1

Editor-coordonator
Judecător Gabriela Elena Bogasiu, Vicepreşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Editor
Judecător Laura Mihaela Ivanovici, Preşedintele Şecţiei I Civile
Judecător Valentina Vrabie, Preşedintele delegat al Secţiei a II-a Civile
Judecător Daniel Grădinaru, Preşedintele Secţiei Penale
Judecător Denisa Angelica Stănişor, Preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal

2
CUPRINS
DREPT ADMINISTRATIV ....................................................................................................................................... 3
1. Discriminare. Criteriul apartenenței sindicale. Faptă constând în schimbarea repetată de către
angajator a locului muncii angajatului (prin delegare). Hotărâre judecătorească definitivă prin care
instanța specializată în litigii de muncă a menținut legalitatea deciziei de delegare. Efecte în litigiul
privitor la contestarea legalității hotărârii CNCD ..................................................................................... 3
2. Cariera magistraților. Concurs de promovare într-o funcție de conducere. Procuror. Condiția
efectivei funcționări la unitatea de parchet la care este vacantă funcţia de conducere pentru care se
depune candidatura. Situația în care procurorul este delegat la o altă unitate de parchet .................... 5
3. Cariera magistraţilor. Concurs de promovare în funcția de judecător la Înalta Curte de Casație și
Justiție. Nepromovarea probei de evaluare a hotărârilor judecătorești redactate ori, după caz, a
actelor întocmite de către candidați sau care privesc activitatea acestora. Acțiune având ca obiect
anularea raportului Comisiei de evaluare și al Comisiei de soluționare a contestațiilor.
Inadmisibilitate.............................................................................................................................................12
DREPT CIVIL .......................................................................................................................................................... 14
I. Obligaţii .................................................................................................................................................................................14
1. Condiţiile plăţii nedatorate în accepţiunea Codului civil. Lipsa de relevanţă a erorii în care s-ar fi
aflat solvensul la momentul efectuării plăţii ............................................................................................. 14
2. Utilizarea numelui unei persoane şi a creaţiei sale artistice fără consimțământul acesteia, în cadrul
unui eveniment public. Rea-credinţă. Atingere adusă dreptului la respectarea vieţii private ............. 18
3. Preluarea şi distribuirea pe pagina de Facebook a unui articol cu conţinut defăimător. Asumarea
textului de către titularul contului. Depăşirea limitelor libertăţii de exprimare. Angajarea răspunderii
civile delictuale. Despăgubiri morale ........................................................................................................ 27
II. Moşteniri şi liberalităţi........................................................................................................................................................31
4. Renunţare frauduloasă la moştenire. Acţiune în revocarea actului de opţiune succesorală ............ 31
III. Prescripţia extinctivă .........................................................................................................................................................38
5. Imobil restituit în temeiul Legii nr. 10/2001. Predarea bunului cu întârziere. Acţiune în despăgubiri
reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă. Termene de prescripţie distincte .............................. 38
IV. Dreptul proprietăţii intelectuale .......................................................................................................................................46
6. Fonograme de comerţ. Radiodifuzare. Deţinerea autorizaţiei/licenţei neexclusive pentru difuzarea
prin reţelele de comunicaţii electronice. Utilizări distincte. Obligaţia organismului de televiziune de a
achita remuneraţia cuvenită artiştilor interpreţi sau executanţi ............................................................ 46
DREPT COMERCIAL ............................................................................................................................................. 52
1. Societate dizolvată și radiată în condițiile Legii nr. 64/1995. Acțiune a asociatului unic de obligare a
Oficiului Registrului Comerțului la emiterea unui certificat constatator al dreptului de proprietate
asupra bunurilor societății. Neincidenţa prevederilor art. 231 din Legea nr. 31/1990 ......................... 52
2. Acţiune în regres a asigurătorului străin al persoanei vătămate împotriva asigurătorului român al
persoanei responsabile de producerea accidentului. Legea aplicabilă. Incidenţa dispoziţiilor art. 19 din
Regulamentul Roma II ............................................................................................................................... 56
DREPT FINANCIAR ŞI FISCAL ........................................................................................................................... 64
1. Acțiune în suspendarea executării dispoziției obligatorii emise la finalul unei inspecții economico-
financiare. Inaplicabilitatea condiției referitoare la achitarea unei cauțiuni, prevăzută de art. 278 alin.
(2) din Codul de procedură fiscală. Necesitatea diferențierii între regimul juridic al creanțelor
bugetare și cel al creanțelor fiscale ............................................................................................................ 64
2. TVA. Refuzul acordării dreptului de deducere. Nelegalitate. Obligația ajustării TVA în situația
desființării contractului de livrare de bunuri. Situația denunțării unilaterale a contractului. ............ 67
DREPT PENAL ........................................................................................................................................................ 86
1. Recurs în casație. Cazul de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. Principiul
teritorialității. Spălarea banilor ................................................................................................................. 86
2. Recurs în casaţie. Cazul de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. - Șantaj. Tipicitate.
Punerea în circulație de valori falsificate. Tipicitate ............................................................................... 93
DREPT PROCESUAL CIVIL ............................................................................................................................... 100
I. Acţiunea civilă.................................................................................................................................................................... 100
1. A. Concurență. Acțiune în despăgubiri întemeiată pe O.U.G. nr. 39/2017, actul național de

1
 transpunere al Directivei 2014/104/UE. Declararea neconstituționalității ordonanței de urgență.
Admiterea excepției inadmisibilității acțiunii. Încălcarea dispozițiilor art. 22 alin. (2) și (4) din Codul
de procedură civilă. B. Concurenţă. Efectul direct orizontal al art. 101 din Tratatul privind
Funcţionarea Uniunii Europene. C. Cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 13 din
Codul de procedură civilă. Condiții și efecte .......................................................................................... 100
II. Hotărârile judecătorești................................................................................................................................................... 117
2. Hotărâre de completare a dispozitivului hotărârii prin care s-a compatibilizat dispozitivul hotărârii
pronunțate cu considerentele. Schimbarea dispozitivului. Condiții și efecte în raport cu dispozițiile art.
444 din Codul de procedură civilă ........................................................................................................... 117
III. Căile de atac .................................................................................................................................................................... 130
3. A. Acţiune în răspundere civilă delictuală. Efectul pozitiv al lucrului judecat al hotărârii penale de
achitare. B. Limitele efectului devolutiv al apelului. Invocarea prin motivele de apel a unor fapte ilicite
noi, distincte de cele care au făcut obiectul învestirii primei instanţe. Interpretarea dispozițiilor art.
478 alin. (4) din Codul de procedură civilă ............................................................................................. 130
4. A. Raportul dintre apelul principal şi apelul incident. B. Împuternicire avocaţială. Forţa probantă.
Dovada calităţii de reprezentant convenţional ....................................................................................... 141
5. Exercitarea căii de atac sub o denumire greşită. Încălcarea de către instanţă a dispozițiilor
referitoare la calificarea căii de atac, conform art. 152 raportat la art. 22 alin. (4) din Codul de
procedură civilă ........................................................................................................................................ 148
6. Hotărâri potrivnice pronunțate de Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de
Casație și Justiție. Competența de soluționare a cererii de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509
alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă ......................................................................................... 153
7. Revizuire a hotărârii penale pe latură civilă, întemeiată pe dispozițiile art. 21 alin. (1) din Legea nr.
554/2004. Inadmisibilitate ........................................................................................................................ 155
IV. Arbitrajul ......................................................................................................................................................................... 161
8. A. Acțiune în anularea hotărârii arbitrale. Invocarea în recurs a excepției nulității absolute a clauzei
compromisorii. Condiții și efecte. B. Acțiune în anularea hotărârii arbitrale întemeiată pe dispozițiile
art. 608 alin. (1) lit. h) din Codul de procedură civilă. Condiții de admisibilitate în raport cu prevederile
art. 1270 din Codul civil ........................................................................................................................... 161
DREPT PROCESUAL PENAL ............................................................................................................................. 168
1. Plângere împotriva ordonanţei de clasare. Chestiuni prealabile. Tipicitate ................................... 168
2. Extrădare pasivă. Condiții. Motiv facultativ de respingere a cererii de extrădare ......................... 171
INDEX ALFABETIC: .............................................................................................................................. 181

2
 DREPT ADMINISTRATIV

1. Discriminare. Criteriul apartenenței sindicale. Faptă constând în schimbarea repetată de

către angajator a locului muncii angajatului (prin delegare). Hotărâre judecătorească
definitivă prin care instanța specializată în litigii de muncă a menținut legalitatea deciziei de
delegare. Efecte în litigiul privitor la contestarea legalității hotărârii CNCD

O.G. nr. 137/2000, art.2 alin. (1) şi art.20 alin. (6)

Hotărârea judecătorească definitivă pronunțată de o instanţă specializată pentru

soluționarea litigiilor de muncă şi asigurări sociale nu are putere de lucru judecat în cauza având
ca obiect anularea unei hotărâri a Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării în ceea
ce privește existenţa sau inexistența faptei de discriminare, având însă relevanță cu privire la
situația de fapt reţinută.
Astfel, cum în speţă nu au existat repetate schimbări ale locului muncii angajatului, ci doar
încercarea angajatorului de a pune în executare o unică decizie de delegare - care a fost
împiedicată de chiar comportamentul angajatului (consemnat ca atare de către instanţa de dreptul
muncii prin hotărârea prin care a constatat legalitatea deciziei de delegare) - nu poate fi reţinută
existenţa unui abuz din partea angajatorului, care are dreptul de apreciere asupra oportunității
admiterii/ respingerii cererilor de delegare/ transfer, toate acestea conducând la concluzia că
angajatorul a făcut dovada solicitată de disp. art.20 alin.(6) din OG nr.137/2000 republicată,
privind inexistența încălcării principiului egalității de tratament.

I.C.C.J., Secţia de contencios administrativ şi fiscal, Decizia nr. 405 din 27 ianuarie 2022

I. Circumstanţele cauzei
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios
administrativ şi fiscal, reclamanta Societatea A SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul
National pentru Combaterea Discriminării și B, anularea Hotărârii nr.76/06.02.2019, emisă de
pârât.
2. Hotărârea primei instanţe
Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa
nr.758 din 6 noiembrie 2019, a respins acţiunea formulată de reclamantă ca nefondată.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta Societatea A SA, invocând motivul
de casare prevăzut de art.488 alin.(1) pct.8 din Codul de procedură civilă.
Recurenta-reclamantă invocă interpretarea şi aplicarea greşită a disp. art.2 alin.(1) şi art.20
alin.(6) din OG nr.137/2000, republicată, arătând că în cauză nu a săvârşit nicio faptă care să
constituie discriminare, în sensul dispoziţiilor OG nr.137/2000, republicată.
Decizia de delegare a intimatului-pârât B, de la Autobaza X la Autobaza Y, nu a urmărit
discriminarea acestuia în baza criteriului apartenenței sindicale.
Se arată că la baza delegării intimatului-pârât a stat solicitarea Direcţiei de Exploatare prin
Divizia de Transport Autobuze, în vederea asigurării indicatorilor de parc la nivelul Programului
de Transport aprobat.
Solicitarea s-a făcut pentru două persoane, iar intimatul-pârât a motivat refuzul exprimat
prin activitatea sindicală.
Recurenta-reclamantă invocă faptul că prima instanţă nu a avut în vedere disp. art.42-44
din Codul muncii, conform cărora delegarea este un act unilateral al angajatului, este o măsură
obligatorie, acordul salariatului nu este necesar, întrucât delegarea avea loc la o subunitate proprie.

3
 În plus, recurenta-reclamantă arată că decizia de delegare a fost contestată la Tribunalul
Bucureşti – Secţia contencios administrativ şi fiscal a VIII-a, instanţa pronunţând o hotărâre de
respingere a cererii, arătându-se că actul contestat nu reprezintă o decizie de modificare a
raporturilor de muncă în funcţie de apartenenţa sindicală a salariatului.
4. Prin concluziile scrise depuse la dosar, intimatul-pârât Consiliul Naţional pentru
Combaterea Discriminării solicită respingerea recursului ca nefondat, susţinând că Decizia
nr.3962/ 08.10.2018 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a pentru conflicte de muncă şi
asigurări sociale nu afectează legalitatea deciziei sale.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului formulat de reclamanta Societatea
A SA
Analiza motivelor de casare
Înalta Curte reţine, prealabil expunerii considerentelor deciziei de recurs, că prima instanţă
a susţinut că reclamanta a recunoscut faptele, dar nu a considerat că delegarea salariatului a fost
discriminatorie pe baza criteriului apartenenței sindicale.
S-a mai reţinut că angajatorul a insistat să îl delege pe pârât, deşi altor salariaţi le-au fost
respinge solicitări similare, iar susţinerile reclamantului referitoare la necesitatea obiectivă a
delegării pârâtului nu reprezintă o justificare obiectivă a schimbului locului de muncă al acestuia.
Înalta Curte, analizând motivele de nelegalitate invocate prin recursul formulat, urmează
să reţină că, potrivit disp. art.2 alin.(1) din OG nr.137/2000, prin discriminare se înţelege orice
deosebire, excludere, restricție sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie,
categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică
necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu
care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în
condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor
recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale
vieţii publice”.
Potrivit disp. art.20 alin.(6) din OG nr.137/2000, republicată: „persoana interesată va
prezenta fapte pe baza cărora poate fi prezumată existenţa unei discriminări directe sau indirecte,
iar persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că nu a avut loc
o încălcare a principiului egalităţii de tratament”.
În speţă, prin Hotărârea CNCD nr.4051/03.08.2017, s-a reţinut că petentul B a considerat
discriminatorie delegarea sa de la autobaza X la Autobaza Y, având la bază criteriul apartenenței
sindicale, fiind vicepreşedinte de sindicat nereprezentativ.
Recurentul-reclamant în cauza de faţă a depus acte doveditoare, conform art.20 alin.(6) din
OG nr.137/2000, respectiv că cererile de delegare ale altor persoane au fost respinse pentru că
autobazele de unde proveneau, altele decât autobaza X, se confruntau cu deficit de personal, iar de
la autobaza Y nu exista nicio cerere de transfer la autobazele Z sau DITT – Secţia DITI.
De asemenea, prin adresa nr.284084/11.10.2016 s-a efectuat o primă estimare a necesarului
de personal pentru conducătorii de vehicule.
De asemenea, repetatele decizii de delegare ale petentului B sunt justificate prin conduita
acestuia, respectiv prin refuzul de a primi deciziile, ca urmare a unor activităţi sindicale, care nu
au fost anunţate în prealabil angajatului, pentru a-şi justifica absenţa de la locul de muncă sau prin
existenţa unui concediu medical, în perioada emiterii Deciziei de delegare nr.2060/09.05.2017.
Aceste decizii de delegare au fost revocate de angajator, iar Decizia de delegare nr.3014/
30.06.2017 a fost contestată în instanţă, prin Decizia nr.3962/08.10.2018 pronunţată de Curtea de
Apel Bucureşti, respingându-se acţiunea ca neîntemeiată.
Înalta Curte constată că hotărârea judecătorească definitivă pronunţată de o instanţa
specializată pentru soluţionarea litigiilor de muncă şi asigurări sociale nu are putere de lucru
judecat în privinţa existenţei/ inexistenţei discriminării, însă are relevanţă cu privire la situaţia de
fapt reţinută, prin care s-a constatat existenţa unor cereri de transfer de la alte autobaze, astfel că

4
situaţiile sunt distincte şi nu pot fi comparate, dar şi inexistenţa unui abuz din partea angajatorului,
care are dreptul de apreciere asupra oportunităţii admiterii/ respingerii cererilor de delegare/
transfer.
Astfel, cele constatate prin prezenta decizie de recurs nu contrazic aspectele avute în vedere
prin hotărârea judecătorească anterioară, toate acestea conducând la concluzia că recurentul-
reclamant din prezenta cauză a făcut dovada solicitată de disp. art.20 alin.(6) din OG nr.137/2000
republicată, şi anume, inexistenţa încălcării principiului egalităţii de tratament.
Înalta Curte, contrar celor reţinute de prima instanţă, observă că în speţă nu au existat
repetate decizii de delegare ale intimatului-pârât, ci doar încercarea angajatului de a pune în
executare o unică decizie de delegare, care a fost împiedicată prin atitudinea angajatului însuşi şi
invocarea unor motive ce au determinat revocarea actelor emise.
Comportamentul angajatului a fost consemnat prin pronunţarea hotărârii judecătoreşti care
a apreciat în sensul legalităţii Deciziei de delegare nr.3014/30.06.2017.
Faţă de acestea, reţinându-se întrunirea motivelor de casare întemeiate pe dispoziţiile
art.488 alin.(1) pct.8 Cod procedură civilă, Înalta Curte a constatat că sentinţa atacată a fost dată
cu interpretarea şi aplicarea greşită a disp. art.2 alin.(1) şi art.20 alin.(6) din OG nr.137/2000
republicată, dispunând, în temeiul disp. art.496 Cod procedură civilă coroborat cu disp. art.20 din
Legea nr.554/2004, modificată şi completată, admiterea recursului, casarea sentinţei şi, în
rejudecare, admiterea acţiunii şi anularea actului atacat.

2. Cariera magistraților. Concurs de promovare într-o funcție de conducere. Procuror.

Condiția efectivei funcționări la unitatea de parchet la care este vacantă funcţia de conducere
pentru care se depune candidatura. Situația în care procurorul este delegat la o altă unitate
de parchet
Legea nr. 303/2004, art. 50 alin. (3) şi (4)

Interpretarea potrivit căreia, în raport cu regimul juridic al instituției delegării, care în

reglementarea oferită de art. 43 din Codul muncii nu presupune o schimbare a locului de muncă,
pentru a aprecia asupra îndeplinirii condiției funcţionării efective la parchetul pentru care se
candidează, trebuie avută în vedere funcţia de bază, iar nu atribuţiile de serviciu exercitate
temporar în afara locului de muncă, golește de conținut condiția impusă de Legea nr. 303/2004,
a cărei raţiune a fost aceea de a se asigura o bază de selecţie pentru funcţia de conducere din
rândul procurorilor care desfășoară efectiv activitatea în cadrul parchetului şi care, se presupune,
cunosc activitatea unităţii de parchet, eventualele dificultăţi ale acesteia, dar şi personalul.
Cu alte cuvinte, pentru lămurirea sensului cerinţei legale impuse de art. 50 alin. (3) din
Legea nr. 303/2004, nu trebuie căutat spre definiţia delegării, ci trebuie văzut scopul impunerii
cerinţei. Altfel, exercitarea fie şi temporară, însă continuă, a activităţilor specifice funcţiei în
cadrul unei alte unităţi de parchet face să nu fie îndeplinită cerinţa funcționării efective la
parchetul pentru care se candidează.

I.C.C.J., Secţia de contencios administrativ şi fiscal, Decizia nr. 888 din 16 februarie 2022

I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Galaţi – Secţia
contencios administrativ şi fiscal, la data de 8 septembrie 2020, astfel cum a fost completată la
data de 24 noiembrie 2020, reclamantul A a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Superior
al Magistraturii şi Institutul Naţional al Magistraturii:

5
 - anularea Hotărârii nr. 6 din 26 august 2020 a Comisiei de organizare a concursului pentru
numirea în funcţii de conducere a procurorilor organizat în perioada 20 iulie-14 octombrie 2020 şi
a Hotărârii nr. 831 din 3 septembrie 2020 adoptată de Secţia pentru Procurori a Consiliului
Superior al Magistraturii, prin care a fost respinsă contestaţia formulată împotriva Hotărârii nr.
6/26.08.2020, cu consecinţa constatării că reclamantul îndeplineşte condiţiile de participare la
concursul pentru postul de prim procuror adjunct al Parchetului de pe lângă Tribunalul Vrancea;
- constatarea nulităţii Regulamentului privind numirea în funcţii de conducere a
procurorilor şi revocarea din aceste funcţii, în ansamblul său, şi în special a dispoziţiilor art. 6 alin.
(1) din Regulament;
- suspendarea executării Hotărârii nr. 6 din 26 august 2020 şi a Hotărârii nr. 831 din 3
septembrie 2020, conform art. 14 din Legea nr. 554/2004.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa civilă nr. 20 din 27 ianuarie 2021, Curtea de Apel Galaţi:
- a admis excepţia neîndeplinirii procedurii prealabile şi a respins capătul de cerere privind
anularea Regulamentului privind numirea în funcţii de conducere a procurorilor şi revocarea din
aceste funcţii, aprobat prin Hotărârea nr. 219/10.03.2020 a Secţiei de procurori din cadrul
Consiliului Superior al Magistraturii, pentru neîndeplinirea procedurii prealabile;
- a respins cererea de anulare a Hotărârii nr. 6 din 26 august 2020 a Comisiei de organizare
a concursului pentru numirea în funcţii de conducere a procurorilor organizat în perioada 20 iulie-
14 octombrie 2020 şi a Hotărârii nr. 831 din 3 septembrie 2020 adoptată de Secţia pentru Procurori
a Consiliului Superior al Magistraturii, formulată de reclamant în contradictoriu cu ambii pârâţi,
ca nefondată.
Prin sentinţa civilă nr. 66 din 15 aprilie 2021, Curtea de Apel Galaţi a respins, ca nefondată,
cererea formulată de pârâtul Institutul Naţional al Magistraturii privind completarea sentinţei civile
nr. 20/27.01.2021, pronunţată de aceeaşi instanţă în dosarul nr. 544/44/2020.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 20 din 27 ianuarie 2021 pronunţată de instanţa de fond,
reclamantul A a formulat recurs.
3.1. Prin recursul său, recurentul-reclamant A a solicitat, în temeiul prevederilor art. 488
alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 Cod procedură civilă, casarea sentinţei şi, în rejudecare, admiterea cererii de
chemare în judecată.
Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă,
recurentul-reclamant a arătat că hotărârea instanţei de fond nu cuprinde motivele pe care se
întemeiază, nu răspunde argumentelor invocate în cuprinsul cererii de chemare în judecată şi în
răspunsul la întâmpinare, instanţa preluând practic argumentele prezentate de părțile adverse
privind necesitatea ca un candidat să cunoască problemele parchetului unde s-a vacantat funcţia,
fără a justifica de ce a înlăturat argumentele sale. A mai arătat că instanţa nu a examinat conţinutul
actelor normative pe care reclamantul le-a invocat şi nu a explicat motivele pentru care a ajuns la
concluzia că Regulamentul nu adaugă la lege.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 Cod procedură
civilă, recurentul-reclamant a susţinut că soluţia de respingere a cererii privind anularea
Regulamentului privind numirea în funcţii de conducere a procurorilor şi revocarea din aceste
funcţii, aprobat prin Hotărârea nr. 219 din 10.03.2020 a Secţiei pentru procurori din cadrul
Consiliului Superior al Magistraturii pentru lipsa procedurii prealabile este nelegală, arătând că
este excesiv să se pretindă unei persoane care a criticat Regulamentul în procedura administrativă
să parcurgă o nouă procedură administrativă prin care să solicite revocarea acestuia.
A mai arătat şi că instanţa de fond nu a avut în vedere că Regulamentul privind numirea în
funcţii de conducere a procurorilor şi revocarea din aceste funcţii din 10.03.2020 publicat în M.
Of. nr. 226/20.03.2020 are natura juridică de act administrativ normativ, astfel că, din acest punct

6
de vedere instanţa de fond a încălcat prevederile imperative ale art. 11 alin. (5) din Legea nr.
554/2004.
De asemenea, recurentul-reclamant a invocat prevederile Deciziei Curţii Constituționale
nr. 121 din 10.03.2020.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură
civilă, recurentul-reclamant a arătat, în esenţă, că:
- instanţa de fond a aplicat greşit art. 6 alin. (1) din Regulamentul privind numirea în funcţii
de conducere a procurorilor şi revocarea din aceste funcţii, aprobat prin Hotărârea Secţiei pentru
procurori a Consiliului Superior al Magistraturii nr. 219/2020, întrucât prin acesta se adaugă la
lege având în vedere că art. 50 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, interpretat greşit de către instanţă,
nu prevede condiţia funcţionării efective la parchetul la care este vacantă funcţia de conducere
pentru care se depune candidatura;
- instanţa de fond a interpretat greşit dispoziţiile din Codul muncii având în vedere faptul
că prin delegare nu operează o schimbare a locului de muncă precum în cazul detaşării, iar funcţia
de bază este exercitată de către reclamant la Tribunalul Vrancea;
- prin art. 6 din Regulament se încalcă dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 24/2000 întrucât se
adaugă la Legea nr. 303/2004, care nu prevede condiţia funcţionării efective la parchetul la care
este vacantă funcţia de conducere pentru care se depune candidatura;
- aspectele esenţiale ale concursului privind numirea în funcţii de conducere a procurorilor
şi revocarea din aceste funcţii trebuie să fie prevăzute în Legea nr. 303/2004;
- sintagma „să funcţioneze efectiv” nu îndeplineşte condiţiile de claritate şi predictibilitate
necesare unui act normativ, putând da naştere unor interpretări discriminatorii, în condiţiile în care
orice candidat are posibilitatea de a demonstra în cadrul interviului cunoştinţele sale privind
cerinţele şi nevoile administrative organizatorice concrete ale parchetului în raport de care se
desfăşoară examenul pentru postul de conducere.
4. Apărările formulate în cauză
4.1. Prin întâmpinare, intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii a solicitat
respingerea recursului principal, ca nefondat.
Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, hotărârea instanţei de fond este legală şi
motivată corespunzător. Instanţa de fond a argumentat soluţia pronunţată cu respectarea cerinţelor
art. 425 din Codul de procedură civilă, având în vedere că au fost expuse argumentele de fapt şi
de drept pe care aceasta se întemeiază. Instanţa de fond a răspuns criticilor de nelegalitate invocate
de recurentul-reclamant, grupate pe două idei principale. Astfel, reclamantul a invocat că funcţia
sa de bază este în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Vrancea, iar nu la Parchetul de pe
lângă Judecătoria Panciu, unde este delegat şi, de asemenea, a arătat că art. 6 alin. (1) din
Regulamentul privind numirea în funcţii de conducere a procurorilor şi revocarea din aceste funcţii
adaugă la dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, prin sintagma „să funcţioneze
efectiv” la parchetul la care este vacantă funcţia de conducere pentru care îşi depune candidatura.
Instanţa a răspuns ambelor susţineri.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 Cod procedură
civilă, arată că instanţa de fond nu a încălcat nicio regulă de procedură a cărei nerespectare să
atragă sancţiunea nulităţii, având în vedere că pentru anularea oricărui act administrativ este
obligatorie urmarea procedurii plângerii prealabile.
Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, acesta nu a solicitat în cadrul vreunei plângeri
prealabile revocarea Regulamantului privind numirea în funcţii de conducere a procurorilor şi
revocarea din aceste funcţii, ci a formulat plângere prealabilă doar împotriva Hotărârii nr. 831 din
3 septembrie 2020 emisă de Secţia pentru procurori din cadrul Consiliului Superior al
Magistraturii.
Totodată, contrar susţinerilor recurentului-reclamant, instanţa de fond nu a aplicat în cauză
art. 11 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, ci art. 7 alin. (1) din acest act normativ, respingând cererea

7
pentru lipsa plângerii prealabile. Arată şi că legea contenciosului administrativ nu prevede că în
cazul actelor administrative normative nu este obligatorie plângerea prealabilă, ci dimpotrivă.
În acest context, în mod corect instanţa de fond a respins capătul de cerere privind anularea
Regulamentului privind numirea în funcţii de conducere a procurorilor şi revocarea din aceste
funcţii, aprobat prin Hotărârea nr. 219 din 10.03.2020 a Secţiei pentru procurori din cadrul
Consiliului Superior al Magistraturii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură
civilă, contrar susţinerilor recurentului-reclamant, arată că hotărârea instanţei de fond este legală,
fiind interpretate şi aplicate în mod corect toate dispoziţiile de drept material incidente.
Cerinţa ca procurorul să funcţioneze efectiv, la data depunerii cererii, la parchetul pentru
care şi-a depus candidatura este prevăzută expres de art. 6 alin. (1) din Regulamentul privind
numirea în funcţii de conducere a procurorilor şi revocarea din aceste funcţii, aprobat prin
Hotărârea Secţiei pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii nr. 219/2020, coroborat
cu art. 50 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, potrivit cărora: „Prin derogare de la dispoziţiile alin.
(3), în situaţia în care la două concursuri consecutive pentru numirea într-o funcţie de conducere
nu se prezintă niciun candidat, la următorul concurs/examen organizat pentru numirea în aceeaşi
funcţie de conducere pot participa şi judecători sau, după caz, procurori de la altă instanţă sau
parchet din circumscripţia aceleiaşi curţi de apel sau parchet de pe lângă curtea de apel, care au
dreptul să funcţioneze la instanţa sau parchetul pentru care îşi depun candidatura”.
În raport de dispozițiile imperative anterior menționate, în mod corect instanţa de fond a
constatat că recurentul-reclamant A nu funcționa efectiv la Parchetul de pe lângă Tribunalul
Vrancea, ci la Parchetul de pe lângă Judecătoria Panciu, unitate de parchet la care era delegat în
funcția de prim procuror.
Totodată, contrar susținerilor recurentului-reclamant şi cum în mod corect a reţinut instanţa
de fond, în cauză nu există nicio neconcordanță între actul administrativ cu caracter normativ atacat
şi reglementările din legislaţia primară, Regulamentul fiind emis în limitele şi potrivit normelor
care îl ordonă, în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele
de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.
Apreciază că art. 6 alin. (1) din Regulamentul privind numirea în funcţii de conducere a
procurorilor şi revocarea din aceste funcţii, aprobat prin Hotărârea Secţiei pentru procurori a
Consiliului Superior al Magistraturii nr. 219/2020, nu încalcă în literă şi spirit legea organică în
aplicarea căreia a fost emis, respectiv prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 303/2004,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare, ambele stipulând acelaşi lucru: funcţionarea
procurorului cel puţin doi ani la parchetul la care este vacantă funcţia de conducere pentru care îşi
depune candidatura.
De asemenea, contrar susținerilor recurentului-reclamant, în cauză nu se aplică mutatis
mutandis considerentele Deciziei nr. 121/2020 pronunţate de Curtea Constituţională. Aceste
considerente nu pot afecta organizarea şi desfășurarea concursului pentru numirea procurorilor în
funcţii de conducere organizat în perioada 20.07 – 14.10.2020, întrucât nu vizează
neconstituționalitatea dispozițiilor art. 106 lit. g) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare.
4.2. Prin întâmpinare, recurentul-pârât Institutul Naţional al Magistraturii a solicitat
respingerea recursului principal, ca nefondat.
5. Procedura de soluţionare a recursurilor
În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a
comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 Cod procedură civilă,
coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) Cod procedură civilă, cu aplicarea
dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

8
 În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) Cod procedură
civilă, prin rezoluţia din data de 25.08.2021, s-a fixat termen de judecată la data de 16.02.2022,
în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
II. Soluţia instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată următoarele:
Recursul declarat de reclamant cuprinde critici de nelegalitate încadrate în cazurile de
casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pc. 6, 5 şi 8 Cod de procedură civilă.
Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pc. 6 Cod de procedură civilă,
recurentul-reclamant susţine că instanţa de fond nu a motivat hotărârea pronunţată, în sensul de a
nu fi răspuns tuturor argumentelor expuse în cuprinsul cererii de chemare în judecată, argumente
referitoare la nelegalitatea Hotărârii nr. 6 din 26 august 2020 a Comisiei de organizare a
concursului pentru numirea în funcţii de conducere a procurorilor organizat în perioada 20 iulie-
14 octombrie 2020 şi a Hotărârii nr. 831 din 3 septembrie 2020 adoptată de Secţia pentru Procurori
a Consiliului Superior al Magistraturii.
Înalta Curte constată că cererea de anulare a hotărârilor anterior menţionate cuprinde două
motive principale. Primul este acela că numai Regulamentul privind numirea în funcţii de
conducere a procurorilor şi revocarea din aceste funcţii, aprobat prin Hotărârea nr. 219 din
10.03.2020 a Secţiei pentru procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, stabileşte
condiţia efectivei funcţionări a candidatului, la data depunerii candidaturii, la unitatea de parchet
la care este vacantă funcţia de conducere pentru care îşi depune candidatura, iar dispoziţiile care
prevăd această condiţie (art. 6 alin. 1 din Regulament) trebuie înlăturate de la aplicare pentru că
exced dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, pentru a căror punere în executare au
fost emise. Temeiul susţinerilor reclamantului îl constituie art. 4 din Legea nr. 24/2000.
Al doilea motiv se referă la interpretarea cerinţei efectivei funcţionări în situaţia delegării.
Reclamantul a susţinut că funcţia sa de bază este în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul
Vrancea, pentru care a candidat, iar nu la Parchetul de pe lângă Judecatoria Panciu, în cadrul căruia
exercită funcţia de conducere prin delegare. Delegarea fiind o exercitare temporară a atribuțiilor
de serviciu în afara locului de muncă (potrivit Codului muncii), funcționarea efectivă trebuie
înțeleasă în acest caz ca fiind în cadrul unităţii de parchet unde reclamantul are funcţia de bază.
Ambele motive au fost tratate de instanţa de fond, aşa cum rezultă din considerentele
sentinţei recurate. Astfel, judecătorul fondului a arătat, în esenţă, că art. 6 alin. (1) din Regulament
concordă cu prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, legea stabilind condiţia efectivei
funcţionări la data depunerii candidaturii la unitatea de parchet la care este vacantă funcţia de
conducere.
De asemenea, instanţa de fond reţine că deţinerea de către reclamant a funcţiei de conducere
la Parchetul de pe lângă Judecatoria Panciu, prin delegare de la Parchetul de pe lângă Tribunalul
Vrancea, atestă că acesta îşi exercită temporar atribuţiile de serviciu în afara locului său de muncă,
astfel nefiind îndeplinită condiţia efectivei funcţionări la Parchetul de pe lângă Tribunalul Vrancea,
după cum impune art. 50 din Legea nr. 303/2004, reluat în art. 6 alin. (1) din Regulament.
Împrejurarea că nu au fost tratate argumentele referitoare la lipsa de claritate şi de
predictibilitate a prevederilor art. 6 alin. (1) din Regulament, caracterul excesiv şi nejustificat al
cerinţei, limitarea discreţionară a participării la concurs nu poate fi considerată încălcare a
obligaţiei de motivare a hotărârii prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) Cod de procedură civilă, câtă
vreme aceste critici fie privesc capătul de cerere în anularea prevederilor Regulamentului, declarat
inadmisibil, pentru neurmarea procedurii prealabile, fie, în măsura în care ar fi apreciate a se referi
la soluţia legislativă din cuprinsul art. 50 alin. (3) şi (4), nu ar putea fi invocate altfel decât pe calea
excepţiei de neconstituţionalitate.
Înalta Curte constată că, în primul caz, instanţa de fond nu era ţinută de obligaţia de a
motiva asupra acestor argumente ale reclamantului, dat fiind finele de neprimire a cerererii de
anulare a Regulamentului, pe care l-a considerat incident. În al doilea caz, nu intră în atribuţiile

9
instanţei de judecată să analizeze argumente care se subscriu neconstituţionalităţii unei norme
dintr-o lege.
Următoarele critici, prin care se invocă motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pc.
5 Cod de procedură civilă sunt, de asemenea, nefondate.
În cadrul acestui motiv este criticată soluţia de respingere, ca inadmisbil, a capătului de
cerere în anularea a Regulamentului privind numirea în funcţii de conducere a procurorilor şi
revocarea din aceste funcţii, aprobat prin Hotărârea nr. 219 din 10.03.2020 a Secţiei pentru
procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, pentru neurmarea procedurii prealabile
cerute de art. 7 din Legea nr. 554/2004.
Recurentul-reclamant susţine că, exercitând contestaţia administrativă împotriva
respingerii candidaturii sale de către Comisia de concurs, în cadrul căreia s-a referit şi la
nelegalitatea Regulamentului, a îndeplinit condiţia urmării procedurii prealabile a plângerii şi
împotriva actului administrativ normativ.
O astfel de susţinere nu poate fi primită întrucât nu se raportează corect la obiectul
învestirii prin contestaţia administrativă. Astfel, prin această contestaţie, reclamantul a cerut
revocarea Hotărârii Comisiei de concurs şi admiterea candidaturii sale.
Potrivit art. 7 alin. (1) şi (1 ind. 1) din Legea nr. 554/2004, acţiunea în anularea actului
administrativ normativ trebuie precedată de formularea plângerii prealabile. În sensul acestor
prevederi, obiectul plângerii trebuie să fie actul anterior menţionat, or, contestaţia adresată de
reclamant nu îndeplineşte această cerinţă. Drept urmare, instanţa de fond, cu aplicarea corectă a
dispoziţiilor art. 193 alin. (1) şi (2) Cod de procedură civilă coroborat cu art. 7 din Legea nr.
554/2004, a admis excepţia inadmisibilităţii cererii, invocată de către pârâtul CSM, prin
întâmpinare.
Cât priveşte afirmaţia recurentului-reclamant potrivit căreia instanţa de fond ar fi încălcat
prevederile imperative ale art. 11 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată că art.11
din lege reglementează termenul de introducere a acţiunii de anulare a actului şi nu au legătură cu
situaţia de fapt a neadresării plângerii prealabile, valorificată de instanţa de fond. Prin recursul său,
reclamantul nu explică aserţiunea potrivit căreia soluţia instanţei de fond ar încălca prevederile
imperative ale art. 11 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, dispoziţii care, de altfel, nu fac decât să
stabilească natura termenelor de introducere a cererii, prevăzute la alineatele 1 şi 2 ale aceluiaşi
articol de lege.
În fine, şi cele din urmă critici ale recurentului-reclamant, încadrate în cazul de casare
prevăzut de art. 488 alin. (1) pc. 8 Cod de procedură civilă, sunt nefondate.
Instanţa de fond a stabilit cu aplicarea corectă a legii că dispoziţiile art. 6 alin. (1) din
Regulamentul privind numirea în funcţii de conducere a procurorilor şi revocarea din aceste
funcţii, aprobat prin Hotărârea nr. 219 din 10.03.2020 a Secţiei pentru procurori din cadrul
Consiliului Superior al Magistraturii nu impun o condiţie nouă pentru depunerea candidaturii şi,
drept urmare, nu exced şi nu încalcă litera şi spiritul legii organice în aplicarea căreia a fost emis.
Astfel, condiţia exercitării efective a funcţiei de execuţie în cadrul instanţei/unităţii de parchet
pentru care se depune candidatura la funcţia de conducere rezultă din coroborarea prevederilor art.
50 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 303/2004.
Potrivit acestora, (3) În vederea participării la concursul sau examenul pentru numirea în
funcţii de conducere, judecătorul sau procurorul trebuie să funcţioneze cel puţin 2 ani la instanţa
sau, după caz, parchetul la care este vacantă funcţia de conducere pentru care îşi depune
candidatura. (…)
(4) Prin derogare de la dispoziţiile alin. (3), în situaţia în care la două concursuri
consecutive pentru numirea într-o funcţie de conducere nu se prezintă niciun candidat, la următorul
concurs sau examen organizat pentru numirea în aceeaşi funcţie de conducere pot participa şi
judecători sau, după caz, procurori de la altă instanţă sau parchet din circumscripţia aceleiaşi curţi

10
de apel sau parchet de pe lângă curtea de apel, care au dreptul să funcţioneze la instanţa ori
parchetul pentru care îşi depun candidatura.
Având în vedere că prevederile art. 50 alin. (4) din lege stipulează expres că numai prin
derogare de la alin. (3) şi numai în situaţia în care la două concursuri succesive nu se depune nicio
candidatură din cadrul instanţei/parchetului respectiv, sunt acceptate candidaturile unor
judecători/procurori de la alte instanţe/parchete, rezultă că cerinţa din lege este dublă, respectiv
funcţionarea timp de 2 ani la instanţa/parchetul în cauză şi exercitarea funcţiei efectiv în cadrul
instanţei/parchetului la data organizării concursului pentru funcţia de conducere. Ca atare, prin
dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Regulament sunt doar reluate aceste condiţii, într-o exprimare
diferită, stipulându-se că: Pot participa la concursul sau examenul prevăzut la art. 3 procurorii care
(…) au funcţionat cel puţin 2 ani la parchetul la care este vacantă funcţia de conducere pentru care
îşi depun candidatura. (…) La data depunerii candidaturii, candidaţii trebuie să funcţioneze efectiv
la parchetul la care este vacantă funcţia de conducere pentru care îşi depun candidatura.
Susţinerile recurentului-reclamant, potrivit cărora Legea nr. 303/2004 nu ar impune decât
condiţia de a fi funcţionat la parchetul respectiv timp de 2 ani, se bazează pe o interpretare greşită
a alineatului 3 al art. 50, fără cuvenita coroborare a acestuia cu prevederile alineatului 4, anterior
enunţate.
În concluzie, instanţa de fond a stabilit cu aplicarea corectă a normelor de drept material
că Regulamentul, ale cărui dispoziţii au constituit temeiul respingerii candidaturii, concordă cu
prevederile Legii nr. 303/2004, iar motivul de nelegalitate bazat pe art. 4 din Legea nr. 24/2000
este nefondat.
Corectă este şi aprecierea instanţei asupra neîndeplinirii condiţiei în cauză de către
reclamant, care, încadrat fiind cu funcţia de bază la parchetul pentru care a candidat, exercita totuşi,
la data depunerii candidaturii, prin delegare, funcţia de prim-procuror al altei unităţi de parchet.
Recurentul-reclamant susţine că delegarea, definită numai de art. 43 din Codul muncii, nu
şi de legea specială (Legea nr. 303/2004) nu presupune o schimbare a locului de muncă, şi drept
urmare, reia susţinerile potrivit cărora, pentru a aprecia asupra îndeplinirii condiţiei funcţionării
efective la parchetul pentru care se candidează, trebuie avută în vedere funcţia de bază, iar nu
atribuţiile de serviciu exercitate temporar în afara locului de muncă.
Înalta Curte nu împărtăşeşte poziţia recurentului-reclamant asupra a ceea trebuie să se
înţeleagă prin funcţionarea efectivă la parchetul la care este vacantă funcţia de conducere pentru
care se depune candidatura. Poziţia recurentului goleşte de conţinut condiţia impusă de lege, a
cărei raţiune a fost, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, aceea de a se asigura o bază de selecţie
pentru funcţia de conducere din rândul procurorilor care desfăşoară efectiv activitatea în cadrul
parchetului şi care, se presupune, cunosc activitatea unităţii de parchet, eventualele dificultăţi ale
acesteia, dar şi personalul.
Cu alte cuvinte, pentru lămurirea sensului cerinţei legale nu trebuie căutat spre definiţia
delegării, ci trebuie văzut scopul impunerii cerinţei. Altfel, exercitarea fie şi temporară, însă
continuă, a activităţilor specifice funcţiei în cadrul unei alte unităţi de parchet face să nu fie
îndeplinită cerinţa funcţionării efective la parchetul pentru care se candidează.
Celelalte critici ale recurentului-reclamant sunt subsumate invocatei neconstituţionalităţi a
dispoziţiilor art. 106 lit. g) din Legea nr. 303/2004, care constituie suportul adoptării de către CSM
a Regulamentului privind numirea în funcţii de conducere a procurorilor şi revocarea din aceste
funcţii, neputând fi valorificate altfel decât în cadrul excepţiei de neconstituţionalitate cu care
instanţa de fond a sesizat forul constituţional.
Aceeaşi este situaţia argumentelor bazate pe similaritatea de situaţie cu cea în care s-a
pronunţat decizia Curţii Constituţionale nr. 121/2020.
Cât priveşte îndoiala exprimată de recurent asupra raţiunii impunerii acestei cerinţe, nici
aceste susţineri nu pot fi tratate, instanţei de judecată revenindu-i obligaţia de a aplica legea.

11
 Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 496 Cod de procedură civilă şi art. 20 alin. (3)
din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte a respins recursul reclamantului, ca nefondat.

3. Cariera magistraţilor. Concurs de promovare în funcția de judecător la Înalta Curte de

Casație și Justiție. Nepromovarea probei de evaluare a hotărârilor judecătorești redactate
ori, după caz a actelor întocmite de către candidați sau care privesc activitatea acestora.
Acțiune având ca obiect anularea raportului Comisiei de evaluare și al Comisiei de
soluționare a contestațiilor. Inadmisibilitate
Legea nr. 303/2004, art.521 alin. (2) lit. a)
Legea nr. 554/2004, art. 2 alin. (1) lit. c)

Acțiunea în anularea raportului Comisiei de evaluare a lucrărilor candidaților pentru o

anumită secție a Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru care reclamanta a candidat şi a
raportului Comisiei de soluţionare a contestaţiilor prin care s-a respins contestația acesteia
împotriva rezultatului de nepromovare a probei evaluării este inadmisibilă deoarece actele
contestate nu produc efecte juridice distincte şi nu se încadrează în definiţia legală prevăzută de
art.2 alin. (1) lit. c) din Legea nr.554/2004, acestea având natura juridică a unor operațiuni
administrative, atacabile doar odată cu actul administrativ la baza emiterii căruia au stat. Prin
urmare, actul admisibil a fi contestat l-ar fi reprezentat hotărârea Consiliului Superior al
Magistraturii prin care s-a dispus validarea concursului de promovare în funcţia de judecător la
Înalta Curte de Casație și Justiție şi numai în măsura în care s-ar fi contestat şi această hotărâre
puteau fi analizate şi operațiunile administrative premergătoare emiterii acesteia.

I.C.C.J., Secţia de contencios administrativ şi fiscal, Decizia nr.1013 din 22 februarie 2022

I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acțiunii deduse judecății
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea – Secţia de
Contencios Administrativ şi Fiscal, ca efect al declinării de competență dispuse de Înalta Curte de
Casație și Justiție - Secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A a chemat în judecată
pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, solicitând instanţei să pronunţe o hotărâre prin care:
- în principal, să anuleze raportul Comisiei de evaluare pentru secţia penală şi raportul
Comisiei de soluţionare a contestaţiilor pentru secţia penală şi să oblige pârâtul, prin Secţia pentru
judecători, să organizeze proba interviului pentru reclamantă;
- în subsidiar, să anuleze raportul Comisiei de evaluare pentru secţia penală şi raportul
Comisiei de soluţionare a contestaţiilor pentru secţia penală şi să oblige pârâtul să desemneze şi să
impună Comisiei de organizare şi Comisiei de evaluare pentru secţia penală, să facă demersuri
(Comisia de organizare) la Curtea de Apel Cluj pentru transmiterea de hotărâri judecătoreşti şi să
evalueze (Comisia de evaluare) un număr de hotărâri judecătoreşti.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin Sentinţa nr. 71/CA/2021 din 17 iunie 2021, Curtea de Apel Oradea – Secţia de
Contencios Administrativ şi Fiscal a admis excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în
judecată, excepţie invocată de către pârât şi, în consecinţă, a respins ca inadmisibilă acţiunea în
contencios administrativ formulată de către reclamanta A, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul
Superior al Magistraturii, fără cheltuieli de judecată.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs reclamanta A, invocând dispoziţiile art. 488
alin.(1) pct. 6 Cod procedură civilă.

12
 Recurenta-reclamantă invocă nelegalitatea sentinţei atacate în raport de motivarea soluţiei
de respingere a acţiunii ca inadmisibilă.
Se apreciază că aprecierea ca inadmisibilă şi respingerea ca atare a acţiunii îi îngrădeşte
reclamantei dreptul de acces la justiţie în condiţiile în care aceasta are un drept recunoscut de lege
acela de a participa la concursul de promovare în condiţii de deplină egalitate cu ceilalți
participanţi.
Se invocă faptul că motivarea primei instanţei este contradictorie în raport de Hotărârea
nr.2062/19.12.2019 a Secţiei pentru judecători din cadrul CSM deoarece nu această hotărâre
încalcă dreptul reclamantei de a participa la proba interviului.
Se arată că prima instanţă nu a analizat pe fond solicitările recurentei care priveau în concret
repunerea sa în situaţia de a participa la concurs inclusiv la proba interviului, cu şanse egale ca a
celorlalţi candidaţi.
Se arată că o analiză pe fond a cererii sale nu este de natură a vătăma drepturile celorlalţi
judecători înscrişi la concurs în condiţiile în care concursul de promovare la ÎCCJ pentru Secţia
penală a fost organizat pentru ocuparea a 4 posturi la Secţia penală din care au fost ocupate efectiv
2 posturi.
Se solicită de către recurenta-reclamantă în principal casarea sentinţei atacate şi trimiterea
cauzei spre rejudecare, pe fond aceleiaşi instanţe şi în subsidiar, reţinerea spre rejudecare şi pe
fond admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată anularea actelor contestate şi recunoaşterea
dreptului reclamantei de a participa la proba interviului.
La dosar intimatul-pârât a formulat întâmpinare prin care a invocat în principal excepţia
insuficienţei timbrării a cererii de recurs şi pe fond s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
La dosar recurenta-reclamantă a depus completare a taxei de timbru în raport de motivul
de recurs invocat.
Analizând recursul declarat în raport de motivul de casare invocat dispoziţiile art.488(1)
pct.6 Cod procedură civilă Curtea îl va aprecia pentru următoarele considerente ca nefondat în
cauză hotărârea atacată cuprinde motivele pe care se sprijină aprecierea ca inadmisibilă a acţiunii,
iar aceste motive nu sunt contradictorii sau străine de natura cauzei.
Hotărârea primei instanţei este motivată în fapt şi în drept cu respectarea dispoziţiilor
art.425 lit.b Cod procedură civilă şi a dispoziţiilor art.6 din CEDO fiind posibilă executarea
controlului de legalitate de către instanţa de recurs.
Curtea apreciază că în cauză nu există o motivare contradictorie în ceea ce priveşte
aprecierea ca inadmisibilă a acţiunii şi respingerea ca atare a acestuia.
În cauză, în raport de obiect şi de pretenţia concretă a reclamantei care a contestat o
operaţiune premergătoare privind una dintre probele de concurs, probă ce are ca obiect evaluarea
actelor întocmite de candidaţi probă prevăzută de art.521(2) lit.a) din Legea nr.303/2004 prima
instanţă a apreciat acţiunea ca inadmisibilă şi a respins-o ca atare.
S-a argumentat în fapt şi în drept de prima instanţă că ce a solicitat reclamanta – anularea
rezultatelor evaluării ca probă eliminatorie şi posibilitatea de a participa la proba interviului –
etapa finală a concursului reprezintă operaţiuni administrative care nu se încadrează definiţia
legală a actului administrativ prevăzut de art.2 lit. c din Legea nr.554/2004 şi nu pot forma obiectul
unei acţiuni distincte în baza art.1, 8 şi 18 din Legea nr.554/2004.
Nu poate fi reţinut ca vătămat dreptul reclamantei de acces la justiţie, deoarece în cauză
prima instanţă în mod corect a arătat că actul care putea forma obiectul unei acţiuni este Hotărârea
nr.2062/19.12.2019 a Secţiei pentru judecători din cadrul CSM prin care s-a dispus validarea
concursului de promovare în funcţia de judecător la ÎCCJ, concurs organizat în perioada iunie-
noiembrie 2019.
Nu poate fi reţinută o motivare contradictorie, în raport de obiectul acţiunii prima instanţă
arătând clar în sensul că solicitarea reclamantei privind anularea raportului Comisiei de evaluare
pentru secţia penală şi a raportului Comisiei de soluţionare a contestaţiilor prin care reclamanta nu

13
a promovat proba evaluării şi nu a fost admisă la proba interviului este inadmisibilă deoarece actele
contestate nu produc efecte juridice distincte şi nu se încadrează în definiţia legală prevăzută de
art.2 alin. (1) lit. c din Legea nr.554/2004.
Iar, în cauză, actul admisibil a fi contestat îl reprezintă Hotărârea nr.2062/19.12.2019 şi
numai în măsura în care s-ar fi contestat şi această hotărâre pot fi analizate şi operaţiunile
administrative premergătoare emiterii acestui act.
În cauză nu poate fi reţinut ca vătămat accesul recurentei-reclamante la justiţie. acest drept
nu este absolut şi în cauză a fost verificat de instanţa de fond în raport de condiţiile speciale
prevăzute de art.2 alin. (1) lit. c, art. 8 şi 18 din Legea nr.554/2004.
Faţă de cele expuse mai sus Curtea în baza art.496 Cod procedură civilă a respins recursul
ca nefondat menţinând ca legală soluţia pronunţată de instanţa de fond.

DREPT CIVIL

I. Obligaţii

1. Condiţiile plăţii nedatorate în accepţiunea Codului civil. Lipsa de relevanţă a erorii în care
s-ar fi aflat solvensul la momentul efectuării plăţii
C.civ., art. 1341

Potrivit dispoziţiilor art. 1341 C.civ., „cel care plăteşte fără a datora are dreptul la
restituire”, ceea ce înseamnă că, ori de câte ori intervine o plată fără cauză juridică (nedatorată),
există drept la restituire din partea accipiensului, fiind indiferentă poziţia subiectivă a părţii
(solvensul) care a efectuat respectiva prestaţie.
Aşadar, simplul fapt juridic al plăţii nedatorate are drept consecinţă naşterea unui raport
juridic obligaţional între solvens (în calitate de creditor) şi accipiens (în calitate de debitor), în
temeiul căruia accipiens trebuie să restituie ceea ce a primit fără temei (nedatorat) de la solvens.
Astfel, instanța de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1.341 C.civ. referitoare
la condiţiile plăţii nedatorate, atunci când a apreciat că, pentru a fi incidentă instituţia, este
necesar să existe şi o condiţie subiectivă, aceea a erorii în care s-a aflat solvensul la momentul
efectuării plăţii. Independent de existenţa acestei atitudini subiective, ceea ce avea de verificat şi
tranşat instanța era dacă a existat o prestaţie din partea reclamatului, dacă aceasta era sau nu
datorată şi dacă a fost aptă să nască un raport obligaţional între părţi, pe temeiul căruia să se
poată pretinde restituirea a ceea ce s-a plătit.

I.C.C.J., Secţia I civilă, Decizia nr. 672 din 30 martie 2022

I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 21.02.2019 pe rolul Tribunalului
Bucureşti - Secţia a V-a civilă, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., obligarea
pârâtului la plata sumei de 450.000 lei, cu titlu de restituire a împrumutului acordat în data de
18.02.2016 şi a sumei de 278.400 lei, reprezentând obligaţia de restituire a împrumutului acordat
în data de 23.04. 2013, iar, în subsidiar, obligarea pârâtului la plata sumei de 450.000 lei,
reprezentând o plată nedatorată efectuată în data de 18.02.2016 precum şi a dobânzii legale
penalizatoare calculate între simplii particulari de la data scadenţei până la data plăţii efective
precum şi a cheltuielilor de judecată, efectuate în cauză.

14
 În drept, au fost invocate prevederile art. 1350, art. 1341, art. 1535, art. 2158 şi urm. C.civ.,
prevederile relevante din cuprinsul O.G. nr. 13/2011, precum şi orice alte dispoziţii expres
enumerate în cuprinsul cererii.
Pârâtul B. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia necompetenței teritoriale a
Tribunalului Bucureşti, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţia dreptului de a
pretinde restituirea sumei de 278.400 lei, iar pe fond, respingerea, ca neîntemeiată, a cererii.
Prin sentinţa civilă nr. 43 din 10.01.2020, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia
necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei
în favoarea Tribunalului Suceava.
2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Suceava
Prin sentinţa nr. 879 din 09.10.2020, Tribunalul Suceava - Secţia I civilă a admis în parte
acţiunea; a obligat pârâtul să restituie reclamantului suma de 278.400 lei, cu titlu de împrumut şi
să plătească dobânda legală calculată asupra debitului principal începând cu data de 23.04.2016 şi
până la plata efectivă a sumei datorate; a respins, ca nefondată, cererea privind restituirea sumei
de 450.000 lei cu titlu de împrumut sau plată nedatorată; a obligat pârâtul să plătească
reclamantului suma de 3336,5 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Suceava
Prin decizia nr. 686 din 01.07.2021, Curtea de Apel Suceava - Secţia I civilă a respins, ca
nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinţei.
4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8
C.proc.civ., reclamantul A., formulând următoarele critici:
Instanţa de apel a încălcat prevederile art. 1.341 alin. (1) C.civ. atunci când a reţinut că
instituţia plăţii nedatorate reglementează condiţia existenţei unei plăţi făcute din eroare.
În dezvoltarea acestei critici, recurentul a arătat că din conţinutul actual al textului art. 1.341
alin. (1) C.civ. rezultă faptul că nu are importanţă elementul volitiv al prestaţiei, respectiv nu are
importanţă cauza pentru care solvensul a efectuat prestaţia. Prevederile art. 1.341 alin. (1) C.civ.
reglementează instituţia plăţii nedatorate doar prin prisma unor condiţii obiective, excluzând astfel
verificarea oricărei condiţii subiective (voliţionale). Aşadar, din această perspectivă, instanţa de
apel, în vederea aplicării corecte a prevederilor menţionate, ar fi trebuit să verifice doar condiţiile
obiective reglementate de lege, respectiv dacă a existat o prestaţie şi dacă acea prestaţie era sau nu
datorată.
Instanţa de apel a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 1.469 alin. 2 C.civ., coroborate
cu cele ale art. 1.226 alin.1 C.civ., art. 1.635 alin.1 C.civ., raportat la art. 1.341 alin. 1 C.civ.
Astfel, din considerentele instanţei de apel rezultă că un motiv decisiv pentru care a respins
cererea de apel este reprezentat de faptul că remiterea unei sume de bani de către solvens cu
reprezentarea faptului că acordă un împrumut, nu reprezintă o plată în sensul art. 1.341 alin. 1
C.civ. Instanţa de apel a considerat că împrumutul de consumaţiune nu naşte în sarcina
împrumutătorului nicio obligaţie, sens în care remiterea sumei de bani nu poate fi considerată plată
pentru că nu ar intra în conţinutul obiectului unei obligaţii.
Plata, în sensul art. 1.469 alin. 2 C.civ., are în vedere modalitatea de stingere a unor obligaţii,
tocmai de aceea textul vorbeşte despre conţinutul obiectului obligaţiei. Prin contrast, plata în
sensul art 1.341 alin. 1 C.civ. are în vedere remiterea unei sume de bani sau prestaţia efectuată în
lipsa existenţei unei obligaţii.
Aşadar, instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit conţinutul celor două prevederi legale.
Interpretate teleologic cele două prevederi relevă faptul că termenul de plată, în sensul art. 1.341
alin. 1 C.civ., priveşte doar conduita solvensului, respectiv remiterea unei sume de bani sau
efectuarea unei alte prestaţii.
Art. 1.635 alin. 1 C.civ. reglementează restituirea prestaţiilor ori de câte ori cineva este ţinut,
în virtutea 1egii, să înapoieze bunurile primite fără drept ori din eroare. Prevederile art. 1.635 alin.

15
1 C.civ. se raportează strict la conduita voliţională a celui ce a primit prestaţia. Textul nu are în
vedere elementul subiectiv al celui ce a efectuat prestaţia şi nici nu se raportează la plată în sensul
de stingere a unei obligaţii, ci are în vedere, în mod expres, termenul de prestaţie.
Instanţa de apel, în ciuda prevederilor art. 1635 alin. 1 C.civ., a ignorat că intimatul a susţinut
faptul că a primit respectiva sumă de bani cu credinţa existenţei unui contract de mandat în
conţinutul căreia ar fi intrat şi obligaţia solvensului de a remite respectiva sumă de bani.
În lipsa unui contract de mandat este evident că a primit o sumă de bani fără drept (neexistând
obligaţia mandantului pentru că nu există un contract de mandat).
Totodată, se poate afirma cu uşurinţă că plata a primit-o din eroare, având în vedere faptul
că solvensul a plătit crezând că încheie un contract de împrumut, iar intimatul a primit cu credinţa
că încheie un contract de mandat.
În mod greşit instanţa de apel a reţinut că remiterea sumei de bani cu credinţa că se acordă
un împrumut nu reprezintă o plată în sensul art. 1.341 alin. 1 C.civ.. Este evident că deşi tradiţiunea
sumei reprezintă o condiţie ad validitatem pentru încheierea valabilă a contractului de împrumut,
aceasta nu înseamnă că remiterea sumei împrumutate nu reprezintă o conduită a solvensului de a
plăti ceva. Doar pentru că prin remiterea sumei de bani nu are loc stingerea unei obligaţii, ci chiar
invers, de această remitere ţine naşterea obligaţiei de restituire a împrumutului (deci inclusiv de
această conduită ţine şi naşterea contractului de împrumut) ceea ce nu înseamnă că nu reprezintă
o plată.
6. Apărările formulate în cauză
În cauză nu s-a formulat întâmpinare.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Analizând criticile formulate, pe temeiul art. 488 pct. 8 C.proc.civ., Înalta Curte constată
caracterul fondat al acestora, potrivit considerentelor următoare:
Instanța de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1.341 C.civ. referitoare la
condiţiile plăţii nedatorate, atunci când a apreciat că, pentru a fi incidentă instituţia, este necesar
să existe şi o condiţie subiectivă, aceea a erorii în care s-a aflat solvensul la momentul efectuării
plăţii.
Potrivit dispoziţiei legale menţionate, reprezentând noua reglementare în materie, „cel care
plăteşte fără a datora are dreptul la restituire”, ceea ce înseamnă că, ori de câte ori intervine o plată
fără cauză juridică (nedatorată), există drept la restituire din partea accipiensului, fiind indiferentă
poziţia subiectivă a părţii (solvensul) care a efectuat respectiva prestaţie.
Aşadar, simplul fapt juridic al plăţii nedatorate are drept consecinţă naşterea unui raport
juridic obligaţional între solvens (în calitate de creditor) şi accipiens (în calitate de debitor), în
temeiul căruia accipiens trebuie să restituie ceea ce a primit fără temei (nedatorat) de la solvens.
De aceea, aprecierea instanței de apel conform căreia reclamantul nu s-ar putea prevala de
existența unei erori la momentul efectuării plăţii, în sensul „stingerii unei datorii pe care o avea în
baza unui contract de împrumut”, este una lipsită de pertinenţă raportat la configurația instituţiei
plăţii nedatorate, care nu presupune existenţa şi analiza acestui element voliţional.
Independent de existenţa acestei atitudini subiective, ceea ce avea de verificat şi tranşat
instanța de apel era dacă a existat o prestaţie din partea reclamatului, dacă aceasta era sau nu
datorată şi dacă a fost aptă să nască un raport obligaţional între părţi, pe temeiul căruia să se poată
pretinde restituirea a ceea ce s-a plătit.
De asemenea, în mod corect susţine recurentul-reclamant că în cauză a avut loc o eronată
aplicare a dispoziţiilor art. 1.469 alin. 2 C.civ., coroborate cu cele ale art. 1.226 alin. 1 C.civ. şi
art. 1.635 alin. 1 C.civ., atunci când s-au analizat condiţiile plăţii în accepţiunea care să facă
incidentă instituţia reglementată de art. 1.341 C.civ. (plata nedatorată).
Astfel, cu trimitere la dispoziţiile art. 1.469 C.civ., instanța de apel apreciază că suma de
450.000 lei, remisă de reclamant pârâtului, nu putea constitui o plată întrucât nu era menită să ducă
la stingerea unei datorii, câtă vreme contractul de împrumut (în considerarea căruia s-a reţinut că

16
ar fi fost transmisă respectiva sumă de bani) nu este unul pe temeiul căruia să se poată considera
că se efectuează plăţi. Aceasta întrucât în contractul de împrumut doar împrumutatul se obligă (la
restituire), astfel încât „virarea sumei de bani de către reclamant în contul pârâtului nu s-a putut
face pentru stingerea unei datorii”, ceea ce înseamnă că nu sunt date condiţiile unei plăţi.
Considerentul instanţei de apel este eronat dintr-o dublă perspectivă.
Mai întâi, pentru că raportându-se la contractul de împrumut ca temei al remiterii sumei de
bani – pentru a trage concluzia că în baza unui astfel de contract nu se pot efectua plăţi întrucât el
nu constituie obiect al obligaţiei împrumutătorului – instanța ignoră dezlegările sale anterioare
potrivit cărora, din considerente procedurale, care au ţinut de probarea raportului juridic,
reclamantul nu a demonstrat existenţa unui contrat de împrumut între părţi.
Potrivit solicitării acestuia (formulată în subsidiar) în măsura în care nu se reţine existenţa
drepturilor şi obligaţiilor decurgând dintr-un contract de împrumut, s-a pretins ca tranşarea
raporturilor juridice dintre părţi să se realizeze pe temeiul faptului juridic licit constând în plata
nedatorată.
Or, stabilind că nu există contract de împrumut, analiza instanţei în ce priveşte plata
nedatorată nu se mai putea realiza circumscriind prestaţiile părţilor celor decurgând dintr-un astfel
de act juridic, pentru a trage apoi concluzia că împrumutătorul, remiţând o sumă de bani
împrumutatului o face ca o condiţie de încheiere valabilă a contractului, iar nu ca o obligaţie a
acestuia asimilabilă unei plăţi.
Procedând de această manieră, instanţa de apel a considerat, în mod inadecvat, raportat la
propriile statuări anterioare, că nu sunt îndeplinite cerinţele art. 1.469 C.civ. referitoare la plată
întrucât împrumutătorul, de principiu, prin chiar natura actului juridic încheiat nu face o plată, nu
execută o obligaţie, ci remite o sumă de bani pentru încheierea valabilă a contractului de împrumut,
ca act real.
Analiza instanţei de apel în privinţa raporturilor juridice dintre părţi, în ce măsură ele sunt
sau nu specifice unui raport obligaţional dintre solvens şi accipiens grefat pe plata nedatorată
trebuia să pornească, în realitate, într-o corectă argumentare şi adecvare la cadrul juridic fixat prin
dezlegările sale anterioare, tocmai de la statuarea acesteia potrivit căreia suma remisă (pârâtul
recunoscând primirea ei şi exprimând poziţii procesuale diferite, fie că a restituit-o, fie că a folosit-
o pentru efectuarea unor tranzacţii în numele pârâtului) nu face obiectul unui contract de împrumut.
Dimpotrivă, în mod eronat, instanţa de apel cercetează cerinţele art. 1.469 C.civ. (vizând
plata) cu referire la condiţiile contractului de împrumut de consumaţie (art. 2.158 C.civ.) fără a
verifica, în sine, conţinutul obiectului obligaţiei avut în vedere prin dispoziţiile art. 1.341 C.civ.,
respectiv dacă şi în ce măsură este vorba despre remiterea unei sume de bani în lipsa existenţei
unei obligaţii din partea celui care execută prestaţia.
În al doilea rând, pornind de la aceeaşi premisă eronată, a inexistenţei unei plăţi pentru că ea
nu poate avea la bază un contract de împrumut, instanţa de apel nu mai realizează analiza
dispoziţiilor art. 1.635 alin. 1 C.civ. (cauzele restituirii prestaţiilor) la care trimite art. 1.344 C.civ.,
pentru a stabili dacă este vorba despre o sumă primită fără drept (fără cauză juridică) şi supusă, ca
atare, restituirii.
Stabilind, pe de o parte, că nu a existat un împrumut care să justifice remiterea sumei de
450.000 lei (întrucât extrasul de cont cu indicarea acestei sume, purtând menţiunea „împrumut”
nu poate constitui dovada în sensul dispoziţiilor art. 275 alin. 1 C.proc.civ., nici chiar în contextul
recunoaşterii primirii sumei de către pârât, dată fiind natura calificată a mărturisirii acestuia (a
primit suma, dar cu alt titlu), în acelaşi timp, instanţa de apel reţine că nu se poate pune problema
unei plăţi nedatorate deoarece „împrumutătorul nu îşi asumă şi nu execută obligaţii de plată”, ci
doar remite suma de bani, ca element constitutiv al contractului, pentru încheierea valabilă a
acestuia.
Or, câtă vreme temeiul prestaţiei nu putea fi reprezentat de contractul de împrumut astfel
cum se stabilise deja, tranşarea, în continuare, a lipsei incidenței instituţiei plăţii nedatorate, cu

17
referire la acelaşi act juridic, reprezintă o abordare eronată, limitată la analiza drepturilor şi
obligaţiilor cărora le poate da naştere un astfel de act juridic (deci pe temei contractul), deşi
pretenţiile reclamantului vizau, de data aceasta, un temei juridic distinct, reprezentat de faptul
juridic licit al plăţii nedatorate.
În consecinţă, se constată că instanţa de apel face o greşită aplicare a normelor de drept
material referitoare la instituţia plăţii nedatorate, în absenţa elucidării raporturilor juridic existente
între părţi, în urma remiterii de către reclamant a sumei de 450.000 lei către pârât.
Văzând dispoziţiile art. 497 C.proc.civ., cu referire la art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ.
recursul a fost admis, decizia casată şi cauza trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
La reluarea judecăţii, instanţa va lămuri natura raporturilor juridice dintre părţi, pornind de
la ceea ce s-a statuat deja în proces, respectiv, inexistenţa unui contract de împrumut (soluţia pe
acest aspect nefiind atacată cu recurs şi rămânând, ca atare, definitivă), precum și recunoaşterea,
de către pârât, a faptului remiterii sumei de 450.000 lei (fără a se fi stabilit, însă, cu ce titlu, dacă
a avut loc restituirea şi dacă operaţiunea a corespuns obiectului unei obligaţii din partea
reclamantului sau, dimpotrivă, a fost lipsită de cauză juridică, îndreptăţind la restituire).

2. Utilizarea numelui unei persoane şi a creaţiei sale artistice fără consimțământul acesteia,
în cadrul unui eveniment public. Rea-credinţă. Atingere adusă dreptului la respectarea vieţii
private
C.civ., art. 14, art. 58, art. 74, art. 252, art. 253

Utilizarea cu rea-credință a numelui unei persoane presupune o utilizare împotriva

voinței acesteia, iar o atare împotrivire poate rezulta din orice manifestări de voință din care se
poate deduce în mod neechivoc acest dezacord și, cu atât mai mult, atunci când această
împotrivire este adusă la cunoștința celui care îl folosește sau intenționează să îl utilizeze într-un
anume context.
Astfel, în condiţiile în care reclamanții (regizor şi producător) au transmis
organizatorului evenimentului artistic dezacordul expres de a înscrie producţia cinematografică
în competiție și de a fi supusă jurizării, iar pârâtul nu a dat curs acestei manifestări de voință și
nu a exclus filmul de pe lista filmelor participante ori din mijloacele de promovare a
evenimentului, în mod just, s-a susținut că publicului i-a fost indusă ideea că filmul a participat la
concurs, dar nu a întrunit aprecierea juriului, context ce descrie utilizarea cu rea-credință a
numelui regizorului, a titlului creației sale artistice și a denumirii producătorului și, drept urmare,
întrunirea cerințelor art. 74 lit. h) din Codul civil.

I.C.C.J., Secţia I civilă, Decizia nr. 344 din 22 februarie 2022

I. Circumstanţele cauzei
I.1. Obiectul cauzei:
Prin cererea înregistrată la data de 10.03.2017 pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a III-
a civilă, reclamanţii A. şi B. S.R.L. au solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta Asociaţia C.,
ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună:
1. Interzicerea utilizării de către pârâtă a operei audiovizuale şi a înregistrării audiovizuale
a filmului „X" (regia A.), inclusiv a denumirii „X”, fără acordul reclamanţilor, în cadrul
evenimentului Y - ediţia 2017 şi în toate mediile de promovare a acestui eveniment, inclusiv
înlăturarea denumirii „X” de pe pagina de internet şi de pe orice material de promovare a
evenimentului;
2. Interzicerea utilizării de către pârâtă a numelui „A.” şi a denumirii „B.”, fără acordul
reclamanţilor, în cadrul evenimentului „Y” - ediţia 2017 şi în toate mediile de promovare a acestui

18
eveniment, inclusiv înlăturarea numelui „A.” şi a denumirii „B.” de pe pagina de internet şi de pe
orice material de promovare a evenimentului Y - ediţia 2017;
3. Obligarea pârâtei la plata daunelor-interese în cuantum de 50% din totalul încasărilor
obţinute din finanţările aferente acestei ediţii, pentru repararea prejudiciului cauzat;
4. Obligarea pârâtei, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii judecătoreşti;
5. Obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.
La data de 9 mai 2017, reclamanţii au formulat cerere modificatoare a cererii iniţiale, prin
care au solicitat instanţei de judecată:
1. Să constate că pârâta a utilizat, fără acordul reclamanţilor, denumirea „X” pentru
promovarea evenimentului „Y” - ediţia 2017 şi în cadrul Galei acestui eveniment;
2. Să constate că pârâta continuă să utilizeze denumirea „X”, fără acordul reclamanţilor, pe
paginile de internet şi să dispună interzicerea acestor utilizări, precum şi înlăturarea denumirii „X”
de pe aceste pagini de internet;
3. Să constate că pârâta a utilizat fără acordul reclamanţilor numele „A.” şi denumirea „B.”
pentru promovarea evenimentului „Y” - ediţia 2017 şi în cadrul galei acestui eveniment;
4. Să constate că pârâta continuă să utilizeze, fără acordul reclamanţilor, numele „A.” şi
denumirea „B.” pe paginile de internet şi să dispună interzicerea acestor utilizări, precum şi
înlăturarea numelui „A.” şi a denumirii „B.” de pe aceste pagini de internet;
5. Să dispună obligarea pârâtei la plata daunelor-interese în cuantum de 50% din totalul
încasărilor obţinute din finanţările aferente acestei ediţii pentru repararea prejudiciului cauzat
reclamanţilor prin utilizarea fără drept a denumirii „X”, a numelui „A.” şi a denumirii „B.” în
asociere cu evenimentul „Y” - ediţia 2017.
I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă:
Prin sentinţa nr. 2093 din data de 21.12.2017, Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă a
respins ca neîntemeiată cererea precizată şi a luat act că pârâta nu a solicitat cheltuieli de judecată.
I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, în primul
ciclu procesual:
Prin decizia nr. 1019 din data de 26.09.2018, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă
a respins ca nefondat apelul reclamanţilor.
I.4. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă:
Prin decizia nr. 1927 din data de 5.11.2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă
a admis recursul, a casat decizia nr. 1019/A din data de 26.09.2018 a Curţii de Apel Bucureşti,
Secţia a IV-a civilă şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
I.5. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, în al doilea
ciclu procesual:
Prin decizia civilă nr. 1317A din data de 15.10.2020, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a
IV-a civilă a admis apelul declarat de apelanţii-reclamanţi A. şi B. S.R.L. împotriva sentinţei civile
nr. 2093/2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă. A schimbat în tot sentinţa,
în sensul că, a admis în parte acţiunea.
A constatat că pârâta a utilizat fără acordul reclamanţilor denumirile „X”, „B.” şi numele
„A.” pentru promovarea evenimentului „Y” - Ediţia 2017 şi în cadrul galei acestui eveniment.
A constatat că pârâta a utilizat fără acordul reclamanţilor denumirile „X", „B.” şi numele
„A.” pe paginile de internet şi a dispus înlăturarea acestor denumiri şi nume de pe paginile de
internet menţionate.
A respins în rest acţiunea.
A obligat pe pârâtă la 2.500 lei către reclamanta B. cheltuieli de judecată în primă instanţă.
A luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată în apel.
II. Calea de atac exercitată în cauză:
Împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs pârâta.
II.1. Motivele de recurs

19
 Prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă a invocat incidenţa motivelor de casare
reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C.proc.civ., susţinând, în esenţă, următoarele:
Pe cale de excepţie - timbrajul acţiunii, al tuturor căilor de atac exercitate raportat la lipsa
obiectului specific al protecţiei legii drepturilor de autor:
- aşa cum rezultă din încheierea din 7.10.2020 (prima pagină), a solicitat instanţei de apel,
în rejudecare, să analizeze timbrajul cererii de chemare în judecată raportat la faptul că, în speţă,
ceea ce s-a cerut a fi protejat (numele regizorului/operei cinematografice şi denumirea unei
societăţi comerciale) nu fac obiectul protecţiei legii drepturilor de autor;
- deşi a consemnat acest aspect în încheierea de şedinţă, instanţa de apel a omis în întregime
să se pronunţe asupra acestui aspect, astfel că hotărârea a fost dată cu încălcarea normelor de
procedură şi a normelor de drept material;
- potrivit art. 36 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru: „Dacă la
momentul înregistrării sale acţiunea sau cererea a fost taxată corespunzător obiectului său iniţial,
dar în cursul procesului apar elemente care determină o valoare mai mare a obiectului cererii,
instanţa va pune în vedere reclamantului să achite suma datorată suplimentar până la termenul
stabilit de instanţă"; totodată, conform art. 38 din aceeaşi ordonanţă: „în situaţia în care instanţa
judecătorească învestită cu soluţionarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare constată că în
fazele procesuale anterioare taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, va dispune
obligarea părţii la plata taxelor judiciare de timbru aferente, dispozitivul hotărâri constituind titlu
executoriu”;
- cererea de chemare în judecată modificată are cinci capete de cerere, însă niciunul dintre
acestea nu face obiectul protecţiei oferite de Legea nr. 8/1996 şi a timbrajului redus prin aceasta,
impunându-se timbrarea potrivit dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013;
- în fapt este vorba despre o acţiune cu mai multe capete de cerere privind stabilirea şi
acordarea de despăgubiri pentru pretinse daune morale aduse onoarei, demnităţii sau reputaţiei
unei persoane publice notorii (A.) şi ale unei persoane juridice (B. S.R.L.), în spatele căreia se află
aceeaşi persoană publică;
- având în vedere că niciunul dintre capetele cererii de chemare în judecată nu se referă la
vreo operă, curtea de apel, în rejudecare, ar fi trebuit să observe că, în speţă, cererea de chemare
în judecată nu este timbrată şi să pună în vedere reclamanţilor, prin hotărâre, să timbreze fiecare
capăt de cerere;
- solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pună în vedere reclamanţilor să timbreze
fiecare capăt al cererii de chemare în judecată şi căile de atac exercitate în conformitate cu
prevederile O.U.G. nr. 80/2013.
Pe fondul cauzei:
- nu a utilizat nicio operă (numele regizorului/denumirea filmului/denumirea
firmei producătoare nu sunt opere):
- nominalizarea la Y. nu implică în niciun fel utilizarea operei în sensul art. 13 din Legea
nr. 8/1996;
- singura operă în cauză este filmul, iar acesta nu a fost utilizat; nu există niciun fel de
materiale de promovare a acestei opere cinematografice;
- nominalizarea unei opere şi supunerea ei analizei unui juriu nu fac parte din acele acţiuni
care trebuie supuse autorizării/interdicţiei autorului;
- nu există nicio diferenţă între analiza filmului făcută de către ziaristul C., aşa cum a fost
ea publicată în presă, şi analiza făcută de către un juriu; aşa cum intimatul-reclamant A. nu se poate
opune şi nici nu s-a opus publicării opiniei acestui ziarist nu se poate opune analizei operei sale de
către un juriu de profesionişti, indiferent că vorbim despre Y. sau despre alte premii, aceasta
nefiind o utilizare interzisă de lege (nici de Legea nr. 8/1996 şi nici de Codul civil);
- nefiind utilizată nicio operă (pe site sau în alt fel) este inaplicabilă vreo trimitere la un
eventual consimţământ de utilizare sau la o utilizare permisă în sensul art. 35 din Legea nr. 8/1996.

20
 - hotărârea recurată face distincţia între persoana obişnuită şi persoana publică din
perspectiva profesiei exercitate de persoana publică:
- intimaţii-reclamanţi nu s-au opus nominalizării la Y. 2018 a filmului „6,9 pe scara
Richter", la care au avut calitatea de producători;
- deşi menţionează şi „neplăcerile” pe care le poate întâmpina un autor după aducerea la
cunoştinţa publicului a operei sale, hotărârea nu face nicio referire la restricţiile impuse autorului
în calitate de persoană publică, din perspectiva drepturilor sale civile, mai exact a drepturilor
personalităţii în exercitarea profesiei sale, drepturi despre care se pretinde că ar fi fost încălcate;
- instanţele trebuie să evalueze cu mare atenţie şi să facă o analiză fină între dreptul
publicului la informare şi drepturile persoanei publice, mai ales când acestea se referă la viaţa sa
profesională şi nu privată;
- potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, o persoană publică, aşa cum
este intimatul-reclamant, nu poate avea aşteptarea ca interesul publicului să fie limitat numai la
acele aspecte care îi sunt convenabile, iar beneficiile” de a fi persoană publică vin şi cu un anumit
grad de atenţie a publicului mai mare decât cel manifestat faţă de o persoană obişnuită” - în această
situaţie, interesul publicului de a şti care sunt cele mai bune filme realizate în România în anul
2016 nici măcar nu este îndreptat spre viaţa privată a intimatului-reclamant sau spre acesta în mod
direct, ci spre activitatea sa profesională.
- aplicarea greşită a art. 58 şi a art. 254 din Codul civil:
- Curtea de apel a apreciat că a existat o încălcare a art. 58 din Codul civil în ceea ce îl
priveşte pe intimatul-reclamant A., respectiv a dreptului la imagine (voce/înfățișare);
- contrar celor menţionate de către curtea de apel, în contextul art. 58 și art. 252 C.civ., nu
putem discuta despre autor, mai ales în privinţa intimatei-reclamante B. S.R.L., faţă de care nu
operează vreo prezumţie de autorat;
- nici art. 58 şi nici art. 252 din Codul civil nu fac trimitere la nume/denumire şi nu
menţionează vreun drept al posesorilor lor de a refuza vreun consimţământ de utilizare;
- chiar dacă enumerarea de la art. 58 C.civ. este exemplificativă, orice alt drept trebuie să
fie totuşi consacrat legislativ - dreptul intimaţilor-reclamanţi de a „cere explicit încetarea oricărei
utilizări a acestuia în legătură cu un anumit eveniment, persoană, organizaţie etc., deoarece
consideră că asocierea este de natură să-i aducă un prejudiciu” nu este consacrat legislativ;
- o simplă lectură a art. 73 C.civ. şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului
pe care a ataşat-o cererii de recurs (anexa 3) arată că dreptul la imagine se referă exclusiv la
imaginea/vocea unei persoane în sensul propriu al noţiunii de imagine
(portret/fotografie/caracteristici vocale) şi nu la sensul figurat, de percepţie a publicului despre o
anumită persoană;
- drepturile personalităţii sunt consacrate de Convenţia de la Roma pentru protecţia
drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi presupun, per se, o uzurpare care trebuie să fie
evidentă, dovedită şi nu speculată/speculativă, redusă de instanţa de apel la forma unui acord care
nu este cerut de lege dar impus de hotărâre, fără temei legal;
- în condiţiile în care art. 58 şi 252 din Codul civil apără drepturi cu totul distincte faţă de
cele invocate de către intimaţii-reclamanţi şi neanalizate în mod direct şi obiectiv în substanţa lor
de către instanţa de apel în rejudecare, apreciază că hotărârea a fost dată cu aplicarea normelor de
drept material, atât din materia dreptului de autor, cât şi a drepturilor civile pretins a fi fost
încălcate;
- nu a săvârşit nicio acţiune ilicită;
- dreptul pretins de intimatul-reclamant nu face obiectul vreunei norme legale;
- dispoziţiile Legii nr. 8/1996 şi ale art. 58 şi art. 252 C.civ. nu sunt aplicabile în speţă;
- deşi reţine că nu există vreo dovadă a nominalizării „X” în scopul obţinerii de finanţare
sau că ar fi intenţionat discreditarea filmului/regizorului/firmei producătoare, instanţa de apel a
constatat că a încălcat un drept nedefinit şi, ca atare, fără sancțiune în lege.

21
 - hotărârea impune o cenzură nepermisă într-o societate democratică, încălcându-se
interesul publicului la informare; totodată, este încălcat dreptul său la exprimare şi al membrilor
juriului, precum şi cel al actorilor implicaţi în realizarea filmului de a le fi recunoscute meritele;
- dreptul intimatului-reclamant nu există în această situaţie particulară şi, dacă ar fi existat,
nu ar fi trebuit să fie unul absolut;
- instanţa supremă trebuie să analizeze dacă acest drept creat de către instanţa de apel există
şi în ce măsură se suprapune cu drepturile altor persoane.
II.2. Apărările formulate în cauză
Intimaţii-reclamanţi A. şi B. S.R.L. au depus întâmpinare, prin care au solicitat: constatarea
inadmisibilităţii/nulităţii capătului 1 din cererea de recurs (insuficienta/incorecta timbrare a cererii
de chemare în judecată şi a căilor de atac, invocată de către recurenta-pârâtă) şi, pe cale de
consecinţă, respingerea acestuia ca fiind inadmisibil; respingerea recursului ca neîntemeiat;
obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.
II.3. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor
formulate prin motivele de recurs și prin raportare dispozițiile legale aplicabile în cauză, se
apreciază că recursul declarat de pârâta C. este nefondat, pentru considerentele ce urmează.
Astfel cum reiese din cuprinsul cererii de recurs, pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 din
Codul de procedură civilă, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel nu s-ar fi pronunțat asupra
solicitării sale (menționate în încheierea de ședință din 7.10.2020) de analizare a timbrajului cererii
de chemare în judecată, precum și al căilor de atac exercitate de către reclamanți, plecând de la
premisa unui obiect al cererii care nu se circumscrie apărării unor drepturi de proprietate
intelectuală (dreptul de autor).
Înalta Curte constată că o atare critică nu se încadrează în motivul de casare invocat de
către recurentă, întrucât, și reală de ar fi nepronunțarea instanței de apel asupra acestei chestiuni,
această pretinsă omisiune nu este de natură a contura nelegalitatea deciziei atacate pe temeiul
cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din Codul de procedură civilă.
Obligația părții de a timbra cererea de chemare în judecată ori o cale de atac exercitată este
o obligație legală (fiind stabilită prin dispozițiile O.U.G. nr. 80/2013), a cărei îndeplinire este
asigurată în mod prioritar de către instanța de judecată învestită cu soluționarea cererii sau unei căi
de atac, pentru care legea stabilește caracterul timbrabil al acesteia; pe de altă parte, dispozițiile
procesuale pun la îndemână și părții adverse posibilitatea valorificării acestei neregularități
extrinseci cererii (fie că este adresată primei instanțe, fie unei instanțe de control judiciar), prin
posibilitatea invocării excepției netimbrării cererii, astfel încât, neîndeplinirea obligației de
timbrare atrage sancțiunea anulării cererii ca netimbrată sau ca insuficient timbrată, excepție care
poate fi invocată și din oficiu.
Cum recurenta-pârâtă a făcut uz de invocarea excepției netimbrării, invocând timbrarea
necorespunzătoare a cererii (după depunerea cererii modificatoare de către reclamanți), iar
tribunalul, potrivit mențiunilor din încheierea din 26.07.2017, a constatat corecta timbrare a cererii
de chemare în judecată, pârâta nu mai are a îndemână un alt mijloc procedural de a supune
instanțelor de control judiciar cenzurarea timbrajului dispus de prima instanță.
În acest sens sunt și cele dezlegate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr.
7/8.12.2014, pronunțată în recurs în interesul legii, ce a avut ca obiect interpretarea art. 18 din
Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru), dezlegare aplicabilă mutatis mutandis,
pentru identitate de rațiune, și sub imperiul noii reglementări în materie – O.U.G. nr. 80/2013 care,
la art. 39, conține o reglementare identică celei din art. 18 din actul normativ anterior.
Înalta Curte apreciază că prevederile art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013 (invocate de către
recurentă) se adresează instanței de control judiciar de a verifica timbrajul dispus de instanța care
a pronunțat hotărârea care se atacă și de a dispune, dacă este cazul, complinirea acestuia, fără ca

22
norma să prevadă vreun drept procesual corelativ al intimatului privitor la asigurarea aplicabilității
acestei norme.
Drept urmare, simpla semnalare instanței de apel de către intimată a conținutului
dispozițiilor art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013, urmată eventual de o neanalizare explicită de către
instanță a situației din dosar referitoare la timbrajul aferent cererii de chemare în judecată
modificate, nu poate constitui obiect de critică în recurs, nefiind de natură a pricinui vreo vătămare
procesuală intimatei în disputa juridică din cauză.
De altfel, recurenta adresează și acestei instanțe de recurs solicitarea de aplicare a
prevederilor art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013, normă pe care Înalta Curte nu o găsește aplicabilă,
având în vedere că timbrajul în etapele procesuale anterioare a fost stabilit în mod corect, funcție
de obiectul pretențiilor reclamanților, timbrajul fiind o chestiune care se soluționează in limine
litis, astfel că, determinarea, în urma judecății, a unui alt temei juridic de analiză a pretențiilor
formulate, nu permite reluarea chestiunii timbrajului, după o eventuală recalificare a obiectului
pretențiilor deduse judecății.
Înalta Curte constată că nici criticile susținute de recurentă pe temeiul art. 488 alin. (1) pct.
8 din Codul de procedură civilă nu pot conduce la admiterea recursului și casarea deciziei atacate,
chiar în condițiile în care anumite clarificări în privința normelor de drept incidente vor fi făcute
în cele ce urmează.
În primul ciclu procesual, instanța de recurs a casat decizia recurată și a dispus trimiterea
cauzei spre rejudecare aceleiași curți de apel, întrucât s-a constatat că susținerile reclamanților din
cererea de chemare în judecată, reluate și prin motivele de apel, nu au fost verificate ca atare de
către instanţa de apel, cu toate că s-a reţinut că prin acţiunea introductivă au fost invocate şi
prevederile art. 58 C.civ. cu raportare la art. 252 şi 253 C.civ.
În acest context, s-a precizat de instanța de casare că instanţa de apel reținuse că numele
reclamantului persoană fizică şi denumirea reclamantei persoană juridică au fost menţionate, fără
acordul acestora, alături de denumirea filmului, la secţiunea „Nominalizări” în cadrul
evenimentului Y – ediția 2017.
De asemenea, se reținuse, prin decizia instanței de apel din primul ciclu procesual, că
acceptarea invitaţiei din partea organizatorului presupunea transmiterea de către reclamanţi a unor
informații şi a filmului imprimat pe suport electronic (DVD), iar reclamanţii au comunicat pârâtei
opoziţia la asocierea numelor lor şi a filmului cu Y – ediția 2017, inclusiv cu trei zile înaintea
Galei, după sesizarea instanţei de judecată în prezenta cauză.
Așa fiind, Înalta Curte, prin aceeași decizie de casare, a constatat că aceste elemente
factuale nu au fost expuse de instanța de apel în legătură cu fapta ilicită, ci în analiza condiției
legale vinovăţiei, cerinţă distinctă pentru întrunirea elementelor răspunderii civile delictuale, după
ce, în prealabil, se apreciase că nu a fost săvârșită vreo faptă cu caracter ilicit, situație în care
vinovăția devenea irelevantă.
În acest context, Înalta Curte, în precedentul recurs, a reținut că s-a dat relevanţă doar
modului în care pârâta a acţionat după comunicarea opoziţiei exprese a reclamanților, cu câteva
zile înainte de desfăşurarea Galei Y din 2017, în faţa publicului şi a sponsorilor evenimentului,
reținându-se faptul că filmul şi autorii acestuia se aflau printre nominalizările la premii, pentru a
se conchide în sensul exonerării de orice culpă a pârâtei.
Ca atare, în precedenta decizie dată în recurs, întrucât instanţa de apel nu a analizat din
atare perspectivă săvârşirea unei eventuale fapte ilicite de către pârâtă, Înalta Curte a constatat că
nu au fost în mod efectiv examinate susţinerile pe acest aspect ale reclamanţilor, referitoare la
faptul că nu era necesară comunicarea unei opoziţii exprese din partea lor în privinţa participării
la eveniment, iar includerea de către pârâtă a numelor/denumirii reclamanţilor, precum şi a
filmului, în categoria nominalizărilor la premii, atestă că pârâta i-a considerat drept participanţi,
cu toate că nu s-au înscris în vederea participării şi nu au trimis materialele solicitate pentru
înscriere, creând aparența că filmul ar fi fost vizionat și votat de către juriu.

23
 De asemenea, instanța de casare a menționat că finalitatea unei asemenea analize era aceea
de a se stabili dacă acţiunile şi inacțiunile pârâtei legate de participarea reclamanților la eveniment,
indicate prin cererea adresată instanţei, au fost de natură să încalce vreo normă sau cutumă şi să
reprezinte o expunere a unor fapte neadevărate despre reclamanţi, de natură a aduce atingere unuia
dintre drepturile personale nepatrimoniale prevăzute de art. 58 C.civ. (printre care şi dreptul la
propria imagine) şi să permită apărarea acestuia în condiţiile art. 252 şi 253 C.civ.
În plus, s-a reținut prin decizia de casare că instanța de apel nu a analizat nici scopul
acțiunilor sau al inacțiunilor pârâtei în contextul pretins de către reclamanți, respectiv dacă s-ar
confirma în fapt că pârâta, încălcând, eventual, regulamentul evenimentului, a acționat ca și cum
reclamanții s-ar fi înscris pentru participare, fără a face rectificările pretinse nici după primirea
opoziției explicite a acestora.
S-a mai stabilit că susținerile reclamanților din cererea de chemare în judecată, care
constituie motivele pretenţiilor de reparare a prejudiciului pretins suferit de către aceștia,
presupuneau a se concluziona dacă, în măsura în care era necesară o solicitare din partea titularului
pentru participarea la eveniment, dreptul de a nu participa şi de a nu se înscrie în vederea
participării se reflectă în conţinutul unui drept personal nepatrimonial susceptibil de a fi apărat
prin mijloacele prevăzute de Codul civil.
În caz afirmativ, instanța de apel, în rejudecare, urma a verifica dacă acţiunile şi inacţiunile
pârâtei legate de participarea reclamanţilor la eveniment, inclusiv de modul în care s-a ajuns la
nominalizarea filmului la premii, fără a fi declarat câștigător, în sensul dacă a avut loc vizionarea
și jurizarea filmului, astfel cum s-a indicat prin cererea adresată instanţei, au fost de natură să
încalce vreo normă, fie juridică (eventual, cele din regulamentul evenimentului), fie o practică a
pârâtei în organizarea Galei, fie chiar de convieţuire socială, astfel încât au reprezentat o expunere
a unor fapte neadevărate despre persoanele în discuţie, aptă să producă un rezultat vătămător pentru
titular.
Având în vedere cele anterior redate, Înalta Curte constată că acestea erau premisele
analizei ce trebuia realizată de instanța de apel în rejudecare, fiind deja statuat prin decizia de
casare că pretențiile formulate trebuiau evaluate din perspectiva unor pretinse încălcări ale unor
drepturi personale nepatrimoniale (dintre cele prevăzute de art. 58 C.civ.), pornind de la
mijloacelor legale de ocrotire a acestora, consacrate de art. 252 şi 253 C.civ.
Constatarea anterioară atrage consecința neincidenței în cauză a temeiurilor din Legea nr.
8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe pentru analiza pretinselor fapte ilicite (având
în vedere că s-a reţinut în cauză că nu au fost nesocotite dispoziţiile art. 12 şi 13 din Legea nr.
8/1996) și, corelativ, necesitatea evaluării pretinselor încălcări, prin raportare la condițiile
răspunderii civile delictuale, ale unor drepturi personale nepatrimoniale – drepturile personalității
- art. 58 din Codul civil, potrivit căruia ”(1) Orice persoană are dreptul la viață, la sănătate, la
integritate fizică și psihică, la demnitate, la propria imagine, la respectarea vieții private, precum
și alte asemenea drepturi recunoscute de lege”, cu necesara raportare la prevederile art. 252 din
Codul civil – Ocrotirea personalității umane și art. 253. Mijloace de apărare.
Astfel cum s-a reținut prin hotărârea primei instanțe, intimații reclamanți au susținut în
motivarea cererii introductive, așa cum a fost precizată, că pârâta i-a informat prin e-mail despre
posibilitatea de a participa la Gala Y 2017, punându-le în vedere că, în cazul în care au lansat în
2016 un film care să corespundă criteriilor de eligibilitate, să îi transmită, până la data de
5.02.2017, fişa tehnică completată şi să îi pună la dispoziţie o copie a filmului pe suport electronic
(DVD). Reclamanţii nu au transmis documentele solicitate şi nici copia filmului, întrucât nu au
dorit să participe la gală şi nici să fie asociaţi cu acest eveniment în vreun fel. Cu toate acestea,
pârâta nu a ţinut cont de acest refuz, asociind fără drept numele persoanei fizice, denumirea
persoanei juridice şi denumirea filmului cu evenimentul, inducând în eroare publicul şi pe
finanţatori, în ceea ce priveşte participarea reclamanţilor la Gală și jurizarea filmului.

