0

Editor-coordonator în materie civilă

Judecător Laura Mihaela Ivanovici, preşedintele Secţiei I civile
Editor-coordonator în materie penală
Judecător Daniel Grădinaru, preşedintele Secţiei penale

Editori
Magistrat-asistent Tabita Maftei, Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică,
Compartimentul pentru studiul şi unificarea jurisprudenţei
Magistrat-asistent Andreea Pandrea, Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică
juridică, Compartimentul pentru studiul şi unificarea jurisprudenţei
Magistrat-asistent Oana-Cristina Stan, Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică
juridică, Compartimentul pentru studiul şi unificarea jurisprudenţei
Magistrat-asistent Alexandru Lungu, Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică
juridică, Compartimentul pentru studiul şi unificarea jurisprudenţei

Notă: Deciziile care au stat la baza întocmirii prezentei lucrări sunt publicate și pot fi consultate
pe pagina de internet a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în secțiunea de jurisprudență a Secției I
civile, Secției a II-a civile, Secției de contencios administrativ și fiscal precum și a Secției penale.

1
 CUPRINS
PARTEA I
PARTEA I .................................................................................................................................... 15
DREPT CIVIL ............................................................................................................................. 15
I. Bunuri ............................................................................................................................... 15
1. Imobil dobândit în temeiul unui act de adjudecare. Efecte. Opozabilitate ex
lege. Drept de proprietate înscris în cartea funciară în favoarea unui terț.
Acțiune în constatare .................................................................................................. 15
2. Lucrări de construcție executate asupra unui imobil proprietatea altei
persoane. Dreptul de creanță al constructorului. Prescripția dreptului
material la acțiune ...................................................................................................... 20
3. Construcţie edificată pe terenul proprietatea altei persoane. Neexercitarea de
către proprietarul terenului a dreptului de opţiune reglementat de art. 494
Cod civil. Admisibilitatea acţiunii formulate de constructor în constatarea
dobândirii dreptului de proprietate prin accesiune imobiliară artificială în
persoana proprietarului terenului................................................................................ 33
II. Obligaţii ............................................................................................................................ 38
4. Clauză îndoielnică. Reguli de interpretare a contractului ........................................... 38
5. Acțiune în răspundere civilă delictuală. Articole având ca subiect aspecte
legate de viața privată. Limitele libertății de exprimare. Criterii de analiză .............. 47
6. Divulgarea în presă a unor informaţii din dosarul de urmărire penală.
Caracterul ................................................................................................................... 56
7. Vătămare corporală cauzată de prăbuşirea unui arbore aflat pe domeniul
public. Acţiune în despăgubiri. Paza juridică a lucrului. Calitatea procesuală
pasivă a unităţii administrativ teritoriale .................................................................... 75
8. Prejudiciu cauzat de lucru. Arbore aflat în stare avansată de degradare.
Obligația de întreținere a spațiului verde. Răspundere obiectivă. Cauze
exoneratoare de răspundere ........................................................................................ 83
9. Neîndeplinirea obligației legale de semnalizare a sensului giratoriu pe un
drum județean. Accident rutier. Autovehicul avariat. Acțiune în despăgubiri.
Calitatea procesuală pasivă a administratorului drumului public .............................. 87
10. Persoană aflată în executarea unei pedepse privative de libertate. Regim de
maximă siguranță. Încălcarea dreptului la educație. Despăgubiri morale .................. 94
11. Persoană aflată în executarea unei pedepse privative de libertate într-un
centru de detenţie. Încălcarea dreptului la asistenţă medicală. Consemnarea
în fişa medicală a refuzului deținutului de a fi transportat la o unitate
spitalicească. Despăgubiri .......................................................................................... 99
12. Hotărâre definitivă de condamnare la pedeapsa închisorii. Dezincriminarea
faptei penale. Admiterea contestației la executare. Privare nelegală de
libertate. Acțiune în despăgubiri .............................................................................. 105
13. Durata excesivă a procedurii judiciare. Încălcarea dreptului la un proces
echitabil. Despăgubiri morale................................................................................... 114
14. Prejudiciu cauzat bugetului de stat. Încetarea procesului penal ca urmare a
decesului inculpatului. Nesoluționarea laturii civile. Acțiune în despăgubiri
îndreptată împotriva soției defunctului. Lipsa calității procesuale pasive ............... 122

2
 15. Rambursarea costului tratamentului medical efectuat într-un stat membru
U.E. Relația dintre Directiva 2011/24/UE și Regulamentul (CE) nr.
883/2004. Reglementarea în dreptul intern a procedurii și condițiilor
referitoare la asistența medicală transfrontalieră ...................................................... 126
16. Imobil restituit în natură în temeiul Legii nr. 10/2001. Nerespectarea
obligației de întocmire a procesului-verbal de predare a bunului. Faptă
ilicită. Prejudiciu. Contravaloarea lipsei de folosință............................................... 140
17. Antecontract de vânzare cumpărare. Înstrăinarea bunului promis spre
vânzare prin act cu titlu oneros. Autoritatea de lucru judecat a hotărârii prin
care a fost respinsă acţiunea în prestaţie tabulară formulată de promitentul
cumpărător. Executarea prin echivalent a obligaţiei. Momentul de la care
începe să curgă prescripţia dreptului material la acţiune. Despăgubiri egale
cu valoarea de circulaţie a bunului ........................................................................... 150
18. Teren inclus în zona de protecţie. Limitele exercitării dreptului statului de a
reglementa folosința bunurilor. Atingere adusă dreptului la respectarea
bunurilor. Acţiune în despăgubiri ............................................................................. 165
19. Acțiune în rezoluțiunea contractului de vânzare cumpărare pentru neplata
prețului. Închiderea procedurii insolvenței debitorului obligaţiei pretins
neexecutate. Omisiunea cumpărătorului – creditor de a formula cerere de
admitere a creanței și de a se înscrie la masa credală. Inadmisibilitate.................... 181
20. Rezoluțiunea unilaterală a convenției. Condiții. Dovada comunicării
declarației de rezoluțiune.......................................................................................... 188
21. A. Contract de împrumut cu garanţie imobiliară. Acţiune în restituirea
sumei împrumutate. Distincţia dintre garanţiile reale şi cele personale.
Efectele contractului de ipotecă ............................................................................... 203
B. Admiterea în parte a acţiunii. Cheltuieli de judecată ............................................... 203
III. Contracte ....................................................................................................................... 220
22. Contract de împrumut. Acțiune în restituirea sumei împrumutate. Dovada
raportului contractual. Declarație sub semnătură legalizată. Valoare
probatorie.................................................................................................................. 220
IV. Prescripția extinctivă..................................................................................................... 229
23. Repararea pagubei cauzată printr-o faptă ilicită. Determinarea momentului
de început al curgerii termenului prescripţiei dreptului material la acţiune ............. 229
DREPTUL PROPRIETĂŢII INTELECTUALE................................................................... 241
I. Marcă .............................................................................................................................. 241
1. Contrafacere. Încălcarea dreptului titularului asupra mărcii. Daune-interese.
Modalități de stabilire a prejudiciului. Noțiunea de ”beneficii injuste” ................... 241
2. A. Conflict între o marcă verbală şi o denumire comercială. Reţinerea
caracterului descriptiv în raport cu traducerea în limba română a cuvântului
ce intră în componenţa mărcii. ................................................................................. 270
B. Distinctivitate dobândită prin utilizarea mărcii. Evaluarea riscului de
confuzie .................................................................................................................... 270
3. Comercializarea unor produse contrafăcute. Criterii de calcul al
despăgubirilor cuvenite titularului dreptului încălcat. Interpretarea
dispozițiilor art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005.............................................. 280
4. Marcă verbală. Acţiune în anularea înregistrării. Criterii de analiză a
caracterului distinctiv ............................................................................................... 295
3
 II. Drepturi de autor .......................................................................................................... 309
5. Comunicarea publică a unor opere muzicale. Remuneraţii cu titlu de drepturi
patrimoniale de autor datorate de organizatorul spectacolului. Calitatea de
persoană impozabilă a organismului de gestiune colectivă. Noţiunea de
„manifestare cu caracter festiv” ............................................................................... 309
6. Comunicarea publică a operelor muzicale în scop ambiental în lipsa
autorizației/licenței neexclusive. Faptă ilicită. Obligația utilizatorului de a
achita remunerațiile cuvenite titularilor drepturilor de autor ................................... 318
7. Opere muzicale. Cesionarea dreptului de comunicare publică. Excluderea
dreptului organismului de gestiune colectivă de a colecta remunerațiile
cuvenite pentru utilizarea operelor în cadrul unui spectacol de teatru ..................... 323
8. Fonograme. Radiodifuzare. Licență neexclusivă. Obligația utilizatorului de a
achita remunerațiile datorate artiștilor interpreți sau executanți în absența
încheierii unui contract general cu organismul de gestiune colectivă ...................... 336
9. Comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial şi a
prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual într-un centru comercial
desfăşurat pe mai multe etaje. Întinderea obligaţiei de plată a remuneraţiei
cuvenite artiştilor interpreţi şi executanţi. Unicitatea sursei de sunet.
Remuneraţie unică .................................................................................................... 342
10. Fonograme de comerţ. Radiodifuzare. Post de televiziune. Prezumţia
calităţii de utilizator .................................................................................................. 355
DREPT COMERCIAL ............................................................................................................. 362
I. Persoana juridică ............................................................................................................. 362
1. Acţiune în constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra activelor
societăţii radiate din registrul comerţului formulată de asociatul unic,
cetăţean străin aparţinând unui stat terţ. Condiţii şi efecte ....................................... 362
II. Obligaţii .......................................................................................................................... 364
2. Contract de execuţie lucrări. Imposibilitatea extinderii clauzei penale
referitoare la plata preţului şi în privinţa garanţiei de bună execuţie ....................... 364
3. Acțiune în răspundere civilă delictuală. Neîndeplinirea condiției certitudinii
prejudiciului. Efecte ................................................................................................. 369
4. Acțiune în răspundere civilă delictuală cu element de extraneitate. Legea de
drept material aplicabilă. Incidența dispozițiilor art. 4 alin. (1) din
Regulamentul (CE) nr. 864/2007 (Roma II) ............................................................ 379
5. Acțiune în despăgubiri având ca obiect penalitățile de întârziere pentru
despăgubirile stabilite prin hotărâre penală. Momentul de la care curg
penalitățile în raport cu interpretarea noțiunii de ,,avizare” a evenimentului
asigurat ..................................................................................................................... 383
6. Acțiune în pretenții având ca obiect sume aferente cofinanțării publice.
Cerere de chemare în garanție a ministerului în subordinea căruia
funcționează pârâta. Condiții de admisibilitate în raport cu dispozițiile
O.U.G. nr. 64/2009 ................................................................................................... 388
7. Contract de furnizare produse. Clauză penală pentru executarea cu întârziere
a obligației contractuale. Acțiune în rezilierea contractului pentru
neexecutarea obligației principale asumate contractual. Activarea clauzei
penale. Condiții și efecte .......................................................................................... 392

4
 8. Promisiune bilaterală de vânzare. Executarea cu întârziere a vânzării. Clauză
neuzuală privind acceptarea executării cu rezerva valorificării clauzei
penale. Condiții și efecte în raport cu dispozițiile art. 1539 din Codul civil ............ 398
9. Contract de servicii de consultanță. Acțiune în pretenții având ca obiect plata
comisionului de succes. Obligație afectată de o condiție suspensivă.
Constatarea îndeplinirii condiției suspensive. Condiții și efecte în raport cu
dispozițiile art. 1404 alin. (1) din Codul civil .......................................................... 404
10. Contract de prestări servicii de comunicație electronică încheiat în formă
scrisă pentru o perioadă anterioară perfectării convenției. Clauză penală
moratorie. Condiții și efecte ..................................................................................... 409
III. Contracte ....................................................................................................................... 413
11. Promisiune bilaterală de vânzare. Acțiune în pronunțarea unei hotărâri care
să țină loc de contract. Rolul instanței în complinirea unor cerințe legale în
cursul judecății ......................................................................................................... 413
12. Acțiune în pretenții. Contract de asociere în participație încheiat prin
corespondență (între absenți). Condiții de validitate în raport cu dispozițiile
art. 1950 din Codul civil ........................................................................................... 420
13. Contract de lucrări. Lichidarea conturilor de bună execuție la cererea
administratorului judiciar al executantului. Acțiune a beneficiarului
garanţiei de obligare a băncii la repunerea în situația anterioară. Condiții de
admisibilitate în raport cu natura juridică a garanției de bună execuție ................... 430
14. Contract de asigurare. Modul de determinare a sumei asigurate.
Interpretarea contractului potrivit dispozițiilor art. 1266 din Codul civil ................ 436
15. Cerere de suspendare a obligației de plată a ratelor contractului de credit de
investiții în contextul pandemiei COVID-19. Condiții de admisibilitate în
raport cu prevederile O.U.G. nr. 37/2020 privind acordarea unor facilități
pentru creditele acordate de instituții de credit și instituții financiare
nebancare anumitor categorii de debitori ................................................................. 443
16. Contract de închiriere. Clauză contractuală derogatorie de la dreptul
comun. Condiții și efecte .......................................................................................... 451
17. Infrastructura rețelelor de comunicații electronice. Contract de închiriere
încheiat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 154/2012. Acţiune în
constatarea nulităţii absolute parțiale a contractului pentru nerespectarea
unor dispoziții din Legea nr. 154/2012. Condiții și efecte ....................................... 456
18. A. Acțiune directă în plată formulată în temeiul dispozițiilor art. 1856 din
Codul civil. Condiții de admisibilitate și efecte ....................................................... 465
B. Contract de ipotecă mobiliară. Concursul dintre titularul acţiunii directe
prevăzută de art. 1856 din Codul civil şi creditorul cu ipotecă asupra
creanţei ..................................................................................................................... 465
19. Acțiune în constatarea rezoluțiunii vânzării unui imobil la licitație publică
și anularea procesului-verbal de licitație. Invocarea garanției pentru
evicțiune și a celei pentru viciile ascunse ale bunului. Condiții și efecte în
raport cu dispozițiile art. 1695 și art. 1707 alin. (1) din Codul civil ........................ 521
IV. Prescripţia extinctivă..................................................................................................... 526
20. Contract de asociere în participaţiune. Prejudiciu cauzat prin pagube
succesive. Acţiune în despăgubiri. Momentul de la care curge termenul de
prescripţie ................................................................................................................. 526
5
 21. Acțiune în pretenții. Pierderea șansei de a obține un câștig. Momentul ivirii
prejudiciului. Efecte asupra începutului cursului prescripției dreptului
material la acțiune .................................................................................................... 533
22. A. Acțiune în pretenții având ca obiect obținerea dividendelor în vederea
virării către fondul de întreținere, înlocuire și dezvoltare instituit de O.U.G.
nr. 198/2005. Condiții de admisibilitate ................................................................... 543
B. Acțiune în pretenții. Renunțare tacită la beneficiul prescripției împlinite.
Condiții și efecte ....................................................................................................... 543
23. A. Acţiunea vânzătorului în rezoluţiunea contractului de vânzare-
cumpărare. Termenul de prescripție aplicabil. Incidența dispozițiilor art.
1890 din Codul civil de la 1864 ............................................................................... 549
B. Apelul. Comunicarea de două ori a hotărârii primei instanțe. Momentul de la
care curge termenul de exercitare a apelului ............................................................ 549
24. Acțiune în pretenții având ca obiect penalități de întârziere. Renunțare
tacită la prescripția debitului principal. Efecte în privința penalităților de
întârziere ................................................................................................................... 560
25. Acțiune în pretenții formulată de consilierul în proprietate industrială.
Termenul de prescripție aplicabil. Incidența dispozițiilor art. 2520 alin. (1)
din Codul civil .......................................................................................................... 562
26. Acțiune în răspundere civilă contractuală. Calculul termenului stabilit pe
zile în privința scadenței obligației de plată. Incidența dispoziţiilor art. 2553
alin. (1) din Codul civil ............................................................................................ 568
V. Procedura insolvenței ..................................................................................................... 576
27. Recurs formulat de administratorul special al societății aflate în procedura
prevăzută de Legea nr. 85/2014. Obligația achitării taxei judiciare de timbru.
Neincidența dispozițiilor art. 115 din Legea nr. 85/2014 ......................................... 576
28. Procedura insolvenței. Acțiune în constatarea nulității unor acte încheiate
de lichidatorul judiciar, formulată pe calea dreptului comun.
Inadmisibilitate. Prioritatea procedurii speciale față de cea de drept comun ........... 578
29. Acțiune în pretenții formulată împotriva unui grup de societăți. Deschiderea
procedurii insolvenței față de una dintre societăţile din grup. Nelegala
suspendare a judecății în temeiul art. 36 din Legea nr. 85/2006 cu privire la
întregul grup de societăţi .......................................................................................... 583
VI. Societăţile ...................................................................................................................... 587
30. Retragerea asociatului. Acțiune în pretenții având ca obiect contravaloarea
părților sociale cuvenite. Prescripția dreptului material la acțiune.
Neincidența dispozițiilor art. 2532 alin. (1) pct.7 din Codul civil............................ 587
31. A. Acțiune în constatarea dreptului de proprietate asupra bunurilor aportate
în societate. Lipsa obiectului determinat al obligației de transfer de drepturi
reale .......................................................................................................................... 591
B. Acțiune în constatarea nulității actului constitutiv al societății. Invocarea
încălcării art. 37 din Legea nr. 31/1990. Condiții și efecte ...................................... 591
VII. Privatizarea societăților ............................................................................................... 601
32. Contract de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare. Incidența
dispozițiilor art. 27 din O.U.G. nr. 88/1997 în lipsa prevederii în contract a
condițiilor operării clauzei irevocabile de vânzare................................................... 601
VIII. Protecția consumatorilor ........................................................................................... 607
6
 33. Acţiune în constatarea existenţei unor clauze abuzive dintr-un contract
de credit care nu mai este în derulare. Admisibilitatea demersului în
raport cu jurisprudenţa Curții de Justiție a Uniunii Europene......................... 607
DREPT ADMINISTRATIV ..................................................................................................... 612
1. Cariera magistraţilor. Judecători. Sesizarea Inspecţiei Judiciare cu privire la
săvârşirea unei posibile abateri disciplinare. Acțiune având ca obiect
anularea rezoluţiei Inspecţiei Judiciare prin care a fost respinsă plângerea
formulată împotriva măsurii de clasare a sesizării privitoare la săvârşirea
abaterii disciplinare. Limitele verificărilor administrative efectuate de
Inspecţia Judiciară în cadrul cercetărilor disciplinare .............................................. 612
2. Cariera magistraților. Transfer. Declararea ca neconstituționale a unor
dispoziții legale care reglementează instituția transferului judecătorilor și
procurorilor. Efecte în planul soluției adoptate de instanța de contencios
administrativ în ceea ce privește contestarea legalității hotărârilor
Consiliului Superior al Magistraturii de respingere a cererilor de transfer .............. 615
3. A. Personal auxiliar și de specialitate al instanțelor judecătorești.
Recunoaşterea vechimii în specialitate pentru perioada concediului de
creştere a copilului realizat anterior anului 2012. Aplicarea legii civile în
timp în ceea ce privește facta pendentia .................................................................. 619
B. Perpetuarea prin acte administrative succesive (emise de aceeaşi autoritate)
a punerii în aplicare în mod greșit a legii. Consecinţele necontestării actelor
administrative anterioare în ceea ce privește exercitarea dreptului de
contestare a ultimului act administrativ emis ........................................................... 619
4. Fond forestier. Cerere de suspendare a executării ordinului Ministerului
Apelor și Pădurilor de aprobare a unui amenajament silvic. Aprecierea
îndeplinirii condițiilor legale pentru dispunerea suspendării ................................... 629
5. Achiziții publice finanțate din fonduri europene. Modificarea valorii
contractului cu un sfert din valoarea inițială. Aprecierea caracterului
substanțial al modificării. Legala aplicare a corecției financiare ............................. 635
6. Schemă de ajutor de stat privind exceptarea parţială a consumatorilor
industriali electro-intensivi de la plata certificatelor verzi aferente cotei
obligatorii. Modificarea hotărârii de Guvern prin care au fost aprobate
procedura și condițiile de acordare a ajutorului de stat, în sensul precizării
momentului de la care se va aplica exceptarea, ca fiind cel al emiterii
acordului de exceptare obținut de beneficiari. Lipsa vătămării unui drept .............. 645
7. A. Act administrativ cu caracter normativ. Analiza efectelor neintroducerii
acțiunii în anulare în termenul de 6 luni de la data comunicării răspunsului
la plângerea prealabilă .............................................................................................. 654
B. Reactualizarea delimitării fondului cinegetic al României în fonduri de
vânătoare. Obligația respectării principiului continuității. Lipsa de relevanță
juridică a acordurilor încheiate în regim de drept privat .......................................... 654
8. Finanțare pentru Măsura 214 "Plăţi de agromediu", pachetul 5 "Agricultură
ecologică". Caracterul nelegal al constatării unei nereguli constând în lipsa
de concordanță a certificatului de conformitate privind agricultura ecologică
depus de beneficiar, cu dispozițiile legale aplicabile emiterii acestuia.
Formalismul excesiv al autorității pârâte ................................................................. 660

7
 9. Neregulă constând în abateri de la legislația achizițiilor publice. Negocierea
fără publicarea prealabilă a unui anunț de participare. Noțiunea de
„circumstanțe imprevizibile” în înțelesul art. 122 lit. i) din OUG nr.
34/2006. Corecta aplicare a corecției financiare ...................................................... 670
10. Schemă de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de
seră. Obligația de restituire a certificatelor de emisii de gaze cu efect de
seră. Nerespectare. Sancțiune. Natura juridică a penalității de 100 Euro
prevăzută de art. 28 alin. (1) şi (4) din H.G. nr. 780/2006. Imposibilitatea
ajustării cuantumului penalității ............................................................................... 674
11. Asigurarea de răspundere profesională a executorilor judecătorești prin
intermediul Casei de Asigurări a Executorilor Judecătorești. Lipsa
condiționării încheierii contractelor de asigurare de existența unui mandat
oferit C.A.S.E.J. de către persoanele asigurate ........................................................ 682
DREPTUL CONCURENŢEI ................................................................................................... 687
1. Faptă anticoncurențială constând în stabilirea prețurilor la lucrările de
instalații în domeniul gazelor naturale. Prescripţia extinctivă a dreptului
Consiliului Concurenței de a aplica sancţiunea. Calculul termenului de
prescripție de 5 ani, prevăzut de art. 61 alin. (1) lit. b) din Legea nr.
21/1996. Întreruperea cursului prescripției. Condiții ............................................... 687
2. Înțelegere anticoncurențială având ca obiect stabilirea preţului minim pentru
serviciile de pază umană din România. Faptă anticoncurențială prin
omisiune ................................................................................................................... 696
DREPT FINANCIAR FISCAL ................................................................................................ 708
1. Procedură fiscală. Soluționarea contestațiilor formulate împotriva actelor
administrativ-fiscale. Dreptul contribuabilului de a fi ascultat. Invocarea, ca
motiv de nelegalitate a deciziei de soluționare a contestației, încălcarea
dreptului la apărare. Relevanţa consecințelor acestei încălcări în planul
legalității deciziei adoptate de organul fiscal, prin raportare la principiul
efectivității. Suspendarea soluționării contestației administrative. Condiții ............ 708
2. Procedură fiscală. Soluționarea contestațiilor formulate împotriva actelor
administrativ-fiscale. Suspendarea soluționării contestației administrative în
temeiul noului Cod de procedură fiscală. Condiții ................................................... 727
3. Procedură fiscală. Suspendarea executării deciziei de impunere. Efecte
asupra actelor administrative subsecvente prin care sunt stabilite obligații
fiscale accesorii. Ordinea stingerii obligațiilor fiscale. Dreptul debitorului
de a alege obligaţia ce urmează a fi stinsă prin plată ............................................... 736
4. Procedură fiscală. TVA. Rambursare. Litigiu având ca obiect obligarea
autorității fiscale la emiterea deciziei de rambursare TVA. Limitele instanței
de contencios administrativ în ceea ce privește analizarea în fond a
raportului de drept fiscal, în lipsa contestării deciziei de impunere ......................... 742
5. Activitate desfășurată de persoane fizice în baza unor contracte de cesiune a
drepturilor de autor. Caracterul dependent al activității ........................................... 748
6. Recalificarea de către organul fiscal a plăţilor făcute de o societate către
salariații săi cu titlu de diurnă, în funcţie de realitatea economică a acestora,
ca fiind venituri salariale. Legalitate ........................................................................ 753
DREPT PROCESUAL CIVIL ............................................................................................... 769
I. Principiile fundamentale ale procesului civil ................................................................. 769
8
 1. Alegeri parlamentare. Omisiunea reglementării procedurii aplicabile în cazul
cererii de renumărare a voturilor. Analogia legii ..................................................... 769
II. Participanţii la procesul civil ......................................................................................... 779
2. Societate radiată din registrul comerțului. Lipsa capacității procesuale de
folosință. Cerere de introducere în cauză a foștilor asociați. Condiții și efecte ....... 779
3. Cerere de recuzare întemeiată pe dispozițiile art. 41 alin. (1) din Codul de
procedură civilă. Dezlegarea de către judecătorul recuzat a aceleași chestiuni
deduse judecății și după trimiterea spre rejudecare, în al doilea ciclu
procesual. Nelegala respingere a cererii de recuzare................................................ 786
4. Cerere de recuzare. Cazul prevăzut de dispoziţiile art. 42 alin. (1) pct. 1 Cod
procedură civilă ........................................................................................................ 797
5. Litigiu de muncă. Cerere de recuzare. Imposibilitatea extinderii beneficiului
scutirii de la plata taxei de timbru și în cazul incidentelor procedurale ................... 808
III. Competenţa instanţelor judecătoreşti .......................................................................... 811
A. Competenţa materială............................................................................................... 811
6. Litigiu având ca obiect cererea formulată de un funcționar public cu statut
special (polițist) pensionat, de anulare a actelor prin care i-a fost refuzată
acordarea Semnului Onorific în Serviciul Patriei pentru 25 de ani de
activitate în sistemul de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională,
prevăzut de art. 7 din Anexa 1 la Legea nr. 574/2004 şi de art. 2 din Ordinul
MAI nr. 562/2005. Stabilirea instanței competente material să judece cauza ......... 811
7. Declinări succesive. Competenţa materială de soluţionare a unui conflict
negativ de competenţă .............................................................................................. 815
8. Acţiune în anularea deciziei emise de Comisia specială de retrocedare a unor
bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România. Competenţă
materială ................................................................................................................... 818
9. Competență materială procesuală. Regimul juridic al invocării excepţiei
necompetenţei de ordine publică .............................................................................. 822
10. Conflict negativ de competență. Raport juridic derivat dintr-un contract de
grant care are ca obiect sume reprezentând finanţare nerambursabilă din
partea Uniunii Europene. Instanța competentă material să soluționeze cauza.
Incidența prevederilor art. 10 alin. (1) și (11) din Legea nr. 554/2004 .................... 827
11. Conflict negativ de competență. Acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 32
din Legea nr. 50/1991. Competența materială procesuală de soluționare a
cauzei în calea de atac a recursului .......................................................................... 830
12. Conflict negativ de competență. Acțiune în despăgubiri formulată de
lichidatorul judiciar în temeiul dispozițiilor art. 892 alin. (1) din Codul de
procedură civilă. Instanța competentă material să soluționeze cauza ...................... 833
B. Competenţa teritorială .............................................................................................. 836
13. Conflict negativ de competență. Cerere de recunoaștere pe teritoriul
României a hotărârii arbitrale pronunțate de Curtea de Arbitraj Maritim
Comercial din Londra. Instanța competentă teritorial să soluționeze cauza ............ 836
14. Cerere de recunoaştere pe teritoriul României a unei hotărâri străine
pronunţate în baza acordului părţilor. Conflict negativ de competenţă ................... 839
15. Conflict negativ de competență. Acțiune în pretenții decurgând din
executarea unei comenzi de furnizare produse. Clauză atributivă de

