129, art. 21 alin. (1) şi (2), art. 11 alin. (1)
şi art. 20 alin. (1) şi (2) din Constituţie, a învederat că instanţa nu i-a examinat temeinic
susţinerile şi a ignorat existenţa unui criteriu obiectiv (alături de cel subiectiv) în analiza
imparţialităţii completului de judecată, situaţie reglementată de prevederile art. 42 pct. 13
C.pr.civ; că, examinând cererea de abţinere, prima instanţă a reţinut că „în prezenta cauză nu
se impune reanalizarea vreunei cereri legate de stabilirea pensiei de întreţinere”, deşi părţile
invocaseră aspectul modificării acestui cuantum şi solicitaseră modificarea programului de
vizită şi a modalităţii de exercitare a autorităţii părinteşti într-o manieră ce presupune o
schimbare radicală a situaţiei asupra căreia instanţa trebuie să se pronunţe; că aceiaşi
judecători s-au mai pronunţat asupra acestor aspecte şi au făcut-o tendenţios, ceea ce l-a
determinat să formuleze împotriva lor plângere penală; că judecătorii înşişi au considerat
necesar să se abţină de la judecată întrucât s-au mai pronunţat asupra cererilor părţilor în alte
dosare; că ar fi fost suficientă invocarea văditei sale neîncrederi în imparţialitatea instanţei
pentru admiterea cererii de recuzare, dat fiind criteriul obiectiv enunţat de CEDO.
Examinând recursul, instanţa a reţinut că, pe de o parte, potrivit art. 53 alin. (2)
C.pr.civ., încheierea prin care s-a respins abţinerea nu este supusă nici unei căi de atac şi că,
pe de altă parte, recurentul nu a invocat nelegalitatea respingerii cererii de recuzare întemeiată
pe existenţa plângerii penale pentru că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 42 pct. 6 C.pr.civ.,
astfel că a stabilit că este investită cu examinarea criticilor privind soluţia de respingere a
cererii de recuzare motivată de soluţionarea de aceiaşi judecători a apelului care a făcut
obiectul dosarului nr. […]/55/2015.
Sub acest aspect, a constatat că, dacă în acel dosar judecătorii au avut a se pronunţa
asupra cererilor de transformare a obligaţiei de întreţinere stabilită prin prestarea în natură pe
22
seama minorului părţilor în obligaţia de plată a unei sume lunare, de stabilire la tată a
locuinţei minorului şi de modificare a programului de vizitare, în dosarul de faţă cererile
vizează modificarea cuantumului sumei stabilită cu titlu de pensie de întreţinere, exercitarea
autorităţii părinteşti doar de către mamă şi modificarea programului de vizitare.
Din compararea pretenţiilor formulate în cele două dosare a rezultat că sunt comune
doar cele vizând programul de legături dintre tată (recurent în dosarul de faţă) şi minor însă, a
reţinut instanţa, faptul că aceiaşi judecători s-au pronunţat asupra acestui program nu
echivalează cu pronunţarea în aceeaşi cauză asupra aceloraşi aspecte.
Aceasta, pentru că, solicitând modificarea programului stabilit în primul dosar,
reclamantul însuşi a invocat prin cererea (conexă) formulată în dosarul de faţă că de la
rămânerea definitivă a hotărârii pronunţată în dosarul nr. […]/55/2015 condiţiile atunci avute
în vedere s-au modificat, fiind,deci, îndeplinite cerinţele art. 403 Cod civil, astfel că, aşa cum
s-a reţinut prin încheierea recurată, judecătorii recuzaţi erau ţinuţi să verifice această susţinere
şi nu să se pronunţe asupra aceloraşi împrejurări ce au făcut obiect al cercetării judecătoreşti
în dosarul anterior soluţionat.
În continuare, instanţa a reţinut că potrivit art. 42 alin. (1) pct. 13 C.pr.civ.
judecătorul este incompatibil să soluţioneze cauza şi poate fi recuzat dacă „există… elemente
care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea” sa, altele decât cele
enumerate de art. 42 alin. (1) pct. 1-12 C.pr.civ., norma fiind menită să asigure părţii dreptul
consacrat de art. 6 par. 1 CEDO şi art. 6 alin. (1) C.pr.civ. şi să înlăture suspiciunile de
soluţionare părtinitoare a pricinii, recunoscând părţii posibilitatea de a solicita ca un alt
judecător să se pronunţe asupra cererii sale.
Din interpretarea prevederilor art. 124 alin. (2) din Constituţie şi art. 2 alin. (1) din
Legea nr. 304/2004 („Justiţia este… imparţială şi egală pentru toţi”) instanţa a reţinut, însă, că
în favoarea judecătorului operează prezumţia de imparţialitate, astfel că partea care invocă
sus-menţionatele prevederi ale legii procesuale trebuie să facă dovada contrară acestei
prezumţii, susţinerile recurentului potrivit cărora, prin raportare la criteriul obiectiv, simpla
invocare a văditei neîncrederi asupra imparţialităţii instanţei ar fi suficientă pentru admiterea
cererii de recuzare nefiind primite.
În cauză, a observat instanţa, împrejurările invocate de recurent nu se constituie în
elemente care să dea vreo justificare obiectivă îndoielii pe care o susţine cu privire la
imparţialitatea judecătorilor, câtă vreme soluţionarea de către aceiaşi judecători a litigiului ce
a făcut obiect al dosarului nr. […]/55/2015 nu se constituie într-un asemenea element (pentru
motivele mai sus-arătate), iar faptul că soluţia pronunţată în acel dosar nu a fost cea dorită de
petent nu poate fi asimilat unui criteriu obiectiv în sensul celor invocate de acesta.
Ca nefondate au fost apreciate şi susţinerile potrivit cărora admiterea cererii de
recuzare se impunea pentru că judecătorii înşişi au considerat necesar să se abţină de la
judecată întrucât s-au mai pronunţat asupra cererilor părţilor în alte dosare,instanţa de recurs
constatând că, pe de o parte, prin încheierea recurată s-a stabilit definitiv că soluţionarea
dosarelor nr. […]/55/2015, nr. […]/108/2015 şi nr. […]/55/2014/a9 nu este de natură a atrage
incidenţa dispoziţiilor art. 42 pct. 13 C.pr.civ. şi, pe de altă parte, că după cum rezultă din
cuprinsul cererii de recuzare, petentul însuşi nu a invocat soluţionarea acelor dosare de aceiaşi
judecători ca fiind un element de natură să îl facă să aibă îndoieli cu privire la imparţialitatea
23
judecătorilor, domnia sa referindu-se exclusiv la dosarul nr. […]/55/2015 al Tribunalului
Arad.
Pentru aceste considerente, instanţa a respins recursul petentului.

SECŢIA A II-A CIVILĂ

§. Drept civil. Contractele

6. Contract de vânzare-cumpărare. Cauza încetării contractului – nexecutarea,

în parte, a obligaţiei de plată a avansului din preţul de cumpărare. Rezoluţiunea
contractului. Efectul specific – repunerea părţilor în situaţia anterioară. Înlăturarea
efectelor clauzei de dezicere. Cerinţele dezdăunării creditorului obligaţiei nexecutate

 Codul civil: art. 1516, art. 1549 – 1550, art. 1554

În cauză sunt incidente dispoziţiile art. 1516 alin. (1) Cod civil potrivit cărora
creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei, respectiv
prevederile art. 1516 alin. (2) Cod civil care statuează că atunci când fără justificare
debitorul nu îşi execută obligaţia şi se află în întârziere, creditorul poate, la alegerea sa şi
fără a pierde dreptul la daune interese, dacă i se cuvin, să obţină rezoluţiunea contractului.
De asemenea, conform art. 1549 alin. (1) Cod civil creditorul are dreptul la rezoluţiunea
contractului, precum şi la daune interese dacă i se cuvin, iar conform art. 1550 alin. (1)
rezoluţiunea poate fi dispusă de instanţă, la cerere, sau după caz poate fi declarată unilateral
de către partea îndreptăţită. Dacă părţile au convenit, rezoluţiunea poate opera de plin drept
[alin. (2)].
Efectele rezoluţiunii contractului sunt prevăzute de art. 1554 Cod civil care statuează
asupra efectului principal şi anume, al repunerii părților în situaţia anterioară, astfel încât
fiecare parte este ţinută să restituie celeilalte părţi prestaţiile primite [alin. (1)].
Ceea ce a plătit reclamantul principal cu titlu de avans este suma de 3000 euro care
în urma rezoluţiunii contractului de vânzare cumpărare se cuvine a-i fi restituită, în vederea
asigurării aplicării prevederilor art. 1554 Cod civil.
Neacordarea de către prima instanţă către reclamantul principal a restituirii
avansului în sumă de 3000 euro pe temeiurile de drept invocate în hotărâre sunt fără suport
legal, întrucât, într-adevăr nu au incidenţă dispoziţiile referitoare la clauza de dezicere, ci,
aşa cum s-a arătat mai sus, prevederile contractuale şi cele ale Codului civil privind
rezoluţiunea şi efectele acesteia între părţi.
Curtea constată că reclamanta, în calitate de vânzătoare, are la dispoziţie, în mod
alternativ, două clauze contractuale de a obţine ca efect al rezoluţiunii, despăgubirea pentru
desfiinţarea contractului încheiat cu pârâtul reconvențional. Acestea sunt cele prevăzute la
art. 5.1. alin. (3) (teza a 3-a) şi 5.3. Curtea relevă că utilizând prima clauză mai sus arătată,
24
reclamanta reconvenţională are dreptul la plata unor despăgubiri, dar, nu la reţinerea
avansului achitat de pârâta reconvenţională. Despăgubirile la care se referă această clauză
sunt suspuse cerinţelor determinării în obiect, a demonstrării justificării prejudiciului şi a
întinderii acestuia pe bază de probe, ceea ce reclamanta reconvenţională nu a solicitat în
cauză, iar prima instanţă a avut în vedere disponibilitatea, în sens procesual, a părţii care le
revendică. În ceea ce priveşte a doua clauză, aceasta se referă la reţinerea avansului de către
vânzător, în caz de denunţare unilaterală a contractului de către cumpărător. O astfel de
denunţare unilaterală nu a avut loc. Ceea ce s-a demonstrat în cauză este solicitarea de
rezoluţiune a contractului de către pârâtul reconvenţional, ceea ce rezultă din notificările
aflate la filele 32-37 din dosarul Judecătoriei Timişoara […]/325/2017
Prin urmare, raporturilor contractuale între părţi le este incidentă instituţia
rezoluţiunii contractului, cu daune interese dacă se cuvin creditorului obligaţiei neexecutate,
iar nu clauza de dezicere sau de denunţare unilaterală a contractului. În aceste condiţii,
reclamantei reconvenţionale nu i se cuvine reţinerea avansului achitat de către pârâtul
reconvenţional, în temeiul clauzei contractuale descrise la art. 5.3., ci, dimpotrivă, obligaţia
de restituire a acestui avans către pârâtul reconvenţional ca efect a rezoluţiunii contractului
şi repunerii părţilor în situaţia anterioară.

(Secţia a II-a civilă, Decizia civilă nr. 822 din 5 decembrie 2018, rezumată de
judecător conf. univ. dr. Marian Bratiş)

Prin sentinţa civilă nr. 697/06.07.2018, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr.
[…]/325/2017**, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul - pârât
reconvenţional A…, în contradictoriu cu pârâta - reclamantă reconvenţională B... SRL, având
ca obiect rezoluţiune contract; s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de
pârâta reclamanta - reconvenţional B... SRL, în contradictoriu cu reclamantul - pârât
reconvenţional A...; s-a dispus rezoluţiunea contractului de vânzare - cumpărare nr. […]
/05.09.2014; s-a respins în rest cererea.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că între pârâtă în calitate de vânzător și
reclamantă în calitate de cumpărător s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. […]
/05.09.2014, având ca obiect vânzarea-cumpărarea autoturismului marca C..., pentru prețul de
68905 EUR.
La art. 2.2 din contract părțile au convenit următoarea modalitate de plată a prețului
„Avans 36 000,00 EURO TVA inclus, format din 33 000 EUR TVA inclus reprezentând
contravaloare autoturism […] cu serie șasiu […] şi 3000 EURO TVA inclus din preţul
contractual, la semnarea prezentului contract şi a emiterii documentelor de plată (factura
proformă); Suma de 32 905, 00. EURO TVA inclus, se va achita pana la data de 24.01.2015
după cum urmează: suma 8 226,00 Euro TVA inclus se va achita pe 24.10.2014; suma 8
226,00 Euro TVA inclus se va achita pe 24.11.2014; suma 8 226,00 Euro TVA inclus se va
achita pe 24.12.2014; suma 8 227,00 Euro TVA inclus se va achita pe 24.01.2015”.
Reclamantul a susţinut prin cererea de chemare în judecată că a plătit integral avansul
de 36000 EURO TVA inclus, respectiv a predat societăţii pârâte autovehiculul achiziţionat
anterior de la aceasta, marca […] cu seria de şasiu […] şi, totodată, la data de 19.09.2014 a
25
achitat la casieria societăţii suma de 13.437,60 lei, echivalentul a 3.000 euro conform facturii
fiscale seria […] nr. […] /05.09.2014, urmând ca în termen de maxim 4 luni reprezentanţii
pârâtei să livreze obiectul contractului şi anume autovehiculul marca […], conform art. 3.1
din contract, ceea ce nu s-a întâmplat.
Tribunalul a constatat că într-adevăr reclamantul a făcut dovada achitării parțiale a
avansului, respectiv a sumei de 3000 EUR TVA inclus, după cum rezultă din bonul fiscal de
la fila 33 din dosar.
Susţinerea reclamatului potrivit căreia a predat societăţii pârâte autovehiculul
achiziţionat anterior de la aceasta, marca […] cu seria de şasiu […], ca parte din avans se
privește a fi neîntemeiată. Astfel din contractul de vânzare cumpărare depus la dosar la fila 23
rezultă că la data de 01.10.2014 reclamantul a vândut autovehiculul marca […] cu seria de
şasiu […] societății SC D... SRL, iar la data de 27.10.2014 societatea D... SRL a vândut acest
autovehicul pârâtei pentru prețul de 33 000 EUR pe care pârâta l-a și achitat vânzătoarei D...
SRL potrivit extrasului de cont de la fila 30 din dosar.
Această succesiune a vânzărilor formează convingerea instanței că înţelegerea părților
a fost în sensul ca suma de 33 000 EURO TVA inclus, reprezentând diferenţă de avans urma
sa fie achitată de către reclamant după vânzarea autoturismului […] cu seria saşiu […]
proprietatea acestuia și nu prin predarea acestui autovehicul pârâtei.
În speță, reclamantul nu a făcut dovada achitării diferenței de avans de 33 000 EUR
TVA inclus.
Or, cătă vreme potrivit art. 3.1 din contractul […] /05.09.2014 încheiat între părți,
termenul de livrare a autovehiculului este de 4 luni de la data intrării în contul vânzătorului a
avansului precizat la art. 2.2 din contract, de 36 000 EUR TVA inclus, și câtă vreme
reclamantul nu a făcut dovada achitării diferenţei de avans de 33000 EUR, excepția de
neexecutare a contractului invocată de reclamant şi implicit cererea de rezoluțiune a
contractului ca urmare a neîndeplinirii obligației de către pârâtă se privește a fi neîntemeiată.
Pentru a opera rezoluțiunea contractului, trebuie îndeplinite următoarele condiții, după
cum rezultă din coroborarea dispozițiilor art. 1516, 1517, 1549 și 1551 Cod civil: a)
neexecutarea fără justificare a obligaţiei de către debitor, conform alin. (2) al art. 1516; b)
neexecutarea să nu fie imputabilă creditorului, potrivit art. 1517 Noul cod civil; c)
neexecutarea să aibă o anumită însemnătate sau gravitate, conform art. 1551 NCC. Această
condiţie trasează limita dintre rezoluţiune şi un al mijloc pus la îndemâna creditorului,
reducerea prestaţiei; d) punerea în întârziere a debitorului, respectiv în conformitate cu
dispoziţiile art. 1552 NCC.
În ceea ce o privește pe pârâta reclamant reconvențional, Tribunalul a reţinut că
aceasta avea obligația de a livra autovehiculul în termen de 4 luni de la data plății avansului.
Or câtă vreme reclamantul nu și-a îndeplinit obligația de plată a avansului excepția de
neexecutare a contractului, invocată de acesta se privește a fi întemeiată.
Așadar, Tribunalul a constatat că reclamantul deși s-a obligat să plătească prețul
autovehiculului în condițiile art. 2.2 din contractul încheiat de părți nu și-a îndeplinit această
obligație, astfel că cererea de chemare în judecată formulată de reclamant a fost respinsă,
nefiind îndeplinite condițiile rezoluțiunii judiciare a contractului la cererea acestuia, din culpa
pârâtei.
26
 Pe de altă parte, având în vedere că reclamantul pârât reconvențional nu și-a îndeplinit
obligația de plată a avansului și a diferenţei de preț la termenele stipulate la art. 2.2 din
contract, cererea subsidiară a pârâtei reclamant reconvențional de a se dispune rezoluțiunea
contractului de vânzare-cumpărare nr. […] /05.09.2014 ca urmare a neexecutării culpabile a
contractului de către reclamantul-pârât reconvenţional se privește a fi întemeiată.
Cererea principală a pârâtei reclamant reconvențional prin care solicită să constate că a
intervenit rezoluţiunea de drept a contractului de vânzare-cumpărare nr. […]/05.09.2014 ca
urmare a neexecutării culpabile a contractului de către reclamantul-pârât reconvenţional, se
impunea fi respinsă de Tribunal în spețe fiind incidente prevederile legale menţionate anterior
care reglementează rezoluțiunea judiciară a contractului pentru următoarele considerente.
Din interpretarea coroborată a art. 1516 alin. (2) şi a art. 1550-1553, rezultă că, în noul
Cod civil, pactele comisorii păstrează caracteristica de a fi o clauză de favoare stipulată
exclusiv în favoarea creditorului, fiind manifestarea dreptului de opţiune (drept potestativ) al
creditorului menţionat în alin. (1) al art. 1549 NCC: „Dacă nu cere executarea silită a
obligaţiilor (...), creditorul are dreptul la rezoluţiune sau reziliere (...)”.
Drept consecinţă, se păstrează necesitatea exprimării într-o anumită formă, ce urmează
a fi comunicată debitorului, conform art. 1326 NCC, a manifestării voinţei creditorului de
invocare a pactului comisoriu, stipulat cu respectarea dispoziţiilor art. 1553 NCC. Or, în speță
această formalitate nu a fost îndeplinită de pârâta reclamant reconvențional, aceasta
necomunicând reclamantului pârât reconvențional vreo declaraţie de invocare a pactului
comisoriu (sau a rezoluţiunii). Rezultă că simpla îndeplinire a condiţiilor pactului comisoriu,
inclusiv în forma sa cea mai energică stipulată în teza a II-a a alin. (2) al art. 1553 NCC, nu va
conduce la desfiinţarea automată a contractului, ci va fi subordonată emiterii de către creditor
a declaraţiei de invocare a pactului comisoriu, potrivit regulii libertăţii formelor actului juridic
unilateral şi cu necesitatea comunicării debitorului, astfel prevăzute în art. 1523 NCC,
condiție neîndeplinită în prezenta cauză.
Pe cale de consecință, în baza art. 1549 Cod civil, instanța a dispus rezoluţiunea
judiciară a contractului de vânzare - cumpărare nr. […] /05.09.2014 ca urmare a neexecutării
culpabile contractului de către reclamantul pârât reconvențional.
În ceea ce privește cererea prin care pârâta reclamant reconvențional a solicitat să
constate că suma achitată de reclamantul-pârât reconvenţional cu titlu de avans în cuantum de
13.437,60 lei conform facturii fiscale […] /05.09.2014 şi a bonului fiscal din 19.09.2014, este
reţinută de societate cu titlu de daună pentru prejudiciul suferit ca urmare a neexecutării
culpabile a contractului de către reclamantul-pârât reconvenţional, va fi respinsă de instanță ca
neîntemeiată. Astfel, din cererea reconvențională rezultă că în motivarea acestei cereri pârâta
reclamant reconvențional se prevalează de prevederile art. 5.3 din contract care stipulează că
„În caz de denunțare unilaterală a contractului de către cumpărător, între perioada cuprinsă
între data plății avansului și data convenită a livrării, Vânzătorul își rezervă dreptul de a reține
suma achitata ca avans de către cumpărător prevăzut la art. 2.2 din prezentul contract pentru
acoperirea prejudiciului cauzat de această acțiune a cumpărătorului.”
Această clauză întrunește elementule unei clauze de dezicere, în condițiile art. 1545
Cod civil (arvuna penalizatoare). Astfel, arvuna penalizatoare presupune existenţa în
contractul părţilor a unei clauze care dă uneia dintre părţi sau ambelor dreptul de a denunţa
27
unilateral contractul. Partea care denunţă unilateral contractul, din cauze neimputabile părţii
adverse, pierde arvuna dată sau, după caz, trebuie să restituie dublul celei primite.
Or, în speță, reclamantul a solicitat rezoluțiunea contractului ca urmare a pretinsei
neexecutări culpabile a contractului de către pârâtă și nu a denunţat unilateral contractul, din
cauze neimputabile pârâtei, astfel că nu se poate reține că reclamantul pârât reconvențional va
pierde în baza acestei clauze contractuale.
Împotriva sentinţei civile nr. […] /06.07.2018, pronunţată de Tribunalul Timiş în
dosarul nr. […] /325/2017** a declarat apel reclamantul A... prin care a solicitat admiterea
apelului, schimbarea în tot a sentinţei criticate, în sensul admiterii cererii de chemare în
judecată şi respingerii cererii reconvenţionale, urmând a dispune rezoluţiunea Contractului de
vânzare cumpărare nr. […]/05.09.2014.
În motivare, apelantul a arătat că în fapt, prin acţiunea introductivă, a solicitat
Judecătoriei Timişoara să dispună rezoluţiunea contractului de vânzare cumpărare nr. […]
/05.09.2014 încheiat cu societatea pârâtă, cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară
încheierii contractului, respectiv fie obligarea acesteia la restituirea autovehiculului marca
[…] cu seria de şasiu […] către apelant fie restituirea sumei de 33.000 euro, reprezentând
contravaloarea acestui autovehicul, în măsura în care restituirea în natură nu ar mai fi posibilă,
precum şi a sumei achitată se pârât de subsemnatul cu titlu de avans în cuantum de 13.437,60
lei, conform facturii fiscale seria […] nr. […] /05.09.2014 şi a bonului fiscal din data de
19.09.2014.
Împotriva sentinţei civile nr. 697/06.07.2018, pronunţată de Tribunalul Timiş în
dosarul nr. […] /325/2017** a declarat apel pârâta SC B... SRL prin care a solicitat admiterea
apelului şi, în consecinţă, în temeiul art. 480 alin. (2) Cod procedură civilă, schimbarea în
parte a sentinţei atacate în sensul admiterii în totalitate a cererii reconvenţionale formulate de
pârâtă, obligarea reclamantului pârât reconvenţional la plata integrală a cheltuielilor de
judecată, în rest menţinerea dispoziţiilor sentinţei atacate.
Examinând apelurile astfel formulate, prin prisma motivelor invocate în fapt şi în
drept, precum şi a dispoziţiilor art. 476-482 Cod de procedură civilă, Curtea constată că apelul
reclamantului principal este fondat, însă pentru motivele ce se vor arăta în continuare, iar
apelul reclamantei reconvenţionale este neîntemeiat pentru motivele ce succed.
Astfel, între părţi s-a încheiat contractul de vânzare cumpărare nr. […] /05.09.2014
prin care pârâta apelantă SC B... SRL vinde, iar reclamantul apelant A... cumpără un
autovehicul […], în schimbul preţului 68905 euro, inclusiv TVA.
Părţile au convenit ca plata preţului să se efectueze astfel: cumpărătorul să achite un
avans în sumă de 36000 euro format din 33000 euro reprezentând contravaloarea
autoturismului […] şi 3000 euro din preţul contractual convenit; restul de preţ urma să se
achite în rate; plata în obiect a preţului urma să se facă în monedă naţională (în lei), la
valoarea de piaţă a ratei de schimb valutar din ziua plăţii, practicată de Banca […] - Agenţia
Timişoara.
Diferenţa de preţ ce urma să se achite în rate este de 32905 euro, cu scadenţă până la
data de 24.01.2015 formată din 4 rate cu scadenţă distinctă, astfel 8226 euro la data de
24.10.2014; 8226 euro la data de 24.11.2014; 8226 euro la data de 24.12.2014 şi 8227 euro la
data de 24.01.2015.
28
 Părţile au mai convenit că termenul de livrare al autovehiculul este de 4 luni de la data
intrării în contul vânzătorului a avansului mai sus arătat.
În cadrul răspunderii contractuale părţile stipulează la art. 5.1. că nerespectarea totală
sau parţială a obligaţiilor asumate dă dreptul părţii prejudiciate inclusiv să declare contractul
rezolvit de plin drept, fără o notificare prealabilă dacă neexecutarea oricăreia dintre obligaţiile
ce îi reveneau prin contract constituie o încălcare esenţială a acestuia, cât şi să solicite plata
unor despăgubiri până la acoperirea integrală a prejudiciului creat.
În cauză mai are relevanţă clauza înscrisă la art. 5.3. din contract conform căreia în caz
de denunţare unilaterală a contractului de către cumpărător în perioada cuprinsă între data
plăţii avansului şi data convenită a livrării, vânzătorul îşi rezervă dreptul de a reţine suma
achitată ca avans de către cumpărător pentru acoperirea prejudiciului cauzat de această
acţiune a cumpărătorului.
Curtea reţine că avansul reprezentant de suma de 3000 euro, în echivalentul sumei
13437,60 lei a fost achitat la data de 05.09.2014, aspect care nu este contestat în cauză.
În schimb, suma de 33000 euro reprezentată de contravaloarea autovehiculului […] nu
a fost achitată. Sub acest aspect, Curtea constată că acest autovehicul a fost achiziţionat de
către reclamantul principal de la aceeaşi pârâtă potrivit contractului de vânzare-cumpărare nr.
[…]/22.04.2014 ceea ce rezultă din înscrisurile aflate la filele 7, 21 dosar Judecătoria
Timişoara. Acelaşi autovehicul a fost înstrăinat de reclamantul principal către SC D... SRL la
data de 01.10.2014 pentru preţul de 145.200 lei potrivit contractului aflata la fila 23 dosar
Judecătoria Timişoara ([…] /325/217*). În fine, acelaşi autoturism a fost înstrăinat de către
SC D... SRL către pârâta principală SC B... SRL în schimbul sumei de 33000 euro, preţul
fiind plătit de aceasta din urmă potrivit facturii nr. 315/27.10.2014, aflată la fila 29 din acelaşi
dosar.
Din aceste date rezultă că reclamantul principal nu şi-a îndeplinit obligaţia de plată
avansului în sumă de 33000 euro TVA inclus cu titlu de contravaloare a autoturismului […].
Faptul că acest autoturism a făcut obiectul a 2 vânzări succesive şi că la prima vânzare
reclamantul principal putea şi trebuia să încaseze suma stabilită ca preţ în valoare de 33000
euro, respectiv că la a doua vânzare către pârâta principală, aceasta, la rândul ei, a achitat
preţul de 33000 euro către terţa vânzătoare SC D... SRL, nu reprezintă dovadă de plată a
avansului convenit. Împrejurarea că în contractul de vânzare cumpărare încheiat între SC D...
SRL şi pârâta principală, reprezentantul vânzătoarei este reclamantul principal nu are nici un
efect asupra obligaţiei de plată a avansului. Aceasta nici sub aspectul plăţii în obiect al sumei
de bani, nici sub cel al considerării contravalorii autovehiculului ca fiind avans. Pe de altă
parte, pârâta principală nu a obţinut avantajul economic al sumei de 33000 euro exprimată în
bani cu titlu de avans şi nici punerea la dispoziţia sa în mod benevol a dreptului de proprietate
asupra autovehiculului […], prin transferul acestui drept din patrimoniul reclamantului
principal, dimpotrivă, pârâta principală a întrebuinţat suma de 33000 euro din patrimoniul său
pentru a achiziţiona acelaşi autovehicul ceea ce nu poate fi considerat avans care să îi profite
reclamantului principal.
În schimb este întemeiată criticata reclamantului principal apelant cu privire la
neconsiderarea de către prima instanţă a incidenţei efectelor rezoluţiunii contractului de
vânzare cumpărare, în special cu privire la repunerea părţilor în situaţia anterioară şi în acest
29
cadru, al restituirii de către pârâta principală vânzătoare către reclamantul principal
cumpărător a avansului achitat de acesta din urmă.
Sub acest cuprins, Curtea reţine că atât reclamantul principal, cât şi reclamanta
reconvențională solicită rezoluţiunea contractului de vânzare cumpărare, fiecare parte
invocând neexecutarea obligaţiilor de către cealaltă parte, astfel: reclamantul principal afirmă
neexecutarea obligaţiei de predare a autoturismului de către vânzătoarea pârâtă principală;
aceasta din urmă, în calitate de reclamantă reconvenţională vânzătoare, afirmă neexecutarea
obligaţiei de plată a avansului de 33000 euro de către reclamantul principal – pârât
reconvenţional.
Părţile au prevăzut în contractul lor că neexecutarea în tot sau în parte a obligaţiilor
asumate conferă creditorului obligaţiei neexecutate să obţină inclusiv rezoluţiunea
contractului.
Curtea a statuat că, potrivit probelor administrate în cauză, reclamantul principal
cumpărător, nu a achitat avansul în sumă de 33000 euro reprezentant de contravaloarea
autovehiculului […], ci a procedat la alte operaţiuni juridice cu acest autovehicul. Prin
urmare, partea contractantă îndreptăţită să solicite rezoluţiunea contractului de vânzare
cumpărare în conformitate cu art. 51.1 teza a 3-a din contract este pârâta principală
vânzătoare.
În cauză sunt incidente dispoziţiile art. 1516 alin. (1) Cod civil potrivit cărora
creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei, respectiv
prevederile art. 1516 alin. 2 Cod civil care statuează că atunci când fără justificare debitorul
nu îşi execută obligaţia şi se află în întârziere, creditorul poate, la alegerea sa şi fără a pierde
dreptul la daune interese, dacă i se cuvin, să obţină rezoluţiunea contractului. De asemenea,
conform art. 1549 alin. (1) Cod civil creditorul are dreptul la rezoluţiunea contractului,
precum şi la daune interese dacă i se cuvin, iar conform art. 1550 alin. (1) rezoluţiunea poate
fi dispusă de instanţă, la cerere, sau după caz poate fi declarată unilateral de către partea
îndreptăţită. Dacă părţile au convenit, rezoluţiunea poate opera de plin drept [alin. (2)].
Efectele rezoluţiunii contractului sunt prevăzute de art. 1554 Cod civil care statuează
asupra efectului principal şi anume, al repunerii părților în situaţia anterioară, astfel încât
fiecare parte este ţinută să restituie celeilalte părţi prestaţiile primite [alin. (1)].
Pretenţia reclamantului principal de a obţine cu titlu de restituire în urma rezoluţiunii
vânzării cumpărării suma de 33000 euro care ar fi fost achitată pârâtei principale prin punerea
la dispoziţia sa a autovehiculului […] este netemeinică întrucât această prestaţie nu a fost
executată de acest reclamant în nici un mod, nici prin plata în bani a sumei şi nici prin
predarea autovehiculului pe seama şi în contul său.
Ceea ce a plătit reclamantul principal cu titlu de avans este suma de 3000 euro care în
urma rezoluţiunii contractului de vânzare cumpărare se cuvine a-i fi restituită, în vederea
asigurării aplicării prevederilor art. 1554 Cod civil.
Acelaşi reclamant principal nu se poate prevala de neexecutarea obligaţiei de predare a
autovehiculului marca […] din partea pârâtei principale pentru că obligaţia de predare urma să
se materializeze în remiterea autovehiculului într-un termen de 4 luni de la data intrării în
contul vânzătorului a avansului total prevăzut de părţi în sumă de 36000 euro. Or, reclamantul
principal nu a achitat decât 3000 de euro din acest avans.
30
 Neacordarea de către prima instanţă către reclamantul principal a restituirii avansului
în sumă de 3000 euro pe temeiurile de drept invocate în hotărâre sunt fără suport legal,
întrucât, într-adevăr nu au incidenţă dispoziţiile referitoare la clauza de dezicere, ci, aşa cum
s-a arătat mai sus, prevederile contractuale şi cele ale Codului civil privind rezoluţiunea şi
efectele acesteia între părţi.
Curtea constată că reclamanta, în calitate de vânzătoare, are la dispoziţie, în mod
alternativ, două clauze contractuale de a obţine ca efect al rezoluţiunii, despăgubirea pentru
desfiinţarea contractului încheiat cu pârâtul reconvențional. Acestea sunt cele prevăzute la art.
5.1. alin. (3) (teza a 3-a) şi 5.3. Curtea relevă că utilizând prima clauză mai sus arătată,
reclamanta reconvenţională are dreptul la plata unor despăgubiri, dar, nu la reţinerea
avansului achitat de pârâta reconvenţională. Despăgubirile la care se referă această clauză sunt
suspuse cerinţelor determinării în obiect, a demonstrării justificării prejudiciului şi a întinderii
acestuia pe bază de probe, ceea ce reclamanta reconvenţională nu a solicitat în cauză, iar
prima instanţă a avut în vedere disponibilitatea, în sens procesual, a părţii care le revendică. În
ceea ce priveşte a doua clauză, aceasta se referă la reţinerea avansului de către vânzător, în
caz de denunţare unilaterală a contractului de către cumpărător. O astfel de denunţare
unilaterală nu a avut loc. Ceea ce s-a demonstrat în cauză este solicitarea de rezoluţiunea a
contractului de către pârâtul reconvenţional, ceea ce rezultă din notificările aflate la filele 32-
37 din dosarul Judecătoriei Timişoara […] /325/2017, imputarea de către pârâtul
reconvenţional în sarcina reclamantei reconvenţionale a nepredării autovehiculului
achiziţionat şi a pretenţiei de a-i fi restituit avansul. Denunţarea semnifică renunţarea unei
părţi contractante în mod unilateral la însăşi obiectul contractului, iar nu încetarea acestuia
prin rezoluţiune şi efectul repunerii părților în situaţia anterioară.
Prin urmare, raporturilor contractuale între părţi le este incidentă instituţia rezoluţiunii
contractului, cu daune interese dacă se cuvin creditorului obligaţiei neexecutate, iar nu clauza
de dezicere sau de denunţare unilaterală a contractului. În aceste condiţii, reclamantei
reconvenţionale nu i se cuvine reţinerea avansului achitat de către pârâtul reconvenţional, în
temeiul clauzei contractuale descrise la art. 5.3., ci, dimpotrivă, obligaţia de restituire a acestui
avans către pârâtul reconvenţional ca efect a rezoluţiunii contractului şi repunerii părţilor în
situaţia anterioară.
Curtea a admis apelul reclamantului A... împotriva sentinţei civile nr. 697/06.07.2018
pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. […] /325/2017**.
A schimbat sentinţa atacată, în sensul că a dispus repunerea părţilor în situaţia
anterioară încheierii Contractului de vânzare-cumpărare nr. […] /05.09.2014 şi a obligat
pârâta intimată la restituirea către reclamant a sumei de 13.437,60 lei reprezentând avans. A
menţinut în rest dispoziţiile sentinţei atacate.

31
 §. Dreptul insolvenţei

7. Acţiune în răspundere civilă a societăţii de asigurare declarată în faliment.

Încetarea acţiunii

 Legea nr. 85/2014: art. 57 alin. (1) – (3), art. 262 alin. (2)
 Legea nr. 213/2015: art. 12 – 18
 Legea nr. 503/2004: art. 19, art. 22 – 23
 Norma ASF nr. 16/2015: art. 20 - 26

Potrivit art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 „De la data deschiderii procedurii se
suspendă de drept toate acţiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită
pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului. Valorificarea drepturilor acestora se
poate face numai în cadrul procedurii insolvenţei prin depunerea cererilor de admitere a
creanţelor. (…) La data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii, atât
acţiunea judiciară sau extrajudiciară, cât şi executările silite suspendate încetează”.
„Nu sunt supuse suspendării de drept prevăzute la alin. 1: a) căile de atac promovate
de debitor împotriva acţiunilor unui/unor creditor/creditori începute înaintea deschiderii
procedurii şi nici acţiunile civile în procesele penale îndreptate împotriva debitorului; b)
acţiunile judiciare îndreptate împotriva codebitorilor şi/sau terţilor garanţi” [alin. (2)].
De asemenea, „nu sunt supuse suspendării prevăzute la alin. (1) acțiunile judiciare
pentru determinarea existenţei şi/sau cuantumului unor creanţe asupra debitorului, născute
după data deschiderii procedurii. Pentru astfel de acţiuni se va putea formula, pe parcursul
perioadei de observaţie şi de reorganizare, cerere de plată ce va fi analizată de către
administratorul judiciar, cu respectarea prevederilor art. 106 alin. (1), fără ca aceste creanţe
să fie înscrise în tabelul de creanţe” [alin. (3)].
În acelaşi sens, dispoziţiile relative la falimentul societăților de asigurare-
reasigurare, în special cele prevăzute de art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, statuează că
„Hotărârea de deschidere a procedurii falimentului are ca efect suspendarea de drept a
tuturor acţiunilor judiciare sau extrajudiciare şi a măsurilor de executare silită îndreptate
împotriva societăţii de asigurare-reasigurare debitoare. Creanţele pretinse în aceste procese
se înregistrează la dosarul de faliment al tribunalului şi se supun examinării şi înscrierii lor
în tabelul creanţelor, potrivit prezentei legi”.
Din ansamblul acestor dispoziţii rezultă că suspendarea acţiunilor judiciare, urmată
de încetarea aceloraşi acţiuni, este regula, în condiţiile în care societatea de
asigurare/reasigurare este declarată în faliment.
Excepţiile prevăzute de art. 75 alin. (1) şi (3) din Legea insolvenţei, sunt de strictă
interpretare şi aplicare, inclusiv în privinţa debitorului societate de asigurare-reasigurare în
faliment.
În ceea ce priveşte susţinerea reclamanților apelanţi a admisibilităţii acţiunii în
vederea stabilirii creanţei şi întinderii acesteia împotriva debitoarei societate de asigurare
pârâtă, doar pentru obţinerea titlului executoriu reprezentat de hotărârea judecătorească ce
32
urmează a se pronunţa în această cauză, astfel ca, în temeiul prevederilor art. 262 alin. (5)
din Legea nr. 85/2014, aceiaşi reclamanţi să obţină titluri executorii ulterioare pronunţării
hotărârii de declarare a falimentului debitoarei şi să le valorifice în procedura falimentului
acesteia din urmă, Curtea constată că o astfel de interpretare a normei legale mai sus
enununţate, nu poate fi primită, întrucât: contravine prevederilor art. 75 alin. (1) şi art. 262
alin. (4) din Legea nr. 85/2014; titlurile executorii dobândite ulterior pronunţării hotărârii
de faliment a debitoarei, nu se referă la excepţia prevăzută de art. 75 alin. (3) din Legea nr.
85/20104, pentru motivul că astfel de titluri executorii nu pot privi decât creanţele născute
după data deschiderii procedurii insolvenţei solicitate prin acţiuni judiciare pe perioada de
observaţie şi reorganizare, iar nu, ulterior, după intrarea în faliment; creanţele la care se
tinde prin prezenta acţiune judiciară sunt născute înainte de intrarea în insolvenţă a
debitoarei societate de asigurare.

(Secţia a II-a civilă, Decizia civilă nr. 764/A din 21 noiembrie 2018,
rezumată de judecător conf. univ. dr. Marian Bratiş)

Prin sentinţa civilă nr. 401/13.06.2018 pronunţată de Tribunalul Arad în dosar nr.
[…]/55/2017*, s-a constatat încetată acţiunea civilă formulată de reclamanţii A... şi B..., C...,
D... prin reprezentant legal A..., şi alţii în contradictoriu cu pârâta Societatea de Asigurare
Reasigurare E... S.A. prin lichidator judiciar KPMG F... S.P.R.L., având ca obiect acţiune în
răspundere civilă delictuală, fără cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că în dosarul nr. […]/3/2015 al Tribunalului
Bucureşti, s-a dispus, la data de 03.12.2015, deschiderea procedurii falimentului împotriva
pârâtei.
Hotărârea de deschidere a procedurii falimentului a rămas definitivă la data de
28.04.2016, prin respingerea apelurilor formulate împotriva acesteia, de către Curtea de Apel
Bucureşti .
Potrivit art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, de la data deschiderii procedurii
insolvenţei, toate acţiunile judiciare pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului se
suspendă de drept până la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii, iar la
data rămânerii definitive a hotărârii, acţiunea judiciară încetează.
Întrucât toate acţiunile judiciare suspendate încetează la data rămânerii definitive a
hotărârii de deschidere a procedurii insolvenţei, în baza art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014
se va constata încetată acţiunea formulată de reclamanţii.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanţii.
În motivare, arată că apelanții, titulari ai unei creanțe din asigurări, izvorâte dintr-o
poliță de asigurare RCA solicită stabilirea existenţei şi întinderii unui drept de creanță ce nu
este circumscris unui titlu existent, în vederea valorificării ulterioare în dosarul de insolvenţă.
La acest moment respectiva creanță nu este o creanţă certă, lichidă şi exigibilă pe care să o
valorifice în procedura insolvenţei, așa după cum însuși Curtea Constituţională a României a
menționat în Decizia nr. 36/2018.

33
 Este fără îndoială că procedura insolvenţei având un caracter colectiv, unitar şi
concursual, toți creditorii care dețin creanțe împotriva debitorului trebuie să-şi înscrie aceste
creanțe la masa credală.
Legiuitorul, prin art. 75 din Legea nr. 85/2014 respectiv art. 262 aplicabil în cazul
societăţilor de asigurări, a dispus ca toate acțiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de
executare silită pentru realizarea creanțelor asupra debitorului sau bunurilor sale să se
suspende, altfel nemaiputându-se respecta caracterul unitar, colectiv şi concursual al
procedurii şi ulterior după rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii,
acțiunea judiciară să înceteze. Însă, la masa credală potrivit art. 104 din Legea nr. 85/2014 pot
fi înscrise creanțele care respectă condițiile legale, respectiv să fie certe, lichide şi exigibile, şi
care sunt exprimate într-un înscris recunoscut de lege ca având caracter executoriu, nu şi
simplele cereri ale creditorilor.
Prin urmare, art. 75 şi art. 262 se referă la acțiuni judiciare, pentru realizarea creanțelor
asupra debitorului sau bunurilor sale; or este evident că numai acele acțiuni care tind la
realizarea creanțelor, adică la îndestularea creditorilor sunt susceptibile de a fi suspendate şi
ulterior putându-se dispune încetarea de drept, însă nu şi acțiunile care tind la recunoașterea
sau constatarea unui drept de creanță al reclamantului asupra debitorului.
În lipsa unei recunoașteri a creanței sale, printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi
irevocabilă, reclamantul, participant la procedura insolvenţei, nu ar putea veni la masa credală
şi nu ar beneficia de întreaga procedura având în vedere şi atribuțiile judecătorului sindic, care
potrivit art. 45 din Legea nr. 85/2014 nu are posibilitatea de a stabili existenţa şi întinderea
unui drept de creanță ce nu este constatat prin nici un înscris. (judecătorul sindic nu poate
constata şi cuantifica suferinţa).
Prin urmare, revine instanței de judecată de drept comun, investită cu judecarea unei
astfel de cereri, competenţa şi, în același timp, obligația de a analiza în ce măsură acțiunea
reclamantului tinde la realizarea creanței sale sau doar la constatarea sub aspectul existenţei şi
întinderii acesteia.
Prevederile art. 75 cu raportare la art. 262 din Legea nr. 85/2014 nu trebuie
interpretate disparat, ci trebuie avut în vedere, pe de o parte, art. 262 în integralitatea sa şi, pe
de altă parte, întreg cadrul legislativ în materie, respectiv, în mod concret, art. 242 din Legea
nr. 85/2014, potrivit căruia prevederile capitolului I, cu excepția celor cuprinse în secțiunea a
6-a, se vor aplica în mod corespunzător procedurii falimentului societăţilor de
asigurare/reasigurare, cu derogările prevăzute în acest capitol.
În acest context, în virtutea rolului activ al judecătorului, revine instanței de judecată
competenţa şi, în același timp, obligația de a analiza în ce măsură acțiunile aflate în curs de
soluționare pe rolul său se circumscriu cerințelor cuprinse în dispozițiile criticate coroborate
cu cadrul legislativ în materie, şi în condițiile în care se discută de o acțiune prin care se
solicită stabilirea existenţei şi întinderii unui drept de creanță, judecătorul să pronunțe o
hotărâre în acest sens, hotărâre care potrivit art. 262 alin. (5) va fi înregistrată la dosarul de
faliment.
De asemenea, art. 6 din CEDO consacră liberul acces la justiție, iar în măsura în care
un demers procedural desfășurat în faţa unei instanțe penale permite judecarea dosarului chiar
şi în condițiile în care pârâta asigurator intră în faliment, aceeași regula trebuie respectată şi
34
dacă partea îşi realizează dreptul pe calea procedurii civile, drept ce decurge dintr-o cauză
penală, în caz contrar vorbind de o încălcare a dreptului de acces liber la justiţie a dreptului la
un proces echitabil.
Examinând apelul formulat de către reclamanţi prin prisma motivelor invocate în fapt
şi în drept, precum şi potrivit dispoziţiilor art. 476 - 483 C. pr. civ., Curtea constată că apelul
este nefondat urmând a fi respins pentru motivele care vor fi expuse în continuare.
Astfel, reclamanţii apelanţi critică hotărârea atacată pentru motivul nelegalităţii
încetării acţiunii civile formulate de către reclamanţi prin neluarea în considerare a
dispoziţiilor art. 75 şi 262 din Legea nr. 85/2014, respectiv a art. 6 din Convenţia Europeană
asupra Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale, considerând că reclamanţii au deschisă calea
acţiunii judiciare pentru stabilirea creanţelor certe, lichide şi exigibile împotriva debitorului
asigurator aflat în faliment.
Curtea constată că potrivit art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 „De la data
deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare, extrajudiciare sau
măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului.
Valorificarea drepturilor acestora se poate face numai în cadrul procedurii insolvenţei prin
depunerea cererilor de admitere a creanţelor. (…) La data rămânerii definitive a hotărârii de
deschidere a procedurii, atât acţiunea judiciară sau extrajudiciară, cât şi executările silite
suspendate încetează”.
„Nu sunt supuse suspendării de drept prevăzute la alin. 1: a) căile de atac promovate
de debitor împotriva acţiunilor unui/unor creditor/creditori începute înaintea deschiderii
procedurii şi nici acţiuniel civile în procesele penale îndreptate împotriva debitorului; b)
acţiunile judiciare îndreptate împotriva codebitorilor şi/sau terţilor garanţi” [alin. (2)].
De asemenea, „nu sunt supuse suspendării prevăzute la alin. (1) acțiunile judiciare
pentru determinarea existenţei şi/sau cuantumului unor creanţe asupra debitorului, născute
după data deschiderii procedurii. Pentru astfel de acţiuni se va putea formula, pe parcursul
perioadei de observaţie şi de reorganizare, cerere de plată ce va fi analizată de către
administratorul judiciar, cu respectarea prevederilor art. 106 alin. (1), fără ca aceste creanţe să
fie înscrise în tabelul de creanţe” [alin. (3)].
În acelaşi sens, dispoziţiile relative la falimentul societăților de asigurare-reasigurare,
în special cele prevăzute de art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, statuează că „Hotărârea
de deschidere a procedurii falimentului are ca efect suspendarea de drept a tuturor acţiunilor
judiciare sau extrajudiciare şi a măsurilor de executare silită îndreptate împotriva societăţii de
asigurare-reasigurare debitoare. Creanţele pretinse în aceste procese se înregistrează la dosarul
de faliment al tribunalului şi se supun examinării şi înscrierii lor în tabelul creanţelor, potrivit
prezentei legi”.
Efectul suspensiv al acţiunilor judiciare îndreptate împotriva debitorului societate de
asigurare-reasigurare, aflate în faliment as fost prevăzut, anterior, şi de art. 45 alin. (4) din
Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea
voluntară în activitatea de asigurări, dispoziţii înlocuite de noile prevederi ale Legii nr.
85/2014 [art. 334 alin. (1) lit. d)].