24
 În motivarea cererii precizatoare s-a mai arătat că, în realitate, filmul ”X” nici nu a fost
jurizat de către juriul Galei Y 2017, fapt ce nu a fost comunicat publicului, motiv pentru care, în
contextul folosirii denumirii filmului, a producătorului și a numelui regizorului cu ocazia listării
nominalizărilor, s-a indus publicului ideea că filmul nu a fost apreciat de către juriu, ceea ce le-a
creat prejudicii și mai mari reclamanților.
Aşadar, reclamanţii au susţinut că participarea la Gala Y 2017 nu era obligatorie, fiind
necesară manifestarea lor de voinţă în acest sens, potrivit regulilor emise de însuşi organizatorului
evenimentului, după cum au fost informaţi chiar de către pârâtă. Mai mult, reclamanţii au depus
la dosar în cursul judecăţii în primă instanţă regulamentul evenimentului, pentru a dovedi că
eventuala includere a filmului în categoria nominalizărilor la premii putea avea loc doar dacă
titularii drepturilor asupra operei audiovizuale şi-au exprimat acordul să participe la eveniment şi
au transmis materialele solicitate, inclusiv copia filmului pe suportul informatic indicat (DVD).
Ca atare, în esență, s-a pretins că, în contextul descris, recurenta-pârâtă a folosit numele
reclamantului, denumirea producătorului și titlul filmului ”X” fără consimțământul acestora și
chiar în condițiile refuzului explicit de a se înscrie în concurs, cu încălcarea regulilor de participare
la Gala Y descrise chiar în Regulamentul concursului.
Cu precizarea prealabilă a conținutului dispozițiilor art. 257 din Codul civil potrivit cărora
”dispozițiile prezentului titlu (s.n. Titlul V. Apărarea drepturilor nepatrimoniale) se aplică prin
asemănare și drepturilor nepatrimoniale ale persoanei juridice”, Înalta Curte constată că, în speță,
era necesar a se stabili dacă acțiunile sau omisiunile pârâtei erau de natură a aduce o atingere
vreunuia dintre drepturile nepatrimoniale ale reclamanților, drepturi recunoscute de lege, astfel
încât să fie necesar a se recurge la utilizarea mijloacelor de apărare consacrate prin prevederile art.
253 din Codul civil, normă care furnizează un mijloc legal de a se solicita constatarea caracterului
ilicit al faptei, de a pretinde încetarea încălcării și interzicerea ei pentru viitor, dacă aceasta durează
încă etc.
Este lesne de constatat că situația de fapt descrisă de instanțele de fond nu antamează
încălcări ale dreptului la nume, nefiind vorba în conduita recurentei despre o uzurpare în tot sau
în parte a acestui esențial atribut de identificare a persoanei (varianta de la art. 254 alin. 2 fiind
singura care ar fi putut fi luată în considerare, în contextul speței) și nici despre dreptul la propria
imagine, dat fiind conținutul normativ al art. 73 alin. (2) din Codul civil: ”(2) În exercitarea
dreptului la propria imagine, ea poate să interzică ori să împiedice reproducerea, în orice mod, a
înfățișării sale fizice ori a vocii sale sau, după caz, utilizarea unei asemenea reproduceri.
Dispozițiile art. 75 rămân aplicabile.”
Însă, pornind de la prevederile art. 58 din Codul civil, anterior reproduse care, între
drepturile personalității, enumerate exemplificativ, prevede și dreptul la respectarea vieții private,
normă care se coroborează cu consacrarea ocrotirii legale a acestora prin dispozițiile art. 252 din
Codul civil, astfel: ”Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci ființei umane,
cum sunt viața, sănătatea, integritatea fizică și psihică, demnitatea, intimitatea vieții private,
libertatea de conștiință, creația științifică, artistică, literară sau tehnică”, instanța de apel era ținută
să identifice, în contextul acestor norme, dacă prin conduita pârâtei aceste drepturi ale
reclamanților (ori numai unele dintre ele) au fost nesocotite ori au fost exercitate dincolo de
limitele premise de lege fără consimțământul titularilor, așadar, cu rea-credință.
În acest context, este de menționate că art. 14 din Codul civil consacră obligația oricărei
persoane fizice sau juridice să își exercite drepturile și să își execute obligațiile cu bună-credință,
în acord cu ordinea publică și bunele moravuri, în condițiile în care buna-credință se prezumă până
la proba contrară.
Or, din perspectiva acestei dezlegări ce trebuia a se da în cauză trebuiau a fi observate
prevederile art. 74 lit. h) din Codul civil potrivit cărora: ”Sub rezerva aplicării dispozițiilor art. 75,
pot fi considerate atingeri ale vieții private: h) utilizarea, cu rea-credință, a numelui, imaginii,
vocii sau asemănării cu o altă persoană.”

25
 Din conținutul acestei norme reiese că nu ar putea fi calificată drept atingere adusă vieții
private ipoteza citată din art. 74 lit. h), dacă operează limita legală a exercitării dreptului persoanei
la nume în condițiile art. 75 din Cod, conform cu care: ”(1) Nu constituie o încălcare a drepturilor
prevăzute în această secțiune atingerile care sunt premise de lege sau de convențiile și pactele
internaționale privitoare la drepturilor omului la care România este parte.
(2) Exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea
pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte nu constituie o încălcare a
drepturilor prevăzute în prezenta secțiune.”
În aplicarea normelor anterior citate, Înalta Curte apreciază că utilizarea cu rea-credință a
numelui unei persoane presupune o utilizare împotriva voinței acesteia, iar o atare împotrivire
poate rezulta din orice manifestări de voință din care se poate deduce în mod neechivoc acest
dezacord și, cu atât mai mult, atunci când această împotrivire este adusă la cunoștința celui care îl
folosește sau intenționează să îl utilizeze într-un anume context.
Celor două ipoteze evocate li se adaugă și cea în care nu operează prezumția prevăzută de
art. 76 din Codul civil, anume prezumția de consimțământ, normă potrivit căreia: ”Când însuși cel
la care se referă o informație sau un material le pune la dispoziția unei persoane fizice ori persoane
juridice despre care are cunoștință că își desfășoară activitatea în domeniul informării publicului,
consimțământul pentru utilizarea acestora este prezumat, nefiind necesar un acord scris.”
Or, în speță, s-a reținut că reclamanții (regizorul și producătorul filmului), chiar în
condițiile regulamentului evenimentului, nu au răspuns invitației de a înscrie filmul ”X” în Gala
Y 2017 și nu au transmis recurentei-pârâte copia filmului pe suport DVD, o atare participare
nefiind obligatorie.
În aceste condiții, rezultă că în cauză nu operează prezumția de consimțământ instituită
prin prevederile citate (art. 76 din Codul civil), iar participarea la Gală era un tip de utilizare pentru
care era necesar consimțământul expres al titularilor dreptului de autor ai operei cinematografice
(potrivit art. 12 din Legea nr. 8/1996), legea specială în materie nereglementând niciun tip de
utilizare obligatorie (precum este, de exemplu, cazul licențelor obligatorii reglementat prin art. 43
din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenție).
Mai mult decât atât, intimații-reclamanți, cu 3 zile înainte de Gală, au transmis recurentei
dezacordul expres de a înscrie filmul în competiție și de a fi supus jurizării în cadrul Y 2017 și, cu
toate acestea, recurenta nu a dat curs acestei manifestări de voință a intimaţilor și nu a exclus filmul
“X” de pe lista filmelor participante ori din mijloacele de promovare a evenimentului, chiar în
condițiile în care nu s-a procedat, în cele din urmă, la vizionarea şi evaluarea filmului de către
juriul Galei.
Întrucât recurenta-pârâtă nu a efectuat corecțiile necesare, în mod just intimații-reclamanți
(regizor și producător) au susținut că publicului i-a fost indusă ideea că filmul a participat la
concurs, dar nu a întrunit aprecierea juriului, context ce descrie utilizarea cu rea-credință a numelui
regizorului, a titlului creației sale artistice și a denumirii producătorului și, drept urmare, întrunirea
cerințelor art. 74 lit. h) din Codul civil, raportate la dispozițiile legale la care anterior s-a făcut
referire.
De asemenea, Înalta Curte consideră că în mod nefondat recurenta invocă în apărare dreptul
publicului de informare, întrucât evenimentul în discuție nu era destinat unei astfel de simple
informări, ci reprezenta o competiție a producțiilor de gen, competiție a cărei organizare este
disciplinată de regulile înscrise în regulamentul propriu; pe de altă parte, în speța de faţă, este
lipsită de orice relevanță conduita intimaților-reclamanți în gala corespunzătoare anului consecutiv
(Y 2018).
Având în vedere toate aceste considerate, Înalta Curte, în aplicarea prevederilor art. 497
rap. la art. 496 alin. (1) din Codul de procedură civilă, a respins ca nefondat recursul declarat de
pârâtă.

26
3. Preluarea şi distribuirea pe pagina de Facebook a unui articol cu conţinut defăimător.
Asumarea textului de către titularul contului. Depăşirea limitelor libertăţii de exprimare.
Angajarea răspunderii civile delictuale. Despăgubiri morale
C.civ., art. 75, art. 1349, art. 1357
C.E.D.O., art. 10

În jurisprudenţa sa, Curtea europeană a stabilit că, atunci când comunicarea de informaţii
sau dezbaterea unor subiecte de interes îmbracă forma reproducerii afirmaţiilor unui terţ (prin
repostarea şi distribuirea unui material, sau prin redarea unui interviu), nu se exclude de plano o
analiză de conţinut asupra materialului acuzat pentru caracterul său defăimător doar justificat de
împrejurarea că acesta ar aparţine altcuiva decât cel care îi asigură redarea.
Tocmai întrucât practica repostării/copierii şi distribuirii de materiale cu mesaj violent sau
denigrator este adesea utilizată ca mijloc de ascundere a responsabilităţii transmiterii de
informaţii ofensatoare, o analiză de conţinut a materialului acuzat ca fiind ofensator, este
necesară spre a decela, pe baza datelor fiecărui caz în parte, dacă e vorba despre o simplă redare
neutră, neimplicată şi distantă a înregistrării/materialului preexistent în mediul online, acţiune
care nu comportă sancţiuni ori îngrădiri ale libertăţii de exprimare ori dacă, prin modul de
alcătuire a materialului – atribuirea titlului, modul de prezentare a informaţiei, adăugiri aduse
textului – se înţelege că cel care acţionează astfel aderă şi susţine ideile comunicate, situaţie care
reclamă ori comportă o verificare sub aspectul depăşirii limitelor libertăţii de exprimare.
Astfel, cum în privinţa conţinutului articolului s-a stabilit, pe baza verificării că este unul
denigrator, ofensator la adresa reclamantului, iar din textul care aparţine pârâtului, ce precede
materialul copiat, a reieşit că acesta şi-a însuşit în totalitate articolul, prezentând ca reale cele
relatate, nu se poate susţine că este vorba despre o preluare neutră, inofensivă a unui material
din mediul online, ci a uneia asumate, la care pârâtul a aderat şi ale cărei idei le susţine, făcându-
se vinovat de săvârşirea unei fapte proprii care s-a materializat nu doar într-o simplă apreciere,
ci în asumarea şi distribuirea către alte persoane a unui articol ofensator, cu consecinţa evidentă
a ajungerii sale la un public mai larg decât iniţial, scopul urmărit sau măcar acceptat fiind
denigrarea reclamantului.

I.C.C.J., Secţia I civilă, Decizia nr. 837 din 13 aprilie 2022

I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cauzei
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa - Secţia I civilă la data de
03.07.2020, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., obligarea pârâtului la plata
sumei de 250.000 lei cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul nepatrimonial cauzat, obligarea
pârâtului să înlăture articolul denigrator din data de 08.04.2020 la adresa reclamantului, existent
pe pagina sa de Facebook pe care o administrează, obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de
judecată generate de prezentul proces.
În drept cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 71-72, art. 253 alin. 4, art. 1349, art.
1357 şi art. 1381-1386 Cod civil.
Prin întâmpinarea depusă la dosar pârâtul a solicită respingerea acţiunii ca neîntemeiată,
cu cheltuieli de judecată şi a invocat excepţia de conexitate raportat la dosarul civil nr. x/315/2020
al aceleiaşi instanţe.
La termenul de judecată din 16.10.2020, tribunalul a respins excepţia de conexitate şi
excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocate de pârât.
2. Sentinţa Tribunalului Dâmboviţa
Prin sentinţa nr.1884 din 10.12.2020, Tribunalul Dâmboviţa - Secţia I civilă a respins
acţiunea.

27
 3. Decizia Curţii de Apel Ploieşti
Prin decizia nr. 1724 din 01.07.2021, Curtea de Apel Ploieşti - Secţia I civilă a admis apelul
reclamantului împotriva sentinţei, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a admis în parte acţiunea,
a obligat pârâtul la plata, către reclamant, a sumei de 2 000 lei cu titlu de daune morale, a respins,
în rest, celelalte pretenţii ca neîntemeiate şi a luat act că apelantul va solicita cheltuieli de judecată
pe cale separată.
4. Calea de atac a recursului exercitată
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8
C.proc.civ., pârâtul, arătând că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 75, art.
1349, art. 1357 C.civ., art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În motivarea recursului declarat, acesta a susţinut că concluzia instanţei de apel în sensul
că el nu dispune de o libertate de exprimare similară jurnalistului, ci de una mai restrânsă, este de
natură să încalce dispoziţiile art. 10 CEDO care nu fac o asemenea distincţie. Practic, instanţa de
apel apreciază că pârâtul nu avea destulă libertate de opinie pentru a prelua pe pagina sa de
Facebook un text de pe altă pagină a acestei reţele de socializare, care nu-i aparţinea, aprecierea
fiind făcută în mod exclusiv pe propria concluzie a instanţei.
Mai mult, deşi instanţa de fond a reţinut că textul ce face obiectul litigiului nu conţine
expresii jignitoare, instanţa de apel, în mod greşit a reţinut că apelativele „capra” şi „făptuitor” au
un rol defăimător la adresa reclamantului, doar pentru că au fost folosite pe tot parcursul
articolului.
Se înţelege, din conisderentele deciziei atacate, că instanţa de apel l-a găsit vinovat pe pârât
pentru preluarea unui text care nu-i aparţine, pe pagina sa de Facebook, arătând că acesta nu s-a
rezumat la a aprecia pagina de media ce prezintă articolul, ci că şi-a asumat acest text.
Instanţa de apel apreciază exclusiv arbitrar, fără suport legal, că limita de libertate de
exprimare a pârâtului se află la limita dintre „like” (apreciere) şi „share”(preluare), încălcând astfel
dispoziţiile art. 10 CEDO şi art. 75 Cod civil, potrivit acestor din urmă dispoziţii „nu constituie o
încălcare a drepturilor prevăzute în această secţiune atingerile care sunt permise de lege sau de
convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte”.
Se deduce, din cuprinsul acestui text, că instanţa de apel a încălcat chiar aceste prevederi
legale prin soluţia pe care a pronunţat-o în prezenta cauză.
5. Apărări formulate în cauză
Prin întâmpinarea formulată în termen legal, intimatul-reclamant a invocat excepţia de
nulitate a recursului pentru neîncadrarea în dispoziţiile art. 488 C.proc.civ., respectiv deşi
recurentul a indicat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin.1 pct. 8 din cod, nu a arătat în ce
mod instanţa de apel a încălcat sau aplicat greşit dispoziţiile legale indicate de către recurent.
În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. În cauză sunt îndeplinite
condiţiile răspunderii civile delictuale a pârâtului, întrucât acesta a distribuit un articol pe reţeaua
de socializare Facebook cu intenţia vădită de a denigra reclamantul persoană publică.
În cauză sunt incidente dispoziţiile art. 30 alin. 6 din Constituţie, art. 75 C.civ., art. 8 şi art.
10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin modul în care pârâtul l-a acuzat pe reclamant, fără o bază factuală dovedită, că a
săvârşit fapte penale grave, că a folosit în interes personal poziţia politică pe care o are, prin
folosirea de cuvinte jignitoare utilizate pentru a sublinia că dezaprobă modul de exercitare a
atribuţiilor de viceprimar de către reclamant, a fost rupt echilibrul între libertatea de exprimare şi
dreptul la viaţă privată care intră sub incidenţa art. 8 din CEDO, echilibru ce impune tragerea la
răspundere a persoanei vinovate de comiterea afirmaţiilor denigratoare reprezentând situaţii
factuale lipsite de suport probatoriu, efectuate în cadrul unei campanii de denigrare şi propagate
în public, prin mijloace de comunicare on-line.
În cauză nu s-a formulat răspuns la întâmpinare.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

28
 Prin criticile de recurs formulate, recurentul-pârât a invocat nelegalitatea deciziei atacate
din punct de vedere al criteriilor în raport de care instanța de apel a analizat şi a stabilit depăşirea
limitelor libertăţii de exprimare prin postarea pe pagina proprie Facebook, a unui material
informaţional preluat din mediul online şi distribuirea către alte persoane, material care îl viza pe
reclamant. Prin urmare, recursul declarat, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ.
şi încadrabil în acest motiv legal de recurs nu poate fi afectat de sancţiunea nulităţii invocată prin
întâmpinare de intimatul-reclamant.
Luând spre examinare recursul, Înalta Curte apreciază asupra caracterului său nefondat
potrivit celor ce urmează.
Legalitatea soluţiei instanței de apel a fost contestată ca fiind una contrară dispoziţiilor art.
10 din CEDO şi celor ale art. 75 din Codul civil, de natură să determine o greşită angajare a
răspunderii civile delictuale a recurentului–pârât, în considerarea diferenţelor realizate de instanţă
în aprecierea libertăţii de exprimare, considerată ca fiind mai restrânsă atunci când este vorba
despre persoane care nu sunt jurnalişti; de asemenea, a fost contestată diferenţa pe care instanţa de
apel a realizat-o între fapta de apreciere a unui text care se găseşte în online şi aceea pe preluare şi
distribuire, recurentul afirmând că instanţa a utilizat criterii arbitrare, neregăsite în textul legii.
Criticile recurentului nu pot fi primite.
Deşi nu se regăsesc în textul art. 10 din CEDO, ambele criterii utilizate în analiza instanţei
de apel au fost conturate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care, alături de
Convenţie, formează blocul de convenţionalitate ce are caracter obligatoriu pentru instanţele
naționale şi este direct aplicabil în plan intern.
În viziunea Curţii Europene, presa este unul din stâlpii democraţiei, având rolul esenţial de
a asigura dezbaterea publică asupra unor subiecte de interes general, dar şi un veritabil mijloc de
menţinere a echilibrului democratic între forţele politice din viaţa publică a unei societăţi. De
aceea, presa are în jurisprudenţa Curţii, relativă la libertatea de exprimare, un rol privilegiat, fiind
destul de greu admise atingeri aduse acesteia, presei fiindu-i îngăduită o anumită doză de exagerare
sau chiar de provocare. Libertăţile mai largi recunoscute acesteia cât priveşte dreptul la exprimare
sunt în strânsă legătură cu rolul recunoscut presei de a fi „câinele de pază al societăţii” şi are în
vedere realitatea că informaţia este un bun perisabil, întârzierea publicării ei, chiar şi pentru o
scurtă perioadă de timp, riscă foarte mult să o priveze de orice valoarea şi orice interes.
Rolul formator de opinie al presei şi impactul deosebit al informaţiilor şi opiniilor publicate
implică pentru aceasta exercitarea libertăţii de exprimare în anumite condiţii de deontologie,
menite să garanteze exercitarea firească a rolului său într-o societate democratică şi pluralistă.
În schimb, o persoană particulară care acţionează pe cont propriu în cercul său de relaţii,
prin preluare de materiale informaţionale din mediul online şi distribuirea acestora în scopul
asigurării comunicării lor unui număr mai mare de receptori, nu se poate spune că se află sub
imperativele care influenţează activitatea presei (urgenţa comunicării informaţiei fără a o mai
supune unei verificări, obligaţii deontologice de prezentare a informaţiei, scopul în realizarea
căruia acţionează).
Prin urmare, nu este nici eronată şi nici arbitrară distincţia pe care a realizat-o în analiza sa
instanţa de apel sub aspectul limitelor mai restrânse ale libertăţii de exprimare recunoscute
pârâtului (recurent), în raport de împrejurarea că acesta nu este jurnalist (spre exemplu,
considerând nejustificată în cazul acestuia doza de exagerare remarcată în cuprinsul materialului).
Dar, chiar astfel distingând cât priveşte libertatea de exprimare a pârâtului, Înalta Curte
reţine că, în continuarea, instanţa de apel a realizat o verificare în conţinut a materialului acuzat ca
fiind ofensator, verificare ce a inclus observarea contextului factual ce a determinat preluarea şi
distribuirea articolului, forma, stilul textului (apreciat ca fiind unul tendenţios, atribuind
reclamantului calităţi ce ţin de procedura penală, cuvinte defăimătoare utilizate în mod repetat),
tema abordată, buna-credinţă şi scopul cu care acesta a acţionat, concluzia sa în privinţa
caracterului ilicit al faptei săvârşite de pârât fiind una dedusă la finalul analizei ce a respectat

29
criteriile specifice utilizate în jurisprudenţa instanței europene în verificarea limitelor liberţăţii de
exprimare.
Cât priveşte distincţia între apreciere (”like”) şi preluare („share”), din nou analiza instanţei
de apel reflectă o judecată realizată în raport de coordonatele jurisprudenţei Curţii Europene care,
atunci când comunicarea de informaţii sau dezbaterea unor subiecte de interes îmbracă forma
reproducerii afirmaţiilor unui terţ (prin repostarea şi distribuirea unui material, ca în cazul de faţă,
sau prin redarea unui interviu), a stabilit că nu se exclude de plano o analiză de conţinut asupra
materialului acuzat pentru caracterul său defăimător doar justificat de împrejurarea că acesta ar
aparţine altcuiva decât cel care îi asigură redarea.
Tocmai întrucât practica repostării/copierii şi distribuirii de materiale cu mesaj violent sau
denigrator este adesea utilizată ca mijloc de ascundere a responsabilităţii transmiterii de informaţii
ofensatoare, o analiză de conţinut e necesară spre a decela, pe baza datelor fiecărui caz în parte,
dacă e vorba despre o simplă redare neutră, neimplicată şi distantă a înregistrării/materialului
preexistent în mediul online, acţiune care nu comportă sancţiuni ori îngrădiri ale libertăţii de
exprimare ori dacă, prin modul de alcătuire a materialului – atribuirea titlului, modul de prezentare
a informaţiei, adăugiri aduse textului – se înţelege că cel care acţionează astfel aderă şi susţine
ideile comunicate, situaţie care reclamă ori comportă o verificare sub aspectul depăşirii limitelor
libertăţii de exprimare.
Or, sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut din textul ce precede materialul copiat şi care
aparţine chiar pârâtului, că acesta îşi însuşeşte în totalitate articolul, prezentând ca reale cele
relatate. Cum în privinţa conţinutului articolului a stabilit, pe baza verificării sale că este unul
denigrator, ofensator la adresa reclamantului, în mod corect a apreciat că, nefiind cazul unei
preluări neutre, inofensive a unui material din mediul online, ci a uneia asumate, la care pârâtul a
aderat şi ale cărei idei le susţine, acesta se face vinovat de săvârşirea unei fapte proprii care s-a
materializat nu doar într-o simplă apreciere, ci în asumarea şi distribuirea către alte persoane a
unui articol ofensator, cu consecinţa evidentă a ajungerii sale la un public mai larg decât iniţial,
scopul urmărit sau măcar acceptat fiind denigrarea reclamantului.
Cât priveşte contestarea prin recurs a aprecierii diferite a instanţei de apel, în raport cu cea
a tribunalului, ca având caracter ofensator apelativele „capră” şi „făptuitor” utilizate în mai multe
rânduri în cuprinsul articolului, Înalta Curte reţine că această activitate ţine de evaluarea probelor
(de către instanţa a cărei hotărâre e atacată) şi nu intră sub puterea de cenzură a instanței de recurs,
a cărei judecată este una limitată şi subordonată unui control în legalitate a soluţiei din apel.
Deşi nu susţine criticile de recurs, rezumate la contestarea celor două criterii avute în
vedere de instanţa de apel în evaluarea caracterului ilicit al faptei imputate pârâtului, Înalta Curte
reţine că înscrisul nou administrat în recurs - constând în Încheierea din 10 din 03.2021 a
Tribunalului Dâmboviţa, secţia penală, prin care s-a admis plângerea împotriva unei ordonanţe a
parchetului de pe lângă ÎCCJ-DNA-Serviciul Teritorial Ploieşti din 23.11.2020 emisă în dosarul
nr. x/P/2018, care a fost desfiinţată şi trimisă cauza pentru continuarea cercetărilor (dosar penal în
care se desfăşoară o cercetare penală in rem impotriva primarului, viceprimarului-reclamantul şi
altor funcţionari publici din Primăria X) – nu este de natură să influenţeze aspectele de fapt ale
cauzei avută în vedere de instanţa de apel şi să reclame o soluţie de casare cu trimitere spre
rejudecare, în vederea unei noi evaluări a acesteia. Înscrisul administrat relevă, cel mult, existenţa
unor acuzaţii aduse reclamantului care sunt în curs de verificare, iar caracterul ofensator al
materialului informaţional în legătură cu care instanţa de apel a angajat răspunderea civilă a
pârâtului a fost analizat într-un cadru mai larg decât cel dedus din utilizarea în cuprinsul său a
termenului de făptuitor atribuit reclamantului.
Judecând în limitele date de criticile de recurs susţinute şi apreciind, pentru motivele
arătate, asupra caracterului nefondat al acestora, Înalta Curte a respins ca nefondat recursul
declarat.

30
 II. Moşteniri şi liberalităţi

4. Renunţare frauduloasă la moştenire. Acţiune în revocarea actului de opţiune succesorală

C.civ., art. 1122

Reglementând o formă particulară a acţiunii pauliene în materie succesorală, dispoziţiile

art. 1.122 C.civ. dau posibilitatea creditorilor succesibilului care a renunţat la moştenire în
frauda lor să ceară revocarea renunţării în ceea ce îi priveşte, urmând ca admiterea acţiunii în
revocare să producă efectele acceptării moştenirii de către succesibilul debitor, în privinţa
creditorului reclamant şi în limita creanţei acestuia.
În ce priveşte frauda, condiţie de admisibilitate a acţiunii revocatorii, aceasta nu
presupune, în mod necesar, o intenţie calificată a debitorului de a crea un prejudiciu creditorului
prin încheierea actului atacat, fiind suficientă cunoaşterea că prin perfectarea respectivului act
este cauzat un astfel de prejudiciu.
Astfel, cum actul renunţării la succesiune (cu titlu gratuit) a intervenit ulterior trimiterii în
judecată a pârâtului - condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de înșelăciune în formă
continuată, obligat fiind la plata despăgubirilor civile -, aşadar, la un moment când, raportat la
natura infracţiunilor ce făcuseră obiect al cercetării, acesta avea reprezentarea faptului că
patrimoniul său poate fi grevat de creanţe ale persoanelor care figurau ca părţi civile în procesul
penal, condiţia fraudei succesibilului renunţător este îndeplinită.
În ceea ce priveşte condiţia vizând certitudinea creanţei, împrejurarea că la data
promovării acţiunii revocatorii nu fusese pronunţată încă hotărârea penală, nu poate avea
semnificaţia inexistenţei dreptului de creanţă, câtă vreme acesta este expresie a prejudiciului
încercat urmare a săvârşirii unor fapte ilicite anterior învestirii instanței civile. De altfel, existenţa
unui titlu executoriu, care să încorporeze ca atare creanţa, nu este o cerinţă a caracterului cert al
acesteia în materia acţiunii revocatorii (şi, implicit, a admisibilităţii acesteia), câtă vreme o astfel
de acţiune nu reprezintă o măsură de executare silită, ci una care vizează inopozabilitatea actului
fraudulos în raport cu creditorul reclamant [iar, în mod particular, în condiţiile art. 1.122 alin.
(2) C.civ., efectele admiterii au consecinţa acceptării moştenirii de către succesibilul debitor, în
privinţa creditorului reclamant, în limita creanţei acestuia].

I.C.C.J., Secţia I civilă, Decizia nr. 843 din 13 aprilie 2022

I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cauzei
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa la data de 2 august 2016,
reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., ş.a. au solicitat, în
contradictoriu cu pârâtul T. şi intervenienţii forțați U. şi V., revocarea actului de opțiune
succesorală - declaraţie de renunțare la moştenire autentificată sub nr. 790/14.07.2015 la SNP W.,
efectuat de pârâtul T.; anularea certificatului de moştenitor nr. 45/19.08.2015 emis de SPN W.;
constatarea calităţii de
moştenitor a pârâtului T., în calitate de fiu, de pe urma defunctului X., alături de ceilalți
moştenitori.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 192, 194-195 C.proc.civ., art. 1122, art. 1124
C.civ.
Pârâtul şi intervenienţii au formulat întâmpinare prin care au invocat excepţia prescripţiei
dreptului material la acţiune, excepţia prematurităţii cererii de chemare în judecată, excepţia lipsei
calităţii procesual active şi au solicitat suspendarea, în temeiul art. 413 C.proc.civ., până la
soluționarea definitivă a dosarului penal nr. x/118/2012 al Tribunalului Constanţa.

31
 Prin precizările la acţiune, reclamanţii au arătat, cu privire la primul capăt de cerere, că
solicită anularea actului de opţiune succesorală.
Prin sentinţa nr. 2498 din 8.03.2017, Judecătoria Constanţa, Secţia civilă a declinat
competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Constanţa.
Judecata cauzei au fost suspendată la data de 24.05.2017 până la soluţionarea definitivă a
dosarului penal nr. x/118/2012 şi a fost reluată la data de 28.05.2019.
La acelaşi termen de judecată, instanţa a solicitat reclamanţilor precizări cu privire la
calitatea procesuală a numiţilor U. şi V. şi temeiul de drept al acţiunii, precizări depuse la data de
12.08.2019, prin care reclamanţii au învederat că înţeleg să se judece cu U. şi V. în calitate de
pârâţi, că temeiul de drept al acţiunii este reprezentat de dispoziţiile art. 1122 C.civ. şi că solicită
revocarea actului de opţiune succesorală.
La acelaşi termen de judecată, s-a arătat că nu se mai insistă in excepţia lipsei calităţii
procesual active a reclamanţilor şi nici în excepţia prematurităţii.
Prin încheierea din 25.09.2019, s-au respins, ca neîntemeiate, excepţia decăderii
reclamanţilor din dreptul de a-şi modifica acţiunea şi excepţia prescripţiei dreptului material la
acţiune.
2. Sentinţa pronunţată de tribunal
Prin sentinţa nr. 1386 din 30.06.2020, Tribunalul Constanţa, Secţia I civilă a admis acţiunea
precizată. A revocat renunţarea la moştenirea defunctului X. realizată de pârâtul T. prin declaraţia
autentificată sub nr. 790 din 14.07.2015 la SNP W. faţă de creditorii reclamanţi şi în limita
creanţelor acestora conform deciziei penale nr. 285 din 26.03.2019, pronunţată de Curtea de Apel
Constanţa în dosarul nr. x/118/2012*. A anulat, în parte, certificatul de moştenitor nr. 45 din
19.08.2015 emis de SPN W. faţă de creditorii reclamanţi şi în limita creanţelor acestora conform
deciziei penale nr. 285/2019, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa în dosarul nr. x/118/2012*
- doar în ceea ce priveşte calitatea de moştenitori a fiilor defunctului şi în ceea ce priveşte cotele
acestora. A constatat calitatea de moştenitor a pârâtului T., în calitate de fiu, de pe urma
defunctului X.. A constatat că au calitatea de moştenitori legali ai defunctului X., pârâtul T., cu o
cotă de 3/8 din masa succesorală şi pârâtul T., cu o cotă de 3/8 din masa succesorală.
3. Decizia pronunţată de curtea de apel
Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Constanţa, Secţia I civilă, prin
decizia nr. 35 C din 26.02.2021, prin care s-au respins, ca nefondate, apelurile pârâţilor T., U. şi
V. împotriva sentinţei tribunalului.
4. Calea de atac a recursului formulată în cauză
Împotriva acestei decizii au declarat recursuri pârâţii T., U. şi V.
1) Recurentul - pârât T. a criticat încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 313
C.proc.civ., motiv subsumat art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., respectiv a apreciat în mod greşit că
lipsa nejustificată a martorului Y. la al doilea termen de judecată la care a fost citat este imputabilă
apelanţilor, care ar fi trebuit să ia legătura cu acesta pentru a se prezenta la instanţă în vederea
audierii.
A arătat că nu aveau niciun mijloc procedural de a obliga un martor să fie prezent în
instanţă, cea care trebuia să ia toate măsurile procedurale necesare fiind instanţa de judecată, câtă
vreme a apreciat că proba respectivă este utilă pentru aflarea adevărului. Aprecierea instanţei de
apel potrivit căreia citarea cu mandat a martorului este doar o posibilitate, iar dacă instanţa nu
constată necesitatea unei atare măsuri poate trece la judecarea cauzei reprezintă, în opinia
recurentului, o apreciere în contra prevederilor legale, ceea ce impune casarea deciziei atacate şi
trimiterea cauzei spre rejudecare.
A mai susţinut recurentul că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1122 şi art. 1562
alin. 1 C.civ., motiv de recurs reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ.
Astfel, s-a arătat că revocarea renunţării la moştenire este o aplicaţie a acţiunii revocatorii
sau pauliene şi pentru a fi admisă, pe lângă prevederile art. 1122 C.civ., trebuie îndeplinite

32
condiţiile prevăzute de lege pentru acţiunea pauliană, respectiv actul atacat să fi creat creditorului
un prejudiciu, să existe frauda debitorului, creditorul să aibă o creanţă certă la data introducerii
acţiunii, să existe complicitatea la fraudă a terţului.
Or, în cauză nu este îndeplinită nici condiţia privind frauda debitorului, nici cea privind
existenţa unei creanţe certe la data introducerii acţiunii.
Referitor la condiţia privind frauda debitorului, recurentul a arătat că în speță nu a existat
vreo intenţie directă sau indirectă de fraudare a creditorilor, ci o punere în aplicare a dorinţei
defunctului X. care îşi dorea să ofere şi celuilalt fiu al său, U., un sprijin financiar similar celui
oferit lui T. (căruia i-a suportat toate costurile dosarului penal în care acesta a fost implicat, costuri
ce s-au ridicat la valoarea de piaţă a unui imobil din municipiul Constanţa). Lipsa unui testament
în acest sens a fost determinată de decesul produs din cauza unor probleme de sănătate având un
debut şi o evoluţie extrem de rapide, care nu au permis rezolvarea acestor probleme. Astfel, dreptul
de opţiune succesorală exercitat de către recurentul - pârât a avut drept scop, pe de o parte,
achitarea obligaţiilor morale pe care acesta le avea faţă de fratele său, U., pe de altă parte,
împlinirea dorinţei defunctului de a acorda sprijin financiar celuilalt fiu.
Referitor la condiţia privind existenţa unei creanţe certe la data introducerii acţiunii,
recurentul a arătat că în noua reglementare a acţiunii revocatorii nu se mai prevede cerinţa potrivit
căreia creanţa creditorului care exercită acţiunea să fie exigibilă, ci doar ca aceasta să fie certă la
momentul introducerii acţiunii.
Or, la momentul exercitării dreptului de opţiune succesorală, cauza penală în care
recurentul a fost obligat la despăgubiri civile în favoarea reclamanţilor din prezenta cauză nu
fusese soluţionată nici măcar în primă instanţă, nu se prefigura o soluţie de condamnare, astfel
încât creanţa invocată de către reclamanţi nu avea caracterul cert cerut de lege.
2) Recurenţii - pârâţi U. şi V. au criticat decizia apelului pentru soluţionarea greşită a
excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei V., motiv reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 5
C.proc.civ.
Potrivit recurenţilor, ca efect al admiterii acţiunii revocatorii a actului de opţiune
succesorală, se schimbă doar cota descendentului U., iar nu şi a soţiei supravieţuitoare, V., care are
aceeaşi cotă indiferent de numărul descendenţilor.
Faţă de această situaţie, s-a arătat că V. nu are calitate procesuală pasivă nici în capătul de
cerere privind revocarea actului de opţiune succesorală, nici în capătul de cerere privind nulitatea
parţială a certificatului de moştenitor.
Au susţinut şi faptul că instanţa de apel a soluţionat în mod greşit excepţia prescripţiei
extinctive, motiv de recurs subsumat art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., precizând că reclamanţii
au cunoscut ori trebuiau să cunoască existenţa actului de opţiune succesorală din momentul în care
s-au efectuat formalităţile de publicitate imobiliară, iar nu de la data de 17.05.2016, data la care
aceştia au solicitat şi obţinut extrasul de carte funciară cu privire la imobilul proprietatea părinţilor
lui T. Astfel, potrivit art. 1122 C.civ., termenul de exercitare a acţiunii revocatorii este de 3 luni de
la data la care reclamanţii au cunoscut actul de opţiune succesorală.
Decizia din apel a fost criticată şi pentru încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor
art. 1122 şi art. 1562 alin. 1 C.civ., motiv de recurs reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ.,
pentru aceleaşi motive cu cele prezentate de recurentul – pârât T. în memoriul său.
5. Apărările formulate în cauză
Intimaţii - reclamanţi au formulat întâmpinări prin care au invocat excepţia de
inadmisibilitate a recursurilor, raportat la faptul că susţinerile din memoriile de recurs nu se
circumscriu art. 488 C.proc.civ., ci reprezintă o „recapitulare a motivelor de apel”.
Referitor la recursul pârâtului T., intimaţii - reclamanţi au arătat că instanţa de apel a aplicat
în mod corect dispoziţiile art. 313 alin. 1 C.proc.civ., instanţa având posibilitatea de a emite mandat
de aducere pe numele martorului şi de a-l amenda în caz de neprezentare.

33
 Dispoziţiile art. 1222 alin. 1 C.civ. au fost aplicate, de asemenea, în mod corect, iar
intimaţii nu figurează părţi în dosarul succesoral pentru a fi trebuit să cunoască despre existenţa
actului de opţiune succesorală, ori să li se fi comunicat pentru opozabilitate încheierea de la OCPI.
Potrivit intimaţilor, prevederile art. 1222 C.civ. se completează cu cele referitoare la
acţiunea pauliană, care sunt îndeplinite în cauză, existând intenţia recurentului de fraudare a
creditorilor.
Au susţinut că instanţele anterioare au analizat toate aspectele deduse judecăţii, probele
administrate şi temeiurile de drept invocate, magistraţii au manifestat o atitudine obiectivă şi
nepărtinitoare faţă de elementele cauzei şi au arătat pe larg care au fost argumentele ce au conturat
soluţia pronunţată.
Au solicitat obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată, în măsura dovedirii
acestora, în subsidiar, pe cale separată..
Referitor la recursul pârâţilor U. şi V., intimaţii - reclamanţi au arătat că instanţa de apel a
soluţionat în mod corect excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a recurentei V., iar această
excepţie nu a fost invocată în faţa primei instanţe.
Potrivit intimaţilor, în mod corect a fost respinsă excepţia dreptului material la acţiune,
instanţa de apel reţinând că întrucât încheierea premergătoare nu a fost atacată, soluţia asupra
excepţiei nu poate forma obiect de analiză în cadrul apelului.
Referitor la modalitatea de aplicare a dispoziţiilor art. 1222 alin. 1 C.civ., îndeplinirea
condiţiilor acţiunii pauliene, modalitatea în care au fost analizate pretenţiile deduse judecăţii şi în
care s-a procedat la motivarea hotărârii, intimaţii au expus apărări identice cu cele formulate în
cadrul întâmpinării la recursul recurentului T.
Recurentul - pârât T. a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea
excepţiei de inadmisibilitate a recursului, acesta fiind întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct.
8 C.proc.civ., respingerea apărărilor formulate prin întâmpinare pe fondul recursului pentru
argumentele conţinute în memoriul de recurs.
În cauză au formulat răspuns la întâmpinare şi recurenţii - pârâţi U. şi V., prin care au
solicitat respingerea excepţie de inadmisibilitate a recursului, acesta fiind întemeiat pe dispoziţiile
art. 488 alin. 1 pct. 5 şi 8 C.proc.civ., precum şi respingerea apărărilor formulate prin întâmpinare
pe fondul recursului pentru argumentele conţinute în memoriul de recurs.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Analizând criticile deduse judecăţii prin intermediul celor două recursuri, Înalta Curte
constată caracterul nefondat al acestora, potrivit considerentelor ce vor fi arătate.
1) Recursul pârâtului T.
Critica referitoare la aspecte formale ale judecăţii, cu incidenţa motivului prevăzut de art.
488 alin. 1 pct. 5 C.pr.civ., întrucât instanţa de apel ar fi nesocotit dispoziţiile art. 313 C.pr.civ. –
privind aducerea cu mandat a martorului care lipseşte la termenul fixat pentru administrarea probei
– nu poate fi primită.
Contrar susţinerii recurentului, instanţa nu a încălcat dispoziţia procedurală menţionată
atunci când, constatând (conform încheierii de dezbateri din 26.02.2021), că martorul, deşi citat la
două termene consecutive, nu s-a prezentat în vederea audierii, se află în situația în care, prin
aplicarea prevederilor alin.(3) ale art. 313 C.pr.civ., îi este permis să procedeze la judecata cauzei.
Aceasta, ţinând seama pe de o parte, de împrejurarea că nu depusese nicio dovadă a
imposibilităţii prezentării martorului, că era al doilea termen care ar fi ocazionat amânarea
judecății pentru acelaşi considerent (avocatul pârâtului care propusese proba învederând doar
existenţa unor motive familiale, neînsoţită de vreo dovadă) şi, pe de altă parte, de faptul că
dispoziţiile art. 313 alin. 1 C.pr.civ. lasă la latitudinea instanţei aprecierea asupra necesităţii
emiterii unui mandat de aducere pentru astfel de situaţii.
Or, uzând de această prerogativă, instanța de apel, ca instanţă devolutivă a fondului, a

34
considerat că nu e necesară emiterea unui astfel de mandat şi că poate trece la judecata pricinii, pe
baza probelor deja administrate.
În acest context şi tot prin raportare la prerogativele recunoscute instanței fondului în
evaluarea probelor şi a necesităţii administrării lor, se constată lipsită de temei şi cealaltă
argumentaţie adusă de recurent în susţinerea aceluiaşi motiv de recurs – respectiv, că instanţa „ar
fi trebuit să ia aceste măsuri" (citarea cu mandat a martorului) de vreme ce apreciase asupra
utilităţii administrării probei la momentul încuviinţării.
Cum s-a arătat, norma de drept nu impune dispunerea acestei măsuri procedurale, lăsând-
o în marja de apreciere a instanţei, aşa cum este lăsată, de altfel, şi aprecierea asupra utilităţii
administrării probei ce poate fi reevaluată pe parcursul desfăşurării procesului (încheierea de
încuviinţare a probelor neavând caracter interlocutoriu, pentru ca instanţa să nu poată reveni asupra
acesteia).
Este, de asemenea, lipsită de temei critica recurentului-pârât referitoare la greşita aplicare
a dispoziţiilor art. 1.122 C.civ. coroborate cu cele ale art. 1.562 alin. 1 C.civ. (motivul prevăzut de
art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ.).
Susţinând greşita aplicare a normelor de drept material menţionate în legătură cu revocarea
renunţării la moştenire solicitată de către reclamanţi, recurentul a pretins că nu ar fi fost corect
analizate şi aplicate condiţiile referitoare la frauda debitorului şi creanţa certă la data introducerii
acţiunii.
Aceasta întrucât reclamanţii nu ar fi dovedit că atitudinea subiectivă a debitorului ar fi
îmbrăcat forma intenţiei de fraudare (ci doar o punere în aplicare a dorinţei defunctului ca
moştenirea acestuia să revină celuilalt fiu, iar nu recurentului) iar în ce privește creanţa, aceasta nu
avea un caracter cert la momentul promovării acţiunii şi, cu atât mai mult, la data exercitării
dreptului de opţiune succesorală.
Critica este nefondată sub ambele aspecte.
Astfel, dispoziţiile art. 1.122 C.civ., reglementând o formă particulară a acţiunii pauliene
în materie succesorală, dau posibilitatea creditorilor succesibilului care a renunţat la moştenire în
frauda lor să ceară revocarea renunţării în ceea ce îi priveşte, urmând ca admiterea acţiunii în
revocare să producă efectele acceptării moştenirii de către succesibilul debitor, în privinţa
creditorului reclamant şi în limita creanţei acestuia.
În speţă, promovarea acţiunii în revocarea actului de opţiune succesorală, autentificat sub
nr. 790 din 14.07.2015 SNP W. (de renunţare, cu titlu gratuit, de către pârâtul T., la moştenirea
tatălui), s-a făcut de către reclamanţi, având în vedere calitatea acestora de părţi civile în dosarul
penal nr. x/118/2012* al Curţii de Apel Constanţa, în care pârâtul a fost condamnat pentru
săvârşirea infracţiunii de înșelăciune în formă continuară şi asociere pentru săvârşirea de
infracțiuni, fiind obligat la despăgubiri civile (reţinându-se un prejudiciu material de 1.824.801 eu,
3.345 USD, 79.460 Chf şi 32.726 lei).
În ce priveşte frauda, condiţie de admisibilitate a acţiunii revocatorii de față, separat de
faptul că ea nu presupune, în mod necesar, o intenţie calificată a debitorului de a crea un prejudiciu
creditorului prin încheierea actului atacat, fiind suficientă cunoaşterea că prin perfectarea
respectivului act este cauzat un astfel de prejudiciu, ea a fost corect reţinută de către instanţele
fondului, pe baza elementelor de fapt ale pricinii.
Astfel, s-a constatat că actul renunţării la succesiune (cu titlu gratuit) a intervenit ulterior
trimiterii în judecată penală, aşadar, la un moment când, raportat la natura infracţiunilor ce făcuseră
obiect al cercetării (înşelăciune în formă continuată), pârâtul avea reprezentarea faptului că
patrimoniul său poate fi grevat de creanţe ale persoanelor care figurau părţi civile în procesul penal.
Lipsa unei reprezentări a diminuării patrimoniului său, ca urmare a opțiunii succesorale în
forma arătată, a fost corect cenzurată de către instanță, din coroborarea celorlalte elemente de fapt,
referitoare la propriile susţineri ale pârâtului – respectiv, faptul că în procesul penal cheltuielile
judiciare cu onorariile avocaţilor au fost suportate de către tatăl acestuia, ceea ce înseamnă

35
invocarea unei situaţii financiare precare, care ar fi fost accentuată prin actul renunţării la
moştenire.
La fel, conduita anterioară a pârâtului – de a proteja patrimoniul părinţilor în detrimentul
dreptului de creanţă al reclamanţilor – a fost circumscrisă aceleiaşi manifestări de fraudare, atunci
când s-a constatat că, prin contract de vânzare-cumpărare autentificat la 13.08.2008, pârâtul a
înstrăinat părinţilor săi, la un preţ subevaluat, apartamentul inclus apoi în masa succesorală a
tatălui (în contextul în care faptele infracţionale pentru care a fost condamnat a vizat perioada
13.02.2007 – 28.03.2009).
De aceea, susţinerea recurentului-pârât, conform căreia actul său de opţiune succesorală,
constând în renunţarea cu titlu gratuit la moştenirea tatălui, ar fi unul care, în realitate, ar fi dat
eficienţă voinţei defunctului, de a-l lăsa succesor pe celălalt fiu, este una care contrazice întregul
context factual menţionat anterior, care se circumscrie noţiunii de fraudă la adresa creditorilor.
Aşa cum a reţinut instanța de apel, dacă ar fi existat o astfel de intenţie din partea autorului
defunct (care să anihileze intenţia de fraudare a pârâtului), ea putea fi concretizată într-un
testament, ca act de ultimă voinţă, ce poate fi întocmit oricând în timpul vieţii.
Acesta fiind sensul reglementării în materia liberalităţilor pentru cauză de moarte, testatorul
putând dispune oricând, pentru timpul când nu va mai fi în viaţă (art. 1.034 C.civ.), rezultă că în
mod corect a constatat instanţa de apel că nu poate fi primită apărarea pârâtului conform căreia
semnificaţia actului de opţiune succesorală ar fi fost respectarea unei anumite voinţe a defunctului
– neexprimată ca atare, în condițiile legii – iar nu fraudarea creditorilor.
Referitor la cealaltă condiţie,vizând certitudinea creanţei, critica este, de asemenea, aşa
cum s-a arătat, nefondată.
Împrejurarea că la data promovării acţiunii revocatorii nu fusese pronunţată încă hotărârea
penală (procesul civil fiind, de altfel, suspendat la 24.05.2017, până la soluţionarea dosarului
penal) n-are semnificaţia pretinsă, a inexistenţei dreptului de creanţă, câtă vreme acesta este
expresie a prejudiciului încercat urmare a săvârşirii unor fapte ilicite în perioada 13.02.2007 –
28.03.20093, aşadar, anterior învestirii instanței civile, la 2.08.21016.
De altfel, existenţa unui titlu executoriu, care să încorporeze ca atare creanţa, nu este o
cerinţă a caracterului cert al acesteia în materia acţiunii revocatorii (şi, implicit, a admisibilităţii
acesteia), câtă vreme o astfel de acţiune nu reprezintă o măsură de executare silită, ci una care
vizează inopozabilitatea actului fraudulos în raport cu creditorul reclamant (iar, în mod particular
speţei, în condiţiile art. 1.122 alin. 2 C.civ., efectele admiterii au consecinţa acceptării moştenirii
de către succesibilul debitor, în privinţa creditorului reclamant, în limita creanţei acestuia).
De asemenea, susţinerea recurentului-pârât, conform căreia caracterul cert al creanţei ar fi
trebuit verificat încă de la momentul exercitării dreptului de opţiune succesorală, este una care
ignoră dispoziţia expresă a normei art. 1.563 C.civ. („creanţa trebuie să fie certă la data introducerii
acţiunii”), ce trebuie văzută în corelare cu art. 1.122 C.civ., sub aspectul condiţiilor de
admisibilitate a acţiunii revocatorii, în partea referitoare la natura/calitatea creanţei, obiect al
sancţiunii juridice prin intermediul acestei căi procedurale.
În consecinţă, criticile recurentului-pârât T. fundamentate pe dispoziţiile art. 488 alin. 1
pct. 5 şi 8 C.pr.civ. nu pot fi primite, recursul acestuia având, ca atare, caracter nefondat.
2) Recursul pârâţilor U. şi V.
În primul rând, se constată, în analiza memoriului de recurs al acestor pârâţi, caracterul
nefondat al criticii referitoare la constituirea cadrului procesual pasiv cu invocarea greșitei rețineri
a poziției procesuale a pârâtei V. şi incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct.
5 C.proc.civ.
Pe acest aspect, s-a susţinut că, urmare a admiterii acţiunii revocatorii, faţă de dispoziţiile
art. 1.122 C.civ., consecinţele s-ar produce numai în privinţa creditorului reclamant şi în limita
creanţei acestuia, fără a afecta în vreun fel cota soţiei supravieţuitoare, care rămâne aceeaşi,
indiferent de faptul că sunt unul sau mai mulţi descendenți.

36
 Formulând în aceşti termeni critica legată de cadrul procesual pasiv, recurenta-pârâtă
ignoră impedimentul de ordin procedural al aducerii în faţa instanţei de recurs, spre dezbatere, a
chestiunii legate de legitimarea sa în proces, în condiţiile în care, aşa cum a reţinut instanţa de apel,
nu a invocat la fond apărări legate de calitatea sa de parte în proces.
Apărările invocate în faţa primei instanţe – şi care şi-au găsit rezolvare, conform încheierii
de şedinţă din 25.09.2019 – au fost cele referitoare la decăderea reclamanţilor din dreptul de a-şi
modifica acţiunea şi respectiv, prescripţia extinctivă a dreptului de a cere revocarea actului de
opţiune succesorală.
Ca atare, în mod corect a constatat instanța de apel că, într-o astfel de situaţie, se opun
dispoziţiile art. 478 alin. 1 şi art. 478 alin. 2 C.proc.civ. invocării altor mijloace de apărare decât
cele care au făcut obiectul judecății în primă instanţă.
Statuarea instanței de apel este corectă cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 247 alin. 3
C.proc.civ., „părţile sunt obligate să invoce toate mijloacele de apărare şi toate excepţiile
procesuale de îndată ce le sunt cunoscute”.
Or, fundamentându-și apărarea referitoare la nejustificarea prezenței sale în proces pe
împrejurarea că efectul admiterii acţiunii revocatorii nu ar putea modifica în niciun fel cota sa
succesorală, recurenta-pârâtă nu poate susţine că nu a cunoscut dintru început acest aspect, că el
ar fi fost unul intervenit ulterior, pe parcursul desfășurării judecății, pentru a putea fi invocat direct
în faţa instanţei de apel, trecând peste faza primei judecăţi de fond. În realitate, pârâta a tins la o
devoluare a fondului în afara a ceea ce făcuse obiect al învestirii primei instanțe, cu nesocotirea
principiului tantum devolutum quantum iudicatum.
Deşi instanţa de apel foloseşte şi un argument de fond în respingerea criticii – în sensul că
prezenţa în proces a pârâtei este justificată prin aceea că are calitatea de moștenitor în certificatul
a cărui anulare se cere şi că renunţarea făcută de un succesibil este opozabilă tuturor moştenitorilor
– acesta este un considerent subsidiar, subsecvent celui de ordin procedural care a vizat regimul
invocării acestei apărări direct în apel.
De asemenea, are caracter nefondat critica referitoare la greşita rezolvare a excepţiei
prescripţiei extinctive, cu afirmarea incidenţei art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ.
Pe acest aspect, instanţa de apel a constatat că pârâţii nu au atacat încheierea din
25.09.2019, conţinând soluţia de respingere a acestei excepţii. Având în vedere dispoziţiile art.
466 alin. 4 C.proc.civ. care permit exercitarea apelului, odată cu fondul, şi împotriva încheierilor
premergătoare s-a concluzionat, a contrario, că, în absenţa atacării unei astfel de încheieri, soluţia
asupra excepţiei a rămas definitivă.
Chiar în contextul în care, în conţinutul memoriului de apel, sunt identificabile susţineri de
nelegalitate cu privire la modalitatea de rezolvare a excepţiei prescripţiei extinctive – fără a fi
indicat, într-adevăr, în contra dispoziţiilor art. 470 alin. 1 lit.b) C.proc.civ., actul procedural care
conţine soluţia – ceea ce ar fi permis şi o cenzură a fondului criticii, nu doar sub aspect formal,
decizia din apel nu este nici din această perspectivă una lipsită de fundament şi caracter legal
(nefiind, ca atare, susceptibilă de reformare).
Aceasta întrucât recurenţii pretind eronat că termenul de 3 luni prevăzut de art. 1.122 alin.
1 C.civ. pentru promovarea acţiunii revocatorii, ar fi început să curgă din momentul în care
reclamanţii „au cunoscut sau trebuia să cunoască existenţa actului de opţiunea succesorală”, adică
de la data la care s-au efectuat formalităţile de publicitate imobiliară, iar nu de la data (17.05.2016)
când aceştia au solicitat şi obţinut extrasul de carte funciară.
Introducând un criteriu obiectiv în determinarea momentului de începere a cursului
termenului de prescripţie extinctivă (data la care reclamanţii trebuia să cunoască existenţa actului
de renunţare), recurenţii denaturează conţinutul şi sensul normei art. 1.121 alin. 1 C.civ. care
stabilește un singur reper (cel subiectiv) în marcarea începutului cursului prescripţiei.
Potrivit textului menţionat „creditorii succesibilului (...) pot cere revocarea renunţării în
ceea ce îi priveşte, însă numai în termen de 3 luni de la data la care au cunoscut renunţarea”.

37
 Rezultă că este irelevant, sub aspectul regimului prescripţiei extinctive (începutul acesteia),
alt moment decât acela al luării la cunoștința efectivă de existenţa actului fraudulos, teza avansată
de recurenţi, a necesităţii cunoaşterii de la data realizării formalităţilor de publicitate imobiliare
(cunoaşterea obiectivă) fiind în afara ipotezei normei.
De aceea, promovarea acţiunii la 2.08.2016, în contextul în care reclamanţii au aflat de
actul de opţiune succesorală la 17.05.2016 (când le-a fost eliberat extras de carte funciară) s-a
realizat în interiorul termenului de prescripţie.
Criticile recurenţilor-pârâţi referitoare la greşita rezolvare a fondului cauzei, cu încălcarea
dispoziţiilor art. 1.122 C.civ., art. 1.562 alin. 1 C.civ., reiau aceleaşi argumente expuse în recursul
celuilalt pârât, T., referitoare la inexistenţa intenţiei fraudării creditorilor-reclamanți întrucât
demersul întocmirii actului de opţiune succesorală ar fi vizat, în realitate, respectarea voinţei
defunctului ca bunurile succesorale să revină unuia dintre fii, precum şi la inexistenţa creanţei
certe.
Pentru considerentele arătate deja, în analiza recursului pârâtului T., criticile sunt lipsite de
fundament legal, bazându-se pe o interpretare denaturată a textelor.
Reţinând toate aceste argumente, ambele recursuri au fost respinse ca nefondate.

III. Prescripţia extinctivă

5. Imobil restituit în temeiul Legii nr. 10/2001. Predarea bunului cu întârziere. Acţiune în
despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă. Termene de prescripţie
distincte
Legea nr. 10/2001, art. 25 alin. (5), art. 40
C.civ., art. 2523, art. 2528

Potrivit art. 40 din Legea nr. 10/2001, nerespectarea obligaţiei prevăzute la art. 25 alin.
(5) din aceeaşi lege – şi anume, de încheiere a protocolului de predare-preluare a imobilului, între
deţinătorul actual şi proprietarul căruia i s-a restituit bunul în procedura administrativă, în
termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziei/dispoziţiei de restituire – atrage
obligaţia deţinătorului de a plăti noului proprietar o sumă calculată pe zi de întârziere,
reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului restituit.
Fiind vorba despre drepturi cuvenite zi de zi (sau pe zile de întârziere), acestea se nasc la
date diferite şi se sting prin prescripţii diferite, care se împlinesc la date diferite.
De aceea nu se poate considera că pentru despăgubirile solicitate pentru lipsa de folosinţă
a imobilului restituit în natură în temeiul Legii nr. 10/2001, ar curge un singur termen de
prescripţie de la momentul când a avut loc predarea-primirea posesiei imobilului.
Faţă de conţinutul reglementării care dă temeiul legal al acestor pretenţii, nu există nicio
raţiune a raportării termenului de prescripție la acest moment. Un astfel de raţionament lipsește
de orice reper fixarea termenului de început al prescripţiei în situaţii de încălcare continuă a
dreptului de proprietate, în care nu există (încă) în istoric intervenită o situaţie de predare-primire
a posesiei imobilului. S-ar deduce, pentru o astfel de situaţie, că o încălcare continuă a folosinţei
bunului ar genera un drept la despăgubire care ar urca în timp, nelimitat de un termen de
prescripţie, ceea ce contravine naturii drepturilor patrimoniale personale, de a fi unele
prescriptibile extinctiv. Data predării imobilului nu marchează altceva decât momentul încetării
stării de privare a proprietarului de folosinţa bunului care îi aparţine, neputându-se considera că
acesta este momentul de începere a termenului de prescripție pentru solicitarea despăgubirilor la
care era îndreptăţit din acest fapt, dat fiind că atunci ar fi cunoscut că i s-a născut dreptul de a
solicita despăgubiri.

I.C.C.J., Secţia I civilă, Decizia nr. 369 din 23 februarie 2022

38
 I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Craiova la data de 21.04.2017,
reclamanții A., B., C., au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Spitalul D., obligarea acestuia la
plata sumei de 51.532 euro, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului situat în
Piteşti, pentru perioada 17.04.2013-14.04.2014; obligarea pârâtului la plata sumei de 20.500 euro
reprezentând contravaloarea distrugerilor cauzate imobilului la data punerii în posesie.
Prin cererea precizatoare formulată la data de 17.05.2017, reclamanţii au solicitat acordarea
sumei de 41.767 euro, echivalentul a 184.192 lei, pentru capătul de cerere privind contravaloarea
lipsei de folosinţă.
Prin sentința nr. 10477/2017, Judecătoria Craiova a declinat competenţa de soluţionare a
cauzei în favoarea Tribunalului Dolj, raportat la valoarea pretenţiilor deduse judecăţii.
Prin încheierea de sedinţă din data de 08.02.2018 Tribunalul Dolj – Secţia civilă a respins
excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârât prin întâmpinare, pentru motivele
expuse în aceasta, fără a mai fi reluate în cuprinsul sentinţei.
2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Dolj
Prin sentinţa nr. 229 din 04.04.2019, Tribunalul Dolj - Secţia civilă a admis în parte
acţiunea precizată; a obligat pârâtul la plata, către reclamanți, a sumei de 11.170,1 lei, reprezentând
contravaloarea degradărilor produse imobilului până la data de 14.04.2014 şi la plata sumei de
50.234 lei, reprezentând contravaloarea lipsă de folosință, aşa cum rezultă din raportul de expertiză
specialitatea evaluarea proprietății imobiliare efectuat de expert X., astfel cum a fost refăcut şi
anexa II la acesta; a respins cererea pârâtului de eșalonare a debitului, ca neîntemeiată.
3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Craiova
Prin decizia nr. 18 din 03.02.2021, Curtea de Apel Craiova - Secţia I civilă a admis apelurile
declarate de pârâtul Spitalul D. şi de reclamanta A., împotriva sentinţei; a schimbat în parte sentinţa
atacată şi încheierea din 08.02.2018; a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a respins
cererea privind contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada 17.04.2013-14.04.2014, ca fiind
prescrisă; a admis în parte cererea privind contravaloarea degradărilor produse imobilului până la
data de 14.04.2014 şi a obligat pârâtul la plata sumei de 30.305,24 lei către reclamanta A.; a
menţinut restul dispoziţiilor sentinţei şi încheierii din 08.02.2018; a compensat în parte cheltuielile
de judecată şi a obligat pârâtul la plata sumei de 1000 lei cheltuieli de judecată către apelanta
reclamantă.
4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză
Împotriva acestei decizii şi a încheierilor de şedinţă din 07.07.2020, respectiv 20.01.2020,
a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 6 şi 8 C.proc.civ., reclamanta A.
Împotriva deciziei a declarat recurs şi pârâtul D., care a întemeiat calea de atac pe
dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ.
Recurenta-reclamantă A. a învederat următoarele:
Instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit normele ce reglementează instituţia
prescripţiei. Contrar celor reţinute de această instanţă, termenul de prescripţie pentru capătul de
cerere privind contravaloarea lipsei de folosinţă curge de la data de 14.04.2014, dată când a fost
încheiat procesul-verbal de predare primire a imobilului, prin raportare la natura juridică globală
a prejudiciului. Instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 2517 C.civ., art. 2523 C.civ.,
iar termenul de prescripţie nu poate fi scindat astfel încât să curgă câte unul pentru fiecare zi în
care reclamanţii au fost lipsiţi de folosinţa imobilului, ci se calculează în mod unitar, întrucât are
ca izvor o unică faptă culpabilă a pârâtului, care în mod continuu a refuzat predarea imobilului.
Dreptul la acţiune în vederea reparării prejudiciului s-a născut la 14.04.2014, iar acţiunea a fost
introdusă la 13.04.2017, înăuntrul termenului de prescripţie de 3 ani, calculat de la data când s-a
luat la cunoştinţă de întinderea prejudiciului.

39
 Instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile OG nr. 2/2000 privind organizarea
activităţii de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară, respectiv dispoziţiile art. 14 din acest act
normativ, conform cărora expertul poate efectua raportul de expertiză doar în materia în care a fost
atestat conform regulilor din cuprinsul ordonanţei. Prin încheierea din 07.07.2020 instanţa a
încuviinţat proba cu expertiza tehnică în specialitatea construcţii şi a dispus completarea raportului
de expertiză pentru a se evalua valoarea despăgubirilor în funcţie de degradările constatate prin
procesul-verbal din 14.04.2014 şi dacă s-a afectat structura de rezistenţă a imobilului ca urmare a
demolării zidului, iar în caz afirmativ, să se stabilească valoarea de refacere a zidului. Instanţa a
apreciat că nu se mai impune administrarea probei cu expertiza MLPAT. În cauză, expertul X. este
expert în specialitatea construcţii civile, industriale şi agricole, dar nu şi în domeniul rezistenţei
construcţiilor civile, nefigurând în baza de date de pe site-ul Ministerului Dezvoltării Lucrărilor
Publice şi Administraţiei, astfel încât nu avea competenţa pentru expertizarea structurii de
rezistenţă a imobilului. Instanţa de apel, prin încheierea de la termenul din 20.01.2021, a respins
proba cu expertiza MLPAT, apreciind că această probă a fost pusă în discuţie şi respinsă la
termenul din 07.07.2020. Omologând raportul de expertiză efectuat de către un expert
necompetent, instanţa a încălcat dispoziţiile art. 14 din OG nr. 2/2000;
Încheierile de şedinţă din 07.07.2020 şi 20.01.2021 nu cuprind motivele pe care se
întemeiază. Prin încheierea din 20.01.2021 instanţa a reţinut că proba cu expertiza MLPAT a fost
pusă în discuţie şi respinsă la termenul din 07.07.2020, iar prin încheierea de şedinţă de la acel
termen s-a reţinut că nu se mai impune administrarea probei cu expertiza MLPAT, fără a se arăta
de ce.
Recurentul-pârât D. a arătat că hotărârea recurată este nelegală în ce priveşte obligarea
acestuia la plata contravalorii degradărilor produse imobilului până la data de 14.04.2014, în
cuantum de 30.305,24 lei. Instanţa de apel nu motivează de ce aspectele învederate de către pârât
prin obiecţiunile la expertiză nu sunt fondate şi se limitează la a preciza că pentru celelalte
degradări, intervenite în perioada vizată şi constatate prin expertiză vor fi acordate despăgubiri
conform raportului de expertiză aşa cum a fost completat în apel reprezentând materiale şi
manoperă. Faţă de aceste statuări, au fost încălcate dispoziţiile art. 425 alin. 1 lit. b C.proc.civ.,
care impune prezentarea considerentelor pentru care anumite cereri ale părţilor au fost respinse
sau parţial admise, lipa motivării echivalând cu o nesoluţionare pe fond a acestora.
5. Apărările formulate în cauză
La data de 13.05.2021, recurentul-pârât D. a formulat întâmpinare la recursul reclamantei
prin care a solicitat respingerea recursului acesteia.
Referitor la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune aferent contravalorii lipsei
de folosinţă pentru perioada 17.04.2013-14.04.2014, în mod corect s-a apreciat că termenul de
prescripţie a început să curgă de la data rămânerii definitive şi irevocabile a deciziei pronunţate în
dosar nr. x/63/2010, respectiv 23.01.2013, fiind irelevantă data procesului-verbal de punere în
posesie (14.04.2014).
Referitor la pretinsa încălcare a normelor O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de
expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară, a arătat că expertul desemnat în cauză a evaluat costul
lucrărilor de refacere a zidului degradat, motive pentru care hotărârea atacată este legală şi din
această perspectivă.
Referitor la susţinerea că încheierile din 07.07.2020 şi 20.01.2021 nu ar fi motivate, a arătat
că prin încheierea din 07.07.2020 instanţa a încuviinţat proba cu expertiza tehnică în specialitatea
construcţii, a dispus completarea raportului de expertiză pentru a se evalua valoarea despăgubirilor
în funcţie de degradările constatate prin procesul-verbal din 14.04.2014 şi dacă s-a afectat structura
de rezistenţă a imobilului urmare a demolării zidului, cu stabilirea valorii de refacere a acestuia.
Prin urmare, s-a apreciat că nu se mai impune proba cu expertiza MLPAT. Aşadar, proba a fost
încuviinţată de instanţă, iar expertul a efectuat şi evaluat valoarea despăgubirilor reprezentând

40
zidul de cărămidă aferent încăperii unde a funcţionat secţia de radiologie, evaluare care a fost
considerată întemeiată şi motivată prin decizia nr. 18/2021.
La data de 31.05.2021, recurenta-reclamantă A. a formulat întâmpinare la recursul
pârâtului prin care a solicitat admiterea excepţiei de nulitate parţială, întrucât deşi se invocă
motivul de recurs privind nemotivarea hotărârii, recurentul se referă la mijloacele de probă şi la
elemente de fapt ale cauzei. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi acordarea
cheltuielilor de judecată. A arătat că, în realitate, deşi se supune recursului decizia nr. 18/2021,
criticile formulate privesc încheierea din 20.01.2021 prin care s-au discutat obiecţiunile la raportul
de expertiză omologat de către instanţă.
La data de 17.06.2021, recurentul-pârât a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a
solicitat respingerea excepţiei de nulitate, respingerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată
şi admiterea recursului propriu astfel cum a fost formulat.
Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea
argumentelor pârâtului şi admiterea recursului reclamantei astfel cum a fost formulat.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Analizând cele două memorii de recurs formulate, în raport de criticile de nelegalitate pe
care le conţin şi de dispozițiile legale incidente cauzei, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al
acestora.
a) Recursul declarat de reclamantă.
În mod greşit a fost criticată pentru nelegalitate soluţia instanţei de apel dată în privinţa
excepţiei de prescripţie a dreptului la acţiune în acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă
a imobilului în intervalul de timp 17.04.2013 (prima notificare a pârâtului pentru punerea în
posesie) – 14.04.2014 (data procesului-verbal de predare în fapt a imobilului către reclamantă).
Reținând intervenirea prescripţiei dreptului la acţiune în privinţa acestor pretenții formulate de
reclamantă, instanţa de apel a avut în vedere că este vorba despre prestaţii care ajung la scadenţă
la termene diferite, zi cu zi, astfel că şi dreptul la acţiune se prescrie pentru fiecare prestaţie în
parte, de la data când aceasta era datorată. Întrucât dreptul reclamantei la despăgubiri a luat naştere
pentru fiecare zi în care a fost lipsită de posesia bunului său, termenul de prescripţie curge distinct
pentru fiecare zi, împlinindu-se la date diferite, ultima zi pentru care ar fi putut pretinde
despăgubiri pentru lipsa de folosință fiind 13.04.2014 (întrucât la 14.04.2014 i-a fost predată
posesia imobilului), care se împlinea chiar în ziua depunerii la poştă a acţiunii (13.04.2017).
Criticând această soluţie, reclamanta a susţinut teza unui unic termen de prescripţie a
dreptului la acţiune în vederea reparării prejudiciului ce i-a fost provocat – lipsa de folosinţă a
imobilului până la data predării acestuia – care are caracter de continuitate, fiind provocată de o
unică faptă culpabilă a intimatului–pârât care, în mod continuu, a refuzat predarea imobilului.
Potrivit acesteia, termenul de prescripţie nu ar putea fi scindat aşa încât să curgă câte unul pentru
fiecare zi, este unul singur şi acesta a început să curgă la 14.04.2014 când a fost încheiat procesul
verbal de predare-primire a imobilului, prin raportare la natura juridică globală a prejudiciului.
Această teză nu poate fi primită, iar soluţia instanţei, criticată pe temeiul art. 488 alin. 1
pct. 8 C.proc.civ., nu relevă în vreun fel o eronată interpretare sau aplicare a dispoziţiilor art. 2517
şi art. 2523 din Codul civil pentru că dezlegarea sa nici nu este în legătură directă cu înțelesul ori
sensul acestor norme, ci, mai degrabă cu al acelora care au constituit temeiul legal al pretenţiei în
discuţie, respectiv art. 40 coroborat cu art. 25 alin.(5) din Legea nr. 10/2001.
În acest sens, Înalta Curte reţine că despăgubirile solicitate de reclamantă pentru lipsa de
folosinţă a imobilului ce i-a fost restituit în natură în temeiul Legii nr. 10/2001, sunt unele datorate
zi cu zi. Însăşi reclamanta justifică aceste pretenţii cu trimitere la prevederile art. 25 alin.5 şi art.
40 din actul normativ menţionat, prin refuzul manifestat de pârât de a-i asigura predarea posesiei
imobilului ulterior soluţionării irevocabile, prin decizia nr. 343 din 23.01.2013 a Curţii de Apel
Craiova, a litigiului de Lege nr. 10/2001 în pofida numeroaselor notificări trimise acestuia.

41
 Or, potrivit legii (art. 40 din Legea nr. 10/2001), nerespectarea obligaţiei prevăzute la art.
25 alin. 5 – de încheiere a protocolului de predare-preluare a imobilului, între deţinătorii actuali şi
proprietarii cărora li s-a restituit bunul în procedurile administrative ale legii, în termen de 30 de
zile de la data rămânerii definitive a deciziei/dispoziţiei de restituire – atrage obligaţia
deţinătorului, căruia îi revine această obligaţie, de a plăti noului proprietar o sumă calculată pe zi
de întârziere, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului restituit.
Fiind vorba despre drepturi cuvenite zi de zi (sau pe zile de întârziere), acestea se nasc la
date diferite şi se sting prin prescripţii diferite, care se împlinesc la date diferite.
De aceea nu se poate considera, aşa cum propune reclamanta, că pentru drepturile deduse
judecăţii în cel dintâi capăt al acţiunii sale, ar curge un singur termen de prescripţie, de la
14.04.2014 când a avut loc predarea-primirea posesiei imobilului. Faţă de conţinutul reglementării
care dă temeiul legal al acestor pretenţii, nu există nicio raţiune a raportării termenului de
prescripție la acest moment. Un astfel de raţionament lipsește de orice reper fixarea termenului de
început al prescripţiei în situaţii de încălcare continuă a dreptului de proprietate, în care nu există
(încă) în istoric intervenită o situaţie de predare-primire a posesiei imobilului. S-ar deduce, pentru
o astfel de situaţie, că o încălcare continuă a folosinţei bunului ar genera un drept la despăgubire
care ar urca în timp, nelimitat de un termen de prescripţie, ceea ce contravine naturii drepturilor
patrimoniale personale, de a fi unele prescriptibile extinctiv.
De bună seamă, la fel de neacceptat ar fi şi teza că într-o astfel de situaţie, neexistând un
proces verbal de predare-primire a posesiei imobilului, nu s-ar fi născut dreptul la despăgubiri
pentru cel împiedicat în folosinţa acestuia.
Data de 14.04.2014 nu marchează altceva decât momentul încetării stării de privare a
reclamantei de folosinţa bunului care îi aparţine, neputându-se considera că acesta este momentul
de începere a termenului de prescripție pentru solicitarea despăgubirilor la care era îndreptăţită din
acest fapt, dat fiind că atunci ar fi cunoscut că i s-a născut dreptul de a solicita spitalului
despăgubiri.
Necunoașterea pagubei şi a întinderii sale exacte anterior (ori în absenţa) datei de
14.04.2014 nu constituie un argument de natură să schimbe concluzia expusă anterior deoarece
există posibilitatea determinării pagubei – aşa cum o spune legea - chiar pe zile de întârziere şi
chiar şi pentru viitor, până la data încetării stării de încălcare în folosinţa bunului.
Nu se va deduce din aceasta, aşa cum susţine reclamanta, că într-o astfel de situaţie, ea ar
fi nevoită să introducă câte o acţiune pentru fiecare zi în care a fost lipsită de folosinţa bunului, cu
consecinţa generării unei sarcini procesuale excesive în ceea ce o priveşte. Repararea prejudiciului
se solicită tot pe calea unei singure acţiuni, dar care trebuie să respecte condiţia legală de a fi fost
introdusă în termenul de prescripţie a drepturilor aferente întregii perioade la care se referă.
În raport de conţinutul art. 2523 şi 2528 C.civ., nu se poate pretinde că cel care câştigase
în mod irevocabil restituirea imobilului litigios de la pârât, în procedura Legii nr. 10/2001 şi care
îl notifica în mod repetat pe acesta spre a-i preda bunul, a cunoscut dreptul său de a intra în
stăpânirea de fapt a acestuia şi de a fi despăgubit pentru fiecare zi a lipsei de folosinţă, abia la data
punerii sale în posesie, respectiv 14.04.2014.
În considerarea acestor motive, Înalta Curte apreciază ca fiind legală şi corect dezlegată de
către instanţa de apel excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune în privinţa pretenţiilor vizând
acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului.
Nelegalitatea deciziei recurate decurgând din neîncuviinţarea efectuării unei expertize
MLPAT şi din desemnarea unui expert (construcţii) căruia îi lipsea atestarea în subspecialitatea
necesară (rezistență construcţii civile) pentru a evalua unul din obiectivele expertizei administrate
în apel (dacă s-a afectat structura de rezistenţă a clădirii, ca urmare a degradării şi demolării zidului
prin scoaterea tocului de la camera de radiologie), formulată ca o critică întemeiată pe dispoziţiile
art. 488 alin. 1 pct.8 C.proc.civ, de natură să releve greşita aplicare a dispozițiilor O.G. nr. 2/2000
de către instanţa de apel, nu este întemeiată.

42
 Critica de recurs mai sus redată este în legătură cu pretenţiile adresate de reclamantă pe
calea celui de-al doilea capăt al cererii de chemare în judecată, privind obligarea pârâtului la plata
contravalorii distrugerilor cauzate imobilului la data punerii în posesie, ce au fost întemeiate pe
dispoziţiile art. 9 şi 41 din Legea nr. 10/2001, şi anume, a acelora determinate de reparaţiile unui
perete interior a cărui integritate a fost compromisă prin scoaterea tocului de la camera de
radiologie, acţiune determinată de necesitatea mutării aparatului de radiologie aflat în dotarea
spitalului.
Pretenţiile de obligare a pârâtului la suportarea costurilor de reparare a acestui zid au fost
respinse în primă instanţă, apreciindu-se că deteriorarea construcției în acest mod a fost inerentă
procesului de eliberare a imobilului de către pârât, modalitatea de mutare a aparatului radiologic
fiind singura posibilă şi stabilită în colaborare cu societatea care l-a montat.
Între altele, apelul reclamantei a vizat şi aceste pretenţii, partea pledând pentru obligarea
pârâtului la suportarea costurilor reparaţiilor zidului deteriorat.
La termenul de judecată din 07.07.2020, instanţa de apel a încuviinţat o completare a
expertizei construcții administrată în faţa primei instanţe în vederea evaluării despăgubirilor
funcţie de degradările constatate prin procesul-verbal din 14.04.2014 şi pentru a se stabili dacă s-
a afectat structura de rezistenţă a imobilului ca urmare a demolării zidului, în caz afirmativ, urmând
să se stabilească valoarea de refacere a zidului, acesta fiind obiectivul procesual urmărit de
reclamantă, conform cadrului procesual conturat în faţa primei instanţe.
Totodată, faţă de probele încuviinţate, s-a apreciat că nu se mai impune administrarea
probei cu expertiza MLPAT solicitată, alături de expertiza construcţii, de reclamantă prin apelul
declarat, cu scopul de a se verifica potenţiala afectare a structurii de rezistenţă a imobilului prin
demolarea zidului.
Mai trebuie precizat că direcţia de cercetare a afectării structurii de rezistenţă a clădirii prin
deteriorarea zidului de la interior este una nouă în apel, neafirmată în faţa primei instanţe care a
stabilit deplin şi necontestat faptele relevante în privinţa acestui element al cauzei pe baza
înscrisurilor, depoziţiilor de martori şi a unei expertize (tot) în specialitatea construcţii realizată cu
concursul aceluiaşi expert.
Deşi scopul criticilor de apel vizând aceste pretenţii a fost acela de a obţine reparaţiile
zidului în contravaloarea despăgubirilor la plata cărora să fie obligat pârâtul, tot cu titlu de noutate
se indică în partea de prezentare a probelor propuse prin apelul reclamantei că expertiza MLPAT
va trebui să stabilească „modul în care demolarea zidului de cărămidă şi a tocului uşii de la camera
afectată aparaturii radiologice a fost afectată structura de rezistenţă a imobilului, ce lucrări sunt
necesare în vederea refacerii structurii de rezistenţă a imobilului şi contravaloarea acestora”.
Completarea la expertiza construcţii, administrată în apel, a relevat aceeaşi situaţie de fapt
reţinută şi prin hotărârea de primă instanţă în privinţa acestui element al cauzei, anume o demolare
parţială a peretelui de cărămidă la intrarea în sala 12 Radiologie, parter, pe partea stângă a golului
uşii, pe o lăţime variabilă până la cca 50 cm, adică ceea ce părţile litigante au consemnat în procesul
verbal de predare – primire din 14.04.2014 ca fiind „deteriorat peretele radiologic”.
Expertiza consemnează consecinţa acestei deteriorări ca fiind aceea a afectării parţiale a
capacităţii portante a peretelui (adică a capacităţii de susţinere) care preia parţial şi încărcări din
planşeu aferente încăperilor de la etaj, ceea ce justifică refacerea peretelui pentru refacerea
capacităţii portante a acestuia. În baza concluziilor expertizei, instanța a obligat pârâtul inclusiv la
suportarea costurilor refacerii acestui zid.
În acest context procesual, criticile de nelegalitate a hotărârii instanței de apel, pentru
motivul încălcării art. 14 din O.G. nr. 2/2000 privitor la asigurarea respectării specializării
experţilor prin mijlocirea cărora instanța obţine/consultă părerea unor specialişti, nu poate fi
primită.
În primul rând, criticile - susţinute, deopotrivă, în legătură cu neîncuviinţarea unei
expertize MLPAT, dar şi în legătură cu consultarea unui expert, cel în construcţii, care nu ar fi

43
dispus de competenţe în evaluarea structurii de rezistenţă a imobilului – se referă la împrejurări
de fapt aduse în discuţie şi propuse spre cercetare cu titlu de noutate abia în calea de atac a apelului,
aşadar cu nesocotirea limitelor efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecăţii la
prima instanță (art. 478 C.proc.civ.).
Solicitarea de cercetare în apel a potențialei afectări a structurii de rezistență a clădirii prin
demolarea parţială a zidului camerei de radiologie nu constituie ceea ce art. 478 (4) C.proc.civ.
descrie ca fiind o explicitare a pretenţiilor cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei
instanţe întrucât altfel, ea ar fi trebuit să fie adresată ca direcţie de cercetare direct tribunalului,
care, cât priveşte starea clădirii şi a degradărilor aduse de pârât acesteia, a administrat tot o
expertiză construcţii întocmită prin acelaşi expert (fără o contestare a competenţelor acestuia şi
fără să se solicite verificări asupra structurii de rezistenţă a clădirii). Or, o atare solicitare din partea
reclamantei nu a existat în faţa primei instanţe, după cum nu a existat nici solicitarea de suportare
de către pârât a costurilor unor lucrări de refacere a structurii de rezistenţă a clădirii.
În al doilea rând, criticile de nelegalitate sunt nejustificate prin raportare la datele de fapt
ale cauzei, reţinute în aceleaşi coordonate prin hotărârile celor două instanțe de fond, anume că în
discuţie este distrugerea prin demolarea parţială a unui zid de interior (în limitele determinate de
necesitatea deplasării aparatului de radiologie) şi necesitatea refacerii acestuia, iar nu a unuia din
elementele structurii de rezistență a clădirii, cum ar fi pereţii exteriori ori grinzi/piloni de susţinere
a rezistenţei, care să justifice în mod legitim o investigare asupra structurii sale de rezistență.
Din acest motiv, Înalta Curte reţine că pretenţia reclamantei de afectare a structurii de
rezistenţă a clădirii prin demolarea parţială a unui zid despărţitor de interior, afirmată pentru prima
oară în cauză şi propusă spre cercetare direct în apel, nu are suport în elementele cauzei şi, astfel
fiind, nu poate fundamenta o concluzie în privinţa caracterului nelegal al soluţiei adoptate în apel
asupra despăgubirilor la plata cărora a fost obligat pârâtul.
În plus, primul îndreptăţit să-şi decline competenţele pentru lipsa atestării ori pentru
nedeținerea cunoştinţelor necesare fundamentării unui răspuns în privinţa obiectivului stabilit de
instanţa de apel era tocmai expertul judiciar însărcinat de instanță (cu a cărui desemnare, la
termenul din 7.07.2020 şi reclamanta s-a declarat de acord, dar ale cărui competenţe i le-a contestat
abia ulterior depunerii raportului la dosar), care însă a răspuns complet, propunând mijloacele de
refacere a zidului şi costurile pe care le implică aceasta.
Astfel fiind, se apreciază că cercetarea judecătorească realizată în apel, mijloacele folosite
pentru realizarea acesteia (prin încuviinţarea unei completări la expertiza construcţii propusă şi
agreată de părţi încă din faţa tribunalului), măsurile propuse şi soluţia pronunţată se înscriu în
parametrii procesuali ai cauzei (obiectul procesului, cauza acţiunii, temeiul juridic al pretenţiilor),
astfel cum au fost aceştia conturaţi în faţa primei instanțe, înseşi reclamanta fiind de acord - aşa
cum rezultă din cuprinsul criticilor sale de apel dedicate acestui element litigios al cauzei şi din
poziţia sa procesuală de la termenul din 7.07.2020 – că obiectivul trasat expertului curţii (de a se
verifica dacă demolarea parţială a zidului a afectat structura de rezistenţă a clădirii) avea să
servească scopul ca „în caz afirmativ, să se stabilească valoarea de refacere a zidului”, scop neatins
prin sentinţa tribunalului, dar realizat prin soluţia din decizia recurată.
Nelegalitatea deciziei nu poate fi reţinută nici cu trimitere la critica de nemotivare ce a
vizat încheierile şi măsurile instanței de apel dispuse la termenele din 7.07.2020 şi 20.01.2021.
În esenţă, pentru a-şi susţine această critică, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct.
6 C.proc.civ., reclamanta porneşte de la premisa că necesitatea administrării unei expertize
MLPAT a fost generată de elemente noi apărute în cauză şi invocate de ea la termenul de judecată
din 20.01.2021, atunci când a solicitat pentru a doua oară instanţei de apel încuviințarea acestei
probe, astfel că răspunsul dat de instanţă, cu trimiterea la faptul că respectiva probă a mai fost pusă
în discuţie şi respinsă la termenul din 07.07.2020 a fost considerat neadecvat, insuficient sub
aspectul motivării.
Cât priveşte elementele noi ce ar fi fundamentat sau relevat necesitatea probei arătate au

44
constat, potrivit reclamantei, în răspunsul dat de expertul construcţii obiectivului expertizei
încuviinţat la termenul din 07.07.2020, în privinţa posibilei afectări a structurii de rezistenţă a
clădirii, aceasta apreciind fie că expertul „nu a fost în măsură să răspundă obiectivului privind
afectarea rezistenței clădirii”, fie că existau motive legale pentru care „expertul desemnat nu s-ar
fi putut pronunţa în mod valid pe acel obiectiv” întrucât expertul nu deţine atestare de la MLPAT.
Or, motivele afirmate ca fiind noi la termenul din 20.01.2021, când reclamanta a reiterat
proba în discuţie, existau şi la termenul din 07.07.2020, când a avut loc cea dintâi discutare a
probei cu expertiza MLPAT şi când reclamanta şi-a dat acordul în privința completării expertizei
construcţii administrată în primă instanţă, prin concursul aceluiași expert. De asemenea, aşa cum
s-a reţinut în analiza precedentei critici a recursului, calificarea răspunsului expertului ca fiind
neadecvat sau în afara competențelor necesare este doar aprecierea subiectivă a reclamantei care
a fost nemulţumită de valorile propuse prin completarea la raport.
Pentru motivele expuse în cele de mai sus, această teză a reclamantei nu a fost considerată
întemeiată, astfel că, pe cale de consecinţă, se apreciază că motivarea cu care instanța de apel a
respins cea de-a doua solicitare a probei cu expertiza MLPAT, prin încheierea din 20.01.2021, cu
trimitere la măsurile dispuse deja în cauză la termenul din 07-07-2020, apare ca fiind una necesară
şi suficientă. Elementele noi, la care face trimitere partea, de natură să ofere o altă justificare
necesităţii administrării respectivei probe în cauză, nu au existat în realitate în mod obiectiv,
singurul element de noutate fiind modificarea poziţiei reclamantei în raport cu elementele agreate
şi consimţite de ea – sub aspectul administrării probatoriului – la termenul din 07.07.2020.
Nefiind date elemente de noutate în privinţa necesităţii şi utilităţii probei cu expertiza
MLPAT la termenul de judecată din 20.01.2021, de bună seamă că se menţineau cu actualitate
măsurile dispuse de instanță în privinţa probatoriilor discutate la termenul de judecată din
07.07.2020, iar motivarea încheierii din apel ce a fost contestată, cu trimitere la acestea, este una
adecvată şi suficientă.
b) Recursul pârâtului.
Criticile de recurs formulate de pârâtul D., subsumate dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 6
C.proc.civ., au susţinut teza nemotivării deciziei instanței de apel în privinţa obiecţiunilor
formulate în apel la completarea raportului de expertiză construcţii.
Înalta Curte apreciază criticile ca fiind nefondate în contextul în care la termenul din
20.01.2021 instanţa de apel a respins obiecţiunile formulate de pârât la raportul de expertiză
administrat în apel, astfel că acest mod de soluţionare a obiecţiunilor nu mai reclama din partea
instanţei un răspuns detaliat asupra acestor apărări ale părţii. Respingând obiecţiunile, instanța de
apel a reamintit că expertiza din apel nu constituie decât o completare a celei administrate în faţa
primei instanțe, care (expertiza) va fi avută în vedere la deliberări, evaluarea separată, pe categorii
de elemente constructive distruse/degradate permiţând o pronunţare diferită asupra acestora, mod
în care s-a şi procedat prin soluţia pronunţată în calea de atac a apelului.
Critica pârâtului, vizând lipsa unei motivări a instanței în privinţa obiecţiunilor formulate
la expertiza din apel pare a fi rezultatul unei greşite înțelegeri a considerentelor regăsite în
încheierea din 20.01.2021, întrucât odată respinse obiecţiunile, nu mai subzista raţiunea analizării
ulterioare a acestora prin hotărârea asupra fondului cauzei.
În realitate, referirea instanței la faptul că va fi avut în vedere la deliberări, privea raportul
de expertiză din primă instanță, în timp ce o analiză în calea de atac a recursului a caracterului
fondat al obiecţiunilor nu poate fi altfel văzută decât ca o propunere de examinare a probelor,
atribuţie care nu este dată instanţelor de recurs, al căror rol este unul rezervat exercitării unui
control în legalitate a hotărârilor pronunţate în apel.
În considerarea acestor elemente prezentate anterior, apreciind că sunt nefondate, Înalta
Curte a respins ca nefondate ambele recursuri formulate.

45
 IV. Dreptul proprietăţii intelectuale

6. Fonograme de comerţ. Radiodifuzare. Deţinerea autorizaţiei/licenţei neexclusive pentru

difuzarea prin reţelele de comunicaţii electronice. Utilizări distincte. Obligaţia organismului
de televiziune de a achita remuneraţia cuvenită artiştilor interpreţi sau executanţi

Legea nr. 8/1996, art. 15 alin. (1), art. 151 lit. a), lit. b), art. 152, art. 98 alin. (4)

Potrivit Legii nr. 8/1996, radiodifuzarea, retransmiterea prin cablu şi comunicarea

publică (inclusiv prin internet) reprezintă modalităţi diferite de utilizare a operelor, aceste tipuri
de utilizare având propria definiţie legală, în art. 15 alin. (1), în art. 151 lit. a) şi b), respectiv în
art. 152 din lege.
În conformitate cu art. 98 alin. (4) din acelaşi act normativ, definiţiile prevăzute, între
altele, la art. 15 alin. (1), art. 151 şi 152 se aplică în mod corespunzător şi drepturilor conexe ale
artistului interpret sau executant menţionate în alin. (1) al art. 98.
Pe acest temei, aceleaşi definiţii sunt valabile şi pentru dreptul patrimonial exclusiv al
acestui artist de a autoriza ori de a interzice tipurile de utilizare enumerate în art. 98 alin. (1) la
lit. a – f), h) şi i) din Legea nr. 8/1996, printre care şi retransmiterea prin cablu a interpretării
sau a execuţiei fixate (lit. i), precum şi pentru dreptul la remuneraţie echitabilă în situaţia de
utilizare de la lit. g), constând în radiodifuzarea şi comunicarea publică ale interpretării sau ale
execuţiei, cu excepţia cazului în care interpretarea ori execuţia a fost deja fixată sau radiodifuzată
(caz în care artistul interpret sau executant păstrează dreptul de a autoriza sau interzice
utilizarea).
Fiind vorba despre utilizări diferite, autorizarea din partea artistului interpret sau
executant – sau, după caz, a organismului de gestiune colectivă, atunci când artistul are doar un
drept la remuneraţie echitabilă – trebuie obţinută separat pentru fiecare tip de utilizare.
Prin urmare, nu prezintă relevanţă dacă organismul de televiziune deţine
autorizaţia/licenţa neexclusivă din partea CREDIDAM pentru retransmitere prin cablu ori pentru
comunicare publică prin internet, cât timp subzistă obligaţia sa de a fi autorizat şi pentru
radiodifuzare, înainte de utilizarea efectivă, şi de a plăti remuneraţia cuvenită.
Din acest motiv, în cazul neîndeplinirii obligaţiei legale, executarea silită a acesteia, în
cadrul unei acţiuni întemeiate pe răspunderea civilă delictuală – cu particularităţile presupuse de
Legea nr. 8/1996 -, nu conduce la plata unei duble remuneraţii.