9
 competență. Efecte în privința instanței competente teritorial să soluționeze
cauza. Incidența dispozițiilor art. 107 alin. (1) din Codul de procedură civilă ........ 842
16. Cerere de întoarcere a executării silite. Calitatea de debitor. Competenţă
teritorială .................................................................................................................. 844
17. Acțiune în răspundere civilă delictuală. Prejudiciu nepatrimonial. Faptă
ilicită săvârșită în mediul virtual. Competență teritorială ........................................ 848
18. Cerere de încuviințare a executării silite. Debitor cu sediu necunoscut.
Competență teritorială .............................................................................................. 851
19. Contestaţie la executarea silită a creanțelor fiscale. Debitor aflat într-un
centru de detenție în executarea unei pedepse privative de libertate.
Noțiunea de domiciliu. Competență teritorială ........................................................ 853
IV. Procedura contencioasă................................................................................................ 856
20. Procedura insolvenței. Stabilirea culpei procesuale a debitoarei. Obligarea
practicianului în insolvență la plata cheltuielilor de judecată. Aplicarea
greșită a dispozițiilor art. 274 din Codul de procedură civilă din 1865 ................... 856
21. Acțiune în constatarea nulității absolute. Invocarea unor aspecte ulterioare
încheierii actului, specifice executării acestuia. Respingerea cererii de
probatorii în baza art. 255 alin. (1) din Codul de procedură civilă. Invocarea
existenței motivelor străine de natura pricinii. Condiții și efecte ............................. 860
22. Invocarea în apel a excepţiei necompetenţei materiale a primei instanţe.
Tardivitate. Regimul juridic al excepţiei de necompetenţă de ordine publică ......... 866
23. Cerere de reexaminare a taxei judiciare de timbru. Caracterul definitiv al
încheierii de respingere a cererii. Efecte .................................................................. 871
24. Suspendarea judecății apelului, în al doilea ciclu procesual, în temeiul art.
244 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă din 1865. Recurs
împotriva încheierii de suspendare. Respectarea limitelor casării.
Imposibilitatea opunerii autorității de lucru judecat a unei hotărâri prin care
s-a soluționat un alt litigiu. Obligația limitării criticilor la măsura
suspendării judecății ................................................................................................. 877
25. Autoritatea de lucru judecat a încheierii interlocutorii ........................................... 883
V. Căi de atac. Apelul .......................................................................................................... 890
26. Apel. Comunicarea hotărârii apelate prin poșta electronică, neînsoțită de
formularul prevăzut de art. 154 alin. (6) din Codul de procedură civilă,
forma anterioară modificării aduse prin Legea nr. 310/2018. Consecinţe.
Neincidenţa dispoziţiilor art. 154 alin. (6) Cod procedură civilă în forma
modificată prin Legea nr. 310/2018 ......................................................................... 890
27. Acțiune în pretenții. Deschiderea procedurii insolvenței față de pârâtă pe
parcursul judecării cauzei în primă instanță. Incidența prevederilor art. 75
alin. (1) din Legea nr. 85/2014. Apel împotriva hotărârii pronunțate cu
încălcarea acestui text de lege. Nelegala aplicare a art. 297 alin. (1) teza I
din Codul de procedură civilă din 1865 ................................................................... 894
28. Apel. Stabilirea cuantumului taxei de timbru pentru fazele procesuale
anterioare. Recalificarea acțiunii cu încălcarea principiului
contradictorialității, a dreptului la apărare şi a principiului disponibilităţii ............. 905
29. Apel. Evocarea fondului pentru prima dată în apel. Condiții și efecte ................... 912
30. Persoană aflată în stare de detenție. Anularea cererii de apel pentru lipsa
semnăturii. Transmiterea dovezii achitării taxei de timbru aferentă căii de
10
 atac. Manifestare neechivocă a părții de a-şi însuşi cererea de apel.
Sancţiune disproporţionată. Vătămare procesuală. Atingere adusă dreptului
de acces la o instanță ................................................................................................ 918
31. Apel declarat de pârât. Suspendarea judecăţii apelului în temeiul art. 242
alin. (1) din Codul de procedură civilă pentru neîndeplinirea obligaţiilor de
către intimatul-reclamant. Nelegala aplicare a dispoziţiilor art. 242 alin. (1)
raportat la art. 482 din același cod ............................................................................ 924
32. Cerere de apel transmisă prin intermediul poștei electronice. Anularea
cererii pentru lipsa semnăturii olografe în original. Interpretarea eronată a
dispozițiilor art. 199 alin. (1) din Codul de procedură civilă. Efecte ....................... 928
33. Principiul echipolenței. Declararea apelului înainte de comunicarea
hotărârii. Termenul de motivare a căii de atac ......................................................... 933
34. A. Apel. Anularea apelului ca insuficient timbrat. Condiţii şi efecte în
raport cu dispoziţiile art. 470 alin. (3) din Codul de procedură civilă ..................... 940
B. Acţiune în despăgubiri. Motiv invocat omisso medio. Condiţii şi efecte în
raport cu dispoziţiile art. 488 alin. (2) din Codul de procedură civilă ..................... 940
VI. Căile extraordinare de atac........................................................................................... 947
A. Recursul.................................................................................................................... 947
35. A. Recurs. Lipsa indicării încheierii interlocutorii alături de decizia
recurată. Consecințe ................................................................................................. 947
B. Recurs. Aplicarea unor dispoziții normative abrogate, cu ignorarea efectului
direct al dreptului european. Incidența motivului de casare prevăzut de art.
488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă .................................................... 947
36. Excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă. Omisiunea părţii de a
exercita calea de atac a apelului împotriva soluţiei de respingere a excepţiei.
Motiv invocat omisso medio .................................................................................... 953
37. Recurs. Motive de recurs invocate omisso medio. Sancțiunea aplicabilă ............... 960
38. Cerere de recurs transmisă prin e-mail. Lipsa semnăturii. Anularea
recursului .................................................................................................................. 965
39. Recurs îndreptat împotriva considerentelor hotărârii. Condiţia încadrării
criticilor în cazurile prevăzute de art. 488 alin. (1) din Codul de procedură
civilă ......................................................................................................................... 967
40. Renunţare la judecata căii de atac a apelului prin achiesarea la hotărârea
instanţei de fond. Inadmisibilitatea căii de atac a recursului .................................... 972
41. Acțiune în revendicare mobiliară. Transpunerea de către instanța de apel a
cauzei acțiunii într-o răspundere contractuală. Incidența motivului de casare
prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din Codul de procedură civilă .......................... 977
42. A. Casare cu trimitere spre rejudecare ca urmare a motivării deficitare a
instanței de apel. Invocarea încălcării dispoziţiilor art. 501 alin. (1) din
Codul de procedură civilă. Condiții și efecte ........................................................... 983
B. Acţiune în pretenţii având ca obiect contravaloarea unor facturi fiscale.
Valoarea probatorie a acestora în raport cu dispoziţiile art. 277 din Codul de
procedură civilă ........................................................................................................ 983
43. Lipsa dovezii calității de reprezentant reținută prin decizia pronunțată în
recurs. Comunicarea hotărârii la sediul procesual ales. Termenul de
exercitare a contestației în anulare ........................................................................... 991

11
 44. Contestație în anulare. Comunicarea hotărârii pronunțate în recurs.
Termenul de exercitare a căii extraordinare de atac ................................................. 995
45. Revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 5 din Codul de procedură
civilă din 1865. Condiții de admisibilitate ............................................................... 998
46. Cerere de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 alin. (1) pct. 7 din
Codul de procedură civilă din 1865. Condiții de admisibilitate ............................. 1010
47. Revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din Codul de
procedură civilă. Invocarea contrarietății față de o decizie pronunțată de
Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea unui
recurs în interesul legii. Inadmisibilitate ................................................................ 1015
48. Revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din Codul de
procedură civilă. Condiții de admisibilitate ........................................................... 1017
49. Acțiune în anularea hotărârii arbitrale întemeiată pe dispozițiile art. 608
alin. (1) lit. h) din Codul de procedură civilă. Condiții de admisibilitate în
raport cu natura juridică a normelor care reglementează prescripția
extinctivă ................................................................................................................ 1024
50. Acțiune în anularea hotărârii arbitrale. Modificarea clauzei compromisorii
în ceea ce privește forul arbitral. Efecte ................................................................. 1029
51. Acţiune arbitrală. Admiterea excepţiei de litispendenţă şi trimiterea
dosarului la instanţa de drept comun. Cerere de restituire a cheltuielilor
arbitrale. Condiţii de admisibilitate ........................................................................ 1034
52. Comunicarea hotărârii arbitrale în interiorul perioadei stării de urgență.
Termenul de exercitare a acțiunii în anulare .......................................................... 1038
53. Hotărâre arbitrală. Acțiune în anulare. Necompetența generală a instanțelor
române .................................................................................................................... 1041
VIII. Executarea silită....................................................................................................... 1044
54. Act de vânzare emis ulterior finalizării executării silite. Acțiune în
constatarea nulității absolute întemeiată pe dispozițiile art. 777 din Codul de
procedură civilă. Normele procedurale aplicabile .................................................. 1044
55. Acţiune în daune întemeiată pe dispoziţiile art. 720 alin. (3) din Codul de
procedură civilă. Condiţii şi efecte ......................................................................... 1054
IX. Proceduri speciale ....................................................................................................... 1060
56. Nesoluţionarea laturii civile a procesului penal. Acţiune în răspundere
civilă delictuală. Competenţa instanţei civile de a se pronunţa asupra cererii
de ridicare a sechestrului asigurător dispus prin ordonanţă a procurorului ............ 1060
X. Procesul civil internațional .......................................................................................... 1073
57. Cerere de recunoaștere a unei hotărâri pronunțate în materia matrimonială
și a răspunderii părintești într-un stat membru al Uniunii Europene. Lipsa
dovezii înștiințării pârâtului despre desfășurarea procesului. Motiv de refuz ........ 1073
DREPT PENAL ....................................................................................................................... 1079
PARTEA GENERALĂ ........................................................................................................... 1079
I. Infracţiunea .................................................................................................................. 1079
1. Pluralitate de infracțiuni. Concurs real de infracțiuni. Recurs în casaţie.
Cazul de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. .......................... 1079
2. Complicitate materială. Situație premisă. Fals material în înscrisuri oficiale.
Recurs în casaţie. Cazul prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. ............ 1089
PARTEA SPECIALĂ ............................................................................................................. 1093
12
 I. Infracţiuni contra siguranţei publice .......................................................................... 1093
3. Nerespectarea regimului armelor şi al muniţiilor. Recurs în casaţie. Cazul
prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. .................................................... 1093
DREPT PROCESUAL PENAL ............................................................................................. 1099
PARTEA GENERALĂ ........................................................................................................... 1099
I. Competenţa organelor judiciare .................................................................................. 1099
1. Conflict de competență. Contestație la executare. Cazul prevăzut în art. 598
alin. (1) lit. d) C. proc. pen. Deducerea zilelor de eliberare anticipată,
acordate persoanei condamnate ulterior transferului său în România .................... 1099
II. Măsurile preventive și alte măsuri procesuale ............................................................ 1104
2. Măsuri asiguratorii. Contestație. Inadmisibilitate .................................................. 1104
PARTEA SPECIALĂ ............................................................................................................. 1113
I. Urmărirea penală.......................................................................................................... 1113
1. Plângere împotriva ordonanţei de clasare. Schimbarea temeiului în drept al
soluției de clasare. Prescripţia răspunderii penale .................................................. 1113
II. Camera preliminară ..................................................................................................... 1127
2. Cameră preliminară. Excluderea probelor. Audierea martorilor. Nulitate
relativă. Legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire
penală. Dreptul la apărare. Contestație ................................................................... 1127
3. Cameră preliminară. Competenţa procurorului. Expertiză. Excluderea
probelor .................................................................................................................. 1136
4. Cameră preliminară. Încheiere interlocutorie. Contestaţie. Inadmisibilitate.......... 1142
III. Judecata ...................................................................................................................... 1146
A. Dispoziții generale .................................................................................................. 1146
5. Cerere de sesizare a Curţii Constituţionale. Condiţii. Inadmisibilitate .................. 1146
B. Contestaţia în anulare ............................................................................................. 1150
6. Contestaţie în anulare. Cazul prevăzut în art. 426 lit. h) C. proc. pen. .................. 1150
C. Recursul în casaţie .................................................................................................. 1152
7. Recurs în casaţie. Cazul prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen.
Cazul prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. Suspendarea
executării pedepsei sub supraveghere .................................................................... 1152
8. Recurs în casaţie. Cazul prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. ............ 1157
9. Recurs în casaţie. Cazul prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. Ne
bis in idem .............................................................................................................. 1163
10. Cerere de revizuire recalificată în recurs în casație ............................................. 1173
D. Revizuirea ............................................................................................................... 1175
11. Revizuirea în cazul hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Recurs. Inadmisibilitate .......................................................................................... 1175
E. Redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei
condamnate ............................................................................................................. 1179
12. Redeschiderea procesului penal. Recunoașterea şi punerea în executare a
hotărârilor penale străine. Apel. Inadmisibilitate ................................................... 1179
IV. Proceduri speciale ....................................................................................................... 1181
13. Contestație privind durata procesului penal. Motivare hotărâre .......................... 1181
V. Executarea hotărârilor penale ..................................................................................... 1190
14. Contestaţie la executare. Cazul prevăzut în art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc.
pen. ......................................................................................................................... 1190
13
 15. Contestaţie la executare. Deducerea perioadei executate într-un stat străin
după recunoaşterea hotărârii instanţei străine de către autorităţile din
România. Instanţa competentă ............................................................................... 1194
VI. Proceduri prevăzute în legi speciale ........................................................................... 1197
16. Mandat european de arestare. Predare amânată ................................................... 1197
17. Mandat european de arestare. Predare temporară ................................................ 1201
18. Procedura recunoaşterii şi a executării hotărârilor judecătoreşti pronunţate
de instanţele străine. Condiţii. Respingerea cererii de recunoaştere şi
executare a hotărârii judecătoreşti .......................................................................... 1203
19. Transferarea persoanelor condamnate. Recunoașterea şi punerea în
executare a hotărârilor penale străine ..................................................................... 1206
20. Recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de
instanţele statelor membre ale Uniunii Europene. Marea Britanie ........................ 1210
21. Apel. Recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de
instanţele statelor membre ale Uniunii Europene. Trimitere sesizare la
Ministerul Justiţiei, Direcţia de specialitate în vederea efectuării examenului
de regularitate internaţională şi continuării procedurii de transmitere a
solicitării către Parchet ........................................................................................... 1212
22. Apel. Recunoașterea şi executarea hotărârilor judecătorești pronunțate de
instanțele statelor terțe. Trimitere cauzei spre rejudecare la curtea de apel în
vederea respectării dreptului la apărare al persoanei condamnate precum și a
dreptului la un proces echitabil din perspectiva egalității de arme și a
dublului grad de jurisdicție ..................................................................................... 1216

14
 PARTEA I

DREPT CIVIL

I. Bunuri

1. Imobil dobândit în temeiul unui act de adjudecare. Efecte. Opozabilitate ex lege. Drept
de proprietate înscris în cartea funciară în favoarea unui terț. Acțiune în constatare

C.proc.civ. 1865, art. 518

Legea nr. 7/1996, art. 2, art. 26, art. 56

Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 518 alin.(1) - (3) C.proc.civ. de la 1865
cu cele ale art. 26 alin. (1) din Legea nr.7/1996 rezultă că dreptul de proprietate dobândit în
baza unui act de adjudecare este opozabil față de terți ex lege, formalitățile de înscriere în cartea
funciară fiind necesare în ipoteza în care adjudecatarul dorește să dispună de bun ori pentru a
opera purga sarcinilor.
Prin raportare la existența unor dispoziții cu caracter derogator privitor la
opozabilitatea față de terți a dreptului de proprietate care provine din executare silită, dreptul de
proprietate al adjudecatarului, care se află în stăpânirea bunului, este opozabil, prin efectul
legii, proprietarului înscris în cartea funciară a aceluiași imobil.
În consecință, în mod greșit, s-a reținut că dreptul reclamantei (adjudecatar) nu este
preferabil dreptului pârâtei în considerarea faptului că nu a fost înscris în cartea funciară.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 682 din 31 martie 2021

I. Circumstanţele cauzei
1.Obiectul cererii de chemare în judecată:
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a
V-a civilă, la data de 9.08.2017, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român, prin
Ministerul Finanţelor Publice, şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Activitatea
Economică, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate existenţa dreptului său
de proprietate cu privire la imobilul situat în Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 130 mp
şi construcţia edificată pe acesta, şi să se dispună rectificarea cărţii funciare nr. x545 a Sectorului
2 Bucureşti, în sensul radierii dreptului de proprietate al ANAF asupra imobilului şi intabularea
dreptului de proprietate al reclamantei; s-a solicitat, de asemenea, obligarea pârâţilor la plata
cheltuielilor de judecată.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 35 şi ale art. 518 şi următoarele
C.proc.civ. de la 1865.
2.Hotărârea pronunţată în primă instanţă:
Prin sentinţa civilă nr. 440 din 5.03.2018, Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă a
admis cererea de chemare în judecată, a constatat că reclamanta este titularul dreptului de
proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 130 mp (având

15
număr cadastral x45) şi construcţia edificată pe acesta (având număr cadastral x545-C1), înscris
în CF nr. x545 a Municipiului Bucureşti sector 2, a dispus rectificarea cărţii funciare, în sensul
radierii înscrierii dreptului de proprietate în favoarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală
- Activitatea Economică, de sub B5, şi înscrierea dreptului de proprietate în favoarea reclamantei,
în cotă de 1/1, în baza actului de adjudecare din 29.08.2009, emis de executorul judecătoresc B.,
în dosarul execuţional nr. x/2009, şi i-a obligat pe pârâţi la plata cheltuielilor de judecată către
reclamantă, în cuantum de 6197,66 lei, reprezentând taxa judiciară de timbru.
3.Hotărârea pronunţată în apel:
Prin decizia civilă nr. 2008 A din 12.12.2019, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a
civilă a admis apelurile formulate de apelanţii-pârâţi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor
Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, şi Agenţia
Naţională de Administrare Fiscală - Activitatea Economică, în contradictoriu cu intimata-
reclamantă A.; a schimbat, în tot, sentinţa apelată, în sensul că a respins cererea de chemare în
judecată, ca neîntemeiată.
4.Calea de atac exercitată în cauză:
Împotriva deciziei nr. 2008A/2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-
a civilă, a declarat recurs recurenta-reclamantă A., cale de atac cu a cărei soluţionare a fost
învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 28.05.2020.
Prin cererea de recurs, încadrată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.,
reclamanta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre
rejudecare, curţii de apel.
În argumentarea incidenţei motivului de casare invocat, după expunerea istoricului cauzei,
recurenta-reclamantă A. a învederat, în principal, că instanţa de apel a făcut aplicarea şi
interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 26 (1) din Legea nr. 7/1996, ale art. 56 din Legea
nr.71/2011 şi ale art. 887 C.civ., considerentele reţinute de curtea de apel în susţinerea soluţiei
pronunţate fiind străine situaţiei de fapt căreia îi erau aplicabile alte norme juridice de drept
material.
În continuare, a susţinut că, în acord cu prevederile art. 518 alin. (1) C.proc.civ. 1865 şi
ale art. 26 din Legea nr. 7/1996, opozabilitatea faţă de terţi a dreptului de proprietate dobândit de
reclamantă prin actul de adjudecare rezultă ex lege şi, prin urmare, contrar reţinerilor instanţei de
apel, nu era necesară înscrierea acestuia în cartea funciară.
Pe de altă parte, urmărirea silită imobiliară care a făcut obiectul somaţiei emise de BEJ nr.
202950 din 06.05.2009, a fost notată în cartea funciară a imobilului.
Ca atare, în mod nelegal, instanţa de apel s-a raportat în soluţionarea pricinii la
prevederile art. 56 din Legea nr.71/2011, excluzând incidenţa prevederilor art. 26 din Legea nr.
7/1996. Prin neacordarea eficienţei normelor legale care stabilesc că, în anumite cazuri
particulare, cum este cel al vânzării silite, opozabilitatea dreptului de proprietate dobândit se
naşte din lege, iar nu din înscrierea în cartea funciară, instanţa de apel a încălcat principiul de
drept specialia generalibus derogant.
În subsidiar, recurenta-reclamantă a arătat că din conţinutul dispoziţiilor art. 371
C.proc.civ., ca şi din ansamblul probelor administrate în cauză, reiese că Ministerul Public este
unul dintre participanţii la executarea silită în cadrul căreia a fost emis actul de adjudecare în
temeiul căruia reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.
În acest context, o parte din suma achitată de către reclamantă în temeiul actului de
adjudecare, respectiv suma de 176.693,76 lei, a fost consemnată, la cererea Procurorului-şef al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie nr. 2030/2009, la dispoziţia instanţei de

16
judecată, cu titlu de sumă aparţinând debitorului C.; această sumă a fost indisponibilizată prin
sechestrul asigurator dispus în dosarul nr. x/2/2009, aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti.
Aşadar, la momentul pronunţării de către Înalta Curte de Casaţie si Justiţie a deciziei
penale nr. 1523/2012, în patrimoniul condamnatului C. nu se mai găsea imobilul în litigiu, ci
suma de 176.693,76 lei, în cauză operând subrogaţia reală, respectiv înlocuirea bunului vândut în
cadrul executării silite, prin licitaţie publică, cu valoarea acestuia. Prin urmare, confiscarea
specială se putea dispune doar cu privire la suma de bani.
Ca efect al actului de adjudecare, dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu a
trecut din patrimoniul fostului proprietar, C., în patrimoniul reclamantei.
Reţinerile instanţei de apel potrivit cărora reclamanta suportă consecinţele neatacării
încheierii de respingere de către Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară a cererii de notare în
cartea funciară a dreptului de proprietate dobândit prin actul de adjudecare, sunt nefondate, în
contextul în care intimatul Statul Român, se pretinde a fi succesorul cu titlu particular al autorului
reclamantei, C., iar nu un terţ care s-ar putea, eventual, prevala de buna-credinţă la înregistrarea
dreptului de proprietate în cartea funciară.
Ca atare, Statul Român a cunoscut sau putea să cunoască că imobilul a fost vândut
reclamantei şi că are la dispoziţie doar suma de bani rezultată în urma vânzării silite a imobilului.
Pentru a beneficia de inopozabilitatea înscrierii dreptului de proprietate al reclamantei în
cartea funciară, Statul Român trebuia să nu se regăsească în ipoteza prevăzută de art. 887 alin. (2)
C.civ., respectiv să nu fi fost dobânditor de rea-credinţă.
Din interpretarea per a contrario a prevederilor art. 877 alin.(2) C.civ., reiese că, în
măsura în care urmărirea silită a imobilului a fost în prealabil notată în cartea funciară, drepturile
reale astfel dobândite vor putea fi opuse terţilor dobânditori. Or, în mod nepermis, instanţa de
apel a interpretat textul de lege având în vedere că reaua-credinţă a pârâtului putea fi dedusă din
împrejurarea că în cartea funciară era notată somaţia emisa de BEJ sub nr. 202950 din 06 mai
2009.
Soluţia de respingere de către Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară a cererii de
notare în cartea funciară a dreptului de proprietate dobândit de către reclamantă a fost motivată de
lipsa corespondenţei între descrierea imobilului adjudecat din actul de adjudecare şi descrierea
acestuia din cartea funciară. Ulterior, confruntată cu aceeaşi situaţie, cererea pârâtului de înscriere
în cartea funciară a dreptului de proprietate a fost admisă. Lipsa conformităţii între descrierea
imobilului din cartea funciară şi cea din actul de adjudecare este un aspect obiectiv şi care nu era,
contrar celor reţinute de instanţa de apel, de natură a fi modificat prin formularea plângerii
împotriva încheierii de respingere a cererii de înscriere în cartea funciară.
Aşadar, faţă de prevederile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 şi de dispoziţiile art. 887
din Codul civil, în cauză nu operează principiul inopozabilităţii dreptului de proprietate dobândit
de reclamantă faţă de Statul Român.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, și văzând dispozițiile art.
499 teza I C.proc.civ., care dispun în sensul că, prin derogare de la prevederile art. 425 alin.
(1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare
invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins, constată că
recursul este fondat şi urmează a fi admis pentru considerentele ce succed:
Prin decizia civilă nr.2008A din 12.12.2019, Curtea de Apel București – Secția a IV-a
civilă a admis apelurile formulate de apelanţii-pârâţi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor
Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, şi Agenţia
Naţională de Administrare Fiscală - Activitatea Economică împotriva sentinței civile nr.
17
440/2018, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a civilă, și a schimbat, în tot, sentinţa
apelată, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, reținând că
reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, compus din
teren şi construcţie, în baza actului de adjudecare din 26.08.2009, eliberat de executorul
judecătoresc potrivit art. 518 alin. (1) C.proc.civ., iar la data de 09.11.2009, solicitarea
reclamantei de înscriere a imobilului în cartea funciară a fost respinsă de O.C.P.I. sector 2, prin
încheierea nr. 385369 din 14.12.2009.
S-a arătat că unul dintre motivele de respingere a cererii de înscriere în cartea funciară a
vizat faptul că în cuprinsul actului de adjudecare nu s-a făcut vorbire despre existența sechestrelor
înscrise în P III a CF 1493 cu încheierile nr. 86/2004 și nr.18455/2005; reclamanta nu a formulat
plângere împotriva acestei încheieri.
În schimb, pârâta A.N.A.F. apare înscrisă în cartea funciară a aceluiași imobil, în calitate
de proprietar, în baza următoarelor hotărâri judecătorești penale: nr.114/2009, pronunţată de
Tribunalul Bucureşti Secţia a II-a penală, nr.1523/2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie si
Justiţie -Secția penală și nr. 123A/2011, emisă de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală.
Cu privire la efectele adjudecării și ale întabulării, curtea de apel a menționat că
dispozițiile art. 518 alin. (2) și (3) C.proc.civ. 1865 prevăd că, prin întabulare, adjudecatarul
dobândeşte dreptul de a dispune de imobilul cumpărat, potrivit regulilor de carte funciară,
respectiv că de la data întabulării imobilul rămâne liber de orice ipoteci sau alte sarcini privind
garantarea drepturilor de creanţă, creditorii putându-şi realiza aceste drepturi numai din preţul
obţinut.
De asemenea, a arătat că art. 2 lit. d) din Legea nr. 7/1996 a cadastrului și a publicității
imobiliare, reglementează efectele înscrierii în cartea funciară și prevede că publicitatea
imobiliară asigură opozabilitatea drepturilor reale imobiliare […], text care trebuie coroborat cu
dispozițiile art. 56 din Legea nr.71/2011, care prevăd că art. 885 alin. (1) şi art. 886 C.civ. se
aplică numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială
şi deschiderea, la cerere sau din oficiu, a cărţilor funciare pentru imobilele respective, în
conformitate cu dispoziţiile Legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996; până la data
prevăzută la alin. (1), înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate şi a altor drepturi
reale, pe baza actelor prin care s-au transmis, constituit ori modificat în mod valabil, se face
numai în scop de opozabilitate faţă de terţi.
În opinia curții de apel, pe baza acestor coordonate legislative referitoare la efectele
înscrierii în cartea funciară se poate concluziona în sensul că în cauză ambele părți sunt titulare
ale dreptului de proprietate asupra aceluiași imobil, că A.N.A.F. și-a înscris dreptul în cartea
funciară și se bucură de opozabilitate față de terți și că, deși reclamanta are poziția avantajoasă de
beatus possidens, suportă consecințele neformulării plângerii împotriva încheierii nr. 385369 din
14.12.2009, prin care O.C.P.I. S2 i-a respins cererea de înscriere a imobilului în cartea funciară,
respectiv inopozabilitatea față de terți a dreptului dobândit prin actul de adjudecare.
S-a arătat că din acest punct de vedere este eronată aprecierea primei instanțe în sensul că
dreptul reclamantei este preferabil pentru că este dobândit licit, în condițiile în care și pârâta a
dobândit dreptul de proprietate în mod licit, iar în plus, în mod diligent, și-a înscris dreptul care a
devenit astfel opozabil terților; de asemenea, până la proba contrară, pârâta se bucură de
prezumţia de bună-credință. Art. 518 alin. (3) reținut ca argument de prima instanță, nu este
aplicabil în forma prezentată în sentință, deoarece numai prin înscrierea în cartea funciară
reclamanta putea obţine purga sarcinilor asupra imobilului, or tocmai din acest punct de vedere
reclamanta nu a acționat ca un om diligent.

18
 În aceste condiții, contrar aprecierii primei instanțe, curtea de apel a reținut că, în speță,
este preferabil dreptul pârâtei, împrejurare față de care nu se justifică constatarea dreptului
reclamantei, cu consecința radierii dreptului înscris în cartea funciară în favoarea pârâtei.
Din perspectiva criticilor de nelegalitate formulate, subsumate motivului de recurs
prevăzut de art. 488 alin.(1) pct. 8 C.proc.civ., Înalta Curte constată că sunt fondate criticile prin
care recurenta-reclamantă a susținut că, în cauză, instanța de apel a făcut greșita aplicare a
normelor de drept material.
Astfel, Înalta Curte constată că, în circumstanțele particulare ale cauzei, instanța de apel a
interpretat și aplicat în mod eronat dispozițiile art. 518 C.proc.civ.1865, act normativ sub imperiu
căruia a fost emis actul de adjudecare de care recurenta-reclamantă se prevalează în dovedirea
dreptului de proprietate.
Potrivit art. 518 alin.(1) din actul normativ sus-menționat, actul de adjudecare are ca
principal efect dobândirea dreptului de proprietate de către adjudecatar.
Împrejurarea că alineatul al doilea al articolului 518 prevede că “prin intabulare,
adjudecatarul dobândește dreptul de a dispune de imobilul cumpărat, potrivit regulilor de carte
funciară”, nu semnifică instituirea caracterului constitutiv de drepturi al intabulării actului de
adjudecare.
În speță, această dispoziție legală trebuie coroborată cu art. 26 alin. (1) din Legea
nr.7/1996 a cadastrului și publicității imobiliare care la data de 26 august 2009, data eliberării
actului de adjudecare prevedea că: “Dreptul de proprietate și celelalte drepturi reale sunt
opozabile față de terți, fără înscrierea în cartea funciară (s.n.), când provin din succesiune,
accesiune, vânzare silită(s.n.) și uzucapiune. Aceste drepturi se vor înscrie, în prealabil, dacă
titularul înțelege să dispună de ele.”
Interpretare coroborată a dispozițiilor art. 518 alin.(1) - (3) C.proc.civ.1865, cu cele ale
art. 26 alin. (1) din Legea nr.7/1996, sus-menționate, conduce la concluzia că sunt fondate
susținerile recurentei-reclamante în sensul că dreptul său de proprietate este opozabil față de terți
ex lege, formalitățile de înscriere în cartea funciară fiind necesare în ipoteza în care adjudecatarul
dorește să dispună de bun ori pentru a opera purga sarcinilor.
În plus, așa cum rezultă din încheierea aflată la fila 36 din dosarul Tribunalului Bucureşti,
urmărirea silită imobiliară care a făcut obiectul somaţiei emise de BEJ B. nr. 202950 din
06.05.2009, a fost notată în cartea funciară a imobilului.
În ceea ce privește dispozițiile art. 56 din Legea nr.71/2011, reținute de curtea de apel ca
fiind relevante în soluționarea cauzei, acestea dispun în sensul că: “1) dispozițiile Codului civil
privitoare la dobândirea drepturilor reale imobiliare prin efectul înscrierii acestora în cartea
funciară se aplică numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate
administrativ-teritorială și deschiderea, la cerere sau din oficiu, a cărților funciare pentru
imobilele respective, în conformitate cu dispozițiile Legii cadastrului și a publicității
imobiliare nr. 7/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare. (2) Până la data
prevăzută la alin. (1), înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate și a altor drepturi
reale, pe baza actelor prin care s-au transmis, constituit ori modificat în mod valabil, se face
numai în scop de opozabilitate față de terți.”
Înalta Curte constată că aceste dispoziții nu pot fundamenta soluția pronunțată de curtea
de apel întrucât enunță regula conform căreia înscrierile în cartea funciară au rolul de a asigura
opozabilitatea față de terți și instituie un reper temporal cu privire la efectul constitutiv în cartea
funciară, dispoziții care în speța dedusă judecății nu sunt relevante prin raportare la modalitatea
de dobândire a dreptului de proprietate de către recurenta-reclamantă și la existența unor

19
dispoziții cu caracter derogator privitor la opozabilitatea față de terți a dreptului de proprietate
care provine din executare silită.
De altfel, și dispozițiile art. 887 alin.(1) din noul Cod civil prevăd o situație derogatorie de
la regula dobândirii dreptului de proprietate prin înscrierea în cartea funciară a drepturilor reale
dobândite prin vânzare silită.
Reținând că în speță dreptul de proprietate al recurentei-reclamante, care se află în
stăpânirea bunului, este opozabil intimatei-pârâte prin efectul legii, în mod greșit instanța de apel
a reținut că dreptul acesteia nu este preferabil dreptului pârâtei în considerarea faptului că nu a
fost înscris în cartea funciară. În consecință, neformularea plângerii împotriva încheierii de
respingere a cererii de înscriere în cartea funciară nu poate fi opusă reclamantei în acest cadru
procesual în care aceasta nu urmărește să dispună de bun, ci să-și conserve dreptul de proprietate.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, constatând că sunt fondate criticile formulate de
recurentă cu caracter principal, a admis recursul în temeiul dispozițiilor art. 496 și 497
C.proc.civ., cu consecința casării deciziei atacate şi trimiterii cauzei, spre rejudecare, aceleiaşi
instanţe, nemaifiind necesar a fi examinate și criticile formulate de recurentă în subsidiar.