35
 Din ansamblul acestor dispoziţii rezultă că suspendarea acţiunilor judiciare, urmată de
încetarea aceloraşi acţiuni, este regula, în condiţiile în care societatea de asigurare/reasigurare
este declarată în faliment.
Excepţiile prevăzute de art. 75 alin. (1) şi (3) din Legea insolvenţei, sunt de strictă
interpretare şi aplicare, inclusiv în privinţa debitorului societate de asigurare-reasigurare în
faliment.
În ceea ce priveşte susţinerea reclamanților apelanţi a admisibilităţii acţiunii în vederea
stabilirii creanţei şi întinderii acesteia împotriva debitoarei societate de asigurare pârâtă, doar
pentru obţinerea titlului executoriu reprezentat de hotărârea judecătorească ce urmează a se
pronunţa în această cauză, astfel ca, în temeiul prevederilor art. 262 alin. (5) din Legea nr.
85/2014, aceiaşi reclamanţi să obţină titluri executorii ulterioare pronunţării hotărârii de
declarare a falimentului debitoarei şi să le valorifice în procedura falimentului acesteia din
urmă, Curtea constată că o astfel de interpretare a normei legale mai sus enununţate, nu poate
fi primită, întrucât: contravine prevederilor art. 75 alin. (1) şi art. 262 alin. (4) din Legea nr.
85/2014; titlurile executorii dobândite ulterior pronunţării hotărârii de faliment a debitoarei,
nu se referă la excepţia prevăzută de art. 75 alin. (3) din Legea nr. 85/20104, pentru motivul
că astfel de titluri executorii nu pot privi decât creanţele născute după data deschiderii
procedurii insolvenţei solicitate prin acţiuni judiciare pe perioada de observaţie şi
reorganizare, iar nu, ulterior, după intrarea în faliment; creanţele la care se tinde prin prezenta
acţiune judiciară sunt născute înainte de intrarea în insolvenţă a debitoarei societate de
asigurare.
Conform art. 262 alin. (5) din Legea 85/2014, „Creanţele de asigurări, constatate prin
titluri executorii obţinute ulterior momentului pronunţării hotărârii de faliment, se
înregistrează la tribunal, sub sancţiunea decăderii din drept, în termen de cel mult 10 zile de la
data obţinerii titlului. (…) În toate cazurile, cererea de înregistrare a acestor creanţe nu poate
fi depusă mai târziu de data întocmirii tabelului definitiv consolidat al creanţelor, potrivit
prezentei legi”.
Astfel de titluri executorii care pot fi obţinute de creditorii de asigurări după data
hotărârii intrării în faliment a debitoarei societate de asigurări, sunt cele reglementate într-un
alt cadru normativ prevăzut de legea specială.
Doar prin efectul legii speciale, titularii îndreptăţişi la obţinerea unor creanţe născute
din asigurări pot obţine titluri executorii ulterioare intrării în faliment a debitorului societate
de asigurări, titluri reprezentate, după caz, de decizia comisiei speciale din cadrul Fondului de
Garantare a Asiguraţilor sau/şi hotărârea judecătorească a instanței de contencios
administrativ, potrivit Legii nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, aşa cum
se va arăta în continuare.
Orice persoană care invocă vreun drept de creanţă împotriva asigurătorului ca urmare
a producerii unor riscuri acoperite printr-o poliţă de asigurare valabilă, între data închiderii
procedurii de redresare financiară şi cea a denunţării contractelor de asigurare, dar nu mai
târziu de 90 de zile de la data pronunţării hotărârii de deschidere a procedurii falimentului,
poate solicita deschiderea dosarului de daună printr-o cerere adresată Fondului.
În vederea protejării drepturilor creditorilor de asigurări, Fondul va lua măsurile
necesare cu privire la deschiderea dosarelor de daună, constatarea tehnică a avariilor,
36
instrumentarea dosarelor de daună şi avizarea dosarelor de daună din punct de vedere tehnic.
Instrumentarea dosarelor de daună se va face cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la
data producerii evenimentului asigurat şi a condiţiilor de asigurare generale şi specifice
prevăzute în contractele de asigurare [art.12 alin. (1) şi (2)].
De la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului
pronunţată împotriva unui asigurător, conform prevederilor art. 266 din Legea nr. 85/2014,
Fondul este în drept să efectueze plăţi din disponibilităţile sale, în vederea achitării sumelor
cuvenite creditorilor de asigurări, cu respectarea dispoziţiilor legale.
În vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul
procedează la verificarea dosarelor de daună şi a creanţelor de asigurări înregistrate în
evidenţele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare
generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de
care s-a stabilit starea de insolvenţă.
Aprobarea sau, după caz, respingerea sumelor pretinse de petenţi este de competenţa
comisiei speciale, constituite conform art. 23 alin. (2) din Legea nr. 503/2004, republicată, cu
modificările ulterioare.
În caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere. Împotriva
deciziei se poate formula contestaţie, în condiţiile prevăzute la art. 19 din Legea nr. 503/2004,
republicată, cu modificările ulterioare.
Dreptul la acţiune contra Fondului pentru plata indemnizaţiilor/despăgubirilor se
prescrie în termen de 5 ani calculaţi de la data naşterii dreptului, dar nu înainte de rămânerea
definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment [art. 13 alin. (1), (3-6)].
În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un
drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere
motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii
definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului
de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în
reglementările emise în aplicarea prezentei legi.
Cererea-tip de plată prevăzută la alin. (1) se formulează în scris de către potenţialul
creditor şi se depune direct la sediul Fondului sau prin poştă, cu scrisoare recomandată, cu
confirmare de primire, prin poşta electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea
textului actului şi confirmarea primirii acestuia. Odată cu cererea-tip de plată, persoana
respectivă anexează înscrisurile justificative, în copie legalizată, din care să rezulte cu
exactitate cuantumul sumelor solicitate.
În cazul imposibilităţii de prezentare a înscrisurilor justificative în copie legalizată,
creditorul de asigurări poate prezenta fie copii ale acestora, fie o declaraţie pe propria
răspundere, în sensul susţinerii acestor documente justificative. În cerere se va preciza
motivul imposibilităţii depunerii lor în copie legalizată. Aceste documente vor fi verificate cu
evidenţele preluate de Fond de la asigurătorul aflat în faliment.
În cerere se vor menţiona, în principal, următoarele elemente: natura creanţei,
momentul naşterii sale şi cuantumul sumei pretinse, dacă există vreun privilegiu ori o garanţie
reală în ceea ce priveşte creanţa, precum şi care sunt bunurile acoperite de asigurare [art. 14
alin. (1)-(4)].
37
 Pe măsura înregistrării şi analizării cererilor de plată ale creditorilor de asigurări,
împreună cu documentele anexate, se întocmeşte lista creditorilor de asigurări ale căror
creanţe certe, lichide şi exigibile urmează să fie plătite din disponibilităţile Fondului. Lista se
înaintează comisiei speciale, cu propunerea de aprobare la plată a creanţelor de asigurare
solicitate. După aprobarea acestor liste de către comisia specială, se efectuează plăţile
indemnizaţiilor/despăgubirilor către creditorii de asigurări.
Plata de către Fond a creanţelor de asigurări stabilite ca fiind certe, lichide şi exigibile
se face în limita unui plafon de garantare de 450.000 lei pe un creditor de asigurare al
asigurătorului aflat în faliment [art. 15 alin. (1) şi (2)].
În toate cazurile în care consideră că este necesar, comisia specială poate solicita
petenţilor completarea documentaţiei şi/sau precizarea ori furnizarea de informaţii
suplimentare cu privire la cererea de plată a acestora. Informaţiile solicitate se transmit
comisiei, sub sancţiunea respingerii cererii, în termen de cel mult 10 zile de la data primirii
solicitării acesteia (art. 16).
Creditorul de asigurări poate urma separat şi procedura de faliment a asigurătorului
prevăzută de Legea nr. 85/2014, în vederea recuperării creanţei sale din activele asigurătorului
aflat în faliment, inclusiv pentru suma cuvenită care depăşeşte plafonul de garantare mai sus
arătat (art. 17).
Fondul se subrogă în toate drepturile creditorilor de asigurări la concurenţa sumelor
pe care le-a plătit din disponibilităţile sale.
Prin derogare de la dispoziţiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul
poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării
lor, orice sume, dobânzi şi/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale [art. 18
alin. (1) şi (2)].
Procedura de depunere a cererilor în vederea plăţii indemnizaţiei sau despăgubirii de
către persoana îndreptăţită, este detaliată de Norma ASF nr. 16/2015 dată în aplicarea Legii
nr. 213/2015 în cuprinsul art. 20 şi următoarele, astfel:
Pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care
pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva societăţii de asigurare trebuie să
completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr.
6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de
Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22
din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la
rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de
asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a
procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data
naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări. Cererea de plată se adresează
Fondului şi se depune la sediul acestuia, direct sau prin poştă, cu scrisoare recomandată, cu
confirmare de primire, prin poşta electronică ori prin alte mijloace ce asigură transmiterea
textului actului şi confirmarea primirii acestuia. Cererea de plată se poate depune şi la
mandatarii desemnaţi de către Fond în acest scop. La cererea de plată se anexează, în copie
legalizată, actele/înscrisurile doveditoare ale sumelor pretinse cu titlu de creanţe de asigurări.
În cazul imposibilităţii de prezentare a actelor/înscrisurilor doveditoare în copie legalizată,
38
petentul poate să prezinte copii ale acestora sau poate depune o declaraţie pe propria
răspundere, în sensul susţinerii acestor documente justificative. Declaraţia pe propria
răspundere dată de petent în susţinerea documentelor justificative este prevăzută în anexa nr.
7. În cuprinsul cererii de plată se va preciza motivul imposibilităţii de depunere a înscrisurilor
justificative.
În cuprinsul cererii de plată, petentul declară pe propria răspundere, sub sancţiunile
prevăzute de Codul penal, dacă suma pretinsă de la Fond a fost încasată în cadrul procedurii
de faliment şi/sau în urma exercitării altor acţiuni de recuperare a sumelor cuvenite, îndreptate
împotriva asigurătorului debitor faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă.
Pe măsura înregistrării şi analizării cererilor de plată ale petenţilor şi a documentaţiei
justificative aferente, Fondul întocmeşte listele creditorilor de asigurări ale căror creanţe certe,
lichide şi exigibile urmează a fi plătite din disponibilităţile sale. Listele creditorilor de
asigurări se întocmesc după verificarea şi avizarea dosarelor de daună de către direcţiile de
specialitate ale Fondului. Listele creditorilor de asigurări împreună cu o notă privind
propunerea de aprobare, întocmită şi semnată de către conducătorul direcţiei tehnice de
specialitate a Fondului, se transmit comisiei speciale. În vederea aprobării listelor, comisia
specială poate verifica, prin sondaj, dosarele de daună şi creanţele de asigurări cuprinse în
acestea şi, în toate cazurile în care consideră că este necesar, poate dispune reverificarea
respectivelor dosare şi/sau creanţe de asigurări.
După aprobarea acestor liste de către comisia specială, se efectuează plăţile
indemnizaţiilor/despăgubirilor către creditorii de asigurări, cu respectarea prevederilor legale.
De la data publicării deciziei de închidere a procedurii de redresare financiară şi până
la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment împotriva
asigurătorului, comisia specială poate aproba despăgubirile/indemnizaţiile creditorilor de
asigurări, urmând ca plata acestora să se facă după rămânerea definitivă a hotărârii menţionate
[art. 20 alin. (1)-(5)].
Fondul asigură plata despăgubirilor/indemnizaţiilor către creditorii de asigurări ai
asigurătorilor aflaţi în faliment, în limitele plafonului de garantare şi în condiţiile prevăzute de
Legea nr. 213/2015 şi de prezenta normă.
În vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul
procedează la verificarea documentelor justificative anexate de petent în susţinerea cererii de
plată, a dosarelor de daună şi a evidenţelor preluate de la asigurător, conform art. 23 alin. (1)
din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare [art. 21 alin. (1) şi (2)].
Indemnizaţiile/Despăgubirile se plătesc creditorilor de asigurări, persoane fizice şi/sau
juridice, potrivit condiţiilor prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu societatea de
asigurare în faliment, în conformitate cu prevederile prezentei norme.
Creditorii de asigurări prevăzuţi la alin. (1) sunt, după caz:
a) persoana asigurată (asiguratul) - persoana fizică sau juridică aflată în raporturi
juridice cu asigurătorul debitor prin încheierea contractului de asigurare, putând avea şi
calitatea de parte contractantă;
b) beneficiarul asigurării - terţa persoană căreia, în baza legii sau a contractului de
asigurare, societatea de asigurare debitoare urmează să îi achite sumele cuvenite ca urmare a
producerii riscului asigurat;
39
 c) persoană păgubită (în cazul asigurării de răspundere civilă) - persoana îndreptăţită
să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit
printr-un contract de asigurare de răspundere civilă [art. 22 alin. (1) şi (2)].
Creditorii de asigurări prevăzuţi la art. 22 alin. (2) îşi pot recupera creanţele de
asigurări din disponibilităţile Fondului, în conformitate cu prevederile legale şi ale prezentei
norme.
Plata despăgubirilor/indemnizaţiilor se efectuează creditorilor de asigurări astfel cum
aceştia sunt definiţi la art. 22 alin. (2).
Plăţile către o altă persoană decât creditorul de asigurări pot fi efectuate, după cum
urmează:
a) moştenitorului legal sau legatarului de orice tip, pe baza certificatului de moştenitor,
respectiv de legatar;
b) moştenitorului legal sau legatarului de orice tip, desemnat prin procură specială
autentică să îi reprezinte pe ceilalţi moştenitori legali, respectiv legatari, pe baza certificatului
de moştenitor, respectiv de legatar;
c) părintelui pentru copilul său minor în vârstă de până la 14 ani, pe baza actului de
identitate al părintelui şi a certificatului de naştere al copilului în vârstă de până la 14 ani;
copiii cu vârste între 14 - 18 ani pot ridica personal compensaţiile, cu încuviinţarea prealabilă
scrisă a părinţilor sau a tutorelui;
d) tutorelui sau curatorului, pentru titularii cărora li s-a instituit tutela sau curatela pe
baza actului de instituire a tutelei, respectiv a curatelei;
e) mandatarului titularului, pe bază de procură specială autentică pentru încasarea
despăgubirii/indemnizaţiei; creditorii de asigurări, persoane fizice/juridice cu domiciliul sau
reşedinţa/sediul în străinătate, pot mandata o persoană fizică/juridică pentru încasarea
despăgubirii/indemnizaţiei de la Fond, pe baza unei procuri eliberate conform legislaţiei
statului în care se eliberează aceasta. În acest caz, mandatarul va prezenta procura şi
traducerea legalizată de către un notar public român;
f) în alte situaţii, conform contractelor încheiate între părţi şi prevederilor legale în
vigoare [art. 23 alin. (1)-(3)].
Plata se face în moneda naţională - leu, iar, în cazul creanţelor în valută, plata se va
efectua la cursul de schimb valutar comunicat de Banca Naţională a României din ziua
efectuării plăţii.
Indemnizaţiile/Despăgubirile cuvenite creditorilor de asigurări se pot plăti de la Fond
prin poştă şi/sau prin orice alte instituţii de credit autorizate de Banca Naţională a României,
inclusiv online. În vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul
poate să încheie convenţii/contracte de prestări de servicii cu oricare dintre aceste instituţii.
Dacă disponibilităţile Fondului nu sunt suficiente pentru efectuarea plăţilor de
indemnizaţii/despăgubiri cuvenite creditorilor de asigurări, plata acestora se va efectua pe
măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de lege. Autoritatea de
Supraveghere Financiară poate majora oricând cuantumul cotei procentuale până la limita
prevăzută la art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 [art. 24 alin. (l)-(3)].
Conform prevederilor art. 266 alin. (3) din Legea nr. 85/2014, creditorii de asigurări
care au încasat indemnizaţiile/despăgubirile cuvenite de la Fond nu au dreptul să solicite
40
încasarea creanţelor de asigurări în cadrul procedurii falimentului societăţii de asigurare
debitoare decât pentru sumele care depăşesc plafonul de garantare prevăzut de lege.
Fondul este îndreptăţit să înregistreze la masa credală, în tot cursul procedurii de
faliment, orice sume achitate creditorilor de asigurări, precum şi orice dobânzi şi/sau
cheltuieli efectuate din disponibilităţile Fondului cu titlu de creanţe de asigurări, conform art.
18 din Legea nr. 213/2015.
Creditorul de asigurări poate urma şi procedura de faliment a asigurătorului prevăzută
de Legea nr. 85/2014 în vederea recuperării creanţei sale din activele asigurătorului aflat în
procedură de faliment, inclusiv pentru suma cuvenită care depăşeşte plafonul de garantare
prevăzut de lege, prin înscrierea creanţei sale la masa credală. Dacă petentul a urmat
procedura de faliment a asigurătorului anterior solicitării adresate Fondului, în cuprinsul
cererii de plată va preciza suma solicitată la masa credală. În situaţia în care, la momentul
depunerii cererii de plată la Fond, petentului i se distribuise o sumă în cadrul procedurii de
faliment, acesta va preciza în cuprinsul cererii de plată cuantumul sumei încasate. Dacă,
ulterior depunerii cererii de plată la Fond, petentul se înscrie la masa credală a asigurătorului
în faliment, acesta va notifica Fondul [art. 25 alin. (1), (3) şi (4)].
Potrivit art. 17 din Legea nr. 213/2015, creditorul de asigurări se poate înscrie la masa
credală a asigurătorului în faliment, în vederea recuperării creanţei sale din activele
asigurătorului aflat în faliment, inclusiv pentru suma cuvenită care depăşeşte plafonul de
garantare prevăzut de lege (art. 26).
Din ansamblul acestor reglementări rezultă că procedura de valorificare a cererilor de
despăgubire sau de acordare a indemnizaţiilor rezultate din poliţele de asigurare încheiate cu
un asigurător aflat în procedura falimentului, are caracter necontencios, se desfășoară în faţa
Fondului de Garantare şi se finalizează cu o decizie cu caracter administrativ care poate fi
atacată în condiţiile art. 19 din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul,
dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări. Potrivit alin. (2) a acestui articol,
împotriva deciziei de respingere a cererii petentului având ca obiect acordarea despăgubirii
sau indemnizaţiei, se poate formula contestaţie la Secţia de Contencios Administrativ a Curţii
de Apel Bucureşti în termen de 10 zile de la comunicare.
În consecinţă, se desprind următoarele considerente: Fondul de Garantare, ca persoană
juridică de drept public, are rolul de a garanta plata despăgubirii sau indemnizaţiei solicitată
de beneficiarul unei poliţe de asigurare încheiată cu o societate de asigurare aflată în faliment,
după urmarea unei proceduri administrative necontencioase, în limita unui plafon maxim de
asigurare pe persoana îndreptăţită prevăzută de lege; Fondul de Garantare nu preia funcţiile
asigurătorului aflat în faliment şi nu are obligaţia directă de a proceda la acordarea în acest
mod a despăgubirii sau indemnizaţiei, motiv pentru care nu poate fi antrenată în mod direct,
într-un proces de natură civilă sau penală, pentru a fi obligată la plata despăgubirii sau
indemnizaţiei; procedura necontencioasă administrativă desfăşurată la cererea petentului de
către Fondul de Garantare, se finalizează printr-o decizie cu caracter administrativ emisă de
Comisia specială prevăzută de lege şi, în măsura în care prin această decizie se resping în totul
sau în parte pretenţiile petentului, se deschide calea de atac a contestației în contencios
administrativ la instanţa competentă în mod exclusiv, Secţia de Contencios Administrativ a
Curţii de Apel Bucureşti; persoana care se pretinde beneficiar a despăgubirii sau indemnizării
41
are la dispoziţie două căi diferite de a obţine plata drepturilor sale, fie procedura descrisă de
Legea nr. 213/2015 şi Norma de aplicare nr. 16/2015, fie înscrierea cererii sale ca declaraţie
de creanţă la masa credală a societăţii de asigurare aflată în procedura falimentului, pentru
întreaga sumă solicitată sau, după caz, pentru partea din despăgubire sau indemnizaţie care
depăşeşte plafonul de asigurare în limita căruia Fondul de Garantare are obligaţia legală de a
plăti suma reprezentând despăgubirea sau indemnizarea solicitată.
Prin urmare, acţiunea judiciară introdusă de reclamanţi pentru obligarea societăţi ide
asigurare debitoare intrată în faliment la plata unor daune morale rezultând dintr-un fapt
juridic ilicit, de natură civilă, pentru care a fost încheiată o poliţă de asigurare, este supusă
suspendării de drept şi, întrucât, aceeaşi debitoare aflată în insolvenţă a trecut în etapa
procedurii falimentului, încetarea acţiunii judiciare pornită de reclamanţi este legală şi
temeinică.
Trimiterea reclamanţilor apelanţi la prevederile art. 6 din Convenţia Europeană asupra
Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale, cu specială privire a asigurării liberului acces la
justiţie pentru a da eficienţă dispoziţiilor art. 262 alin. (5) din Legea nr. 85/2014, nu se bucură
de susţinere în sensul că, în dreptul naţional un astfel de acces liber la justiţie ar fi îngrădit,
deoarece din selecţia dispoziţiilor conţinute de Legea nr. 213/2015 mai sus expusă, rezultă
fără putinţă de tăgadă că liberul drept de acces la justiţie este asigurat, doar calea procedurală
pentru exerciţiul acestui drept este distinctă, urmând a se valorifica potrivit instituţiilor,
termenelor şi condiţiilor prevăzute de această din urmă lege, iar nu conform Legii nr. 85/2014,
în condiţiile în care reclamanţii apelanţi nu au înregistrat cerere de creanţă în procedura
falimentului, iar după producerea acestui deznodământ judiciar, valorificarea unor astfel de
cereri este asigurată exclusiv de Legea nr. 213/2015.
Astfel, Curtea a respins apelul reclamanţilor.

8. Cererea creditorului pentru deschiderea procedurii insolvenţei. Creanţe

reprezentate de dobânzi şi penalităţi asupra ratelor de leasing de plată după rezilierea
contractului de leasing şi restituirea bunului de către debitorul utilizator. Respingerea
cererii

 O.G. nr. 51/1997: art. 8, art. 15

 Legea nr. 85/2014: art. 5 alin. (1) pct. 20

Potrivit art. 5 alin. (1) pct. 20 din Legea nr. 85/2014, este creditor îndreptăţit să
solicite deschiderea procedurii insolvenţei, creditorul a cărui creanţă asupra patrimoniului
debitorului este certă, lichidă şi exigibilă, de mai mult de 60 de zile. Prin creanţă certă în
sensul acestei legi se înţelege acea creanţă a cărei existenţă rezultă din însuşi actul de
creanţă sau şi din alte acte, chiar neautentice emanate de la debitor sau recunoscute de
acesta.
Curtea constată că creanţa afirmată de către creditoare nu are atributul certitudinii
raportat la dispoziţiile legii insolvenţei, iar atributul exigibilităţii creanţei nu poate fi stabilit
decât în condiţiile contractului de leasing încheiat de către părţi. OG nr. 51/1997 privind
42
operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing, statuează în articolul 8, că este titlu
executoriu contractul de leasing, însă articolul 15 din aceeaşi Ordonanţă statuează că dacă
în contract nu se prevede altfel, în cazul în care utilizatorul nu execută obligaţia de plată
integrală a ratei de leasing timp de 2 luni consecutive, calculate de la data scadenţei
prevăzută în contractul de leasing, locatorul/finanţatorul are dreptul de a rezilia contractul
de leasing, iar locatarul/utilizatorul este obligat să restituie bunul şi să plătească toate
sumele datorate până la data restituirii în temeiul contractului de leasing. Prin urmare,
efectul executoriu al contractului de leasing care pune în discuţie atributul exigibilităţii unor
creanţe rezultând dintr-un astfel de contract, depinde de manifestarea de voinţă neechivocă a
părţilor contractului, atât în privinţa valorii ratelor de leasing cât şi a accesoriilor sau
celorlalte obligaţii pecuniare care însoţesc aceste rate. În privinţa daunelor considerate
despăgubiri ce se cuvin creditorului finanţator, o astfel de clauză care să stabilească în mod
neechivoc dreptul la diferitele componente ale dezdăunării, trebuie stabilită de către aceleaşi
părţi contractuale în mod clar, inteligibil şi susceptibil de a fi pus în executare silită, astfel
încât astfel de creanţe să prezinte pe deplin în faţa judecătorului sindic atributul exigibilităţii.
Numai calculul efectuat de creditor pe baza propriilor evaluări nu îndeplineşte acest criteriu,
fiind necesară, de asemenea, pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive de către
instanţa de dreptul comun şi sub acest aspect.

(Secţia a II-a civilă, Decizia civilă nr. 845/A din 12 decembrie 2018,
rezumată de judecător conf. univ. dr. Marian Bratiş)

Prin sentinţa civilă nr. 318/JS/25.10.2018 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în

dosar nr. […]/115/2018, s-a admis cererea introductivă formulată de către reclamantul
creditor SC A... SA Bucureşti pentru deschiderea procedurii insolvenţei împotriva pârâtului
debitor S.C. „B...” SA Oţelu Roşu şi, în consecinţă, în temeiul art. 72 alin. (6) din Legea nr.
85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, s-a dispus deschiderea
procedurii generale a insolvenţei împotriva debitorului S.C. „B...” SA Oţelu Roşu; în temeiul
art. 73 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă a
fost desemnat administrator judiciar provizoriu CII C... Timişoara care să îndeplinească
atribuţiile prevăzute de art. 58 din lege, cu un onorariu provizoriu de 800 lei, până la prima
adunare a creditorilor; în temeiul art. 74 din Legea nr. 85/2014, privind procedurile de
prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, a fost obligat pârâtul debitor S.C. „B...” SA Oţelu
Roşu, ca în termen de 10 zile de la data deschiderii procedurii insolvenţei împotriva sa, să
depună la dosarul cauzei actele şi informaţiile prevăzute la art. 67 alin. (1) din Legea nr.
85/2014; în temeiul art. 99 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a
insolvenţei şi de insolvenţă s-a dispus notificarea deschiderii procedurii împotriva debitorului
S.C. „B...” SA Oţelu Roşu, de către administratorul judiciar, debitorului, creditorilor şi
Oficiului Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Caraş-Severin precum şi tuturor
băncilor unde debitorul are deschise conturi, şi publicarea notificării într-un ziar de largă
circulaţie şi în Buletinul Procedurilor de Insolvenţă.
Analizând contractul de leasing în baza căruia s-a formulat prezenta cerere de
deschidere a procedurii insolvenţei, tribunalul a reţinut că la art. 12.4 (ii) se prevăd cazurile în
43
care finanţatorul poate rezilia unilateral contractul. De asemenea, art. 13 din Condiţiile
generale de leasing financiar, parte integrantă din contractul de leasing, prevede obligaţiile
utilizatorului ca urmare a rezilierii contractului de leasing. Această clauză contractuală are
valoarea unei clauze penale, prin care părţile au stabilit în mod anticipat despăgubirile la care
este îndreptăţit finanţatorul, în situaţia ivirii unui caz de reziliere din vina utilizatorului.
Având în vedere susţinerile creditorului din cererea de deschidere a procedurii insolvenţei şi
din răspunsul la întâmpinare, precum şi înscrisurile depuse la dosar, judecătorul sindic reţine
că elementele componente ale creanţei de 183.826,94 lei invocate de reclamantul creditor
sunt: 69.477,29 lei – reprezentând ratele de leasing rămase de achitat de utilizator, 870,68 lei -
reprezentând valoarea dobânzii calculate conform contractului; 1.203,66 lei reprezintă
asigurări achitate de finanţator, datorate în baza art. 9 din contract; suma de 14.478,33 lei
reprezintă facturi neachitate şi debit accesoriu; suma de 143.789,89 lei reprezintă penalităţi la
facturi neachitate calculate conform art. 10.9.1 din contract.
În consecinţă, judecătorul sindic a reţinut că reclamantul creditor are o creanţă certă,
lichidă şi exigibilă împotriva pârâtului debitor în cuantum de 183.826,94 lei, reprezentând
debit principal şi accesoriu, provenit din contractul de leasing financiar nr. […]/23.07.2008.
Faţă de cele reţinute, judecătorul sindic a constatat că pârâtul debitor se află în stare de
insolvenţă în sensul prevederilor art. 5 pct. 29 lit. a) din Legea nr. 85/2014, că reclamantul
creditor face parte din categoria creditorilor îndreptăţiţi să solicite deschiderea procedurii
insolvenţei, astfel cum sunt prevăzuţi la pct. 20 al art. 5, că este întrunită valoarea prag
prevăzută la pct. 72 al art. 5 în raport de care poate fi introdusă o cerere de către un creditor,
motiv pentru care a admis cererea introductivă formulată de către reclamantul creditor.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel debitoarea S.C. „B...” SA Oţelu Roşu,
solicitând admiterea acestuia, desfiinţarea sentinţei atacate, pronunţarea unei hotărâri
temeinice şi legale, în sensul respingerii cererii de deschidere a procedurii insolvenţei
formulată de creditorul A... SA ca inadmisibilă şi neîntemeiată.
În urma unor facturi restante, creditoarea a reziliat contractul iar în data de 22.12.2009,
debitoarea apelantă i-a predat autoturismul în stare foarte bună - conform procesulu-verbal de
predare primire anexat prezentei. Astfel cum reiese din acelaşi proces verbal, mai avea de
achitat doar suma de 11,247, 30 lei facturi restante (inclusiv penalităţi de întârziere). Apelanta
nu a contestat niciodată această datorie, ba chiar şi-a exprimat acordul de a achita suma
restantă ulterior rezilierii contractului, însă societatea de leasing a continuat să emită facturi şi
ulterior predării autovehiculului, ajungându-se la o sumă nejustificat de mare, respectiv
183.826,94 lei.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, reclamanta creditoare intimată A... SA la solicitat
respingerea apelului ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate ca fiind temeinică şi legală.
În motivare, arată că , între intimata-creditoare A… S.A. şi apelanta-debitoare B...
S.A,, s-a încheiat contractul de leasing financiar nr. 19185/23.07.2.008, în temeiul căruia
apelanta-debitoare a beneficiat de folosinţa în sistem de leasing financiar a unui autoturism
marca […].
În schimbul folosinţei acestuia, apelata-debitoare avea obligaţia să achite ratele de
leasing, conform planului de eşalonare, obligaţie ce nu a fost respectată de către aceasta.

44
 Din cauza nerespectării obligaţiilor de achitare a facturilor emise, intimata a reziliat de
plin drept contractul de leasing, pentru a diminua cât mai mult prejudiciul creat societăţii,
calculând sumele datorate de către reclamanta debitoare în contabilitatea intimatei creditoare,
în temeiul art. 13 din Contractul de leasing financiar încheiate de părţi cât şi a prevederilor art.
10 lit. d) din O.G. 51/1997 republicată, ce instituie următoarea obligaţie a utilizatorului: „să
achite toate sumele datorate conform contractului de leasing - rate de leasing, asigurări
impozite, taxe – în cuantumul şi la termenele menţionate în contract”.
Examinând apelul declarat de aceeaşi debitoare prin prisma motivelor invocate în fapt
şi în drept precum şi a apărărilor formulate prin întâmpinare de creditoarea intimată, în
limitele prevăzute de art. 476-483 C. pr. civ., Curtea constată că apelul este fondat pentru
motivele ce succed.
Aşa cum rezultă din cererea creditoarei având ca obiect deschiderea procedurii
simplificate a insolvenţei debitoarei, creanţa afirmată de creditoare este în sumă de
183.826,24 lei. Creditoarea a învederat că totalul debitului a fost însumă de 229.819,85 lei
compusă din 69.477,29 lei valoarea ratelor de leasing pe care le mai avea de plătit debitoarea
până la ajungerea la maturitate a contractului, denumită „diferenţă de capital finanţat de la
data stopării”; 870,68 lei dobânda calculată la diferenţa la capital finanţat; 1.203,66 lei
asigurări achitate de finanţator; 14.478,33 lei facturi neachitate; accesorii în sumă de
143.789,89 lei reprezentând penalităţi la facturile neachitate. Din totalul sumei mai sus
arătate, s-a scăzut suma reprezentată de valoarea obţinută prin vânzarea bunului ce a făcut
obiectul contractului de leasing, şi anume suma de 45.992,90 lei.
Debitoarea apelantă a achitat cu Ordinul de Plată nr. 1/09.11.2018 suma de 11.247,30
lei reprezentând contravaloarea facturilor restante.
Prin urmare, ceea ce face obiectul cererii de deschidere a procedurii insolvenţei, se
referă la valoarea ratelor de leasing pe care le-ar mai fi avut de plătit debitoarea până la
ajungerea la maturitate a contractului, adică până la expirarea duratei acesteia, dobânda la
aceste facturi, asigurările achitate de finanţator fără a fi precizată durata pentru care s-au plătit
şi penalităţile la facturile neachitate până la ajungerea la maturitate a contractului.
Potrivit art. 13 din Contractul de leasing încheiat de către părţi, la capitolul „Condiţii
generale” este stipulată clauza care fixează consecinţele apariţiei unui caz de neîndeplinire a
obligaţiilor contractuale, în dreptul căreia se prevede că „În cazul încetării înainte de termen a
contractului, toate obligaţiile financiare prevăzute în sarcina utilizatorului, debitor în cauză,
altele decât cele care au avut scadenţa până la data încetării contractului, devin scadente la
termenul indicat în factura emisă de către finanţator. În acest sens, finanţatorul are dreptul să
calculeze toate creanţele ce decurg din contract (de exemplu: dobânda de prefinanţare
neachitată, valoarea însumată a tuturor ratelor de leasing neplătite, a primelor de asigurare
CASCO, RCA până la radierea bunului de pe numele finanţatorului din evidenţele organelor
abilitate, a valorii reziduale a bunului, valoarea însumată a tuturor celorlalte obligaţii
financiare prevăzute în sarcina utilizatorului conform contractului, scadente dar neplătite de
către utilizator, totalitatea cheltuielilor ocazionate de încetarea înainte de termen a
contractului, incluzând fără însă a se limita la cheltuielile efectuate de către finanţator cu
încetarea contractului, recuperarea bunului şi valorificarea acestuia către terţi, indiferent de
obiectul acestor cheltuieli, de titlul cu care aceste plăţi sunt efectuate de către finanţator şi de
45
identitatea creditorului plăţii cheltuielilor, taxe vamale, cheltuieli de radieri, alte prestaţii
efectuate ca urmare a încetării contractului, cheltuieli legate de recuperarea şi/sau executarea
silită a debitelor restante şi alte cheltuieli aferente încetării contractului etc.). Aceste cheltuieli
debite vor fi deduse din preţul obţinut din vânzarea bunului. De asemenea, finanţatorul va fi
îndreptăţit la plata de către utilizator a unor despăgubiri suplimentare, în special, cheltuieli
neprevăzute, impozite, taxe sau orice alte cheltuieli suplimentare. Scadenţa acestor plăţi va fi
în termen de 5 zile lucrătoare de la data emiterii facturii de către finanţator. În cazul în care
plăţile nu sunt efectuate la termen, utilizatorul va plăti finanţatorului – în afara diferenţelor de
curs etc. (menţionate la articolul 10.4) – şi penalităţi de întârziere conform art. 10.9. în cazul
în care debitul utilizatorului faţă de finanţator nu este acoperit în totalitate de suma de bani
obţinută din valorificarea bunului sau bunul nu poate fi valorificat în termen de 15 zile de la
data încetării contractului, utilizatorul va plăti întreaga diferenţă în termen de 5 zile de la
emiterea facturii de către finanţator.”
Aşa cum rezultă din această clauză, creditoarea şi-a apropiat mai multe categorii de
obligaţii pecuniare aflate în sarcina utilizatorului debitor, fără însă a le determina în concret.
Astfel, cu privire la componenta creanţei referitoare la ratele de achitat până la
maturitatea contractului de leasing, Curtea constată că însăşi contractul părţilor declară că un
astfel de contract încetează în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale. Prin urmare,
aceste rate nu reprezintă contraprestaţia la care este obligat utilizatorul ci, în sensul
contractului, despăgubiri ce se cuvin creditorului finanţator.
Tot astfel, componenta creanţei referitoare la dobânda aplicată asupra valorii ratelor de
leasing mai sus arătate, este un accesoriu care se pretinde a fi calculat asupra aceluiaşi
prejudiciu.
Penalităţile solicitate reprezintă o altă componentă a creanţei aplicată, din nou, asupra
valorii ratelor de leasing de plătit până la ajungerea la maturitate a contractului.
Stipulaţia contractuală prevăzută de art. 13 din contractul de leasing recurge la o
enumerare exemplificativă, în sensul că creditorul finanţator poate exercita dreptul de
pretenţie nu numai asupra categoriilor de obligaţii financiare enumerate, ci şi asupra altora.
Potrivit art. 5 alin. (1) pct. 20 din Legea nr. 85/2014, este creditor îndreptăţit să solicite
deschiderea procedurii insolvenţei, creditorul a cărui creanţă asupra patrimoniului debitorului
este certă, lichidă şi exigibilă, de mai mult de 60 de zile. Prin creanţă certă în sensul acestei
legi se înţelege acea creanţă a cărei existenţă rezultă din însuşi actul de creanţă sau şi din alte
acte, chiar neautentice emanate de la debitor sau recunoscute de acesta.
Curtea constată că în mod greşit prima instanţă a făcut aplicarea acestor dispoziţii
legale, în condiţiile în care creanţa afirmată de creditoare, sub toate componentele sale, nu
este certă, deoarece nu rezultă din titlul reprezentat de contractul de leasing încheiat de către
părţi, în mod neechivoc, ci dintr-un calcul efectuat de creditoare pe baza propriilor criterii de
evaluare. De asemenea, creanţa nu este certă întrucât nu rezultă dintr-un alt înscris emanat sau
recunoscut de debitoare.
Ceea ce pretinde creditoarea este, în fapt, un drept de creanţă a cărui obiect şi întindere
trebuie să fie stabilit fie de comun acord de către părţi, fie printr-o hotărâre judecătorească
pronunţată pe baza unor probe administrate de către instanţă. Stabilirea obiectului în
întinderea acestui drept de creanţă excede atribuţiilor incluse în competenţa materială a
46
judecătorului sindic, în condiţiile în care acesta are prerogativa de a statua doar asupra
condiţiilor în care creanţa afirmată de creditor este certă, lichidă şi exigibilă. Revine instanţei
de drept comun să statueze asupra existenţei dreptului de creanţă, a obiectului acestuia şi a
întinderii creanţei, sub toate componentele sale, în urma devoluţiunii unui întreg proces în
care părţile să aibă posibilitatea de a administra probe şi de a dezbate în contradictoriu
pretenţiile şi apărările deduse judecăţii.
Prin urmare, Curtea constată că creanţa afirmată de către creditoare nu are atributul
certitudinii raportat la dispoziţiile legii insolvenţei, iar atributul exigibilităţii creanţei nu poate
fi stabilit decât în condiţiile contractului de leasing încheiat de către părţi. OG nr. 51/1997
privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing, statuează în articolul 8, că este titlu
executoriu contractul de leasing, însă articolul 15 din aceeaşi Ordonanţă statuează că dacă în
contract nu se prevede altfel, în cazul în care utilizatorul nu execută obligaţia de plată
integrală a ratei de leasing timp de 2 luni consecutive, calculate de la data scadenţei prevăzută
în contractul de leasing, locatorul/finanţatorul are dreptul de a rezilia contractul de leasing, iar
locatarul/utilizatorul este obligat să restituie bunul şi să plătească toate sumele datorate până
la data restituirii în temeiul contractului de leasing. Prin urmare, efectul executoriu al
contractului de leasing care pune în discuţie atributul exigibilităţii unor creanţe rezultând
dintr-un astfel de contract, depinde de manifestarea de voinţă neechivocă a părţilor
contractului, atât în privinţa valorii ratelor de leasing cât şi a accesoriilor sau celorlalte
obligaţii pecuniare care însoţesc aceste rate. În privinţa daunelor considerate despăgubiri ce se
cuvin creditorului finanţator, o astfel de clauză care să stabilească în mod neechivoc dreptul la
diferitele componente ale dezdăunării, trebuie stabilită de către aceleaşi părţi contractuale în
mod clar, inteligibil şi susceptibil de a fi pus în executare silită, astfel încât astfel de creanţe să
prezinte pe deplin în faţa judecătorului sindic atributul exigibilităţii. Numai calculul efectuat
de creditor pe baza propriilor evaluări nu îndeplineşte acest criteriu, fiind necesară, de
asemenea, pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive de către instanţa de dreptul
comun şi sub acest aspect.
Considerând că creanţa afirmată de creditoare sub toate componentele sale nu prezintă
în mod neechivoc atributele certitudinii şi exigibilităţii, instanţa de control judiciar apreciază
că creditoarea intimată nu poate fi considerată creditor îndreptăţit să solicite deschiderea
procedurii insolvenţei.
Astfel fiind, Curtea a admis apelul debitoarei şi a schimbat în tot sentinţa atacată, în
sensul că a respins cererea de deschidere a procedurii insolvenţei formulată de creditoarea A...
Bucureşti împotriva debitoarei S.C. „B...” SA Oţelu Roşu.

9. Închiderea procedurii insolvenţei, ca urmare al realizării planului de

reorganizare al debitorului şi achitării tuturor creanţelor prevăzute în programul de
plăţi. Cerere în constatarea inexistenţei dreptului creditorului de a solicita debitorului
plata diferenţei dintre creanţa achitată potrivit planului de reorganizare şi creanţa
înregistrată în tabelul definitiv al creanţelor. Admiterea cererii

 Legea nr. 85/2014: art. 175, art. 177, art. 178

47
 Astfel cum rezultă din actele şi probele administrate în faţa instanţei de fond pârâta
debitoare a făcut obiectul procedurii de insolvenţă, în cadrul cărei proceduri s-a aprobat şi
confirmat planul de reorganizare a acesteia, iar pe baza planului de plăţi care însoţeşte
planul de reorganizare, reclamanta creditoare a fost îndreptăţită să primească 10% din
creanţa declarată în procedură.
Prin urmare, cu referire la creanţele creditorilor în procedura insolvenţei şi la
efectele închiderii acestei proceduri în urma unui plan de reorganizare sunt aplicabile
exclusiv prevederile art. 175 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, dispoziţii care nu prevăd
obligaţii consecutive în sarcina debitoarei faţă de creditorii din procedură după închiderea
acestei proceduri în urma realizării planului de reorganizare. În schimb, nu sunt incidente
prevederile art. 175 alin. 2 care se referă la drepturile creditorilor după eşuarea unui plan
de reorganizare în faliment, prevederile art. 176 care privesc alte cazuri de închidere a
procedurii insolvenţei iar nu cea ocazionată de reorganizare finalizată, art. 177 care se
referă la lipsa creditorilor după deschiderea procedurii insolvenţei, respectiv art. 178 care
priveşte închiderea procedurii în condiţiile satisfacerii creanţelor creditorilor sau, după caz,
renunţării creditorilor la judecată în perioada de observaţie.

(Secţia a II-a civilă, Decizia civilă nr. 766/A din 21 noiembrie 2018, rezumată de
judecător conf. univ. dr. Marian Bratiş)

Prin sentinţa civilă nr. 661/27.06.2018, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr.
[…]/30/2017*, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei AJFP Timiş din
cadrul D.G.R.F.P. Timişoara; s-a respins acţiunea civilă formulată de reclamanta S.C. A...
SRL, în contradictoriu cu pârâta AJFP Timiş din cadrul D.G.R.F.P. Timişoara, ca fiind
formulată în contradictoriu cu o persoană fără calitate; s-a admis acţiunea formulată de SC
A... SRL în contradictoriu cu pârâta Agenţia Pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale; s-a
constatat inexistenţa în sarcina reclamantei a debitului în valoare de 426.589,81 lei
reprezentând diferenţa de sumă pe care pârâta a imputat-o în temeiul procesului-verbal de
constatare şi stabilire a creanţelor bugetare nr. 22674/23.06.2015, cu consecinţa obligării
pârâtei la înlăturarea din evidenţele sale a debitului de 426.589,81 lei.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, prin încheierea civilă nr.
520/14.04.2016 pronunţată în dosarul Tribunalului Timiş nr. […]/30/2016 şi publicată în
B.P.I. nr. […]/19.04.2016, s-a dispus deschiderea procedurii generale a insolvenţei împotriva
debitoarei S.C. A... S.R.L., fiind numit lichidator judiciar SCP B... IPURL.
În cadrul dosarului de insolvenţă, pârâta Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale
s-a înscris în tabelul definitiv al creditorilor pentru suma de 473.988,68 lei – cu titlu de
creanţă bugetară (filele 43-44 dosar nr. […]/30/2017).
Planul de reorganizare propus de debitoare la data de 12.08.2016, prin care s-a votat ca
din totalul creanţelor bugetare, să se achite un procent de 10%, a fost confirmat prin sentinţa
civilă nr. 1257/13.10.2016, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. […]/30/2016,
hotărârea rămânând definitivă ca urmare a respingerii apelului în baza deciziei civile nr.

48
872/A/05.12.2016 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosar nr. […]/30/2016/a1 (filele
48-56 dosar nr. […]/30/2017).
Prin urmare, în baza planului de reorganizare astfel cum a fost confirmat prin
hotărârea judecătorului sindic – rămasă definitivă – debitoarea A... SRL trebuia să îi achite
pârâtei 10% din creanţa de 468.348,50 lei cu care s-a înscris în tabelul definitiv al creditorilor,
respectiv suma de 46.834,85 lei.
Prin adresa cu nr. 3781/14.02.2017, pârâta Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor
Rurale a confirmat că la data de 08.02.2017 a încasat suma de 47.398,87 lei, apreciind însă că
există un rest de creanţă neachitată de 420.946,63 lei (fila 33 dosar nr. […]/30/2017).
Reţinând că debitoarea a efectuat toate plăţile prevăzute în programul de plăţi din
planul de reorganizare, judecătorul sindic a dispus, în condiţiile art.175 alin. (1) din Legea nr.
85/2014, prin sentinţa civilă nr. 192/23.02.2017, închiderea procedurii, hotărârea rămânând
definitivă prin respingerea apelului în baza deciziei nr. 264/10.04.2017 pronunţată de Curtea
de Apel Timişoara în dosar nr. […]/30/2016.
Subsecvent închiderii procedurii insolvenţei faţă de debitoarea A… SRL cu consecinţa
reinserţiei acesteia în circuitul economic, pârâta Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale
a demarat faţă de reclamantă procedura executării silite pentru recuperarea creanţei în
cuantum de 468.345 lei, din care suma de 374.676 lei cu titlu de contribuţie fonduri UE 80%
şi 93.669 lei cu titlu de contribuţie publică naţională de la bugetul de Stat 20%.
În considerentele deciziei de anulare s-a reţinut, sub aspectul admisibilităţii acţiunii
reclamantei, că instanţa are de observat care sunt efectele admiterii unui plan de reorganizare
faţă de creanţele creditorilor şi, apoi, care sunt consecinţele realizării acestuia, respectiv a
închiderii ulterioare a procedurii.
Astfel, au fost reţinute prevederile art. 140 din Legea nr. 85/2014, care statuează
modul de adaptare la situaţia în care se află debitoarea, respectiv că, odată confirmat un plan
prin sentinţă, acesta intră în vigoare, ceea ce înseamnă că: activitatea debitorului este
reorganizată în mod corespunzător, iar creanţele şi drepturile creditorilor şi ale celorlalte părţi
interesate sunt modificate astfel cum este prevăzut în plan.
Aşa cum s-a reţinut deja, în planul de reorganizare s-a prevăzut plata în cuantum de
10% a creanţelor bugetare înscrise la masa credală, printre care se numără şi creanţa invocată
de pârâtă. Subsecvent confirmării planului de reorganizare prin hotărârea judecătorului sindic,
au fost achitate toate creanţele.
Având în vedere că debitoarea a efectuat toate plăţile prevăzute în programul de plăţi
din planul de reorganizare, în cauză s-a dispus, în condiţiile art. 175 alin. (1) din Legea nr.
85/2014, închiderea procedurii cu consecinţa reinserţiei debitoarei în circuitul civil.
Prin urmare, nefiind incidentă situaţia de excepţie reglementată de art. 140 alin. (2) din
Legea nr. 85/2014, nu se poate reveni la situaţia stabilită prin tabelul definitiv al tuturor
creanţelor împotriva debitorului prevăzut la art. 112 alin. (1) din aceeaşi lege, diferenţa de
creanţă neputând fi reactivată, în sensul urmărit de pârâtă.
Prin urmare, în raport de probele administrate în cauză şi de dezlegările obligatorii
date de instanţa de apel, s-a reţinut că atâta timp cât debitoarea A... SRL nu a intrat în
procedura falimentului pentru a deveni incidente prevederile art. 140 alin. (1) teza a II-a din
Legea nr. 85/2014, raportat la faptul că planul de reorganizare a fost realizat, iar debitoarea a
49
fost reinserată în circuitul civil, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 181 din Legea nr.
85/2014, în baza cărora debitoarea este descărcată de diferenţa dintre valoarea obligaţiilor pe
care le avea înainte de confirmarea planului şi cea prevăzută în plan.
În lumina dispoziţiilor legale enunţate, a rezultat incontestabil că ulterior închiderii
procedurii insolvenţei pârâta Agenţia Pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale nu mai deţine faţă
de reclamantă diferenţa de 426.589,81 lei reprezentată de diferenţa dintre creanţa cu care s-a
înscris în tabelul definitiv al creditorilor bugetari şi suma prevăzută în planul de reorganizare.
Împotriva sentinţei civile nr. 661/27.06.2018, pronunţată de Tribunalul Timiş în
dosarul nr. […]/30/2017*, a declarat apel pârâta Agenţia Pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale
prin care a solicitat modificarea în parte a hotărârii atacate în sensul respingerii capetelor de
cerere referitoare la constatarea inexistenţei debitului în valoare de 426.589,81 lei.
Intimata SC A... SRL a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a solicitat
respingerea apelului ca fiind neîntemeiat şi, pe cale de consecinţă, menţinerea Sentinţei civile
nr. 661/27.06.2018 pronunţată de Tribunalul Timiş ca fiind temeinică şi legală.
Examinând apelul declarat în cauză, prin prisma motivelor invocate în fapt şi în drept,
a apărărilor ridicate în fond de pârâta debitoare, precum şi devolutiv, conform dispoziţiilor art.
476-483 Cod procedură civilă, Curtea constată că apelul este nefondat, pentru motivele
următoare.
Astfel cum rezultă din actele şi probele administrate în faţa instanţei de fond pârâta
debitoare a făcut obiectul procedurii de insolvenţă, în cadrul cărei proceduri s-a aprobat şi
confirmat planul de reorganizare a acesteia, iar pe baza planului de plăţi care însoţeşte planul
de reorganizare, reclamanta creditoare a fost îndreptăţită să primească 10% din creanţa
declarată în procedură.
În cadrul planului de reorganizare s-au efectuat toate plăţile cuprinse în plan, astfel că
prin sentinţa civilă nr. 192/23.02.2017 Tribunalul prin judecător sindic a dispus închiderea
procedurii, sentinţa rămânând definitivă prin decizia nr. 264/10.04.2017 pronunţată de Curtea
de Apel Timişoara în dosar nr. […]/30/2016.
Prin urmare, cu referire la creanţele creditorilor în procedura insolvenţei şi la efectele
închiderii acestei proceduri în urma unui plan de reorganizare sunt aplicabile exclusiv
prevederile art. 175 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, dispoziţii care nu prevăd obligaţii
consecutive în sarcina debitoarei faţă de creditorii din procedură după închiderea acestei
proceduri în urma realizării planului de reorganizare. În schimb, nu sunt incidente prevederile
art. 175 alin. (2) care se referă la drepturile creditorilor după eşuarea unui plan de
reorganizare în faliment, prevederile art. 176 care privesc alte cazuri de închidere a procedurii
insolvenţei iar nu cea ocazionată de reorganizare finalizată, art. 177 care se referă la lipsa
creditorilor după deschiderea procedurii insolvenţei, respectiv art. 178 care priveşte
închiderea procedurii în condiţiile satisfacerii creanţelor creditorilor sau, după caz, renunţării
creditorilor la judecată în perioada de observaţie.
În prezenta cauză apelanta în calitate de reclamantă solicită să i se plătească diferenţa
dintre sumele încasate prin programul de plăţi în cadrul programului de reorganizare în
procedura de insolvenţă a debitoarei şi suma totală a creanţei înregistrate în aceeaşi procedură
de insolvenţă.

50
 În mod corect Tribunalul a respins această cerere, reţinând că în cauză sunt incidente
prevederile art. 175 alin. (1) din legea insolvenţei.
Criticile aduse prin apel de către apelanta creditoare sunt neîntemeiate pentru
considerentele următoare: observaţiile şi nemulţumirile creditoarei cu privire la modul în care
a fost aprobat planul de reorganizare procedându-se la reducţiunea creanţelor înregistrate în
procedura insolvenţei la 10% din valoare, nu mai pot fi opuse într-un nou cadrul procesual
deschis de prezenta cerere de chemare în judecată deoarece această problemă a fost tranşată
definitiv prin decizia nr. 872/A/05.12.2016 a Curţii de Apel Timişoara, care a dezbătut odată
cu apelul declarat împotriva sentinţei nr. 1257/13.10.2016 legalitatea confirmării planului de
reorganizare cu întreg conţinutul acestuia inclusiv cu privire la programul de plăţi care a
însoţit planul de reorganizare; tot astfel nu poate fi antamată legalitatea votului exercitat de
către creditori în cadrul Adunării acestora cu prilejul adoptării planului de reorganizare,
deoarece şi această chestiune putea face obiectul unui alt demers judiciar şi anume al
contestaţiei împotriva Hotărârii Adunării Creditorilor.
Argumentul adus de apelanta creditoare cu privire la susţinerea legalităţii procesului
verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare şi la susceptibilitatea
atacării acestuia pe calea specială a contenciosului administrativ nu priveşte obiectul prezentei
cauze. Reluând, obiectul cauzei deduse judecăţii tribunalului şi curţii de apel în prezentul
demers judiciar îl constituie cererea în constatare formulată de reclamanta debitoare prin care
să se constate inexistenţa dreptului creditoarei apelante cu privire la creanţa în sumă de
426.589,81 lei, pe temeiul că această sumă nu se mai datorează în raport de temeiul legal al
închiderii procedurii insolvenţei în urma reuşitei planului de reorganizare şi achitării tuturor
creanţelor prevăzute în acest plan şi în programul de plăţi.

SECŢIA LITIGII DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE

§. Dreptul asigurărilor sociale

10. Indemnizaţie părinte erou martir. Mod de calcul. Succesiune de legi în timp

 Legea nr. 341/2004: art. 4 alin. (2) lit. b)

 OUG nr. 57/2015: art. 12 alin. (2)
 Legea nr. 285/2010: art.10 alin. (1)
 OUG nr. 80/2010
 Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017: art. 12 alin. (2)
 Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2017: art. 11 alin. (2)

Aflată sub incidenţa normelor tranzitorii succesive înscrise în art. 11 alin. (2) din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2017 şi art. 12 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă

51
a Guvernului nr. 90/2017, indemnizaţia reclamantei a fost plafonată la nivelul anului 2010,
moment de la care nu a mai putut fi calculată prin raportare la câştigul salarial mediu brut,
aferent anului în care se face plata, aşa cum prevedea iniţial textul ante-menţionat al Legii
nr. 341/2004, ci prin raportare la cuantumul din anul trecut, pentru toată perioada 2011-
2018, inclusiv.

(Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,

Decizia civilă nr. 1131 din 24 octombrie 2018,
rezumată de judecător Camelia Lucaciuc)

Prin Sentinţa civilă nr. 1003/PI din data de 21 Iunie 2018 pronunţată în dosarul nr.
[…]/30/2018 Tribunalul Timiş, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A...,
împotriva pârâtei Casa Judeţeană de Pensii Timiş şi a obligat pârâta să emită în favoarea
reclamantei o decizie privind acordarea indemnizaţiei reparatorii prevăzute de art. 4 alin. (2),
lit. b) din Legea nr. 341/2004, calculată prin aplicarea indicelui de 1,10 asupra salariului
mediu brut, începând cu decembrie 2017.
De asemenea, tribunalul a obligat pârâta la plata către reclamanta a indemnizaţiei
stabilite conform aliniatului precedent, retroactiv începând decembrie 2017 - la zi, precum şi
la plata la plata de daune - interese moratorii sub forma dobânzii legale, de la data scadentei şi
până la data plătii efective a sumelor datorate.
A respins în rest cererea şi nu a acordat cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că din actele de stare civilă
depuse la dosar rezultă că reclamanta este mama numitului B..., decedat în timpul Revoluţiei
din Decembrie 1989, acesta din urmă primind titlul de „Erou – Martir al Revoluţiei Române
din Decembrie 1989”.
Reclamanta este beneficiara certificatului seria […] nr. […]/16.12.2005, eliberat de
Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor din Decembrie 1989, prin care i se
recunoaşte acesteia calitatea de părinte al eroului – martir B....
În conformitate cu Adresa Casei Judeţene de Pensii Timiş nr. […]/10.01.2018 a fost
respinsa cererea reclamantei de acordare a indemnizaţiei lunare prevăzute de art. 4 alin. (2),
lit. b) din Legea nr. 341/2004.
În continuare,Tribunalul a reţinut că, potrivit art. 3 ind. 1, lit. b) din Legea nr.
341/2004: „În sensul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele
semnificaţii: b)urmaş de erou-martir - persoanele îndreptăţite să beneficieze de prevederile
prezentei legi, după caz, soţul supravieţuitor, părinţii celui decedat şi copiii acestuia”.
De asemenea, art. 4 alin. (2), lit. b) din acelaşi act normativ prevede că: „(2)
Persoanele care au obţinut titlurile prevăzute la art. 3 indice 1 lit. b) primesc o indemnizaţie
lunară reparatorie, calculată pe baza coeficienţilor de multiplicare ce sunt aplicaţi asupra
câştigului salarial mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat şi
aprobat prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat, aferent anului pentru care se face
plata, astfel: b) părinte al eroului martir - un coeficient de 1,10;”
Totodată, art. 12 alin. (2) din OUG nr. 57/2015 prevede că: „(2) În anul 2016,
indemnizaţiile stabilite în baza Legii recunoştinţei pentru victoria Revoluţiei Române din
52
Decembrie 1989 şi pentru revolta muncitorească anticomunistă de la Braşov din noiembrie
1987 nr. 341/2004, cu modificările şi completările ulterioare, se acordă în cuantumul cuvenit
sau aflat în plată în luna decembrie 2015”.
Din analiza textului de lege menţionat tribunalul a reţinut că în situaţia părintelui, se
aplică un coeficient de 1,10 asupra câştigului salarial mediu brut utilizat la fundamentarea
bugetului asigurărilor sociale de stat în măsura în care acesta îndeplineşte condiţiile prevăzute
de lege (…).
Cu privire la data de la care indemnizaţia reparatorie i se cuvine reclamantei tribunalul
a reţinut dispoziţiile art. 32 şi art. 41 alin. (4) din Legea 341/2004 care instituie regula
conform căreia, atât constatarea calităţii de persoană îndreptăţită, cât şi acordarea
indemnizaţiei reparatorii sunt condiţionate de exprimarea de către cel interesat a unei opţiuni
în acest sens, prin formularea unei cereri adresate autorităţilor prevăzute de lege. Dreptul la
plata indemnizaţiei reparatorii se naşte începând cu luna următoare celei în care a fost
formulată cererea de acordarea sau, după caz, de preschimbare a certificatului doveditor al
calităţii de persoană îndreptăţită. Prin urmare, reclamanta poate pretinde indemnizaţia care i s-
ar fi cuvenit în decembrie 2015. (...)
Analizând normele art. 4 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 341/2004 - Legea recunoştinţei
pentru victoria Revoluţiei Române din Decembrie 1989 şi pentru revolta muncitorească
anticomunistă de la Braşov din noiembrie 1987, cu modificările şi completările ulterioare,
instanţa de fond a reţinut că textul recunoaşte în favoarea părintelui eroului martir - care a
obţinut titlul prevăzut la art. 3 indice 1 lit. b), – dreptul la acordarea unei indemnizaţii lunare
reparatorii, echivalentă unui coeficient de 1,10 aplicat asupra câştigului salarial mediu brut
utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat şi aprobat prin legea bugetului
asigurărilor sociale de stat, aferent anului pentru care se face plata. Reclamanta îndeplinea la
data de 16.11.2015 premisele de acordare a dreptului la indemnizaţie, întrucât se afla în
posesia certificatului ante-menţionat.
În contextul succesiunii în timp a prevederilor legale care reglementează dreptul la
indemnizaţia reparatorie solicitată de reclamanta începând cu data de ianuarie 2015, instanţa
de fond a reţinut că în mod eronat Casa Judeţeană de Pensii Timiş a apreciat că solicitarea
reclamantei a fost neîntemeiata.
Astfel, tribunalul a concluzionat că a fost întemeiată critica reclamantei, potrivit căreia
pârâta nu a luat în considerare faptul că indemnizaţia este diferită ca temei juridic de cea în
cuantum de 2020 lei, condiţionată potrivit art. II, alin. (1) din Ordonanţa nr. 1/2015 de
prezentarea unor documente care să ateste că asiguratul nu obţine venituri din motive
neimputabile. Astfel, suma solicitată are drept temei normele art. 4 alin. (2) lit. b) din Legea
nr. 341/2004, fiind în cuantum de 1,10 din câştigul salarial mediu brut utilizat la
fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat şi aprobat prin legea bugetului
asigurărilor sociale de stat, substanţial mai redusă decât suma de 2020 lei, prevăzută cu titlu
special de art. II alin. (1) din Ordonanţa nr. 1/2015 doar pentru anul 2015.
Pe de altă parte, prevederile art. 12 din OUG nr. 57/2015 privind salarizarea
personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele
măsuri fiscal-bugetare se referă strict la păstrarea cuantumului unor indemnizaţii, ajutoare şi
alte drepturi acordate prin legi speciale, măsură justificată prin nota de fundamentare, prin
53
necesitatea încadrării în anul 2016 într-o ţintă de deficit bugetar care să nu depăşească 3% şi
pentru a nu se afecta în mod semnificativ sustenabilitatea finanţelor publice.
Cu alte cuvinte, norma tranzitorie cuprinsă în art. 12 alin. (2) din OUG nr. 57/2015 are
ca scop doar plafonarea indemnizaţiei în discuţie la suma cuvenită sau acordată în luna
decembrie a anului trecut, cu consecinţa modificării temporare a prevederilor Legii nr.
341/2004, potrivit căreia aceasta ar trebui raportată la coeficienţii de multiplicare ce sunt
aplicaţi asupra câştigului salarial mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor
sociale de stat şi aprobat prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat, aferent anului pentru
care se face plata.
De asemenea, instanța de fond a reţinut că textul art. 12 alin. (2) din OUG nr. 57/2015
vizează doar plafonarea cuantumului indemnizaţiilor reparatorii şi nu se referă la condiţiile de
acordare.
Totodată, potrivit art. 4 indice 1 alin. (4) „Indemnizaţia lunară reparatorie prevăzută
pentru beneficiarii ale căror certificate au fost preschimbate se acordă la cerere, începând cu
luna următoare celei în care a fost depusă la Secretariatul de Stat documentaţia care a stat la
baza preschimbării certificatului.”, coroborat cu art. 4 indice 1 alin. (2) „Reglementările
prevăzute de legislaţia privind pensiile, proprie fiecărui plătitor, referitoare la stabilire, plată,
modificare, suspendare, reluare, încetare, expertizare, revizuire, contestare şi recuperare a
sumelor încasate necuvenit, se aplică şi indemnizaţiilor prevăzute de lege, dacă aceasta nu
dispune altfel”.
În ceea ce privește acordarea daunelor-interese moratorii sub forma dobânzii legale, s-
a reţinut că un creditor poate pretinde și daune ce au caracter compensatoriu și care sunt
menite să acopere prejudiciul cauzat.
Dobânda reprezintă o sancţiune (preţul lipsei de folosinţă - daune moratorii pentru
neexecutarea obligaţiei de plată).
Câtă vreme obligaţiile de plată nu au fost executate, reclamantul are posibilitatea de a
solicita plata de dobânzii legale. Şi aceasta deoarece este consacrat argumentul a fortiori, de
interpretare logică a unei norme juridice, astfel încât cine poate mai mult, poate şi mai puţin -
quipotest plus, potest minus. Aşadar, nu există un impediment în a pretinde plata dobânzii
legale de la o dată ulterioară, atâta timp cât drepturile băneşti, în legătură cu care se solicită
plata dobânzii, nu au fost plătite.
Astfel, având în vedere principul reparării integrale a prejudiciului cauzat, precum şi
prevederile art. 1535 Cod Civil, dar şi art. 1 şi 2 din O.G. nr. 13/2011, a fost obligată pârâta la
plata de daune - interese moratorii sub forma dobânzii legale, de la data scadentei şi până la
data plătii efective a sumelor datorate.
Împotriva sentinţei civile au formulat apel, atât reclamanta A..., cât şi pârâta Casa
Judeţeană de Pensii Timiş.
Prin apelul formulat, reclamanta A... a solicitat schimbarea în parte a sentinţei apelate,
în sensul acordării indemnizaţiei reparatorii solicitată şi pentru perioada ianuarie 2015-
decembrie 2017.
În motivarea căii ordinare de atac, se arată că soluţia instanței de fond este greşită în
parte, întrucât s-a dispus obligarea pârâtei să emită o decizie privind acordarea indemnizaţiei
reparatorii prevăzute de art. 4 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 341/2004, calculată prin aplicarea
54
indicelui de 1,10 asupra salariului mediu brut, doar începând cu decembrie 2017, reţinând in
acest sens apărările pârâtei, potrivit cărora reclamanta nu a depus nicio cerere in luna ianuarie
2015 pentru acordarea indemnizaţiei reparatorii prevăzute de art. 4 alin. (2) lit. b) din Legea
nr. 341/2004, calculata prin aplicarea indicelui de 1,10 asupra salariului mediu brut cât şi că în
conformitate cu prevederile art. 4 indice 3 alin. (2) din Legea nr. 341/2004 „Pensiile se
stabilesc prin decizie a casei teritoriale de pensii sau a casei de pensii sectoriale, după caz,
emisa in condiţiile prevăzute de prezenta lege si se acorda de la data înregistrării cererii”.
Reclamanta arată că solicită îndepărtarea acestei apărări, întrucât,in opinia sa, este
incident principiul aplicării imediate a legii civile, care este, de altfel, o simplă consecinţă a
interpretării per a contrario a lui tempus regit actum, poate fi rezumat în felul următor: de
îndată ce o lege civilă intră în vigoare, ea se va aplica tuturor situaţiilor juridice ivite după
acest moment, astfel ca în luna ianuarie 2015, reclamanta îndeplinea premisele de acordare a
dreptului la indemnizaţia in coeficient de 1,10, întrucât se afla in posesia certificatului de
moştenitor astfel ca avea dreptul încasării unei indemnizaţii lunare reparatorie prevăzuta de
art. 4 alin. (2), lit. b) din Legea nr. 341/2004, in coeficient de 1,10 asupra câştigului salarial
mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat.
Pentru că a existat practică neunitară pe acest aspect s-a pronunţat Decizia nr.
22/18.11.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care a admis recursurile în interesul legii
declarate de procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi
de Avocatul Poporului şi a stabilit că în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. (4) şi
art. 5 alin. (1) lit. m) din Legea nr. 341/2004, cu modificările şi completările ulterioare,
coroborate cu prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 285/2010, indemnizaţiile lunare
reparatorii şi indemnizaţiile lunare prevăzute de Legea nr. 341/2004 se calculează, în anul
2011 ,prin aplicarea coeficientului de 15% asupra cuantumului indemnizaţiei aflat în plată în
luna octombrie 2010. (...)
S-a mai arătat că, începând cu 01.01,2015 cuantumul cuvenit reclamantei trebuia sa fie
de 2020 lei şi nu de 1102 lei pentru că s-a modificat coeficientul de multiplicare de la 0,5 la
1,10 iar plafonarea se referă la cuantumul de 2020, acesta fiind în locul cuantumului rezultat
din aplicarea coeficientului de 1,10 asupra câştigului salarial mediu brut utilizai la
fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat.
În drept, reclamanta s-a prevalat de dispoziţiile art. 148 urm., art. 194, art. 466 si urm.
Cod procedura civilă, Legea nr. 314/2004, OUG nr. 95/2014.
Pârâta Casa Judeţeană de Pensii Timiş, prin apelul formulat, a solicitat schimbarea în
parte a sentinţei apelate, în sensul respingerii în totalitate a acţiunii reclamantei.
(…) Pârâta învederează că, în conformitate cu dispoziţiile art. IV alin. (1) din O.U.G.
nr. 95/2014 pentru modificarea şi completarea Legii recunoştinţei faţă de eroii-martiri şi
luptătorii care au contribuit la victoria Revoluţiei române din decembrie 1989, precum şi faţă
de persoanele care şi-au jertfit viaţa sau au avut de suferit în urma revoltei muncitoreşti
anticomuniste de la Braşov din noiembrie 1987 nr. 341/2004: „(1) în anul 2015 se menţin în
plată la nivelul acordat pentru luna decembrie 2014 indemnizaţiile prevăzute de Legea
recunoştinţei faţă de eroii-martiri şi luptătorii care au contribuit fa victoria Revoluţiei române
din decembrie 1989, precum şi faţă de persoanele care şi-au jertfit viaţa sau au avut de suferit