I.C.C.J., Secţia I civilă, Decizia nr. 342 din 22 februarie 2022

I. Circumstanţele cauzei
Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a III-a civilă la data de
20.07.2017, reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi -
CREDIDAM a solicitat obligarea pârâtei A. S.R.L.:
- la plata sumei estimate de 23.019,39 lei (cu TVA inclus) reprezentând remuneraţie
datorată artiştilor interpreţi sau executanţi pentru radiodifuzarea prin intermediul postului de
televiziune deţinut, „A. TV”, a fonogramelor de comerţ sau a reproducerilor acestora, precum şi a
prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual aparţinând artiştilor interpreţi sau executanţi
reprezentaţi de CREDIDAM, aferentă perioadei 1 aprilie 2014 - 31 martie 2017;
- la plata sumei estimate de 12.977,35 lei reprezentând penalităţi de întârziere aferente
remuneraţiei estimate datorate pe capătul 1 de cerere, penalităţi ce vor fi actualizate la zi;
- să pună la dispoziţia CREDIDAM, conform art. 130 alin. 1 lit. h din Legea nr. 8/1996,
lista completă a fonogramelor utilizate în serviciile de programe (pentru fonograme) şi lista tuturor

46
prestaţiilor transmise în emisiuni (pentru prestaţiile artistice din domeniul audiovizual), pentru
perioada 1 aprilie 2014-31 martie 2017, pentru postul de televiziune „A. TV”;
- la plata cheltuielilor de judecată.
Hotărârea pronunţată în primă instanţă
Prin sentinţa nr. 898/7.05.2019, Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a civilă a respins, ca
neîntemeiată, cererea de refacere a raportului de expertiză şi a respins, ca neîntemeiată, cererea de
chemare în judecată.
Hotărârea pronunţată în apel
Prin decizia nr. 1740 din 3.12.2020, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a admis
apelul declarat de reclamantul CREDIDAM împotriva sentinţei menţionate, pe care a schimbat-o
în tot, în sensul că a admis cererea de chemare în judecată şi a obligat pe pârâtă la plata sumei de
15.930,44 lei fără TVA către reclamant, reprezentând remuneraţie (fonograme+audiovizual)
datorată pentru perioada 1 aprilie 2014 - 31 martie 2017, precum şi la plata sumei de 26.840,74
lei, reprezentând penalităţi la zi.
A obligat pe pârâtă să pună la dispoziţia reclamantului lista completă a fonogramelor
utilizate, serviciile de programe şi lista tuturor penalităţilor transmise în emisiune pentru perioada
1 aprilie 2014 - 31 martie 2017 pentru postul TV „A. TV”.
A obligat pe pârâtă la plata sumei de 1.600 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în primă
instanţă şi la plata sumei de 6.150 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.
II. Calea de atac formulată în cauză
Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel, a declarat recurs pârâta A. S.R.L.,
criticând-o pentru nelegalitate, pe temeiul art. 488 alin.1 pct. 8 C.proc.civ. şi susţinând, în esenţă,
următoarele:
- instanţa de apel a schimbat în tot hotărârea tribunalului pornind de la înţelegerea eronată,
confuză, imprecisă şi neatentă a aspectelor privind deosebirea care trebuie făcută între numele,
activitatea, personalul şi contabilitatea pe care le are recurenta-pârâtă A. S.R.L. în raport cu postul
A. TV, care deşi are o denumire aproximativ similară cu a sa, totuşi este o entitate cu care nu
trebuie confundată;
- faptul că în cursul judecăţii din apel s-a efectuat o nouă expertiză extrajudiciară, iar
expertul din apel a ajuns la alte concluzii decât cel care a efectuat expertiza la prima instanţă nu
prezintă relevanţă atâta vreme cât criteriul fundamental avut în vedere de acesta la efectuarea
expertizei sale nu îl reprezintă veniturile şi cheltuielile făcute strict de postul A. TV, ci cele
efectuate de întreaga firmă, care îi aparţine şi toate serviciile acesteia;
- pretenţiile pecuniare ale părţii adverse s-au întemeiat pe ipoteza eronată potrivit căreia ar
fi radiodifuzat prin intermediul postului său de televiziune A. TV fonograme de comerţ sau
reproduceri ale acestora, precum şi prestaţii artistice din domeniul audio-vizual aparţinând
artiştilor interpreţi sau executanţi, reprezentanţi de către CREDIDAM;
- instanţa de apel a reţinut un element nou, distinct de argumentele părţilor din dosar şi a
probelor care au fost administrate în cauză, şi anume o prezumţie logico-juridică, care, în opinia
sa, este greşită - „...In cazul unui organism de televiziune, în raport de obiectul de activitate, se
poate reţine existenţa unei prezumţii relative de difuzare a unor fonograme comerciale sau
reproduceri ale acestora şi prestaţii artistice, prezumţie ce se susţine şi se completează cu
împrejurarea că pârâta a obţinut licenţa audiovizuală ce conţine divertisment şi publicitate în
structura de programe.";
- instanţa de apel nu a înţeles faptul că pârâta poate să difuzeze programe tv, producţii de
divertisment şi publicitate fără ca această operaţiune să fie făcută „prin intermediul" unui post de
televiziune;
- prin înscrisurile depuse la dosar a dovedit că: deşi posedă un post TV, totuşi, pentru
difuzarea de programe TV şi de divertisment ori de publicitate, nu se foloseşte de acesta pentru o

47
astfel de difuzare, ci o face strict prin cablu sau pe internet; pentru ceea ce difuzează prin cablu
sau prin internet plăteşte taxe şi remuneraţii aferente (plata este la zi);
- instanţa de apel a uitat să precizeze în cuprinsul deciziei recurate care dintre cele două
entităţi avea obligaţia de a solicita şi de a obţine autorizaţia/licenţă neexclusivă de la CREDIDAM
- A. S.R.L. sau postul A. TV;
- are permisiunea şi autorizaţia de a difuza şi distribui programe TV, de divertisment şi de
publicitate prin cablu, iar toate taxele sunt achitate; în ceea ce priveşte postul A. TV, nu a solicitat
o astfel de autorizaţie întrucât nu a folosit acest post ca instrument de distribuire, difuzare şi
propagare a unor fonograme de comerţ sau opere artistice ori părţi de opere, aparţinând unor artişti
interpreţi sau executanţi, ci toată distribuirea s-a realizat fără a implica şi folosi postul A. TV;
- în mod eronat, instanţa de apel a reţinut că nu revine reclamantului sarcina probei de a
dovedi că pârâta a folosit şi a distribuit în mod nepermis, ilegal şi fraudulos fonograme de comerţ
ori reproduceri integrale sau parţiale a unor creaţii artistice sau părţi de opere artistice care aparţin
unor artişti interpreţi ori executanţi (reprezentaţi de către partea adversă) - s-a apreciat că această
sarcină revine pârâtei; instanţa de apel nu a citat niciun pasaj din structurile şi grilele de programe
aprobate de CNA - în raport de care a ajuns la această concluzie - şi nici nu a invocat vreun text
de lege care să susţină o astfel de apreciere;
- hotărârea recurată este pronunţată cu greşita aplicare a normelor de drept material din
Legea nr. 8/1996 (în forma anterioară modificării şi renumerotării realizate prin Legea nr.
203/2018), Codul civil, Decizia ORDA nr. 133/2012 şi Decizia ORDA nr. 106/2013;
- instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 1231 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 8/1996,
având în vedere că nici pârâta şi nici postul A. TV nu au încălcat dreptul reclamantului de a
radiodifuza astfel de fonograme şi opere muzicale ale artiştilor reprezentaţi, întrucât a plătit taxele
aferente folosirii, iar postul A. TV nu a obţinut venituri băneşti ori profituri comerciale de orice
natură de pe urma valorificării frauduloase, ilegale şi neautorizate a fonogramelor şi operelor
muzicale ale artiştilor reprezentaţi;
- instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 1232 din Legea nr. 8/1996 prin faptul că
a considerat că postul A. TV a difuzat în scop comercial fonograme sau creaţii artistice ale artiştilor
reprezentaţi de reclamant şi a obţinut venituri comerciale dintr-o astfel de distribuire; ambele
expertize efectuate în cameră au infirmat faptul că postul A. TV ar fi obţinut venituri băneşti certe
dintr-o asemenea difuzare;
- instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 130 alin. (1) lit. a), b) şi h) din Legea nr.
8/1996, ignorând faptul că obligaţia organismelor de gestiune colectivă de eliberare a autorizaţiilor
neexclusive se realizează la cerere şi nu din oficiu, iar postul A. TV nu a solicitat o astfel de
autorizaţie şi nu era obligat să o solicite pentru că nu a difuzat în mod ilegal şi fraudulos fonograme
de comerţ şi nici opere artistice ori părţi de opere ale artiştilor interpreţi şi executanţi reprezentaţi
de către reclamant; de asemenea, instanţa de apel nu a sesizat faptul că reclamantul a pretins de
mai multe ori remuneraţii fără ca postul A. TV să difuzeze fonograme şi creaţii artistice, ori părţi
de creaţii aparţinând artiştilor reprezentaţi de reclamant;
- instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 1312 alin. (2) şi (8) din Legea nr. 8/1996
de vreme ce nici pârâta şi nici postul A. TV nu au împiedicat aplicarea metodologiilor de acordare
a remuneraţiilor artiştilor stabilite de ORDA şi mai ales în forma unică de remuneraţie prevăzută
de art. 1 din Hotărârea Arbitrală nr. 8/2012;
- instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, în
condiţiile în care a considerat a priori că pârâta este obligată să plătească despăgubiri reclamantului
fără a se fi dovedit culpa pârâtei;
- instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 1349 C.civ., întrucât în cauză nu sunt
îndeplinite cumulativ condiţiile răspunderii civile delictuale; nu a comercializat fraudulos
fonograme sau opere ori părţi de opere muzicale ale artiştilor interpreţi şi executanţi reprezentaţi
de către reclamant şi nu a adus vreun prejudiciu acestora - pentru activitatea desfăşurată a plătit

48
mereu taxe şi remuneraţii reclamantului; nu răspunde civil pentru fapte delictuale pe care nici
societatea şi nici potul A. TV nu le-au comis; nu îşi poate asuma vreo vină şi nici răspunderea
civilă delictuală pentru faptele susţinute de către reclamant;
- instanţa de apel a aplicat greşit decizia ORDA nr. 133/2012, întrucât nu a ţinut cont că a
achitat remuneraţia pentru difuzările efectuate, iar, potrivit aceste decizii, remuneraţia este unică
şi echitabilă;
- instanţa de apel a aplicat greşit decizia ORDA nr. 106/2013 în condiţiile în care A. TV
nu a încasat venituri din utilizarea fonogramelor de comerţ ori a creaţiilor artistice ale artiştilor
reprezentaţi de reclamant;
- instanţa de apel a încălcat normele reglementate de art. 249 şi 327-329 C.proc.civ. și a
inversat sarcina probei; instanţa de apel nu a aplicat în ceea ce o priveşte principiul non bis in
idem, din moment ce a achitat o dată remuneraţia către CREDIDAM şi este cu plata acesteia la zi;
instanţa de apel nu a crezut în nevinovăţia sa, deşi controalele efectuate au arătat că nu a încălcat
legea, iar rezultatele şi constatările acestora au fost depuse la dosarul cauzei.
III. Apărările formulate în cauză
Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, anularea
recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute la art. 488 C.proc.civ., iar,
în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.
IV. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor
formulate și prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile în cauză, Înalta Curte constată că
recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:
Prin motivele de recurs, pârâta A. S.R.L. a indicat în mod explicit cazul de casare prevăzut
de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., însă, a susţinut aplicarea greşită, de către instanţa de apel, nu
numai a unor norme de drept material, dar şi a unor prevederi din Codul de procedură civilă,
respectiv a dispoziţiilor art. 327 – 329 şi art. 249 din cod.
Din această perspectivă, criticile formulate se încadrează şi în ipoteza descrisă la pct. 5 al
aceleiaşi norme, care vizează încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage
sancțiunea nulităţii.
În acest context, se reţine, în ceea ce priveşte criticile întemeiate pe art. 488 alin. 1 pct. 8
C.proc.civ., că recurenta A. S.R.L. a reproşat instanţei de apel confuzia între postul A. TV şi
serviciile de distribuire de televiziune prin cablu, respectiv de internet, prestate de către pârâtă,
care a condus la concluzia nelegală a săvârşirii de către pârâtă a unei fapte ilicite de radiodifuzare
de fonograme de comerţ sau a reproducerilor acestora, precum şi a prestaţiilor artistice din
domeniul audiovizual aparţinând artiştilor interpreţi sau executanţi reprezentaţi de CREDIDAM.
Pornind de la această premisă, recurenta – pârâtă a susţinut încălcarea dispoziţiilor Legii
nr. 8/1996 şi a metodologiilor aplicabile în cauză, în condiţiile în care, pe de o parte, reclamanta a
autorizat utilizarea de către pârâtă, astfel încât se ajunge la o dublă remunerare a titularilor
reprezentaţi de către reclamantă, iar, pe de altă parte, în calculul remuneraţiei pretins datorate,
regăsit în raportul de expertiză întocmit în apel, a fost inclus în mod greşit totalitatea veniturilor şi
cheltuielilor pârâtei, aferente întregii sale activităţi, cu toate că ar fi trebuit avute în vedere doar
veniturile şi cheltuielile aferente postului TV.
Criticile astfel formulate sunt nefondate.
După cum rezultă din considerentele deciziei recurate, instanţa de apel a reţinut că pârâta
A. S.R.L. este deţinătoarea licenţei şi a autorizaţiei CNA pentru postul „A. TV”, aspect necontestat
de către recurentă.
În acest cadru, nu se poate reţine vreo confuzie între serviciile de difuzare prestate de
către pârâtă, prin intermediul organismului de televiziune, respectiv prin cablu şi prin internet,
serviciile fiind, în mod evident, distincte.

49
 Tocmai această diferenţă conduce însă, la utilizări distincte a prestaţiilor artiştilor
interpreţi sau executanţi reprezentaţi de CREDIDAM, fapte care, în absenţa autorizaţiei separate
obţinute din partea organismului de gestiune colectivă, au caracter ilicit.
Astfel, potrivit Legii nr. 8/1996 – în forma aplicabilă în perioada de referinţă din speţă,
anume 2014 – 2017 -, radiodifuzarea, retransmiterea prin cablu şi comunicarea publică (inclusiv
prin internet) reprezintă modalităţi diferite de utilizare a operelor, aceste tipuri de utilizare având
propria definiţie legală, în art. 15 alin. 1, în art. 151 lit. a şi b, respectiv în art. 152 din lege.
În conformitate cu art. 98 alin. 4 din acelaşi act normativ, definiţiile prevăzute, între altele,
la art. 15 alin. 1, art. 151 şi 152 se aplică în mod corespunzător şi drepturilor conexe ale artistului
interpret sau executant menţionate în alin. 1 al art. 98.
Pe acest temei, aceleaşi definiţii sunt valabile şi pentru dreptul patrimonial exclusiv al
acestui artist de a autoriza ori de a interzice tipurile de utilizare enumerate în art. 98 alin. 1 la lit. a
– f, h şi i, printre care şi retransmiterea prin cablu a interpretării sau a execuţiei fixate (lit. i),
precum şi pentru dreptul la remuneraţie echitabilă în situaţia de utilizare de la lit. g, constând în
radiodifuzarea şi comunicarea publică ale interpretării sau ale execuţiei, cu excepţia cazului în care
interpretarea ori execuţia a fost deja fixată sau radiodifuzată (caz în care artistul interpret sau
executant păstrează dreptul de a autoriza sau interzice utilizarea).
Prin urmare, fiind vorba despre utilizări diferite, autorizarea din partea artistului interpret
sau executant – sau, după caz, a organismului de gestiune colectivă, atunci când artistul are doar
un drept la remuneraţie echitabilă – trebuie obţinută separat pentru fiecare tip de utilizare.
Nu prezintă relevanţă în cauză, aşadar, dacă recurenta – pârâtă deţine autorizaţia/licenţa
neexclusivă din partea reclamantei CREDIDAM pentru retransmitere prin cablu ori pentru
comunicare publică prin internet, cât timp subzistă obligaţia sa de a fi autorizată şi pentru
radiodifuzare, înainte de utilizarea efectivă, şi de a plăti remuneraţia cuvenită.
Din acest motiv, în cazul neîndeplinirii obligaţiei legale, executarea silită a acesteia, în
cadrul unei acţiuni întemeiate pe răspunderea civilă delictuală – cu particularităţile presupuse de
Legea nr. 8/1996, precum în cauza de faţă -, nu conduce la plata unei duble remuneraţii, susţinerile
pe acest aspect ale recurentei neavând suport şi urmând a fi respinse ca atare.
Cât priveşte baza de calcul a remuneraţiei datorate de utilizator în cazul radiodifuzării,
instanţa de apel s-a raportat în mod corect la metodologiile aplicabile în perioada de referință din
speță, publicate în Monitorul Oficial prin Deciziile ORDA nr.133/2012 și nr. 106/2013.
Astfel, potrivit art. 5 din Metodologia privind remuneraţia datorată artiştilor interpreţi sau
executanţi şi producătorilor de fonograme pentru radiodifuzarea de către organismele de
televiziune a fonogramelor de comerţ sau a reproducerilor acestora, prin gestiune colectivă
obligatorie, publicată în Monitorul Oficial în baza Deciziei ORDA nr. 133/2012, baza de calcul
asupra căreia se aplică procentele prevăzute prin tabel este constituită din totalitatea veniturilor
brute lunare ale utilizatorului, mai puţin taxa pe valoare adăugată (TVA), obţinute din activitatea
de radiodifuzare. În lipsa veniturilor, baza de calcul o constituie totalitatea cheltuielilor efectuate
de utilizator pentru activitatea de radiodifuziune (cum ar fi cheltuieli de personal, cheltuieli pentru
servicii prestate de terţi, achiziţii de orice fel etc.) în trimestrul pentru care remuneraţia este
datorată.
De asemenea, din art. 6 al aceleiași metodologii rezultă că, în cazul în care sumele rezultate
din aplicarea procentelor la baza de calcul sunt mai mici decât echivalentul în lei, calculat la cursul
BNR din ziua scadenţei, a 500 euro/trimestru, utilizatorii datorează această remuneraţie minimă,
pentru fiecare post de televiziune local sau regional deţinut.
O normă similară art. 5 din metodologia referitoare la radiodifuzarea fonogramelor se
regăsește în Metodologia privind remuneraţia datorată artiştilor interpreţi sau executanţi pentru
radiodifuzarea prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual de către organismele de televiziune,
a cărei formă finală a fost stabilită prin Decizia civilă nr. 10A din 23.01.2013, astfel cum a fost
îndreptată prin încheierea de şedinţă din 5 iunie 2013, ambele pronunțate de Curtea de Apel

50
Bucureşti - Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă
şi asigurări sociale, publicată în Monitorul Oficial în baza Deciziei ORDA nr. 106/2013.
Astfel, conform art. 4 din această metodologie, baza de calcul asupra căreia se aplică
procentul prevăzut prin tabel este constituită din veniturile obţinute de fiecare utilizator din
activitatea de radiodifuzare a repertoriului de opere muzicale, iar în lipsa acestora, remuneraţia se
calculează sub forma unui procent din totalitatea cheltuielilor efectuate de către utilizator pentru
această activitate.
Pe temeiul acestor norme, expertul judiciar contabil desemnat de instanța de apel a stabilit
remunerația datorată pentru fiecare tip de utilizare, prin raportare la cheltuielile efectuate de către
utilizator pentru activitatea de radiodifuzare, expunând și modalitatea de determinare a acestora,
iar prin decizia recurată au fost valorificate constatările expertului în stabilirea obligației de plată
a remunerației în sarcina pârâtei.
Prin motivele de recurs, pârâta a reiterat apărarea sa constantă formulată în cursul
procesului, în sensul că postul A. TV nu a avut, în perioada de referință, nici venituri, nici
cheltuieli, astfel încât nu datorează remunerație pentru activitatea postului său de televiziune.
Se constată că susținerile cu acest obiect ale recurentei – pârâte tind la reaprecierea
situației de fapt stabilite de către instanța de apel pe baza probelor administrate, în privinţa modului
de calcul al remunerației, prin raportare la documentele contabile ale pârâtei, pe care expertul
judiciar le-a avut la dispoziție și le-a utilizat pentru cuantificarea remunerației datorate. Or,
cercetarea temeiniciei deciziei de apel, respectiv a situației de fapt stabilite, excedează atribuțiile
acestei instanțe de control judiciar, circumscrise evaluării exclusiv a legalității deciziei, prin prisma
motivelor de casare strict și limitativ prevăzute de art. 488 alin. 1 C.proc.civ.
Drept urmare, aceste susțineri nu pot fi primite și vor fi înlăturate ca atare.
În ceea ce priveşte criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ.,
recurenta a susţinut încălcarea, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 327 – 329 şi art. 249
C.proc.civ., întrucât ar fi stabilit în mod greşit că sarcina probei pentru utilizarea nelegală a
obiectului drepturilor conexe aparţinând titularilor reprezentaţi de reclamanta CREDIDAM revine
pârâtei şi nu a ţinut cont de faptul că reclamanta nu a reuşit să probeze pretenţiile deduse judecăţii.
Înalta Curte constată că susţinerile recurentei sunt nefondate, în condiţiile în care se
bazează pe premisa eronată a stabilirii în sarcina pârâtei, prin decizia recurată, a dovedirii
caracterului ilicit al faptei sale de utilizare neautorizată de fonograme şi de prestaţii artistice din
domeniul audiovizual, în perioada 1.04.2014 – 31.03.2017.
Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel a considerat că săvârşirea de către pârâtă a
faptei ilicite a fost dovedită prin probele administrate, astfel încât, nu se poate reţine nerespectarea
art. 249 C.proc.civ. referitoare la sarcina probei.
În schimb, ceea ce s-a reţinut în sarcina pârâtei a fost dovada contrară prezumţiei aplicate
din anexele privind structurile de programe aprobate de CNA şi din grila de programe declarată la
CNA de către pârâtă, din care rezultă că aceasta difuzează emisiuni conţinut de prestaţii artistice,
prezumţie coroborată cu împrejurarea că pârâta a obţinut licenţa audiovizuală ce conţine
divertisment şi publicitate în structura de programe.
Din această perspectivă, trebuie subliniat faptul că organismele de televiziune sunt
considerate de către legiuitor ca având aptitudinea de a utiliza fonograme, prin radiodifuzare,
definiţia acestui act de utilizare din art. 151 lit.a din Legea nr. 8/1996 vizându-le în mod explicit.
În acelaşi timp, Metodologia referitoare la radiodifuzare, aplicabilă în cauză, are în vedere
tocmai organismele de televiziune, ce au obligaţia plăţii remuneraţiei în situaţia utilizării de
fonograme, utilizare permisă doar în baza autorizării prealabile.
În acest cadru legal, în condiţiile în care postul TV al societăţii pârâte era îndreptățit să
difuzeze şi programe de divertisment şi publicitate, nu numai transmiterea de ştiri şi dezbateri -
aşa cum a pretins pârâta, inclusiv prin motivele de recurs -, radiodifuzarea de fonograme este
compatibilă cu grila de programe şi, ca atare, era posibilă, în limitele licenţei audiovizuale.

51
 Prin urmare, instanţa de apel a făcut o aplicare corespunzătoare a dispoziţiilor art. 328
C.proc.civ., ce reglementează prezumţiile legale, dând eficienţă prezumţiei de utilizare de
fonograme din faptul cunoscut, vecin şi conex al structurii programelor şi în aplicarea art. 15 1 lit.
a din Legea nr. 8/1996, respectiv al pct. 2 din Metodologia aplicabilă în cauză.
Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte a respins ca nefondat recursul, în aplicarea
art. 496 C.proc.civ.

Notă: Legea nr. 8/1996 a fost republicată în M.Of. nr. 489 din 14 iunie 2018, textele fiind renumerotate

DREPT COMERCIAL

1. Societate dizolvată și radiată în condițiile Legii nr. 64/1995. Acțiune a asociatului unic de
obligare a Oficiului Registrului Comerțului la emiterea unui certificat constatator al
dreptului de proprietate asupra bunurilor societății. Neincidenţa prevederilor art. 231 din
Legea nr. 31/1990
Legea nr. 64/1995, art. 34, art. 118, art. 128
Legea nr. 31/1990, art. 231, art. 232, art. 237, art. 254 alin. (4)

Prevederile art. 231 din Legea nr. 31/1990, potrivit căruia dizolvarea unei societăţi cu
răspundere limitată cu asociat unic atrage transmiterea universală a patrimoniului societăţii către
asociatul unic, fără lichidare, nu se aplică în cazul în care lichidarea acestei persoane juridice a
avut loc în condițiile Legii nr. 64/1995.
Astfel, ținând seama de principiul specialia generalibus derogant, în cazul în care
dizolvarea și radierea societății debitoare au fost dispuse în condițiile Legii nr. 64/1995, iar nu în
temeiul Legii nr. 31/1990, toate aspectele relative la bunurile (activele) care au aparținut acestei
persoane juridice pot fi lămurite numai în cadrul procedurii judiciare reglementate de Legea nr.
64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, iar nu în condițiile stabilite
de Legea societăților.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, Decizia nr. 410 din 24 februarie 2022

Notă: * În prezenta decizie au fost avute în vedere în vedere dispozițiile Legii nr. 31/1990 în forma
aplicabilă la data de 4 iulie 2002.
** Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului a fost abrogată
şi înlocuită, la data de 19 iulie 2006, prin Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, abrogată la
rândul ei de Legea nr. 85/2014.

Prin sentința civilă nr. 936 din 6 iulie 2020 pronunțată în dosarul nr. x/3/2018, Tribunalul
București, Secția a VI-a civilă, a respins excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului Oficiul
Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Bucureşti și a admis acțiunea formulată și precizată
de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă
Tribunalul Bucureşti, obligând pârâtul să emită în favoarea reclamantului certificatul constatator
al dreptului de proprietate, ca urmare a radierii Societății B. S.R.L. conform încheierii pronunțate
în data de 4 iulie 2002 în dosarul nr. x/2001 al Tribunalului București, Secția a VIII-a.
Prin decizia civilă nr. 483 din 17 martie 2021, Curtea de Apel București, Secţia a VI-a
civilă, a admis apelul formulat de pârâtul Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul
Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 936 din 6 iulie 2020 pronunţate de Tribunalul București,
Secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/3/2018, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A., pe care a
schimbat-o în parte, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată,
menținând celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

52
 Împotriva acestei decizii civile, la data de 13 septembrie 2021, a declarat recurs
reclamantul A.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă, la
data de 16 septembrie 2021.
Recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei
pentru o nouă judecată instanței de apel, cu cheltuieli de judecată.
În cuprinsul cererii de recurs a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8
C. proc. civ., susținând că hotărârea atacată a fost dată atât cu încălcarea, cât şi cu aplicarea greşită
a normelor de drept material.
După ce recurentul a expus circumstanțele cauzei, precum și considerentele pentru care
instanța de apel a pronunțat soluția recurată, a arătat că în mod greșit aceasta a reținut că incidenţa
în cauză a prevederilor Legii nr. 64/1995 exclude de plano aplicarea Legii nr. 31/1990, pentru că
cele două acte normative reglementează domenii interdependente, având efecte asemănătoare, dar
cu diferenţe specifice în ceea ce priveşte procedurile, beneficiarii acestora, precum şi persoanele
care administrează şi supraveghează lichidarea societăţii.
Prin încheierea pronunţată în data de 4 iulie 2002 în dosarul nr. x/2001, Tribunalul
Bucureşti, Secţia a VII-a comercială, în baza art. 118 din Legea nr. 64/1995, a dispus închiderea
procedurii de reorganizare şi lichidare judiciară a Societăţii B. S.R.L., precum și dizolvarea şi
radierea persoanei juridice. Acesta fiind momentul de referinţă recunoscut de ambele instanţe de
fond, trebuie avute în vedere textele legale aplicabile atât din Legea nr. 64/1995, cât şi din Legea
nr. 31/1990, legi ce se cer a fi interpretate şi aplicate împreună, prin coroborare, într-o interpretare
sistematică.
Interpretarea sistematică este impusă în cazul de faţă, pe de o parte, de coexistenţa acestor
norme juridice cu valoare egală, iar pe de altă parte, de faptul că Legea nr. 64/1995 era lacunară la
momentul de referinţă, dispoziţiile sale completându-se cu cele ale Legii nr. 31/1990.
Astfel, art. 118 din Legea nr. 64/1995, în temeiul căruia a fost închisă procedura
reorganizării, dispunându-se dizolvarea şi radierea societăţii, prevedea că în orice stadiu al
procedurii judecătorul-sindic poate da o încheiere de închidere a procedurii, dacă constată că
bunurile existente nu sunt suficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative şi niciun creditor
nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare.
În acelaşi timp, însă, Legea nr. 31/1990 (care constituie normă specială în ceea ce priveşte
constituirea, funcţionarea, dizolvarea şi lichidarea unei persoane juridice, în speţă a societăţilor
comerciale, indiferent de forma acestora), prevede în mod expres, în art. 222, că societatea se
dizolvă prin: a) trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii; b) imposibilitatea realizării
obiectului de activitate al societăţii sau realizarea acestuia; c) declararea nulităţii societăţii; d)
hotărârea adunării generale; e) hotărârea tribunalului, la cererea oricărui asociat, pentru motive
temeinice, precum neînţelegerile grave dintre asociaţi, care împiedică funcţionarea societăţii; f)
falimentul societăţii; g) alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv al societăţii. În cazul
prevăzut la alin. 1 lit. a), asociaţii trebuie să fie consultaţi, cu cel puţin un an înainte de expirarea
duratei societăţii, cu privire la eventuala prelungire a acesteia. În lipsă, la cererea oricăruia dintre
asociaţi, tribunalul va putea dispune, prin încheiere, efectuarea consultării.
După ce recurentul redă şi conținutul art. 224, 227, 228 și 231 din Legea nr. 31/1990, acesta
arată că nu se poate concluziona că legiuitorul a înţeles ca prin dispoziţiile Legii nr. 64/1995 să
deroge de la prevederile generale ale Legii societăţilor comerciale, iar simpla omitere în cuprinsul
actului normativ special - în materia falimentului - a unei reglementări exprese conduce tocmai la
aplicarea regulii generale. De aceea, consideră că în cauză sunt pe deplin aplicabile prevederile
art. 231 alin. 1 din Legea nr. 31/1990, bunul imobil aflat în patrimoniul societăţii a cărei dizolvare
şi radiere s-a dispus trecând în patrimoniul său.

53
 În mod greşit a reţinut instanța de apel că pârâtul-intimat nu poate fi obligat la emiterea
certificatului constatator cu privire la transmiterea bunului imobil către asociatul unic întrucât art.
231 alin. 1 (versiunea aplicabilă) nu prevedea în mod expres acest lucru.
Într-adevăr, în forma avută la data de 4 iulie 2002 (data pronunţării încheierii de dizolvare
şi radiere) această normă nu prevede şi modalitatea în care registrul comerţului ar trebui să ia act
şi/sau să dispună referitor la transmiterea patrimoniului societăţii către asociatul unic. De altfel,
textul art. 231 din Legea nr. 31/1990 (în forma aplicabilă la data de 4 iulie 2002) este similar
textului art. 236 (versiune aplicabilă de la 30 octombrie 2005 până la 20 mai 2006, având în vedere
momentul radierii efective din registrul comerţului, respectiv 30 martie 2006).
În ceea ce priveşte transmiterea universală a patrimoniului societăţii către asociatul unic,
deşi aceasta operează ope legis, în vederea îndeplinirii formalităţilor de publicitate imobilară este
necesară emiterea unui act - de natură administrativă, în acest caz - care să facă dovada transmiterii.
Cum societatea a fost radiată la data de 30 martie 2006, în baza încheierii din 4 iulie 2002,
este evident că asociatul unic nu mai poate solicita intimatului, pe cale administrativă, emiterea
unui astfel de act constatator. Ulterior radierii, asociatul unic nu se va putea adresa nici direct
serviciului de carte funciară pentru a i se recunoaşte transmiterea dreptului de proprietate asupra
bunului şi, de asemenea, nu va avea nici posibilitatea formulării unei acţiuni în realizarea aceluiaşi
drept de proprietate împotriva societăţii radiate. Nimic nu-l împiedică, însă, pe asociatul unic să
solicite pe calea unei acţiuni reglementarea situaţiei juridice a bunului aflat în patrimoniul
societăţii radiate.
Instanţa de apel trebuia să verifice dacă la momentul la care s-a dispus radierea societăţii,
respectiv la momentul la care s-a realizat radierea efectivă, exista sau nu un text legal care să
prevadă transmiterea patrimoniului societăţii către asociatul unic şi, constatând existenţa acestuia,
să reglementeze situaţia bunului, pentru că în speță nu se pune în discuţie aplicarea retroactivă a
unor dispoziţii legale, ci aplicarea celor în fiinţă la momentul soluţionării cauzei.
Analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art.
483 alin. 3 C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că acesta este nefondat, pentru considerentele
ce succed.
În esență, recurentul critică hotărârea instanței de apel susținând că aceasta a fost dată cu
încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material (caz de casare reglementat de pct. 8 al
alin. 1 al art. 488 C. proc. civ.), întrucât prima instanță de control judiciar trebuia să interpreteze
sistematic și să aplice integrat prevederile din cuprinsul Legilor nr. 64/1995 și nr. 31/1990,
interpretarea sistematică fiind impusă, pe de o parte, de coexistenţa acestor norme juridice cu
valoare egală, iar pe de altă parte, de modul lacunar de redactare a primului act normativ, ale cărui
dispoziţii se completează cu cele ale Legii nr. 31/1990.
Criticile recurentului nu sunt fondate, neconstatându-se încălcarea sau aplicarea greşită de
către instanţa de apel a niciunei norme de drept material.
Astfel, este de necontestat că prin încheierea din data de 4 iulie 2002, pronunțată în dosarul
nr. x/2001, Tribunalul București, Secția a VII-a comercială, a dispus, în temeiul art. 118 din Legea
nr. 64/1995, modificată, închiderea procedurii de executare colectivă (mai exact, a procedurii de
faliment şi nu a celei de reorganizare judiciară, cum eronat susţine recurentul), declanșată față de
debitoarea Societatea B. S.R.L., motivat de lipsa oricăror bunuri care să poată fi lichidate, prin
aceeași hotărâre dispunându-se dizolvarea și radierea acestei persoane juridice.
Potrivit art. 118 din Legea nr. 64/1995, în forma în vigoare la data deschiderii procedurii
concursuale, în orice stadiu al procedurii judecătorul-sindic poate da o încheiere de închidere a
procedurii, dacă constată că bunurile existente nu sunt suficiente pentru a acoperi cheltuielile
administrative şi niciun creditor nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare.
Contrar susținerilor recurentului, în mod legal a reținut instanța de apel că, de vreme ce
dizolvarea și radierea societății debitoare au fost dispuse în condițiile Legii nr. 64/1995,
modificată, iar nu în temeiul Legii nr. 31/1990, ținându-se seama de principiul specialia

54
generalibus derogant, toate aspectele relativ la bunurile (activele) care au aparținut acestei
persoane juridice puteau fi lămurite numai în cadrul procedurii judiciare reglementate de Legea
nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, iar nu în condițiile stabilite
de Legea societăților comerciale (în prezent, Legea societăților).
Criticile referitoare la neinterpretarea sistematică și neaplicarea integrată a prevederilor din
cuprinsul Legilor nr. 64/1995 și nr. 31/1990 (chiar dacă coexistența celor două acte normative nu
poate fi negată) sunt nefondate, fiind lipsită de fundament legal concluzia părții recurente potrivit
căreia legiuitorul nu a înţeles ca prin dispoziţiile Legii privind procedura reorganizării judiciare şi
a falimentului să deroge de la prevederile generale ale Legii societăţiilor comerciale.
Că este așa rezultă nu doar din împrejurarea că, prin art. 128 din Legea nr. 64/1995, s-a
statuat expres că dispoziţiile acestei legi se completează, în măsura compatibilităţii lor, doar cu
cele ale Codului de procedură civilă şi ale Codului comercial român [evident, cu excepția art. 695-
888 (Cartea a III-a - Despre faliment) şi art. 936-944 (Dispoziţiuni speciale de procedură în materie
de faliment) din Codul comercial român, care au fost abrogate prin alin. 2 al art. 131], ci și din
faptul că lichidarea voluntară (adică cea reglementată de Legea nr. 31/1990) se face în interesul
asociaţilor, spre deosebire de lichidarea judiciară, în care interesul creditorilor sociali este
primordial. Tocmai de aceea, în procedura de lichidare reglementată de Legea nr. 31/1990 se
permite asociaţilor să prevadă în cuprinsul contractului de societate şi/sau al statutului societăţii în
ce condiţii urmează să aibă loc lichidarea patrimoniului social, cu cerinţa ca prin actul constitutiv
să nu se încalce normele imperative din Legea nr. 31/1990.
Lichidarea voluntară a societăţilor reprezintă a doua fază a procesului de dispariţie a
personalităţii juridice a acestor entităţi, ea constituind ansamblul de operaţiuni necesare încheierii
afacerilor aflate în curs în momentul în care survine dizolvarea, operaţiuni indispensabile pentru
stabilirea, identificarea şi cuantificarea activelor, iar ulterior transformarea lor în numerar,
stabilirea pasivului, plata creditorilor sociali şi împărţirea rezultatelor lichidării între asociaţi.
Intrarea societăţii în faza de lichidare presupune obligatoriu numirea sau desemnarea unor
lichidatori, lichidarea voluntară deosebindu-se de procedura falimentului (care este o lichidare
judiciară) prin următoarele caracteristici: a) în timp ce falimentul este dispus de judecătorul-sindic,
lichidarea reglementată de Legea nr. 31/1990 este decisă de asociaţi, ea intervenind ca urmare a
dizolvării, voluntare sau forţate (în condițiile art. 232 din lege, în prezent art. 237); b) falimentul
survine în situaţia în care societatea este în insolvenţă, pe când lichidarea voluntară poate interveni
şi în cazul activităţii normale a societăţii; c) lichidarea voluntară se desfăşoară în interesul
asociaţilor, în timp ce falimentul se desfăşoară în interesul comun al creditorilor; d) dacă lichidarea
reprezintă procedura obişnuită de încetare a existenţei persoanei juridice, procedura concursuală,
în cadrul căreia falimentul este una dintre modalităţile procedurii de executare colectivă, are în
vedere o modalitate specifică de dispariţie a persoanei juridice, adică lichidarea bunurilor
debitorului pentru cauză de încetare de plăți; e) Legea nr. 31/1990 este, din acest punct de vedere,
lege generală faţă de Legea nr. 64/1995, fiind înlăturată de la aplicare în cazul în care societatea,
chiar aflată în curs de lichidare, este în incapacitate de plată.
De altfel, Legea nr. 31/1990, în forma în vigoare la data deschiderii față de societatea
debitoare a procedurii de executare colectivă, dispunea expres, în art. 254 alin. (4), că lichidarea
nu liberează pe asociaţi şi nu împiedică deschiderea procedurii de faliment a societăţii.
Prin urmare, Înalta Curte constată că în mod legal instanța de apel a reținut că prevederile
art. 231 din Legea nr. 31/1990, invocat de recurent, potrivit căruia dizolvarea unei societăţi cu
răspundere limitată cu asociat unic atrage transmiterea universală a patrimoniului societăţii către
asociatul unic, fără lichidare, nu se aplică în cazul Societății B. S.R.L., întrucât lichidarea acestei
persoane juridice a avut loc în condițiile Legii nr. 64/1995.
De altfel, nici nu ar fi fost just ca, atât timp cât procedura reglementată de acest din urmă
act normativ a fost închisă tocmai pentru debitorul nu figura cu bunuri în baza de date deținută de
Administrația Financiară a Sectorului 1 București, ceea ce înseamnă că creditorii înscriși la masa

55
credală (sau cel puțin o parte dintre aceștia) nu și-au putut recupera creanțele deținute față de
debitorul falit, procedura concursuală fiind închisă în condițiile art. 118 din Legea nr. 64/1995,
modificată, fostul asociat unic al societății debitoare să dobândească în proprietate un bun care a
aparținut falitei și despre care nu a informat lichidatorul judiciar.
În acest sens, este de menționat faptul că, potrivit art. 34 din acest act normativ, debitorul
este obligat să depună la dosarul de sindic actele cerute prin art. 26 alin. 1, în termen de 10 zile de
la deschiderea procedurii, potrivit art. 31 alin. 5 sau 7, la lit. b) a alin. 1 al art. 26 din lege fiind
menționată tocmai lista tuturor bunurilor debitorului.
În considerarea argumentelor expuse, în temeiul art. 496 alin. 1 teza a II-a C. proc. civ.,
Înalta Curte a respins recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 483 din 17
martie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă.

2. Acţiune în regres a asigurătorului străin al persoanei vătămate împotriva asigurătorului

român al persoanei responsabile de producerea accidentului. Legea aplicabilă. Incidenţa
dispoziţiilor art. 19 din Regulamentul Roma II

Regulamentul Roma I, art. 7

Regulamentul CE nr. 864/2007 (Roma II), art. 19
C. civ., art. 2210, art. 2227
Legea nr. 346/2002, art. 1 alin. (1)
Legea nr. 95/2006, art. 320
Regulamentul CE nr. 883/2004, art. 85 alin. (1) lit. a)
C. proc. civ., art. 425 alin. (1) lit. b)

Potrivit art. 19 din Regulamentul Roma II, intitulat „Subrogarea”, „În cazul în care o
persoană («creditorul») are o creanță față de altă persoană («debitorul»), iar un terț are
obligația de a-l despăgubi pe creditor sau l-a despăgubit în fapt pe creditor, ducând la stingerea
obligației respective, legea care reglementează obligația terțului de a-l despăgubi pe creditor
determină dacă și în ce măsură terțul are dreptul de a-și exercita, față de debitor, drepturile pe
care creditorul le avea față de debitor, în temeiul legii aplicabile raportului dintre debitor și
creditor.”
Astfel, în situația în care un terț (asigurător elveţian) a despăgubit victima unui accident,
creditor al unei obligații delictuale de despăgubire împotriva conducătorului unui vehicul auto,
chestiunea subrogării în drepturile victimei este reglementată de legea aplicabilă obligației
terțului de a despăgubi această victimă, şi anume legea străină, neputându-se reţine că legea
aplicabilă regresului față de debitor sau față de asigurătorul care răspunde în locul debitorului
este legea română, aplicabilă raportului de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto.
Legea aplicabilă obligației asigurătorului de a acoperi răspunderea civilă a persoanei
asigurate (responsabilă de producerea accidentului) față de victimă sau față de persoana care
s-a subrogat în drepturile victimei rezultă din contractul de asigurare încheiat cu persoana
asigurată și intră sub incidența dreptului național care reglementează acest contract de
asigurare, însă, această lege nu reglementează condiţiile şi limitele în care terţul, care a
despăgubit victima unui accident de circulație, se subrogă în locul acesteia pentru a acționa
împotriva asigurătorului de răspundere civilă auto.
Prin urmare, legea aplicabilă în acest caz este legea care guvernează obligația terțului
solvens de a despăgubi această victimă, în locul căreia s-a subrogat, respectiv legea elvețiană.

I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 436 din 1 martie 2022

56
 Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a
VI-a civilă la 18.07.2017, sub nr. x/3/2017, reclamanta A. GMA S.A. a solicitat, în contradictoriu
cu pârâta B. S.A. şi intervenientul C., obligarea pârâtei la plata sumei de 131.161,41 CHF,
reprezentând contravaloarea prejudiciului material constând în cheltuielile cu tratamentul și
recuperarea medicală a asiguratului D. și contravaloarea indemnizaţiei de accident plătită acestuia
pe perioada incapacităţii de muncă, ca urmare a accidentului de circulaţie produs la 20.07.2014, la
plata penalităţilor de întârziere de 0,1% pe zi, de la 15.08.2015 până la data plăţii efective, cu
cheltuieli de judecată.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 94 pct. 1 lit. j), art. 95 pct. 1, art. 107, art. 192,
art. 194 și urm. C. proc. civ., art. 1349, art. 1357, art. 1381, art. 1385, art. 1386, art. 1387, art.
2199, art. 2210 și art. 2223 C. civ., art. 1 ind. 1 pct. 3, art. 49, art. 50 și art. 54 din Legea nr.
136/1995, art. 64 din Normele la Ordinul CSA nr. 14/2011; art. 93 din Regulamentul CEE nr.
1408/1971/14.06.1971; art. 85 din Regulamentul CEE nr. 883/2004/29.04.2004; Legea elveţiană
privind asigurarea împotriva accidentelor nr. 832.20; Legea elveţiană cu privire la partea generală
a drepturilor asigurărilor sociale nr. 830.1.
Prin încheierea din 20.09.2018, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, a respins excepţia
lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, invocată de pârâtă.
Prin sentinţa civilă nr. 3167 din 18 octombrie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti,
Secţia a VI-a civilă, a fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată, a fost obligată pârâtă
la plata către reclamantă a sumei de 66.471,7 CHF cu titlu de despăgubiri, la plata penalităţilor de
0,1%/zi de întârziere aferente sumei arătate, cu începere de la 15.08.2015 până la data plăţii
efective și la plata sumei de 16.395,52 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta A. GMA S.A., prin care a solicitat
admiterea căii de atac, schimbarea sentinţei atacate, în sensul obligării intimatei-pârâte și la plata
sumei de 61.363.36 CHF, reprezentând contravaloarea prejudiciului material constând în cheltuielile
cu tratamentul şi spitalizarea asiguratului, D., precum și în contravaloarea indemnizaţiei de
accident plătită acestuia pe perioada incapacităţii de muncă, ca urmare a accidentului de circulaţie
din 20.07.2014 în care a fost vătămat; a penalităţilor aferente acestei sume în valoare de 0,1%/zi de
întârziere, începând cu 15.08.2015 și până la data plății efective a debitului principal; a cheltuielilor
de judecată efectuate la fond și constând în costurile de traducere, precum și taxa de timbru și
onorariul de avocat aferente sumei solicitate prin apel, la care se adaugă cheltuielile de judecată
efectuate în apel.
Împotriva acestei sentințe și a încheierii din 20.09.2018 a declarat apel pârâta B. S.A.,
solicitând desfiinţarea încheierii, sub aspectul soluţiei pronunţate pe excepţia lipsei calităţii
procesuale active a reclamantei A.; rejudecarea cauzei, modificarea sentinţei apelate, în sensul
respingerii în tot a pretenţiilor formulate prin acţiune.
Prin decizia civilă nr. 488A din 11 iunie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a
civilă, a respins apelul declarat de apelanta pârâtă B. S.A. împotriva încheierii din 20.09.2018 și
împotriva sentinței civile nr. 3167/18.10.2018, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a
civilă, ca nefondat.
A admis apelul formulat de apelanta reclamantă A. GMA S.A. împotriva sentinţei civile
nr. 3167/18.10.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă; a schimbat, în parte,
sentinţa apelată, în sensul că: a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 48.545,65 CHF
cheltuieli de spitalizare; a respins cererea de acordare a penalităţilor de întârziere la aceste sume
ca neîntemeiată; a obligat pârâta la plata către reclamantă și a sumei de 5.007 lei cheltuieli de
judecată în fond; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate; a obligat apelanta-pârâtă la
plata către intimata-reclamantă a sumei de 8.559 lei cheltuieli de judecată în apel.
La 29 ianuarie 2021, pârâta B. SA. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 488A din
11 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, prin care a solicitat, în
principal, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel; în

57
subsidiar, casarea hotărârii recurate, reţinerea cauzei spre rejudecare și admiterea apelului formulat
de B. S.A., cu consecinţa respingerii apelului și a cererii de chemare în judecată formulată de
reclamantă; obligarea intimatei-reclamante A. la plata tuturor cheltuielilor de judecată (onorariu
avocat şi taxă de timbru) pentru faza procesuală a apelului și a recursului; pentru eventualitatea
admiterii recursului, repunerea părţilor în situaţia anterioară prin obligarea intimatei A. la restituirea
tuturor sumelor plătite de recurenta-pârâtă în temeiul deciziei nr. 488A/11.06.2020.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 5 şi 6 C. proc. civ.,
recurenta susţine că decizia este parţial nemotivată, fiind pronunţată cu încălcarea art. 425 alin. 1
lit. b) C. proc. civ.
Arată recurenta că decizia din apel este nemotivată sub aspectul considerentului prin care
s-a reţinut că asigurarea încheiată între A. şi D. nu este o asigurare de persoane.
După ce a evocat dispoziţiile art. 425 alin. 1 lit. b) C. proc. civ., jurisprudenţa Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie și a Curţii Europene a Drepturilor Omului, arată că, în speţă, a prezentat, în
cadrul apelului, o analiză a diferitelor criterii în funcţie de care pot fi clasificate contractele de
asigurare și a dezvoltat o serie de argumente doctrinare în raport de care a susţinut faptul că
asigurarea încheiată între intimata-reclamantă și asiguratul D. este o asigurare de persoane.
Arată recurenta că, analizând acest aspect, prin considerentul expus în paragraful final de
la pagina 13 din decizie, instanța a reținut că „în speță nu suntem în prezența unui contract de
asigurare de persoane, fără a arăta raționamentul care stă la baza acestei concluzii. Recurenta a
redat un extras din decizia atacată și a conchis că, deși instanța de apel menționează că „a reținut
mai sus”, în realitate nu există niciun paragraf în cadrul căruia să se facă o analiză care să
concluzioneze în sensul că asigurarea încheiată între A. şi D. nu ar fi o asigurare de persoane.
Precizează autoarea căii de atac că lipsa de motivare priveşte un aspect relevant din
perspectiva aplicării excepției pe care o conţine art. 2210 C. civ., în sensul că, în dreptul român,
asigurătorul este subrogat în drepturile persoanei despăgubite împotriva celor răspunzători de
producerea pagubei, cu excepţia asigurărilor de persoane.
Apreciază recurenta că, procedând în această manieră, instanţa de apel a pronunţat o
hotărâre parţial nemotivată, prin care s-a provocat o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin
casarea deciziei recurate.
Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., recurenta
susţine că decizia a fost dată cu nesocotirea prevederilor legale cuprinse în art. 19 din
Regulamentul CEE nr. 864/2007 (Roma II).
Pentru început, recurenta apreciază că motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488
alin. 1 pct. 8 C. proc. civ. este admisibil și în situația încălcării unei norme obligatorii ce face parte
din dreptul Uniunii Europene, raportat la art. 148 alin. 2 din Constituția României, art. 4 și art. 5
C. proc. civ. și art. 288 din TFUE.
În dezvoltarea motivului de recurs, se arată că hotărârea din apel este nelegală întrucât
instanţa de apel nu a observat faptul că art. 19 din Regulamentul CE nr. 864/2007 (Roma II) se
referă strict la legea aplicabilă regresului exercitat de terţ împotriva debitorului (persoană
responsabilă), iar nu și la regresul exercitat împotriva asigurătorului debitorului.
Instanţa nu a făcut distincţia dintre regresul împotriva debitorului (persoană responsabilă),
acţiune întemeiată pe răspunderea delictuală și regresul împotriva asigurătorului debitorului,
acţiune întemeiată pe răspunderea contractuală.
Instanţa a luat un text din materia răspunderii delictuale (art. 19 din Regulamentul Roma II
privind legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale) și 1-a aplicat prin extrapolare unei acțiuni în
răspundere contractuală, răspundere care este reglementată prin Regulamentul Roma I.
Concluzionează recurenta că, procedând în această manieră, instanţa de apel a reținut în
mod greșit faptul că posibilitatea și limitele regresului exercitat de reclamantă împotriva recurentei
se determină potrivit legii elveţiene.

58
 În continuare, recurenta redă o serie de extrase din decizia atacată, cu privire la
considerentele instanței de apel în soluționarea căii de atac împotriva încheierii din 20.09.2018 și
concluzionează că, pe baza acelor considerente, instanța de apel a reținut că legea aplicabilă
dreptului terțului A. de a se regresa împotriva asigurătorului de răspundere civilă B. este legea
elvețiană, lege care permite regresul în mod necondiţionat (spre deosebire de legea română).
Recurenta, deşi apreciază corecte considerentele instanţei de apel, la care a făcut referire,
consideră eronată concluzia trasă pe baza acestor considerente, concluzie care are la bază o greșită
aplicare a art. 19 din Regulamentul CEE nr. 864/2007 (Roma II).
Susține aceasta că greșeala comisă de instanță constă în aceea că, deși art. 19 din
Regulamentul Roma II se referă strict la determinarea legii aplicabile regresului față de debitor
(persoană responsabilă), instanţa a extrapolat nepermis norma, aplicând-o şi pentru regresul
împotriva asigurătorului debitorului (persoană responsabilă).
Faptul că art. 19 din Regulamentul Roma II determină exclusiv regresul terţului A.
împotriva debitorului (C.), iar nu și regresul împotriva B. (care este asigurătorul debitorului),
rezultă, în opinia recurentei, din următoarele argumente:
- așa cum s-a reţinut şi prin decizia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în
cauzele „C-359/14 şi C-475/14, persoana responsabilă de producerea unui prejudiciu răspunde pe
plan delictual, în timp ce asigurătorul persoanei responsabile răspunde întotdeauna pe plan
contractual (el neavând o culpă în producerea prejudiciului).
Arată autoarea căii de atac că diferenţa dintre cele două planuri ale răspunderii prezintă
relevanţă inclusiv sub aspectul identificării legii aplicabile regresului, respectiv legea aplicabilă
obligaţiilor necontractuale (adică răspunderii delictuale) se determină potrivit Regulamentului
Roma II privind legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale, în timp ce legea aplicabilă răspunderii
contractuale se determină potrivit Regulamentului Roma I privind legea aplicabilă obligaţiilor
contractuale.
În acest sens, recurenta evocă considerentul nr. 54 din Decizia CJUE pronunţată în cauzele
C-359/14 și C-475/14: „în al doilea rând, trebuie amintit că obligaţia unui asigurător de a acoperi
prejudiciul cauzat unei victime nu rezultă din prejudiciul cauzat acesteia din urmă, ci din contractul
dintre aceasta şi asiguratul responsabil. O astfel de obligaţie îşi are deci originea într-o obligaţie
contractuală, legea aplicabilă unei astfel de obligaţii trebuind să fie determinată în conformitate cu
dispoziţiile Regulamentului Roma I”.
Prin urmare, apreciază greşită concluzia instanţei de apel potrivit căreia legea aplicabilă
regresului împotriva debitorului (persoana responsabilă) ar fi aceeaşi sau determinată după
aceleaşi reguli, ca şi regresul împotriva asigurătorului persoanei responsabile. Totodată, arată că
instanţa a procedat greşit când a luat un text din materia obligațiilor necontractuale, pe care 1-a
aplicat unui caz de răspundere contractuală, răspunderea asigurătorului de răspundere civilă care
intră sub incidența Regulamentului Roma I.
Mai arată recurenta că art. 19 nu se referă și la asigurătorul persoanei responsabile, deci nu
se poate reține că acest text poate fi aplicat în vederea determinării legii aplicabile regresului
împotriva asigurătorului persoanei responsabile.
Se mai arată că, așa cum a reţinut și CJUE în decizia pronunțată în cauzele conexate C-
359/14 și C-475/14, legea care stabilește posibilitatea și limitele regresului exercitat de terțul care
1-a despăgubit pe creditor, este diferită după cum regresul este exercitat împotriva persoanei
responsabile (care răspunde pe plan delictual) sau împotriva asigurătorului persoanei responsabile
(care răspunde pe plan contractual).
În cazul regresului exercitat împotriva debitorului (persoană responsabilă), răspunderea
este delictuală, iar posibilitatea și limitele regresului se determină potrivit art. 19 din Regulamentul
Roma II privind obligațiile necontractuale.
În cazul regresului exercitat împotriva asigurătorului debitorului, răspunderea este
contractuală, iar posibilitatea și limitele regresului se determină potrivit art. 7 din Regulamentul

59
Roma I - adică prin raportare la legea aplicabilă contractului de asigurare de răspundere civilă.
Prin urmare, apreciază că, întrucât, în speţă, regresul a fost exercitat direct împotriva
asigurătorului de răspundere civilă, iar nu împotriva debitorului (persoană responsabilă), rezultă
că legea care determină posibilitatea și limitele regresului se determină potrivit art. 7 din
Regulamentul Roma I și este legea română.
O altă critică subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ.
vizează aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2227 și 2210 C. civ., art. 1 alin. 1 din Legea nr.
346/2002, dar și a clasificării din Anexa nr. 1 la Legea nr. 237/2015.
Din acest punct de vedere, recurenta arată că instanța de apel a reținut, în mod greșit, faptul
că asigurarea încheiată între A. și D. nu este o asigurare de persoane, înlăturând de la aplicare
excepția instituită de art. 2210 C. civ.
Astfel, se arată că instanța de apel a reținut, în principal, că regresul exercitat de A. împotriva
B. este supus condiţiilor prevăzute de legea elvețiană, dar, în subsidiar, a reţinut şi că regresul este
permis inclusiv prin raportare la legea română. Susține recurenta că, pentru a ajunge la această
concluzie, instanța a făcut trimitere la dispozițiile art. 2210 C. civ. și a afirmat că asigurarea
încheiată între A. şi D. nu este o asigurare de persoane.
Recurenta consideră că reţinerea este nelegală, întrucât contravine atât prevederilor art.
2227 C. civ. și art. 1 alin. 1 din Legea nr. 346/2002, cât și clasificării făcute prin Anexa nr. 1 la
Legea nr. 237/2015, ale căror dispoziții le evocă pentru a concluziona că o asigurare ce are ca
obiect un atribut al persoanei fizice (viaţa, sănătatea sau integritatea corporală), indiferent dacă
este obligatorie sau facultativă și indiferent dacă este cu sau fără capitalizare (componentă de
economisire), respectiva asigurare este o asigurare de persoane.
În continuare, recurenta evocă aprecieri doctrinare, care îi susţin punctul de vedere exprimat
în memoriul de recurs.
Susţine că argumentul prin care reclamanta afirmă că asigurările de persoane sunt doar acele
asigurări care au o componentă de economisire este nefondat. La fel ca și obligativitatea,
capitalizarea reprezintă doar un criteriu de clasificare al asigurărilor.
Concluzionând, solicită să se reţină că asigurarea încheiată între A. şi D. este o asigurare
de persoane şi că instanţa a pronunţat o hotărâre cu încălcarea prevederilor art. 2227, art. 2210 C.
civ. şi art. 1 alin. 1 din Legea nr. 346/2002.
În ce priveşte solicitarea privind repunerea părţilor în situaţia anterioară, arată că
reclamanta a adresat o cerere către recurentă privind plata imediată a tuturor sumelor acordate prin
sentinţa civilă nr. 3167/2018 și prin Decizia nr. 488A/2020, B. dând curs acestei cereri și achitând
suma de 1.087.406,39 lei către reclamantă.
Prin urmare, în eventualitatea casării deciziei atacate, solicită, în aplicarea dispozițiilor art.
724 C. proc. civ., să se dispună repunerea părților în situația anterioară, prin obligarea intimatei-
reclamante A. la restituirea sumei de 1.087.406,39 lei.
Recurenta nu a menționat dacă este de acord ca recursul să fie soluţionat în completul de
filtru prevăzut de art. 493 alin. 6 C. proc. civ., în situația în care se va constata că este admisibil.
Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-reclamante la 4 martie 2021, iar intimatului-
intervenient la 5 martie 2021.
Intimata-reclamantă a depus întâmpinare la 5 aprilie 2021, în termenul legal, prin care a
solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Intimata-reclamantă nu a menţionat în cuprinsul întâmpinării dacă este de acord ca
recursul să fie soluţionat în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. 6 C. proc. civ., în situaţia
în care se va constata că este admisibil.
Întâmpinarea a fost comunicată recurentei la 22 aprilie 2021 şi intimatului-intervenient la
28 aprilie 2021.
Recurenta-pârâtă nu a depus răspuns la întâmpinare.
Conform art. 493 alin. 2-4 C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor introduse prin

60
Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, raport
care, după analiza acestuia în complet de filtru, a fost comunicat părților.
Prin încheierea 14.12.2021, conform art. 493 alin. 7 C. proc. civ., a fost admis în principiu
recursul și s-a fixat termen de judecată pe fond a căii extraordinare de atac, cu citarea părților.
Analizând recursul prin prisma motivelor invocate și a apărărilor formulate, Înalta Curte
a reținut următoarele:
Recurenta a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8
C. proc. civ.
Pentru a facilita înțelegerea prezentei decizii, situația de fapt, așa cum a fost stabilită în
etapele anterioare, este dată de producerea unui accident de circulaţie în care au fost implicate
autoturismul marca X cu nr. de înmatriculare (...), condus de numitul C. şi autoturismul marca Y
cu nr. de înmatriculare (...), condus de numita E.
Din cercetările efectuate de organele judiciare a rezultat că accidentul s-a produs din vina
şoferului C., asigurat RCA al recurentei B.
Relevant pentru cauza dedusă spre soluţionare este faptul că, în urma accidentului, s-a
produs vătămarea corporală a numitului D., persoană care era asigurată în Elveţia pentru
accidente de muncă și accidente în afara muncii, asigurător fiind intimata-reclamantă A. GMA
SA. În temeiul contractului de asigurare încheiat conform Legii asigurărilor de sănătate din
Elveţia, între oraşul F., în calitate de angajator, instituţie la care era angajat persoana vătămată şi
asigurătorul A. GMA SA, acesta din urmă l-a despăgubit pe D. în legătură cu contravaloarea
tratamentelor medicale şi de recuperare efectuate în Elveţia ca urmare a vătămărilor suferite şi a
achitat acestuia o serie de indemnizaţii pentru incapacitatea de muncă apărută pe durata
recuperării.
Ca urmare a plăţii acestor despăgubiri, asigurătorul A., prevalându-se de subrogarea în
drepturile asiguratului său, a chemat în judecată asigurătorul de răspundere civilă auto al
persoanei vinovate de producerea accidentului, B., și a solicitat plata despăgubirilor pe care a
pretins că le-a achitat persoanei vătămate D.
În cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-
pârâtă B. a motivat că instanţa de apel a identificat greșit legea aplicabilă regresului exercitat de
reclamantă împotriva asigurătorului de răspundere civilă a debitorului (persoană responsabilă de
producerea prejudiciului), întrucât nu s-a făcut distincţia dintre regresul împotriva debitorului
(persoana responsabilă), „acţiune întemeiată pe răspunderea delictuală”, şi regresul împotriva
asigurătorului debitorului, „acţiune întemeiată pe răspunderea contractuală”. Recurenta-pârâtă
susține că legea aplicabilă pentru exercitarea acțiunii în regres formulate de asigurătorul care a
despăgubit victima unui accident, împotriva asigurătorului persoanei responsabile de producerea
accidentului, este legea aplicabilă contractului de asigurare încheiat între asigurătorul RCA și
persoana responsabilă de producerea accidentului, lege care se determină potrivit art. 7 din
Regulamentul Roma I, în cauză fiind legea română.
În analiza motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ. cu referire
la greşita aplicare a art. 19 din Regulamentul CE nr. 864/2007 (Roma II), instanţa de recurs
porneşte de la premisa corectă, reţinută de instanţele devolutive şi acceptată de recurenta-pârâtă,
aceea că legea aplicabilă raportului de asigurare dintre A. GMA şi asiguratul D. (persoana
vătămată) este legea elveţiană, iar legea aplicabilă raportului de asigurare dintre B. şi C. (persoana
responsabilă de producerea accidentului) este legea română.
Așadar, în cauză există două raporturi contractuale de asigurare încheiate:
- primul, între intimata-reclamanta, A. GMA SA, în calitate de asigurător, și asiguratul
D., victima accidentului, contract guvernat de legea elvețiană a asigurărilor de sănătate;
- al doilea, între recurenta-pârâtă, B. și D., persoana vinovată de producerea accidentului,
guvernat de legea română privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto.
După cum se poate observa, nu există raporturi contractuale între cei doi asigurători,

61
respectiv între intimata-reclamantă, asigurătorul persoanei vătămate în urma accidentului rutier,
și asigurătorul persoanei responsabile de producerea accidentului și nici raporturi delictuale.
În cauză raportul juridic este unul complex, grefat pe efectele contractului de asigurare
RCA, generate de producerea riscului asigurat, la care se adaugă efectele unui contract de
asigurare pentru accidente de muncă şi pentru alte accidente decât cele de muncă, în temeiul
căruia victima accidentului a fost indemnizată de asigurătorul elvețian, care s-a subrogat în locul
acesteia pentru a acționa împotriva asigurătorului RCA, prin transmiterea dreptului de creanță
născut în patrimoniul victimei. Este lipsită de suport legal disocierea pe care recurenta-pârâtă o
face, pentru a susţine că regresul împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului este
guvernat de Regulamentul Roma II, iar regresul împotriva asigurătorului persoanei responsabile
de producerea accidentului este guvernat de legea aplicabilă contractului de asigurare de
răspundere civilă obligatorie, care se determină potrivit art. 7 din Regulamentul Roma I, în cauză
fiind legea română.
Răspunderea asigurătorului RCA nu este una de sine stătătoare, acesta putând deveni
obligat față de victimă în baza legii doar în măsura în care o atare obligație, izvorâtă din
răspunderea civilă delictuală, există și în sarcina conducătorului auto vinovat. Practic, prin
această formă de asigurare, asiguratul, debitor în raport cu victima, transferă către societatea de
asigurări obligația de reparare a prejudiciului cauzat în urma unui accident rutier produs din culpa
sa, obligație care, în lipsa contractului de asigurare, i-ar reveni celui vinovat de producerea
accidentului. În această situaţie, asigurătorul răspunde pentru asiguratul său în limitele stabilite
prin contractul de asigurare şi prin dispoziţiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere
civilă, spre deosebire de asiguratul responsabil de producerea accidentului, care este ţinut să
repare integral prejudiciul cauzat persoanei vătămate.
Trebuie subliniat că art. 19 din Regulamentul Roma II face o distincție în privința
aspectelor care intră sub incidența regimului delictual și a celor care intră sub incidența regimului
contractual. Articolul 19 din cuprinsul acestui regulament, intitulat „Subrogarea”, are următorul
cuprins:
„În cazul în care o persoană («creditorul») are o creanță față de altă persoană
(«debitorul»), iar un terț are obligația de a-l despăgubi pe creditor sau l-a despăgubit în fapt pe
creditor, ducând la stingerea obligației respective, legea care reglementează obligația terțului de
a-l despăgubi pe creditor determină dacă și în ce măsură terțul are dreptul de a-și exercita, față de
debitor, drepturile pe care creditorul le avea față de debitor, în temeiul legii aplicabile raportului
dintre debitor și creditor.”
Aplicând aceste prevederi legale în cauză rezultă că, în situația în care un terț, și anume
asigurătorul A. GMA, a despăgubit victima unui accident (D.), creditor al unei obligații delictuale
de despăgubire împotriva conducătorului unui vehicul auto, chestiunea subrogării în drepturile
victimei este reglementată de legea aplicabilă obligației terțului de a despăgubi această victimă.
Mai exact, articolul 19 din Regulamentul Roma II prevede că, în această ipoteză, subrogarea în
drepturile victimei este reglementată de legea aplicabilă obligației terțului de a-l despăgubi pe D.,
creditorul obligației de despăgubire, respectiv legea elvețiană aplicabilă raportului de asigurare,
în temeiul căreia A. GMA SA l-a despăgubit pe D., victima accidentului și s-a subrogat în
drepturile acestuia.
Așa fiind, în mod greșit susține recurenta-pârâtă că legea aplicabilă regresului față de
debitor sau față de asigurătorul care răspunde în locul debitorului este legea română, aplicabilă
raportului de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto. Este real că legea aplicabilă
obligației asigurătorului B. de a acoperi răspunderea civilă a persoanei asigurate (responsabilă de
producerea accidentului) față de victimă sau față de persoana care s-a subrogat în drepturile
victimei rezultă din contractul de asigurare încheiat cu persoana asigurată și intră sub incidența
dreptului național care reglementează acest contract de asigurare. Însă, contrar susținerilor
recurentei-pârâte, această lege nu reglementează condiţiile şi limitele în care terţul, care a

62
despăgubit victima unui accident de circulație, se subrogă în locul acesteia pentru a acționa
împotriva asigurătorului de răspundere civilă auto. Legea aplicabilă în acest caz este legea care
guvernează obligația terțului solvens de a despăgubi această victimă, în locul căreia s-a subrogat,
în cauză legea Elvețiană.
În acest cadru, se constată că celelalte critici formulate de reclamantă pornesc de la
premisa greșită că legea română se aplică regresului exercitat de intimata-reclamantă, pentru a
susține că decizia recurată este pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2227 și art. 2210
C. civ., art. 1 alin. 1 din Legea nr. 346/2002 și a clasificării făcute prin anexa nr.1 la Legea nr.
237/2015. Din această perspectivă, recurenta-pârâtă a precizat că instanța de apel, în principal, a
reţinut că regresul exercitat de A. GMA împotriva B. este supus condiţiilor prevăzute de legea
elveţiană, iar, în subsidiar, a reţinut că regresul este permis inclusiv prin raportare la legea
română, făcând trimitere la dispoziţiile art. 2210 C. civ., însă, a apreciat greşit că asigurarea
încheiată între A. GMA şi D. nu este o asigurare de persoane.
Verificând considerentele care fundamentează decizia atacată, se constată că are caracter
supraabundent mențiunea din considerente potrivit căreia „și legea română permite regresul,
reglementând subrogarea asigurătorului în drepturile persoanei prejudiciate, căreia i-a achitat
despăgubirile”, cu trimitere la prevederile art. 2210 C. civ. și art. 320 din Legea nr. 95/2006
privind reforma în domeniul sănătății. Instanța de apel a reținut fără echivoc aspectul „că raportul
dintre persoana prejudiciată D. şi apelanta reclamantă A. GMA SA, respectiv dreptul acesteia
din urmă de a se subroga în drepturile asiguratului său pentru sumele plătite cu titlul de
despăgubire sunt guvernate de legea acestui contract de asigurare, care este legea elveţiană”.
În acest context, instanța de recurs notează că recurenta-pârâtă nu a criticat considerentele din
cuprinsul deciziei recurate referitoare la legea aplicabilă raportului de asigurare dintre A. GMA
şi asiguratul D. (persoana vătămată), prin memoriul de recurs apreciind corectă această statuare.
Așadar, subrogarea asigurătorului elvețian în drepturile creditorului, asiguratul său, se supune
legii elvețiene aplicabile relației lor, iar nu prevederilor art. 2210 C. civ. referitoare la subrogarea
asigurătorului din dreptul naţional. Prin urmare, dreptul de regres se exercită potrivit legii
elvețiene, situație în care nici excepția pe care o instituie art. 2210 C. civ. nu este operabilă în
prezenta cauză. Așadar, este lipsită de relevanță susținerea recurentei-pârâte referitoare la
clasificarea contractului de asigurare dintre A. GMA şi D. ca fiind o asigurare de persoane, prin
raportare la art. 2227 C. civ., art. 1 alin. 1 din Legea nr. 346/2002 și la clasificarea făcută prin
Anexa nr.1 la Legea nr. 237/2015. Acest contract de asigurare nu poate fi clasificat ca fiind o
asigurare de persoane, exceptată de la exercitarea dreptului de regres prin raportare la criteriile
prevăzute de legea română, întrucât nu se poate admite că legea elvețiană guvernează contractul
de asigurare, iar clasificarea acestuia se determină potrivit distincțiilor regăsite în legea română,
neputându-se extrapola prin aplicarea criteriilor de clasificare din legea română unui contract de
asigurare guvernat de o lege străină.
Prin decizia recurată, instanța de apel a reținut că legea elveţiană permite expres regresul,
potrivit art. 72 alin. 1 din Legea federală elveţiană cu privire la Partea generală a dreptului
asigurărilor sociale (ATSG), depusă în extras la filele 239 şi urm. dosar fond, vol. 1. Potrivit
acestei prevederi „în faţa unui terţ care răspunde pentru cazul asigurat, în momentul în care are
loc incidentul, instituţia care acordă prestaţiile sociale intervine în dreptul persoanei asigurate
şi a urmaşilor acestora până la nivelul prestaţiilor legale”.
Același drept de regres este recunoscut şi de prevederile art. 85 alin. 1 lit. a din
Regulamentul CE nr. 883/2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială, potrivit cu
care, „(1)în cazul în care, în temeiul legislaţiei unui stat membru, o persoană beneficiază de
prestaţii ca urmare a unui prejudiciu rezultat din fapte desfăşurate într-un alt stat membru, toate
drepturile instituţiei debitoare faţă de o parte terţă care are obligaţia să furnizeze compensaţii
pentru repararea prejudiciului sunt reglementate de următoarele reguli:a) în cazul în care
instituţia responsabilă de furnizarea prestaţiilor este, în temeiul legislaţiei pe care o aplică,

63
subrogată în drepturile pe care beneficiarul le are împotriva părţii terţe, această subrogare se
recunoaşte de fiecare stat membru”.
Or, în privința dispozițiilor legale din dreptul elvețian aplicabile regresului exercitat de
intimata-reclamantă, recurenta-pârâtă nu a formulat nicio critică de nelegalitate din perspectiva
condiţiilor şi a limitelor în care acest drept se poate exercita, iar considerentele care
fundamentează decizia, din această perspectivă, au intrat în puterea de lucru judecat.
Subsumat motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 5 și 6 C. proc. civ.,
recurenta-pârâtă a susținut că decizia recurată este parţial nemotivată, fiind pronunţată cu
încălcarea art. 425 alin. 1 lit. b) C. proc. civ. sub aspectul considerentului prin care s-a reţinut că
asigurarea încheiată între A. GMA şi D. nu este o asigurare de persoane. A motivat că acest aspect
este relevant din perspectiva excepţiei prevăzute de art. 2210 C. civ., aceea că, în cazul
asigurărilor de persoane, nu este permisă subrogarea asigurătorului în drepturile asiguratului sau
ale beneficiarului asigurării împotriva celor răspunzători de producerea pagubei.
Instanța de recurs reține, în concordanță cu considerentele precedente, că legea aplicabilă
dreptului de regres este legea străină, fiind exclus argumentul recurentei referitor la aplicarea
prevederilor art. 2210 C. civ. român. Așadar, nu prezintă relevanță aspectul dacă asigurarea
încheiată între A. GMA şi D. este o asigurare de persoane clasificată astfel după criteriile
prevăzute de legea română, întrucât acest raport juridic nu este guvernat de legea română.
Considerentele care fundamentează decizia atacată reţin incidența legii elvețiene în privința
dreptului intimatei-reclamante de a se subroga în drepturile asiguratului său pentru sumele plătite
cu titlu de despăgubire, astfel că stabilirea naturii contractului de asigurare guvernat de legea
elvețiană prin prisma criteriilor de clasificare prevăzute de legea română nu este posibilă şi este
lipsită de relevanţă. Prin urmare, vor fi înlăturate și aceste motive de recurs.
Faţă de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. 1 C. proc. civ., Înalta Curte a
respins recursul, ca nefondat.
În temeiul art. 453 C. proc. civ., ca parte căzută în pretenţii, recurenta-pârâtă a fost
obligată la plata cheltuielilor de judecată către intimata-reclamantă, constând în onorariu de
avocat.

DREPT FINANCIAR ŞI FISCAL

1. Acțiune în suspendarea executării dispoziției obligatorii emise la finalul unei inspecții

economico-financiare. Inaplicabilitatea condiției referitoare la achitarea unei cauțiuni,
prevăzută de art. 278 alin. (2) din Codul de procedură fiscală. Necesitatea diferențierii între
regimul juridic al creanțelor bugetare și cel al creanțelor fiscale

Legea nr. 554/2004, art. 14

O.U.G. nr. 94/2011

Cererea de suspendare a executării unei dispoziții obligatorii emise la finalul unei inspecții
economico-financiare nu este supusă îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 278 alin. (2) lit. d)
din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, respectiv de plata unei cauțiuni, acest
text legal impunând obligația consemnării unei cauțiuni numai în cazul cererii având ca obiect
“suspendarea actului administrativ fiscal”. Prin urmare, fiind în discuție o prevedere de excepție
și, implicit, de strictă interpretare, obligația de plată a cauțiunii nu poate fi extinsă și în cazul
cererii de suspendare a executării altor categorii de acte administrative, așa cum este cazul
dispoziției obligatorii emise la finalul unei inspecții economico-financiare, care potrivit
dispozițiilor art. 3 pct. 1 din O.U.G. nr. 94/2011 este un act administrativ financiar.

64
 Faptul că prevederile art. 22 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2011 fac trimitere la dispozițiile
Codului de procedură fiscală doar în ceea ce privește colectarea creanțelor bugetare, căreia i se
aplică regimul juridic reglementat pentru colectarea creanțelor fiscale, iar nu la întregul regim
juridic al acestora – colectarea creanțelor fiscale fiind doar o componentă a acestui regim juridic,
în conținutul căruia intră, de altfel, în accepțiunea art. 1 pct. 2 lit. b) din Codul de procedură
fiscală, și declararea, stabilirea, controlul creanțelor fiscale și soluționarea contestațiilor
împotriva actelor administrative fiscale – întărește concluzia că între întregul regim juridic al
creanțelor bugetare și întregul regim juridic aplicabil creanțelor fiscale nu poate fi pus semnul
egalității.

I.C.C.J., Secţia de contencios administrativ şi fiscal, Decizia nr. 545 din 1 februarie 2022

1. Acțiunea judiciară
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iași – Secţia Contencios Administrativ şi
Fiscal, reclamanta S.C. „A” S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta Direcția Generală Regională a
Finanțelor Publice Iași - Activitatea de Inspecție Economico-Financiară, solicitând instanței ca
prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună, în temeiul art. 14 din Legea contenciosului
administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, suspendarea
executării Dispoziției obligatorii nr. ISR.AIF - 2002/28.05.2021 şi a Raportului de inspecţie
economico-financiară nr. ISR AIF -1997/27.05.2021, ambele emise de instituția pârâtă.
2. Soluţia instanţei de fond
Curtea de Apel Iași – Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, prin sentinţa civilă nr. 120
din 21.07.2021:
- a respins cererea reclamantei de revenire asupra obligației de plată a cauțiunii în cuantum
de 18.813,85 lei, ca neîntemeiată;
- a admis excepția inadmisibilității cererii reclamantei de suspendare a executării
Raportului de inspecție economico-financiară nr. ISR-AIF – 1997/27.05.2021 emis de pârâtă și, în
consecință, a respins acest capăt de cerere;
- a respins cererea reclamantei de suspendare a executării Dispoziției obligatorii nr. ISR
AIF 2002/28.05.2021 emise de pârâtă;
- a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ca
neîntemeiată.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva sentinței a declarat recurs reclamanta S.C. „A” S.R.L., care a solicitat casarea
acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe pentru soluționarea pe fond a cererii
de suspendare.
În motivarea căii de atac, încadrată în drept în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8
C.proc.civ., recurenta a prezentat istoricul litigiului dintre părți și a susținut faptul că prevederile
art. 35 alin. (3) din Normele metodologice privind înființarea, organizarea și funcționarea
inspecției economico-financiare, aprobate prin H.G. nr. 101/2012, statuează în mod expres faptul
că suspendarea executării dispoziției obligatorii se dispune în condițiile Legii contenciosului
administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, iar nu în condițiile Codului
de Procedură Fiscală, acest din urmă act normativ aplicându-se doar în privința colectării
creanțelor bugetare, conform art. 22 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2011. Ca atare, contrar celor
dispuse de prima instanță, nu exista obligația de plată a cauțiunii pentru suspendarea executării
actelor administrative emise la finalizarea inspecției economico-financiare.
În legătură cu îndeplinirea condiției existenței cazului bine justificat, recurenta a susținut
faptul că organele de inspecție economico-financiare nu aveau competența materială de a efectua
controlul finalizat prin dispoziția obligatorie cu privire la care s-a solicitat suspendarea executării.
Astfel, verificarea legalității documentelor justificative utilizate pentru decontarea sumelor

65
acordate de la bugetul de stat pentru transportul subvenționat al beneficiarilor Legii nr. 147/2000
se realizează anterior decontării sumelor în cauză, iar competența de verificare aparține
Ministerului Transporturilor și Infrastructurii, prin Direcția Generală Economică și Buget, potrivit
prevederilor art. 31 din Normele aprobate prin H.G. nr. 2403/2004.
4. Apărările formulate în cauză
Intimata Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași a formulat întâmpinare în
care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
5. Soluția instanței de recurs
Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse
în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat, în limitele și pentru
considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Așa cum s-a precizat la pct. 1 al deciziei de față, recurenta a solicitat instanței de contencios
administrativ, în baza dispozițiilor art. 14 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004,
republicată, cu modificările și completările ulterioare, suspendarea efectelor Dispoziției obligatorii
nr. ISR AIF - 2002/28.05.2021 şi a Raportului de inspecţie economico-financiară nr. ISR AIF -
1997/27.05.2021, ambele emise de instituția intimată, prin care societatea a fost obligată la
restituirea către bugetul de stat a sumei de 5.313.851,73 lei, reprezentând contravaloarea
deconturilor încasate de la bugetul Ministerului Transporturilor și Infrastructurii pentru transportul
beneficiarilor Legii nr. 147/2000 (pensionari), în perioada 01.01.2015 - 31.12.2019.
Prima instanță a respins cererea de suspendare a Raportului de inspecţie economico-
financiară nr. ISR AIF -1997/27.05.2021 ca inadmisibilă, motivat de împrejurarea că nu este vorba
despre un act administrativ, în accepțiunea art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 (soluție
care nu a fost recurată). De asemenea, instanța a respins cererea de suspendare a Dispoziției
obligatorii nr. ISR.AIF - 2002/28.05.2021 pe considerentele că recurenta nu a consemnat cauțiunea
în cuantum de 18.813,85 lei stabilită în sarcina sa de plată și nici nu a probat îndeplinirea condiției
existenței cazului bine justificat.
În ceea ce privește plata cauțiunii, instanța de primă jurisdicție a reținut, în esență, faptul
că obligația de plată a cauțiunii este reglementată de prevederile art. 278 alin. (2) lit. d) din Legea
nr. 207/2015 privind Codul de Procedură Fiscală.
Înalta Curte nu poate împărtăși soluția și raționamentul juridic al Curții de Apel.
Controlul finalizat prin emiterea dispoziției a cărei suspendare se solicită în cauza de față
reprezintă o inspecție economico-financiară efectuată potrivit prevederilor O.U.G. nr. 94/2011
privind organizarea și funcționarea inspecției economico-financiare la operatorii economici. Ca
atare, nu este vorba despre o inspecție fiscală, reglementată de dispozițiile art. 113-133 din Codul
de Procedură Fiscală. În accepțiunea art. 3 pct. 3 din O.U.G. nr. 94/2011, creanța bugetară este
reprezentată de sumele cuvenite bugetului general consolidat, cu excepția celor de natură fiscală.
Suma consemnată în Dispoziția obligatorie nr. ISR AIF - 2002/28.05.2021 reprezintă o creanță
bugetară, iar nu o creanță fiscală.
Cu alte cuvinte, spre deosebire de inspecția fiscală prevăzută de Codul de Procedură Fiscală
care se finalizează prin emiterea unui act administrativ fiscal (ex: decizia de impunere), inspecția
economico-financiară nominalizată de O.U.G. nr. 94/2011 se finalizează prin emiterea unei
dispoziții obligatorii, definită de art. 3 pct. 1 din această reglementare normativă ca fiind un act
administrativ financiar cu caracter individual, emis de Ministerul Finanțelor Publice în activitatea
de inspecție economico-financiară efectuată de structurile de specialitate din cadrul acestuia.
În cuprinsul dispozițiilor art. 35 alin. (3) din Normele metodologice privind înființarea,
organizarea și funcționarea inspecției economico-financiare, aprobate prin H.G. nr. 101/2012, se
precizează în mod expres faptul că suspendarea executării dispoziției obligatorii se poate cere în
temeiul Legii nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.
În atare condiții, contrar celor statuate de prima instanță, cererea de suspendare dedusă
judecății nu este supusă îndeplinirii cerințelor impuse de prevederile art. 278 alin. (2) lit. d) din

66
Legea nr. 207/2015 privind Codul de Procedură Fiscală, respectiv de plata unei cauțiuni. De altfel,
acest text legal impune obligația consemnării unei cauțiuni numai în cazul cererii având ca obiect
“suspendarea actului administrativ fiscal”. Prin urmare, fiind în discuție o prevedere de excepție
și, implicit, de strictă interpretare, obligația de plată a cauțiunii nu poate fi extinsă și în cazul cererii
de suspendare a executării altor categorii de acte administrative, așa cum este cazul dispoziției
obligatorii emise la finalul unei inspecții economico-financiare care, după cum s-a arătat în cele
de mai sus, este un act administrativ financiar.
Un ultim argument îl constituie faptul că prevederile art. 22 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2011
fac trimitere la dispozițiile Codului de Procedură Fiscală doar în ceea ce privește regimul juridic
al colectării creanțelor bugetare cărora li se aplică regimul juridic reglementat pentru colectarea
creanțelor fiscale. Or, această din urmă operațiune este nominalizată în cadrul Titlului VII al
Codului de Procedură Fiscală, intitulat “Colectarea creanțelor fiscale” (art. 152-267), în timp ce
art. 278 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 face parte din Titlul VIII al Codului, intitulat
“Soluționarea contestațiilor formulate împotriva actelor administrative fiscale” (art. 268-281).
Prin urmare, fiind vorba despre o prevedere de excepție, aceasta este de strictă interpretare
și aplicare, dispozițiile Codului de Procedură Fiscală reglementând doar modul de colectare al
creanțelor bugetare, iar nu întregul regim juridic al acestora. În accepțiunea art. 1 pct. 2 lit. b) din
Codul de Procedură Fiscală, “colectarea creanțelor fiscale” reprezintă doar o componentă a
regimului juridic aplicabil acestora, alături de declararea, stabilirea, controlul creanțelor fiscale și
soluționarea contestațiilor împotriva actelor administrative fiscale. În atare condiții, după cum în
mod justificat a evidențiat și societatea recurentă, nu se poate pune semnul egalității între întregul
regim juridic al creanțelor bugetare și întregul regim juridic aplicabil creanțelor fiscale, după cum
a raționat instanța de fond.
În consecință, instanța de control judiciar a apreciat că se impune admiterea recursului,
casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe pentru a se verifica
îndeplinirea condițiilor impuse de art. 14 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004,
republicată, cu modificările și completările ulterioare, respectiv existența cazului bine justificat și
a pagubei iminente.

2. TVA. Refuzul acordării dreptului de deducere. Nelegalitate. Obligația ajustării TVA în

situația desființării contractului de livrare de bunuri. Situația denunțării unilaterale a
contractului.

Codul fiscal (2003), art. 132, 1321 și 133,art. 145 alin. (2) si art. 146 alin. (1)
Directiva 2006/112/CE, art.169 lit.a)
Codul fiscal, art. 138 lit. a) și art. 148 alin. (1) lit. b)

1. În situația în care TVA este aferentă achiziției în România, de către o companie cu sediul
în alt stat al UE, prin folosirea codului de TVA românesc, deținut de sucursala românească a
companiei, a unor echipamente și utilaje livrate pe teritoriul României, dar folosite la realizarea
unor lucrări de construcții în afara UE, reținerea de către organul fiscal, ca motiv al refuzului de
a recunoaște dreptul de deducere a TVA, faptul că nu achizițiile nu au fost în beneficiul
reclamantei și nu au fost destinate folosului operațiunilor sale impozabile, fiind bunuri aparținând
de fapt societății mamă, este nelegală, dreptul de deducere a TVA fiind necesar să fie recunoscut
atât timp cât contribuabilul poate face dovada intenţiei de a utiliza anumite bunuri/servicii
achiziționate pentru desfășurarea de operațiuni care dau drept de deducere.
2. Noțiunea de desființarea contractului care justifică reducerea bazei de impozitare este
definită de punctul 20 alin. 12 din Normele metodologice de aplicare a art. 138 din Codul fiscal
la ca: ”orice modalitate prin care părțile renunță la contract de comun acord sau ca urmare a
unei hotărâri judecătorești sau a unui arbitraj.”

67
 În condiţiile în care legea fiscală nu prevede că denunțarea unilaterală a contractului doar de
către una dintre părţi reprezintă un caz de desființare a contractului în sensul art.138 Cod fiscal,
nu există un temei legal pentru ca organele fiscale să poată obliga intimata la ajustarea bazei
impozabilă şi/sau TVA, deoarece nu este incidentă situaţia-premiză prevăzută de art. 138 lit. a şi
148 din Legea nr. 571/2003.

I.C.C.J., Secţia de contencios administrativ şi fiscal, Decizia nr. 673 din 3 februarie 2022

I. Circumstanțele cauzei
I.1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti –Secţia a VIII-a Contencios
Administrativ şi Fiscal la data de 17.08.2017, sub nr. 6242/2/2017, reclamanta “A” AUSTRIA -
SUCURSALA BUCUREŞTI ROMÂNIA în contradictoriu cu pârâtele DIRECŢIA GENERALĂ
DE ADMINISTRARE A MARILOR CONTRIBUABILI şi DIRECŢIA GENERALĂ DE
ADMINISTRARE A MARILOR CONTRIBUABILI - SERVICIUL SOLUŢIONARE
CONTESTAŢII a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună:
- anularea în parte a Deciziei de impunere nr. F-MC 258/29.06.2016 emisă de pârâta
DGAMC în baza Raportului de inspecţie fiscală nr. F-MC 171/29.06.2016 (prin care aceasta a
stabilit în sarcina reclamantei obligaţii suplimentare de plată de 3.897.651 lei cu titlu de TVA, şi
74.014 lei cu titlu de accesorii), cu privire la următoarele măsuri pe care le consideră nelegale:
a. respingerea dreptului de deducere a TVA în sumă de 1.620.154 lei aferentă achiziţiilor
intracomunitare de bunuri pentru proiectul derulat în Republica Moldova de “A” Austria prin
achiziţii locale din România de bunuri efectuate de societatea “A” AUSTRIA prin intermediul
codului de TVA al sucursalei sale din România (TVA în sumă de 1.157.043 lei), respectiv prin
achiziţii intracomunitare de bunuri, cu livrarea în România, efectuate de societatea “A” AUSTRIA
prin intermediul codului de TVA al sucursalei sale din România (TVA în sumă de 463.111 lei);
b. ajustarea TVA deductibilă în sumă de -2.244.882 lei aferentă avansurilor facturate către
“A” AUSTRIA prin intermediul codului de TVA al sucursalei sale din România de către
prestatoarea de servicii “B” SRL, care nu au fost prestate decât parțial şi pentru care prestatoarea
nu a emis şi nu i-a transmis o factură de stornare a avansurilor;
c. calcularea şi imputarea la plată a accesoriilor de întârziere aplicate la sumele de TVA
contestate de noi prin capătul 1 de cerere (3.865.036 lei din totalul de 3.897.651 lei TVA de plată
stabilită suplimentar).
- anularea Deciziei nr. 15/21.02.2017 emisă de pârâta DGAMC - Serviciul Soluţionare
Contestaţii, prin care i-a fost respinsă ca neîntemeiată plângerea administrativă formulată
împotriva Deciziei de impunere nr. F-MC 258/29.06.2016.
I.2. Soluţia instanţei de fond
Prin sentința civilă nr. 1404 pronunţată în data de 10 aprilie 2019, Curtea de Apel
București - Secţia a VIII-a de Contencios Administrativ şi Fiscal a admis cererea formulată de
reclamanta “A” AUSTRIA – SUCURSALA BUCUREŞTI ROMÂNIA în contradictoriu cu
pârâtele DIRECŢIA GENERALĂ DE ADMINISTRARE A MARILOR CONTRIBUABILI şi
DIRECŢIA GENERALĂ DE ADMINISTRARE A MARILOR CONTRIBUABILI –
SERVICIUL SOLUŢIONARE CONTESTAŢII, a anulat Decizia nr. 15/21.02.2017 emisă de
ANAF- Direcţia Generală de Administrate a Marilor Contribuabili – Serviciul de Soluţionare
Contestaţii, a anulat în parte Decizia de impunere nr. F-MC 258/29.06.2016 emisă de DGAMC în
baza raportului de inspecţie fiscală nr F-MC nr 171/29-06-2016 cu privire la următoarele măsuri:
- respingerea dreptului de deducere TVA în sumă de 1.620.154 lei aferentă achizițiilor
intracomunitare de bunuri pentru proiectul derulat în Rep. Moldova de “A” Austria;
- ajustarea TVA deductibilă în sumă de -2.244.882 lei aferentă avansurilor facturate de
către prestatoarea de servicii “B” SRL către “A” Austria;

68
 - calcularea şi imputarea la plată a accesoriile de întârziere aplicate la sumele TVA anterior
menționate.