Notă: Dispozițiile Legii nr. 7/1996 la care se face referire în considerentele deciziei au fost avute în vedere
de către instanțele de judecată în forma în vigoare la nivelul anului 2009

2. Lucrări de construcție executate asupra unui imobil proprietatea altei persoane. Dreptul
de creanță al constructorului. Prescripția dreptului material la acțiune

C.civ. din 1864, art. 494

Dreptul de creanţă al constructorului cu privire la despăgubirile rezultate din edificarea

construcţiei este supus unui termen de prescripţie de 3 ani care începe a curge, de regulă, de la
data la care proprietarul terenului şi-a manifestat intenţia de a-şi apropia construcţia, păstrând-
o pentru sine prin invocarea accesiunii imobiliare.
Corelativ, este însă util a avea în vedere şi că pentru a se putea reţine începerea curgerii
termenului de prescripţie împotriva constructorului este necesar ca acesta să cunoască faptul că
în mod neîndoielnic, deci lipsit de echivoc, proprietarul terenului şi-a exprimat voinţa de a
prelua construcţia nou edificată, afirmând-și calitatea de proprietar prin accesiune, acesta fiind
momentul la care, în principiu, se naşte dreptul la acţiune al constructorului.
Totodată, este necesar a se verifica şi dacă acela care a edificat construcţia are încă
stăpânirea ei de fapt, căci dacă proprietarul terenului îi lasă încă această stăpânire,
neînţelegând să i-o tulbure, constructorul nu ar avea încă interesul de a pretinde de la
proprietarul terenului despăgubirea îngăduită de lege, căci el se bucură încă de folosinţa
construcţiei respective. Într-o asemenea situaţie, prescripţia nu începe încă să curgă împotriva
constructorului, acesta fiind apărat până la momentul la care lăsarea sa în stăpânirea bunului ar
înceta.
Astfel, chiar dacă între părţi se află în derulare un contract de comodat cu privire la
teren, precum și cu privire la corpul de construcţie în componenţa sa anterioară edificării de
către reclamantă a lucrărilor pentru care pretinde obligarea proprietarului la despăgubiri, iar,
referitor la aceste imobile necontestarea de către pârât a folosinţei exercitate de reclamantă îşi
putea avea justificare în imperativul respectării obligaţiei de a-i asigura comodatarului o
20
liniştită folosinţă a bunului obiect al contractului, în ceea ce priveşte construcţiile (sau, după
caz, părţile de construcţie) nou edificate o asemenea obligaţie a pârâtului nu exista. Drept
urmare, pârâtul era în drept să conteste stăpânirea în fapt exercitată de reclamantă cu privire la
noile construcţii, însă cum acest lucru nu s-a întâmplat, nu se poate reţine că împotriva
reclamantei a început să curgă termenul de prescripţie de 3 ani.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 419 din 9 martie 2021

I.Circumstanţele cauzei
A.Primul ciclu procesual
1.Obiectul cererii de chemare în judecată.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, la data de 23.09.2015,
reclamanta A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Cluj-Napoca, ca prin
hotărârea ce o va pronunţa să se dispună, în principal, stabilirea unui drept de proprietate al
pârâtului asupra nivelului 2 şi mansardei, precum şi a aripii adăugate construcţiei CI cu nr. cad.
x71-CI înscrisă în CF nr. x71 Cluj-Napoca, proprietatea pârâtului, edificată pe terenul
proprietatea pârâtului, cu nr. cad. x71 înscris în aceeaşi CF, situat în Cluj-Napoca precum şi
asupra corpului de clădire suplimentar edificat pe acelaşi teren; obligarea pârâtului la plata sumei
de 840.000 euro, echivalată în lei la data plăţii, reprezentând sporul de valoare adus imobilului
teren şi construcţie, situat în Cluj-Napoca, înscrisă în CF nr. x71 Cluj-Napoca, proprietatea
pârâtului, prin adăugarea unui nivel, mansardă şi aripă nouă în suprafaţă totală de aproximativ
810 mp, la construcţia având nr. cad. x71-CI, respectiv valoarea de circulaţie a elementelor de
construcţie adăugate, conform expertizei tehnice care se va realiza în cauză; obligarea pârâtului la
plata sumei de 360.000 euro, echivalată în lei la data plăţii, reprezentând sporul de valoare adus
imobilului teren şi construcţie existentă, situat în Cluj-Napoca, înscrisă în CF nr. x71 Cluj-
Napoca, cu nr. cad. x71, proprietatea pârâtului, prin construirea pe teren a unei construcţii noi, în
suprafaţă aproximativă de 420 mp, având două niveluri, evidenţiată în cartea funciară ca fiind
corpul 2 de clădire (C2) cu menţiunea „fără acte", respectiv valoarea de circulaţie a corpului de
clădire, conform expertizei tehnice care se va realiza în cauză; să se recunoască în favoarea
acesteia un drept de retenţie asupra imobilului teren şi construcţii CI şi C2 în forma actuală,
înscrise în CF nr. x71 Cluj-Napoca, până la achitarea integrală a despăgubirilor ce se vor stabili
în favoarea ei în legătură cu acestea, iar în subsidiar, stabilirea unui drept de proprietate al
pârâtului asupra nivelului 2 şi mansardei, precum şi a aripii adăugate construcţiei CI cu nr. cad.
x71-CI înscrisă în CF nr. x71 Cluj-Napoca, proprietatea pârâtului, edificată pe terenul
proprietatea pârâtului, cu nr. cad. x71 înscris în aceeaşi CF, situat în Cluj-Napoca precum şi
asupra corpului de clădire suplimentar edificat pe acelaşi teren; obligarea pârâtului la plata sumei
de 840.000 euro, echivalată în lei la data plăţii, reprezentând contravaloarea actualizată a
materialelor şi manoperei înglobate în nivelul suplimentar, mansarda şi aripa nouă, în suprafaţă
totală de aproximativ 810 mp, adăugate construcţiei cu nr. cad. x71-CI existente pe terenul situat
în Cluj-Napoca, înscrisă în CF nr. x71 Cluj-Napoca, proprietatea pârâtului, conform expertizei
tehnice care se va realiza în cauză; obligarea pârâtului la plata sumei de 360.000 euro, echivalată
în lei la data plăţii, reprezentând contravaloarea actualizată a materialelor şi manoperei înglobate
în construcţia nouă cu două niveluri edificată pe terenul înscris în CF nr. x71 Cluj-Napoca,
proprietatea pârâtului, conform expertizei tehnice care se va realiza în cauză; să se recunoască în
favoarea acesteia un drept de retenţie asupra imobilului teren şi construcţii CI şi C2 în forma
actuală, înscrise în CF nr. x71 Cluj-Napoca, până la achitarea integrală a despăgubirilor ce se vor

21
stabili în favoarea ei în legătură cu acestea; obligarea pârâtului la cheltuieli de judecată în caz de
opunere.
Prin sentinţa civilă nr. 546 din 1.03.2016, Tribunalul Specializat Cluj a respins excepţia
lipsei competenţei funcţionale de soluţionare a cauzei, invocată de reclamantă; a admis excepţia
necompetenţei materiale de soluţionare a cauzei, invocată de pârâtul Municipiul Cluj-Napoca; a
declinat competenţa de soluţionare a acţiunii, în favoarea Tribunalului Cluj.
2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Cluj
Prin sentinţa civilă nr. 82 din 22.02.2017, Tribunalul Cluj - Secţia civilă a admis
excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice; a
respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Cluj-Napoca, prin
primar; a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanta A. prin administrator judiciar, în
contradictoriu cu pârâtul Municipiul Cluj-Napoca, reprezentat prin primar, având ca obiect
despăgubiri şi, în consecinţă, a obligat pârâtul să plătească în favoarea reclamantei suma de
919.500 euro în echivalent lei la data plăţii, reprezentând sporul de valoare adus imobilului teren
şi construcţie, situat în mun. Cluj-Napoca, înscris în CF. nr. x71 Cluj-Napoca, proprietatea
pârâtului, prin adăugarea unui nivel, mansardă şi aripă nouă, în suprafaţă totală de aproximativ
810 mp., la construcţia având nr. cadastral x71-C1, conform raportului de expertiză tehnică
judiciară şi a răspunsului la obiecţiuni; a obligat pârâtul să plătească în favoarea reclamantei
suma de 269,500 euro în echivalent lei la data plăţii, reprezentând sporul de valoare adus
imobilului teren şi construcţie existentă, situat în mun. Cluj-Napoca, înscris în CF. nr. x71 Cluj-
Napoca, cu nr. cadastral x71, proprietatea pârâtului, prin adăugarea construirea pe teren a unei
construcţii noi, în suprafaţă de aproximativ 420 mp., având două niveluri, evidenţiată în cartea
funciară ca fiind corpul 2 de clădire (C2), cu menţiunea „fără acte", conform raportului de
expertiză tehnică judiciară şi a răspunsului la obiecţiuni; a dispus instituirea unui drept de retenţie
în favoarea reclamantei asupra imobilului teren şi construcţii CI şi C2 în forma actuală, înscrise
în C.F. nr. x71 Cluj-Napoca, până la achitarea integrală a despăgubirilor stabilite; a respins
capetele de cerere având ca obiect: 1) stabilirea unui drept de proprietate al pârâtului asupra
nivelului 2 şi mansardei, precum şi a aripii adăugate construcţiei CI cu nr. cadastral x71-C1
înscrisă în C.F. nr. x71 Cluj-Napoca, proprietatea pârâtului, edificată pe terenul proprietatea
pârâtului cu nr. cadastral x71 înscris în aceeaşi carte funciară, situat în mun. Cluj-Napoca,
precum şi asupra corpului de clădire suplimentar edificat pe acelaşi teren şi 2) obligarea pârâtului
la plata sumelor reprezentând contravaloarea actualizată a materialelor şi manoperei înglobate în
construcţiile descrise; a obligat pârâtul Municipiul Cluj-Napoca, prin primar, să plătească
reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 8.800 lei; a respins acţiunea faţă de Statul Român
prin Ministerul Finanţelor Publice, ca fiind înaintată împotriva unei persoane fără calitate
procesuală pasivă; a respins excepţiile invocate de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor
Publice, respectiv excepţia lipsei calităţii de reprezentant a Ministerului Finanţelor Publice pentru
Statul Român, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei faţă de capătul de cerere
având ca obiect stabilirea dreptului de proprietate al Municipiului Cluj-Napoca sau al Statului
Român prin Ministerul Finanţelor Publice, excepţia prematurităţii formulării cererii având ca
obiect obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor.
3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Cluj
Prin decizia civilă nr. 329 A din 19.09.2017, Curtea de Apel Cluj - Secţia I civilă a
respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul Municipiul Cluj -Napoca împotriva sentinţei civile
nr. 82/2017 a Tribunalului Cluj; a constatat decăderea pârâtului apelant din termenul de
formulare a dezvoltării motivelor de apel din 26.06.2017; a respins ca tardive excepţiile

22
inadmisibilităţii şi prematurităţii formulării cererii de chemare în judecată; a obligat pe apelant să
plătească intimatei suma de 2500 lei, cheltuieli de judecată în apel.
4. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Prin decizia nr. 1332 din 26.06.2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă a
admis recursul declarat de pârâtul Municipiul Cluj-Napoca, prin primar, împotriva deciziei civile
nr. 329 A/2017, pronunţată de Curtea de Apel Cluj - Secţia I civilă; a casat decizia atacată şi a
trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
B. Al doilea ciclu procesual
1. Decizia Curţii de Apel Cluj, în rejudecare
Prin decizia civilă nr. 285 A din 17.12.2019, Curtea de Apel Cluj - Secţia I civilă a
respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, excepţia prematurităţii acţiunii şi excepţia prescripţiei
acţiunii, invocate de pârâtul Municipiul Cluj-Napoca; a respins ca nefondat apelul declarat de
pârâtul Municipiul Cluj - Napoca împotriva sentinţei civile nr. 82/2017 a Tribunalului Cluj; a
obligat pe apelantul-pârât Municipiul Cluj-Napoca să plătească intimatei suma de 2.500 lei,
cheltuieli de judecată în primul ciclu procesual, în apel.
2. Recursul declarat în cauză
Împotriva deciziei civile nr. 285 A/2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj - Secţia I
civilă, a declarat recurs pârâtul Municipiul Cluj, criticând-o pentru nelegalitate.
Recurentul-pârât a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8
C.proc.civ. şi a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecinţa respingerii
cererii de chemare în judecată.
A criticat pârâtul decizia instanței de apel, în esență, sub următoarele aspecte:
Cu referire la nelegalitatea hotărârii atacate prin raportare la motivele de recurs
prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C.proc.civ., a arătat că deşi instanţa de apel, în
rejudecare, s-a referit la îndrumările date de instanţa de casare, a interpretat în mod greşit
prevederile art. 494 alin. (3) din vechiul Cod civil cu privire la accesiunea imobiliară artificială
atât cu ocazia analizării excepţiilor invocate, cât şi cu ocazia judecării fondului cauzei;
Cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, a apreciat ca fiind nelegală soluţia
instanţei de apel în condiţiile în care apelantul Municipiul Cluj-Napoca şi-a manifestat intenţia de
a păstra construcţiile edificate de intimata-reclamantă, intenţie ce rezultă din faptul că este
titularul acţiunii în accesiune imobiliară artificială manifestată prin exercitarea acţiunii şi din
modul în care proprietarul terenului se raportează la aceste construcţii, în raporturile juridice
ulterioare edificării lucrărilor de construire.
Or, concluzia instanţei de apel este neîntemeiată atâta timp cât un petit al acţiunii
introductive vizează stabilirea un drept de proprietate al pârâtului asupra nivelului 2, a mansardei
şi a aripii adăugate la construcţia C1 şi a corpului de clădire suplimentar C2, situate în Cluj-
Napoca, tocmai pentru că Municipiul Cluj-Napoca nu a făcut niciun demers care să fie în măsură
a fi considerat o manifestare pentru dobândirea în proprietate a acestor clădiri şi de reglementare
a situaţiei juridice a acestor clădiri.
În considerarea prevederilor art. 494 alin. (3) C.civ., a susţinut că opţiunea privind
exercitarea dreptului de proprietate pe calea unei acţiuni întemeiate prin raportare la prevederile
referitoare la accesiunea imobiliară artificială cu privire la construcţiile edificate pe proprietatea
sa, este a proprietarului terenului, şi nu a constructorului şi nu dă dreptul celui din urmă la
exercitarea unei acţiuni în pretenţii întemeiată pe textul legal evocat, justificată pe îmbogăţirea
fără justă cauză a proprietarului care nu şi-a manifestat voinţa de a exercita dreptul de proprietate
asupra construcţiilor edificate;

23
 Instanţa de apel nu a analizat toate împrejurările speţei care dovedesc că Municipiul
Cluj-Napoca nu şi-a manifestat voinţa pentru a dobândi în proprietate lucrările adăugate la
construcţia nr. 1 parţial edificate cu acte şi construcţia nr 2 edificată fără acte, respectiv că nu s-a
dispus înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate a acestor imobile, nu s-a dispus
înscrierea în inventarul domeniului privat a acestor imobile, iar în evidenţele instituţiei recurente
figurează în continuare doar construcţia cu nr. cadastral x71-CI formată din parter şi etaj şi nici
nu s-a modificat contractul de comodat în privinţa suprafeţelor care au fost date în folosinţă prin
contractul de comodat nr. 2030/2000.
Instanţa de apel în mod eronat a considerat că în inventarul bunurilor aflate în domeniul
privat al Municipiului Cluj-Napoca figurează imobilul în litigiu în condiţiile în care în acest
inventar figurează doar clădirea ce face obiectul contractului de comodat nr. 2030/2000, anume
clădirea C1 formată din parter şi etaj, astfel cum a fost ea predată la data încheierii contractului
de comodat.
Instanţa de apel a apreciat că se impune acelaşi tratament atât în privinţa construcţiei C1
construită cu autorizaţie de construire şi pentru care s-a obţinut acordul parţial al Consiliului
Local al Municipiului Cluj-Napoca, cât şi în privinţa construcţiei C2 care a fost construită fără
acte, considerând că A. este constructor de bună-credinţă în privinţa tuturor lucrărilor executate,
nesocotind astfel prevederile legale.
A precizat că la data la care intimata a edificat lucrările de construcţie, a cunoscut că
autorizaţia de construire nr. 1508/2000 conferă dreptul investitorului A. de a executa doar
lucrările de amenajare a imobilului ce face obiectul contractului de comodat, care urma să aibă
configuraţia de P+2E+M, însă cu nesocotirea prevederilor legale şi tară acordul proprietarului
terenului a mai adăugat o anexă la CI şi a edificat o nouă construcţie C2, ceea ce denotă că
atitudinea de rea-credinţă a constructorului la data executării lucrărilor.
Cu privire la excepţia prematurităţii acţiunii, a apreciat nelegală soluţia instanţei de apel
raportat la obiectul acţiunii introductive şi motivele care au stat la baza invocării acestei excepţii.
Sub acest aspect, a arătat că susţinerile instanţei de apel referitoare la verificarea condiţiilor
pentru invocarea excepţiei prematurităţii prin raportare ia starea de insolvenţă în care se regăsea
intimata A. la data introducerii acţiunii este un motiv întemeiat pentru a promova acţiunea în scop
preventiv conform art. 34 alin. (3) C.proc.civ., sunt nelegale în condiţiile în care la data
introducerii acţiunii starea de insolvenţă exista deja, iar aceasta nu s-a menţinut pe perioada
desfăşurării litigiului, iar pe de altă parte nu sunt îndeplinite condiţiile unei acţiuni preventive.
Instanţa de apel a considerat că atâta vreme cât a fost exercitat dreptul de proprietate, în
aplicarea prevederilor art. 494 alin. (3) C.civ., dreptul de creanţă este actual de la data
manifestării opţiunii, debitorul obligaţiei fiind deja în ipoteza unui prejudiciu, motiv pentru care
acţiunea introductivă nu este preventivă.
Un alt aspect pentru care instanţa de apel a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile art.
34 alin. (3) C.proc.civ., a fost acela că în dispozitivul hotărârii nu se prevede în mod expres data
la care obligaţia debitorului devine scadentă.
Municipiul Cluj-Napoca a invocat excepţia prematurităţii raportat la faptul că dreptul
constructorului la despăgubiri se naşte numai în momentul în care proprietarul terenului îşi
manifestă voinţa de a deveni proprietarul construcţiei, ca urmare a invocării accesiunii imobiliare.
Or, în lipsa exercitării din partea proprietarului a dreptului de accesiune imobiliară asupra
construcţiilor edificate, solicitarea intimatei de achitare a sporului de valoare adus imobilului
teren şi construcţie este prematură, întrucât dreptul de creanţă se naşte doar la momentul
manifestării de voinţă a proprietarului terenului asupra construcţiilor edificate de terţ pe
proprietatea acestuia.
24
 Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, excepţie ce a fost invocată în
ipoteza în care se vor respinge excepţiile inadmisibilităţii şi a prematurităţii şi se acceptă ipoteza
că recurentul-pârât a dobândit în proprietate în temeiul accesiunii imobiliare cele două corpuri de
clădire edificate pe terenul situat în Cluj-Napoca, în intervalul de timp cuprins între anii 2000 şi
2011 prin exercitarea opţiunii de păstrare a construcţiilor în proprietate, recurentul-pârât a
apreciat că soluţia instanţei de apel este nelegală.
Soluţionând această excepţie, instanţa de apel a reţinut motive contradictorii cu cele pe
care le-a precizat cu ocazia soluţionării excepţiei inadmisibilităţii şi a prematurităţii. Astfel, pe
de-o parte, a considerat că Municipiul Cluj-Napoca şi-a manifestat deja intenţia de a păstra
construcţiile edificate de intimata A. şi s-a comportat ca un adevărat proprietar, născându-se deja
dreptul la despăgubiri al constructorului, iar, pe de altă parte, a considerat că pârâtul Municipiul
Cluj-Napoca nu şi-a manifestat opţiunea de preluare a construcţiilor, întrucât există un contract
de comodat în derulare care are ca obiect vechea construcţie, astfel cum se regăsea în anul 2000
cu configuraţia parter de etaj, precum şi terenul în suprafaţă de 709 mp, şi, întrucât, nu a solicitat
reluarea stăpânirii imobilului terenul de prescripţie de 3 ani nu a început să curgă.
Contrar opiniei instanţei de judecată, reluarea stăpânirii imobilului nu semnifică
preluarea faptică şi nici nu s-a extins gratuitatea folosinţei decurgând din contractul de comodat
nr. 2030/2000 şi asupra suprafeţelor nou construite, întrucât intimata desfăşoară şi în aceste spaţii
activităţi pentru care a fost încheiat contractul de comodat în contextul în care situaţia folosinţei
spaţiilor nou edificate, inclusiv cele care au făcut obiectul autorizaţie de construire nr. 1508/2000,
nu a fost reglementată nici în prezent şi nu s-a încheiat un act adiţional privind extinderea
folosinţei şi asupra acestor spaţii, motiv pentru care nu are nicio relevanţă că pentru vechea
construcţie formată din parter şi etaj este încheiat un contract de comodat, termenul de prescripţie
începând sa curgă de la data manifestării de voinţă a proprietarului cu privire la construcţiile în
cauză.
Or, în condiţiile în care s-a considerat că deja a fost manifestată această opţiune prin
faptele proprietarului terenului enumerate de instanţa de apel, anume emiterea autorizaţiei de
construire, solicitarea eliberării certificatului de atestare a construcţiei nr.521/2011, notarea în
cartea funciară a celor două construcţii, dreptul la acţiune era prescris la data introducerii cererii
de chemare în judecată, respectiv 23.09.2015.
A precizat recurentul-pârât că de la momentul edificării construcţiilor, A. cunoştea
cuantumul pagubei, având de la acea dată un drept de creanţă, pe care ar fi trebuit să îl exercite în
termen de 3 ani, potrivit Decretului nr. 167/1958. Chiar şi în ipoteza în care dreptul de creanţă al
constructorului s-a născut la data la care au fost notate în cartea funciară nr. x71 în anexa nr. 1 la
Partea I corpul 1 cu nr. cadastral x71-C1 şi corpul 2 cu nr. cadastral x71- C2, dreptul material la
acţiune s-a prescris, întrucât această notare a fost efectuată în baza HCL nr. 80/09.03.2010 şi
notată în cartea funciară la data de 13.04.2010.
Totodată, se reţine că şi prin raportare la data emiterii certificatului de atestare a
edificării construcţiei, dreptul material la acţiune este prescris, întrucât acest act a fost emis la
data de 27.10.2011.
În ce priveşte fondul cauzei, recurentul a arătat că prin interpretarea eronată a art. 494
alin. (3) C.civ., instanţa de apel a considerat că intimata este constructor de bună-credinţă pentru
ambele construcţii edificate, inclusiv pentru lucrările care nu au făcut obiectul autorizaţiei de
construire. În mod greşit a reţinut instanţa de apel că au fost incluse construcţiile edificate în
conformitate cu autorizaţia de construire în inventarul privind domeniul privat al Municipiului
Cluj-Napoca la poziţia nr. 547, întrucât în inventar figurează doar construcţia ce a făcut obiectul

25
contractului de comodat nr. 1508/2000 şi nu modificările ce au fost efectuate la construcţia
existentă.
Hotărârea pronunţată este întemeiată pe o greşită interpretare a art. 494 alin. (3) C.civ.,
care dă posibilitatea proprietarului de a alege care modalitate o utilizează în despăgubirea
constructorului de bună-credinţă, contravaloarea materialelor şi preţul muncii sau plata unei sume
de egale cu sporul de valoare dobândit de teren şi nu constructorului, cu atât mai puţin instanţei
de judecată, însă în speţă, opţiunea constructorului a fost pentru varianta convenabilă acestuia din
punct de vedere al câştigului material, respectiv sporul de valoare, contrar prevederilor legale în
materie şi contrar opiniei instanţei de judecată care a arătat în hotărârea atacată că proprietarul
terenului are posibilitatea să opteze pentru modalitatea în care va achita contravaloarea lucrărilor
de construire.
Cu privire la construcţiile edificate, nu a contestat faptul că în privinţa modificărilor şi
extinderilor realizate de către A. la corpul 1 de clădire şi care au făcut obiectul autorizaţiei de
construire nr. 1508/2000, reclamanta nu este constructor de bună-credinţă. Astfel, în situaţia în
care proprietarul va manifesta intenţia de a dobândi în proprietate în temeiul accesiunii imobiliare
construcţia C1, după cum a fost extinsă, proprietarul va avea, în temeiul art. 494 alin. (3) C.civ.,
posibilitatea să opteze între plata contravalorii materialelor şi preţul muncii sau plata unei sume
egale cu sporul de valoare dobândit de teren.
Prin raportul de expertiză efectuat în cauză, nu s-a ţinut cont de valoarea tehnică a
imobilului preluat prin contractul de comodat nr. 2030/2000, care trebuia scăzută din valoarea
tehnică totală a imobilului, ci mai mult, s-a luat în considerare şi valoarea de piaţă a imobilului
rezultând suma de 919.500 euro în condiţiile în care, prin raportare la prevederile accesiunii
imobiliare, valoarea de piaţă a imobilului nu poate fi luată în calcul, fiind necesar a se stabili
valoarea tehnică reală a imobilului care a făcut obiectul autorizaţiei de construire nr.1508/2000
sau sporul de valoare.
Pentru corpul C2 nou edificat, intimata A. este constructor de rea-credinţă în condiţiile
în care cunoştea că terenul pe care construieşte nu se află în proprietatea acesteia având doar un
drept de folosinţă în temeiul contractului de comodat nr. 1508/2000.
Cu referire la dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi art. 2 din Legea nr. 50/1991, recurentul-pârât a
arătat că în situaţia în care au fost nesocotite dispoziţiile legale pentru dobândirea proprietăţii,
instanţa de judecată nu poate valida o astfel de conduită în condiţiile în care dreptul astfel
dobândit nu se bucură de recunoaşterea şi protecţia legii. O interpretare contrară ar lipsi de
conţinut şi de finalitate dispoziţiile Legii nr. 50/1991, în situaţia în care, fără nicio justificare
obiectivă, ci doar prin simpla manifestare unilaterală de voinţă, părţilor le-ar fi permisă şi
recunoscută opţiunea între respectarea procedurii autorizării prevăzute de Legea nr. 50/1991 sau,
în caz contrar, adresarea ulterior a unei cereri injustiţie.
Câtă vreme această construcţie nou edificată nu ar putea fi legalizată, iar o eventuală
exercitare a dreptului de accesiune imobiliară artificială nu ar conduce la o îmbogăţire fără justă
cauză a recurentului, ci din contră la sărăcirea patrimoniului, întrucât s-ar achita despăgubiri
pentru o clădire care nu ar putea fi valorificată şi pentru care ar trebui efectuate cheltuieli
suplimentare pentru demolarea acesteia, conform reglementărilor urbanistice, recurentul-pârât a
considerat că obligarea sa la achitarea către intimata a sumei de 269.500 euro este nelegală.
3.Apărările formulate în cauză.
Intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a depus întâmpinare,
prin care a arătat că recursul este lipsit de interes în contradictoriu cu această parte, întrucât în
motivele de recurs nu se aduc critici hotărârii recurate sub aspectul soluţiei pronunţate asupra