55
în urma revoltei muncitoreşti anticomuniste de la Braşov din noiembrie 1987 nr. 341/2004, cu
modificările si completările ulterioare”.
După ce a redat textul normelor înscrise în art. 12 alin. (2) din O.U.G. nr. 57/2015,
art. 11 alin. (2) din O.U.G. nr. 99/2016, art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 9/2017, art. 12 alin. (2)
din O.U.G. nr. 90/2017, pârâta a concluzionat că în anul 2015, părintele eroului-martir poate
beneficia de indemnizaţia lunară reparatorie la nivelul acordat pentru luna decembrie 2014,
urmând ca acest cuantum al indemnizaţiei lunare reparatorii să se menţină şi în anii 2016,
2017 şi 2018.
Faptul că părinţii eroului-martir nu au beneficiat de indemnizaţia reparatorie prevăzută
la art. 4 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 341/2004, cu modificările şi completările ulterioare,
rezultă şi din precizările cuprinse în adresele emise de Casa Naţională de Pensii Publice,
anexate întâmpinării depuse de Casa Judeţeană de Pensii Timiş la dosarul instanţei de fond.
În cauză reclamanta A... a formulat întâmpinare prin care solicită respingerea apelului
şi menţinerea ca temeinica si legala sentinţa civile apelate, reiterând argumentele de fapt şi de
drept deja expuse prin cererea de chemare in judecată.
Argumentele invocate prin întâmpinare şi prin propria cerere de apel au fost reluate de
Casa Judeţeană de Pensii Timiş prin întâmpinarea depusă in calea de atac la filele 35-39,
solicitând la rândul său, respingerea apelului reclamantei ca nefondat.
În apel nu au fost administrate probe noi.
Analizând cererile de apel prin prisma motivelor invocate, a actelor de procedură
efectuate in faţa primei instanţe de fond, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 466
şi urm. C.pr.civ., Curtea reţine următoarele:
Deşi a menţionat în conţinutul considerentelor o parte din prevederile legale aplicabile
speţei, acestea au fost interpretate eronat, ca urmare a stabilirii unei situaţii de fapt greşite in
dosar.
Astfel, nemulţumirea reclamantei A..., nu vizează acordarea în sine a indemnizaţiei
reparatorii prevăzută de art. 4 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 341/2004, deoarece, astfel cum şi
precizează în cererea de chemare în judecată, se află în plata cu o atare indemnizaţie. Dreptul
subiectiv spre a cărui valorificare tinde autoarea acţiunii are în vedere cuantumul acestei
indemnizaţii începând cu luna ianuarie 2015 care, în opinia sa, ar trebui să se situeze la
nivelul unui coeficient de 1,10 asupra câştigului salarial mediu brut, aferent anului în care se
face plata, astfel cum prevăd normele alin. (2) al art. 4 din această lege cadru.
Numai că, începând cu art. 10 alin. (1) din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în
anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, iar, mai apoi cu OUG nr. 80/2010 au fost
elaborate anual acte normative cu caracter tranzitoriu care au plafonat aceste indemnizaţii în
anul corespunzător (în curs la acea data) la nivelul aflat în plată pentru anul trecut, consecinţa
evidentă fiind aceea a modificării temporare succesive a criteriilor de individualizare a
cuantumului indemnizaţiei în discuţie, astfel cum au fost edictate de alin. (2) al art. 4 din
Legea nr. 341/2004.
În contextul celor mai sus reţinute, Curtea constată că instanţa de fond putea şi trebuia
să observe că, pentru perioada anului 2015 au fost aplicabile normele tranzitorii ale art. IV
alin. (1) din O.U.G. nr. 95/2014 pentru modificarea şi completarea Legii recunoştinţei faţă de
eroii-martiri şi luptătorii care au contribuit la victoria Revoluţiei române din decembrie 1989,
56
precum şi faţă de persoanele care şi-au jertfit viaţa sau au avut de suferit în urma revoltei
muncitoreşti anticomuniste de la Braşov din noiembrie 1987 nr. 341/2004, text care avea
următorul conţinut: „(1) în anul 2015 se menţin în plată la nivelul acordat pentru luna
decembrie 2014 indemnizaţiile prevăzute de Legea recunoştinţei faţă de eroii-martiri şi
luptătorii care au contribuit la victoria Revoluţiei române din decembrie 1989, precum şi faţă
de persoanele care şi-au jertfit viaţa sau au avut de suferit în urma revoltei muncitoreşti
anticomuniste de la Braşov din noiembrie 1987 nr. 341/2004, cu modificările şi completările
ulterioare”.
Ulterior, în anul 2016, au intrat în vigoare prevederile OUG nr. 57/2015, ale căror
efecte, deşi explicate corect prin sentinţa apelată, în care se precizează că au avut rolul de a
păstra cuantumul unor indemnizaţii, ajutoare şi alte drepturi acordate prin legi speciale, nu au
fost luate în considerare la pronunţarea soluţiei în cauză. Textul menţionat, prevede într-
adevăr că „indemnizaţiile stabilite în baza Legii recunoştinţei pentru victoria Revoluţiei
Române din Decembrie 1989 şi pentru revolta muncitorească anticomunistă de la Braşov din
noiembrie 1987 nr. 341/2004, cu modificările şi completările ulterioare, se acordă în
cuantumul cuvenit sau aflat în plată în luna decembrie 2015”.
Au urmat, pentru anul 2017, normele art. 11 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 99/2017, potrivit cărora „în perioada 1 ianuarie - 28 februarie 2017,
indemnizaţiile stabilite în baza Legii nr. 341/2004 se acordă în cuantumul cuvenit sau aflat în
plată în luna decembrie 2016”.
În fine, conform art. 12 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017,
„în anul 2018, indemnizaţiile stabilite în baza Legii nr. 341/2004 se acordă în cuantumul
cuvenit sau aflat în plată în luna decembrie 2017”.
În concluzie, aflată sub incidenţa acestor norme tranzitorii succesive, indemnizaţia
reclamantei a fost plafonată la nivelul anului 2010, moment de la care nu a mai putut fi
calculată prin raportare la câştigul salarial mediu brut, aferent anului în care se face plata, aşa
cum prevedea iniţial textul ante-menţionat al Legii nr. 341/2004, ci prin raportare la
cuantumul din anul trecut, pentru toată perioada 2011-2018, inclusiv. Ori, acest cuantum al
indemnizaţiei reparatorii i s-a achitat reclamantei în tot intervalul de timp 2015-2017, astfel
cum recunoaşte prin cererea de chemare în judecată şi astfel cum pârâta a şi dovedit prin
înscrisurile depuse la dosar la filele 20-24 dosar fond şi intitulate „imagine de plată 2014-
2018”.
Contrar susţinerilor reclamantei din cererea de apel, statuările instanţei supreme din
conţinutul Deciziei nr. 22/2013, pe calea procedurii recursului în interesul legii sunt în sensul
celor reţinute mai sus, decizia luând în considerare modificarea adusă indemnizaţiei prin
prevederile tranzitorii ale art.10 alin.1 din Legea nr. 285/2010, Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie reţinând în considerentele acestei decizii că „la nivelul anului 2011, modalitatea de
calcul al indemnizaţiilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 341/2004, cu modificările şi
completările ulterioare, trebuie determinată prin luarea în considerare a criteriului introdus de
Legea nr. 285/2010, care nu mai operează cu criteriul salariului mediu brut asupra căruia să se
aplice coeficienţii de multiplicare, ci are în vedere, în mod special şi derogatoriu, cuantumul
indemnizaţiei aflate în plată la nivelul lunii octombrie 2010, asupra căruia trebuie aplicată
majorarea de 15%”.
57
 Pentru toate aceste motive, observând că sentinţa primei instanţe se bazează pe
interpretarea eronată a prevederilor legale incidente in cauză, în temeiul art. 480
C.pr.civ.,Curtea a respins apelul formulat de reclamanta-apelantă A... şi a admis apelul
declarat de pârâta-apelantă Casa Judeţeană de Pensii Timiş împotriva aceleaşi hotărâri
judecătoreşti,sens in care va schimba in parte sentinţa apelată,in sensul că va respinge in
totalitate acţiunea reclamantei.

11. Pensie de invaliditate. Decizia privind recalcularea pensiei de invaliditate ca

urmare a schimbării cauzei invalidităţii în urma revizuirii medicale

 Legea nr. 263/2010 - art. 78 alin. (2)

Pe calea revizuirii medicale nu se poate schimba cauza invalidităţii, pentru simplul

motiv că se analizează evoluţia în timp a aceleaşi afecţiuni, care a generat invaliditatea,
chiar dacă, aşa cum este şi firesc, acest proces poate presupune realizarea de investigaţii
medicale noi.

(Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,

Decizia civilă nr. 1238 din 21 noiembrie 2018,
rezumată de judecător dr. Carmen Puşa Pârvulescu)

Prin Sentinţa civilă nr. 2296/16.07.2018, pronunţată în dosarul nr. […]/115/2018,

Tribunalul Caraş-Severin a admis acţiunea civilă formulată de către reclamantul A…, în
contradictoriu cu pârâta Casa Naţională de Pensii Publice - Institutul Naţional de Expertiză
Medicală şi Recuperare a Capacităţii de Muncă - Comisia Medicală de Contestaţii Timişoara
şi-n consecinţă, a dispus anularea Deciziei medicale asupra capacităţii de muncă nr.
[…]/25.01.2018 emisă de Comisia Medicală de Contestaţii Timişoara şi a obligat pârâta să
emită pe numele reclamantului o nouă decizie medicală asupra capacităţii de muncă în care să
se menţioneze la „cauza invalidităţii” dispoziţiile art. 68 alin. (1) lit. a) din Legea nr.
263/2010, modificată şi completată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că în data de 10.03.2016, în
timp ce îşi exercita atribuţiile de serviciu în calitate de „agent vânzări” la volanul
automobilului de serviciu, reclamantul a suferit un accident de muncă care i-a cauzat
incapacitate temporară de muncă.
Ca urmare, prin Decizia nr. […]/22.02.2017 emisă de Casa Judeţeană de Pensii Galaţi,
reclamantului i-a fost acordată pensie de invaliditate începând cu data de 04.12.2016, cauza
invalidităţii fiind precizată conform dispoziţiilor art. 68 alin. (3), art. 68 alin. (1) lit. a) şi art.
73 din Legea nr. 263/2010.
Prin Decizia nr. 320467/24.05.2017, emisă de Casa Judeţeană de Pensii Caraş-Severin,
ca urmare a transferului dosarului de pensionare al reclamantului, acestuia i-a fost revizuită
pensia de invaliditate acordată conform dispoziţiilor art. 68 alin. (1) lit. a), art. 68 alin. (3) şi
art. 73 din Legea nr. 263/2010.
58
 Ulterior, prin Decizia medicală asupra capacităţii de muncă nr. […]/25.01.2018, emisă
Comisia Medicală de Contestaţii Timişoara, cauza invalidităţii a fost precizată ca fiind
conform dispoziţiilor art. 68 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 263/2010.
Împotriva Deciziei medicale asupra capacităţii de muncă nr. […]/25.01.2018, emisă
Comisia Medicală de Contestaţii Timişoara, reclamantul a formulat, în termenul legal,
contestaţia de faţă.
În baza Deciziei medicale asupra capacităţii de muncă nr. […]/25.01.2018, Casa
Judeţeană de Pensii Caraş-Severin a emis Decizia privind recalcularea pensiei de invaliditate
nr. […]/07.02.2018, prin care a recalculat pensia sa de invaliditate, începând cu data de
01.12.2017, ca urmare a schimbării cauzei invalidităţii.
În acest context, instanţa de fond a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 71 din Legea nr.
[…]/2010, evaluarea capacităţii de muncă, în vederea stabilirii gradului de invaliditate, se
face, la cerere, de către medicul specializat în expertiza medicală a capacităţii de muncă din
cadrul C.N.P.P. Pentru evaluarea capacităţii de muncă, cererea şi documentele medicale ale
solicitantului se depun la cabinetul de expertiză medicală a capacităţii de muncă din cadrul
casei teritoriale de pensii competente, în funcţie de domiciliul solicitantului. În urma
examinării clinice şi analizării documentelor medicale, medicul expert al asigurărilor sociale
completează raportul de expertiză medicală a capacităţii de muncă şi emite decizia medicală
asupra capacităţii de muncă. Decizia medicală asupra capacităţii de muncă poate fi contestată,
în termen de 30 de zile de la comunicare, la comisiile medicale de contestaţii care
funcţionează în cadrul centrelor regionale de expertiză medicală a capacităţii de muncă şi
Institutului Naţional de Expertiză Medicală şi Recuperare a Capacităţii de Muncă, iar deciziile
comisiilor medicale de contestaţii date în soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate la instanţele
judecătoreşti competente în termen de 30 de zile de la comunicare.
Potrivit dispoziţiilor art. 78 din Legea nr. 263/2010, pensionarii de invaliditate sunt
supuşi revizuirii medicale periodic, în funcţie de afecţiune, la intervale cuprinse între un an şi
3 ani, până la împlinirea vârstelor standard de pensionare, la termenele stabilite de medicul
expert al asigurărilor sociale sau, după caz, de către comisiile centrale de expertiză medico-
militară. După fiecare revizuire medicală, medicul expert al asigurărilor sociale, respectiv
comisiile centrale de expertiză medico-militară emit o nouă decizie medicală asupra
capacităţii de muncă, prin care se stabileşte, după caz, menţinerea în acelaşi grad de
invaliditate, încadrarea în alt grad de invaliditate, redobândirea capacităţii de muncă. Dreptul
la pensie de invaliditate se modifică sau încetează începând cu luna următoare celei în care s-a
emis decizia medicală asupra capacităţii de muncă, emisă în urma revizuirii medicale. Decizia
medicală asupra capacităţii de muncă emisă la revizuirea medicală urmează aceleaşi proceduri
de contestare şi soluţionare, conform prevederilor art. 71 din Legea nr. 263/2010.
În cauză, s-a mai reţinut că, în urma evaluării capacităţii de muncă a reclamantului, în
cadrul revizuirii medicale periodice, efectuată de către Casa Naţională de Pensii Publice -
Institutul Naţional de Expertiză Medicală şi Recuperare a Capacităţii de Muncă Bucureşti -
Comisia Medicală de Contestaţii Timişoara, Comisia Medicală de Contestaţii a constatat, în
baza examenului clinic şi a actelor medicale depuse la dosarul medical, că reclamantul
prezintă o deficienţă funcţională medie, având capacitatea de muncă pierdută cel puţin
jumătate.
59
 Astfel, prin Decizia medicală asupra capacităţii de muncă nr. […]/25.01.2018,
Comisia Medicală de Contestaţii, care l-a încadrat pe reclamant în gradul III de invaliditate, a
precizat data ivirii invalidităţii ca fiind 10.03.2016, conform Documentului FIAM […]/2016,
şi cauza invalidităţii ca fiind cea prevăzută la dispoziţiile art. 68 alin. (1) lit. c) din Legea nr.
263/2010, cu termen de revizuire 16.01.2019.
Potrivit dispoziţiilor art. 68 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 263/2010, pensia de
invaliditate se cuvine persoanelor care şi-au pierdut total sau cel puţin jumătate din
capacitatea de muncă, din cauza bolilor obişnuite şi accidentelor care nu au legătură cu
munca. De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 68 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 263/2010, în
sistemul public de pensii, pensia de invaliditate se cuvine persoanelor care şi-au pierdut total
sau cel puţin jumătate din capacitatea de muncă, din cauza accidentelor de muncă şi bolilor
profesionale, conform legii.
Or, în cauză, la emiterea Deciziei medicale asupra capacităţii de muncă nr.
[…]/25.01.2018, Comisia Medicală de Contestaţii a reţinut că reclamantul avea, la data
expertizării, capacitatea de muncă pierdută cel puţin jumătate, invaliditatea intervenind la data
de 10.03.2010 din cauza accidentului de muncă suferit de către acesta, conform Documentului
FIAM […]/2016.
În ciuda acestei stări de fapt reţinute, în cuprinsul Deciziei medicale asupra capacităţii
de muncă nr. […]/25.01.2018, Comisia Medicală de Contestaţii a precizat in mod eronat
cauza invalidităţii ca fiind cea prevăzută la dispoziţiile art. 68 alin. (1) lit. c) din Legea nr.
263/2010.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen legal, pârâta Casa Judeţeană de
Pensii Caraş-Severin, prin care a solicitat schimbarea sentinţei atacate în sensul respingerii în
totalitate a acţiunii reclamantului.
În motivarea căii ordinare de atac se menţionează că în mod greşit prima instanţă de
fond a admis acţiunea reclamantului, cu motivarea că, la emiterea deciziei medicale asupra
capacităţii de muncă nr. […]/25.01.2018 comisia Medicală de Contestaţii a reţinut că
reclamantul avea, la data expertizării, capacitatea de muncă pierdută cel puţin jumătate,
invaliditatea intervenind la data de 10.03.2010 din cauza accidentului de muncă suferit de
către acesta, conform documentelor FIAM […]/2016.
În ciuda acestei stări de fapt reţinute în cuprinsul deciziei medicale asupra capacităţii
de muncă nr. […]/25.01.2018, Comisia Medicală de Contestaţii a precizat cauza invalidităţii
ca fiind cea prevăzută la dispoziţiile art. 68 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 263/2010.
Instanţa de fond trebuia să observe că data ivirii invalidităţii a fost cea din 2016
conform Documentelor FIAM […]/2016, or reclamantul a fost supus revizuiri anuale în urma
căreia a rezultat o nouă decizie şi o nouă încadrare (schimbarea gradului de invaliditate din
grad III în grad neîncadrat) Comisia Medicală de Contestaţii a schimbat gradul de încadrare
din neîncadrat în grad III cu schimbare de articol.
Apelanta învederează că singurele instituţii abilitate în ceea ce priveşte documentele
medicale, articolele în ceea ce priveşte actul medical, pot fi doar cadrele medicale.
În drept, apelul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 205-208 raportat la art. 149-150, art.
194-197 din Codul de procedură civilă (NCPC), art. 2 lit. c), art. 149, art. 153, art. 158 alin.
(2).
60
 Reclamantul-intimat A... a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea
apelului şi menţinerea sentinţei atacate, cu motivarea că sentinţa apelată este legală şi
temeinică, deoarece instanţa de fond a observat că în mod greşit s-a schimbat încadrarea de
către instituţia medicală, la lit. c) a legii mai sus amintite, ca şi cum afecţiunile s-ar fi datorat
nu accidentului de muncă suferit, ci a unei boli obişnuite. Menţionează reclamantul că până la
data ivirii accidentului nu a fost internat în spital, deoarece era sănătos.
În apel nu au fost administrate probe noi.
Analizând apelul pârâtei, prin prisma motivelor invocate, a actelor de procedură
efectuate în faţa primei instanţe de fond, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 466
şi urm. Cod de procedură civilă, Curtea reţine următoarele:
Aşa cum corect a observat şi prima instanţă de fond, reclamantul este beneficiarul unei
pensii de invaliditate acordată prin Decizia nr. […] /22.02.2017 emisă de Casa Judeţeană de
Pensii Galaţi, începând cu data de 04.12.2016, act care menţionează drept cauză juridică a
survenirii invalidităţii, prevederile art. 68 alin. 3, art. 68 alin. (1) lit. a) şi art. 73 din Legea nr.
263/2010, referitoare la invaliditatea ca efect al accidentelor de muncă sau bolilor
profesionale. Aceleaşi cauze au fost menţinute, ca urmare a transferului dosarului de
pensionare al reclamantului de către Casa Judeţeană de Pensii Caraş-Severin.
Ca urmare a prezentării asiguratului la revizuirea periodică, se emite iniţial Decizia nr.
[…]/01.11.2017 de către Cabinetul de Expertiză Medicală a Capacităţii de Muncă Reşiţa, prin
care se constată că reclamantul este apt de muncă, iar ca efect al contestaţiei acestuia din
urmă, prin Decizia nr. […] /25.01.2018, emisă de Comisia Medicală de Contestaţii Timişoara
din cadrul Institutului Naţional de Expertiză şi Recuperare a Capacităţii de Muncă, contestată
în prezenta cauză, se stabileşte că reclamantul se află în gradul III de invaliditate, însă i se
schimbă cauza invalidităţii, în sensul că, în loc de art. 68 alin. (1) lit. a) din Legea nr.
263/2010, cum era iniţial, s-a trecut art. 68 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 263/2010, consecinţa
fiind diminuarea drepturilor de pensie, prin Decizia nr. […] /07.02.2018, a Casei Judeţene de
Pensii Caraş-Severin.
În mod corect prima instanţă de fond a sesizat că decizia medicală ce face obiectul
prezentei contestaţii a fost emisă ca urmare a revizuirii medicale periodice, iar, în
conformitate cu prevederile art. 78 alin. (2) din Legea nr. 263/2010, scopul revizuirii medicale
este exclusiv legat de verificarea modificărilor intervenite în starea de sănătate a asiguratului,
care, la rândul lor, presupun eventuale schimbări ale gradului de invaliditate iniţial. Ca este
aşa, rezultă cu certitudine chiar din prevederile legale ale art. 78 alin. (2) din legea cadru, text
care are următorul conţinut: „După fiecare revizuire medicală, medicul expert al asigurărilor
sociale emite o nouă decizie medicală asupra capacităţii de muncă, prin care se stabileşte,
după caz: a) menţinerea în acelaşi grad de invaliditate; b) încadrarea în alt grad de invaliditate;
c) redobândirea capacităţii de muncă”.
Normele legale mai sus enunţate îngăduie concluzia că, pe calea revizuirii medicale nu
se poate schimba cauza invalidităţii, pentru simplul motiv că se analizează evoluţia în timp a
aceleaşi afecţiuni, care a generat invaliditatea, chiar dacă, aşa cum este şi firesc, acest proces
poate presupune realizarea de investigaţii medicale noi. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în
cazul concret al speţei de faţă, în decizia contestată s-a menţionat ca dată a ivirii invalidităţii
10.03.2016, aceeaşi cu data la care reclamantul a suferit accidentul de muncă potrivit
61
Formularului pentru înregistrarea accidentului de muncă, înregistrat la Inspectoratul Teritorial
de Muncă al Judeţului Harghita şi depus la dosarul primei instanţe de fond, la filele 8-12.
Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 480 alin. (1) din Codul de procedură civilă,
Curtea a respins ca neîntemeiat apelul pârâtei.
În baza art. 451 şi următoarele Cod de procedură civilă, observând că reclamantul a
depus la dosar dovada cheltuielilor cu deplasarea de la domiciliul sau la instanţă pentru acest
termen de judecată, prezumând de asemenea că partea va suporta aceleaşi cheltuieli şi pentru
drumul de retur, Curtea a obligat apelanta să plătească intimatului suma de 20 lei cu acest
titlu.

§. Dreptul muncii

12. Acţiune în constatarea contractului de colaborare ca având natura unui

contract de muncă

 Codul civil: art. 1266

 Legea nr. 53/2003: art. 16

Interpretarea unui act juridic, inclusiv din perspectiva naturii sale juridice, trebuie
realizată nu prin raportare la sensul literal al termenilor, ci în funcţie de voinţa concordantă
a părţilor, astfel cum dispune în mod expres art. 1266 C.civ.
Voinţa părţilor rezultă din manifestarea exterioară a conduitei lor, concretizată în
cazul de faţă în prestarea de către reclamant în favoarea societăţii pârâte a serviciilor unice
de securitate, însă în baza unor acte juridice diferite care au coexistat, respectiv contractul
individual de muncă încheiat pe perioadă nedeterminată, dar cu program parţial de o oră pe
zi şi contractul de colaborare prin care s-a justificat prestarea în continuare a activităţii
peste programul de o oră pe zi inserat în contractul de muncă. Aşadar, activitatea prestată
este identică, dar raporturile juridice de muncă au fost limitate la o oră, deşi timpul alocat
prestării aceloraşi servicii a fost în fapt mai mare. În mod nelegal societatea pârâtă a ales să
mascheze raportul de muncă desfăşurat, îmbrăcându-l în haina unui contract civil de
colaborare, deşi nu s-a dovedit că reclamantul ar fi avut calitatea de persoană fizică
autorizată sau pregătirea şi expertiza necesară care să justifice încheierea unui contract de
colaborare pentru un proiect punctual cu caracter ocazional.

(Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,

Decizia civilă nr. 1155 din 30 octombrie 2018,
rezumată de judecător Camelia Lucaciuc)

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Caraş-Severin sub nr.

[…]/115/29.11.2017, reclamantul A... a chemat în judecată intimata S.C. B... S.R.L.,
solicitând a se constata că, cele două contracte de colaborare încheiate cu intimata sub nr.

62
[…]/06.12.2016 pe durată determinată, începând cu 06.12.2016, până la data de 31.12.2016 şi
nr. […]/31.12.2016, tot pe durată determinată, începând cu data de 01.01.2017, până la data
de 30.04.2017, sunt contracte de muncă.
Totodată s-a solicitat obligarea intimatei la plata drepturilor salariale restante în
cuantum minim de 6.200 lei pentru perioada decembrie 2016 - martie 2017, respectiv,
obligarea intimatei la înregistrarea contractelor de colaborare, drept contracte de muncă, la
I.T.M. Caraş-Severin şi în consecinţă, la plata tuturor obligaţiilor ce decurg dintr-un veritabil
contract de muncă, cu actualizarea sumelor datorate cu indicele de inflaţie, precum şi cu
acordarea dobânzii legale, până la data plăţii efective, reclamantul solicitând şi plata
cheltuielilor de judecată.
Prin încheierea din data de 17.04.2018 pronunţată în dosarul nr. […] /115/2017,
Tribunalul Caraş-Severin a disjuns primul petit al acţiunii, de celelalte petite ale acţiunii şi
formarea unui nou dosar la care se vor ataşa copii după înscrisurile din prezenta cauză,
rezervându-şi dreptul ca după disjungere, să se pronunţe atât cu privire la competenţa de
soluţionare a prezentei cauze potrivit dispoziţiilor art. 131 alin. (1) C.pr.civ., cât şi cu privire
la estimarea duratei procesului potrivit dispoziţiilor art. 238 alin. (4) C.pr.civ.
Prin sentinţa civilă nr. 1966/26.06.2018 pronunţată în dosarul nr. […]/115/2017,
Tribunalul Caraş-Severin a respins acţiunea civilă formulată de către reclamantul A..., în
contradictoriu cu intimata SC B... SRL.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că:
Referitor la solicitările reclamantului formulate potrivit capătului de cerere, ce
formează obiectul prezentului dosar, privind constatarea ca veritabile contracte de muncă a
contractelor de colaborare încheiate de către reclamant cu intimata şi care au fost înregistrate
sub nr. […]/06.12.2016 şi nr. […]/31.12.2016, instanţa a reţinut că un Contract de colaborare
este un contract civil care nu se supune prevederilor Codului muncii, ci prevederilor Codului
civil. Aceasta se încheie de regulă cu persoane fizice autorizate, dar poate fi încheiat şi cu
persoane fizice pentru un proiect punctual care are un caracter ocazional şi, cel mai important,
care nu presupune o relaţie de subordonare între beneficiarul activităţii şi prestatorul de
servicii.
Potrivit art. 10 din Codul muncii, „contractul individual de munca este contractul în
temeiul căruia o persoana fizica, denumita salariat, se obliga sa presteze munca pentru si sub
autoritatea unui angajator, persoana fizica sau juridica, în schimbul unei remuneraţii denumite
salariu”.
Totodată instanţa a reţinut că potrivit art. 278 alin. (2) din Codul muncii prevederile
acestuia „se aplică cu titlu de drept comun şi acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate
pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt
complete şi aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă
respective”.
Din analiza contractelor de colaborare depuse în cauză, instanţa a reţinut că potrivit
acestora, de la bun început părţile au perfectat aceste contracte, care nu sunt supuse
dispoziţiilor Codului muncii, ci celor din Codul civil, drepturile şi obligaţiile părţilor fiind
stipulate expres în cuprinsul acestora, atât sub aspectul modalităţii de plată cât şi a obligaţiilor
fiscale datorate.
63
 Mai mult instanţa a reţinut că sintagmele şi expresiile utilizate în redactarea clauzelor
contractelor de colaborare nu sunt caracteristice dreptului muncii. De exemplu, în conţinutul
contractului se vorbeşte despre prestator-beneficiar, iar nu despre angajator-angajat şi nu sunt
stipulate drepturi şi obligaţii specifice raporturilor juridice de muncă fiind menţionat
modalităţi de plată şi preţul sub forma unei remuneraţii.
Faţă de acestea instanţa a reţinut că potrivit dispoziţiilor legislaţiei fiscale se consideră
că un asemenea contract este posibil doar pentru o prestaţie unică, ocazională, şi nu pentru
activităţi regulate, desfăşurate pe o perioadă de timp nelimitată sau mai lungă decât cere
prestaţia respectivă.
În privinţa pretinsei presiuni psihice a rămânerii fără venituri, cât şi a existenţei unui
raport de subordonare, simpla existenţă a raportului de subordonare nu înseamnă că un
contract încheiat între două persoane ar fi automat unul de muncă, deoarece un asemenea
raport se întâlneşte (este caracteristic) şi în cazul altor contracte civile sau comerciale.
Astfel, cum este menţionat în cuprinsul contractelor de colaborare încheiate de către
reclamant cu intimată şi care au fost înregistrate sub nr. […]/06.12.2016 şi nr.
[…]/31.12.2016, relevant în cauză este faptul că acestea au fost încheiate pe perioadă
determinată, au produs efecte între părţile semnatare, ca urmare a principiului libertăţii de
voinţă a părţilor, reprezentând legea părţilor conform Codului civil, iar la data formulării
prezentei acţiuni contractul de colaborare nr. […]/2016 şi-a încetat valabilitatea la data de
31.12.2016, respectiv la data de 30.04.2017 contractul de colaborare nr. […]/2016.
Faţă de aceste considerente de fapt şi de drept având în vedere dispoziţiile legale
menţionate, instanţa a respins acţiunea civilă formulată de reclamantul A... în contradictoriu
cu intimata S.C. B... S.R.L.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul A..., schimbarea în tot, în sensul
art. 480 alin. (2) Teza a II-a N.C.pr.civ., pentru motivele prevăzute de art. 488 alin. (6) şi (8),
N.C.pr.civ. şi rejudecând să se dispună constatarea contractelor de colaborare încheiate cu
pârâta: nr. […], din data de 06.12.2016, pe o durată determinată, începând cu data de
06.12.2016, până la data de 31.12.2016; si respectiv: nr. […], din data de 31,12.2016, pe o
durată determinată, începând cu data de 01.01.2017, până la data de 30.04.2017, drept
veritabile contracte de muncă, mascate sub forma de contracte de colaborare.
De asemenea, reclamantul a mai solicitat obligarea pârâtei la plata drepturilor salariate
restante către acesta, în cuantum minim de 6.200 lei, aferent lunilor decembrie 2016, ianuarie,
februarie şi martie 2017; obligarea pârâtei la înregistrarea contractelor de colaborare, drept
contracte de muncă, la I.T.M Caraş-Severin şi, în consecinţă, la plata tuturor obligaţiilor ce
decurg dintr-un veritabil contract de muncă; actualizarea sumelor datorate cu indicele de
inflaţie, precum şi cu acordarea dobânzii legale, până la data plăţii efective, pentru
următoarele motive:
Instanţa de fond, cu toate că a dat dovadă de o disponibilitate maximă în aflarea
adevărului, a dat o interpretare greşită în ceea ce priveşte capătul de cerere privind
compararea şi constatarea contractelor de colaborare drept variabile contracte de muncă,
contrazicându-se în motivarea de la fila nr. 2 – ultimul alineat, rândul 4 – mijloc, de motivarea
de la fila nr.3, al 6-lea alineat, rândul 2. Relaţiile de subordonare reies din art. 2 „Prestatorul
se obligă să asigure beneficiarului servicii de securitate şi monitorizare…” şi art. 2 alin. 1
64
„servicii de securitate şi monitorizare în funcţie de necesităţile beneficiarului” şi art. 5 pct. 3,
4, 5, 11 din Contractul de colaborare, ataşat cererii de chemare în judecată, a cărui verificare
face obiectul prezentei cereri.
Instanţa de fond nu a constatat aspectul că, nu are calitatea de persoană fizică
autorizată, în sensul art. 3 alin. (2) şi art. 4 din Legea nr. 300/1954, pentru a putea încheia un
contract veritabil de colaborare.
Instanţa a reţinut că s-a ataşat la dosarul cauzei adresa nr. […]/06.03.2017, privind
neplata salariilor restante, însă nu a observat că în paralel cu Contractul de muncă, cu durata
de o oră pe zi, în continuarea acelei ore, reclamantul muncea pentru pârâtă, în baza
contractului de colaborare, în medie minim 12 ore pe tura de lucru, pentru asigurarea pazei
obiectivului, conform graficelor/pontajelor ataşate la dosarul de fon.
Instanţa de fond, nu a ţinut cont de aspectul că, din extrasele de cont ataşate reiese că
pârâta făcea plata, cu titlu de plată salarii şi nicidecum plata contract de colaborare. Astfel,
reclamantul, în calitate de fost angajat al pârâtei, a încheiat cu pârâta un nou contract de
muncă şi două contracte de colaborare, sub presiunea psihică a rămânerii fără sursă de venit în
pragul sărbătorilor de iarnă, astfel: contractul individual de muncă nr. 2311/02.12.2016, în
funcţia de agent de securitate, pe o durată nedeterminată [C, lit. a) din CIM], cu începerea
activităţii de la data de 05.12.2016, cu program de lucru limitat la o oră/zi [lit. H), pct. 2 din
CIM], contract modificat prin act adiţional nr. […]/16.12.2016, privind repartizarea pe ture de
la orele 07:00 la orele 08:00 şi orele 19:00 la orele 20:00; contractele de colaborare nr. […],
din data de 06.12.2016, pe o durată determinată, începând cu data de 06.12.2016, până la data
de 31.12.2016 şi respectiv contractul de colaborare nr. […], din data de 31.12.2016, pe o
durată determinată, începând cu data de 01.01.2017, până la data de 30.04.2017. De
asemenea, a menţionat că nu are calitatea de persoană fizică autorizată, în sensul art. 3 alin. 1
şi art. 4 din Legea nr. 300/2004, fiind încadrat în categoria persoană fizică descrisă în
Decretul nr. 31/1954.
Reclamantul a arătat că a încercat soluţionarea pe cale amiabilă a prezentului litigiu,
adresându-se în acest sens unui mediator, şedinţa de mediere a care a fost chemată din timp
pârâta, cu menţiunea pretenţiilor reclamantului, având loc la data de 07.11.2017, însă pârâta
neînţelegând să dea curs invitaţiei, sens în care s-a încheiat procesul-verbal nr.
114/07.11.2017, privind prezenţa părţilor la şedinţa de mediere.
În drept, a invocat dispoziţiile art. 10, 16 alin. (1) şi (2), art. 164 şi următoarele, art.
231, 266 şi următoarele, art. 270, 281 din Legea nr. 53/2003, precum şi dispoziţiile din
Contractul Individual de Muncă, Decretul 31/1954, art. 3 alin. (1) şi art. 4 din Legea nr.
300/2004, art. 1289 şi următoarele Cod civil, art. 411 alin. (2), art. 242 alin. (2), art. 466 şi
următoarele din Noul Cod de procedură civilă.
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:
Pentru înţelegerea corectă a limitelor învestirii instanţei de apel, cu atât mai mult cu
cât solicitările reclamantului exced cadrului procesual din perspectiva obiectului acţiunii,
Curtea aminteşte că, deşi obiectul acţiunii introductive de instanţă a vizat mai multe capete de
cerere, prin încheierea pronunţată în şedinţa publică din data de 17 aprilie 2018 Tribunalul
Caraş-Severin a disjuns capetele accesorii referitoare la obligarea pârâtei la plata drepturilor
salariale şi la îndeplinirea celorlalte obligaţii ce revin angajatorului în derularea raportului de
65
muncă, rămânând învestită în dosarul supus controlului judiciar cu petitul referitor la
calificarea celor două contracte de colaborare ca fiind contracte de muncă.
Într-adevăr, reclamantul a supus apelului inclusiv încheierea premergătoare din data de
17.04.2018, dar legalitatea sau oportunitatea măsurii de disjungere adoptată prin această
încheiere nu mai poate fi criticată cu succes în prezentul apel, câtă vreme în dosarul nou
format ca urmare a disjungerii, având nr. […]/115/2018, instanţa a pronunţat deja soluţia de
declinare a competenţei în favoarea Judecătoriei Reşiţa, soluţie ce se impune cu autoritate de
lucru judecat, prin efectul art. 430 şi urm. din Codul de procedură civilă.
Pe de altă parte, exprimând jurisprudenţa anterioară a instanţei în privinţa naturii
juridice a disjungerii, Curtea apreciază că aceasta reprezintă o măsură de administrare
judiciară care, potrivit art. 465 C.pr.civ., nu poate face obiectul niciunei căi de atac. Deşi
codul nu defineşte sfera măsurilor de administrare judiciară, acestea reprezintă acele măsuri
de ordin organizatoric menite să asigure părţilor cadrul unei bune desfăşurări a actului de
justiţie, astfel încât acestea să poată beneficia, conform legii, de activitatea de judecată ca
serviciu public şi de accesul la instanţă atât din punct de vedere procedural, cât şi substanţial.
Acestea fiind în linii mari premisele de fapt şi de drept ale cauzei de faţă, prin
raportare la dispozițiile art. 476 C.pr.civ., instanța de apel va statua în fapt și în drept, ca
urmare a caracterului devolutiv al acestei căi de atac, doar asupra capătului de cerere cu care
prima instanţă a rămas învestită în litigiul pendinte.
În consecinţă, Curtea constată că reclamantul A… a învestit instanţa cu o acţiune în
constatarea raportului de muncă derulat între părţi, urmărind recunoaşterea jurisdicţională a
tuturor drepturilor legale derivând din desfăşurarea raporturilor de muncă, raporturi încetate
anterior sesizării instanţei. În esenţă, reclamantul a arătat că a prestat muncă în favoarea
societăţii pârâte B... SRL, activitatea sa integrală nefiind însă atestată printr-un contract
individual de muncă încheiat în formă scrisă, ci societatea pârâtă a recurs la mecanismul
încheierii unui contract de muncă pe durată parţială de o oră pe zi, pentru restul activităţii
desfăşurate de reclamant fiind încheiat un contract de colaborare între părţi.
Prin raportare la decizia nr. 37/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în
dezlegarea unor chestiuni de drept, Curtea constată că, din punct de vedere procesual, o astfel
de acţiune în constatare este admisibilă, fiind guvernată sub aspectul probaţiunii de regulile
specifice acţiunii în constatare şi sustrasă exigenţelor formale stabilite de art. 16 Codul
muncii.
Verificând istoricul raporturilor juridice derulate între părţi, instanţa constată că
reclamantul a avut calitatea de angajat al societăţii pârâte pe postul de agent de securitate,
izvorul raportului de muncă constituindu-l contractul individual de muncă nr. […]/02.12.2016
încheiat pe durată nedeterminată cu program de lucru limitat la o oră pe zi, contract modificat
prin actul adiţional nr. […]/02.12.2016 privind repartizarea pe ture, de la orele 07:00 la orele
08:00, respectiv 19:00-20:00. La data de 06.12.2016 părţile au încheiat contractul de
colaborare nr. 1267, având ca obiect asigurarea de către reclamant, în calitate de prestator, a
serviciilor de securitate şi monitorizare în favoarea pârâtei beneficiare. Contractul de
colaborare a fost încheiat pe o perioadă determinată, urmând să producă efecte începând cu
data de 06.12.2016 până în data de 31.12.2016. La expirarea acestei perioade părţile au

66
încheiat un nou contract de colaborare, nr. […]/31.12.2016, având acelaşi obiect, durata de
derulare a acestei ultime convenţii încadrându-se în intervalul 01.01.2017-30.04.2017.
Curtea este chemată să statueze asupra naturii juridice a raporturilor desfăşurate între
părţile prezentului dosar, în condiţiile în care reclamantul susţine că a prestat muncă în
favoarea societăţii pârâte în cadrul unor raporturi specifice de dreptul muncii, susţinere
necontestată de societatea pârâtă care, deşi a recepţionat personal citaţiile comunicate pe
parcursul judecăţii, a manifestat o atitudine pasivă, neprezentându-se în instanţă şi
necomunicând un punct de vedere în raport de alegaţiile reclamantului.
Analizând materialul probator administrat în cauză, Curtea apreciază că instanţa de
fond a interpretat în mod eronat contractul de colaborare dedus judecăţii, apreciind că acesta
nu se supune prevederilor Codului muncii, ci celor ale Codului civil, bazându-se în principal
pe sintagmele şi expresiile utilizate în redactarea clauzelor contractuale. Or, Curtea apreciază
că interpretarea unui act juridic, inclusiv din perspectiva naturii sale juridice, trebuie realizată
nu prin raportare la sensul literal al termenilor, ci în funcţie de voinţa concordantă a părţilor,
astfel cum dispune în mod expres art. 1266 C.civ.
Voinţa părţilor rezultă din manifestarea exterioară a conduitei lor, concretizată în cazul
de faţă în prestarea de către reclamant în favoarea societăţii pârâte a serviciilor unice de
securitate, însă în baza unor acte juridice diferite care au coexistat, respectiv contractul
individual de muncă încheiat pe perioadă nedeterminată, dar cu program parţial de o oră pe zi
şi contractul de colaborare prin care s-a justificat prestarea în continuare a activităţii peste
programul de o oră pe zi inserat în contractul de muncă. Aşadar, activitatea prestată este
identică, dar raporturile juridice de muncă au fost limitate la o oră, deşi timpul alocat prestării
aceloraşi servicii a fost în fapt mai mare.
Pentru a evidenţia perioada de timp în care reclamantul a prestat muncă şi s-a aflat la
dispoziţia societăţii pârâte, reclamantul a depus foi colective de prezenţă aferente lunilor
decembrie 2016 – aprilie 2017 în care este evidenţiat timpul alocat prestării activităţilor
desfăşurate de reclamant în baza ambelor contracte, ceea ce denotă atât continuitatea
activităţii desfăşurate, cât şi similitudinea serviciilor prestate. Foile colective depuse poartă
semnătura şefului de obiectiv C... şi chiar dacă nu conţin parafa societăţii pârâte, instanţa va
considera ca fiind dovedite aspectele reliefate în aceste scripte, câtă vreme societatea pârâtă
nu le-a contestat şi nici nu a prezentat alte pontaje care să ateste o altă stare de fapt.
Totodată, instanţa va avea în vedere extrasul de cont depus la dosar de către reclamant,
în care sunt evidenţiate operaţiunile financiare derulate pe contul reclamantului în perioada
vizată, în care remuneraţia aferentă serviciilor prestate apare a-i fi achitată cu titlu de drepturi
salariale. În mod corespunzător, se va acorda relevanţă juridică sub aspect probator şi adresei
nr. 781/06.03.2017 emisă de societatea pârâtă, prin care aceasta aduce la cunoştinţa propriilor
angajaţi obţinerea fondurilor financiare necesare achitării integrale a drepturilor salariale
aflate în plată până la data de 31 ianuarie 2017, inclusiv a restanţelor, cu solicitarea de a
asigura serviciile de pază şi securitate în mod corespunzător, aşa cum au fost stabilite prin
planurile de pază de la obiectivele beneficiare. Or, reclamantul a depus la dosarul cauzei
procesele-verbale încheiate în perioada decembrie 2016-martie 2017 de predare-primire a
postului de pază la obiectivul Enel-B.H., rezultând aşadar că acesta face parte din categoria

67
angajaţilor SC B… SRL, destinatari ai informaţiilor cuprinse în adresa emisă de societatea
pârâtă în calitate de angajator.
În sfârşit, atitudinea pasivă de care a dat dovadă pârâta pe tot parcursul procesului, în
condiţiile în care s-a dovedit că a recepţionat toate actele procedurale comunicate de instanţă,
fapt atestat prin semnătura şi parafa aplicate pe dovezile de îndeplinire a procedurii de citare
şi comunicare, va fi sancţionată de către instanţă, cu atât mai mult cu cât, pârâta fiind atrasă
într-un litigiu supus jurisdicţiei muncii, în calitate de angajator, sarcina probei îi revenea,
conform art. 272 C.muncii.
În consecinţă, coroborând înscrisurile depuse la dosar cu prezumţia judiciară derivată
din neîndeplinirea de către pârâtă a obligaţiei prevăzute de art. 272 C.muncii, de a depune
documentele existe în arhiva proprie şi de a propune probe concludente în elucidarea deplină
a împrejurărilor deduse analizei instanţei, Curtea va concluziona că întreaga activitate prestată
de reclamant în favoarea societăţii pârâte este specifică unui raport tipic de muncă. Va
concluziona că în mod nelegal societatea pârâtă a ales să mascheze raportul de muncă
desfăşurat, îmbrăcându-l în haina unui contract civil de colaborare, deşi nu s-a dovedit că
reclamantul ar fi avut calitatea de persoană fizică autorizată sau pregătirea şi expertiza
necesară care să justifice încheierea unui contract de colaborare pentru un proiect punctual cu
caracter ocazional. Dimpotrivă, raportul de muncă s-a caracterizat printr-o relaţie de
subordonare, împrejurare ce reiese cu evidenţă din analizarea obligaţiilor asumate de
reclamant şi inserate în contractul de colaborare, printre care se numără şi obligaţia de a
cunoaşte şi respecta regulamentele de ordine interioară ale societăţii pârâte, obligaţie specifică
salariaţilor care trebuie să respecte normele de conduită obligatorii cuprinse în regulamentele
interne, ce constituie expresia puterii de directivare a angajatorului. În acelaşi timp,
prevederea în contractul de colaborare a menţiunii reţinerii la sursă şi plăţii de către societatea
pârâtă a impozitului pe venit datorat de către reclamant reprezintă un alt indiciu ce
consolidează prezumţia judiciară a existenţei exclusiv a unui raport de muncă între părţile
litigante.
În concluzie, având în vedere că suntem în prezenţa unui raport juridic bilateral, cu
caracter personal, caracterizat printr-un mod specific de subordonare a reclamantului faţă de
beneficiarul muncii prestate, că serviciile oferite au fost remunerate printr-o contraprestaţie
salarială, Curtea va aprecia că cele două contracte de colaborare încheiate având nr.
[…]/06.12.2016, respectiv nr. […]/31.12.2016 reprezintă veritabile contracte de muncă.
Faptul că acest raport juridic de muncă nu a cunoscut o consacrare scriptică
corespunzătoare nu constituie un impediment în recunoaşterea sa retroactivă, câtă vreme
însăşi instanţa supremă a depăşit obstacolul reprezentat de nerespectarea formei scrise a
contractului individual de muncă prevăzută ad validitatem de art. 16 C.muncii şi a statuat prin
decizia nr. 37/2016 pronunţată în dezlegarea unor chestiuni de drept că, în ipoteza
neîndeplinirii de către părţi a obligaţiei de încheiere a contractului individual de muncă în
formă scrisă, persoana fizică care a prestat muncă pentru şi sub autoritatea celeilalte părţi are
deschisă calea acţiunii în constatarea raportului de muncă şi a efectelor acestuia şi în situaţia
în care respectivul raport de muncă a încetat anterior sesizării instanţei.
Prima instanţă a ajuns la o soluţie diametral opusă celei ce rezultă din considerentele
prezentate, motiv pentru care, în temeiul art. 480 alin. (1) şi (2) C.pr.civ., se impune admiterea
68
apelului şi schimbarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii acţiunii formulată de
reclamantul A..., instanţa urmând să constate că cele două contracte de colaborare având nr.
[…]/06.12.2016, respectiv nr. […]/31.12.2016 reprezintă veritabile contracte de muncă.
Reţinând culpa procesuală a societăţii pârâte, în temeiul art. 453 C.pr.civ. instanţa a
obligat la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamant în primă instanţă, în cuantum
de 200 lei, reprezentând onorariu de avocat, în apel nefiind depusă dovada cheltuielilor de
judecată solicitate. Instanţa nu a acordat contravaloarea cheltuielilor de deplasare solicitate de
reprezentantul reclamantului, în condiţiile în care solicitarea nu a fost însoţită de dovezi şi
explicaţii corespunzătoare referitoare la perioada în care au fost efectuate cheltuielile
respective, distanţa parcursă, cantitatea de combustibil necesară parcurgerii distanţei avute în
vedere ş.a.

13. Dobânda penalizatoare. Anatocismul. Posibilitatea acordării dobânzilor

penalizatoare la dobânzile stabilite anterior printr-un titlu executoriu judiciar

 O.G. nr.13/2011 – art. 1 şi art.8

Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și

penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri
financiar-fiscale în domeniul bancar, definește distinct în art. 1 alin. (2) dobânda
remuneratorie și în art. 1 alin. (3) dobânda penalizatoare, iar în art. 8 reglementează faptul
că dobânzile se pot capitaliza și pot produce dobânzi în temeiul unei convenții speciale
încheiate în acest sens, după scadența lor, dar cu toate acestea, dobânzile remuneratorii se
pot capitaliza și pot produce dobânzi. În consecinţă, nu este admisibilă aplicarea
anatocismului decât în situaţia dobânzilor remuneratorii.

(Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,

Decizia civilă nr. 1079 din 10 octombrie 2018,
rezumată de judecător dr. Carmen Puşa Pârvulescu)

Prin Sentinţa civilă nr. 640/27.04.2018, pronunţată în dosarul nr. […]/30/2017,

Tribunalul Timiş a respins cererea formulată de reclamanta A... în contradictoriu cu pârâţii
Ministerul Justiţiei Bucureşti, Curtea de Apel Alba Iulia şi Tribunalul Alba.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că, prin Sentinţa civilă nr.
2369/PI/2014 a Tribunalului Timiş, pronunţată în dosarul nr. […]/30/2014, irevocabila prin
Decizia civilă nr. 142/2015 a Curţii de Apel Timişoara, a fost admisă în parte acţiunea
formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâţii, aceştia fiind obligaţi la plata în favoarea
reclamantei a daunelor moratorii sub forma dobânzii legale aferente creanţelor cuvenite
reclamantei cuprinse în Sentinţa civilă nr. 164/2008 a Tribunalului Alba, Sentinţa civilă nr.
97/2008 a Curţii de Apel Alba Iulia, Sentinţa civilă nr. 707/2009 şi Sentinţa civilă nr. 96/2008
ale Tribunalului Sibiu.