I.3. Cererea de recurs

Împotriva Sentinței civile nr. 1404 din data de 10 aprilie 2019 a Curţii de Apel București
- Secţia a VIII-a de Contencios Administrativ şi Fiscal a declarat recurs pârâta Direcția Generală
de Administrare a Marilor Contribuabili, încadrând în drept criticile sale în dispozițiile art. 488
alineat 1 pct. 8 Cod procedură civilă, solicitând casarea sentinței recurate în sensul respingerii
acțiunii intimatei-reclamante, ca neîntemeiată.
În motivarea recursului, recurenta–pârâtă a invocat încălcarea 138 lit. a), art. 145, art. 146,
art. 1472, art. 148 alin. 1) lit b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările si
completările ulterioare și pct. 49 din HG 44/2004 din Normele metodologice, susținând că
organele de inspecție fiscale nu au admis dreptul de deducere al TVA exercitat prin decontul de
TVA de către intimata-reclamanta pentru achizițiile de utilaje efectuate de societatea mamă,
utilizate de aceasta din urma pentru realizarea de operațiuni impozabile în Republica Moldova la
care intimata-reclamanta nu a participat, întrucât achizițiile nu au fost în folosul operațiunilor
impozabile ale sucursalei din România, fiind astfel încălcate prevederile art. 145 alin. (2) din Legea
nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările si completările ulterioare.
I.3.1. Cu privire la respingerea dreptului de deducere a TVA în sumă de 1.620.154 lei
aferentă achizițiilor intracomunitare de bunuri pentru proiectul derulat în Republica Moldova de
“A” Austria, recurenta a arătat că soluţia reţinută de prima instanţă încalcă prevederile art. 145
alin. (2) si art. 146 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, cu modificările si completările ulterioare,
întrucât din analiza acestor dispoziții rezultă fără putință de tăgadă faptul că exercitarea dreptului
de deducere a TVA de către o persoană impozabilă este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a
condițiilor ca achiziţiile să fie efectuate în beneficiul persoanei impozabile, respectiv să fie
destinate utilizării în folosul operaţiunilor sale impozabile. Astfel, simpla deţinere a unei facturi
nu echivalează cu existența dreptului de deducere a TVA, întrucât persoana respectivă are obligaţia
să dovedească că bunurile au fost achiziţionate în folosul operaţiunilor sale impozabile.
Recurenta susține că în mod legal s-a constatat de către organul fiscal faptul că intimata-
reclamanta a dedus TVA aferentă unor achiziţii ce nu au fost în beneficiul său și nu au fost destinate
folosului operaţiunilor sale impozabile, aceste achiziţii nefiind înregistrate în
patrimoniul/contabilitatea intimatei-reclamante în calitatea sa de sucursală și fiind bunuri
aparținând de fapt societăţii mamă.
Precizează recurenta că Directiva 2008/9/CE a fost transpusă în prevederile art. 1472 din
Codul fiscal aprobat prin Legea nr. 571/2003 cu modificările și completările ulterioare, iar din
interpretarea acestor prevederi legale rezultă caracterul nelegal al soluţiei primei instanţe, întrucât
pentru livrările de bunuri sau prestările de servicii realizate de societatea mamă la care sediul fix,
în speţă, sucursala de pe teritoriul României nu participă se consideră că persoana impozabilă “A”
Austria nu este stabilită în România pentru respectivele operaţiuni, în consecinţă neavând nici
obligaţia de a se înregistra în scopuri de TVA în România pentru astfel de activităţi.
Recurenta învederează că „A”Austria AG nu a avut în România un “sediu fix”, în sensul
prevederilor Titlului VI - Taxa pe valoarea adăugată din Codul fiscal, pentru achiziţiile de utilaje
efectuate din România destinate „exportului temporar” în Moldova pentru realizarea unor
lucrări/prestări pe teritoriul acestui stat la care intimata-reclamanta nu a participat.
Aceste achiziţii din România se puteau efectua pe codul de TVA atribuit de autorităţile din
Austria, societatea putând astfel solicita rambursarea taxei in conformitate cu prevederile
Directivei 2008/9/CE și prevederile art. 1472 alin.(1) din Codul fiscal aprobat prin Legea nr.
571/2003.
Recurenta susține că, în ceea ce priveşte achiziţiile intracomunitare, intimata-reclamanta
nu a depus documente privind modul de realizare a acestor achiziţii. Astfel, dispoziţiile art. 145 și

69
art. 146 din Codul fiscal prevăd ca și condiţii că pentru exercitarea dreptului de deducere a TVA
de către o persoană impozabilă, ca achiziţiile aferente cărora se deduce TVA sa fie efectuate în
beneficiul persoanei impozabile, respectiv sa fie destinate utilizării in folosul operaţiunilor sale
taxabile.
Astfel, prin soluţia pronunţată prima instanţă în mod nelegal nu a ţinut cont de faptul că
însăși intimata-reclamanta a precizat că achiziţiile nu au fost în beneficiul său și că ea nu a
participat la realizarea operaţiunilor din Moldova.
I.3.2. Cu privire la ajustarea TVA deductibilă în sumă de -2.224.S32 lei aferentă
avansurilor facturate de către prestatoarea de servicii “B” SRL către “A” Austria, recurenta
invocă încălcarea de către instanța de fond a art. 138 lit. a) și art. 148 alin. (1) lit. b) din Legea nr.
571/2003 privind Codul Fiscal, cu modificările si completările ulterioare.
Susține recurenta că, în baza contractului de prestări servicii nr. 6/13.02.2014 încheiat cu
prestatorul “B” S.R.L., intimata-reclamantă în calitate de beneficiar a primit facturi cu TVA de la
prestator aferente avansurilor contractate. Ulterior, în 12.05.2015 intimata-reclamantă, din postura
de lider al asocierii, a denunţat contractul încheiat cu „B” -S.R.L., urmând a recupera în instanţă
restul de avans aflat in sold la 31.08.2015, respectiv 11.598.555 lei din care suma TVA dedusă
este de 2.244.882 lei. Astfel, pentru această ultimă sumă trebuia efectuată ajustarea în minus a
TVA dedusă cu această sumă de 2.244.882 lei pe motiv că serviciile achitate în avans nu mai
urmau a fi prestate, potrivit cu prevederile art. 148 alin.(1) din Codul fiscal.
Menționează recurenta că, la data încetării contractului de prestări servicii nr. 6/13.02.2014,
ca urmare a denunțării, intimata-reclamantă, în calitate de beneficiar avea obligaţia să ajusteze
TVA dedusă aferentă avansurilor facturate, pentru care la data încetării contractului nu erau
prestate serviciile achitate in avans. Atât in procedura administrativă, cât și în fața primei instanţe
intimata-reclamantă nu a negat suma TVA de 2.244.882 lei cu care trebuia să diminueze TVA
dedusă inițial, ba chiar a precizat-o în nota explicativă, dar a susţinut că, întrucât prestatoarea nu a
emis factura cu valorile înscrise cu semnul minus nu a putut efectua ajustarea, neexistând prevederi
fiscale care să o oblige să ajusteze TVA din proprie inițiativă.
În opinia recurentei, din analiza punctului 20 alin. (2) din normele metodologice de punere
în aplicare a art. 138 din Codul fiscal, rezultă faptul că beneficiarul are obligaţia/dreptul să ajusteze
dreptul de deducere exercitat iniţial, obligaţia/dreptul furnizorului fiind prevăzută separat, la alin.
(1). Astfel, neîndeplinirea unei obligaţii legale nu poate fi motivată prin invocarea neîndeplinirii
de către o altă persoană a unei alte obligaţii fiscale.
Recurenta susține că prin art. 1512 alin. (1) din Legea n. 571/2003, legiuitorul
reglementează răspunderea fiscală ca fiind atât individuală cât și solidară, fapt ce demonstrează că
și în condiţiile în care furnizorul nu ar fi emis factura de stornare a avansului beneficiarului
intimata-reclamanta avea obligaţia să ajusteze taxa dedusă iniţial.
În ceea ce priveşte data la care această ajustare trebuia efectuata, prin extinderea
interpretării prin analogie, atât din normele metodologice de aplicare a prevederilor art. 148 din
Codul fiscal, dar și din prevederile art. 1341 si art.1342 referitoare la exigibilitatea TVA, reiese
indubitabil că aceasta este data la care a avut loc evenimentul care generează ajustarea.
Astfel, ca regulă generală, exigibilitatea taxei intervine la data la care are loc faptul
generator, iar faptul generator intervine la data livrării bunurilor sau la data prestării serviciilor,
ceea ce înseamnă că exigibilitatea taxei intervine la data prestării serviciilor. Emiterea facturii
determină intervenirea exigibilităţii taxei înainte de naşterea faptului generator (de data prestării
serviciilor) doar în situaţia în care factura este emisă înainte de prestarea serviciilor. Extinzând
aplicarea acestor prevederi legale asupra cauzei de față, respectiv asupra datei la care intervine
obligaţia ajustării taxei deduse iniţial, rezultă că emiterea facturii de către furnizor ar determina
exigibilitatea taxei la data emiterii facturii numai în situaţia în care această factură este emisă
înainte de apariţia evenimentului ce determină ajustarea (de data încetării contractului), în lipsa

70
facturii sau a emiterii acesteia după data încetării contractului data la care trebuie făcută ajustarea
taxei fiind data încetării contractului.
În ceea ce priveşte argumentele primei instanţe prin care a respins apărările DGAMC cu
privire la modalitatea de interpretare a art. 1276 Cod Civil, în mod nelegal prima instanţă a reţinut
că organul fiscal nu poate avea competența îndeplinirii sau nu a condițiilor în care poate opera
denunţarea unilaterală a contractelor, instanţa reținând și existența dosarului nr. 23901/3/2015.
Astfel, prima instanţă în mod nelegal a reţinut că până la soluţionarea definitivă a acestui litigiu
care are ca obiect și constatarea executării defectuoase a lucrărilor de către prestator, inclusiv
obligarea la restituirea unei părți din avansul plătit de către intimata-reclamanta nu sunt îndeplinite
condițiile prevăzute de art. 138, în sensul desfiinţării de comun acord a contractului sau ca urmare
a unei hotărâri judecătoreşti.
În opinia recurentei, denunţarea unilaterală a contractului produce aceleaşi efecte ca
desfiinţarea contractului. Astfel, din interpretarea art. 1276 Codul civil, rezultă faptul că
denunţarea unilaterală a contractului este dreptul uneia dintre părți-recunoscut prin contract sau,
în lipsa prevederilor contractuale, prin lege, de care acesta poate uza în condiţiile clauzelor
contractuale/prevederilor legale. Astfel, din momentul în care intimata-reclamantă a denunţat
unilateral contractul, acest comportament a dus la desfiinţarea contractului.
I.3.3. Recurenta invocă art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, cu
modificările si completările ulterioare, susținând că, în mod nelegal prima instanţă a admis și
capătul de cerere privind calcularea și imputarea la plată a accesoriilor de întârziere la sumele
reprezentând TVA.
I.4. Apărările formulate în cauză
Împotriva recursului promovat de pârâtă, a formulat întâmpinare intimata –reclamantă “A”
Austria – Sucursala București România, solicitând respingerea, ca nefondat, a recursului şi
menținerea sentinței recurate, ca temeinică şi legală.
În motivare, intimata –reclamantă a arătat următoarele:
- Cu privire la pretinsa greşită interpretare şi aplicare de către judecătorul fondului a
prevederilor art. 145 alin. 2, art. 146 alin. 2 lit. a şi b art. 1472 din Codul fiscal (Legea nr. 571/2003)
şi ale punctului 49 din Normele Metodologice (HG. nr. 44/2004), în ceea ce priveşte recunoaşterea
dreptului de deducere a TVA în sumă de 1.620.154 lei aferentă achiziţiilor intracomunitare de
bunuri pentru proiectul derulat de “A” Austria în Republica Moldova, reclamanta-intimată solicită
respingerea acestor critici.
Susține intimata că este greșită opinia recurentei-pârâte în sensul că intimata-reclamantă
“A” AUSTRIA - SUCURSALA BUCUREŞTI ROMÂNIA a formulat în nume propriu acţiunea
civilă, la fel ca şi cererea de rambursare a TVA, considerând că firma-mamă, “A” Austria nu îşi
putea exercita dreptul la rambursarea TVA pe calea completării şi depunerii formularului 300 -
Decontul de TVA.
În opinia intimatei, posibilitatea/dreptul “A” Austria de a formula cererea de rambursare a
TVA prin intermediul sucursalei rezultă din însăși instituția reprezentării fiscale, recunoscută şi în
jurisprudența comunitară, sens în care invocă hotărârea CJUE pronunțată în cauza C-323/12, E-
On împotriva ANAF, pe care pârâtă o invocă în favoarea sa în întâmpinare.
- Cu privire la critica recurentei referitoare la faptul că sucursala din România nu a
participat la proiectul derulat de firma-mamă în Republica Moldova, intimata susține că acest
argument porneşte de la o interpretare greşită a naturii juridice a decontului de TVA înregistrat
sub nr. INTERNT-78514217-2015 la data de 25.09.2015, recurenta apreciind în continuare că
decontul a fost formulat de către sucursală pentru exercitarea propriului său drept la rambursarea
TVA, iar cu numele şi pe seama firmei-marnă, la nivelul codului de înregistrare în scopuri de TVA,
atribuit de autorităţile fiscale din România.
Intimata susține că principalul efect fiscal al înregistrării sucursalei şi al atribuirii unui cod
de înregistrare fiscală l-a reprezentat acela că începând cu data de 31.05.2005 a devenit obligatoriu

71
pentru “A” Austria să se identifice exclusiv prin intermediul codului fiscal atribuit sucursalei în
toate operaţiunile comerciale derulate în România şi care au generat în sarcina sa obligaţia de a
colecta TVA sau de a achita TVA. “A” Austria îşi putea exercita dreptul de deducere a TVA
recunoscut conform art. 145 alin. 2 din Legea 571/2003, aferent achiziţiilor de utilaje, numai prin
intermediul decontului de TVA depus de reclamantă.
Începând din data de 31.05.2005 “A” Austria a completat şi a depus declaraţii fiscale de
TVA la autorităţile fiscale din România, în cadrul cărora au fost reflectate toate operaţiunile care
din perspectiva TVA au locul în România.
Susține intimata că este nefondat argumentul recurentei care apreciază că legea fiscală nu
recunoaşte posibilitatea substituirii sucursalei în dreptul la rambursarea TVA al societăţii mamă,
concluzionând că decontul de TVA cu opţiune de rambursare sub nr. INTERNT-78514217-2015
nu putea fi depus decât de Sucursală şi doar pentru deducerea TVA aferentă activităţilor economice
în care s-a implicat în nume propriu, prin afectarea patrimoniului şi capitalului Sucursalei, iar
firma-mamă având posibilitatea rambursării TVA doar pe calea formulării unei cereri de
rambursare, în aplicarea disp. art. 1472 din Legea 571/2003 şi a Directivei 2008/9/CE.
- Cu privire la susţinerea recurentei că pentru achiziţiile de echipamente şi utilaje livrate
pe teritoriul României, dar folosite la proiectul din Rep. Moldova firma-mamă ar avea dreptul de
a-și exercita dreptul de rambursare a TVA doar în conformitate cu prevederile Directivei
2008/9/CE, intimata susține
că “A” Austria AG nu a avut în România un „sediu fix", în sensul prevederilor Titlului VI - Taxa
pe valoarea adăugată din Codul fiscal pentru achiziţiile de utilaje efectuate din România destinate
„exportului temporar" în Moldova pentru realizarea unor lucrări / prestări pe teritoriul acestui stat
la care intimata-reclamantă nu a participat.
Aceste achiziţii din România se puteau efectua pe codul de TVA atribuit de autorităţile din
Austria, societatea putând astfel solicita rambursarea taxei în conformitate cu prevederile
Directivei 2008/9/CE şi prevederile art. 1472 alin. (1) din Codul fiscal aprobat prin Legea nr.
571/2003.
Intimata susține că în cauză erau de strictă interpretare şi aplicare dispoziţiile art. 153 alin.
5 din Legea 571/2003, iar persoana impozabilă nestabilită în România şi neînregistrată în scopuri
de TVA în România, care intenţionează să efectueze o achiziţie intracomunitară de bunuri pentru
care este obligată la plata taxei conform art. 151, are obligaţia de a solicita înregistrarea în scopuri
de TVA în România, obligaţie care i-ar fi revenit şi “A” Austria, cu ocazia achiziţiilor
intracomunitare efectuate în perioada supusă inspecţiei fiscale.
Intimata invocă aplicarea pct. 66 alin. 5 din Normele metodologice de aplicare a Codului
fiscal și susține că în cazul de faţă era imposibil ca firma-mamă să mai obţină un nou cod de TVA
în România, în condiţiile în care deja avea atribuit de către Ministerul Finanţelor din România un
Cod de înregistrare în scopuri de TVA încă din anul 2005, dobândit cu ocazia înregistrării
Sucursalei sale din România. Faţă de aceste dispoziții imperative privind obligaţia de înregistrare
în scopuri de TVA, opinia ANAF, conform căreia “A” Austria ar fi putut achiziţiona bunurile prin
folosirea direct a codului său de TVA din Austria este contrară prevederilor Codului fiscal.
- Primul motiv de recurs este fundamentat pe ipoteza greşită potrivit căreia decontul de
TVA aparţine sucursalei, dar care nu are dreptul la rambursarea TVA în sumă de 1.620.154 lei, iar
firma-mamă deşi este îndreptăţită să solicite rambursarea sumei de 1.620.154 lei cu titlu de TVA,
îşi poate exercita acest drept în conformitate cu prevederile Directivei 2008/9/CE şi prevederile
art. 1472 alin. (1) din Codul fiscal (prin formularea unei cereri de rambursare a TVA, prin folosirea
codului de înregistrare în scopuri de TVA din Austria).
Argumentul invocat de recurentă contravine şi Directivei 2008/9/CE, Codului fiscal ce
transpune în legislaţia naţională prevederile Directivei 2008/9/CE, precum şi poziţiei oficiale a
Ministerului Finanţelor Publice, comunicată prin adresa nr. 13427/13.04.2017, emisă ca răspuns
la adresa nr. 64843/24.08.2016.

72
 - Cu privire la pretinsa „nedovedire" pe baza de documente a modului în care au fost
realizate achiziţiile de echipamente şi utilaje, având locul livrării în România, intimata susține că
a făcut dovada realităţii tuturor achiziţiilor intracomunitare prin documentele depuse la dosarul
cauzei, aspect ce rezultă și din considerentele Raportului de Inspecţie Fiscală, din care reiese că
echipei de control i-au fost puse la dispoziţie de către societate toate documentele justificative
solicitate:
Mai mult de atât, pe baza înscrisurilor prezentate de reclamantă, organele fiscale au
constatat o serie de neconcordanţe şi au dispus luarea unor masuri privind corectarea declaraţiilor
fiscale, aplicând totodată şi o sancţiune contravenţională în valoare de 1.000 Iei
În consecinţă, nu putem vorbi despre lipsa documentelor justificative sau omisiunea
reclamantei de a pune la dispoziţia organelor fiscale sau a instanţei de judecată a tuturor
documentelor pe care le deţinem în legătura cu efectuarea achiziţiilor intracomunitare care au făcut
obiectul inspecţiei fiscale.
- Cu privire la al doilea motiv de recurs, prin care recurenta-pârâtă invocă o greşită
interpretare şi aplicare a prevederilor art. 138 lit. a) şi ale art. 148 alin. 1 lit. b) din Codul fiscal, în
sensul că taxa pe valoarea adăugată dedusă iniţial pentru avansurile achitate de către “A” Austria
către prestatorul „B” SRL în baza Contractului nr. 6/13.02.2014 ar fi trebuit să fie ajustată, în
minus, de către societate în momentul imediat următor în care a intervenit denunţarea unilaterală
a acestui contract, intimata susține că acesta are la bază o greşită interpretare a împrejurărilor de
fapt şi de drept referitoare la modalitatea de încheiere, derulare şi încetare a contractului nr.
6/13.02.2014.
În opinia intimatei, în mod corect a stabilit prima instanţă că nu este îndeplinită condiţia
imperativă a „desfiinţării contractului”, în sensul în care această operaţiune juridică este definită
de punctul 20 din Normele metodologice de aplicare a art. 138 din Codul fiscal la alin. 12 în sensul
art. 138 lit. a) și b) din Codul fiscal desfiinţarea unui contract reprezintă orice modalitate prin care
părțile renunţă la contract de comun acord sau ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti sau a unui
arbitraj.
În condiţiile în care legea nu prevede că denunţarea unilaterală a contractului doar de către
una dintre părţi nu reprezintă un caz de desfiinţare a contractului, nu există niciun temei legal
pentru ca organele fiscale să o poată obliga să ajusteze baza impozabilă şi/sau TVA, deoarece nu
este incidentă situaţia-premiză prevăzută de art. 138 lit. a şi 148 din Legea nr. 571/2003.
Arată intimata că nu este incidentă nici situația premisă a unei renunţări amiabile la contract
deoarece prestatorul “B” SRL nu a fost de acord cu denunţarea contractului, motiv pentru care la
data de 26.05.2015 asocierea “A”, “C” m.b.h., “D” S.A. “E”S.R.L a chemat în judecată pe prestator
pentru a solicita instanţei de judecată să constate executarea defectuoasă a lucrărilor de către
prestator şi obligarea acestuia la restituirea unei părţi din avans, formându-se dosarul nr.
23901/3/2015 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, nesoluţionat până în prezent, în care s-a
formulat şi o cerere reconvenţională. Ca atare, nu este incident cazul premisă al unei hotărâri
judecătoreşti de desfiinţare a contractului, dosarul nefiind soluţionat până în prezent printr-o
decizie definitivă.
Susține intimata că măsura organelor fiscale este nelegală, deoarece este dată cu ignorarea
procedurii fiscale, care condiţionează obligaţia de ajustare a TVA de către “A” AUSTRIA -
SUCURSALA BUCUREŞTI ROMÂNIA de emiterea în prealabil de către furnizorul “B” SRL a
unei facturi prin care să ajusteze baza de impozitare aferentă avansului facturat iniţial prin cele 4
facturi de avans.
În acest sens, intimata invocă punctul 20 din Normele metodologice, date în aplicarea art.
138 din Codul fiscal din care, în opinia sa, rezultă că înainte ca intimata-reclamantă să îşi ajusteze
valoarea TVA dedusă iniţial pe baza celor 4 facturi de avans emise de “B” SRL, este obligatoriu
să cunoască mai întâi valoarea cu care se va fi ajustat baza impozabilă, lucru care s-ar întâmpla

73
doar în momentul în care “B” SRL ar emite o factură de ajustare a bazei impozabile, pe care să o
comunice apoi și intimatei.
În consecinţă, în opinia intimatei, este lipsită de temei legal susţinerea pârâtei DGAMC-
Serviciul Soluţionare Contestaţii în sensul că „obligaţia furnizorului este prevăzută separat de
obligaţia beneficiarului de a-şi ajusta dreptul de deducere a TVA". Apreciază intimata că această
ordine în operaţiunea de ajustare (emiterea facturii de ajustare a bazei de impozitare şi a valorii
TVA aferente de către “B” SRL înainte ca intimata-reclamantă să procedeze la ajustare la rândul
său este în spiritul principiului neutralităţii TVA. În măsura în care prestatorul a colectat de la
societatea intimată TVA aferentă celor 4 facturi de avans, dreptul de deducere exercitat de
intimata-reclamantă pentru aceeaşi sumă de TVA nu a adus nicio atingere/niciun prejudiciu
bugetului de stat. Atâta vreme cât TVA colectată de “B” SRL nu va fi corectat de aceasta prin
emiterea unei facturi de stornare a avansurilor încasate, obligarea reclamantei la ajustarea sumei
de TVA deduse cu - 2.244.382 lei prin Decizia de impunere este inechitabilă, fiind de natură să
afecteze poziţia fiscală a reclamantei, prin ajustarea TVA-ul dedus, în vreme ce poziţia fiscală a
emitentului facturilor respective nu este modificată în corespondenţă.
Intimata invocă în acest sens şi Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauzele
conexate C-660/1B şi C-661/16, Hnanzamt Dachau împotriva Achim Kollroft şi Finanzamt
Goppingen împotriva Erich Wirtl, conform căreia:
În condiţiile în care până în prezent nu există un consens între intimata-reclamantă şi
prestatoarea “B” S.R.L., iar eventuala creanţă faţă de această terţă societate, constând în valoarea
avansului şi a TVA care trebuie să fie restituită nu este certă şi exigibilă, neavând vreo relevanţă
fiscală faptul că intimata a solicitat recuperarea avansului rămas în sold, atâta vreme cât nu se
cunoaşte soluția instanţei de judecată, nu există niciun fundament legal pentru ca organele fiscale
să considere că incidentă situaţia prevăzută de art. 138 lit. A din Codul fiscal pentru a fi obligată
la ajustarea TVA cu -2.244.882 lei.
- Cu privire la al treilea motiv de recurs, prin care recurenta-pârâtă critică soluţia instanţei
de fond cu privire la anularea obligaţiei de plată a accesoriilor de întârziere aplicate de organele
fiscale la sumele de TVA pentru care a fost respins dreptul la deducere în mod nelegal, intimata
solicită ca, în cazul în care vor fi respinse primele două motive de recurs sp fie respins ca nefundat
și acest motiv distinct.
I.5. Răspunsul la întâmpinare
Recurenta – pârâtă Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili nu a formulat
răspuns la întâmpinarea depusă de intimata–reclamantă.
II. Procedura de soluționare a recursului
Cu privire la examinarea recursului în completul filtru
În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr.212/2018 dispoziţiilor
art. 20 din Legea nr.554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare
a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art.493 Cod procedură civilă, este incompatibilă cu
specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin
Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act
de hotărârea Plenului judecătorilor Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a
recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art.493 Cod procedură civilă, este incompatibilă cu
specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.
Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin.(2) și art. 201 din Codul
de procedură civilă, astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin.(3), raportat la art.
XV din Legea nr.2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum
şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă și
dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătoreşti, prin

74
Rezoluţia preşedintelului completului învestit cu soluţionarea dosarului s-a fixat primul termen
pentru judecata recursului la data de 8 februarie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
III. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor
art.496-499 din Codul de procedură civilă.
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele
de casare invocate şi de apărările din cuprinsul întâmpinării, Înalta Curte constată că recursul
declarat de pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili este nefondat, în
considerarea următoarelor argumente:
Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că deşi recurenta a încadrat motivele de recurs în
art. 488 alin.1 pct. 8 Cod procedură civilă, în realitate prin criticile formulate recurenta reia
constatările organelor de control și susține legalitatea acestora, fără a se raporta în mod direct și
concret la cele reținute de instanța de fond și fără a tinde a dezvolta nelegalitatea modului de
aplicare și interpretare a legii de către instanță.
Potrivit art. 483 C.proc.civ.: „(3) Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept
aplicabile.”
De asemenea, potrivit art. 486 C.proc.civ.: „Cererea de recurs va cuprinde următoarele
menţiuni: d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după
caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat;”
Potrivit art. 488 alin (1) C.proc.civ.: „(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru
următoarele motive de nelegalitate: (...)”.
Din textele de lege enunţate reiese că recursul urmăreşte să supună instanţei de recurs doar
examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, ceea ce presupune
realizarea doar a unui control de legalitate cu privire la hotărârea atacată, fără a se putea reaprecia
starea de fapt stabilită de instanţa de fond, şi, în mod implicit, fără a se putea reanaliza probele,
întrucât reanalizarea probelor implică reanalizarea situaţiei de fapt.
În acest sens, Înalta Curte reţine că dezvoltarea motivelor de recurs implică determinarea
de către recurent, în concret, a greşelilor imputate instanţei de fond, însă nu a oricăror greşeli, ci
doar a celor care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute la art. 488 alin (1)
C.proc.civ., şi aceasta întrucât casarea hotărârii atacate poate fi atrasă doar de acele nelegalităţi
care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute expres de acest articol, şi nu de orice
nemulţumire a părţii.
În situaţia dedusă judecăţii, motivele de casare invocate pot fi încadrate
numai parțial în motivele de casare expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile art.488 alin.1 Cod
procedură civilă, parte din aspectele de ordin faptic invocate de către recurentă ca justificare a
conduitei sale neantamând critici legate de greşita aplicare a normelor de drept material.
În dezvoltarea motivelor de recurs, sub o serie de aspecte, recurenta nu face altceva decât
să îşi exprime nemulţumirea faţă de soluţia pronunţată, fără însă a arăta, în mod concret, în ce
măsură instanța nu ar fi respectat prevederile legale prin raportare la obiectul cauzei, ci doar
reiterând constatările organelor fiscale, fără însă a arăta, în mod concret, care sunt acele prevederi
legale nerespectate de către instanța de fond şi în ce măsură nu ar fi respectate astfel de prevederi
legale, nefiind dezvoltate motive de nelegalitate care să poată fi încadrat în prevederile art. 488
alin (1) C.proc.civ..
În raport de situaţiile limitative în care trebuie să se încadreze motivele de recurs, Curtea
nu poate analiza nelegalitatea hotărârii atacate doar pentru simplul fapt că recurenta susține cu
caracter general o atare nelegalitate, fără a se arăta, în mod clar şi concret, care prevederi legale ar
fi nesocotite de către instanța de fond.
În calea de atac a recursului, exercitată în condițiile art.20 din Legea nr.554/2004, instanța
de control judiciar nu are posibilitatea de a analiza cauza sub toate aspectele, ci trebuie să respecte

75
aceleași exigențe impuse recursului prin Codul de procedură civilă, având în vedere norma de
trimitere din art.28 din Legea nr.554/2004.
Prin urmare, criticile extensive ale recurentei vor fi analizate în continuare numai în măsura
în care acestea dezvoltă motive de nelegalitate care să poată fi încadrat în prevederile art. 488 alin
(1) pct.8 C.proc.civ..
În limitele deduse judecăţii în prezentul recurs, astfel cum au fost acestea mai sus
clarificate, Înalta Curte reţine că sunt nefondate criticile recurentei după cum urmează:
III.1. Este nefondat primul motiv de recurs, prin care recurenta critică în esență recurenta
critică sentința pronunțată de prima instanță prin prisma încălcării prevederilor art. 145 alin. (2) si
art. 146 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, cu modificările si completările ulterioare, cu privire la
respingerea dreptului de deducere a TVA în sumă de 1.620.154 lei aferentă achizițiilor
intracomunitare de bunuri pentru proiectul derulat în Republica Moldova de “A” Austria prin
achiziţii efectuate de societatea “A” AUSTRIA prin intermediul codului de TVA al sucursalei sale
din România: TVA în sumă de 1.157.043 lei aferentă achiziţiilor din România, şi TVA în sumă de
463.111 lei aferentă achiziţiilor din alte state membre ale UE.
Sintetizând motivele de recurs dezvoltate de recurentă sub acest aspect, Înalta Curte reţine că
în esență se critică soluția pronunțată de prima instanță reiterându-se legalitatea celor constatate de
organele fiscale sub următoarele aspecte:
III.1.1. Intimata-reclamanta a dedus TVA aferentă unor achiziţii ce nu au fost în beneficiul
său și nu au fost destinate folosului operaţiunilor sale impozabile, aceste achiziţii nefiind
înregistrate în patrimoniul/contabilitatea intimatei-reclamante în calitatea sa de sucursală și fiind
bunuri aparținând de fapt societăţii mamă.
III.1.2. “A” Austria AG nu a avut în România un “sediu fix”, în sensul prevederilor Titlului
VI - Taxa pe valoarea adăugată din Codul fiscal, pentru achiziţiile de utilaje efectuate din România
destinate „exportului temporar” în Moldova pentru realizarea unor lucrări/prestări pe teritoriul
acestui stat la care intimata-reclamanta nu a participat. Aceste achiziţii din România se puteau
efectua pe codul de TVA atribuit de autorităţile din Austria, societatea putând astfel solicita
rambursarea taxei in conformitate cu prevederile Directivei 2008/9/CE și prevederile art. 1472
alin.(1) din Codul fiscal aprobat prin Legea nr. 571/2003.
III.1.3. Intimata-reclamantă nu a depus documente privind modul de realizare a acestor
achiziţii, achiziţiile nu au fost în beneficiul său și aceasta nu a participat la realizarea operaţiunilor
din Moldova, nefiind îndeplinite cumulativ condițiile ca achiziţiile să fie efectuate în beneficiul
persoanei impozabile, respectiv să fie destinate utilizării în folosul operaţiunilor sale impozabile.
Din încadrarea acestor critici în motivele de nelegalitate prevăzute de art.488 alin.1 pct.8
C.proc.civ. rezultă că se critică greșita aplicare și interpretare a prevederilor art. 145 alin. (2), art.
146 alin. (1) și art.1472 din Legea nr. 571/2003 sub aspectul dreptului reclamantei de deducere a
TVA din prisma îndeplinirii sau nu a condiţiilor legale de fond şi de formă și al modalității în care
dreptul de deducere TVA pentru achiziţiile de bunuri aferente proiectului din Republica Moldova
a fost exercitată prin utilizarea codului de TVA din Romania atribuit Sucursalei, RO 17640195.
Situaţia de fapt stabilită de instanța de fond ținând seama și de raportul de expertiză efectuat
în cauză şi răspunsul transmis sub nr. 13427/13.04.2017 de către ANAF către Taxhouse SRL cu
privire la regimul fiscal al deducerilor privind proiectul derulat în Rep. Moldova (fila 124-126 vol
2), situație de fapt care nu formează obiectul revizuirii în calea de atac a recursului, care vizează
doar motive de nelegalitate, este aceea că societatea reclamantă a efectuat achiziţii de bunuri
comunitare şi extracomunitare (iniţial, în România) în vederea derulării proiectului din Republica
Moldova, iar aceste achiziţii de utilaje au fost destinate utilizării în folosul operațiunilor rezultate
din activităţi economice pentru care locul livrării/prestării se consideră ca fiind în străinătate (în
Republica Moldova).
Potrivit art. 145 alin 2 lit a şi b Cod fiscal, „orice persoană impozabilă are dreptul să deducă
TVA aferentă achiziţiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării, printre altele, în folosul: a)

76
operaţiunilor taxabile; b) operațiunilor rezultate din activităţi economice pentru care locul
livrării/prestării se consideră ca fiind in străinătate, dacă taxa ar fi deductibilă în cazul în care
aceste operaţiuni ar fi fost realizate in Romania.”
Aşadar, acordarea dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată în condițiile art. 145
alin 2 lit. b Cod fiscal este condiţionată de îndeplinirea a două seturi de condiții:
- pe de o parte, de îndeplinirea cerinţelor de fond cât şi a celor de formă, întocmai ca pentru
orice operațiune taxabilă în România (condiții identice cu cele de la lit.a), primele vizând însăşi
existenţa dreptului de deducere, iar celelalte condiţiile de exercitare a acestuia;
- condiția ca locul livrării/prestării să fie considerat ca fiind în străinătate.
Verificarea îndeplinirii primului set de condiții prevăzut de art. 145 alin 2 lit. b Cod fiscal,
presupune în esență a se verifica dacă, în raport de starea de fapt dedusă judecății, în situația în care
acest tip de operaţiune ar fi fost realizată in România, potrivit legislaţiei naţionale, pentru aceste
operaţiuni, taxa ar fi fost deductibilă.
Pentru verificarea condiției ca locul livrării/prestării să fie considerat ca fiind în străinătate,
prezintă relevanță stabilirea locului livrării de bunuri şi a locului achiziţiei intracomunitare,
potrivit modului în care acestea sunt definite de lege.
Ținând seama de dispozițiile legale aplicabile în raport de situația de fapt dedusă judecății,
Înalta Curte reține că sunt nefondate criticile aduse de recurentă sentinței instanței de fond, după
cum urmează:
III.1.1. Într-o primă critică, recurenta a susținut că intimata-reclamanta a dedus TVA
aferentă unor achiziţii ce nu au fost în beneficiul său și nu au fost destinate folosului operaţiunilor
sale impozabile, aceste achiziţii nefiind înregistrate în patrimoniul/contabilitatea intimatei-
reclamante în calitatea sa de sucursală și fiind bunuri aparținând de fapt societăţii mamă.
În ceea ce privește această critică, Înalta Curte reține ca fiind aplicabile prevederile art.169
lit.a din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al
taxei pe valoarea adăugată, care privesc situația în care bunurile și serviciile sunt utilizate în scopul
operațiunilor legate de activitățile efectuate în afara statului membru, potrivit cărora: ” Pe lângă
deducerea prevăzută la articolul 168, persoana impozabilă are dreptul să deducă TVA prevăzută
la articolul respectiv în măsura în care bunurile și serviciile sunt utilizate în scopul următoarelor
operațiuni:
(a)operațiuni legate de activitățile prevăzute la articolul 9 alineatul (1) al doilea paragraf,
efectuate în afara statului membru în care taxa este datorată sau achitată, pentru care TVA
este deductibilă în cazul în care operațiunile sunt efectuate în statul membru respectiv;”
În acest sens, Înalta Curte reţine şi jurisprudenţa CJUE în cauzele C-396/98,
Grundstückgemeinschaft Schloßstraße GbR şi Finanzamt Paderborn (par.36-40), C-37/95, par.19 și
C-110/94, Inzo şi Belgia, care este în sensul că dreptul de deducere a TVA se exercită atât timp cât
contribuabilul poate face dovada intenţiei de a utiliza anumite bunuri/servicii achiziţionate pentru
desfăşurarea de operaţiuni care dau drept de deducere.
În aplicarea acestor principii, Înalta Curte constată că exced dispozițiilor art. 145 alin 2 lit b
C fiscal și jurisprudenței CJUE mai sus prezentate aspectele invocate de către organul fiscal în
susţinerea respingerii cererii de rambursare și reiterate în motivele de recurs, respectiv faptul că
bunurile achiziţionate necesare derulării proiectului din Republica Moldova nu aparțin sucursalei,
nefiind înregistrate în evidenţa contabilă a sucursalei, beneficiul economic rezultat din acest proiect
a aparţine societăţii mamă din Austria, iar sucursala nu a contribuit la realizarea acestui proiect, nu
a generat ulterior achiziţionării bunurilor, operaţiuni impozabile din sfera TVA care să îi confere
dreptul de deducere.
Astfel, atâta timp cât recurenta a dovedit că sunt îndeplinite condiţiile de fond şi de formă
arătate mai sus, ceea ce garantează dreptul de deducere a TVA, în mod nelegal organul fiscal a
refuzat dreptul de deducere a TVA, invocând aspecte care exced textului de lege.

77
 Așa cum în mod corect s-a reținut de către instanța de fond, dispozițiile legale nu se referă
nici la condiţia generării beneficiului economic, nici la modul în care aceste bunuri sunt înregistrate
în evidenţa contabilă, ci priveşte în mod obiectiv elementul intențional drept condiţie necesară
pentru deducerea TVA, respectiv intenţia de a utiliza anumite bunuri/servicii achiziţionate pentru
desfăşurarea de operaţiuni care, dacă s-ar fi realizat în România, ar fi generat dreptul de deducere,
fără să condiţioneze acordarea dreptului de deducere de obţinerea efectivă de venituri din operaţiuni
care dau drept de deducere ori chiar de efectuarea propriu-zisă a activităţilor respective.
Or, din aspectele factuale reținute de către instanța de fond și necontestate de către pârâte
rezultă că intenţia reclamantei a fost de a desfăşura operaţiuni economice taxabile, respectiv că
achiziţionarea utilajelor în Romania de către “A” prin intermediul codului de înregistrare în scopuri
din România a fost realizată în scopul de a fi folosite în activităţile economice aferente proiectului
de construcții-montaj din Republica Moldova, iar TVA ar fi fost deductibilă dacă aceste operaţiuni
ar fi fost realizate în România, așa cum cer dispozițiile art. 145 alin.2 lit. b) din Codul fiscal.
III.1.2. Într-o a doua critică, recurenta a susținut încălcarea art. 1472 din Codul fiscal aprobat
prin Legea nr. 571/2003 cu modificările și completările ulterioare, arătând că pentru livrările de
bunuri sau prestările de servicii realizate de societatea mamă la care sediul fix, în speţă sucursala de
pe teritoriul României, nu participă se consideră că persoana impozabilă “A” Austria nu este
stabilită în România pentru respectivele operaţiuni, în consecinţă neavând nici obligaţia de a se
înregistra în scopuri de TVA în România pentru astfel de activităţi. În opinia recurentei, “A” Austria
AG nu a avut în România un “sediu fix”, în sensul prevederilor Titlului VI - Taxa pe valoarea
adăugată din Codul fiscal, pentru achiziţiile de utilaje efectuate din România destinate „exportului
temporar” în Moldova pentru realizarea unor lucrări/prestări pe teritoriul acestui stat la care
intimata-reclamanta nu a participat, iar aceste achiziţii din România se puteau efectua pe codul de
TVA atribuit de autorităţile din Austria, societatea putând astfel solicita rambursarea taxei in
conformitate cu prevederile Directivei 2008/9/CE și prevederile art. 1472 alin.(1) din Codul fiscal
aprobat prin Legea nr. 571/2003.
Cu privire la această critică, Înalta Curte reține că ea vizează două aspecte distincte: unul
cu privire la exercitarea modului de deducere (prin intermediul sucursalei sau direct de către
societatea mamă) și unul cu privire la operațiunile care au locul livrării/prestării sau locul
achiziţiei intracomunitare de bunuri în România, pentru care dreptul de deducere s-ar putea
exercita prin intermediul sucursalei.
Înalta Curte reține a fi aplicabile în cauză dispozițiile art. 66 alin. (5) din Normele
metodologice de aplicare a Titlului VI din Codul fiscal: „Persoana impozabilă care are sediul
activității economice în afara României şi este stabilită în Romania printr-unul sau mai multe sedii
fixe fără personalitate juridică, conform art. 125 1 alin. (2) lit. b) din Codul fiscal, va fi identificata
printr-un singur cod de înregistrare în scopuri de taxă conform art. 153 C fiscal. În acest scop,
persoana impozabilă care are sediul activității economice în afara României va desemna unul dintre
sediile fixe aflate pe teritoriul României să depună decontul de taxa şi să fie responsabil pentru
toate obligaţiile în scopuri de TVA, conform acestui titlu, ale tuturor sediilor fixe stabilite în
România ale acestei persoane impozabile”.
Pe de altă parte, în aplicarea prevederilor art. 1472 Cod fiscal, prin Normele metodologice se
arată că: ”a) persoana impozabilă nestabilită în România, care este stabilită în alt stat membru,
neînregistrată şi care nu este obligată să se înregistreze în scopuri de TVA în România, poate
beneficia de rambursarea taxei pe valoarea adăugată aferente importurilor şi achiziţiilor de
bunuri/servicii, efectuate în România;”
În esență, divergența dintre cele două părți în litigiu poartă asupra aplicării sau nu, în cauză a
dispozițiilor art. 1472 Cod fiscal, chestiune pentru a cărei lămurire este necesar să se stabilească dacă
reclamanta-intimată poate fi considerată sau nu „persoană juridică stabilită în România”.
În acord cu situația de fapt reținută de către instanța de fond și care nu poate fi obiect de
revizuire în recurs, începând din data de 31.05.2005, sucursala din România a reclamantei a

78
completat şi a depus declaraţii fiscale la ANAF atât în nume propriu (pentru operaţiunile economice
desfăşurate în România în limitele autorizării date prin actul de înfiinţare a sucursalei), cât şi în
numele şi pe seama firmei mamă din Austria pentru toate operaţiunile comerciale desfăşurate de
aceasta în România, ceea ce implică în mod necesar că și exercitarea dreptului de deducere a TVA
atât în nume propriu, cât şi în numele şi pe seama firmei mamă (pentru operaţiunile economice
facturate către “A” Austria, prin folosirea codului de TVA românesc: CIF RO17640195, pentru care
aceasta a plătit TVA care apoi a fost colectată de Statul Român şi pentru care mai târziu şi-a exercitat
dreptul de rambursare a TVA, în aplicarea principiului neutralităţii TVA, prin înregistrarea
decontului de TVA din data de 25.09.2015).
O persoană impozabilă care are sediul activității economice în afara României nu poate avea
mai multe coduri de înregistrare în scopuri de TVA în România. “A” beneficiind de codul unic TVA
RO 17640195, toate operaţiunile “A” care au locul livrării/prestării sau locul achiziţiei
intracomunitare de bunuri în România, se raportează, din perspectiva TVA, la acest cod, în baza
126 alin. 1 şi 3 din Codul fiscal şi prin raportare la criteriile prevăzute de art. 132, 132 1 si 133 din
Codul fiscal.
Aşadar, pentru înţelegerea sintagmei „persoană stabilită” în statul membru de rambursare,
trebuie distins între conceptul de „sediul permanent” specific impozitării directe a companiilor din
perspectiva impozitului pe profit şi noţiunea de „sediul fix” (utilizată şi în art. 1251 alin 2 Cod fiscal)
care reprezintă un concept specific legislaţiei în materie de TVA, un element esenţial reprezentându-
l, în speţa de faţă, stabilirea locului în care au avut loc livrările de bunuri destinate apoi derulării
operaţiunilor comerciale aferente proiectului din Rep. Moldova.
În cazul sediilor fixe, TVA se datorează atât pentru operaţiunile economice desfășurate la
nivelul sediului fix, cât şi pentru toate operaţiunile economice care nu au legătură cu sediul fix din
România, dar pentru care locul livrării de bunuri, prestării de servicii sau locul achiziţiei
intracomunitare de bunuri este in Romania, potrivit regulilor specifice pentru determinarea
locului operaţiunilor economice din perspectiva TVA, indiferent daca aceste operaţiuni aparţin sau
nu aparţin sediului fix.
Rezultă din aceste dispoziții că reclamanta avea obligaţia înregistrării în România în scopuri
TVA și că, o dată îndeplinită această obligație, pentru toate operaţiunile “A” care au locul
livrării/prestării sau locul achiziţiei intracomunitare de bunuri în România avea obligaţia
utilizării codului unic TVA RO 17640195.
În ceea ce privește aplicabilitatea prevederilor art. 147 2 alin 1, Înalta Curte confirmă
raționamentul instanței de fond potrivit căreia acestea nu sunt aplicabile în măsura în care
reclamanta era înregistrată în România, iar locul livrării/prestării sau locul achiziţiei intracomunitare
de bunuri este în România.
Se confirmă, de asemenea, concluzia instanței de fond cu privire inaplicabilitatea în cauză a
Directivei 2008/9/CE a Consiliului din 12 februarie 2008 de stabilire a normelor detaliate privind
rambursarea taxei pe valoarea adăugată, prevăzută în Directiva 2006/112/CE, către persoane
impozabile stabilite în alt stat membru decât statul membru de rambursare.
Astfel cum rezultă din prevederile art. 1 din Directiva 2008/9/CE, aceasta ”urmăreşte
stabilirea normelor detaliate de rambursare a TVA-ului, prevăzută la articolul 170 din Directiva
2006/112, în favoarea persoanelor impozabile care nu sunt stabilite în statul membru de
rambursare care îndeplinesc condițiile enunțate la articolul 3 din Directiva 2008/9”.
Cu privire la domeniul său de aplicare, art.3 din această Directivă stabilește că: “Prezenta
directivă se aplică oricărei persoane impozabile nestabilite în statul membru de rambursare care
îndeplinește următoarele condiții:
(a)pe parcursul perioadei de rambursare nu și-a avut sediul activității sale economice sau un
sediu comercial fix de la care să fi efectuat operațiuni economice sau, în lipsa unor astfel de
sedii fixe, domiciliul sau reședința sa obișnuită în statul membru de rambursare;

79
(b)pe parcursul perioadei de rambursare nu a livrat bunuri și nu a prestat servicii considerate
ca fiind livrate/prestate pe teritoriul statului membru de rambursare”.
Directiva defineşte, în art.2 pct.1 persoana impozabilă care nu este stabilită în statul membru
de rambursare ca fiind ”o persoană impozabilă în sensul articolului 9 alineatul (1) din Directiva
2006/112/CE care este stabilită pe teritoriul altui stat membru decât statul membru de
rambursare.”
De asemenea, în sensul definițiilor date de art.2 pct.2, respectiv pct.5 din Directivă:
.„stat membru de rambursare” înseamnă statul membru în care a fost încasată TVA de la
persoana impozabilă nestabilită în statul membru de rambursare, pentru bunurile sau
serviciile care i-au fost furnizate de alte persoane impozabile din statul membru respectiv sau
pentru importul de bunuri în statul membru respectiv, iar
.„solicitant” înseamnă persoana impozabilă nestabilită în statul membru de rambursare care
depune cererea de rambursare.
Or, așa cum s-a arătat mai sus, “A” Austria era deja înregistrată în scopuri de TVA în Romania
prin codul de înregistrare în scopuri de TVA RO 17640195.
Înalta Curte are în vedere şi cele statuate de C.J.U.E în hotărârea din data de 12.09.2013
pronunţată în cauza C-388/11, Creditul Lionez, că:
„33. Astfel, o societate care şi-a stabilit sediul într-un stat membru şi care dispune de o unitate
fixă într-un alt stat membru trebuie să fie considerată, pentru acest motiv, ca fiind stabilită în acest
din urmă stat în ceea ce priveşte activităţile care sunt desfăşurate pe teritoriul său şi nu va mai
putea pretinde rambursarea TVA, în sensul celei de A opta directive 79/1072/CEE (...). Revine
unităţii fixe menţionate sarcina de a solicita autorităţilor fiscale ale acestui stat deducerea TVA-
ului aferent achiziţiilor realizate pe teritoriul său”.
Cu privire la argumentele pârâtei referitoare la instituția reprezentării fiscale, sens în care
solicită valorificarea considerentelor din hotărârea CJUE din 6.02.2014, C-323/12, E.O.N. Global
Commodities SE, Înalta Curte apreciază, în acord cu instanța de fond, că prezenta cauză se distinge
în mod esenţial de situaţia de fapt din acea cauză, această jurisprudență neputând fi valorificată în
raport de situația de fapt dedusă judecății.
Prin urmare, în mod corect s-a concluzionat de către instanța de fond că, întrucât reclamanta
beneficia în România de un sediu fix, de un cod unic de înregistrare RO 17640195 prin intermediul
căruia sunt raportate toate operaţiunile care au locul livrării/prestării România, mecanismul
deducerii aplicabil în cauză este cel reglementate de art. 145 Cod fiscal, iar prevederile art. 147 2
alin 1 lit a Cod fiscal nu sunt incidente în cazul reclamantei.
O dată clarificat acest aspect, rămâne a se stabili ce înseamnă operaţiunile care au locul
livrării/prestării România.
Sub acest aspect, Înalta Curte reține că din prisma dreptului de deducere a TVA relevanță
prezintă stabilirea locului livrării de bunuri şi a locului achiziţiei intracomunitare, care, în
cazul livrărilor locale de bunuri, se face în funcţie de locul unde se găsesc bunurile la momentul
când începe expedierea sau transportul (art. 132 alin.1 din Legea 571/2003 privind Codul fiscal),
iar în cazul achiziţiilor intracomunitare de bunuri, în funcție de locul unde se găsesc bunurile în
momentul în care se încheie expedierea sau transportul bunurilor (art. 132 1 alin.1 din Legea
571/2003 privind Codul fiscal).
În sfârșit, potrivit art.133 alin.2 Cod fiscal, locul de prestare a serviciilor către o
persoană impozabilă care acţionează ca atare este locul unde respectiva persoană care primeşte
serviciile îşi are stabilit sediul activităţii sale economice. Dacă serviciile sunt furnizate către un
sediu fix al persoanei impozabile, aflat în alt loc decât cel în care persoana îşi are sediul activităţii
sale economice, locul de prestare a serviciilor este locul unde se află respectivul sediu fix al
persoanei care primeşte serviciile. În absenţa unui astfel de loc sau sediu fix, locul de prestare a
serviciilor este locul unde persoana impozabilă care primeşte aceste servicii îşi are domiciliul stabil
sau reşedinţa obişnuită.

80
 Astfel cum în mod corect se reține de către instanța de fond, concluzie întemeiată și pe
concluziile expertului judiciar, sunt lipsite de relevanță, în raport de dispozițiile legale și
jurisprudența mai sus prezentată, aspectele legate de neimplicarea proprie în proiectul din Republica
Moldova a sucursalei reclamantei cu resurse umane sau tehnice, întrucât solicitarea dreptului de
deducere nu s-a făcut în considerarea acestui fapt, ci a reprezentat exercitarea dreptului de deducere
de către “A” Austria prin intermediul codului de TVA din Romania pentru operaţiunile taxabile
desfășurate în afara României, permisă atât timp cât locul livrării/prestării sau locul achiziţiei
intracomunitare şi naţionale pentru utilajele achiziţionate de “A” este în România, conform art.
132, 132 1 și 133 din Legea 571/2003 privind Codul fiscal.
Or, în baza celor indicate în raportul de expertiză, instanța de fond a stabilit, aspect necontestat
de către recurentă, faptul că locul operaţiunilor din perspectiva TVA este România atât pentru
achiziţiile locale realizate de “A” la nivelul codului de înregistrare în scopuri de TVA din România,
cât și în cazul achiziţiilor intracomunitare realizate de “A” în Romania prin utilizarea codului de
înregistrare în scopuri de TVA din România.
Prin urmare, sunt nefondate criticile recurentei referitoare la faptul că “A” Austria AG nu a
avut în România un “sediu fix”, în sensul prevederilor Titlului VI - Taxa pe valoarea adăugată din
Codul fiscal, pentru achiziţiile de utilaje efectuate din România destinate „exportului temporar” în
Moldova pentru realizarea unor lucrări/prestări pe teritoriul acestui stat la care intimata-reclamanta
nu a participat și că aceste achiziţii din România se puteau efectua pe codul de TVA atribuit de
autorităţile din Austria.
În ceea ce priveşte argumentul pârâtei privind neînregistrarea în contabilitatea sucursalei a
acestor bunuri, Înalta Curte reține concluzia instanței de fond, întemeiată pe raportul de expertiză,
potrivit căreia facturile de achiziţie a acestor utilaje au fost achitate de către “A” AF fără
implicarea sucursalei din România, iar modalitatea de înregistrare a acestor achiziţii de utilaje de
către “A” Austria în România, prin utilizarea codului de TVA din Romania atribuit Sucursalei,
RO 17640195, atât pentru achiziţiile intracomunitare de bunuri, cât şi achiziţiile locale de bunuri
în contabilitatea “A” Austria sucursala Bucureşti Romania şi în cadrul declaraţiilor fiscale de TVA
întocmite la nivelul codului de înregistrare în scopuri de TVA din Romania al “A” Austria - RO
1764019 s-a făcut în mod corect. (f. 245 vol 2).
Prin urmare, Înalta Curte apreciază ca fiind corectă concluzia instanței de fond în sensul
îndeplinirii condiţiilor de fond privind dreptul de deducere a TVA potrivit art. 145 alin 2 lit. b Cod
fiscal.
III.1.3. În sfârșit, recurenta susține că intimata-reclamantă nu a depus documente privind
modul de realizare a acestor achiziţii.
Cu privire la îndeplinirea condiţiilor stipulate de art. 146 alin 1 lit a Cod fiscal, Curtea
reține că, sub aspect formal, exercitarea dreptului de deducere a TVA este condiţionată de existenţa
unui document justificativ, necesar şi suficient dacă include toate elementele minimale obligatorii
prevăzute la art. 155 din fostul Cod fiscal (art.319 din actualul Cod fiscal). Condiţia este îndeplinită
dacă factura a fost emisă de un furnizor care are cod valid de TVA şi contribuabilul achizitor care
exercită dreptului legal de deducere derulează ulterior operaţiuni taxabile în sensul TVA şi în scopul
desfăşurării activităţilor sale economice, în acord cu obiectul lui de activitate.
În acest sens, jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că: ”dreptul
persoanelor impozabile de a deduce din TVA-ul pe care îl datorează TVA-ul datorat sau achitat
pentru bunurile achiziționate și pentru serviciile primite anterior de acestea constituie un principiu
fundamental al sistemului comun al TVA-ului instituit prin legislația Uniunii (a se vedea Hotărârea
din 21 iunie 2012, Mahagében și Dávid, C-80/11 și C-142/11, punctul 37).
În această privință, Curtea a statuat în mod repetat că dreptul de deducere prevăzut la articolul
167 și următoarele din Directiva 2006/112 face parte integrantă din mecanismul TVA-ului și, în
principiu, nu poate fi limitat. În special, acest drept se exercită imediat pentru totalitatea taxelor
aplicate operațiunilor efectuate în amonte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2000, Gabalfrisa și

81
alții, C-110/98-C-147/98, Rec., p. I-1577, punctul 43, Hotărârea din 15 decembrie 2005, Centralan
Property, C-63/04, Rec., p. I-11087, punctul 50, Hotărârea din 6 iulie 2006, Kittel și Recolta
Recycling, C-439/04 și C-440/04, Rec., p. I-6161, punctul 47, precum și Hotărârea Mahagében și
Dávid, citată anterior, punctul 38).”
Normele metodologice detaliază, la pct.67 condiţiile de fond pentru a beneficia de dreptul de
deducere, astfel cum rezultă acestea din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene,
respectiv „pe de o parte, cel interesat să fie o persoană impozabilă în sensul titlului VII din Codul
fiscal şi, pe de altă parte, bunurile sau serviciile invocate pentru a justifica acest drept să fie utilizate
în aval de persoana impozabilă în scopul operaţiunilor prevăzute la art. 297 alin. (4) din Codul fiscal,
iar în amonte, aceste bunuri sau servicii să fie furnizate de o altă persoană impozabilă.”
Normele metodologice transpun jurisprudenţa anterioară a Curţii de Justiţie a Uniunii
Europene, în sensul că: „Regimul deducerilor urmărește să degreveze în întregime întreprinzătorul
de sarcina TVA-ului datorat sau achitat în cadrul tuturor activităților economice pe care le
desfășoară. Sistemul comun al TVA-ului garantează, în consecință, neutralitatea perfectă a
impozitării tuturor activităților economice, indiferent de scopurile sau de rezultatele acestor
activități, cu condiția ca activitățile menționate să fie, în principiu, ele însele supuse TVA-ului (a se
vedea Hotărârea din 14 februarie 1985, Rompelman, 268/83, Rec., p. 655, punctul 19, Hotărârea
din 15 ianuarie 1998, Ghent Coal Terminal, C-37/95, Rec., p. I-1, punctul 15, Hotărârea Gabalfrisa
și alții, citată anterior, punctul 44, Hotărârea din 3 martie 2005, Fini H, C-32/03, Rec., p. I-1599,
punctul 25, Hotărârea din 21 februarie 2006, Halifax și alții, C-255/02, Rec., p. I-1609, punctul 78,
Hotărârea Kittel și Recolta Recycling, citată anterior, punctul 48, Hotărârea din 22 decembrie 2010,
Dankowski, C-438/09, Rep., p. I-14009, punctul 24, precum și Hotărârea Mahagében și Dávid,
citată anterior, punctul 39).(...)
29. Pe de altă parte, din textul articolului 168 litera (a) din Directiva 2006/112 rezultă că
pentru a beneficia de dreptul de deducere trebuie, pe de o parte, ca cel interesat să fie o
persoană impozabilă în sensul acestei directive și, pe de altă parte, ca bunurile sau serviciile
invocate pentru a justifica acest drept să fie utilizate în aval de persoana impozabilă în scopul
operațiunilor taxabile ale acesteia și ca, în amonte, aceste bunuri sau servicii să fie furnizate
de o altă persoană impozabilă (a se vedea Hotărârea Centralan Property, citată anterior, punctul
52, și Hotărârea din 6 septembrie 2012, Tóth, C-324/11, punctul 26).”
Potrivit celor statuate constant în jurisprudenţa C.J.U.E., principiul fundamental al
neutralității TVA-ului impune ca deducerea taxei în amonte să fie acordată dacă cerințele de fond
sunt îndeplinite, chiar dacă anumite cerințe de formă au fost omise de persoanele impozabile (a se
vedea în acest sens Hotărârea Ecotrade, C 95/07 și C 96/07, EU:C:2008:267 punctul 63, Hotărârea
Uszodaépítő, C 392/09, EU:C:2010:569, punctul 39, Hotărârea Nidera Handelscompagnie, C
385/09, EU:C:2010:627, punctele 42 și 43, precum și Hotărârea Idexx Laboratories Italie, C 590/13,
EU:C:2014:2429, punctul 38).
Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, citate de Normele
metodologice, „organele fiscale competente sunt în măsură să refuze acordarea dreptului de
deducere dacă se stabileşte, în raport cu elemente obiective, că acest drept este invocat în mod
fraudulos sau abuziv.”
Aşa cum se precizează în aceleaşi Normele metodologice, jurisprudenţa Curţii de Justiţie
Europene relevantă pentru aplicarea alin. (2) include cu titlu de exemplu hotărârile pronunţate în
cauzele Bonik C-285/11 şi C-277/14 PPUH.
În cauza C-285/11, Bonik, ECLI:EU:C:2012:774, prin Hotărârea pronunţată la data de 6
decembrie 2012, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat că:
„37.(...)autoritățile și instanțele naționale sunt în măsură să refuze acordarea dreptului de
deducere dacă se stabilește, în raport cu elemente obiective, că acest drept este invocat în
mod fraudulos sau abuziv (a se vedea Hotărârile Fini H, punctul 34, Kittel și Recolta Recycling,
punctul 55, precum și Mahagében și Dávid, punctul 42).

82
 38. Aceasta este situația atunci când o fraudă fiscală este săvârșită de chiar persoana
impozabilă. Astfel, în acest caz, criteriile obiective care stau la baza noțiunilor de livrare de bunuri
sau prestare de servicii efectuată de o persoană impozabilă care acționează ca atare și de activitate
economică nu sunt îndeplinite (a se vedea Hotărârile Halifax și alții, punctele 58 și 59, precum și
Kittel și Recolta Recycling, punctul 53).
39. De asemenea, o persoană impozabilă care știa sau ar fi trebuit să știe că, prin
achiziția sa, participa la o operațiune implicată într-o fraudă privind TVA-ul trebuie, în
scopul Directivei 2006/112, să fie considerată ca participant la această fraudă, indiferent dacă
obține sau nu obține un avantaj din revânzarea bunurilor sau din utilizarea serviciilor în cadrul
operațiunilor taxabile efectuate de aceasta în aval (a se vedea în acest sens Hotărârile citate anterior
Kittel și Recolta Recycling, punctul 56, precum și Mahagében și Dávid, punctul 46).
40. Rezultă că dreptul de deducere nu poate fi refuzat unei persoane impozabile decât
dacă se stabilește, în raport cu elemente obiective, că această persoană impozabilă, căreia
i-au fost livrate bunurile sau i-au fost prestate serviciile care justifică dreptul de deducere,
știa sau ar fi trebuit să știe că, prin achiziționarea acestor bunuri sau a acestor servicii, a
participat la o operațiune implicată într-o fraudă privind TVA-ul săvârșită de furnizor sau
de un alt operator care a intervenit în amonte sau în aval în lanțul acestor livrări sau al
acestor prestări (a se vedea în acest sens Hotărârile Kittel și Recolta Recycling, punctele 56-61,
precum și Mahagében și Dávid, punctul 45).
41. În schimb, nu este compatibil cu regimul dreptului de deducere prevăzut de
directiva menționată să se sancționeze, prin refuzarea acestui drept, o persoană impozabilă
care nu știa și nu ar fi putut să știe că operațiunea în cauză era implicată într-o fraudă
săvârșită de furnizor sau că o altă operațiune care face parte din lanțul de livrări, anterioară
sau posterioară celei realizate de persoana impozabilă menționată, era afectată de frauda
privind TVA-ul (a se vedea în acest sens Hotărârile citate anterior Optigen și alții, punctele 52 și
55, Kittel și Recolta Recycling, punctele 45, 46 și 60, precum și Mahagében și Dávid, punctul 47).
42. Astfel, instituirea unui sistem de răspundere obiectivă ar depăși ceea ce este
necesar pentru protejarea drepturilor trezoreriei publice (a se vedea Hotărârea Mahagében și
Dávid, citată anterior, punctul 48).
43. În consecință, întrucât refuzarea dreptului de deducere constituie o excepție de la
aplicarea principiului fundamental pe care îl reprezintă acest drept, revine autorităților
fiscale competente sarcina să stabilească corespunzător cerințelor legale elementele obiective
care permit să se concluzioneze că persoana impozabilă știa sau ar fi trebuit să știe că
operațiunea invocată pentru a justifica dreptul de deducere era implicată într-o fraudă
săvârșită de furnizor sau de un alt operator care a intervenit în amonte sau în aval în lanțul
de livrări (a se vedea Hotărârea Mahagében și Dávid, citată anterior, punctul 49).
Or, în prezenta cauză, autoritatea fiscală nu doar că nu a probat, dar nici nu a invocat
în cuprinsul actelor contestate faptul că societatea ar fi recurs la astfel de practici de fraudare
a taxei. Prin urmare, instanţa de fond nu se putea substitui organului fiscal, căruia îi revenea
sarcina de a susţine şi eventual proba săvârşirea sau cel puţin cunoaşterea implicării recurentei
într-o fraudă cu privire la deducerea T.V.A..
Prin urmare, nici sub aspect formal nu au fost invocate sau probate carenţe care să conducă
la negarea dreptului de deducere, fiind justificată concluzia instanței de fond care a reținut
concluziile expertului judiciar desemnat în cauză în sensul că “eventuala lipsă a unor elemente
formale menționate la art. 155 alin. (5) din Codul fiscal nu este de natură să influenţeze realitatea
operațiunilor consemnate în cadrul acestor facturi și nici să aducă atingere dreptului de deducere
al TVA exercitat de “A” Austria, la nivelul codului de înregistrare în scopuri de TVA din Romania,
RO 17640195, aspect care nu a fost contestat de către ANAF.”
III.2. Nefondate sunt și criticile recurentei cu privire la încălcarea de către instanța de fond
a art. 138 lit. a) și art. 148 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal, în ceea ce

83
privește ajustarea TVA deductibilă în sumă de -2.224.S32 lei aferentă avansurilor facturate
de către prestatoarea de servicii “B” SRL către “A” Austria.
Înalta Curte reține că, în esență, pe calea acestui al doilea motiv de recurs, recurenta-pârâtă
susține că taxa pe valoarea adăugată dedusă iniţial pentru avansurile achitate de către “A” Austria
către prestatorul LGB TRAN5ARK SRL în baza Contractului nr. 6/13.02.2014 ar fi trebuit să fie
ajustată, în minus, de către societate în momentul imediat următor în care a intervenit denunţarea
unilaterală a acestui contract.
În dezacord cu recurenta, intimata susține că decizia atacată are la bază o greşită
interpretare a împrejurărilor de fapt şi de drept referitoare la modalitatea de încheiere, derulare şi
încetare a contractului nr. 6/13.02.2014.
Analizând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a aspectelor contestate, Înalta
Curte reține că în mod corect a stabilit prima instanţă că nu este îndeplinită condiţia imperativă a
„desfiinţării contractului”, în sensul art. 138 Cod fiscal. Astfel, art.138 Cod fiscal (Ajustarea bazei
de impozitare) prevede că: ” Baza de impozitare se reduce în următoarele situaţii:
a) în cazul desfiinţării totale sau parţiale a contractului pentru livrarea de bunuri sau
prestarea de servicii, înainte de efectuarea acestora, dar pentru care au fost emise facturi în
avans;”
Noțiunea de desființarea contractului care justifică reducerea bazei de impozitare este
definită de punctul 20 alin. 12 din Normele metodologice de aplicare a art. 138 din Codul fiscal la
ca: ” orice modalitate prin care părțile renunţă la contract de comun acord sau ca urmare a unei
hotărâri judecătoreşti sau a unui arbitraj.”
În condițiile în care legea fiscală nu prevede că denunțarea unilaterală a contractului doar
de către una dintre părţi reprezintă un caz de desfiinţare a contractului în sensul art.138 Cod fiscal,
nu există un temei legal pentru ca organele fiscale să poată obliga intimata la ajustarea bazei
impozabilă şi/sau TVA, deoarece nu este incidentă situaţia-premiză prevăzută de art. 138 lit. a şi
148 din Legea nr. 571/2003.
Criticile recurentei sunt întemeiate pe o accepțiune a noțiunii de desființare a contractului
care nu este proprie legislație fiscale, ci accepțiunii generale din Codul civil.
Or, potrivit art.1 alin.3 Cod fiscal: ”(3) În materie fiscală, dispoziţiile prezentului cod
prevalează asupra oricăror prevederi din alte acte normative, în caz de conflict între acestea
aplicându-se dispozițiile Codului fiscal.”
Prin urmare, atâta timp cât prin dispozițiile legii fiscale s-a dat o definiție specială noțiunii
de desființare a contractului, cu aplicare la un anumit context, respectiv cel al ajustării bazei
impozabile, această definiție primează față de accepțiunea generală care rezultă din interpretarea
Codului civil, nefiind de conceput ca legiuitorul să dea o definiție specială decât dacă aceasta ar
deroga de la dreptul comun.
În acest sens, Înalta Curte reține aplicarea dispozițiile art.48 alin.3 din Legea 24/2000
privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, text potrivit căruia:
”(3) Dacă în cuprinsul unui articol se utilizează un termen sau o expresie care are în contextul
actului normativ un alt înțeles decât cel obișnuit, înțelesul specific al acesteia trebuie definit în
cadrul unui alineat subsecvent.”
Prin urmare, criticile recurentei, care susține în esență incidenţa dispozițiilor art. 1276 C
civil care reglementează denunțarea unilaterală sunt nefondate, fiind fără relevanță faptul că
aceasta produce aceleași efecte cu desființarea contractului prin acordul părților.
Înalta Curte reține că, potrivit înscrisurilor depuse la dosarul de fond (filele 270-271 vol 2),
cu privire la desființarea acestui contract există un litigiu comercial pe rolul Tribunalului Bucureşti
Secţia A VI-A civilă care face obiectul dosarului nr. 23901/3/2015, iar în recurs nu s-a făcut
dovada soluționării definitive a acestui litigiu, care are ca obiect şi constatarea executării
defectuoase a lucrărilor de către prestator, inclusiv obligarea la restituirea unei părţi din avansul
plătit de către reclamantă.

84
 Prin urmare, în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 138 Cod fiscal, în sensul
desfiinţării de comun acord a contractului sau ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti.
Recurenta invocă, de asemenea, aplicarea dispozițiilor art. 148 alin. (1) lit. b) din Codul fiscal,
text potrivit căruia: ”Ajustarea taxei deductibile în cazul achiziţiilor de servicii şi bunuri, altele
decât bunurile de capital se realizează dacă există modificări ale elementelor luate în considerare
pentru determinarea sumei deductibile, intervenite după depunerea decontului de taxă, inclusiv în
cazurile prevăzute la art. 138”.
Or, în lipsa unei decizii definitive cu privire la desființarea contractului, aceste dispoziții nu
sunt aplicabile în cauză.
A mai susținut recurenta că, atât din normele metodologice de aplicare a prevederilor art. 148
din Codul fiscal, dar și din prevederile art. 1341 si art.1342 referitoare la exigibilitatea TVA, reiese
că data la care ajustarea trebuia efectuată este data la care a avut loc evenimentul care generează
ajustarea.
Cu privire la acest aspect, Înalta Curte reține că instanța de fond nu dat o altă interpretare cu
privire la data la care ajustarea trebuia efectuată, ci doar a constatat că evenimentul care generează
ajustarea, în speță desființarea contractului, nu este încă realizat, aspect de altfel confirmat în recurs,
după cum s-a arătat mai sus.
Înalta Curte reține apărarea intimatei care invocă dispozițiile punctului 20 din Normele
metodologice, date în aplicarea art. 138 din Codul fiscal, text potrivit căruia:
”(1) În situaţiile prevăzute la art. 138 din Codul fiscal, furnizorii de bunuri şi/sau prestatorii
de servicii îşi ajustează baza impozabilă a taxei după efectuarea livrării/prestării, sau după
facturarea livrării/prestării chiar dacă livrarea/prestarea nu au fost efectuate dar evenimentele
prevăzute la art. 138 din Codul fiscal intervin ulterior facturării şi înregistrării taxei în evidenţele
persoanei impozabile. În acest scop furnizorii/prestatorii trebuie să emită facturi cu valorile
înscrise cu semnul minus când baza de impozitare se reduce sau, după caz, fără semnul minus, dacă
baza de impozitare se majorează, care vor fi transmise şi beneficiarului. Prevederile acestui alineat
se aplică şi pentru livrări intracomunitare.”
Din aplicarea acestor dispoziții la situația de fapt dedusă judecății rezultă că, înainte ca
intimata-reclamantă să îşi ajusteze valoarea TVA dedusă iniţial pe baza celor 4 facturi de avans
emise de “B” SRL, aceasta trebuia să cunoască valoarea cu care se va fi ajustat baza impozabilă,
ceea ce presupunea că “B” SRL a emis o factură de ajustare a bazei impozabile, pe care a comunicat-
o intimatei.
Sub acest aspect, instanța de fond a reținut, fapt necontestat de către recurentă, că după data
de 12.05.2015 nu au fost emise de către “B” SRL facturi de stornare parţială a avansului achitat de
asocierea în participațiune, iar reclamanta nu a încasat vreo sumă de bani după data de 12.05.2015
de la “B” SRL (cu titlu de restituire avans, sau orice alt titlu (filele 261 – 262, vol. 2).
Cu privire la acest aspect, prin recurs, recurenta a susținut că, întrucât prin art. 151 2 alin. (1)
din Legea 571/2003, legiuitorul reglementează răspunderea fiscală ca fiind atât individuală cât și
solidară, chiar și în condiţiile în care furnizorul nu ar fi emis factura de stornare a avansului
beneficiarului intimata-reclamanta avea obligaţia să ajusteze taxa dedusă iniţial.
Înalta Curte nu poate reține aceste susțineri, iar în acest sens, are în vedere şi cele statuate de
C.J.U.E în cauzele conexate C-660/16 şi C-661, Finanzamt Dachau împotriva Achim Kollroß si
Finanzamt Göppingen conform cărora:
„ Articolele 65 si 167 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind
sistemul comun al taxei pe valoarea adăugata trebuie să fie interpretate în sensul că, în împrejurări
precum cele în discuţie în cauzele principale, dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugata
aferente plăţii unui avans nu poate fi refuzat potenţialului cumpărător al bunurilor respective atunci
când acest avans a fost plătit si încasat și, la momentul acestei plăţi, toate elementele pertinente
ale viitoarei livrări puteau fi considerate ca fiind cunoscute de cumpărător, iar livrarea acestor
bunuri apărea astfel ca fiind certa. Un asemenea drept va putea fi însă refuzat respectivului

85
cumpărător dacă se stabilește, în raport cu elemente obiective, că, la momentul plăţii avansului,
acesta știa sau nu putea în mod rezonabil să ignore ca această livrare era incertă.
Articolele 185 si 186 din Directiva 2006/112 trebuie să fie interpretate în sensul că nu se
opun, în împrejurări precum cele în discuţie în cauzele principale, unei legislaţii sau unei practici
naţionale care are ca efect condiţionarea regularizării taxei pe valoarea adăugata aferente plăţii
unui avans în vederea livrării unui bun de restituirea acestui avans de către furnizor.”
Prin urmare, sunt nefondate susținerile recurentei în sensul că obligaţia furnizorului este
prevăzută separat de obligaţia beneficiarului de a-şi ajusta dreptul de deducere a TVA, necesitatea
emiterii facturii de ajustare a bazei de impozitare şi a valorii TVA aferente de către “B” SRL
înainte ca intimata-reclamantă să procedeze la ajustare la rândul său decurgând firesc din aplicarea
principiului neutralităţii TVA.
Având în vedere cele arătate anterior, Înalta Curte constată ca fiind legală și temeinică și
soluția dată de instanța de fond în ceea ce priveşte capătul de cerere privind ajustarea TVA
deductibilă în sumă de -2.244.882 lei aferentă avansurilor facturate de către prestatoarea de servicii
“B” SRL către “A” Austria.
III.3. Pe calea celui de al treilea motiv, recurenta invocă art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul
de procedură civilă, cu modificările si completările ulterioare, susținând că, în mod nelegal prima
instanţă a admis și capătul de cerere privind calcularea și imputarea la plată a accesoriilor de
întârziere la sumele reprezentând TVA.
Înalta Curte reține că recurenta nu dezvoltă critici independente care să țină de modul de
calcul al acestor accesorii, ci solicită constatarea nelegalității soluției instanței pe acest capăt de
cerere exclusiv prin prisma nelegalităților invocate prin prisma primelor două motive de recurs
invocate cu privire la debitul principal.
Or, în condițiile în care au fost respinse primele două motive de recurs, se impune să fie
respins ca nefondat și acest motiv, prin care recurenta-pârâtă critică soluţia instanţei de fond cu
privire la anularea obligației de plată a accesoriilor de întârziere aplicate de organele fiscale la
sumele de TVA pentru care a fost respins dreptul la deducere în mod nelegal.
IV. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs
Pentru aceste motive, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ
nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C.proc.civ.,
Înalta Curte a respins recursul, ca nefondat.

DREPT PENAL

1. Recurs în casație. Cazul de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.
Principiul teritorialității. Spălarea banilor

C. pen. art. 8 alin. (4)

Legea nr. 129/2019, art. 49 ( fost Legea nr. 656/2002. art. 29)
C. proc. pen., art. 438 alin. (1) pct. 8

Potrivit principiului ubicuității, o infracţiune se consideră săvârşită pe teritoriul ţării dacă

cel puţin un element, din cele prevăzute expres de legea penală, se materializează pe acest
teritoriu, având în vedere, atât realizarea uneia dintre modalităţile normative alternative din
norma de incriminare cât şi producerea, chiar în parte, a rezultatului infracţiunii.

I.C.C.J, Secția penală, decizia nr. 86/RC din 1 martie 2022

86
 Prin sentinţa penală nr. x din 18 iunie 2020 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia I
penală, în dosarul nr. x/3/2019 (x/2020), s-au hotărât următoarele:
În baza art. 29 alin. (1) lit. a), b), c) din Legea nr. 656/2002 (actual art.49 alin. (1) lit. a),
b), c) din Legea nr. 129/2019) cu aplicarea art. 5 Cod penal, a fost condamnat inculpatul A la
pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de spălare a banilor.
În baza art. 67 Cod penal, s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii
drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi l) Cod penal (dreptul de a fi ales în autorităţile
publice sau în orice alte funcţii publice; dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul
autorităţii de stat; dreptul de a se afla în localităţi din România recunoscute a fi situri arheologice)
pe o perioadă de 5 ani, care se execută după executarea pedepsei închisorii, potrivit art. 68 alin.
(1) lit. c Cod penal.
În baza art. 65 Cod penal, s-au interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile
prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi l) Cod penal (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau
în orice alte funcţii publice; dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat;
dreptul de a se afla în localităţi din România recunoscute a fi situri arheologice, pe durata executării
pedepsei principale.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul București și
inculpatul A.
Prin decizia nr. x/A din 6 mai 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a
penală, în dosarul nr. x/3/2019 (x/2020, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) Cod procedură penală, s-au
admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi de inculpatul A
împotriva sentinței penale nr. x/18.06.2020 a Tribunalului București.
A fost desfiinţată în totalitate sentinţa penala apelată şi, rejudecând, în baza art. 396 alin.
(1), (6) Cod procedură penală, art. 16 alin. (1) lit. e) Cod procedură penală, a încetat procesul penal
faţă de inculpatul A sub aspectul săvârşirii infracțiunii de spălare a banilor prevăzută de art. 29
alin. (1) lit. a), b) şi c) din Legea nr. 656/2002 (actual art. 49 alin. (1) lit. a), b) și din Legea nr.
129/2019), pentru lipsa autorizării organului competent necesară pentru punerea în mişcare a
acţiunii penale.
S-a înlăturat dispoziţia de obligare a inculpatului la plata cheltuielilor judiciare avansate de
stat la judecata în fond şi urmărirea penală, în cuantum de 36.600 lei, acestea urmând a fi suportate
de către stat conform at. 275 alin. (3) Cod procedură penală.
S-a ridicat sechestrul asigurator instituit prin ordonanţa procurorului din 23.11.2015 asupra
bunurilor ridicate în urma efectuării percheziţiei domiciliare la inculpatul A (7006 monede antice
si 850 artefacte arheologice), şi s-a dispus restituirea acestor bunuri către inculpat.
În esență, Curtea de Apel a constatat că, prin actul de sesizare a instanței, nu a fost descrisă
vreo activitate de dobândire pe teritoriul României de către inculpat a vreuneia din cele 7005
monede antice romane şi 806 bunuri arheologice descoperite la percheziţie, iar obiectul acţiunii
penale îl constituie doar fapta de spălare de bani în legătură cu obiectele găsite cu prilejul
percheziţiei domiciliare efectuate în Germania, la locuinţa inculpatului A.
Așadar, Curtea a reţinut că activitatea infracţională reţinută în sarcina inculpatului în
prezenta cauza, constând în dobândirea, deținerea și transformarea celor 7005 monede antice
romane şi 806 bunuri arheologice descoperite la percheziţie, în vederea ascunderii și disimulării
adevăratei naturi a provenienței și proprietății acestora, nu s-a desfăşurat nici măcar parţial pe
teritoriul României, în cuprinsul rechizitoriului nefiind menţionat nimic în acest sens.
Faţă de conţinutul relaţiilor (adresa nr.X/2020 din 18.01.2021 a Arhivelor Naţionale,
adresa nr. x/10 din 05.02.2021 a Direcţiei Generale Paşapoarte), Curtea a apreciat că, la data
comiterii faptelor (2009-14.10.2015), inculpatul A avea numai cetăţenie germană, în contextul în
care îşi pierduse cetăţenia română încă din anul 1983, prin Decretul nr. 248 din 1983-10-17 fiindu-
i aprobată renunţarea la cetăţenia română, fără să existe informaţii în sensul redobândirii de către
acesta a cetăţeniei române de la acea dată şi până în prezent.

87
 Având în vedere locul comiterii infracţiunii deduse judecăţii precum şi situaţia juridică a
inculpatului, Curtea a concluzionat că acţiunea penală putea fi pusă în mişcare numai cu
autorizarea prealabilă a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și
Justiție, aşa cum prevede art. 10 alin. (2) teza I Cod penal, condiţie care în speţa de faţă nu a fost
îndeplinită.
Împotriva deciziei instanţei de apel, a declarat recurs în casaţie, la data de 13 octombrie
2021, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin procurorul general, prin adresa
nr. x/C/III-2/2021, invocând cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 Cod procedură penală.
Astfel, prin prisma cazului de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 8 Cod procedură
penală, Parchetul a criticat hotărârea atacată din perspectiva faptului că, în mod greşit, s-a dispus
încetarea procesului penal cu privire la infracţiunea prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. a), b) şi c) din
Legea nr. 656/2002, întrucât lipseşte o condiţie prevăzută de lege pentru punerea în mişcare a
acţiunii penale, respectiv autorizarea Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie.
Analizând recursul în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie împotriva deciziei penale nr. x/A din 6 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti –
Secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/3/2019, privind pe inculpatul A, Înalta Curte constată că acesta
este întemeiat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Recursul în casație este o cale extraordinară de atac în anulare, care poate fi exercitată în
cazurile limitativ prevăzute de lege, al cărei scop este, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 433
din Codul de procedură penală, judecarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept
aplicabile.
Potrivit art. 447 din Codul de procedură penală, pe această cale instanţa de casaţie
examinează exclusiv legalitatea deciziei recurate. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de
instanţa de fond şi, respectiv, cea de apel, intră în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii
instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie.
Realizându-se în cadrul strict reglementat de lege, analiza de legalitate a instanţei de recurs
nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate de către legiuitor ca fiind grave
de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art.438 alin.(1)
Cod de procedură penală
În cauză, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a formulat recurs în
casaţie întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin.(1) pct.8 din Codul de procedură
penală.
Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 Cod procedură penală, hotărârile
sunt supuse casării în acele situaţii în care, în raport cu actele şi lucrările dosarului, s-a stabilit în
mod eronat incidenţa unuia dintre impedimentele prevăzute de art. 16 alin.(1) lit. e) – j) din Cod
procedură penală (lipsa plângerii prealabile, a autorizării sau sesizării organului competent ori a altei
condiţii prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale; intervenirea
amnistiei sau prescripţiei, a decesului suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau radierea
suspectului ori inculpatului persoană juridică; retragerea plângerii prealabile, în cazul infracţiunilor
pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, intervenirea împăcării ori încheierea unui
acord de mediere în condiţiile legii; existenţa unei cauze de nepedepsire prevăzută de lege; existenţa
autorităţii de lucru judecat; intervenirea unui transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii),
dispunându-se greşit încetarea procesului penal.
În vederea stabilirii incidenţei acestui motiv de nelegalitate, aprecierea instanţei asupra
existenţei/inexistenţei cauzei de încetare a procesului penal trebuie realizată prin raportare la situaţia
concretă şi datele existente la momentul pronunţării hotărârii definitive atacate.
Prin prisma cazului de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 8 Cod procedură penală,
parchetul a criticat hotărârea atacată din perspectiva faptului că, în mod greşit, s-a dispus încetarea
procesului penal cu privire la infracţiunea prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. a), b) şi c) din Legea nr.

88
656/2002, întrucât lipseşte o condiţie prevăzută de lege pentru punerea în mişcare a acţiunii penale,
respectiv autorizarea Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie.
Înalta Curte constată că, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie – Secţia de urmărire penală şi criminalistică nr. x/P/2017 din data de 18.05.2018, s-a
dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpatului A pentru comiterea infracțiunii de
spălare de bani prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. a), b) şi c) din Legea 656/2002.
În esenţă, s-a reţinut, că inculpatul A a dobândit și deținut, în perioada 2009 - 14.10.2015,
un lot de 7005 monede și 806 bunuri arheologice (un fragment de inel de bronz, un pumnal
akinakes, 55 vârfuri de săgeată și 749 alte bunuri arheologice - obiecte de podoabă, aplice-piese
de harnașament etc.), o parte dintre ele schimbându-le, prin efectuarea de operațiuni specifice de
curățare, restaurare și conservare în piese de colecție, în vederea ascunderii sau disimulării
adevăratei naturi a provenienței și a proprietății bunurilor, cunoscând că acestea provin din
săvârșirea de infracțiuni.
În primă instanţă, prin sentinţa penală nr. x din 18 iunie 2020 pronunţată de Tribunalul
Bucureşti – Secţia I penală, în dosarul nr. x/3/2019 (x/2020), în baza art. 29 alin. (1) lit. a), b), c)
din Legea nr. 656/2002 (actual art.49 alin. (1) lit. a), b), c) din Legea nr. 129/2019) cu aplicarea
art. 5 Cod penal a fost condamnat inculpatul A la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea
infracţiunii de spălare a banilor.
Instanţa de apel constatând că activitatea infracţională reţinută în sarcina inculpatului în
prezenta cauza, constând în dobândirea, deținerea și transformarea celor 7005 monede antice
romane şi 806 bunuri arheologice descoperite la percheziţie, în vederea ascunderii și disimulării
adevăratei naturi a provenienței și proprietății acestora, nu s-a desfăşurat nici măcar parţial pe
teritoriul României, precum şi că la data comiterii faptelor (2009-14.10.2015), inculpatul A avea
numai cetăţenie germană, în contextul în care îşi pierduse cetăţenia română încă din anul 1983, a
concluzionat că acţiunea penală putea fi pusă în mişcare numai cu autorizarea prealabilă a
procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, aşa cum prevede
art. 10 alin. (2) teza I Cod penal, condiţie care, în cauza de faţă, nu a fost îndeplinită.
Astfel, prin decizia nr. x/A din 6 mai 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia
a II-a penală, în dosarul nr. x/3/2019 (x/2020), în baza art. 421 pct. 2 lit. a) Cod procedură penală
s-au admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi inculpatul A
împotriva sentinței penale nr. x/18.06.2020 a Tribunalului București. A fost desfiinţată în totalitate
sentinţa penala apelată şi în baza art. 396 alin. (1), (6) Cod procedură penală, art. 16 alin. (1) lit. e)
Cod procedură penală, a încetat procesul penal faţă de inculpatul A sub aspectul săvârşirii
infracțiunii de spălare a banilor prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. a), b) şi c) din Legea nr. 656/2002
(actual art. 49 alin. (1) lit. a), b) și c) din Legea nr. 129/2019), pentru lipsa autorizării organului
competent necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale.
Verificând hotărârea atacată, se observă că instanţa de apel a ajuns la concluzia că se
impune încetarea procesului penal fără a face propriul examen al situaţiei de fapt, ci plecând de la
premisa că locul săvârşirii infracţiunii de spălare de bani imputată inculpatului în prezenta cauză
a fost stabilit ca urmare a încheierii nr.125 din 20 martie 2019, pronunţată în cauză de Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, hotărâre prin care instanţa supremă a soluţionat conflictul
negativ de competenţă ivit între Tribunalul Bucureşti şi Tribunalul Tulcea.
Instanţa de apel şi-a motivat soluţia de încetare a procesului penal raportându-se la
considerentele Înaltei Curţi din cuprinsul încheierii nr. 125/20 martie 2019, prin care, în
soluţionarea conflictului negativ de competenţă dintre Tribunalul Tulcea şi Tribunalul Bucureşti,
a reţinut că, „[...] prin actul de sesizare a instanţei, nu a fost descrisă vreo activitate de dobândire
pe teritoriul României de către inculpat a vreuneia din cele 7005 monede antice romane şi 806
bunuri arheologice descoperite la percheziţie, iar obiectul acţiunii penale îl constituie doar fapta
de spălare de bani în legătură cu obiectele găsite cu prilejul percheziţiei domiciliare efectuate în

89
Germania, la locuinţa inculpatului A”, respectiv că „[...] actul de sesizare a instanţei nu relevă că
dobândirea bunurilor mai sus menţionate s-a realizat cel puţin parţial pe teritoriul României, iar
inculpatul A locuieşte în Germania [...]”.
Înalta Curte, în exercitarea funcţiei de judecată, reţine că, prin regulatorul de competenţă,
nu s-a soluţionat conflictul de drept penal, ci doar a fost stabilită instanţa competentă a judeca acest
conflict, completul instanţei supreme – ce a pronunţat încheierea nr. 125/20 martie 2019 –
neanalizând condiţiile de existenţă a infracţiunii, a celor de tragere la răspundere penală a
făptuitorului şi nici cu privire la vinovăţia acestuia (exercitarea deplină a acţiunii penale). Mai mult
decât atât, deşi instanţa de apel s-a raportat la considerentele avute în vedere de instanţa supremă
în regulatorul de competenţă ce au fost menţionate în alineatul precedent, este de observat că,
potrivit dispoziţiilor art. 8 din Codul penal, „Infracţiunea se consideră săvârşită pe teritoriul
României şi atunci când pe acest teritoriu […] s-a produs, chiar în parte, rezultatul infracţiunii”,
aspect care nu a fost analizat de instanţa de apel.
Înalta Curte reţine că, în cuprinsul rechizitoriului, procurorul redactor a procedat la o
sistematizare a acestuia, la fila 8 regăsindu-se capitolul dedicat stării de fapt şi intitulat „
SITUAŢIA DE FAPT”, capitol ce are 3 subcapitole, după cum urmează:
- „1. Modul de dobândire a lotului 7005 monede antice romane şi 806 bunuri arheologice
de inculpatul A, cunoscând că acestea provin din infracţiuni.
- 2. Activitatea infracţională constând în dobândirea, deţinerea şi transformarea artefactelor
sustrase, în vederea ascunderii şi disimulării adevăratei naturi a provenienţei şi proprietăţii
acestora, reţinute în sarcina inculpatului A”.
- 3. Provenienţa ilicită comună a lotului de 7005 monede antice romane şi 806 bunuri
arheologice deţinute de inculpat cu bunurile arheologice ridicate de la locuinţele numiţilor C şi B”.
În cadrul subcapitolului 1, procurorul redactor a menţionat la următoarele:
„În ceea ce priveşte modul de operare al inculpatului privind dobândirea artefactelor
sustrase din siturile arheologice din zona Dobrogei, acesta este susţinut prin declaraţiile martorului
E, fosta soţie a martorului C. Aceasta remarcase că C deţinea la locuinţa acestuia detectoare de
metale, iar în timp a aflat că acesta efectuează detecţii neautorizate în zonele Albeşti, Negru Vodă,
Cotu Văii, această activitate continuând şi după divorţul acestora din 2007, constituind unica sursă
de venit a martorului C.
Martora precizează că l-a cunoscut pe inculpatul A la locuinţa martorului C, inculpatul
fiind unul dintre cumpărătorii săi, cunoscându-se prin intermediul lui D. Inculpatul A obişnuia să
revină din Germania în România, pe această perioadă locuind în localitatea Jurilovca, jud. Tulcea
sau la locuinţa surorii acestuia din mun. Timişoara. Pe perioada în care se afla în România,
inculpatul cumpăra artefactele sustrase de către martorul C şi echipa acestuia. Martora precizează
că a vizitat locuinţa inculpatului din loc Jurilovca, ocazie cu care a observat că aceasta era plină
de diverse artefacte (monede, statuete, etc.).
În legătură cu achiziţionarea de artefacte de către inculpat, martora relatează un caz concret
în care acesta a cumpărat de la J un vas plin de monede de argint, banii rezultaţi din valorificarea
acestora fiind împărţiţi cu C”.
Chiar dacă instanţa de apel a reţinut că „activitatea infractională a inculpatului A este legată
strict de modul de dobândire a lotului 7005 monede antice romane şi 806 bunuri arheologice găsite
cu prilejul percheziţiei domiciliare efectuate la locuinţa acestuia din Germania, obiectul acţiunii
penale fiind reprezentat doar de fapta de spălare de bani în legătură cu aceste obiecte, fără ca în
cuprinsul rechizitoriului să fie descrisă vreo activitate de dobândire pe teritoriul României de către
inculpat a acestor obiecte sau a unei părţi din acestea, prezenta Curte achiesând în totalitate la
punctul de vedere exprimat de instanţă supremă sub acest aspect” (încheierea nr. x/20 martie 2019
pronunţată în regulatorul de competenţă – s.n.), Înalta Curte, în exercitarea funcţiei de judecată,
reţine contrariul.

90
 Astfel, în sistemul nostru de drept nu este prevăzut un model standard de întocmire a
rechizitoriului, ceea ce implică concluzia că fiecare procuror poate dezvolta o manieră proprie de
redare a faptelor descrise în acesta, cu condiţia ca rechizitoriul să conţină toate elementele
menţionate în cuprinsul art. 328 din Codul de procedură penală, fiind suficient ca actul de sesizare
să indice reperele rezonabile ale cadrului în care a fost comisă fapta, într-o modalitate suficientă
pentru a o individualiza şi a o încadra în tipicitatea infracţiunii.
Din această perspectivă, Înalta Curte, în exercitarea funcţiei de judecată, constată că este
lipsită de fundament motivarea Curţii de Apel Bucureşti care a reţinut că „[...] obiectul acţiunii
penale fiind reprezentat doar de fapta de spălare de bani în legătură cu aceste obiecte, fără ca în
cuprinsul rechizitoriului să fie descrisă vreo activitate de dobândire pe teritoriul României de către
inculpat a acestor obiecte sau a unei părţi din acestea [...]”, câtă vreme procurorul redactor a
menţionat expres, în chiar titlul subcapitolului 1, „Modul de dobândire a lotului 7005 monede
antice romane şi 806 bunuri arheologice de inculpatul A, cunoscând că acestea provin din
infracţiuni”, aspect confirmat în cursul cercetării judecătoreşti din probatoriul administrat în
această fază a procesului penal.
În continuare, sub acelaşi aspect al motivării lipsite de fundament, Înalta Curte reţine că
procurorul redactor al rechizitoriului a intitulat subcapitolul 3 „Provenienţa ilicită comună a lotului
de 7005 monede antice romane şi 806 bunuri arheologice deţinute de inculpat cu bunurile
arheologice ridicate de la locuinţele numiţilor C şi B”, în cadrul acestuia analizându-se probatoriul
administrat, ocazie cu care s-a reţinut, printre altele, că „Analizând comparativ lotul ridicat de la
B cu cel indisponibilizat de la A şi cu cel ridicat de la C, s-a constata existenţa unor similitudini
între acestea, prin prezenţa emisiunilor callatiene în lotul analizat, preponderenţa monedei romane
de sec. IV p.Chr. etc. Potrivit Raportului de expertiză criminalistică nr. x din 12.04.2018 întocmit
de experţi din cadrul Institutului Naţional de Criminalistică - Serviciul de expertize fizico-chimice,
în urma analizării comparative a depunerilor de sol ridicare de pe bunurile arheologice ridicate de
la locuinţa inculpatului A cu cele ridicate de pe bunurile ridicate de la B şi C, au reliefat că acestea
prezintă asemănări compoziţionale între ele. În ceea ce priveşte zona de provenienţă a artefactelor,
I persoană cercetată în cadrul dosarului penal x/P/2013 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel
Alba Iulia pentru cumpărarea de artefacte sustrase de către C şi D, relatează zonele din care aceştia
din urmă au sustras artefactele. Astfel, cu ocazia conducerii în teren acesta a precizat faptul că a
aflat despre zonele din care se efectuau detecţii de la persoanele care au scos efectiv din pământ
monedele pe care le cumpărase acesta, respectiv de la D. Acesta a indicat zonele din apropierea
satului Limanu, zone din apropierea graniţei cu Bulgaria [...] zone din satul Hagieni [...], în zona
loc Corona [...], zone aflate între localităţile Vâlcele şi Darabani [...], zona din apropierea loc.
Negru Vodă [...], zone la 5 km de satul Arsa [...]. Localităţile Albeşti, Arsa, Vârtop, Limanu
Hagieni şi Cotu Văii se suprapun pe zona denumită în perioada greacă şi elenistică Chora cetăţii
Callatis [...] Localităţile fac parte din situl arheologic Necropola tumulară a Cetăţii Callatis [...]”.
Potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (4) din Codul penal, „Infracţiunea se consideră săvârşită
pe teritoriul României şi atunci când pe acest teritoriu ori pe o navă sub pavilion românesc sau pe
o aeronavă înmatriculată în România s-a efectuat un act de executare, de instigare sau de
complicitate ori s-a produs, chiar în parte, rezultatul infracţiunii”.
Aşadar, prin acest articol, legiuitorul a menţionat elementele care fac posibile aplicarea
principiului ubicuităţii.
Potrivit acestui principiu, o infracţiune se consideră săvârşită pe teritoriul ţării dacă cel
puţin un element legat de infracţiune, din cele prevăzute expres de legea penală, se materializează
pe acest teritoriu, având aici în vedere:
- atât realizarea uneia dintre modalităţile normative alternative din norma de incriminare –
„s-a efectuat un act de executare, de instigare sau de complicitate” [prima teză a art. 8 alin. (4) din
Codul penal],

91
 - cât şi producerea, chiar în parte, a rezultatului infracţiunii – „ori s-a produs, chiar în parte,
rezultatul infracţiunii” [a doua teză a art. 8 alin. (4) din Codul penal].
În ceea ce priveşte infracţiunea de spălare de bani, aceasta are trei variante: cea prevăzuta
la lit. a), cea prevăzută la lit. b) şi cea prevăzută la lit. c) ale alin. (1) din art. 29 din Legea nr.
656/2002, republicată, cu modificările ulterioare. Acţiunile enumerate în cuprinsul art. 29 alin. (1)
lit. a), b) şi c) din Legea nr. 656/2002, republicată, cu modificările ulterioare, reprezintă modalităţi
normative distincte (alternative) ale elementului material, astfel cum s-a decis prin Decizia nr.
16/2016 din 8 iunie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept în materie penală. În condiţiile în care spălarea de bani este o infracţiune la care
elementul material constă într-o acţiune ce se poate realiza în şapte modalităţi alternative –
schimbarea, transferul, ascunderea, disimularea, dobândirea, deţinerea sau folosirea – realizarea
oricărei modalităţi a elementului material va conduce la consumarea infracţiunii.
Din situaţia de fapt prezentată în rechizitoriu, au rezultat mai multe modalităţi de săvârşire,
nu doar deţinerea sau intervenţia asupra bunurilor sau operaţiuni efectuate în Germania, ci şi
dobândirea, după cum s-a dezvoltat supra, reţinându-se că infracţiunea de spălare de bani a fost
comisă în intervalul 2009 - 14 octombrie 2015, fiind epuizată ca urmare percheziţiei domiciliare
efectuate în Germania.
În raport cu dispoziţiile Codului penal în vigoare, în care principiul ubicuităţii este limitat
numai la locul unde s-a efectuat un act de executare ori s-a produs rezultatul infracţiunii,
infracţiunea se consideră săvârşită pe orice teritoriu unde a avut loc un act de executare sau s-a
produs rezultatul infracţiunii şi nu interesează nici cetăţenia infractorului, nici dispoziţiile legii
penale din ţara lui de origine.
Potrivit art. 29 din Legea nr. 656/2002, actual art. 49 alin. (1) lit a), b) şi c) din Legea
nr.129/2019 - (1) Constituie infracţiunea de spălare a banilor şi se pedepseşte cu închisoare de la
3 la 10 ani: a) schimbarea sau transferul de bunuri, cunoscând că provin din săvârşirea de
infracţiuni, în scopul ascunderii sau al disimulării originii ilicite a acestor bunuri ori în scopul de
a ajuta persoana care a săvârşit infracţiunea din care provin bunurile să se sustragă de la urmărire,
judecată sau executarea pedepsei; b) ascunderea ori disimularea adevăratei naturi a provenienţei,
a situării, a dispoziţiei, a circulaţiei sau a proprietăţii bunurilor ori a drepturilor asupra acestora,
cunoscând că bunurile provin din săvârşirea de infracţiuni; c) dobândirea, deţinerea sau folosirea
de bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârşirea de infracţiuni.
Acţiunea de dobândire a unui bun provenit din săvârşirea unei infracţiuni constă în activitatea
prin care o persoană intră în proprietatea unui bun de origine infracţională, iar, în cauză, astfel de activităţi
s-au desfăşurat şi pe teritoriul naţional, astfel încât este aplicabil principiul ubicuităţii, fiind incidente
prevederile art.8 alin. 4 teza I din Codul penal.
Contrar celor reţinute de instanţa de apel, în rechizitoriu se precizează că inculpatul fie se
deplasa la locuinţa sa din localitatea Jurilovca unde se întâlnea cu autorii furturilor şi prelua
artefactele direct, fie mergea la locuinţa acestora de unde achiziţiona artefactele, fie le primea prin
intermediul unor colete poştale periodice, expediate de pe numele mai multor persoane
intermediare.
Înalta Curte apreciază că instanţa de control judiciar nu a procedat la lămurirea acestui
aspect, demersul său limitându-se exclusiv la dovedirea împrejurării că inculpatul A nu mai avea
cetăţenia română.
Din probatoriul administrat cu ocazia cercetării judecătoreşti efectuate de instanţa de
fond, toţi martorii au precizat că îşi menţin declaraţiile de la urmărire penală. Din declaraţiile
martorei E rezultă că l-a cunoscut pe inculpat în România, la domiciliul soţului său, de la care
inculpatul cumpărase artefacte, că acesta venea din Germania şi locuia la sora lui în localitatea
Jurilovca, locuinţă pe care o vizitase şi martora şi unde observase monede, statuete. Martorele F,
G, H au confirmat fie că au acceptat să fie trimise colete pe numele lor către inculpat, fie că au
intermediat primirea unor sume de bani de la acesta.