26
excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice,
excepţie care a intrat sub autoritatea lucrului judecat.
Intimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a arătat că în dezvoltarea motivelor
de recurs nu se regăsesc critici cu referire la art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C.proc.civ..
Totodată, a invocat inadmisibilitatea motivelor de recurs ce vizează excepţiile
inadmisibilităţii şi prematurităţii acţiunii în condiţiile în care criticile aduse hotărârii recurate se
raportează la situaţia de fapt reţinută în mod greşit de instanţa de apel, precum şi la chestiuni ce
ţin de interpretarea probelor pentru stabilirea situaţiei de fapt, aspecte ce ţin de netemeinicia
hotărârii recurate şi nu de nelegalitatea acesteia.
Pe fondul recursului, a solicitat respingerea acestuia şi menţinerea hotărârii atacate, ca
fiind temeinică şi legală.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Cu privire la recursul declarat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are în vedere
următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 494 C.civ. 1864:
„Dacă plantațiile, construcțiile şi lucrările au fost făcute de către o a treia persoana cu
materialele ei, proprietarul pământului are dreptul de a le tine pentru dânsul, sau de a îndatora
pe acea persoana sa le ridice.
Dacă proprietarul pământului cere ridicarea plantațiilor şi a construcțiilor, ridicarea va
urma cu cheltuiala celui ce le-a făcut; el poate chiar, după împrejurări, fi condamnat la daune-
interese pentru prejudiciile sau vătămările ce a putut suferi proprietarul locului.
Dacă proprietarul voiește a păstra pentru dânsul acele plantaţii şi clădiri, el este dator a
plăti valoarea materialelor şi preţul muncii, fără ca să se ia în consideraţie sporirea valorii
fondului, ocazionată prin facerea unor asemenea plantaţii şi construcții. Cu toate acestea, dacă
plantaţiile, clădirile şi operele au fost făcute de către o a treia persoană de bună-credinţă,
proprietarul pământului nu va putea cere ridicarea sus-ziselor plantaţii, clădiri, şi lucrări, dar
va avea dreptul său de a înapoia valoarea materialelor şi preţul muncii, sau de a plăti o sumă de
bani egală cu aceea a creșterii valorii fondului”.
Aceste dispoziţii legale nu lasă nicio îndoială asupra dreptului proprietarului terenului de
a opta, atunci când constructorul a fost de rea-credinţă, fie pentru a cere ridicarea plantaţiilor sau
construcțiilor edificate pe terenul său, fie pentru a-i plăti constructorului valoarea materialelor şi
preţul muncii, fie, atunci când constructorul a fost de bună-credinţă, pentru a-i plătit acestuia
valoarea materialelor şi preţul muncii sau, dacă doreşte, o sumă de bani ce corespunde creşterii
valorii fondului.
Rezultă, totodată, că este necesar să existe o manifestare de voinţă, din partea
proprietarului terenului, astfel încât să poată fi determinată cu suficientă claritate opţiunea sa, în
oricare dintre formele pe care, după circumstanţe, legea le îngăduie.
Tot astfel, se impune a considera şi că, de principiu, dreptul de creanţă al constructorului
se află în relaţie cu exprimarea de către proprietarul terenului a opţiunii sale, doar în acest fel
putându-se apoi trece la stabilirea consecinţelor juridice ale acestei opţiuni, prin reportare (şi) la
buna sau reaua-credinţă a constructorului.
În cauză, recurentul neagă că şi-ar fi manifestat în mod neîndoielnic voinţa de a dobândi
dreptul de proprietate asupra construcţiilor edificate de reclamantă, situaţie faţă de care, afirmă
recurentul, încă nu s-a născut dreptul de creanţă al reclamantei, ceea ce ar atrage inadmisibilitatea
acţiunii de faţă.
Observă însă Înalta Curte, sub acest aspect, că soluţionând excepţia inadmisibilităţii
acţiunii, instanţa de apel a făcut o prezentare detaliată a elementelor de fapt cu relevanţă juridică
27
în temeiul cărora se putea trage concluzia că pârâtul recurent şi-a exercitat dreptul de opțiune,
preferând a păstra construcţiile edificate, subordonându-și raţionamentul tezei potrivit căreia
intenţia proprietarului terenului de a păstra construcţiile pentru sine nu rezultă numai din faptul că
este titularul acţiunii în accesiune imobiliară artificială şi se manifestă prin exercitarea acţiunii, ci
şi din modul în care proprietarul terenului se raportează la construcţii ulterior edificării acestora,
adică, potrivit exprimării instanţei de apel, „în raporturile juridice ulterioare edificării lucrărilor
de construire”.
Această statuare cu valoarea teoretică şi generală a instanţei de apel este corectă, legea
neînţelegând să impună o anumită formă de manifestare a voinţei proprietarului terenului de a
păstra construcţiile; prin urmare, esenţial este ca, în concret, să poată fi identificată intenţia
proprietarului a a-şi însuşi edificatele, chiar dacă această voinţă rezultă din alte acte sau fapte
decât promovarea unei acţiuni în justiţie, dar care evidenţiază îndeajuns de limpede care este
opţiunea sa.
De pe un asemenea fundament, instanţa de apel a făcut o atentă evidenţiere a elementelor
de fapt care, în aprecierea sa, erau de natură a trimite la concluzia că pârâtul municipiul Cluj-
Napoca a optat pentru păstrarea lucrărilor, reținând inclusiv că prin întâmpinarea depusă înaintea
primei instanțe pârâtul nu a contestat faptul că intenţionează să păstreze construcţiile pentru sine.
În ce priveşte identificarea şi analiza elementelor factuale care, în aprecierea instanței de
apel, conduc la concluzia că pârâtul municipiul Cluj-Napoca a optat pentru păstrarea lucrărilor,
acestea erau chestiuni care, întrucât privesc împrejurări de fapt concrete, puteau fi analizate şi
stabilite exclusiv de către instanţa de apel, ca instanță înzestrată cu prerogativa de a cerceta
fondul cauzei, Înalta Curte, ca instanţă de recurs, neavând, la rândul ei, o asemenea putere,
controlul judiciar în recurs fiind, în temeiul prevedurilor art. 488 C.proc.civ., unul de legalitate,
iar nu de temeinicie.
Prin urmare, afirmând în cererea de recurs că „Municipiul Cluj-Napoca nu a făcut nici un
demers care să fie în măsură a fi considerat o manifestare pentru dobândirea în proprietate (...) şi
de reglementare a situaţiei juridice a acestor chestiuni”, recurentul tinde la a-i propune Înaltei
Curţi să reanalizeze elemente de fapt utile în determinarea voinţei concrete a pârâtului, deci să
procedeze la o reapreciere a unor elemente de fapt, atribuindu-le altă semnificaţie decât aceea
stabilită de instanţa de apel, ceea ce ar fi nelegal.
Mai reţine Înalta Curte că atâta vreme cât s-a stabilit că proprietarul terenului şi-a
exprimat, fie şi tacit sau implicit, însă neîndoielnic, voinţa de a păstra construcţiile edificate de un
altul pe terenul său, constructorului i se poate recunoaşte dreptul de a pretinde, inclusiv pe calea
unei acţiuni în justiţie, obligarea proprietarului terenului la a-l despăgubi în limitele stabilite de
art. 494 alin. 3 C.civ. 1864, ţinându-se seama de buna sau de reaua-credinţă a celui care a
edificat.
Contrar celor afirmate de recurent, pentru a se considera că acesta şi-a manifestat
îndeajuns de limpede, deci neechivoc, voinţa de a păstra construcţiile nu era neapărat necesar ca
el să inițieze un demers de înscriere în cartea funciară a dreptului său de proprietate asupra
construcţiilor şi de evidenţiere a lor în inventarul domeniului privat al municipiului Cluj-Napoca,
putând exista alte categorii de fapte sau manifestări (de natura celor evidenţiate în cauză de către
instanța de apel) care să conducă la o astfel de concluzie, câtă vreme prin conţinutul lor concret
ele aveau aptitudinea de a evidenţia că pârâtul recurent doreşte să păstreze construcţiile, devenind
proprietar al lor.
În ce priveşte susţinerea potrivit căreia în mod eronat a reţinut instanţa de apel că în
inventarul bunurilor aflate în domeniul privat al municipiului Cluj-Napoca figurează imobilul în
litigiu, aceasta reprezintă o chestiune de fapt care nu poate fi verificată de prezenta instanţă în
28
cadrul căii de atac a recursului. Tot astfel trebuie înţeleasă şi referirea la modul de identificare a
imobilului prin raportare la clauza standard înscrisă în anul 2012 în contractele încheiate de
municipiul Cluj-Napoca, aceasta fiind o chestiune de fapt ce ţine de interpretarea unei clauze
contractuale, astfel că excedează limitelor de control recunoscute de lege instanței de recurs.
În ce priveşte criticile privitoare la faptul că intimata reclamantă a fost de rea-credinţă, iar
nu de bună-credinţă la edificarea corpului de construcţie C2, Înalta Curte observă că această
chestiune este, şi ea, una care ţine de componenta factuală a judecăţii, fiind un rezultat al
administrării de probe şi al aprecierii în concret a acestora de către prima instanță şi de către cea
de apel, ca instanţe înzestrate cu prerogativa de a cerceta fondul cauzei.
Prin urmare, faţă de limitele de control judiciar impuse instanţelor de recurs prin
dispoziţiile art. 488 C.proc.civ., Înalta Curte nu poate preceda la reaprecierea unor elemente de
fapt ale cauzei pentru a stabili, în opoziţie cu cele hotărâte în apel, că reclamanta nu a fost de
bună-credință atunci când a edificat corpul 2 (C2) de clădire.
Se observă însă (iar acesta reprezintă un element de legalitate cu privire la care Înalta
Curte poate face aprecieri) că circumstanţele reţinute de instanța de apel (faptul că recurentul a
cunoscut că intimata reclamantă construia pe terenul său, că recurentul a tolerat şi nu a intervenit
în nici un fel pentru a opri edificarea construcţiei, că nu a dispus nici măsuri legale pe care, în
considerarea calităţii sale de autoritate publică învestită cu verificarea disciplinei în construcţii le
putea ordona, că a manifestat o toleranţă care, în concret, o îndreptăţea pe reclamantă să
aprecieze că edificarea corpului 2 de clădire este acceptată) au semnificaţia unor elemente care,
prin raportare la dispoziţiile legale privitoare la accesiunea imobiliară artificială aflate în vigoare
la data edificării construcţiei, respectiv anii 2000-2001, precum şi la practica judiciară asociată
acestora, îngăduiau concluzia că edificarea corpului doi de clădire s-a făcut cu bună-credinţă.
Faţă de cele sus-arătate, rezultă că primul motiv al recursului este neîntemeiat, instanţa de
apel hotărând cu interpretarea şi aplicarea corectă a legii.
Nefondat afirmă recurenta şi că excepţia prematurităţii acţiunii ar fi fost în mod greşită
respinsă de către instanța de apel.
Pentru a considera că reclamanta avea dreptul de a promova prezenta acţiune în justiţie în
scopul de a obţine obligarea pârâtului recurent la plata de despăgubiri rezultate din edificarea
construcţiilor, instanţa de apel a avut în vedere, în urma aprecierii probelor administrate, că
pârâtul şi-a manifestat intenţia de a prelua construcţiile edificate de intimată şi că s-a comportat
ca un adevărat proprietar, conchizând că susţinerea potrivit căreia pârâtul nu şi-a manifestat
intenţia de a păstra construcţiile nu are bază factuală, astfel că, în considerarea acestor elemente,
a respins excepţia prematurităţii acţiunii.
Astfel cum s-a arătat mai sus, în analiza circumscrisă excepţiei inadmisibilităţii acţiunii,
determinarea în concret a voinţei pârâtului recurent de a-şi însuşi construcţiile edificate de
reclamantă reprezintă o chestiune de fapt, stabilită în urma interpretării probelor administrate.
Cum interpretarea probelor în vederea stabilirii stării de fapt reprezintă, din punct de vedere legal,
o prerogativă atribuită de lege primei instanţe şi celei de apel, însă nu şi instanţei de recurs,
rămâne că sub acest aspect Înalta Curte nu poate schimba concluzia instanţei de apel, examenul
de (ne)legalitate îngăduit unei instanţe de recurs neputând cuprinde şi asemenea verificări.
Este real însă că, suplimentar, instanţa de apel a făcut referire şi la incidenţa dispoziţiilor
art. 34 alin. 3 C.proc.civ., apreciind că prezenta acţiune civilă întruneşte caracteristicile unei
acţiuni preventive, în sensul acestor dispoziţii legale. Argumentul care a întemeiat această
statuare a fost acela că reclamanta se afla, la data promovării acţiunii, în procedura insolvenţei,
concretizarea intenţiilor de reorganizare financiară a acesteia depinzând şi de recuperarea sumelor
de bani ce fac obiectul prezentului litigiu.
29
 Potrivit dispoziţiilor art. 34 alin. 3 C.proc.civ., „Pot fi încuviințate, înainte de împlinirea
termenului, și alte cereri pentru executarea la termen a unor obligații, ori de câte ori se va
constata că acestea pot preîntâmpina o pagubă însemnată pe care reclamantul ar încerca-o dacă
ar aștepta împlinirea termenului”.
După cum se poate observa, ipoteza normei legale în discuţie are în vedere cererile
privitoare la executarea la termen a unor obligaţii, adică, altfel spus, vizează obligațiile pe care
debitorul era ţinut a le îndeplini într-un termen predeterminat, indiferent dacă sub aspectul naturii
lui acest termen era unul legal sau convenţional.
Or, în cazul constructorului care a edificat pe terenul altuia, dreptul la despăgubire şi
obligaţia corelativă lui nu puteau fi considerate ca fiind legate de un termen în sensul prevederilor
art. 34 alin. 1 C.proc.civ., astfel că instanţa de apel a greşit atunci când s-a referit la aceste
prevederi legale.
În măsura în care, pentru a-şi consolida cu rol întregitor argumentaţia, instanţa de apel
considera util să evoce inclusiv caracterul preventiv al acţiunii reclamantei, era mai oportună
invocarea prevederilor art. 33 teza a doua C.proc.civ., potrivit cărora „Cu toate acestea, chiar
dacă interesul nu este născut și actual, se poate formula o cerere cu scopul de a preveni
încălcarea unui drept subiectiv amenințat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube
iminente și care nu s-ar putea repara”.
Observă însă Înalta Curte că atâta vreme cât instanţa de apel, astfel cum s-a arătat deja
mai sus, a reţinut, cu valoare de argument major al raţionamentului său, că excepţia prematurităţii
acţiunii trebuie respinsă pentru că pârâtul şi-a exprimat neechivoc intenţia de a prelua
construcţiile edificate de reclamantă, referirea la exercitarea unei acţiuni preventive nu mai
apărea ca necesară, dreptul reclamantei la despăgubiri născându-se din însuşi faptul că pârâtul a
optat pentru a prelua construcţiile. Este, aşadar, vorba despre un drept la despăgubire deja
existent, apt să genereze un interes născut şi actual al reclamantei pentru o acţiune în justiţie. Pe
cale de consecință, referirea instanţei de apel la existenţa unei acţiuni preventive întemeiate pe
dispoziţiile art. 34 alin. 3 C.proc.civ., deşi eronată, apare ca fiind fără relevanţă în construcţia
argumentativă ce putea sta la baza soluţiei de respingere a excepţiei prematurităţii acţiunii.
În ce priveşte motivul de recurs prin care este criticată soluţia sub aspectul respingerii
excepţiei prescripției dreptului la acţiune, Înalta Curte apreciază că şi acesta este nefondat.
Este real că, după cum recurentul afirmă, dreptul de creanţă al constructorului cu privire
la despăgubirile rezultate edificate construcţiei este supus unui termen de prescripţie de 3 ani care
începe a curge, de regulă, de la data la care proprietarul terenului şi-a manifestat intenţia de a-şi
apropia construcţia, păstrând-o pentru sine prin invocarea accesiunii imobiliare.
Corelativ, este însă util a avea în vedere şi că pentru a se putea reţine începerea curgerii
termenului de prescripţie împotriva constructorului este necesar ca acesta să cunoască faptul că în
mod neîndoielnic, deci lipsit de echivoc, proprietarul terenului şi-a exprimat voinţa de a prelua
construcţia nou edificată, afirmând-și calitatea de proprietar prin accesiune, acesta fiind
momentul la care, în principiu, se naşte dreptul la acţiune al constructorului.
Totodată, este necesar a se verifica şi dacă acela care a edificat construcţia are încă
stăpânirea ei de fapt, căci dacă proprietarul terenului îi lasă încă această stăpânire, neînţelegând
să i-o tulbure, constructorul nu ar avea încă interesul de a pretinde de la proprietarul terenului
despăgubirea îngăduită de lege, căci el se bucură încă de folosinţa construcţiei respective. Într-o
asemenea situaţie, prescripţia nu începe încă să curgă împotriva constructorului, acesta fiind
apărat până la momentul la care lăsarea sa în stăpânirea bunului ar înceta.

30
 În cauză, această din urmă situaţie este prezentă, în condiţiile în care folosinţa exercitată
de către reclamantă nu a fost tulburată de către pârâtul recurent până la data promovării
procesului de faţă şi nici măcar ulterior.
Chiar dacă între părţi se află în derulare, încă din anul 2000 (sub nr. 2030/2000), un
contract de comodat, recent prelungit, cu privire la corpul de construcţie C1 în componenţa sa
anterioară edificării de către reclamantă a construcţiilor în litigiu (adică parter +1 etaj), precum şi
cu privire la suprafaţa de 709 mp teren, astfel că privitor la aceste imobile necontestarea de către
pârâtul recurent a folosinţei exercitate de reclamantă îşi putea avea justificare în imperativul
respectării obligaţiei de a-i asigura comodatarului o liniştită folosinţă a bunului obiect al
contractului, în ce priveşte construcţiile (sau, după caz, părţile de construcţie) nou edificate o
asemenea obligaţie a recurentului nu exista.
Drept urmare, recurentul era în drept să conteste stăpânirea în fapt exercitată de
reclamantă cu privire la noile construcţii, însă cum acest lucru nu s-a întâmplat, nu s-ar putea
reţine că împotriva reclamantei a început să curgă, până la data pornirii procesului de faţă,
termenul de prescripţie extinctivă.
Acesta este raţionamentul în raport de care soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei
dreptului la acţiune apare ca legală, el regăsindu-se, în esenţă, afirmat şi în considerentele deciziei
date în apel, în condiţiile în care prin acestea s-a afirmat, în legătură cu excepţia prescripţiei, că în
speţă apelanta nu a solicitat reluarea stăpânirii imobilului, situaţie în care termenul de prescripţie
de 3 ani nu a început să curgă.
Faţă de cele de mai sus, devine inutil a mai examina şi celelalte argumente invocate de
recurent în cadrul acestui motiv de recurs, neputând fi vorba, de asemenea, nici despre o adăugare
la lege (la art. 494 alin. 3 C.civ.1864) pe care instanţa de apel ar fi săvârşit-o.
Nu poate fi reţinută nici existenţa unor motive contradictorii, în sensul motivului de recurs
prevăzut de art. 488 alin.(1) pct. 6 C.proc.civ., raţionamentul instanței de apel trebuind înțeles, în
principal, potrivit celor sus-menţionate.
În fine, recursul nu poate fi admis nici prin raportare la motivul care vizează fondul
cauzei.
Astfel cum s-a arătat deja mai sus, circumscris motivului de recurs privitor la soluţia dată
excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, stabilirea bunei sau relei-credinţe a constructorului este o
chestiune de fapt, cu privire la care au un drept suveran de apreciere prima instanță şi cea de apel,
ca instanţe de fond.
Înalta Curte poate însă aprecia cu privire la semnificaţia juridică a unor chestiuni de fapt
deja stabilite, iar sub acest aspect s-a arătat deja, în legătură cu soluţionarea primului motiv de
recurs, că circumstanţele factuale reţinute de instanţa de apel (anume că recurentul a cunoscut că
intimata construia pe terenul său, că acesta a tolerat şi nu a intervenit în nici un fel pentru a opri
edificarea construcţie, că nu a dispus măsuri legale pe care, în considerarea calităţii sale de
autoritate publică învestită cu verificarea disciplinei în construcţii, le putea ordona, că a
manifestat o toleranţă care, în concret, o îndreptăţea pe reclamantă să aprecieze că edificarea
corpului 2 de clădire este acceptată) au semnificaţia unor elemente care îngăduiau concluzia că
edificarea corpului 2 de clădire s-a făcut cu bună-credinţă.
Această statuare a Înaltei Curţi este, aşadar, utilă şi în legătură cu acest motiv al
recursului, făcând nefondate susţinerile în sens contrar ale recurentului.
În ce priveşte (ne)cuprinderea în inventarul bunurilor aflate în domeniul privat al
municipiului Cluj-Napoca a construcţiilor nou-edificate, s-a statuat deja că aceasta reprezintă o
chestiune de fapt care nu poate face obiectul unei verificări în recurs.

31
 În legătură cu valoarea despăgubirilor acordate reclamantei, acesta a fost stabilită pe calea
unei expertize tehnice judiciare cu privire la care pârâtul recurent a formulat obiecţiuni cărora
expertul tehnic le-a răspuns înaintea primei instanțe.
A apreciat instanţa de apel că dacă pârâtul nu era lămurit cu privire la răspunsul dat de
expert obiecţiunilor formulate, avea dreptul de a solicita noi lămuriri până la primul termen după
depunerea răspunsului la obiecţiuni, în condițiile art. 338 alin. 2 C.proc.civ., însă aceste cerinţe
legale nu au fost respectate de către pârâtul recurent.
Acesta fiind motivul pentru care criticile formulate de pârât cu privire la întinderea
dreptului la despăgubire au fost respinse, pârâtul recurent avea dreptul de a le combate prin
cererea sa de recurs, ceea ce însă nu s-a întâmplat, el preferând a formula critici de fond asupra
valorii stabilite. Or, câtă vreme instanţa de apel respinsese cu argumente de natură procesual-
civilă, iar nu de fond, motivul de apel privitor la determinarea sporului de valoare, critica din
recurs trebuia, cu întâietate, să combată argumentul în raport de care acest motiv al apelului
fusese respins, demonstrându-i nelegalitatea, pentru ca abia apoi să devină relevante şi
argumentele de fond privitoare la modul de stabilire a valorii.
În fine, privitor la susținerile recurentului prin care se afirmă că parcela pe care
construcţia nouă a fost edificată nu întruneşte condiţiile de construibilitate prevăzute de regulile
de urbanism, astfel că legalizarea construcţiei nu ar fi posibilă, are în vedere Înalta Curte că acest
aspect, chiar real fiind, nu impietează în cauză asupra dreptului la despăgubire al reclamantei,
câtă vreme în baza probelor administrate şi prin raportare la dispoziţiile legale incidente a fost
reţinută buna-credinţă a reclamantei. În aceste circumstanţe, dreptul ei la despăgubire este acela
recunoscut, în genere, constructorului de bună-credinţă, prevederile art. 494 C.civ. 1864 nefăcând
alte distincții.
Faţă de toate cele de mai sus, nu s-ar putea considera că instanţa de apel ar fi făcut o
greşită interpretare sau aplicare a legii, în sensul prevederilor art. 488 alin.(1) pct. 8 C.proc.civ.,
sau că ar fi încălcat reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii în sensul
prevederilor pct. 5 al aceluiaşi articol.
Se impune, deci, respingerea recursului în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1)
C.proc.civ.
Cu privire la solicitarea intimatei reclamante de a-i fi acordate cheltuielile de judecată ce
i-au fost ocazionate în primul ciclu procesual, reţine Înalta Curte că instanța de apel i-a acordat
reclamantei suma de 2500 lei reprezentând cheltuieli de judecată corespunzătoare judecăţii în
apel în primul ciclu procesual, astfel că în legătură cu această sumă cererea intimatei reclamante
este neîntemeiată.
În ce priveşte cheltuielile ocazionate reclamantei de judecată în primă instanță în primul
ciclu procesual, ele au fost cerute şi acordate de către prima instanţă, respectiv de Tribunalul
Cluj, acesta obligându-l pe pârâtul municipiul Cluj-Napoca la a-i plăti reclamantei suma de 8800
lei cheltuieli de judecată în primă instanţă.
Cu privire la cheltuielile de judecată în recurs în primul ciclu procesual nu au fost depuse
dovezi de către reclamantă.
Pentru motivele de mai sus, cererea intimatei reclamante a fost respinsă.

32
3. Construcţie edificată pe terenul proprietatea altei persoane. Neexercitarea de către
proprietarul terenului a dreptului de opţiune reglementat de art. 494 Cod civil.
Admisibilitatea acţiunii formulate de constructor în constatarea dobândirii dreptului de
proprietate prin accesiune imobiliară artificială în persoana proprietarului terenului

C.civ. 1864, art. 494

Deşi în mod obişnuit dreptul de opţiune al proprietarului terenului este calificat ca fiind
unul potestativ, trebuie totuși admis că în anumite circumstanţe este legitim ca acestuia să i se
poată pretinde să-şi manifeste, în limitele prevăzute de art.494 din Codul civil de la 1864,
opţiunea, prin raportare la buna sau reaua-credinţă a constructorului.
Atunci când cel care a edificat construcţia nu are şi posesia acesteia, lucrarea aflându-se
în stăpânirea fizică a proprietarului terenului, iar de la data edificării construcţiei a trecut o
suficient de lungă perioadă de timp în care proprietarul terenului nu a înţeles să-şi exprime
dreptul de opţiune, a-i îngădui acestuia să rămână în pasivitate, profitând de faptul că are
stăpânirea de fapt a construcției, apare ca inechitabil în raport cu autorul construcţiei, care ar
rămâne, pentru o perioadă de timp pe care nu o poate anticipa, în incertitudine cu privire la
drepturile sale izvorâte din faptul edificării şi la posibilitatea lui de a obţine, în limitele şi
condiţiile stabilite de lege, o eventuală despăgubire.
În asemenea situaţie, neexercitarea dreptului de opţiune poate fi considerată abuzivă,
câtă vreme autorul construcţiei este împiedicat să-şi clarifice şi să cunoască situaţia juridică
rezultată din faptul edificării şi, în funcţie de aceasta, existenţa sau inexistenţa unui drept de
despăgubire în contra proprietarului terenului, pe care să-l poată apoi realiza, conferindu-i
efectivitate.
În acelaşi timp, există şi un interes mai general, care depăşeşte simplele interese ale
părţilor, pentru clarificarea situaţiei juridice a construcţiei edificate pe terenul altuia, starea de
incertitudine privitoare la soarta juridică a construcţiei venind în contra exigenţelor de
securitate a circuitului juridic civil, nefiind oportun ca situaţiile caracterizate prin precaritate
juridică să rămână astfel o prea lungă perioadă de timp.
Prin urmare, respingerea ca inadmisibilă a acţiunii nu poate fi considerată legală, ea
absolutizând, în mod injust dreptul de opţiune al proprietarului terenului, pe de o parte, iar pe de
altă parte ignorând sau chiar negând dreptul constructorului de a obţine clarificarea unei
situaţii juridice lăsate în incertitudine o lungă perioadă de timp şi care, dacă s-ar perpetua, are
vocaţia de a-i periclita în substanţa lui dreptul la despăgubire pe care acesta îl afirmă,
împiedicând inclusiv cercetarea pe cale judiciară a existenţei sau inexistenţei acestuia.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 1531 din 24 iunie 2021

I. Circumstanţele cauzei.
1. Obiectul cererii de chemare în judecată.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a V-a civilă, la
27.02.2019, reclamanta A. SRL, în faliment, prin lichidator Casa de Insolvență B. SPRL, a
chemat în judecată pe pârâții C. și D., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța,
să constate dobândirea de către pârâți a dreptului de proprietate asupra construcțiilor situate în
Municipiul București, în temeiul accesiunii imobiliare artificiale și, urmare a admiterii primului
capăt de cerere, să-i oblige pe pârâți la restituirea sumei de 3.525.418 USD, echivalentul a
14.801.221 lei, sumă ce reprezintă echivalentul investițiilor realizate în vederea construirii
33
complexului imobiliar din Municipiul București, conform raportului de evaluare nr. 483 întocmit
în data de 4.09.2000.
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.
Prin sentința civilă nr. 2796 din 28.11.2019, pronunțată de Tribunalul București, Secția a
V-a civilă, s-a admis excepția inadmisibilității cererii invocată de pârâtă prin întâmpinare, s-a
respins ca inadmisibilă cererea de chemare în judecată și a fost obligată reclamanta la plata sumei
de 3000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând contravaloarea onorariului de avocat.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta.
3. Hotărârea pronunţată în apel.
Prin decizia civilă nr. 1493A din 5.11.2020, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a
civilă a admis apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 2796 din 28.11.2019
pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu pârâţii C. şi D., a
anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza pentru continuarea judecăţii la prima instanţă
4. Recursul declarat în cauză.
Împotriva deciziei civile nr. 1493A din 5.11.2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti
- Secţia a IV-a civilă au declarat recurs pârâţii, solicitând casarea hotărârii recurate şi menţinerea
sentinţei civile nr. 2796 din 28.11.2019, ca temeinică şi legală, deoarece.
a) Instanţa de apel a dat o interpretare eronată dispoziţiilor art. 494 alin. 2 şi 3 din Codul
civil 1864 privind accesiunea imobiliară, apreciind că aceste dispoziţii sunt aplicabile şi situaţiei
în care proprietarul terenului nu optează în sensul acceptării proprietăţii construcţiilor, pe
considerentul că „accesiunea a devenit litigioasă”, în contextul în care reclamanta nu are posesia
construcţiilor şi nu poate formula acţiune în revendicare.
Din interpretarea prevederilor art. 492 şi art. 494 din Codul civil 1864 rezultă că
accesiunea imobiliară artificială porneşte de la ideea că lucrul principal este terenul şi că prin
accesiune proprietarul terenului devine şi proprietar al construcţiei sau al plantaţiei: superficies
solo cedit.
De asemenea, din analiza dispoziţiilor art. 494 din Codul civil 1864 rezultă cu evidenţă că
este atributul proprietarului terenului de a decide ce conduită va urma în legătura cu clădirea sau
plantaţia edificate pe terenul proprietatea acestuia în condiţiile în care textul prevede că:
„proprietarul pământului are dreptul de a…”, „dacă proprietarul voieşte a...”, „dacă proprietarul
pământului cere...”.
Prin urmare, proprietarul terenului are un drept de opţiune faţă de construcţia edificată pe
terenul său, iar constructorul nu poate să aleagă dintre variantele puse la dispoziţie de lege,
respectiv ridicarea construcţiei sau plata manoperei şi a materialelor. Nici pe calea unei acţiuni în
justiţie aceasta nu poate obţine constatarea intervenirii accesiunii imobiliare artificiale în lipsa
opţiunii proprietarului terenului în acest sens.
Se arată că în cauza dedusă judecăţii reclamanta, care nu este proprietar al terenului şi nici
beneficiarul lucrărilor de construcţii, îndeplinind doar calitatea de antreprenor în temeiul
contractului de antrepriza şi mandat nr. 5/9.03.1995, încheiat cu E. SA, a solicitat ca instanţa să
suplinească acordul pârâţilor printr-o hotărâre în constatarea intervenirii accesiunii imobiliare
artificiale, cu consecinţa obligării acestora să devină proprietari ai lucrărilor de construcţii, aspect
care contravine prevederilor art. 492 şi art. 494 Cod civil 1864, în condiţiile în care dreptul de
opţiune este stipulat în favoarea proprietarul terenului.
Dreptul de accesiune este un drept potestativ, astfel că dreptul de proprietate al
proprietarului terenului asupra construcţiei se naşte în momentul invocării accesiunii, ceea ce nu
se poate realiza prin suplinirea opţiunii proprietarului pe cale judecătorească.