69
 Reclamanta prin cererea de chemare în judecată solicită acordarea unor dobânzi
penalizatoare la dobânzile stabilite prin Sentinţa civilă nr. 2369/PI/2014 a Tribunalului Timiş,
iar problema esenţială în soluţionarea cauzei derivă din posibilitatea acordării dobânzilor
penalizatoare la dobânzile stabilite anterior printr-un titlu executoriu judiciar, aceste ultime
dobânzi fiind acordate la un capital stabilit prin alte titluri executorii.
Daunele-interese moratorii din Sentinţa civilă nr. 2369/PI/2014 a Tribunalului Timiş
pentru executarea cu întârziere a creanţelor recunoscute prin titluri executorii au caracterul
unor prestaţii succesive şi sunt datorate pentru întreaga perioadă de executare cu întârziere şi
calculate pentru fiecare zi de întârziere, cu începere de la data scadenţei acestor creanţe, fiind
acordate sub forma dobânzii legale penalizatoare, aşa cum s-a stabilit obligatoriu prin Decizia
nr. 7/27 aprilie 2015 a Completului pentru dezlegare unor chestiuni de drept al Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie.
Astfel, în speţă, sunt dobânzi penalizatoare cele datorate de către debitorul obligaţiei
băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei de plată la scadenţă, astfel cum acestea sunt definite
de art. 1 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011. Acestea sunt esenţial distincte de
dobânzile remuneratorii, legiuitorul stabilind că ele pot avea un regim juridic diferit de cel al
dobânzilor remuneratorii, în condiţiile în care legea le diferenţiază. În acest sens, prin art. 1
alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011 se stabileşte că dacă nu se precizează altfel,
termenul dobândă din prezenta ordonanţă priveşte atât dobânda remuneratorie, cât şi dobânda
penalizatoare.
Art. 1489 alin. (2) din Codul civil stabileşte că dobânzile scadente produc ele însele
dobânzi numai atunci când legea sau contractul, în limitele permise de lege, o prevede ori, în
lipsă, atunci când sunt cerute în instanţă. Art. 8 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr.
13/2011 dispoziţii statuează: ,,Cu toate acestea, dobânzile remuneratorii se pot capitaliza şi
pot produce dobânzi”, astfel ca din coroborarea art. 1.489 alin. (2) din Codul civil cu art. 8
alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011 rezultă că legiuitorul a înţeles să nu confere
posibilitatea acordării dobânzii penalizatoare la dobânda legală anterior acordată tot cu
caracter penalizator.
În acest context, instanţa de fond a constatat că posibilitatea dobânzilor remuneratorii
de a produce dobânzi, prevăzută la art. 8 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011
coroborat cu art. 1489 alin. (2) din Codul civil, exclude aplicarea acestor dispoziţii şi
dobânzilor penalizatoare, adică celor care compun pretenţia dedusă judecăţii prin acţiune.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termenul legal, reclamanta A..., prin care
arată că, deşi se află în posesia unui titlu executoriu, debitorii pârâţi nu au înţeles să îşi
execute obligaţia şi să achite în întregime sumele datorate, ci dimpotrivă au invocat
dispoziţiile art. 34 alin. (1) şi (2) din OUG nr. 83/2014 actualizată, ce prevăd că plata şi a
sumelor având ca obiect acordarea de daune-interese moratorii sub forma dobânzii legale
pentru plata eşalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea unor
drepturi salariate personalului din sectorul bugetar se face eşalonat conform alin. (I) al
aceluiaşi articol, pe o perioada de 5 ani.
De asemenea, prin art. 34 alin. (2) din OUG nr. 83/2014 completată de Legea nr.
71/2015, s-a prevăzut că procedura de plată eşalonată prevăzută la alin. (l) se aplică şi în ceea
ce priveşte plata sumelor prevăzute prin hotă rari judecătoreşti devenite executorii între
70
01.01.2015-31.12.2015 având ca obiect acordarea de daune-interese moratorii sub forma
dobânzii legale pentru plata eşalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect
acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, însă în ceea ce mă priveşte
sunt în posesia unui titlu executoriu din 2014. Cu privire la problema plăţii creanţelor înscrise
în titlurile executorii, amânată şi eşalonată prin mai multe acte normative (OUG nr. 71/2009,
modificată prin OUG nr. 18/2010, OUG nr. 45/2010, Legea nr. 230/2011) Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat în mai multe rânduri, prin intermediul recursurilor în interesul
legii sau al dezlegărilor de probleme de drept. Chiar dacă soluţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie vizează alte acte normative decât cele care au la baza eşalonarea la plată invocată prin
prezenta acţiune, trebuie avute în vedere considerentele deciziilor ICCJ, care conţin dezlegări
de drept ale unor probleme de principiu, cu atât mai mult cu cât soluţia legislativă este
identică.
Astfel, prin Decizia nr. 2/17.02.2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţiei şi Justiţiei
- Completul competent să judece recursul în interesul legii în dosar nr. 21/2013 s-a statuat că:
în aplicarea dispoziţiilor art. 1082 şi 1088 din Codul civil din 1864, respectiv art. 1531 alin.
(1), alin. (2) teza I şi art. 1535 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil,
republicată, cu modificările ulterioare, pot fi acordate daune-interese moratorii sub forma
dobânzii legale pentru plata eşalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect
acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar în condiţiile art. 1 şi 2 din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri
executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar,
aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011.
Se reţine în considerentele acestei decizii că deşi nu se contestă împrejurările care au
justificat măsurile promovate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, în scopul
menţinerii echilibrului bugetar, măsuri care nu au afectat substanţa dreptului creditorilor,
acestea nu înlătură de plano aplicarea principiului reparării integrale a prejudiciului, sub
aspectul acordării daunelor-interese moratorii, sub forma dobânzii legale. Atât timp cât
repararea integrală a prejudiciului presupune, cu valoare de principiu, atât acoperirea pierderii
efective suferite de creditor (damnum emergens), cât şi beneficiul de care acesta este lipsit
(lucrum cessans), a accepta faptul că, în ipoteza dată, poate fi acoperită doar pierderea
efectivă [în temeiul art. 1 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţa a Guvernului nr. 71/2009], iar nu
şi beneficiul nerealizat, echivalează cu nesocotirea principiului reparării integrale a
prejudiciului
Prin Decizia nr. 7/27.04.2015 pronunţată în dosarul nr. 16/1/2014/HP/C pronunţată de
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept
publicată în Monitorul Oficial nr. 461/26.06.2015 s-a statuat în sensul că: Plăţile voluntare
eşalonate în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume
prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din
sectorul bugetar, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011, efectuate în baza unui titlu
executoriu nu întrerup termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune pentru daunele
interese-moratorii sub forma dobânzii penalizatoare. Se reţine în considerentele acestei decizii
că daunele-interese moratorii, sub forma dobânzii legale, pentru executarea cu întârziere a
creanţelor recunoscute prin titluri executorii, au caracterul unor prestaţii succesive şi sunt
71
datorate pentru întreaga perioadă de executare cu întârziere şi calculate pentru fiecare zi de
întârziere, cu începere de la data scadenţei acestor creanţe. în acest caz sunt relevante şi
prevederile art. 12 din Decretul nr. 167/1958, fiecare zi de întârziere în executare generând o
prescripţie distinctă a dreptului la acţiune cu privire la aceste prestaţii succesive. Ca atare,
creditorii sunt îndreptăţiţi la daune-interese moratorii pentru o perioadă de 3 ani anterioară
introducerii cererii de plata a dobânzii, al căror cuantum va fi stabilit în funcţie de plăţile
eşalonate efectuate în executarea creanţelor din titlurile executorii. Totodată se mai reţine şi
că recunoaşterea expresă sau tacită de către debitori a dreptului creditorilor la plata daunelor-
interese moratorii sub forma dobânzii penalizatoare pentru neexecutarea titlurilor executorii
prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 nu s-a realizat prin adoptarea
acestui act normativ şi, în atare situaţie, nu a operat prin reglementarea respectivă o
întrerupere a dreptului de a cere plata acestor daune.
Prin Decizia nr. 21/22.06.2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-
completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în dosarul nr. […]/1/2015 s-a statuat că în
interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 1079 alin. (2) pct. 3 din Codul civil de la 1864 şi art.
1523 alin. (2) lit. d) din Codul civil raportat la art. 166 alin. (1) şi (4) din Codul muncii,
republicat, cu modificările şi completările ulterioare [art. 161 alin. (1) şi (4) din Codul muncii
în forma anterioară republicării) şi art. 1088 Cod civil de la 1864, art. 2 din OG nr. 9/2000,
aprobată prin Legea nr. 356/2002, cu modificările şi completările ulterioare, art. 2 din OG nr.
13/2011, aprobată prin Legea nr. 43/2012, cu modificările şi completările ulterioare şi art.
1535 din Codul civil, dobânzile penalizatoare datorate de stat pentru executarea cu întârziere a
obligaţiilor de plată pot fi solicitate pentru termenul de 3 ani anterior datei introducerii
acţiunii. Caracterul executoriu al hotărârilor judecătoreşti nu poate fi înlăturat prin actele
normative ulterioare, prin care a fost eşalonată plata creanţei şi prin care s-a dispus
suspendarea executărilor silite. Instituţia suspendării executării nu poate opera decât în
legătură cu hotărâri susceptibile a fi puse în executare.
Potrivit art. 1535 din Noul Cod civil, în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la
scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în
cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească
vreun prejudiciu, in acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de
creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic. Dacă, înainte de scadenţă, debitorul datora
dobânzi mai mari decât dobânda legală, daunele moratorii sunt datorate la nivelul aplicabil
înainte de scadenţă. Dacă nu sunt datorate dobânzi moratorii mai mari decât dobânda legală,
creditorul are dreptul, în afara dobânzii legale, la daune interese pentru repararea integrală a
prejudiciului suferit. Totodată, fiind vorba despre accesorii ale drepturilor salariale ce
alcătuiesc creanţa cuprinsă în titlurile executorii, daunele interese pentru întârzierea executării
sunt reglementate şi prin dispoziţiile speciale ale art. 166 alin. (4) din Legea nr. 53/2003 -
Codul muncii, potrivit cu care: întârzierea nejustificată a plăţii salariului sau neplata acestuia
poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea
prejudiciului produs angajatului.
Din coroborarea acestor norme cu incidenţă în cauză, se deduce fără echivoc că, în
speţă, dreptul creditorului la obţinerea unei dezdăunări derivate din neexecutarea obligaţiei la
timp, se referă la beneficiul nerealizat, ca parte componentă a prejudiciului (damnum
72
emergens), care trebuie privită ca o chestiune distinctă de actualizarea cu rata inflaţiei a
sumelor datorate iniţial; o astfel de actualizare antrenează şi ea răspunderea debitorului pentru
neexecutarea la timp a obligaţiei de plată a unei sume de bani, însă întemeiată pe o altă cauză.
Dacă actualizarea la inflaţie are, cum sugerează chiar denumirea, finalitatea aducerii
creanţei la valoarea ei reală, în aceeaşi expresie economică din momentul stabilirii ei (deci,
înăuntrul noţiunii de lucru cessans), fără altă componentă adăugată (protejându-se, astfel,
interesele creditorului, care nu trebuie să suporte din patrimoniul propriu, fără o culpă a sa,
efectele devalorizării monedei), dimpotrivă, atunci când se vorbeşte despre daunele interese
moratorii, discuţia este plasată pe tărâmul unei reparaţii a prejudiciului creat prin neexecutarea
la timp a creanţei băneşti, de această dată sub forma beneficiului nerealizat, care, potrivit legii
aplicabile, nu poate cuprinde decât dobânda legală.
Aşadar, dobânzile legale, accesorii ale creanţei, i se cuvin ca daună moratorie, ele
având un alt temei decât cel al daunelor cu caracter compensatoriu pe care creditorul le poate,
în principiu, pretinde, cerând actualizarea creanţei la inflaţie. Astfel, reclamanta este
îndreptăţită să primească daunele-moratorii datorate neexecutării la timp a obligaţiei, iar
aceste daune îmbracă forma beneficiului nerealizat, care, potrivit legii aplicabile, nu poate
cuprinde decât dobânda legală. Nivelul dobânzii legile a fost stabilit, de asemenea, prin lege
(OG nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti, în vigoare până la data
de 1 septembrie 2011, când a devenit aplicabilă OG nr. 13/2001).
OG nr. 13/2001 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii
băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar,
întăresc această distincţie, reglementând atât dobânda remuneratorie, cât şi dobânda
penalizatoare.
De asemenea, apelanta solicită instanţei a avea în vedere că interpretarea dispoziţiilor
legale menţionate anterior, conduce la concluzia că dobânda legală (circumscrisă noţiunii de
daune interese moratorii) se datorează indiferent de motivul pentru care suma datorată nu este
plătită la scadenţă şi independent de existenţa sau inexistenţa culpei debitorului (existenţa
unei ordonanţe de eşalonare a plăţii debitului nu poate înlătura îndreptăţirea reclamanţilor la
plata dobânzilor legale pentru sumele scadente stabilite prin hotărâri judecătoreşti, acest act
normativ având ca efect numai amânarea executării obligaţiei), indiferent dacă este sau nu
prevăzută în vreun contract încheiat între părţi; în niciun caz acordarea dobânzii legale nu este
condiţionată de încheierea unei convenţii în acest sens, indiferent cine este debitorul (persoană
juridică de drept public sau privat ori persoană fizică) şi fără a fi necesar a se face dovada
îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale sau contractuale (condiţiile răspunderii
civile au fost verificate cu ocazia judecăţii iniţiale, în urma căreia s-a stabilit debitul principal,
iar existenţa noului prejudiciu, constând în beneficiul nerealizat ca urmare a nefolosirii
sumelor datorate, este prezumată de dispoziţiile legale menţionate anterior).
Apelanta mai arată că, este îndreptăţită la cuantumul dobânzii penalizatoare ce va fi
calculată, după intrarea în vigoare a OG nr. 13/2001, potrivit acestui act normativ, dobândă
penalizatoare care este definită de art. 1 alin. (3) ca fiind dobânda datorată de debitorul
obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă. Chiar dacă
reeşalonarea plăţii sumelor stabilite prin titluri executorii, poate fi privită ca o formă de
executare succesivă, în condiţiile în care această măsura este dublată de suspendarea de drept
73
a executării silite şi depăşeşte o durată rezonabilă în valorificarea dreptului, aceasta nu mai
răspunde cerinţelor de proporţionalitate dintre scopul urmărit prin reglementarea adoptată şi
menţinerea unui just echilibru al intereselor în discuţie. De altfel, în condiţiile în care,
debitorul nu a avut acordul creditorului, la eşalonarea plăţii, această plată nu se putea efectua
eşalonat prin ordonanţe succesive.
În drept, apelul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 1535 şi 1536 din Noul Cod civil,
art. 166 alin. (4) din Legea nr. 53/2003 Codul muncii, OG nr. 13/2001 privind dobânda legală
remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor
măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar.
Pârâtul-intimat Ministerul Justiţiei a depus întâmpinare, prin care a solicitat
respingerea apelului ca nefondat.
Aşa cum este cunoscut, plata sumelor datorate de Ministerul Justiţiei conform titlurilor
executorii s-a realizat cu respectarea termenelor prevăzute în mod expres în OUG nr. 71/2009,
în acest sens adoptându-se HG nr. 422/2010, HG nr. 257/2012, HG nr. 598/2012, HG nr.
954/2012, HG nr. 1169/2012, HG nr. 149/2013, HG nr. 355/2013, HG nr. 697/2013, HG nr.
977/2013 şi HG nr. 248/2014, HG nr. 551/2014, HG nr. 870/2014, HG nr. 1105/2014 şi OUG
nr. 83/2014, HG nr. 195/2015, HG nr. 517/2015 şi OUG nr. 83/2014 şi OUG nr. 47/2015. (...)
Aşadar, contrar celor susţinute de apelantă, creanţa reprezentând dobânda datorată în
baza hotărârii menţionate de aceştia nu este exigibilă, nefiind ajunsă la scadenţă, legiuitorul
prevăzând şi pentru dobânzile legale obţinute prin hotărâri judecătoreşti o procedură de plată
eşalonată.
Pe de altă parte, se arată că în mod corect instanţa de fond a stabilit natura dobânzii
acordate prin Sentinţa civilă nr. 2369/2014 şi a făcut distincţie între dobânzile remuneratorii şi
cele penalizatoare.
Cu privire la natura dobânzilor, această chestiune a fost lămurită prin Decizia nr. 7/27
aprilie 2015 a Completului pentru dezlegare unor chestiuni de drept, publicată în M. Of. nr.
461/26 iunie 2015, care prevede expres daunele-interese moratorii pentru plata eşalonată se
acordă sub forma dobânzii penalizatoare. Pe cale de consecinţă, despăgubirile acordate prin
Sentinţa civilă nr. 2369/2014 pot fi asimilate doar dobânzilor penalizatoare.
În schimb, potrivit art. 18 alin. (3), Cap. VI din OG nr. 13/2011, odată cu intrarea în
vigoare a noului Cod civil, au devenit aplicabile dispoziţiile art. 8 alin. (3) din OG nr.
13/2011, care prevăd, prin excepţie de la regula după care dobânda se va calcula numai la
cuantumul sumei împrumutate, că dobânzile remuneratorii se pot capitaliza şi pot produce
dobânzi.
Odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod civil, aceste dispoziţii au prevăzut exclusiv
anatocismul dobânzii remuneratorie şi mai mult, numai ca pe o posibilitate, iar nu automat,
prin efectul legii. Aşadar, ţinând cont de raportul dintre art. 1489 alin. (2) din Codul civil şi
art. 8 alin. (3) din OG nr. 13/2011, care este cel dintre norma generala şi norma specială,
primul text completându-se cu cel de-al doilea, concluzia este că pot fi solicitate în instanţă, în
lipsă de contract sau prevedere legală expresă, doar dobânzile aferente unor dobânzi
remuneratorii, deoarece doar pentru acestea legea dispune posibilitatea capitalizării şi
producerii de noi dobânzi.
În drept, dispoziţiile art. 471 alin. (5), art. 480 alin. (2) din NCPC.
74
 Examinând apelul declarat de pârâtă, prin prisma motivelor invocate, precum şi a
actelor de procedură efectuate în faţa instanţei de fond, cu aplicarea corespunzătoare a
prevederilor 466 şi următoarele Cod de procedură civilă, Curtea reţine următoarele:
Prezentul litigiu este generat de solicitarea reclamantei de acordare a unor dobânzi
penalizatoare la dobânzile stabilite prin sentinţă civilă nr. […]/PI/2014 a Tribunalului Timiş,
solicitarea fiind formulată în contradictoriu cu intimaţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel
Alba-Iulia şi Tribunalul Alba.
Aşa cum în mod judicios a constatat prima instanţă, prin sentinţă civilă nr.
[…]/PI/2014 a Tribunalului Timiş pronunţată în dosarul nr. […]/30/2014, irevocabilă prin
Decizia civilă nr. 142/2015 a Curţii de Apel Timişoara a fost admisă în parte acţiunea
reclamantei, dispunându-se obligarea pârâților la plata în favoarea reclamantei a daunelor
moratorii sub forma dobânzii legale aferente creanţelor cuvenite reclamantei cuprinse în
sentinţa civilă nr.164/2008 a Tribunalului Alba, sentinţa civilă nr. 97/2008 a Curţii de Apel,
sentinţă civilă nr. 707/2009 a Tribunalului Sibiu şi sentinţă civilă nr. 96/2008 a Tribunalului
Sibiu.
Se constată că daunele moratorii stabilite potrivit sentinţei civile nr. 2369/PI/2014 a
Tribunalului Timiş au fost acordate pentru executarea cu întârziere a creanţelor recunoscute
prin titluri executorii, fiind calculate pentru fiecare zi de întârziere, cu începere de la data
scadenţei acestor creanţe, acestea fiind acordate sub forma dobânzii penalizatoare, conform
deciziei obligatorii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 7/2015 pronunțată de Completul
pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, iar în speţă reclamanta solicită capitalizarea
dobânzii (dobândă la dobândă).
Sub acest ultim aspect, art. 1489 Cod civil prevede că: „(2) Dobânzile scadente produc
ele însele dobânzi numai atunci când legea sau contractul, în limitele permise de lege, o
prevede ori, în lipsă, atunci când sunt cerute în instanță. În acest din urmă caz, dobânzile curg
numai de la data cererii de chemare în judecată”. Or, cum, în speță, un contract între părți nu
există, se impune a stabili dacă legea prevede anatocismul.
În acest sens, O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare
pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în
domeniul bancar, definește distinct în art. 1 alin. (2) dobânda remuneratorie și în art. 1 alin.
(3) dobânda penalizatoare, iar în art. 8 prevede: „(1) Dobânda se va calcula numai asupra
cuantumului sumei împrumutate. (2) Cu toate acestea, dobânzile se pot capitaliza și pot
produce dobânzi în temeiul unei convenții speciale încheiate în acest sens, după scadența lor,
dar numai pentru dobânzi datorate pe cel puțin un an. (3) Cu toate acestea, dobânzile
remuneratorii se pot capitaliza și pot produce dobânzi”.
Rezultă din textul de lege că dobânzile penalizatoare nu pot produce dobânzi, ci, în
condițiile art. 8 alin. (3) din OG nr. 13/2001, doar cele remuneratorii.
De altfel, în acelaşi sens se observă că este şi aprecierea expusă de Înalta Curte de
Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin decizia nr.
87/20.11.2017, în care se arată, la paragraful 74, că „dispozițiile art. 8 alin. (3) nu
reglementează anatocismul dobânzii penalizatoare”. Astfel, deși prin Decizia nr. 87/2017
Înalta Curte de Casație și Justiție a respins sesizarea ca inadmisibilă, totuși în considerentele
hotărârii a statuat că nu este admisibilă aplicarea anatocismului (dobânzi penalizatoare
75
calculate la alte dobânzile penalizatoare), doar dobânzile remuneratorii putând produce
dobânzi.
În mod evident, prin titlul executoriu s-a stabilit obligația de plată a dobânzilor datorită
întârzierii în plata drepturilor salariale la scadență (astfel cum a fost eșalonată aceasta),
rezultând că natura acestor drepturi este aceea de dobândă penalizatoare. Că este așa, rezultă
fără dubiu din paragrafele 71 și 72 ale aceleiași decizii a Înaltei Curți: „Sunt dobânzi
penalizatoare - și numai acestea pot constitui obiectul litigiului - cele datorate de către
debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației de plată la scadență, astfel cum
acestea sunt definite de art. 1 alin. (3) din OG nr. 13/2011…autorul sesizării, vrând să
lămurească, pe calea procedurii pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, în esență,
admisibilitatea aplicării dobânzii penalizatoare la dobânda legală anterior acordată tot cu
caracter penalizator (...) ”.
Ca urmare, față de dispozițiile legale anterior analizate, dar și de statuarea obligatorie a
Înaltei Curți de Casație și Justiție, Curtea apreciază că nu există nici un temei legal pentru
acordarea dobânzii la dobânda penalizatoare obținută de apelanta-reclamanta prin hotărârile
indicate, motiv pentru care în temeiul dispoziţiilor art. 480 alin. (1) Cod procedură civilă va
respinge apelul, menţinând soluţia primei instanţe ca fiind legală şi temeinică.

14. Obligaţia angajatorului de eliberare a unei adeverinţe–tip privind condiţiile

de muncă şi vechimea, precum şi cu privire la stabilirea mediei veniturilor totale brute
pe ultimele 12 luni înaintea depunerii cererii de pensionare

 Codul Muncii: 40 alin. (2) lit. h)

 Legea nr. 94/1992: art. 7 şi Anexa nr. 2 la Normele cu privire la stabilirea pensiei
de serviciu conform prevederilor

Pentru a hotărî asupra temeiniciei cererii de chemare în judecată, instanţa are de

verificat nu numai normele de drept comun în materie, reprezentate de art. 40 alin. (2) lit. h)
din Codul muncii, referitoare la obligaţia generală a angajatorului de a elibera salariatului
documente în legătură cu actuala sau fosta calitate a acestuia, ci şi analizarea condiţiilor
speciale în care o astfel de adeverinţă-tip poate fi eliberată. Prin completarea Adeverinţei-tip
prevăzută in Anexa nr. 2 la Normele cu privire la stabilirea pensiei de serviciu conform
prevederilor Legii nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, astfel
cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 7/2016 şi Legea nr. 145/2017, aprobate
prin Ordinul nr. 285/2016, angajatorul certifică practic faptul că fosta sa salariată
îndeplineşte condiţiile prevăzute de Legea nr. 94/1992, pentru acordarea pensiei de serviciu
solicitată.

(Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,

Decizia civilă nr. 1075 din 10 octombrie 2018,
rezumată de judecător Camelia Lucaciuc)

76
 Prin Sentinţa civilă nr. 1771/15.12.2017 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr.
[…]/30/2017*, s-a admis acţiunea formulată de reclamanta A..., împotriva pârâtei Curtea de
Conturi a României, care a fost obligată să emită o adeverinţă privind condiţiile de muncă şi
de vechime ale reclamantei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că reclamanta a ocupat
funcţia de auditor public în cadrul Curţii de Conturi a României, iar prin cererea înregistrată
sub nr. […]/N.V./25.05.2016, reclamanta a solicitat fostului angajator eliberarea unei
adeverințe-tip privind condițiile, vechimea în muncă şi media veniturilor totale brute pe
ultimele 12 luni înaintea depunerii cererii de pensionare utilizată la stabilirea pensiei de
serviciu, conform art. 7 din Anexa 2 - Ordinul nr. 285/138/2016 privind aprobarea Normelor
cu privire la stabilirea pensiei de serviciu conform prevederilor Legii nr. 94/1992 privind
organizarea și funcționarea Curții de Conturi, astfel cum a fost modificată și completată prin
Legea nr. 7/2016.
Prin adresa nr. […]/13.06.2016, pârâta i-a răspuns reclamantei că, în conformitate cu
art. 51 din Legea nr. 94/1992 modificată şi completată, solicitarea nu poate fi soluționată
favorabil.
Împotriva acestei adrese, reclamanta a formulat plângere prealabilă, soluționată de
pârâtă prin răspunsul trimis sub nr. […]/22.11.2016, în care reiterează motivele refuzului
eliberării adeverinței, comunicat anterior prin Adresa nr. […]/13.06.2016, menționând că
reclamanta nu poate beneficia de pensia de serviciu.
Prin întâmpinarea formulată, pârâta şi-a menținut aceeași poziție de refuz, motivat de
faptul ca ar fi in imposibilitate de a elibera adeverința, invocând ca temei de drept art. 51 alin
8 din Legea 94/1992 modificată si completată.
Raportat la prevederile art. 34 alin. (5) şi art. 40 alin. (2) lit. h) din Codul muncii,
instanța de fond a reţinut că legea (codul muncii) nu lasă angajatorului posibilitatea de a
aprecia interesul sau admisibilitatea solicitării salariatului sau al fostului salariat de a obține
documentul care atestă calitatea de salariat și drepturile salariale ale acestuia. În consecință, s-
a apreciat că acţiunea de faţă nu are ca obiect contestarea unui document prin care s-au stabilit
drepturile salariale ale reclamantei, ci eliberarea unei adeverințe care să ateste contribuția
reținută pentru pensia suplimentara. Inadmisibilitatea acțiunii este neîntemeiată, întrucât
angajatorul este obligat să elibereze documentele menționate indiferent de interesul
angajatului în acest sens. Din alte punct de vedere, s-a reţinut că inadmisibilitatea acțiunii este
neîntemeiată și din cauză că potrivit deciziei cu nr. 19/2012 pronunțate în soluționarea unui
recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție: „sporurile și alte venituri
suplimentare realizate anterior datei de 1 aprilie 2001 vor fi luate în considerare la stabilirea și
recalcularea pensiilor din sistemul public dacă au fost incluse în baza de calcul conform
legislației anterioare, sunt înregistrate în carnetul de muncă sau în adeverințele eliberate de
unități, conform legislației în vigoare, și pentru acestea s-a plătit contribuția de asigurări
sociale”.
În consecință, în funcție de elementele cuprinse în adeverințele eliberate se va stabili
cuantumul pensiei la care este îndreptățită reclamanta, acest lucru rămânând însă să fie stabilit
de Casa Județeană de Pensii sau eventual de instanța de judecată și nu de angajator. Măsura în
care aceste venituri cuprinse în adeverință vor fi ulterior valorificate, în vederea stabilirii
77
pensiei reclamantei, cade în competența Casei Județene de Pensii investite cu cererea de
stabilire sau recalculare a pensiei și eventual, în caz de litigiu, a instanței de asigurări sociale
competente, aceasta neputând fi tranșată în prezentul litigiu, în care angajatorul este obligat să
pună la dispoziția salariatului o adeverință privind salariul său, cu toate componentele
acestuia.
Din acest motiv și stabilirea dacă respectivele venituri au făcut parte din baza de calcul
a pensiei potrivit legislației anterioare cade exclusiv în sarcina Casei Județene de Pensii și
eventual a instanței de asigurări sociale.
Instanța de fond a constatat că în baza articolelor menționate reclamanta este
îndreptățită la eliberarea adeverinței solicitate, nefiind imputabil acesteia în niciun fel efortul
pe care trebuie să îl facă instituţia pârâtă pentru a-i elibera această adeverință, iar pentru
instituţia pârâtă aceasta este o obligație legală pe care trebuie să o respecte.
În consecință, instanța a admis acțiunea formulată de reclamantă în temeiul art. art. 34
alin. (5) și art. 40 alin. (2) lit. h) din Codul muncii.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel in termenul legal pârâta Curtea de Conturi a
României, solicitând schimbarea în tot a sentinţei civile apelate, în sensul respingerii acţiunii
ca neîntemeiată.
În motivarea cererii de apel, sentinţa civilă a fost criticată pentru nelegalitate şi
netemeinicie.
Astfel, apelanta, sub aspectul netemeiniciei sentinţei civile apelate, a arătat că prima
instanţă în mod greşit a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 34 alin. (5) din Codul muncii,
întrucât prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat obligarea pârâtei la eliberarea unei
adeverinţe-tip, conform dispoziţiilor art. 51 alin. (14) din Legea nr. 94/1992 privind
organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, republicată, modificată şi completată de Legea
nr. 7/2016, şi nicidecum nu s-a solicitat eliberarea unei adeverinţe „care să ateste activitatea
desfăşurată de acesta, durata activităţii, salariul, vechimea în muncă, în meserie şi în
specialitate”, conform dispoziţiilor art. 34 alin. (5) din Codul muncii.
În al doilea rând, pârâta a arătat că nu pot fi reţinute ca întemeiate considerentele
primei instanţe potrivit cărora „legea (codul muncii) nu lasă angajatorului posibilitatea de a
aprecia interesul sau admisibilitatea solicitării salariatului sau al fostului salariat de a obţine
documentul care atestă calitatea de salariat şi drepturile salariate ale acestuia”. Aceste
considerente sunt contrazise de dispoziţiile art.51 alin. (14) din Legea nr.94/1992 privind
organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, republicată, modificată şi completată de Legea
nr.7/2016, în conformitate cu care pârâta este unica responsabilă de veridicitatea „elementelor
necesare stabilirii pensiei de serviciu prevăzute de prezenta lege referitoare la vechimea în
funcţia de auditor public extern şi baza de calcul al pensiei".
Ca atare, contrar considerentelor primei instanţe, prin eliberarea unui astfel de
document se stabileşte că intimata-reclamantă are dreptul să obţină o pensie de serviciu,
eliberarea documentului neînsemnând că în funcţie de elementele cuprinse în adeverinţele
eliberate se va stabili cuantumul pensiei la care este îndreptăţită reclamanta, acest lucru
rămânând însă să fie stabilit de Casa Judeţeană de Pensii sau eventual de instanţa de judecată,
aşa cum greşit reţine prima instanţă.

78
 Este evident că pârâta, în raport de dispoziţiile art. 51 alin.(14) din Legea nr. 94/1992,
este în imposibilitatea de a elibera un astfel de document, dovedit fiind faptul că intimata-
reclamantă nu îndeplineşte condiţiile legale, atrage răspunderea Curţii de Conturi.
Astfel, prin dispoziţiile art. 51 alin. (8) din Legea nr.94/1992, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare, legiuitorul prevede în mod expres că dispoziţiile Legii
nr. 7/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 94/1992 privind organizarea şi
funcţionarea Curţii de Conturi, nu se aplică persoanelor, care, la data îndeplinirii condiţiilor
standard de pensionare prevăzute de legislaţia în vigoare privind sistemul public de pensii, au
o altă ocupaţie decât funcţia de auditor public extern la Curtea de Conturi.
Prin urmare, analizând cele expuse mai sus, rezultă fără echivoc că persoanele, care, la
data stabilirii pensiei pentru limită de vârstă în sistemul public, au o altă ocupaţie decât cea de
auditor public extern în cadrul Curţii de Conturi, beneficiază de pensia de serviciu, doar dacă
îndeplinesc condiţiile de vechime în specialitate prevăzute de art. 51 alin. (2) din actul
normativ anterior menţionat, respectiv, sa fi îndeplinit funcţia de auditor public extern pe o
durată de cel puţin 14 ani. Or, în cazul de faţă, se observă că la data la care intimata-
reclamantă a îndeplinit condiţiile standard de pensionare prevăzute de legislaţia aflată în
vigoare privind sistemul public de pensii, aceasta avea o altă ocupaţie şi nu cea de auditor
public extern în cadrul Curţii de Conturi.
Mai mult decât atât, pârâta a subliniat că intimata-reclamantă a lucrat în cadrul Curţii
de Conturi doar o perioadă de 4 ani, fiind evident că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute
de legislaţia în vigoare pentru a putea beneficia de pensie de serviciu.
În susţinerea argumentelor anterioare, pârâta a solicitat instanţei de apel să observe că
din analiza dispoziţiilor art. 51 alin. (2), (3), (8) şi (11) din Legea nr. 94/1992, rezultă că
beneficiarii pensiei de serviciu sunt împărţiţi în două categorii, astfel: a) persoanele care au
fost încadrate în funcţii de controlor financiar/auditor public extern, (foşti salariaţi ai Curţii de
Conturi) care, la data intrării în vigoare a Legii nr. 7/2016, aveau calitatea de pensionari în
sistemul public de pensii, cu pensii pentru limită de vârstă în plată. Pentru această categorie,
dreptul la pensia de serviciu este reglementat de art. 51 alin.(11) din Legea nr. 94/1992; b)
persoanele care, după data intrării în vigoare a Legii nr.7/2016, au îndeplinit sau îndeplinesc
condiţiile standard de pensionare prevăzute de legislaţia în vigoare privind sistemul public de
pensii, adică, au împlinit vârsta de 65 de ani la bărbaţi şi 60-63 la femei, începând cu data
intrării în vigoare a legii. Din această ultimă categorie fac parte persoanele care au îndeplinit
condiţiile standard de pensionare după data intrării în vigoare a legii şi aveau ca ocupaţie
funcţia de auditor public extern în cadrul Curţii de Conturi, pentru care, dreptul la pensia de
serviciu este reglementat de prevederile art. 51 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 94/1992;
respectiv persoanele care au îndeplinit condiţiile standard de pensionare după data intrării în
vigoare a legii şi aveau o altă ocupaţie, cum este cazul intimatei-reclamante, pentru care,
dreptul la pensia de serviciu este reglementat de prevederile art. 51 alin. (8) din Legea nr.
94/1992.
În cazul persoanelor care beneficiază de pensia de serviciu în temeiul prevederilor art.
51 alin. (8) din Legea nr. 94/1992, condiţia impusă de legiuitor este să fi îndeplinit funcţia de
auditor public extern pe o durată de cel puţin 14 ani.

79
 În situaţia dată, având în vedere că prin art. 51 alin. (17) din Legea nr. 94/1992,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare, legiuitorul prevede în mod clar că
dispoziţiile Legii nr. 7/2016 nu se aplică persoanelor care nu îndeplinesc condiţiile legale, caz
în care se află intimata-reclamantă, pârâta a apreciat că nu poate fi obligată la emiterea unei
adeverinţe în raport de dispoziţiile art. I pct. 2 din acest act normativ prin care s-au adus
modificări şi completări prevederilor art. 51 alin. (10) din Legea nr. 94/1992.
În drept, in susţinerea apelului au fost invocate dispoziţiile art. 470 din Codul de
procedură civilă, art. 196 lit. j) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii
publice, art. 1 lit. h) din Legea nr.119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul
pensiilor, art. 51 alin. alin.(2), (3), (8) (11), (14) şi (17) din Legea nr.94/1992 privind
organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare aduse de art. I pct. 2 din Legea nr. 7/2016.
Reclamanta-intimată nu şi-a exprimat poziţia procesuală prin întâmpinare.
În apel nu au fost administrate probe noi.
Examinând apelul declarat de pârâtă, prin prisma motivelor invocate, precum şi a
actelor de procedură efectuate în faţa instanţei de fond, cu aplicarea corespunzătoare a
prevederilor 466 şi următoarele din Codul de procedură civilă, Curtea reţine următoarele:
Într-adevăr, astfel cum rezultă din înscrisurile administrate în faţa primei instanţe de
fond, reclamanta a fost salariata pârâtei Curtea de Conturi a României – Direcţia de Control
Financiar, în perioada 22.11.1993 - 04.06.2001, la momentul introducerii cererii de chemare
în judecată fiind pensionată pentru limită de vârstă prin Decizia nr. 310305/10.08.2016.
Prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată în cursul judecăţii în
fond a dosarului, reclamanta a solicitat instanţei obligarea pârâtei la eliberarea unei
adeverinţe–tip privind condiţiile de muncă şi vechimea, precum şi cu privire la stabilirea
mediei veniturilor totale brute pe ultimele 12 luni înaintea depunerii cererii de pensionare, în
conformitate cu prevederile art. 7 şi Anexa nr. 2 din Normele cu privire la stabilirea pensiei de
serviciu conform prevederilor Legii nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de
Conturi, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 7/12.04.2016.
În acest context, Curtea consideră că prima instanţă putea şi trebuia să observe că,
pentru a hotărî asupra temeiniciei cererii de chemare în judecată are de verificat nu numai
normele de drept comun în materie, reprezentate de art. 40 alin. (2) lit. h) din Codul Muncii,
referitoare la obligaţia generală a angajatorului de a elibera salariatului documente în legătură
cu actuala sau fosta calitate a acestuia, ci şi analizarea condiţiilor speciale în care o astfel de
adeverinţă-tip poate fi eliberată.
În concret, Curtea constată că prin completarea Adeverinţei-tip prevăzută in Anexa nr.
2 la Normele cu privire la stabilirea pensiei de serviciu conform prevederilor Legii nr.
94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, astfel cum a fost modificată şi
completată prin Legea nr. 7/2016 şi Legea nr. 145/2017, aprobate prin Ordinul nr. 285/2016,
angajatorul certifică practic faptul că fosta sa salariată îndeplineşte condiţiile prevăzute de
Legea nr. 94/1992, pentru acordarea pensiei de serviciu solicitată. Că este aşa rezultă cu
certitudine din conţinutul formularului tip reprezentat de Anexa nr. 2 din Norme.
Mai mult decât atât, potrivit prevederilor art. 18 din Norme „răspunderea pentru
corectitudinea şi legalitatea datelor cuprinse în documentele care stau la baza întocmirii
80
dosarului de pensionare, cele necesare calculului pensiei de serviciu, precum şi a actualizării
acesteia revine în exclusivitate emitentului”. În plus, art. 51 alin. (14) din Legea nr. 94/1992
stabileşte cât se poate de clar că „elementele necesare stabilirii pensiei de serviciu prevăzute
de prezenta lege referitoare la vechimea în funcţia de auditor public extern şi baza de calcul a
pensiei se dovedesc cu document eliberat de către Curtea de Conturi, pe răspunderea
acesteia”.
În contextul prevederilor legale menţionate, este întemeiată susţinerea pârâtei Curtea
de Conturi a României, potrivit căreia, pentru soluţionarea favorabilă a cererii reclamantei de
a i se elibera Adeverinţa-tip prevăzută de Anexa nr. 2 la Normele cu privire la stabilirea
pensiei de serviciu conform prevederilor Legii nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea
Curţii de Conturi, este necesar să se stabilească faptul că reclamanta îndeplineşte condiţiile de
acordare a acestui tip de pensie specială.
Or, verificând condiţiile de acordare a pensiei speciale în cadrul categoriei
profesionale din care a făcut parte reclamanta, Curtea reţine că, într-adevăr, aceasta, la data
îndeplinirii condiţiilor pentru acordarea pensiei pentru limită de vârstă avea o altă ocupaţie
decât cea de auditor public extern în cadrul Curţii de Conturi, context în care, poate invoca în
susţinerea dreptului la acordarea unei pensii de serviciu, prevederile art. 50 alin. (8) din
Legea-cadru, text care are următoarea formulare:„persoanele care îndeplinesc condiţiile de
vechime în specialitate în cadrul Curţii de Conturi, prevăzute la alin. (2), beneficiază, la
îndeplinirea condiţiilor standard de pensionare prevăzute de legislaţia în vigoare privind
sistemul public de pensii, de pensie de serviciu, chiar dacă la data pensionării au avut sau au o
altă ocupaţie”. De observat este că una din premisele acestei dispoziţii legale este ca fostul
salariat să fi îndeplinit condiţia minimă de vechime în specialitate de auditor public extern
pentru o perioadă 14 ani în cadrul Curţii de Conturi, astfel cum prevede alin. (2) al art. 50 la
care textul face referire, condiţie pe care reclamanta nu o îndeplineşte, căci vechimea sa
necontestată în specialitate este, potrivit actelor depuse la dosar, de doar 12 ani şi aproximativ
7 luni.
Reclamanta nu se poate prevala de normele alin. (11) al art. 50 din Legea-cadru,
pentru a pretinde că vechimea minimă de 14 ani în specialitate nu este necesară, pentru
simplul fapt că acest text de lege nu adaugă o categorie nouă de persoane beneficiare ale
pensiei de serviciu în sistem, având doar scopul de a confirma că drepturile recunoscute
persoanelor care îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 50 alin. (2), (3) sau (8) pot fi invocate
şi în situaţia în care titularul beneficiar s-a pensionat pentru limită de vârstă înainte de intrarea
în vigoare a prevederilor Legii nr. 7/2016, care îi recunoaşte dreptul la acordarea unei pensii
speciale.
Prin urmare, doar faptul că reclamanta s-a pensionat pentru limită de vârstă după
recunoaşterea pensiilor speciale prin Legea nr. 7/2016, nu îi dă dreptul să pretindă acest tip de
pensie fără îndeplinirea condiţiei de vechime minimă în specialitate.
Pentru toate aceste motive, observând că prima instanţă a soluţionat cauza fără a lua in
considerare procedura de acordarea a pensiei de serviciu reglementată de Normele cu privire
la stabilirea pensiei de serviciu conform prevederilor Legii nr. 94/1992 privind organizarea şi
funcţionarea Curţii de Conturi, aprobate prin Ordinul nr. 285/2016, în temeiul prevederilor
art. 480 alin. (2) din Codul de procedură civilă, Curtea a admis apelul declarat de pârâta
81
Curtea de Conturi a României şi a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul respingerii ca
neîntemeiată a acţiunii precizate a reclamantei.
S-a luat act că pârâta apelantă nu a solicitat cheltuieli de judecată.

15. Vechime în magistratură. Perioada cuprinsă între promovarea examenului

de admitere şi numirea în funcţia de procuror stagiar

 Legea 303/2004: art. 21 alin. (1) indice 1

 Legea nr. 153/2017: litera B din Capitolul I al Anexei a V-a

În absenţa unei dispoziţii legale care să permită recunoaşterea perioadei cuprinsă

între momentul promovării examenului pentru funcţia de procuror şi cel al numirii în funcţia
de procuror stagiar, aceasta nu poate fi recunoscută ca vechime în magistratură, deoarece,
de regulă, presupune prestarea de activitate specifică funcţiei de magistrat sau stabilirea
acestui beneficiu în situaţii excepţionale, expres reglementate de legiuitor (de ex. perioada
necesară parcurgerii cursurilor INM, respectiv situaţia auditorilor de justiţie).
Dispoziţiile de la litera B din Capitolul I al Anexei a V-a din Legea nr. 153/2017,
precizează că, prin „vechime în funcţie”, se înţelege vechimea în funcţia de judecător,
procuror, personal asimilat acestora, magistrat-asistent sau auditor de justiţie, astfel încât
perioada anterioară numirii reclamanţilor în funcţia de procuror stagiar nu poate fi luată în
considerare.

(Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,

Decizia civilă nr. 1277 din 10 decembrie 2018,
rezumată de judecător Camelia Lucaciuc)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş sub nr. […]/30/2017, la data de
12.12.2017, reclamanţii A..., B..., C..., D..., E..., F..., G..., H..., au chemat în judecată pârâţii
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel
Timişoara, Consiliul Superior al Magistraturii, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va
pronunţa, să dispună obligarea pârâţilor să recunoască vechimea în magistratură şi să o
includă în indemnizaţia de încadrare brută lunară, pentru perioada cuprinsă între data
promovării examenului şi numirea în funcţia de procuror stagiar, după cum urmează: 1. A... -
data promovării examenului 19 septembrie 1996 data numirii în funcţia de procuror stagiar 09
decembrie 1996; 2. B... - data promovării examenului 11 februarie 1997 data numirii în
funcţia de procuror stagiar 01 ianuarie 1998; 3. C... - data promovării examenului 11 februarie
1997 data numirii în funcţia de procuror stagiar 01 ianuarie 1997; 4. D… - data promovării
examenului 14 decembrie 1997 data numirii în funcţia de procuror stagiar 01 ianuarie 1999; 5.
E... - data promovării examenului data numirii în funcţia de procuror stagiar; 6. F... - data
promovării examenului 11 februarie 1997 data numirii în funcţia de procuror stagiar 01
octombrie 1997; 7. G… - data promovării examenului 22.01.2000 data numirii în funcţia de

82
procuror stagiar 01 septembrie 2000; 8.H… - data promovării examenului 01 septembrie 1999
data numirii în funcţia de procuror stagiar 01 februarie 2000.
Prin Sentinţa civilă nr. 1041/29.06.2018, Tribunalul Timiş a respins excepția lipsei
calităţii procesuale pasive a pârâţilor Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi
Consiliul Superior al Magistraturii.
A respins excepția inadmisibilității invocată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie.
A respins ca neîntemeiată acțiunea formulata de reclamanți, în contradictoriu cu
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel
Timişoara, şi Consiliul Superior al Magistraturii, fără cheltuieli de judecată.
Potrivit prevederilor art. 248 Cod procedură civilă, instanţa s-a pronunţat mai întâi
asupra excepţiilor invocate, a căror soluţionare se impune faţă de analiza fondului cererii de
chemare în judecată:
A respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâţii
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi Consiliul Superior al Magistraturii, având
în vedere că cele două instituții gestionează activitatea magistraţilor în raport cu vechimea în
muncă a acestora, astfel încât justifică un interes în cauză, interes care atrage şi calitatea
procesuală pasivă a pârâţilor.
Referitor la excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâtul Parchetul de pe lângă
Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie, instanţa a reținut că, necontestând un act administrativ,
reclamanţii nu erau obligaţi să urmeze procedura prealabilă, situaţie în care excepţia
inadmisibilităţii invocată de pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie
este neîntemeiată.
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa de fond a reținut următoarele:
Pe fondul cauzei, instanța a reținut că reclamanții au promovat examenul pentru
funcţia de procuror, au fost declaraţi admişi pe baza mediei obţinute, rezultatul examenului le-
a fost comunicat şi afişat iar numirea în funcţia de procuror stagiar a fost făcută la o dată mult
ulterioară celei la care au fost declaraţi admişi, această perioadă nefiind inclusă la vechimea în
magistratură, conform reglementării în vigoare.
Reclamanţii consideră că această perioadă de timp, cuprinsă între data promovării
examenului şi data numirii ca procuror stagiar, se circumscrie dispoziţiilor art. 21 alin. (1)
ind.1 din Legea 303/2004 privind statutul procurorilor şi judecătorilor şi, în mod greşit, nu le-
a fost recunoscută şi inclusă în indemnizaţia de încadrare brută lunară.
Analizând cererea dedusă judecăţii, instanţa a reținut că reclamanţii A..., B..., C...,
D…, E..., F..., G… şi H… au fost numiţi procurori stagiari prin ordin al ministrului justiţiei,
în urma admiterii lor la concursurile pentru ocuparea unor posturi vacante de procuror.
În conformitate art. 42 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească,
republicată cu modificările ulterioare, „au calitatea de magistrat şi fac parte din corpul
magistraţilor judecătorii de la toate instanţele judecătoreşti, procurorii din cadrul parchetelor
de pe lungă acestea, precum şi magistraţii-asistenţi ai Curţii Supreme de Justiţie”. (...)
Din coroborarea prevederilor art. 51 cu art. 46 din Legea nr. 92/1992 pentru
organizarea judecătorească, republicată cu modificările ulterioare, nu constituie vechime
perioada de timp, cuprinsă între data promovării examenului şi data numirii ca procuror
83
stagiar, reclamanţilor nefiindu-le aplicabile prevederile art. 21 alin. (1) ind.1 din Legea nr.
303/2004 privind statutul procurorilor şi judecătorilor, raportat la data intrării în vigoare a
acestei legi, respectiv data promovării examenului şi numirii în funcţie a reclamanţilor.
Prima instanță a apreciat lipsită de temeinicie susţinerea reclamanţilor potrivit căreia
ar fi discriminaţi în materie de salarizare faţă de inaplicabilitatea art. 21 alin. (1) ind.1 din
Legea nr. 303/2004 în ceea ce îi priveşte, câtă vreme, în speţă, nu se discută de existenţa unor
situaţii identice care să justifice un tratament similar, ci despre situaţii diferite, impuse de
aplicarea a două acte normative diferite, respectiv Legea nr. 92/1992 privind organizarea
judecătorească şi Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, care permite aplicarea
unor tratamente diferenţiate.
Faţă de aceste considerente de fapt şi drept, instanţa a respins ca neîntemeiată cererea
de chemare în judecată, luând act că pârâţii nu au solicitat cheltuieli de judecată.
Împotriva sentinţei primei instanţe au declarat apel reclamanţii, solicitând admiterea
acestuia, schimbarea, în tot, a hotărârii, în sensul admiterii acţiunii şi obligării pârâţilor la
recunoaşterea vechimii în magistratură de la data promovării examenului până la numirea în
funcţia de procuror stagiar.
Apelanții consideră netemeinică şi nelegală hotărârea instanței de fond, pentru
următoarele considerente:
Potrivit art. 21 alin. (11) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi
procurorilor, perioada cuprinsă între data promovării examenului şi numirea în funcţia de
procuror stagiar, precum şi perioada în care o persoană a avut calitatea de procuror stagiar,
dacă a promovat examenul de capacitate constituie vechime în funcţia de procuror.
Apelanții menționează că au promovat examenul pentru funcţia de procuror, au fost
declaraţi admişi pe baza mediei obţinute, rezultatul examenului le-a fost comunicat şi afişat
iar numirea în funcţia de procuror stagiar a fost făcută la o dată mult ulterioară celei la care au
fost declaraţi admişi, această perioadă nefiind inclusă la vechimea în magistratură, conform
reglementării amintite.
Menționează, de asemenea, că au depus la dosarul cauzei dovezile privind intervalul
de timp de la data la care au fost declaraţi admişi la concursul pentru funcţia de procuror şi
data numirii ca procuror stagiar. Faptul că Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie a comunicat că, în urma verificărilor efectuate de Secţia de resurse umane şi
documentare, nu a găsit nici în dosarele de personal şi nici în arhiva instituţiei, documentele
referitoare la data promovării examenului de numire în funcţia de procuror stagiar a
reclamanţilor-apelanți şi poate calcula vechimea în magistratură, nu este imputabilă
apelanților şi nu poate justifica netemeinicia acţiunii. Culpa pentru această situaţie aparţine în
totalitate pârâţilor.
Apelanții consideră că această perioadă de timp, cuprinsă între data promovării
examenului şi data numirii ca procuror stagiar, se circumscrie dispoziţiilor art. 21 alin. (11)
din Legea nr. 303/2004 privind statutul procurorilor şi judecătorilor şi, în mod greşit, nu le-a
fost recunoscută şi inclusă în indemnizaţia de încadrare brută lunară.
Totodată, apreciază că dispoziţiile art. 21 alin. (11) din Legea 303/2004 privind statutul
procurorilor şi judecătorilor le sunt aplicabile deoarece, în caz contrar, s-ar crea o situaţie
discriminatorie faţă de alţi colegi care au promovat examenul pentru numirea în funcţia de
84
procuror şi beneficiază de recunoaşterea ca vechime în magistratură a acestei perioade,
respectiv de la data promovării examenului până la numirea ca procuror stagiar.
Invocă dispozițiile art. 7 din Declaraţia Universală a drepturilor omului, potrivit cărora
toţi oamenii sunt egali în fata legii şi au, fără nici o deosebire, dreptul la o egală protecţie
împotriva oricărei discriminări.
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, semnată la
Roma la 4 noiembrie 1950, sub egida Consiliului Europei şi intrată în vigoare la 3 septembrie
1953, a devenit, treptat, unul dintre cele mai eficace instrumente de apărare a drepturilor
omului.
În exercitarea drepturilor și libertăţilor recunoscute de Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, articolul 14 instituie regula interzicerii
discriminării pe criterii de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte
opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau
orice altă situaţie.
Interzicerea generală a discriminării este consacrată şi în art. 1 din Protocolul adiţional
nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, adoptat la
Roma la 4 noiembrie 2000, intrat în vigoare la data de 1 aprilie 2005 şi ratificat de România
prin Legea nr. 103/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 375 din 2
mai 2006.
În România, egalitatea în drepturi este recunoscută şi garantată prin Constituţie,
formând obiectul de reglementare al articolului 16, inclus în Capitolul II - Drepturile şi
libertăţile fundamentale.
În materie de discriminare, apelanții apreciază relevantă Decizia nr. 294/2001 a Curţii
Constituţionale şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, referitoare la
încălcarea Convenţiei din perspectiva art. 14. Acestea au statuat că diferenţa de tratament
devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenţie, atunci când autorităţile statale „introduc
distincţii între situaţii analoage şi comparabile", fără ca ele să se bazeze pe „o justificare
rezonabilă şi obiectivă” (Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului, pronunţată în cauza
Fredin contra Suediei, la 18.02.1991, parag. 60, Hotărârea Curții Europene a Drepturilor
Omului, pronunţată în cauza Hoffmann contra Austriei, 23J0JS.1993, parag. 31, Hotărârea
Curții Europene a Drepturilor Omului, pronunţată în cauza Spadea şi Scalabrino contra Italiei,
la 28.09.1995, Stubbings şi alţii c.u.K.).
După cum a statuat în mod constant Curtea Europeană a Drepturilor Omului, pentru a
putea vorbi de discriminare, situaţiile în discuţie trebuie sa fie comparabile - adică persoane
aflate în situaţii analoage sau comparabile - în materie - să beneficieze de un tratament
preferenţial. Mai mult, chiar dacă cele două situaţii sunt comparabile, Curtea a statuat că este
permisă distincţia între astfel de situaţii dacă există o justificare obiectivă şi rezonabilă sau,
altfel spus, diferenţierea urmăreşte un scop legitim şi respectă un raport de proporţionalitate
între scop şi mijloacele utilizate. Jurisprudenţa Curţii nu defineşte noţiunea de situaţii
analoage sau comparabile, acestea fiind chestiuni ce rezultă din împrejurările concrete ale
fiecărei cauze.
În speţă, unde se ridică chestiunea unei discriminări în materie de salarizare, existenţa
unor situaţii analoage sau comparabile trebuie analizată nu doar prin prisma calităţii de
85
procuror, care ar putea fi mult prea generală, ci şi prin calităţii de procuror la acelaşi nivel al
sistemului judiciar, cu aceeaşi vechime de la data promovării examenului de numire ca
procuror stagiar. În cauză, diferenţierea nu urmăreşte un scop legitim şi nu respectă un raport
de proporţionalitate între scop şi mijloacele utilizate.
Nerecunoaşterea ca vechime în magistratură a perioadei de la data promovării
examenului pentru numirea în funcţia de procuror şi data numirii ca procuror stagiar are drept
efect diminuarea indemnizaţiei de încadrare brută lunară deoarece, deşi de la data promovării
examenului pentru numirea în funcţie procurorul se situează în tranşa corespunzătoare unei
anumite vechimi în funcţie sau muncă, datorită faptului că această perioadă nu îi este
recunoscută ca vechime în magistratură el nu poate fi salarizat potrivit acestei tranşe şi
implicit indemnizaţia de încadrare este diminuată. Ori, procurorii care au promovat examenul
de numire în funcţia de procuror după anul 2008 [când a fost introdus art. 21 alin. (11) din
Legea 303/2004] beneficiază de recunoaşterea acestei perioade ca vechime în magistratură,
astfel că se creează o situaţie de discriminare între persoane aflate în situaţii comparabile fără
nici o justificare.
Apelanții consideră că, atâta vreme cât există o situaţie identică, textul art. 21 alin. (11)
din Legea nr. 303/2004 le este aplicabil, motiv pentru care solicită admiterea căii de atac.
Intimatul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara a formulat întâmpinare,
reiterând, pe cale de excepție, lipsa calităţii procesuale pasive a instituției. Pe fond, a solicitat
respingerea apelului, pentru următoarele, considerente:
Instanţa de fond, în mod nelegal a respins excepţia cu privire la lipsa calităţii
procesuale pasive a unităţii de parchet motivat de faptul că „Parchetul de pe lângă Curtea de
Apel Timişoara şi CSM gestionează activitatea magistraţilor în raport cu vechimea în muncă a
acestora, astfel încât se justifică un interes în prezenta cauză”.
Este adevărat că unitatea de parchet gestionează activitatea magistraţilor din cadrul
parchetului respectiv, Parchetul Curții de Apel Timişoara, în raport cu vechimea în muncă,
însă nu are capacitatea şi nu poate să recunoască perioada de timp dintre promovarea
examenului şi data numirii în funcţia de procuror stagiar.
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara nu se poate substitui altei entităţi cu
prerogative de organizare şi numire în funcţia de procuror stagiar, respectiv Ministerului
Justiţiei, Consiliului Superior al Magistraturii şi Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie.
Prin urmare, atribuţiile procurorului general al Parchetul de pe lângă Curtea de Apel
Timişoara sunt cele stabilite prin Ordinul nr. 3624/C/2016 din 13 octombrie 2016 pentru
modificarea şi completarea Regulamentului de ordine interioară al parchetelor, aprobat prin
Ordinul ministerului justiţiei nr. 2632/C/2014, Legea nr. 92/1992 şi Legea nr.303/2004.
Faţă de cele arătate, intimatul solicită admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale
pasive a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi respingerea acţiunii faţă de
această unitate de parchet.
La rândul său, intimatul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat şi
menţinerea ca temeinică şi legală a soluţiei pronunţate de instanţa de fond, pentru următoarele
considerente:
86
 În mod corect, instanţa de fond a reţinut că reclamanţii au promovat examenul pentru
funcţia de procuror, au fost declaraţi admişi pe baza mediei obţinute, rezultatul examenului le-
a fost comunicat şi afişat, iar numirea în funcţia de procuror stagiar a fost făcută la o data
ulterioară celei la care au fost admişi, această perioadă nefiind inclusă în vechimea în
magistratură, conform reglementărilor în vigoare.
Din verificările efectuate de Secţia de resurse umane şi documentare din cadrul
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nici în dosarele de personal şi nici
în arhiva instituţiei nu s-au găsit documente care să facă referire la data promovării
examenului de numire în funcţia de procuror stagiar, aşadar, nu se poate calcula vechimea în
magistratură astfel cum au solicitat-o reclamanţii.
Din coroborarea prevederilor art. 51 cu art. 46 din Legea nr. 92/1992 pentru
organizarea judecătorească, republicată, cu modificările ulterioare, nu constituie vechime
perioada de timp cuprinsă între data promovării examenului şi data numirii ca procuror
stagiar, reclamanţilor nefiindu-le aplicabile prevederile art. 21 alin. 1 indice 1 din Legea nr.
303/2004, câtă vreme în speţă nu se discută de existenţa unor situaţii identice care să justifice
un tratament similar, ci despre situaţii diferite, impuse de aplicarea a două acte normative
diferite.
Faţă de considerentele expuse şi de normele legale incidente, intimatul solicită
respingerea apelului ca nefondat.
În drept, a invocat dispozițiile art. 205 coroborat cu art. 471 alin. (5) din Legea nr.
134/2010 privind Codul de procedură civilă.
Pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii a formulat întâmpinare şi apel incident,
solicitând, pe de o parte, respingerea apelului formulat de reclamanţii A.... B..., C..., D…, E...,
F..., G… şi H…, ca nefondat, iar pe de altă parte, admiterea apelului incident, schimbarea în
parte a sentinţei primei instanțe, în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive
a instituției, cu consecinţa respingerii acţiunii în ceea ce o priveşte, ca fiind formulată
împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Cu privire la apelul formulat de apelanţii reclamanţi, se arată că nu pot fi reţinute
criticile din cuprinsul căii de atac, instanţa de fond pronunţând o hotărâre legală şi temeinică
cu privire la fondul acţiunii. (...)
Niciunul dintre reclamanţi nu a urmat cursurile Institutului Naţional al Magistraturii.
În acest context, aceștia susţin în mod greşit că au promovat un examen anterior
numirii lor în funcţia de procuror stagiar, având în vedere că ei au fost selectaţi în urma
admiterii lor la concursurile de admitere în magistratură ce au fost organizate potrivit
regulamentului aprobat de ministrul justiţiei, fiind de altfel numiţi procurori stagiari prin ordin
al ministrului justiţiei.
Astfel, atât la data admiterii reclamanţilor la concursurile ce au fost organizate, după
caz, de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, Ministerul Justiţiei şi Curtea
Supremă de Justiţie, cât şi la data la care aceştia au fost numiţi procurori stagiari prin ordin al
ministrului justiţiei erau în vigoare dispoziţiile din Legea nr. 92/1992.
Potrivit art. 46 din acest act normativ, numirea ca judecător sau procuror stagiar se
putea face fie în urma absolvirii Institutului Naţional al Magistraturii, fie în urma promovării

87
concursului de admitere în magistratură, organizat potrivii regulamentului aprobat de
ministrul justiţiei, aceasta din urmă fiind modalitatea în care au fost selectaţi reclamanţii.
Prin urmare, de la data admiterii reclamanţilor la concursurile privind ocuparea unor
posturi vacante de procurori şi până la data numirii lor in funcţia de procuror stagiar,
reclamanţii nu au urmat cursurile Institutului Naţional al Magistraturii, astfel încât această
perioadă nu poate fi considerată vechime în funcţie.
În mod judicios, instanţa de fond a constatat că nu sunt aplicabile reclamanţilor
prevederile art. 21 alin. (11) din Legea nr. 303/2004, dispoziţii care nu erau în vigoare la data
numirii lor în funcţia de procuror stagiar şi care se aplică doar absolvenţilor Institutului
Naţional al Magistraturii, în sensul că perioada cuprinsă între promovarea examenului de
absolvire a Institutului Naţional al Magistraturii şi numirea de către Consiliul Superior al
Magistraturii în funcţia de judecător sau procuror stagiar constituie vechime în funcţia de
judecător sau procuror.
Pârâtul-intimat apreciază că nu sunt întemeiate nici susţinerile apelanţilor care privesc,
în esenţă, aplicarea unui tratament discriminatoriu în raport de aceste reglementări. (...)
În lumina dispoziţiilor art. 2 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, discriminarea
poate fi invocată numai în raport de anumite situaţii identice, similare sau analoage în care se
află două sau mai multe persoane, faţă de care se aplică un tratament diferenţiat, fără ca acest
tratament să fie justificat de un scop legitim şi fără ca metodele de atingere a acelui scop să fie
adecvate şi necesare.
Pârâtul apreciază că instanţa de fond a constatat în mod corect că în speţă nu se pune
problema existenţei unor situaţii identice care să justifice un tratament similar, ci despre
situaţii diferite, impuse de aplicarea a două acte normative diferite, respectiv Legea nr.
92/1992 privind organizarea judecătorească şi Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară, care permite aplicarea unor tratamente diferenţiate.
Prin urmare, în cauză nu poate fi vorba de o discriminare în sensul reţinut de
reclamanţi, în condiţiile în care aceştia nu au absolvit cursurile Institutului Naţional al
Magistraturii, ci în urma admiterii lor la concursurile organizate potrivit art. 46 alin. (1) litera
f) teza a II-a din Legea nr. 92/1992 au fost numiţi prin ordin al ministrului justiţiei ca
procurori stagiari.
În ceea ce priveşte salarizarea magistraţilor, intimatul face trimitere la nota existentă la
litera B din Capitolul I al Anexei a V-a din Legea nr. 153/2017, precizând că, prin „vechime
în funcţie”, se înţelege vechimea în funcţia de judecător, procuror, personal asimilat acestora,
magistrat-asistent sau auditor de justiţie, astfel încât perioada anterioară numirii reclamanţilor
în funcţia de procuror stagiar nu poate fi luată în considerare în acest context.
Cu privire la apelul incident formulat de către pârâtul-apelant Consiliul Superior al
Magistraturii, acesta apreciază că instanţa de fond, în mod greşit a respins excepţia lipsei
calităţii procesuale pasive a instituției, excepţie peremptorie, de fond, absolută, invocată prin
întâmpinare.
Astfel, Consiliul Superior al Magistraturii nu este angajatorul reclamanţilor și nu are
atribuţiile de a stabili vechimea în funcţie sau în magistratură a acestora, de a calcula şi de a
plăti drepturile lor salariate.