92
 Prin urmare, bunurile asupra cărora s-a exercitat elementul material al infracţiunii – şi
care reprezintă obiectul material al infracţiunii – au fost dobândite pe teritoriul României [prima
teză a art. 8 alin.(4) din Codul penal], iar ele au fost transferate în Germania în scopul „mascării”
originii lor infracţionale, de unde rezultă, cu atât mai mult, îndeplinirea şi celei de-a doua teze a
art. 8 alin. (4) din Codul penal – „ori s-a produs, chiar în parte, rezultatul infracţiunii”, câtă vreme
toate bunurile arheologice ce se constituie în obiectul material al infracţiunii din prezenta cauză
sunt proprietatea Statului Român, prin activităţile inculpatului ce sunt circumscrise ilicitului penal
fiind vătămate relaţiile sociale privind protejarea bunurilor de patrimoniu, sectorului financiar-
bancar şi a altor activităţi vulnerabile de efectele dăunătoare ale câştigurilor din infracţiuni.
În lumina celor de mai sus, Înalta Curte constată că au fost efectuate de inculpat acte de
executare şi pe teritoriul naţional, teritoriu pe care, de altfel, s-a produs şi urmarea imediată a
infracţiunii de spălare a banilor, situaţie în care este aplicabil principiul ubicuităţii.
În acest context, raţionamentul instanței de apel este greşit, fiind dispusă soluția de
încetare a procesului penal față de inculpatul A pentru lipsa autorizării organului competent
necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale în baza art. 396 alin. (1), (6) Cod procedură
penală, art. 16 alin. (1) lit. e) Cod procedură penală, sub aspectul săvârşirii infracțiunii de spălare
a banilor prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. a), b) şi c) din Legea nr. 656/2002 (actual art. 49 alin.
(1) lit. a), b) și c) din Legea nr. 129/2019),
Totodată, Înalta Curte are în vedere că nelegalitatea constatată nu poate fi înlăturată cu
efecte depline în recurs în casaţie, deoarece instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis,
respectiv litigiul care are ca temei juridic fapta penală, ci judecă exclusiv dacă, din punct de
vedere al dreptului, în limita cazurilor de casare prevăzute expres şi limitativ de legiuitor la art.
438 Cod procedură penală, hotărârea atacată este corespunzătoare regulilor de drept.
Astfel, întrucât s-a dispus în mod greşit încetarea procesului penal faţă de inculpatul A, în
acest sens fiind și jurisprudența constantă a instanței supreme, Înalta Curte constată că se impune
rejudecarea cauzei de către instanța de apel a apelurilor formulate în cauză, având în vedere
necesitatea reanalizării cauzei sub aspectul infracțiunii de spălare a banilor prevăzută de art. 29
alin. (1) lit. a), b) şi c) din Legea nr. 656/2002, ca urmare a constatării nelegalității soluției de
încetare a procesului penal față de inculpat pentru săvârșirea acestei infracțiuni, în aceste limite,
cauza va fi trimisă spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti.
Pentru considerentele expuse, fiind incident cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art.
438 alin. (1) pct.8 din Codul de procedură penală, în temeiul dispoziţiilor art.448 alin.(2) lit. b)
din Codul de procedură penală, Înalta Curte a admis recursul în casaţie declarat de Parchetul de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva deciziei penale nr. x/A din 6 mai 2021, pronunţată
de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/3/2019, privind pe inculpatul A.
A casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti.

2. Recurs în casaţie. Cazul de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. - Șantaj.
Tipicitate. Punerea în circulație de valori falsificate. Tipicitate

C. pen. art. 207, art. 313

C. proc. pen., art. 438 alin. (1) pct. 7

A. Existenţa constrângerii, ca element material al infracţiunii de şantaj, nu presupune ca

victima să se alerteze în mod efectiv, ci este suficient ca, ţinând cont de elemente precum vârsta
acesteia, personalitatea ei, capacitatea intelectuală, să rezulte concluzia că ameninţarea avea
aptitudinea de a provoca victimei o stare de teamă.
B. Prin înlocuirea sintagmei „instrumente de plată electronică” cu „instrumente de plată
fără numerar”, ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr.207/2021 pentru modificarea şi

93
completarea Legii nr.286/2009 privind Codul penal, nu a operat o dezincriminare a infracţiunii
de punere în circulaţie de valori falsificate prevăzută de art. 313 alin.(1) cu referire la art. 311
alin. (2) din Codul penal, ci doar s-a clarificat sfera mijloacelor de plată ce intră în conţinutul
constitutiv al infracţiunilor precizate. Așadar, sfera de aplicabilitate a normei de incriminare
prevăzută de art. 313 din Codul penal sancționează orice dobândire a unui instrument de plată
fără numerar falsificat în vederea utilizării frauduloase, şi nu doar utilizarea frauduloasă propriu-
zisă a acestuia, care din punct de vedere al desfăşurării în timp este ulterioară
deţinerii/dobândirii.

I.C.C.J, Secția penală, decizia nr. 115/RC din 15 martie 2022

Prin sentinţa penală nr. x/D din data de 15.12.2020, pronunţată de Tribunalul Bacău în
dosarul nr. x/110/2018, printre altele, s-au dispus următoarele:
1) Condamnarea inculpatului A, pentru săvârşirea următoarelor infracţiuni:
- constituire a unui grup infracţional organizat, prevăzută de art. 367 alin.(1) Cod penal cu
aplicarea art. 41 Cod penal raportat la art. 43 alin. (5) Cod penal, la pedeapsa de 1 an si 6 luni
închisoare şi 1 an pedeapsă complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 lit a),b)
din Codul penal.
- operaţiuni ilegale cu dispozitive sau programe informatice, prevăzute de art. 365 alin. (2)
Cod penal cu aplicarea art. 41 Cod penal raportat la art. 43 alin. (5) Cod penal la pedeapsa de 1 an
închisoare şi 1 an pedeapsă complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b)
din Codul penal.
- deţinere de instrumente în vederea falsificării de valori, prevăzute de art. 314 alin. (2) Cod
penal cu aplicarea art. 41 Cod penal raportat la art. 43 alin. (5) Cod penal la pedeapsa de 3 ani
închisoare şi 1 an pedeapsă complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 lit.a),b)
din Codul penal.
- punere în circulaţie de valori falsificate, prevăzută de art. 313 alin.(1) Cod penal cu referire
la art. 311 alin. (2) Cod penal cu aplicarea art. 41 Cod penal raportat la art. 43 alin. (5) Cod penal
la pedeapsa de 4 ani si 6 luni închisoare şi 1 an pedeapsă complementară a interzicerii drepturilor
prevăzute de art. 66 lit. a), b) din Cod penal.
În baza art. 38 alin. (1) şi art. 39 alin. (1) lit. b din Codul penal şi art. 45 alin. (3) din Codul
penal s-au contopit pedepsele în pedeapsa cea mai grea la care se adaugă un spor de o treime din
totalul celorlalte pedepse stabilite, rezultând o pedeapsă de 6 ani şi 4 luni închisoare.
În baza art. 15 din Legea nr.187/2012 s-a revocat suspendarea executării pedepsei de 2 ani
închisoare aplicată inculpatului prin sentința penală nr. x/2017 pronunțată de Judecătoria Bacău
rămasă definitivă prin decizia penală nr. x/10.10.2017 a Curţii de Apel Bacău și a dispus
executarea acesteia alăturat pedepsei de 8 ani şi 4 luni închisoare.
Pedeapsă de executat - 8 ani şi 4 luni închisoare.
2) Condamnarea inculpatei B, pentru săvârşirea infracţiunilor de:
- constituire a unui grup infracţional organizat, prevăzută de art. 367 alin.(1) Cod penal la
pedeapsa de 1 an închisoare şi 1 an pedeapsă complementară a interzicerii drepturilor prevăzute
de art. 66 lit. a), b) din Codul penal.
- deţinere de instrumente în vederea falsificării de valori, prevăzută de art. 314 alin. (2) Cod
penal, la pedeapsa de 2 ani închisoare şi 1 an pedeapsă complementară a interzicerii drepturilor
prevăzute de art. 66 lit. a), b) din Codul penal.
- deţinere de instrumente de plată electronică falsificate, prevăzută de art. 313 alin.(1) Cod
penal cu referire la art. 311 alin. (2) Cod penal, la pedeapsa de 3 ani închisoare şi 1 an pedeapsă
complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art.66 lit. a),b) din Codul penal.

94
 În baza art. 38 alin. (1) şi art. 39 alin. (1) lit. b din Codul penal şi art. 45 alin. (3) din Codul
penal s-au contopit pedepsele în pedeapsa cea mai grea la care se adaugă un spor de o treime din
totalul celorlalte pedepse stabilite.
Pedeapsă de executat 4 ani închisoare şi 1 an pedeapsă complementară a interzicerii
drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b) din Codul penal.
3) Condamnarea inculpatului C pentru săvârșirea infracțiunilor de:
- constituire a unui grup infracţional organizat, prevăzută de art. 367 alin.(1) Cod penal, la
pedeapsa de 2 ani închisoare şi 1 an pedeapsă complementară a interzicerii drepturilor prevăzute
de art. 66 lit. a), b) din Codul penal.
- șantaj, prevăzută de art. 207 alin.(1),3 Cod penal, la pedeapsa de 2 ani închisoare şi 1 an
pedeapsă complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a),b) din Codul penal.
În baza art. 38 alin. (1) şi art. 39 alin.(1) lit. b din Codul penal şi art. 45 alin. (3) din Codul
penal s-au contopit pedepsele în pedeapsa cea mai grea la care se adaugă un spor de o treime din
totalul celorlalte pedepse stabilite.
Pedeapsă de executat 2 ani și 8 luni închisoare şi 1 an pedeapsă complementară a interzicerii
drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a),b) din Codul penal.
În baza art. 91 din Codul penal s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.
În baza art. 92 din Codul penal s-a stabilit termenul de supraveghere de 3 ani începând cu
data rămânerii definitive a hotărârii.
Împotriva acestei sentinţe penale au formulat apel, printre alții, Parchetul de pe lângă ÎCCJ-
DIICOT Serviciul Teritorial Bacău şi inculpaţii B, A și C.
Prin decizia penală nr. x din data de 14 Octombrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bacău,
Secţia Penală, s-au dispus următoarele:
I. În baza art. 421 pct.2 lit.a) Cod procedură penală s-au admis apelurile declarate de
Parchetul de pe lângă ÎCCJ-DIICOT Serviciul Teritorial Bacău, inculpata B împotriva sentinţei
penale nr.210/D/31.07.2020 pronunţată de Tribunalul Bacău în dosarul nr. x/110/2018.
A desfiinţat, în parte sentinţa apelată, a reţinut cauza spre rejudecare şi, în fond:
A reţinut că denumirea infracţiunii prevăzută de art. 313 alin.(1) Cod penal cu referire la art.
311 alin. (2) Cod penal pentru care a fost condamnat inculpatul A este de punerea în circulaţie de
valori falsificate în modalitatea reţinerii şi nu infracţiunea de punere în circulaţie de valori
falsificate.
A înlăturat aplicarea dispoziţiilor art. 41 Cod penal, art. 43 alin.(5) Cod penal şi art.15 din
Legea nr. 187/2012 reţinute în cazul inculpatului A.
Inculpatul A execută pedeapsa de 6 ani şi 4 luni închisoare
A descontopit pedeapsa principală de 4 ani închisoare aplicată inculpatei B în pedepsele
componente.
În baza art. 396 alin. (5) Cod procedură penală raportat la art. 16 lit. c) Cod procedură penală
a achitat pe inculpata B pentru săvârşirea infracţiunilor de deţinere de instrumente în vederea
falsificării de valori, prevăzută de art. 314 alin. (2) Cod penal şi deţinere de instrumente de plată
electronică falsificate, prevăzută de art. 313 alin.(1) Cod penal cu referire la art. 311 alin. (2) Cod
penal.
A înlăturat aplicarea art. 38 alin. (1), art. 39 alin. (1) lit. b din Codul penal şi art. 45 alin. (3)
din Codul penal.
În baza art. 91 Cod penal a dispus faţă de inculpata B suspendarea executării pedepsei de 1
an închisoare sub supraveghere şi a stabilit termen de supraveghere de 3 ani, conform dispoziţiilor
art. 92 C. pen.
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate.
II. În baza art. 421 pct. 1 lit. b) Cod procedură penală, a respins ca nefondate apelurile
formulate de inculpaţii, A și C, împotriva aceleaşi sentinţe penale.
Împotriva deciziei penale nr. x din data de 14 octombrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel

95
Bacău, Secţia Penală au declarat recurs în casaţie inculpaţii A, C, și B, la data de 12 noiembrie
2021.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia Penală la data de
15 decembrie 2021, când s-a stabilit termen la data de 15 februarie 2022, pentru examinarea în
cameră de consiliu a admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie, conform art. 440
alin.(1) Cod procedură penală.
Motivele de recurs în casaţie formulate de inculpaţi se circumscriu, printre altele,
următoarelor aspecte:
1. În legătură cu infracţiunea de şantaj prevăzută şi pedepsită de art. 207 Cod penal presupus
a fi comisă de inculpatul C au apreciat că aceasta nu este prevăzută de legea penală, întrucât lipseşte
componenta de tipicitate a constrângerii persoanei vătămate D.
În acest sens, au susţinut că norma de incriminare prevăzută în art. 207 arată faptul că şantajul
reprezintă constrângerea, unei persoane să dea, să facă, să nu facă ceva ori să sufere ceva, în scopul
de a dobândi în mod injust un folos patrimonial sau nepatrimonial, după caz. Au apreciat astfel că,
de esenţa infracţiunii este necesar ca subiectul pasiv să fie constrâns, prin aceasta înţelegându-se
faptul că acţionează într-un anumit mod fără a avea de ales, sub imperiul unei puternice stări de
temere.
Au opinat în sensul că în descrierea faptei lipseşte elementul material al constrângerii,
discuţiile din data de 12.12.2016 dintre D şi inculpatul C chiar dacă au un ton vulgar şi dur, nu
reprezintă pentru D o constrângere, mai ales că inculpatul C i-a spus interlocutorului său că poate
apela inclusiv la mijloacele legale pentru redobândirea sumei sustrase.
Actele de ameninţare nu au fost de natură să creeze o stare de temere persoanei vătămate D
în condiţiile în care şi acesta a proferat ameninţări şi injurii, acestea fiind reprezentate doar de un
„duel” verbal fără conotaţie penală sau psihică.
În continuare a subliniat faptul că, persoana vătămată nu are o stare de reală temere, în
condiţiile în care nu sesizează organele de poliţie pentru a cere protecţie.
Totodată, în opinia inculpaţilor, partea vătămată D este cel care îl şantajează pe inculpatul C
cu darea în vileag a unor fapte compromiţătoare referitoare la presupuse activităţi infracţionale
desfăşurate de cel din urmă pe teritoriul altor state cu scopul de a păstra suma de bani sustrasă.
Chiar şi în măsura în care persoana vătămată ar fi fost urmărită de către inculpatul C, actele
acestuia reprezintă infracţiunea de hărţuire, iar nu şantaj, ambele având acelaşi obiect juridic
referitor la libertatea psihică, dar pedepse diferite.
2. În legătură cu infracţiunea de punere în circulaţie de valori falsificate prevăzută de art.
313 alin. (1) cu referire la art. 311 alin. (2) Cod penal, au apreciat că aceasta nu este prevăzută de
legea penală, întrucât nu s-a ţinut seama de dispoziţiile art. 180 Cod penal, precum şi de
intervenirea în cursul procesului penal a unei legi care modifică conţinutul constitutiv al
infracţiunii.
Au precizat că această infracţiune trebuie privită din prisma legii penale mai favorabile,
întrucât prin dispoziţiile Legii nr.207/2021 denumirea marginală s-a modificat fiind reprezentată
de punerea în circulaţie de valori falsificate sau dobândirea de instrumente de plată fără numerar
falsificate.
În acest sens, au arătat că în loc de noţiunea de instrument de plată electronică se introduce
noţiunea de instrument de plată fără numerar, fiind modificată şi definiţia din art. 180 Cod penal.
Astfel, instrumentul de plată electronică aşa cum era definit în art. 180 Cod penal - forma
anterioară- este reprezentat de un instrument care permite titularului să efectueze retrageri de
numerar, încărcarea şi descărcarea unui instrument de monedă electronică, precum şi transferuri
de fonduri, altele decât cele ordonate şi executate de către instituţii de plată financiară.
După modificare, art. 180 Cod penal a dobândit noţiunea marginală de mijloace de plata fără
numerar, în cadrul acesteia la alin. (1) fiind incluse instrumentele de plată fără numerar, iar la alin.
(2) instrumentul de plată electronică.

96
 Art. 180 Cod penal (forma anterioară) prevedea că „Prin instrument de plată electronică se
înţelege un instrument care permite titularului să efectueze retrageri de numerar, încărcarea şi
descărcarea unui instrument de monedă electronică, precum şi transferuri de fonduri, altele decât
cele ordonate şi executate de către instituţii financiare.”
După modificare (Legea nr. 207/2021) art. 180 are următorul conţinut:
Art. 180 Mijloace de plată fără numerar “(1) Prin instrument de plată fără numerar se înţelege
un dispozitiv, un obiect sau o înregistrare, protejat, respectiv protejată, material ori nematerial,
respectiv materială ori nematerială, sau o combinaţie a acestora, altui, respectiv alta decât o
monedă cu valoare circulatorie şi care, singur, respectiv singură sau împreună cu o procedură sau
un set de proceduri, permite deţinătorului sau utilizatorului transferul de bani sau valoare monetară,
inclusiv prin monedă electronică sau monedă virtuală.”
(2) Prin instrument de plată electronică se înţelege un instrument care permite efectuarea de
retrageri de numerar încărcarea şi descărcarea unui instrument de monedă electronică, precum şi
transferuri de fonduri, altele decât cele ordonate şi executate de către instituţii financiare.
Au mai precizat faptul că art. 311 Cod penal, în forma de după modificare incriminează la
alin. (2) utilizarea unui instrument de plată fără numerar, iar nu a unui instrument de plată
electronică, ceea ce reprezintă o dezincriminare a faptei (lipsa tipicităţii obiective) atunci când
falsificarea se referă la instrumente de plată electronică şi incriminarea doar atunci când această
falsificare priveşte instrumente de plată fără numerar, cele două noţiuni fiind distincte.
Această dezincriminare este operată prin faptul că art. 311 alin. (2) nu se referă în general la
mijloace de plată fără numerar, ci se referă la instrumente de plată fără numerar, care sunt o
categorie distinctă a mijloacelor, aşa cum reiese din noua definiţie şi separare a celor două noţiuni
penale.
Incidenţa legii penale mai favorabile – Legea nr. 207/2021 în cursul procesului penale -
conform art. 5 Codul penal, care modifică elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art.
313 alin. (1) raportat la 311 alin. (2) Cod penal.
De asemenea, a menţionat că sub aspectul tipicităţii obiective nu există o persoană vătămată
în acest caz, întrucât datele nu au fost confirmate a fi „date bancare” care ar avea aptitudinea de a
permite prin utilizarea unor proceduri specifice retrageri de numerar de la un bancomat.
Cele trei carduri presupus a fi corpuri delicte nu au mai fost descoperite în cursul procesului
penal pentru a fi expertizate, întrucât din eroare au fost restituite inculpatului A cu toate că ar fi
trebuit să fie păstrate ca mijloace materiale de probă - corpuri delicte.
Datele inscripţionate pe acele carduri nu reprezintă „date” în sensul art. 180 Cod penal care
să reprezinte instrumente de plată electronică.
Faptul că instanţa de apel a procedat la verificarea nemijlocită a BIN codurilor pe un site
web nu înseamnă că acele carduri sunt bancare, în condiţiile în care nu s-a verificat dacă ele
permiteau retragerea de numerar, trebuind în acest sens să fie asociate unui cont bancar.
Prin încheierea din data de 15 februarie 2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
Secţia penală s-a dispus în baza art. 440 alin. (4) Cod procedură penală, admiterea în principiu a
cererii de recurs în casaţie formulată de recurenţii inculpaţii A, C și B împotriva deciziei penale
nr. x din data de 14 octombrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, Secţia Penală, numai cu
privire la motivul de casare referitor la faptul că instanţa de apel a dispus în mod greşit
condamnarea inculpaţilor A şi C pentru fapte care nu sunt prevăzute de legea penală - art.16 lit. b)
Cod procedură penală.
Analizând recursul în casaţie formulat de recurenţii-inculpaţi A, C și B în limitele prevăzute
de art. 442 alin. (1) şi 2 Cod procedură penală, astfel cum au fost stabilite prin încheierea de
admitere în principiu din data de 15 februarie 2022, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat,
pentru următoarele considerente:
Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile
legalităţii şi cel al respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează exclusiv

97
legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres şi limitativ
prevăzute de lege.
Dispoziţiile art.433 Cod de procedură penală reglementează explicit scopul căii de atac
analizate, statuând că recursul în casație urmărește să supună Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie
judecarea, în condiţiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
Realizându-se în cadrul strict reglementat de lege, analiza de legalitate a instanţei de recurs
nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi
reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art.438 alin.(1) Cod de procedură
penală.
Ca atare, motivele de casare invocate de recurenţi trebuie să se raporteze la situaţia factuală
şi la elementele care au circumstanţiat activitatea infracţională, astfel cum au fost stabilite de
instanța de apel, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată,
întrucât în această cale extraordinară de atac se analizează doar aspecte de drept, Înalta Curte
neputând proceda la evaluarea materialului probator sau la reaprecierea situaţiei de fapt.
În acest context, Înalta Curte notează că în jurisprudenţa sa constantă, s-a reţinut că
verificările pe care instanţa de recurs în casaţie le face din perspectiva noţiunii de faptă care nu
este prevăzută de legea penală, vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita este
prevăzută de vreo normă de incriminare, cât şi condiţiile de tipicitate obiectivă, respectiv
identitatea dintre conduita propriu-zisă şi elementele de conţinut ale incriminării sub aspectul
laturii obiective (nu însă şi în ceea ce priveşte latura subiectivă, lipsa de tipicitate subiectivă
constituind o teză distinctă prevăzută de art.16 lit. b) din Codul de procedură penală şi care nu a
fost preluată de art.437 alin.(1) pct.7 din același Cod (decizia nr.78/RC/2015, Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie - Secţia penală).
Totodată, s-a reţinut că acest caz de casare vizează „acele situaţii în care nu se realizează o
corespondență deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune,
fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu
întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei
(indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblu sau modificarea unor elemente ale conţinutului
constitutiv.” (decizia nr.442/RC/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală).
I. În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de casare susţinut de recurentul inculpat C,
respectiv că infracţiunea de şantaj prevăzută şi pedepsită de art. 207 Cod penal nu este prevăzută
de legea penală, întrucât lipseşte componenta de tipicitate a constrângerii persoanei vătămate D,
Înalta Curte constată că această critică reprezintă o împrejurare analizată deja de instanţe în cadrul
stabilirii situaţiei de fapt, prin interpretarea materialului probator, aspecte ce nu pot fi analizate în
cadrul recursului în casaţie, cale extraordinară de atac, eminamente în drept, şi nu în fapt, fiind
inadmisibil de a se analiza cauza în aceeaşi parametri ca în cadrul căii ordinare de atac a apelului.
Înalta Curte constată că prin decizia penală atacată sunt analizate elementele constitutive ale
infracţiunii de şantaj, arătându-se în ce mod s-a realizat constrângerea persoanei vătămate D şi
temerea acestei persoane în urma constrângerii exercitate de către recurentul inculpat C.
Aşadar, în raport de starea de fapt reţinută cu titlu definitiv de instanţa de apel, urmare a
administrării probelor, în mod corect s-a constatat îndeplinirea elementelor de tipicitate ale
infracţiunii de şantaj pentru care recurentul inculpat a fost condamnat, Curtea de Apel realizând o
analiză corespunzătoare sub acest aspect.
În acest context, Înalta Curte reţine că fapta inculpatului C de a-l constrânge pe inculpatul
persoană vătămată D prin ameninţare cu moartea şi cu acte de violenţă fizică în scopul de a
recupera suma de 4.000 dolari SUA reprezentând un folos material injust (sumă obţinută de
membrii grupării infracţionale în urma săvârșirii pe teritoriul statului Filipine a infracţiunilor de
falsificare a instrumentelor de plată electronică, efectuare de operaţiuni financiare în mod
fraudulos şi accesare fără drept a unor sisteme informatice) întruneşte elementele constitutive ale
infracţiunii de şantaj.

98
 Criticile formulate de recurentul inculpat C în sensul că lipseşte componenta de tipicitate a
constrângerii persoanei vătămate, întrucât aceasta din urmă nu a sesizat organele de poliţie pentru
a cere protecţie, nu pot fi analizate de instanţa de recurs în casaţie, având în vedere pe de o parte
că existenţa constrângerii, ca şi element material al infracţiunii de şantaj, nu presupune ca victima
să se alerteze în mod efectiv, ci este suficient ca, ţinând cont de elemente precum vârsta acesteia,
personalitatea ei, capacitatea intelectuală, să rezulte concluzia că ameninţarea avea aptitudinea de
a provoca victimei o stare de teamă, iar pe de altă parte, se solicită practic reinterpretarea situaţiei
de fapt, care aşa cum s-a arătat a fost corect stabilită de instanţa de apel.
II. Analiza celui de-al treilea motiv de casare circumscris pct.7 al art. 438 Cod procedură
penală, şi anume că infracţiunea de punere în circulaţie de valori falsificate prevăzută de art. 313
alin. (1) cu referire la art. 311 alin. (2) Cod penal, nu este prevăzută de legea penală, întrucât după
intervenirea Legii nr.207/2021, art. 311 Cod penal incriminează la alin. (2) utilizarea unui
instrument de plată fără numerar, iar nu a unui instrument de plată electronică, ceea ce echivalează
cu dezincriminarea faptei, presupune cu prioritate clarificarea noţiunilor de „instrument de plată
electronică” şi „instrument de plată fără numerar”, tocmai pentru a stabili sfera de aplicabilitate a
normei de incriminare.
Astfel cum rezultă din expunerea de motive pentru modificarea şi completarea Legii
nr.286/2009 privind Codul Penal şi pentru transpunerea Directivei (UE) 2019/713 a Parlamentului
European şi a Consiliului din 17 aprilie 2019 privind combaterea fraudelor şi a contrafacerii în
legătură cu mijloacele de plată fără numerar şi de înlocuire a Deciziei cadru 2001/413/JAI a
Consiliului, prin adoptarea Legii nr.207/2021 s-a urmărit a se clarifica sensul şi scopul
instrumentelor de plată electronică, introducerea noţiunilor de instrument de plată fără numerar şi
monedă electronică, adaptarea infracţiunilor de presupuse fraude comise prin sisteme informatice
şi mijloace de plată electronică, inclusiv prin monede virtuale, precum şi adaptarea infracţiunilor
de falsificare a instrumentelor de plată electronică la standardele impuse de prevederile directivei.
Prin Legea nr.207/2021, la art.180 au fost introduse trei noi definiţii, respectiv instrument de
plată fără numerar, moneda electronică şi moneda virtuală, însă ceea ce prezintă relevanţă pentru
speţa de faţă este definiţia instrumentului de plată fără numerar, reglementată în cuprinsul alin.(1),
şi anume: „un dispozitiv, un obiect sau o înregistrare, protejat/ă, material sau nematerial sau o
combinaţie a acestora, altul decât moneda cu valoare circulatorie şi care, singur sau împreună cu
o procedură sau un set de proceduri, permite transferul de bani sau valoare monetară, inclusiv prin
monedă electronică sau monedă virtuală.”
Se constată că, spre deosebire de instrumentul de plată electronică, astfel cum a fost explicitat
şi clarificat prin Decizia cadru 2001/413/JAI, instrumentul de plată fără numerar are un conţinut
neechivoc, în sensul că se arată faptul că nu este doar un instrument de plată corporal, material, ci
poate avea şi o natură intangibilă, incorporală, şi de asemenea, definiţia referindu-se la un
dispozitiv, obiect sau înregistrare, tocmai pentru a acoperi nu doar cardurile emise de instituţiile
financiare, ci şi instrumentele de monedă electronică sau instrumentele de plată electronică cu
acces la distanţă.
În legislaţia naţională, în ceea ce priveşte definiţia instrumentului de plată electronică, după
modificare, aceasta este prevăzută la alin.(2) al art.180 Cod penal, fiind similară cu definiţia din
vechea reglementare, cu menţiunea că este eliminată referirea la titular.
Aşadar, urmare a preluării definiţiei din cuprinsul art.2 lit.a) din Directivă, instrumentele de
plată fără numerar reprezintă denumirea generică ce include toate categoriile de instrumente şi
monede definite în cadrul alin.(2)-(4) ale art.180 Cod penal, şi anume instrumentul de plată
electronică, ce poate fi un card bancar sau un instrument de plată electronică la distanţă, cât şi
instrumentul de monedă electronică.
În acest context, în vederea asigurării unei terminologii unitare, conţinutul art.180 Cod penal
a presupus de plano şi clarificarea prevederilor art.311 alin.(2), în sensul folosirii sintagmei
„instrument de plată fără numerar” în loc de „instrument de plată electronică”.

99
 Deopotrivă, prevederile art.313 Cod penal au fost clarificate pentru a asigura transpunerea
în legislaţia internă a prevederilor art.4 lit.d) şi art.5 lit.d) din Directiva non-cash în ipoteza
utilizării frauduloase a unui instrument de plată fără numerar falsificat constând în achiziţia în
folosul propriu sau al unei alte persoane, inclusiv primirea, însuşirea, cumpărarea, transferul,
importul, exportul, vânzarea, transportul sau distribuirea în vederea utilizării frauduloase a unui
instrument de plată fără numerar material contrafăcut sau falsificat, respectiv achiziţia în folosul
propriu sau al unei alte persoane, inclusiv vânzarea, transferul sau distribuirea sau punerea la
dispoziţie în vederea utilizării frauduloase a unui instrument de plată fără numerar nematerial
obţinut pe căi ilegale, contrafăcut sau falsificat.
Aşadar, prevederile art.313 Cod penal sancţionează orice dobândire a unui instrument de
plată fără numerar falsificat în vederea utilizării frauduloase, şi nu doar utilizarea frauduloasă
propriu-zisă a acestuia, care din punct de vedere al desfăşurării în timp este ulterioară
deţinerii/dobândirii, variante incriminate deja în legislaţia naţională.
Aplicând aceste consideraţii de ordin teoretic speţei de faţă, Înalta Curte constată că urmare
a intrării în vigoare a Legii nr.207/2021 pentru modificarea şi completarea Legii nr.286/2009
privind Codul Penal, nu a operat o dezincriminare a infracţiunii de punere în circulaţie de valori
falsificate prevăzută de art. 313 alin.(1) cu referire la art. 311 alin. (2) Cod penal, prin înlocuirea
sintagmei „instrumente de plată electronică” cu „instrumente de plată fără numerar”, astfel cum
au încercat inculpaţii a acredita ideea, ci doar s-a clarificat sfera mijloacelor de plată ce intră în
conţinutul constitutiv al infracţiunilor informatice, conferindu-se valenţe specifice accesibilităţii
şi previzibilităţii normei de incriminare, tocmai în scopul de a nu se mai permite astfel de
interpretări.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte a respins, ca nefondate, recursurile în casaţie
formulate de recurenții-inculpaţi A, B și C împotriva deciziei penale nr. x din data de 14 octombrie
2021, pronunțate de Curtea de Apel Bacău – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

DREPT PROCESUAL CIVIL

I. Acţiunea civilă

1. A. Concurență. Acțiune în despăgubiri întemeiată pe O.U.G. nr. 39/2017, actul național

de transpunere al Directivei 2014/104/UE. Declararea neconstituționalității ordonanței de
urgență. Admiterea excepției inadmisibilității acțiunii. Încălcarea dispozițiilor art. 22 alin.
(2) și (4) din Codul de procedură civilă. B. Concurenţă. Efectul direct orizontal al art. 101
din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene. C. Cazul de incompatibilitate prevăzut
de art. 42 alin. (1) pct. 13 din Codul de procedură civilă. Condiții și efecte

C. proc. civ., art. 22 alin. (2), alin. (4), art. 42 alin. (1) pct. 13, art. 245, art. 248
Directiva 2014/104/UE
O.U.G. nr. 39/2017
O.U.G. nr. 170/2020

A. Potrivit dispozițiilor art. 22 alin. (2) şi (4) C. proc. civ., judecătorul este obligat („are
îndatorirea”) de a pune în dezbaterea părţilor orice împrejurări de fapt şi de drept, chiar dacă nu
sunt menţionate în actele procesuale întocmite de acestea, de a solicita explicaţii cu privire la
motivarea în drept și are dreptul de a stabili calificarea juridică exactă a actelor şi faptelor deduse
judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire.
Faptul că acțiunea în despăgubiri având ca obiect repararea prejudiciului cauzat prin
pretinse încălcări ale legislaţiei Uniunii Europene în materia concurenţei a fost întemeiată, inițial,

100
pe actul național de transpunere a Directivei 2014/104/UE, respectiv pe O.U.G. nr. 39/2017, care
nu mai producea efecte în ordinea juridică naţională, ca urmare a declarării neconstituţionalităţii,
nu înseamnă că aceasta nu rămâne, în continuare, fundamentată pe celelalte temeiuri de drept
formulate de parte, respectiv pe legislaţia specială în materie de concurenţă, precum şi pe dreptul
comun în materia răspunderii civile delictuale.
În dreptul procesual român, neindicarea unui temei de drept, cum ar fi textele din Codul
civil ce reprezintă sediul răspunderii civile delictuale sau a noului act de transpunere a Directivei
2014/104/UE, respectiv O.U.G. nr. 170/2020, nu reprezintă o împrejurare formală de natură să
conducă la respingerea acţiunii, ca inadmisibilă, respectiv o chestiune exterioară şi prealabilă
dezbaterii fondului cauzei, și nu echivalează cu inexistenţa cauzei juridice a acţiunii, întrucât
calificarea juridică exactă a cererii, în limitele învestirii, îi incumbă judecătorului.
Neindicarea textelor de lege de drept comun din Codul civil nu înseamnă că reclamanta
ar fi ales, exclusiv, normele uniforme create la nivel unional în această materie, respectiv o formă
de răspundere care o exclude pe cea prevăzută, anterior, de legea naţională. Dimpotrivă, aşa cum
rezultă din art. 22 alin. 2 din Directivă, precum şi din art. 19 din O.U.G. nr. 170/2020, dispoziţiile
legii speciale se completează cu prevederile Legii nr. 287/2009, astfel încât, întemeindu-şi
acţiunea chiar pe actul juridic naţional de transpunere a Directivei, reclamanta a invocat,
implicit, şi normele de drept comun.
Așadar, analizând conţinutul concret al cererii de chemare în judecată, instanţa de fond
avea obligaţia să verifice dacă dreptul subiectiv afirmat de reclamantă este proteguit pe calea
procesuală aleasă de aceasta, întrucât acţiunea este cea care realizează legătura dintre dreptul
subiectiv şi dreptul procesual.
Prin urmare, reţinând că reclamanta a ales, pentru recuperarea prejudiciului pretins
cauzat de către întreprinderi care au încălcat legislaţia în materia concurenţei, o cale neprevăzută
de lege, instanţele de fond au făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 245 şi art. 248 C. proc.
civ., raportat la art. 22 alin. (2) şi (4) C. proc. civ., potrivit art. 22 alin. (2) şi (4) C. proc. civ.
B. Efectul direct orizontal al art. 101 TFUE justifică, chiar şi anterior adoptării Directivei
2014/104/UE sau netranspunerii acesteia în ordinea juridică naţională, acest tip de acţiuni în
despăgubiri, ce au existat şi anterior anului 2014. Aşadar, Directiva 2014/104/UE a
Parlamentului European şi a Consiliului din 26 noiembrie 2014 privind anumite norme care
guvernează acţiunile în despăgubire în temeiul dreptului intern în cazul încălcărilor dispoziţiilor
legislaţiei în materie de concurenţă a statelor membre şi a Uniunii Europene, aşa cum transpare
şi din titlul acesteia, nu face altceva decât să impună obiective suplimentare statelor membre, de
armonizare a legislaţiilor pentru a consolida mecanismele de respectare a regulilor de concurenţă
la nivel privat, nu să înlocuiască normele de drept comunitar primar. De altfel, directivele, ca
parte a dreptului comunitar derivat, sunt date în executarea dreptului comunitar primar din
tratate, nu în scopul de a îl înlocui. Or, articolul 101 din TFUE a conferit drepturi şi a instituit
obligaţii exprese particularilor, fără să mai fie nevoie de alte acte de aplicare, de proceduri
specifice sau măsuri complementare.
Ca atare, şi după apariţia directivei, pot fi formulate acţiuni în despăgubire de către
păgubiţi împotriva participanţilor la cartel, în baza Tratatului privind Funcţionarea Uniunii
Eeuropene şi a Regulamentului 1/2003.
Totodată, şi Regulamentul (CE) nr. 1/2003 poate reprezenta fundamentul unei acţiuni în
daune, întrucât instanţele naţionale au un rol complementar în protejarea drepturilor subiective
prevăzute de dreptul comunitar, alături de autorităţile de concurenţă din statele membre
(considerentele 7, 21, 22 din preambulul Regulamentului). De altfel, art. 6 din acest Regulament
stipulează în mod explicit că instanţele naţionale aplică art. 81 şi 82 din TCE (devenite art. 101
şi art. 102 din TFUE).

101
 C. Potrivit dispozițiilor art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ., judecătorul este, de asemenea,
incompatibil de a judeca atunci când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu
privire la imparţialitatea sa.
Nu sunt îndeplinite cerinţele art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ. în cazul în care se invocă
faptul că, cu prilejul soluţionării cererii de completare dispozitiv, judecătorii ce pronunţaseră deja
decizia în apel aveau cunoştinţă de conţinutul cererii de recurs pe care reclamanta o declarase,
susţinându-se că, astfel, aceştia s-au simţit lezaţi în orgoliul lor profesional, împrejurare de natură
să nască în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea lor.
Dreptul oricărui subiect procesual de a formula căi de atac nu poate conduce la apariţia
unui caz de incompatibilitate a membrilor completului. Caracterul de maximă generalitate a
formulei folosite de legiuitor în textul art. 42 alin. 1 pct. 13 C. proc. civ., respectiv „există alte
elemente” nu poate conduce la asemenea consecinţe. Aceste elemente trebuie să fie de o asemenea
natură, încât „să nască în mod întemeiat îndoieli”, neputând fi asimilate situaţiei în care se află
magistratul ale cărui hotărâri, în majoritatea lor covârşitoare sunt susceptibile de căi de atac pe
care părţile, în mod firesc, le promovează.

I.C.C.J., Secția a-II-a civilă, Decizia nr. 1268 din 24 mai 2022

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a

VI-a Civilă la data de 23.07.2019, sub nr. x/3/2019, reclamanta A. S.R.L. a solicitat:
1) obligarea pârâtei B. AG în nume propriu, respectiv pentru/în solidar cu pârâta C. S.R.L.
la plata sumei de 1.411.817,70 lei reprezentând totalul supra - preţurilor transferate la cumpărarea
a 34 cap – tractoare, în perioada 1998 – 2010; la plata dobânzii legale pentru perioada 23.09.1998
– 19.07.2019 şi la plata unor dobânzi suplimentare pentru perioada de timp de la data de
20.07.2019 până la data plăţii efective a sumei de 1411817,7 lei; la plata unei sume de bani egală
cu profitul nerealizat în perioada 1998 – 2010; la plata sumei de 348.507 lei reprezentând totalul
suprapreţurilor transferate, la cumpărarea a 5 cap – tractoare; la plata dobânzii legale, pentru
perioada 16.05.2011 – 19.07.2019 şi la plata unor dobânzi suplimentare pentru perioada de timp
de la data de 20.07.2019 până la data plăţii efective a sumei de 348.507 lei; la plata unei sume de
bani egală cu profitul nerealizat în perioada 2011 – 2018;
2) obligarea pârâtei D. S.P.A. Italia în nume propriu, respectiv pentru/în solidar cu pârâtele
E. şi F. S.R.L. la plata sumei de 3.007.500,73 lei reprezentând totalul supra – preţurilor transferate,
la cumpărarea a 45 de cap – tractoare, în perioada 2013 – 2017; la plata dobânzii legale pentru
perioada 23.09.1998 – 19.07.2019 şi la plata unor dobânzi suplimentare pentru perioada de timp
de la data de 20.07.2019 până la data plăţii efective a sumei de 3.007.500,73 lei; la plata unei sume
de bani egală cu profitul nerealizat în perioada 2011 – 2018;
3) obligarea pârâtei G. N.V. în nume propriu, respectiv pentru/în solidar cu pârâta H. S.R.L.
la plata sumei de 1042048,08 lei reprezentând totalul supra – preţurilor transferate la cumpărarea
a 20 de cap – tractoare, în perioada 2016 – 2018; la plata dobânzii legale pentru perioada
07.07.2016 – 19.07.2019 şi la plata unor dobânzi suplimentare pentru perioada de timp de la data
de 20.07.2019 până la data plăţii efective a sumei de 1.042.048,08 lei; la plata unei sume de bani
egală cu profitul nerealizat în perioada 2016 – 2018;
4) obligarea oricăreia dintre pârâte la plata prejudiciului suportat de reclamantă, atât prin
fapta proprie, cât şi prin fapta tuturor celorlalte pârâte, în cadrul acestei cauze, în temeiul art. 11
din Directiva nr. 2014/104/UE şi art. 11 alin. 1 din O.U.G. nr. 39/2019;
5) obligarea pârâtelor în solidar la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă 2411/27.11.2020 pronunţată în dosarul nr. x/3/2019, Tribunalul
Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, a respins excepţia necompetenţei generale a instanţelor din
România, ca neîntemeiată, a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins cererea de chemare în
judecată, ca inadmisibilă.

102
 Împotriva acestei hotărâri au declarat apel atât reclamanta cât şi pârâta G. N.V., apeluri
înregistrate la data de 25 martie 2021 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă.
Prin decizia nr. 1064 din 14 iunie 2021, cele două apeluri au fost respinse, ca nefondate.
La data de 6 august 2021, apelanta G. N.V. a solicitat completarea deciziei pronunţate în
apel, în sensul obligării reclamantei apelante la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de
soluţionarea căii de atac.
Prin decizia nr. 1322 din 20 septembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti a admis cererea şi
a completat decizia nr. 1064 din 14 iunie 2021, în sensul că a obligat pe apelanta A. S.R.L. la plata
cheltuielilor de judecată către G. N.V. în cuantum de 16011 lei, reprezentând taxă judiciară de
timbru şi onorariu avocat.
Împotriva deciziei nr. 1064 din 14 iunie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, în termen legal a
declarat recurs reclamanta A. S.R.L. Târgu Mureş, înregistrat la data de 11 noiembrie 2021 pe
rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă.
Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, invocându-se, în esenţă,
următoarele:
Curtea a încălcat atribuţiile puterii judecătoreşti, critică subscrisă motivului de casare
prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 4 C. proc. civ. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, a arătat că
instanţa de apel, respingând critica relativă la neîncadrarea excepţiei inadmisibilităţii, decurgând
din ineficacitatea O.U.G. nr. 39/2017 ca urmare a declarării neconstituţionalităţii, în niciuna din
ipotezele reglementate de art. 245 C. proc. civ. sau de art. 32 alin. 1 C. proc. civ., a depăşit limitele
atribuţiilor puterii judecătoreşti.
În esenţă, a arătat că a formulat o acţiune în despăgubire împotriva pârâtelor care au
încălcat normele din materia concurenţei, respectiv art. 101 TFUE, pârâte ce au recunoscut în faţa
Comisiei Europene o atare încălcare, aşa cum rezultă din Decizia nr. C (2016) 4673 final.
Declararea neconstituţionalităţii întregii Ordonanţe de urgenţă nr. 39/2017, în cursul soluţionării
litigiului de faţă, nu putea fi calificată ca reprezentând un mijloc procesual care să reprezinte vreo
neregularitate procesuală sau nerespectarea vreunei condiţii de exerciţiu a acţiunii civile, în sensul
art. 245 C. proc. civ. sau a art. 32 alin. 1 C. proc. civ. („fine de neprimire”, potrivit instanţei de
fond). Aşadar, instanţele de fond au identificat o nouă excepţie, adăugând la cele deja consacrate
de legiuitorul român în textele de lege suscitate (aşa zisa imposibilitate de invocare „directă” a
unei directive UE), interferând cu rolul legiuitorului şi încălcând, astfel, limitele puterii
judecătoreşti, respectiv art. 5 C. proc. civ., art. 1 alin. 3 şi 4 şi art. 148 din Constituţia României.
În ce priveşte criticile subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.
proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut, în principal, că aşa-zisa excepţie a inadmisibilităţii
acţiunii, neputând fi întemeiată pe vreo normă juridică (cuprinsă în art. 245 sau art. 248 C. proc.
civ.), ar fi trebuit să fie calificată ca apărare de fond. Astfel, atunci când intimatele (pârâte în etapa
fondului) au pus în discuţie imposibilitatea invocării efectelor juridice ale normelor din actul
naţional de transpunere şi problema inexistenţei unui efect direct orizontal al Directivei UE, ele au
pus în discuţie chiar fondul dreptului dedus judecăţii şi nu vreo neregularitate de ordin procedural
sau vreuna din lipsurile referitoare la dreptul la acţiune.
Tot subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ.,
recurenta a invocat încălcarea art. 5 alin. 1-3, art. 237 alin. 2 pct. 3, art. 389 şi art. 397 alin. 1 C.
proc. civ., precum şi încălcarea limitelor efectului devolutiv al apelului, reglementat de art. 477 C.
proc. civ.
În concret, după tranşarea corectei calificări a apărării pârâtelor (decurgând din declararea
neconstituţionalităţii O.U.G. nr. 39/2017), instanţele de fond ar fi trebuit să observe că acţiunea
reclamantei, astfel cum a fost precizată, este întemeiată şi pe alte temeiuri de drept, unele naţionale,
altele comunitare, care învestiseră, deopotrivă, instanţa.
A relevat recurenta că, contrar celor reţinute de instanţa de apel, conform cărora cererea de
chemare în judecată s-ar fi fundamentat doar pe prevederile art. 101 şi art. 102 din TFUE, Deciziei

103
Comisiei Europene de sancţionare a cartelului, Regulamentului CE nr. 1/2003, O.U.G. nr. 39/2017,
Regulamentului nr. 1215/2012 şi pe principiile în care îşi are sediul materia, în realitate, acţiunea
este întemeiată în mod expres şi pe răspunderea civilă delictuală. Această sintagmă a fost folosită
în cuprinsul tuturor actelor procesuale formulate şi elementele acestei forme de răspundere au fost
analizate de parte. Aşadar, instanţa de apel, reţinând că reclamanta nu a redat articolele de lege
care reprezintă sediul acestei materii, a încălcat toate textele de lege care obligă instanţele să se
pronunţe asupra tuturor cererilor formulate, dând dovadă de un formalism excesiv.
Recurenta-reclamantă a formulat şi critici referitoare la încălcarea normelor de drept
material, referitoare la efectul direct orizontal al normelor de drept comunitar primar cuprinse în
TFUE şi în Regulamentul (CE) nr. 1/2003, critici încadrate în motivul de casare prevăzut de art.
488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ. De asemenea, a invocat şi încălcarea normelor de drept naţional ce
reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie şi fapta altuia, ce trebuie
interpretate conform efectului indirect orizontal al unei directive necorespunzător transpuse sau
netranspuse în ordinea juridică naţională.
Sub un prim aspect, se critică considerentul instanţei de apel, potrivit căruia un act de drept
derivat, cum este Directiva 2014/104/UE, ar putea anihila de la aplicare o prevedere a unui tratat
constitutiv al UE.
Contrar celor reţinute de instanţa de apel, recurenta arată că art. 101 din TFUE şi
Regulamentul nr. 1/2003 continuă să aibă efect direct şi după intrarea în vigoare a Directivei
2014/104/UE, întrucât această directivă nu a introdus în ordinea juridică a UE şi a statelor membre
acţiunile în despăgubiri, acest tip de acţiuni existând şi anterior anului 2014 (aşa cum rezultă din
titlul directivei şi din prevederile art. 22 alin. 2 din acest act normativ).
A mai relevat recurenta că dreptul de a fi despăgubită de participanţii la cartel îl avea şi
doar în temeiul art. 101 şi 102 din TFUE, urmare identificării subiectelor de drept care au încălcat
dreptul concurenţei de către Comisia Europeană (prin pronunţarea Deciziei nr. (2016) 4673 final
din 19 iulie 2016). Această decizie a fost dată în temeiul Regulamentului (CE) nr. 1/2003, act
normativ care, contrar celor susţinute de instanţa de apel, nu consacră doar norme de cooperare
între instanţele naţionale şi Comisia Europeană. Aşadar, considerentul instanţei de apel, potrivit
căruia apariţia unei directive lasă fără efect direct articolele 101 şi 102 din TFUE, se întemeiază
pe o lectură incorectă a paragrafului 42 din Hotărârea CJUE în Cauza C-637/17 (Cogeco
Communications) şi scoaterea acestuia din contextul întregii hotărâri.
S-a mai arătat, în esenţă, că Directiva 2014/104/UE nu face altceva decât să adauge în
activul legislativ obiective suplimentare, de armonizare la nivelul Uniunii a soluţiilor de tratament
judiciar al acţiunilor în despăgubiri şi că, în esenţă, s-a pus în discuţie doar imposibilitatea
reclamantei de a se prevala de acele norme adăugate, nu inexistenţa dreptului ei la acţiune.
Printre altele, şi Regulamentul nr. 1/2003 este fundamentul pretenţiilor reclamantei,
întrucât acesta detaliază regimul acţiunilor în despăgubire pornite în baza Tratatului aşa cum
rezultă din considerentele din preambul (alineatele 7, 21, 22) şi din cuprinsul articolelor 6, 15 şi
16, texte pe care recurenta le citează.
În continuare, recurenta citează jurisprudenţa CJUE relevantă sub aspectul efectului direct
în relaţiile dintre particulari al articolelor 81 şi 82 din TCE, devenite art. 101 şi art. 102 din TFUE
şi la drepturile născute în patrimoniile justiţiabililor, pe care jurisdicţiile naţionale trebuie să le
protejeze (cauza C-453/99 Courage Ltd vs. Crehan, C-295/04 Manfredi vs. Lloyd Adriatico, C-
557/12 Kone, C-536/11 Donau Chemie AG, ş.a.m.d.).
Tot subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-
reclamantă a invocat încălcarea, de către instanţa de apel, a normelor de drept naţional privind
răspunderea civilă delictuală (norme ce au fundamentat, de asemenea, acţiunea), norme care ar fi
trebuit interpretate prin aplicarea efectului indirect (orizontal) al Directivei 2014/104/UE. Astfel,
întrucât statul român a implementat incomplet şi incorect această directivă sau nu a transpus-o în
termenul prevăzut, instanţele naţionale sunt obligate să interpreteze dreptul lor naţional în lumina

104
textului şi a finalităţii directivei, aşa cum rezultă din jurisprudenţa CJUE (Cauza Colson, nr. C-
14/83 şi Marleasing, C-106/89).
În sfârşit, reclamanta-recurentă a susţinut că decizia recurată cuprinde motive
contradictorii (motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ.).
A arătat că, pe de o parte, atunci când s-a pronunţat asupra chestiunii relative la
necompetenţa generală a instanţelor române, a reţinut că natura acţiunii este aceea în antrenarea
răspunderii civile delictuale, făcând o corectă aplicare a art. 7 pct. 2 din Regulamentul UE nr.
1215/2015. Pe de altă parte, a reţinut că reclamanta nu şi-a fundamentat cererea şi pe instituţia
răspunderii civile delictuale.
În mod asemănător, deşi a reţinut că instanţa de fond a încălcat efectul indirect (orizontal)
al Directivei 2014/104/UE, în paragraful următor a constatat că apelanta a invocat efectul direct
orizontal al aceleiaşi directive.
În concluzie, a solicitat admiterea recursului şi casarea deciziei atacate.
Împotriva deciziei nr. 1064 din 14 iunie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti a formulat, în
termen legal, odată cu întâmpinarea, recurs incident pârâta G. N.V., cu sediul în Eindhoven,
Olanda, arătând, în esenţă, următoarele:
În susţinerea excepţiei necompetenţei instanţelor române, a invocat, în principal, că nu a
săvârşit vreo faptă ilicită pe teritoriul României. De asemenea, pentru a determina jurisdicţia
internaţională a instanţelor române, locul producerii prejudiciului depinde de prejudiciul iniţial -
rezultatul direct al faptei cauzatoare de prejudiciu, ce atrage incidenţa art. 7 pct. 2 din
Regulamentul nr. 1215/2012. Nu pot fi luate în considerare orice locuri în care se produc prejudicii
indirecte.
Sub un prim aspect a susţinut că soluţia instanţei de apel nu este suficient motivată întrucât
din considerentele hotărârii, deşi se invocă Decizia CJUE în cauza C-451/18 Tibor Trans, nu
transpare raţionamentul logico juridic, respectiv nu sunt puse în balanţă elementele de fapt şi de
drept din acea hotărâre şi cele din prezenta cauză.
A mai arătat şi faptul că instanţa de apel a făcut o interpretare greşită a hotărârii CJUE
suscitată. În acea cauză, CJUE s-a referit la locul unde s-a produs fapta prejudiciabilă, înţeles ca
locul pieţei afectate. Or, locul pieţei afectate de încălcarea normelor de concurenţă nu este în mod
necesar locul unde are sediul persoana juridică care pretinde că a suferit prejudiciul, aşa cum
susţine instanţa de fond.
De asemenea, a invocat considerentele (16) şi (17) din Regulamentul 864/2007 (Roma II),
care fac trimitere la locul producerii prejudiciului direct, indiferent de ţara unde ar putea opera
efectele indirecte. Aşadar, locul primei pieţe afectate trebuia determinat printr-o analiză temeinică
a situaţiei de fapt, cu luarea în considerare a operaţiunilor distincte de vânzare de camioane noi
faţă de cele privind camioane second-hand, a inexistenţei unui raport juridic direct între pârâta-
recurentă şi societatea reclamantă sau a lipsei răsfrângerii asupra pieţei din România a unei fapte
pretins ilicite precum vânzarea unor camioane în Franţa sau Austria.
Ca atare, apreciază că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 7 alin. 2
din Regulamentul UE nr.1215/2015, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1
pct. 3 C. proc. civ.
Împotriva încheierilor de şedinţă din 6 septembrie 2021, 14 septembrie 2021 şi a deciziei
nr. 1322 din 20 septembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti (de completare a deciziei pronunţate
în apel) a formulat, de asemenea, recurs reclamanta A. S.R.L., înregistrat la data de 11 noiembrie
2021 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
A susţinut, în esenţă, că, prin încheierea din 6 septembrie 2021, instanţa de apel i-a respins
cererea de administrare a probelor solicitate, ce vizau dovedirea mandatului de reprezentare a
apărătorilor intimatei G. N.V., mandat acordat pentru formularea cererii de completare dispozitiv,
fiind încălcate astfel prevederile art. 255 alin. 1 raportate la art. 85 alin. 3 şi art. 151 alin. 4 C. proc.

105
civ. Astfel, proba era pe deplin pertinentă şi concludentă, faţă de indiciile inexistenţei unui mandat
de reprezentare.
A mai susţinut recurenta-reclamantă că, prin respingerea cererii de amânare a judecăţii
cauzei, în vederea dovedirii calităţii de reprezentanţi a apărătorilor din cadrul Societăţii Civile de
Avocaţi I., au fost încălcate prevederile art. 82 alin. 1 teza I C. proc. civ.
În sfârşit, tot prin raportare la aceeaşi încheiere din 6 septembrie 2021, reclamanta a arătat
că, prin respingerea excepţiei lipsei calităţii de reprezentant, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile
art. 82 alin. 1 teza a II-a şi alin. 2, precum şi art. 237 alin. 2 pct. 3, pct. 9 şi pct. 10 C. proc. civ.
Instanţa de prim control judiciar a confundat problema inexistenţei mandatului apărătorilor cu
probaţiunea interzisă de art. 452 C. proc. civ.
Toate aceste critici au fost încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5
C. proc. civ.
În ce priveşte încheierea din 14 septembrie 2021, prin care a fost respinsă cererea de
recuzare a membrilor completului de apel, reclamanta consideră că au fost încălcate dispoziţiile
art. 42 alin. 1 pct. 13 C. proc. civ. Astfel, prin cererea formulată a scos în evidenţă mai multe
elemente care năşteau în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea membrilor
completului. Concret, măsurile dispuse de completul recuzat la termenul anterior, din 6 septembrie
2021, vădeau împrejurarea că judecătorii aveau cunoştinţă de conţinutul cererii de recurs, aflate la
dosarul cauzei şi că s-au simţit lezaţi în orgoliul lor profesional.
Decizia de completare dispozitiv a fost criticată, în primul rând, sub aspectul neîndeplinirii
calităţii de parte căzută în pretenţii, ca urmare a prezumtivei admiteri a recursului declarat
împotriva deciziei nr. 1064 din 14 iunie 2021.
În subsidiar, recurenta-reclamantă a susţinut că reprezentanţii convenţionali ai intimatei G.
N.V. nu au avut mandat pentru formularea cererii de completare dispozitiv.
Totodată, a relevat încălcarea art. 452 şi art. 453 C. proc. civ., întrucât cheltuielile de
judecată constând în onorariu avocat nu au fost suportate de partea în cauză, ci de un terţ, respectiv
societatea de avocaţi olandeză, ce a semnat contractul tripartit şi a achitat onorariul, „în numele şi
pe seama G.”. Concluzionează recurenta că respectiva firmă de avocaţi este clientul I., iar nu pârâta
din prezenta cauză.
Chiar şi în ipoteza în care ar fi considerate incidente prevederile art. 131 din Statutul
profesiei de avocat, caz în care pârâta ar putea fi considerată client iar societatea de avocaţi din
Olanda mandatarul său, care plăteşte, recurenta apreciază că onorariul avocaţial nu poate fi
considerat cheltuială efectuată de parte. În sfârşit, chiar dacă instanţa de apel a făcut aplicarea art.
451 alin. 2 C. proc. civ., recurenta apreciază că suma astfel redusă este totuşi disproporţionat de
mare în raport cu munca depusă de mandatarul avocat.
Prin întâmpinare, intimata J. S.R.L. (fostă S.C. H. S.R.L.) a solicitat respingerea recursului
declarat de reclamantă împotriva deciziei nr. 1064 din 14 iunie 2021, ca nefondat. A susţinut, în
esenţă, că decizia atacată este legală, întrucât nu a fost pronunţată cu depăşirea limitelor atribuţiilor
judecătoreşti sau cu încălcarea normelor de procedură civilă. Lipsa unui element formal cum este
temeiul de drept al cererii de chemare în judecată reprezintă un aspect prealabil analizării
condiţiilor de exerciţiu ale acţiunii civile şi nu poate atrage decât inadmisibilitatea cererii.
Apreciază intimata că niciunul din temeiurile de drept invocate de reclamantă nu pot fundamenta
acţiunea în despăgubiri promovată de aceasta. Totodată, a arătat că decizia atacată nu cuprinde
considerente contradictorii, întrucât pretinsa contradicţie nu există decât între susţinerile apelantei
însăşi şi reţinerile instanţei de apel.
Prin întâmpinare, intimatele B. AG şi S.C. C. S.R.L. au solicitat, în principal, constatarea
nulităţii recursului, pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare, prevăzute de art. 488 C.
proc. civ., în temeiul art. 493 alin. 1 C. proc. civ. În subsidiar, au solicitat respingerea recursului,
ca nefondat.

106
 Pe fondul cauzei, au relevat, în principal, că instanţa de apel nu a adăugat la lege, respectiv
nu a completat cu dispoziţii noi art. 245 şi art. 32 alin. 1 C. proc. civ. şi nici nu a încălcat aceste
prevederi legale. Contrar susţinerilor recurentei, inadmisibilitatea, cel puţin în speţa dedusă
judecăţii, este o excepţie, din moment ce susţinerile ce au învestit instanţa au fost formulate fără
nici un temei juridic, şi anume în baza unui act normativ (O.U.G. nr. 39/2017) care nu mai poate
genera efecte.
Au mai susţinut intimatele că, prin decizia atacată, instanţa de apel nu a negat efectul direct
al TFUE sau al Regulamentului (CE) 1/2003, ci a reţinut că acestea nu pot da naştere dreptului de
a introduce o acţiune în dezdăunare, acolo unde există legislaţie specifică în domeniul concurenţei
la nivelul UE. În mod asemănător, nu au fost încălcate norme de drept material naţional, întrucât
cererea reclamantului nu s-a întemeiat pe dispoziţiile Codului civil, prevederile art. 1349, 1357-
1371, 1381-1386 fiind invocate pentru prima dată în apel. De asemenea, corect s-a reţinut că
Directivele nu pot fi aplicate pe orizontală, în relaţiile dintre particulari.
În final, intimatele au arătat că decizia nu se fundamentează pe considerente contradictorii,
întrucât referirile la Regulamentul UE 1215/2012 s-au făcut exclusiv în scopul stabilirii
competenţei pe baza temeiurilor formulate de reclamant. Cât priveşte considerentele relative la
efectele directivei, curtea de apel nu a făcut altceva decât să constate că aceasta nu poate produce,
în lipsa unei legislaţii naţionale, efecte orizontale directe, şi cu privire la efectul indirect, că acest
principiu nu poate da naştere unui drept de întemeiere pe Directivă, ca temei juridic exclusiv şi
autonom pentru depunerea unei cereri. În orice caz, chiar dacă ar exista unele contradicţii în
raţionamentul deciziei, o asemenea contradicţie nu poate avea o relevanţă atât de mare încât să
conducă la sancţiunea casării.
Faţă de recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei nr. 1064 din 14 iunie 2021 au
formulat întâmpinare şi intimatele D. SPA, E. SRL şi F. SRL, solicitând respingerea acestuia, ca
nefondat.
Au susţinut, în sinteză, că instanţa de fond nu a depăşit limitele atribuţiilor puterii
judecătoreşti, pronunţându-se asupra naturii juridice a apărării formulate de către pârâţii B. şi C.
pe cale de excepţie. Totodată, instanţa de apel, soluţionând motivele de apel şi menţinând soluţia
primei instanţe, şi-a exercitat sfera atribuţiilor prevăzute de lege.
Cât priveşte criticile circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.
proc. civ., au arătat că instanţa de apel nu a încălcat niciuna din prevederile legale indicate de
recurentă, de vreme ce art. 245 C. proc. civ. descrie categoriile de probleme sau lipsuri care pot
forma obiectul unei excepţii, fiind nerelevant că nu se referă expres la inadmisibilităţi. Textul de
lege nu nominalizează multe alte excepţii a căror calificare în respectiva categorie este
incontestabilă.
Aspectul terminologic, respectiv utilizarea noţiunii de excepţie sau fine de neprimire este
nerelevant, de vreme ce soluţia inadmisibilităţii este conceptual necontroversată. Or, apărarea, aşa
cum a fost formulată de pârâte, se referea la calea aleasă de reclamantă, respectiv dacă era posibilă
formularea unei acţiuni în despăgubire pe Directiva 2014/104/UE, în condiţiile în care actul
normativ de transpunere a fost declarat neconstituţional.
Au mai relevat intimatele că recurenta îşi invocă propria turpitudine, sugerând că acţiunea
ar fi trebuit analizată pe mai multe temeiuri juridice, întrucât instanţa de apel a reţinut corect că
aceasta s-a întemeiat exclusiv pe legislaţia specială, iar instanţele nu ar fi putut trece peste
principiul disponibilităţii şi să o recalifice din perspectiva dreptului comun.
Au apreciat că nici criticile întemeiate pe motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct.
8 nu pot fi primite, întrucât art. 101 TFUE, deşi aplicabil în ordinea juridică internă, nu conţine
nicio prevedere expresă în ceea ce priveşte calea acţiunii în despăgubiri. Aspectele procedurale
relative la astfel de acţiuni sunt stabilite prin legislaţia fiecărui stat membru în parte. Nici
jurisprudenţa CJUE existentă până la momentul adoptării Directivei 2014/104UE nu este
relevantă, întrucât s-au analizat situaţii particulare, prin raportare la specificul fiecărui sistem de

107
drept analizat, iar nu prin raportare la o legislaţie uniformă. Referitor la incidenţa art. 6, art. 15 şi
art. 16 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003, aceasta este o critică formulată omisso medio. Relativ
la efectul indirect al Directivei, a susţinut că nu a fost invocat în faţa primei instanţe, din moment
ce legea naţională de transpunere a acesteia a reprezentat temeiul acţiunii.
În sfârşit, a arătat că nu există o contradicţie între considerentele referitoare la soluţia
instanţei de apel privind respingerea excepţiei de necompetenţă a instanţelor române şi cele privind
respingerea acţiunii, ca inadmisibilă. Astfel, răspunderea reglementată de O.U.G. nr. 39/2017 este
tot o formă de răspundere în materie delictuală şi cvasidelictuală, în sensul art. 7 din Regulamentul
UE nr. 1215/2012, însă reprezintă o reglementare specială în materie şi nu una generală.
Prin întâmpinarea formulată în raport cu recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei
nr. 1064 din 14 iunie 2021, şi G. N.V. a solicitat respingerea acestei căi extraordinare de atac, ca
nefondată.
A relevat, în primul rând, că niciuna din criticile formulate nu pot fi subscrise motivului de
casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 4 C. proc. civ. Referitor la pretinsa greşită admitere a
excepţiei inadmisibilităţii, în condiţiile în care apărarea admisă pe această cale reprezenta o apărare
de fond, a arătat că instanţele de fond nu au făcut altceva decât să constate o neregularitate a
exerciţiului dreptului la acţiune, respectiv lipsa căii procedurale alese de reclamantă.
Cât priveşte critica privind întemeierea acţiunii pe răspunderea civilă delictuală, aceasta nu
poate fi primită, întrucât reclamanta nu şi-a întemeiat demersul procesual, prin niciuna din cererile
şi precizările formulate, pe art. 1349 şi urm. C. civ., iar la termenul din 12 noiembrie 2020 a
precizat expres că nu înţelege să formuleze alte temeiuri de drept suplimentare.
Relativ la critica privind încălcarea efectului direct al Regulamentului (CE) nr.1/2003, a
susţinut în principal, că instanţa de apel nu a combătut efectul direct al acestui act comunitar, dar
că Regulamentul nu instituie vreo procedură naţională de formulare a unor cereri de despăgubiri
bazate pe art. 101 TFUE. Acesta stabileşte doar anumite reguli de aplicare a art. 101 TFUE de
către Comisia Europeană şi autorităţile naţionale.
A mai arătat intimata că instanţa de apel nu a încălcat efectul direct pe orizontală al art.
101 TFUE şi nici jurisprudenţa CJUE menţionată de recurentă. Acest efect direct este cel al naşterii
unui drept subiectiv de a obţine despăgubiri în patrimoniul persoanei care a suferit un prejudiciu
ca urmare a intervenirii unei încălcări a normelor de concurenţă, însă întreprinderea prejudiciată
trebuie să recurgă la temeiurile de drept aplicabile în fiecare stat membru.
În mod asemănător, intimata arată că instanţa de apel nu a încălcat nici efectul indirect al
Directivei 2014/104/UE, întrucât reclamanta nu a invocat prevederi ale legislaţiei naţionale care
să poată fi interpretate de instanţă în lumina acestei directive.
În fine, intimata a arătat că decizia atacată nu conţine considerente contradictorii, întrucât
art. 7 alin. (2) din Regulamentul UE nr. 1215/2015 este aplicabil ori de câte ori se pune problema
competenţei internaţionale, iar raportul juridic nu are izvor contractual. Aplicabilitatea acestei
norme nu înseamnă însă că sunt aplicabile şi prevederile art. 1349 şi urm. C. civ. român. Cât
priveşte cel de al doilea aspect de pretinsă contradictorialitate, se arată că efectul indirect al
Directivei nu era aplicabil în cauză, deoarece nu exista vreo legislaţie naţională de transpunere
(incorectă, incompletă) şi reclamanta nici nu invocase reglementări naţionale în materie. Acestea
au fost motivele care au determinat instanţa de apel să constate că, prin solicitarea de recunoaştere
a efectului indirect, se solicită, în realitate, recunoaşterea de efecte directe.
Prin întâmpinarea formulată la recursul incident declarat de G. N.V., recurenta A. S.R.L. a
solicitat, în principal, anularea căii de atac, ca netimbrată, sau ca efect al admiterii excepţiei lipsei
calităţii de reprezentanţi a mandatarilor avocaţi ai acestei părţi. A solicitat, de asemenea,
respingerea recursului, ca inadmisibil, pentru că prin intermediul recursului se tinde la evocarea
situaţiei de fapt.
Pe fondul recursului, a susţinut, în principal, că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare
a prevederilor art. 7 pct. 2 din Regulamentul (UE) 1215/2015, astfel cum a fost interpretat prin

108
jurisprudenţa relevantă CJUE, în cauza C-451/18 Tibor Trans vs G.. Astfel, locul materializării
prejudiciului este locul pieţei afectate de încălcarea art. 101 TFUE, unde preţurile pieţei au fost
denaturate şi în care victima pretinde că a suferit un prejudiciu. Altfel spus, în opinia intimatei-
reclamante, consecinţele prejudiciabile ale cumpărării s-au produs în locul unde se află patrimoniul
acestei societăţi.
În raport de recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1322
din 20 septembrie 2021 şi împotriva a două încheieri premergătoare, G. N.V. a formulat
întâmpinare, prin care a invocat, în principal, nulitatea acestei căi de atac, în condiţiile art. 489
alin. 2 C. proc. civ.
În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, întrucât soluţia instanţei de
respingere a excepţiei lipsei calităţii de reprezentant şi de respingere a cererii de amânare au fost
luate corect şi motivat de către instanţa de apel, prin raportare la cadrul procesual al soluţionării
unei cereri de completare dispozitiv. Cât priveşte criticile relative la greşita aplicare a normelor
din Statutul profesiei de avocat, intimata arată că, în realitate, se neagă existenţa art. 121 alin. (6)
din acest Statut sau incidenţa art. 1472 C. civ.
Referitor la criticile formulate împotriva încheierii de respingere a cererii de recuzare, a
susţinut că nu pot reprezenta motiv de incompatibilitate a judecătorului şi, subsecvent, motiv de
casare, simplele idei sau aprecieri ale unei părţi cu privire la pretinsul orgoliu profesional al
magistratului.
În consecinţă, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Prin încheierea din 15 martie 2022, instanţa de recurs a respins excepţia lipsei calităţii de
reprezentant a mandatarilor avocaţi ai recurentei-pârâte G. N.V., precum şi excepţia lipsei calităţii
de reprezentant a avocaţilor intimatelor-pârâte D. SPA Italia, E. SRL şi F. SRL, excepţii invocate
de recurenta-reclamantă, pentru considerentele reţinute în respectivul act de procedură. Prin
aceeaşi încheiere, s-a respins excepţia netimbrării recursului incident, ridicată de recurenta-
reclamantă, constatând că s-a satisfăcut obligaţia timbrării căii de atac, în cuantumul prevăzut de
art. 24 alin. 1 din O.U.G. nr. 80/2013. S-a prorogat discutarea excepţiilor tardivităţii recursului
incident (invocată de instanţă din oficiu) şi inadmisibilităţii aceleiaşi căi de atac (formulată de
recurenta-reclamantă) pentru următorul termen de judecată.
Prin încheierea din 17 mai 2022, s-au respins atât excepţia tardivităţii recursului incident,
cât şi excepţia inadmisibilităţii respectivei căi extraordinare de atac în retractare.
La acelaşi termen de judecată a fost respinsă excepţia invocată de recurenta-pârâtă G. N.V.
privind nulitatea recursului declarat de reclamantă împotriva încheierilor de şedinţă din 6
septembrie 2021 şi 14 septembrie 2021 şi a deciziei nr. 1322 din 20 septembrie 2021, pentru
motivele de fapt şi de drept reţinute în încheiere.
Tot prin aceeaşi încheiere a fost respinsă excepţia nulităţii recursului declarat de reclamantă
împotriva deciziei nr. 1064 din 14 iunie 2021, invocată de intimatele-pârâte B. AG şi C. SRL.
Recursurile declarate de reclamantă împotriva deciziei nr. 1064 din 14 iunie 2021, precum
şi împotriva deciziei nr. 1322 din 20 septembrie 2021, ambele pronunţate de Curtea de Apel
Bucureşti, sunt fondate, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Prealabil analizei propriu-zise a motivelor de recurs formulate de reclamantă este necesar
a arăta în ce a constat litigiul cu care instanţele de fond au fost învestite şi cadrul factual şi normativ
(cauza juridică) al acţiunii formulate de A. S.R.L.
Astfel, la data de 19 iulie 2016, Comisia Europeană a adoptat Decizia C (2016) 4673 final
referitoare la o procedură iniţiată în temeiul articolului 101 TFUE şi al art. 53 din Acordul privind
SEE (în cazul AT 398234 - Camioane) al cărei rezumat a fost publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene din 6 aprilie 2017 (J.O. 2017, C 108, p. 6).
Conform acestei decizii, 15 producători europeni de camioane, printre care D. SpA, B. AG
şi G. N.V. (copârâte în prezenta cauză) au participat la o înţelegere sub forma unei încălcări unice
şi continue a art. 101 TFUE şi a art. 53 din Acordul din 2 mai 1992 privind Spaţiul Economic

109
European, care a constat în încheierea de acorduri coluzive privind stabilirea preţurilor şi
majorarea preţurilor brute ale camioanelor în Spaţiul Economic European (SEF), precum şi
calendarul şi transferul costurilor pentru introducerea tehnologiilor cu emisii scăzute pentru aceste
camioane, impuse de standardele în vigoare. În cazul celor trei societăţi participante care au
calitatea de pârâte în prezenta cauză, această încălcare s-a desfăşurat între 17 ianuarie 1997 şi 18
ianuarie 2011.
În urma acestei decizii, reclamanta a sesizat instanţa română (Tribunalul Bucureşti), cu o
acţiune în despăgubiri, având ca obiect obligarea celor trei societăţi susmenţionate, alături de alte
pârâte, la plata de despăgubiri, constând, pe lângă suprapreţul de achiziţie pe care l-ar fi suportat
ca urmare a înţelegerii la care participaseră cele trei pârâte şi în beneficiul nerealizat şi accesorii
aferente (dobânzi).
În acest context, instanţa de apel a reţinut că acţiunea în daune formulată de reclamantă
este inadmisibilă, întrucât reclamanta îşi întemeiase cererea, iniţial, pe actul naţional de
transpunere a Directivei 2014/104/UE, respectiv pe O.U.G. nr. 39/2017, care, ulterior declarării
neconstituţionalităţii, a dispărut din fondul legislativ naţional. Totodată, a constatat că noul act de
transpunere a Directivei, respectiv O.U.G. nr. 170/2020, nu poate reprezenta temei juridic al
acţiunii, întrucât reclamanta nu şi-a modificat în mod corespunzător cererea introductivă de
instanţă.
Cât priveşte celelalte temeiuri de drept invocate, a reţinut, în esenţă, că Regulamentul (CE)
nr. 1/2003, deşi are efect direct, nu poate reprezenta fundamentul juridic al unei acţiuni în
despăgubiri. Referitor la aplicarea art. 101 TFUE, ce constituie, de asemenea, temei al acţiunii, a
reţinut, în esenţă, că deşi nu se poate nega efectul direct al acestei norme de drept comunitar primar,
totuşi, „ … după intrarea în vigoare a Directivei 2014/104/UE, articolele 101 şi 102 nu mai au
efect direct (putând fi invocate în cadrul unei acţiuni în despăgubiri doar în condiţiile Directivei
2014/104/UE) existând în domeniul concurenţei reglementări specifice la nivel unional”. A
concluzionat că lipsa transpunerii unei directive nu determină atribuirea de efect direct acesteia şi
că, în condiţiile inexistenţei unor alte temeiuri de drept ale acţiunii, calea urmată de parte nu este
prevăzută de lege.
După redarea, în sinteză, a considerentelor decizorii ale deciziei atacate, instanţa va
proceda la evaluarea criticilor subscrise de reclamantă motivului de casare prevăzut de art. 488
alin. 1 pct. 4 C. proc. civ.
Instanţa reţine că depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti se concretizează într-o
imixtiune a instanţei de judecată în sfera activităţii executive sau legislative, aşa cum a fost
consacrată de Constituţie sau de o lege organică, ea săvârşind acte care intră în atribuţiile unor
organe aparţinând altei autorităţi constituite în stat, decât cea judecătorească. În esenţă, recurenta
a susţinut că, prin respingerea cererii pe care a formulat-o, ca inadmisibilă, instanţele de fond ar fi
adăugat la lege, respectiv ar fi completat dispoziţiile art. 32 şi art. 245 C. proc. civ. Instanţa de
fond, pronunţându-se asupra apărării formulate de pârâţii B. AG şi C. SRL pe cale de excepţie, nu
a făcut altceva decât să îşi îndeplinească rolul constituţional, de interpretare şi aplicare a legii la
situaţia concretă a fiecărei cauze. În mod asemănător, instanţa de apel, respingând toate motivele
de apel formulate de parte şi-a exercitat sfera atribuţiilor prevăzute de lege. Altfel spus,
interpretarea şi aplicarea greşită a unor dispoziţii procedurale nu constituie o depăşire a atribuţiilor
puterii judecătoreşti. Ca atare, toate criticile subscrise acestui motiv de casare vor fi analizate prin
prisma dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ., în cele ce succed.
Conform art. 245 C. proc. civ., excepţia procedurală este mijlocul prin care, de regulă,
pârâtul urmăreşte, fără a nega existenţa dreptului subiectiv, întârzierea judecăţii sau respingerea
acţiunii ca inadmisibilă. Există o mare diversitate de excepţii de procedură; unele din ele expres
reglementate de lege; altele pot fi deduse din necesitatea aplicării unor sancţiuni procedurale şi
chiar din ansamblul reglementărilor procedurale în materie. Caracteristica lor comună este aceea
că supun judecătorului o chestiune exterioară şi prealabilă dezbaterii fondului cauzei.

110
 Este adevărat că excepţiile de fond se referă, aşa cum susţine recurenta-reclamantă, în
genere, la lipsuri referitoare la exerciţiul dreptului la acţiune. Însă, contrar celor susţinute de
reclamantă, acestea nu se rezumă doar la cele reglementate de art. 32 C. proc. civ. (lipsa calităţii,
lipsa capacităţii, neformularea unei pretenţii sau nejustificarea unui interes). Ele vizează şi alte
neregularităţi, determinate de neîndeplinirea unor condiţii prealabile sesizării, inadmisibilitatea
acţiunii în constatare atât timp cât partea poate cere realizarea dreptului ş.a.m.d.
Ceea ce este însă important de reţinut este faptul că, în dreptul procesual român,
neindicarea unui temei de drept, cum ar fi textele din Codul civil ce reprezintă sediul răspunderii
civile delictuale sau a noului act de transpunere a Directivei 2014/104/UE, respectiv O.U.G. nr.
170/2020, nu reprezintă o împrejurare formală de natură să conducă la respingerea acţiunii, ca
inadmisibilă, respectiv o chestiune exterioară şi prealabilă dezbaterii fondului cauzei.
Astfel, potrivit art. 22 alin. 2 şi 4 C. proc. civ., judecătorul este obligat („are îndatorirea”)
de a pune în dezbaterea părţilor orice împrejurare de fapt şi de drept, chiar dacă nu sunt menţionate
în actele procesuale întocmite de acestea, de a solicita explicaţii cu privire la motivarea în drept.
Judecătorul are dreptul de a stabili calificarea juridică exactă a actelor şi faptelor deduse judecăţii,
chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire. Este adevărat că rolul activ al judecătorului trebuie să
se armonizeze cu iniţiativa părţilor, în scopul stabilirii adevărului.
În speţă, însă nu era vorba de o situaţie de excepţie, în sensul art. 22 alin. 5 C. proc. civ.,
în care judecătorul ar fi trebuit să schimbe denumirea sau temeiul juridic, deşi părţile, în virtutea
unui acord expres privind drepturi de care pot dispune au stabilit calificarea juridică, precum şi
motivele de drept asupra cărora au înţeles să limiteze dezbaterile. Faptul că unul din temeiurile
juridice ale acţiunii, respectiv O.U.G. nr. 39/2017, nu mai producea efecte în ordinea juridică
naţională, ca urmare a declarării neconstituţionalităţii, nu înseamnă că acţiunea în despăgubiri nu
rămânea, în continuare, fundamentată pe celelalte temeiuri de drept formulate de parte, respectiv
pe legislaţia specială în materie de concurenţă, precum şi pe dreptul comun în materia răspunderii
civile delictuale. Altfel spus, analizând conţinutul concret al cererii de chemare în judecată,
instanţa de fond avea obligaţia să verifice dacă dreptul subiectiv afirmat de reclamantă este
proteguit pe calea procesuală aleasă de aceasta, întrucât acţiunea este cea care realizează legătura
dintre dreptul subiectiv şi dreptul procesual.
Or, aşa cum corect arată recurenta, cauza juridică a acţiunii, astfel cum transpare din
motivele de fapt ale acesteia, este răspunderea civilă delictuală, întrucât se solicită repararea
prejudiciului pretins cauzat prin pretinse încălcări ale legislaţiei Uniunii Europene în materia
concurenţei. Neindicarea textelor de lege de drept comun din Codul civil, nu înseamnă că
reclamanta ar fi ales, exclusiv, normele uniforme create la nivel unional în această materie,
respectiv o formă de răspundere care o exclude pe cea prevăzută, anterior, de legea naţională.
Dimpotrivă, aşa cum rezultă din art. 22 alin. 2 din Directivă, precum şi din art. 19 din O.U.G. nr.
170/2020, dispoziţiile legii speciale se completează cu prevederile Legii 287/2009 republicată, cu
modificările ulterioare. Altfel spus, întemeindu-şi acţiunea chiar pe actul juridic naţional de
transpunere a Directivei, reclamanta a invocat, implicit, şi normele de drept comun.
În concluzie, reţinând că reclamanta a ales, pentru recuperarea prejudiciului pretins cauzat
de către întreprinderi care au încălcat legislaţia în materia concurenţei, o cale neprevăzută de lege,
instanţele de fond au făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 245 şi art. 248 C. proc. civ., raportat
la art. 22 alin. 2 şi 4 C. proc. civ., astfel că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.
proc. civ. se constată a fi întemeiat.
Instanţa constată întemeiate şi criticile subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488
alin. 1 pct. 8 C. proc. civ.
Printr-o jurisprudenţă constantă şi consolidată, CJUE a statuat că art. 101 alin. 1 TFUE
produce efecte directe în raporturile dintre particulari şi conferă justiţiabililor drepturi pe care
instanţele naţionale trebuie să le protejeze (Hotărârea din 30 ianuarie 1974 BRT et Société belge

111
des auteurs, compositeurs şi editeurs, C 127/3, pct. 16; Hotărârea din 14 martie 2019 Skanska
Industrial Solutions şi alţii, C- 724/17, pct. 24).
În acest sens, CJUE a arătat că deplina eficacitate a articolului 101 TFUE şi, în special,
efectul util al interdicţiei prevăzute de alin. (1) ar fi puse în discuţie dacă nu ar exista posibilitatea
oricărei persoane de a cere repararea prejudiciului cauzat printr-un comportament susceptibil să
restrângă sau să denatureze concurenţa (Hotărârea din 20 septembrie 2001, Courage şi Crehan, C
- 453/99, pct. 26, Hotărârea din 14 martie 2019, Skanska Industrial, precitată, pct. 25).
Astfel, orice persoană are dreptul să solicite repararea prejudiciului suferit atunci când
există o legătură de cauzalitate între prejudiciul menţionat şi o înţelegere sau o practică interzisă
de articolul 101 TFUE (Hotărârea din 5 iunie 2014, Kone şi alţii, C- 557/12, pct. 22).
Aşa cum Curtea a statuat deja, în lipsa unei reglementări a Uniunii în materie, revine ordinii
juridice interne a fiecărui stat membru să reglementeze modalităţile de exercitare a dreptului de a
solicita repararea prejudiciului care rezultă dintr-o înţelegere sau dintr-o practică interzisă de
articolul 101 TFUE, în măsura în care principiile echivalenţei şi efectivităţii sunt respectate
(Hotărârea din 5 iunie 2014, Kone şi alţii, C- 557/12 pct. 24).
Normele naţionale care urmăresc să asigure apărarea drepturilor pe care justiţiabilii le au
în temeiul efectului direct al dreptului Uniunii nu trebuie să fie mai puţin favorabile decât acţiunile
similare din dreptul intern (principiul echivalenţei) şi nu trebuie să facă practic imposibilă sau
excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii (principiul
efectivităţii) - a se vedea Hotărârea din 28 martie 2019, Cogeco Communications Inc, C- 637/17
par. 43.
Rezultă, aşadar, din jurisprudenţa suscitată, că efectul direct orizontal al art. 101 TFUE
justifică, chiar şi anterior adoptării Directivei 2014/104/UE sau netranspunerii acesteia în ordinea
juridică naţională, acest tip de acţiuni în despăgubiri, ce au existat şi anterior anului 2014. Aşadar,
Directiva 2014/104/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 26 noiembrie 2014 privind
anumite norme care guvernează acţiunile în despăgubire în temeiul dreptului intern în cazul
încălcărilor dispoziţiilor legislaţiei în materie de concurenţă a statelor membre şi a Uniunii
Europene (J.O. 2014, L. nr. 349 p.1), aşa cum transpare şi din titlul acesteia, nu face altceva decât
să impună obiective suplimentare statelor membre, de armonizare a legislaţiilor pentru a consolida
mecanismele de respectare a regulilor de concurenţă la nivel privat, nu să înlocuiască normele de
drept comunitar primar, aşa cum reţine instanţa de apel. De altfel, directivele, ca parte a dreptului
comunitar derivat, sunt date în executarea dreptului comunitar primar din tratate, nu în scopul de
a îl înlocui. Or, articolul 101 din TFUE, potrivit jurisprudenţei citate, a conferit drepturi şi a
instituit obligaţii exprese particularilor, fără să mai fie nevoie de alte acte de aplicare, de proceduri
specifice sau măsuri complementare.
Ca atare, şi după apariţia directivei, pot fi formulate acţiuni în despăgubire de către păgubiţi
împotriva participanţilor la cartel, în baza TFUE şi a Regulamentului 1/2003.
Contrar alegaţiilor instanţei de apel, şi Regulamentul (CE) nr. 1/2003 poate reprezenta
fundamentul unei acţiuni în daune, întrucât instanţele naţionale au un rol complementar în
protejarea drepturilor subiective prevăzute de dreptul comunitar, alături de autorităţile de
concurenţă din statele membre (considerentele 7, 21, 22 din preambulul Regulamentului). De
altfel, art. 6 din acest Regulament stipulează în mod explicit că instanţele naţionale aplică art. 81
şi 82 din TCE (devenite art. 101 şi art. 102 din TFUE).
În orice caz, revine instanţei obligaţia să verifice care sunt normele legale incidente
raportului juridic dedus judecăţii, în condiţiile în care înţelegerea sancţionată prin decizia Comisiei
a produs efecte şi în perioada anterioară datei aderării României la Uniunea Europeană (1 ianuarie
2007) şi ulterior acestei date. În concret, reclamanta însăşi având dubii asupra normelor legale
incidente ratione temporis, a arătat în cuprinsul cererii că înţelegerea anticoncurenţială (cartel)
este interzisă şi sancţionată şi de legea din România, citând articolul 5 din Legea concurenţei nr.
21/1996.

112
 Tot subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-
reclamantă a invocat încălcarea de către instanţa de apel, a efectului indirect (orizontal) al
Directivei 2014/104/UE, raportat la deciziile pronunţate de CJUE în Cauzele Von Colson şi
Marleasing.
Este adevărat că jurisprudenţa CJUE, aplicând principiul prevalenţei dreptului comunitar,
a instituit obligaţia judecătorilor naţionali de a interpreta dreptul intern în aşa manieră încât să
asigure efectivitatea dreptului comunitar. Această obligaţie a fost, iniţial, afirmată în litigii în care
erau în discuţie acte de drept comunitar care beneficiau şi de efect direct (cum este cazul şi în
prezenta speţă). Ulterior, această obligaţie a interpretării conforme a fost confirmată şi în cazuri în
care efectul direct era exclus, în sensul că particularul se poate adresa instanţei naţionale cerându-
i să interpreteze o dispoziţie naţională în conformitate cu cea comunitară relevantă. A se vedea, în
acest sens CJCE, 10 aprilie 1984, Von Colson, Kaman, C-14/1986 şi CJCE, 13 noiembrie 1990,
Marleasing, C-106/1989.
Instanţa de apel a reţinut inaplicabilitatea acestui principiu, constatând, fără temei, aşa cum
s-a arătat în precedentele considerente, că acţiunea în daune cu care a fost învestită nu ar fi
fundamentată pe norme de drept intern. Or, neindicarea unui text de lege nu echivalează cu
inexistenţa cauzei juridice a acţiunii, întrucât calificarea juridică exactă a cererii, în limitele
învestirii, îi incumbă judecătorului. De altfel, chiar înainte de a se pronunţa instanţa de fond,
Directiva în discuţie a fost transpusă în dreptul intern, astfel că efectele acesteia se presupune că îi
afectează pe particulari prin intermediul măsurilor de punere în aplicare care, în mod evident, pot
face obiectul controlului exercitat de judecătorul naţional. În acest context, nu este lipsit de
relevanţă a puncta faptul că această premisă de la care au plecat instanţele de fond, anume aceea
că doar partea poate extrage din ansamblul dreptului comunitar şi din dreptul naţional acele norme
legale care să i se aplice raportului juridic dedus judecăţii, a condus la situarea raţionamentului
logico-juridic doar pe tărâmul ipotezelor.
Cât priveşte criticile subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C.
proc. civ., constată că, deşi greşite, considerentele instanţei de apel nu sunt contradictorii. Astfel,
atunci când soluţionează excepţia necompetenţei internaţionale a instanţelor române, aceasta face
aplicarea prevederilor art. 7 alin. 2 din Regulamentul UE nr. 215/2015, ce reprezintă norma general
aplicabilă oricăror raporturi juridice care nu au izvor contractual. În schimb, respingând cererea în
angajare răspundere civilă delictuală, constată că a fost învestită cu o acţiune cu caracter special,
decurgând din încălcarea dreptului concurenţei şi fundamentată pe O.U.G. nr. 39/2017 şi nu cu o
acţiune întemeiată şi pe dreptul comun. Deşi greşit, acest din urmă considerent nu intră în coliziune
cu cel care sprijină soluţia dată excepţiei necompetenţei.
Referitor la modul în care judecătorul din apel a răspuns aplicării principiului efectului
indirect al Directivelor, apreciem că soluţia este greşită, nu contradictorie. Aşa cum s-a mai relevat,
pornind de la ipoteza greşită că acţiunea nu este întemeiată pe dreptul comun relativ la răspunderea
civilă delictuală şi că partea alege ea însăşi dacă i se aplică sau nu actul naţional de transpunere,
instanţa de prim control judiciar a ajuns la concluzia eronată că, în realitate, i se solicită
recunoaşterea unor efecte directe ale Directivei 2014/104/UE.
Faţă de cele mai sus reţinute, constată că instanţa de apel, menţinând soluţia instanţei de
fond, de respingere a acţiunii, ca inadmisibilă, a pronunţat o soluţie nelegală, fiind incidente
motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ. Astfel, instanţele de
fond au fost învestite cu o acţiune în despăgubire, bazată, în parte, pe constatarea încălcării
normelor de concurenţă printr-o decizie a autorităţii de concurenţă (Comisia Europeană). O mare
parte a pretenţiilor nu se bazează însă pe o astfel de decizie prealabilă, astfel că se solicită instanţei
să constate ea însăşi conduita anticoncurenţială a pârâţilor (săvârşirea faptei ilicite). Această
acţiune în despăgubiri este însă prevăzută de lege şi are suport în normele comunitare şi dreptul
naţional, care consacră dreptul de acces la o instanţă în vederea recuperării prejudiciului pretins
cauzat prin fapte anticoncurenţiale.