34
 Pe cale de consecinţă, în temeiul art. 494 din Codul civil 1864, persoana care a construit
pe terenul altuia are dreptul de a fi despăgubită, însă numai dacă proprietarul terenului şi-a
manifestat dorinţa de a prelua construcţia invocând accesiunea.
Or, în speţă, pârâţii nu au invocat accesiunea imobiliară cu scopul de a dobândi dreptul de
proprietate asupra lucrărilor de construcţii pretinse a fi edificate de reclamantă pe terenul
dobândit de pârâţi după edificare, iar din probele depuse la dosar rezultă cu evidenţă că
reclamanta nu are calitate de constructor, fiind doar antreprenor.
Împrejurarea că pretinsul constructor a formulat o acţiune în justiţie în constatarea
intervenirii accesiunii imobiliare artificiale nu conferă posibilitatea instanţei de apel de a da o altă
interpretare dispoziţiilor art. 494 Cod civil 1964. Se arată că existenta unui raport juridic litigios
cu privire la accesiunea imobiliară artificială nu schimbă aplicabilitatea prevederilor art. 494 Cod
civil 1864, în sensul că nu ar mai conta dreptul de opţiune al proprietarului terenului. Această
abordare ar schimba în mod nelegal fundamentul juridic al accesiunii imobiliare artificiale.
b) Este criticabilă motivarea instanţei de apel prin care se reţine că din moment ce
reclamanta nu are posesia lucrărilor de construcţii, aceasta nu ar avea posibilitatea să formuleze
acţiune în revendicare, motiv pentru care soluţia instanţei de fond prin care s-a respins cererea
introductivă ca inadmisibilă este eronată.
Se susţine că motivarea instanţei de apel denotă o reală lipsă de obiectivitate în dezlegarea
pricinii, precum şi o analiză superficială şi nelegală a cauzei.
În drept, au fost indicate, sub aspectul motivării în drept a recursului, prevederile art. 488
alin. 1 pct. 8 C.proc.civ.
5. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinare, reclamanta a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
II. Judecata în recurs. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Potrivit dispoziţiilor art. 494 C.civ.1864 „Dacă plantaţiile, construcţiile şi lucrările au
fost făcute de către o a treia persoană cu materialele ei, proprietarul pământului are dreptul de
a le ţine pentru dânsul, sau de a îndatora pe acea persoană să le ridice.
Dacă proprietarul pământului cere ridicarea plantaţiilor şi a construcţiilor, ridicarea va
urma cu cheltuiala celui ce le-a făcut; el poate chiar, după împrejurări, fi condamnat la daune-
interese pentru prejudiciile sau vătămările ce a putut suferi proprietarul locului.
Daca proprietarul voieşte a păstra pentru dânsul acele plantaţii şi clădiri, el este dator a
plăti valoarea materialelor şi preţul muncii, fără ca să se ia în consideraţie sporirea valorii
fondului, ocazionată prin facerea unor asemenea plantaţii şi construcţii. Cu toate acestea, dacă
plantaţiile, clădirile şi operele au fost făcute de către o a treia persoană de bună-credinţă,
proprietarul pământului nu va putea cere ridicarea sus-ziselor plantaţii, clădiri şi lucrări, dar va
avea dreptul sau de a înapoia valoarea materialelor şi preţul muncii, sau de a plăti o sumă de
bani egală cu aceea a creşterii valorii fondului”.
Rezultă din aceste dispoziţii legale că atunci când constructorul a fost de rea-credinţă,
proprietarul terenului are fie dreptul de a cere ridicarea, pe cheltuiala autorului ei, a construcţiei,
fi de o păstra pentru sine, caz în care, pentru a se evita îmbogățirea lui fără justă cauză, este ţinut
a-l despăgubi pe autorul lucrării.
Când constructorul a fost de bună-credinţă, proprietarul terenului nu ar putea cere însă
demolarea, el fiind ţinut, după alegerea sa, a-l despăgubi pe autorul lucrării, fie cu valoarea
materialelor şi preţul muncii, fie cu o sumă ce corespunde sporului de valoare pe care fondul l-ar
obţine.
În toate aceste cazuri, proprietarul terenului are, în evocatele limite ale legii, un drept de
opţiune, înţeles ca drept pe care, în principiu, şi-l poate exercita în mod liber şi fără condiţionări,
35
inclusiv în sensul că nu ar putea fi ţinut să îşi exercite dreptul de opţiune într-un anumit interval
de timp.
O asemenea înţelegere a situaţiei juridice a proprietarului terenului şi a prerogativelor
recunoscute acestuia este în totul justă atunci când autorul construcţiei are şi posesia acesteia, pe
care este lăsat să o exercite netulburat.
În acest caz, autorul lucrării nu s-ar putea, în principiu, plânge de existenţa vreunei
vătămări, el bucurându-se de folosinţa construcţiei pe care a edificat-o şi putând chiar spera, pe
fondul pasivității proprietarului, inclusiv la dobândirea prin uzucapiune a dreptului de proprietate.
Când însă autorul construcţiei nu exercită în mod netulburat posesia asupra acesteia,
lucrarea aflându-se în stăpânirea fizică a proprietarului terenului, înţelegerea situaţiei juridice a
părţilor implicate şi a consecinţelor ce trebuie să rezulte din aceasta obligă la unele distincţii şi
nuanţări.
Într-o astfel de situaţie, nu s-ar mai putea considera, că dreptul de opţiune al proprietarului
ternului este unul discreţionar, adică sustras oricărei cenzuri ori intervenţii corective.
Întâi de toate, el rămâne supus obligaţiei de a fi exercitat cu bună-credinţă, adică în acord
cu prevederile art. 57 din Constituţie, potrivit cărora drepturile şi libertăţile constituţionale trebuie
exercitate cu bună-credinţă, fără să se încalce drepturile şi libertăţile celorlalți.
În acelaşi timp, nu poate fi omis că acest drept al proprietarului, deşi cert, este integrat
ordinii juridice, iar din acest motiv el trebuie înţeles şi circumstanțiat prin raportare la înaltele
exigenţe care, în mod obişnuit, sunt asociate ordinii juridice: asigurarea securităţii circuitului civil
şi protecţia, în limite legale, a drepturilor celorlalţi.
Deşi în mod obişnuit dreptul de opţiune al proprietarului terenului este calificat, îndeosebi
în doctrină, ca fiind unul potestativ (iar privit din această perspectivă, se afirmă că el nu ar fi
susceptibil de exercitare abuzivă), trebuie totuși admis că în anumite circumstanţe este legitim ca
proprietarului terenului să i se poată pretinde să-şi manifeste, în limitele prevăzute de art.494
C.civ. 1864, opţiunea, prin raportare la buna sau reaua-credinţă a constructorului.
În sensul celor de mai sus, atunci când cel care a edificat construcţia nu are şi posesia
acesteia (astfel că, prin însuşi acest fapt, el nu se poate afla în situaţia de a putea invoca, sub
rezerva îndeplinirii şi a celorlalte condiţii prevăzute de lege, uzucapiunea), iar de la data edificării
construcţiei a trecut o suficient de lungă perioadă de timp în care proprietarul terenului nu a
înţeles să-şi exprime dreptul de opţiune, a-i îngădui proprietarului să rămână în pasivitate,
profitând de faptul că are stăpânirea de fapt a construcției, apare ca inechitabil în raport cu autorul
construcţiei.
Este injust ca cel care a edificat construcţia să rămână, pentru o perioadă de timp pe care
nu o poate anticipa şi care, în concret, s-ar putea dovedi foarte lungă (întinsă poate chiar pe zeci
de ani), în incertitudine cu privire la drepturile sale izvorâte din faptul edificării şi la posibilitatea
lui de a obţine, în limitele şi condiţiile stabilite de lege, o eventuală despăgubire. Nu se poate
ignora că autorul construcţiei a alocat resurse financiare (nivelul acestora putând fi semnificativ),
iar dacă s-ar dovedi că a fost de bună-credinţă (iar în anumite condiţii, chiar de rea-credinţă) la
momentul edificării ar avea un drept la indemnizare în contra proprietarului terenului.
Într-o asemenea situaţie, proprietarul terenului ar putea fi interesat în a nu-şi exercita
dreptul de opţiune, profitând de faptul că posedă fizic construcţia şi de aparenţele de proprietate
rezultate din calitatea sa de proprietar al terenului.
O altfel de înţelegere a prerogativelor ataşate dreptului de opţiune al proprietarului
terenului riscă, prin absolutizarea acestui drept, să-i creeze autorului construcţiei o situație
defavorabilă, periclitându-i dreptul (în înţelesul de „bun” la care se referă art. 1 din Protocolul nr.

36
1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale) de a obţine o
despăgubire în acele situaţii în care legea îi recunoaşte această posibilitate.
În asemenea circumstanţe şi astfel înțeleasă, neexercitarea dreptului de opţiune poate fi
considerată abuzivă, câtă vreme autorul construcţiei este împiedicat să-şi clarifice şi să cunoască
situaţia juridică rezultată din faptul edificării şi, în funcţie de aceasta, existenţa sau inexistenţa
unui drept de despăgubire în contra proprietarului terenului, pe care să-l poată apoi realiza,
conferindu-i efectivitate.
În acelaşi timp, există şi un interes mai general, care depăşeşte simplele interese ale
părţilor, pentru clarificarea situaţiei juridice a construcţiei edificate pe terenul altuia, starea de
incertitudine privitoare la soarta juridică a construcţiei venind în contra exigenţelor de securitate
a circuitului juridic civil, nefiind oportun ca situaţiile caracterizate prin precaritate juridică să
rămână astfel o prea lungă perioadă de timp.
În cauză, astfel cum rezultă din cele reţinute de prima instanţă sau, după caz, de către cea
de apel, construcţia în litigiu a fost edificată în perioada august 1995 – august 1996, iar posesia
(ca stăpânire fizică) asupra ei le aparţine pârâţilor recurenţi. În plus, recurenţii nu şi-au exercitat
dreptul de opţiune prevăzut de art.494 C.civ., neafirmându-şi calitatea de proprietari asupra
construcţiei şi nepunând în discuție nici buna sau reaua-credinţă a autorului construcţiei şi nici
modalitatea legală în care înţeleg să procedeze ca proprietari ai terenului.
În aceste condiţii, reclamanta intimată se află în imposibilitate de a-şi cunoaşte în mod
riguros situaţia juridică, pentru ca de pe acest temei să-şi poată apoi afirma drepturile pe care,
eventual, legea i le-ar recunoaşte prin raportare la calitatea ei de constructor în baza unui contract
de antrepriză.
Mai observă Înalta Curte că potrivit celor afirmate în cauză, construcţia litigioasă este un
complex de locuinţe, ceea ce îngăduie presupunerea că reclamanta a alocat, în calitate de
antreprenor, resurse financiare semnificative pentru realizarea ei.
Toate aceste circumstanţe conduc la concluzia că respingerea ca inadmisibilă a acţiunii
(ca soluţie pe care prima instanţă a pronunţat-o, dar pe care instanţa de apel nu a menţinut-o) nu
poate fi considerată legală, ea absolutizând, în mod injust dreptul de opţiune al recurenţilor
derivat din calitatea lor de proprietari ai terenului, pe de o parte, iar pe de altă parte ignorând sau
chiar negând dreptul reclamantei de a obţine clarificarea unei situaţii juridice lăsate în
incertitudine o lungă perioadă de timp şi care, dacă s-ar perpetua, are vocaţia de a-i periclita în
substanţa lui dreptul la despăgubire pe care reclamanta îl afirmă, împiedicând inclusiv cercetarea
pe cale judiciară a existenţei sau inexistenţei acestuia.
Faţă de cele de mai sus, recursul trebuie considerat nefondat, impunându-se respingerea
lui în baza prevederilor art.488 alin.(1) pct.8 şi. 496 alin. (1) Cod procedură civilă, instanţa de
apel făcând o corectă interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente în cauză.

37
 II. Obligaţii

4. Clauză îndoielnică. Reguli de interpretare a contractului

C.civ. de la 1864, art. 977, art. 978, art. 982, art. 983

În materia interpretării actului juridic civil există un complex întreg de reguli, principala
regulă fiind cuprinsă în art. 977 C.civ. şi consacră prioritatea voinţei reale a părţilor
contractante în raport cu cea declarată, evident, regula de interpretare fiind operantă în cazul în
care există discrepanţă între voinţa reală şi cea declarată.
Acest procedeu trebuie să aibă loc într-o manieră sistematică, dispoziţiile art. 982 C.civ.
completând art. 977, în sensul că „toate clauzele convenţiei se interpretează unele prin altele,
dându-se fiecăreia înţelesul ce rezultă din actul întreg”. Prin urmare, clauzele contractului
reprezintă un întreg şi trebuie interpretate coordonat, neputând fi desprinse din contextul actului
juridic privit în ansamblul său, numai în acest mod fiind posibilă decelarea voinţei reale a
părţilor.
În cazul clauzelor îndoielnice, există alte reguli de interpretare prioritare celei înscrise în
art. 983 C.civ., reţinute de instanţă în favoarea debitorului. Astfel, potrivit art. 978 C.civ., „când
o clauză este primitoare de două înţelesuri se va interpreta în sensul ce poate avea un efect, iar
nu în acela ce nu ar putea produce niciunul”, regula fiind o consacrare a principiului din
materia validităţii contractului - „actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat”. Este
de presupus că, prin inserarea unei anumite clauze, părţile au intenţionat să-i confere efecte
juridice, aşa încât interpretarea ei trebuie realizată în scopul valorificării, iar nu al înlăturării
clauzei.
O altă regulă de interpretare a clauzelor confuze este cuprinsă în art. 979 C.civ., care
prevede că „termenii susceptibili de două înţelesuri se interpretează în înţelesul care se
potriveşte mai mult cu natura contractului”.
Nu în ultimul rând, regula de interpretare cuprinsă în art. 983 C.civ. are un caracter
secundar faţă de cele anterioare, fiind plasată, în cadrul Secţiunii III (Despre interpretarea
convenţiilor) din Capitolul III (Despre efectul convenţiilor) al Titlului III (Despre contracte sau
convenţii), după regulile de stabilire a voinţei reale a părţilor contractante şi cele de interpretare
a clauzelor îndoielnice. Aceasta înseamnă că instanţa trebuie să utilizeze, prealabil, regulile
principale de interpretare a clauzelor confuze, interpretarea sistematică şi cea conform
consensului intern şi numai dacă acest mecanism nu a dat rezultate, în sensul că, în continuare,
clauza a rămas neclară, să aplice regula prevăzută la art. 983 C.civ.
Doar prin aplicarea unitară a regulilor de interpretare enunţate mai sus se poate ajunge
la o concluzie corectă în ceea ce priveşte semnificaţia juridică a clauzei din contractul de
închiriere, în sensul dacă aceasta reprezintă sau nu acordul de voinţă al părţilor pentru
repararea prejudiciului generat de exproprierea de fapt, anterioară convenției, şi, în caz
afirmativ, ce consecinţe juridice ar implica o astfel de înţelegere, inclusiv din perspectiva
stabilirii momentului de început al curgerii termenului de prescripţie a dreptului material la
acţiune.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 636 din 25 martie 2021

38
 1. Obiectul cererii de chemare în judecată şi apărările formulate de pârât:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 26.04.2013, pe rolul Tribunalului
Bucureşti – Secţia a III-a civilă, reclamantul A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul
Statul Român, prin B. S.A., ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună stabilirea preţului
de 1000 euro/m.p. pentru exproprierea terenului în suprafaţă de 247 m.p., situat în Bucureşti, şi
acordarea sumei de 114.367,68 euro, la valoarea indexată şi actualizată din raportul de expertiză
tehnică-evaluare comandat de B. S.A. în anul 2004, reprezentând contravaloare lipsă de folosinţă
a terenului în perioada 1998 - 2005.
În drept, reclamantul a invocat dispozițiile Legii nr. 33/1994, art. 44 din Constituția
României, dispoziţiile Legii nr. 255/2010 şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului.
Reclamantul a depus o precizare de acţiune, prin care a arătat că perioada pentru care
solicită obligarea pârâtului la plata contravalorii lipsei de folosinţă este 7 iulie 1989 - 30
noiembrie 2004.
Pârâtul a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţiile netimbrării, a prescripţiei
dreptului material la acţiune şi a inadmisibilităţii celui de-al doilea capăt de cerere; pe fond, a
solicitat respingerea cererii de chemare în judecată.
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:
Prin încheierea din 10.09.2012, prima instanţă a respins excepţia netimbrării cererii
privind plata contravalorii lipsei de folosinţă, faţă de temeiul de drept invocat de reclamant.
Prin sentinţa civilă nr. 1566 din 17.09.2013, Tribunalul Bucureşti –Secţia a III-a civilă a
admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte acordarea sumei de
114.367,68 euro şi a respins acest capăt de cerere, ca prescris; a respins, ca neîntemeiat, primul
capăt de cerere.
3. Hotărârea pronunţată în apel:
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul, solicitând schimbarea, în tot, a
sentinţei atacate, în sensul admiterii, în întregime, a acțiunii.
Prin decizia civilă nr. 668 A din 9.05.2019, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a
civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul, a schimbat, în parte, sentinţa atacată,
în sensul că a admis, în parte, cererea de chemare în judecată; a stabilit că despăgubirea pentru
exproprierea terenului în suprafaţă de 247 m.p., situat în Bucureşti, este în cuantum de 154.000
euro, în echivalent în lei la cursul valutar B.N.R. la data plăţii efective. A menţinut celelalte
dispoziţii ale sentinţei. A obligat intimatul la plata către apelant a sumei de 5.000 lei cheltuieli de
judecată.
În pronunţarea acestei decizii, Curtea a constatat următoarele:
Critica formulată de apelant, referitoare la soluția de admitere a excepției prescripției
dreptului la acțiune pentru pretențiile având ca obiect despăgubirile în cuantum de 114.367,68
euro, la valoarea indexată şi actualizată din raportul de expertiză tehnică-evaluare comandat de B.
S.A. în anul 2004 (potrivit cererii de chemare în judecată), respectiv 127.858 euro (potrivit
concluziilor raportului de expertiză efectuat în apel), pentru lipsa de folosință a terenului în
perioada 1998 - 2005, este nefondată.
Argumentele apelantului vizând contradicția existentă între soluția asupra prescripției și
cea asupra excepției netimbrării nu pot fi primite. Nu se poate reţine nicio contradicție, întrucât
motivul stabilirii timbrajului a fost determinat de temeiul de drept al cererii, indicat de reclamant
ca fiind dispozițiile Legii nr. 33/1994. Or, în mod corect, stabilirea timbrajului se face în raport
de cauza juridică a cererii de chemare în judecată, pentru asigurarea respectării principiului
disponibilității.
39
 Excepția prescripției a fost admisă prin raportare, în principal, la termenul general de
prescripție de 3 ani (art. 1 și 7 din Decretul nr. 167/1958). Faptul că prima instanță a reținut și
dispozițiile art. 8, referitoare la prescripția răspunderii civile delictuale, constituie un argument
suplimentar, iar nu unul decisiv în soluționarea excepției prescripției şi, în consecinţă, nu există o
contradicție între considerentele primei instanțe, soluția asupra timbrajului fiind conformă cu
considerentele întemeiate pe dispozițiile art. 1 și 7 din Decret.
Prin motivele de apel s-a susţinut faptul că nu a intervenit prescripția, deoarece procedura
exproprierii nu poate fi pornită decât de expropriator, astfel încât dreptul expropriatului poate fi
valorificat numai după ajungerea procedurii în fața instanței.
Curtea a constatat că s-a invocat o cauză de amânare a cursului prescripției, privind
pretenția de acordare a despăgubirilor pentru perioada de timp în care imobilul a fost expropriat
în fapt (fără respectarea procedurilor în materie), anterior datei exproprierii în drept - 2012 și
chiar anterior datei încheierii contractului de închiriere - 2004.
Potrivit art. 7 din Decretul nr. 167/1958, „prescripția începe să curgă de la data când se
naște dreptul de acțiune (…)”. Or, pentru a statua asupra existenței unei amânări a cursului
prescripției, trebuie să se verifice momentul nașterii dreptului la acțiune.
Raportându-se la dispoziţiile art. 21 şi art. 26 din Legea nr. 33/1994, Curtea a reţinut că
despăgubirea stabilită în cadrul procedurii prevăzute de acest act normativ reprezintă numai
prejudiciul rezultat din exproprierea de drept.
Dreptul la acțiune pentru exproprierea de fapt este recunoscut, într-adevăr, atât de
jurisprudența europeană, cât și de jurisprudența națională, însă acesta se circumscrie dispozițiilor
răspunderii civile delictuale de drept comun (art. 998-999 C.civ.), respectiv răspunderii pentru
prejudiciul de folosință cauzat prin încălcarea dreptului de proprietate (art. 480 C.civ.).
Nu se poate reține, astfel, amânarea sine die a cursului prescripției pentru despăgubirile
rezultate în urma exproprierii în fapt până la momentul când este demarată procedura exproprierii
de drept.
Nu poate fi primită nici susţinerea apelantului, privind neaplicarea dispoziţiilor în materia
prescripţiei dreptului material la acţiune în considerarea raportului juridic de expropriere,
deoarece nu există dispoziţii derogatorii, în materie de expropriere, în privinţa prescripţiei
extinctive.
A mai invocat apelantul amânarea începutului prescripției în temeiul recunoașterii și
angajamentului asumat de expropriator prin contractul de închiriere nr. 116/30.11.2004. Părţile au
stipulat în acest contract, la art. 11.1.: „Prezentul contract de închiriere nu exonerează de
răspundere pe B. SA pentru pagubele pricinuite (morale şi materiale) în perioada 1989 - 2004
(până la încheierea acestuia). Aceste despăgubiri (formate din valoarea reală a imobilului şi din
prejudiciul cauzat proprietarului) urmând să fie stabilite în condiţiile legii, fără niciun fel de
legătură cu prezentul contract.”.
În ceea ce privește efectul acestei clauze contractuale de recunoaștere a despăgubirilor
datorate pentru perioada 1998 - 2004, acesta este real, însă efectul recunoașterii a fost valorificat
corect de prima instanță, în condițiile art. 16 alin. 1 lit. a și art. 17 alin. 1 și 2 din Decret,
reținându-se, în mod corect, începutul unei noi prescripții, care însă, de asemenea, a expirat până
la momentul formulării acțiunii în 2013 (deoarece termenul nou de prescripție ce curgea din anul
2004 era tot un termen de 3 ani). La aceeași concluzie a ajuns instanța de apel și în privința
exproprierii în fapt, ca faptă continuă.
În ceea ce privește angajamentul de plată asumat de pârât prin această clauză pentru plata
despăgubirilor în condițiile Legii nr. 33/1994, în fața instanței de apel, reclamantul a susținut că
acest angajament este sub condiție sau termen suspensiv și sunt incidente dispozițiile art. 7 alin. 3
40
din Decret - „dacă dreptul este sub condiție suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripția
începe să curgă de la data când s-a împlinit condiția sau a expirat termenul”.
Într-adevăr, potrivit art. 4 din Legea nr. 33/1994, „cei interesaţi pot conveni atât asupra
modalității de transfer al dreptului de proprietate, cât şi asupra cuantumului şi naturii
despăgubirii, cu respectarea dispoziţiilor legale privind condiţiile de fond, de formă şi de
publicitate, fără a se declanșa procedura de expropriere prevăzută în prezenta lege”.
Cu toate acestea, din interpretarea art. 11.1. al convenției încheiate de părți, se constată că
nu poate fi interpretat ca un angajament de plată în privința prejudiciului cauzat reclamantului
prin exproprierea în fapt, pentru perioada 1989 -2004, deoarece s-a stipulat expres că
„despăgubirile vor fi stabilite în condițiile legii, fără niciun fel de legătură cu prezentul contract”,
fiind exclus, astfel, un temei juridic al antrenării unei răspunderi contractuale pentru aceste
pretenții.
De altfel, clauza menționată nu poate fi interpretată ca stipulând o condiție sau un termen
suspensiv (condiție de a cărei îndeplinire să depindă nașterea raportului juridic, respectiv nu s-a
stipulat că, de realizarea procedurilor de expropriere, ar depinde dreptul reclamantului la
despăgubiri pentru perioada de expropriere în fapt/termen până la a cărui împlinire să fie amânată
exercitarea dreptului, respectiv până la data procedurilor de expropriere să fie amânată
exercitarea dreptului reclamantului la despăgubiri pentru perioada de expropriere în fapt).
Referitor la această clauză contractuală, cu conținut lipsit de certitudine din punct de
vedere al obiectului obligației, Curtea a interpretat-o în favoarea debitorului, potrivit art. 983
C.civ., apreciind că mențiunea „în condițiile legii”, fără alte specificaţii, se referă, inclusiv, la
dispozițiile legale în materia prescripției dreptului material la acțiune.
În consecință, a apreciat că soluția primei instanțe este corectă în privința prescripției, în
acord cu dispozițiile art. 7 ale Decretului nr. 167/1958, întrucât dreptul la acțiune al reclamantul
s-a născut chiar la momentul încălcării dreptului său de proprietate (respectiv în 1989).
Exproprierea în fapt, fiind continuă prin natura sa, pentru pretențiile de despăgubire până în anul
2004, reclamantul putea formula acțiunea cel mai târziu în anul 2007.
Singura cauză de amânare a cursului prescripției este cea reglementată de dispozițiile art.
8 din Decret, care stipulează, în favoarea persoanei vătămate printr-o fapt ilicită, că momentul de
la care începe să curgă termenul prescripției este acela când păgubitul a cunoscut sau trebuia să
cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, în situația în care se învederează că aceste
aspecte au fost cunoscute ulterior (ceea ce nu este cazul în speță).
4. Calea de atac exercitată în cauză:
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, susţinând că instanţa de apel a
interpretat şi aplicat, în mod greșit, dispoziţiile art. 7 din Decretul nr. 167/1958, coroborate cu
dispoziţiile art. 977 - 983 din vechiul Cod civil, precum şi dispoziţiile art. 26 din Legea nr.
33/1994, aplicabile în speţă, pentru următoarele considerente:
Curtea a reţinut că exproprierea de fapt se circumscrie dispoziţiilor răspunderii civile
delictuale de drept comun (art. 998-999 C.civ.), situaţie în care ar fi aplicabile dispoziţiile art. 8
din Decretul nr. 167/1958. În mod corect, ambele instanţe au considerat că, ulterior, prin
încheierea contractului de locațiune nr. 116/2004, răspunderea delictuală a fost transformată într-
o răspundere contractuală, având în vedere recunoaşterea expresă a dreptului la încasarea
despăgubirilor datorate prin lipsa de folosinţă pentru perioada 1989 - 2004 şi angajamentul de
plată a acestora, exprimat de B. S.A.
A mai stabilit Curtea că inclusiv legislaţia în materia exproprierii (art. 4 din Legea nr.
33/1994) permite ca cei interesaţi să poată conveni atât asupra modalităţii de transfer al dreptului