88
 În cauză, aşa cum s-a arătat şi în cererea de chemare în judecată, reclamanţii exercită
funcţia de procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara. (...)
Potrivit dispoziţiilor art. 36 Cod de procedură civilă, legitimarea procesuală pasivă
presupune identitatea care trebuie să existe între persoana pârâtului şi persoana obligată în
raportul juridic dedus judecăţii, iar o astfel de identitate nu poate fi reţinută în cauză în
condiţiile în care pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii nu este angajatorul reclamanţilor.
Se menționează, de asemenea, că printre atribuţiile instituției, stabilite prin Legea nr.
317/2004, nu se regăseşte cea privind recunoaşterea vechimii în magistratură. (...)
Pentru aceste considerente, se solicită admiterea excepției lipsei calităţii procesuale
pasive şi, pe cale de consecinţă, în urma schimbării în parte a hotărârii, respingerea acțiunii cu
privire la acest pârât, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală
pasivă.
Pârâtul-apelant precizează că își menține toate apărările din întâmpinarea formulată cu
privire la cererea de chemare în judecată.
Examinând apelurile prin prisma motivelor invocate, a probatoriului administrat,
raportat la dispoziţiile art. 466 şi următoarele Cod procedură civilă, Curtea reţine:
Obiectul acţiunii introductive a constat în obligarea pârâţilor să recunoască vechimea
în magistratură şi să o includă în indemnizaţia de încadrare brută lunară, pentru perioada
cuprinsă între data promovării examenului şi numirea în funcţia de procuror stagiar, pentru
fiecare reclamant în funcţie de situaţia specifică.
Perioada de vechime în magistratură prezintă relevanţă pentru determinarea
indemnizaţiei de încadrare brută lunară, însă odată recunoscută această perioadă, produce
efecte şi cu privire la îndeplinirea condiţiilor de promovare, respectiv de recunoaştere a
drepturilor la pensie, situaţii gestionate de CSM, deoarece ţin de cariera magistraţilor potrivit
art. 35 - 39 din Legea nr. 317/2004.
În acest context se justifică, calitatea procesuală pasivă a Consiliului Superior al
Magistragurii, precum şi a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, acesta din urmă
în calitate de angajator, care achită drepturile salariale.
Pe fondul cauzei se reţine că reclamanţii au promovat examenul pentru funcţia de
procuror, au fost declaraţi admişi pe baza mediei obţinute, rezultatul examenului le-a fost
comunicat şi afişat, iar numirea în funcţia de procuror stagiar a fost făcută la o dată ulterioară
celei la care au fost declaraţi admişi, această perioadă nefiind inclusă la vechimea în
magistratură, conform reglementării în vigoare, la acel moment, respectiv Legea nr. 92/1992.
Reclamanţii A..., B..., C..., D…, E..., F..., G… şi H… au fost numiţi procurori stagiari
prin ordin al ministrului justiţiei în urma admiterii lor la concursurile pentru ocuparea unor
posturi vacante de procuror cu menţiunea că nu s-a făcut dovada că vreunul dintre reclamanţi
a urmat cursurile Institutului Naţional al Magistraturii.
Potrivit art. 46 din Legea nr. 92/1992, numirea ca judecător sau procuror stagiar se
putea face fie în urma absolvirii Institutului Naţional al Magistraturii, fie în urma promovării
concursului de admitere în magistratură, organizat potrivii regulamentului aprobat de
ministrul justiţiei, aceasta din urmă fiind modalitatea în care au fost selectaţi reclamanţii.
Situaţiile în care anumite perioade constituie vechime în magistratură au fost expres
reglementate de prevederile art. 44 din Legea nr. 92/1992, cea invocată de către reclamanţi
89
neregăsindu-se printre acestea. În absenţa unei dispoziţii legale care să permită recunoaşterea
perioadei cuprinsă între momentul promovării examenului pentru funcţia de procuror şi cel al
numirii în funcţia de procuror stagiar, acesta nu poate fi recunoscută ca vechime în
magistratură, deoarece, de regulă, presupune prestarea de activitate specifică funcţiei de
magistrat sau stabilirea acestui beneficiu în situaţii excepţionale, expres reglementate de
legiuitor (de ex. perioada necesară parcurgerii cursurilor INM, respectiv situaţia auditorilor de
justiţie).
Chiar dacă s-ar accepta că, în speţă, se poate pune în discuţie aplicabilitatea
prevederilor art. 21 alin. (11) din Legea 303/2004, se observă că reclamanţii nu se regăsesc în
situaţia reglementată de această normă juridică. Dispoziţiile art. 21 alin. (1) se referă la
absolvenţii INM, iar alin. (11) menţionează că „Perioada cuprinsă între promovarea
examenului de absolvire şi numirea de către Consiliul Superior al Magistraturii în funcţia de
judecător sau procuror stagiar, precum şi perioada în care o persoană a avut calitatea de
judecător sau procuror stagiar, dacă a promovat examenul de capacitate prevăzut de art. 25,
constituie vechime în funcţia de judecător sau procuror”.
Prin OUG nr. 195/2008 după alin. (1) al art. 21 din Legea nr. 303/2004 s-a introdus
alin. (11), pentru a reglementa perioada cuprinsă între examenul de absolvire al INM şi
numirea de către CSM în funcţia de judecător sau procuror stagiar, precum şi perioada în care
o persoană a avut calitatea de judecător sau procuror stagiar, dacă a promovat examenul de
capacitate prevăzut de art. 25, situaţie în care legiuitorul recunoaşte vechimea în magistratură.
Or, în prima ipoteză, în condiţiile în care potrivit art. 13 din Legea nr. 303/2004
admiterea în magistratură în vederea ocupării funcţiei de judecător şi procuror se realizează
prin Institutul Naţional al Magistraturii, s-a considerat că perioada cuprinsă între momentul
absolvirii cursurilor INM şi cel al numirii de către CSM în funcţia de judecător sau procuror
stagiar, este o perioadă care se recunoaşte ca vechime în magistratură, ca o continuitate a
vechimii recunoscute pentru perioada în care se urmează cursurile INM şi cea care este
specifică prestării de activitate ca judecător sau procuror stagiar.
În cea de a doua ipoteză, este vorba de perioada în care o persoană a avut calitatea de
judecător sau procuror stagiar, condiţionat de promovarea examenului de capacitate prevăzut
de art. 25 Legea nr. 303/2004.
Însă reclamanţii nu se regăsesc în nici una din situaţiile expuse şi nici într-o situaţie
similară, respectiv comparabilă cu cele prezentate, astfel că nu se poate reţine aplicabilitatea
dispoziţiilor art. 21 alin. (11) din Legea 303/2004 şi nici discriminarea invocată de către
reclamanţi.
De asemenea, se reţine ca pertinentă apărarea în ceea ce priveşte salarizarea
magistraţilor, în sensul că dispoziţiile de la litera B din Capitolul I al Anexei a V-a din Legea
nr. 153/2017, precizează că, prin „vechime în funcţie”, se înţelege vechimea în funcţia de
judecător, procuror, personal asimilat acestora, magistrat-asistent sau auditor de justiţie, astfel
încât perioada anterioară numirii reclamanţilor în funcţia de procuror stagiar nu poate fi luată
în considerare.
Având în vedere aceste argumente, în conformitate cu prevederile art. 480 Cod
procedură civilă, Curtea a respins apelul declarat de către reclamanţii-apelanţi A..., B..., C...,
D..., E..., F..., G..., H…, precum și apelul incident declarat de pârâtul Consiliul Superior al
90
Magistraturii împotriva Sentinţei civile nr. 1041/29.06.2018, pronunţată de Tribunalul Timiş
în dosarul nr. […]/30/2017, în contradictoriu cu pârâţii-intimaţi Parchetul de pe lângă Înalta
Curte de Justiţie şi Casaţie și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara.

SECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

§. Contencios administrativ şi fiscal

16. Constituirea prealabilă a cauţiunii cerută de lege – condiţie de admisibilitate

a contestaţiei, pentru a se trece la soluţionarea acesteia de către CNSC

 Legea nr. 101/2016, modificată prin OUG nr.45/2018: art. 61 ind.1 alin. (1)
 Legea nr. 101/2016: art. 29
 Legea nr. 85/2014

Din maniera de redactare a art. 61 ind. 1 alin. (1) din Legea nr. 101/2016, modificată
prin OUG nr. 45/2018 rezultă că prealabila constituire a cauţiunii cerută de lege reprezintă o
condiţie de admisibilitate însăşi a contestaţiei, pentru a se trece la soluţionarea acesteia de
către CNSC, în caz contrar, legiuitorul stabilind fără echivoc şi energic sancţiunea
aplicabilă: respingerea contestaţiei.
Or, în speţă, rezultă că, deşi nu s-a conformat odată cu depunerea contestaţiei
cerinţelor legale de constituire a cauţiunii şi depunerii recipisei, contestatoarea nu s-a
conformat acestei obligaţii legale nici la momentul înştiinţării sale de către Consiliu, ceea ce,
inexorabil, a atras, în mod legal, aplicarea sancţiunii instituită expres de art. 61 ind.1 alin.
(1) din Legea nr.101/2016 modificată prin OUG nr. 45/2018, contestaţia fiind, în mod corect
şi cu judicioasă aplicare a legii, respinsă.
Nu se poate reţine afirmaţia petentei că, prin această soluţie i-a fost îngrădit accesul
la justiţie, deoarece contestatoarea are legal recunoscută facultatea de a supune pe calea
plângerii reglementată de art. 29 din Legea nr.101/2016, soluţia CNSC cenzurii instanţei de
judecată, instanţa fiind chemată a verifica modul de aplicare a legii de către CNSC la datele
particulare ale fiecărei speţe, respectiv, legalitatea şi temeinicia soluţiei date de CNSC.
Nici susţinerea petentei că, fiind sub incidenţa Legii nr. 85/2014, aşadar, în
insolvenţă, avea a fi scutită de plata cauţiunii în baza acestei legi, nu poate fi primită ca
valabilă, deoarece Legea nr. 85/2014 nu conţine o dispoziţie expresă de scutire a persoanei
juridice aflată în insolvenţă de la plata cauţiunii stabilită într-o contestaţie iniţiată în
procedura de achiziţie publică, configurată de Legea nr. 101/2016.

(Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal,

Decizia civilă nr. 1784 din 26 septembrie 2018,
rezumată de judecător dr. Diana Duma-Pătraşcu)
91
 1. Contestaţia petentei S.C. A... S.R.L. şi Decizia Consiliului Naţional de Soluţionare a
Contestaţiilor nr. 2160/C1/2191/31.07.2018:
Prin contestaţia nr. 621/29.06.2018, înregistrată la CNSC sub nr. […] /02.07.2018,
formulată de S.C. A... S.R.L. - în insolvenţă, cu sediul în […], judeţul Mureş, având CUI:
[…], înmatriculată la registrul Comerţului sub nr. […], împotriva rezultatului procedurii emis
de către Universitatea Politehnică Timişoara, cu sediul în Timişoara, […], în calitate de
autoritate contractantă, în vederea încheierii acordului cadru, cu un singur agent economic, pe
o perioadă de 24 luni, având ca obiect: „Servicii de pază şi protecţie la obiectivele aparţinând
Universităţii Politehnica Timişoara, Lot 1 - Timişoara, Lot 2 - Hunedoara”, cod CPV
79713000-5, s-a solicitat, în principal, suspendarea procedurii, în temeiul art. 22 alin. (1) din
Legea nr. 101/2016; revocarea comunicării rezultatului procedurii nr. 1108/18.06.2018 şi a
tuturor actelor subsecvente acestuia; reevaluarea ofertei depuse, iar, în subsidiar, anularea
procedurii.
Prin Decizia nr. 2160/C1/2191/31.07.2018 emisă în dosar nr. […] /02.07.2018,
Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor a admis excepţia invocată de Autoritatea
contractantă şi, pe cale de consecinţă, a respins ca inadmisibilă contestaţia depusă de S.C.
A… S.R.L. - în insolvenţă, în contradictoriu cu Autoritatea contractantă Universitatea
Politehnica din Timişoara.
În motivarea deciziei sale, Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor a reţinut
că, „S.C. A... SRL - în insolvenţă contestă adresa de comunicare a rezultatului procedurii nr.
[…], prin care oferta sa a fost declarată inacceptabilă în temeiul art. 134 alin. (5) şi art. 137
alin. (2) lit. g) din HG nr. 395/2016.
În temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 101/2016, cu modificările şi completările
ulterioare, prin adresa nr. […], Consiliul a reţinut că a solicitat contestatorului ca în termen de
3 zile de la data comunicării adresei să transmită, în temeiul art. 61indice 1 alin. (1) din Legea
nr. 101/2016, modificată şi completată prin OUG nr. 45/2018, recipisa de consemnare a
cauţiunii în original în cuantumul prevăzut de lege. Modalitatea de constituire a cauţiunii se
va face conform art. 1057 Cod procedură civilă coroborat cu art. 68 din Legea nr. 101/2016 la
Trezoreria Statului, la CEC Bank - S.A. sau la orice altă instituţie de credit care efectuează
astfel de operaţiuni, pe numele părţii respective, la dispoziţia CNSC.
Adresa mai sus menţionată a fost transmisă iniţial prin fax, ulterior şi prin poştă. De
asemenea, adresa CNSC nr. […] a fost recepţionată de către SC A... SRL - în insolvenţă, în
data de 16.07.2018, aşa cum rezultă din recipisa de confirmare de primire: - poştă având seria
[…], unde, la secţiunea: „confirm primirea", se regăseşte semnătura de primire. Totodată, la
secţiunea: „calitatea primitorului" este specificat: „administrator”.
Recipisa de confirmare de primire - poştă, s-a reîntors la dosar, în data de 27.07.2018.
Prin adresa nr. 1160/1/03.07.2018, înregistrată la CNSC sub nr. 27400/05.07.2018,
autoritatea contractantă transmite punctul de vedere cu privire la contestaţia în cauză,
invocând, pe cale de excepţie, nedepunerea recipisei de consemnare a cauţiunii.
În acest context, Consiliul a constatat că Universitatea Politehnica din Timişoara, în
calitate de autoritate contractantă, a organizat procedura de licitaţie deschisă, în vederea
atribuirii acordului cadru încheiat cu un singur agent economic, pe o perioadă de 24 luni,
92
având ca obiect: „Servicii de pază şi protecţie la obiectivele aparţinând Universităţii
Politehnica Timişoara, Lot 1 - Timişoara, Lot 2 - Hunedoara", cod CPV 79713000-5,
elaborând, în acest sens, documentaţia de atribuire aferentă şi publicând, în SEAP, anunţul de
participare nr. 179389/30.09.2017, conform căruia valoarea estimată a procedurii este
6.900.000 Iei fără TVA. Conform cap. IV.2.1) din anunţ, criteriul de atribuire al contractului
fiind „cel mai bun raport calitate preţ".
S-a reţinut că, pe rolul Consiliului, au fost depuse anterior, contestaţiile:
- contestaţia nr. 80/15.01.2018, înregistrată la CNSC sub nr. 1989/15.01.2018,
formulată de SC B... SRL, împotriva comunicării evaluării propunerii financiare nr.
[…]/28.12.2017, emisă de către Universitatea Politehnica din Timişoara, constituind obiectul
dosarului nr. […]/2018;
- contestaţia nr. 79/02.02.2018, înregistrată la CNSC sub nr. 4701/05.02.2018,
formulată de SC C... SRL, împotriva adresei de comunicare a rezultatului procedurii, a
proceselor verbale de evaluare, a raportului procedurii şi a tuturor actelor subsecvente emise
de către autoritatea contractantă, constituind obiectul dosarului nr. […] /2018;
- contestaţia nr. 125/15.02.2018, înregistrată la CNSC sub nr. 6347/15.02.2018,
formulată de asocierea SC D... SRL - SC E... SRL, prin lider de asociere SC D... SRL,
împotriva adresei de comunicare a rezultatului procedurii emisă de autoritatea contractantă,
constituind obiectul dosarului nr. […]/2018.
Prin Decizia CNSC nr. 635/C1/144, 333, 493/12.03.2018, Consiliul a „respins ca
nefondată contestaţia formulată de SC B... SRL în contradictoriu cu autoritatea contractantă
Universitatea Politehnica din Timişoara. A admis contestaţiile formulate de SC C... SRL şi SC
D... SRL, a anulat raportul procedurii de atribuire în partea referitoare la desemnarea ofertei
câştigătoare pentru lotul 1, şi actele subsecvente şi a obligat autoritatea contractantă la
reevaluarea ofertelor cu respectarea prevederilor documentaţiei a atribuire, a legislaţiei
incidenţă din domeniul achiziţiilor publice şi a motivării aferentă prezentei, în termen de 10
zile de la comunicarea prezentei”.
- contestaţia nr. 518/08.06.2018, înregistrată la CNSC sub nr. 23086/11.06.2018,
formulată de SC A... SRL - în insolvenţă (Tribunalul Specializat Mureş dosar nr. […]
/1371/2018), împotriva rezultatului procedurii, constituind obiectul dosarului nr. […] /2018;
- contestaţia nr. 1350/13.06.2018, înregistrată la CNSC sub nr. 23896/14.06.2018,
formulată de asocierea SC D... SRL.
- SC E... SRL, prin lider de asociere SC D... SRL, formulată împotriva adresei de
comunicare a rezultatului procedurii, constituind obiectul dosarului nr. […] /2018.
Prin Decizia CNSC nr. 1748/C1/1977, 2031/25.06.2018, Consiliul „a admis excepţia
invocată atât de către autoritatea contractată, cât şi de către intervenientul SC C... SRL, şi, pe
cale de consecinţă a respins ca inadmisibile contestaţiile depuse de SC A... SRL – în
insolvenţă şi de asocierea SC D... SRL - SC E... SRL, prin lider de asociere SC D... SRL, în
contradictoriu cu autoritatea contractantă Universitatea Politehnica din Timişoara”.
Consiliul a reţinut că, pentru formularea unei contestaţii împotriva unui act al
autorităţii contractante emis cu privire la o procedură de atribuire, legiuitorul a stabilit
îndeplinirea unor condiţii de admisibilitate a contestaţiei.

93
 Având în vedere prevederile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 101/2016, Consiliul a
stabilit că se va pronunţa cu întâietate asupra excepţiei inadmisibilităţii contestaţiei.
Din redactarea prevederilor art. 611, alin. (1) din Legea nr. 101/2016 (modificată prin
OUG nr. 45/04.06.2018), rezultă, în aprecierea Consiliului că, pentru a putea proceda la
soluţionarea contestaţiei, Consiliul trebuie să constate depunerea cauţiunii, constituită potrivit
prevederilor legale.
Modul de calcul al acestei cauţiuni este stabilit în detaliu de prevederile art. 611, alin.
(1) din Legea nr. 101/2016 raportat la valoarea estimată a contractului de achiziţie publică ce
urmează a fi atribuit.
În aceste condiţii, Consiliul va verifica cu precădere îndeplinirea condiţiei prevăzute
de dispoziţiile legale antemenţionate, deoarece dacă nu sunt îndeplinite condiţiile legale de
constituire a cauţiunii astfel încât contestaţia să fie luată în considerare, Consiliul va respinge
contestaţia fără să cerceteze motivele acesteia.
Prin urmare, constituirea cauţiunii este o condiţie obligatorie pentru soluţionarea
contestaţiei cu care a fost investit Consiliul; dovada constituirii acesteia la dispoziţia
Consiliului se depune în original la CNSC, aceasta fiind o condiţie de admisibilitate.
Obligativitatea constituirii cauţiunii reprezintă o condiţie de fond pentru însăşi
soluţionarea contestaţiei, iar nu de procedură, de natură a obstrucţiona accesul la justiţie.
În cazul în care Consiliul, învestit cu o contestaţie, constată neîndeplinirea constituirii
cauţiunii, va respinge contestaţia potrivit art. 611 alin. (1) din Legea nr. 101/2016.
Având în vedere faptul că SC A... SRL - în insolvenţă, a investit Consiliul cu
soluţionarea contestaţiei înregistrate la CNSC sub nr. […] /02.07.2018, constatând că acesta
nu a anexat contestaţiei, dovada constituirii cauţiunii, respectiv, recipisa de consemnare a
cauţiunii în original în cuantumul prevăzut de lege, astfel cum prevede art. 611 alin. (1) din
Legea nr. 101/2016, în exercitarea rolului său activ prin adresa […], Consiliul a solicitat
contestatorului ca în termen de 3 zile de la data comunicării adresei să transmită, în temeiul
art. 611 alin. (1) din Legea nr. 101/2016, modificată şi completată prin OUG nr. 45/2018,
recipisa de consemnare a cauţiunii în original în cuantumul prevăzut de lege. Modalitatea de
constituire a cauţiunii se va face conform art. 1057 Cod procedură civilă coroborat cu art. 68
din Legea nr. 101/2016 ia Trezoreria Statului, la CEC Bank - S.A. sau la orice altă instituţie
de credit care efectuează astfel de operaţiuni, pe numele părţii respective, la dispoziţia CNSC.
Contestatorul nu s-a conformat adresei mai sus menţionate şi nu a transmis recipisa de
consemnare a cauţiunii în original în cuantumul prevăzut de lege, deşi a primit adresa mai sus
menţionată, la data de 16.07.2018, aşa cum rezultă din recipisa de confirmare de primire -
poştă având seria […], unde, la secţiunea: „confirm primirea", se regăseşte semnătura de
primire. Totodată, la secţiunea: „calitatea primitorului” este specificat: „administrator”.
Consiliul a reţinut că în speţă sunt incidente: prevederile art. IV pct. 40 din OUG nr.
45/2018 pentru modificarea şi completarea unor acte normative cu impact asupra sistemului
achiziţiilor publice, prin care se introduce art. 611 alin. (1); principiul de drept „nemo
ignorare legem censetur" potrivit căruia nimeni nu se poate apăra invocând necunoaşterea
legii; principiul de drept „ubi iex non distinguit, nec nos distinguere debemus", potrivit căruia
unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă, în sensul că în cadrul ordonanţei
nu s-a prevăzut nicio normă derogatorie de la obligaţia constituirii cauţiunii.
94
 Faţă de aceste aspecte, se constată că, în speţă, contestaţia a fost transmisă de către
contestator, fără a depune cauţiunea, constituită în mod legal.
Dacă contestatorul ar fi fost diligent şi prudent, ar fi putut din vreme să-şi conserve
dreptul la contestaţie, astfel încât să permită apoi jurisdicţiei Consiliului sa poată analiza
fondul şi excepţiile cereri ce fac obiectul contestaţiei.
Având în vedere dispoziţiile art. 26 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 101/2016, cu
modificările şi completările ulterioare, în vigoare la data depunerii contestaţiei, Consiliul, a
admis excepţia invocată de autoritatea contractantă şi, pe cale de consecinţă, a respins ca
inadmisibilă contestaţia depusă de SC A... SRL - în insolvenţă, în contradictoriu cu autoritatea
contractantă Universitatea Politehnica din Timişoara, fără a mai proceda la analiza pe fond a
cauzei.
2. Plângerea petentei S.C. A... S.R.L. împotriva Decizia Consiliului Naţional de
Soluţionare a Contestaţiilor nr. 2160/C1/2191/31.07.2018:
Prin plângerea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara la data de 21.08.2018 în
dosar nr. […] /59/2018 împotriva Deciziei C.N.S.C. nr. 2160/C1/2191 din data de 31.07.2018,
petenta S.C. A... S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu intimata Universitatea Politehnica
Timişoara, admiterea plângerii, anularea Deciziei contestate şi a actelor subsecvente,
reevaluarea ofertei depuse cu consecinţa declarării acesteia drept admisibilă şi suspendarea
procedurii de atribuire a contractului având ca obiect servicii de pază şi protecţie la
obiectivele aparţinând Universităţii Politehnice Timişoara, lotul 1 - Timişoara, lot 2 -
Hunedoara, cod CPV 79713000; în subsidiar, a solicitat anularea procedurii de licitaţie
deschisă, pentru atribuirea contractului mai sus menţionat, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii arată că în fapt, prin Decizia nr. 2160/C1/2191/31.07.2018, emisă
de către Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, s-a dispus respingerea ca
inadmisibilă a contestaţiei depusă de către S.C. A... S.R.L. - în insolvenţă, în contradictoriu cu
autoritatea contractantă Universitatea Politehnica din Timişoara, în motivarea Deciziei
arătându-se faptul că, în temeiul art. 611 alin. (1) din Legea nr. 101/2016 petenta nu a
constituit cauţiunea raportat la valoarea estimată a contractului de achiziţie publică ce urma a
fi atribuit, context în care Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor a invocat excepţia
inadmisibilităţii contestaţiei şi a dispus în sensul admiterii acestei excepţii.
Petenta critică decizia Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor,
considerând că respingerea contestaţiei sub aspectul neconstituirii cauţiunii este
discriminatorie, împiedicând liberul acces la justiţie, iar A... nu trebuia obligată la plata
acestei cauţiuni; mai mult chiar, având în vedere faptul că petenta se află sub incidenţa Legii
nr. 85/2014, în temeiul acestei legi este scutită de plata vreunei taxe sau cauţiuni.
Susţine, cât priveşte fondul cauzei, că prin contestaţia cu nr. 621/29.06.2018, depusă la
Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, a arătat motivele pentru care solicită a
dispune în sensul celor arătate mai sus, respectiv:
La data de 30.09.2017 Universitatea Politehnica Timişoara - autoritatea contractantă -
a publicat pe site-ul SEAP Anunţul de participare nr. 179389, prin care a adus la cunoştinţa
operatorilor economici interesaţi organizarea procedurii de licitaţie deschisă pentru atribuirea
contractului având ca obiect „Servicii de pază şi protecţie la obiectivele aparţinând

95
Universităţii Politehnice Timişoara, Lot 1 - Timişoara Lot 2 - Hunedoara”, cu valoarea
estimată a contractului de 6.492.211.20 lei, criteriul de atribuire fiind preţul cel mai scăzut.
Arată petenta că, în deplină conformitate cu prevederile documentaţiei publicate, a
depus oferta în cadrul procedurii de atribuire, ulterior, prin mai multe adrese, fiind transmise
prin intermediul SEAP solicitări de clarificări cu privire la justificarea tarifului orar ofertat sau
alte aspecte ale ofertei, răspunsurile societăţii ofertante fiind transmise prin acelaşi mijloc de
comunicare.
Prin Comunicarea rezultatelor procedurii nr. 1108/18.06.2018, Autoritatea
Contractantă a comunicat că oferta petentei a fost declarată inacceptabilă în temeiul art.134
alin. (5) şi art. 137 alin. (2) lit. g) din H.G. nr. 395/2016.
Cu privire la cererea de suspendare a procedurii de atribuire, arată petenta că la acest
moment societatea asigură serviciul de pază la autoritatea contractantă, activitate în care sunt
implicaţi peste 100 de salariaţi precum şi bunurile/dotările aferente (ţinute, documente,
autovehicule transport valori etc.), iar în ipoteza în care autoritatea contractantă ar semna
contractul de prestări servicii, societatea ar fi prejudiciată cu efecte imediate şi iremediabile,
prejudiciul constând pe de o parte în imposibilitatea respectării dispoziţiilor art. 75 din Legea
nr. 53/2003 privind Codul muncii, privind acordarea preavizului de 20 de zile, iar pe de altă
parte, desfacerea contractelor individuale de muncă înăuntrul acestui interval va fi sancţionată
de către instanţele de judecată, în situaţia foarte posibilă în care salariaţii vor înainta acţiuni de
recuperare a drepturilor salariale, inclusiv plata de penalităţi.
Cu privire la admisibilitatea ofertei depuse, arată petenta că, având în vedere că
valoarea estimată a contractului este de 8.645.068,80 lei (după publicarea eratei), respectiv
15,42 lei/oră, iar preţul ofertat de către aceasta pentru lotul 1 a fost de 6.312.418,80 lei fără
TVA respectiv 11,26 lei/oră, este evident faptul că preţul ofertat de către S.C. A... S.R.L. este
justificabil şi, pe cale de consecinţă, admisibil.
Se mai învederează instanţei că, în răspunsurile la solicitările de clarificări ale
Autorităţii Contractante, societatea petentă a transmis explicaţii la toate capitolele menţionate,
cu privire la elementele componente ale tarifului, inclusiv la punctele subliniate în diverse
decizii pronunţate de către Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, sens în care
motivarea deciziei o consideră „forţată” în condiţiile în care tarifele medii pe piaţa serviciilor
de pază sunt situate în jurul valorii de 12,50 lei/oră. Or, într-o astfel de ipoteză, coroborat cu
faptul că tariful ofertat rămâne nemodificat pe toată perioada de derulare a contractului, orice
modificare legislativă care intervine cu privire la modificarea salariului minim brut garantat în
plată duce în mod inevitabil la un tarif contractat care nu mai poate fi justificat din punct de
vedere al legislaţiei muncii. Cu privire la acest aspect, precizează că din experienţa sa, nicio
autoritate contractantă nu a reziliat vreun contract motivat de faptul de tarifele din propriile
contracte de servicii de pază sunt prea mici faţă de prevederile legale.
Mai arată că, în cadrul Comunicării privind rezultatul procedurii Lot 1 nr.
1108/18.06.2018, Autoritatea contractantă reţine că răspunsurile formulate de către societatea
petentă cu privire la sporul de noapte şi sporul pentru ore lucrate în repaus săptămânal nu sunt
relevante, fără a detalia motivele acestei concluzii. Astfel modalitatea de acordare a sumelor
cu privire la programul desfăşurat în regim de noapte precum şi a repausului menţionate în

96
justificarea tarifului ofertat, stipulate şi în Regulamentul de Ordine Interioară a societăţii sunt
legale şi prevăzute în Codul Muncii (Legea nr. 53/2003 modificată).
Un alt aspect invocat este faptul că, prin Bugetul de venituri şi cheltuieli pe perioada
2018-2019 la cap. „Asigurări, vizite medicale, etc.” este prevăzută doar suma de 100,32 lei,
ceea ce în opinia Autorităţii contractante nu acoperă această cheltuială pe perioada derulării
acordului-cadru. Învederează Consiliului faptul că, sumele menţionate în BVC sunt exprimate
în mii lei, ceea ce poate duce la concluzia unei analize superficiale a ofertei, efectuată de către
Autoritatea contractantă.
În ceea ce priveşte modul de aplicare a evaluării ofertei, petenta o consideră ca fiind
superficială, atât timp cât, în opinia sa, autoritatea contractantă avea obligaţia de a-i solicita
clarificări suplimentare pentru susţinerea tarifului ofertat şi care pot duce la o decizie corecta
în ceea ce o priveşte pe petentă.
Mai arată petenta că, potrivit art. 210 alin. (1) din Legea nr. 98/2016, „în cazul unei
propuneri financiare aparent neobişnuit de scăzută în raport cu lucrările, produsele sau
serviciile care constituie obiectul contractului de achiziţie publică/acordului-cadru care
urmează a fi atribuit/încheiat, autoritatea contractantă are obligaţia de a solicita ofertantului
care a depus o astfel de ofertă clarificări cu privire la preţul sau costurile propuse în respectiva
ofertă”, necesitatea efectuării unor verificări amănunţite fiind confirmată şi de
jurisprudența instanţelor de judecată.
Referitor la încălcarea principiilor in materia achiziţiilor publice, petenta arată că
Autoritatea Contractantă a încălcat în mod flagrant principiul tratamentului egal prevăzut la
art. 2 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 98/2016, prin nesocotirea prevederilor legale şi evaluarea
ofertelor diferenţiat.
Astfel, principiul egalităţii de tratament şi principiul transparenţei, care au drept
semnificaţie în special faptul că, ofertanţii trebuie să se afle pe o poziţie de egalitate atât în
momentul în care îşi pregătesc ofertele, cât şi în momentul în care acestea sunt evaluate de
către autoritatea contractantă, constituie, într-adevăr, temeiul directivelor privind procedurile
de atribuire a contractelor de achiziţii publice, iar obligaţia autorităţii contractante de a asigura
respectarea acestora corespunde chiar esenţei acestor directive (Hotărârea Curţii din
16.12.2008, cauza C-123/07).
Având în vedere criteriul de atribuire, respectiv preţul cel mai scăzut, petenta
apreciază că este în interesul Autorităţii Contractante să încheie un contract cu un operator
economic care-l îndeplineşte şi poate duce la îndeplinire un astfel de contract.
Deşi la o primă vedere, poate părea în beneficiul autorităţii contractante să
achiziţioneze servicii la preţuri mai mari, considerate justificabile, în spiritul scopului
legislaţiei achiziţiilor publice de a realiza achiziţionarea de produse şi servicii în condiţii de
eficienţă economică şi socială, de cele mai multe ori, riscurile sunt mult mai mari decât
pretinsul avantaj al unui preţ justificabil. Astfel, există riscul ca ofertantul declarat câştigător
la un preţ mai mare, să nu aibă capacitatea îndeplinirii în bune condiţii a obligaţiilor
contractuale asumate, nefiind capabil să susţină financiar preţul real al prestaţiei sale, cu atât
mai mult cu cât autoritatea contractantă nu acceptă actualizarea preţului, întrucât această
clauză nu este prevăzută în modelul de contract ataşat documentaţiei de atribuire.

97
 În subsidiar, în situaţia în care Autoritatea Contractantă se va afla într-o imposibilitate
obiectivă de a adopta măsurile de remediere solicitate şi, pe cale de consecinţă, de a relua
evaluarea, petenta solicită anularea procedurii de atribuire faţă de abaterile grave de la
prevederile legislative care afectează procedura de atribuire, în conformitate cu art. 212 alin.
(1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 98/2016.
În drept invocă: Legea nr. 101/2016, precum şi textele de lege la care a făcut referire
în cuprinsul plângerii.
3. Întâmpinarea Universităţii Politehnica Timişoara:
Prin întâmpinare, intimata solicită respingerea plângerii formulată împotriva Deciziei
Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor nr. 2160/C1/2191 din 31.07.2018, pe cale
de excepţie, datorită neconstituirii cauţiunii prevăzută de art. 611 alin.
(1) coroborat cu alin. (3) din Legea nr. 101/2016 actualizată, iar pe fond ca fiind nedovedită şi
neîntemeiată, cu consecinţa menţinerii deciziei atacate ca fund temeinică şi legală.
În motivarea excepţiei invocate, arată că petenta nu a constituit cauţiunea înaintea
Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, conform normelor imperative prevăzute
la art. 611 alin. (1) din Legea nr. 101/2016 actualizată.
Arată intimata că, din motivarea respingerii de către Consiliul Naţional de Soluţionare
a Contestaţiilor a contestaţiei ca inadmisibilă, reiese faptul că „dacă contestatorul ar fi fost
diligent şi prudent ar fi putut din vreme să-şi conserve dreptul la contestaţie, astfel încât să
permită apoi jurisdicţiei Consiliului să poată analiza fondul şi excepţiile cererii ce fac obiectul
contestaţiei”.
Totodată, arată că în ce priveşte plângerea formulată împotriva deciziei CNSC, în
vederea promovării acesteia la instanţa de judecată competentă nu este necesară constituirea
unei cauţiuni suplimentare, aşa cum dispune alin. (3) al art. 61l şi astfel, din modul de
redactare al acestui alineat, rezultă în mod neechivoc faptul că persoana care se consideră
vătămată şi care utilizează calea de atac prevăzută la art. 29 din Legea nr. 101/2016 trebuie în
prealabil să fi constituit cauţiunea în faza procedurii administrativ jurisdicţionale (desfăşurată
în faţa CNSC) în conformitate cu dispoziţiile imperative ale legii speciale.
Mai mult, intimata solicită instanţei să observe faptul că, prin dispoziţia expresă,
distinctă şi limitativă a art. 61l alin. (9) din Legea nr. 101/2016, doar autorităţile contractante
sunt scutite de la depunerea cauţiunii; în concluzie, deoarece petenta nu a făcut dovada
constituirii cauţiunii în faţa Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, solicită
respingerea plângerii în conformitate cu dispoziţiile imperative ale art. 611 alin. (1) coroborate
cu alin. (3) din Legea nr. 101/2016 actualizată.
Pe fondul plângerii intimata, în calitate de autoritate contractantă, arată că a iniţiat
procedura de atribuire a acordului cadru de servicii având ca obiect „Servicii de pază şi
protecţie la obiectivele aparţinând Universităţii Politehnica Timişoara, Lot 1 Timişoara; Lot 2
Hunedoara” cod CPV 79713000-5 Servicii de pază (Rev. 2), prin publicarea în SEAP a
Anunţului de participare nr. 179389/30.09.2017.
Susţine aceasta, faţă de punctul 1 plângerii, că petenta nu a prezentat nici un fel de
probe pertinente şi utile care să probeze caracterul „criticabil” al răspunsului la notificarea
prealabilă, această susţinere fiind nedovedită şi nefondată.

98
 Cu privire la punctul 2 unde solicită „Suspendarea procedurii de atribuire în temeiul
art. 22 alin. (1) din Legea nr. 101/2016 modificată”, în susţinerea acestui petit, petenta arătând
că, pe de o parte, deja asigură serviciul de pază la autoritatea contractantă, având implicaţi
peste 100 de salariaţi precum şi bunurile/dotările aferente, iar pe de altă parte, că „prejudiciul
constă în imposibilitatea respectării dispoziţiilor art. 75 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii,
privind acordarea preavizului de 20 zile, iar pe de altă parte desfacerea contractelor
individuale de muncă înăuntrul acestui interval va fi sancţionată de către instanţele de
judecată...”, apreciază intimata că prin aceste susţineri nefondate, petenta urmăreşte pur şi
simplu să paralizeze însăşi principiile care stau la baza atribuirii contractelor de achiziţie
publică, invocând ca argument suprem (în opinia sa), faptul că, având deja în desfăşurare un
contract de prestare servicii, i-ar fi imposibil să îl înceteze datorită finalizării procedurii de
atribuire şi atribuirii viitorului contract de servicii către un alt ofertant declarat câştigător;
altfel spus, în opinia petentei, aceasta ar beneficia de un drept perpetuu în favoarea sa, drept în
baza căruia ar fi îndrituită să presteze serviciul de pază pe o perioadă nedeterminată de timp.
Consideră intimata că petenta nu reuşeşte să argumenteze în fapt şi în drept acest petit, motiv
pentru care solicită instanţei să îl respingă ca fiind nedovedit şi nefondat.
Faţă de criticile petentei prezentate la punctul 3 al plângerii, referitoare la
admisibilitatea ofertei sale, intimata arată că le consideră că fiind nedovedite şi neîntemeiate,
deoarece petenta nu prezintă niciun argument, nicio dovadă pertinentă şi utilă să le susţină,
fiind formulate la modul formal şi general, fără a combate argumentat conţinutul comunicării
nr. […] /18.06.2018; intimata învederează că, dimpotrivă, Universitatea Politehnica a făcut pe
deplin aplicarea dispoziţiilor legale pretins ca încălcate, respectiv art. 210 alin. (1) din Legea
nr. 98/2016, astfel: - prin adresa nr. […] /29.03.2018 s-a solicitat petentei să prezinte
fundamentarea tarifului orar/agent pază conform matricei incluse în adresă; - la această adresă
a comunicat răspunsul său FN, înregistrat sub nr. […] /05.04.2018; - urmare a analizării
acestui răspuns, prin adresa nr. […] /23.04.2018, i s-au solicitat petentei clarificări/depunerea
de înscrisuri; - la această adresă a comunicat răspuns prin adresa nr. […]/26.04.2018,
înregistrată sub nr. […]/27.04.2018, la care a anexat ROI-ul şi Bugetul de venituri al
societăţii; în ce priveşte cota de profit 0, a justificat-o prin aceea că „reprezintă oportunitatea
de promovare gratuită a firmei noastre prin efectuarea serviciilor în cadrul prestigioasei Dvs.
instituţii, coroborat cu faptul că mun. Timişoara este unul din cele mai importante obiective
turistice, tehnologice şi comercială a României”; - Comisia de evaluare nu şi-a însuşit această
susţinere, având în vedere faptul că orice societate comercială îşi desfăşoară activitatea după
legi economice stricte, una dintre acestea fiind aceea că orice activitate desfăşurată trebuie să
fie generatoare de profit; - mai mult, însuşi Consiliul în considerentele Deciziei nr.
635/C1/144, 333, 493 din 12.03.2018 reţine că „...nu va lua în considerare susţinerile
autorităţii contractante ... având în vedere caracterul oneros al contractului de achiziţie
publică, prevăzut la art. 3 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 98/2016.
Consiliul apreciază că natura permanentă a serviciilor solicitate de entitatea
contractantă impunea luarea în considerare de către ofertanţi, în stabilirea tarifelor a tuturor
cheltuielilor necesare ducerii la îndeplinire a contractului de achiziţie publică, cu ar fi de
exemplu:
- minim salariul brut lunar garantat în plată;
99
 -…
- profit, etc.”;
- Prin aceeaşi adresă de răspuns, petenta nu a justificat în niciun fel cota de contribuţie
la fondul de handicap, deşi i-a fost solicitată în mod expres prin adresa de solicitare de
clarificări nr. 953/23.04.2018;
- Mai mult, la punctul 1 din plângere arată că „Ulterior, prin mai multe adrese au fost
transmise prin intermediul SEAP solicitări de clarificări cu privire la justificarea tarifului orar
ofertat sau alte aspecte ale ofertei, răspunsurile societăţii noastre fiind transmise prin acelaşi
mijloc de comunicare”;
- Astfel, însăşi petenta se contrazice în susţineri, recunoscând faptul că i s-au transmis
mai multe adrese conţinând solicitări de clarificări.
Consideră astfel intimata că, toate aceste aspecte au fost prezentate în comunicarea
privind rezultatul procedurii, în concluzie, criticile formulate la punctul 3 sunt neîntemeiate şi
nedovedite.
La punctul 4 al plângerii formulate, referitor la încălcarea principiilor în materia
achiziţiilor publice, petenta susţine că „Autoritatea contractantă a încălcat în mod flagrant
principiul tratamentului ega1 prevăzut la art. 2 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 98/2016, prin
nesocotirea prevederilor legale şi evaluarea ofertelor diferenţiat”, consideră intimata că toate
criticile cuprinse la acest punct sunt neîntemeiate şi nedovedite, deoarece petenta nu prezintă
nici un argument, nicio dovadă care să le susţină, fiind formulate la modul formal şi general şi
fără a combate argumentat conţinutul adresei nr. […] /16.05.2018.
Faţă de cele expuse, solicită respingerea criticilor formulate la punctul 4 ca fiind
neîntemeiate şi nedovedite.
Cu privire la petitul subsidiar formulat la punctul 5, prin care petenta solicită
„…anularea procedurii de atribuire faţă de abaterile grave de la prevederile legislative care
afectează procedura de atribuire, în conformitate cu art. 212 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din
Legea nr. 98/2016”, arată intimata că deşi petenta invocă art. 212 alin. (1) lit. c) şi alin. (2)
Legea nr. 98/2016 ca temei de drept al cererii de anulare a procedurii de atribuire, nu indică
nici măcar un singur motiv de fapt care să justifice acest petit, motiv pentru care solicită
respingerea şi acestui petit.
Faţă de cele expuse, intimata solicită respingerea plângerii.
În drept invocă: art. 31, art. 611 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 101/2016.
4. Aprecierea Curţii de Apel:
Din analiza actelor dosarului, instanţa reţine următoarele:
Prin plângerea pendinte declanşată de petenta SC A... SRL, aflată în insolvenţă,
aceasta supune verificării de legalitate a instanţei de contencios administrativ competente,
Decizia nr. 2160/C1/2191/31.07.2018, prin care a fost respinsă ca inadmisibilă contestaţia
formulată de aceeaşi petentă contra rezultatului procedurii de achiziţie declanşată de
autoritatea contractantă intimată, Universitatea Politehnica Timişoara pentru încheierea
acordului-cadru cu un singur agent economic, pe o perioadă de 24 de luni având de obiect:
Servicii de pază şi protecţie la obiectivele aparţinând Universităţii Politehnica Timişoara, Lot
1-Timişoara, Lot 2-Hunedoara”, cod CPV 79713000-5, reţinându-se, în esenţă, că, prin
neconstituirea de către contestatoare a cauţiunii impusă de prevederile art. 61 ind.1 alin. (1)
100
din Legea nr. 101/2016, aşa cum a fost supusă aceasta modificării prin OUG nr. 45/2018, deşi
a fost înştiinţată de CNSC de această obligaţie legală, au fost nerespectate prevederile legale
ce reglementează obligativitatea constituirii cauţiunii – condiţie apreciată a fi una de fond care
nu obstrucţionează, aşadar, accesul la justiţie – ceea ce atrage respingerea contestaţiei, fără a
se mai proceda la analiza motivelor de fond ale contestaţiei promovate.
Soluţia dată de CNSC apare a fi pe deplin legală, în aprecierea Curţii fiind realizată o
judicioasă şi riguroasă aplicare în cauză a normelor legale incidente.
Şi aceasta, întrucât cerinţa constituirii unei cauţiuni la momentul depunerii de către un
agent economic participant la o procedură de achiziţie publică a unei contestaţii în temeiul art.
8 din Legea nr. 101/2016, este expres şi imperativ instituită de art. 61 ind.1 alin. (1) din Legea
nr. 101/2016 aşa cum a fost modificată prin OUG nr. 45/2018, conform căruia: „1) Pentru
soluţionarea contestaţiei formulate în condiţiile art. 8 sau art. 49, sub sancţiunea respingerii
acesteia, persoana care se consideră vătămată trebuie să constituie în prealabil o cauţiune
stabilită după cum urmează:
a) 2% din valoarea estimată a contractului, în cazul în care aceasta este mai mică decât
pragurile valorice prevăzute la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 98/2016, cu modificările şi
completările ulterioare, art. 12 alin. (1) din Legea nr. 99/2016, cu modificările şi completările
ulterioare, art. 11 alin. (1) din Legea nr. 100/2016, cu modificările şi completările ulterioare,
dar nu mai mult de 35.000 lei;
b) 2% din valoarea stabilită a contractului, dacă aceasta este mai mică decât pragurile
valorice prevăzute la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 98/2016, cu modificările şi completările
ulterioare, art. 12 alin. (1) din Legea nr. 99/2016, cu modificările şi completările ulterioare,
art. 11 alin. (1) din Legea nr. 100/2016, cu modificările şi completările ulterioare, dar nu mai
mult de 88.000 lei;
c) 2% din valoarea estimată a contractului, dacă aceasta este egală sau mai mare decât
pragurile valorice prevăzute la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 98/2016, cu modificările şi
completările ulterioare, art. 12 alin. (1) din Legea nr. 99/2016, cu modificările şi completările
ulterioare, art. 11 alin. (1) din Legea nr. 100/2016, cu modificările şi completările ulterioare,
dar nu mai mult de 220.000 lei;
d) 2% din valoarea stabilită a contractului, dacă aceasta este egală sau mai mare decât
pragurile valorice prevăzute la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 98/2016, cu modificările şi
completările ulterioare, art. 12 alin. (1) din Legea nr. 99/2016, cu modificările şi completările
ulterioare, art. 11 alin. (1) din Legea nr. 100/2016, cu modificările şi completările ulterioare,
dar nu mai mult de 880.000 lei.”
Textul legal mai sus redat a fost introdus prin OUG nr. 45/2018 de modificare a Legea
nr. 101/2016 şi a fost considerat, în mod corect de către CNSC aplicabil speţei, în virtutea
prevederilor art. VII, potrivit cu care: „Contestaţiile, procesele şi cererile aflate în curs de
soluţionare în faţa Consiliului Naţional pentru Soluţionarea Contestaţiilor sau, după caz, a
instanţelor judecătoreşti la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă continuă să
se judece în condiţiile şi cu procedura prevăzute de legea în vigoare la data la care au fost
începute.”, de vreme ce OUG nr. 45/2018 a intrat în vigoare la data de 04.06.2018, iar
contestatoarea a înregistrat contestaţia la CNSC la data de 29.06.2018 (fila 10 dosar CNSC
ataşat), ulterior intrării în vigoare a normei legale modificatoare. Întrucât, interpretarea per a
101
contrario a textului legal conduce spre concluzia că acele contestaţii introduse la CNSC după
intrarea în vigoare a ordonanţei modificatoare (cum este şi situaţia de speţă), urmează a se
judeca în condiţiile şi cu procedura impuse de aceasta.
Curtea observă, totodată, că din maniera de redactare a art. 61 ind.1 alin. (1) din Legea
nr. 101/2016, modificată prin OUG nr. 45/2018 rezultă că prealabila constituire a cauţiunii
cerută de lege reprezintă o condiţie de admisibilitate însăşi a contestaţiei, pentru a se trece la
soluţionarea acesteia de către CNSC, în caz contrar, legiuitorul stabilind fără echivoc şi
energic sancţiunea aplicabilă: respingerea contestaţiei.
Or, în speţă, rezultă că, deşi nu s-a conformat odată cu depunerea contestaţiei
cerinţelor legale de constituire a cauţiunii şi depunerii recipisei, contestatoarea nu s-a
conformat acestei obligaţii legale nici la momentul înştiinţării sale de către Consiliu, ceea ce,
inexorabil, a atras, în mod legal, aplicarea sancţiunii instituită expres de art. 61 ind. 1 alin. (1)
din Legea nr. 101/2016 modificată prin OUG nr. 45/2018, contestaţia fiind, în mod corect şi
cu judicioasă aplicare a legii, respinsă.
Nu se poate reţine afirmaţia petentei că, prin această soluţie i-a fost îngrădit accesul la
justiţie, deoarece contestatoarea are legal recunoscută facultatea de a supune pe calea
plângerii reglementată de art. 29 din Legea nr. 101/2016, soluţia CNSC cenzurii instanţei de
judecată, instanţa fiind chemată a verifica modul de aplicare a legii de către CNSC la datele
particulare ale fiecărei speţe, respectiv, legalitatea şi temeinicia soluţiei date de CNSC.
Or, în ce priveşte contestaţia petentei, CNSC a procedat la o aplicare întocmai şi
corectă a prevederilor legale, instituite de legiuitor tocmai spre a preveni, în cadrul
procedurilor de achiziţie publică caracterizate prin rigurozitate şi celeritate, depunerea de
contestaţii în scop şicanator, de natură a îngreuna şi temporiza procedurile de achiziţie.
Nici susţinerea petentei că, fiind sub incidenţa Legea nr. 85/2014, aşadar, în
insolvenţă, avea a fi scutită de plata cauţiunii în baza acestei legi, nu poate fi primită ca
valabilă, deoarece Legea nr. 85/2014 nu conţine o dispoziţie expresă de scutire a persoanei
juridice aflată în insolvenţă de la plata cauţiunii stabilită într-o contestaţie iniţiată în procedura
de achiziţie publică, configurată de Legea nr. 101/2016.
De asemenea, nu există nicio prevedere nici în Legea nr. 101/2016, lege specială
privind remediile şi căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziţie publică, a
contractelor sectoriale şi a contractelor de concesiune de lucrări şi concesiune de servicii,
precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Consiliului Naţional de Soluţionare a
Contestaţiilor, care să instituie scutirea de la plata cauţiunii reglementate de art. 61 ind. 1 alin.
(1) din Legea nr. 101/2016, modificată prin OUG nr. 45/2018, a agentului economic aflat în
insolvenţă. Potrivit art. 61 ind. 1 alin. (9) din Legea nr. 101/2016 modificată: „Sunt scutite de
la depunerea cauţiunii autorităţile contractante.”, nefiind prevăzută nicio altă ipoteză de
scutire de la constituirea cauţiunii atunci când se formulează o contestaţie într-o procedură de
atribuire a contractului de achiziţie publică.
De aceea, reluând recapitulativ cele deja spuse, Curtea conchide că CNSC a făcut o
corectă aplicare a legii în soluţionarea contestaţiei dând eficienţă prevederilor art. 61 ind. 1
alin. (1) din Legea nr. 101/2016 modificată, dată fiind pasivitatea petentei contestatoare,
criticile petentei din cuprinsul plângerii mai sus analizate nefiind fondate.

102
 Şi de aceea, în baza art. 34 alin. (5) din Legea nr. 101/2016, plângerea a fost respinsă
ca nefondată, fără a se mai proceda la analiza motivelor de fond ale plângerii/contestaţiei, de
vreme ce obligaţia legală prealabilă, a depunerii cauţiunii, nu a fost îndeplinită de
contestatoarea petentă, obstaculând astfel examinarea pe fond a contestaţiei, iar argumentele
petentei în sensul inexistenţei obligaţiei sale la constituirea cauţiunii ori cu privire la limitarea
accesului la justiţie nu se susţin.

17. Natura juridică a raportului născut între angajator, pe de o parte şi Casa de

Asigurări de Sănătate, pe de alta parte, cu privire la sumele reprezentând indemnizaţii
plătite de către angajatori asiguraţilor, care depăşesc suma contribuţiilor datorate de
aceştia în luna respectivă, ce pot fi solicitate potrivit dispoziţiilor art. 38 alin. (2) din
OUG nr. 158/2005

 OUG nr. 158/2005: art. 38 alin. (2)

 OG nr. 92/2003: art. 16, art. 21,art. 119 şi art. 120
 Legea nr. 571/2003: art. 2 alin. (2) lit. c)
 Ordinul nr. 60/2006 ce reglementează Normele de punere în aplicare a OUG nr.
158/2005: anexa 12 şi 13
 Legea nr. 207/2015: art. 1, art. 182 alin. (1), (3) şi (4)
 Legea nr. 287/2009: art. 1531
 Normele de aplicare a prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.
158/2005 privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate,
aprobate prin Ordinul ministrului sănătăţii şi al preşedintelui Casei Naţionale de
Asigurări de Sănătate nr. 60/32/2006: art. 77 alin. (5)

În speță, problema de drept ce se impune a fi lămurită vizează natura juridică a

raportului născut între cele două părţi, angajator şi Casa de Asigurări de Sănătate cu privire
la sumele reprezentând indemnizaţii plătite de către angajatori asiguraţilor, care depăşesc
suma contribuţiilor datorate de aceştia în luna respectivă, ce pot fi solicitate potrivit
dispoziţiilor art. 38 alin. (2) din OUG nr. 158/2005.
Iar, pentru clarificarea acestei dispute trebuie avut în vedere că sumele solicitate în
temeiul textului menţionat anterior reprezintă un drept de creanţă al angajatorului faţă de
Casa de Asigurări pentru diferenţa dintre indemnizaţiile plătite asiguraţilor şi contribuţia
pentru concedii şi indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate datorată de angajator
bugetului Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate, astfel cum aceasta era
reglementată de art. 2 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 571/2003.
Or, deşi este adevărat că indemnizaţiile plătite de către angajatori asiguraţilor au
natura unor drepturi de asigurări sociale, iar între aceste două părţi există un raport de
asigurări sociale de sănătate, nu acelaşi raport există/subzistă între angajator şi Casa de
Asigurări de Sănătate, pentru această diferenţă, ce intervine ca urmare a compensării.
Suma solicitată cu acest titlu reprezintă, în fapt, o obligaţie a Casei de Asigurări de
Sănătate faţă de angajator, sunt prestaţii de suportat de către Casa de Asigurări din bugetul

103
FNUASS pentru concedii şi indemnizaţii, după cum se arată în anexa 12 şi 13 din Ordinul nr.
60/2006 ce reglementează Normele de punere în aplicare a OUG nr. 158/2005.
Ca atare, câtă vreme creanţa angajatorului poartă asupra unor sume ce se restituie de
la bugetul de stat, raportul juridic este unul de drept fiscal.
Raportul juridic de drept material fiscal cuprinde totalitatea drepturilor şi obligaţiilor
ce revin părţilor în aplicarea prevederilor legislaţiei fiscale (art. 16 vechiul Cod de
procedură fiscală).
Conţinutul acestui raport este dat de relaţiile financiare care se formează în procesul
de instituire şi percepere a impozitelor, taxelor şi a altor contribuţii datorate bugetului
general consolidat al statului.
Natura acestui raport este una obligaţională, în conţinutul său intrând: dreptul de
creanţă ce aparţine subiectului activ, care este creditorul și corelativul acestuia, adică latura
pasivă a raportului reprezentând obligaţia fiscală, ce aparţine subiectului pasiv, care este
debitorul.
Așadar, sumele solicitate spre restituire de la FNUASS, reprezentând indemnizaţii
plătite de angajatori asiguraţilor, care depăşesc suma contribuţiilor pentru concedii şi
indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate datorate de aceştia pe luna respectivă, sunt
purtătoare de dobândă fiscală, iar nu civilă.
Curtea reamintește ca dobânzile și penalitățile reglementate de art. 119 şi 120 din
vechiul Cod de procedură fiscală constituie creanțe fiscale accesorii, care, alături de
creanțele fiscale principale, alcătuiesc sumele de plată la bugetul consolidat al statutului.
Totodată, în conformitate cu dispozițiile art. 182 alin. (1), (3) şi (4) din Legea nr.
207/2015 „(1) Pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget,
contribuabilul/plătitorul are dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului
prevăzut la art. 168 alin. (4) sau la art. 77, după caz, până la data stingerii prin oricare
dintre modalităţile prevăzute de lege. Acordarea dobânzilor se face la cererea
contribuabilului/plătitorului (…)
(3) Prevederile alin. (1) sunt aplicabile şi pentru creanţele fiscale ce au făcut obiectul
unei cereri de restituire, respinsă de organul fiscal, dar admisă definitiv de organul de
soluţionare a contestaţiilor sau de instanţa judecătorească.
(4) Nivelul dobânzii este cel prevăzut la art. 174 alin. (5) şi se suportă din acelaşi
buget din care se restituie ori se rambursează, după caz, sumele solicitate de
contribuabil/plătitor”.

(Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal,

Decizia civilă nr. 2132 din 29 octombrie 2018,
rezumată de judecător dr. Diana Duma-Pătraşcu)

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Timiş sub nr. […]/30/2018, la data de

15.02.2018, reclamanta S.C. A... S.R.L., a chemat în judecată pârâta Casa Judeţeană de
Asigurări Sănătate Timiş, solicitând instanţei obligarea CJAS Timiş la plata dobânzilor fiscale
datorate în temeiul dispoziţiilor art. 124 alin. (1) coroborat cu art. 70 şi 117 alin. (9) din O.G.
nr. 92/2003, şi art. 182 Cod de procedură fiscală, aferente debitului principal solicitat prin
104
următoarele cereri: 1. Solicitarea înregistrată sub nr. 374/17.09.2014 a sumei de 1.482 lei
aferentă lunii iunie 2014; 2. Solicitarea înregistrată sub nr. 372B/17.09.2014 a sumei de 2.606
lei aferentă lunii iulie 2014; 3. Solicitarea înregistrată sub nr. 69538/10.10.2014 a sumei de
261 lei aferentă lunii august 2014; 4. Solicitarea înregistrată sub nr. 1186/22.02.2016 a sumei
de 2.066 lei aferentă lunii decembrie 2015; 5. Solicitarea înregistrată sub nr. 1185/22.02.2016
a sumei de 3.202 lei aferentă lunii ianuarie 2016; 6. Solicitarea înregistrată sub nr.
3371/19.05.2016 a sumei de 3.360 lei aferentă lunii februarie 2016; 7. Solicitarea înregistrată
sub nr. 3372/19.05.2016 a sumei de 3.864 lei aferentă lunii martie 2016; 8. Solicitarea
înregistrată sub nr. 9477/19.12.2016 a sumei de 4.749 lei aferentă lunilor septembrie,
octombrie, noiembrie 2016; 9. Solicitarea înregistrată sub nr. 2243/27.03.2017 a sumei de 194
lei aferentă lunii decembrie 2016; 10. Solicitarea înregistrată sub nr. 3789/01.08.2017 a sumei
de 1.506 lei aferentă lunii aprilie 2017.
Prin sentinţa civilă nr. 870/21.05.2018 pronunţată în dosar nr.[…]/30/2018 Tribunalul
Timiş a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta S.C. A... S.R.L în contradictoriu cu
pârâta Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate Timiş, a obligat pârâta să plătească
reclamantei dobânda legală aferentă sumelor achitate, calculată de la data scadenţei obligaţiei
de restituire – expirarea termenului de 30 de zile de la data depunerii fiecăreia dintre cererile
nr. 374/17.09.2014, 372B/17.09.2014, 69538/10.10.2014, și expirarea termenului de 60 de
zile de la data depunerii fiecăreia dintre cererile 1186/22.02.2016, 1185/22.02.2016,
3371/19.05.2016, 3372/19.05.2016 până la data restituirii efective a sumelor aferente acestor
cereri, respingând în rest acţiunea, ca rămasă fără obiect.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs atât reclamanta recurentă SC A... SRL cât
şi pârâta recurentă Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate Timiş
Reclamanta recurentă S.C. A...S.R.L., a solicitat casarea hotărârii şi, ca urmare a
rejudecarii, să se dispună admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată, cu obligarea pârâtei la
plata către reclamanta a dobânzilor fiscale aferente debitului principal solicitat.
Se arată ca este vorba despre un raport juridic de drept fiscal, care atrage aplicarea
unui anumit regim inclusiv în ceea ce priveşte dobânzile acordate.
După cum s-a reţinut în jurisprudenţă (decizia C. Ap. Timişoara nr. 3084/2017),
sumele constând în diferenţa dintre indemnizaţiile plătite de către angajatori şi contribuţiile de
asigurări de sănătate sunt prestaţii de suportat de către CAS din bugetul FNUASS pentru
concedii şi indemnizaţii, adică de la bugetul de stat. Rezultă aşadar că raportul juridic dintre
reclamantă şi intimată este unul de drept fiscal.
În acelaşi sens este şi minuta întâlnirii suplimentare din 10.04.2017 desfăşurată la
nivelul Curţii de Apel Timişoara, unde s-a stabilit natura fiscală a dobânzilor datorate la
sumele solicitate constând în diferenţei dintre indemnizaţiile plătite de către angajatori şi
contribuţiile de asigurări de sănătate.
Pârâta recurentă Casa de Asigurări de Sănătate Timiş a solicitat casarea sentinţei civile
nr. 870/PI pronunţata la data de 21 mai 2018 de Tribunalul Timiş în dosarul nr. […]/30/2018,
iar pe fond, cu ocazia rejudecării litigiului în fond, solicită exonerarea pârâtei de la plata
dobânzii legale calculata de la data scadenţei obligaţiei de plata şi până la data achitării
debitului.

105
 În motivare se arată că în speţa de faţă este incident motivul de casare prevăzut de art.
488 pct. 8 NCPC, respectiv hotărârea a fost data cu încălcarea şi aplicarea greşita a normelor
de drept material: O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare
pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în
domeniul bancar, art. 77 din Ordinul nr. 60/32/2006 pentru aprobarea Normelor de aplicare a
prevederilor O.U.G. nr. 158/2005 privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de
sănătate şi art. 38 din O.U.G. nr. 158/2005.
Învederează că sumele reprezentând indemnizaţii plătite de către angajatori
asiguraţilor care depăşesc suma contribuţiilor datorate de aceştia în luna respectiva, se
recuperează din bugetul Fondului National Unic de Asigurări Sociale de Sănătate (FNUASS)
conform O.U.G. nr. 158/2005 privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de
sănătate, actualizata la zi, coroborate cu prevederile art. 77 din Ordinul nr. 60/32/2006 pentru
aprobarea Normelor de aplicare a prevederilor OUG nr. 158/2005.
Menționează că potrivit prevederilor art. 6 din O.U.G. nr. 158/2005 coroborate cu
dispoziţiile art. 82 din Ordinul nr. 60/32/2006, modificat şi completat, sumele reprezentând
indemnizaţii achitate de către angajator asiguraţilor, care depăşesc suma contribuţiilor
datorate de aceştia în luna respectiva pot fi solicitate numai pe baza actelor justificative.
Totodată solicită a se avea în vedere faptul că, în luna decembrie 2017, înaintea
introducerii acţiunii, a fost achitata suma de 23.251 lei, motiv pentru care consideră ca prima
instanţa în mod greşit a obligat CJAS Timiş la plata dobânzilor legale aferente debitului
principal.
Analizând recursurile declarate, prin prisma motivelor invocate, a probelor
administrate, precum şi prin aplicarea art. 488 şi urm. din Noul Cod de procedură civilă,
Curtea a admis recursul formulat reclamanta recurentă SC A... SRL cu sediul procesual ales
la SCA B…, din Timişoara, […] în contradictoriu cu pârâta recurentă Casa Judeţeană de
Asigurări de Sănătate Timiş cu sediul în Timişoara, […], judeţul Timiş împotriva sentinţei
civile nr. 870/21.05.2018 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr. […]/30/2018. A fost
casată în parte sentinţa atacată şi, în rejudecare, a fost obligată pârâta la plata către reclamantă
a dobânzii fiscale aferentă sumelor achitate, calculată de la data scadenţei obligaţiei de
restituire – expirarea termenului de 30 de zile de la data depunerii fiecăreia dintre cererile nr.
374/17.09.2014, 372B/17.09.2014, 69538/10.10.2014, și expirarea termenului de 60 de zile de
la data depunerii fiecăreia dintre cererile 1186/22.02.2016, 1185/22.02.2016,
3371/19.05.2016, 3372/19.05.2016, 9477/19.12.2016, 2243/27.03.2017 şi 3789/01.08.2017
până la data restituirii efective a sumelor aferente acestor cereri.
Curtea a menținut în rest dispoziţiile sentinţei recurate si a respins recursul formulat
de parata recurentă împotriva aceleiaşi sentinţe.
Curtea a reamintit că reclamanta, în calitate de angajator, a solicitat Casei Judeţene de
Asigurări de Sănătate Timiş restituirea sumelor reprezentând diferenţa dintre suma
indemnizaţiilor cuvenite şi contribuţia de concedii şi indemnizaţii de asigurări sociale de
sănătate datorată de către angajator, formulând mai multe cereri în cursul anilor 2014-2017,
cereri indicate în cererea de chemare în judecată şi în hotărârea recurată.

106
 Aceste cereri au fost soluţionate de Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate, în sensul
restituirii sumelor solicitate de către reclamantă, însă cu depăşirea termenului legal de
soluționare a acestor cereri.
În acest context, instanța de fond a apreciat întemeiată solicitarea reclamantei de
acordare a dobânzilor aferente debitului principal, sens în care a obligat pârâta să plătească
reclamantei dobânda legală aferentă sumelor achitate, calculată de la data scadenţei obligaţiei
de restituire – expirarea termenului de 30 de zile de la data depunerii fiecăreia dintre cererile
nr. 374/17.09.2014, 372B/17.09.2014, 69538/10.10.2014, și expirarea termenului de 60 de
zile de la data depunerii fiecăreia dintre cererile 1186/22.02.2016, 1185/22.02.2016,
3371/19.05.2016, 3372/19.05.2016 până la data restituirii efective a sumelor aferente acestor
cereri.
Reclamanta recurenta a solicitat casarea în parte a hotărârii şi, ca urmare a rejudecării,
să se dispună admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată, cu obligarea pârâtei la plata către
reclamantă a dobânzilor fiscale aferente debitului principal solicitat.
Se arată că este vorba despre un raport juridic de drept fiscal, care atrage aplicarea
unui anumit regim inclusiv în ceea ce priveşte dobânzile acordate.
Curtea constată că recursul reclamantei este întemeiat, context în care îl va admite
pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Sumele solicitate spre restituire de la FNUASS, reprezentând indemnizaţii plătite de
angajatori asiguraţilor, care depăşesc suma contribuţiilor pentru concedii şi indemnizaţii de
asigurări sociale de sănătate datorate de aceştia pe luna respectivă, sunt purtătoare de dobândă
fiscală, iar nu civilă.

Curtea reamintește ca dobânzile și penalitățile reglementate de art. 119 şi 120 din

vechiul Cod de procedură fiscală constituie creanțe fiscale accesorii, care, alături de creanțele
fiscale principale alcătuiesc sumele de plată la bugetul consolidat al statutului.

Definiția creanțelor fiscale o regăsim în art. 21 alin. (1) Cod proc. fiscală, ca
reprezentând „drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezultă din raporturile de drept
material fiscal”.
Raportul juridic de drept material fiscal cuprinde totalitatea drepturilor şi obligaţiilor
ce revin părţilor în aplicarea prevederilor legislaţiei fiscale (art. 16 vechiul Cod proc. fiscală).
Conţinutul acestui raport este dat de relaţiile financiare care se formează în procesul de
instituire şi percepere a impozitelor, taxelor şi a altor contribuţii datorate bugetului general
consolidat al statului.
Natura acestui raport este una obligaţională, în conţinutul său intrând: dreptul de
creanţă ce aparţine subiectului activ, care este creditorul și corelativul acestuia, adică latura
pasivă a raportului reprezentând obligaţia fiscală, ce aparţine subiectului pasiv, care este
debitorul.
În continuare, art. 25 precizează că „În raporturile de drept material fiscal, creditorii
sunt persoanele titulare ale unor drepturi de creanţă fiscală prevăzute la art. 21, iar debitorii
sunt acele persoane care, potrivit legii, au obligaţia corelativă de plată a acestor drepturi”.
În același sens, sunt şi noile prevederi din Legea nr. 207/2015.
107
 Astfel, în acord cu art. 1 din actul normativ indicat „ - pct. 11. creanţă fiscală
principală - dreptul la perceperea impozitelor, taxelor şi contribuţiilor sociale, precum şi
dreptul contribuabilului la restituirea sumelor plătite fără a fi datorate şi la rambursarea
sumelor cuvenite, în situaţiile şi condiţiile prevăzute de lege; - pct. 12. creanţă fiscală
accesorie - dreptul la perceperea dobânzilor, penalităţilor sau majorărilor aferente unor
creanţe fiscale principale, precum şi dreptul contribuabilului de a primi dobânzi, în condiţiile
legii; - pct. 13. creditor fiscal - titularul unui drept de creanţă fiscală; - pct. 15. debitor fiscal -
titularul unei obligaţii de plată corelativă unui drept de creanţă fiscală; - pct. 20 dobândă -
obligaţia fiscală accesorie reprezentând echivalentul prejudiciului creat titularului creanţei
fiscale principale ca urmare a neachitării la scadenţă de către debitor a obligaţiilor fiscale
principale; - pct. 28. obligaţie fiscală principală - obligaţia de plată a impozitelor, taxelor şi
contribuţiilor sociale, precum şi obligaţia organului fiscal de a restitui sumele încasate fără a fi
datorate şi de a rambursa sumele cuvenite, în situaţiile şi condiţiile prevăzute de lege; - pct.
29. obligaţie fiscală accesorie - obligaţia de plată sau de restituire a dobânzilor, penalităţilor
sau a majorărilor, aferente unor obligaţii fiscale principale; - pct. 30. organ fiscal - organul
fiscal central, organul fiscal local, precum şi alte instituţii publice care administrează creanţe
fiscale”.
În conformitate cu dispozițiile art. 182 alin. (1), (3) şi (4) din Legea nr. 207/2015 „(1)
Pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget, contribuabilul/plătitorul are dreptul la
dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art. 168 alin. (4) sau la art. 77,
după caz, până la data stingerii prin oricare dintre modalităţile prevăzute de lege. Acordarea
dobânzilor se face la cererea contribuabilului/plătitorului (…). (3) Prevederile alin. (1) sunt
aplicabile şi pentru creanţele fiscale ce au făcut obiectul unei cereri de restituire, respinsă de
organul fiscal, dar admisă definitiv de organul de soluţionare a contestaţiilor sau de instanţa
judecătorească. (4) Nivelul dobânzii este cel prevăzut la art. 174 alin. (5) şi se suportă din
acelaşi buget din care se restituie ori se rambursează, după caz, sumele solicitate de
contribuabil/plătitor”.
Prin urmare, problema de drept ce se impune a fi lămurită vizează natura juridică a
raportului născut între cele două părţi, angajator şi Casa de Asigurări de Sănătate cu privire la
sumele reprezentând indemnizaţii plătite de către angajatori asiguraţilor, care depăşesc suma
contribuţiilor datorate de aceştia în luna respectivă, ce pot fi solicitate potrivit dispoziţiilor art.
38 alin. (2) din OUG nr. 158/2005.
Iar, pentru clarificarea acestei dispute trebuie avut în vedere că sumele solicitate în
temeiul textului menţionat anterior reprezintă un drept de creanţă al angajatorului faţă de Casa
de Asigurări pentru diferenţa dintre indemnizaţiile plătite asiguraţilor şi contribuţia pentru
concedii şi indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate datorată de angajator bugetului
Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate, astfel cum aceasta era reglementată de
art. 2 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 571/2003.
Or, deşi este adevărat că indemnizaţiile plătite de către angajatori asiguraţilor au natura
unor drepturi de asigurări sociale, iar între aceste două părţi există un raport de asigurări
sociale de sănătate, nu acelaşi raport există/subzistă între angajator şi Casa de Asigurări de
Sănătate, pentru această diferenţă, ce intervine ca urmare a compensării.

108
 Suma solicitată cu acest titlu reprezintă, în fapt, o obligaţie a Casei de Asigurări de
Sănătate faţă de angajator, sunt prestaţii de suportat de către Casa de Asigurări din bugetul
FNUASS pentru concedii şi indemnizaţii, după cum se arată în anexa 12 şi 13 din Ordinul nr.
60/2006 ce reglementează Normele de punere în aplicare a OUG nr. 158/2005.
Ca atare, câtă vreme creanţa angajatorului poartă asupra unor sume ce se restituie de la
bugetul de stat [art. 38 alin. (2) „sumele reprezentând indemnizaţii plătite de către angajatori
asiguraţilor, care depăşesc suma contribuţiilor datorate de aceştia în luna respectivă, se
recuperează din bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate din creditele
bugetare prevăzute cu această destinaţie, în condiţiile reglementate prin normele de aplicare a
prezentei ordonanţe de urgenţă şi art. 77 alin. (1) din Ordinul nr. 60/2006], raportul juridic
este unul de drept fiscal.
De asemenea, a fost avută în vedere practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care,
prin decizii pronunţate în regulatoare de competenţă, a reţinut caracterul fiscal al raportului
juridic dedus judecăţii, cu consecinţa stabilirii competenţei în favoarea secţiilor de contencios
administrativ, iar nu a celor de litigii de muncă (decizia nr. 678/2013, decizia nr. 647/2014).
În acest context, Curtea constată că este întemeiat recursul formulat de reclamantă.
În ceea ce priveşte recursul formulat de pârâta recurentă, raportat la criticile aduse de
aceasta prin cererea de recurs, Curtea reaminteşte că cererile formulate de reclamanta în
cursul anilor 2014-2017, pentru restituirea sumelor reprezentând diferenţa dintre suma
indemnizaţiilor cuvenite şi contribuţia de concedii şi indemnizaţii de asigurări sociale de
sănătate datorată de către angajator, au fost soluţionate de Casa Judeţeană de Asigurări de
Sănătate fără respectarea termenelor legale stipulate de legiuitor.
Or, art. 77 alin. (5) din Normele de aplicare a prevederilor Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 158/2005 privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate,
aprobate prin Ordinul ministrului sănătăţii şi al preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de
Sănătate nr. 60/32/2006, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 147 din 16
februarie 2006 – astfel cum a fost modificat prin Ordinul ministrului sănătăţii şi al
preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate nr. 130/351/2011 – prevede că „Pe
baza referatului aprobat se întocmesc: ordonanţarea de plată, ordinul de plată, borderoul
ordinelor de plată prevăzut în anexa nr. 14 sau, după caz, comunicarea de respingere a plăţii
prevăzută în anexa nr. 15. În termen de 30 zile de la depunerea cererii de restituire, casa de
asigurări de sănătate va efectua plata sumelor aprobate sau va transmite solicitantului
comunicarea de respingere a plăţii”.
Dispoziţiile art. 77 alin. (5) din Normele aprobate prin Ordinul nr. 60/32/2006 – astfel
cum au fost modificate Ordinul ministrului sănătăţii şi al preşedintelui Casei Naţionale de
Asigurări de Sănătate nr. 43/8/2016 – prevăd majorarea termenului de soluţionare a cererilor
la 60 de zile, stabilind că „Pe baza referatului aprobat se întocmesc: ordonanţarea de plată,
ordinul de plată, borderoul ordinelor de plată prevăzut în anexa nr. 14 sau, după caz,
comunicarea de respingere a plăţii prevăzută în anexa nr. 15. În termen de 60 zile de la
depunerea cererii de restituire, casa de asigurări de sănătate va efectua plata sumelor aprobate
sau va transmite solicitantului comunicarea de respingere a plăţii”.
În condiţiile în care cererile reclamantei au fost depuse atât anterior intrării în vigoare
a modificării operate prin Ordinul nr. 43/8/2016, cat şi ulterior adoptării acestui act normativ,
109
Curtea reţine că pârâta Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate Timiş avea obligaţia
soluţionării cererilor depuse de reclamantă în termen de 30 de zile de la înregistrarea acestora
în evidenţa autorităţii pârâte, respectiv în termenul de 60 de zile de la înregistrare.
Având în vedere depăşirea acestor termene legale de soluţionare a cererilor
reclamantei, Curtea reţine incidenţa dispoziţiilor art. 1531 din Legea nr. 287/2009 (Noul Cod
Civil), în care este legiferat principiul reparării integrale a prejudiciului, conform căruia
„Creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul
neexecutării. Prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferită de creditor şi beneficiul de care
acesta este lipsit. La stabilirea întinderii prejudiciului se ţine seama şi de cheltuielile pe care
creditorul le-a făcut, într-o limită rezonabilă, pentru evitarea sau limitarea prejudiciului.
Creditorul are dreptul şi la repararea prejudiciului nepatrimonial”.
Astfel, ca şi instanţa de fond, Curtea reţine că respectarea principiului acoperirii
integrale a prejudiciului produs prin întârzierea nejustificată a plăţii sau neplata acestuia, se
realizează nu doar prin plata drepturilor restante, ci şi prin obligarea debitorului la plata de
daune-interese, constând printre altele, în dobânda legală aferentă sumelor neplătite sau plătite
cu întârziere.
În ceea ce priveşte susţinerile pârâtei – privind respingerea acestor pretenţii ca
nejustificate – Curtea reaminteşte că reclamanta a făcut dovada depunerii cererilor de
restituire a sumelor reprezentând diferenţa dintre suma indemnizaţiilor cuvenite şi contribuţia
de concedii şi indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate datorată de către angajator, însoţită
de documente justificative.
În consecinţă, Curtea a apreciat că recursul declarat de pârâta Casa Judeţeană de
Asigurări de Sănătate Timiş este neîntemeiat, context in care l-a respins, în temeiul art. 496
alin. (1) Cod de procedură civilă (aprobat prin Legea nr. 134/2010).
Concluzionând, Curtea a admis recursul formulat de reclamantă, a casat în parte
sentința recurată şi, în rejudecare, a obligat pârâta la plata către reclamantă a dobânzii fiscale
aferentă sumelor achitate, calculată de la data scadenţei obligaţiei de restituire – expirarea
termenului de 30 de zile de la data depunerii fiecăreia dintre cererile nr. 374/17.09.2014,
372B/17.09.2014, 69538/10.10.2014, și expirarea termenului de 60 de zile de la data
depunerii fiecăreia dintre cererile 1186/22.02.2016, 1185/22.02.2016, 3371/19.05.2016,
3372/19.05.2016, 9477/19.12.2016, 2243/27.03.2017 şi 3789/01.08.2017 până la data
restituirii efective a sumelor aferente acestor cereri.
Curtea a menținut în rest dispoziţiile sentinţei recurate.

18. Recalcularea drepturilor salariale ale funcționarilor publici încadrați in

cadrul Inspectoratului Teritorial de Muncă Timiș prin includerea în salariul de baza a
cuantumului nivelului mediu al stimulentelor pe fiecare funcţie ce le-au fost acordate din
fondurile constituite în temeiul OG nr. 92/2003, OG nr. 29/2004, art. 14 alin. (1) din
Legea nr. 285/2010 (începând cu data de 01.01.2011) şi Legea nr. 116/2004. Aplicarea
majorărilor salariale de 8% şi 7,4% prevăzute de art.1 alin. (1) din OUG nr. 19/2012
începând cu data de 01.06.2012, respectiv 01.12.2012 precum şi majorarea salarială de
10% intervenita în baza OG nr. 83/2014 la totalul salariului brut rezultat din primul
110
capăt de cerere, plata diferenţelor salariale rezultate din recalculare, actualizat cu
indicele de inflaţie, precum şi plata în continuare pana la încetarea raportului de
serviciu

 Legea nr. 285/2010: art. 14 alin. (1), (2) şi (3)

 Ordinul 42/77/2011: anexa 1 lit. e)
 Legea 283/2011: art. 11 alin. (1)
 OUG 84/2012 : art. 2
 OUG 103/2013: art. 3
 OUG 83/2014: art. 3
 OUG nr.57/2015: art.5 alin. (4)
 OUG nr.99/2016: art.4 alin. (6)

Deşi art.14 alin. (1) din Legea nr. 285/2010 dispune că stimulentele, respectiv
drepturile băneşti acordate personalului din instituţiile şi autorităţile publice în temeiul OG
nr. 92/2003 şi al OG nr. 29/2004, se includ, la un nivel mediu al acestora aferent lunii
octombrie 2010, în salariul de bază pentru fiecare funcţie publică, pe categorii, clase şi grade
profesionale, în alin. (3) se instituie imperativ că aceste drepturi băneşti incluse salariului de
bază nu se majorează cu procentul de 15% reglementat la art.1 din Legea nr. 285/2010.
Este dincolo de orice evidenţă, aşadar, că legiuitorul a dorit să confere stimulentelor
un regim juridic special, distinct de cel al celorlalte componente ale salariului brut, ele
rămânând incluse în salariul de bază într-un cuantum fix fără putinţă de a fi supus majorării
cu procentul de 15%.
De-a lungul timpului, prevederile actelor normative reprezentate de dispozițiile art. 3 din
OUG nr. 103/2013, art. 3 din OUG 83/2014, art. 5 alin. (4) din OUG nr. 57/2015 şi art. 4 alin. (6)
din OUG nr. 99/2016 au menţinut acelaşi regim juridic al stimulentelor, ele, deşi incluse într-un
cuantum fix în salariul de bază, nefiind luate în calcul la stabilirea sporurilor (în speţă, finalitatea
urmărită de reclamantă fiind aceea a includerii stimulentelor în salariul de bază, iar la suma
rezultată, aplicat sporul de vechime).
Dispoziţiile exprese supra enunţate stabilesc de o manieră nesusceptibilă de interpretări
modul de calcul al sporurilor prin aplicarea lor la salariul de bază fără luarea în calculul acestuia
din urmă a stimulentelor acordate într-o sumă fixă.
Aceasta nu înseamnă că stimulentele nu se includ în salariul de bază conform art. 14 din
Legea nr. 285/2010, ci doar că ele nu se socotesc în cadrul salariului de bază pentru calcularea
sporurilor, în speţă, a celui de vechime indicat de reclamantă.

(Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal,

Decizia civilă nr. 2069 din 2 octombrie 2018,
rezumată de judecător dr. Diana Duma-Pătraşcu)

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Timiş sub nr. […]/30/2017, la data de

28.08.2017, reclamantele A... şi B..., au chemat în judecată pârâtul Inspectoratul Teritorial de
Muncă Timiş, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea
pârâtului la:

111
 - recalcularea drepturilor salariale prin includerea în salariul de baza a cuantumului
nivelului mediu al stimulentelor pe fiecare funcţie ce le-au fost acordate din fondurile
constituite în temeiul OG nr. 92/2003, OG nr. 29/2004, art. 14 alin. (1) din Legea nr.
285/2010 (începând cu data de 01.01.2011) şi Legea nr.116/2004, concretizate în adresa nr.
[…]/27.01.2011 a Inspecţiei Muncii Bucureşti, calculate începând cu 3 ani anteriori
introducerii acţiunii şi pana la data stabilirii drepturilor reprezentând pensia de asigurări
sociale şi aplicarea sporului de vechime şi altor indemnizaţii cu caracter permanent
(indemnizaţia de conducere) la salariul de baza astfel rezultat;
- aplicarea majorărilor salariale de 8% şi 7,4% prevăzute de art.1, alin. 1 din OUG nr.
19/2012 începând cu data de 01.06.2012, respectiv 01.12.2012 precum şi majorarea salarială
de 10% intervenita în baza OG nr. 83/2014 la totalul salariului brut rezultat din primul capăt
de cerere, calculate începând cu 3 ani anteriori introducerii acţiunii şi până la data stabilirii
drepturilor reprezentând pensia de asigurări sociale;
- plata diferenţelor salariale rezultate din recalculare, actualizat cu indicele de inflaţie,
precum şi plata în continuare pana la încetarea raportului de serviciu;
- stabilirea în mod direct a salariului la nivelul maxim al funcţiilor similare din cadrul
aceleiaşi categorii profesionale şi familii ocupaţionale, indiferent de instituţie sau autoritate
publică, ţinând cont de hotărârile judecătoreşti prin care s-au acordat sporurile pentru condiţii
vătămătoare, luând în considerare aplicarea Deciziei Curţii Constituţionale a României nr.
794/2015, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 1002/13.06.2018 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr.
[…]/30/2017*, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantele A…, şi B..., în
contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul Teritorial de Munca Timiș, având ca obiect - drepturi
băneşti.
Împotriva sentinţei civile nr. 1002/13.06.2018 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar
nr. […]/30/2017*, au declarat reclamantele recurente A... şi B... solicitând admiterea
recursului pendinte, casarea în tot a sentinţei atacate în sensul admiterii acţiunii, respectiv
obligarea paratului la recalcularea drepturilor salariale prin includerea în salariul de baza a
cuantumului nivelului mediu al stimulentelor pe fiecare funcţie ce le-au fost acordate din
fondurile constituite în temeiul OG nr. 92/2003, OG nr. 29/2004, art. 14 alin. (1) din Legea nr.
285/2010 (începând cu data de 01.01.2011) şi Legea nr. 116/2004, concretizate în adresa nr.
72/27.01.2011 a Inspecţiei Muncii Bucureşti, calculate începând cu 3 ani anteriori introducerii
acţiunii şi pana la data stabilirii drepturilor reprezentând pensia de asigurări sociale şi
aplicarea sporului de vechime şi altor indemnizaţii cu caracter permanent (indemnizaţia de
conducere) la salariul de baza astfel rezultat; aplicarea majorărilor salariale de 8% şi 7,4%
prevăzute de art. 1 alin. (1) din OUG nr. 19/2012 începând cu data de 01.06.2012, respectiv
01.12.2012 precum şi majorarea salarială de 10% intervenita în baza OG nr. 83/2014 la totalul
salariului brut rezultat din primul capăt de cerere, calculate începând cu 3 ani anteriori
introducerii acţiunii şi pana la data stabilirii drepturilor reprezentând pensia de asigurări
sociale; plata diferenţelor salariale rezultate din recalculare, actualizat cu indicele de inflaţie,
precum şi plata în continuare până la încetarea raportului de serviciu.

112
 Examinând legalitatea sentinţei atacate, prin prisma motivelor invocate, precum şi în
raport de prevederile art. 488 şi următoarele Noul Cod de procedură civilă, Curtea a apreciat
recursul ca fiind nefondat pentru argumentele ce succed:
Prin cererea promovata in fata instanței de contencios administrativ reclamantele A...
şi B..., in contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul Teritorial de Muncă Timiş, au solicitat
pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care sa se dispună obligarea pârâtului la:
1. recalcularea drepturilor salariale prin includerea in salariul de baza a cuantumului
nivelului mediu al stimulentelor pe fiecare funcţie ce le-au fost acordate din fondurile
constituite in temeiul OG nr. 92/2003, OG 29/2004, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 285/2010
(începând cu data de 01.01.2011) si Legea nr. 116/2004, concretizate in adresa nr.
[…]/27.01.2011 a Inspecţiei Muncii Bucureşti, calculate începând cu 3 ani anteriori
introducerii acţiunii si pana la data stabilirii drepturilor reprezentând pensia de asigurări
sociale şi aplicarea sporului de vechime şi altor indemnizaţii cu caracter permanent
(indemnizaţia de conducere) la salariul de baza astfel rezultat;
2. aplicarea majorărilor salariale de 8% si 7,4% prevăzute de art. 1, alin. (1) din OUG
nr. 19/2012 începând cu data de 01.06.2012, respectiv 01.12.2012 precum si majorarea
salarială de 10% intervenita in baza OG nr. 83/2014 la totalul salariului brut rezultat din
primul capăt de cerere, calculate începând cu 3 ani anteriori introducerii acţiunii si până la
data stabilirii drepturilor reprezentând pensia de asigurări sociale;
3. plata diferenţelor salariale rezultate din recalculare, actualizat cu indicele de inflaţie,
precum si plata in continuare pana la încetarea raportului de serviciu;
4. stabilirea in mod direct a salariului la nivelul maxim al funcţiilor similare din cadrul
aceleiaşi categorii profesionale şi familii ocupaţionale, indiferent de instituţie sau autoritate
publică, ţinând cont de hotărârile judecătoreşti prin care s-au acordat sporurile pentru condiţii
vătămătoare, luând in considerare aplicarea Deciziei Curţii Constituţionale a României nr.
794/2015.
Prin sentinţa civilă nr. 4716 din data de 06.12.2017 pronunțată în dosarul nr.
[…]/30/2017, Tribunalul Timiş a respinse acţiunea formulată de reclamante.
Împotriva sentinţei civile nr. 4716 din data de 06.12.2017 pronunțată în dosarul nr.
[…]/30/2017, reclamantele au formulat recurs.
Prin decizia civilă nr. 893 din data de 24.04.2018 pronunţată în dosarul nr.
[…]/30/2017, Curtea de Apel Timişoara a admis recursul formulat de recurentele-reclamante
A... şi B... împotriva Sentinţei civile nr. 4716 din 06.12.2017 pronunţată de Tribunalul Timiş
în dosar nr. […]/30/2017, în contradictoriu cu intimatul-pârât Inspectoratul Teritorial de
Muncă Timiş.
A casat în parte sentinţa recurată şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe, în vederea
rejudecării primelor trei capete de cerere. A menţinut în rest hotărârea recurată, în privinţa
soluţiei de respingere a capătului patru de cerere.
Prin sentința civilă nr. 1002/13.06.201, pronunțata in rejudecare, după casarea parțială,
Tribunalul Timiș a respins acțiunea reclamantelor.
Nemulțumite de aceasta soluție a primei instanțe, reclamantele au promovat din nou
calea de atac a recursului, învederând ca hotărârea data a fost pronunţata cu aplicarea greşita a

113
normelor de drept incidente in cauza si ca hotărârea cuprinde motive contradictorii sau străine
de natura cauzei dedusa judecaţii.
Curtea constata ca reclamantele au fost funcţionari publici în cadrul pârâtei ITM
Timiş, ce are calitatea de ordonator terţiar de credite şi, drept urmare, obligaţia de a acorda
toate drepturile de natură salarială ce decurg şi sunt stabilite din şi prin lege.
Reclamantelor le-au fost emise decizii de salarizare, fiind emise ca urmare a
majorărilor salariale care au avut loc în perioada ianuarie 2011.
Începând cu 01.01.2011, salariile de bază ale reclamantelor au fost majorate cu 15%,
potrivit Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri
publice.
Prin adresa nr. 72/27.01.2011, Inspecţia Muncii a comunicat ITM-urilor valoarea
medie a stimulentelor pentru fiecare funcţie şi grad sau treaptă profesională, aprobate de
ordonatorul principal de credite Ministerul Muncii, în aplicarea prevederilor art. 14 din Legea
nr. 285/2010.
În ceea ce privește soluția instanței de fond cu privire la solicitarea reclamantelor de
recalculare a drepturilor salariale prin includerea in salariul de baza a cuantumului nivelului
mediu al stimulentelor pe fiecare funcţie, Curtea apreciază ca se impune enunțarea
dispozițiilor legale incidente in aceasta materie.
În acord cu dispozițiile art. 14 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 285/2010, „Începând
cu data de 1 ianuarie 2011, pentru personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice
care beneficiază de drepturi băneşti acordate din fondurile constituite în temeiul Ordonanţei
Guvernului nr. 92/2003) privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare, şi al Ordonanţei Guvernului nr. 29/2004 pentru reglementarea unor
măsuri financiare, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 116/2004, cu
modificările şi completările ulterioare, salariile de bază, prevăzute la art. 1 alin. (1), se
calculează prin includerea în acestea a nivelului mediu a acestor drepturi băneşti aferente lunii
octombrie 2010, pentru fiecare funcţie publică, pe categorii, clase şi grade profesionale,
respectiv pentru fiecare funcţie contractuală, în funcţie de nivelul studiilor, pe grade sau trepte
profesionale. (2) Valoarea medie prevăzută la alin. (1) se calculează pentru funcţiile identice,
echivalente sau asimilate din punctul de vedere al salarizării, distinct pe fiecare ordonator
principal de credite, respectiv pe ordonator secundar de credite şi cumulat pentru ordonatorii
terţiari de credite din subordinea fiecărui ordonator principal sau, după caz, secundar de
credite. (3) Drepturile băneşti, care potrivit alin. (1) şi (2) se includ în salariul de bază, nu se
majorează cu procentul prevăzut la art. 1”.
Stimulentele s-au acordat şi ulterior datei de 01.01.2011, sub formă de sume
compensatorii, întrucât art. 14 alin. (1) din Legea nr. 285/2010 este în vigoare şi în prezent,
însă sub formă de sumă fixă – la nivelul acordat în luna octombrie 2010, funcţionarilor publici
care beneficiau în octombrie 2010 de aceste drepturi salariale, şi numai dacă îşi desfăşurau
activitatea în aceleaşi condiţii (privind administrarea creanţelor fiscale).
În ceea ce priveşte caracterul fix, nemajorat al acestui drept salarial, tribunalul a
observat in mod corect ca legiuitorul a fost consecvent sub acest aspect, fiind edificatoare
dispoziţiile anexei 1 lit. e) din Ordinul nr. 42/77/2011, art. 14 alin. (3) din Legea nr. 285/2010,
art. 11 alin. (1) din Legea nr. 283/2011, art. 2 din OUG nr. 84/2012, art. 3 din OUG nr.
114
103/2013, art. 3 din OUG nr. 83/2014, art. 5 alin. 4 din OUG nr. 57/2015, art. 1 alin. (3) din
OUG nr. 9/2017, şi art. 4 alin. (6) din OUG nr. 99/2016.
Prima instanța a reținut ca includerea în salariul de bază a stimulentelor medii,
solicitată de reclamante, nu are temei legal.
Curtea reaminteşte, în acest sens că, deşi art. 14 alin. (1) din Legea nr. 285/2010
dispune că stimulentele, respectiv drepturile băneşti acordate personalului din instituţiile şi
autorităţile publice în temeiul OG nr. 92/2003 şi al OG nr. 29/2004, se includ, la un nivel
mediu al acestora aferent lunii octombrie 2010, în salariul de bază pentru fiecare funcţie
publică, pe categorii, clase şi grade profesionale, în alin. (3) se instituie imperativ că aceste
drepturi băneşti incluse salariului de bază nu se majorează cu procentul de 15% reglementat la
art. 1 din Legea nr. 285/2010.
Este dincolo de orice evidenţă, aşadar, că legiuitorul a dorit să confere stimulentelor
un regim juridic special, distinct de cel al celorlalte componente ale salariului brut, ele
rămânând incluse în salariul de bază într-un cuantum fix fără putinţă de a fi supus majorării cu
procentul de 15%.
Curtea reţine că, potrivit dispozițiilor art. (3) din OUG nr. 103/2013, „În anul 2014,
indemnizaţiile, compensaţiile, sporurile, majorările salariilor de bază prin acordarea de clase
de salarizare suplimentare şi alte drepturi acordate potrivit actelor normative în vigoare se
stabilesc fără a lua în calcul drepturile incluse în salariul de bază conform prevederilor art. 14
din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri
publice şi ale art. 10 al art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru
completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea
unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum şi pentru instituirea altor măsuri
financiare în domeniul bugetar, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.
283/2011”.
De asemenea, prin art. 3 din OUG nr. 83/2014 se prevede că „În anul 2015,
indemnizaţiile, compensaţiile, sporurile, majorările salariilor de bază prin acordarea de clase
de salarizare suplimentare şi alte drepturi acordate potrivit actelor normative în vigoare se
stabilesc fără a lua în calcul drepturile incluse în salariul de bază conform prevederilor art. 14
din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri
publice şi art. 10 al art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru
completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea
unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum şi pentru instituirea altor măsuri
financiare în domeniul bugetar, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.
283/2011”.
Articolul 5 alin. (4) din OUG nr. 57/2015 prevede, la rândul său, că „(4) În anul 2016,
indemnizaţiile, compensaţiile, sporurile, majorările salariilor de bază prin acordarea de clase
de salarizare suplimentare şi alte drepturi acordate potrivit actelor normative în vigoare se
stabilesc fără a lua în calcul drepturile incluse în salariul de bază conform prevederilor art. 14
din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri
publice şi art. 10 al art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru
completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea
unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum şi pentru instituirea altor măsuri
115
financiare în domeniul bugetar, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.
283/2011”.
Totodată, conform art. 4 alin. (6) din OUG nr. 99/2016 privind unele măsuri pentru
salarizarea personalului plătit din fonduri publice, prorogarea unor termene, precum şi unele
măsuri fiscal-bugetare : „(6) În perioada 1 ianuarie - 28 februarie 2017, indemnizaţiile,
compensaţiile, sporurile, majorările salariilor de bază prin acordarea de clase de salarizare
suplimentare şi alte drepturi acordate potrivit actelor normative în vigoare se stabilesc fără a
lua în calcul drepturile incluse în salariul de bază potrivit prevederilor art. 14 din Legea nr.
285/2010**) şi art. 10 al art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru
completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea
unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum şi pentru instituirea altor măsuri
financiare în domeniul bugetar, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 283/2011,
cu modificările ulterioare”.
Astfel fiind, de-a lungul timpului, actele normative au menţinut acelaşi regim juridic al
stimulentelor, ele, deşi incluse într-un cuantum fix în salariul de bază, nefiind luate în calcul
la stabilirea sporurilor (în speţă, finalitatea urmărită de reclamantă fiind aceea a includerii
stimulentelor în salariul de bază, iar la suma rezultată, aplicat sporul de vechime).
Dispoziţiile exprese supra enunţate stabilesc de o manieră nesusceptibilă de
interpretări modul de calcul al sporurilor prin aplicarea lor la salariul de bază fără luarea în
calculul acestuia din urmă a stimulentelor acordate într-o sumă fixă. Aceasta nu înseamnă că
stimulentele nu se includ în salariul de bază conform art.14 din Legea nr. 285/2010, ci doar că
ele nu se socotesc în cadrul salariului de bază pentru calcularea sporurilor, în speţă, a celui de
vechime indicat de reclamantă.
Or, în acest context legislativ explicit, susţinerea reclamantelor recurente că, prin
raportare la doua soluții de jurisprudența, prin care s-a dispus calculul sporului de vechime
după includerea stimulentelor medii în salariul de bază şi văzând Decizia nr. 794/2016 a
Curţii Constituţionale, salariul ar trebui calculat prin aplicarea majorărilor la salariul de baza
incluzând stimulentele, nu poate fi primită, întrucât soluțiile de speța invocate nu se referă la
un drept salarial recunoscut prin hotărâre judecătorească, pentru a-şi găsi incidenţa decizia
prevalată a Curţii Constituţionale, ci la un mod de calcul al salariului de bază, care nu poate fi
impus instanţei de judecată în raport de o soluţie jurisprudenţială, reputat fiind că în dreptul
românesc practica judiciară nu reprezintă izvor de drept.
Decizia nr. 794/2016 a declarat neconstituţional art. 3 ind.1 alin. (1) ind. 2 din OUG
nr. 57/2015 modificată prin OUG nr. 43/2016, ceea ce înseamnă că la stabilirea nivelului
maxim al salariului de bază se vor lua în considerare nu numai drepturile salariale prevăzute
în actele normative, ci şi cele recunoscute ori stabilite prin hotărâri judecătoreşti, ipoteză ce
nu se regăseşte în speţă, unde se reclamă un alt mod de calcul al salariului de bază, respectiv,
al sporului de vechime, finalmente.
Raportat la considerentele anterior expuse, Curtea constată că instanţa de fond a
pronunţat hotărârea cu aplicarea legală a dispoziţiilor incidente în speţa si a motivat in mod
corespunzător in considerentele sentinței soluţia la care a ajuns.

116
 Astfel fiind, Curtea a constatat ca în speţă nu este incident nici un motiv de casare
dintre cele reglementate de legiuitor in art. 488 C.pr.civ., context in care a respins recursul ca
neîntemeiat.

§. Taxe şi impozite

19. Aplicare majorare impozit pe clădiri prin hotărâre a Consiliului local.

Condiţii

 Legea nr. 227/2015: art. 489

 Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal
aprobate prin H.G. nr. 1/2016 reglementează – pct. 168 al Normelor metodologice
de aplicare a Titlului IX („Impozite şi taxe locale”);
 Legea nr.422/2001: art. 36 alin. (1)
 Legea nr. 230/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de
proprietari

În acord cu prevederile art. 489 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 227/2015 privind Codul
Fiscal cu modificările şi completările ulterioare prin care „(5) Consiliul local poate majora
impozitul pe clădiri şi impozitul pe teren cu până la 500% pentru clădirile şi terenurile
neîngrijite, situate în intravilan.
(6) Criteriile de încadrare în categoria clădirilor şi terenurilor prevăzute la alin. (5)
se adoptă prin hotărâre a consiliului local”.
În cuprinsul pct. 168 lit. a) si e) al Normelor metodologice de aplicare a Titlului IX
(„Impozite şi taxe locale”) se prevede că „168. Pentru punerea în aplicare a prevederilor art.
489 alin. (5) - (8) din Codul fiscal, privind clădirile/terenurile neîngrijite situate în intravilan,
se au în vedere următoarele: a) în cazul clădirilor: stare avansată de degradare, stare de
paragină, insalubre, faţade nereparate/necurăţate/netencuite/nezugrăvite, geamuri sparte sau
alte situaţii de asemenea natură; (…) si e) „după identificarea şi evaluarea clădirii/terenului
neîngrijite/neîngrijit, prin grija compartimentului de resort din cadrul aparatului de
specialitate al primarului, proprietarul va fi somat ca pe parcursul anului fiscal prin care s-a
constatat starea clădirii/terenului, după caz, să efectueze lucrările de întreţinere/îngrijire
necesare până la sfârşitul anului respectiv şi să menţină în continuare clădirea/terenul în
stare de întreţinere/îngrijire”.
În speţă s-a procedat de către pârâtă la majorarea impozitului pe clădiri, nefiind însă,
emisă nicio somaţie sau notificare adresată asociaţiei de proprietari care administrează
imobilul din Timişoara, […], conform pct. 168 lit. e) al Normelor metodologice de aplicare a
Titlului IX din noul Cod Fiscal (Legea nr. 227/2015), pârâta invocând numai sancţionarea
contravenţională a asociaţiei de proprietari, prin procesul verbal cu nr. […]/12.08.2016
pentru încălcarea prevederilor art. 55, alin. (l), lit. b) din Legea nr. 422/2001 republicată,
privind protejarea monumentelor istorice.
117
 În privinţa efectului sancţionării contravenţionale, reamintim că acesta are menirea
constatării unei stări neconforme cu legea şi identificată la momentul întocmirii procesului-
verbal de contravenţie, fără a constitui în mod expres o somare la remedierea pentru viitor a
situaţiei care a determinat sancţionarea contravenţională.
Având în vedere totala independenţă între sancţiunile aplicabile în cazul nerespectării
obligaţiilor de întreţinere a clădirii, nu poate reţine că aplicarea sancţiunii contravenţionale
ar echivala, în speţă, cu o notificare adresată în vederea remedierii situaţiei constatate şi a
avertizării contravenientului asupra consecinţei majorării impozitului pe clădirii conform art.
489 din noul Cod fiscal. Încheierea procesului verbal de constatare şi sancţionare a
contravenţiilor poate determina, eventual, somarea contravenientului la conformarea pentru
viitor sub avertizarea că va fi pasibil, eventual, de a-i fi aplicată o nouă sancţiune
contravenţională în caz de neconformare.

(Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal,

Decizia civilă nr. 2068 din 16 octombrie 2018,
rezumată de judecător dr. Diana Duma-Pătraşcu)

Pârâtul Consiliul Local al Municipiului Timişoara a declarat recurs împotriva sentinţei

civile nr. 1082/28.06.2018, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr. […]/30/2018,
solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi rejudecând pe fond solicită
respingerea acţiunii reclamantei, ca netemeinică şi nelegală.
Recurentul consideră că, prima instanţă a pronunţat o hotărâre judecătorească nelegală
şi netemeinică, neţinând cont de dispoziţiile legale în materie şi de starea de fapt reală
dovedită cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei, şi ca atare, în temeiul art. 488 pct. 6 şi 8
N.C.pr.civ. solicită admiterea recursului, casarea hotărârii recurate, în sensul respingerii
acţiunii, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecata.
De asemenea se arată faptul ca nu este de acord cu Deciziei civile nr.
1082/28.06.2018 şi combate aceasta hotărâre judecătoreasca întrucât reclamanta face parte
din asociaţia de proprietari ai apartamentelor care alcătuiesc condominiul în litigiu.
Aşadar, Asociaţia de proprietari are drept scop administrarea şi gestionarea proprietăţii
comune care, pe lângă drepturi, impune obligaţii pentru toţi proprietarii.
În aceste condiţii, consideră că, contrar celor reţinute de instanţa de fond, asociaţia de
proprietari a fost notificată astfel că apreciază ca fiecare proprietar a luat cunoştinţa de aceste
notificări, fiind îndeplinite, astfel, condiţiile prevăzute de art. 168, partea a II-a din HG nr.
1/2016.
Recurentul solicită a se observa că, starea de neîngrijire priveşte proprietatea comună a
condominiului, iar fiecare proprietar are obligaţii în acest sens, astfel ca fiind notificată
asociaţia de proprietari automat toţi proprietarii au luat cunoştinţa de aceste notificări.
De asemenea, apreciază ca nu se poate reţine faptul că reclamantei nu i s-a dat un
răgaz până la sfârşitul anului 2017, astfel cum în mod eronat apreciază instanţa de fond,
întrucât reclamanta avea obligaţia de a se interesa despre starea în care se afla imobilul, încă
de la data la care aceasta a devenit proprietară şi în consecinţă să efectueze demersurile ce se
impun pentru înlăturarea stării de degradare şi neîngrijire a acestuia.
118
 Mai mult decât atât, apreciază ca dispoziţiile art. 168, partea a II-a din HG. nr. 1/2016
conţin prevederi care intra în contradicţie cu legea în domeniu, respectiv Codul Fiscal, aşadar
normele de aplicare adaugă la lege.
Mai mult decât atât, în conformitate cu prevederile art. 489 alin. (5) – (8)din Legea nr.
227/2015 privind Codul Fiscal cu modificările şi completările ulterioare prin care se prevăd
următoarele:
(5) Consiliul local poate majora impozitul pe clădiri şi impozitul pe teren cu până la
500% pentru clădirile şi terenurile neîngrijite, situate în intravilan.
(6) Criteriile de încadrare în categoria clădirilor şi terenurilor prevăzute la alin. (5)
se adoptă prin hotărâre a consiliului local.
(7) Clădirile şi terenurile care intră sub incidenţa alin. (5) se stabilesc prin hotărâre a
consiliului local conform elementelor de identificare potrivit nomenclaturii stradale.
(8) Hotărârile consiliului local stabilite potrivit alin. (7) au caracter individual.
Ca atare, instanţa de judecata nu poate reţine existenţa unor împrejurări legate de
starea de fapt şi de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii
actului administrativ.
Învederează instanţei că în conformitate cu dispoziţiile art. 36 alin. (2) lit. b) şi alin.
(4) lit. c) din Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică locală, „(2) Consiliul local
exercită următoarele categorii de atribuţii:
b) atribuţii privind dezvoltarea economico-socială şi de mediu a comunei,oraşului sau
municipiului;
(4) în exercitarea atribuţiilor prevăzute la alin.(2), consiliul local:
c) stabileşte şi aproba impozitele şi taxele locale, în condiţiile legii.
Faţă de textele legale invocate mai sus solicită a se aprecia că este atributul exclusiv al
instituţiei de a stabilii şi aproba impozitele şi taxele locale, având drept de apreciere şi de
decizie autonomă în acest domeniu.
În susţinerea celor mai sus relatate, invocă dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor
administraţiei publice locale, de a soluţiona şi de a gestiona, în numele şi interesul
comunităţilor locale, pe care le reprezintă, treburile publice, în condiţiile legii, în conformitate
cu art. 3 din Legea nr. 215/2001 actualizat, coroborat cu prevederile art. 45 alin. (2) lit. e), din
acelaşi act normativ, care reglementează exercitarea atribuţiilor ce îi revin Consiliului Local
de a adopta hotărâri privind stabilirea şi aprobarea impozitelor şi taxelor locale.
Totodată se arată că a fost necesară majorarea cu 400% a impozitului pe clădiri
începând cu anul 2018, pentru imobilul situat în Timişoara str. […], ca urmare a constatării
stării tehnice neîngrijite şi de degradare.
Analizând actele dosarului, criticile recurentei prin prisma dispoziţiilor art. 499 Cod de
procedură civilă (aprobat prin Legea nr. 134/2010), Curtea de Apel constată următoarele:
Cu privire la obiectul litigiului, Curtea constată că în prezenta cauză, reclamanta –
doamna A..., proprietară a imobilului situat în mun. Timişoara, […], judeţ Timiş – a solicitat,
chemând în judecată pârâţii Consiliul Local al Municipiului Timişoara, Municipiul Timişoara
prin Primar, Primarul Municipiului Timişoara:

119
 - anularea în totalitate a Hotărârii Consiliului Local al Municipiului Timişoara nr.
[…]/20.12.2017, cu privire la majorarea cu 400% a impozitului pe clădiri, începând cu anul
2018 pentru imobilul situat în Timişoara, […] şi
- suspendarea efectelor actului administrativ până la soluţionarea definitivă a acţiunii.
Ulterior, la data de 05.04.2018, reclamanta şi-a precizat acţiunea în sensul că renunţă
la judecarea cererii de suspendare a executării Hotărârii Consiliului Local al Municipiului
Timişoara nr. […] /20.12.2017, datorită faptului că hotărârea şi-a produs efectele, în sensul în
care la data de 28.03.2018 a plătit impozitul majorat cu 400 %.
Totodată, reclamanta a solicitat şi obligarea pârâţilor, în conformitate cu art. 182 şi art.
183 din Legea nr. 207/2015, la plata dobânzii de 0,02 %/zi pentru sumele plătite în plus,
începând cu data de 29.03.2018 până la data plăţii, şi la plata eventualelor majorări de
întârziere în cuantum de 1% pentru fiecare lună sau fracţiune de lună începând cu a 31-a zi de
la comunicarea hotărârii definitive a instanţei.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că în expunerea de motive a Primarului
Municipiului Timişoara la baza Hotărârea Consiliului Local nr. […]/20.12.2017 stau art.489
alin. (5) – (8) din Legea nr. 227/2015. punctul 168 din Normele Metodologice de aplicare a
prevederilor Codului Fiscal, Hotărârea Consiliului Local nr. 314/28.07.2017 prin care au fost
modificate Anexele 1 şi 2 ale Hotărârea Consiliului Local nr. […] /20.12.2016 acestea nu sunt
respectate.
În conformitate cu Hotărârea Consiliului Local Timişoara nr. […] /20.12.2016
modificată prin H.C.L. nr. […]/28.07.2017, fisa de evaluare (Anexa nr. lb) este întocmită în
mod oneros în ceea ce priveşte imobilul situat în Timişoara, […], la punctul 4 din Fisa de
evaluare întocmită şi asumată în parte de membrii comisiei mixte (3 din 6) imobilului în cauză
i se atribuie punctajul 2, cu toate că la pagina 4 din aceiaşi fişă la capitolul „Calculul
punctajului în urma evaluării" în cadrul căruia se găseşte ,,Punctajul de referinţa" scrie
„construcţiile care nu sunt împrejmuite nu vor putea fi evaluate din punct de vedere al
împrejmuirii”.
Se mai arată că imobilul a acumulat un punctaj de 51 puncte în loc de 49 puncte, fiind
încadrat la categoria 2, supraimpozitare cu 400% în loc să fie încadrat la categoria 1.
supraimpozitare cu 300%.
Reclamanta a mai învederat că, în baza unor fotografii imobilului i s-a atribuit şi o
împrejmuire, deşi la o evaluare ar trebui să existe şi un minim de documente, un Extras de
Carte Funciară.
Împrejmuirea imaginară a Comisiei mixte costa 2 puncte exact cât este diferenţa intre
supraimpozitarea de la 300% la 400%, evaluându-se în mod oneros.
Fişa de evaluare care stă la baza notei de constatare, fiind semnată, asumată doar de 3
din cei 6 membri ai Comisiei mixte, neîntrunind o majoritate simplă.
Se mai învederează că în procedura cadru privind majorarea impozitului pe clădirile
neîngrijite/degradate situate în intravilan se face referire la secretarul comisiei, care pe hârtie
are un roi important, în fapt acesta pare-se că lipseşte, nefiind menţionat în niciunul din
documentele care stau la baza hotărârii.
Reclamanta a mai invocat şi prevederile O.G. nr. 24/2011, ale punctului 168 din
Normele Metodologice de aplicare a prevederilor Codului Fiscal, lit. E).
120
 Reclamanta a mai apreciat că membrii comisiei de evaluare nu au calitatea
profesională de a evalua nici măcar la vedere aspectul vreunei clădiri, deoarece în cazul
imobilului din Timişoara, […], ca şi în alte cazuri (evaluări) similare aceasta comisie a greşit
prin faptul ca nu evaluează doar proprietatea pe care o deţine, evaluează şi alte proprietăţi care
nu-i aparţin.
Se mai arată că, somaţia de la Anexa 1c şi Nota de constatare finală nu a fost
comunicată nici reclamantei şi nici altor proprietari al imobilului în cauză.
Deşi din procedura cadru rezultă foarte clar etapele care trebuie parcurse şi actele care
trebuie întocmite de Comisie în vederea finalizării documentaţiei care stă la baza propunerii
de adoptare a HCL nr. […] /2017, lipsesc documente iar dosarul este incomplet.
Prin hotărârea recurată, Tribunalul Timiş:
- a luat act de renunţarea reclamantei la cererea de suspendare a executării Hotărârea
C.L.M. Timişoara nr. […] /20.12.2017.
- a admis în parte acţiunea reclamantei A...;
- a anulat în parte Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Timişoara nr. […] din
data de 20.12.2017 privind aprobarea majorării cu 400% a impozitului pe clădiri începând cu
anul 2018, pentru imobilul situat în Timişoara, str. […], ca urmare a constatării stării tehnice
neîngrijite, cu privire la reclamanta A..., menţionată în anexa hotărârii ca proprietară a
apartamentelor nr. 6, 7 şi 8;
- a respins în rest cererea;
- a obligat pârâţii la plata către reclamantă a sumei de 70 lei, cu titlu de cheltuieli de
judecată.
În recurs, pârâtul Consiliul Local al Municipiului Timişoara a reiterat motivele
invocate prin întâmpinare dedusă la judecata în primă instanţă, învederând legalitatea emiterii
Hotărârii Consiliului Local al Municipiului Timişoara nr. […] /20.12.2017, apreciind că
instanţa de fond nu a ţinut cont de dispoziţiile legale în materie şi de starea de fapt reală
dovedită cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei, şi ca atare, în temeiul art. 488 pct. 6 şi 8 Cod
de procedură civilă, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate, în sensul
respingerii acţiunii, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
În privinţa dispoziţiilor legale aplicabile în speţă, Curtea constată că art. 489 din noul
Cod Fiscal (Legea nr. 227/2015) reglementează „Majorarea impozitelor şi taxelor locale de
consiliile locale sau consiliile judeţene”, având următorul conţinut:
„(1) Autoritatea deliberativă a administraţiei publice locale, la propunerea autorităţii
executive, poate stabili cote adiţionale la impozitele şi taxele locale prevăzute în prezentul
titlu, în funcţie de următoarele criterii: economice, sociale, geografice, precum şi de
necesităţile bugetare locale, cu excepţia taxelor prevăzute la art. 494 alin. (10) lit. b) şi c).
(2) Cotele adiţionale stabilite conform alin. (1) nu pot fi mai mari de 50% faţă de
nivelurile maxime stabilite în prezentul titlu.
(3) Criteriile prevăzute la alin. (1) se hotărăsc de către autoritatea deliberativă a
administraţiei publice locale.
(4) Pentru terenul agricol nelucrat timp de 2 ani consecutiv, consiliul local poate
majora impozitul pe teren cu până la 500%, începând cu al treilea an, în condiţiile stabilite
prin hotărâre a consiliului local.
121
 (5) Consiliul local poate majora impozitul pe clădiri şi impozitul pe teren cu până la
500% pentru clădirile şi terenurile neîngrijite, situate în intravilan.
(6) Criteriile de încadrare în categoria clădirilor şi terenurilor prevăzute la alin. (5) se
adoptă prin hotărâre a consiliului local.
(7) Clădirile şi terenurile care intră sub incidenţa alin. (5) se stabilesc prin hotărâre a
consiliului local conform elementelor de identificare potrivit nomenclaturii stradale.
(8) Hotărârile consiliului local stabilite potrivit alin. (7) au caracter individual”.
De asemenea, Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul
fiscal aprobate prin H.G. nr. 1/2016 reglementează – la pct. 168 al Normelor metodologice de
aplicare a Titlului IX („Impozite şi taxe locale”) – următoarele:
„168. Pentru punerea în aplicare a prevederilor art. 489 alin. (5) - (8) din Codul fiscal,
privind clădirile/terenurile neîngrijite situate în intravilan, se au în vedere următoarele:
a) în cazul clădirilor: stare avansată de degradare, stare de paragină, insalubre, faţade
nereparate/necurăţate/netencuite/nezugrăvite, geamuri sparte sau alte situaţii de asemenea
natură;
b) în cazul terenurilor: stare de paragină, acoperit de buruieni, părăsit/abandonat,
insalubre, neefectuarea curăţeniei în curţi, neîntreţinerea/nerepararea împrejmuirilor sau alte
situaţii de asemenea natură;
c) fac excepţie de la majorarea impozitului pentru clădirile/terenurile neîngrijite
proprietarii care deţin autorizaţie de construire/desfiinţare valabilă, în vederea
construirii/renovării/demolării/amenajării terenului şi au anunţat la Inspectoratul de Stat în
Construcţii şi la autoritatea publică locală începerea lucrărilor;
d) în vederea identificării clădirilor/terenurilor neîngrijite de pe raza unităţii
administrativ-teritoriale, se împuternicesc angajaţii din cadrul aparatului de specialitate al
primarului, cu atribuţii în acest sens, să efectueze verificări pe raza unităţii administrativ-
teritoriale şi să întocmească fişa de evaluare şi nota de constatare;
e) după identificarea şi evaluarea clădirii/terenului neîngrijite/neîngrijit, prin grija
compartimentului de resort din cadrul aparatului de specialitate al primarului, proprietarul va
fi somat ca pe parcursul anului fiscal prin care s-a constatat starea clădirii/terenului, după caz,
să efectueze lucrările de întreţinere/îngrijire necesare până la sfârşitul anului respectiv şi să
menţină în continuare clădirea/terenul în stare de întreţinere/îngrijire;
f) dacă pe parcursul anului respectiv proprietarul clădirii/terenului s-a conformat
somaţiei, se încheie proces-verbal de conformitate. În cazul intervenţiilor pe monumente
istorice, clădiri şi terenuri din zonele de protecţie a monumentelor istorice şi din zonele
construite protejate, procesul-verbal face referire la conformarea lucrărilor cu avizul
Ministerului Culturii, respectiv al serviciilor deconcentrate ale acestuia, potrivit prevederilor
legii;
g) dacă, după expirarea termenului acordat, se constată că proprietarul nu a efectuat
lucrările de întreţinere/îngrijire necesare, persoanele prevăzute la lit. d) vor încheia o notă de
constatare în care va fi consemnată menţinerea clădirii/terenului în categoria celor
considerate, conform prezentei proceduri, ca fiind neîngrijite. În acest caz, la sesizarea
compartimentului de specialitate, primarul unităţii administrativ-teritoriale va propune spre
adoptare consiliului local proiectul de hotărâre de majorare a impozitului pentru imobilul
122
respectiv. În municipiul Bucureşti, această atribuţie revine consiliilor locale ale sectoarelor.
Hotărârea are caracter individual, va cuprinde elementele de identificare privind zona în
cadrul localităţii, respectiv elementele de identificare potrivit nomenclaturii stradale, precum
şi datele de identificare ale contribuabilului. Organul fiscal local va opera majorarea în
evidenţele fiscale, va emite şi va comunica actul administrativ fiscal în baza hotărârii
consiliului local;
h) în cazul în care proprietarul unei clădiri sau al unui teren neîngrijit înstrăinează
imobilul respectiv înaintea termenului la care trebuia să efectueze lucrările de
întreţinere/îngrijire necesare, se reia procedura de la lit. d), pe numele noului proprietar;
i) majorarea impozitului pe clădiri/teren în cazul clădirii neîngrijite şi/sau al terenului
neîngrijit nu înlocuieşte sancţiunile şi nici nu exonerează de răspundere în ceea ce priveşte
aplicarea prevederilor:
(i) Ordonanţei Guvernului nr. 21/2002 privind gospodărirea localităţilor urbane şi
rurale, aprobate cu modificări şi completări prin Legea nr. 515/2002;
(ii) art. 75 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare;
(iii) oricăror altor reglementări în această materie”.
Examinând hotărârea recurată prin prisma motivelor de recurs, Curtea de Apel observă
că dispoziţiile pct. 168 lit. e) al Normelor metodologice de aplicare a Titlului IX („Impozite şi
taxe locale”) prevăd că „după identificarea şi evaluarea clădirii/terenului neîngrijite/neîngrijit,
prin grija compartimentului de resort din cadrul aparatului de specialitate al primarului,
proprietarul va fi somat ca pe parcursul anului fiscal prin care s-a constatat starea
clădirii/terenului, după caz, să efectueze lucrările de întreţinere/îngrijire necesare până la
sfârşitul anului respectiv şi să menţină în continuare clădirea/terenul în stare de
întreţinere/îngrijire”.
Or, instanţa de fond a sesizat corect că, în speţă, nu a fost emisă o somaţie adresată
proprietarilor imobilului situat în Municipiul Timişoara, str. […], iar autoritatea pârâtă a
invocat faptul că Asociaţia de proprietari de la imobilul din Timişoara, str. […] a fost
sancţionată contravenţional prin procesul verbal cu nr. […] /12.08.2016 pentru încălcarea
prevederilor art. 55, alin. (l), lit. b) din Legea nr. 422/2001 republicată, privind protejarea
monumentelor istorice, text conform căruia „Constituie contravenţii la regimul de protejare a
monumentelor istorice următoarele fapte, dacă, potrivit legii, nu constituie infracţiuni:
b) încălcarea de către proprietar sau de către titularul dreptului de administrare a unui
monument istoric a obligaţiilor prevăzute la art. 36”;
Curtea observă însă că art. 36 alin. (1) din Legea nr. 422/2001 prevede mai multe
categorii de obligaţii în sarcina proprietarilor de imobile monument istoric, prevăzând că „În
scopul protejării monumentelor istorice proprietarii şi titularii dreptului de administrare sau ai
altor drepturi reale asupra monumentelor istorice sunt obligaţi:
a) să întreţină, să folosească şi să exploateze imobilul numai cu respectarea
prevederilor prezentei legi şi a Obligaţiei privind folosinţa monumentului istoric, conform art.
17;

123
 b) să asigure paza, integritatea şi protecţia monumentelor istorice, să ia măsuri pentru
prevenirea şi stingerea incendiilor, să asigure efectuarea lucrărilor de conservare, consolidare,
restaurare, reparaţii curente şi de întreţinere a acestora în condiţiile legii;
c) să înştiinţeze de urgenţă, în scris, direcţia pentru cultură, culte şi patrimoniul
cultural naţional judeţeană, respectiv a municipiului Bucureşti, precum şi primarul oraşului ori
al comunei respective despre orice modificări sau degradări în starea fizică a monumentelor
istorice deţinute şi aflate în teritoriul unităţii administrativ-teritoriale;
d) să înştiinţeze de urgenţă, în scris, direcţia pentru cultură, culte şi patrimoniul
cultural naţional judeţeană, respectiv a municipiului Bucureşti, precum şi primarul oraşului
sau al comunei respective despre descoperirea întâmplătoare a oricăror construcţii, elemente
de construcţii, a unor piese de inventar fix ori mobil sau a unui vestigiu arheologic necunoscut
anterior, asigurând păstrarea descoperirilor în condiţiile legii, până la sosirea delegatului
instituţiei de specialitate, dar nu pentru mai mult de 15 zile;
e) să asigure, în condiţiile legii, accesul specialiştilor desemnaţi de Ministerul Culturii
şi Cultelor sau de direcţiile pentru cultură, culte şi patrimoniul cultural naţional, în vederea
constatării stării de conservare sau pentru efectuarea de cercetări, inclusiv arheologice, de
expertizare a monumentelor istorice şi pentru operaţiunile de evidenţă;
f) în cazul în care solicită descărcarea imobilului de sarcină arheologică, să finanţeze
săpătura, cercetarea arheologică, elaborarea documentaţiei aferente, conservarea şi protejarea
eventualelor vestigii descoperite cu ocazia efectuării cercetării arheologice;
g) să obţină avizele prevăzute de lege pentru toate intervenţiile prevăzute la art. 23;
h) să asigure efectuarea lucrărilor de conservare, consolidare, restaurare, precum şi a
oricăror alte lucrări, conform prevederilor legale, numai de către persoane fizice sau juridice
atestate în acest sens şi să prevadă în contracte condiţiile şi termenele de execuţie cuprinse în
avizul de specialitate;
i) să respecte toate condiţiile şi termenele de execuţie cuprinse în avizul de specialitate
atunci când execută ei înşişi lucrări de întreţinere curentă sau orice alte intervenţii, conform
prevederilor prezentei legi;
j) să permită, pe baza prevederilor contractuale, executarea intervenţiilor asupra
monumentelor istorice deţinute, în cazul în care acestea sunt iniţiate şi finanţate de persoane
juridice abilitate în condiţiile prezentei legi;
k) să permită montarea şi să întreţină însemnul distinctiv care marchează calitatea de
monument istoric a imobilului;
l) să obţină avizul direcţiei pentru cultură, culte şi patrimoniul cultural naţional
judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, şi să asigure pe propria răspundere condiţii
corespunzătoare de vizitare, fotografiere, filmare, reproducere şi de publicitate în cazul în
care, la solicitarea lor, proprietarii introduc monumentele istorice în circuit public;
m) să comunice direcţiei pentru cultură, culte şi patrimoniul cultural naţional judeţene,
respectiv a municipiului Bucureşti, orice schimbare a titularului dreptului de proprietate, de
administrare sau a altor drepturi reale, după caz, asupra monumentelor istorice.”
Admiţând că Asociaţia de proprietari de la imobilul din Timişoara, str. […] a fost
sancţionată pentru neîndeplinirea obligaţiei prevăzute de art. 36 alin. (1) lit. b) din Legea nr.
422/2001 – respectiv a obligaţiei conform căreia trebuia „să asigure paza, integritatea şi
124
protecţia monumentelor istorice, să ia măsuri pentru prevenirea şi stingerea incendiilor, să
asigure efectuarea lucrărilor de conservare, consolidare, restaurare, reparaţii curente şi de
întreţinere a acestora în condiţiile legii;”, Curtea observă că sancţionarea contravenţională a
asociaţiei de proprietari nu echivalează cu somarea proprietarilor imobilului la efectuarea
lucrărilor de renovare imputate reclamantei şi care au determinat majorarea impozitului
contestată în speţă.
În acest sens, remarcând că nu reclamanta a fost sancţionată contravenţional, ci
asociaţia de proprietari care administrează condominiul în care este situat imobilul
proprietatea reclamantei, Curtea subliniază că Legea nr. 230/2007 privind înfiinţarea,
organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 490 din 23 iulie 2007 – care a fost abrogată prin Legea nr. 196/2018
din 20 iulie 2018 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari şi
administrarea condominiilor, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 660 din 30 iulie
2018, dar care a fost în vigoare la momentul sancţionării contravenţionale a asociaţiei de
proprietari din speţă – prevedea la art. 2 că „În condiţiile art. 1, datorită stării de indiviziune
forţată, proprietarii au obligaţia să ia măsuri cu privire la drepturile şi obligaţiile comune ce le
revin tuturor asupra proprietăţii comune. În acest scop, proprietarii se pot asocia în asociaţii
de proprietari cu personalitate juridică”.
De asemenea, conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 230/2007, „Asociaţia de
proprietari are drept scop administrarea şi gestionarea proprietăţii comune care, pe lângă
drepturi, impune obligaţii pentru toţi proprietarii”.
De asemenea, art. 2 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 230/2007
privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea asociaţilor de proprietari, aprobate prin
Hotărârea Guvernului nr. 1.588 din 19 decembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial, Partea
I, nr. 43 din 18 ianuarie 2008 (denumite în continuare Normele metodologice) are următorul
conţinut:
„(1) În scopul reprezentării şi susţinerii intereselor comune ale proprietarilor, legate de
folosirea bunurilor aflate în proprietate comună indiviză din clădirea ce alcătuieşte un
condominiu, proprietarii apartamentelor şi ai spaţiilor cu altă destinaţie decât aceea de
locuinţă se pot constitui în asociaţii de proprietari.
(2) Asociaţia de proprietari este forma de asociere autonomă, de organizare şi de
reprezentare a intereselor comune a majorităţii proprietarilor unui condominiu, cu
personalitate juridică, fără scop patrimonial, înfiinţată în condiţiile prevăzute de lege”.
Din dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 230/2007 rezultă obligaţia proprietarilor de
apartamente din condominii (clădirile de locuinţe aflate în proprietatea a cel puţin 3 persoane
fizice sau juridice) de a lua măsuri cu privire la drepturile şi obligaţiile comune ce le revin
tuturor asupra proprietăţii comune, sens în care se pot organiza în asociaţii de proprietari.
Asociaţia de proprietari – care are drept scop, conform art. 4 alin. (1) din Legea nr.
230/2007, „administrarea şi gestionarea proprietăţii comune” – reprezintă, conform art. 2 alin.
(2) din Normele metodologice citate, „forma de asociere autonomă, de organizare şi de
reprezentare a intereselor comune a majorităţii proprietarilor unui condominiu”, fiind
înfiinţată „în scopul reprezentării şi susţinerii intereselor comune ale proprietarilor, legate de

125
folosirea bunurilor aflate în proprietate comună indiviză din clădirea ce alcătuieşte un
condominiu”.
Din dispoziţiile legale citate rezultă clar faptul că asociaţia de proprietari
administrează imobilul în numele proprietarilor – membri ai asociaţiei – iar nu în nume
propriu, întrucât asociaţia nu este deţinătoarea dreptului de proprietate asupra imobilului
administrat. De asemenea, rezultă cu evidenţă că, întrucât asociaţia de proprietari este
înfiinţată „în scopul reprezentării … intereselor comune ale proprietarilor, legate de folosirea
bunurilor aflate în proprietate comună indiviză”, aceasta reprezintă forma de asociere a
proprietarilor apartamentelor şi nu poate fi disociată de aceştia în îndeplinirea obligaţiilor
legale privind administrarea imobilului respectiv.
De aceea, nu se poate reţine că notificarea asociaţiei de proprietari nu ar echivala cu o
notificare a înşişi proprietarilor membri ai acelei asociaţii şi ale căror interese comune sunt
reprezentate de asociaţia de proprietari respectivă.
În acest sens, Curtea admite că o notificare a asociaţiei de proprietari efectuată
conform art. 489 din noul Cod Fiscal (Legea nr. 227/2015) echivalează cu o notificare
adresată tuturor proprietarilor membri ai asociaţiei de proprietari notificate, în ceea ce priveşte
îndeplinirea obligaţiilor legate de administrarea imobilului şi proprietăţii comune ce incumbă
respective asociaţii.
Cu toate acestea, Curtea observă că în speţă nu a fost emisă nicio somaţie sau
notificare adresată asociaţiei de proprietari care administrează imobilul din Timişoara, str.
Take Ionescu nr. 71, conform pct. 168 lit. e) al Normelor metodologice de aplicare a Titlului
IX din noul Cod Fiscal (Legea nr. 227/2015), pârâta invocând numai sancţionarea
contravenţională a asociaţiei de proprietari, prin procesul verbal cu nr. […] /12.08.2016
pentru încălcarea prevederilor art. 55, alin. (l), lit. b) din Legea nr. 422/2001 republicată,
privind protejarea monumentelor istorice.
În privinţa efectului sancţionării contravenţionale, Curtea observă că acesta are
menirea constatării unei stări neconforme cu legea şi identificată la momentul întocmirii
procesului-verbal de contravenţie, fără a constitui în mod expres o somare la remedierea
pentru viitor a situaţiei care a determinat sancţionarea contravenţională. Chiar dacă s-ar
admite că aplicarea sancţiunii contravenţionale ar echivala cu o somare indirectă a
contravenientului la a se conforma pentru viitor şi la a remedia deficienţa constatată prin
procesul verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor, Curtea observă că din acest
proces-verbal nu rezultă care ar fi sancţiunile pasibile a fi aplicate în cazul neconformării
contravenientului în viitor. Prin urmare, nu se poate reţine că o astfel de somare – prin
aplicarea sancţiunii contravenţionale – ar echivala cu avertizarea contravenientului asupra
consecinţelor fiscale (de majorare a impozitului clădirii nerenovate), consecinţe pe care le
implică aplicarea art. 489 din noul Cod fiscal şi asupra cărora contravenientul ar trebui să fie
avertizat în mod explicit.
Curtea subliniază totala independenţă între sancţiunile aplicabile în cazul nerespectării
obligaţiilor de întreţinere a clădirii (sancţiuni contravenţionale, majorarea impozitului etc.),
astfel cum prevede pct. 168 lit. i) al Normelor metodologice de aplicare a Titlului IX din noul
Cod Fiscal: „majorarea impozitului pe clădiri/teren în cazul clădirii neîngrijite şi/sau al

126
terenului neîngrijit nu înlocuieşte sancţiunile şi nici nu exonerează de răspundere în ceea ce
priveşte aplicarea prevederilor:
(i) Ordonanţei Guvernului nr. 21/2002 privind gospodărirea localităţilor urbane şi
rurale, aprobate cu modificări şi completări prin Legea nr. 515/2002;
(ii) art. 75 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare;
(iii) oricăror altor reglementări în această materie”.
Având în vedere totala independenţă între sancţiunile aplicabile în cazul nerespectării
obligaţiilor de întreţinere a clădirii, Curtea nu poate reţine că aplicarea sancţiunii
contravenţionale ar echivala, în speţă, cu o notificare adresată în vederea remedierii situaţiei
constatate şi a avertizării contravenientului asupra consecinţei majorării impozitului pe
clădirii conform art. 489 din noul Cod fiscal. Încheierea procesului verbal de constatare şi
sancţionare a contravenţiilor poate determina, eventual, somarea contravenientului la
conformarea pentru viitor sub avertizarea că va fi pasibil, eventual, de a-i fi aplicată o nouă
sancţiune contravenţională în caz de neconformare.
Prin urmare, Curtea reţine că în speţă nu s-a dovedit îndeplinirea obligaţiei prealabile
de notificare a reclamantei – în calitate de proprietară a unor apartamente situate în
condominiul din Timişoara, str. Take Ionescu nr. 71 – în sensul dispoziţiilor pct. 168 lit. e) al
Normelor metodologice de aplicare a Titlului IX („Impozite şi taxe locale”), aprobate prin
H.G. nr. 1/2016.
Nefiind respectată această procedură prealabilă de notificare, rezultă caracterul nelegal
al întregii proceduri de stabilire a impozitului majorat în sarcina reclamantei – constatare faţă
de care soluţia instanţei de fond este în conformitate cu dispoziţiile legale citate.
În consecinţă, Curtea a respins recursul formulat ca neîntemeiat.

20. Termenul de prescripţie a dreptului de a stabili creanţe fiscale

- Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală: art. 347

- OG nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală: art. 91 alin. (1) şi alin.(2)
- Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală: art.118 alin.(4)
- OG nr. 92/2003: art. 23
- Legea nr. 571/2003: art. 134

Dreptul organului fiscal de a stabili şi a determina obligaţia fiscală datorată trebuie

exercitat într-un termen de prescripţie de 5 ani, care începe să curgă de la data de 1 ianuarie
a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală, adică anul următor celui în care s-a
constituit baza de impunere generatoare a creanţei fiscale.
Curtea constată că pentru veniturile realizate de reclamantă în anul 2010 si pentru
operaţiunile taxabile, supuse TVA, efectuate de reclamantă în anul 2010, baza de impunere s-
a constituit în anul 2010, astfel incit in ceea ce privește impozitul pe venit suplimentar datorat
pentru venitul realizat din activităţi independente şi contribuţia de asigurări sociale de
sănătate (CASS) aferentă venitului suplimentar, baza de impunere se constituie în momentul
127
efectuării operaţiunii generatoare de venit, si anume in cazul de fata in cursul anului 2010 iar
în privința TVA stabilită suplimentar pentru trimestrul IV al anului 2010, baza de impunere
s-a constituit tot în anul 2010.
Nu pot fi primite susținerile paratei în sensul că dreptul organelor fiscale de a stabili
obligațiile fiscale se naște la data la care a expirat termenul legal de depunere a declaraţiei
fiscale pentru perioada respectivă, câtă vreme nu exista nici o dispoziție legala care să
fundamenteze o astfel de aserțiune.
Legiuitorul nu a legat începutul curgerii termenului de prescripţie a dreptului de
stabilire a creanţelor fiscale de data declarării venitului impozabil sau a depunerii decontului
de TVA.
Astfel fiind, Curtea concluzionează că venitul impozabil aferent anului 2010 s-a
născut în anul 2010, prin urmare, termenul de prescripţie a început să curgă la data de 1
ianuarie 2011, iar termenul de prescripţie în privinţa impozitului pe venit suplimentar datorat
pentru venitul realizat din activităţi independente în anul 2010 şi contribuţia de asigurări
sociale de sănătate aferentă venitului suplimentar s-a împlinit la data de 31 decembrie 2015.

(Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal,

Decizia civilă nr. 1821 din 2 octombrie 2018,
rezumată de judecător dr. Diana Duma-Pătraşcu)

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş în data de

06.03.2018 sub dosarul cu numărul […]/30/2018, reclamanta A..., în contradictoriu cu pârâţii
ANAF – Direcția Generala Regionala a Finanțelor Publice Timisoara – Serviciul Soluționare
Contestații I, ANAF – Direcția Generala Regionala a Finanțelor Publice Timisoara - Agenția
Județeană a Finanțelor Publice Timiș în baza art. 281 din Legea nr. 207/2015 privind Codul
de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare şi art. 11 alin. (1) lit. a) din
Legea 554/2004 privind contenciosul administrativ a solicitat instanţei: anularea Deciziei nr.
3326 din 30 august 2017 privind soluţionarea contestaţiei nr. TMR_DGR 11966/16.03.2017
emisă de ANAF – DGRFPT – Serviciul soluţionare contestaţii I; de respingere ca
neîntemeiată a contestaţiei, care a fost comunicată la 7 septembrie 2017 ca fiind nelegală şi
netemeinică; anularea, în ceea ce priveşte taxele şi impozitele suplimentare stabilite cu
încălcarea termenului de prescripţie a dreptului de a stabili creanţe fiscale în cuantum total de
17.791 lei principalul, cu accesoriile aferente, a următoarelor acte administrativ fiscale:
Decizia de Impunere privind impozitul pe venit stabilit suplimentar de plată de inspecţia
fiscală pentru persoane fizice care desfăşoară activităţi independente în mod individual şi/sau
într-o formă de asociere, cu nr. de înregistrare 11973/27.12.2016 emisă de ANAF – DGRFP
Timișoara – Administrația Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş – Serviciul Inspecţie Fiscală
Persoane Fizice I şi comunicată la 13 ianuarie 2017, precum şi Decizia de Impunere privind
taxa pe valoarea adăugată şi alte obligaţii fiscale stabilite de inspecţia fiscală la persoane
fizice care realizează venituri impozabile din activităţi economice cu nr. de înregistrare
11973/27.12.2016 emisă de ANAF – DGRFP Timişoara – Administraţia Judeţeană a
Finanţelor Publice Timiş – Serviciul Inspecţie Fiscală Persoane Fizice 1 şi comunicată la 13
ianuarie 2017; Raportul de inspecţie fiscală încheiat la data de 22.12.2016, având nr. de
128
înregistrare la Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş
TMG_AIRF_11973/27.12.2016 („Raportul de Inspecţie Fiscală” sau „RIF” -); restituirea
taxelor şi impozitelor stabilite cu încălcarea termenului de prescripţie a dreptului de a stabili
creanţe fiscale, cu dobânzile cuvenite conform C.pr.fisc., precum şi obligarea pârâtelor la
plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 933/31.05.2018 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr.
[…]/30/2018 a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta A... în contradictoriu cu pârâtele
Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timișoara și Administrația Judeţeană a
Finanţelor Publice Timiş şi în consecinţă: a anulat Decizia de soluţionare a contestaţiei nr.
3326/30.08.2017.
A anulat în parte Decizia de impunere nr. 11973/27.12.2016 privind impozitul pe venit
stabilit suplimentar de plată de inspecţia fiscală pentru persoane fizice care desfăşoară
activităţi independente în mod individual şi/sau într-o formă de asociere şi Decizia de
impunere nr. 11973/27.12.2016 privind taxa pe valoare adăugată şi alte obligaţii fiscale
stabilite de inspecţia fiscală la persoane fizice care realizează venituri impozabile din activităţi
economice nedeclarate organelor fiscale, precum şi raportul de raportul de inspecţie fiscală
din data de 22.12.2016, în ceea ce priveşte următoarele taxe şi impozite stabilite cu încălcarea
termenului de prescripţie a dreptului organului fiscal de a stabili creanţe fiscale: suma de
13.143 lei reprezentând impozit pe venit stabilit suplimentar pentru anul 2010, suma de 4.517
lei reprezentând contribuţie de asigurări sociale de sănătate (CASS) aferentă venitului net
stabilit suplimentar pentru anul 2010 şi suma de 131 lei reprezentând TVA stabilit
suplimentar pentru anul 2010.
A obligat pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timișoara Și
Administrația Judeţeană A Finanţelor Publice Timiş să restituie reclamantei sumele de bani
achitate de aceasta în temeiul deciziilor de impunere anulate şi să plătească dobânzile aferente
respectivelor sume de bani, de la data depunerii contestaţiei administrative la organul fiscal
(16.03.2017) şi până la data restituirii efective.
A luat act de faptul că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Împotriva sentinţei civile nr. 933/31.05.2018 pronunţată de Tribunalul Timiş a
declarat recurs pârâta recurentă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş în nume
propriu şi în reprezentarea Direcției Generale Regionala a Finanțelor Publice Timișoara
solicitând admiterea recursului, casarea în parte a Sentinţei civile nr. 933/31,05.2018
pronunţata de Tribunalul Timiş în dosar nr. […]/30/2018 şi rejudecând cauza să se dispună
respingerea actinii reclamantei cu consecinţa menţinerii actelor administrative contestate,
respectiv menţinerea Deciziei nr. 3326/30.08.2017 privind soluţionarea contestaţiei prealabile
şi menţinerea în parte a Deciziei de impunere nr. 11973/27.12.2016 şi în ceea ce priveşte
suma de 13.143 lei reprezentând impozit pe venit stabilit suplimentar pentru anul 2010, suma
de 4517 lei reprezentând contribuţie de asigurări sociale de sănătate aferenta venitului net
stabilit suplimentar pentru anul 2010 şi suma de 131 lei reprezentând TVA stabilit
suplimentar pentru anul 2010 şi exonerarea paratelor de la plata cheltuielilor de judecată.
Pârâta invocă ca şi motiv de nelegalitate în susţinerea cererii de recurs prevederile art.
488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, hotărârea fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită
a normelor de drept material. Consideră că, hotărârea judecătorească recurată pronunţată de
129
Tribunalul Timiş, este netemeinică şi nelegală, fiind criticabilă sub aspectul următoarele
motive:
În ceea ce priveşte prescripţia dreptului organului de inspecţie, fiscală de a stabili în
sarcina sa obligaţii suplimentare de natura TVA, a impozitului pe venit, şi a contribuţiei la
asigurările sociale de sănătate pentru perioada supusă verificării, se arată că în drept sunt
incidente dispozițiile art. 347 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală,
conform cărora „(1)Termenele în curs la data intrării în vigoare a prezentului cod se
calculează după normele legale în vigoare la data când au început să curgă.
(2) Cauzele de întrerupere sau suspendare a termenului de prescripţie se supun legii în
vigoare la data la care acestea au intervenit”.
Se arată că potrivit prevederilor art. 91 alin.(1) şi alin. (2) din OG nr.92/2003 privind
Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în vigoare
la data iniţierii inspecţiei fiscale:
„(1) Dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de 5 ani,
cu excepţia: cazului în care legea dispune altfel.
(2) Termenul de prescripţie a dreptului prevăzut la alin. (1) începe sa curgă de la data
de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscala potrivit art. 23, dacă
legea nu dispune altfel”.
În acord cu dispozițiile art. 23 „Dacă legea nu prevede altfel, dreptul de creanţă fiscală
şi obligaţia fiscală corelativă se nasc în momentul în care, potrivit legii, se constituie baza de
impunere care le generează. (2). Potrivit alin.(1) se naşte dreptul organului fiscal de a stabili şi
a determina obligaţia fiscală datorată”.
Din coroborarea dispoziţiilor legale suscitate, se arată că termenul de prescripţie al
dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de 5 ani şi începe
să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală.
Precizează că speţei îi sunt incidente şi dispoziţiile art. 118 alin. (4) din Legea nr.
207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare,
conform cărora „(...) (4) La începerea inspecţiei fiscale, organul de inspecţie fiscală trebuie să
prezinte contribuabilului/plătitorului legitimaţia de inspecţie şi ordinul de serviciu semnat de
conducătorul organului de inspecţie fiscală. Începerea inspecţiei fiscale trebuie
consemnată în registrul unic de control ori de câte ori există obligaţia ţinerii acestuia.”
coroborate cu prevederile art. 123 alin. (2) din acelaşi act normativ care menţionează „(...) (2)
Data începerii inspecţiei fiscale este data menţionata în registrul unic de control ori de câte ori
există obligaţia ţinerii acestuia. În cazul contribuabilului/plătitorului care nu ţine sau nu
prezintă organului de inspecţie fiscală registrul unic de control, aceasta data se înscrie într-un
proces-verbal de constatare. Procesul-verbal se semnează de către organul de inspecţie fiscală
şi contribuabil/plătitor şi se înregistrează la registratura contribuabilului/plătitorului ori de
câte ori exista o astfel de registratura”.
Se învederează că din dispoziţiile legale menţionate mai sus, s-a reţinut că inspecţia
fiscală se consemnează în şi registrul unic de control şi data menţionată în registru reprezintă
data începerii inspecţiei fiscale.

130
 Totodată, s-a reţinut ca termenul de prescripţie se suspendă pe perioada cuprinsă între
data începerii inspecţiei fiscale şi data emiterii actului administrativ fiscal ca urmare a
efectuării inspecţiei fiscale.
Precizează că prevederile legale care reglementează prescripţia extinctivă sunt
imperative, acestea limitând perioada de timp în care se poate valorifica un drept.
În ceea ce priveşte momentul la care se naşte dreptul organului fiscal de a stabili şi a
determina obligaţia fiscală datorată şi de la care începe sa curgă termenul de prescripţie, se
arată că trebuie stabilit momentul în care se constituie baza de impunere care generează
creanţa fiscală şi obligaţia fiscală corelativă, precum şi momentul în care se nasc dreptul de
creanţă fiscală şi obligaţia fiscala corelativă.
Astfel, în sensul prevederilor art. 23 alin. (2) din vechiul Cod de procedură fiscală,
naşterea dreptului organului fiscal de a stabili şi a determina obligaţia fiscală datorată, este
naşterea dreptului la acţiune, respectiv a dreptului organului fiscal la acţiunea de a stabili
obligaţii fiscale.
Menționează că dreptul la acţiune al organului fiscal pentru stabilirea obligaţiilor
fiscale se naşte la data la care a expirat termenul legal de depunere a declaraţiei fiscale pentru
perioada respectivă.
În ceea ce priveşte TVA, potrivit prevederilor art. 134 alin. (2) şi alin. (3) din Legea
nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în vigoare în perioada verificată, „Exigibilitatea taxei
reprezintă data la care autoritatea fiscala devine îndreptăţită, în baza legii, sa solicite plata de
către persoanele obligate la plata taxei, chiar daca plata acestei taxe poate fi amânată. (3)
Exigibilitatea plaţii taxei reprezintă data la care o persoana are obligaţia de a plaţi taxa la
bugetul statului, conform prevederilor art. 157 alin. (1). Această dată determină şi momentul
de la care se datorează majorări de întârziere pentru neplata taxei”.
De asemenea, se arată că potrivit prevederilor art. 156 alin. (1) din Legea nr. 571/2003
privind Codul fiscal în vigoare, începând cu anul 2008: „(1) Persoanele înregistrate conform
art. 153 trebuie sa depună la organele fiscale competente, pentru fiecare perioada fiscală, un
decont de taxă, până ia data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care se încheie perioada
fiscală respectivă”.
Astfel, subliniază că pentru TVA aferentă trimestrului IV 2010, obligaţia declarativă a
intervenit la data de 25.01.2011, iar termenul de prescripţie a dreptului organelor de inspecţie
fiscală de a stabili obligaţii suplimentare cu titlu de TVA a început să curgă de la data de
01.01.2012, astfel încât, având în vedere data la care a început inspecţia fiscală, respectiv
07.12.2016, obligaţiile suplimentare de plată de natură TVA au fost stabilite înlăuntrul
termenului de prescripţie.
În ceea ce priveşte impozitul pe venit, se arată că potrivit dispoziţiilor art. 83 alin. (1)
din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare:
„Contribuabilii care realizează, individual sau într-o formă de asociere, venituri din
activităţi independente, venituri din cedarea folosinței bunurilor, venituri din activităţi
agricole, determinate în sistem real, au obligaţia de a depune o declaraţie privind venitul
realizat la organul fiscal competent, pentru fiecare an fiscal, pana la data de 15 mai inclusiv a
anului următor celui de realizare a venitului. Declaraţia privind venitul realizat se completează

131
pentru fiecare sursă şi categorie de venit. Pentru veniturile realizate într-o forma de asociere
venitul declarat va fi venitul net/pierderea distribuita din asociere”.
Arată că în anul 2011, data până la care trebuia depusă declaraţia privind venitul
realizat în anul 2010, a fost 16 mai, întrucât 15 mai a fost zi nelucrătoare, iar termenul de
prescripţie a dreptului organelor de inspecţie fiscala de a stabili obligaţii suplimentare cu, titlu
de impozit pe venit a început sa curgă de la data de 01.01.2012, astfel încât, având în vedere
data la care a început inspecţia fiscală, respectiv 07.12.2016, obligaţiile suplimentare de plată
de natura impozitului pe venit au fost stabilite înlăuntrul termenului de prescripţie.
Referitor la contribuţia de asigurări sociale de sănătate, se reţine că în acord cu
dispozițiile art. 215 alin. (1) şi (3) şi ale art. 257 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) din Legea nr.
95/2006 privind reforma în domeniul sănătății: „(1) Obligaţia virării contribuţiei pentru
asigurările sociale de sănătate revine persoanelor juridice sau fizice care au calitatea de
angajator, persoanelor juridice ori fizice asimilate angajatorului, precum şi persoanelor fizice,
după caz.(...) (3) Persoanele fizice care realizează venituri din activităţi independente, venituri
din agricultură şi silvicultură, venituri din cedarea folosinţei bunurilor, din dividende şi
dobânzi, din drepturi de proprietate intelectuală sau alte venituri care se supun impozitului pe
venit sunt obligate să depună la casele de asigurări de sănătate cu care au încheiat contractul
de asigurare declaraţii privind obligaţiile faţă de fond”.
Totodată, arată că în acord cu art. 7 alin. (1) lit. a), art. 8 alin. (4) şi art. 32 alin. (4) ale
Ordinului nr. 617/2007, emis de Casa Naționala de Asigurări de Sănătate: „(1) Persoanele
care desfăşoară activităţi independente au obligaţia de a vira trimestrial contribuţia aplicată
asupra:
a) venitului net determinat ca diferenţa între venitul brut şi cheltuielile deductibile
aferente realizării venitului, conform prevederilor Codului fiscal, realizate de persoanele care
desfăşoară activităţi independente ale căror venituri sunt determinate pe baza contabilităţii în
partida simpla; (...)”.
Potrivit art. 8 din același act normativ, „(4) Diferenţele ramase de achitat, calculate în
raport cu decizia de impunere anuala; se plătesc în termen de cel mult 60 de zile de la data
comunicării deciziei de impunere, perioada pentru care nu se calculează şi nu se datorează
majorări de întârziere. (5) La expirarea termenului prevăzut la alin. (4), pentru sumele
datorate şi ramase neachitate se vor percepe majorări de întârziere conform procedurii
instituite prin Codul de procedura fiscala.(...)”.
Faţă de cele de mai sus se reţine că pentru contribuţia de asigurări sociale de sănătate
data de la care începe să curgă termenul de prescripţie este determinată de data la care trebuia
depusă declaraţia privind venitul realizat, în temeiul căreia se emite decizia de impunere
pentru anul în cauză, în speţă anul 2010. Aşa cum a arătat anterior, această dată este
16.05.2011, iar prin raportare la data de începere a inspecţiei fiscale rezultă că obligaţia
fiscală stabilită suplimentar reprezentând contribuţia de asigurări sociale de sănătate a fost
stabilită înlăuntrul termenului de prescripţie.
Legal citată, reclamanta intimată nu a formulat întâmpinare.
Examinând legalitatea sentinţei atacate, prin prisma motivelor invocate, precum şi în
raport de prevederile art. 488 şi următoarele din noul Cod de procedură civilă, Curtea a
respins recursul formulat ca neîntemeiat.
132
 S-a reținut de Curte că prin acțiunea promovată în faţa instanței de contencios
administrativ reclamanta a solicitat pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se
dispună anularea Deciziei nr. 3326 din 30 august 2017 privind soluţionarea contestaţiei nr.
TMR_DGR 11966/16.03.2017 emisă de ANAF-DGRFPT - Serviciul soluţionare contestaţii 1;
de respingere ca neîntemeiată a contestaţiei, care a fost comunicată la 7 septembrie 2017 ca
fiind nelegală şi netemeinică; anularea, în ceea ce priveşte taxele şi impozitele suplimentare
stabilite cu încălcarea termenului de prescripţie a dreptului de a stabili creanţe fiscale în
cuantum total de 17.791 lei principalul, cu accesoriile aferente, a următoarelor acte
administrativ fiscale: Decizia de Impunere privind impozitul pe venit stabilit suplimentar de
plată de inspecţia fiscală pentru persoane fizice care desfăşoară activităţi independente în mod
individual şi/sau într-o formă de asociere, cu nr. de înregistrare 11973/27.12.2016 emisă de
ANAF-DGRFP Timişoara – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş - Serviciul
Inspecţie Fiscală Persoane Fizice 1 şi comunicată la 13 ianuarie 2017, precum şi Decizia de
Impunere privind taxa pe valoarea adăugată şi alte obligaţii fiscale stabilite de inspecţia
fiscală la persoane fizice care realizează venituri impozabile din activităţi economice cu nr. de
înregistrare 11973/27.12.2016 emisă de ANAF-DGRFP Timişoara - Administraţia Judeţeană
a Finanţelor Publice Timiş - Serviciul Inspecţie Fiscală Persoane Fizice 1 şi comunicată la 13
ianuarie 2017; Raportul de inspecţie fiscală încheiat la data de 22.12.2016, având nr. de
înregistrare la Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş
TMG_AIRF_11973/27.12.2016 („Raportul de Inspecţie Fiscală” sau „RIF” -) şi să se dispună
restituirea taxelor şi impozitelor stabilite cu încălcarea termenului de prescripţie a dreptului de
a stabili creanţe fiscale, cu dobânzile cuvenite conform C.pr.fisc.
Instanța de fond a admis acțiunea reclamantei, a anulat Decizia de soluţionare a
contestaţiei nr. 3326/30.08.2017, a anulat în parte Decizia de impunere nr. 11973/27.12.2016
privind impozitul pe venit stabilit suplimentar de plată de inspecţia fiscală pentru persoane
fizice care desfăşoară activităţi independente în mod individual şi/sau într-o formă de asociere
şi Decizia de impunere nr. 11973/27.12.2016 privind taxa pe valoare adăugată şi alte obligaţii
fiscale stabilite de inspecţia fiscală la persoane fizice care realizează venituri impozabile din
activităţi economice nedeclarate organelor fiscale, precum şi raportul de raportul de inspecţie
fiscală din data de 22.12.2016, în ceea ce priveşte următoarele taxe şi impozite stabilite cu
încălcarea termenului de prescripţie a dreptului organului fiscal de a stabili creanţe fiscale:
suma de 13.143 lei reprezentând impozit pe venit stabilit suplimentar pentru anul 2010, suma
de 4.517 lei reprezentând contribuţie de asigurări sociale de sănătate (CASS) aferentă
venitului net stabilit suplimentar pentru anul 2010 şi suma de 131 lei reprezentând TVA
stabilit suplimentar pentru anul 2010.
A obligat pârâtele DGRFP Timișoara si AJFP Timiș să restituie reclamantei sumele
de bani achitate de aceasta în temeiul deciziilor de impunere anulate şi să plătească dobânzile
aferente respectivelor sume de bani, de la data depunerii contestaţiei administrative la organul
fiscal (16.03.2017) şi până la data restituirii efective.
În esență, prima instanță a reținut că prin Decizia de impunere nr. 11973/27.12.2016
privind impozitul pe venit stabilit suplimentar de plată şi prin Decizia de impunere nr.
11973/27.12.2016 privind taxa pe valoare adăugată şi alte obligaţii fiscale, a fost stabilit în
sarcina reclamantei un debit suplimentar aferent anului 2010, în mod nelegal, cu încălcarea
133
termenului de prescripţie a dreptului de a stabili creanţe fiscale – motiv pentru care se impune
anularea celor două acte administrativ-fiscale, în ceea ce priveşte aceste taxe şi impozite
suplimentare în cuantum total de 17.791 lei.
Parata a promovat calea de atac a recursului împotriva sentinței instanței de fond,
susținând ca hotărârea a fost data cu aplicarea greșită a normelor de drept material incidente în
speță, invocând motivul de casare reglementat de legiuitor in art. 488 alin. (1) pct.8 NCPC.
Analizând legalitatea soluției pronunțată de instanța de fond, Curtea constată că prin
Decizia de Impunere privind impozitul pe venit stabilit suplimentar de plată de inspecţia
fiscală pentru persoane fizice care desfăşoară activităţi independente în mod individual şi/sau
într-o formă de asociere, cu nr. de înregistrare 11973/27.12.2016 emisă de ANAF – DGRFP
Timişoara –Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş – Serviciul Inspecţie Fiscală
Persoane Fizice 1 şi prin Decizia de Impunere privind taxa pe valoarea adăugată şi alte
obligaţii fiscale stabilite de inspecţia fiscală la persoane fizice care realizează venituri
impozabile din activităţi economice cu nr. de înregistrare 11973/27.12.2016 emisă de ANAF
– DGRFP Timişoara – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş – Serviciul
Inspecţie Fiscală Persoane Fizice au fost stabilite in sarcina reclamantei taxe şi impozite
suplimentare aferente anului 2010, după cum urmează: (a) suma de 13 143,00 lei
reprezentând impozit pe venit stabilit suplimentar pentru anul 2010; (b) suma de 4 517,00 lei
reprezentând contribuţie de asigurări sociale de sănătate (CASS) aplicată la venitul net stabilit
suplimentar de organul de control fiscal pentru anul 2010; (c) suma de 131 lei reprezentând
TVA stabilită suplimentar pentru anul 2010 (în concret, trimestrul IV al anului 2010).
S-au stabilit şi taxe şi impozite suplimentare aferente anului 2615 şi 2016, rezultând
astfel o perioadă controlată de 6 ani în ceea ce priveşte impozitul pe venit si CASS, respectiv
6 ani si jumătate în ceea ce priveşte TVA.
Împotriva acestor acte administrative reclamanta a promovat plângere prealabilă,
solicitând revocarea actelor, însă contestația reclamantei a fost respinsa prin Decizia nr.
3326/30.08.2017.
Nemulțumită fiind de soluția de respingere a contestației în procedura prealabilă
administrativă, reclamanta a sesizat instanța de contencios administrativ cu acțiunea de faţă,
în anularea actelor administrative anterior enunțate, susținând, în esenţă, că organul fiscal nu
mai avea dreptul de a stabili în 2016 obligaţii fiscale născute în anul 2010, intervenind, pentru
aceste obligații, prescripția.
Raportat la dispozițiile art. 347 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură
fiscală, potrivit cărora „(1) Termenele în curs la data intrării în vigoare a prezentului cod se
calculează după normele legale în vigoare la data când au început să curgă. (2) Cauzele de
întrerupere sau suspendare a termenului de prescripţie se supun legii în vigoare la data la care
acestea au intervenit”, Curtea constata ca prescripţia dreptului organului fiscal de a stabili
creanţe fiscale născute în anul 2010 intră sub incidenţa OG nr. 92/2003 privind Codul de
procedură fiscală.
Astfel fiind, Curtea reamintește dispozițiile art. 91 din OG nr. 92/2003, conform cărora
„(1) Dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu
excepţia cazului în care legea dispune altfel. (2) Termenul de prescripţie a dreptului prevăzut

134
la alin. (1) începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut
creanţa fiscală potrivit art. 23, dacă legea nu dispune altfel”.
Art. 23 din OG nr. 92/2003, la care face trimitere art. 91, reglementează naşterea
creanţelor şi obligaţiilor fiscale, dispunând că „ (1) Dacă legea nu prevede altfel, dreptul de
creanţă fiscală şi obligaţia fiscală corelativă se nasc în momentul în care, potrivit legii, se
constituie baza de impunere care le generează.
(2) Potrivit alin. (1) se naşte dreptul organului fiscal de a stabili şi a determina
obligaţia fiscală datorată”.
Conform art. 134 din Legea nr. 571/2003, „(1) Faptul generator reprezintă faptul prin
care sunt realizate condiţiile legale necesare pentru exigibilitatea taxei.
(2) Exigibilitatea taxei reprezintă data la care autoritatea fiscală devine îndreptăţită,
în baza legii, să solicite plata de către persoanele obligate la plata taxei, chiar dacă plata
acestei taxe poate fi amânată”, iar potrivit art. 134 ind. 1 alin. (1), „ Faptul generator intervine
la data livrării bunurilor sau la data prestării serviciilor, cu excepţiile prevăzute în prezentul
capitol.”
Analizând dispozițiile legale anterior enunțate, Curtea constată că în mod corect a
apreciat instanța de fond că dreptul organului fiscal de a stabili şi a determina obligaţia fiscală
datorată trebuie exercitat într-un termen de prescripţie de 5 ani, care începe să curgă de la data
de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală, adică anul următor celui
în care s-a constituit baza de impunere generatoare a creanţei fiscale.
Curtea constată că pentru veniturile realizate de reclamantă în anul 2010 si pentru
operaţiunile taxabile, supuse TVA, efectuate de reclamantă în anul 2010, baza de impunere s-
a constituit în anul 2010, astfel încât în ceea ce privește impozitul pe venit suplimentar datorat
pentru venitul realizat din activităţi independente şi contribuţia de asigurări sociale de sănătate
(CASS) aferentă venitului suplimentar, baza de impunere se constituie în momentul efectuării
operaţiunii generatoare de venit, si anume în cazul de faţă în cursul anului 2010, iar în privința
TVA stabilita suplimentar pentru trimestrul IV al anului 2010, baza de impunere s-a constituit
tot în anul 2010.
Raportat la situația de fapt şi văzând dispozițiile legale enunțate în considerentele
deciziei, dispoziții incidente în speța de faţă, Curtea constată că nu pot fi primite susținerile
pârâtei în sensul că dreptul organelor fiscale de a stabili obligațiile fiscale se naște la data la
care a expirat termenul legal de depunere a declaraţiei fiscale pentru perioada respectivă, câtă
vreme nu există nici o dispoziție legală care să fundamenteze o astfel de aserțiune.
Raportat la prevederile legale mai sus enunțate, rezultă că legiuitorul nu a legat
începutul curgerii termenului de prescripţie a dreptului de stabilire a creanţelor fiscale de data
declarării venitului impozabil sau a depunerii decontului de TVA.
Astfel fiind, Curtea concluzionează că venitul impozabil aferent anului 2010 s-a născut
în anul 2010, prin urmare, termenul de prescripţie a început să curgă la data de 1 ianuarie
2011, iar termenul de prescripţie în privinţa impozitului pe venit suplimentar datorat pentru
venitul realizat din activităţi independente în anul 2010 şi contribuţia de asigurări sociale de
sănătate aferentă venitului suplimentar s-a împlinit la data de 31 decembrie 2015.
În ceea ce priveşte taxa pe valoarea adăugată stabilită suplimentar pentru trimestrul IV
din anul 2010, din prevederile art. 134 şi 134 ind. 1 din Legea nr. 571/2003 privind Codul
135
fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că baza de impunere se constituie şi
dreptul autorităţii să solicite plata taxei se naşte cu ocazia livrării de bunuri/a prestării de
servicii.
Activitatea taxabilă fiind efectuată în 2010 şi TVA considerată nedeductibilă de către
organul de control fiscal a fost achitată tot în cursul anului 2010, astfel că la momentul
controlului termenul de prescripţie a fost deja împlinit, iar organul de control fiscal nu a mai
avut dreptul de a stabili TVA suplimentar pe anul 2010.
Pentru considerentele anterior expuse, Curtea a reținut că este corectă soluția instanței
de fond care a reținut ca prin Decizia de impunere nr. 11973/27.12.2016 privind impozitul pe
venit stabilit suplimentar de plată şi prin Decizia de impunere nr. 11973/27.12.2016 privind
taxa pe valoare adăugată şi alte obligaţii fiscale, a fost stabilit în sarcina reclamantei un debit
suplimentar aferent anului 2010, în mod nelegal, cu încălcarea termenului de prescripţie a
dreptului de a stabili creanţe fiscale.
Raportat la cele menționate, văzând dispozițiile legale incidente în cauză, Curtea a
constatat că în speță nu se regăsește motivul de casare invocat de parată , reglementat de
legiuitor în art. 488 alin. (1) pct.8 NCPC, context în care a respins recursul ca neîntemeiat.

SECŢIA PENALĂ

§. Drept penal. Partea generală

21. Prescripţia răspunderii penale. Încetarea procesului penal. Aplicarea directă

a deciziei Curţii Constituționale prin care se constată neconstituţionalitatea normei
penale privind „întreruperea termenului prescripţiei răspunderii penale prin orice act
de procedură efectuat în cauză”

 Constituţia României: art. 147

 Codul penal: art. 154 alin. (1) lit. d), art. 155 alin. (1)
 Codul de procedură penală: art. 16 alin. (1) lit. f)

Prescripția răspunderii penale presupune în mod esențial stingerea raportului juridic

penal după trecerea unui anumit interval de timp de la data săvârșirii faptei sancționate
penal, drept consecință a nesoluționării cauzei în mod definitiv.
Înlăturarea răspunderii penale se produce în condițiile dispozițiilor art. 153 și urm.
Cod penal, legiuitorul limitând dreptul statului de a trage la răspundere persoanele care
săvârșesc infracțiuni, respectiv de a aplica pedepse, la împlinirea termenelor de prescripție
prevăzute de legea penală.
Cursul prescripției răspunderii penale poate suporta întreruperi sau poate fi
suspendat.

136
 Întreruperea se producea, sub imperiul actualului Cod penal în forma anterioară
intervenției Curții Constituționale prin Decizia nr. 297/26 aprilie 2018, „prin îndeplinirea
oricărui act de procedură în cauză”.
Întreruperea prescripției răspunderii penale, ca instituție de drept penal material în
configurația anterioară admiterii excepției de neconstituționalitate a art. 155 alin. (1) Cod
penal, în accepțiunea Curții Constituționale, presupunea pentru persoana care a săvârșit o
faptă de natură penală „o situație juridică incertă referitoare la condițiile tragerii sale la
răspundere penală pentru faptele săvârșite”, încălcând principiul legalității incriminării.
Curtea Constituțională a admis astfel excepţia de neconstituționalitate și, pe cale de
consecință, a constatat că soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului
prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea „oricărui act de procedură în cauză“, din
cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, este neconstituțională.
Din prevederile art. 147 alin. (1) din Constituția României, conform cărora
„Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate
ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei
Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de
acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen,
dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”, rezultă că Decizia
nr. 297/26 aprilie 2018 produce efecte ex nunc, mai exact începând cu data de 25 iunie 2018,
data publicării deciziei în Monitorul Oficial.
Astfel, în prezent nu există reglementate cauze de întrerupere a termenului de
prescripție a răspunderii penale, deoarece, prin Decizia nr. 297/2018, instanța de contencios
constituțional a declarat neconstituționalitatea dispoziției din art. 155 alin. (1) C. pen., în
care se regăsea sediul materiei cauzelor de întrerupere a termenului de prescripție.
În consecință având în vedere că în prezenta cauză termenele generale de prescripție
prevăzute de art. 154 alin. (1) lit. d) C.pen., s-au împlinit la 09.10.2017, respectiv 29.10.2017,
instanța de apel va constata încetat procesul penal, pornit împotriva inculpatului.