113
 În consecinţă, conform art. 496 alin. 2 şi art. 457 teza I C. proc. civ., urmează a admite
recursul şi a casa atât decizia pronunţată în apel, cât şi sentinţa instanţei de fond. În condiţiile art.
480 alin. 3 teza finală C. proc. civ., reţine că prima instanţă a soluţionat procesul prin admiterea
excepţiei inadmisibilităţii, deci fără a intra în judecata fondului şi că toate intimatele au solicitat,
prin întâmpinările formulate în apel, în mod expres, trimiterea cauzei spre rejudecare primei
instanţe. Aşadar, va lua această măsură procesuală, de trimitere a cauzei spre o nouă judecată
Tribunalului Bucureşti.
Referitor la recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1322 din 20
septembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, reţine că, prin această hotărâre s-a admis cererea de
completare a deciziei pronunţate în apel şi a fost obligată apelanta să plătească cheltuieli de
judecată intimatei G. NV.
Având în vedere că, prin această decizie, s-a soluţionat o cerere accesorie, referitoare la
obligarea părţii căzute în pretenţii la plata cheltuielilor de judecată, în mod evident această hotărâre
nu poate supravieţui după casarea hotărârii pe care o completează. Conform art. 500 alin. 1 C.
proc. civ., hotărârea casată nu are nicio putere, astfel că părţile sunt repuse în situaţia anterioară
pronunţării deciziei în apel şi soluţionării fondului cauzei.
Aşa fiind, se impune casarea acestei decizii, întrucât soluţia dată capătului de cerere
accesoriu, referitor la plata cheltuielilor de judecată, depinde de soluţia ce va fi dată la finalul
demersului judiciar.
Astfel, fundamentul cheltuielilor de judecată rezidă în culpa procesuală a părţii care pierde
procesul, aşa cum rezultă din prevederile art. 453 alin. 1 C. proc. civ., ce nu a fost stabilită încă în
această etapă procesuală.
În consecinţă, nu se mai impune analiza celorlalte critici formulate prin cererea de recurs,
ce vizau lipsa calităţii de reprezentanţi a mandatarilor avocaţi ai intimatei G. NV sau nedovedirea
faptului că onorariul avocaţial, pretins cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezintă o cheltuială a
societăţii intimate. Dovada existenţei şi întinderii cheltuielilor de judecată reprezintă aspecte
nerelevante şi subsecvente stabilirii culpei procesuale, deci de prisos a mai fi analizate.
Referitor la criticile formulate în raport cu încheierile de şedinţă din 6 septembrie 2021 şi
14 septembrie 2021, constată că sunt nefondate, pentru motivele ce se vor arăta în continuare:
Astfel, recurenta-reclamantă a invocat încălcarea, de către instanţa de apel, a prevederilor
art. 255 alin. 1, art. 85 alin. 3 şi art. 151 alin. 4 C. proc. civ., prin respingerea nelegală a probei
solicitate, respectiv ca mandatarii avocaţi ai intimatei G. NV să depună la dosar contractul de
asistenţă juridică.
Instanţa de recurs reţine că instanţele de fond, devolutive, sunt exclusiv competente să
aprecieze asupra concludenţei şi utilităţii unei probe, respectiv asupra legăturii ei cu faptele ce fac
obiectul judecăţii sau la aptitudinea ei de a conduce la soluţionarea procesului. Este adevărat că
aspectele de admisibilitate a probelor intră în sfera controlului de legalitate exercitat de instanţa de
recurs, însă, deşi se invocă încălcarea prevederilor art. 255 alin. 1 C. proc. civ., în realitate, se pune
în discuţie pertinenţa probei. Or, aptitudinea unei probe de a stabili o anumită situaţie de fapt, chiar
şi relativă la o excepţie, este un aspect de netemeinicie, şi nu de legalitate.
În ce priveşte pretinsa încălcare a prevederilor art. 151 alin. 4 C. proc. civ., constată că
acest text de lege este străin de problema în discuţie, întrucât vizează reprezentarea legală a
persoanelor juridice de drept privat. În speţă, însă, se ridicase excepţia lipsei calităţii de
reprezentant a mandatarului avocat. Prin urmare, instituţia în discuţie era cea a reprezentării
convenţionale, nu legale. Chiar şi dacă s-ar aprecia că recurenta-reclamantă a avut în vedere
calitatea de reprezentanţi legali ai societăţilor pârâte, cu ocazia perfectării contractului de asistenţă
juridică, textul de lege invocat nu are incidenţă asupra acestui aspect (condiţiile de validitate ale
contractului de mandat). El se referă la justificarea calităţii de reprezentant a celui care formulează
o cerere în faţa instanţei (justificarea calităţii de reprezentant în procesul civil). Aşadar, în ipoteza

114
reprezentării părţii prin avocat, instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 151 alin. 2 C.
proc. civ. şi nu a prevederilor art. 151 alin. 4 C. proc. civ.
În sfârşit, recurenta-reclamantă invocă încălcarea, de către instanţa de apel, a prevederilor
art. 82 alin. 1 teza I şi teza a II-a, alin. 2 C. proc. civ., precum şi a dispoziţiilor art. 237 alin. 2 pct.
3, pct. 9 şi pct. 10 C. proc. civ., prin respingerea cererii de amânare a cauzei, pentru ca intimata G.
NV să facă dovada calităţii de reprezentanţi a mandatarilor avocaţi şi, subsecvent, prin respingerea
excepţiei lipsei calităţii de reprezentant. În ce priveşte pretinsa încălcare a unor dispoziţii ale art.
237 alin. 2 C. proc. civ., instanţa reţine că respectivele prevederi vizează scopul cercetării
procesului, ca etapă a judecăţii în primă instanţă şi precizează, cu valoare de principiu, care sunt
activităţile destinate realizării acestui scop. Însă, din dezvoltarea acestui motiv de casare, nu rezultă
în ce măsură textul de lege era aplicabil în procedura completării deciziei pronunţate în apel şi
modalitatea concretă în care aceste dispoziţii au fost încălcate, despre ce „registre de evidenţă ori
publicitate prevăzute de Codul civil sau legi speciale” era vorba. Altfel spus, respingerea unei
cereri de amânare a cauzei nu poate fi făcută decât în condiţiile art. 220 - 222 C. proc. civ. şi,
pentru a dovedi încălcarea drepturilor procesuale, partea care formulează critici subscrise
motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ., trebuie să arate, în concret, cum
au fost încălcate normele de procedură şi în ce constă vătămarea ce i-a fost cauzată. Nu corespunde
rigorii redactării unei căi extraordinare de atac, cum este recursul, exprimarea simplelor
nemulţumiri în legătură cu procedura urmată de instanţele anterioare, la care să se adauge texte de
lege străine de chestiunea de drept în discuţie.
Cât priveşte pretinsa încălcare a prevederilor art. 82 C. proc. civ., constată că acest text de
lege reglementează obligaţia reprezentantului părţii de a-şi justifica calitatea în care participă la
activitatea judiciară, caracterul dilatoriu al excepţiei şi sancţiunea care intervine în cazul în care
nu este îndeplinită această deficienţă. Contrar opiniei exprimate de recurenta-reclamantă, textul de
lege nu obligă instanţa să amâne judecata atunci când se invocă această excepţie, a lipsei calităţii
de reprezentant, ci instituie doar facultatea de a stabili un termen scurt, atunci când instanţa însăşi
apreciază că această cerinţă nu este îndeplinită.
Or, instanţa de prim control judiciar a apreciat că, în cursul judecăţii cererii de apel,
împuternicirea de a reprezenta dată unor avocaţi de către intimata G. NV îndeplinea condiţiile de
formă prevăzute de art. 85 alin. 3 C. proc. civ., (împuternicirea avocaţială, prevăzută de legea de
organizare şi exercitare a profesiei de avocat). În acest context, corect a statuat că nu se impunea
depunerea de dovezi suplimentare pentru formularea de către parte, prin mandatar avocat, a unei
cereri de completare dispozitiv. Cu alte cuvinte, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a
prevederilor art. 87 alin. 1 C. proc. civ., potrivit cărora mandatul este presupus dat pentru toate
actele procesuale îndeplinite în faţa aceleiaşi instanţe.
Referitor la criticile ce vizează încheierea din 14 septembrie 2021, prin care a fost respinsă
cererea de recuzare a completului învestit cu judecata apelului, recurenta a susţinut că au fost
încălcate prevederile art. 42 alin. 1 pct. 13 C. proc. civ. În esenţă, s-a susţinut că, cu prilejul
soluţionării cererii de completare dispozitiv, judecătorii ce pronunţaseră deja decizia în apel aveau
cunoştinţă de conţinutul cererii de recurs pe care reclamanta o declarase. Ca atare, aceştia s-au
simţit lezaţi în orgoliul lor profesional, împrejurare de natură să nască în mod întemeiat îndoieli
cu privire la imparţialitatea lor.
Fără a nega că imparţialitatea magistratului este esenţială pentru îndeplinirea adecvată a
funcţiei judiciare, instanţa de recurs constată că dreptul oricărui subiect procesual de a formula căi
de atac nu poate conduce la apariţia unui caz de incompatibilitate a membrilor completului.
Caracterul de maximă generalitate a formulei folosite de legiuitor în textul art. 42 alin. 1 pct. 13
C. proc. civ., respectiv „există alte elemente” nu poate conduce la asemenea consecinţe. Aceste
elemente trebuie să fie de o asemenea natură, încât „să nască în mod întemeiat îndoieli”, neputând
fi asimilate situaţiei în care se află magistratul ale cărui hotărâri, în majoritatea lor covârşitoare
sunt susceptibile de căi de atac pe care părţile, în mod firesc, le promovează.

115
 De altfel, contrar opiniei reclamantei, căile de atac motivate ori motivele scrise ale acestora
nu se predau completului a cărui hotărâre se atacă şi nu se depun în dosar. Aşa cum rezultă din
prevederile art. 132 alineatele (1), (4), (5) şi (6) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor
judecătoreşti, ele se înregistrează în registrele prevăzute de lege, se vizează de către preşedintele
instanţei şi se păstrează în mape de grefierul arhivar, până la înaintarea dosarelor în căile de atac.
Faţă de considerentele mai sus reţinute, conform art. 496 şi art. 497 C. proc. civ., raportat
la art. 500 alin. 1 şi art. 444 alin. 1 C. proc. civ., Înalta Curte a admis doar recursul declarat
împotriva deciziei de completare hotărâre nr. 1322 din 20 septembrie 2021 a Curţii de Apel
Bucureşti, pe care a casat-o în totalitate şi a respins recursul declarat împotriva încheierilor
premergătoare, din 6 septembrie 2021 şi 14 septembrie 2021.
Cât priveşte recursul incident declarat de pârâta G.S NV, constată că este nefondat, pentru
considerentele ce se vor arăta în continuare:
Criticile privind motivarea insuficientă a soluţiei de reţinere a competenţei internaţionale
a instanţelor române şi de încălcare, în acest mod, a prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b C. proc.
civ., nu pot fi reţinute.
Conform art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată dacă nu cuprinde
motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura
cauzei. Aşadar, câtă vreme hotărârea atacată cuprinde raţionamentul logico-juridic care a condus
instanţa de apel la adoptarea soluţiei şi temeiul de drept incident, respectiv art. 7 pct. 2 din
Regulamentul nr. 1215/2012, astfel cum a fost interpretat în jurisprudenţa obligatorie a CJUE,
aceasta corespunde exigenţelor art. 425 alin. 1 lit. b C. proc. civ. Prin urmare, criticile încadrate
de instanţa de recurs în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ., nu pot fi
primite.
Cât priveşte criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 3 C.
proc. civ., reţine că nici acestea nu pot fi primite.
În esenţă, recurenta-pârâtă a susţinut că din motivele acţiunii nu ar rezulta că locul
producerii prejudiciului direct ar fi pe teritoriul României, întrucât ţara sau ţările în care ar putea
apărea efecte indirecte nu pot determina instanţa competentă, în sensul considerentului (17) din
Regulamentul 864/2007 (Roma II). Altfel spus, este nerelevant locul în care se află sediul social
al persoanei juridice care pretinde că a suferit un prejudiciu.
Este indiscutabil că reclamanta nu este un cumpărător direct, ci un cumpărător indirect, în
sensul că nu a pretins că ar fi cumpărat direct de la autorul încălcării normelor de concurenţă,
respectiv de la pârâta-recurentă. Ceea ce au reţinut însă ambele instanţe devolutive, în acord cu
jurisprudenţa relevantă a CJUE (Hotărârea Tibor Trans, în C-415/18 paragrafele 31-33) este faptul
că prejudiciul ce se cere a fi reparat în prezenta cauză constă în costuri suplimentare plătite din
cauza preţurilor ridicate în mod artificial, în denaturarea concurenţei inclusiv în piaţa din România,
ceea ce înseamnă că acesta este locul materializării prejudiciului direct.
Susţinerile recurentei-pârâte, în sensul că comportamentul anticoncurenţial nu a afectat
piaţa din România sau că obiectul înţelegerii interzise de articolul 101 TFUE a vizat operaţiuni cu
autocamioane noi, nu second-hand, sunt aspecte ce nu puteau fi verificate cu prilejul stabilirii
competenţei internaţionale a instanţei, întrucât vizează temeinicia pretenţiilor formulate de
reclamantă. Altfel spus, în faza procesuală incipientă, a stabilirii instanţei competente să judece
acţiunea în despăgubiri, nu se poate verifica existenţa legăturii de cauzalitate dintre prejudiciul
menţionat de reclamantă şi o înţelegere sau o practică interzisă de articolul 101 TFUE.
Faţă de cele mai sus reţinute, urmează a respinge recursul incident declarat de pârâta G.
NV împotriva deciziei 1064 din 14 iunie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, conform art. 496 alin. 1
C. proc. civ., urmând a menţine acea parte din soluţie ce vizează respingerea apelului declarat de
această parte, precum şi dispoziţia instanţei de fond, de respingere a excepţiei necompetenţei
internaţionale a instanţelor române.

116
 II. Hotărârile judecătorești

2. Hotărâre de completare a dispozitivului hotărârii prin care s-a compatibilizat dispozitivul

hotărârii pronunțate cu considerentele. Schimbarea dispozitivului. Condiții și efecte în
raport cu dispozițiile art. 444 din Codul de procedură civilă

C. proc. civ., art. 6, art. 14 alin. (5)-(6), art. 22 alin. (6), art. 204, art. 209 alin. (3),
art. 425 alin. (1), art. 444, art. 478 alin. (1), (3), (5), art. 483 alin. (3), art. 488 alin. (2), art. 501
C. civ., art. 1266-1269, art. 1350, art. 1351 alin. (1), art. 1352, art. 1556 alin. (1)
Legea nr. 571/2003, art. 137 alin. (3) lit. b)

Împrejurarea că instanţa de control judiciar a apreciat fondat un motiv de apel şi, cu toate
acestea, a respins calea de atac, nu poate fi remediată prin procedura completării hotărârii,
erorile sesizate fiind unele de judecată şi pot fi remediate doar în calea de atac a recursului.
Printr-un procedeu nerecunoscut de normele procesuale, al completării hotărârii, instanţa
a compatibilizat dispozitivul hotărârii principale cu considerentele, producând, în realitate, o
schimbare a hotărârii rezultate din deliberare printr-o decizie de completare..
Prin urmare, dispoziţiile art. 444 C.proc.civ. nu permiteau instanţei de apel acest procedeu,
iar admiterea cererii de completare a dispozitivului, în aceste condiţii, a încălcat normele de
procedură, impunându-se casarea acestei decizii.

I.C.C.J., Secția a-II-a civilă, Decizia nr. 973 din 4 mai 2022

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, Secția a II-a civilă la 29.09.2014
reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanţei ca,
prin hotărârea ce se va pronunța, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 560.511,64
lei reprezentând debit restant, cât şi la plata sumei de 101.064,76 lei, cu titlu de penalități de
întârziere calculate până la 27.07.2014 şi care vor fi actualizate până la achitarea integrală a
debitului.
În drept, a invocat prevederile art. 1.350 şi urm. C.civ.
La 18.11.2014, prin întâmpinarea depusă la dosar pârâta S.C. B. S.R.L. a solicitat
constatarea nulităţii clauzei contractuale 19.3 din contractul nr. 531/14.11.2013, considerată a fi
neclară, şi obligarea reclamantei la plata lucrărilor de frezare şi refacere a lucrărilor efectuate
necorespunzător de către reclamantă, mai precis, diferenţa dintre lucrările executate de
subantreprenorul S.C. A. S.R.L. şi cele suplimentar contractate de către pârâtă, potrivit convenţiei
nr. 6625/10.01.2014 încheiate cu S.C. C. S.R.L., la care se adaugă penalități de întârziere, conform
art. 19.1 din contractul nr. 531/14.11.2013.
La 12.02.2015, pârâta şi-a precizat prejudiciul la suma de 322.780,11 lei, compus din
237.181,15 lei cu titlu de „beneficiu nerealizat” şi penalităţi de întârziere de 85.598,96 lei, calculate
conform art. 19.1 din contractul nr. 531/14.11.2013. La acelaşi termen, reprezentantul
convenţional al pârâtei a învederat că întâmpinarea formulată în cauză are caracter reconvențional.
Ulterior în dezbaterile pe fond ale cauzei, la 13.03.2008, S.C. B. S.R.L. a depus la dosar
„note de şedinţă” prin care a specificat că suma totală solicitată pe cale reconvențională se ridică
la un total de 781.812,71 lei, reprezentând costul total al lucrărilor ulterioare executate cu alţi
contractanți şi compensarea sumelor reciproc datorate de părţile litigante.
Prin sentinţa nr. 59/10.04.2018, Tribunalul Dolj, Secția a II-a civilă, a admis acţiunea
reclamantei și a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 661.576,22 lei, sumă ce reprezintă debitul în
cuantum de 560.511,46 lei şi penalități de întârziere în sumă de 101.064,76 lei, ce va fi actualizată
la data plății efective.

117
 A admis în parte cererea reconvenţională a pârâtei și a obligat-o pe reclamantă la plata
sumei de 167.963,46 lei.
A respins cererile pârâtei privind plata penalităților de întârziere, constatarea nulității
absolute a clauzei prevăzute la art. 19 alin. (3) din contractul nr. 531/14.11.2013 şi cererea de
compensare a sumelor.
A compensat în parte cheltuielile de judecată efectuate de părţi şi a obligat pârâta la plata
către reclamantă a sumei de 2.387 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva sentinţei primei instanțe au declarat apel ambele părți.
Prin decizia nr. 1181/27.11.2018, Curtea de Apel Craiova, Secția a II-a civilă, a admis
apelurile, a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, reţinând, în
esenţă, că instanţa de fond nu a stabilit corect cadrul procesual, obiectul şi limitele procesului, aşa
cum părţile au solicitat şi precizat în cursul judecății, cu referire, în special, la notele depuse de
către pârâtă la 13.03.2018.
Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs, care a fost soluționat prin decizia
nr. 1337/14.07.2020. Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă, a admis recursul
reclamantei, a casat decizia instanţei de apel și trimis cauza spre o nouă judecată aceleiași instanţe.
În rejudecare, prin decizia nr. 69/10.02.2021, Curtea de Apel Craiova, Secția a II-a civilă,
a respins ca nefondat apelul reclamantei S.C. A. S.R.L., a admis apelul pârâtei S.C. B. S.R.L. și a
schimbat în parte sentinţa nr. 59/10.04.2018 a Tribunalului Dolj, Secţia a II-a civilă, în sensul că
a admis în parte cererea reconvențională și a obligat reclamanta către pârâtă la plata sumei de
213.111 lei, cu titlu de despăgubiri, reprezentând beneficiu nerealizat şi la suma de 84.553 lei,
reprezentând penalităţi de întârziere; a menținut restul dispoziţiilor sentinţei.
A compensat datoriile reciproce până la concurența celei mai mici dintre ele şi a obligat
pârâta către reclamantă la plata diferenţelor, respectiv suma de 347.400,46 lei şi suma de 16.511,76
lei penalităţi de întârziere şi în continuare până la data plăţii efective.
A obligat apelanta-reclamantă către apelanta-pârâtă la plata sumei de 5.111 lei, cu titlu de
cheltuieli de judecată.
La 19.03.2021, reclamanta a înregistrat la dosar o cerere de completare şi lămurire a
dispozitivului deciziei nr. 69/10.02.2021 a Curţii de Apel Craiova, Secţia a II-a civilă, iar la
24.03.2021, pârâta a înregistrat la dosar o cerere de îndreptare a erorilor de calcul strecurate în
decizia mai sus enunţată.
Prin încheierea din 24.03.2021, Curtea de Apel Craiova, Secția a II-a civilă, a admis cererea
formulată de petenta S.C. B. S.R.L și, în consecință, a îndreptat eroarea materială strecurată în
decizia nr. 69/10.02.2021 referitoare la cuantumul sumei stabilite la plată în sarcina S.C. A. S.R.L.
şi cu privire la suma rezultată din compensarea datoriilor reciproce ale părţilor.
Prin decizia nr. 4/31.03.2021, Curtea de Apel Craiova, Secția a II-a civilă, a admis cererea
S.C. A. S.R.L. și a completat dispozitivul deciziei nr. 69/10.02.2021, în sensul că a admis cererea
formulată apelanta-reclamantă și a obligat-o pe apelanta-pârâtă și la plata penalităţilor de întârziere
ulterioare datei de 24.07.2014, calculate până la data plăţii efective a datoriei principale. A respins
cererea de lămurire a dispozitivului deciziei.
Reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 69/2021, iar pârâta S.C.
B. S.R.L. a declarat împotriva aceleiași decizii, cât şi împotriva deciziei nr. 4/2021.
În motivarea recursului propriu, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8
C.proc.civ., recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a susținut că decizia atacată este, în primul rând,
dată cu aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor art. 1.556 alin. (1) C.civ.
Sub acest aspect, a arătat că pârâta se află în culpă contractuală, neexecutând propriile
obligaţii contractuale, deoarece aceasta nu i-a pus la dispoziție reclamantei documentația necesară
pentru executarea lucrărilor, nu a permis angajaților recurentei să-și desfășoare activitatea pe
șantier și nici nu a achitat facturile la data scadentă.

118
 Cea de-a doua critică a vizat încălcarea dispozițiilor art. 1.351 alin. (1) și art. 1.352 C.civ.,
recurenta susţinând că în mod eronat s-a reținut culpa sa în executarea necorespunzătoare a
contractului, fiind înlăturată forța majoră dar și fapta proprie a pârâtei, ca și cauze de exonerare în
privinţa răspunderii contractuale.
Astfel, a susținut că instanța de apel a ignorat înscrisurile de la dosar, respectiv adresele nr.
636/16.12.2013 și nr. 28009/16.12.2013 şi că a fost obligată în mod nelegal la plata penalităților,
întrucât nu erau întrunite cerințele răspunderii civile contractuale, respectiv că prejudiciul nu a fost
dovedit.
A treia critică invocată se referă la încălcarea dispozițiilor art. 1.350 C.civ. referitoare la
răspunderea civilă contractuală, în dezvoltarea căreia recurenta a arătat că pârâta nu a făcut dovada
existenței prejudiciului. Mai mult, potrivit recurentei, pârâta a realizat un profit în sumă de
504.728,21 lei în urma relației contractuale cu recurenta, nicidecum nu a suferit o pierdere,
caracterizată drept beneficiu nerealizat.
Totodată, a mai invocat nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva interpretării greșite a
dispoziţiilor art. 209 alin. (3) și art. 478 alin. (3) C.proc.civ., critică subsumată ipotezei de casare
reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., în susținerea căreia recurenta a arătat că pârâta
nu a formulat regulat în fața primei instanțe cererea de compensare, astfel că instanța de apel a
analizat-o direct în apel, cu încălcarea prevederilor art. 22 alin. (6) C.proc.civ.
În continuare, a subliniat că prin decizia nr. 1337/14.07.2020, Înalta Curte de Casație și
Justiție, Secția a II-a civilă, a reținut în același sens, însă instanța de apel s-a pronunțat asupra
cererii de compensare, cu încălcarea dispozițiilor art. 501 alin. (1) și (3) C.proc.civ.
Succesiv, recurenta a criticat contradicția din motivarea deciziei, în ce privește obligarea
pârâtei la plata penalităților de întârziere de la scadență și până la data plății efective a debitului și
dispozitivul hotărârii.
Sub acest aspect a relevat că în decizie, la pagina 14 paragrafele 4 și 5, se menționează
,,curtea va admite cererea de obligare a pârâtei-reclamante la penalitățile de întârziere și în
continuare, până la data plății efective”, în timp ce în dispozitiv se menționează respingerea
apelului reclamantei-pârâte. Astfel, potrivit recurentei, hotărârea este nelegală şi contradictorie.
Recurenta a mai relevat că instanța de apel a încălcat prevederile art. 453 C.proc.civ.,
întrucât i-a respins cererea de cheltuieli de judecată, deși a admis motivul de apel referitor la
penalităţile solicitate.
Următoarea critică invocată se referă la încălcarea dispozițiilor art. 204 alin. (1) C.proc.civ.,
în susținerea căreia recurenta a arătat că eronat s-a apreciat că precizarea pârâtei din 13.03.2018 a
fost formulată în mod legal și că doar a fost mărit cuantumul pretențiilor de la suma de 237.181,15
lei la suma de 781.812,71 lei, în condițiile în care prejudiciul reclamat are alt obiect decât cel arătat
în cererea reconvențională precizată la 12.02.2015.
Recurenta a mai susținut că prejudiciul indicat de pârâtă reprezintă o veritabilă modificare
a obiectului cererii și nu o precizare a acesteia, deoarece cuprinde două capete de cerere noi,
respectiv costul lucrărilor efectuate de pârâtă și cele efectuate de S.C. C. S.R.L, costuri ce nu au
fost solicitate nici prin cererea reconvențională, nici prin precizarea din 12.02.2015.
Astfel, în opinia recurentei, cum în realitate cererea din 13.03.2018 este o modificare a
cererii reconvenționale, aceasta trebuia să respecte cerințele art. 204 alin. (1) C.proc.civ.
Totodată, a relevat că instanța de apel a recunoscut pârâtei o creanță certă, lichidă și
exigibilă în cuantum de 781.812,71 lei, în baza unei expertize extrajudiciare, ce a fost respinsă de
tribunal, fără ca pentru această cerere să fie achitată o taxă judiciară de timbru.
Așadar, potrivit recurentei, în loc să analizeze modificarea cererii reconvenționale sub
aspectul legalității formulării ei și să o anuleze ca netimbrată, instanța de apel a admis-o, fără a
pune în discuția părților expertiza efectuată de dl. D.și fără a avea în vedere că aceasta este o
expertiză tehnică și nu contabilă.

119
 S-a criticat şi încălcarea art. 1.616 C.civ., a principiului contradictorialității și a dreptului
la apărare, în dezvoltarea căruia se arată că natura compensației solicitate de pârâtă este, în această
situație, una judiciară, nefiind în ipoteza unei compensații legale și nici convenționale.
De altfel, în opinia recurentei, datoria pârâtei nu are un caracter cert și nu întrunește condiția
exigibilității la care face referire art. 1.616 C.civ., nefiind recunoscută de recurentă și nici
constatată de instanță prin hotărâre judecătorească, iar tribunalul a constatat în mod corect că era
necesară formularea în termen a unei cereri reconvenționale cu acest obiect.
Potrivit recurentei, instanţa de apel a făcut interpretarea greșită a dispozițiilor contractuale,
întrucât s-a apreciat în mod eronat că recurenta nu ar fi făcut dovada intervenirii unor factori care
să determine nefinalizarea lucrărilor în termenul contractual, în condițiile în care la dosar au fost
depuse mai multe înscrisuri care făceau dovada contrară.
Recurenta a mai susținut că decizia recurată este nelegală și din perspectiva faptului că a
fost obligată la plata unor sume de bani ce reprezintă obligații ale pârâtei față de un terț, S.C. E.
S.R.L., fiind încălcat principiul de drept res inter alios acta, aliis neque prodesse potest.
Sub acest aspect a arătat că nu îi pot fi imputate lucrările efectuate în regie proprie de pârâtă,
având în vedere că nu au același obiect cu cele prevăzute în contractul nr. 531/14.11.2013, astfel
că în mod eronat recurenta a fost obligată la plata penalităților.
Ultima critică invocată de recurentă se referă la faptul că instanța în mod greșit a acordat
penalități de întârziere de la 16.12.2013 până la 15.06.2014, încălcând dispozițiile contractuale,
deoarece scadența începea de la data semnării procesului-verbal de recepție finală și nu de la
15.12.2013, fiind greşit acordate penalități pentru o durată de 183 de zile.
În motivarea recursului declarat împotriva deciziei nr. 69/10.022021, pârâta S.C. B. S.R.L.
a susţinut că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 22 alin. (6) C.proc.civ., critică ce a fost
subsumată art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., întrucât în mod greşit a fost obligată la plata către
reclamantă a sumei de 101.064,76 lei, cu titlu de penalităţi de întârziere.
Sub acest aspect a arătat că instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, având în vedere că
reclamanta a solicitat prin cererea introductivă suma de 101.064,76 lei, reprezentând penalităţi
calculate până la 27.07.2014, iar prin raportul de expertiză calculul penalităţilor a fost determinat
până la data de 20.04.2015, rezultând astfel o sumă totală de 180.747,32 lei.
Totodată, a evidenţiat că factura nr. 196/16.12.2013 privind suma de 517.359,47 lei a fost
stornată la 04.01.2014, fiind refăcută ulterior, prin emiterea facturii nr. 4/01.04.2014, cu termen
de plată stabilit la 11.05.2014, context în care penalităţile curg de la data de 11.06.2014 până la
20.04.2015.
Or, în cauză reclamanta a solicitat acordarea penalităţilor doar până la data de 27.07.2014,
acesta fiind motivul pentru care prima instanţă i-a acordat reclamantei suma solicitată prin cererea
introductivă şi nu cea stabilită prin raportul de expertiză.
Prin urmare, recurenta a conchis în sensul că penalităţile aferente sumei de 517.359,47 lei
ar trebui calculate doar pentru perioada 11.06.2014 (data scadenţei) şi 27.07.2014 (data indicată
de reclamantă), rezultând astfel un număr de 46 de zile şi nu de 314 de zile, cum eronat s-a făcut
calculul expertului. Potrivit recurentei, toate aceste aspecte au fost arătate curţii de apel, însă
apărările i-au fost respinse. În continuare, a relevat că aceeaşi situaţie se identifică şi în cazul
facturii nr. 194/12.12.2013, în valoare de 43.152 lei, pentru care au fost calculate, de asemenea,
eronat penalităţile.
Astfel, a subliniat că indiferent de modul de calcul al penalităţilor de întârziere de 0,1%,
suma maximă datorată cu acest titlu pe care instanţa ar fi putut acorda-o reclamantei, făcând
abstracţie de termenul de graţie de 40 de zile, este de doar 74.160,122 lei.
De altfel, a mai arătat că, în cazul său, penalităţile au fost calculate la valoarea lucrărilor
cu includerea taxei pe valoarea adăugată şi că prin stabilirea sumei de 101.064,76 lei, cu titlu de
penalităţi de întârziere, în sarcina sa, instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, în condiţiile în

120
care calculul efectuat prin expertiză a vizat o altă perioadă, iar modul de determinare a sumelor în
apel este eronat.
Recurenta a invocat şi ipoteza de casare prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ.,
prin prisma căreia a susţinut că decizia recurată nu cuprinde, în parte, motivele de fapt şi de drept
pe care se întemeiază.
Astfel, a subsumat acestui motiv de recurs aspecte legate de lucrările executate, în sensul
că suprafaţa rămasă după frezare este în realitate de 2.228 mp în loc de 2.627 mp, că reclamanta a
facturat suplimentar această diferenţă de 400 mp, fapt ce apare şi în devizul nr. 17003, care stă la
baza facturii nr. 196/16.12.2013. De altfel, acest aspect a fost reţinut inclusiv în rapoartele de
expertiză efectuate în cauză.
Totodată, a mai susţinut că reclamanta a stornat factura nr. 196/16.12.2013, astfel că
aceasta a încetat să mai existe în evidența contabilă şi, implicit, nu mai putea fi solicitată plata
acesteia.
Din această perspectivă, a relevat că aprecierile instanţei de apel cu privire la cele două
chestiuni nu se bucură de suport legal, iar hotărârea recurată nu respectă exigenţele prevăzute de
art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ.
Referitor la incidenţa ipotezei de casare prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.,
recurenta a susţinut că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 1.350 şi 1.266-
1.269 C.civ.
Sub acest aspect, recurenta a arătat că în mod greşit a fost menţinută în sarcina sa obligaţia
plăţii sumei de 43.152 lei aferentă facturii nr. 194/12.12.2013, în condiţiile în care prestaţiile pentru
care a fost emisă această factură făceau parte din obiectul contractului nr. 531/14.11.2013.
A mai relevat că instanţa de apel a reţinut în mod eronat că preţul pentru serviciile de
proiectare nu face parte din obiectul contractului, apreciind în esenţă că reclamanta avea obligaţia
de a proiecta în limitele prevăzute în contract, însă fără a preciza care sunt acestea. Din această
perspectivă, recurenta a subliniat că această dezlegare este contrară prevederilor art. 1.350 şi 1.266-
1.269 C.civ. şi, totodată, motivarea instanţei de apel este incompletă, fiind încălcate prevederile
art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ.
În continuare, a mai subliniat că au fost încălcate prevederile art. 1.350 C.civ., cu referire
la art. 10.1 din contract, privind obligaţia reclamantei de a executa şi finaliza lucrările prevăzute
în contract.
Recurenta a prezentat situaţia de fapt în ce priveşte lucrările de frezare, cantitatea facturată,
concluziile reţinute în rapoartele de expertiză, evidențiind reaua-credinţă a reclamantei care a
facturat în plus 400 mp de manoperă după frezarea lucrărilor neconforme, context în care a fost
obligată în mod greşit să achite anumite sume de bani cu titlu de debit şi penalităţi de întârziere
pentru nişte lucrări care, în realitate, nu au fost efectuate.
Ultima critică invocată se referă la încălcarea prevederilor art. 137 alin. (3) lit. b) din Legea
nr. 571/2003, cu referire la art. 6 C.proc.civ., recurenta susţinând că raționamentul instanţei este
discriminatoriu, întrucât a fost obligată să plătească penalităţi de întârziere de 0,1% pe zi la sumele
de bani în care a fost inclusă şi taxa pe valoare adăugată, în timp ce reclamanta a achitat penalităţi
la sume în care nu erau incluse şi taxele pe valoarea adăugată.

În motivarea recursului declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr.

4/31.03.2021, a arătat că instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage
sancțiunea nulității, astfel că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5
C.proc.civ.
Sub acest aspect a susținut că au fost încălcate prevederile art. 22 alin. (6) C.proc.civ.
deoarece, admițând cererea reclamantei în sensul de a o obliga pe pârâtă la plata penalităților de
întârziere şi în continuare până la data plății efective, instanţa de apel s-a pronunţat în afara
limitelor învestirii.

121
 Cea de-a doua critică vizează încălcarea prevederilor art. 14 alin. (4) și (5) C.proc.civ.,
recurenta susținând că din considerentele de la pagina 14 paragraful 5 din decizie rezultă că, în
temeiul art. 478 alin. (5) C.proc.civ., instanța a analizat cererea incidentală formulată de apelanta-
reclamantă în apel, de acordare în continuare a penalităților de întârziere, pe care a găsit-o
întemeiată, fără a se pronunţa distinct pe aceasta.
Or, potrivit recurentei, o astfel de cerere în apel nu a fost formulată de către reclamantă, iar
prin motivul nr. 4 de apel s-a criticat hotărârea tribunalului prin prisma faptului că nu au fost
acordate penalitățile de întârziere în continuare.
În continuare, a mai susținut că apelul reclamantei a fost respins pe considerentul că acest
lucru nu s-a solicitat prin acţiune și că nici curtea de apel nu a pus în discuția părților calificarea
acestui motiv de apel drept cerere incidentală întemeiată pe dispoziţiile art. 478 alin. (5) C.proc.civ.
Prin urmare, în opinia recurentei, nefiind pusă în discuție o eventuală recalificare a acestui
motiv de apel, hotărârea instanţei de apel nu se poate întemeia pe astfel de considerente.
Cea de-a patra critică a vizat încălcarea prevederilor art. 478 alin. (5) și art. 444 alin. (1)
C.proc.civ., în dezvoltarea căreia recurenta a relevat că, fiind aplicată o normă dispozitivă, instanța
nu putea pronunţa o astfel de cerere de compensare, decât dacă era învestită de către reclamantă
în acest sens. Or, o astfel de cerere nu a fost formulată în apel, singura mențiune care se face cu
privire la plata penalităților de întârziere regăsindu-se în motivele de apel la punctul 4.
Totodată, a arătat că art. 478 alin. (5) C.proc.civ. nu dă posibilitatea părţii de a obține
penalități de întârziere viitoare, ci doar dobânzi ajunse la termen şi alte despăgubiri ivite după
darea hotărârii primei instanțe. De altfel, penalitățile solicitate de reclamantă prin cererea de
completare a dispozitivului nu sunt nici ajunse la scadență și nici nu sunt ivite după darea hotărârii.
A mai susținut că în acelaşi sens sunt şi criticile referitoare la aplicarea art. 444 alin. (1)
C.proc.civ., în sensul că instanţa nu putea completa dispozitivul deciziei nr. 69/2021, întrucât
reclamanta nu a formulat o cerere incidentală în apel prin care să solicite penalități de întârziere în
continuare până la data plății, cerere pe care instanţa ar fi omis să se pronunțe. Pe de altă parte,
prin cererea de completare a dispozitivului nu se pot aduce modificări soluției pronunţate în apel,
iar în contextul în care apelul reclamantei a fost respins, prin completarea dispozitivului s-a admis
practic motivul de apel nr. 4, fiind schimbată soluția pronunțată inițial, de respingere a apelului.
Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.,
recurenta a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 197 C.proc.civ. cu referire la art.
23 din O.U.G. nr. 80/2013 deoarece pentru a se putea pronunţa pe cererea incidentală, menționată
de curtea de apel în hotărârea recurată, reclamanta trebuia să timbreze corespunzător această
pretenţie.
Or, potrivit recurentei, instanța nu i-a solicitat reclamantei să timbreze o astfel de cerere
incidentală prin care se solicită penalități de întârziere în continuare până la data plății efective,
potrivit art. 23 din O.U.G. nr. 80/2013, astfel că în lipsa taxei judiciare de timbru curtea de apel nu
se putea pronunţa.
În cauză s-au formulat şi depus la dosar întâmpinări.
Potrivit dispoziţiilor art. 493 C.proc.civ. s-a întocmit raportul asupra admisibilităţii în
principiu a recursurilor, comunicat părţilor. Prin încheierea completului de filtru din 02.03.2022
recursurile au fost admise în principiu, fiind stabilit termen pentru dezbateri în sedinţă publică.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va lua în examinare cu prioritate recursul declarat de părţi
împotriva deciziei nr. 69/10.02.2021 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, Secţia a II-a civilă şi,
dintre acestea, va răspunde, în ordine, începând cu analiza motivelor de casare formulate de
reclamanta S.C. A. S.R.L.
Dintre acestea, va răspunde cu prioritate motivelor de casare fondate pe dispoziţiile art. 488
alin. (1) pct. 5 şi 6 C.proc.civ., întrucât analiza acestora conduce la constatarea nulităţii actelor de
procedură ale instanţei de apel ori la inconsecvența ori lipsa considerentelor proprii actului de

122
procedură examinat, cu consecinţe specifice asupra deciziei recurate, iar ulterior va examina
criticile fondate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.
Astfel, subsumat motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C.proc.civ.,
recurenta a susţinut că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, care cuprinde o evidentă
contradicție între considerente şi dispozitiv, deoarece, deşi a motivat că se cuvine, în plus faţă de
cele stabilite de prima instanţă, recunoaşterea dreptului S.C. A. S.R.L. la plata penalităților de
întârziere de la scadența obligaţiei de plată a creanţei şi până la plata efectivă a acesteia, iar acest
lucru a corespuns examinării şi validării unuia dintre motivele de apel ale reclamantei, totuşi, prin
dispozitiv, apelul acestei părţi a fost respins. Fiind, astfel, evident că apelul reclamantei trebuia
admis, fie şi pentru acest unic considerent, recurenta a susţinut că, pe cale de consecinţă, instanţa
de apel a statuat greşit şi asupra cheltuielilor de judecată efectuate de această parte în apel.
De asemenea, recurenta a afirmat că au fost încălcate dispoziţiile art. 204, art. 209 alin. (3)
C.proc.civ. şi cele ale art. 478 alin. (1) şi (3) C.proc.civ., deoarece s-a admis o cerere de
compensare a datoriilor reciproce ale părţilor, constatate pe cale judiciară, deşi nu fusese formulată
regulat o modificare a cererii reconvenţionale în privinţa acestui petit. În aceste condiții, instanța
de apel a depăşit limitele legale ale învestirii şi a ignorat cele definitiv statuate prin decizia nr.
1337/14.07.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. S-a subliniat că prin notele de
şedinţă depuse la dosar de către pârâtă în faţa primei instanțe de 13.03.2018 s-au formulat, cu
depăşirea termenului legal procedural, veritabile noi pretenţii reconvenţionale care nu reprezentau
o modificare a câtimii obiectului cererii iniţiale, ci capete de cerere noi, în privinţa cărora instanţa
de apel nu a aplicat nicio sancţiune, ci le-a considerat greşit ca parte a obiectului învestirii.
De altfel, în privinţa acestora, decizia recurată a fost dată cu încălcarea principiului
contradictorialităţii şi dreptului la apărare al recurentei.
Pentru a lămuri cadrul învestirii în acord cu actele de procedură efectuate de părţi şi
succesiunea lor, Înalta Curte constată că în faţa primei instanţe o dată cu întâmpinarea, pârâta S.C.
B. S.R.L. a solicitat, ceea ce ulterior a precizat ca circumscrise unei cereri reconvenționale,
anularea clauzei contractuale 19.3 din contractul de execuţie de lucrări nr. 531/14.11.2013 şi
obligarea reclamantei la plata unor sume, neprecizate, reprezentând costul lucrărilor de frezare şi
de refacere a lucrărilor executate necorespunzător de către reclamantă, respectiv pentru o suprafaţă
de 2436 mp, pentru care pârâta a angajat lucrările unui terţ, S.C. C. S.R.L.
Prin cererea ulterioară, formulată la 12.02.2015, despăgubirile solicitate pe cale
reconvențională au fost determinate la câtimea totală de 322.780,11 lei, din care suma de
237.181,15 lei a fost specificată ca reprezentând prejudiciul suferit de pârâtă, „beneficiu
nerealizat”, iar suma de 85.598,96 lei a fost determinată ca reprezentând penalităţi contractuale,
calculate în temeiul art. 19.1 din convenţia părţilor litigante.
După parcurgerea întregii etape a cercetării judecătoreşti, la data la care au avut loc
dezbaterile pe fond ale cauzei în faţa primei instanţe, în şedinţa din 13.03.2018, pârâta a depus
„note de şedinţă” prin care a solicitat ca reclamanta să fie obligată la plata sumei de 781.812,71
lei, sumă care reprezintă totalitatea costurilor efectuate pentru refacerea lucrărilor, din care
224.259 lei reprezintă costul lucrărilor efectuate de către S.C. B. S.R.L., 19.400 lei reprezintă
costul lucrărilor efectuate de către S.C. F. S.R.L., iar 538.152,74 lei reprezintă sumele achitate
S.C. C. S.R.L. Prin aceleaşi note de şedinţă, pârâta a solicitat instanţei să dispună compensarea
datoriilor reciproce până la concurenţa celei mai mici şi să oblige reclamanta la plata sumelor
nestinse prin compensare.
Notele de şedinţă au fost comunicate reclamantei fără dezbateri asupra calificării acestora,
însă prima instanţă, reţinând în acea ședință cauza în pronunţare, a precizat în considerentele
sentinței că aceste solicitări nu se integrează domeniului învestirii, fiind evocate dispoziţiile art.
22 alin. (6) C.proc.civ.
Cu privire la natura şi calificarea acestor note, sunt însă nu doar relevante, ci şi obligatorii
cele statuate prin decizia nr 1337/14.07.2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

123
Astfel, s-a reţinut că nu a reieşit din dezbateri cu suficientă claritate că partea a intenţionat
modificarea cererii reconvenţionale, iar prima instanţă a considerat că notele de şedinţă sunt
obiecţiuni la expertiză. Dispunând casarea deciziei din apel, prin care se statuase că prima instanţă
a ignorat fără temei notele de şedinţă depuse în dezbateri, instanţa supremă a reţinut că avocatul
pârâtei nu a atras atenţia primei instanţe asupra greşitei calificări a actului de procedură şi nici nu
a cerut părţii adverse acordul pentru o modificare a cererii reconvenţionale, aşa încât a dispus
instanţei de apel ca, în rejudecare, să examineze dacă este legală modificarea cererii
reconvenţionale solicitată prin notele de şedinţă depuse la 13.03.2018.
Se constată însă, astfel cum susţine recurenta, că dezlegările şi îndrumările date de instanţa
de recurs nu au fost respectate, ceea ce semnifică o încălcare a normelor de procedură, a
dispoziţiilor art. 501 C.proc.civ.
Nici dezbaterile din apel, după casare, şi nici decizia dată în rejudecarea apelurilor nu au
supus examinării, ca o consecinţă a calificării date de instanţa supremă notelor de şedinţă din
13.03.2018 ca fiind o modificare a cererii reconvenţionale, dacă aceasta a fost formulată în
condiţiile stabilite prin normele de procedură incidente.
În condiţiile în care instanţa de apel trebuia să lămurească dacă această modificare a fost
realizată potrivit dispoziţiilor art. 209 coroborate cu cele ale art. 204 C.proc.civ. şi dacă, în aceste
condiţii, este integrată limitelor legalei învestiri, spre a putea fi examinată pe fond, în rejudecarea
după casare s-au depăşit aceste chestiuni de drept, iar instanţa a examinat cererea modificată fără
nicio rezervă, considerând că toate pretenţiile pârâtei sunt parte a cererii reconvenţionale formulate
şi precizate iniţial.
Or acest aspect se integrează încălcării normelor de procedură arătate, într-o manieră care
se repercutează direct asupra aplicării greşite a dispoziţiilor art. 478 alin. (1) şi (3) C.proc.civ.,
deoarece nu au fost cu exactitate clarificate limitele efectului devolutiv al apelului, a obiectului şi
întinderii pretenţiilor potrivit învestirii regulate în etapa judecăţii în primă instanţă.
Găsind, în consecinţă, fondate aceste critici de nelegalitate, Înalta Curte subliniază că va
dispune casarea hotărârii atacate şi, în acest sens, revine instanţei de apel obligaţia de a reexamina
aceste limite, după dezbateri care să asigure părţilor dreptul la apărare şi contradictorialitatea, în
acord cu cele statuate prin decizia anterioară a instanţei supreme şi cu normele de procedură
incidente.
Următoarea parte a criticilor examinate se referă la contradicţia vădită între considerentele
deciziei din apel şi dispozitivul acesteia.
Şi acest motiv de recurs este fondat.
Examinând apelul reclamantei, instanţa de apel a reţinut că unul dintre motivele acestuia
se referă la limitarea penalităţilor de întârziere în prima instanţă la suma de 101.064,76 lei. În
aceste condiţii, deşi a subliniat că hotărârea primei instanţe este corectă, fiind concordantă
principiului disponibilităţii, a recunoscut totuşi dreptul reclamantei la plata penalităţilor de
întârziere şi în continuare, ca debite integrate ratelor ori veniturilor ajunse la termen ori
despăgubirilor ivite după darea hotărârii primei instanţe, până la plata efectivă a datoriilor, deşi, în
apel, o cerere întemeiată pe dispozițiile art. 478 alin. (5) C.proc.civ. nu fusese formulată.
În realitate, procedând astfel, instanţa de apel a răspuns unui motiv de apel referitor la
modalitatea în care prima instanţă a rezolvat chestiunea debitelor accesorii, pe care l-a găsit
întemeiat, însă a folosit ca temei de drept o dispoziţie legală care nu putea avea incidenţă şi care a
mijlocit încălcarea limitelor învestirii în apel.
Astfel, raţionând că reclamantei i se cuvin, concordant unei critici din apel, penalităţi
contractuale calculate până la data plăţii totale a creanţei, instanţa de apel a găsit, în realitate,
întemeiată critica acestei părţi litigante, iar acest lucru nu putea decât să conducă la schimbarea
sentinţei prin care penalităţile erau delimitate la o sumă fixă, preconizând o soluţie diferită de cea
reflectată în dispozitiv.

124
 Înalta Curte reaminteşte cu acest prilej că motivarea hotărârii judecătoreşti este întotdeauna
un silogism juridic care trebuie să susţină dispozitivul în mod coerent şi consecvent. Hotărârea
judecătorească, căreia îi este integrat dispozitivul care cuprinde soluţia dată procesului consemnată
în minută, cuprinde, pe lângă alte elemente, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază
soluţia, arătându-se motivat de ce cererile părților au fost admise ori respinse, astfel cum impune
art. 425 alin. (1) C.proc.civ. Prin urmare, între dispozitiv şi considerente trebuie să existe o unitate
logică şi o coeziune deplină, considerentele argumentând dispozitivul în mod detaliat şi explicativ.
De aceea, în măsura în care considerentele hotărârii nu corespund în totalitate
dispozitivului, sau când considerentele sunt contrare acestuia, s-a statuat prin dispoziţiile art. 488
alin. (1) pct. 6 C.proc.civ. că hotărârea nu are caracter legal, deoarece nu se poate distinge esenţa
raţionamentului judiciar, privită ca o componentă a procesului echitabil.
Astfel, în măsura în care sensul considerentelor din apel conduce la concluzia că una dintre
criticile din apel ale reclamantei era fondată, că, în parte, sentința primei instanţe nu a fost legală
şi temeinică, limitând injust reclamantei penalităţile, iar aceste constatări nu au fost şi nici nu se
puteau întemeia pe dispoziţiile art. 478 alin. (5) C.proc.civ. rezultă că motivarea deciziei
pronunţate de instanţa de apel nu concordă dispozitivului, iar hotărârea este nelegală, chestiune
care s-a repercutat corespunzător şi asupra cererilor accesorii din apel.
Or, toate aceste elemente imprimă deciziei atacate un viciu de nelegalitate care atrage
casarea ei şi impun rejudecarea apelului reclamantei, sub toate aspectele delimitate prin învestire.
Mai departe, corespunzător motivului de casare fondat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct.
8 C.proc.civ., recurenta S.C. A. S.R.L. a formulat mai multe critici vizând aplicarea geşită a legii.
Parte a acestora sunt subsumate operării greşite a compensării, în privinţa căreia nu erau
îndeplinite condiţiile legale, ori obligării S.C. A. S.R.L. la plata unor sume de bani pe care pârâta
a pretins că le-a cheltuit pentru subcontractarea lucrărilor către terţul S.C. F. S.R.L. ori în regie
proprie pentru refacerea lucrărilor executate necorespunzător de către reclamantă, pentru care a
pretins încălcarea principiului relativităţii efectelor contractului.
Înalta Curte subliniază, însă, că aceste critici nu se impun a fi examinate, deoarece privesc
exclusiv pretenţiile pârâtei deduse instanţei prin „notele de şedinţă” din 13.03.2018, în totalitate
integrate cererii reconvenţionale modificatoare, în legătură cu care, cum s-a detaliat deja, este
necesară rejudecarea apelului şi evaluarea învestirii regulate a instanţei cu aceste noi pretenţii.
Succesiv, o altă parte a criticilor recurentei S.C. A. S.R.L. a vizat aplicarea greşită a
dispoziţiilor art. 1556 alin. (1), art. 1350, art. 1351 alin. (1) şi art. 1352 C.civ.
În acest sens, recurenta a arătat că instanţa de apel a aplicat greşit legea, deoarece a statuat
greşit asupra stării de fapt, în condiţiile în care probele cauzei vădeau executarea obligaţiilor
reclamantei, iar derularea defectuoasă a contractului, începând cu 16.12.2013, s-a datorat exclusiv
pârâtei, singura parte aflată în culpă. De asemenea, recurenta a afirmat că prin corespondența intens
purtată între părţi, S.C. A. S.R.L. şi-a afirmat intenţia de continuare şi finalizare a lucrărilor, dar
că acestea au fost suspendate temporar, prin dispoziţia Inspectoratului de Stat în Construcţii Olt,
din cauza condiţiilor climatice necorespunzătoare, ori că este evident că S.C. B. S.R.L. a realizat
profit în urma colaborării contractuale cu reclamanta, aşa încât condiţia dovedirii culpei sale
contractuale ori cea a prejudiciului nu este îndeplinită. A mai susţinut recurenta că instanța de apel
a considerat greşit că neexecutării imputate reclamantei nu i s-au interpus şi alţi factori de natură
să o exonereze de culpă şi de obligaţia de a răspunde pentru prejudicii.
Răspunzând acestora, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată că invocarea art. 488 alin. (1)
pct. 8 C. proc. civ. în recurs şi identificarea unor dispoziţii de drept material nu este suficientă
pentru a contura încălcarea legii prin hotărârea atacată în lipsa oricărui efort al părţii de a
demonstra în ce a constat greşeala instanţei inferioare. Un atare procedeu nu poate reprezenta în
sine un motiv de casare şi nici nu obligă instanţa de recurs la o evaluare din oficiu a aplicării legii;
examinarea recursului nu presupune de plano, o rejudecare a cauzei, ci numai analiza pretinselor

125
greşeli de judecată care, prin modul lor de argumentare, fac posibilă încadrarea motivelor în
dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.
Excedează, pe de altă parte, limitele controlului de legalitate realizat în recurs o
nemulţumire a părţii legată de interpretarea probelor, domeniu în care instanța de apel are deplină
libertate de apreciere; stabilirea faptelor pe baza sensului şi înțelesului pe care instanţele devolutive
le dau, ca subiect al probelor, lucrărilor dosarului efectuate în cadrul cercetărilor judecătoreşti nu
se integrează controlului pe care instanţa de recurs îl realizează în limitele şi scopul prefigurat de
art. 483 alin. (3) C. proc. civ., acela de verificare a conformității hotărârilor recurate cu regulile de
drept.
Se cuvine subliniat, în final, că recurenta nu critică aplicarea greșită a legii, ci aplicarea
legii la o situaţie de fapt pe care o consideră greşită, aşa încât, pe baza celor expuse, arată că
expunerea recurentei nu se poate integra în controlul de legalitate solicitat prin recurs.
A mai criticat recurenta decizia din apel susţinând că, prin admiterea cererii de despăgubiri
a pârâtei, cu referire la sumele pretins achitate S.C. C. S.R.L. pentru remedierea lucrărilor de
frezare şi refacerea lucrărilor executate necorespunzător, instanţa a încălcat principiul relativității
efectelor contractului.
Dincolo, însă, de împrejurarea că această afirmație nu este însoțită de niciun argument
specific de natură să demonstreze că reclamanta a fost obligată la despăgubiri în puterea unui
contract la care nu a fost parte, chestiunile legate de lipsa echivalenţei obiectului între contractul
de execuţie de lucrări nr. 531/14.11.2013 şi cel încheiat de S.C. B. S.R.L. cu S.C. C. S.R.L., sunt
aspecte de fapt care, astfel cum s-a arătat, nu fac obiectului controlului judiciar în calea
extraordinară de atac a recursului.
În fine, un ultim motiv al recursului a vizat acordarea greşită în apel a penalităţilor de
întârziere, solicitate de pârâtă pe cale reconvențională, pentru o perioadă în care datoriile nu erau
încă scadente.
Pe lângă observaţia că recurenta nu indică norma de drept încălcată ori interpretată greşit
în apel, Înalta Curte observă că recurenta propune acestei instanţe o reevaluare a contractului şi
probelor administrate, incompatibilă cu recursul.
În aceste condiţii, înlăturând criticile întemeiate de recurentă pe dispoziţiile art. 488 alin.
(1) pct. 8 C.proc.civ., instanţa supremă constată că se impune admiterea recursului reclamantei
S.C. A. S.R.L. şi casarea deciziei în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C.proc.civ.
Examinând, în continuare, recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr.
69/10.02.2021 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, Secţia a II-a civilă, Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie constată că partea a fundamentat calea extraordinară de atac pe dispoziţiile art. 488
alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C.proc.civ..
S-a susţinut, printr-un prim motiv al recursului, că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile
art. 22 alin. (6) C.proc.civ. şi, astfel, în mod greșit a fost respins motivul de apel al acestei părţi,
referitor la obligarea sa la plata penalităţilor de întârziere. Dezvoltând acest motiv, recurenta a
arătat că în mod greşit instanţa de apel nu a avut în vedere că una dintre facturile solicitate la plată,
având nr. 196/16.12.2013, a fost stornată la 04.01.2014, aşa încât scadenţa sumei solicitate a fost
decalată la 11.06.2014, iar întârzierea plății s-a înregistrat pentru 46 zile, iar nu 314 zile, cum greşit
s-a reţinut în apel. Aceeaşi situație a fost sesizată de parte şi în privinţa facturii nr. 194/12.12.2013,
în legătură cu care instanţa de apel a ignorat existenţa unei perioade de graţie, aşa încât întârzierea
efectivă la plată a fost de 96 de zile. Subliniind că modul de calcul al penalităţilor este eronat,
recurenta a subliniat că instanţa a acordat reclamantei mai mult decât s-a cerut.
Înalta Curte subliniază că principiul disponibilității procesului civil, consacrat, între altele,
în art. 22 alin. (6) C.proc.civ., presupune obligaţia instanţei de a respecta întocmai limitele în care
părţile au înțeles să o învestească, atât din punctul de vedere al obiectului, cât şi al cauzei pe care
cererile adresate justiţiei se întemeiază. Una dintre încălcările acestei reguli poate consta în faptul

126
că instanţa, ignorând aceste delimitări, statuează în favoarea părţilor, prin hotărâre, drepturi
suplimentar celor solicitate.
Această situație nu este însă sinonimă celei în care părţile formulează anumite pretenţii, iar
instanţa le recunoaşte, însă se pune în discuţie, mai departe, legitimitatea ori fundamentul lor.
Aceasta nu semnifică depăşirea limitelor învestirii, ci pune, cel mult, în dezbatere, temeinicia
hotărârii judecătoreşti.
În aceste circumstanțe, Înalta Curte subliniază că instanţa de apel a statuat asupra
penalităţilor de întârziere astfel cum au fost solicitate de reclamantă, însă recurenta contestă, în
realitate, modul lor de stabilire şi de calcul. Or, din acest punct de vedere, nu se poate susţine cu
temei că instanţa de apel a depăşit limitele învestirii, iar recurenta tinde la efectuarea unui control
de temeinicie a deciziei, solicitând instanței de recurs verificări de fapt, incompatibile cu această
procedură.
Reamintind părţilor că recursul supune examinării conformitatea hotărârii judecătoreşti cu
regulile de drept aplicabile, iar nu temeinicia ei, Înalta Curte va înlătura acest prim motiv de recurs.
În temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ. recurenta a subliniat că hotărârea recurată nu
cuprinde, în parte, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază. S-a solicitat instanţei de
recurs să se constate că reţinerile instanţei de apel nu au suport legal ori că sunt contrare probelor
administrate.
Înalta Curte va înlătura şi acest motiv, pornind, în principal de la reţinerea că motivele de
casare nu trebuie doar formal încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) C.proc.civ., ci ele trebuie
să dezvolte argumente care să susţină, în mod direct, motivul de recurs evocat. Din acest punct de
vedere au relevanţă dispoziţiile art. 498 alin. (2) C.proc.civ. care sancționează cu nulitatea recursul
ale cărui motive nu se încadrează, sub aspectul conţinutului lor, în dispoziţiile art. 488 C.proc.civ.
Or, toate dezvoltările recurentei sunt tangente netemeiniciei deciziei recurate, ca o
consecinţă a evaluării greşite ori ignorării probelor, în timp ce lipsa motivării, pentru a constitui
motiv de casare, trebuie să constea în demonstrația că instanţa nu a lăsat să se întrevadă, în
considerente, care a fost raţionamentul juridic considerat, lipsind părţile de garanţia unui proces
echitabil.
În ceea ce priveşte motivele de casare întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8
C.proc.civ., Înalta Curte reţine că recurenta a afirmat că au fost încălcate dispoziţiile art. 1350 şi
art. 1266 - 1269 C.civ., arătând că în mod greşit a fost obligată la plata facturii nr. 194/12.12.2013,
deoarece, deşi S.C. A. S.R.L. îi revenea inclusiv obligaţia de a realiza lucrări de proiectare,
conform clauzei 10.1 din contract, aceste servicii au fost executate de un terţ. Din acest punct de
vedere, recurenta a arătat că motivarea instanţei de apel este insuficientă şi că s-a făcut aplicarea
greşită a legii.
Examinând această critică, instanţa de recurs reţine că se impută instanţei de apel aplicarea
greşită a regulilor de interpretare a contractului, respectiv, ignorarea principiului interpretării
convențiilor după voinţa concordantă a părţilor, a regulilor interpretării sistematice ori a modului
de interpretare a clauzelor îndoielnice.
Cu toate acestea, recurenta nu demonstrează în ce a constat aplicarea greşită a acestor reguli
de drept, cu referire la clauza 10.1 din convenţie, cu atât mai mult cu cât instanţa de apel a reţinut
că serviciile de proiectare intrau în atribuţiile reclamantei, fiind parte a obiectului contractului, însă
S.C. B. S.R.L. nu şi-a îndeplinit obligaţia de a pune la dispoziţia executantului documentaţia
necesară, aşa încât reclamanta a executat servicii excedentare contractului, pe care le-a facturat
separat.
Prin urmare, în acest caz, nu se pune problema unei evaluări greşite a clauzelor
contractului, ca urmare a aplicării greşite a legii, deoarece există consens asupra conţinutului şi
semnificaţiei dispoziţiilor contractuale; instanţa de apel a stabilit, însă, că în dinamica executării
convenţiei, reclamanta a executat servicii suplimentare, facturate corect, astfel că modul în care

127
recurenta combate în recurs aceste reţineri se integrează domeniului verificării temeinicei hotărârii
atacate, care nu poate fi realizată în recurs.
De aceea, Înalta Curte constată că acest motiv nu este fondat şi îl va înlătura.
În continuare, recurenta S.C. B. S.R.L. a solicitat să se constate aplicarea greşită a
dispoziţiilor art. 1350 C.civ. în faţa instanţei de apel; s-a susţinut că, după constatarea calităţii
deficitare a executării lucrării şi refuzul reclamantei de continuare a executării contractului, pârâta
a contractat refacerea lucrărilor executate defectuos cu o societate terţă. Pe baza devizelor de
lucrări şi a datelor rezultate din expertiza efectuată în cauză, pârâta a constatat că reclamanta a
facturat la plată lucrări pentru o suprafaţă mai mare decât cea real executată, însă apărările sale,
opuse în apel, au fost înlăturate, cu motivarea că sunt susțineri pro causa, iar lipsa identităţii
suprafeţelor frezate nu prezintă o relevanţă deosebită.
Nici aceste critici nu pot fi integrate motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488
C.proc.civ. Încălcarea dispoziţiilor art. 1350 C.civ. este invocată formal, iar chestiunile sesizate
vizează exclusiv aspecte de netemeinicie, pe care instanţa de recurs nu le va analiza. Recurenta se
referă la modul în care instanţa de apel a examinat comparativ probele şi a înlăturat motivat
apărările S.C. B. S.R.L., iar nu la o ignorare a normelor prin care se reglementează răspunderea
contractuală.
Instanţa supremă reafirmă că formularea unui motiv de nelegalitate precum cel în discuţie
nu presupune, în mod suficient, referirea la o normă de drept material, dacă partea nu poate
dezvolta, în mod consecvent, un raţionament care să justifice cum ori de ce instanţa devolutivă a
dat legii o interpretare greşită, a făcut o aplicare greşită a acesteia la starea de fapt lămurită ori a
ignorat regulile de drept aplicabile.
Întreaga suită a alegaţiilor recurentei se referă la interpretarea materialului probator şi
contestă concluziile instanţei de apel cu privire la starea de fapt reţinută, tinzând să repună în
dezbateri aprecierea temeiniciei judecăţii şi solicită instanței de recurs exclusiv realizarea unui
control de fond al hotărârii, incompatibil cu natura recursului, astfel cum aceasta este delimitată în
art. 483 alin. (3) C. proc. civ., aşa încât acest motiv de recurs va fi înlăturat, la rândul lui.
În fine, un ultim motiv de recurs invocat a vizat încălcarea dispoziţiilor art. 137 alin. (3) lit.
b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal şi a dispoziţiilor art. 6 C.proc.civ. A susţinut
recurenta că a fost obligată la achitarea penalităţilor contractuale la plata sumelor facturate, deşi
aceste sume includeau şi TVA, iar acest tratament este discriminatoriu. În opinia recurentei,
instanţa de apel trebuia să efectueze un calcul al penalităţilor prin eliminarea, din sumele solicitate
la plată, a TVA-ului corespunzător.
Aceste ultim motiv de recurs nu va fi examinat pe fond, fiind invocat de recurentă omisso
medio.
Întrucât în apel ori în cursul soluţionării apelului incidența normei de drept evocate nu a
făcut obiectul examinării şi nici instanţa de apel nu s-a raportat din oficiu la aceste dispoziții legale,
rezultă că incidenţa art. 137 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal este pentru
prima dată invocată în recurs.
Or, regulile de judecată statuate în art. 488 alin. (2) C.proc.civ. se opun ca în recurs să
poate fi invocate chestiuni care nu au făcut obiectul dezbaterilor în apel ori nu au fost sesizate de
părţi în calea devolutivă de atac, iar în acest caz, motivul de casare invocat omisso medio nu poate
fi primit.
În aceste condiţii, Înalta Curte stabileşte că motivele de casare ale recurentei S.C. B. S.R.L.
nu au caracter fondat ori nu pot fi examinate, în acord cu cele arătate, astfel că acest recurs urmează
să fie respins.
Examinând, mai departe, recursul pârâtei S.C. B. S.R.L. declarat împotriva deciziei nr.
4/31.03.2021, întemeiat pe dipoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C.proc.civ., reține că, în primul
rând, recurenta invocă încălcarea în apel a principiului disponibilității procesului civil, care

128
obligă instanţa să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăşi limitele fixate de părţi
prin actele de procedură regulat efectuate, dacă legea nu dispune altfel.
În acest sens, recurenta a subliniat că pretenţia reclamantei a vizat, potrivit cererii de
chemare în judecată, acordarea unei penalităţi cuantificate la 101.064,76 lei, actualizată la data
plăţii efective, sintagmă căreia instanţa de apel i-a dat o altă semnificaţie, fără ca lămurirea sensului
şi conţinutului acestei pretenţii să fie, corespunzător, pusă în dezbatere, astfel cum impun
dispoziţiile art. 14 alin. (5) şi (6) C.proc.civ., cu atât mai mult cu cât o cerere de acordare a
dobânzilor, ratelor, veniturilor ajunse la termen ori a despăgubirilor ivite după darea hotărârii
primei instanţe nu fusese formulată în apel.
Motivul de casare invocat, pentru o parte a argumentelor mai sus sintetizate, este fondat.
Prin decizia nr. 4/31.03.2021, admițând cererea de completare a dispozitivului deciziei nr.
69/10.02.2021, Curtea de Apel Craiova, Secţia a II-a civilă, a constatat că prin hotărârea dată
instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere, cel referitor la actualizarea penalităților
până la data plăţii efective şi, având în vedere şi considerentele specifice ale deciziei principale,
prin care s-a găsit întemeiată cererea apelantei S.C. A. S.R.L. privind obligarea pârâtei la plata
penalităţilor până la plata datoriei, a completat dispozitivul deciziei, iar daunele moratorii au fost
recunoscute în favoarea reclamantei şi după data de 24.07.2014.
În primul rând, Înalta Curte reaminteşte că prin considerentele dezvoltate anterior a
constatat deja că, în ceea ce priveşte decizia nr. 69/10.02.2021, există o contradicție între
considerente şi dispozitiv, chestiune care s-a repercutat corespunzător asupra deciziei nr.
4/31.03.2021, în măsura în care, deşi apelul S.C. A. S.R.L. a fost respins, se recunoaşte în apel
acestei părţi dreptul la penalităţi, prin cenzurarea implicită a hotărârii primei instanţe.
Se cuvine subliniat încă o dată că, potrivit observațiilor recurentei, S.C. A. S.R.L. nu a
formulat în apel o cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 478 alin. (5) C.proc.civ., ci solicitarea sa a
corespuns unei critici îndreptate împotriva sentinţei, referitoare la sensul şi conţinutul sintagmei
„penalităţi actualizate până la data plăţii efective”, căreia prima instanţă i-a dat înţelesul de
actualizare potrivit ratei inflaţiei.
În aceste condiţii, constatând, în realitate, întemeiată susţinerea apelantei-reclamante şi
validând unul dintre motivele de apel ale acestei părţi, instanţa de prim control judiciar, prin
hotărârea de soluţionare dată, nu a omis să se pronunţe asupra unei cereri.
Înalta Curte reaminteşte că soluţionarea apelului nu presupune o pronunţare individuală
asupra fiecărui motiv de apel în parte, deoarece, în sensul legii acestea nu reprezintă cereri care
configurează cadrul învestirii; instanţa devolutivă de control judiciar este obligată să soluţioneze
apelul care are ca unică finalitate schimbarea ori anularea hotărârii primei instanţe pe baza uneia
sau mai multora dintre motivele formulate.
De aceea, împrejurarea că instanţa de control judiciar a apreciat fondat un motiv de apel şi,
cu toate acestea, a respins calea de atac, nu poate fi remediată prin procedura completării hotărârii,
iar erorile sesizate nu puteau fi îndreptate decât în calea de atac a recursului, ceea ce reclamanta a
şi sesizat. Printr-un procedeu nerecunoscut de normele procesuale, pe calea completării hotărârii,
instanţa a compatibilizat dispozitivul hotărârii pronunţate (decizia principală) cu considerentele,
producând, în realitate, o schimbare a dispozitivului printr-o decizie de completare, în condiţiile
în care, cum s-a arătat repetat în toată această decizie, apelanta-reclamantă nu solicitase în apel
aplicarea art. 478 alin. (5) C.proc.civ., pentru ca aceasta să fie considerată ca parte a învestirii.
În mod evident, dispoziţiile art. 444 C.proc.civ. nu permiteau instanţei de apel acest
procedeu, iar admiterea cererii de completare a dispozitivului, în aceste condiţii, a încălcat normele
de procedură, impunându-se casarea acestei decizii.
În ceea ce priveşte, însă, argumentele recurentei S.C. B. S.R.L. referitoare la încălcarea
principiului contradictorialităţii dezbaterilor şi pasivitatea instanţei de apel în a lămuri voinţa
reclamantei şi conţinutul pretenţiei exprimate cu referire la penalităţi, „actualizate până la data
plăţii efective”, Înalta Curte subliniază că aceasta nu se integrează, în mod propriu, nelegalităţii

129
specifice a deciziei nr. 4/2021, ci vizează, logic, decizia completată prin care această problemă
litigioasă a fost examinată în direct.
Instanţa de recurs recunoaşte că, în realitate, condamnarea S.C. B. S.R.L. la plata
penalităţilor calculate până la data plăţii efective a debitului s-a produs prin decizia de completare
a deciziei primordiale, însă prin aceasta nu s-a examinat temeinicia pretenţiei, deoarece, cum chiar
prin această hotărâre s-a reţinut, considerentul decisiv s-a regăsit în decizia nr. 69/2021, pe când
decizia nr. 4/2021 s-a limitat la consacrarea efectului lui în dispozitiv.
În aceste condiţii, întrucât vocaţia criticii referitoare la dreptul şi posibilitatea reclamantei
de a obţine penalităţi pe toată durata cuprinsă între scadenţa obligaţiei şi plata efectivă este de a
supune examinării legalitatea considerentelor deciziei nr. 69/2021, Înalta Curte constată că acest
motiv de casare este formulat cu depăşirea termenului legal de motivare a recursului, iar partea
este decăzută din dreptul de a-l invoca.
În ceea ce priveşte motivul de casare întemeiat de parte pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct.
8 C.proc.civ., referitor la încălcarea dispoziţiilor art. 197 C.proc.civ. şi art. 23 din O.U.G. nr.
80/2013, privind taxele judiciare de timbru, Înalta Curte constată, pentru raţiunile arătate mai sus,
că recurenta invocă nelegala timbrare a apelului reclamantei, chestiune care excedează sfera
deciziei de completare, acest motiv fiind îndreptat, de asemenea, împotriva deciziei prin care s-a
soluţionat apelul.
De aceea, şi în privinţa acestuia, Înalta Curte constată invocarea tardivă, ca impediment al
examinării lui pe fond.
În concluzie, pentru considerentele arătate, în temeiul art. 497 C.proc.civ., Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva
deciziei nr. 69/10.02.2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, Secţia a II-a civilă şi recursul
declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 4/31.03.2021, pronunţată de
aceeaşi instanţă; a casat deciziile atacate, urmând ca instanţa de apel să rejudece cauza în limitele
casării, astfel cum acestea rezultă din cuprinsul considerentelor acestei decizii şi a respins ca
nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 69/10.02.2021,
pronunţată de Curtea de Apel Craiova, Secţia a II-a civilă.
Cu prilejul rejudecării, instanţa de apel va examina şi soluţiona, potrivit art. 453 C.proc.civ.
şi cererile corespunzătoare referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în recurs.

III. Căile de atac

3. A. Acţiune în răspundere civilă delictuală. Efectul pozitiv al lucrului judecat al hotărârii

penale de achitare. B. Limitele efectului devolutiv al apelului. Invocarea prin motivele de
apel a unor fapte ilicite noi, distincte de cele care au făcut obiectul învestirii primei instanţe.
Interpretarea dispozițiilor art. 478 alin. (4) din Codul de procedură civilă

C.proc.pen., art. 16 lit. b), art. 28 alin. (1)

C.proc.civ., art. 478

A. În condiţiile în care achitarea dispusă de instanța penală pe temeiul art. 16 lit.b)

C.proc.pen. (fapta nu e prevăzută de legea penală) a fost justificată pe inexistența unui element
important al laturii obiective, respectiv, a legăturii de cauzalitate între acţiunea ori inacţiunea
făptuitorului şi urmarea imediată, socialmente periculoasă, ceea ce înseamnă că nu poate fi
reţinut rezultatul păgubitor în sarcina celui căruia i s-a imputat actul de conduită interzis sau
ilicit, o atare analiză a instanței penale se impune cu autoritate de lucru judecat în faţa jurisdicției
civile învestite ulterior cu judecata aceloraşi acţiuni ilicite, ca fundament al răspunderii civile
delictuale. Aceasta întrucât analiza îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, în această

130
ipoteză, presupune evaluarea aceluiaşi raport de cauzalitate între fapta ilicită şi rezultatul
păgubitor.
Potrivit dispoziţiilor art. 28 alin. (1) C.proc.pen., instanţa civilă nu este legată de
hotărârea definitivă de achitare doar în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei
autorului faptei ilicite (situaţii când, de principiu, latura civilă rămâne nesoluționată şi pe de altă
parte, forma vinovăţiei din penal nu se suprapune celei din civil, angajatoare de răspundere
pentru cea mai uşoară culpă). A contrario, o astfel de hotărâre leagă instanţa civilă, cu statuările
sale asupra existenţei sau inexistenţei faptei ilicite.
Prin urmare, dezlegările hotărârii penale de achitare, care au statuat asupra inexistenței
raportului de cauzalitate între acţiunile ilicite şi urmarea produsă se impun cu autoritate de lucru
judecat instanţei civile, chemate să evalueze, în privinţa aceloraşi fapte şi aceluiaşi rezultat
păgubitor, existenţa relaţiei de cauzalitate, întrucât instanţa civilă, învestită cu angajarea
răspunderii, de data aceasta în sfera ilicitului civil, în privinţa aceloraşi fapte producătoare ale
aceluiaşi rezultat păgubitor, nu poate stabili în sens contrar – respectiv, al existenţei legăturii de
cauzalitate – fără să nesocotească ceea ce a stabilit în mod definitiv, cu autoritate de lucru judecat,
instanţa penală.
B. Sensul dispoziţiilor art. 478 alin. (4) C.proc.civ. („părţile pot însă să expliciteze
pretenţiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanţe”) este
acela de a fi luate în considerare şi aşa-numitele cereri implice sau virtualmente cuprinse (în mod
necesar) în ceea ce a fost dedus judecății primei instanțe, în aşa fel încât în absenţa acestora
pretenția principală nu îşi găseşte o dezlegare integrală şi nici o rezolvare corectă.
Unei asemenea ipoteze nu i se poate circumscrie, în mod evident, situaţia în care partea
reclamantă pretinde că ar exista mai multe fapte ilicite, încadrabile şi sancţionate de diferite
dispoziţii legale, pentru că pe de o parte, ele nu pot fi considerate ca fiind implicite celor deduse
în mod expres judecăţii, circumscrise unor elemente de fapt şi indicate ca atare în cererea de
chemare în judecată, iar pe de altă parte, ele nu se pot constitui în pretenţii care să fie explicitate,
ci în cauze juridice noi, distincte celei iniţiale.
Astfel, cum pretinsele fapte ilicite imputabile părţii pârâte nu s-au constituit în fundament
al cererii de chemare în judecată, aducerea acestora spre dezbatere judiciară direct în faţa
instanţei de apel reprezintă o încălcare a dispoziţiilor art. 478 C.proc.civ. şi a principiului
devoluţiunii limitat la ceea ce a făcut obiectul judecăţii în primă instanță (tantum devolutum
quantum iudicatum), neputându-se susţine că apelantul a urmărit lămurirea/explicitarea unor
pretenţii implicite, ataşate în mod necesar pretenţiei principale ci, dimpotrivă, a tins la o extindere
a cadrului judecății prin indicarea unor conduite ilicite care să se constituie în cauze juridice noi
ale aceleiaşi pretenţii.

I.C.C.J., Secţia I civilă, Decizia nr. 665 din 30 martie 2022

I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la data de 1 iulie 2016, reclamanţii A.,
B., C., D., E., F. şi G. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta H. Asigurări SA şi intervenienţii
forţaţi I. şi J. SA, obligarea pârâtei la plata, cu titlu de daune materiale şi morale, pentru prejudiciul
ce le-a fost cauzat ca urmare a decesului soţului, tatălui, fiului, fratelui, respectiv nepotului, K. a
următoarelor sume: 250.000 euro pentru A. (soţia victimei) reprezentând daune morale; o prestaţie
periodică în cuantum de 950 lei/lună, începând cu data decesului tatălui până la împlinirea vârstei
de 18 ani şi câte 200.000 euro reprezentând daune morale pentru fiecare dintre fiicele victimei, B.
şi C.; câte 100.000 euro reprezentând daune morale pentru fiecare dintre părinţii victimei, D. şi E.;
50.000 euro reprezentând daune morale pentru sora victimei, G. şi 20.000 euro reprezentând daune
morale pentru F., cu cheltuieli de judecată.

131
 2. Sentinţa Tribunalului Bihor
Prin sentinţa nr.188/C din 20.12.2019, Tribunalul Bihor - Secţia I civilă a admis, în parte,
acţiunea. A obligat-o pe pârâtă la plata, în favoarea reclamantei A., a sumei 20.000 euro
reprezentând daune morale, în favoarea reclamantelor B. şi C., a sumei de 30.000 euro, către
fiecare, reprezentând daune morale, în favoarea reclamanţilor D. şi E., a sumei de 10.000 euro
către fiecare reprezentând daune morale şi în favoarea reclamantei G., a sumei de 5.000 euro
reprezentând daune morale. A respins restul pretenţiilor. A respins acţiunea formulată de
reclamanta F. A obligat-o pe pârâtă la plata în favoarea reclamanţilor A. şi D. a sumei de 4760 lei
către fiecare reprezentând cheltuieli de judecată.
3. Decizia Curţii de Apel Oradea
Prin decizia nr. 758/A din 21.10.2020, Curtea de Apel Oradea - Secţia I civilă a respins, ca
neîntemeiată, excepţia lipsei de interes a reclamanţilor în declararea apelului împotriva
considerentelor hotărârii sub aspectul temeiului răspunderii civile delictuale, excepţie invocată de
intimata SC J. SA. A respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanta F. şi de pârâta SC H.
SA împotriva sentinţei tribunalului. A admis apelul declarat de reclamanţii A., în nume propriu şi
în calitate de reprezentant legal al minorei C., B., D., E. şi G. împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care
a schimbat-o, în parte, în sensul că a majorat cuantumul despăgubirilor la plata cărora a fost
obligată apelanta - pârâtă SC H. SA la suma de 30.000 euro în favoarea reclamantei A., la suma
de câte 40.000 euro pentru fiecare dintre reclamantele B. şi C., la suma de câte 20.000 euro pentru
fiecare dintre reclamanţii D. şi E. şi la suma de 8000 euro în favoarea reclamantei G. A păstrat
celelalte dispoziţii ale sentinţei. A luat act de declaraţia apelanţilor - reclamanţi şi a intimatului -
intervenient I. că vor solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
4. Calea de atac a recursului exercitată
Prin cererea formulată, în temeiul art. 488 alin. 1 pct. 5, 6 şi 8 C.proc.civ., reclamanţii au
solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de
Apel Oradea.
Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C.proc.civ., recurenţii au
susţinut că instanţa de apel a nesocotit norme procedurale a căror încălcare atrage sancţiunea
nulităţii, în sensul că a încălcat rolul activ, a aplicat greşit prevederile privind efectul devolutiv al
apelului şi a reţinut în mod eronat autoritatea de lucru judecat a hotărârii de achitare a instanţei
penale.
În ceea ce priveşte reţinerea nelegală a autorităţii lucrului judecat şi încălcarea rolului activ,
recurenţii au făcut trimitere la art. 28 C.proc.pen., susţinând că indiferent care sunt cauzele
generale de achitare, exceptând art. 16 alin. 1 lit. a C.proc.pen., hotărârea definitivă a instanţei
penale şi dispoziţiile legii penale nu leagă instanţa civilă în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului
ori vinovăţia autorului faptei ilicite. Această limitare a autorităţii penalului asupra civilului este
prevăzută expres, în termeni aproape identici, în art. 1365 C.civ.
În toate cazurile în care se excedează domeniul autorităţii penalului asupra civilului,
instanţa civilă este liberă să cerceteze şi să constate dacă sunt sau nu întrunite condiţiile răspunderii
civile pe temeiul invocat de către reclamant şi să oblige sau nu pe pârât la repararea prejudiciului
de care este răspunzător. Astfel, dacă reclamantul solicită instanţei civile obligarea pârâtului la
despăgubiri susţinând că prejudiciul are o altă etiologie decât fapta penală a unei persoane, cum
este cazul şi în prezenta speţă, hotărârea instanţei penale este lipsită de orice autoritate sau putere
de lucru judecat asupra civilului.
Aşadar, potrivit recurenţilor, trebuie pornit de la premisa că instanţa civilă este legată de
soluţia de achitare a instanţei penale strict în acele cazuri în care temeiul achitării este că fapta nu
există sau că există, dar nu a fost săvârşită de inculpat. În toate celelalte cazuri de achitare a
inculpatului, hotărârea instanţei penale nu are autoritate în civil, deoarece în asemenea ipoteze nu
este exclusă întrunirea condiţiilor de existenţă şi angajare a răspunderii civile, care pot fi constatate
ulterior în instanţa civilă, în urma unei analize mai exhaustive.

132
 Or, în speţă, prin decizia nr. 362/A/2019 a Curţii de Apel Oradea, ambii inculpaţi
(intervenienţi forţaţi în prezenta speţă) au fost achitaţi în temeiul art. 16 lit. b teza I - fapta nu este
prevăzută de legea penală, aşadar nu subzistă împrejurarea care ar permite reţinerea autorităţii de
lucru judecat nici măcar în ceea ce priveşte raportul de cauzalitate.
Totodată, au susţinut că, atunci când a pronunţat soluţia de achitare, instanţa penală nu a
antamat întreaga stare de fapt şi nu a analizat întreaga conduită a celor doi inculpaţi, mărginindu-
se la un examen scurt al acelor verbum regens care au făcut obiectul actului de sesizare a instanţei
penale.
Ca atare, ceea ce a făcut ulterior instanţa de apel civilă echivalează cu un refuz de a judeca
pricina, prin modalitatea de soluţionare omiţându-se a se analiza întreaga stare de fapt dedusă
judecăţii, reţinându-se, în mod greşit, autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale asupra legăturii
de cauzalitate şi extinzându-se această autoritate asupra întregii stări de fapt, inclusiv asupra acelor
împrejurări care nu au făcut obiectul analizei în faţa instanţei de control judiciar penală, constatând
că nu există nicio legătură de cauzalitate dintre ansamblul conduitei ilicite a celor doi intervenienţi
şi rezultatul socialmente periculos.
Prin urmare, independent de soluţia de achitare, instanţa civilă avea aptitudinea de a analiza
întreaga stare de fapt cercetată în cursul urmăririi penale, în baza dosarului penal acvirat şi a
probelor administrate şi să dea încadrarea în drept pe care o găsea de cuviinţă, independent de
susţinerile reclamanţilor, în virtutea rolului activ consacrat de art. 22 C.proc.civ.
Referitor la aplicarea greşită a dispoziţiilor privind efectul devolutiv al apelului, recurenţii
au susţinut că motivele apelului propriu se circumscriau în mod concret art. 478 alin. 4 C.proc.civ.,
întrucât nu au extins limitele obiective ale judecăţii, peste ceea ce s-a evocat în fond prin cererea
de chemare în judecată şi, implicit, a făcut obiectul judecăţii în primă instanţă, ci au motivat că
instanţa de fond ar fi trebuit să îşi respecte rolul activ şi să constate încălcarea unor multiple
dispoziţii legale privind siguranţa pe drumurile publice şi în raporturile de muncă.
Aşadar, potrivit recurenţilor, ceea ce s-a dedus judecării în apel se circumscria principiului
tantum devolutum quantum iudicatum, pretenţiile izvorând din exact aceeaşi stare de fapt dedusă
judecăţii prin cererea introductivă şi confirmată prin probele administrate în cursul urmăririi
penale.
Ca atare, instanţa civilă trebuia să reanalizeze întregul material probatoriu administrat în
cursul urmării penale, material probatoriu care susţinea starea de fapt expusă prin cererea de
chemare în judecată şi să stabilească, în virtutea rolului său activ, calificarea juridică a
împrejurărilor deduse judecăţii.
Au arătat că asupra interpretării efectului devolutiv al apelului a statuat şi Înalta Curte prin
Decizia HP nr. 28/2015.
Prin prisma motivului de casare de la pct. 8 al art. 488 C.proc.civ., recurenţii au susţinut că
instanţa de apel a interpretat greşit prevederile privind antrenarea răspunderii civile delictuale şi a
temeiului de drept din care izvorăşte aceasta.
În ceea ce priveşte răspunderea pentru fapta proprie a persoanei juridice - intimata J.-, au
susţinut că este necesar să se dovedească aceleaşi condiţii esenţiale ale existenţei prejudiciului,
raportului de cauzalitate, precum şi a faptei ilicite a reprezentantului/ împuternicitului persoanei
juridice şi au precizat că nu a fost analizat de instanţa de apel conţinutul faptei ilicite.
În ceea ce îl priveşte pe intervenientul I., instanţa penală şi ulterior, şi cea civilă, au analizat
raportul de cauzalitate dintre acţionarea sau omisiunea acţionării levierului sistemului de siguranţă
şi bascularea ulterioară a cabinei, iar în ceea ce o priveşte pe intervenienta J., strict prin prisma
prevederilor art. 13 lit. q din Legea securităţii şi sănătăţii în muncă.
Au arătat că nu pot fi de acord cu interpretarea prevederilor din Legea securităţii în muncă,
care reglementează, în mod principal, relaţiile sociale dintre angajator şi angajat, scopul fiind
asigurarea sănătăţii şi integrităţii fizice a acestuia din urmă, acestea neexcluzând esenţa generală
pentru care au fost adoptate şi al căror rol subsidiar înglobează şi desfăşurarea activităţii

133
angajatorului în condiţii optime, care să garanteze atât siguranţa propriilor lucrători cât şi pe cea a
terţilor, care ar putea fi afectaţi prin intermediul activităţii desfăşurate de către persoana juridică.
Instanţa civilă a analizat starea de fapt strict prin prisma acestor factori concurenţi la
producerea evenimentului, omiţând analiza altor elemente care ar fi putut cauza în mod direct sau
cel puţin favoriza producerea tragediei.
Au susţinut recurenții că în ceea ce o priveşte pe intimata J., instanţa de apel trebuia să
analizeze şi să interpreteze grava negjilenţă manifestată şi prin neluarea măsurilor de prevenţie,
ansamblu de factori care au condus la punerea în circulaţie a unui autovehicul cu un grad deosebit
de ridicat de uzură, ce prezenta un grad de pericol ridicat, atât pentru proprii angajaţi, cât şi pentru
ceilalţi participanţi la trafic, inclusiv pentru pietoni, uzură care putea şi trebuia să fie prevăzută de
către intimatul I., având mecanismele de siguranţă şi de blocare defecte.
Potrivit recurenţilor, intimata a încălcat dispoziţiile art. 13 lit. b, c, e, q şi ale art. 3 alin. 1
pct. 2.3, 2.4, 3.1.6, lit. c din Anexa la H.G. nr. 1146/2006.
Au arătat că intimata nu şi-a îndeplinit nici obligaţia de a lua măsurile necesare pentru
echipamentele de muncă care sunt supuse unor influenţe ce pot genera deteriorări susceptibile de
a fi la originea unor situaţii periculoase încălcând astfel şi prevederile art. 5 alin. 2 din H.G. nr.
1146/2006.
În ceea ce îl priveşte pe intimatul I., s-a susținut că prin punerea în circulaţie pe drumurile
publice a unui vehicul care prezintă, în mod evident, avarii la sistemele de siguranţă, acesta a
încălcat dispoziţiile art. 10 din O.U.G. nr. 195/2002 (Codul rutier); prin nesemnalarea de îndată a
deficienţelor constatate cu privire la autovehicul a încălcat art. 23 alin. 1 lit. d din Legea nr.
319/2006; de asemenea, a încălcat şi regulamentele interne ale J. care îl obligau să semnaleze
şefului de coloană defecţiunile autospecialei pentru a se lua măsuri.
Au precizat că, deşi nu au invocat toate aceste dispoziţii legale prin cererea de chemare în
judecată, este cert că instanţa civilă a fost învestită cu cercetarea întregii stări de fapt, din care
reiese încălcarea acestor prevederi. Starea de fapt era preexistentă pronunţării hotărârii pe fond,
iar împrejurarea că prima instanţă a ignorat analiza încălcării acestor prevederi legale a fost
invocată de către reclamanţi pe calea promovării apelului. Cu toate acestea, instanţa civilă de apel
a reţinut autoritatea de lucru judecat a hotărârii instanţei penale, strict în ceea ce priveşte legătura
de cauzalitate dintre acţiunea de părăsire a cabinei autoutilitarei şi decesul victimei, degrevându-
se nejustificat de cercetarea celorlalte împrejurări de fapt cu care fusese învestită şi care au fost
expuse pentru ambii intimaţi.
Nu în ultimul rând, au arătat recurenții că trebuie remarcat că, deşi instanţa de apel a
constatat că se impune reţinerea autorităţii de lucru judecat a hotărârii penale, apreciind, în
consecinţă, că nu există raport de cauzalitate în ceea ce priveşte răspunderea civilă delictuală
pentru fapta proprie, a reţinut ulterior că acest raport există, însă sub aspectul răspunderii civile
delictuale pentru fapta lucrului.
În ceea ce o priveşte pe reclamanta F., s-a arătat că daunele morale au fost solicitate în
considerarea contractului de întreţinere încheiat între aceasta şi defunct, respectivul înscris făcând
deplina dovadă a relaţiilor afective între părţi, tocmai în virtutea caracterului intuituu personae al
acestui gen de contracte.
Pe de altă parte, Codul civil reglementează la art. 1.390 şi art. 1.392 prejudiciul prin
ricoşeu, care reprezintă acea pierdere a unei persoane a întreţinerii pe care i-o presta, în drept sau
în fapt, victima imediată, care a decedat.
Art. 1.392 alin. 2 C.civ. prevede că, în funcţie de împrejurări, instanţa civilă poate acorda
despăgubiri, inclusiv celui în favoarea căruia victima presta în mod curent activităţi specifice
obligaţiei de întreţinere, în mod voluntar, fără a exista o obligaţie legală. Singura exigenţă care
trebuie respectată în această ipoteză este cea ca întreţinerea să fie prestată în mod efectiv şi cu
caracter curent, de continuitate.