41
de proprietate, cât şi asupra cuantumului şi naturii despăgubirii, fără a se declanşa procedura de
expropriere prevăzută de prezenta lege.
În continuare, instanţa de apel a respins susţinerea reclamantului, referitoare la aplicarea
dispoziţiilor art. 7 alin. 3 din Decretul nr.167/1958, conform cărora obligaţia de plată a
despăgubirilor, asumată de B. S.A. prin contract, este un angajament sub condiţie sau termen
suspensiv. Pentru a ajunge la această concluzie, instanţa de apel a aplicat dispoziţiile art. 983
C.civ., considerând clauza cuprinsă în art. 11.1. lipsită de certitudine cu privire la obiectul
obligaţiei, motiv pentru care a interpretat-o în favoarea debitorului.
Conform art. 969 C.civ., „contractele legal făcute au putere de lege între părţile
contractante”. Atunci când clauzele unui contract sunt neclare este necesară interpretarea acestora
cu respectarea dispoziţiilor legale cuprinse în art. 977 - 983 din vechiul Cod civil, aplicabile în
speţă. Dispoziţiile legale prevăd reguli de interpretare care cuprind principii generale, ce trebuie
avute în vedere la interpretarea oricărui contract şi trebuie aplicate doar atunci când termenii
contractului nu sunt preciși, contractul neputând fi lipsit de forţa sa obligatorie sub pretextul
interpretării sale. Scopul principal al interpretării este de a descoperi voinţa reală a părților
contractante la momentul încheierii contractului.
Instanţa de apel a făcut, direct, aplicarea unei reguli subsidiare de interpretare, respectiv a
dispoziţiilor art. 983 C.civ., regulă ce prevede că, în caz de îndoială, convenţia se interpretează în
favoarea celui ce se obligă, fără a face aplicarea celorlalte texte legale referitoare la interpretarea
convenţiilor, situaţie în care s-ar fi ajuns la un raţionament juridic diferit, în concordanţă cu
dispoziţiile legale în materie şi voinţa părților exprimată prin contract.
Prima regulă de interpretare a contractelor este înscrisă în art. 977 C.civ. şi prevede că
„interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părților contractante, iar nu după sensul
literal al termenilor”. Prioritatea acordată voinţei reale a părților nu înseamnă că se nesocoteşte
importanţa voinţei declarate a acestora. Dacă se pretinde că, între voinţa reală şi cea declarată,
sunt nepotriviri, voinţa reală trebuie dovedită şi primează. Pentru aceasta se poate folosi nu doar
actul scris, care constată contractul, ci şi alte acte scrise, şi se pot analiza toate împrejurările
cauzei. Dacă instanţa de apel ar fi aplicat textul de lege înscris în art. 977 C.civ. pentru
interpretarea contractului, ar fi observat că voinţa comună a părților a fost nu doar de a încheia un
contract de închiriere, ci de a crea un cadru de colaborare între părți, în dublă calitate, de
proprietar/persoana ce urmează a fi expropriată şi chiriaş/expropriator, până la efectuarea
exproprierii, reglementând, prin voinţa proprie, inclusiv aspecte ce ţin de despăgubirile ce
urmează a fi acordate conform Legii nr. 33/1994. În acest sens, în preambulul contractului este
precizat: „Având în vedere situaţia de fapt şi necesitatea executării lucrărilor pentru construcţia
metroului Magistralei 4 de metrou - Racordul 2, Tronson 1 Mai - Laromet până la stabilirea şi
plata tuturor despăgubirilor în condiţiile Legii nr. 33/1994 şi în conformitate cu H.G. nr.
1003/25.06.2004, publicată în M.Of. nr. 623/09.07.2004, părţile au convenit încheierea
prezentului contract în următoarele condiții”. În aplicarea art. 977 C.civ., instanţa de apel ar fi
trebuit să analizeze raporturile dintre părți în ansamblul lor, de la circumstanţele care au condus
la încheierea contractului, situaţia de fapt şi negocierile avute, așa cum reies din probatoriul
administrat, conduita părților la încheierea contractului şi ulterior acestui moment.
Următoarea regulă de interpretare este prevăzută în art. 978 C.civ.: „când o clauză este
primitoare de două înţelesuri, ea se interpretează în sensul ce poate avea un efect, iar nu în acela
ce n-ar putea produce nici unul”. Aplicată clauzei cuprinse în art. 11.1. din contractul nr.
116/2004, această regulă de interpretare ar conduce la concluzia că intenţia părților a fost de a
recunoaşte prejudiciul pentru lipsa de folosinţă, cu intenţia acoperirii/acordării contravalorii
acestuia. Este evident că, dacă părţile au stabilit introducerea unei clauze cu privire la
42
recunoaşterea prejudiciului şi modalitatea de stabilire a valorii acestuia la un moment ulterior, au
făcut-o cu intenţia de a produce efecte juridice tocmai în acest sens, al acordării despăgubirilor la
un moment ulterior.
Art. 979 C.civ. prevede că „termenii susceptibili de două înțelesuri se interpretează în
înţelesul ce se potriveşte cel mai bine cu natura contractului”, iar art. 982 C.civ. prevede că „toate
clauzele convenţiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecărei înţelesul ce rezultă din
actul întreg”. Făcând aplicarea acestor dispoziţii legale referitoare la interpretarea contractului
apare evident faptul că intenţia părților a fost de a hotărî că despăgubirile pentru lipsa de folosinţă
vor fi stabilite în condiţiile Legii nr. 33/1994. Coroborând preambulul contractului, unde este
menţionat expres „până la stabilirea şi plata tuturor despăgubirilor în condiţiile Legii nr. 33/1994”
cu dispoziţiile art. 11.1 (ultimul alineat) „aceste despăgubiri (formate din valoarea reală a
imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului) urmând să fie stabilite în condiţiile legii, fără
niciun fel de legătură cu prezentul contract”, nu se poate ajunge decât la concluzia că părţile au
stabilit, pe cale convenţională, ca lipsa de folosinţă să fie acordată în procedura exproprierii, ca
prejudiciu acordat proprietarului. De altfel, sintagma „aceste despăgubiri (formate din valoarea
reală a imobilului şi prejudiciul cauzat proprietarului)” este ad literam preluată din formularea art.
26 din Legea nr. 33/1994, text legal avut în vedere de părţi la formularea clauzei contractuale.
Instanţa de apel, cu încălcarea şi aplicarea greşită a textelor legale ce reglementează
interpretarea contractelor, analizează doar o parte, scoasă din context, a articolului 11.1. din
contractul nr. 116/2004 – „aceste despăgubiri (...) urmând să fie stabilite în condiţiile legii, fără
niciun fel de legătură cu prezentul contract”, pe care, în baza art. 983 C.civ., o interpretează în
favoarea debitorului, considerând că „în condiţiile legii”, fără alte specificaţii, se referă, inclusiv,
la dispoziţiile legale în materia prescripţiei dreptului material la acţiune. Evident că, fără
aplicarea normei legale care prevede faptul că toate clauzele convenţiilor se interpretează unele
prin altele, se poate ajunge şi la o astfel de concluzie, însă, dacă se ţine seama de contract în
ansamblul său (așa cum prevede art. 982 C.civ.), se poate observa că părţile au menţionat, în
chiar preambulul contractului, care este cadrul legal stabilit convenţional pentru plata
despăgubirilor - Legea nr. 33/1994. De altfel, şi interpretarea fragmentată a clauzei contractuale
este eronată, părţile utilizând termenul de „stabilire” a despăgubirilor în baza legii, şi nu de
„plată” a despăgubirilor în baza legii. Or, dispoziţiile legale referitoare la prescripţie nu conţin
reguli privind stabilirea valorii unui prejudiciu, ci doar momentul de la care începe să curgă
dreptul la acţiune privind solicitarea acestuia. Legea nr. 33/1994, în schimb, cuprinde reguli cu
privire la modalitatea de stabilire a despăgubirilor datorate ca urmare a exproprierii, despăgubiri
formate din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului (art. 26) - așa cum
prevede şi dispoziţia contractuală.
Instanţa de apel a încălcat şi aplicat, greşit, normele de drept material referitoare la
interpretarea contractelor, aplicând o singură regulă de interpretare - art. 983 C.civ., regulă de
interpretarea subsidiară, a cărei aplicare trebuie făcută doar în situaţia în care, după aplicarea
celorlalte reguli de interpretare, conţinutul clauzei contractuale rămâne incert.
Dacă interpretarea contractului nr. 116/2004 ar fi fost făcută de către instanţa de apel cu
respectarea normelor legale în materie, ar fi fost evident că voinţa părților a fost ca despăgubirile
pentru lipsa de folosinţă să fie stabilite în condiţiile Legii nr. 33/1994, ceea ce face aplicabile, în
speţă, dispoziţiile art. 7 alin. 3 din Decretul nr. 167/1958. Momentul de la care începe să curgă
noul termen de prescripţie este anul 2012, an în care a fost emisă decizia de stabilire a
despăgubirilor.
În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8
C.proc.civ.
43
 Recurentul reclamant a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate şi
trimiterea cauzei spre rejudecare.
5. Apărările formulate în cauză:
Intimatul pârât Statul Român, reprezentat de Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii,
prin S.C. B. S.A., a formulat întâmpinare, prin care a invocat, în principal, excepţia
inadmisibilităţii recursului, întrucât obiectul dosarului este reprezentat de o expropriere pentru
care legea nu deschide această cale de atac, raportat la dispoziţiile art. XVIII din Legea nr.
2/2013, art. 634 alin. 1 pct. 4 şi art. 457 alin. 1 C.proc.civ. În subsidiar, a solicitat respingerea, ca
neîntemeiat, a recursului şi obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.
Recurentul a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei
inadmisibilităţii recursului şi înlăturarea apărărilor de fond.
6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Analizând decizia civilă atacată în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 488
alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., constată că recursul este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele
considerente:
În primul rând, contrar celor arătate de reclamant în cererea de recurs, trebuie menţionat
că instanţa de apel nu a reţinut, urmare a încheierii, între părţi, a contractului de închiriere nr.
116/30 noiembrie 2004, că, pentru pretenţiile constând în contravaloarea lipsei de folosinţă
aferentă perioadei 1989 - 2004, răspunderea delictuală s-ar fi transformat într-una contractuală.
Dimpotrivă, Curtea a exclus intervertirea răspunderii delictuale într-una contractuală, stabilind că
dreptul la acţiune pentru exproprierea de fapt se circumscrie răspunderii civile delictuale de drept
comun, respectiv răspunderii pentru prejudiciul de folosinţă cauzat prin încălcarea dreptului de
proprietate. Mai departe, în finalul raţionamentului expus, a menţionat că singura cauză de
amânare a cursului prescripţiei este cea reglementată de art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor
la prescripţia extinctivă, text de lege incident, potrivit alin. 1, în materia răspunderii delictuale,
reţinând, totodată, că, în speţă, nu s-a susţinut cunoaşterea ulterioară (faţă de data pretinsei fapte
ilicite) a pagubei şi a celui răspunzător de producerea ei.
Instanţa de apel a considerat că, clauza circumscrisă art. 11.1. din contract nu poate valora
nici angajament de plată al despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă corespunzătoare perioadei
sus-menţionate şi nici nu poate fi interpretată ca stipulând o condiţie sau un termen suspensiv în
ce priveşte dreptul reclamantului la despăgubirile pretinse.
Sub acest aspect, judecata Curţii s-a limitat la aplicarea unei singure reguli de interpretare
a actului juridic civil, cea prevăzută de art. 983 C.civ., care reprezintă transpunerea principiului in
dubio pro reo (îndoiala profită celui ce se îndatorează), concluzia instanţei în materie de
prescripţie nefiind însă susţinută de un raţionament complet şi coerent în ce priveşte problemele
deduse judecăţii.
Din această perspectivă, astfel cum, în mod corect, a arătat şi recurentul, există un
complex întreg de reguli în materia interpretării actului juridic civil, la care instanţa de apel nu s-a
raportat, rezumându-se la o abordare unilaterală a valorii juridice a clauzei în discuţie, cu
consecinţa stabilirii eronate a chestiunilor pe care trebuia să le lămurească în vederea analizării
criticilor legate de prescripţia dreptului la acţiune.
În primul rând, raportat la cele menţionate de reclamant în apel, Curtea trebuia să verifice
susţinerile acestuia, şi anume în ce măsură, prin contractul de închiriere nr. 116/30 noiembrie,
pârâtul şi-a asumat obligaţia de plată a despăgubirilor pentru prejudiciul aferent perioadei 1989 -
2004, ca urmare a ocupării terenului aflat în proprietatea recurentului, în procedura reglementată
de Legea nr. 33/1994. În caz afirmativ, trebuia să stabilească ce semnificaţie juridică are un astfel
de angajament din perspectiva momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie a
44
dreptului material la acţiune, în condiţiile în care partea a arătat că obligaţia astfel asumată este
afectată de o condiţie suspensivă, aceea a parcurgerii procedurii exproprierii de drept.
În calea de atac au fost evocate elemente şi circumstanţe în raport de care reclamantul a
afirmat că acordul părţilor, potrivit contractului, a fost în sensul reparării prejudiciului generat de
exproprierea de fapt în procedura Legii nr. 33/1994, fiind necesar ca instanţa să stabilească voinţa
semnatarilor actului juridic, potrivit unui complex de reguli de interpretare.
Principala regulă este cuprinsă în art. 977 C.civ. şi consacră prioritatea voinţei reale a
părţilor contractante în raport cu cea declarată, evident, regula de interpretare fiind operantă în
cazul în care există discrepanţă între voinţa reală şi cea declarată.
Acest procedeu trebuie să aibă loc într-o manieră sistematică, dispoziţiile art. 982 C.civ.
completând art. 977, în sensul că „toate clauzele convenţiei se interpretează unele prin altele,
dându-se fiecăreia înţelesul ce rezultă din actul întreg”. Prin urmare, clauzele contractului
reprezintă un întreg şi trebuie interpretate coordonat, neputând fi desprinse din contextul actului
juridic privit în ansamblul său, numai în acest mod fiind posibilă decelarea voinţei reale a
părţilor.
Curtea, în raţionamentul său, nu face aplicarea, în niciun fel, a acestor reguli, nefiind
preocupată de determinarea voinţei reale a părţilor şi nici de o examinare de ansamblu a
contractului în care este cuprinsă clauza de la art. 11.1.
Mai departe, în cazul clauzelor îndoielnice, există alte reguli de interpretare prioritare
celei înscrise în art. 983 C.civ., reţinute de instanţă în favoarea debitorului. Astfel, potrivit art.
978 C.civ., „când o clauză este primitoare de două înţelesuri se va interpreta în sensul ce poate
avea un efect, iar nu în acela ce nu ar putea produce niciunul”, regula fiind o consacrare a
principiului din materia validităţii contractului - „actus interpretandus est potius ut valeat quam
ut pereat”. Este de presupus că, prin inserarea unei anumite clauze, părţile au intenţionat să-i
confere efecte juridice, aşa încât interpretarea ei trebuie realizată în scopul valorificării, iar nu al
înlăturării clauzei.
O altă regulă de interpretare a clauzelor confuze este cuprinsă în art. 979 C.civ., care
prevede că „termenii susceptibili de două înţelesuri se interpretează în înţelesul care se potriveşte
mai mult cu natura contractului”.
Nici aceste reguli de interpretare nu au fost avute în vedere de Curte în argumentarea
expusă.
Nu în ultimul rând, regula de interpretare cuprinsă în art. 983 C.civ. are un caracter
secundar faţă de cele anterioare, fiind plasată, în cadrul Secţiunii III (Despre interpretarea
convenţiilor) din Capitolul III (Despre efectul convenţiilor) al Titlului III (Despre contracte sau
convenţii), după regulile de stabilire a voinţei reale a părţilor contractante şi cele de interpretare a
clauzelor îndoielnice. Aceasta înseamnă că instanţa de apel ar fi trebuit să utilizeze, prealabil,
regulile principale de interpretare a clauzelor confuze, interpretarea sistematică şi cea conform
consensului intern şi numai dacă acest mecanism nu a dat rezultate, în sensul că, în continuare,
clauza a rămas neclară, să aplice regula prevăzută la art. 983 C.civ.. Curtea nu a procedat însă
conform celor arătate, considerentele deciziei recurate nerelevând un asemenea mecanism de
judecată.
Doar prin aplicarea unitară a regulilor de interpretare enunţate mai sus se poate ajunge la
o concluzie corectă în ceea ce priveşte semnificaţia juridică a clauzei de la art. 11.1. din contract,
în sensul dacă aceasta reprezintă sau nu acordul de voinţă al părţilor pentru repararea
prejudiciului generat de exproprierea de fapt anterioară contractului în procedura exproprierii de
drept, reglementată de Legea nr. 33/1994 şi, în caz afirmativ, ce consecinţe juridice ar implica o

45
astfel de înţelegere pentru litigiul de faţă, inclusiv din perspectiva stabilirii momentului de
început al curgerii termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune.
Se impune a se preciza că, şi în cazul în care se va aprecia, în continuare, că regimul
juridic în materie de prescripţie este cel guvernat de dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958,
urmare a cauzei care generează răspunderea pârâtului, şi anume exproprierea de fapt, stabilirea
corectă a înţelegerii părţilor într-un sens sau altul este relevantă şi sub acest aspect. Astfel,
dispoziţiile art. 8 alin. 1 din actul normativ indicat prevăd că prescripţia dreptului la acţiune în
repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când cel prejudiciat a
cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel răspunzător de ea. Or, în funcţie de
ceea ce se va decide în rejudecare, în urma aplicării întregului ansamblu al regulilor de
interpretare, o eventuală convenţie în sensul afirmat de recurent, al acoperirii prejudiciului în
procedura exproprierii de drept, coroborat cu nerealizarea unei asemenea înţelegeri în cadrul
acestei proceduri, ar putea avea implicaţii asupra stabilirii momentului de la care reclamantul a
cunoscut paguba. În alţi termeni, dacă se va dovedi că un asemenea acord de voinţă a existat,
ceea ce revine instanţei de apel să verifice, reclamantul ar fi avut expectaţia îndreptăţită să
considere că respectivele despăgubiri se vor acorda în procedura Legii nr. 33/1994, paguba
generată prin neacoperirea prejudiciului în această procedură putând fi cunoscută doar în urma
epuizării ei, prin emiterea hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 03/30 martie 2012. Într-o
asemenea ipoteză, urmează a se aprecia, referitor la regimul prescripţiei extinctive, şi asupra
incidenţei dispoziţiilor art. 22 alin. 1 din Legea nr. 33/1994, conform cărora „expropriatul
nemulţumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 19 se poate adresa instanţei
judecătoreşti competente în termenul general de prescripţie, care curge de la data la care i-a fost
comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancţiunea decăderii, (...)”.
De asemenea, în soluţionarea cauzei, instanţa de apel s-a raportat şi la dispoziţiile art. 4
din Legea nr. 33/1994, fără însă a expune un raţionament în legătură cu incidenţa acestui text de
lege în speţa de faţă. În rejudecare, Curtea urmează să aprecieze dacă dispoziţia legală enunţată
este relevantă din perspectiva problemelor deduse judecăţii şi să expună argumentele pentru care
norma juridică enunţată trebuie avută în vedere la stabilirea acordului de voinţă al părţilor (dacă
acesta s-a realizat) şi, mai departe, a regimului juridic aplicabil în materie de prescripţie. Sub
acest aspect, se va analiza şi dacă dispoziţia legală menţionată permite un acord de voinţă asupra
despăgubirilor în absenţa unei convenţii asupra transferului dreptului de proprietate asupra
terenului şi, în caz afirmativ, dacă permite un asemenea acord pentru despăgubiri anterioare
încheierii convenţiei.
Având în vedere aceste considerente, în baza art. 496 – 497 cu referire la art. 488 alin. 1
pct. 8 C.proc.civ., Înalta Curte a admis recursul, a casat, în parte, hotărârea atacată şi a trimis
cauza, spre rejudecarea apelului declarat de reclamant, în ce priveşte capătul de cerere referitor la
contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului; a menţinut celelalte dispoziţii ale deciziei, în
legătură cu stabilirea despăgubirilor acordate pentru terenul expropriat, în cuantum de 154.000 de
euro, în echivalent în lei la cursul B.N.R. de la data plăţii efective.

46
5. Acțiune în răspundere civilă delictuală. Articole având ca subiect aspecte legate de viața
privată. Limitele libertății de exprimare. Criterii de analiză

C.civ., art. 72, art. 73, art. 75, art. 253, art. 1349,
art. 1357, art. 1372, art. 1382
C.E.D.O., art. 8, art. 10

Criteriul notorietăţii şi cel al contribuţiei pe care un articol publicat o aduce unei

dezbateri de interes general sunt două criterii determinante oricărei judecăţi menită să pună în
balanţă protecţia vieții private - drept garantat și apărat pe tărâmul art. 8 din Convenția
europeană - şi libertatea de exprimare - ca drept ale cărui existență și exercitare sunt garantate
de art. 10 din aceeași convenție.
În jurisprudenţa sa, Curtea europeană a decis că numai prin respectarea „îndatoririlor şi
responsabilităţilor”ce-i revin, presa îşi îndeplineşte funcția sa esenţială într-o societate
democratică, fără a depăşi anumite limite, mai ales în privinţa reputației şi drepturilor altor
persoane şi prevenirii difuzării de informaţii confidenţiale, având misiunea de a comunica numai
informaţii de interes public, în înțelesul dat acestei noţiuni în jurisprudența sa. Dacă există un
drept al publicului de a fi informat, „drept esenţial într-o societate democratică” şi care, în
anumite circumstanţe particulare, poate să poarte (chiar) asupra unor aspecte ale vieţii private
ale unor persoane publice, în special atunci când e vorba despre personalități politice, nu se
poate spune că publicaţiile ce au ca obiect unic satisfacerea curiozităţii unui anumit public,
privitor la detaliile vieţii private ale unei persoane, oricare ar fi notorietatea acesteia, contribuie
în vreun fel la dezbaterea de probleme de interes general pentru societate.
În egală măsură, Curtea europeană a statuat în mod constant că întinderea dreptului la
respectarea vieţii private este mai redusă în măsura în care individul pune în contact viaţa sa
privată cu viaţa publică, fie în virtutea funcție deţinute (cazul oamenilor politici, care se află în
centrul atenţiei şi sub controlul opiniei publice), fie în virtutea acţiunilor proprii ale persoanei în
cauză, care alege să-şi facă publică viaţa privată.
Prin urmare, în cadrul acțiunii prin care se reclamă încălcarea drepturilor personale
nepatrimoniale la onoare, demnitate, reputație, imagine și viață privată produsă prin publicarea
unor materiale prin intermediul site-urilor de internet și care au făcut subiectul unor emisiuni tv,
cea dintâi analiză a instanţei trebuia să fie cea subordonată utilizării criteriului notorietăţii şi al
interesului public/general căruia îi puteau servi sau nu subiectele abordate prin emisiunile TV şi
materialele publicate. Doar un răspuns pozitiv la aceste chestiuni, de natură să confirme
personalitatea publică a părții reclamante sau, cel puţin, o notorietate a acesteia şi eventualul
interes public al dezbaterii subiectelor de viaţă privată a acesteia, puteau îndreptăţi realizarea în
continuare a unei analize de conţinut a materialelor incriminate spre a decide dacă, pe baza
acestuia se impunea/justifica luarea măsurilor pozitive de limitare a libertăţii de exprimare.
Aşadar, mai înainte de a privi în conţinutul comunicării, spre a examina tipul de limbaj
utilizat, existenţa unei baze factuale ori, dimpotrivă, a unor judecăţi de valoare, conţinutul
favorabil/defavorabil al comentariilor făcute, necesitatea furnizării de probe, instanţa avea de
făcut o primă determinare absolut indispensabilă oricărei analize ulterioare: ce grad de
protecţie a vieţii private aplică reclamantei, în condițiile în care aceasta îl invocă pe cel mai
exigent, declarându-se o persoană non publică, cu un statut social şi profesional dobândit în
condiţii obişnuite, diferit de cel al persoanelor care caută, doresc, urmăresc şi intră în mod voit
sau măcar acceptă atenţia presei mondene. Conjugat acestei analize, instanţa era, deopotrivă,

47
ţinută să verifice în ce măsură, chiar fiind vorba de o persoană cu o relativă notorietate, se putea
justifica dezbaterea în public a unor subiecte care ţin exclusiv de viaţa privată a acesteia în
sensul cel mai restrâns al termenului.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 268 din 10 februarie 2021