(Secţia penală, Decizia penală nr. 1208/A din 31 octombrie 2018,

rezumată de judecător conf. univ. dr. Marian Bratiş)

Prin sentinţa penală nr. 160 din data de 14.06.2018, pronunţată în dosarul nr.
[…]/290/2017, Judecătoria Reşiţa, în baza art. 386 alin. (1) C.pr.pen. a schimbat încadrarea
juridică a faptelor reţinute în sarcina inculpatului A... din infracţiunile de conducerea unui
vehicul fără permis de conducere, prevăzute de art. 335 alin. (1) C.pen. (2 fapte) cu aplicarea
art. 38 alin. (1) C.pen. şi art. 5 C.pen., în infracţiunile de conducerea unui vehicul fără permis
de conducere în stare de recidivă postcondamnatorie, prevăzute de art. 335 alin. (1) C.pen. (2
fapte) cu aplicarea art. 38 alin. (1) C.pen., art. 41 alin. (1) C.pen. şi art. 5 C.pen.
I. În temeiul art. 396 alin. (1), alin. (2), art. 86 alin. (1) din OUG nr. 195/2002
republicată, cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. a) C.pen. din 1969, art. 5 C.pen. şi art. 396 alin.
(10) C.pr.pen. condamnă pe inculpatul A..., la pedeapsa de 8 (opt) luni închisoare, pentru
săvârşirea infracţiunii de conducerea unui vehicul fără permis de conducere (faptă din
09.10.2012).
137
 II. În temeiul art. 396 alin. (1), alin. (2), art. 86 alin. (1) din OUG nr. 195/2002
republicată, cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. a) C.pen. din 1969, art. 5 C.pen. şi art. 396 alin.
(10) C.pr.pen. a condamnat pe inculpatul A..., la pedeapsa de 8 (opt) luni închisoare, pentru
săvârşirea infracţiunii de conducerea unui vehicul fără permis de conducere (faptă din
29.10.2012).
În temeiul art. 33 lit. a) C.pen. din 1969 raportat la art. 34 lit. b), art. 36 alin. (1) C.pen.
din 1969 cu aplicarea art. 5 C.pen., a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, aceea de 8
(opt) luni închisoare, pe care a sporit-o cu 2 luni închisoare, inculpatul urmând a executa
pedeapsa rezultantă de 10 (zece) luni închisoare.
Procedând la analiza şi evaluarea probelor administrate în cursul urmăririi penale şi
însuşite de inculpat prin solicitarea de a fi judecat în raport de dispoziţiile art. 374 alin. (4)
C.pr.pen. şi art. 375 C.pr.pen., instanţa de fond a constatat că starea de fapt, aşa cum a fost
descrisă anterior, este confirmată de probele administrate în cauză.
1.Referitor la fapta din data de 09.10.2012, instanţa de fond a reţinut că din procesul
verbal de constatare a infracțiunii din 09.10.2012 (f. 11 dup), rezultă că în data de 09.10.2012,
în jurul orelor 08:05, agenţii de poliţie din cadrul IPJ Caraş-Severin, aflându-se în serviciul de
supraveghere, monitorizare și control al circulației rutiere pe str. Traian Lalescu din mun.
Reșița, în zona autogării, au procedat la oprirea autoutilitarei marca […] cu numărul de
înmatriculare […] care circula din direcția Muncitoresc – Centru Civic, i-au solicitat
conducătorului auto (aflat singur în autovehicul) documentele personale și ale autoturismului
condus, acesta declarând că nu are asupra sa nici un document. Din acest motiv s-a procedat
la conducerea acestuia la sediul Poliției mun. Reșița unde s-au efectuat verificări în baza de
date, stabilind identitatea conducătorului auto în persoana inculpatului A..., care a declarat că
nu posedă permis de conducere, fapt confirmat și în urma verificării efectuate în baza de date
a Poliției.
2. În ceea ce priveşte fapta din data de 29.10.2012, instanţa de fond reţinut că din
procesul verbal de constatare a infracțiunii din 29.10.2012 (f. 13 dup), rezultă că în data de
29.10.2012, în jurul orelor 00:25, agenţii de poliţie din cadrul IPJ Caraş-Severin, aflându-se în
serviciul de patrulare pe str. Crișan din mun. Reșița, au oprit pentru control autoturismul
marca […] de culoare verde cu numărul de înmatriculare […] care se deplasa pe direcția
G.A.Petculescu – str. Independenței, i-au solicitat conducătorului auto (aflat singur în
autovehicul) permisul de conducere, actele de identitate și ale autoturismului condus, acesta
declarând că nu are asupra sa nici un document, și că se numește A.... Procedând la verificarea
datelor comunicate verbal de conducătorul auto în Baza de Date a Poliției s-a stabilit că
acestea sunt reale, stabilind astfel că autoturismul marca […] cu nr. de înmatriculare […] este
condus de inculpatul A..., care a fost identificat și după fotografia din Baza de Date a Poliției.
Procedând la verificarea în Baza de Date a Poliției s-a constatat că inculpatul A... nu figurează
ca fiind posesor de permis de conducere auto-moto.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen legal, inculpatul A....
La termenul de judecată din data de 31.10.2018, instanţa din oficiu a invocat, excepţia
prescripţiei faptelor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul, excepţie pe care o găseşte
întemeiată pentru următoarele motive:

138
 Inculpatul A... este trimis în judecată pentru săvârșirea în concurs a două infracțiuni la
regimul rutier respectiv conducere fătă permis prev. de art. 335 alin. (1) C.pen., comise la data
de 09.10.2012 și, respectiv 29.10.2012. Infracțiunea este sancționată cu amendă penală sau
închisoare de la 1 la 5 ani.
Prescripția răspunderii penale presupune în mod esențial stingerea raportului juridic
penal după trecerea unui anumit interval de timp de la data săvârșirii faptei sancționate penal,
drept consecință a nesoluționării cauzei în mod definitiv.
Înlăturarea răspunderii penale se produce în condițiile dispozițiilor art. 153 și urm.
Cod penal, legiuitorul limitând dreptul statului de a trage la răspundere persoanele care
săvârșesc infracțiuni, respectiv de a aplica pedepse, la împlinirea termenelor de prescripție
prevăzute de legea penală.
Cursul prescripției răspunderii penale poate suporta întreruperi sau poate fi suspendat.
Întreruperea se producea, sub imperiul actualului Cod penal în forma anterioară
intervenției Curții Constituționale prin Decizia nr. 297/26 aprilie 2018, „prin îndeplinirea
oricărui act de procedură în cauză”.
Soluția legislativă din noua lege penală este vizibil distinctă de cea reținută în
cuprinsul vechiului Cod penal, potrivit căreia întreruperea se produce „prin îndeplinirea
oricărui act care, potrivit legii, trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului în desfășurarea
procesului penal”.
Întreruperea prescripției răspunderii penale, ca instituție de drept penal material în
configurația anterioară admiterii excepției de neconstituționalitate a art. 155 alin. (1) Cod
penal, în accepțiunea Curții Constituționale, presupunea pentru persoana care a săvârșit o
faptă de natură penală „o situație juridică incertă referitoare la condițiile tragerii sale la
răspundere penală pentru faptele săvârșite”, încălcând principiul legalității incriminării.
Curtea Constituțională a admis astfel excepţia de neconstituționalitate și, pe cale de
consecință, a constatat că soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului
prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea „oricărui act de procedură în cauză“, din
cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, este neconstituțională.
Conform dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituție: „Deciziile Curții
Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile
sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor”.
Din prevederile art. 147 alin. (1) din Constituția României, conform cărora
„Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate
ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei
Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de
acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen,
dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”, rezultă că Decizia
nr. 297/26 aprilie 2018 produce efecte ex nunc, mai exact începând cu data de 25 iunie 2018,
data publicării deciziei în Monitorul Oficial.
Astfel, în prezent nu există reglementate cauze de întrerupere a termenului de
prescripție a răspunderii penale, deoarece, prin Decizia nr. 297/2018, instanța de contencios
constituțional a declarat neconstituționalitatea dispoziției din art. 155 alin. (1) C. pen., în care
se regăsea sediul materiei cauzelor de întrerupere a termenului de prescripție.
139
 Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 297/2018 nu este una interpretativă, ci
este o decizie simplă prin care se declară neconstituționalitatea prevederilor art. 155 alin. (1)
C. pen.
Atât legal, cât și constituțional, este exclusă posibilitatea ca Decizia nr. 297/2018 să fie
considerată interpretativă și să se aprecieze că aceasta stabilește că „prin îndeplinirea unui act
de procedură, care se comunică suspectului sau inculpatului, cursul prescripției se întrerupe”.
Împrejurarea că motivarea Deciziei nr. 297/2018 cuprinde referiri la soluții din vechea
reglementare, respectiv din Cod penal anterior, nu poate în niciun caz să fie primită, în
special, pentru simplul fapt că dispozitivul acesteia este foarte clar, dar și pentru faptul că,
dacă ar fi dorit să procedeze într-o asemenea manieră, Curtea Constituțională ar fi precizat
acest lucru în dispozitiv, iar apoi, în considerente, ar fi explicat care este interpretarea
conformă cu Legea fundamentală.
Mai mult, Curtea Constituțională nici nu putea face o interpretare prin care să
reactiveze vechea reglementare, deoarece într-un atare caz s-ar fi substituit legiuitorului. Or,
potrivit art. 61 alin. (1) din Constituție, Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.
Având în vedere aceste premise, întreruperea cursului prescripției răspunderii penale
nu mai poate avea loc în nicio situație, singurul care poate schimba această situație este
legiuitorul.
Practic, în prezent sunt aplicabile doar termenele generale de prescripție a răspunderii
penale, a căror întrerupere nu mai este posibilă potrivit art. 155 alin. (1) C. pen, în raport de
împrejurarea că legiuitorul a rămas în pasivitate, contrar dispozițiilor art. 147 din Constituție.
În consecință având în vedere că în prezenta cauză termenele generale de prescripție
prevăzute de art. 154 alin. (1) lit. d) C.pen., s-au împlinit la 09.10.2017, respectiv 29.10.2017,
instanța de apel va constata încetat procesul penal, pornit împotriva inculpatului.
Pentru considerentele expuse, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C.pr.pen., Curtea a admis
apelul declarat de inculpatul A... împotriva sentinţei penale nr. 160 din 14.06.2018 pronunţată
de Judecătoria Reşiţa în dosar nr. […]/290/2017.
În consecinţă, a desfiinţat sentinţa penală apelată şi, rejudecând, a înlăturat schimbarea
încadrării juridice.
În baza art. 396 alin. (1), (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C.pr.pen. şi cu aplicarea
Deciziei nr. 297/2018, pronunţată de Curtea Constituţională, a dispus încetarea procesului
penal pornit împotriva inculpatului A... pentru săvârşirea a două infracţiuni de conducere fără
permis prevăzute de art. 335 alin. (1) C.pen, cu aplicarea art. 5 C.pen., ca urmare intervenirii
prescripţiei răspunderii penale.

§. Drept penal. Partea specială

22. Infracţiunea de înşelăciune prin inducerea în eroare a beneficiarului cec-ului

asupra disponibilităţilor băneşti ale trăgătorului, în concurs ideal cu infracţiunea de

140
emitere de file cec fără acoperire. Nelegalitate. Înlăturarea concursului de infracţiuni.
Achitarea inculpaţilor pentru infracţiunea de emitere de file cec fără disponibil bănesc

 Codul penal: art. 244 alin. (2)

 Legea nr. 59/1934: art. 84 alin. (1) pct. 2

Prin art. 84 din Legea nr. 59/1934 au fost indicate faptele care constituie infracțiuni
comise în legătură cu emiterea cecurilor, prevăzându-se, între altele, la alin. (1) pct. 2, că se
pedepsește cu sancțiunea stabilită în acest text de lege „oricine emite un cec fără a avea la
tras disponibil suficient, sau după ce a tras cecul și mai înainte de trecerea termenelor fixate
pentru prezentare, dispune altfel în total sau în parte de disponibilul avut”.
Este de observat că legiuitorul, referindu-se la faptele pe care le-a incriminat, a
precizat că pedeapsa prevăzută în textul de lege menționat este aplicabilă „afară de cazul
când faptul constituie un delict sancționat cu o pedeapsă mai mare, în care caz se aplică
această pedeapsă”.
În actualul Cod penal, infracţiunea de înşelăciune prin cecuri, din fostul articol 215
alin. (4) Cod penal vechi, se regăseşte în art. 244 alin. (2) Cod penal, cum în mod corect a
reţinut prima instanţă, însă nu a ţinut cont de faptul că această infracţiune nu poate fi
reţinută în concurs cu infracţiunea de emitere de file cec fără disponibil în cont, prevăzută de
art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr.59/1934, întrucât acest din urmă text, elimină o asemenea
posibilitate, contrar celor stabilite de art. 244 alin. (2) teza a doua, text cu caracter general,
aşa cum s-a arătat mai sus, întrucât pedeapsa pentru infracţiunea de înşelăciune, „constituie
un delict sancționat cu o pedeapsă mai mare, în care caz se aplică această pedeapsă”.
Rezultă deci că prejudicierea beneficiarului cecului emis, prin săvârșirea oricăreia
dintre faptele de inducere în eroare arătate mai sus, în scopul obținerii pentru sine sau pentru
altul a unui folos material injust, constituie infracțiunea de înșelăciune prevăzută în prezent
în art. 244 alin. (2) din Codul penal.
În cazul în care beneficiarul are cunoștință, în momentul emiterii, că nu există
disponibilul necesar acoperirii cecului la tras, fapta nu mai poate constitui însă infracțiunea
de înșelăciune, deoarece îi lipsește un element constitutiv esențial, respectiv inducerea în
eroare, condiție cerută fără echivoc prin alin. (1) al aceluiași articol.
Cele două infracţiuni nu pot fi reţinute în concurs, excluzându-se una pe cealaltă,
conform celor mai sus prezentate, stabilite cu valoare de principiu şi în mod obligatoriu de
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia de recurs în interesul legii nr. 9/2005, care
chiar dacă viza infracţiunea de înşelăciune prin cecuri, reglementată de art. 215 alin. (4) Cod
penal anterior, este actuală şi în reglementarea prevăzută de art. 244 alin. (1), prima teză din
codul penal actual, conform deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 30/2015, ca
hotărâre prealabilă în materia dreptului penal.

(Secţia penală, Decizia penală nr. 1201/A din 31 octombrie 2018,

rezumată de judecător conf. univ. dr. Marian Bratiş)

141
 Prin sentinţa penală nr. 207 pronunţată la data de 20 iunie 2018 de Judecătoria
Caransebeş în dosar nr. […]/208/2017, s-a dispus după cum urmează:
I. În baza art. 244 alin. (1) şi (2) Cod penal raportat la art. 396 alin. (10) Cod
procedură penală, art. 83 Cod penal, s-a stabilit pedeapsa de 1 (un) an şi 4 (patru) luni
închisoare în sarcina inculpatului A..., pentru comiterea infracţiunii de înşelăciune.
În baza art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934 cu aplicarea art. 35 alin. (1) Cod
penal raportat la art. 396 alin. (10) Cod procedură penală, art. 83 Cod penal, s-a stabilit
pedeapsa de 6 (şase) luni închisoare în sarcina inculpatului A..., cu datele de mai sus, pentru
comiterea infracţiunii de emitere file CEC fără disponibil în cont.
În baza art. 39 alin. (1) lit. b) raportat la art. 38 alin. (1) Cod penal, s-a stabilit în
sarcina inculpatului pedeapsa cea mai grea, respectiv aceea de 1 (un) an si 4 (patru) luni
închisoare la care s-a adăugat un spor de 2 (două) luni din cealaltă pedeapsă stabilită, în final
în sarcina inculpatului A... fiind stabilită pedeapsa de 1 (un) an şi 6 (şase) luni închisoare.
II. În baza art. 244 alin. (1) şi (2) Cod penal raportat la art. 396 alin. (1) şi (4) Cod
procedură penală, art. 83 Cod penal, s-a stabilit pedeapsa de 1 (un) an şi 8 (opt) luni
închisoare în sarcina inculpatului B..., pentru comiterea infracţiunii de înşelăciune.
În baza art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934 cu aplicarea art. 35 alin. (1) Cod
penal raportat la art. 396 alin. (10) Cod procedură penală, art. 83 Cod penal, s-a stabilit
pedeapsa de 9 (nouă) luni închisoare în sarcina inculpatului B..., cu datele de mai sus, pentru
comiterea infracţiunii de emitere file CEC fără disponibil în cont.
În baza art. 39 alin. (1) lit. b) raportat la art. 38 alin. (1) Cod penal, s-a stabilit în
sarcina inculpatului pedeapsa cea mai grea, respectiv aceea de 1 (un) an si 8 (opt) luni
închisoare la care s-a adaugat un spor de 3 (trei) luni din cealaltă pedeapsă stabilită, în final în
sarcina inculpatului B... fiind stabilită pedeapsa de 1 (un) an şi 11 (unsprezece) luni
închisoare.
III. În baza art. 244 alin. (1) şi (2) Cod penal raportat la art. 396 alin. (1) şi 2 Cod
procedură penală, s-a dispus condamnarea inculpatului C..., cu antecedente penale, la
pedeapsa de 2 (doi) ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de înşelăciune.
În baza art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934 cu aplicarea art. 35 alin. (1) Cod
penal, art. 396 alin. (1) şi (2) Cod procedură penală, s-a dispus condamnarea inculpatului C...,
cu antecedente penale, la pedeapsa de 10 (zece) luni închisoare pentru comiterea infracţiunii
de emitere file CEC fără disponibil în cont.
În baza art. 39 alin. (1) lit. b) raportat la art. 38 alin. (1) Cod penal, s-a stabilit în
sarcina inculpatului pedeapsa cea mai grea, respectiv aceea de 2 (doi) ani închisoare la care s-
a adăugat un spor de 3 (trei) luni şi 10 (zece) zile din cealaltă pedeapsă stabilită, în final
inculpatul C... urmând a executa pedeapsa de 2 (doi) ani, 3 (trei) luni şi 10 (zece) zile
închisoare în regim de detenţie.
Pentru a se pronunţa astfel, judecătoria a constatat că inculpatul C..., în calitate de
reprezentant al SC D... SRL, împreună cu coinculpaţii A... şi B..., au înşelat Direcţia Silvică
Caraş Severin prin emiterea a două file CEC în valoare de 236.308,50 lei, cu toate că
cunoşteau faptul că societatea nu are disponibil în cont, filele CEC fiind refuzate la plată de
către bancă.

142
 Urmare a cercetărilor întreprinse în cauză, s-a stabilit că între SC D... SRL Iablaniţa şi
Direcţia Silvică Caraş Severin au fost încheiate mai multe contracte de vânzare-cumpărare a
masei lemnoase pe picior, respectiv contractul nr. […] /04.12.2013 pentru partida forestieră nr.
[…] a Ocolului Silvic Mehadia, cu un volum net de 3.172 mc masă lemnoasă şi contractul de
vânzare nr. 245/04.12.2013 pentru partida forestieră nr. […] a Ocolului Silvic Mehadia, cu un
volum de 3.783 mc masă lemnoasă. În cadrul celor două contracte, s-a menţionat expres faptul
că anterior predării spre exploatare, cumpărătorul depune documentele prin care garantează
efectuarea plăţii la scadenţă prin instrumentele de plată legale.
S-a mai stabilit în cauză că în luna iulie 2014 inculpatul C... a vândut fictiv firma SC
D... SRL unui fost paznic al său, inculpatul A…, persoană fără ocupaţie din Drobeta Turnu
Severin, contra sumei de 1.500 euro, fapt pentru care, începând cu data de 02 iulie 2014
inculpatul A… a avut calitatea de administrator şi asociat unic.
După acest moment, s-a reţinut faptul că inculpatul A… a fost sunat de C... care i-a
adus la cunoştinţa faptul că urma a se prezenta un angajat al său, numitul B…, pentru a se
deplasa împreună la un notar public pentru a-l împuternici să se ocupe de administrarea firmei.
În atare condiţii, în data de 17.10.2014 numitul inculpatul A… i-a dat inculpatului B…
procura nr. […] /2014 pentru a reprezenta societatea D..., procură ulterior revocată la data de
21.11.2014 prin declaraţia nr. […] /2014 dată de A… .
În aceeaşi zi, 21.11.2014, inculpatul A... a dat inculpatului B... o nouă procură având
nr. […]/21.11.2014, având ca obiect reprezentarea SC D... SRL la Direcţia Silvică Caraş
Severin, ITRSV Timişoara sau la orice alt ocol silvic, procură, de asemenea revocată la data
de 17.12.2014 prin declaraţia nr. […]/17.12.2014.
În baza contractului nr. […]/2014, la data de 11.12.2014, prin procesul verbal nr.
[…]/11.12.2014, Ocolul Silvic Mehadia a procedat la predarea către B… a partidei nr. […]
Tisu Mare pentru exploatarea a 530 mc volum net, fiind totodată întocmită factura nr.
[…]/11.12.2014 către SC D... SRL pentru suma de 102.555 lei. În data de 08.07.2014, pentru
partida nr. […] a mai fost întocmită factura nr. […] /2014 pentru cantitatea de 71 mc masă
lemnoasă, în valoare de 13.738,50 lei.
În ceea ce priveşte contractul cu nr. […] /11.12.2014, în cuprinsul actului de sesizare s-
a reţinut că prin procesul verbal nr. […]/11.12.2014 Ocolul Silvic Mehadia a procedat la
predarea către B… a partidei nr. […] Breazova pentru exploatarea parţială a 635 mc volum
net. A fost întocmită şi factura seria […] /2014 pentru suma de 120.015 lei.
Inculpatul B..., cu toate că avea cunoştinţă de faptul că SC D... nu avea disponibil în
cont iar societatea era fictiv trecută pe numele inculpatului A…, după o înţelegere prealabilă
cu inculpatul C…, a completat două file CEC semnate în prealabil de A… pentru suma totală
de 236.308,50 lei, comunicată a fi datorată de reprezentanţii Ocolului Silvic.
S-a mai reţinut în cuprinsul actului de sesizare împrejurarea că la data de 11.12.2014
inculpatul B… a predat Ocolului Silvic Mehadia, respectiv numitei E..., contabil şef ocol, un
număr de 2 file CEC, având seria […] nr. […] semnată de inculpatul A… şi pe care B… a
completat personal data scadentă la 18.12.2014 şi suma de 120.015 reprezentând contravaloare
factură nr. […] /2014; […] nr. […] completată la fel cu data scadentă la 18.12.2014 pentru
suma de 116.293,50 lei, contravaloare facturi nr. […]/2014 şi […]/2014.

143
 Cele două file CEC au fost însă ulterior refuzate la plată de către Banca […] la data de
23.12.2014 pentru lipsă totală de disponibil, fiind produs un prejudiciu iniţial de 236.308,50
lei.
În drept, faptele inculpatului C... de a induce în eroare Direcţia Silvică Caraş Severin,
prin înmânarea filelor CEC […] nr. […] şi […] nr. […] inculpatului B..., pentru a le completa
şi ulterior a le înmâna inculpatului A..., cumpărător fictiv al societăţii emitente, pentru
semnare şi pentru a fi introduse la plată, cu toate că nu exista disponibil bănesc, întrunesc
elementele constitutive ale infracţiunilor de înşelăciune prev. de art. 244 alin. (2) Cod penal şi
art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934, cu aplicarea art. 35 alin. (1) Cod penal.
Faptele inculpatului B… de a induce în eroare Direcţia Silvică Caraş Severin,
cunoscând faptul că societatea fusese fictiv vândută inculpatului A…, căruia i-a înmânat spre
semnare cele două file CEC, ulterior predate contabilei Ocolului Silvic Mehadia pentru a fi
introduse la plată, cunoscând că nu exista disponibil în cont, întrunesc elementele constitutive
ale infracţiunilor de înşelăciune prevăzute de art. 244 alin. (1), (2) Cod penal şi art. 84 alin. (1)
pct. 2 din Legea nr. 59/1934, cu aplicarea art. 35 alin. (1) Cod penal.
În drept, faptele inculpatului A... de a induce în eroare Direcţia Silvică Caraş Severin,
prin prezentarea ca adevărată a unei situaţii mincinoase, cunoscând faptul că societatea îi
fusese fictiv vândută, semnând două file CEC şi acceptând că vor fi introduse la plată deşi nu
exista disponibil în cont, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunilor de înşelăciune
prevăzute de art. 244 alin. (1), (2) cod penal şi art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934, cu
aplicarea art. 35 alin. (1) Cod penal.
Sub aspectul laturii obiective, infracţiunile au fost comise de cei trei inculpaţi, chiar
dacă nu în acelaşi timp, împreună, într-o formă de pluralitate de infractori în care fiecare a
avut un rol predeterminat, bine stabilit, toţi acţionând cel puţin cu forma de vinovăţie a
intenţiei indirecte şi prin contribuţia comună, prejudiciind persoana vătămată.
Astfel, inculpatul C…, adevăratul deţinător al SC D..., având litigii de natură penală la
momentul respectiv, fictiv, cu plata de către el a sumei de 1.500 euro, a înstrăinat numitului
A..., fost paznic, societatea. Acelaşi inculpat, autor moral al faptei, a coordonat modalitatea de
prejudiciere a Direcţiei Silvice, stabilind legătura celorlalţi doi inculpaţi, respectiv înmânarea
de către C… a două file CEC (ce făceau parte dintr-un set anterior lui predat de bancă)
inculpatului A… pentru a le semna, prin intermediul inculpatului B…, perceput de martori ca
un adevărat reprezentant al societăţii. Aceasta, cu toate că din rulajul bănesc al firmei
inculpatul trebuia să aibă imaginea lipsei de disponibil bănesc în contul societăţii. Aceeaşi
reprezentare mentală a faptelor penale trebuia şi putea, în circumstanţele date, faţă de modul
de derulare a evenimentelor, să fie avută în vedere şi de ceilalţi doi inculpaţi.
Urmarea imediată a activităţii infracţionale a celor trei inculpaţi a determinat-o
producerea unui prejudiciu în patrimoniul Direcţiei Silvice Caraş Severin, reprezentat de
materialul lemnos livrat şi neachitat.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel inculpaţii C... şi B…, solicitând admiterea
apelurilor şi achitarea lor, pentru motivele arătate în încheierea de amânare de pronunţare sau,
în subsidiar, o reindividualizare a pedepsei aplicată inculpatului C..., care să reflecte
contribuţia sa efectivă la comiterea infracţiunilor.

144
 Analizând apelurile declarate, prin prisma motivelor invocate, în raport cu probele de
la dosar şi cu dispoziţiile legale în materie, constată că prima instanţă, din probatoriul
administrat în cauză a reţinut în mod corect starea de fapt dedusă judecăţii, însă în ce priveşte
încadrarea juridică a faptelor săvârşite de inculpaţi, aceasta este doar parţial legală aşa cum se
va arăta în continuare:
Referitor la infracţiunea de înşelăciune, aşa cum prima instanţă a precizat, inculpatul
C... a fost cel care, a înmânat filele cec […] nr. […] şi […] nr. […] inculpatului B...,
solicitându-i acestuia să le completeze şi ulterior să le prezinte inculpatului A..., cumpărător
fictiv al societăţii emitente, pentru semnare şi ştampilare, spre a fi introduse la plată, cu toate
că ştia că nu exista disponibil bănesc în conturile societăţii, aspect necontestat de niciunul
dintre inculpaţi.
Această activitate evident infracţională se circumscrie nu instigării la infracţiunea de
înşelăciune, aşa cum s-a susţinut în cauză, ci coautoratului, întrucât instigatorul este, potrivit
art. 47 Cod penal, persoana care doar ia hotărârea infracţională şi o inoculează autorului sau
coautorilor, fără să realizeze şi elementul material al infracţiunii, însă aşa cum s-a reţinut mai
sus, inculpatul C..., nu s-a rezumat doar la a instiga la infracţiune, ci s-a implicat în realizarea
elementului material al infracţiunii prin acte efective, în sensul că a plănuit şi coordonat
întreaga activitate infracţională.
Probatoriul analizat punctual de prima instanţă, dovedeşte dincolo de orice îndoială
rezonabilă conlucrarea celor trei inculpaţi la iniţiativa şi sub coordonarea inculpatului C... în
vederea inducerii în eroare şi păgubirii părţii civile.
Hotărârea primei instanţe este nelegală în ce priveşte însă condamnarea celor trei
inculpaţi şi pentru infracţiunea de emitere de file cec fără disponibil în cont, prevăzută de
art.84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934 cu aplicarea art. 35 alin. (1) Cod penal.
Prin art. 84 din Legea nr. 59/1934 au fost indicate faptele care constituie infracțiuni
comise în legătură cu emiterea cecurilor, prevăzându-se, între altele, la alin. (1) pct. 2, că se
pedepsește cu sancțiunea stabilită în acest text de lege „oricine emite un cec fără a avea la tras
disponibil suficient, sau după ce a tras cecul și mai înainte de trecerea termenelor fixate pentru
prezentare, dispune altfel în total sau în parte de disponibilul avut”.
Este de observat că legiuitorul, referindu-se la faptele pe care le-a incriminat, a
precizat că pedeapsa prevăzută în textul de lege menționat este aplicabilă „afară de cazul când
faptul constituie un delict sancționat cu o pedeapsă mai mare, în care caz se aplică această
pedeapsă”.
Rezultă deci că prin însăși această lege specială a fost reafirmat principiul potrivit
căruia incriminarea era determinată de dispoziția care prevedea pedeapsa cea mai grea, ceea
ce corespundea și reglementării date în acea perioadă cumulului ideal de infracțiuni, preluată
ulterior în art. 103 din Codul penal adoptat în anul 1936.
Ca urmare, față de incriminarea faptei la care se referă art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea
nr. 59/1934 și prin art. 553 din Codul penal menționat, erau aplicabile aceste din urmă
dispoziții, care prevedeau pedeapsa cea mai grea.
În actualul Cod penal, infracţiunea de înşelăciune prin cecuri, din fostul articol 215
alin. (4) Cod penal vechi, se regăseşte în art. 244 alin. (2) Cod penal, cum în mod corect a
reţinut prima instanţă, însă nu a ţinut cont de faptul că această infracţiune nu poate fi reţinută
145
în concurs cu infracţiunea de emitere de file cec fără disponibil în cont, prevăzută de art. 84
alin. (1) pct. 2 din Legea nr.59/1934, întrucât acest din urmă text, elimină o asemenea
posibilitate, contrar celor stabilite de art. 244 alin. (2) teza a doua, text cu caracter general, aşa
cum s-a arătat mai sus, întrucât pedeapsa pentru infracţiunea de înşelăciune, „constituie un
delict sancționat cu o pedeapsă mai mare, în care caz se aplică această pedeapsă”.
Rezultă deci că prejudicierea beneficiarului cecului emis, prin săvârșirea oricăreia
dintre faptele de inducere în eroare arătate mai sus, în scopul obținerii pentru sine sau pentru
altul a unui folos material injust, constituie infracțiunea de înșelăciune prevăzută în prezent în
art. 244 alin. (2) din Codul penal.
În cazul în care beneficiarul are cunoștință, în momentul emiterii, că nu există
disponibilul necesar acoperirii cecului la tras, fapta nu mai poate constitui însă infracțiunea de
înșelăciune, deoarece îi lipsește un element constitutiv esențial, respectiv inducerea în eroare,
condiție cerută fără echivoc prin alin. (1) al aceluiași articol.
Dar o atare faptă este susceptibilă de a fi încadrată în prevederile art. 84 alin. (1) pct. 2
din Legea nr. 59/1934, potrivit căruia săvârșește infracțiunea prevăzută în acest text de lege
„oricine emite un cec fără a avea la tras disponibilul suficient, sau după ce a tras cecul și mai
înainte de trecerea termenelor fixate pentru prezentare, dispune altfel, în total sau în parte de
disponibilul avut”.
În această privinţă este de reținut că prevederile art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr.
59/1934, nefiind abrogate de Codul penal în vigoare, și nici prin dispoziții anterioare, nu pot fi
considerate scoase din vigoare, ele producându-și efectele.
Cu alte cuvinte, cele două infracţiuni nu pot fi reţinute în concurs, excluzându-se una
pe cealaltă, conform celor mai sus prezentate, stabilite cu valoare de principiu şi în mod
obligatoriu de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia de recurs în interesul legii nr.
9/2005, care chiar dacă viza infracţiunea de înşelăciune prin cecuri, reglementată de art. 215
alin. (4) Cod penal anterior, este actuală şi pe reglementarea prevăzută de art. 244 alin. (1),
prima teză din codul penal actual, conform deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr.
30/2015, ca hotărâre prealabilă în materia dreptului penal.
De aceea, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) Cod procedură penală, a admis apelul declarat
de inculpaţii C..., B... şi prin extindere, în baza art.419 Cod procedură penală şi cu privire la
inculpatul A..., întrucât acesta se află într-o situaţie identică cu ceilalţi doi inculpaţi, împotriva
sentinţei penale atacate.
A desfiinţat hotărârea atacată şi rejudecând:
În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 lit. b) Cod procedură penală, a achitat pe
inculpaţii C..., B... şi A..., pentru săvârşirea infracţiunii de emitere de file cec fără disponibil
în cont, prevăzută de art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934 cu aplicarea art. 35 alin. (1)
Cod penal.

146
 §. Drept procesual penal. Partea specială

23. Schimbarea încadrării juridice a faptelor, după parcurgerea procedurii

simplificate, fără punerea în discuţia procurorului, inculpaţilor şi persoanei vătămate a
noii încadrări juridice. Condamnarea inculpaţilor potrivit încadrării juridice schimbate.
Încălcarea dreptului la un proces echitabil. Nulitatea absolută a sentinţei

 Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor

fundamentale: art. 6 paragraf 1
 Codul de procedură penală : art. 8, art. 386
 CEDO: cauza Bodea c. României

În art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului

şi Libertăţilor Fundamentale se prevede că „orice persoană are dreptul la judecarea cauzei
sale în mod echitabil, în mod public şi în termen rezonabil, de către o instanţă independentă
şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor
sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate
împotriva sa”.
Acest principiu este reglementat în Codul de procedura penală prin dispozițiile art. 8.
O componentă a dreptului la un proces echitabil îl constituie principiul nemijlocirii și al
contradictorialității în consens cu respectarea dreptului la apărare.
În cauza de față, se constată că deşi inculpaţii au uzat de procedura simplificată a
recunoaşterii de vinovăţie prevăzută de art. 375 C.pr.pen., prima instanţă nu a dispus
condamnarea acestora pentru aceleaşi infracţiuni reţinute în actul de sesizare al instanţei,
fără însă ca vreuna dintre părţi, procurorul sau instanţă să solicite schimbarea încadrării
juridice şi fără ca instanţa să pună în discuţie vreo schimbare de încadrare juridică şi să
atragă atenţia inculpaţilor că au dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau amânarea
judecăţii, pentru a-şi pregăti apărarea potrivit art. 386 C.pr.pen. În această situaţie
apărătorii inculpaţilor, partea civilă, procurorul nu şi-au exprimat punctul de vedere cu
privire la acest aspect Motivarea este o condiţie esenţială, iar dacă în motivare nu sunt
cuprinse toate argumentele necesare pentru ca pe ele să se sprijine soluţia dată, hotărârea
este nemotivată.
Curtea reține în acest sens hotărârea dată de Curtea Europeană, în cauza Boldea c.
României, în care se arată următoarele: „Curtea aminteşte că dreptul la un proces echitabil,
garantat de art. 6 alin. 1 din Convenţie înglobează, între altele, dreptul părţilor în cauză de a
prezenta observaţiile pe care le consideră elocvente pentru cauza lor. Convenţia nedorind să
garanteze drepturi teoretice sau iluzorii ci drepturi concrete şi efective (Artico împotriva
Italiei, hotărârea din 13 mai 1980, seria A nr. 37, pag. 16, paragraful 33), acest drept nu
poate trece drept efectiv decât dacă observaţiile sale sunt într-adevăr «ascultate», adică
examinate cum trebuie de instanţa sesizată. Cu alte cuvinte, art. 6 implică în special în
sarcina instanţei obligaţia de a examina efectiv mijloacele, argumentele şi ofertele de probă

147
ale părţilor (Perez împotriva Franţei [GC], nr. 47287/99, paragraful 80, CEDO 2004-I, şi
Van de Hurk, citat anterior, paragraful 59).”
Astfel, în cauză nu rezultă că instanța a făcut un examen complet al cauzei, al
încadrărilor juridice şi nu a pus în discuţie o astfel de schimbare, aceste dispoziţii fiind
obligatorii potrivit art. 386 C.pr.pen. pentru ca inculpaţii să-şi poată formula apărări, fiindu-
le încălcat dreptul la apărare garantat de lege. Chiar dacă inculpaţii au uzat de procedura
simplificată a recunoaşterii de vinovăţie, aceasta nu înseamnă că judecătorul cauzei nu
analizează dacă respectiva faptă este infracţiune şi nu motivează soluţia pronunţată.
Reținând așadar că prima instanță nu a pus în discuţie şi nu s-a pronunţat cu privire
la schimbarea încadrării juridice potrivit art. 386 C.pr.pen., existența motivului de nulitate
absolută referitoare la nerespectarea dreptului la un proces echitabil, în condițiile art. 6 alin.
(1) CEDO pentru nerespectarea principiului contradictorialității și lipsa motivării instanței
de fond în legătură directă cu respectarea dreptului la apărare, se impune trimiterea cauzei
spre rejudecare la Judecătoria O.

(Secţia penală, Decizia penală nr. 1245/A din 15 noiembrie 2018,

rezumată de judecător conf. univ. dr. Marian Bratiş)

Prin sentinţa penală nr. 132 din data de 18.09.2018 pronunțată de Judecătoria Oraviţa
în dosarul nr. […]/273/2018 s-au dispus următoarele:
În baza art. 193 alin. (2 C.pen cu aplicaţiunea art. 396 alin. (10) C.pen. şi a art 38
C.pen. a condamnat pe inculpatul A..., la pedeapsa de 4(patru) luni închisoare pentru
săvârşirea infracţiuni de lovire sau alte violenţe cu partea vătămată B... .
În baza art. 205 alin. (1) C.pen. cu aplicaţiunea art. 396 alin. (10 C.pen. şi a art. 38
C.pen. a condamnat pe acelaşi inculpat la pedeapsa de 8 (opt) luni pentru săvârşirea
infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal.
În baza art. 253 alin. (1) C.pen cu aplicaţiunea art. 396 alin. (10) C.pen. şi a art 38
C.pen. a condamnat pe acelaşi inculpat la pedeapsa de 2 (două) luni închisoare pentru
săvârşirea infracţiunii de distrugere.
În baza art. 371 alin. (1) C.pen cu aplicaţiunea art. 396 alin. (10) C.pen. şi a art. 38
C.pen. a condamnat pe acelaşi inculpat la pedeapsa de 2 (două) luni închisoare pentru
săvârşirea infracţiunii de tulburarea ordinii şi liniştii publice.
În baza art. 39 alin. (1) lit. b) C.pen. inculpatul urmează a executa pedeapsa cea mai
grea aceea de, 8 (opt) luni închisoare la care se adaugă un spor de o treime din totalul
celorlalte pedepse aplicate, respectiv 2 (două) luni şi 20 (douăzeci ) zile închisoare , astfel că
inculpatul urmează să execute pedeapsa de 10 (zece) luni şi 20 (douăzeci) zile închisoare.
În baza art. 91 alin. (4) C. pen. a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96
C. pen, cu privire la revocarea suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.
În baza art. 193 alin. (2) C.pen cu aplicaţiunea art. 396 alin. (10) C.pen. şi a art 38
C.pen. a condamnat pe inculpatul C..., la pedeapsa de 4 (patru) luni închisoare pentru
săvârşirea infracţiuni de lovire sau alte violenţe.

148
 În baza art. 205 alin. (1) C.pen cu aplicaţiunea art. 396 alin. (10) C.pen. şi a art. 38
C.pen. a condamnat pe acelaşi inculpat la pedeapsa de 8 (opt) luni pentru săvârşirea
infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal.
În baza art. 371 alin. (1) C.pen. cu aplicaţiunea art. 396 alin. (10) C.pen. şi a art. 38
C.pen. a condamnat pe acelaşi inculpat la pedeapsa de 2 (două) luni închisoare pentru
săvârşirea infracţiunii de tulburarea ordinii şi liniştii publice.
În baza art. 39 alin. (1) lit. b) C.pen. a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea
mai grea aceea de 8 (opt) luni închisoare la care a adăugat un spor de o treime din totalul
celorlalte pedepse aplicate, respectiv 2(două) închisoare, urmând ca inculpatul să execute
pedeapsa de 10 (zece) luni închisoare.
În baza art. 205 alin. (2) C.pen cu aplicaţiunea art. 396 alin. (10) C.pen. şi a art. 38
C.pen. cu aplicarea art. 77 lit. a) C.pen. a condamnat pe inculpatul D..., la pedeapsa de 8(opt)
luni pentru săvârşirea infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal.
În baza art. 371alin. (1) Cpen cu aplicaţiunea art. 396 alin. (10) C.pen. şi a art. 38
C.pen. a condamnat pe acelaşi inculpat la pedeapsa de 2 (două) luni închisoare pentru
săvârşirea infracţiunii de tulburarea ordinii şi liniştii publice.
În baza art. 39 alin. (1) lit. b) C.pen. a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea
mai grea aceea de 8 (opt) luni închisoare la care a adăugat un spor de o treime din totalul
celorlalte pedepse aplicate, respectiv 20 (douăzeci) zile, urmând ca inculpatul să execute
pedeapsa de 8 (opt) luni şi 20 (douăzeci) de zile închisoare.
Prin rechizitoriul întocmit de Parchetul de pe lângă Judecătoria Oraviţa la data de
23.05.2018 în dosarul nr. […] /P/2017 s-a dispus trimiterea în judecată, sub control judiciar, a
inculpaţilor: A…, pentru săvârșirea infracțiunilor de: „lovirea sau alte violențe”, faptă
prevăzută și pedepsită de art.193 alin.(2) din C.pen.; „lipsirea de libertate în mod ilegal”, faptă
prevăzută și pedepsită de art. 205 alin.(1), din C.pen.; distrugere”, faptă prevăzută și pedepsită
de art.253 alin.(1) din C.pen.; „tulburarea ordinii și liniștii publice”, faptă prevăzută și
pedepsită de art.371, din C.pen., toate cu aplicarea art. 38 alin. (1), din C.pen și art.77 lit.(a)
din C.pen.; C… pentru săvârșirea infracțiunilor de: „lovirea sau alte violențe”, faptă
prevăzută și pedepsită de art. 193 alin. (2) din C.pen.; „lipsirea de libertate în mod ilegal”,
prevăzută şi pedepsită de art. 205 alin.(1), (3), lit.(a), C.pen.; „tulburarea ordinii și liniștii
publice”, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 371 C.pen.; toate cu aplicarea art. 38 alin.(1),
din C.pen. şi art.77 lit. a) C.pen.; D…, pentru săvârşirea infracţiunilor de: „lipsirea de libertate
în mod ilegal”, faptă prevăzută și pedepsită de art. 205 alin. (1) C.pen. cu aplicarea art.77 lit.
a) C.pen; „tulburarea ordinii și liniștii publice”, faptă prevăzută și pedepsită de art. 371
C.pen.; toate cu aplicarea art. 38 alin.(1) C.pen. și art. 77 lit. a) C.pen.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Oraviţa la data de 24.05.2018 sub nr.
[…] /273/2018.
Prin încheierea de şedinţă nr. 229 din camera de consiliu din data de 10.07.2018
definitivă la data de 17.07.2017 judecătorul de cameră preliminară a constatat legalitatea
sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală şi a dispus
începerea judecăţii.
La primul termen de judecată, cu procedura legal îndeplinită, ulterior citirii în extras
de către grefierul de şedinţă în baza art. 374 C.pr.pen. a actului prin care s-a dispus începerea
149
judecăţii, instanţa i-a întrebat pe inculpaţi dacă solicită ca judecata să aibă loc numai pe baza
probelor administrate în cursul urmăririi penale şi a înscrisurilor prezentate de părţi,
aducându-i la cunoştinţă dispoziţiile art. 396 alin. (10) C.pr.pen. iar, în urma răspunsului
pozitiv al acestora a procedat la audierea inculpaţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 378
C.pr.pen. inculpaţii au recunoscut săvârşirea infracţiunii.
Analizând materialul probator administrat în cursul urmăririi penale şi al cercetării
judecătoreşti, instanţa de fond a reţinut următoarea situaţie de fapt:
La data de 08.01.2018, în jurul orelor 2200, după ce în prealabil au consumat împreună
băuturi alcoolice la localul SC E...SRL, de lângă Autogara Oravița și s-au înțeles cu privire la
vânzarea-cumpărarea unui telefon mobil marca […], persoana vătămată B…, fiind însoțit de
concubina sa, F... și având asupra lor telefonul promis pentru vânzare, s-au deplasat cu
autoturismul lui, marca […], cu nr. de înmatriculare […], în oraș Oravița, str. […], unde
locuiește efectiv și fără forme legale, cumpărătorul telefonului, inculpatul .G... și concubina
acestuia, martora H....
După ce au parcat autoturismul în lateralul blocului, l-a invitația inculpatul G..., cei doi
concubini, persoana vătămată B… și martora F..., s-au dus în garsoniera acestuia, situată în sc.
[…], a blocului, la apt. […], unde cei doi bărbați au continuat să consume băuturi alcoolice.
În jurul orelore 2330 , pe fondul consumului excesiv de alcool, persoana vătămată B…,
i-a aplicat mai multe lovituri cu palma peste față inculpatului A..., fapt pentru care, concubina
sa, H..., i-a alertat telefonic pe părinții acestuia în persoana numiților, inculpatul C... și I..., ce
au venit de la domiciliul lor, din sat […], com. […], jud. Caraș-Severin, cu autoturismul
condus de nora lor, J..., în care se mai afla soțul acesteia, inculpatul D… precum și unchiul
lor, numitul K... .
Ajunși cu toții la garsonieră s-au purtat discuții amiabile și întrucât conflictul s-a
aplanat, după circa 30 min., familia inculpatul A..., a plecat la domiciliu, în aceiași formulă,
iar în garsonieră au rămas aceleași două perechi de concubini, astfel că cei doi bărbați au
continuat să consume băuturi alcoolice.
În jurul orelor 0330-0400, pe fondul unor certuri, persoana vătămată B..., și concubina
acestuia au plecat, iar din fața blocului a început un dialog cu inculpatul A..., aflat la geamul
garsonierei, în care, cei doi și-au adresat reciproc injurii și expresii jignitoare, s-au aruncat cu
pietre, tulburând astfel ordinea și liniștea locatarilor din bloc. La un moment dat, inculpatul
A..., a luat un topor asupra sa, cu care a părăsit garsoniera și s-a deplasat singur la stația peco
din apropiere pentru a-și cumpăra un pachet de țigări. Pe drum acesta cu intenție a lovit și
distrus parțial capota autoturismului parcat […], cu nr. de înmatriculare […], iar la scurt timp
a fost ajuns din urmă de persoana vătămată B..., căruia îi adresa amenințări cu moartea, ambii
aflându-se în stare avansată de ebrietate. În tot acest timp, numita H..., i-a alertat telefonic din
nou pe părinții concubinului ei.
În jurul orelor 0420, în stația de alimentare cu combustibili aparținând SC L... SRL
Oravița, aflată în apropierea blocului, inculpatul A..., cu toporul asupra sa, cumpără de la
gestionarul punctului de vânzare, M..., un pachet de țigări, timp în care persoana vătămată
B..., s-a așezat la câțiva metri de el, pe soclul betonat al unei pompe de alimentare.
Camerele de supraveghere video exterioare ale stației peco, surprind imaginile video
în care inculpatul A..., se apropie și gesticulează amenințător cu toporul la adresa persoanei
150
vătămată B..., ce nu răspunde la provocări. Totodată, se observă cum, în stația peco își face
apariția autoturismul marca […], cu nr. de înmatriculare […], din care se cobor inculpatul
C..., având în mână o bâtă, soția acestuia, I..., și fiul lor, inculpatul D… .
În continuarea activității infracționale, se observă cum inc. C..., îi aplică două lovituri
cu bâta în zona capului persoanei vătămată B..., care de frică o i-a la fugă spre intersecția
străzilor […] și […], fiind urmărit îndeaproape de cei trei, inculpatul D…, C... și A....
La scurt timp se observă cum persoana vătămată B..., este imobilizat, fiind prins cu
mâinile de cei trei, inculpatul D…, C... și A..., direcționat și obligat să meargă cu aceștia
înspre blocul cu nr. […], de pe str. […], unde se află garsoniera în care locuiesc fără forme
legale, inculpatul A... și concubina acestuia, H....
În jurul orelor 0420, în urma apelului telefonic de urgenţă SNUAU 112, echipajul de
intervenție, din cadrul Poliției Oraș Oravița și I.J.J.Caraș-Severin, aflat în patrulare s-a
deplasat de urgenţă pe str. […], bl. […], sc. […], apt. […], jud.Caraș-Severin, unde au
identificat şi legitimat pe: A..., B…, C..., I... și H....
Totodată la fața locului se prezintă și numita N..., ce și-a luat și condus fiul, persoana
vătămată B..., la spital, pentru îngrijiri, întrucât acesta prezenta pete de sânge în regiunea
gurii.
Cu această ocazie, echipajul de intervenție întocmește un proces-verbal de
consemnarea situației sesizate prin SNUAU 112, din 09.01.2018, în care este menționat faptul
că în momentul sosirii lor, persoana vătămată B..., a devenit violent și l-a lovit cu pumnul în
zona feței pe inculpatul A..., fiind necesară intervenția și separarea celor doi.
Urmare a agresiunilor fizice, persoana vătămată B..., a suferit o „avulsiune a dinților
incisivi centrali superiori 11 și 21, fractură coronară parțială la nivelul dinților 12 (aprox1/2)
și 22(aprox.1/3)”, pentru care necesită un număr de 15 zile îngrijiri medicale, conform
certificatul medico-legal cu nr. […] /A2/10.01.2018, emis de Serviciul Județean de Medicină
Legală Caraș-Severin.
În completarea certificatului medico-legal cu nr. […] /A2/2018, prin adresa răspuns
din 15.03.2018, Serviciul Județean de Medicină Legală Caraș-Severin, ne comunică faptul că
pierderea incisivilor frontali superiori nu constituie infirmitate și nici prejudiciu estetic grav și
permanent.
Împotriva sentinţei penale nr. 132 din data de 18.09.2018 pronunțată de Judecătoria
Oraviţa în dosarul nr. […] /273/2018 au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria
Oraviţa şi partea civilă B... înregistrate pe rolul Curţii de Apel Timişoara la data de
17.10.2018 sub nr. […] /273/2018.
Din analiza sentinţei apelate, prin prisma motivelor de apel invocate şi analizate din
oficiu, în limitele prevăzute de art. 417 alin. (2) C.pr.pen., Curtea reţine următoarele:
Potrivit dispozițiilor art. 427 pct. 2 lit. b) C.pr.pen.: „instanţa, judecând apelul,
pronunţă una dintre următoarele soluţii: admite apelul şi: b) desfiinţează sentinţa primei
instanţe şi dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată pentru
motivul că judecarea cauzei la acea instanţă a avut loc în lipsa unei părţi nelegal citate sau
care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre
această imposibilitate, invocată de acea parte. Rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a
fost desfiinţată se dispune şi atunci când instanţa nu s-a pronunţat asupra unei fapte reţinute în
151
sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau asupra acţiunii civile ori când există vreunul
dintre cazurile de nulitate absolută, cu excepţia cazului de necompetenţă, când se dispune
rejudecarea de către instanţa competentă”.
În cauză, au fost trimişi în judecată inculpaţii: A…, pentru săvârșirea infracțiunilor de:
„lovirea sau alte violențe”, faptă prevăzută și pedepsită de art.193 alin. (2) C.pen.; „lipsirea de
libertate în mod ilegal”, faptă prevăzută și pedepsită de art.205 alin. (1) C.pen.; „distrugere”,
faptă prevăzută și pedepsită de art. 253 alin. (1) C.pen.; „tulburarea ordinii și liniștii publice”,
faptă prevăzută și pedepsită de art. 371 C.pen., toate cu aplicarea art. 38 alin.(1) C.pen. și art.
77 lit. a) C.pen.; C… pentru săvârșirea infracțiunilor de: „lovirea sau alte violențe”, faptă
prevăzută și pedepsită de art.193 alin. (2) C.pen.; „lipsirea de libertate în mod ilegal”,
prevăzută şi pedepsită de art. 205 alin.(1), (3) lit. a), C.pen.; „tulburarea ordinii și liniștii
publice”, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 371 C.pen.; toate cu aplicarea art. 38 alin.(1)
C.pen. şi art.77 lit. a) C.pen.; D…, pentru săvârşirea infracţiunilor de: „lipsirea de libertate în
mod ilegal”, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 205 alin.(1), din C.pen. cu aplicarea art.77
lit.a) C.pen; „tulburarea ordinii și liniștii publice”, faptă prevăzută şi pedepsită de art.371
C.pen.; toate cu aplicarea art. 38 alin.(1) C.pen. și art.77 lit. a) C.pen.
În art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi
Libertăţilor Fundamentale se prevede că „orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale
în mod echitabil, în mod public şi în termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi
imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale
cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva
sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi
interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia, în
interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică,
atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în
măsura considerată absolut necesară de către instanţă când, în împrejurări speciale,
publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei”.
Acest principiu este reglementat în Codul de procedura penală prin dispozițiile art. 8.
O componentă a dreptului la un proces echitabil îl constituie principiul nemijlocirii și al
contradictorialității în consens cu respectarea dreptului la apărare.
Pentru asigurarea respectării exigentelor impuse de art. 6 din Convenția Europeană a
Drepturilor Omului, nicio măsură nu poate fi dispusă de instanță fără a fi fundamentată pe
mijloace de probă administrate în cursul judecății și care au făcut obiectul unei dezbateri
contradictorii, în care fiecare parte a avut posibilitatea să-și exprime punctul de vedere cu
privire la fiecare probă admisă de către instanță.
În accepţiunea Convenţiei, dreptul la un proces echitabil are mai multe componente şi
anume: accesul liber la justiţie; examinarea cauzei în mod echitabil, public şi într-un termen
rezonabil; examinarea cauzei de către un tribunal independent, imparţial, stabilit prin lege;
publicitatea pronunţării hotărârilor judecătoreşti. Cerinţa din art. 6 pct.1 al Convenţiei, aceea
ca o cauză să fie examinată în mod echitabil, trebuie înţeleasă în sensul de a se asigura
respectarea principiilor fundamentale ale oricărui proces, şi anume principiul
contradictorialităţii şi principiul dreptului la apărare, ambele asigurând egalitatea deplină a
părţilor în proces. Contradictorialitatea este principiul care îngăduie părţilor din proces să
152
participe în mod activ şi egal la prezentarea, argumentarea şi dovedirea drepturilor lor în
cursul desfăşurării procesului, mai precis să discute şi să combată susţinerile făcute de fiecare
dintre ele şi să-şi exprime opinia asupra iniţiativelor instanţei în scopul stabilirii adevărului şi
al pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice. În virtutea contradictorialităţii, părţile îşi aduc
reciproc la cunoştinţă pretenţiile, apărările şi probele de care înţeleg să se folosească în
proces, prin cererile scrise adresate instanţei, judecata nu se poate face decât după legala lor
citare, în cursul procesului toate părţile sunt ascultate în mod egal, inclusiv asupra
împrejurărilor de fapt sau de drept puse în discuţie de instanţă, în vederea aflării adevărului în
cauză, încuviinţarea probelor se face în şedinţă publică, după prealabila lor discutare de către
părţi. Contradictorialitatea, intim legată de ideea de egalitate a armelor, impune judecătorului
să vegheze ca orice element susceptibil să influenţeze soluţia privind litigiul să facă obiectul
unei dezbateri contradictorii între părţi. Fiecare parte a procesului trebuie să aibă nu numai
facultatea de a-şi face cunoscute elementele pe care se bazează pretenţiile sale, dar şi aceea de
a lua la cunoştinţă şi de a discuta orice probă sau concluzie prezentată judecătorului cu scopul
de a-i influenţa decizia. Nu prezintă nici o relevanţă dacă elementul susceptibil să conducă la
o anumită decizie este adus în discuţie de către părţi sau sesizat din oficiu de către instanţă,
chiar şi în această din urmă situaţie, judecătorul fiind obligat să impună discutarea lui.
În cauza de față, se constată că deşi inculpaţii au uzat de procedura simplificată a
recunoaşterii de vinovăţie prevăzută de art. 375 C.pr.pen., prima instanţă nu a dispus
condamnarea acestora pentru aceleaşi infracţiuni reţinute în actul de sesizare al instanţei, fără
însă ca vreuna dintre părţi, procurorul sau instanţă să solicite schimbarea încadrării juridice şi
fără ca instanţa să pună în discuţie vreo schimbare de încadrare juridică şi să atragă atenţia
inculpaţilor că au dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau amânarea judecăţii, pentru a-
şi pregăti apărarea potrivit art. 386 C.pr.pen. În această situaţie apărătorii inculpaţilor, partea
civilă, procurorul nu şi-au exprimat punctul de vedere cu privire la acest aspect aşa cum
rezultă din practicaua sentinţei apelate.
Instanţa de apel analizând hotărârea apelată, mai are sarcina de a verifica dacă
pedepsele aplicate inculpaţilor se încadrează în limitele legale în situaţia în care se probează
vinovăţia inculpaţilor. Pentru a putea efectua acest control în apel, este necesar a se cunoaşte
care au fost argumentele instanţei în stabilirea încadrării juridice reţinute în sarcina
inculpaţilor în minuta şi dispozitivul sentinţei apelate, potrivit dispoziţiilor art. 386 C.pr.pen.
ale căror efecte sunt obligatorii, precum şi aplicarea dispoziţiilor privind circumstanţele
atenuante, agravante, modalităţi de punere în executare a pedepselor.
Aceste aspecte nu pot fi verificate decât pe baza motivării hotărârii apelate. Sentinţa
apelată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia, respectiv nu a fost pusă în discuţie
şi nici analizată o eventuală schimbare de încadrare juridică în condiţiile în care inculpaţii
recunoscând faptele nu au fost condamnaţi pentru aceleaşi fapte reţinute în rechizitoriu. De
altfel, la o simplă lectură a sentinţei apelate se constată că prima instanţă nu a motivat sentinţa
apelată, cele consemnate fiind copiate din rechizitoriu. Astfel, motivarea din sentinţa primei
instanţei de la fila 5 până la fila 16 este copiată în totalitate din rechizitoriu (filele 7 ultimul
aliniat -10 ; 12-24; 25-28 ). După ce a copiat aceste file din rechizitoriu, prima instanţă a
adăugat minuta fără nicio minimă analiză a acţiunii penale, stare de fapt, încadrare juridică,
individualizare pedepse, soluţionare acţiune civilă etc., singura modificare este că la
153
încadrarea juridică pentru unii inculpaţi şi pentru unele infracţiuni nu a mai reţinut aceleaşi
încadrări juridice ca şi în rechizitoriu.
Motivarea este o condiţie esenţială, iar dacă în motivare nu sunt cuprinse toate
argumentele necesare pentru ca pe ele să se sprijine soluţia dată, hotărârea este nemotivată.
Curtea reține în acest sens hotărârea dată de Curtea Europeană, în cauza Boldea c.
României, în care se arată următoarele: „Curtea aminteşte că dreptul la un proces echitabil,
garantat de art. 6 alin. 1 din Convenţie înglobează, între altele, dreptul părţilor în cauză de a
prezenta observaţiile pe care le consideră elocvente pentru cauza lor. Convenţia nedorind să
garanteze drepturi teoretice sau iluzorii ci drepturi concrete şi efective (Artico împotriva
Italiei, hotărârea din 13 mai 1980, seria A nr. 37, pag. 16, paragraful 33), acest drept nu poate
trece drept efectiv decât dacă observaţiile sale sunt într-adevăr «ascultate», adică examinate
cum trebuie de instanţa sesizată. Cu alte cuvinte, art. 6 implică în special în sarcina instanţei
obligaţia de a examina efectiv mijloacele, argumentele şi ofertele de probă ale părţilor (Perez
împotriva Franţei [GC], nr. 47287/99, paragraful 80, CEDO 2004-I, şi Van de Hurk, citat
anterior, paragraful 59).”
Astfel, în cauză nu rezultă că instanța a făcut un examen complet al cauzei, al
încadrărilor juridice şi nu a pus în discuţie o astfel de schimbare, aceste dispoziţii fiind
obligatorii potrivit art. 386 C.pr.pen. pentru ca inculpaţii să-şi poată formula apărări, fiindu-le
încălcat dreptul la apărare garantat de lege. Chiar dacă inculpaţii au uzat de procedura
simplificată a recunoaşterii de vinovăţie, aceasta nu înseamnă că judecătorul cauzei nu
analizează dacă respectiva faptă este infracţiune şi nu motivează soluţia pronunţată.
Reținând așadar că prima instanță nu a pus în discuţie şi nu s-a pronunţat cu privire la
schimbarea încadrării juridice potrivit art. 386 C.pr.pen. și existența motivului de nulitate
absolută referitoare la nerespectarea dreptului la un proces echitabil, în condițiile art. 6 alin.
(1) CEDO pentru nerespectarea principiului contradictorialității și lipsei motivării instanței de
fond în legătură directă cu respectarea dreptului la apărare, se impune trimiterea cauzei spre
rejudecare la Judecătoria Oraviţa.
Cum admiterea apelurilor potrivit art. 421 pct. 2 lit. b) C.pr. pen. are drept consecinţă
desfiinţarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, cercetarea
celorlalte motive de apel este inutilă, urmând a fi avute în vedere cu ocazia rejudecării.
Pentru toate aceste considerente, Curtea în baza art. 421 pct. 2 lit. b) C.pr.pen. a admis
apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Oraviţa şi de către partea civilă B...
împotriva sentinţei penale nr. nr. 132 din data de 18.09.2018 pronunțată de Judecătoria
Oraviţa în dosarul nr. […] /273/2018.
A desfiinţat sentinţa penală apelată şi a trimis cauza spre rejudecare la Judecătoria
Oraviţa.

154