134
 Cu privire la motivul de casare de la pct. 6 al art. 488 C.proc.civ., recurenţii au susţinut că
hotărârea este întemeiată pe considerente contradictorii în ceea ce priveşte raportul de cauzalitate.
Astfel, instanţa de apel a reţinut în considerente că, efect al incidenţei autorităţii de lucru
judecat al deciziei penale nr. 362/A/2019 a Curţii de Apel Oradea, nu există raport de cauzalitate
între conduita ilicită a intimaţilor I., societatea J. şi decesul victimei directe şi că, prin urmare,
acestora nu le poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie.
Aşadar, instanţa de apel civilă a apreciat iniţial că reţinerea autorităţii de lucru judecat
înlătură complet condiţia esenţială a existenţei raportului de cauzalitate.
Cu toate acestea, curtea de apel a admis, în parte, apelul reclamanţilor, majorând daunele
morale solicitate, ceea ce înseamnă că instanţa a apreciat că ar exista un raport de cauzalitate.
Or, dacă ar fi reţinut în mod corect autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale şi ar fi
constatat că nu există raport de cauzalitate, instanţa de apel nu avea cum să admită apelul şi să
majoreze cuantumul daunelor morale.
5. Apărări formulate în cauză
Intimata-pârâtă H. SA a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului,
apreciind că recurenţii nu justifică vreun motiv de nelegalitate a deciziei.
Referitor la motivul prevăzut de art. 488 pct. 5 C.proc.civ., a arătat că instanţa civilă nu a
încălcat dispoziţiile art. 1365 C.civ. şi nici pe cele ale art. 28 alin. 1 C.proc.pen., raportul de
cauzalitate nefiind una dintre cele două condiţii de care instanţa civilă să fie legată raportat la
dispoziţiile legii penale sau la hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal.
În ceea ce priveşte critica privind încălcarea rolului activ, a apreciat că instanţa de apel a
realizat o analiză minuţioasă a fondului cauzei.
Privitor la efectul devolutiv al apelului, a precizat că acesta este limitat la ceea ce a
constituit obiectul judecăţii în primă instanţă şi la ceea ce constituie obiectul criticii aduse hotărârii
primei instanţe.
Referitor la motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 C.proc.civ., a arătat că recurenţii, prin
invocarea răspunderii pentru fapta proprie a persoanei juridice, aduc critici noi, neinvocate în faţa
primelor instanţe. De asemenea, recurenţii nu au precizat norma de drept material încălcată de
instanţa de apel, rezumându-se a reda, în mod general, opinii cu privire la îndatoririle persoanei
juridice, neconstituindu-se astfel în veritabile critici de nelegalitate.
Cu privire la conţinutul faptei ilicite, intimata-pârâtă a solicitat a se observa că recurenţii
formulează aceleaşi critici ca cele subsumate pct. 5 al art. 488 C.proc.civ. vizând, în esenţă,
raportul de cauzalitate analizat în detaliu de instanţa de apel.
Criticile aduse de recurenţi, prin invocarea motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin.
1 pct. 5 şi 8 C.proc.civ., în realitate, se întemeiază pe propria culpă, respectiv se critică modul de
interpretare şi aplicare a normelor incidente pe aspecte invocate pentru prima dată în apel, fiind
incident art. 488 alin. 2 din cod.
Referitor la recurenta F., a solicitat a solicitat să se constate că motivele nu pot fi primite
în condiţiile în care aceasta nu s-a aflat în niciun grad de rudenie cu defunctul, nu au existat legături
afective, ci doar un raport juridic bazat pe un contract de întreţinere.
Şi în ceea ce priveşte motivele de recurs subsumate pct. 6 al art. 488 C.proc.civ., intimata-
pârâtă a susţinut că se face trimitere la raportul de cauzalitate, recurenţii omiţând însă a arăta că
instanţa de apel, în mod detaliat, a motivat că raportul de cauzalitate nu există faţă de răspunderea
civilă delictuală pentru fapta proprie ci numai referitor la răspunderea pentru fapta lucrului.
De asemenea, s-a arătat că solicitarea recurenţilor, de reţinere a răspunderii civile delictuale
pentru fapta proprie şi nu pentru fapta lucrului, cu consecinţe asupra cuantumului daunelor morale,
în sensul majorării acestora, este eronată.
Recurenţii nu au formulat răspuns la întâmpinare.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Analizând criticile formulate în cauză, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora,

135
potrivit considerentelor ce vor fi arătate în continuare.
Critica subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., cu
argumentarea că instanţa a reţinut în mod nelegal autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale de
achitare şi de asemenea, a încălcat principiul rolului activ în desfăşurarea procesului, este lipsită
de temei din perspectiva ambelor susţineri.
Astfel, în ce priveşte hotărârea penală de achitare a celor doi inculpaţi (intimaţii din
prezenta cauză, I. şi SC J. SA), recurenţii au susţinut că nu ar fi trebuit recunoscut efectul lucrului
judecat al acesteia în procesul civil, având în vedere temeiul achitării, dat de dispoziţiile art. 16 lit.
b C.proc.civ. (fapta nu este prevăzută de legea penală), ceea ce înseamnă că, atunci când
prejudiciul pretins are o altă etiologie decât fapta penală, ca în speţă, hotărârea instanţei penale
este lipsită de orice autoritate de lucru judecat.
Susţinerea este eronată, întrucât nesocotește considerentele justificative ale hotărârii penale
de achitate, care constată inexistenţa legăturii de cauzalitate între acţiunile ilicite imputate celor
doi inculpaţi şi rezultatul vătămător (decesul autorului recurenților), ceea ce a dus la concluzia
lipsei conţinutului constitutiv al infracţiunii de ucidere din culpă.
În acest sens, instanţa penală a constatat, evaluând probele administrate în procedura penală
(îndeosebi rapoartele tehnice de expertiză) că cele două fapte imputate inculpatului I. (omisiunea
acţionării sistemului de siguranţă al cabinei şi respectiv, părăsirea de către acesta a cabinei
vehiculului) nu se înscriu în raportul de cauzalitate necesar pentru a asigura conţinutul constitutiv
al infracţiunii întrucât urmarea socialmente periculoasă s-ar fi produs oricum (sistemul de
siguranţă nefiind funcţional la data producerii accidentului, iar părăsirea cabinei vehiculului
ulterior basculării cabinei autospecialei, neinfluenţând în niciun fel producerea rezultatului
vătămător, de vreme ce inculpatul era în imposibilitate obiectivă de a mai acţiona sau interveni
asupra mecanismelor de frânare, schimbare a vitezelor, accelerare sau oprire a motorului
autovehiculului ori de control în vreun fel al acestuia).
La fel, în ce priveşte societatea J. SA, soluţia de achitare a avut la bază inexistenţa aceleiaşi
legături de cauzalitate, dintre fapta imputată, vizând încălcarea unei obligaţii referitoare la
securitatea şi sănătatea în muncă pentru angajaţi (art. 13 lit.q din Legea nr. 319/2006) şi urmarea
produsă, constatându-se că protecţia dată de norma pretins încălcată îi vizează pe angajaţii proprii,
când se produce un accident de muncă (situaţie premisă neregăsită însă în speţă în contextul în
care, deşi victima era la rândul său, angajat al SC J. SA, se afla în afara programului de lucru şi al
îndeplinirii unor atribuţii de serviciu).
Aşadar, achitarea dispusă de instanța penală pe temeiul art. 16 lit.b C.proc.pen. (fapta nu e
prevăzută de legea penală) a fost justificată pe inexistența unui element important al laturii
obiective, respectiv, a legăturii de cauzalitate între acţiunea ori inacţiunea făptuitorului şi urmarea
imediată, socialmente periculoasă, ceea ce înseamnă că nu poate fi reţinut rezultatul păgubitor în
sarcina celui căruia i s-a imputat actul de conduită interzis sau ilicit.
O astfel de analiză a instanței penale se impune cu autoritate de lucru judecat în faţa
jurisdicției civile învestite ulterior cu judecata aceloraşi acţiuni ilicite, ca fundament al răspunderii
civile delictuale, ceea ce presupune, în mod necesar, evaluarea aceluiaşi raport de cauzalitate între
fapta ilicită şi rezultatul păgubitor.
Este vorba, de data aceasta, de raportul dintre cele două jurisdicţii – penală şi civilă – şi
modalitatea în care se repercutează efectul pozitiv al lucrului judecat din penal asupra aspectelor
care nu mai pot fi contestate sau reevaluate ulterior, în procedura judiciară civilă.
În acest sens, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 28 alin. 1
C.proc.pen., când a constatat că dezlegările hotărârii penale de achitare, care au statuat asupra
inexistenței raportului de cauzalitate între acţiunile ilicite şi urmarea produsă se impun cu
autoritate de lucru judecat instanţei civile, chemate să evalueze, în privinţa aceloraşi fapte şi
aceluiaşi rezultat păgubitor, existenţa relaţiei de cauzalitate.
Potrivit dispoziţiilor legale menţionate anterior, instanţa civilă nu este legată de hotărârea

136
definitivă de achitare doar în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului
faptei ilicite (situaţii când, de principiu, latura civilă rămâne nesoluționată şi pe de altă parte, forma
vinovăţiei din penal nu se suprapune celei din civil, angajatoare de răspundere pentru cea mai
uşoară culpă).
A contrario, o astfel de hotărâre leagă instanţa civilă, astfel cum recurenţii înşişi recunosc,
cu statuările sale asupra existenţei sau inexistenţei faptei ilicite.
Este situaţia din speță întrucât, astfel cum s-a arătat, soluţia de achitare s-a fundamentat pe
inexistenţa unei infracţiuni (fapta nu este prevăzută de legea penală) întrucât îi lipseşte, ca element
constitutiv, raportul de cauzalitate dintre faptă şi urmare.
Această statuare se repercutează în sfera jurisdicţiei civile care, învestită cu angajarea
răspunderii, de data aceasta în sfera ilicitului civil, în privinţa aceloraşi fapte producătoare ale
aceluiaşi rezultat păgubitor, nu poate stabili în sens contrar – respectiv, al existenţei legăturii de
cauzalitate – fără să nesocotească ceea ce a stabilit în mod definitiv, cu autoritate de lucru judecat,
instanţa penală.
Susţinerea recurenților, conform căreia instanţa de apel omite să analizeze „întreaga stare
de fapt” şi în acelaşi timp, extinde autoritatea de lucru judecat asupra acelor împrejurări care nu
au făcut obiectul analizei în fața instanței penale, este una eronată.
În realitate, nu instanța de apel este cea care nesocoteşte limitele judecăţii, aşa cum au fost
ele fixate prin cererea de chemare în judecată, ci, dimpotrivă, recurenţii sunt cei care, într-o
manieră neprocedurală, susțin că instanţa civilă ar fi trebuit să realizeze o „analiză a cererii de
chemare în judecată, coroborată cu dosarul de urmărire penală”, având aptitudinea de „a analiza
întreaga stare de fapt cercetată în cursul urmăririi penale, în baza dosarului penal ataşat şi a
probelor administrate în acea fază”.
Procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii, obiectul şi limitele acestuia fiind
stabilite prin cererile şi apărările părţilor (art. 9 alin. 2 C.proc.civ.), iar cererile trebuie să cuprindă,
în mod necesar, sub sancţiunea nulităţii, obiectul (prestaţiile deduse judecăţii), precum şi motivele
de fapt şi de drept pe care se întemeiază (art. 196 C.proc.civ., cu ref. la art. 194 alin. 1 lit.c şi d
C.proc.civ.).
Faţă de aceste dispoziţii procedurale, cu a căror respectare poate avea loc o legală învestire
a instanței, susţinerea recurenţilor conform căreia, în speţă, ar fi trebuit să se realizeze o analiză a
întregii stări de fapt, aşa cum rezultă ea din dosarul de urmărire penală, este una fără temei legal
şi cu nesocotirea rigorilor procedurale menţionate.
De asemenea, nu este vorba, cum se pretinde, de o neexercitare a rolului activ de către
judecător, în condiţiile prevăzute de art. 22 alin. 4 C.proc.civ., întrucât această dispoziţie legală
permite doar restabilirea calificării juridice a actelor şi faptelor deduse judecăţii, iar nu o extindere
a limitelor învestirii (interzisă expres prin dispoziţiile alin. 6 ale aceluiaşi articol).
În speţă, instanțele de fond s-au raportat, în mod corect, în analiza lor, la acţiunile ilicite
ale părţilor aşa cum au fost ele descrise prin cererea de chemare în judecată, constituind ca atare
cauza acţiunii, neexistând nicio justificare legală să extindă limitele cercetării şi ale judecăţii.
Or, identificând conduitele ilicite ca fiind aceleaşi cu cele care constituiseră obiect al
judecății penale, au reţinut în mod corect efectul pozitiv al lucrului judecat, fără să-l extindă, cum
pretind recurenţii „asupra acelor împrejurări care n-au făcut obiectul analizei instanţei penale”
Aceasta întrucât învestirea legală nu s-a putut realiza decât potrivit elementelor cererii de
chemare în judecată, iar nu prin „luarea în considerare a întregii stări de fapt coroborată cu dosarul
de urmărire penală”, pentru a vedea ce nu intră sub efectul autorității de lucru judecat și a face
astfel obiectul unei judecăţi civile separate.
Instanţa civilă trebuie să se pronunţe asupra a ceea ce s-a cerut (art. 22 alin. 6 C.proc.civ.),
nefiindu-i permis să extindă cadrul judecății, în aşa fel încât să facă inoperant efectul lucrului
judecat anterior.
Este, în realitate, ceea ce pretind recurenţii în speţă, când susţin că instanța civilă trebuia

137
să observe starea de fapt din cursul urmăririi penale, pentru a identifica acele conduite/acţiuni ori
omisiuni care nu intrau sub autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale şi care ar fi putut astfel
să constituie fundament valabil al acțiunii civile promovate.
Un astfel de demers nu poate fi pus însă în sarcina instanţei, – ale cărei limite de învestire
sunt date de modalitatea în care se manifestă dreptul de dispoziţie al părţilor – ci acestea din urmă
aveau posibilitatea, ca prin felul în care îşi formulau pretențiile şi respectiv, le fundamentau în fapt
şi în drept, să permită o analiză a fondului raporturilor juridice, fără să se opună ceea ce o judecată
penală anterioară a tranşat în mod definitiv.
Or, potrivit cererii de chemare în judecată (redactată, în prezentarea motivelor de fapt şi de
drept, cu trimiteri la conţinutul unor acte procedurale penale) reclamanții au circumstanţiat
pretenţiile şi cauza acţiunii lor, făcând referire, în ce priveşte acţiunile ilicite, tocmai la ceea ce a
reţinut instanţa penală – adică, la fapta societăţii de a pune la dispoziția intimatului, ca angajat, a
unui echipament de muncă defect şi care nu îndeplineşte cerinţele minime de securitate şi sănătate
în muncă, respectiv, la părăsirea de către intimatul I. a autoutilitarei, fără a lua toate măsurile de
siguranţă în vederea opririi acesteia, fără a apăsa butonul de oprire şi fără a o scoate din viteză.
Este vorba însă, aşa cum s-a arătat anterior, de aceleaşi fapte în privinţa cărora instanţa
penală a constatat că sunt lipsite de legătura de cauzalitate cu urmarea socialmente periculoasă,
astfel încât nu pot fi imputate intimaţilor-intervenienți, indiferent de faptul că se pretinde angajarea
răspunderii lor în procesul penal (pentru că fapta nu e prevăzută de legea penală, lipsindu-i un
element constitutiv) sau în procesul civil (unde lipseşte, de asemenea, condiţia angajării
răspunderii delictuale, constând în raportul de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu).
Critica subsumată tot motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., în
legătură cu aplicarea greşită a dispoziţiilor privind efectul devolutiv al apelului are, de asemenea,
caracter nefondat.
Astfel, recurenţii pretind fără temei că instanța de apel ar fi apreciat greşit asupra limitelor
devoluţiunii atunci când a constatat că, în contra dispoziţiilor art. 478 alin. 3 C.proc.civ.,
reclamanţii au dedus judecății, în calea de atac, împrejurări de fapt şi, respectiv, fapte ilicite noi pe
care le impută intimaților, fără ca acestea să fi făcut obiect de învestire şi de analiză pentru prima
instanţă.
Contrar susţinerii recurenţilor, aceştia au supus judecăţii în apel, prin criticile formulate,
fapte ilicite, pe care le-au imputat intimaților-intervenienți, distincte de ceea ce se constituise în
cauza cererii lor de chemare în judecată.
Astfel, în privinţa intimatului I. au pretins că faptele imputabile constau în punerea în
circulaţie, pe drumurile publice, a unui vehicul care prezintă în mod evident avarii la sistemele de
siguranţă; nesemnalizarea, de îndată a deficienţelor constatate; neadaptarea vizei la condiţiile de
trafic.
De asemenea, cu privire la intimata SC J. SA s-a invocat săvârşirea unor fapte ilicite
constând în vădita omisiune de a pune la dispoziţia angajaţilor a unui autovehicul în stare perfectă
de funcţionare şi punerea efectivă în circulaţie a unui autovehicul care prezintă vizibil un grad
foarte avansat de uzură (art. 13 lit.b din Legea nr. 319/2006), precum şi încălcarea unor alte
dispoziţii legale (art. 7 alin. 4 lit. a in Legea nr. 319/2006; art. 27 alin. 2 lit. a din H.G. nr.
1391/2006; art. 39 alin. 9 lit. m din Legea nr. 319/2006; art. 5 alin. 2 din H.G. nr. 1146/2006).
Or, aceste pretinse fapte ilicite care ar fi imputabile intimaţilor, nu s-au constituit în
fundament al cererii de chemare în judecată, așa încât aducerea lor spre dezbatere judiciară direct
în faţa instanţei de apel constituie o încălcare a dispoziţiilor art. 478 C.proc.civ. şi a principiului
devoluţiunii limitat la ceea ce a făcut obiectul judecăţii în primă instanță (tantum devolutum
quantum iudicatum). Este eronată susţinerea recurenţilor, conform căreia aceste aspecte trebuie
considerate, în sensul art. 478 alin. 4 C.proc.civ., ca făcând „implicit” obiectul judecăţii la fond
întrucât „prima instanţă ar fi trebuit să îşi respecte rolul activ şi să constate încălcarea unor multiple
dispoziţii legale privind siguranţa pe drumurile publice şi în raporturile de muncă”.

138
 În primul rând, pentru că sensul dispoziţiilor art. 478 alin. 4 C.proc.civ. („părţile pot însă
să expliciteze pretenţiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei
instanţe”) este acela de a fi luate în considerare şi aşa-numitele cereri implice sau virtualmente
cuprinse (în mod necesar) în ceea ce a fost dedus judecății primei instanțe, în aşa fel încât în
absenţa acestora pretenția principală nu îşi găseşte o dezlegare integrală şi nici o rezolvare corectă.
Unei asemenea ipoteze nu i se poate circumscrie, în mod evident, situaţia în care partea
reclamantă pretinde că ar exista mai multe fapte ilicite, încadrabile şi sancţionate de diferite
dispoziţii legale, pentru că pe de o parte, ele nu pot fi considerate ca fiind implicite celor deduse
în mod expres judecăţii, circumscrise unor elemente de fapt şi indicate ca atare în cererea de
chemare în judecată, iar pe de altă parte, ele nu se pot constitui în pretenţii care să fie explicitate,
ci în cauze juridice noi, distincte celei iniţiale (ca fundamente noi, care ar justifica, în opinia
recurenţilor, antrenarea răspunderii civile delictuale).
Acesta a fost sensul interpretării dat dispoziţiilor art. 478 alin. 4 C.proc.civ. şi prin Decizia
HP nr. 28/2015 – de care s-au prevalat recurenţii – prin care s-a statuat că „explicitarea pretenţiilor
nu are semnificaţia modificării cadrului procesual sub aspectul obiectului judecăţii şi a derogării
de la dispoziţiile alin. 1 şi 3 ale art. 478 C.proc.civ.”
În contextul procesual creat de reclamanți prin criticile deduse judecății în apel, aceştia nu
au urmărit lămurirea/explicitarea unor pretenţii implicite, ataşate în mod necesar pretenţiei
principale ci, în mod evident, au tins la o extindere a cadrului judecății prin indicarea unor conduite
ilicite care să se constituie în cauze juridice noi ale aceleiaşi pretenţii (de a obţine despăgubiri
morale pentru decesul autorului).
De asemenea, susținerea că nu ar fi fost nesocotite limitele obiective ale judecății, întrucât
instanța de fond ar fi trebuit „să îşi respecte rolul activ şi să constate încălcarea unor multiple
dispoziţii legale” este una care subordonează, de o manieră neprocedurală, principiul
disponibilităţii (care pune în sarcina părţii stabilirea limitelor judecăţii, prin cererile şi apărările
formulate) principiului rolului activ al judecătorului, care nu se poate însă substitui dreptului de
dispoziţie al părţii şi nu poate depăşi limitele învestirii (art. 22 alin.6 C.proc.civ.).
În ce priveşte invocarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ.,
se constată că recurenţii au reiterat greşita neanalizare, de către instanţa de apel, a unor aspecte de
fapt şi de drept care ar fi trebuit să o conducă la concluzia angajării răspunderii civile delictuale a
intimaţilor I. şi SC J. SA pentru o serie de alte fapte ilicite decât cele care au făcut obiectul învestirii
primei instanțe întrucât „starea de fapt era preexistentă pronunţării hotărârii pe fond, iar instanța
civilă a fost „învestită cu întreaga stare de fapt, care a favorizat producerea accidentului”.
Critica este lipsită de orice suport legal, potrivit considerentelor arătate anterior, care pe de
o parte, au analizat modalitatea în care se repercutează efectul autorităţii lucrului judecat din penal
asupra jurisdicţiei civile şi pe de altă parte, felul în care acţionează principiul disponibilităţii în
raport cu principiul rolului activ al judecătorului, precum şi limitele devoluţiunii în apel, care nu
permit, sub pretextul explicitării unor pretenţii, modificarea cadrului procesual, prin schimbarea
cauzei cererii de chemare în judecată.
În acelaşi sens şi cu aceeaşi lipsă de temei legal este reluată critica recurenţilor vizând
existenţa legăturii de cauzalitate „dintre ansamblul activităţii ilicite a intimaţilor şi producerea
evenimentului tragic”.
Astfel, în ce priveşte legătura de cauzalitate dintre faptele deduse judecăţii şi urmarea
produsă s-a arătat deja că se opune autoritatea lucrului judecat iar cu privire la „ansamblul
activităţilor ilicite”, că ele n-au putut face obiectul legalei învestiri a instanței.
Susţinerea unei greşite rezolvări a cererii de despăgubiri morale formulate de reclamanta
F. – beneficiara întreţinerii din contractul de întreţinere încheiat de aceasta cu soţii A. şi K. (victima
accidentului), în schimbul transmiterii proprietăţii asupra unui imobil – este, de asemenea, lipsită
de fundament.
Recurenta pretinde că această despăgubire (în cuantum de 20.000 eu) i s-ar fi cuvenit în

139
considerarea caracterului intuituu personae al contractului de întreţinere, precum şi în temeiul art.
1390 – 1392 C.civ., care reglementează prejudiciul prin ricoşeu cauzat persoanei căreia victima
imediată, care a decedat, îi presta întreținere, în drept sau în fapt.
Pe acest aspect, se constată că instanţa de apel a reţinut corect că obligația de întreţinere
izvorâtă din contractul menţionat are caracter indivizibil şi, fiind vorba de o pluralitate de debitori,
fiecare dintre ei poate executa obligaţia în întregime, în aşa fel încât prestarea întreţinerii să fie
liberatorie pentru toţi.
Ca atare, recurenta-reclamantă, în calitate de creditor al întreținerii, va beneficia în
continuare de întreținere din partea debitoarei A., soţia defunctului.
Încheierea unui contrat de întreţinere, chiar dacă are un caracter intuituu personae, nu o
plasează pe recurenta-reclamantă în sfera persoanelor avută în vedere prin dispoziţiile art. 1.391
alin. 2 C.civ. (ascendenți, descendenţi, fraţi, surori, soţ) pentru care operează prezumţia existenţei
prejudiciului nepatrimonial pentru durerea încercată prin moartea victimei.
Deşi are caracter intuituu personae, contractul de întreţinere încheiat are, în acelaşi timp,
caracter oneros, aducând beneficii patrimoniale ambelor părţi şi dând posibilitatea, prin natura
indivizibilă a obligaţiei de întreținere, a executării sau continuării executării prestaţiei de către un
singur debitor.
De aceea, determinantă nu este neapărat natura afectivă a relaţiilor părţilor, pentru ca partea
să poată pretinde că existenţa unui astfel de contract determina, în sine, dovada prejudiciului
nepatrimonial, supus reparaţiei, în sensul dispozițiilor art. 1.391 alin. 2 C.civ.
În acelaşi timp, recurenta-reclamantă nu se încadrează nici în ipoteza normei art. 1390 alin.
2 C.civ. (indicată greşit de aceasta ca fiind art. 1392 alin. 2) care permite instanței ca, ţinând seama
de împrejurări, să acorde despăgubire şi celui căruia victima, fără a fi obligată de lege, îi presta
întreţinere în mod curent.
Pe de o parte, pentru că dispoziţia legală asimilează, în recunoaşterea dreptului la
despăgubire (pentru prejudiciile cauzate prin decesul victimei) persoanelor îndreptăţite legal la
întreținere din partea celui decedat pe cei cărora victima le presta întreținere în fapt (şi în mod
curent).
Unei asemenea situaţii nu i se subsumează, în mod evident, aceea în care persoanei i se
prestează întreţinere în baza unui contract (nefiind vorba deci, de o obligaţie legală de întreținere
sau de una asimilată acesteia).
Pe de altă parte, dispoziţiile art. 1390 C.civ. au în vedere repararea unui prejudiciu
patrimonial (contravaloarea prestaţiei de care a fost lipsită persoana prin decesul întreţinătorului),
iar nu a unui prejudiciu nepatrimonial cum este cel pe care îl pretinde recurenta-reclamantă F.
Critica formulată de recurenți pe temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ.
susţine existenţa unor considerente contradictorii cu privire la acele statuări ale instanţei care, pe
de o parte, constată că nu există raport de cauzalitate pentru angajarea răspunderii civile a
intimaţilor şi pe de altă parte, reţine că există o asemenea legătură de cauzalitate, fiind incidentă
răspunderea pentru fapta lucrului.
Critica este, de asemenea, nefondată.
Aceasta întrucât cele două feluri de răspundere civilă – pentru fapta proprie şi respectiv,
pentru fapta lucrului – au fundamente juridice diferite întrucât prima are caracter subiectiv, bazată
în mod esenţial pe vinovăţia persoanei iar cealaltă, un caracter obiectiv, independent de orice culpă,
bazată pe ideea de garanţie în sarcina păzitorului juridic cu privire la comportamentul lucrului care
a cauzat prejudiciul victimei.
Ca atare, şi legătura de cauzalitate în cadrul celor două forme de răspundere civilă se
analizează şi se determină diferit, prin raportare la fapte distincte (fapta proprie şi respectiv, fapta
lucrului).
Aşadar, împrejurarea că societăţii intimate nu i-a putut fi angajată răspunderea pentru fapta
proprie, opunându-se, pe acest aspect, autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale care statuase

140
asupra lipsei relaţiei de cauzalitate, nu înseamnă că nu poate fi activată în sarcina acesteia
răspunderea pentru fapta lucrului, câtă vreme a avut calitatea de paznic juridic al lucrului
(autospeciala) care a cauzat prejudiciul, fiind întrunite cerinţele art. 1376, 1377 C.civ.
Fundamentele juridice diferite ale celor două feluri de răspundere nu înseamnă că, odată
stabilită lipsa relaţiei de cauzalitate pentru a răspunde de fapta proprie înseamnă, implicit, lipsa
acestei legături de cauzalitate pentru fapta lucrului, ci, dimpotrivă, presupune o analiză distinctă.
Mai mult, în ipoteza răspunderii pentru fapta lucrului, dată fiind natura obiectivă acesteia,
se prezumă raportul de la cauză la efect (caracterul cauzal), mai ales atunci când participarea la
producerea prejudiciului se obiectivează într-un contact material nemijlocit între lucru şi victimă
(cum s-a întâmplat în speță, decesul victimei fiind determinat de strivirea acesteia sub roţile
autospecialei).
În consecinţă, aprecierile recurenţilor în sensul existenţei unor contradicţii în interiorul
considerentelor deciziei sunt eronate, bazate pe ignorarea diferenței de reglementare şi de
fundament juridic între cele două feluri de răspundere civilă delictuală.
Pentru toate considerentele arătate, constatându-se caracterul nefondat al tuturor criticilor
deduse judecății, recursul reclamanţilor a fost respins.

4. A. Raportul dintre apelul principal şi apelul incident. B. Împuternicire avocaţială. Forţa

probantă. Dovada calităţii de reprezentant convenţional

C.proc.civ., art. 82, art. 85, art. 151 alin. (2), art. 219 alin. (1),
art. 292, art. 472
Legea nr. 51/1991, art. 28 alin. (1), art. 43 alin. (2)
Statutul profesiei de avocat, art. 126

A. Accesorialitatea apelului incident se reduce numai la împrejurarea că judecarea sa pe

fond este condiționată de preexistența şi menţinerea apelului principal şi de absența unor motive
legale care să atragă soluţia de respingere a apelului principal, fără a se intra în cercetarea
fondului.
Sintagma „alte motive care nu implică cercetarea fondului” din cuprinsul art. 472 alin.
(2) C.proc.civ. vizează acele motive formale proprii apelului principal care împiedică examinarea
acestuia şi care, prin soluţia de respingere pe care o antrenează asupra apelului principal, lipsește
de suport procesual examinarea apelului incident.
În consecinţă, instanţa de apel are a examina, cu prioritate, apelul principal din
perspectiva condiţiilor formale impuse pentru exercițiul acestei căi de atac (nu a temeiniciei
criticilor invocate prin apelul principal ori prin apelul incidental) şi doar în cazul constatării unor
motive de felul celor arătate la art. 472 alin. (2) C.proc.civ., care justifică respingerea apelului
principal fără vreo analiză a fondului, poate dispune, pe cale de consecinţă, respingerea şi a
apelului incident, ca lipsit de efecte.
Dacă însă la judecata în apel nu se invocă/constată existenţa unor motive formale care să
atragă soluţia de respingere a apelului principal, fiind posibilă, astfel, dezbaterea pe fond a
cauzei, norma de drept menţionată nu îşi găsește aplicabilitatea, instanţa având a judeca atât
apelul principal, cât şi apelul incident potrivit normelor de procedură civilă relative la judecata
în apel, inclusiv a acelora care stabilesc ordinea de soluţionare a excepţiilor de procedură, fără
să fie condiționată cu privire la soluţiile pe care le va pronunţa.
B. Conform dispoziţiilor art. 85 alin.(3) C.proc.civ., împuternicirea de a reprezenta o
persoană fizică sau persoană juridică dată unui avocat se dovedeşte prin înscrisul emis în
condiţiile prevăzute de dispoziţiile Legii nr.51/1995 şi ale Statutului profesiei de avocat.

141
 Astfel, potrivit art. 126 alin.(1) din Statutul profesiei de avocat, împuternicirea avocațială,
emisă în baza contractului de asistenţă juridică, este înscrisul care probează în faţa instanţei de
judecată puterile pe care clientul le-a conferit avocatului şi, totodată, reprezintă dovada calităţii
de reprezentant la care face trimitere norma de procedură prevăzută la art. 82 alin. (1) C.proc.civ.
Menţiunile din contractul de asistenţă privind identitatea părţilor semnatare, atestate fiind
de avocat, nu sunt supuse verificării instanţei civile, pe cale incidentală, iar consultarea clauzelor
contractului de asistenţă juridică, care poate fi prezentat şi în copie, este justificată doar în
situaţia în care menţiunile privind drepturile avocatului (limitele mandatului) din cuprinsul
împuternicirii sunt neclare ori imprecise. Aceasta întrucât, atât împuternicirea avocațială, cât şi
contractul de asistenţă juridică sunt acte întocmite de avocat, care, potrivit art.43 alin.(2) din
Legea nr.51/1995, au forţă probantă deplină până la înscrierea în fals, caz în care, pe de o parte,
nu pot face obiectul examinării instanţei civile din perspectiva exactității/realității menţiunilor
consemnate în cuprinsul lor şi, pe de altă parte, în considerarea reglementării speciale, nu pot fi
înlăturate din proces în temeiul normelor de drept relative la administrarea probei cu înscrisuri
prevăzute la art. 292 C.proc.civ.
Concluzia se impune, totodată, justificat şi de faptul că verificările impuse instanţei civile
de dispoziţiile art. 82 alin. (1) C.proc.civ. pentru statuarea asupra excepţiei lipsei dovezii calităţii
de reprezentant sunt limitate, anume la a solicita părţii acoperirea lipsurilor, limitarea fiind
determinată de împrejurarea că eventuale contestaţii privind autenticitatea datelor înscrise în
cuprinsul dovezilor de reprezentare nu pot face obiectul verificărilor instanţei civile, partea
interesată având a folosi în acest scop mijloacele procedurale prevăzute de normele de drept
speciale.
În consecinţă, cum împuternicirea avocațială depusă de avocat probează mandatul dat de
partea reclamantă pentru redactarea şi semnarea cererii de chemare în judecată şi cum părţile
interesate nu s-au înscris în fals cu privire la menţiunile atestate de avocat în acest înscris, soluţia
dispusă de instanţa de apel, de anulare a cererii de chemare în judecată în temeiul dispoziţiilor
art. 82 alin. (1) C.proc.civ., se dovedeşte a fi eronată.

I.C.C.J., Secţia I civilă, Decizia nr. 196 din 2 februarie 2022

I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cauzei
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la
2.10.2015, reclamantele A., B. şi Asociaţia de Proprietari C. au solicitat, în contradictoriu cu
pârâţii D., E., F., G., H. şi I., revocarea contractelor de donaţie autentificate sub nr. 312/3.02.2015
de BNP X. pentru imobilul situat în Bucureşti, în suprafaţă de 122,62 mp, a contractului de
împrumut cu garanţie ipotecară autentificat sub nr. 1831/17.06.2014 de către BNP Y. (Convenţia
nr. 1830/17.06.2014) şi a actului subsecvent acestuia, reprezentat de actul de adjudecare nr.
490/30.10.2014 emis de către BEJ Z.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1562 şi urm. C.civ.
La data de 4.11.2015, reclamantele au formulat o precizare şi o cerere de modificare a
cererii de chemare în judecată, prin care au solicitat a se dispune şi revocarea partajului voluntar
autentificat sub nr. 2114/7.07.2014 la Societatea Profesională Notarială W., capăt de cerere care
să fie dezbătut în contradictoriu cu pârâta J.
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de tribunal
Prin sentinţa nr. 208 din 15.02.2017, Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă a luat act
de renunţarea reclamantei Asociaţia de Proprietari C. la judecarea cererii. A admis excepţia lipsei
calităţii procesuale active a reclamantei A., invocată de către pârâţii E., J., D., F., G., H. şi I., prin
întâmpinare. A respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată prin cererea
introdusă de către această reclamantă, ca fiind formulată de către o persoană lipsită de calitate

142
procesuală activă. A respins excepţia tardivității capătului de cerere formulat de către B. având
ca obiect revocarea actului de adjudecare nr. 490/2014 încheiat de BEJ Z., invocată prin
întâmpinare de către F. şi G., ca neîntemeiată. A respins excepţia lipsei calităţii procesuale active
a reclamantei B., invocată prin întâmpinare de către J. şi D., ca neîntemeiată. A respins excepţia
lipsei calităţii procesuale pasive a capătului de cerere formulat de către B. privind revocarea
contractului de împrumut cu garanţie ipotecară nr. 1831/2014 şi a actului de adjudecare nr.
490/2014 încheiat de BEJ Z., invocată de către pârâta G., prin întâmpinare, ca neîntemeiată. A
respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a capătului de cerere formulat de către
B. privind revocarea contractului de împrumut cu garanţie ipotecară nr. 1831/2014, invocată de
către H. şi I. prin întâmpinare, ca neîntemeiată. A respins excepţia prescripţiei dreptului material
la acţiune în ceea ce priveşte capătul de cerere formulat de către B. privind revocarea partajului
voluntar nr. 2114/2014, invocată de către E. şi J. prin întâmpinare, ca neîntemeiată. A respins
cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, formulată de către reclamanta B., în
contradictoriu cu pârâţii E., J., D., F., G., H. şi I., ca neîntemeiată şi a luat act că pârâţii nu au
solicitat cheltuieli de judecată.
3. Decizia pronunţată de curtea de apel
Prin decizia nr. 246 A din 25.02.2019, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi
pentru cauze cu minori şi de familie a anulat, ca netimbrat, apelul declarat de pârâţii F. şi G.
împotriva sentinţei tribunalului. A respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta B.
împotriva aceleiaşi hotărâri. A admis apelul incident declarat de pârâţii D. şi J. împotriva sentinţei
tribunalului, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a admis excepţia lipsei dovezii calităţii de
reprezentant a avocatului K. faţă de reclamanta B. şi, în consecinţă, a anulat, în parte, cererea de
chemare în judecată completată, în ceea ce o priveşte pe această reclamantă. A menţinut
dispoziţiile sentinţei referitoare la: renunţarea reclamantei Asociaţia de Proprietari la judecată;
admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei A. şi respingerea cererii
formulate de această reclamantă pentru lipsa calităţii procesuale active; constatarea în sensul că
pârâţii nu au solicitat cheltuieli de judecată. A obligat-o pe apelanta - reclamanta B. la plata către
fiecare dintre apelanţii — pârâţi D. şi J. şi către intimatul - pârât E. a câte 1.500 lei reprezentând
cheltuieli de judecată.
Prin decizia civilă nr. 1091 A din 28.09.2020, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a
civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis, în parte, cererea de completare a
dispozitivului deciziei civile nr. 246A/2019 formulată de petentul D. şi a completat dispozitivul
în sensul că a obligat-o pe apelanta - reclamantă B. la plata către apelantul - pârât D. şi a sumei de
4.434,9 lei, reprezentând cheltuieli de judecată constând în taxa judiciară de timbru.
4. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva deciziei nr. 246 A din 25.02.2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti,
Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs reclamanta B.
Prin cererea de recurs, recurenta - reclamantă critică decizia atacată prin prisma
dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 5 şi pct. 8 C.proc.civ., solicitând admiterea recursului, casarea,
în totalitate, a deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare curţii de apel.
Se arată că, instanţa de apel a încălcat regulile de procedură, ceea ce atrage sancţiunea
nulităţii întrucât au fost încălcate dispoziţiile art.472 alin.2 C.proc.civ.
Totodată, instanţa de apel nu a analizat fondul litigiului, stabilind că se impune analizarea
apelului incident, prin care au fost invocate excepţii a căror admitere ar face inutilă analiza
fondului litigiului, astfel încât se apreciază că motivul invocat se circumscrie situaţiei prevăzute
de art.488 alin.1 pct.5 C.proc.civ., fiind vorba de o încălcare a unei norme procedurale şi nu de
drept material.
Cu privire la motivul prevăzut de art.488 alin.1 pct.8 C.proc.civ., se arată că, instanţa de
apel a încălcat normele de drept material privind Legea nr.51/1995 şi Statutul profesiei de avocat.
În opinia recurentei-reclamante, această lege nu are nicio relevanţă întrucât, în faţa

143
instanţei a fost depusă o copie, fapt ce denotă că acest contract a fost încheiat la distanţă, prin
email, aspect probat şi în faţa instanței de apel, prin corespondență electronică.
Cu privire la textul prevăzut de art.131 alin.1 din Statutul profesiei de avocat, se arată că
din conţinutul acestuia se concluzionează că dovada calităţii de reprezentant se face cu
împuternicire avocaţială, acesta fiind şi înscrisul la care face referire şi art.85 alin.3 C.proc.civ.
Totodată, se mai apreciază că, dispoziţiile art.292 alin.2 C.proc.civ. nu pot prezenta
relevanţă întrucât, acest text se aplică probelor în cadrul unui proces, nu în materia mandatului
de reprezentare convenţională. În măsura în care partea s-a aflat în imposibilitate de a prezenta
originalul contractului de asistenţă, instanţa de apel nu ar fi trebuit să constate că împuternicirea
este lipsită de valoare juridică.
Astfel, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art.43 alin.2 din Legea nr.51/1995, având în
vedere că nicio parte nu a înțeles să folosească procedura înscrierii în fals.
Mai mult decât atât, a fost depus la dosarul cauzei, procura autentificată sub nr.72-18-
1116/28.03.2018, prin care reclamanta a ratificat toate actele încheiate în numele său de către
bunicul acesteia, L.
Instanţa de apel a apreciat că efectele acestei ratificări nu pot fi extinse şi asupra
contractului de asistenţă juridică întrucât nu s-a putut înfăţişa instanţei, exemplarul original al
acestuia, fără să indice temeiul de drept corespunzător.
Astfel, instanţa a făcut o interpretare greşită a textelor de lege cu incidenţă în materia
reprezentării legale convenţionale.
Mandatul de ratificare retroactivă a tuturor demersurilor realizate, complinește orice lipsă
în legătură cu cererea introductivă. În aceste împrejurări, apare nejustificată soluţia instanţei de
apel de a constata temeinică excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a semnatarei cererii
de chemare în judecată.
Se invocă de recurentă şi motivul prevăzut de art.488 alin.1 C.proc.civ. cu privire la
aplicarea şi interpretarea prevederilor art.451 şi urm. C.proc.civ.
Faţă de aplicarea greşită a dispoziţiilor art.472 alin.2 C.proc.civ., în raport de care instanţa
de apel a stabilit şi culpa procesuală a reclamantei, cu consecinţa obligării acesteia la plata
cheltuielilor de judecată, se consideră că hotărârea este nelegală cu privire la acest aspect.
Termenul pentru care au fost acordate aceste cheltuieli de judecată este reprezentat
exclusiv de admiterea uneia dintre excepţiile invocate pe calea apelului incident, care în lipsa
tranşării în fond a apelului principal, a rămas fără obiect, consecinţa fiind faptul că nu mai subzistă
temeiul acordării acestora.
5. Apărările formulate în cauză:
Intimaţii-pârâţi D., J. şi E. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea
recursului, cu cheltuieli de judecată.
Prin întâmpinarea intimaţilor D. şi J. s-a arătat că motivul de recurs întemeiat pe pct. 8 al
art. 488 C.proc.civ. nu este incident în cauză, susţinerile recurentei în sensul că instanţa de apel
ar fi încălcat normele de drept material privitoare la Legea nr. 51/1995 fiind nefondate.
S-a opinat că, în mod corect, a reţinut curtea de apel că efetele ratificării prin procura din
2018 nu pot fi extinse în privinţa contractului de asistenţă juridică.
Prin întâmpinarea formulată, intimatul - pârât E. a susţinut că în privinţa primului motiv
de casare recurenta a înţeles a da o interpretare izolată dispoziţiilor art. 472 alin. 2 C.proc.civ.,
fără a le avea în vedere şi pe cele ale art. 472 alin. 1, art. 476 alin. 1. art. 477 alin. 1, art. 479 alin.
1 şi 2 şi art. 248 alin. 1 din cod.
Cum prin apelul incident instanţa a fost învestită şi cu soluţionarea excepţiei lipsei calităţii
de reprezentant a avocatului rezultă că nu s-a încălcat nicio regulă de procedură a cărei
nerespectare ar atrage sancţiunea nulităţii.
A solicitat înlăturarea şi a motivului de casare subsumat pct. 8 al art. 488 C.proc.civ.,
urmând a se observa că recurenta se contrazice arătând, pe de o parte, că a încheiat contractul de

144
 asistenţă juridică cu avocatul conform corespondenţei electronice din 20.07.2016 (ulterioară
presupusei semnări a contractului la 23.09.2015), iar pe de altă parte, a susţinut că bunicul său,
L., ar fi semnat contractul şi că ea ar fi ratificat, retroactive, mandatul acestuia prin procura
autentificată din 2018 şi nu mandatul avocatului.
Nu în ultimul rând, intimatul a învederat şi faptul că motivele de recurs vizează modul de
interpretare şi administrare a probelor, aspect care scapă controlului de legalitate, o atare
verificare fiind exclusă în considerarea motivelor prevăzute de art. 488 C.proc.civ.
I. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând criticile de nelegalitate, Înalta Curte constată următoarele:
Este nefondată critica potrivit căreia instanţa de apel a încălcat regulile de procedură
prevăzute de art.472 alin.(2) C.proc.civ.
Dispoziţiile art. 472 alin. (2) C.proc.civ. prevăd următoarele: Dacă apelantul principal îşi
retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care
nu implică cercetarea fondului, apelul incident prevăzut la alin. (1) rămâne fără efect.
Interpretând norma de drept menţionată, prin Decizia în interesul legii nr. 14/2020, Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că apelului incident i se poate recunoaște o relație de
dependență faţă de apelul principal exclusiv în ipotezele reglementate exhaustiv de lege, anume în
cazul în care apelantul principal îşi retrage apelul sau dacă acesta, apelul principal, este respins ca
tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, cum ar fi anulat
ca netimbrat, nesemnat, ca fiind formulat de o persoană fără calitate de reprezentant etc.
(paragraful 126).
Concluzia s-a impus, întrucât accesorialitatea apelului incident se reduce numai la
împrejurarea că judecarea sa pe fond este condiționată de preexistența şi menţinerea apelului
principal şi de absența unor motive legale care să atragă soluţia de respingere a apelului principal,
fără a se intra în cercetarea fondului.
Rezultă că sintagma „alte motive care nu implică cercetarea fondului” din cuprinsul art.
472 alin. (2) C.proc.civ. vizează acele motive formale proprii apelului principal care împiedică
examinarea acestuia şi care, prin soluţia de respingere pe care o antrenează asupra apelului
principal, lipsește de suport procesual examinarea apelului incident.
În consecinţă, instanţa de apel are a examina, cu prioritate, apelul principal din perspectiva
condiţiilor formale impuse pentru exercițiul acestei căi de atac (nu a temeiniciei criticilor invocate
prin apelul principal ori prin apelul incidental) şi doar în cazul constatării unor motive de felul
celor arătate la art. 472 alin. (2) C.proc.civ., care justifică respingerea apelului principal fără vreo
analiză a fondului, poate dispune, pe cale de consecinţă, respingerea şi a apelului incident, ca lipsit
de efecte.
Dacă însă la judecata în apel nu se invocă/constată existenţa unor motive formale care să
atragă soluţia de respingere a apelului principal, fiind posibilă, astfel, dezbaterea pe fond a cauzei,
norma de drept menţionată nu îşi găsește aplicabilitatea, instanţa având a judeca atât apelul
principal, cât şi apelul incident potrivit normelor de procedură civilă relative la judecata în apel,
inclusiv a acelora care stabilesc ordinea de soluţionare a excepţiilor de procedură, fără să fie
condiționată cu privire la soluţiile pe care le va pronunţa.
În acest caz, soluţiile pronunţate asupra apelurilor principal şi incident sunt rezultatul
cercetării fondului pricinii în limita criticilor invocate prin motivele de apel de părţile litigante şi,
ca atare, apelantul principal nu poate pretinde pe calea recursului că, fundamentată fiind un mijloc
de apărare invocat prin apelul incident (de care a avut cunoştinţă), soluţia de respingere a apelului
principal ar încălca dispoziţiile art. 472 alin. (2) C.proc.civ..
De altminteri, pentru a evita o astfel de situaţie, legiuitorul a reglementat la îndemâna
apelantului principal, prin aceeaşi normă de drept, posibilitatea să renunțe la propriul apel atunci
când apreciază că riscul angajării dezbaterii în fond a mijloacelor de apărare invocate prin apelul
incident ar fi greu de acceptat.

145
 În speţă, se constată că în faţa instanţei de apel partea reclamantă şi-a menținut apelul
principal şi după formularea apelului incident, respectiv, că nu au fost invocate/constatate motive
de felul celor prevăzute la art. 472 alin. (2) Cod de procedură civilă, care să atragă respingerea
apelului principal.
În atare condiţii, depășind momentul verificării condiţiilor legale de exercitare a apelului
principal, instanţa de apel a intrat în cercetarea fondului cauzei atât din perspectiva criticilor deduse
judecăţii prin apelul principal, cât şi a celor invocate prin apelul incident declarat de partea pârâtă
D. şi J.
În deliberare, instanţa de apel a statuat că are a analiza, cu prioritate, soluţia pronunţată de
prima instanţă asupra excepţiei lipsei dovezii calităţii de reprezentant a avocatei K., care a acționat
în numele părţii reclamante (soluţie criticată prin apelul incident), prioritatea fiind impusă de
dispoziţiile art. 248 alin. (1) C.proc.civ., care statuează că instanţa are a se pronunţa mai întâi
asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte,
administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei.
Apreciind că soluţia dată de prima instanţă asupra excepţiei de ordine publică menţionate
este greşită, instanţa de apel, în acord cu normele procedurale, a dispus admiterea apelului incident,
desfiinţarea hotărârii primei instanţe şi anularea cererii de chemare în judecată.
Constatând, totodată, că admiterea excepţiei de procedură împiedică examinarea altor
chestiuni litigioase vizând fondului litigiului, criticate prin motivele apelului principal, instanţa de
apel a dispus, în consecinţă, respingerea acestui apel, ca nefondat.
În atare condiţii, cum partea reclamantă, cunoscând riscul la care se expune prin cercetarea
şi a apelului incident, şi-a menținut apelul principal, critica formulată prin recurs potrivit căreia
soluţia dată prin hotărârea recurată asupra apelului principal ar fi fost pronunţată cu încălcarea
dispoziţiilor art. 472 alin. (2) C.proc.civ. nu poate fi primită.
-Este fondată însă critica prin care se susţine că instanţa de apel a soluționat greşit excepţia
lipsei dovezii calităţii de reprezentant, cu consecinţa anulării cererii de chemare în judecată în
temeiul art. 82 alin.(1) C.proc.civ., prin interpretarea şi aplicarea eronată a normelor de drept
prevăzute la art. 85 alin. (3) şi art. 292 C.proc.civ., la art. 43 alin. (2) şi art. 28 alin. (1) din Legea
nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, respectiv, la art. 131, actual art.
129. alin. (1) din Statutul profesiei de avocat.
Statuând prin dispoziţiile art. 219 alin. (1) C.proc.civ. că instanţa civilă verifică identitatea
părţilor, iar dacă ele sunt reprezentate ori asistate, verifică şi împuternicirea sau calitatea celor care
le reprezintă ori le asistă, legiuitorul a avut în vedere verificările impuse şi permise de normele de
procedură civilă.
Referitor la cererea de chemare în judecată formulată prin reprezentant, dispoziţiile art.151
alin.(2) C.proc.civ. prevăd că avocatul va depune împuternicirea sa, potrivit legii. Împuternicirea
de a reprezenta o persoană fizică sau persoană juridică dată unui avocat, potrivit dispoziţiilor art.
85 alin.(3) C.proc.civ., se dovedeşte prin înscris, potrivit legilor de organizare şi exercitare a
profesiei.
Rezultă că în ceea ce priveşte dreptul dat unui avocat de a reprezenta o persoană în proces
dovada se face prin înscrisul emis de avocat în condiţiile prevăzute de dispoziţiile Legii nr.51/1995
privind organizarea profesie de avocat şi ale Statutului profesiei de avocat.
Dispoziţiile art. 126 alin.(1) din Statutul profesiei de avocat (forma consolidată la
22.02.2022) menţionează următoarele: Contractul de asistență juridică prevede, în mod expres,
întinderea puterilor pe care clientul le conferă avocatului. În baza acestuia, avocatul se
legitimează față de terți prin împuternicirea avocațială întocmită conform anexei nr. II.
Prevederile art. 122 alin. (4) se aplică în mod corespunzător și formularului împuternicirii
avocațiale.

146
 Ca atare, împuternicirea avocațială este înscrisul care probează în faţa instanţei de judecată
puterile pe care clientul le-a conferit avocatului şi, totodată, reprezintă dovada calităţii de
reprezentant la care face trimitere norma de procedură prevăzută la art. 82 alin. (1) C.proc.civ.
În ceea ce priveşte actele întocmite de avocat pentru ținerea evidențelor profesionale cerute
de lege, precum şi pentru legitimarea faţă de terţi a calităţii de reprezentant, printre care se numără
şi contractul de asistenţă juridică şi împuternicirea avocațială, dispoziţiile art.43 alin.(2) din Legea
nr.51/1995 statuează că au forţa probantă deplină până la înscrierea în fals.
Rezultă că în caz de contestare a autenticității menţiunilor unor astfel de înscrisuri
întocmite de avocat, verificările se realizează exclusiv prin intermediul mijlocului procedural
prevăzut de norma specială, anume prin înscrierea în fals.
În speţă, cererea de chemare în judecată, înregistrată la Tribunalul Bucureşti, a fost
formulată de partea reclamantă A., Asociația de Proprietari C. şi B. şi a fost semnată în numele
acesteia de avocata K.
Pentru a proba puterile conferite de partea reclamantă, la dosarul cauzei a fost depusă, în
original, împuternicirea avocațială seria B nr. x/2015 ale cărei menţiuni fac dovada deplină până
la înscrierea în fals, potrivit normei de drept menţionate.
Conform acestor menţiuni, împuternicirea a fost emisă la 2.10.2015, în baza contractului
de asistență juridică nr. x/2015 (în copie, dosar apel, în care se indică tipul acţiunii, „revocatorie”),
mandatul fiind dat de clienții A., Asociația de Proprietari C. şi B. pentru „asistenţă şi reprezentare,
redactare, semnare, depunere, legalizare etc”.
Împuternicirea menţionată este semnată de avocată şi are aplicată ștampila, semnătura
clienților nefiind necesară, întrucât forma de exercitare a profesiei de avocat atestă identitatea
părţilor, a conținutului şi data contractului de asistenţă juridică în baza căruia s-a eliberat (aspect
evidențiat în cuprinsul documentului).
Ca atare, statuarea instanţei de apel potrivit căreia împuternicirea avocațială mai sus arătată
ar fi lipsită de valoare juridică se dovedeşte a fi greşită.
În fundamentarea concluziei reţinute, instanţa de apel a reţinut, eronat, că în condiţiile
prezentării doar a împuternicirii avocațiale, nu şi a originalului contractului de asistenţă juridică
(obligaţie care incumba părţii potrivit art. 292 C.proc.civ.), se află în imposibilitate să verifice
existenţa şi limitele mandatului şi să statueze asupra criticii prin care partea pârâtă a pretins că
avocata nu era împuternicită să semneze cererea de chemare în judecată în numele reclamantei B.,
argumentat de faptul că semnătura de pe contractul de asistenţă nu aparține acesteia (ci unei alte
persoane, L.), respectiv, se află în imposibilitate să evalueze efectele înscrisului autentificat sub
nr.72-18-1116/28.03.2018, prin care partea reclamantă a ratificat actele încheiate în numele său de
numitul L.
Or, dispoziţiile legale menţionate prevăd explicit că dovada dreptului de a reprezenta dată
unui avocat se face cu împuternicirea avocațială emisă în baza contractului de asistenţă juridică,
contract ale cărui menţiuni privind identitatea părţilor semnatare, atestate fiind de avocat, nu sunt
supuse verificării instanţei civile, pe cale incidentală.
Consultarea clauzelor contractului de asistenţă juridică, care poate fi prezentat şi în copie,
este justificată doar în situaţia în care menţiunile privind drepturile avocatului (limitele
mandatului) din cuprinsul împuternicirii sunt neclare ori imprecise, situaţie care nu se identifică în
speţă, împuternicirea prevăzând dreptul avocatei de a redacta şi semna cererea dedusă judecăţii în
numele clienților.
Concluzia se impune pentru că, astfel cum s-a arătat, atât împuternicirea avocațială, cât şi
contractul de asistenţă juridică sunt acte întocmite de avocat, acte care, potrivit art.43 alin.(2) din
Legea nr.51/1995, au forţă probantă deplină până la înscrierea în fals, caz în care, pe de o parte,
nu pot face obiectul examinării instanţei civile din perspectiva exactității/realității menţiunilor
consemnate în cuprinsul lor şi, pe de altă parte, în considerarea reglementării speciale, nu pot fi

147
înlăturate din proces în temeiul normelor de drept relative la administrarea probei cu înscrisuri
prevăzute la art. 292 C.proc.civ..
Concluzia se impune, totodată, justificat şi de faptul că verificările impuse instanţei civile
de dispoziţiile art. 82 alin. (1) C.proc.civ. pentru statuarea asupra excepţiei lipsei dovezii calităţii
de reprezentant sunt limitate, anume la a solicita părţii acoperirea lipsurilor, limitarea fiind
determinată de împrejurarea că eventuale contestaţii privind autenticitatea datelor înscrise în
cuprinsul dovezilor de reprezentare nu pot face obiectul verificărilor instanţei civile, partea
interesată având a folosi în acest scop mijloacele procedurale prevăzute de normele de drept
speciale.
În consecinţă, cum împuternicirea avocațială depusă la dosarul cauzei de avocata K.
probează mandatul dat de partea reclamantă pentru redactarea şi semnarea cererii de chemare în
judecată (acţiune revocatorie, potrivit clauzei contractuale) şi cum părţile interesate nu s-au înscris
în fals cu privire la menţiunile atestate de avocat în acest înscris, soluţia dispusă de instanţa de
apel, de anulare a cererii de chemare în judecată în temeiul dispoziţiilor art. 82 alin. (1) C.proc.civ.,
se dovedeşte a fi eronată.
Pentru considerentele arătate, care fac inutilă analizarea altor argumente, Înalta Curte,
constatând incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., în
temeiul dispoziţiilor şi art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, a admis recursul declarat de partea
reclamantă, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

5. Exercitarea căii de atac sub o denumire greşită. Încălcarea de către instanţă a dispozițiilor
referitoare la calificarea căii de atac, conform art. 152 raportat la art. 22 alin. (4) din Codul
de procedură civilă

C. proc. civ., art. 22 alin. (4), (6), art. 152, art. 175 alin. (1), art. 457 alin. (1), (4),
art. 483 alin. (1)-(2), art. 488 alin. (1) pct. 1
Constituție, art. 129
Legea nr. 101/2016, art. 1 alin. (2), art. 53 alin. (3), art. 55 alin. (3), art. 69 alin. (2)
Legea nr. 304/2004, art. 54 alin. (21)

Potrivit dispoziţiilor art. 152 C. proc. civ., exercitarea unei căi de atac este valabil făcută
chiar dacă poartă o denumire greşită, instanţa având obligaţia să califice calea de atac
exercitată sub o altă denumire decât cea prevăzută de lege, în virtutea rolului său activ prevăzut
de art. 22 alin. (4) din acelaşi act normativ.
În cazul în care, deşi prima instanţă a menţionat corect calea de atac a recursului, pârâta
a înţeles să exercite calea de atac sub o denumire greşită, a cărei calificare a solicitat-o ulterior
în mod expres, susţinând că în mod eronat a fost intitulată apel, este nelegală soluţia instanţei
de apel de respingere ca inadmisibil a apelului declarat de aceasta.
În acest context, instanţa de prim control judiciar avea obligaţia să facă aplicarea
dispoziţiilor privind calificarea căii de atac, prevăzute de art. 152 coroborate cu art. 22 alin. (4)
C. proc. civ. şi doar în măsura în care partea ar fi insistat în calificarea iniţială a căii de atac,
aceasta ar fi fost inadmisibilă, în temeiul art. 457 alin. (1) din acelaşi cod.

I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 537 din 8 martie 2022

1. Prin cererea înregistrată la 28 aprilie 2020, pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a

VI-a civilă, sub nr. x/3/2020, reclamanta A. S.A. a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata
sumei de 229.212,17 lei cu titlu de penalităţi de întârziere, reprezentând echivalentul a 0,05% pe
zi de întârziere din valoarea lucrărilor rămasă de executat la termenul de finalizare a lucrărilor,

148
fără TVA, pentru perioada 04.06.2019-04.02.2020, precum şi obligarea la plata penalităţilor în
continuare până la data îndeplinirii întocmai a tuturor obligaţiilor contractuale.
De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata tuturor cheltuielilor de
judecată efectuate în cauză.
În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 1270, art. 1350, art. 1516 şi art. 1538 C.
civ., prevederile contractului nr. 34 din 20.02.2017, art. 194 şi urm. C. proc. civ., Legea
contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi Legea nr. 101/2016 privind remediile și căile de
atac în materie de atribuire a contractelor de achiziție publică, a contractelor sectoriale și a
contractelor de concesiune de lucrări și concesiune de servicii, precum și pentru organizarea și
funcționarea Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor.
Prin sentinţa civilă nr. 1284 din 23.07.2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a
VI-a civilă, în dosarul nr. x/3/2020, s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de
reclamantă, fiind obligată pârâta la plata sumei de 229.212,17 lei, reprezentând contravaloarea
penalităţilor calculate de la 04.06.2019 până la 04.02.2020, precum şi la plata penalităților în
cuantum de 0,05%/zi din valoarea restului de executat în continuare, până la îndeplinirea
obligațiilor contractuale.
2. Împotriva acestei sentințe, la 14 februarie 2020, pârâta B. S.R.L. a formulat apel, prin
care a solicitat schimbarea în tot a sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiate.
Prin decizia nr. 1183A din 14 iulie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia
a VI-a civilă, în dosarul nr. x/3/2020, s-a admis excepţia inadmisibilităţii invocată de intimată şi
a fost respins apelul declarat de pârâtă, ca inadmisibil.
3. Împotriva acestei decizii, la 11 octombrie 2021 a formulat recurs pârâta B. S.R.L., în
temeiul art. 488 alin. (1) pct. 1, 5 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea hotărârii atacate
şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.,
recurenta arată că, potrivit dispoziţiilor art. 55 alin. (3) raportat la art. 53 alin. (1) ind. 1 din Legea
101/2016, în forma existentă anterior modificării prin O.U.G. nr. 23/2020, calea de atac trebuia
soluţionată de un complet de trei judecători.
Recurenta precizează că prin răspunsul la întâmpinarea formulată de reclamantă, a
solicitat să se constate că a intitulat greșit calea de atac și că sunt aplicabile dispozițiile art. 152
raportat la art. 22 alin. (4) C. proc. civ. Totodată, recurenta a făcut refererire la decizia nr. 19/2016
a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii,
precizând că motivele căii de atac declarate se încadrează în motivele de recurs prevăzute la art.
488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.
Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta
susţine că au fost încălcate normele de procedură prevăzute de art. 22 alin. (4) şi art. 152 C. proc.
civ., care dădeau posibilitate instanţei să califice calea de atac ca fiind recursul.
Potrivit recurentei, în cauză s-a încălcat principiul dublului grad de jurisdicție reglementat
la art. 129 din Constituţia României. Mai arată recurenta că prin încălcarea dublului grad de
jurisdicție, nu a fost analizată hotărârea pronunţată de prima instanţă.
La 25 noiembrie 2021, intimata-reclamantă A. S.A. a depus întâmpinare, prin care a
invocat excepţia inadmisibilităţii recursului în temeiul art. 483 alin. (2) coroborat cu art. 55 alin.
(3) ind. 1 din Legea nr. 101/2016, în forma existentă anterior modificării prin O.U.G. nr. 23/2020,
iar, pe fond, a solicitat respingerea recursului.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 21 octombrie 2021,
iar prin rezoluţie s-a fixat termen de judecată la 8 martie 2022.
Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele
controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, a reţinut următoarele considerente:

149
 Examinând cu prioritate excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată de către intimata-
reclamantă A. S.A., prin întâmpinare, în raport cu dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta
Curte o va respinge ca neîntemeiată.
Potrivit prevederilor art. 483 alin. (1) C. proc. civ., ,,hotărârile date în apel, cele date,
potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt
supuse recursului” iar, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (2) din acelaşi cod, ,,Nu sunt
supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-j3 ), în cele
privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în
materie de expropriere, în cererile pronunțate în materia protecției consumatorilor, a
asigurărilor, precum și în cele ce decurg din aplicarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată
a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite. De asemenea nu
sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că
hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.”
Totodată, potrivit art. 457 alin. (1) C. proc. civ., ,,hotărârea judecătorească este supusă
numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent
de mențiunile din dispozitivul ei”.
Din actele dosarului, se constată că prin hotărârea recurată s-a soluţionat calea de atac a
apelului formulată de pârâtă împotriva sentinţei civile nr. 1284 din 23.07.2020, pronunţate de
Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, prin care s-a admis cererea de chemare în judecată.
Raportat la prevederile legale evocate privind calea extraordinară de atac formulată în
cauză, se observă că hotărârea curţii de apel este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, întrucât a
fost pronunţată în apel iar potrivit art. 483 alin. (1) C. proc. civ. este supusă recursului.
Astfel, în cauză operează principiul legalităţii căii de atac, consacrat de prevederile art.
457 C. proc. civ., în condiţiile în care recurenta-pârâtă susţine că, referitor la calificarea căii de
atac ca fiind recurs, a inserat o denumire greşită dintr-o eroare materială, pe care instanţa avea
obligaţia de a o corecta.
A interpreta în sens contrar ar conduce la încălcarea principiului organizării justiţiei pe
sistemul dublului grad de jurisdicţie prevăzut la art. 129 din Constituţia României, regulă ce
presupune organizarea sistemului judiciar astfel încât o hotărâre judecătorească să poată fi supusă
controlului judecătoresc la o instanţă superioară, pentru a se înlătura eventualele erori de judecată
săvârşite de instanţa ierarhic inferioară. Practic, prin respingerea căii de atac a apelului ca fiind
inadmisibil hotărârea primei instanţe ar rămâne definitivă de la pronunţarea sa, fără a mai fi
supusă controlului judiciar.
Prin urmare, Înalta Curte va respinge excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată de
către intimata-reclamantă, ca neîntemeiată.
În ceea ce priveşte recursul formulat de pârâta B. S.R.L., Înalta Curte îl va admite pentru
următoarele considerente:
Criticile recurentei privind obligativitatea soluţionării căii de atac împotriva hotărârii
primei instanţe de un complet de trei judecători şi încălcarea normelor de procedură prevăzute
de art. 22 alin. (4) şi art. 152 C. proc. civ., potrivit cărora instanţa avea posibilitatea să califice
calea de atac ca fiind recursul şi nu apelul, subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488
alin. (1) pct. 1 şi 5 C. proc. civ., sunt fondate.
În cauză se reţine că prin cererea de chemare în judecată reclamanta A. S.A. a solicitat
obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata sumei de 229.212,17 lei cu titlu de penalităţi de întârziere
potrivit contractului de achiziţie publică nr. 34 din 20.02.2017 încheiat între părţi, pentru perioada
04.06.2019-04.02.2020, precum şi obligarea la plata penalităţilor în continuare până la data
îndeplinirii întocmai a tuturor obligaţiilor contractuale, derivate din acelaşi contract de achiziţie
publică.

150
 Prin sentinţa civilă nr. 1284 din 23.07.2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a
VI-a civilă, în dosarul nr. x/3/2020, s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de
reclamantă şi s-a menţionat calea de atac a recursului în 10 zile de la comunicare.
Împotriva acestei hotărâri a formulat apel pârâta, deşi sentinţa a fost dată cu drept de
recurs.
În etapa regularizării apelului, pârâta, prin răspunsul la întâmpinarea formulată de
reclamantă, care a invocat dispoziţiile art. 55 alin. (3) şi art. 69 alin. (2) din Legea nr. 101/2016
şi cele statuate prin Decizia nr. 40 din 18.05.2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
în complet pentru dezlegarea unor chestiuni de drept privind calea de atac a recursului în
procesele și cererile care decurg din executarea contractelor de achiziţie publică, a solicitat în
mod expres calificarea căii de atac exercitate în recurs, întrucât în mod eronat a fost intitulată
apel, indicând motivele de casare ca fiind cele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc.
civ.
De altfel, la termenul de judecată din 23 iunie 2021, pârâta a insistat în calificarea căii de
atac exercitate în recurs, reiterând solicitările din răspunsul la întâmpinare formulat, însă curtea
de apel a admis excepţia inadmisibilităţii apelului, invocată de reclamantă, reţinând că pârâta a
exercitat o cale de atac care nu este prevǎzutǎ de lege, iar recalificarea acesteia în temeiul art.
457 alin. (4) C. proc. civ. nu poate avea loc întrucât, pe de o parte, nu este nicio menţiune inexactă
în cuprinsul hotărârii privind calea de atac iar, pe de altă parte, aceasta nu poartă o denumire
greşită şi niciun element din cadrul cererii nu permite a se constata că partea a intenţionat să
declare recurs.
Prin urmare, cauza a fost soluţionată de curtea de apel în complet de doi judecători.
Prin criticile formulate, recurenta a arătat că din eroare calea de atac exercitată a fost
denumită apel în loc de recurs, iar instanţa de control judiciar, în mod greşit, nu a exercitat rolul
său activ şi nu a dat calificarea corectă căii de atac, deşi acesta a solicitat în mod expres calificarea
apelului ca fiind recurs şi, în consecinţă, în mod greşit, a fost soluţionată calea de atac în complet
de doi judecători.
Potrivit principiului privind legalitatea căilor de atac prevăzut la art. 457 alin. (1) C. proc.
civ., „hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile
şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei.”
În afara căilor de atac prevăzute de lege nu se pot folosi alte mijloace procesuale în scopul
de a se obţine reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti.
Această regulă are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţie
stipulând că mijloacele procesuale prin care a fost atacată o hotărâre judecătorească sunt cele
prevăzute de lege şi că exercitarea acestora trebuie făcută în condiţiile legii.
De asemenea, legalitatea căilor de atac este un principiu a cărui respectare este impusă şi
de exigenţele art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor
Fundamentale, concretizând una dintre garanţiile unui proces echitabil.
Prin Decizia pronunţată în recurs interesul legii nr. 19 din 24 octombrie 2016, publicată
în Monitorul Oficial nr. 103 din 6 februarie 2017, Înalta Curte a statuat că, în ipoteza în care
partea exercită o cale de atac neprevăzută de lege, diferită de cea corect menţionată în dispozitivul
hotărârii atacate, instanţa de control judiciar va respinge ca inadmisibilă calea de atac
neprevăzută de lege, potrivit art. 457 alin. (1) C. proc. civ., în măsura în care aceasta nu poate
fi calificată prin aplicarea dispoziţiilor art. 152 C. proc. civ. raportat la art. 22 alin. (4) din
acelaşi cod.
Potrivit art. 152 C. proc. civ., exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă
poartă o denumire greşită iar, potrivit art. 22 alin. (4) din acelaşi act normativ, în virtutea rolului
activ instanţa are obligaţia să califice calea de atac exercitată sub o altă denumire decât cea
prevăzută de lege.

151
 În cauză, deşi prima instanţă a menţionat calea de atac a recursului, pârâta a înţeles să
exercite calea de atac sub o denumire greşită, respectiv a formulat apel, în loc de recurs.
Înalta Curte reţine că recurenta-pârâtă a solicitat în mod expres calificarea căii de atac din
apel în recurs, susţinând că în mod eronat a fost intitulată apel. În acest sens, voinţa expresă a
recurentei a fost exprimată atât în etapa regularizării apelului, prin răspunsul la întâmpinare
formulat, cât şi prin solicitarea de la curtea de apel, din şedinţa de la 23 iunie 2021.
În mod greşit curtea de apel şi-a argumentat soluţia reţinând că pârâta a exercitat o cale
de atac care nu este prevǎzutǎ de lege iar recalificarea acesteia în temeiul art. 457 alin. (4) C.
proc. civ. nu este posibilă întrucât, pe de o parte, nu există nicio menţiune inexactă a căii de atac
în hotărâre.
Prin urmare, Înalta Curte constată că instanţa de control judiciar a nesocotit poziţia
procesuală a recurentei-pârâte, care a solicitat în mod expres calificarea căii de atac exercitate
din eroare, sub o denumire greşită.
În acest context, instanţa de prim control judiciar avea obligaţia să facă aplicarea
dispoziţiilor privind calificarea căii de atac, prevăzute de art. 152 coroborate cu art. 22 alin. (4)
C. proc. civ. şi, doar în măsura în care partea ar fi insistat în calificarea iniţială a căii de atac,
aceasta ar fi fost inadmisibilă, în temeiul art. 457 alin. (1) din acelaşi cod.
Chiar dacă motivarea căii de atac a apelului presupune şi critici privind netemeinicia
hotărârii atacate, totuşi recurenta, prin răspunsul la întâmpinare depus la dosar, a indicat în mod
expres criticile de nelegalitate circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1)
pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., care dădeau posibilitatea instanţei să califice calea de atac formulată
drept cea prevăzută de lege, contrar celor reţinute de curtea de apel în decizia atacată privind
lipsa vreunui element din cadrul cererii de apel care să permită constatarea că partea a intenţionat
să declare recurs.
Astfel, prin nesoluţionarea cererii formulate de pârâtă privind calificarea căii de atac,
curtea de apel a încălcat şi principiul disponibilităţii specific procesului civil, care potrivit
dispoziţiilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ. impun judecătorului să se pronunţe asupra a tot ceea ce
s-a cerut.
Vătămarea cauzată recurentei prin neaplicarea dispoziţiilor privind calificarea căii de atac
este evidentă, întrucât acesta nu a beneficiat de soluţionarea căii de atac formulate împotriva
hotărârii primei instanţe şi de dublul grad de jurisdicţie consacrat de art. 129 din Constituţia
României, sub sancţiunea nulităţii hotărârii recurate, în temeiul art. 175 alin. (1) C. proc. civ.
În consecinţă, se impunea ca instanţa să califice calea de atac a apelului formulată de
pârâtă în recurs, potrivit dispoziţiilor art. 152 coroborate cu art. 22 alin. (4) C. proc. civ.
Prin Legea nr. 101/2016 a fost reglementat în mod distinct regimul juridic al remediilor
şi căilor de atac, aplicabil în materie de atribuire a contractelor de achiziţii publice, achiziţii
sectoriale, concesiuni de lucrări şi concesiuni de servicii.
Legea nr. 101/2016 prevede în mod expres, la art. 1 alin. (2), că acest regim juridic special
se aplică şi cererilor privind executarea contractelor sus-menţionate, categorie de litigii în care
se include şi cererea dedusă judecăţii.
Potrivit art. 53 alin. (3) din Legea nr. 101/2016, astfel cum a fost modificată prin Legea
212/2018, „hotărârea poate fi atacată cu recurs, în termen de 10 zile de la comunicare, la secţia
contencios administrativ şi fiscal a curţii de apel, care judecă în complet specializat în achiziţii
publice. Recursul este soluţionat de urgenţă şi cu precădere, într-un termen ce nu va depăşi 30
de zile de la data sesizării legale a instanţei”.
Prin urmare, se reţine că împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă în litigiile
având ca obiect executarea contractelor de achiziţie publică se poate exercita calea de atac a
recursului în termen de 10 zile de la comunicare, conform art. 55 alin. (3) din Legea nr. 101/2016,
iar nu calea de atac a apelului, cum greşit a fost soluţionată cauza de Curtea de Apel Bucureşti.

152
 Această soluţie a fost consolidată şi prin Decizia nr. 40/2020 din 18 mai 2020, pronunţată
de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în complet pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în
dosarul nr. x/1/2020, publicată în M. Of. nr. 683 din 31.07.2020, prin care s-a stabilit că textul
art. 53 alin. (1^1) coroborat cu cel al art. 55 alin. (3) din Legea nr. 101/2016 se interpretează în
sensul că hotărârea pronunțată în primă instanță în procesele și cererile care decurg din
executarea contractelor administrative se atacă cu recurs, în termen de 10 zile de la comunicare,
la instanța ierarhic superioară - secția sau completul specializat în litigii cu profesioniști, conform
procedurii prevăzute de Legea nr. 101/2016.
În ceea ce priveşte aplicarea în timp a Deciziei nr. 40/2020 din 18 mai 2020, pronunţată
de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în complet pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, se
constată că aceasta era publicată raportat la data pronunţării deciziei recurate, respectiv 14 iulie
2021, astfel că dezlegările privind calea de atac sunt aplicabile cauzei.
Potrivit art. 54 alin. (21) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară,
„recursurile se judecă în complet format din 3 judecători, cu excepţia cazurilor în care legea
prevede altfel”.
Prin urmare, se impune ca soluţionarea căii de atac calificate în recurs să fie soluţionată
în complet compus din 3 judecători.
În considerarea celor evocate, Înalta Curte constată că motivele de recurs prevăzute de
art. 488 alin. (1) pct. 1 şi 5 C. proc. civ. sunt întemeiate, întrucât curtea de apel a încălcat
dispoziţiile privind alcătuirea instanţei aplicabile soluţionării căii de extraordinare de atac a
recursului, potrivit art. 54 alin. (21) din Legea nr. 304/2004, precum şi cele de procedură
referitoare la calificarea căii de atac, conform art. 152 raportat la art. 22 alin. (4) din acelaşi cod
şi, în consecinţă, constată că nu se mai impune analiza criticilor recurentei întemeiate pe
dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
În consecinţă, în temeiul art. 496 alin. (2) și art. 497 C. proc. civ. raportate la art. 488 alin.
(1) pct. 1 şi 5 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L.
împotriva deciziei nr. 1183A din 14 iulie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a
VI-a civilă, cu consecința casării deciziei recurate și a trimiterii cauzei spre o nouă judecată la
aceeași instanță, cu aplicarea dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ.

6. Hotărâri potrivnice pronunțate de Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei

Curți de Casație și Justiție. Competența de soluționare a cererii de revizuire întemeiată pe
dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă

C. proc. civ., art. 129 alin. (2) pct. 2, art. 509 alin. (1) pct. 8, art. 510 alin. (2)

Potrivit dispozițiilor art. 510 alin. (2) C. proc. civ., „În cazul dispoziţiilor art. 509 alin. (1)
pct. 8, cererea de revizuire se va îndrepta la instanţa mai mare în grad faţă de instanţa care a dat
prima hotărâre. Dacă una dintre instanţele de recurs la care se referă aceste dispoziţii este Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, cererea de revizuire se va judeca de această instanţă.”
Pretinsa nerespectare a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, invocată în cadrul
motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se impune a fi examinată
de o secţie a instanţei mai mare în grad având aceeaşi specializare cu secţia instanţei care a
pronunţat prima hotărâre deoarece pretinsa încălcare a primei hotărâri pronunţate de o secţie
specializată nu ar putea fi tranşată de o altă secţie a instanţei mai mare în grad decât cu
încălcarea principiului specializării judecătorilor şi, în mod implicit, a competenţei materiale
procesuale.
Astfel, în cazul în care hotărârile pretins încălcate sunt pronunţate de Secţia de contencios
administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, verificarea respectării efectului pozitiv

153
al autorităţii de lucru judecat ataşat acestor hotărâri se impune a fi efectuată de aceeaşi secţie,
pretinsa lor încălcare neputând fi stabilită de o secţie a aceleiaşi instanţe care judecă în altă
materie.

I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 945 din 3 mai 2022

Prin sentinţa civilă nr. 2071/2021 din 22 martie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/3/2020,
Tribunalul Bucureşti, Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis excepţia lipsei
calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiţiei; a admis acţiunea formulată de mai mulţi
reclamanţi, printre care şi A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii Tribunalul X, Curtea de Apel X şi
Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării; a obligat pârâţii Tribunalul X şi Curtea de
Apel X la plata către reclamanţi a sporului de 45% aplicat la salariul de bază lunar, compus din
sporul de 15% pentru condiţii deosebit de grele si periculoase, sporul de 5% pentru păstrarea
confidenţialităţii şi sporul de 25% pentru risc şi suprasolicitare psihică, precum şi a diferenţelor de
drepturi salariale începând cu 1 ianuarie 2018, actualizate cu indicele de inflaţie şi dobânda legală
până la data plăţii.
Împotriva sentinţei primei instanţe, pârâţii Tribunalul X şi Curtea de Apel X au declarat
apeluri.
Prin decizia nr. 656/2022 din 4 februarie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/3/2020, Curtea
de Apel Bucureşti, Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări a admis
apelurile declarate de apelanţii-pârâţi Tribunalul X şi Curtea de Apel X împotriva sentinţei primei
instanţe, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că: a respins acţiunea introdusă împotriva pârâtei
Curtea de Apel X pentru lipsa calităţii procesuale pasive; a respins acţiunea, ca neîntemeiată.
Prin sentinţa civilă nr. 2028 din 23 iunie 2021, pronunţată în dosarul nr. y/120/2020,
Tribunalul Dâmboviţa, Secţia I civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a
pârâţilor Tribunalul X şi Curtea de Apel X şi a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a
pârâtului Ministerul Justiţiei; a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanţii C. şi
A., în contradictoriu cu pârâţii Tribunalul X, Curtea de Apel X şi Consiliul Naţional pentru
Combaterea Discriminării.
Împotriva sentinţei primei instanţe, reclamanţii C. şi A. au declarat apel care fost constatat
nul ca urmare a admiterii excepţiei tardivităţii prin decizia nr. 639 din 3 martie 2022, pronunţată
de Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I civilă în dosarul nr. y/120/2020.
C., A. şi B. au formulat cereri de revizuire împotriva sentinţei civile nr. 2071/2021 din 22
martie 2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări
sociale în dosarul nr. x/3/2020 şi a sentinţei civile nr. 2028 din 23 iunie 2021, pronunţată de
Tribunalul Dâmboviţa, Secţia I civilă în dosarul nr. y/120/2020, prin care au invocat motivul de
revizuire prevăzut de art. 509 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ.
În motivare, au susţinut, în esenţă, că sentinţele atacate cu revizuire încalcă efectul pozitiv
al autorităţii de lucru judecat ataşat deciziilor nr. 4974 din 23 octombrie 2019 şi nr. 2982 din 30
iunie 2020, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de contencios administrativ şi
fiscal în dosarele nr. x/88/2015 şi x/2/2016.
Intimaţii Tribunalul X şi Curtea de Apel X au depus la dosar întâmpinări prin care au
solicitat respingerea cererilor de revizuire.
Examinând cu prioritate, în temeiul art. 132 alin. 1 C. proc. civ., excepţia necompetenţei
materiale procesuale invocată din oficiu, Înalta Curte a reţinut următoarele:
Potrivit art. 510 alin. 2 C. proc. civ., „În cazul dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 8, cererea
de revizuire se va îndrepta la instanţa mai mare în grad faţă de instanţa care a dat prima hotărâre.
Dacă una dintre instanţele de recurs la care se referă aceste dispoziţii este Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie, cererea de revizuire se va judeca de această instanţă.”

154
 Dispoziţiile citate anterior atribuie competenţa de soluţionare a cererii de revizuire privind
contrarietatea de hotărâri în favoarea instanţei mai mare în grad faţă de instanţa care a pronunţat
prima hotărâre a cărei autoritate de lucru judecat se pretinde a fi încălcată.
Competenţa instanţei mai mare în grad vizează atât competenţa materială funcţională care
presupune o delimitare pe verticală între instanţe de grad diferit după felul atribuţiilor
jurisdicţionale, cât şi competenţa materială procesuală care presupune o delimitare pe orizontală
între secţiile specializate ale aceleiaşi instanţe.
Pretinsa nerespectare a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, invocată în cadrul
motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se impune a fi examinată
de o secţie a instanţei mai mare în grad având aceeaşi specializare cu secţia instanţei care a
pronunţat prima hotărâre.
Aceasta deoarece pretinsa încălcare a primei hotărâri pronunţate de o secţie specializată nu
ar putea fi tranşată de o altă secţie a instanţei mai mare în grad decât cu încălcarea principiului
specializării judecătorilor şi, în mod implicit, a competenţei materiale procesuale.
Pentru aceleaşi raţiuni, concluzia expusă anterior este valabilă şi în cazul în care prima
hotărâre a fost pronunţată de o secţie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Pornind de la această interpretare, Înalta Curte reţine că revizuenţii invocă în cadrul
motivului prevăzut de art. 509 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ. încălcarea efectului pozitiv al autorităţii
de lucru judecat ataşat deciziilor nr. 4974 din 23 octombrie 2019 şi nr. 2982 din 30 iunie 2020,
pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de contencios administrativ şi fiscal în
dosarele nr. x/88/2015 şi x/2/2016.
Cum hotărârile pretins încălcate sunt pronunţate de Secţia de contencios administrativ şi
fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, verificarea respectării efectului pozitiv al autorităţii de
lucru judecat ataşat acestor hotărâri se impune a fi efectuată de aceeaşi secţie.
De altfel, spre deosebire de efectul negativ al autorităţii de lucru judecat invocat ca motiv
de revizuire, în cadrul căruia se verifică numai identitatea de părţi, obiect şi cauză, efectul pozitiv
al autorităţii de lucru judecat presupune verificarea respectării considerentelor din hotărârile în
raport de care se invocă contrarietatea. Or, considerentele acestor hotărâri cuprind dezlegări date
în materia contenciosului administrativ.
Prin urmare, dat fiind că hotărârile respective au fost pronunţate în materia contenciosului
administrativ, pretinsa lor încălcare nu ar putea fi stabilită de o secţie a aceleiaşi instanţe care
judecă în altă materie.
Pentru aceste motive, în temeiul art. 129 alin. 2 pct. 2 raportat la art. 510 alin. 2 C. proc.
civ., Secţia a II-a civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a admis excepţia necompetenţei
materiale procesuale a acestei secţii şi a declinat competenţa de soluţionare a cererilor de revizuire
formulate de revizuenţii C., A. şi B. în favoarea Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a
aceleiaşi instanţe.

7. Revizuire a hotărârii penale pe latură civilă, întemeiată pe dispozițiile art. 21 alin. (1) din
Legea nr. 554/2004. Inadmisibilitate
Legea nr. 554/2004, art. 21 alin. (1)

În legislaţia română temeiul de drept pentru formularea unei cereri de revizuire a laturii
civile dintr-o hotărâre penală definitivă este art. 453 alin. (2) C.proc.pen., potrivit căruia:
„Revizuirea hotărârilor judecătoreşti penale definitive, exclusiv cu privire la latura civilă, poate
fi cerută numai în faţa instanţei civile, potrivit Codului de procedură civilă.”
Motivul de revizuire prevăzut de 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 se aplică numai
hotărârilor pronunţate în materia contenciosului administrativ, nefiind posibilă interpretarea sa
extensivă cu privire la alte materii de drept, pentru cel puţin două considerente: primul ar fi

155
aplicarea principiului potrivit căruia legea specială derogă de la legea generală şi cel de-al doilea
fiind acela că aceste prevederi sunt norme de procedură, de strictă interpretare în ceea ce priveşte
domeniul lor de aplicare.
Astfel, formularea unei cereri întemeiate pe dispozițiile art. 21 alin. (1) din Legea
nr.554/2004 cu privire la o hotărâre pronunţată de instanţa penală prin care se soluţionează
latura civilă, este inadmisibilă, în cauză nefiind supusă revizuirii o hotărâre în materia
contenciosului administrativ. Revizuirea este o cale extraordinară de atac de retractare, părţile
interesate neavând la îndemână orice cale de atac prevăzută în legislaţia română, dacă nu sunt
întrunite premisele de fapt şi de drept ale exercitării acesteia.

I.C.C.J., Secţia I civilă, Decizia nr. 547 din 17 martie 2022

I.1. Cadrul procesual - hotărârea supusă revizuirii

Prin decizia nr. 408/A din 16.12.2019 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a
decis următoarele :
„Admite apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie –
Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism – Serviciul
Teritorial Craiova şi apelanta - intimată inculpată SC A. SRL împotriva sentinţei penale nr. 254
din data de 8.12.2017 a Curţii de Apel Craiova – Secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Desființează, în parte, hotărârea atacată şi, rejudecând:
În baza art. 72 Cod penal anterior, deduce din pedeapsa aplicată apelantului -intimat
inculpat B., perioada reţinerii, arestării preventive şi a arestului la domiciliu, de la 07.10.2014 la
26.03.2015, inclusiv.
Constată că apelanta - intimată inculpată persoană juridică SC A. SRL a achitat şi suma de
1.027.305 lei prin O.P. nr. 4616/2015 în cursul procedurii de cameră preliminară.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate dacă nu contravin prezentei decizii.
Respinge, ca nefondate, apelurile declarate de inculpaţii C., D., E., SC F. SRL, G., H., B.,
I., SC J. SRL, K., L. şi SC M. SA prin administrator judiciar împotriva aceleiaşi sentinţe
menţionate.
Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea apelului declarat de Parchetul de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate
Organizată şi Terorism – Serviciul Teritorial Craiova şi apelanta – intimată inculpată SC A. SRL,
rămân în sarcina statului.
Obligă apelanţii – inculpaţi C., D., E. şi SC F. SRL la plata sumei de câte 1.000 lei, cu titlu
de cheltuieli judiciare către stat.
Obligă apelanţii – intimaţi inculpaţi B., G., H., K., L., SC M. SA prin administrator judiciar,
I. şi SC J. SRL la plata sumei de câte 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru apelantul-inculpatul E., în sumă
de 1.500 lei, rămâne în sarcina statului.
Onorariile parţiale cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru apelanţii – inculpaţi
C., D. şi SC F. SRL, în sumă de câte 700 lei, precum şi pentru apelanţii – intimaţi inculpaţi B.,
SC A. SRL, G., H., K., L., SC M. SA prin administrator judiciar, I. şi SC J. SRL, în sumă de câte
700 lei, rămân în sarcina statului şi se plătesc din fondul Ministerului Justiţiei.”
2. Cererile de revizuire
La data de 22.06.2020, H. şi societatea A. SRL au formulat cereri de revizuire a soluţiei
pronunţate pe latură civilă prin decizia nr. 408/A din 16.12.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
- Secţia penală, susţinând că instanţa nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut (art.509 alin. 1 pct.
1 C.proc.civ.), iar hotărârea atacată încalcă principiul priorităţii dreptului Uniunii Europene
reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României (art. 21 din
Legea nr. 554/2004).