I.Circumstanţele cauzei
1.Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti-Secţia a III a civilă, la data de
28.11.2017, reclamanta A., a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Societatea B. SA şi C.: a)
constatarea încălcării dreptului la onoare, demnitate, reputaţie, imagine şi viața privată, drepturi
nepatrimoniale ce au fost nesocotite prin formularea unor afirmaţii denigratoare, defăimătoare,
ironice, batjocoritoare şi mincinoase de către pârâte; b) atragerea răspunderii delictuale a
pârâtelor în sensul obligării acestora la repararea integrală a prejudiciului cauzat prin plata unei
sume de 500.000 euro, reprezentând daune morale datorate pentru atingerea adusa drepturilor la
onoare demnitate, reputaţie, imagine şi viața privată; c) obligarea pârâtelor la publicarea pe
cheltuiala lor a dispozitivului hotărârii pronunţate de instanţa de judecată într-un ziar de largă
circulaţie, precum şi publicarea dispozitivului hotărârii pe site-ul pârâtei persoana juridică; d)
obligarea pârâtelor de a înlătura toate articolele, materialele şi postările referitoare la reclamantă
şi soţul său, de pe site-urile sale; e) obligarea pârâtelor ca pe viitor să nu mai pună în spaţiul
public niciun fel de informaţii sau imagini ale reclamantei şi soţului său; f) interzicerea pârâtei
persoana fizică să mai folosească numele de „A”.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 72, art.73 , art. 75, art. 253, art.1349, art. 1357,
art.1372, art.1382 C.civ., art. 192, art. 451 C.proc.civ., art. 6, art.8 C.E.D.O.
2.Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti
Prin sentinţa nr. 2154 din 29.11.2018, Tribunalul Bucureşti-Secţia a III a civilă a respins
acţiunea, ca neîntemeiată.
3.Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti
Prin decizia nr. 1796/A din 19.12.2019, Curtea de Apel Bucureşti-Secţia a III a civilă şi
pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul reclamantei împotriva sentinţei, a schimbat în
parte sentinţa, în sensul că a admis în parte acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâta C., a
constatat că reclamantei i-a fost încălcat dreptul la viaţa privată şi dreptul la demnitate, a obligat
pârâta C. la plata, către reclamantă, a sumei de 500 lei cu titlu de daune morale şi a păstrat
celelalte dispoziţii ale instanţei, de respingere a celorlalte cereri, precum şi de respingere a
acţiunii în contradictoriu cu pârâta B. SA.
4.Calea de atac a recursului exercitată în cauză
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8
C.proc.civ., reclamanta A., formulând următoarele critici de nelegalitate:
Instanţa de apel a procedat la o greşită aplicare a dispoziţiilor legale privind obligaţiile
radiodifuzorului, în sensul că a reţinut că pârâtele au prezentat nişte judecăţi de valoare care au la
bază anumite fapte concrete, în condiţiile în care cele prezentate de pârâte au fost pure invenţii,
menite să creeze subiecte de presă şi să o discrediteze pe reclamantă. În cauză nu este vorba de
exagerări permise, nici de judecăţi de valoare, ci de scenarii inventate. Susţinerile că reclamanta
este o materialistă, care a fost trimisă în Africa să pună mâna pe un milionar, căruia apoi i-a
întors spatele când se afla în spital, sunt de natură să afecteze dreptul la imagine, fiind încălcate
dispoziţiile art. 40 din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului
audiovizual.
48
 Curtea europeană a recunoscut în manifestarea libertăţii de exprimare a ziariştilor o
posibilă doză de exagerare sau chiar de provocare doar dacă judecăţile lor de valoare au o bază
factuală, respectiv se întemeiază pe o stare de fapt cunoscută de publicul larg prin surse de
informare. În jurisprudenţa Curţii, chiar şi o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă
este totalmente lipsită de bază factuală şi, de asemenea, judecăţile de valoare nu trebuie să se
bazeze pe fapte inexacte.
Reclamanta afirmă că, în prezenta cauză, nu există o minimă bază factuală cât priveşte
afirmaţiile relative la căsătoria sa, la relaţia de interes cu defunctul soţ sau la abandonarea
acestuia pe patul de spital. Aceasta acceptă că poate fi catalogată ca exagerare a presei formula
„bomba sexy”, dar consideră că nu pot fi la fel calificate acuzaţiile de căsătorie din interes ori de
abandonare a muribundului. Afirmă că acestea nu pot constitui judecăţi de valoare, ci doar
acuzaţii lipsite de o bază factuală, menite să o discrediteze.
Consideră, de asemenea, prejudiciabilă afirmaţia mincinoasă că soţul său era un drogat,
după cum nici ea nu este bombă sexy, văduva sau frumoasa blondă care s-a afişat cu diverşi
bărbaţi, femeie care a venit pentru bani, care a tăiat şi spânzurat, ci o este o persoană realizată
profesional, cu statut social diferit de nivelul emisiunilor şi articolelor prezentate. De aceea, în
prezenţa acestor acuzaţii şi în lumina art. 40 din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de
reglementare a conţinutului audiovizual, pârâta persoană juridică era datoare să solicite dovezi că
reclamanta s-ar fi căsătorit din interes ori că şi-a abandonat soţul pe patul de moarte.
În plus, potrivit art. 32 din aceeaşi reglementare, nu orice interes al publicului trebuie
satisfăcut, iar simpla invocare a dreptului la informare nu poate justifica încălcarea dreptului la
demnitate, la propria imagine, la respectarea vieţii private.
Instanţa de apel a procedat la o greşită aplicare a dispoziţiilor privind respectarea şi
ocrotirea vieţii intime, familiale şi private, respectiv dispoziţiile art. 71, 72, 73, 74 lit. d) şi f), art.
252 C.civ., nesancţionând acuzaţiile grave la adresa reclamantei şi a soţului, întinarea memoriei
acestuia, acuzat de vicii grave ilegale, de comportament imoral, prezentarea reclamantei ca o
persoană imorală care a urmărit doar obţinerea banilor soţului.
Instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile legale privind dreptul la viaţa privată şi
libertatea de exprimare. Referitor la materialele în care se fac publice informaţii legate de
comportamentul recurentei în viaţa privată şi de familie, nu există temei legal pentru a se
considera că a existat un interes public în difuzarea acestora. Instanţa de apel, deşi analizează
dispoziţiile legale menţionate din perspectiva faptului că recurenta nu este o persoană publică,
trece peste jurisprudenţa C.E.D.O. care reţine în mod expres că notorietatea trebuie să fie
relevantă, dar şi peste faptul că informaţiile furnizate nu se circumscriu unui interes public
legitim, ci unei simple curiozităţi specifice unui public avid de senzaţional. De asemenea, instanţa
de apel nu a luat în considerare faptul că dreptul la liberă exprimare a fost exercitat excesiv şi
nerezonabil, contrar bunei credinţe.
Invocând jurisprudenţa C.E.D.O. din cauze precum Axel Springer AG împotriva
Germaniei sau von Hannover împotriva Germaniei (2004), reclamanta a criticat neutilizarea
criteriului notorietăţii şi al contribuţiei la o dezbatere de interes general a informaţiilor şi
emisiunilor difuzate de pârâta persoană juridică, în analiza instanţei de apel asupra libertăţii de
exprimare a acesteia/protejarea drepturilor ataşate persoanei (dreptul la demnitate, dreptul la viaţă
privată, la onoare), ea afirmând că nu este o persoană publică, după cum nici emisiunile şi
materialele difuzate de pârâtă nu dezbăteau subiecte relevante din punct de vedere al interesului
general. Cel mult, în jurisprudenţa Curţii europene se admite că poate fi considerată o contribuţie
la dezbaterea de interes general informaţia legată de viaţa privată a unei persoane publice, dar
doar în circumstanţe speciale, în măsura în care se întrevede o legătură între viaţa privată şi
49
interesul general al societăţii (cauza von Hannover împotriva Germaniei) şi cu condiţia de a nu se
aduce atingere demnităţii umane.
Când, însă informaţiile furnizate constituie doar afirmaţii cu caracter personal sau intim,
când se raportează exclusiv la detalii din viaţa privată sau au ca unic scop satisfacerea curiozităţii
publicului în această privinţă, fără nicio legătură cu interesul general legitim, restrângerea
libertăţii de informare apare ca fiind justificată, chiar dacă persoanele se bucură de o anume
notrietate.
În jurisprudenţa C.E.D.O., cele două criterii sunt aplicate simultan (cel al notorietăţii şi al
contribuţiei subiectului la o dezbatere de inters general), acceptându-se că şi în cazul unei
notorietăţi necontestate a persoanei vizate, dreptul la viaţă privată nu trebuie expus, sub pretextul
exercitării dreptului la liberă exprimare.
Reclamanta afirmă că, deşi a invocat în faţa instanţei de apel faptul că nu există interesul
legitim al publicului (cum a fost el explicat în jurisprudenţa C.E.D.O.) de a afla cu cine îşi petrece
ea timpul după moartea soţului pe patul de spital, viciile acestuia, aceasta pare că a acceptat
contrariul, în pofida faptului că reclamanta nu a pus niciodată informaţii în spaţiul public despre
viaţa intimă, nu a prezentat condiţiile în care şi-a cunoscut soţul, nu a prezentat absolut nimic
privitor la starea lui de sănătate. Aşadar, este îndreptăţită concluzia că, în absenţa existenţei unui
interes public legitim pentru toate informaţiile care ţin de viaţa sa privată, a existat o încălcare a
dreptului garantat de art. 8 din C.E.D.O.
Instanţa de apel nu a analizat în mod corect dispoziţiile legale privind obligaţia presei de a
acţiona cu bună-credinţă şi de a proteja reputaţia subiectului de presă, limitările impuse de
legiuitor sau noţiune de interes public.
În esenţă, subsumat acestei critici, recurenta a reamintit consideraţiile teoretice şi generale
desprinse din jurisprudenţa C.E.D.O., prezentate şi în susţinerea precedentelor sale motive de
nelegalitate a deciziei atacate, reafirmând că soluţia instanţei de apel contravine dispoziţiilor art.
32 şi 40 din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual,
Codul de deontologie jurnalistică, respectiv deciziei nr. 33/2017 a Curţii Constituţionale, sub
aspectul reţinerilor în privinţa nedovedirii prejudiciului (jurisdicţia constituţională reţinând că, pe
tărâmul art. 1357 C.civ., cel vinovat de săvârşirea faptei ilicite este ţinut să răspundă pentru culpa
cea mai uşoară). Prin urmare, încălcările nu necesită atingerera unui anume nivel de gravitate
pentru angajarea răspunderii.
Cuantumul despăgubirilor acordate este nejustificat în raport cu prejudiciul şi suferinţa
produse, care trebuie privite prin raportare la particularităţile individuale ale persoanei
prejudiciate, la caracterul şi importanţa valorilor lezate, existenţa prejudiciului fiind circumscrisă
aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă.
Solicită să fie avute în vedere împrejurări precum faptul că reclamanta este o persoană
respectată la nivelul comunităţii, gravitatea deosebită a afirmaţiilor făcute, rezonanţa acestora în
mass-media, suferinţele efective îndurate, inclusiv când a fost nevoită să explice cunoscuţilor
motivele pentru care era prezentată într-un mod atât de degradant.
5. Apărările formulate în cauză
Recursul a fost comunicat intimatelor la datele de 17.07.2020 (Societatea B. SA),
respectiv 21.07.2020 (C.).
La data de 10.08.2020, intimata-pârâtă SC B.SA, a formulat întâmpinare, prin care a
solicitat respingerea recursului, arătând că primele trei puncte din cele 5 deduse judecăţii prin
intermediul memoriului de recurs fac referiri generale, de principiu, la jurisprudenţa C.E.D.O.,
care a fost avută în vedere şi aplicată în mod corect de către instanţele anterioare. În acest sens, se
învederează că recurenta nu precizează dacă şi în ce modalitate această practică ar fi fost greşit
50
interpretată sau aplicată, ci se limitează la a repeta şi cita diverse pasaje din practica europeană în
materia dreptului la liberă exprimare. Astfel, deşi recurenta invocă un număr de cinci critici de
nelegalitate, în realitate, aceasta dezvoltă, în cadrul recursului, motive de netemeinicie ale
deciziei atacate, fiind nemulţumită de modul în care instanţa de apel a argumentat soluţia prin
raportare la temeiurile de drept invocate de părţi, la practica C.E.D.O. şi la probatoriul
administrat.
În ce priveşte emisiunile difuzate pe postul de televiziune X., în mod corect instanţele
anterioare au analizat conţinutul acestora şi au aplicat normele de drept material incidente,
raportându-se la elementele esenţiale ale cauzei, respectiv faptul că recurenta nu a fost
identificată în mod direct în cadrul emisiunilor, informaţiile difuzate proveneau de la persoana
invitată în platou (intimata C.), având strict legătură cu viaţa privată a acesteia, limbajul folosit nu
a fost unul vulgar sau indecent, nu au fost contestate anumite elemente factuale din emisiune,
moderatorul nu a comentat numai informaţiile provenite de la o terţă sursă, fără să aducă
completări de vreun fel acestora.
Referitor la articolele publicate pe internet, imaginile respective au fost preluate din
spaţiul public, unde însăşi reclamanta le-a postat.
Referitor la presupusa nesocotire a deciziei nr. 33/2017 a Curţii Constituţionale, aceasta
priveşte o chestiune legată de art. 226 alin. 1 C.pen., iar nu o chestiune de drept privind formele
vinovăţiei şi răspunderea civilă delictuală.
Referitor la critica privind cuantumul daunelor morale, aceasta nu poate fi supusă
recursului, reprezentând o chestiune de netemeinicie ce implică administrarea de probatorii, iar
nu stabilirea modalităţii de aplicare sau interpretare a legii.
II.Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Analizând recursul formulat în cauză, Înalta Curte apreciază caracterul fondat al acestuia,
potrivit celor ce urmează:
Prealabil analizei, se impune observaţia că, în majoritatea lor, criticile de nelegalitate
împotriva hotărârii din apel au vizat soluţia dată cererii de chemare în judecată îndreptată
împotriva pârâtei-persoană juridică, în timp ce soluţia adoptată în privinţa pretenţiilor ce au vizat-
o pe pârâta – persoană fizică (C.), care a fost una favorabilă în urma judecăţii din apel, a fost
contestată doar sub aspectul cuantumului redus al despăgubirilor acordate. Pe cale de consecinţă,
de aceeaşi manieră se vor reflecta şi efectele hotărârii din recurs în ceea ce priveşte decizia
supusă controlului judiciar.
Înalta Curte reţine că, prin acţiunea dedusă judecății, reclamanta a urmărit angajarea
răspunderii civile delictuale a pârâtelor chemate în judecată, acuzând încălcări ale drepturilor sale
persoanele nepatrimoniale la onoare, demnitate, reputație, imagine şi viaţa privată, produse prin
faptele acestora de publicare prin intermediul site-urilor de internet ale pârâtei persoană juridică
ori de găzduire a unor emisiuni la care a fost invitată pârâta persoană fizică, a unor materiale
având toate ca temă subiecte din viaţa privată a reclamantei, ce au fost prezentate/discutate într-o
manieră considerată de aceasta ca denigratoare, defăimătoare, ironică, batjocoritoare şi chiar
mincinoasă, la adresa sa şi a defunctului său soţ.
Prin urmare, cauza a pus în discuție libertatea de exprimare a pârâtelor – ca drept ale cărui
existenţă şi exercitare sunt garantate de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului– şi
eventualele limite ce pot fi aduse acesteia, din nevoia de protejare a drepturilor celorlalți, în speţă
a dreptului reclamantei la respectarea vieţii private, în componenţa căruia se regăseşte şi dreptul
la reputaţie, drept garantat şi apărat pe tărâmul art. 8 din aceeaşi convenţie.
Deşi a admis că toate „relatările” indicate de reclamantă au privit exclusiv aspecte care ţin
de viaţa privată a acesteia, prima instanță a respins acţiunea, concluzionând asupra neîntrunirii
51
condiţiilor răspunderii civile delictuale. În esenţă, tribunalul şi-a argumentat soluţia pe
necontestarea de către reclamantă a faptelor obiective relatate, pe conţinutul materialelor ce a
inclus, în mare, judecăţile de valoare ale invitatei emisiunii, C., fără să presupună utilizarea unui
limbaj vulgar sau indecent, luând în considerare doza de exagerare permisă, specifică articolelor
din lumea presei, respectiv, absenţa unui impact major asupra publicului, dată fiind publicarea
articolelor pe site-uri de internet ori difuzarea informaţiilor la o televiziune cu profil specific
presei mondene (TV X.).
În controlul judiciar asupra hotărârii de primă instanţă, curtea de apel a confirmat soluţia
acesteia cât priveşte pretenţiile îndreptate împotriva pârâtei-persoană juridică, în esenţă, cu o
argumentare identică, axată pe limbajul utilizat (apreciat ca fiind circumscris dozei de exagerare
specifică articolelor de presă), pe conținutul concretizat în judecăți de valoare, pe caracterul
public al fotografiilor utilizate, pe existenţa unei baze factuale.
Deşi considerentele instanţei de apel au fost însoţite de trimiteri consistente la
jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului conturată în aplicarea concretă a dispoziţiilor
art. 10 şi 8 din Convenţie şi deşi reţine că apelanta criticase inclusiv o greşită aplicare de către
tribunal a jurisprudenţei instanţei de contencios european la cazul dedus judecăţii, se constată că
lipseşte cu totul din analiza instanței de apel (ca, de altfel, şi din aceea a primei instanțe),
utilizarea celor două criterii determinante oricărei judecăţi menită să pună în balanţă protecţia
vieții private şi libertatea de exprimare, respectiv criteriul notorietăţii şi cel al contribuţiei pe care
un articol publicat o aduce unei dezbateri de interes general.
În jurisprudenţa sa, Curtea europeană a statuat, cu valoare de principiu, că oricine,
inclusiv un ziarist, exercită libertatea de expresie, îşi asumă „îndatoriri şi responsabilităţi” a căror
întindere depinde de situaţia concretă în discuţie şi de procedeul tehnic utilizat; de asemenea, a
subliniat că „îndatoririle şi responsabilitățile inerente” exerciţiului libertăţii de exprimare
garantată de art. 10 din Convenţie impun jurnaliștilor ca în relatările pe care ei le fac privitoare la
problemele de interes general, să acţioneze cu bună-credinţă, aşa încât să furnizeze informații
exacte şi demne de a fi considerate credibile, cu respectarea deontologiei profesionale.
Într-o formulă sintetică, Curtea a decis că numai prin respectarea „îndatoririlor şi
responsabilităţilor” ce-i revin, presa îşi îndeplineşte funcția sa esenţială într-o societate
democratică, fără a depăşi anumite limite, mai ales în privinţa reputației şi drepturilor altor
persoane şi prevenirii difuzării de informaţii confidenţiale, având misiunea de a comunica numai
informaţii de interes public, în înțelesul dat acestei noţiuni în jurisprudența sa (Tammer c.
Estonia, 2001). Dacă există un drept al publicului de a fi informat, „drept esenţial într-o societate
democratică” şi care, în anumite circumstanţe particulare, poate să poarte (chiar) asupra unor
aspecte ale vieţii private ale unor persoane publice, în special atunci când e vorba despre
personalități politice (Edition Plon c. France, 2004), nu se poate spune că publicaţiile ce au ca
obiect unic satisfacerea curiozităţii unui anumit public, privitor la detaliile vieţii private ale unei
persoane, oricare ar fi notorietatea acesteia, contribuie în vreun fel la dezbaterea de probleme de
interes general pentru societate (Company y Diez de Revenga et Lopez G. Perona c. Spania,
2000).
În egală măsură, Curtea europeană a statuat în mod constant că întinderea dreptului la
respectarea vieţii private este mai redusă în măsura în care individul pune în contact viaţa sa
privată cu viaţa publică, fie în virtutea funcție deţinute (cazul oamenilor politici, care se află în
centrul atenţiei şi sub controlul opiniei publice), fie în virtutea acţiunilor proprii ale persoanei în
cauză, care alege să-şi facă publică viaţa privată.
Cu referire la judecata înfăptuită de curtea de apel, Înalta Curte mai reţine că în calea de
atac promovată împotriva hotărârii de primă instanţă, reclamanta a contestat pretinsa bază
52
factuală a materialelor scrise şi televizate supuse analizei (cu referire la acuzaţiile de căsătorie din
interes, abandonarea muribundului, acuzaţiile de consum de substanţe interzise de către soţul
decedat), susţinând că este vorba despre invenţii, minciuni, scenarii inventate, menite să o
discrediteze şi să creeze audienţă, care ar fi impus furnizarea de dovezi adecvate, aceasta
subliniind că activitatea nelegală a pârâtelor nu este justificată absolut prin nimic, de vreme ce ea
nu este o persoană publică.
În apărările sale din apel, pârâta SC B. SA, a susţinut (prin întâmpinarea formulată), că
reclamanta ar fi intrat în atenţia publicului larg prin mediatizarea relaţiei sale cu D., soțul decedat,
care ar fi oferit detalii despre ea şi fotografii ale sale unor publicaţii mondene. De asemenea, a
invocat faptul că reclamanta se foloseşte în scopuri comerciale de imaginea sa, adresându-se
publicului larg prin intermediul rețelelor de socializare, unde încarcă fotografii care o înfăţişează.
Prin urmare, chemată fiind să dezlege cazul dedus judecăţii, prin punerea în balanţă a
celor două valori egal ocrotite prin Convenţie, cea dintâi analiză a instanţei de apel trebuia să fie
cea subordonată utilizării criteriului notorietăţii şi al interesului public/general căruia îi puteau
servi sau nu subiectele abordate prin emisiunile TV şi materialele publicate, indicate prin
acţiunea reclamantei. Doar un răspuns pozitiv la aceste chestiuni – puse în discuţie în
confruntările scrise ale părţilor litigante – de natură să confirme personalitatea publică a
reclamantei sau, cel puţin, o notorietate a acesteia şi eventualul interes public al dezbaterii
subiectelor de viaţă privată a acesteia, puteau îndreptăţi realizarea în continuare a unei analize de
conţinut a materialelor incriminate, singura de altfel ce a fost realizată de ambele instanţe de
fond, spre a decide dacă, pe baza acestuia (a conţinutului în sine) se impunea/justifica luarea
măsurilor pozitive de limitare a libertăţii de exprimare a pârâtelor prin impunerea sancţiunilor
solicitate prin cererea dedusă judecăţii.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât, se înţelege, concluzia primei instanţe, în sensul că
subiectele din materialele incriminate au privit exclusiv viaţa privată a reclamantei, nu a fost nici
contestată în calea de atac a apelului şi nici infirmată ori contrazisă în vreun fel de instanţa de
control judiciar.
Aşadar, mai înainte de a privi în conţinutul comunicării, spre a examina tipul de limbaj
utilizat, existenţa unei baze factuale ori, dimpotrivă, a unor judecăţi de valoare, conţinutul
favorabil/defavorabil al comentariilor făcute, necesitatea furnizării de probe, instanţa avea de
făcut o primă determinare absolut indispensabilă oricărei analize ulterioare: ce grad de protecţie a
vieţii private aplică reclamantei, observând că aceasta îl invocă pe cel mai exigent, declarându-se
o persoană non publică, cu un statut social şi profesional dobândit în condiţii obişnuite (arhitect),
diferit de cel al persoanelor care caută, doresc, urmăresc şi intră în mod voit sau măcar acceptă
atenţia presei mondene. Asupra acestor aspecte şi pe baza evaluării probatoriilor, instanța de apel
avea a se pronunţa luând în considerare susţinerile reclamantei, dar, deopotrivă, şi apărările
pârâtelor.
Conjugat acestei analize, instanţa de apel era, deopotrivă, ţinută să verifice în ce măsură,
chiar fiind vorba de o persoană cu o relativă notorietate (dacă stabilea o asemenea concluzie),
ajunsă în atenţia publicului prin furnizarea de date, informaţii, imagini cu contribuţia soţului
defunct, se putea justifica dezbaterea în public a unor subiecte care ţin exclusiv de viaţa privată a
acesteia (potrivit statuării neschimbate a tribunalului) în sensul cel mai restrâns al termenului,
cum sunt cele legate de resorturile interne şi condiţiile realizării căsătoriei reclamantei cu soţul, în
prezent decedat, neîngrijirea acestuia pe durata bolii, petrecerea timpului liber de către
reclamantă ulterior decesului soţului, gestionarea problemei rămăşiţelor pământeşti ale
defunctului, raporturile reclamantei cu familia acestuia. Tot astfel, avea a determina în ce măsură
nivelul de informaţii privitoare la reclamantă şi fotografiile ce o înfăţişau, furnizate de soţul său
53
legitimau o dezbatere publică asupra unor subiecte cu grad ridicat de intruziune în sfera vieţii
private a acesteia.
Doar la nivel declarativ evocă instanța de apel criteriul desprins din jurisprudenţa
C.E.D.O. al necesităţii observării calităţii persoanei lezate, după cum aceasta constituie om politic
sau o persoană particulară întrucât, în substanţă, utilizarea acestui criteriu a fost cu totul omisă în
soluţionarea prezentei cauze. Mai mult însă, se observă că instanţa de apel nu corelează
jurisprudența C.E.D.O. citată, cu informaţiile şi datele proprii speţei care, în reţinerea neinfirmată
a primei instanțe, supune atenţiei o serie de materiale scrise şi TV care au vizat exclusiv zona
vieţii private a reclamantei, în înţelesul cel mai restrâns al termenului. Este cazul jurisprudenței
C.E.D.O. din cauzele având la bază reportaje tip conversații, invocată de instanța de apel în
susţinerea ideii că orice restrângere a libertăţii de expresie a jurnalistului are valoarea unui
„obstacol serios la contribuţia presei la discutarea problemelor de interes general” sau că „ar
afecta în mod grav contribuţia presei la discutarea chestiunilor de interes public şi nu ar trebui
avută în vedere decât dacă există motive deosebit de puternice pentru a proceda astfel”.
Or, prin niciun considerent al aceleiaşi hotărâri a instanței de apel nu se arată cum
chestiuni de viaţă privată, în sensul cel mai restrâns al termenului, de felul celor evocate prin cele
menţionate anterior, au fost ridicate la nivelul „problemelor de interes general” ori a „chestiunilor
de interes public”, cât să justifice discutarea lor în cadrul unor emisiuni TV ori să facă obiectul
unor materiale publicate pe site-uri internet ale societăţii pârâte şi, de asemenea, cât să permită
rezolvarea speţei pe baza jurisprudenţei C.E.D.O. din cauze dedicate apărării libertăţii de
exprimare a jurnalistului care abordează subiecte de interes general.
Sunt, de aceea, îndreptăţite criticile reclamantei care a pretins o greșită aplicare de către
instanţa de apel a dispoziţiilor legale privind dreptul la viaţă privată şi la libertatea de exprimare,
arătând că prin neutilizarea criteriului notorietăţii şi al contribuţiei subiectului la o dezbatere de
interes general, ca şi a întregii jurisprudenţe C.E.D.O. conturată în descrierea acestora, nu s-a
stabilit în cauză existenţa unui interes public legitim pentru expunerea publică a informaţiilor
legate de viaţa sa privată.
Deşi, reclamanta a invocat lipsa interesului legitim al publicului de a cunoaşte aspecte din
cele mai intime ale vieţii sale private (cum ar fi cele legate de petrecerea timpului liber după
decesul soţului, abandonarea muribundului pe patul de spital, gestionarea chestiunii rămăşiţelor
umane ale acestuia, etc.), se înţelege că instanţa de apel a considerat toate aceste subiecte ca fiind
de interes public, deşi lipseşte orice analiză care să-i justifice o atare abordare.
Faptul că fotografiile care au însoţit unele din articolele scrise erau deja accesibile
publicului prin încărcarea lor pe site-urile de socializare deţinute de reclamantă, se înţelege că a
fost valorificat de instanţa de apel ca argument de nesancţionare a pârâtei persoane juridică
pentru pretinsa lipsă a acordului părţii în redarea de imagini care o înfăţişează, iar nu văzut ca
temei de legitimare a dreptului oricărei persoane de a da publicităţii ori de a discuta liber aspecte
de viaţă privată ale celor care procedează precum reclamanta, un curent, de altfel, destul de
răspândit la nivelul societăţii actuale.
Reţinând că, în contextul problematicii cauzei şi a apărărilor formulate de pârâta SC B.
SA pe acest aspect, instanţa de apel era ţinută să răspundă inclusiv acestei probleme – în ce
măsură practica încărcării de fotografii pe site-urile proprii de socializare ale unei persoane
determinate legitimează interesul public în discutarea problemelor de viaţă intimă, privată, ale
acesteia de către „ceilalţi” – Înalta Curte remarcă faptul că rezolvarea punctuală a chestiunii
legată de redarea imaginilor ce o înfățișează pe reclamantă nu suplineşte analiza de care era ţinută
instanţa de apel în raport de criteriile reţinute ca fiind omise, dar absolut necesare soluţionării
cauzei.
54
 Cum utilizarea acestora în examinarea cauzei direct în recurs ar presupune, pe de o parte,
evaluarea circumstanţelor de fapt ale cauzei (iar o atare activitate este incompatibilă cu structura
recursului, a cărui judecată este subordonată exclusiv chestiunilor de legalitate), iar pe de altă
parte, statuarea asupra unora din elementele/problemele litigiului pentru prima şi ultima oară în
această etapă a litigiului, Înalta Curte apreciază că, găsind pentru acest motiv recursul reclamantei
ca fiind întemeiat, se impune, în temeiul art. 497 prima teză coroborat cu art. 488 alin. 1 pct. 8
C.proc.civ., admiterea acestuia şi casarea deciziei atacate.
Soluţia casării va fi una parţială, relativă exclusiv la rezolvarea dată pretenţiilor din
cererea reclamantei îndreptată împotriva pârâtei persoană juridică (cererea de despăgubiri şi
cererea de măsuri complementare, regăsite la punctele 3-5 ale cererii de chemare în judecată)
împotriva căreia au şi fost susţinute, de altfel, criticile de recurs găsite ca fiind întemeiate,
observându-se că în urma judecăţii înfăptuite în apel, cererea îndreptată împotriva pârâtei
persoană fizică a fost admisă, aceasta parte a hotărârii fiind criticată în recurs exclusiv cât
priveşte întinderea despăgubirilor acordate. De asemenea, se impune precizarea că prezenta
soluţie de casare parţială nu priveşte nici solicitarea relativă la interzicerea pârâtei persoană fizică
de a mai folosi în viitor numele de A., capăt de cerere al acţiunii ce a fost rezolvat de instanţele
de fond în sensul respingerii sale şi a cărui soluţie a intrat în puterea lucrului judecat prin
necontestarea sa de către reclamantă în calea de atac a recursului.
Examinarea celorlalte critici din recursul reclamantei vizând aceeaşi soluţie de respingere
a cererii îndreptată împotriva pârâtei SC B. SA – prin care s-a invocat greşita aplicare a
dispoziţiilor legale privind obligaţiile radiodifuzorului (judecata de valoare, exagerările permise
presei, buna-credinţă cu care trebuie să acţioneze presa) ori a nesocotirii dispoziţiilor din legi
speciale aplicabile acestuia – art. 32 şi 40 din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de
reglementare al audiovizualului – nu se mai impune la acest moment, dovedindu-se prin cele
arătate anterior că acestea se raportează la o soluţie incompletă a instanţelor de fond, căreia îi
lipseşte un element de analiză fundamental şi care, eventual, poate fi de natură să conducă
inclusiv la o schimbare a concluziei instanței asupra cauzei în ansamblu.
Cât priveşte critica de apreciere eronată asupra cuantumului despăgubirilor morale
acordate reclamantei în soluţionarea pretenţiilor ce au fost îndreptate împotriva pârâtei C., Înalta
Curte reţine, aşa cum a arătat şi intimata SC B .SA prin întâmpinarea formulată, că aceasta nu
poate fi supusă recursului deoarece examinarea sa ar presupune evaluarea tuturor circumstanţelor
factuale în raport de care instanţa de apel a procedat la evaluarea prejudiciului a cărui reparare a
asigurat-o prin soluţia sa, iar o atare activitate este incompatibilă judecăţii în recurs din aceleaşi
raţiuni menţionate în precedent.
În concluzie şi în raport de precizările realizate anterior, subsecvent admiterii recursului
reclamantei şi casării în parte a hotărârii din apel, au fost menţinute celelalte dispoziţii ale
deciziei, respectiv cele prin care s-a dat o rezolvare pretenţiilor reclamantei îndreptate împotriva
pârâtei C.

55
6. Divulgarea în presă a unor informaţii din dosarul de urmărire penală. Caracterul
nepublic al procedurii. Despăgubiri morale
C.proc.pen., art. 285

Prin publicarea în presă a unor informaţii conţinute de dosarul penal la un moment când
acesta se afla în faza urmăririi penale, au fost încălcate dispoziţiile art. 285 alin. (2) C.proc.pen.,
care impun caracterul nepublic al procedurii, tocmai în considerarea regimului acestei faze a
procesului penal – acela al strângerii de probe necesare cu privire la existenţa infracţiunii,
identificarea persoanelor care au săvârşit o infracţiune şi stabilirea răspunderii penale a
acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul trimiterii în judecată.
Din punct de vedere al probaţiunii este suficient că reclamantul a făcut dovada publicării
în presă a unor componente ale dosarului penal aflat în custodia instituției pârâte la un moment
când procedura avea caracter nepublic, aşa încât acţiunea sau inacţiunea acesteia (care a făcut
posibilă încălcarea secretului etapei procedurale respective) să îmbrace forma ilicitului, fiind
evident că această specificitate a fazei urmăririi penale, care intră în atributul exclusiv al
procurorului şi al organului de cercetare penală supravegheat de acesta, a fost încălcată.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 913 din 21 aprilie 2021

I.Circumstanţele cauzei
1.Obiectul cererii de chemare în judecată şi valoarea litigiului
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a civilă la data de
22.02.2017, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâţilor Statul Român, prin Ministerul
Finanţelor Publice şi Direcţia Naţională Anticorupţie la plata unor despăgubiri morale în cuantum
de 1.000.000 lei, reprezentând contravaloarea prejudiciului moral cauzat prin dispunerea
nelegală, în mod excesiv şi nejustificat, a unor măsuri de încătuşare a reclamantului şi
prezentarea publică a reclamantului sub această formă de constrângere fizică; divulgarea fără
drept/scurgerea în presă a unor interceptări şi informaţii din cadrul dosarului penal, de către
organele statului şi prezentarea ca certă a vinovăţiei sale, dezvăluirea domiciliului şi a adresei
proprietăţilor reclamantului şi a familiei; declaraţiile şi comunicatele de presă publică ale
reprezentanţilor D.N.A. care au încălcat prezumţia de nevinovăţie a reclamantului; lipsirea
reclamantului de libertate în mod nelegal, prin raportare la durata legală a mandatului de aducere;
obligarea pârâţilor să asigure, pe propria cheltuială, publicarea hotărârii judecătoreşti în două
ziare centrale, după rămânerea definitivă a acesteia; obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor
judiciare avansate.
În şedinţa publică de la data de 22.06.2017, reclamantul a modificat cererea de chemare în
judecată, arătând că temeiul de drept al acţiunii este art. 1357-1358, art. 221 şi 223 alin. 1 C.civ.,
art. 20 alin. 2 din Constituţie, art. 3, art. 5, art. 6 şi art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului. A precizat totodată, că renunță la invocarea dispoz. art. 539 C.proc.pen.
2.Sentinţa Tribunalului Bucureşti
Prin sentinţa nr. 300 din 15.02.2018, Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă a admis
excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român reprezentat prin Ministerul
Finanţelor Publice şi, în consecinţă, a respins acţiunea formulată de reclamantul A. împotriva
acestui pârât, pentru lipsa calităţii procesuale pasive; a admis, în parte, acţiunea formulată
împotriva pârâtei Direcţia Naţională Anticorupţie, pe care a obligat-o la plata către reclamant a
sumei de 15.000 lei reprezentând prejudiciu moral produs acestuia prin aplicarea unor măsuri de

56
încătuşare excesive; a respins acţiunea în rest, ca neîntemeiată şi a luat act că nu se solicită
cheltuieli de judecată.
3.Decizia Curţii de Apel Bucureşti
Prin decizia nr. 149/A din 17.02.2020, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III a civilă şi
pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelurile declarate de reclamant şi de pârâtul
Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională
Anticorupţie; a schimbat, în parte, sentinţa atacată, în sensul că a obligat-o pe pârâtă la plata
sumei de 25.000 lei, reprezentând prejudiciu moral produs prin divulgarea, fără drept, a unor
interceptări şi date personale din dosarul de urmărire penală şi prin comunicatele de presă; a
respins pretenţiile privind prejudiciul produs prin aplicarea unor măsuri de încătuşare excesivă şi
restul acţiunii, ca neîntemeiată; a menţinut dispoziţiile sentinţei referitoare la calitatea procesual
pasivă a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
4.Calea de atac a recursului exercitată în cauză
Împotriva acestei decizii au declarat recursuri reclamantul A. şi pârâtul Ministerul Public -
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie.
Prin cererea de recurs, reclamantul A. a invocat incidența motivelor de casare prev. de art.
488 alin. 1 pct. 5, 6 și 8 C.proc.civ.
A criticat decizia atacată prin prisma faptului că instanţa de apel a refuzat aplicarea
prevederilor legale care stabilesc răspunderea Direcţiei Naţionale Anticorupţie pentru fapta de
încătuşare abuzivă.
A susţinut că pentru a evita angajarea răspunderii pârâtei, instanţa de apel a arătat că
reclamantul „era obligat ca, în conformitate cu principiul legalităţii răspunderii, să identifice o
normă juridică care să impună o anumită conduită organelor judiciare, ce a fost încălcată în
sensul pretins prin acţiunea introductivă”.
Or, această normă există şi a fost indicată expres atât de apelant, cât şi de către Tribunalul
Bucureşti, respectiv art. 19 alin. 3 din Legea nr. 550/2004 şi art. 300 alin. 1 C.proc.pen.
Potrivit recurentului, în analiza sa, instanţa de apel a refuzat să se raporteze la aceste
prevederi legale, care evidenţiază că, atâta vreme cât toate actele care se desfăşoară în cadrul
cercetării penale se află, potrivit legii, în coordonarea şi sub supravegherea magistratului-
procuror şi orice entitate care efectuează acte procedurale răspunde unei solicitări a acestuia, este
evident că responsabilitatea pentru o faptă ilicită aparţine Direcţiei Naţionale Anticorupţie.
Altfel spus, legea instituie răspunderea pârâtei pentru faptele ilicite săvârşite împotriva
unei persoane aflate sub puterea sa de supraveghere şi control.
În opinia recurentului, instanţa de apel a ignorat faptul că D.N.A. nu poate evita o astfel
de răspundere prin simpla clamare a ignoranţei cu privire la un abuz comis în incinta sa în cursul
urmăririi penale, câtă vreme deţine o răspundere legală pentru supravegherea tuturor actelor şi
operaţiunilor din acest interval.
S-a arătat că legea este cea care dă naştere în sarcina pârâtei a unei răspunderi legale
pentru vătămările suferite de o persoana aflată sub puterea sa şi că reclamantul nu trebuie să
probeze decât că fapta de încătuşare s-a petrecut câtă vreme se afla sub puterea de direcţie şi
control a D.N.A.
Raportat la speţă, o măsură pusă în executare de ofiţerii de poliţie judiciară care îşi
desfăşoară activitatea în cadrul D.N.A.-Serviciul Teritorial Braşov atrage responsabilitatea
D.N.A.
Este complet irelevant că transportul reclamantului a fost asigurat de poliţişti; la
momentul începerii acestui transport reclamantul era deja încătuşat - în incinta D.N.A. - de către
agenţii aflaţi în coordonarea pârâtei, act ilicit grav, degradant şi de natură să vatăme, de sine
57
stătător, independent de cercetările ulterioare, orice şansă a reclamantului la continuarea unei
cariere profesionale de succes.
Potrivit recurentului, este greşită susţinerea instanţei de apel în sensul că D.N.A. nu ar
purta responsabilitate pentru o măsură dispusă în incinta sa, sub puterea de supraveghere şi
control a reprezentanţilor săi. De altfel, prin răspunsul la interogatoriu depus în faţa primei
instanţe, pârâta a recunoscut în mod expres că îi revine responsabilitatea cu privire la fapte
petrecute „în ce priveşte sediul structurii şi nu în exteriorul acesteia”.
A criticat decizia atacată şi prin faptul că instanţa de apel a interpretat incorect dispoziţiile
art. 16 alin. 6 din Legea nr. 254/2013, care instituie în sarcina organului judiciar atributul
aplicării, menţinerii sau îndepărtării mijloacelor de imobilizare doar pe durata prezenţei
deţinuţilor în faţa acestora.
Aşadar, înţelesul reglementării mai sus evocate, neaplicabilă în speţă, este acela că în
ipotezele în care un condamnat definitiv se prezintă în faţa unui magistrat, acesta va aprecia cu
privire la necesitatea menţinerii mijloacelor de imobilizare.
Cu alte cuvinte, art. 16 alin. 6 din Legea nr. 254/2013 nu reprezintă nici o derogare, nici o
abrogare a art. 300 alin. 1 C.proc.pen.
Pe de altă parte, raţionamentul instanţei de apel reprezintă, în opinia recurentului, şi o
încălcare a prevederilor legale care vizează protecţia drepturilor sale fundamentale la demnitate şi
reputaţie, prevăzute de art. 3 teza ultimă, art. 6 (1) - (2), art. 8 alin. 1 din Convenţie, art. 22 alin.
2, art. 23 alin. 11 din Constituţia României, art. 71 - 73 C.civ. Instanţa de judecată nu poate
disocia fapta ilicită ce consta în dispunerea nelegală a unor masuri de încătuşare de valoarea
socială protejată/lezată - dreptul la demnitate, dreptul la reputaţie.
S-a arătat că prin acţiunea introductivă a dedus judecăţii o încălcare a obligaţiei negative a
statului şi a organelor sale de a se abţine de la orice vătămări aduse particularilor. În virtutea
acestei obligaţii, atât statul cât şi procurorul/persoanele aflate sub supravegherea sa au obligaţia
general valabilă de a-şi exercita atribuţiile într-un mod care să nu lezeze drepturile fundamentale
ale persoanei.
În acest sens, în opinia recurentului, instanţa a oferit o motivare străină faţă de cauză, prin
aceea că a refuzat să analizeze efectiv dacă organele statului s-au achitat de această obligaţie
negativă ce le incumbă. În mod paradoxal aceeaşi instanţă a subliniat exact acest raţionament
atunci când a angajat răspunderea civilă delictuală a D.N.A. pentru scurgerea de interceptări în
presă.
Din acest punct de vedere, contrazicându-şi propriile statuări cu privire la existenţa
obligaţiei D.N.A. de a preveni abuzuri împotriva persoanelor aflate în custodia sa, instanţa de
apel a făcut o motivare contradictorie pentru a evita angajarea răspunderii pârâtei pentru fapta de
încătuşare abuziva, aspect ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ.
De altfel, existenţa unui caz de casare rezultă, potrivit recurentului, şi din faptul că
instanţa de apel s-a pronunţat în realitate asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a
intimatei D.N.A., deşi această excepţie nu fusese ridicată de vreo parte, aspect corect sesizat de
Tribunalul Bucureşti. Or, în procedura de judecată a cauzei, nici D.N.A., nici instanţa nu au supus
discuţiei părţilor o eventuală lipsă de legitimare procesuală pasivă a D.N.A. Cu toate acestea,
respectivul fundament a stat la baza pronunţării deciziei atacate în privinţa capătului de cerere
privitor la încătușarea abuzivă, prin care s-a recunoscut existenţa caracterului ilicit al faptei, dar
s-a susţinut că nu poate fi atribuită persoanei chemată în judecată. Acest aspect atrage, de sine
stătător, incidenţa unui motiv separat de casare, anume cel prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5
C.proc.civ.