156
 În motivarea căilor extraordinare de atac, revizuenţii au arătat, în esenţă, următoarele:
- din considerentele Deciziei nr. 45/2016 a Î.C.C.J., reiese faptul că acest motiv de revizuire
poate fi invocat ori de câte ori hotărârea atacată este dată cu încălcarea principiului priorităţii
dreptului european, inclusiv din perspectiva interpretării pe care instanţa naţională o conferă unei
situaţii în care îşi găseşte aplicabilitatea o normă de drept european, astfel cum este ea
circumstanțiată prin deciziile interpretative ale C.J.U.E. Analizând respectarea principiului
priorităţii dreptului Uniunii Europene în raport de considerentele expuse, se solicită instanţei de
control judiciar să constate faptul că hotărârea atacată generează efecte contrare dreptului european
întrucât în cauză SC A. SRL, societate administrată de H., a achitat către cei patru furnizori TVA-
ul aferent mărfurilor cumpărate, însă organele de urmărire penală nu s-au preocupat să probeze că
aceşti furnizori au prejudiciat bugetul de stat prin neplata acestei taxe colectate de la A.
- A. a achitat integral presupusul prejudiciul ce ar fi rezultat din relaţiile comerciale pe care
aceasta le-a derulat cu societăţile menţionate anterior, după cum urmează: suma de 1.500.000,00
lei, la data de 12.12.2014, Ordin plată nr. 4802; suma de 50.000 lei, la data de 15.01.2015, Ordin
plată nr. 162; suma de 50.000 lei, la data de 19.01.2015, Ordin de plată nr. 212;suma de 900.000
lei, la data de 26.01.2015, Ordin de plată nr. 319; suma de 1.027.305 lei, la data de 29.09.2015,
Ordin de plată nr. 4616. Cu toate acestea, H. a fost obligat în continuare în solidar sub aspectul
laturii civile, la plata întregului prejudiciu de 9.238.577 lei, suma de 5.711.272 lei fiind prejudiciu
generat exclusiv de relaţiile comerciale aferente palierului nr. 1 şi 2 de către societatea M. S.A.,
O. SRL şi P. LTD.
Cu privire la latura civilă, în decizia penală nr. 408/2019, a cărei revizuire se solicită,
instanţa a reţinut: [În privinţa criticilor formulate de către toţi inculpaţii cu privire la greşita
obligare solidară a lor la plata întregului prejudiciu, instanţa de apel apreciază ca acestea sunt
nefondate, în condiţiile în care, în conformitate cu prevederile art. 1382 C.civ.: „Cei care răspund
pentru o faptă prejudiciabilă sunt ţinuţi solidar la reparaţie faţă de cel prejudiciat”.]
Deşi instanţa a analizat criticile prin prisma principiilor răspunderii civile delictuale, nu a
analizat şi dacă sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale prin raportare la întreg
prejudiciul reţinut în sarcina revizuentului- 9.237.577 lei. De vreme ce prejudiciul reţinut în sarcina
sa a fost analizat prin prisma răspunderii civile delictuale, se solicită a se constata că instanţa nu a
ţinut cont de faptul că, răspunderea civilă delictuală se mărgineşte la fapta proprie.
3. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinarea depusă la data de 20.07.2020, Direcţia Generală Regională a Finanţelor
Publice Craiova, în numele şi pentru Statul Român, reprezentat de Agenţia Naţională de
Administrare Fiscală, a invocat : excepţia inadmisibilităţii cererilor de revizuire raportat la
dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 554/2004; excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a
semnatarilor celor două cereri de revizuire.
De asemenea, la data de 19.08.2020, intimata SC M. SA a depus întâmpinare, invocând
excepţia necompetenţei materiale a Secţiei de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie, dar şi excepţiile tardivităţii şi inadmisibilităţii cererilor de revizuire.
Revizuenta A. SRL a depus răspuns la întâmpinare, la data de 9.09.2020 solicitând
respingerea excepţiilor şi apărărilor formulate de cele două intimate.
4. Hotărârea pronunţată de Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal
Prin decizia nr. 4328 din 10.09.2020 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de
contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată de intimata
SC M. SA. A declinat competenţa de soluţionare a cererilor de revizuire formulate de H. şi A.
S.R.L. împotriva deciziei nr. 408/A/2019 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia
penală, în favoarea Secţiei I civilă din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
5. Încheierea de conexare pronunţată de Secţia I civilă
Prin încheierea din 24.03.2021 pronunţată în dosarul nr. x/54/2020*, Secţia I civilă,
constatând că pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă a fost înregistrată o altă

157
cerere de revizuire, cu un conţinut identic, privind aceeaşi decizie şi având aceleaşi motive, ce
formează obiectul dosarului nr. y/54/2020*, repartizat spre soluţionare unui alt complet din cadrul
secţiei, prin raportare şi la dispoziţiile art. 139 Cod procedură civilă a admis excepţia de conexitate,
dispunându-se înaintarea dosarul nr. x/54/2020* completului de judecată învestit cu judecarea
dosarului nr. y/54/2020*.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Analizând cererile de revizuire din perspectiva susţinerilor revizuenţilor şi a temeiurilor de
drept invocate, Înalta Curte constată că acestea sunt inadmisibile pentru considerentele ce urmează
să fie expuse.
Un prim aspect ce trebuie avut în vedere este acela al obiectului cererilor de revizuire şi al
temeiului de drept al cererilor formulate de revizuenţi, în vederea examinării cerinţelor de
admisbilitate ale căii de atac deduse judecăţii.
Cererile conexate formulate de revizuenţii H. şi SC A. SRL au ca obiect revizuirea pe latură
civilă a hotărârii penale definitive nr. 408 din data de 16.12.2019 pronunţată în dosarul penal nr.
x/54/2016 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, invocând în drept dispoziţiile art.
21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 509 alin. (1) C.proc.civ.
În legislaţia română temeiul de drept pentru formularea unei cereri de revizuire a laturii
civile dintr-o hotărâre penală definitivă este art. 453 alin. (2) C.proc.pen., potrivit căruia:
„Revizuirea hotărârilor judecătoreşti penale definitive, exclusiv cu privire la latura civilă, poate
fi cerută numai în faţa instanţei civile, potrivit Codului de procedură civilă.”
Revizuirea este o cale de atac extraordinară care poate fi exercitată doar pentru motivele
expres prevăzute de legiuitor și doar împotriva hotărârilor judecătorești definitive, hotărâri ce pot
cuprinde, pe lângă rezolvarea acțiunii penale, și dezlegări privind raporturi de drept civil. Temeiul
de drept al formulării cererilor de revizuire pe latura civilă a unei hotărâri pronunţate de instanța
penală este art. 453 alin. (2) C.proc.pen., coroborate cu dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 1
C.proc.civ., ceea ce atrage competenţa instanţei civile cu privire la soluţionarea cererilor de
revizuire.
i) Cu privire la motivul de revizuire întemeiat pe dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Legea
contenciosului administrativ
Potrivit dispoziţiilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ:
„Constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de Codul de procedură civilă,
pronunţarea hotărârilor rămase definitive prin încălcarea principiului priorităţii dreptului
Uniunii Europene, reglementat la art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia
României, republicată.”
Înalta Curte constată că, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea contenciosului
administrativ prin care se definesc o serie de noţiuni utilizate de actul normativ: „ (...) contencios
administrativ - activitatea de soluţionare de către instanţele de contencios administrativ
competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate
publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act
administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul
nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim;”
În consecinţă, motivul de revizuire este prevăzut de o lege specială care se aplică numai
hotărârilor pronunţate în materia contenciosului administrativ, nefiind posibilă interpretarea sa
extensivă cu privire la alte materii de drept, pentru cel puţin două considerente: primul ar fi
aplicarea principiului potrivit căruia legea specială derogă de la legea generală şi cel de-al doilea
fiind acela că dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 554/2004 sunt norme de procedură, care sunt de
strictă interpretare în ceea ce priveşte domeniul lor de aplicare.
Acest aspect de inadmisibilitate nu afectează principiile echivalenţei şi efectivităţii
dreptului european, deoarece asa cum s-a stabilit în Cauza Târşia C-69/14 (ECLI:EU:C:2015:662):

158
 „Dreptul Uniunii, în special principiile echivalenței și efectivității, trebuie interpretat în
sensul că nu se opune, în împrejurări precum cele din litigiul principal, ca o instanță națională să
nu aibă posibilitatea de a revizui o hotărâre judecătorească definitivă pronunțată în cadrul unei
acțiuni de natură civilă, în cazul în care această hotărâre se dovedește a fi incompatibilă cu o
interpretare a dreptului Uniunii reținută de Curtea de Justiție a Uniunii Europene ulterior datei
la care hotărârea menționată a rămas definitivă, chiar dacă o astfel de posibilitate există în ceea
ce privește hotărârile judecătorești definitive incompatibile cu dreptul Uniunii pronunțate în
cadrul unor acțiuni de natură administrativă.”
În ceea ce priveşte sfera de aplicare a Deciziei nr. 46/2016 pronunțată de ÎCCJ- Completul
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, aceasta se circumscrie materiei contenciosului
administrativ, chestiunea supusă interpretării limitându-se la dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Legea
nr. 554/2004, fără a exista vreun temei de extindere a acestei dispoziţii legale la alte domenii de
drept.
Înalta Curte constată, pentru considerentele deja expuse, că formularea unei cereri
întemeiate pe dispozițiile art. 21 alin. (1) din Legea nr.554/2004 cu privire la o hotărâre pronunţată
de instanţa penală prin care se soluţionează latura civilă, este inadmisibilă, în cauză nefiind supusă
revizuirii o hotărâre în materia contenciosului administrativ. Calea de atac a revizuirii este o cale
extraordinară de atac de retractare, părţile interesate neavând la îndemână orice cale de atac
prevăzută în legislaţia română, dacă nu sunt întrunite premisele de fapt şi de drept ale exercitării
acesteia.
ii) Cu privire la motivul de revizuire întemeiat pe dispoziţiile art. 509 alin. (1)pct. 1 Cod
procedură civilă
Cererile formulate de revizuenţi sunt inadmisibile, deoarece în speţă nu sunt întrunite
premisele aplicării textului de lege invocat pentru retractarea hotărârii atacate.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct.1 C.proc.civ:
„Revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi
cerută dacă: s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra
unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut.”
Susținerile revizuenților că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra unor cereri formulate
în cursul judecării cauzei nu pot fi primite, în ceea ce priveşte modalitatea de stabilire a
prejudiciului, deoarece pe de o parte se tinde la cenzurarea raţionamentului jurisdicţional al
instanţei, iar pe de altă parte, părţile urmăresc reformarea hotărârii penale, luând în considerare
faptul că prin modificarea cuantumului prejudiciului se modifică elementul material al infracţiunii
de evaziune fiscală, ceea ce ar fi de natură să încalce autoritatea de lucru judecat a hotărârii de
condamnare a inculpaţilor.
Trebuie subliniat că potrivit dispoziţiilor art. 28 C.proc.pen.: „Hotărârea definitivă a
instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă,
cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o (...).”.
Conform art. 19 alin. (1) C.proc.pen., acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal
are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile
pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale, iar, în
conformitate cu art. 27 alin. (2) din acelaşi cod, persoana vătămată sau succesorii săi, care s-au
constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acţiune la instanţa civilă dacă, prin hotărâre
definitivă, instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă.
Înalta Curte reţine că în materia evaziunii fiscale ”fapta” include și prejudiciul cauzat
statului prin neplata impozitelor sau taxelor, de vreme ce acest aspect face parte din latura obiectivă
a infracțiunii, în lipsa căruia nu ar primi această încadrare juridică. sustragerea de la îndeplinirea
obligațiilor fiscale face parte din latura obiectivă a infracțiunii, având drept consecință păgubirea
statului cu suma de bani ce ar fi trebuit să fie plătită de subiectul de drept fiscal cu titlu de taxe și
impozite, ceea ce înseamnă că producerea unui prejudiciu este urmarea imediată a infracțiunii. De

159
existenţa prejudiciului şi de cuantumul acestuia depinde încadrarea juridică a infracţiunii, întrucât
evaziunea fiscală este o infracţiune de rezultat.
Înalta Curte reţine, aşa cum s-a arătat anterior, că pronunțarea unei hotărâri definitive în
materie penală, hotărâre prin care au fost condamnaţi cei doi revizuienţi pentru săvârșirea
infracțiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și
combaterea evaziunii fiscale, are autoritate de lucru judecat în materie civilă cu privire la existența
faptei și a persoanei care a săvârșit-o, în temeiul dispozițiilor art. 28 C.proc.pen.
În primul rând, trebuie precizat că susţinerile revizuenţilor privind neaplicarea
jurisprudenţei CJUE se referă, în realitate, situaţia de fapt, urmărindu-se stabilirea, în cadrul
soluţionării cererii de revizuire, a unor alte aspecte decât cele care au fost reţinute de instanţa
penală. Or, aşa cum s-a arătat anterior, schimbarea situaţiei de fapt ar duce la modificarea
elementului material al infracţiunii de evaziune fiscală, ceea ce nu poate fi acceptat, deoarece ar
încălca autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale cu privire la existenţa faptei şi a persoanei
care a săvârşit-o. Pe de altă parte, Înalta Curte constată că, în esenţă, revizuenţii își exprimă,
nemulțumirea cu privire la soluţia dispusă de către instanţă, cu privire la obligarea la plata
despăgubirilor, chestiune care excedează controlului prin intermediul cererii de revizuire pendinte.
Susținerile revizuenţilor privesc, în esenţă, nemulțumiri de fond ale acestora cu privire la
soluția pronunţată de instanța de apel în analiza laturii civile or, soluția pronunțată în apel, din
perspectiva rezolvării date criticilor de netemeinicie, nu mai poate fi examinată în prezenta cale
extraordinară de atac, întrucât ar însemna deschiderea unei noi judecăți; or, legiuitorul, prin
limitarea câmpului de aplicare a dispozițiilor art. 509 C.proc.civ. la cazurile expres prevăzute, a
avut în vedere ca revizuirea să nu se transforme într-o veritabilă cale de atac de reformare.
De altfel, aşa cum s-a statuat şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, nicio
parte în proces nu este îndreptățită să solicite revizuirea unei hotărâri judecătorești definitive doar
în scopul de a obține o rejudecare a cauzei. Astfel, potrivit acestei jurisprudențe, competența
instanțelor sesizate cu o cerere de revizuire trebuie exercitată doar pentru a corecta erorile judiciare
şi omisiunile justiției, nu pentru a efectua o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu trebuie tratată
ca o cale de atac deghizată, în măsura în care hotărârea atacată este definitivă şi împotriva acesteia,
legea nu reglementează o cale de atac care să permită reevaluarea fondului cauzei (în acest sens,
cauza Riabykh împotriva Rusiei, pct. 52, Vardanyan și Nanushyan împotriva Armeniei, pct. 70,
cauza Trapeznikov și alții împotriva Rusiei, în care procedura reexaminării, aplicată la cererea
părților, nu a adus atingere principiului securității juridice, pct. 39-40).
În al doilea rând, trebuie arătat că argumentele referitoare la aplicarea dreptului european
nu pot fi primite, deoarece reglementările invocate şi cauzele relevante ale Curţii de la
Luxembourg nu sunt incidente în cauza dedusă judecăţii.
Astfel, pentru a invoca aplicarea jurisprudenţei CJUE în dreptul intern în materia aplicării
TVA, este necesar a se stabili dacă în cauză se regăsesc premisele aplicării directivelor ce
reglementează taxa pe valoare adăugată. Or, în speţă, având în vedere că s-a stabilit cu autoritate
de lucru judecat prin decizia penală pronunţată în apel că operaţiunile derulate de persoanele
trimise în judecată au caracter fraudulos, nu pot fi invocate hotărârile Curţii Europene de Justiţie,
de pildă, hotărârea în cauza C-273/18 (SIA „Kuršu zeme" împotriva Valsts ienemumu dienests),
Hotărârea Curţii din 27 septembrie 2007 în cauza C-409/04, Teleos şi alţii etc., deoarece în analiza
sa, Curtea de la Luxembourg porneşte de la premisa că raporturile derulate pe lanţul transmiterii
mărfurilor sunt licite. În acest context, nici nu se mai impunea analizarea de către instanţa penală
a hotărârilor menţionate, dacă rezultatul nu era decisiv cu privire la soluţionarea cauzei.
În al treilea rând, nu exista niciun impediment pentru revizuienţi (inculpaţi în procesul
penal) să invoce în faţa instanţei penale jurisprudenţa CJUE, cu scopul exonerării de la reţinerea
în sarcina acestora a săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală, mai ales în contextul în care
hotărârile invocate erau deja pronunţate la data judecării cauzei penale.

160
 Trebuie subliniat că toate susţinerile revizuenţilor, inclusiv cele referitoare la stabilirea
răspunderii civile delictuale, a prejudiciului, a persoanelor răspunzătoare de producerea
prejudiciului şi a solidarităţii în materie civilă, a raportului dintre legea civilă şi legea fiscală,
precum şi toate elementele de detaliu prezentate în cererile de revizuire privind efectuarea plăţilor,
evidenţierea circuitului fiscal şi comercial al operaţiunilor efectuate de societăţile implicate şi de
persoanele fizice, vizează raţionamentul jurisdicţional efectuat de instanţa de judecată, fiind
evident că ceea ce urmăresc revizuenţii este reformarea hotărârii atacate, pe latura civilă, cu
consecinţe asupra laturii penale, ceea ce nu este admisibil în cadrul unei cereri de extraordinare de
atac de retractare, aşa cum este revizuirea. De asemenea, susținerile revizuenţilor referitoare la
faptul că, în mod nelegal, instanţa de apel nu a analizat susţinerile ce vizau efectuarea unui anumit
probatoriu, constituie critici de netemeinicie ale deciziei atacate, care vizează situația de fapt și
tind la reformarea hotărârii.
Înalta Curte, analizând susţinerile revizuentei, constată că situația invocată în cuprinsul
cererii de revizuire nu poate fi subsumată niciuneia dintre ipotezele reglementate de art. 509 alin.
(1) pct. 1 C.proc.civ., respectiv minus petita, întrucât instanța de apel și-a motivat soluția,
răspunzând criticilor formulate în apel de partea civilă.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte în temeiul dispoziţiilor art. 513 coroborate cu
dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 1 C.proc.civ., a respins, ca inadmisibile, cererile conexate de
revizuire, formulate de revizuentul H. şi de revizuenta S.C. A. S.R.L împotriva deciziei penale nr.
408 din 16.12.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală, pe aspectul
laturii civile a acesteia.

IV. Arbitrajul

8. A. Acțiune în anularea hotărârii arbitrale. Invocarea în recurs a excepției nulității absolute

a clauzei compromisorii. Condiții și efecte. B. Acțiune în anularea hotărârii arbitrale
întemeiată pe dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. h) din Codul de procedură civilă. Condiții de
admisibilitate în raport cu prevederile art. 1270 din Codul civil

C. proc. civ., art. 185 alin. (1) teza finală, art. 245, art. 489 alin. (3), art. 537,
art. 592 alin. (1), alin. (3), art. 608 alin. (1) lit. h), alin. (2)
C. civ., art. 1247, art. 1255, art. 1270

A. Dispoziţiile art. 1247 C.civ. recunosc, din perspectivă materială, dreptul la invocarea
nulităţii absolute şi legitimare pentru acest demers oricărei persoane care justifică un interes, iar
din punct de vedere procesual, instituie ca mijloc de valorificare acţiunea ori excepţia - evaluată
ca apărare substanțială.
Instituind acest cadru, din perspectivă procesuală, norma de drept invocată nu are caracter
exhaustiv, ci se corelează în mod adecvat cu celelalte reguli procedurale, reglementate
preponderent în Codul de procedură civilă.
Dispoziţiile art. 537 C.proc.civ., aplicabile procedurii arbitrale de soluţionare a disputelor,
reglementează obligaţia pârâtului ca, sub sancţiunea decăderii, să invoce toate excepţiile şi alte
mijloace de apărare prin întâmpinare ori, cel mai târziu, la primul termen de judecată la care
partea a fost citată, iar cele ale art. 592 alin. (1) C.proc.civ. prevăd că orice excepție privind
existenţa şi validitatea clauzei arbitrale trebuie ridicată, sub sancţiunea decăderii, până la primul
termen la care partea este legal citată, dacă nu s-a stabilit, în acest scop, un termen mai scurt.
Aceste dispoziții au caracter excepţional şi se aplică prin derogare de la regulile de drept
comun de invocare a chestiunilor de ordine publică, excepţii ori apărări.

161
 Prin urmare, neinvocarea nulității clauzei compromisorii în faţa instanţei arbitrale, chiar
dacă aceasta se fundamentează pe un pretins viciu de nulitate absolută, conduce, în mod explicit,
la decăderea părţii din dreptul de a o pune în discuţie în acel proces ulterior momentului stabilit
de lege și semnifică pierderea acestuia pe parcursul întregului proces - în fond sau în căile de
atac.
Astfel, exercitarea dreptului pârâtei de a invoca nulitatea absolută a clauzei compromisorii,
ulterior momentului la care aceasta o putea ridica în faţa instanței arbitrale, respectiv ca motiv
de recurs, este lipsită de eficienţă, în condițiile în care a operat decăderea expres prevăzută de
lege şi înlătură posibilitatea examinării ei în beneficiul părţii.
B. Potrivit dispozițiilor art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., hotărârea arbitrală poate fi
desfiinţată numai prin acţiune în anulare pentru unul dintre următoarele motive: (...) hotărârea
arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţii imperative ale legii;(...)”.
Aceste prevederi legale se referă la accepțiunea restrânsă a noţiunii de lege imperativă,
privită ca sumă de reguli de conduită cu caracter general, obligatoriu şi impersonal, care stabilesc
modul de comportament al subiectelor de drept în cadrul raporturilor juridice civile. Legea
imperativă este, în acest sens, diferită de legea părţilor, care, deși trasează, la rândul ei, o
conduită inderogabilă pentru părţi, are în vedere planul efectelor contractului, adică obligaţia
părţilor acestuia de a se conforma întocmai la disciplina consfințită de şi între ele.
Prin urmare, modul defectuos de conformare a părților la conţinutul unei clauze
contractuale nu poate fi evaluat ca o încălcare a unei norme imperative a legii, atunci când partea
care o contestă face referire, în acest sens, la dispoziţiile art. 1270 C.civ., deoarece acest fapt se
situează în afara domeniului încălcării legii imperative, prima instanță operând corect cu aceste
distincții pentru a înlătura acest motiv de anulare a hotărârii arbitrale.

I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 471 din 2 martie 2022

Prin sentința arbitrală nr. 49/12.08.2020, Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe

lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României a admis în parte acţiunea formulată de S.C. A.
S.R.L., în insolvență, prin administrator judiciar Cabinet Individual de Insolvență B., în
contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A., a constatat reziliat contractul de lucrări nr. 19585/19.10.2015
încheiat de părți, conform notificării de reziliere a acestuia din 13.03.2018, începând cu
29.03.2018, din culpa pârâtei.
A admis în parte cererea de despăgubiri a reclamantei și a obligat pârâta la plata sumei de
1.520.525,36 lei, reprezentând costuri directe generate de modificări ale legilor pentru perioada
cuprinsă între 27.11.2015 şi 28.03.2018, aferente lucrărilor efectuate, conform sub-clauzei 13.7
din contractul părților; a sumei de 976.043,31 lei, reprezentând rețineri din sumele facturate de
către reclamantă potrivit sub-clauzei 14.3 lit. c) din condițiile generale ale contractului; a sumei de
1.893.893,29 lei, reprezentând pierdere de profit; a penalităților pentru plata cu întârziere a
facturilor, în sumă de 26.448,91 lei; a sumei de 145.945,72 lei, reprezentând valoarea costurilor
de finanțare generate de dobânzile creditului bancar contractat de reclamantă în vederea executării
contractului; a sumei de 326.353,26 lei, reprezentând amortizarea echipamentelor necesare
executării contractului; a sumei de 1.544.611,95 lei, reprezentând costul echipamentelor și
materialelor pentru îndepărtarea lucrărilor provizorii, a utilajelor antreprenorului de pe șantier și
costurile pentru repatrierea personalului și a muncitorilor.
A respins ca neîntemeiată cererea reclamantei de a obliga pârâta la plata către aceasta a sumei
de 764.233,16 lei, reprezentând valoarea lucrărilor necertificate la plată de către pârâtă și a sumei
de 1.428.918,65 lei, reprezentând valoarea minimă estimată a câștigului nerealizat.
Totodată, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 224.829,46 lei, cu titlu de
dobândă legală aferentă sumei de 1.520.525,36 lei, pentru 514 zile; a sumei de 144.320,71 lei, cu
titlu de dobândă legală aferentă sumei de 976.043,31 lei; a dobânzii legale aferentă sumei de

162
1.893.893,29 lei al cărei cuantum urmează a fi stabilit potrivit modului de calcul din raportul de
expertiză, cu ocazia executării hotărârii; a sumei de 21.579,97 lei, aferentă debitului principal de
145.945,72 lei; a dobânzii aferente sumei de 326.353,26 lei, calculată pentru 514 zile și potrivit
modului de calcul din raportul de expertiză; a sumei de 228.390,98 lei aferentă debitului de
1.544.611,95 lei.
A respins cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata către S.C. C. S.A. a dobânzii
aferente sumei de 764.233,16 lei, urmare a respingerii acestei pretenții şi a dobânzii aferente sumei
de 1.428.918,65 lei, urmare a respingerii capetelor de cerere privind debitele principale, precum și
a sumei de 3.910,82 lei, reprezentând dobândă legală aferentă dobânzii penalizatoare de 26.448,91
lei.
A obligat pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată, constând în taxă
administrativă de înregistrare în sumă de 830,99 lei; taxe arbitrale acordate în limita pretențiilor
admise, în sumă de 125.313,97 lei; onorariu de expert pentru expertiza tehnică în sumă de 38.889
lei; onorariu de expert pentru expertiza contabilă în sumă de 6.080 lei și onorariu de avocat în
sumă de 6.840 lei.
Împotriva sentinţei arbitrale nr. 49/12.08.2020, S.C. C. S.A. a formulat acțiune în anulare,
întemeiată pe dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. g) și h) C.proc.civ., care a fost înregistrată pe rolul
Curții de Apel București, Secţia a VI-a civilă sub nr. x/2/2020.
Prin sentința civilă nr. 41F/05.02.2020, Curtea de Apel București, Secţia a VI-a civilă, a
respins ca nefondată acțiunea în anulare și a obligat S.C. C. S.A. la plata către S.C. A. S.R.L. a
sumei de 11.900 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe, S.C. C. S.A. a declarat recurs, fiind invocate motivele de
nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C.proc.civ.
Dezvoltând primul motiv de recurs, după prezentarea etapelor procesuale anterioare,
recurenta a arătat că hotărârea atacată nu este motivată. În acest sens, a susținut că prima instanță
nu a realizat o examinare a motivelor de nelegalitate invocate în susținerea acțiunii în anulare,
reținând că acestea ar fi vizat fondul cauzei.
Astfel, au fost încălcate art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din
Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
A mai susținut că hotărârea recurată nu cuprinde considerentele pentru care criticile sale au
fost înlăturate de instanța care a soluționat acțiunea în anulare și că pronunţarea hotărârii s-a
realizat fără analiza considerentelor sentinței arbitrale din care rezultă, în mod neechivoc, că
tribunalul arbitral nu a avut în vedere, la pronunțarea sentinței arbitrale, probele și argumentele
invocate de aceasta.
Contrar opiniei primei instanțe, recurenta a susținut că apărările invocate în cauză în fața
tribunalului arbitral și reiterate prin acțiunea în anulare nu tind la o reanalizare pe fond a cauzei
sau la o reinterpretare a probelor administrate și a clauzelor contractuale, acestea fiind invocate
doar în susținerea cazului de anulare a hotărârii arbitrale prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. g)
C.proc.civ.
A menționat că fără o analiză punctuală a apărărilor sale, formulate în dosarul nr. x/2018, și
a fondului cauzei nu se putea aprecia asupra legalității hotărârii arbitrale, motivarea hotărârii fiind
un element esențial al sentinței arbitrale și o garanție a calității actului de justiție.
Totodată, a arătat că, din perspectiva dreptului la un proces echitabil, tribunalul arbitral avea
obligația de a proceda la examinarea efectivă a mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă
pentru a putea aprecia asupra pertinenței acestora în cauză.
În privinţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 408 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta
a menționat că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material
reglementate de art. 21 alin. (3) din Constituția României, art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană
a Drepturilor Omului, a prevederilor O.U.G. nr. 114/2018, coroborate cu cele ale sub-clauzei 13.7

163
din contractul de lucrări nr. 19585/21641/19.10.2015, încheiat de recurentă cu S.C. A. S.R.L., art.
8, art. 13, art. 14 și art. 22 C.proc.civ.
Astfel, a susținut că, din perspectiva motivului de anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit.
h) C.proc.civ., art. 13.7 din contractul de lucrări nr. 19585/21641/19.10.2015 nu era aplicabil,
întrucât actul normativ în temeiul căruia se putea da curs solicitărilor intimatei, respectiv O.U.G.
nr. 114/2018, a intrat în vigoare în luna decembrie 2018, ulterior rezilierii acestui contract,
intervenită în luna aprilie 2018.
În acest context, a menționat principiul neretroactivității legii prevăzut de art. 15 alin. (2) din
Constituția României, susținând că sub-clauza 13.7 din contractul sus-menționat avea natura unei
norme imperative.
În continuare, a arătat că prin normele legale invocate în cadrul acțiunii în anulare în cadrul
motivului de anulare reglementat de art. 608 alin. (1) lit. h) C.proc.civ., recurenta nu a urmărit
soluționarea pe fond a acțiunii în anulare, ci doar analiza caracterului imperativ al acestora.
A susținut că prin soluționarea cauzei exclusiv pe baza susținerilor societății intimate și a
rapoartelor de expertiză judiciară, fără o analiză efectivă a argumentelor, apărărilor și dovezilor
recurentei, tribunalul arbitral a încălcat dispozițiile legale prevăzute de art. 8, art. 13, art. 14 și art.
22 C.proc.civ.
Conchizând, a evocat prevederile legale invocate în susținerea motivelor de recurs.
Intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, iar
recurenta a formulat răspuns la întâmpinare.
Potrivit dispoziţiilor art. 493 C.proc.civ., în cauză a fost întocmit raportul asupra
admisibilității în principiu a recursului, comunicat părţilor, iar prin încheierea completului de filtru
din 15.12.2021 recursul a fost admis în principiu.
La dezbaterile ce au urmat în şedinţa publică, recurenta a învederat instanţei că invocă un
motiv nou de casare, de ordine publică, întemeiat pe nulitatea absolută a clauzei compromisorii
prevăzute în subclauza 20.6 din condiţiile speciale ale contractului.
Această nulitate, invocată în temeiul art. 1247 coroborat cu art. 1255 C.civ., a fost evocată
în contextul prezentării evoluţiei legislative în domeniul achizițiilor publice, recurenta susținând,
în esenţă, că pentru a se verifica eficacitatea clauzei compromisorii trebuie evaluată natura
drepturilor disputate, respectiv caracterul lor tranzacționabil.
În scopul justificării acestui demers au fost amintite considerentele Deciziei nr. 858/2020
pronunţate de Curtea Constituţională a României, prin care s-a subliniat, în controlul de
constituţionalitate al dispoziţiilor art. 288^1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006
privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice
şi a contractelor de concesiune de servicii, precum şi ale articolului unic pct. 8 din Legea nr.
193/2013 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 77/2012 pentru modificarea
şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006, că, în principiu, legea nu interzice
expres persoanelor juridice de drept public să apeleze la instituţia arbitrajului în soluţionarea
divergenţelor generate în derularea contractelor lor comerciale, însă revine instanței arbitrale
obligaţia de a-şi verifica propria competenţă, în limitele normelor de procedură, şi de a stabili dacă
legea procesuală instituie interdicţii specifice, respectiv dacă arbitrajul vizează drepturi asupra
cărora părţile nu pot tranzacţiona.
Recurenta a subliniat că acordul contractual s-a încheiat între părţi sub auspiciile H.G. nr.
925/2006 care cuprinde Normele Metodologice emise în aplicarea O.U.G. nr. 34/2006 şi că, în
afara drepturilor reglementate prin art. 97 din acest act normativ, niciun altul nu poate face obiectul
unei cereri în pretenţii, implicit al unei tranzacţii, aşa încât, nefiind revendicabile, divergența ivită
cu privire la aceste drepturi nu avea caracter arbitrabil.
Examinând motivele de casare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că recursul s-a
fondat pe dipoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C.proc.civ., inclusiv în ceea ce priveşte motivul
de casare invocat în dezbateri.

164
 Întrucât acest motiv suplimentar de recurs tinde să supună deliberării, direct în recurs, natura
nearbitrabilă a litigiului, ca efect al declarării nulităţii absolute a clauzei compromisorii şi,
primordial, verificarea legalității sentinţei arbitrale pe considerente legate de necompetenţa
generală a instanţei arbitrale, examinarea chestiunii de drept referitoare la formularea lui regulată
se impune premergător examinării altor motive care supun analizei, în mod derivat, aspecte legate
de nemotivarea sentinţei recurate ori de încălcarea normelor legale cu caracter imperativ.
Pe aceste premise, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, întrucât acest motiv de casare
a fost invocat direct în recurs, ca motiv de ordine publică, este necesară, în primul rând, verificarea
condiţiilor de fond şi procedurale în care el poate fi examinat în această fază a procesului.
Se cuvine subliniat, aşadar, că excepţia nulităţii clauzei compromisorii prevăzute în
subclauza 20.6 din condiţiile speciale de contractare - care nu are valenţa unei excepţii procesuale
în sensul art. 245 C.proc.civ. - a fost ridicată în recurs, fiind folosit justificativ art. 1247 coroborat
cu art. 1255 C.civ., care permit invocarea nulităţii absolute a unei clauze convenţionale de orice
persoană interesată, pe cale de acţiune ori excepţie şi impune instanţei de judecată obligaţia
invocării nulităţii absolute din oficiu.
Dispoziţiile art. 1247 C.civ. recunosc, din perspectivă materială, dreptul la invocarea nulităţii
absolute şi legitimare pentru acest demers oricărei persoane care justifică un interes, iar, din punct
de vedere procesual, instituie ca mijloc de valorificare acţiunea ori excepţia - evaluată ca apărare
substanțială.
Instituind acest cadru, din perspectivă procesuală, norma de drept invocată nu are caracter
exhaustiv, ci se corelează în mod adecvat cu celelalte reguli procedurale, reglementate
preponderent în Codul de procedură civilă.
Situat fiind în materia arbitrajului, litigiului i se impun, aşadar, normele procesuale cu
caracter particular, derivate din natura acestuia, un sistem alternativ de soluționare a disputelor la
care părţile aderă în mod convenţional. Aceste reguli, reglementate în ansamblu în Cartea a IV- a,
„Despre arbitraj” se aplică în mod special şi derogator de la regulile de drept comun, iar părţile
sunt ţinute de efectele lor, atât în faţa instanţei arbitrale, cât şi a instanţelor statale care, exercitând
un control delimitat la chestiuni de drept cu caracter particular, verifică legalitatea hotărârii
arbitrale.
Considerând acest preambul, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reamintește părţilor
dispoziţiile art. 537 C.proc.civ., aplicabile procedurii arbitrale de soluţionare a disputelor, care
reglementează obligaţia pârâtului ca, sub sancţiunea decăderii, să invoce toate excepţiile şi alte
mijloace de apărare prin întâmpinare ori, cel mai târziu, la primul termen de judecată la care partea
a fost citată. De asemenea, conform art. 592 alin. (1) C.proc.civ., orice excepție privind existenţa
şi validitatea clauzei arbitrale trebuie ridicată, sub sancţiunea decăderii, până la primul termen la
care partea este legal citată, dacă nu s-a stabilit, în acest scop, un termen mai scurt.
Aceste dispoziții au caracter excepţional şi se aplică prin derogare de la regulile de drept
comun de invocare a chestiunilor de ordine publică, excepţii ori apărări; neinvocarea nulităţii
clauzei compromisorii în faţa instanţei arbitrale, chiar dacă aceasta se fundamentează pe un pretins
viciu de nulitate absolută, conduce, în mod explicit, la decăderea părţii din dreptul de a o pune în
discuţie în acel proces ulterior momentului stabilit de lege.
Decăderea unei părţi din exerciţiul unui drept procesual, cum este cel al invocării apărărilor,
chiar de ordine publică, semnifică pierderea acestuia pe parcursul întregului proces - în fond sau
în căile de atac -, iar exercitarea lui în afara limitelor impuse de lege conduce, potrivit art. 185 alin.
(1) teza finală C.proc.civ., la nulitatea implicită a demersului procesual.
Pe cale de consecinţă, exercitarea dreptului recurentei S.C. C. S.A. de a invoca nulitatea
absolută a clauzei compromisorii, ulterior momentului la care aceasta o putea ridica în faţa
instanţei arbitrale, este lipsită de eficienţă, în condițiile în care a operat decăderea expres prevăzută
de lege şi înlătură posibilitatea examinării ei în beneficiul părţii.

165
 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie subliniază, dând prioritate celor statuate, că nu se mai
impune analiza apărării intimatei, prin care deduce instanţei de recurs solicitarea de înlăturare a
noului motiv de recurs, deoarece acesta a fost invocat cu depăşirea termenului legal pentru
motivarea recursului; decăderea din drept relevată în considerentele deja expuse a operat anterior
şi are, cum s-a arătat, un alt izvor.
În ceea ce privește însă incidența art. 489 alin. (3) C.proc.civ. prin care se prevede că instanța
de recurs poate invoca din oficiu motivele de ordine publică, chiar după împlinirea termenului de
motivare şi corelarea lui cu art. 1247 alin. (3) C.civ. care statuează obligația instanței de a invoca
din oficiu nulitatea absolută a contractului supus examinării ori, după caz, a unei clauze
determinate a acestuia, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis în dezbateri că nu îl însușește,
spre a fi ridicat din oficiu.
Această decizie se fundamentează pe două considerente, unul de ordin general, iar altul,
particular, determinat de regulile procesuale aplicabile.
Primul are în vedere că art. 1247 alin. (3) C.civ. impune instanţei care examinează actul
juridic invocarea nulităţii absolute atunci când aceasta deduce, ca rezultat al unei analize proprii,
incidenţa unor cauze de nulitate absolută ale acestuia; o evocare a nulităţii ca demers al părţii care,
cum este cazul în speţă, a pierdut un termen procesual pentru exercitarea acestui drept, nu transferă
în mod automat instanţei obligaţia de a menţine excepţia dacă instanţa însăşi nu evaluează, în
cadrul cercetărilor proprii, incidenţa motivelor de nulitate.
În acest context este util de subliniat, chiar dacă nu este un argument exclusiv, că recurenta,
pârâtă în acţiunea cu caracter sesizator, a întemeiat excepţia nu pe argumente de natură să justifice
incidenţa unor motive de nulitate absolută, ci pe unele care conduc spre examinarea eficacităţii
clauzei atacate, determinate de caracterul netranzacționabil al drepturilor litigioase, deci de natura
nearbitrabilă a litigiului. Or, în sens restrâns, eficacitatea unei clauze contractuale, contrapusă
nulităţii, se referă la consecinţele ei, mai precis la imposibilitatea juridică de a produce efecte
recognoscibile juridic. Prin urmare, excepţia invocată nu deduce examinării nulitatea absolută a
clauzei contestate, aşa încât dispoziţiile art. 1247 alin. (3) C.civ. nu sunt, oricum, incidente.
Un al doilea considerent, de natură procedurală, este impus de art. 608 alin. (2) C.proc.civ.
Potrivit reglementării, nu mai pot fi invocate ca motive pentru anularea hotărârii arbitrale
neregularităţile care nu au fost invocate potrivit art. 592 alin. (1) şi (3) C.proc.civ., interdicţia
opunându-se cu caracter imperativ părţilor şi instanţelor învestite cu acţiunea în anularea senţinţei
arbitrale şi, succesiv, instanţei de recurs. Cum excepţia nulităţii clauzei compromisorii a intrat,
astfel cum s-a detaliat, în sfera art. 592 alin. (1) C.proc.civ., interdicţia invocării sale operează
prioritar şi se opune normei generale statuate prin art. 489 alin. (3) C.proc.civ., aşa încât instanţei
de recurs nu îi este permis să o invoce din oficiu.
Examinând, în continuare, motivele de casare regulat invocate de către recurenta S.C. C.
S.A., Înalta Curte reţine că ele s-au fondat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C.proc.civ.
Primul deduce verificării nemotivarea sentinţei recurate, constând în lipsa analizei motivelor
de nulitate invocate de parte împotriva hotărârii tribunalului arbitral. A susţinut recurenta că s-a
apreciat în cuprinsul considerentelor că motivele examinate privesc aspecte devolutive ale cauzei
şi că nu au fost prezentate argumente care să justifice înlăturarea lor, că nu s-a realizat o examinare
a fondului problemei litigioase, fără de care constatarea nelegalităţii sentinţei arbitrale nu era
posibilă.
Critica nu este fondată.
Curtea de apel, examinând cauza, a realizat sinteza motivelor de nulitate invocate împotriva
sentinţei arbitrale în raport cu încadrarea lor în dispoziţiile art. 608 C.proc.civ. şi a subliniat repetat
că părţile au înţeles să supună diferendul contractual arbitrajului, iar aceasta semnifică o aderare
implicită la regulile de procedură incidente, inclusiv la cele care reglementează acţiunea în
anularea hotărârii arbitrale. S-a relevat că enumerarea motivelor de nulitate este exhaustivă, că ele
permit instanţei competente realizarea unui control de legalitate, iar nu unul de netemeinicie şi a

166
argumentat că, prin modalitatea de formulare a acţiunii în anulare, S.C. C. S.A. tinde să obţină un
control de fond, o reapreciere a probelor administrate şi o reinterpretare a contractului.
Această justificare este suficientă pentru înlăturarea motivelor de nulitate corespondente, iar
curtea de apel a oferit reclamantei o motivare corespunzătoare prin care a explicat cu corectitudine
de ce instanţa nu are obligaţia de a le cerceta pe fond, considerând că pentru acestea nu îşi poate
reţine sesizarea.
Susţinerea recurentei referitoare la lipsa de motivare nu este justificată în acest cadru, în
măsura în care raţionamentul primei instanţe este explicat adecvat, suficient şi reflectă cu claritate
punctul de vedere al completului de judecată asupra chestiunii examinate.
Înalta Curte subliniază că, subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct.
6 C.proc.civ., nemotivarea hotărârii judecătorești presupune lipsa totală ori insuficiența
argumentelor determinante folosite pentru adoptarea soluţiei reflectate prin dispozitiv, iar nu
nemulţumirea generată de conţinutul de substanţă al considerentelor, chestiune care, după caz,
poate face obiectul unui alt motiv de casare.
Pentru aceste motive, instanţa de recurs arată că motivul de casare analizat nu este fondat şi
va fi înlăturat.
Următorul motiv de recurs deduce instanţei supreme încălcarea legii de către curtea de apel.
Recurenta a arătat că, deşi în justificarea acţiunii părţile s-au prevalat de dispoziţiile art. 13.7
din contractul de achiziţie publică referitor la regulile de ajustare a preţului, nu existau norme
legale corespondente care să permită reclamantei formularea acestei pretenţii. S-a detaliat că
examinarea clauzei contractuale 13.7 trebuia raportată la data intrării în vigoare a O.U.G. nr.
114/2018, din această perspectivă clauza având caracter imperativ, deoarece părţile nu aveau
posibilitatea aplicării normei contractuale în lipsa unui act normativ corespunzător. Cu toate
acestea, curtea de apel a înlăturat aceste susţineri considerând că partea este nemulţumită de
aprecierea probelor şi de interpretarea convenţiei, dar şi că o convenţie nu poate fi apreciată lege
în sensul restrâns al termenului, ca act normativ cu putere general obligatorie, pentru ca evaluarea
interpretării şi executării sale să corespundă încălcării unei norme imperative a legii. S-a mai
susținut în recurs că prin acţiunea în anulare reclamanta nu a urmărit reevaluarea probelor, ci doar
examinarea normelor incidente, după natura lor imperativă. S-a mai arătat că sentința atacată cu
recurs fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,
art. 21 din Constituţia României, art. 4, art. 13, art. 14 şi art. 22 C.proc.civ., textele de lege fiind
redate în memoriul de recurs.
Nici aceste critici nu sunt întemeiate.
În măsura în care titularul acţiunii în anularea hotărârii arbitrale a susţinut că dispoziţiile
cuprinse în clauza 13.7 din contract au caracter imperativ, curtea a apel a arătat argumentat că
prevederile convenţiei reprezintă legea părţilor, însă această semantică nu se suprapune
domeniului legilor imperative, care nu pot fi înțelese decât în accepţiunea restrânsă a termenului,
ca înglobând ordinea juridică de drept reglementată prin acte normative cu valoare generală, care
prescriu subiectelor de drept o conduită inderogabilă. În ceea ce priveşte încălcarea principiilor de
drept enunţate de reclamantă în acţiunea în anularea hotărârii arbitrale, prima instanţă a arătat că,
în realitate, prin modul în care au fost dezvoltate aceste motive, partea reiterează nemulțumiri
legate de evaluarea probelor administrate în faţa tribunalului arbitral şi că toate garanţiile
procesuale prevăzute de lege au fost respectate în procedura examinată. De asemenea, curtea de
apel a exclus motivat din analiza cauzei toate motivele circumscrise reevaluării cauzei pe fond,
subliniind că nu sunt corespunzătoare controlului integrat motivelor prevăzute de art. 608 alin. (1)
C.proc.civ.
Aceste statuări sunt corecte. În măsura în care prin acţiunea în anulare s-a susţinut că o clauză
contractuală instituie o normă legală imperativă, prin trimiterea făcută la art. 1270 C.civ., care
prevede regula că o convenţie legal încheiată are putere de lege între părţile contractante, s-a reţinut

167
just că principiul enunţat de lege se referă la efectele contractului, la obligaţia contractanților de
conformare la o conduită bilateral stabilită, iar nu la încălcarea unei legi cu valoare imperativă.
Înalta Curte subliniază, la rândul său, că dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit h) se referă la
accepțiunea restrânsă a noţiunii de lege imperativă, privită ca sumă de reguli de conduită cu
caracter general, obligatoriu şi impersonal, care stabilesc modul de comportament al subiectelor
de drept în cadrul raporturilor juridice civile. Legea imperativă este, în acest sens, diferită de legea
părţilor, care, deși trasează, la rândul său, o conduită inderogabilă pentru părţi, are în vedere planul
efectelor contractului, adică obligaţia părţilor acestuia de a se conforma întocmai la disciplina
consfințită de şi între ele.
Prin urmare, modul defectuos de conformare a părților la conţinutul unei clauze contractuale
nu poate fi evaluat ca o încălcare a unei norme imperative a legii, atunci când partea care o contestă
face referire, în acest sens, la dispoziţiile art. 1270 C.civ., deoarece acest fapt se situează în afara
domeniului încălcării legii imperative, iar prima instanţă a operat corect cu aceste distincții pentru
a înlătura acest motiv de anulare a hotărârii arbitrale.
Modul de interpretare şi executare a clauzei, astfel cum a fost evaluat de instanţa arbitrală,
la care se referă recurenta şi în cadrul motivelor de recurs, a dedus instanţei de control judiciar o
chestiune de temeinicie care a excedat controlul de legalitate permis în acţiunea în anulare, impus
prin art. 608 C.proc.civ.
De asemenea, deşi a criticat încălcarea, de către prima instanţă, a principiului liberului acces
la justiţie, a garanţiilor unui proces echitabil, a principiilor referitoare la dreptul la apărare,
contradictorialitatea procedurii şi rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, în afara citării
dispoziţiilor care conţin şi reglementează aceste reguli cu valoare generală, recurenta nu a oferit
niciun argument care să justifice formularea acestui motiv de recurs.
Întocmai, aceste chestiuni s-au integrat acţiunii în anulare soluţionate de curtea de apel, iar
această instanţă a răspuns motivelor de nulitate, argumentând că, prin modul lor de prezentare, ele
se referă global la aspecte integrate unui control de fond, de netemeinicie a hotărârii arbitrale şi le-
a exclus din sfera art. 608 alin. (1) lit. h) C.proc.civ., aşa încât este nefondată critica recurentei prin
care a susţinut că ele nu au fost avute în vedere.
În concluzie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a înlăturat motivele de casare examinate şi,
pentru toate considerentele prezentate, în temeiul art. 496 C.proc.civ., statuând asupra caracterului
nefondat al recursului, l-a respins.
Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 453 C.proc.civ., a obligat recurenta la plata cheltuielilor
de judecată efectuate de intimată în recurs, astfel cum acestea au fost dovedite în cauză în condiţiile
art. 452 C.proc.civ.
Deşi recurenta a cerut reducerea cuantumului lor, considerat excesiv, această solicitare nu
are caracter fondat, în baza criteriilor stabilite de art. 451 alin. (2) C.proc.civ.; pe lângă caracterul
complex al litigiului, al valorii obiectului său şi nivelul instanţei, Înalta Curte subliniază că
circumstanţele cauzei, determinate de natura şi conţinutul dezbaterilor, caracterizează nivelul
moderat al onorariului de avocat solicitat în cauză.

DREPT PROCESUAL PENAL

1. Plângere împotriva ordonanţei de clasare. Chestiuni prealabile. Tipicitate

C. proc. pen., art. 52 alin. (3), art. 340

Decizia nr. 102 din 17 februarie 2021 a Curții Constituționale a României

Hotărârea judecătorească a instanței de contencios administrativ şi fiscal prin care s-a

confirmat legalitatea desfășurării procedurii de achiziție ce face obiectul plângerii penale, se

168
constituie într-o chestiune prealabilă, în accepțiunea dispozițiilor art. 52 alin. (3) din Codul de
procedură penală, de care depinde caracterul penal al faptelor, ducând la concluzia că aspectele
cu care a fost sesizat procurorul prin plângere nu întrunesc condițiile de tipicitate ale
infracțiunilor reclamate. În acest sens, prin decizia nr. 102 din 17 februarie 2021, Curtea
Constituțională a reținut că nu există niciun argument obiectiv şi rezonabil care să justifice
reexaminarea de către instanța penală a unor aspecte ale cauzei ce constituie chestiuni prealabile
și care au fost soluționate, printr-o hotărâre definitivă, de către o instanță competentă să judece
într-o altă materie, chiar dacă aceste chestiuni privesc existența infracțiunii.

I.C.C.J, Secția penală, încheierea nr. 27 din 27 ianuarie 2022 a judecătorului de cameră preliminară

Prin ordonanța de clasare nr. x/P/2021 din data de 11 august 2021 a Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casație şi Justiție – Direcția Națională Anticorupție - Secția de Combatere a
Corupției s-au dispus următoarele:
În temeiul art. 315 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală raportat la art. 16 alin. (1)
lit. a) din Codul de procedură penală, clasare cauzei cu privire la săvârșirea infracțiunilor de abuz
în serviciu, dacă funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit,
prevăzut de art. 297 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000, folosirea,
în orice mod, direct sau indirect, de informații ce nu sunt destinate publicității ori permiterea
accesului unor persoane neautorizate la aceste informații, în scopul obținerii pentru sine sau pentru
altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite, prevăzut de art. 12 alin. (1) lit. b din Legea
78/2000, luare de mită, prevăzut de art. 289 din Codul penal, dare de mită, prevăzut de art. 290 din
Codul penal, trafic de influență, prevăzut de art. 291 din Codul penal, cumpărare de influență
prevăzut de art. 292 din Codul penal și folosirea sau prezentarea de documente ori declaraţii false,
inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept sau reţinerea pe nedrept
de fonduri ori active din bugetul Uniunii Europene sau bugetele administrate de aceasta ori în
numele ei, prevăzut de art. 181 din Legea 78/2000.
Prin ordonanța nr. 143/II-2/2021 din data de 04/10/2021 a procurorului şef adjunct al Secţiei
de combatere a corupţiei din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie a fost respinsă, ca
neîntemeiată, plângerea formulată de petenta S.C. A S.R.L. împotriva ordonanței de clasare emise
la data de 11.08.2021 în dosarul nr. x/P/2021 al D.N.A. – Secția de combatere a corupției.
Împotriva ordonanței de clasare nr. x/P/2021 din data de 11 august 2021 a Parchetului de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcția Națională Anticorupție - Secția de Combatere a
Corupției a formulat plângere petenta SC A SRL.
Judecătorul de Cameră Preliminară, analizând plângerea formulată de petentă prin prisma
motivelor invocate, constată că aceasta este nefondată.
Plângerea, astfel cum este reglementată prin art. 341 din Codul de procedură penală, de
natură a da eficienţă dispoziţiilor art. 21 din Constituţia României şi art. 13 din Convenţia pentru
apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, învesteşte instanţa, sub un prim
aspect, cu examinarea legalităţii şi temeiniciei ordonanţei.
Sesizat cu plângerea menţionată, judecătorul de cameră preliminară nu este învestit cu
atribuţii de urmărire penală, aşa încât, controlul judecătoresc priveşte exclusiv efectuarea urmăririi
penale, cu respectarea dispoziţiilor legii procesuale.
Pentru a se iniţia cercetări faţă de o persoană pentru săvârşirea unei infracţiuni este necesar
ca din datele existente să rezulte elemente concrete de fapt care să conducă la concluzia că în cauză
s-a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, indiciile fiind cele care declanşează procesul penal.
Judecătorul de cameră preliminară de la Înalta Curte constată că prin decizia nr. 102/2021
din 17 februarie 2021, Curte Constituțională a constatat că sintagma ,,cu excepţia împrejurărilor
care privesc existenţa infracţiunii” din cuprinsul art. 52 alin. (3) din Codul de procedură penală
este neconstituţională, ceea ce înseamnă că din momentul publicării deciziei CCR orice dezlegare

169
dată asupra unor elemente de fapt sau de drept de către o instanță indiferent că este penală sau
civilă capătă valoare de autoritate de lucru judecat.
În considerentele deciziei mai sus menționate s-a menționat că art. 52 alin. (3) din Codul de
procedură penală creează o legătură între deciziile pronunțate de instanțele civile (în sens larg) și
cele pronunțate de instanțele penale, atunci când cele dintâi prezintă relevanță pentru soluționarea
cauzelor penale.
,,(...)În acest sens, având în vedere exigențele ce rezultă din soluțiile de principiu pronunțate
de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, exigențe însușite de instanța de contencios
constituțional în jurisprudența sa, Curtea reține că sintagma „cu excepția împrejurărilor care
privesc existența infracțiunii” din cuprinsul dispozițiilor art. 52 alin.(3) din Codul de procedură
penală dă posibilitatea instanței penale să reia judecata asupra unor aspecte ale cauzei penale
soluționate, în mod definitiv, de către alte instanțe și, astfel, să se transforme într-o instanță de
revizuire a hotărârilor definitive ale altor instanțe referitoare la aspecte care privesc existența
infracțiunii. Pe această cale, instanța penală poate pronunța soluții opuse celor rămase definitive,
cu afectarea gravă a principiului autorității de lucru judecat, care constituie o garanție a dreptului
la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat la art.6 din Convenție.
Curtea constată că, întrucât încălcarea principiului autorității de lucru judecat derivă din
nerespectarea unor hotărâri judecătorești definitive, aceasta contravine și prevederilor art. 21
alin.(3) din Constituție, autoritatea de lucru judecat fiind un element intrinsec al dreptului la un
proces echitabil.
Totodată, conform jurisprudenței Curții Constituționale mai sus invocată, nerespectarea de
către instanțele penale a autorității de lucru judecat a hotărârilor judecătorește ale instanțelor civile
(lato senso) încalcă principiul securității juridice, care constituie un aspect fundamental al statului
de drept, astfel cum acesta este prevăzut la art. 1 alin. (3) din Constituție.”
În prezenta cauză judecătorul de cameră preliminară observă că, în ceea ce priveşte
procedura de achiziție a produselor pistoale calibru 9x19 mm Lotul 1, a statuat deja instanţa civilă.
Astfel, prin decizia nr. 360 din data de 22 februarie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia
A IX-A de Contencios Administrativ și Fiscal a respins, ca nefondată, plângerea formulată de
petenta A SRL împotriva Deciziei CNSC nr. x/C5/939 din 25.06.2020 și s-a constatat că procedura
de achiziție a fost legală.
Criticile prezentate de petentă în susținerea plângerii împotriva Deciziei CNSC nr. x/C5/939
și analizate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia A IX-A de Contencios Administrativ și Fiscal au
privit, printre altele, următoarele:
- organizarea Procedurii în perioada stării de urgenţă, în baza prevederilor art. 8 Anexa 1 din
Decretul 240/2020 este nelegală, având în vedere încălcarea cadrului legal incident faţă de obiectul
procedurii, prin raportare la regimul juridic special aplicabil armelor, ca produse militare;
- nelegalitatea Procedurii de atribuire pentru nerespectarea principiului concurenţei şi a
tratamentului egal şi nediscriminatoriu al ofertanţilor în Procedura de atribuire;
- nelegalitatea Procedurii generată de preţul neobişnuit de scăzut ofertat de B în ceea ce
privește preţul ofertat;
- neconformitatea ofertei B pentru Lotul nr. 1;
- netemeinicia înlăturării ofertei A ca neconformă.
În aceste condiții, se constă că, exact aspectele reţinute ca făcând parte din activitatea pretins
infracţională imputată intimaților din dosar au fost judecate de instanţa specializată în această
materie, potrivit legii.
Cât priveşte elementele autorităţii de lucru judecat, practic, obiectul celor două cauze vizează
aceleași aspecte, respectiv dacă procedura de achiziție a produselor pistoale calibru 9x19 mm Lotul
1 a fost legală și dacă cei implicați în această procedură au respectat legea.
Prin urmare, în considerarea dispozițiilor art. 52 alin. (3) din Codul de procedură penală,
judecătorul de cameră preliminară de la Înalta Curte constată că hotărâre judecătorească mai sus

170
menționată se constituie într-o chestiune prealabilă de care depinde caracterul penal al faptelor şi,
cum cele statutate de instanţa de contencios administrativ confirmă caracterul licit, legal al
procedurii de achiziție pistoale calibru 9x19 mm Lotul 1, concluzia ce se desprinde este că faptele
penale cu care a fost sesizat procurorul prin plângere nu întrunesc condiţiile de tipicitate ale
infracţiunilor reclamate.
Or, Curtea Constituţională a reținut în decizia amintită că nu există niciun argument obiectiv
şi rezonabil care să justifice reexaminarea de către instanţa penală a unor aspecte ale cauzei ce
constituie chestiuni prealabile şi care au fost soluţionate, printr-o hotărâre definitivă, de către o
instanţă competentă să judece într-o altă materie, chiar dacă aceste chestiuni privesc existenţa
infracţiunii.
De altfel, nerespectarea de către instanţele penale a autorităţii de lucru judecat a hotărârilor
judecătoreşte ale instanţelor civile (lato senso) încalcă principiul securităţii juridice, care constituie
un aspect fundamental al statului de drept, astfel cum acesta este prevăzut la art. 1 alin. (3) din
Constituţie.
În consecinţă, nefiind reţinută nicio încălcare a dispoziţiilor legale şi, în urma verificării
actelor şi lucrărilor dosarului, constatându-se că faptele penale cu privire la care s-a solicitat a fi
cercetaţi intimaţii nu există, ordonanţa atacată se învederează a fi temeinică şi legală, neexistând
motive pentru desfiinţarea acesteia şi trimiterea cauzei la procuror pentru a se completa urmărirea
penală, deoarece nu rezultă existenţa acelui minim de date în baza cărora să se poată dispune
începerea urmăririi penale, nefiind indicii privind existenţa în materialitatea ei a infracţiunilor de
abuz în serviciu, folosirea, în orice mod, direct sau indirect, de informații ce nu sunt destinate
publicității ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informații, în scopul
obținerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite, luare de mită, dare
de mită, cumpărare de influență, folosirea sau prezentarea de documente ori declaraţii false,
inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept sau reţinerea pe nedrept
de fonduri ori active din bugetul Uniunii Europene sau bugetele administrate de aceasta ori în
numele ei, astfel cum în mod corect s-a apreciat şi în considerentele ordonanţei de clasare.
Pentru considerentele expuse, în baza art. 341 alin. (6) lit. a) din Codul de procedură penală,
judecătorul de cameră preliminară va respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petenta SC
A SRL împotriva ordonanței de clasare nr. x/P/2021 din data de 11 august 2021 a Parchetului de
pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcția Națională Anticorupție - Secția de Combatere
a Corupției.

2. Extrădare pasivă. Condiții. Motiv facultativ de respingere a cererii de extrădare

Legea nr. 302/2004, art. 52 alin. (7), art. 22 alin. (2)

Din interpretarea textului de lege prevăzut de art. 22 alin. (2) din Legea 302/2004
republicată, rezultă că acest impediment facultativ la extrădare intervine ori de câte ori, ca efect
al predării, situaţia persoanei extrădabile riscă să fie substanțial afectată în mod negativ,
indiferent de factorii care generează un atare risc; dispoziția legală analizată indică, doar cu titlu
exemplificativ, vârsta sau starea de sănătate a persoanei, fără a limita, însă, impedimentele la
extrădare la aceste ultime două elemente. În acest context, odată relevat caracterul sistemic al
condițiilor inumane sau degradante de detenție preventivă, la fel ca și cel al încălcării drepturilor
fundamentale ale omului în statul solicitant, efectele acestei constatări se răsfrâng inevitabil și
asupra cazurilor individuale de privare de libertate, în așteptarea procesului.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 275 din 3 mai 2022

171
 Prin sentința penală nr. 41 din data de 15 aprilie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Iaşi -
Secția penală şi pentru cauze cu minori s-au hotărât următoarele:
În baza art. 52 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 302/2004, republicată, s-a constatat că sunt
întrunite condiţiile extrădării numitului A.
În temeiul art. 52 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, republicată, s-a admis cererea de
extrădare nr. x din 28.03.2022 formulată de Procuratura Generală a Republicii Belarus.
S-a dispus extrădarea şi predarea către autorităţile din Republica Belarus, cu respectarea
regulii specialităţii, a numitului A, persoană cu cetăţenie israeliană dată în urmărire internaţională
de autorităţile judiciare din Belarus din data de 7 aprilie 2016, în baza mesajului cu nr. de referinţă
2016/2194 (notiţă roşie nr. X/4-2016), emis în baza mandatului de arestare (fără număr), la data
de 06.05.2015, de Parchetul din districtul Zavodskoi, oraş Minsk, în vederea cercetării penale sub
aspectul comiterii infracţiunii de ,,fraudă la scară largă”, prevăzută de art. 209 din Codul penal al
Republicii Belarus.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi, la data de 8 martie 2022, sub nr.
167/45/2022, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi a solicitat arestarea provizorie a numitului
A, persoană cu cetăţenie israeliană dată în urmărire internaţională de autorităţile judiciare din
Belarus din data de 7 aprilie 2016, în baza mesajului cu nr. de referinţă 2016/2194 (notiţă roşie nr.
X/4-2016), emis în baza mandatului de arestare (fără număr) din data de 6 mai 2015 a Parchetului
din districtul Zavodskoi, oraş Minsk, în vederea extrădării acestuia în Republica Belarus.
În cuprinsul mesajului de urmărire internaţională s-a arătat că numitul A este căutat de
autorităţile judiciare din Belarus în vederea cercetării penale sub aspectul comiterii infracţiunii de
„fraudă la scară largă” prevăzută de art. 209 din Codul penal din Belarus, pentru care pedeapsa
maximă prevăzută de lege este de 10 ani închisoare, pe numele acestuia fiind emis un mandat de
arestare (fără număr), la data de 6 mai 2015, de Parchetul din districtul Zavodskoi, oraş Minsk.
Sub aspectul situaţiei de fapt s-a arătat că, în perioada 30 septembrie 2014 - 20 decembrie
2014, prin înşelăciune şi încălcarea încrederii oamenilor, sub pretextul organizării spectacolului
„Moto-freestyle” în oraşul Minsk, A a vândut bilete în valoare de aproximativ 52.000 USD, apoi
a fugit.
Parchetul a mai comunicat că, la data de 6 martie 2022, ora 21.45, A a fost depistat la
Punctul de Trecere a Frontierei Albita, jud. Vaslui, pe sensul de intrare în România. La
identificarea de către procuror, acesta a declarat că se opune extrădării, că nu a comis fapta care i
se impută şi că va formula cerere pentru acordarea dreptului de azil în România.
Prin ordonanţa nr. x/2022 emisă la data de 7 martie 2022, ora 13.10, s-a dispus reţinerea
numitului A pentru 24 de ore, în scopul prezentării acestuia în faţa instanţei cu propunere de
arestare provizorie, în regim de urgenţă, în vederea extrădării.
Astfel învestită, prin încheierea din 8 martie 2022, Curtea de Apel Iaşi a dispus arestarea
provizorie, în procedura de urgenţă prevăzută de art. 44 alin. (1) din Legea nr. 302/2004,
republicată, faţă de persoana urmărită, măsura fiind ulterior menţinută prin încheierea din 1 aprilie
2022.
Ulterior termenului din 1 aprilie 2022, Ministerul Justiţiei a comunicat cererea de extrădare
formulată de autorităţile din Belarus, comunicând că, în urma efectuării controlului de regularitate
conform art. 38 din Legea nr. 302/2004, republicată, s-au constatat următoarele: din actele
înaintate rezultă că persoana a cărei extrădare se solicită este cetăţean moldovean şi israelian; între
România şi Republica Belarus nu există un tratat în materia extrădării, cooperarea urmând a se
desfăşura în temeiul curtoaziei internaţionale, cu asigurarea reciprocităţii; la cererea de extrădare
au fost ataşate documentele prevăzute de art. 36 din Legea nr. 302/2004, republicată, în limba
română.
Cererii de extrădare i-au fost ataşate următoarele documente: dispoziţiile legale aplicabile
în statul solicitant, ordonanţa de punere sub învinuire emisă de anchetatorul principal al

172
Departamentului Zavodskoy la data de 5 decembrie 2019; ordonanţa de dare în urmărire;
ordonanţa de înlocuire a măsurii interzicerii părăsirii ţării cu măsura arestării preventive din data
de 29 aprilie 2015; elemente de identificare a persoanei extrădabile.
Procuratura Generală a Republicii Belarus a comunicat că: pentru acuzaţia adusă numitului
A nu este prevăzută pedeapsa capitală; urmărirea penală se va efectua în conformitate cu
standardele dreptului internaţional; cererea de extrădare nu are drept scop urmărirea din motive
politice, în legătură cu apartenenţa rasială, religia practicată, apartenenţa naţională sau opiniile
politice ale persoanei extrădate.
A mai comunicat că, în cazul extrădării numitului A, garantează că acestuia i se vor oferi
toate posibilităţile de a se apăra, urmând a beneficia inclusiv de asistenţa avocaţilor. Persoana
extrădabilă nu va fi supusă torturii, tratamentului sau unei pedepse neomenoase sau care înjoseşte
demnitatea umană.
Autorităţile din Belarus au inclus, în cuprinsul cererii de extrădare, garanţia că, în cazul
extrădării numitului A, acesta nu va fi reextrădat către un stat terţ fără acordul autorităţilor
competente din România şi nu va fi tras la răspundere penală pentru o infracţiune săvârşită înainte
de extrădare, pentru care nu a fost solicitată extrădarea acestuia.
Au mai precizat că termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru fapta imputată
persoanei extrădabile nu a expirat.
Evaluând actele dosarului prin prisma dispoziţiilor legale incidente, Curtea de Apel Iaşi a
constatat că sunt întrunite condiţiile pentru a se dispune extrădarea şi predarea către autorităţile
Republicii Belarus a numitului A.
În acest sens a reţinut că din documentele anexate rezultă că urmărirea numitului A a
început la data de 24 martie 2015, în aceeaşi zi luându-se decizia aplicării unei măsuri preventive
faţă de acesta, sub forma angajamentului de a nu părăsi ţara şi de a avea un comportament adecvat,
măsură schimbată, la data de 29 aprilie 2015, cu măsura arestării preventive.
A mai reţinut că A, care din 7 aprilie 2016 se află în urmărire internaţională în vederea
extrădării, în baza mesajului cu nr. de referinţă 2016/2194 (notiţă roşie nr. X/4-2016), la data de 6
martie 2022, ora 21.45, a fost depistat la Punctul de Trecere a Frontierei Albita, jud. Vaslui, pe
sensul de intrare în România.
După identificarea şi reţinerea persoanei urmărite A prin ordonanţa nr. x/2022 din 7 martie
2022 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, emisă în dosarul nr. x/II/5/2022, la data de 8
martie 2022, instanţa a fost sesizată cu luarea măsurii arestării provizorii, în caz de urgenţă,
prevăzut de art. 44 din Legea nr. 302/2004, republicată, şi continuarea procedurii de extrădare.
În acest context factual, analizând condiţiile de acordare a extrădării şi motivele de
opoziţie la extrădare formulate de A, Curtea a constatat că acesta nu are calitatea de persoană
exceptată de la extrădare, conform art. 19 din Legea nr. 302/2004, republicată, întrucât nu are
cetăţenie română, nu are domiciliul şi nici reşedinţa pe teritoriul României, nu i s-a acordat dreptul
de azil în România (conform propriilor susţineri) şi nu beneficiază de statutul de refugiat pe
teritoriul statului român.
Deopotrivă, Curtea a constatat că în cauză nu este incident niciun motiv de refuz al
extrădării, nici dintre cele obligatorii prevăzute de art. 21 din Legea nr. 302/2004, republicată, sau
facultative, prevăzute de art. 22 din acelaşi act normativ, şi nici cele prevăzut de art. 33 şi art. 34
din aceeaşi lege, privind prescripţia sau amnistia.
În acest sens, a reţinut că persoana extrădabilă este căutată în vederea cercetării pentru
comiterea infracţiunii de „fraudă la scară largă” prevăzută de art. 209 din Codul penal din Belarus,
iar în cererea de extrădare şi documentele care o însoţesc sunt descrise detaliat toate circumstanţele
factuale în care se presupune că a fost săvârşită infracţiunea de care persoana extrădabilă este
acuzată.
A mai reţinut că autorităţile Republicii Belarus au oferit suficiente garanţii că cererea de
extrădare nu are drept scop urmărirea din motive politice, în legătură cu apartenenţa rasială, religia

173
practicată, apartenenţa naţională sau opiniile politice ale persoanei extrădabile, context în care a
constatat neîntemeiate susţinerile contrare ale părţii.
Totodată, a reţinut că problema respectării dreptului la un proces echitabil ar putea fi
analizată în contextul în care persoana extrădabilă ar fi fost deja condamnată definitiv de
autorităţile judiciare din Belarus. Or, extrădarea s-a solicitat pentru ca persoana urmărită să poată
participa la procedurile desfăşurate împotriva sa şi, ca atare, pentru a beneficia de respectarea
tuturor garanţiilor oferite în cadrul viitorului proces. A a fost acuzat fără să fi fost pronunţată vreo
sentinţă împotriva sa, astfel că este în interesul său să se prezinte în faţa autorităţilor din Belarus
pentru a dovedi netemeinicia acuzaţiei, invocată constant în faţa instanţei.
Sub acest ultim aspect, instanţa de fond a notat că nerecunoaşterea săvârşirii infracţiunilor
care constituie obiectul cererii de extrădare nu este un motiv de refuz al extrădării, ci o chestiune
care vizează fondul cauzei şi asupra căreia nu se poate pronunţa instanţa învestită cu cererea de
extrădare. De altfel, conform art. 49 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, republicată, opoziţia la
extrădare nu poate fi întemeiată decât pe faptul că persoana arestată nu este persoana urmărită sau
că nu sunt întrunite condiţiile pentru extrădare. Or, în cauză, numitul A nu a formulat obiecţiuni la
identitate, iar opoziţia sa la extrădare, bazată pe motivele anterior menţionate, nu poate fi primită.
Instanţa a reţinut îndeplinită în cauză şi condiţia referitoare la dubla incriminare, prevăzută
de art. 24 din Legea nr. 302/2004, republicată, sens în care a constatat că infracţiunea de care este
acuzată persoana extrădabilă are corespondent în legea penală română în infracţiunea de
„înşelăciune” prevăzut de art. 244 alin. (1) Codul penal, care este pedepsită cu închisoarea de la 6
luni la 3 ani.
Deopotrivă, notând că pedeapsa maximă prevăzută de legislaţia Republicii Belarus pentru
fapta pentru care este urmărită persoana extrădabilă este de 10 ani închisoare, a constatat
îndeplinită condiţia referitoare la gravitatea pedepsei, prevăzută de art. 26 din Legea nr. 302/2004,
republicată.
Totodată, notând că între România şi Republica Belarus extrădarea operează în baza
normelor de curtoazie internaţională şi raportându-se la garanţiile transmise de statul solicitant,
instanţa a constatat că nu există niciun motiv rezonabil să se creadă că viaţa sau libertatea persoanei
extrădabile ar fi pusă în pericol în acesta, că va fi supusă torturii, tratamentelor inumane sau
degradante sau că va fi judecată de o instanţă care nu asigură garanţiile fundamentale de procedură
şi de protecţie a drepturilor la apărare.
Sub acelaşi aspect, a notat că, deşi Republica Belarus aplică în continuare pedeapsa cu
moartea, autorităţile acestui stat au comunicat că pentru acuzaţia adusă numitului A nu este
prevăzută pedeapsa capitală.
A mai notat că înscrisurile ataşate la dosar analizează aspecte generale referitoare la
monitorizarea situaţiilor de pretinse represiuni şi abuz ale drepturilor omului în materia şi în
privinţa persoanelor implicate în mişcarea pro-democraţie, mass-media independentă şi
reprezentanţi ai societăţii civile şi opozanţi politici, ceea ce nu este cazul în speţă, persoana
extrădabilă neaflându-se într-o împrejurare similară. Existenţa, la nivelul Uniunii Europene, a unei
preocupări cu privire la situaţia respectării drepturilor omului în materia şi în circumstanţele
factuale analizate în materialele precitate, respectiv al pretinselor represiuni împotriva
protestatarilor şi a opoziţiei politice din statul solicitant, nu poate conduce la extinderea unei
aprecieri asupra refuzului extrădării în Republica Belarus a persoanelor acuzate de infracţiuni de
drept comun, fără nicio legătură cu aspectele politice care au fost analizate, şi care se sustrag
procedurilor iniţiate în statul de comitere a pretinselor fapte calificate ca infracţiuni, în vederea
evitării răspunderii penale.
În fine, a notat că nu poate constitui un motiv de refuz al acordării extrădării şi ori de
amânare a predării nici împrejurarea invocată atât de apărare, cât şi de reprezentantul Ministerului
Public, referitoare la o pretinsă implicare a Republicii Belarus în confictul militar ruso-ucrainean,
neexistând la acest moment niciun element probator care să conducă la concluzia că statul în care

174
urmează a se dispune extrădarea ar reprezenta în prezent un teatru de război care ar putea pune în
pericol viaţa sau integritatea fizică a persoanei extrădabile. În plus, deşi Uniunea Europeană,
începând din anul 2021, a impus mai multe sancţiuni Republicii Belarus, în niciuna dintre acestea
nu este inclusă suspendarea cooperării judiciare. Mai mult, Convenţia Europeană a Drepturlior
Omului a devenit aplicabilă în Republica Belarus din anul 2013, perspectivă din care statul
solicitant poate aborda problema respectării garanţiilor funadamentale convenţionale în materia
drepturilor omului.
În concluzie, reţinând că nu există niciun impediment la extrădare, nu sunt incidente motive
obligatorii sau facultative de refuz al extrădării, iar necesitatea prezentării persoanei urmărite în
faţa autorităţilor judiciare din Republica Belarus este impusă de procedurile judiciare de urmărire
penală împotriva sa pentru infracţiuni comise pe teritoriul acestui stat, în baza art. 52 alin. (1) lit.
c) din Legea nr. 302/2004, Curtea a constatat întrunite condiţiile extrădării numitului A.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a formulat contestaţie persoana extrădabilă A,
solicitând, în esenţă, admiterea contestaţiei, desfiinţarea hotărârii atacate, iar în rejudecare, în
principal, respingerea cererii de extrădare formulată de autorităţile din Belarus, iar în subsidiar,
amânarea predării contestatorului persoană extrădabilă, pentru argumentele detaliat prezentate în
concluziile redate în practicaua prezentei decizii.
Analizând contestaţia formulată de persoana extrădabilă A prin prisma criticilor invocate
şi a dispoziţiilor legale relevante în materia de referinţă, Înalta Curte o apreciază ca fiind întemeiată
pentru următoarele considerente:
Obiectul procedurii de față îl constituie cererea nr. x, formulată la data de 28 martie 2022,
prin care Procuratura Generală a Republicii Belarus a solicitat autorităţilor judiciare române
extrădarea şi predarea persoanei extrădabile A, în vederea urmăririi sale penale, pe teritoriul
statului solicitant, pentru comiterea infracţiunii de sustragerea de bunuri prin înşelăciune
(escrocherie), săvârşită în proporţii deosebit de mari, prevăzută de art. 209 alin. (4) din Codul penal
al Republicii Belarus.
În cuprinsul adresei nr. x/15-/1055 din 11 martie 2022 a Departamentului (oraşului Minsk)
districtului Zavodskoy din cadrul Comitetului de Investigaţii al Republicii Belarus, a ordonanţei
de punere sub învinuire din data de 5 decembrie 2019, a ordonanţei de anunţare a căutării
inculpatului şi a ordonanţei de modificare a măsurii preventive a angajamentului de a nu părăsi
ţara şi de a avea un comportament adecvat cu arestul din 29 aprilie 2015, toate emise de aceeaşi
instituţie şi ataşate cererii de extrădare, se arată că, în fapt, în sarcina persoanei extrădabile A s-a
reținut că, „în perioada 30 septembrie 2014 - 20 decembrie 2014, aflându-se în diferite districte
ale Republicii Belarus, precum şi pe teritoriul Federaţiei Ruse, prin înşelăciune, sub pretextul de a
susţine un show „Moto-freestyle”în incinta unui complex cultural, sportiv şi de divertisment
multifuncţional „Chizhovka-Arena”, în oraşul Minsk, prin vânzarea biletelor la spectacol prin
sistemul computerizat de vânzare a biletelor al societăţii cu răspundere limitată „Ticketpro”,
neintenţionând în prealabil să-şi îndeplinescă obligaţiile asumate de organizare şi desfăşurare a
spectacolului, a intrat în posesia banilor cetăţenilor pentru suma totală de 56.230 ruble belaruse,
ce corespunde a 3749 de unităţi de bază şi alcătuieşte o proporţie deosebit de mare”.
În acest context factual, procedând, prioritar, la stabilirea cadrului normativ care
guvernează prezenta cauză, Înalta Curte constată, similar primei instanțe, că între România şi
Republica Belarus nu este încheiată o convenţie bilaterală privind extrădarea, iar cel din urmă stat
nu este parte la Convenţia europeană de extrădare încheiată la Paris, la 13.12.1957. Ca urmare,
între România şi Republica Belarus extrădarea operează în baza normelor de curtoazie
internaţională, cu asigurarea reciprocităţii, context în care, potrivit art. 5 alin. (2) din Legea nr.
302/2004, republicată, dreptul comun în materie pentru autorităţile judiciare române este actul
normativ anterior menţionat.

175
 În consecinţă, extrădarea numitului A (cetăţean israelian) din România, la solicitarea
autorităţilor judiciare din Republica Belarus, este condiţionată de îndeplinirea cerințelor prevăzute
de dispoziţiile art. 18 - 60 cuprinse în Capitolul I al Titlului II al Legii nr. 302/2004, republicată.
În acest context normativ, evaluând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate în
contestaţie, Înalta Curte notează următoarele:
Cererea de extrădare formulată de autorităţile judiciare din Republica Belarus îndeplineşte
condiţiile de formă prevăzute de art. 36 din Legea nr. 302/2004, republicată, aceasta fiind
formulată în scris, de autoritatea competentă a statului solicitant, şi însoţită de copii ale ordonanţei
de punere sub învinuire a persoanei extrădabile din data de 5 decembrie 2019, ordonanţei de
anunţare a căutării inculpatului şi a ordonanţei de modificare a măsurii preventive a
angajamentului de a nu părăsi ţara şi de a avea un comportament adecvat cu arestul din 29 aprilie
2015. În cuprinsul acestor documente se realizează o expunere suficient de clară a faptelor pentru
care se solicită extrădarea contestatorului, atât sub aspectul conţinutului lor obiectiv concret, al
datei şi locului săvârşirii lor, cât şi sub aspectul calificării juridice a faptelor şi al dispoziţiilor
legale aplicabile în statul solicitant.
În al doilea rând, similar primei instanțe, constată îndeplinite condiţiile privind persoana
extrădabilă, reţinând incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 302/2004, republicată,
în raport cu statutul de cetăţean străin (israelian) aflat pe teritoriul României al contestatorului (la
data de 6 martie 2022, ora 21.45, A a fost depistat la Punctul de Trecere a Frontierei Albita, jud.
Vaslui, pe sensul de intrare în România). Nefiindu-i acordat dreptul de azil în România (din
informațiile existente rezultând că solicitarea contestatorului a fost respinsă, soluție nedefinitivă)
şi neavând nici statut de refugiat pe teritoriul acestui stat, contestatorul nu intră în categoria
persoanelor exceptate de la extrădare conform art. 19 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 302/2004,
republicată, astfel cum a susţinut apărarea.
Deopotrivă, constată îndeplinite și exigenţele privind fapta care dă loc la extrădare, reţinând
că aceasta nu face parte din categoria celor care ar justifica refuzul extrădării, prevăzute de art. 21
alin. (1) lit. e) şi f) şi art. 30 din Legea nr. 302/2004, republicată, sau din categoria celor pentru
care încuviinţarea extrădării ar fi condiționată de îndeplinirea altor condiţii, cum ar fi cele
prevăzute de art. 25 şi 27 din acelaşi act normativ.
În fine, Înalta Curte constată îndeplinite şi condiţiile dublei incriminări, respectiv a
gravităţii faptei, prevăzute de art. 24 şi art. 26 din Legea nr. 302/2004, republicată, reţinând că
fapta, astfel cum este descrisă în actele procesuale comunicate de autorităţile Republicii Belarus,
are corespondent în infracţiunea de înşelăciune, prevăzută de art. 244 alin. (1) din Codul penal
român şi că aceasta este sancţionată cu pedeapsa închisorii mai mare de un an atât în statul
solicitant, cât şi în cel solicitat. În acelaşi context, se constată că în cauză nu s-a împlinit termenul
de prescripţie a răspunderii penale pentru fapta descrisă, nici potrivit dispoziţiilor procesual penale
ale statului belarus, dar nici în virtutea art. 154 din Codul penal român.
Constată însă, contrar primei instanţe, că în cauză este incident motivul facultativ de refuz
al extrădării prevăzut de art. art. 22 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, potrivit căruia
„extrădarea unei persoane poate fi refuzată sau amânată, dacă predarea acesteia este susceptibilă
să aibă consecinţe de o gravitate deosebită pentru ea, în special din cauza vârstei sau a stării sale
de sănătate”.
Din interpretarea textului de lege rezultă că acest impediment facultativ la extrădare
intervine ori de câte ori, ca efect al predării, situaţia persoanei extrădabile riscă să fie substanțial
afectată în mod negativ, indiferent de factorii care generează un atare risc; dispoziția legală
analizată indică, doar cu titlu exemplificativ, vârsta sau starea de sănătate a persoanei, fără a limita,
însă, impedimentele la extrădare la aceste ultime două elemente.
Ca urmare, identificarea tuturor împrejurărilor și a factorilor de risc relevanți sub aspectul
incidenței motivului facultativ de refuz al extrădării analizat reprezintă atributul instanței învestite
cu soluționarea cererii de extrădare, căreia îi revine sarcina de a examina toate informațiile

176
pertinente, referitoare atât la situația particulară a persoanei extrădabile, cât și la cea obiectiv
existentă în statul solicitant. Acestei ultime categorii de informații i se pot circumscrie şi date care
atestă existența unui risc semnificativ – fundamentat pe evaluările repetate ale organismelor
competente – de încălcare a drepturilor fundamentale ale omului în statul solicitant și/ori de
supunere a persoanei extrădabile unor tratamente inumane sau degradante în acest ultim stat.
Faptul că ipoteza prevăzută de art. 19 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 302/2004, republicată,
nu este incidentă în speță nu scutește autoritatea judiciară română de obligația unei atare examinări.
În calitate de parte contractantă la Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a
Libertăților Fundamentale (ratificată prin Legea nr. 30/1994), România trebuie să se conformeze
obligației consacrate de art. 1 din acest instrument juridic, respectiv, aceea de a recunoaște oricărei
persoane aflate sub jurisdicția sa drepturile și libertățile definite în Titlul I al Convenției.
Or, așa cum s-a statuat în mod constant în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor
Omului, extrădarea unui cetățean străin de către un stat parte la Convenție poate ridica probleme
din perspectiva articolului 3, atunci când există motive substanțiale de a crede că extrădarea ar
expune respectiva persoană unui risc real de a fi supusă unor tratamente contrare art. 3 din
Convenție în statul solicitant (mutatis mutandis, cauza Ahmed contra Austriei, nr. 25964/94,
hotărârea din 17 decembrie 1996).
Sfera tratamentelor prevăzute de articolul 3 include condițiile inumane sau precare de
detenție care ating un anumit nivel de gravitate, Convenția interzicând în temeni absoluți tortura
sau tratamentele inumane ori degradante. Manifestările care umilesc și înjosesc o persoană,
demonstrând lipsă de respect față de demnitatea ființei umane sau care dau naștere unor sentimente
de frică, angoasă sau de inferioritate de natură a înfrânge rezistența sa morală sau fizică pot fi
caracterizate ca degradante, Curtea Europeană subsumând, exemplificativ, acestei categorii
cazurile de supraaglomerare a locurilor de detenție (inclusiv preventivă), accesul inexistent sau
limitat la lumină naturală, surse de ventilație sau de încălzire, obiecte de igienă (mutatis mutandis,
cauza Ananyev și alții contra Rusiei, nr. 42525/07 și 60800/08, hotărârea din 10 ianuarie 2012).
În contextul acestor considerente teoretice, Înalta Curte constată că, în cazul particular al
contestatorului, aceste elemente au făcut deja, anterior, obiectul unei statuări judiciare definitive
din partea unei instanțe străine, respectiv, Curtea de Apel Budapesta care, prin hotărârea din 3
iunie 2020, a respins o cerere similară a autorităţilor judiciare din Belarus, de extrădare a numitului
A în vederea urmăririi sale pentru faptele descrise și în cererea adresată în speță autorităților
române.
În argumentarea acestei soluţii, luând act de constatările făcute de Comisia Împotriva
Torturii în cuprinsul Raportului din anul 2020 al Consiliului pentru Drepturile Omului al
Organizaţiei Naţiunilor Unite, cu privire la condiţiile deplorabile şi practica torturii şi a relelor
tratamente în unităţile de detenţie din Belarus şi la lipsa garanţiilor fundamentale ale persoanelor
deţinute în acest stat, instanţa ungară a constatat că, în baza documentelor transmise, statul
solicitant nu a furnizat informaţii specifice cu privire la modul în care ar fi asigurate drepturile la
un proces echitabil în cazul extrădării numitului A şi condiţiile de care ar beneficia acesta în cazul
plasării în detenţie.
Instanţa ungară solicitată a concluzionat că: „în cadrul procedurii, în baza informaţiilor
suplimentare solicitate şi primite, autoritatea judiciară din Belarus nu a exclus cu o certitudine
neechivocă posibilitatea ca persoana extrădată să fie supusă torturii sau tratamentelor inumane sau
degradante în statul solicitant. Din acest motiv, şi în baza informaţiilor disponibile, poate exista
riscul real ca acuzatului să nu i se garanteze aplicarea cerinţelor art. 3 din Convenţia internaţională
împotriva torturii şi a altor tratamente sau pedepse crude, inumane sau degradante, aprobată la a
XXXIX - a Şedinţă a Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite (promulgată în Ungaria
prin Decretul-lege nr. 3 din 1988), în continuare, aplicarea cerinţelor articolului 3 din Convenţia
semnată în data de 4 noiembrie 1950 la Roma privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale - şi cele opt protocoale adiţionale la aceasta – (promulgată în Ungaria prin Legea nr.

177
XXXI din 1993). Instanţa s-a bazat pe informaţii obiective, de încredere, exacte şi suficient de
actuale cu privire la condiţiile de detenţie din statul membru emitent, în conformitate cu Protocolul
ONU menţionat mai sus, care demonstrează în mod specific o tulburare sistemică sau generalizată.
Comparând cuprinsul documentului internaţional cu lipsa informaţiilor suplimentare
solicitate, instanţa apreciază că garanţia oferită în cazul A nu este suficientă pentru remedierea
deficienţei sistemice într-un caz individual.”
Or, instanţa română învestită în prezenta procedură cu solicitarea de extrădare a aceleiași
persoane nu poate face abstracţie de constatările cu caracter definitiv ale instanţei ungare anterior
expuse, de vreme ce nu s-au evidențiat elemente noi, din care să rezulte în mod credibil o
modificare semnificativă a situației persoanelor supuse unei privări preventive de libertate pe
teritoriul statului solicitant.
În acest sens, Înalta Curte observă că circumstanțele care au justificat refuzul extrădării din
Ungaria sunt confirmate și de datele aflate la dosarul autorității române, din care se desprind
concluzii similare ale forurilor internaţionale care monitorizează situaţia din Belarus, atât anterior
anului 2020, cât şi ulterior.
Sub acest aspect, reţine, pe de o parte, concluziile Raportului privind condiţiile de detenţie
în Republica Belarus întocmit de Federaţia Internaţională pentru Drepturile Omului (FIDH) în
iunie 2008, potrivit cărora „condiţiile închisorii din Belarus sunt extrem de nesatisfăcătoare şi
echivalează cu un tratament inuman interzis de Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi
politice, Convenţia ONU împotriva torturii şi a altor tratamente sau pedepse crude, inumane şi
degradante şi alte tratate internaţionale ratificate de Republica Belarus:
- deţinuţii nu au acces la documentele legale de bază care le definesc drepturile şi
obligaţiile;
- deţinuţii sunt practic lipsiţi de protecţie legală;
- condiţiile sunt deosebit de grele pentru deţinuţii administrativi: fără paturi, duşuri, plimbări,
supraaglomerare a celulelor, salubritate proastă, calitate proastă a alimentelor şi a apei, interzicerea
coletelor etc;
- condiţiile de detenţie ale Ministerului de Interne sunt şi ele precare: supraaglomerare,
umiditate ridicată, temperaturi scăzute iarna şi temperaturi ridicate vara, calitate scăzută a
alimentelor, tuberculoză răspândită;
- deţinuţii plasaţi în secţii de izolare punitivă sunt ţinuţi fără comunicare, la temperaturi
scăzute şi fără posibilitatea de a se deplasa; calitatea alimentelor este scăzută, iar cantităţile sunt
insuficiente, ceea ce duce la boli grave;
- condiţiile de transport ale deţinuţilor sunt extrem de nesatisfăcătoare, deoarece aceştia pot
fi lipsiţi de hrană sau apă pentru zile;
- condamnaţii capitali sunt ţinuţi în deplină izolare de lume şi nu sunt conştienţi de soarta
lor;
- arestările în masă în perioade de tensiune politică duc la condiţii de detenţie total
inacceptabile”.
În ceea ce priveşte condiţiile de arestare preventivă, s-a concluzionat că acestea sunt
aceleaşi cu cele de detenţie: ”cel mai frecvent, respondenţii s-au plâns de celule supraaglomerate,
anti-igienizare pe scară largă, calitate scăzută a alimentelor şi îngrijiri medicale nesatisfăcătoare”;
„posibil, astfel de condiţii în instituţiile de prejudiciu sunt rezultatul lipsei de finanţare şi lipsei
oricărui control asupra unităţilor penitenciare”.
Raportat la aceste constatări, Federaţia Internaţională pentru Drepturile Omului (FIDH) a
recomandat statelor terţe să refuze extrădarea suspecţilor în Belarus deoarece condiţiile de
detenţie sunt inumane şi fac imposibilă apărarea juridică adecvată în cadrul procedurilor penale.
Pe de altă parte, deficienţele anterior descrise au persistat și ulterior anului 2020, fiind
constatate de Consiliul Drepturilor Omului al ONU în cadrul raportului din anul 2021, Raportorul
special privind situaţia drepturilor omului în Belarus, care a precizat că „este profund alarmat de

178
 escaladarea fără precedent a încălcărilor drepturilor omului în Belarus la care a asistat în perioada
analizată (anul 2020 şi începutul anului 2021). În timp ce criza politică şi evenimentele sociale au
dovedit încă o dată caracterul ciclic al creşterii încălcărilor drepturilor omului în perioadele
electorale în Belarus, ele au relevat, de asemenea, deficienţele instituţionale adânc înrădăcinate ale
mecanismului de stat, în special al poliţiei şi al sistemului de justiţie, folosit nu pentru a proteja
drepturile omului, ci mai degrabă pentru a le restrânge. O preocupare deosebită o reprezintă faptul
că situaţia continuă să se înrăutăţească într-un climat de frică, impunitate şi lipsă de răspundere
pentru făptuitori”.
În cuprinsul aceluiaşi raport s-a reţinut că: „persoanele aflate în arest preventiv sau care
execută pedepse de arest administrativ au fost ţinute în condiţii inumane, în celule
supraaglomerate, lipsite de ventilaţie, acces la apă sau la toaletă. Combinate cu întârzierile în
accesul la asistenţă medicală, astfel de condiţii sanitare precare au reprezentat o sursă de
îngrijorare suplimentară în contextul pandemiei bolii coronavirus (COVID-19)”.
În acelaşi sens, raportul Înaltului Comisar al Naţiunilor Unite (OHCHR) pentru Drepturile
Omului din 4 martie 2022, care oferă o privire de ansamblu asupra situaţiei drepturilor omului în
Belarus cu privire la alegerile din 9 august 2020, inclusiv aplicarea detenţiilor arbitrare, torturii şi
altor tratamente crude, inumane sau degradante, eşecul de a investiga în mod eficient acuzaţiile de
astfel de încălcări şi lipsa de respect pentru un proces echitabil şi drepturile la un proces echitabil, a
constatat că „mărturiile victimelor şi ale martorilor colectate în contextul examinării au coroborat
numeroasele relatări despre tortură, maltratare şi condiţii inumane de detenţie documentate şi
analizate de alte organizaţii, inclusiv cele ale Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în
Europa (OSCE) şi Mecanismul dimensiunii umane de la Moscova. Aceste analize dau mai mult
credibilitate constatărilor făcute de OHCHR conform cărora tortura şi relele tratamente au fost
utilizate sistematic ca instrumente de pedepsire şi intimidare a deţinuţilor.”
În contextul acestor constatări, Înaltul Comisar al Naţiunilor Unite a recomandat celorlalte
state membre ale Naţiunilor Unite să respecte pe deplin principiul nereturnării, în special în ceea
ce priveşte apărătorii drepturilor omului, jurnaliştii şi victimele încălcărilor drepturilor omului
care au fugit din Belarus pe teritoriile lor şi să ia măsuri pentru a le proteja drepturile şi a le
permite să ducă o viaţă demnă (...).
Deşi aceste ultime două rapoarte ale Naţiunilor Unite abordează situaţia respectării
drepturilor omului în Belarus, în perioada 2020-2021, în special din perspectiva reacţiilor
autorităților statului belarus față de participanții la manifestaţiile şi protestele subsecvente
alegerilor prezidenţiale din 9 august 2020, acestea, prin informaţiile furnizate, coroborate cu restul
materialelor transmise de Ministerul Justiţiei şi de Ministerul Afacerilor Externe, relevă riscul
semnificativ şi credibil al unei încălcări nediferenţiate, cu caracter sistematic, a drepturilor omului,
precum şi al nesocotirii garanţiilor fundamentale de care trebuie să beneficieze o persoană privată
de liberate în statul solicitant.
O atare concluzie este întărită și de informațiile transmise primei instanţe, la data de 14
aprilie 2022, de către Ministerul Afacerilor Externe al României, din care rezultă că potrivit
„evaluărilor tuturor organizaţiilor internaţionale, situaţia drepturilor omului în Belarus continuă să
fie problematică. Opozanţii politici, activiştii pentru drepturile omului şi mass-media independentă
sunt supuse presiunii şi măsurilor opresive din partea autorităţilor. Guvernul de la Minsk a fost
criticat pentru încălcări ale drepturilor omului şi pentru persecuţia organizaţiilor neguvernamentale
(...) şi pentru nerespectarea standardelor electorale. Legislaţia restrictivă în privinţa libertăţilor
fundamentale nu a fost amendată, iar autorităţile nu au întreprins măsuri de remediere a încălcărilor
grave, sistematice ale drepturilor omului”.
În contextul anterior expus, Înalta Curte conchide că datele obiective aflate la dispoziția sa
fundamentează în mod credibil temerea că predarea contestatorului A către statul Belarus l-ar
expune unui risc semnificativ de a fi deținut preventiv în condiții inumane sau degradante și de a
nu-i fi respectate drepturile fundamentale pe teritoriul acestuia, pe parcursul procedurii penale.

179
 Împrejurarea că faptele de care este acuzată persoană extrădabilă nu constituie infracțiuni
politice ori că ea nu aparține categoriilor de opozanți interni sau activiști, expuse în mod particular
riscului de presiune din partea autorităților, nu este susceptibilă a înlătura o atare concluzie. Odată
relevat caracterul sistemic al condițiilor inumane sau degradante de detenție preventivă, la fel ca
și cel al încălcării drepturilor fundamentale ale omului în statul solicitant, efectele acestei
constatări se răsfrâng inevitabil și asupra cazurilor individuale de privare de libertate, în așteptarea
procesului, cum este cazul contestatorului.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată incidența unui impediment la extrădarea
contestatorului A și, în consecință, necesitatea reformării integrale a hotărârii contestate, prin
respingerea cererii de extrădare ce face obiectul cauzei. În acest context, devine superfluă
evaluarea celorlalte motive de refuz al extrădării invocate de contestator și expuse detaliat în partea
introductivă a prezentei decizii.
Pentru aceste motive, în temeiul art. 4251 alin. (7) pct. 2 lit. a) Cod procedură penală
raportat la art. 53 din Legea nr. 302/2004, a admis contestația formulată de persoana extrădabilă
A împotriva sentinței penale nr. 41 din data de 15 aprilie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Iaşi
– Secția penală şi pentru cauze cu minori, va desființa, în integralitate, hotărârea atacată, iar în
rejudecare:
În temeiul art. 52 alin. (7) raportat la art. 22 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată,
a respins cererea de extrădare nr. x din 28.03.2022 formulată de Procuratura Generală a Republicii
Belarus față de numitul A şi a dispus punerea de îndată în libertate a persoanei extrădabile, dacă
nu este arestată în altă cauză.

180
INDEX ALFABETIC:

Accident rutier 56
act administrativ 12
acţiune în anularea hotărârii arbitrale 161
acţiune în despăgubiri 100
acţiune în pretenţii 117; 148
acţiune în regres 56
acţiunea pauliană 31
angajator 3
apartenență sindicală 3
apel incident 141
apel principal 141
asociat unic 52
autoritate de lucru judecat 3; 130
autorizaţie licenţă neexclusivă 46

Bază de impozitare 68

Calificarea căii de atac 148

calitatea de reprezentant 141
cauţiune 65
cerere de suspendare a executării actului 65
cereri implicite 130
certificat constatator al dreptului de proprietate 52
clauză compromisorie 161
chestiuni prealabile 168
cod TVA 68
completare dispozitiv 117
concurenţă 100
concurs de promovare 12
concurs de promovare în funcţia de judecător al ICCJ 12
condiţie subiectivă 14
contestaţie 171
contract de achiziţie publică 148
contract de asigurare 56
contract de asistenţă juridică 141
contract de execuţie lucrări 117
creanţă bugetară 65
creanţă fiscală 65

Decădere din drept 161

declinare de competenţă 153
delegare 3; 5
desfiinţarea contractului 68
despăgubiri morale 27
dizolvarea societăţii 52
dreptul de deducere a TVA 68
dreptul de regres al asigurătorului 56
dreptul la respectarea vieţii private 18

181
Cifrele fac trimitere la numărul de pagini.
drept penal 86; 93
drepturi personale nepatrimoniale 18
drept procesual penal 86; 93; 168; 171

Efectul devolutiv al apelului 130

efectul pozitiv al autorității de lucru judecat 153
eroare 14
evaluarea hotărârilor judecătoreşti 12
excepția inadmisibilității 100
excepția inadmisibilității căilor de atac 148
excepția necompetenței materiale procesuale 153
excepția nulității absolute 161
expresii jignitoare 27
extrădare 171

Faptă de discriminare 3
fonograme de comerţ/publicitate în scop comercial 46

Greşita alcătuire a instanţei 148

Hotărâre CNCD 3
hotărâre CSM 5
hotărâre penală 155
hotărâre penală de achitare 130

Incompatibilitate 100
inspecţie economico-financiară 65
interpretare sistematică 52

Împuternicire avocațială 141

închiderea procedurii falimentului 52

Judecător 12

Legătură de cauzalitate 130

lege aplicabilă 56
lege specială 155
libertate de exprimare 27
lipsă de folosinţă 38
livrare de bunuri 68
locul muncii 5

Normă de procedură 155

normă imperativă 161

Obligaţia de a face 52
operaţiuni care dau drept de deducere 68
organism de televiziune 46

Plată nedatorată 14

182
Cifrele fac trimitere la numărul de pagini.
plângere împotriva ordonanţei de clasare 168
prejudiciu 31
prejudiciu nepatrimonial 27
prescripţia dreptului material la acţiune 38
prestaţii artistice 46
principiul egalităţii de tratament 3
principiul legalităţii căilor de atac 148
principiul disponibilităţii 148
principiul rolului activ al judecătorului 100
principiul specialia generalibus derogant 52
principiul teritorialităţii 86
probă de concurs 12
procuror 5
proces penal 31
punerea în circulaţie de valori falsificate 93

Radierea societăţii 52
radiodifuzare 46
răspundere civilă delictuală 100
RCA 56
rea-credinţă 18
recurs 148
recurs în casaţie 86; 93
remuneraţii cuvenite artiştilor interpreţi sau executanţi 46
renunţare cu titlu gratuit 31
retransmitere prin cablu 46
reţea de socializare 27
revizuire 153

Salariat 3
secţia de contencios administrativ şi fiscal 153
societate cu sediul în alt stat-membru UE 68
societate de asigurări străină 56
spălarea banilor 86

Şantaj 93

TVA 68

Unitate de parchet 5

183
Cifrele fac trimitere la numărul de pagini.