58
 A mai criticat recurentul decizia şi prin prisma faptului că instanţa de apel a refuzat
aplicarea prevederilor legale care stabilesc răspunderea pârâtei pentru fapta de lipsire de libertate
a reclamantului.
S-a arătat că, exclusiv în temeiul mandatului de aducere, organele statului au lipsit de
libertate pe reclamant timp de 17 ore, în loc de 8 ore, respectiv de la momentul la care a fost
informat despre existența mandatului de aducere (ora 11 a zilei de 9.12.2015) până la ora 4 a zilei
de 10.12.2015, rezultând un total de 41 ore de restrângere a libertății de mișcare.
Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că durata actelor de percheziţie şi a transportului
reclamantului către Braşov nu ar constitui o privare de libertate, dezlegare ce atrage incidenţa a
două motive de casare distincte. Pe de o parte, este lipsită de o motivare efectivă, atrăgând
incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ. Deşi admite că libertatea
de mişcare a reclamantului a fost anihilată pe toată durata percheziţiei şi a transportului la
Braşov, instanţa de apel a refuzat ulterior să observe că intervalul acestei privări îl depăşeşte pe
cel legal.
Este necontestat de vreo parte că de la momentul iniţierii percheziţiei, reclamantul a fost
în permanenţă sub controlul reprezentanţilor D.N.A., neavând niciun fel de libertate de mişcare
independentă. Motivul pentru care curtea de apel nu recunoaşte acest interval drept privare de
libertate nu este cuprins în motivarea hotărârii.
La fel, pârâta nu a contestat în vreun mod întinderea intervalului pentru care libertatea
reclamantului a fost anihilată, astfel încât susţinerea curţii cu privire la necesitatea unor probe
suplimentare este lipsită de suport.
Pe de altă parte, recurentul a susţinut că nu există nicio prevedere care să justifice ca
restricţionarea libertăţii de mişcare în timpul percheziţiei, conform art. 159 alin. 4 C.proc.pen., nu
ar constitui o privare de libertate a cărei întinderi să se înscrie în limitele art. 265 din cod.
S-a susținut că reclamantul nu a contestat sub nicio formă obligaţia de a se pune la
dispoziţia unor proceduri judiciare, ci a arătat că aceste proceduri nu justifică o lipsire de libertate
peste termenul prevăzut de lege, faptă ilicită care încalcă un drept fundamental al omului (dreptul
la libertate).
S-a arătat că multiple situaţii identice cu cea a reclamantului au atras decizii de
condamnare din partea C.E.D.O. pentru încălcarea art. 5 alin. 1 din Convenţie, în acest context,
făcându-se trimitere la cauza Abramiuc împotriva României (37411/02), cauza Popoviciu c.
României (52942/09), cauza Valerian Dragomir c. României (51012/11) şi cauza Micu c.
România (41040/11).
A criticat recurentul decizia atacată şi cu privire la faptul că instanţa de apel a refuzat în
mod nelegal angajarea răspunderii intimaţilor pentru declaraţiile publice care au încălcat
prezumţia de nevinovăţie, dreptul la demnitate şi reputaţie al reclamantului.
S-a susţinut că instanţa de apel a decis angajarea răspunderii delictuale a D.N.A. pentru
fapta ilicită reprezentată de emiterea de comunicate de presă care au încălcat drepturile
fundamentale ale reclamantului, însă a respins angajarea răspunderii civile a acesteia pentru
declaraţiile publice emise de conducătorul acesteia, astfel fiind încălcate prezumţia de
nevinovăţie, demnitatea şi reputaţia recurentului.
S-a arătat că motivarea instanţei de apel reprezintă în realitate o necercetare a fondului
raportului juridic dedus judecăţii, aspect ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 5 şi
pct. 6 C.proc.civ.
Pe de o parte, motivarea este străină de pricină, curtea de apel invocând pe cont propriu
un motiv străin de argumentele părţilor, pe care nici nu 1-a pus în discuţia contradictorie a
acestora.
59
 Pe de altă parte, motivarea reprezintă o încălcare a regulilor de procedură incidente - nicio
prevedere legală nu îi permitea instanţei de apel să stabilească faptul că dovedirea conţinutului
unor afirmaţii s-ar putea face printr-un unic mod de proba (anume depunerea unui CD cu
interviul acordat de reprezentantul D.N.A.). Dimpotrivă, declaraţiile sale au fost preluate literal
de întreaga mass-media centrală, iar zecile de înscrisuri care le redau reprezintă transcrierea
afirmaţiilor imputate.
Conţinutul acestor afirmaţii nu a fost contestat de pârâtă, iar instanţele de judecată nu pot
crea, pe cale jurisprudenţiala, o ierarhie a puterii doveditoare a probelor. Procedând altfel,
instanţa de apel a nesocotit prevederile art. 250 C.proc.civ.
De altfel, o astfel de abordare a unei instanţe naţionale române a făcut obiectul
condamnării Statului Român de către C.E.D.O. în cauza Stelian Roşca împotriva României
(5543/06), constatându-se încălcarea articolului 13 coroborat cu articolul 8 din Convenţie.
Urmare a acestei încălcări a regulilor de procedură, instanţa de apel nu a mai cercetat
fondul pretenţiei reclamantului, motiv pentru care se impune casarea deciziei atacate.
A fost criticată decizia şi sub aspectul stabilirii lipsei calităţii procesuale pasive a Statului
Român, susținându-se că această dezlegare a fost dată cu ignorarea normelor legale incidente,
instanţa de apel alegând din nou o prevedere privitoare la o ipoteză particulară şi considerând-o
fără fundament drept unică excepţie a unei reguli inexistente. Faptul că art. 52 alin. 3 din
Constituţia României, dezvoltat de art. 538 C.proc.pen., instituie un caz de răspundere civilă
directă a Statului (pentru eroarea judiciară) nu înseamnă nicidecum că Statul nu răspunde pentru
alte delicte pe care le comite. Textele legale menționate nu impun imunitatea Statutului Român
faţă de orice alt act delictual - eroarea judiciară nefiind unicul caz permis de lege în care Statul
răspunde pentru un act vătămător.
Dimpotrivă, calitatea procesuală pasivă a Statului Român rezultă din răspunderea sa
pentru fapta proprie - fapta ilicită imputată Statului Român este reprezentată de o inacţiune,
anume „omisiunea de a asigura toate garanţiile pentru ca actul de justiţie să fie realizat cu
respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei”.
În opinia recurentului, prin dezlegarea dată, instanţa de apel a ignorat dispoziţiile art. 221
şi art. 224 alin. 1 C.civ., în consecinţă, este nelegal a se reţine exonerarea de răspundere a Statului
Român în condiţiile unui text legal care confirmă existenţa răspunderii sale civile.
Cu alte cuvinte, contrar celor argumentate de către instanţa de apel, statul răspunde pentru
toate situaţiile în care acesta omite să asigure garanţiile pentru ca actul de justiţie să fie realizat cu
respectarea drepturilor omului. Acest lucru nu înseamnă că răspunderea statului este nelimitată şi
necondiţionată, ci, dimpotrivă, că acesta răspunde pentru nerespectarea obligaţiilor sale asumate
în calitate de semnatar al Convenţiei, indiferent dacă este vorba despre o eroare judiciară sau de
alte încălcări ori limitări ale drepturilor fundamentale ale particularilor (obiectul acţiunii
reclamantului).
A mai criticat reclamantul decizia instanţei de apel și din punct de vedere al evaluării
prejudiciului pretins, arătând că au fost reduse, până aproape de suprimare, daunele solicitate.
În primul rând, curtea de apel nu a prezentat vreo motivare, chiar şi sumară, asupra
reducerii drastice a evaluării daunelor suferite de reclamant, ci, dimpotrivă, considerentele
deciziei atacate, cu privire la prejudiciu, ar conduce la concluzia gravităţii vătămării suferite de
reclamant.
Or, prin prisma art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., pe de o parte, în cazul capătului de
cerere 1.b), instanţa de apel nu a justificat în vreun mod de ce a suprimat aproape în totalitate
prejudiciul suferit de reclamant, reducându-l la două sutimi din cel pretins.

60
 Pe de altă parte, în privinţa capătului de cerere 1.c), motivarea este vădit contradictorie,
întrucât decizia atacată evocă pe larg gravitatea vătămării aduse reputaţiei şi demnităţii, în special
raportat la poziţia sa de avocat. Ulterior, aceeaşi hotărâre reduce daunele solicitate la o zecime,
contrazicând o motivare care justifica gravitatea faptei, nicidecum o eventuală necesitate a
atenuării întinderii prejudiciului.
În al doilea rând, limitarea daunelor acordate la câteva sutimi din cele solicitate atrage şi
incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., ca atare, instanţa de
apel nesocotind prevederile art. 1.385 alin. 1 C.civ.
Inexistenţa unor criterii normative cu privire Ia stabilirea întinderii unui prejudiciu moral
nu scuteşte instanţa de obligaţia legală de a asigura reparaţia integrală a prejudiciului. Cum în
materia daunelor morale Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat în repetate rânduri că
prejudiciul rezultă ex re, gravitatea faptei ilicite trebuie să definească în mod corespunzător şi
gravitatea prejudiciului.
Or, a acorda daune de 2.000 de lei pentru scurgerea de interceptări nereale în presă, care l-
au transformat în mod nedrept pe un avocat într-un infractor în ochii opiniei publice reprezintă, în
realitate, un refuz de acordare a unei reparaţii integrale a daunelor suferite.
Totodată, printr-o astfel de dezlegare, Curtea de Apel Bucureşti a menţinut statutul de
victimă al reclamantului în sensul jurisprudenţei C.E.D.O. incidente.
Mai multe dezlegări ale C.E.D.O. stabilesc un prag legal în privinţa despăgubirilor
necesare pentru ca o persoană să îşi piardă statutul de victimă în sensul autonom al Convenţiei -
instanţele naţionale trebuie să-i confere despăgubiri ce sunt proporţionale, cel puţin, cu
despăgubirile conferite de C.E.D.O. în cauze similare.
S-a concluzionat că raportat la magnitudinea oprobriului public la care reclamantul a fost
supus, la anihilarea posibilităţii sale de a continua o carieră profesională de succes prin
distrugerea capitalului său de imagine, la traumele personale, suferinţele şi calvarul cărora i-a fost
supus prin prezentarea obsesivă în postura de pretins infractor, instanţa de apel a recurs la criterii
nelegale pentru acordarea prejudiciului, suprimându-1 aproape în totalitate şi lipsind de eficienţă
protecţia conferită drepturilor sale în mod direct chiar de Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului.
A învederat omisiunea instanţei de apel de a angaja răspunderea entităţilor responsabile
pentru o serie de fapte care nu constituie delicte minore, lipsite de semnificaţie, expresie a unor
nereguli procedurale fără însemnătate.
Prin cererea de recurs, pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie a solicitat, pentru motivele prevăzute de art.
488 pct. 6 şi 8 C.proc.civ., casarea deciziei atacate şi respingerea acţiunii reclamantului formulată
în contradictoriu cu Direcţia Naţională Anticorupţie.
S-a susținut de către recurentă că instanţa de apel a interpretat în mod greşit dispoziţiile de
drept material atunci când a constatat că, în speţă, sunt întrunite condiţiile necesare pentru
antrenarea răspunderii civile delictuale cu privire Ia divulgarea, fără drept, a unor interceptări şi
date personale din dosarul de urmărire penală şi prin comunicatele de presă, cu consecinţa
obligării pârâtei la plata sumei de 25.000 lei, reprezentând prejudiciu moral.
De asemenea, decizia atacată cuprinde motive contradictorii soluţiei pronunţate având în
vedere că instanţa de apel a reţinut că ar fi încălcate dispoziţiile art. 285 C.proc.pen., întrucât
pârâta ar fi divulgat sau din D.N.A. s-ar fî scurs interceptări de convorbiri telefonice şi informaţii
din dosarul penal.

61
 Cu toate acestea, instanţa nu a identificat forma exactă prin care aceste informaţii s-ar fi
scurs, raţionamentul prezentat fiind mai cu seamă o sumă de supoziţii, nicidecum probe din care
să rezulte, fără dubii, presupusa „scurgere” sau „divulgare” de informaţii.
Mai mult, chiar instanţa a reţinut în considerentele hotărârii judecătoreşti faptul că „nu se
poate prezuma absolut că intimatul ar fi furnizat aceste informaţii presei şi nu a fost dovedit de
apelantul - reclamant modul în care pretinde că pârâta ar fi acţionat”.
În plus, instanţa a reţinut şi subliniat în considerente faptul că la nivelul D.N.A. au fost
respectate prevederile Ghidului privind relaţia dintre sistemul judiciar din România şi mass-
media, aprobat prin Hotărârea Plenului CSM nr. 482 din 1 iunie 2012 şi că „intimata avea
instituită o modalitate de lucru în ce priveşte transmiterea informaţiilor în cursul urmăririi penale
către mass-media”.
Aşadar, motivele cuprinse în decizie sunt vădit contradictorii soluţiei pronunţate, întrucât,
concluzionând, instanţa de apel a apreciat că sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale
pentru simplul motiv că la nivelul D.N.A. nu s-ar fi demarat cercetări care să penalizeze „maniera
involuntară sau acceptată de divulgare a unor mijloace de probă” fără ca un atare fapt sa fi fost
probat.
S-a arătat că aceleaşi aspecte ce ţin de motive contradictorii soluţiei pronunţate se pot
observa şi în cazul producerii unui prejudiciu reclamantului prin informaţiile cuprinse în
comunicatele de presă.
Astfel, instanţa a reţinut apărările pârâtei referitoare la respectarea Ghidului privind relaţia
dintre sistemul judiciar din România şi mass-media. Cu toate acestea, a decis în mod contrar,
reţinând împrejurarea că în comunicat sunt folosite „verbe la timpul trecut şi perfectul compus”
ceea ce ar determina o încălcare a neutralităţii.
A apreciat incidente prevederile art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., având în vedere că
instanţa de apel nu a indicat care ar fi modalitatea fluentă şi logică în care ar fi trebuit să aibă loc
expunerea faptelor din comunicatele de presă, în circumstanţa în care faptele suspicionate ar fi
avut loc într-un timp trecut emiterii comunicatului.
A precizat că D.N.A., prin Biroul de Presă şi Informare Publică sau Serviciul Teritorial
Braşov, nu a furnizat presei nicio stenogramă din dosarul penal în cauză, activitatea în relaţia cu
presa fiind realizată strict cu respectarea Ghidului privind relaţia dintre sistemul judiciar din
România şi mass-media.
Astfel, la solicitarea mai multor ziarişti, Biroul de Presă şi Informare Publică al Direcţiei
Naţionale Anticorupţie, în baza prevederilor Ghidului privind relaţia dintre sistemul judiciar din
România şi mass-media, a furnizat versiunea anonimizată a referatului cu propunerea de arestare
preventivă privind pe X. ş.a., la data de 10 decembrie 2015, ora 17.19, numai după ce persoanelor
respective, care au dobândit calitatea de suspect, li s-a adus la cunoştinţă această calitate.
În cazul reclamantului, prin Ordonanţa procurorului din data de 10.12.2015 s-a dispus
reţinerea suspectului A. pe o durată de 24 de ore, prin urmare, reclamantului i se adusese la
cunoştinţă deja că are calitatea de suspect la data şi ora transmiterii e-mail-ului, prevederile
Ghidului fiind respectate.
Aşadar, s-a subliniat că ambele prevederi ale ghidului au fost avute în vedere, activitatea
Biroului de Presă al D.N.A. circumscriindu-se limitelor impuse de lege.
A precizat că în mai multe circumstanţe ce ţin de gestionarea informaţiilor publice în alte
dosare penale instrumentate de D.N.A., Inspecţia Judiciară a constatat legalitatea transmiterii
ordonanţelor de reţinere în formă anonimizată, în cazul de faţă, Inspecţia Judiciară nefiind
sesizată cu vreo încălcare a drepturilor.

62
 Or, în cauză, Direcţia Naţională Anticorupţie a furnizat presei doar variantele anonimizate
ale referatului cu propunerea de arestare preventivă privind pe B. ş.a. şi a rechizitoriului întocmit
în dosarul penal nr. x/P/2015 vizând trimiterea în judecată a aceloraşi persoane.
Astfel fiind, nu au fost încălcate prezumţia de nevinovăţie, dreptul la un proces echitabil
sau alte drepturi clamate de reclamant referitoare la protecţia datelor personale, respectarea vieţii
de familie, a domiciliului sau a corespondenţei. In toate cazurile au existat cereri scrise ale
reprezentanţilor presei în vederea transmiterii actelor de urmărire penală.
A precizat că Ghidul privind relaţia dintre sistemul judiciar din România şi mass-media a
suferit modificări prin Hotărârea Plenului C.S.M. nr. 197 din 17 septembrie 2019, aşa încât atât
Biroul de Presă al D.N.A., cât şi P.I.C.C.J., au adaptat în prezent standardele de redactare a
comunicatelor de presa, ca atare, în prezent, comunicatele de presă sunt anonimizate, cu excepţia
persoanelor în privinţa cărora faptele pentru care sunt urmărite penal afectează capacitatea de
exercitare a funcţiei publice.
S-a susținut că instanţa de apel trebuia să aibă în vedere dispoziţiile art. 6 din Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi practica constantă a
instanţei de contencios european referitoare a libertatea de exprimare şi, implicit, la dreptul
opiniei publice la informare și că D.N.A. nu se află în ipostaza încălcării art. 17 din Convenţie,
fiind exclusă săvârşirea unui abuz de drept în circumstanţele respectării legislaţiei naţionale şi
europene referitoare la comunicarea informaţiilor de interes public şi respectarea prezumţiei de
nevinovăţie.
Totodată, instituția recurentă s-a înscris în limitele impuse de Principiul 6 din
Recomandarea 13/2003 a Comitetului Miniștrilor al Consiliului Europei către Statele Membre,
privind furnizarea de informații prin intermediul presei în legătură cu procedurile penale,
comunicând date succinte cu privire la solicitările venite din parte instituțiilor de presă.
Referitor la incidenţa Directivei nr. 343/2016 a Parlamentului European şi a Consiliului
Uniunii Europene, aceasta a fost adoptată ulterior, la data de 9 martie 2016 şi publicată în
Jurnalul Uniunii Europene la data de 11 martie 2016, iar în conformitate cu art. 14 al Directivei:
„Statele membre asigură intrarea în vigoare a actelor cu putere de lege şi a actelor administrative
necesare pentru a se conforma prezentei directive până la 1 aprilie 2018. Statele membre
informează imediat Comisia cu privire la acestea”.
Dincolo de faptul că în termen de doi ani de la data intrării în vigoare a Directivei, toate
statele membre trebuie să implementeze aceste măsuri la nivel naţional şi să le recunoască
valoarea şi semnificaţia în cadrul sistemului procesual-penal, iar în speţa de faţă, nu numai că
termenul limită pentru implementare nu a expirat, dar directiva nici măcar nu era în vigoare la
data reţinerii reclamantului.
În conformitate cu art. 249 C.proc.civ., reclamantul nu a făcut dovada că Direcţia
Naţională Anticorupţie i-ar fi încălcat drepturile, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât
că, potrivit regulilor probaţiunii, instituite prin art. 1169 C.civ. (art. 249 NCPC), sarcina probei
incumbă celui care afirmă ceva, iar nu celui care neagă.
Instanţa de apel a reţinut ca prin comunicatele de presă s-ar fi comis o faptă ilicită
deoarece s-a adus atingere prezumţiei de nevinovăţie de care beneficiază reclamantul, fapta ilicită
constând în modalitatea de exprimare folosită în cele două comunicate, care au transmis
publicului ideea certitudinii săvârşirii infracţiunilor de care este acuzat, fără a lăsa loc vreunui
dubiu, prin folosirea unor timpi verbali, în ciuda menţiunii din finalul ambelor comunicate
referitoare la neîncălcarea prezumţiei legale institute de Codul de procedură penală.

63
 A apreciat că pentru a da o calificare corectă cererii de chemare în judecată se impunea
stabilirea pârghiilor de cercetare juridică prin detalierea dispoziţiilor referitoare la răspunderea
civilă delictuală.
Or, cercetarea instanţei are la bază doar expunerea textelor de lege care asigură protejarea
prezumţiei de nevinovăţie, fără să facă nicio referire la calitatea de autoritate publică a pârâtei,
Direcţia Naţională Anticorupţie care are obligaţia funcţională şi de statut conferită de lege să
asigure informarea opiniei publice asupra procedurilor penale în cauze de interes.
În plus, prin cele două comunicate de presă, Direcţia Naţională Anticorupţie doar a
informat publicul cu privire la faptul că reclamantul făcea obiectul unei anchete penale, ceea ce
corespundea realităţii la acel moment.
Faţă de acest aspect trebuie reţinut şi că, odată cu trimiterea în judecată menţionată în cel
de-al doilea comunicat, s-au prezentat date despre procesul penal derulat împotriva reclamantului
care fusese trimis în judecată, iar procedura devenise publică.
În aceste circumstanţe, sub aspectul menţionat mai sus, condiţiile necesare pentru
antrenarea răspunderii civile delictuale, nu sunt întrunite cumulativ, contrar considerentelor
instanţei de apel.
În cazul de faţă, acţiunile întreprinse de D.N.A. sunt perfect legale, circumscriindu-se
normelor de procedură penală, nefiind dovedită nicio altă împrejurare de natura să înfrângă
caracterul licit al acestora, instanţele de judecată pronunţându-se cu privire la masurile preventive
privative de libertate la momentul sesizării acestora.
S-a susținut și că în speţă, răspunderea pârâtei nu poate fi angajată sub aspectul laturii
subiective, pentru fapta de încătuşarea nelegală, întrucât aceasta nu a fost dispusă ori săvârşită de
angajaţi ai pârâtei, neexistând niciun act normativ în care să se reglementeze că o atare măsură a
încătuşării poate fi dispusă de procuror.
De asemenea, a arătat recurenta că nu poate fi reţinută în sarcina acesteia comiterea cu
vinovăţie a vreunei fapte cauzatoare de prejudicii „întrucât acțiunile întreprinse, respectiv
emiterea mandatului de aducere, a ordonanței de reținere sunt perfect legale circumscriindu-se
normelor de procedură penală” și că există, „conform doctrinei în materia obligațiilor, cauze care
înlătură caracterul ilicit al faptei, printre care și îndeplinirea unei activități impuse ori permise de
lege”.
S-a susţinut că nici existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu nu
este probată, atât timp cât încătuşarea reclamantului nu a fost dispusă ori săvârşită de angajaţi ai
pârâtei, iar la dosar nu există nicio dovadă care să probeze această împrejurare.
A arătat, concluzionând, că, în speţă, contrar celor reținute de instanța de apel, nu sunt
îndeplinite condiţiile angajării răspunderii civile delictuale în ce priveşte Direcţia Naţională
Anticorupţie cu privire Ia divulgarea/scurgerea, fără drept, a unor interceptări şi date personale
din dosarul de urmărire penală şi prin comunicatele de presă.
5. Apărări formulate în cauză
Urmare a comunicării recursurilor, recurentul-reclamant a depus întâmpinare la recursul
pârâtei, prin care a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.
A considerat criticile recurentei-pârâte neîntemeiate, având în vedere că instanţa de apel a
stabilit corect existenţa răspunderii civile delictuale a pârâtei atât pentru divulgarea fără drept a
unor interceptări şi informaţii din cadrul dosarului penal, dezvăluirea domiciliului şi a adresei
proprietăţilor sale, cât şi pentru emiterea de comunicate de presa care au încălcat prezumţia de
nevinovăţie.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

64
 Analizând criticile deduse judecăţii, prin intermediul celor două recursuri, Înalta Curte
constată caracterul nefondat al acestora potrivit considerentelor ce se vor arăta în continuare.
1. Recursul reclamantului A.
Susţinerea recurentului-reclamant conform căreia instanţa de apel „ar fi refuzat” aplicarea
prevederilor legale care stabilesc răspunderea D.N.A. pentru „fapta de încătuşare abuzivă”, este
una lipsită de fundament.
În primul rând, critica referitoare la „refuzul aplicării unei dispoziţii legale” (reiterată, de
altfel, în aceiaşi termeni de mai multe ori în conţinutul memoriului de recurs) se circumscrie unei
sintagme improprii, lipsite de acurateţe juridică, având în vedere că demersul urmărit în cadrul
unei căi de atac este acela al supunerii hotărârii unui control de legalitate, iar nu al substituirii
părţii în atribuţiile jurisdicţionale ale instanţei care are prerogativa constituţională a spunerii
dreptului (iuris dictio), fără ca aceasta să însemne în situaţia în care pretenţiile părţii nu sunt
primite, aşa cum au fost formulate, un „refuz” de aplicare a legii, ci doar o modalitate de
îndeplinire a funcţiei jurisdicţionale a instanței în activitatea acesteia de aplicare a normei
circumstanţelor de fapt aşa cum au fost relevate de probele administrate.
În acelaşi timp, fondul criticii conform căreia instanţa nu s-ar fi raportat, atunci când a
reţinut lipsa faptei ilicite a D.N.A. în realizarea operaţiunii de încătuşare a reclamantului, la
dispoziţiile art. 19 alin. 3 din Legea nr. 550/2004 privind organizarea şi funcţionarea
jandarmeriei, precum şi la cele ale art. 300 C.proc.pen., este eronat şi fără corespondent în
considerentele deciziei atacate.
În realitate, instanţa de apel analizează prevederile legale menţionate, demonstrând însă,
de ce nu sunt incidente în cauză astfel încât să poată fi reţinută fapta ilicită a pârâtei aptă să
angajeze răspunderea civilă delictuală a acesteia.
În acest sens, s-a reţinut că măsura încătuşării a fost luată după emiterea ordonanţei de
reţinere de către procuror, în vederea transportului spre şi dinspre locul de reţinere şi arestare
preventivă şi că aceasta reprezintă o măsură administrativă, a cărei executare este dată prin lege
Ministerului Administraţiei şi Internelor.
Instanţa de apel a identificat în mod corect sediul materiei privind aducerea la îndeplinire
a unei astfel de măsuri ca fiind reprezentat de dispoziţiile art. 10 alin. 1 coroborate cu cele ale art.
16 din Legea nr. 254/2013 referitoare la centrele de reţinere şi arestare preventivă – care se află în
subordinea Ministerului Afacerilor Interne, se înfiinţează prin ordin al ministrului de interne,
măsurile referitoare la organizarea, funcţionarea acestora, inclusiv folosirea cătuşelor sau a altor
mijloace de imobilizare stabilindu-se prin regulamentul prevăzut de lege (art. 15 alin. 3).
De asemenea, instanţa de apel a făcut distincţia necesară între măsurile administrative
privind siguranţa deţinerii reglementate prin Legea nr. 254/2013 a executării pedepselor şi
măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal – supuse
controlului de legalitate al judecătorului de supraveghere a privării de libertate – şi
măsurile/actele efectuate în cadrul activităţii de urmărire penală sub supravegherea procurorului
de către lucrătorii specializaţi din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, care sunt supuse
plângerii în condiţiile art. 336 C.proc.pen.
Cum în speţă se reclamă aplicarea nelegală a unei măsuri administrative din cele
prevăzute la art. 16 din Legea nr. 254/2013, în mod corect s-a concluzionat că nu era vorba de
acte de urmărire penală care să facă obiectul supravegherii procurorului în sensul art. 300
C.proc.pen. pentru ca mai departe să poată fi atrasă, pentru neîndeplinirea corespunzătoare a
atribuţiei, răspunderea intimatei-pârâte pentru încătuşare, ca măsură pretins disproporţionată şi
excesivă.

65
 În privinţa dispoziţiilor art. 19 alin. 3 din Legea nr. 550/2004 privind organizarea şi
funcţionarea Jandarmeriei Române (conform cărora această instituţie „răspunde solicitării
magistratului de a participa, împreună cu acesta, la efectuarea unor acte procedurale”) instanţa de
apel a reţinut, de asemenea, corect că ele nu sunt incidente în cauză faţă de fundamentul
pretenţiei în despăgubiri care a vizat, sub acest aspect, încătuşarea ca măsură excesivă (iar nu
punerea în aplicare a mandatului de aducere în vederea audierii, potrivit art. 266 C.proc.pen.,
pentru a se pune problema îndeplinirii defectuoase a unui act de procedură de către organele
jandarmeriei).
De asemenea, este lipsită de temei critica recurentului conform căreia instanța de apel ar fi
realizat o interpretare şi aplicare eronată la speţă a dispoziţiilor art. 16 alin. ultim din Legea nr.
253/2014, atunci când a concluzionat, cu referire la acest text, că singura ipoteză în care organul
judiciar (de urmărire penală sau instanţa de judecată) apreciază asupra aplicării, menţinerii sau
îndepărtării mijloacelor de imobilizare este pe durata prezenţei deţinuţilor în faţa acestora.
Astfel, susținerea recurentului în sensul că textul menţionat ar fi aplicabil doar în ipoteza
în care un condamnat definitiv „se prezintă în faţa unui magistrat, de exemplu, într-o cale
extraordinară de atac” întrucât textul art. 16 este inclus în Titlul II al Legii nr. 254/2013 –
Executarea pedepselor privative de libertate, este una bazată pe o interpretare eronată a legii, cu
ignorarea regulilor interpretării sistematice a dispoziţiilor dintr-un act normativ.
În acest sens, se constată că Titlul IV, Cap.I. – Executarea măsurilor preventive privative
de libertate în centrele de reţinere şi arestare preventivă trimite, prin dispoziţiile art. 110 alin. 1, la
prevederile Titlului II, care se aplică în mod corespunzător (aşadar, inclusiv cu privire la art. 16
alin. 6 şi la modalitatea în care organele judiciare pot aprecia cu privire la mijloacele de
imobilizare a celor reţinuţi/arestaţi pe durata prezenţei acestora în faţa respectivelor organe).
De aceea, interpretarea în sens contrar a recurentului este una eronată întrucât pe de o
parte, ignoră interpretarea sistematică a textelor de lege, pe de altă parte, dar tot ca urmare a
nesocotirii regulilor de interpretare logico-juridică, restrânge ipoteza textului, considerând că
norma este aplicabilă doar situaţiei condamnaților.
Ca atare, câtă vreme s-a constatat, potrivit textelor de lege menţionate anterior, că
intimatei-pârâte nu-i incumbă obligaţii legale în legătură cu dispunerea sau luarea măsurii de
imobilizare prin încătuşare, faptul că aceasta s-a realizat la sediul instituţiei de către lucrători ai
Ministerului Afacerilor Interne nu este de natură să atragă existenţa vreunei fapte ilicite în sarcina
acesteia. Pentru existenţa unei fapte ilicite este necesar să se constate o încălcare a normelor
dreptului obiectiv (o nesocotire a regulilor de conduită impuse de lege, în sensul art. 1.349 C.
civ.) prin care să se aducă atingere dreptului subiectiv al persoanelor.
Or, atât timp cât în sarcina pârâtei nu s-a putut reţine existenţa unei obligaţii legale pe care
să o fi nesocotit-o/încălcat-o, împrejurarea că măsura încătuşării a fost luată la sediul acesteia,
după comunicarea ordonanței de reţinere, nu este aptă, prin ea însăşi, să impună, aşa cum susţine
recurentul, concluzia unei fapte ilicite în sarcina instituţiei pârâte.
De aceea, este lipsită de substanţă critica recurentului referitoare la obligaţia negativă a
statului şi a organelor sale – pe care o vede circumscrisă şi unor considerente contradictorii,
raportat la dezlegarea în sens opus dată pretenției în despăgubiri formulate pentru scurgerea de
interceptări în presă – de a se abţine de la orice vătămări aduse particularilor, adică de a-şi fi
îndeplinit o obligaţie negativă ce le incumbă.
În realitate, invocarea unei obligaţii generale negative se poate realiza în măsura în care,
în mod particular îndeplinirea unei obligaţii nu poate fi circumscrisă, pusă în sarcina anumitor
persoane identificabile ori supuse verificării în raportul juridic concret dedus judecăţii.

66
 Cum recurentul a pretins că instituţiei intimate îi reveneau obligaţii în legătură cu
dispunerea măsurii imobilizării prin încătuşare indicând anumite dispoziţii legale, a căror
incidenţă la speţă nu s-a verificat, acesta nu poate susţine în acelaşi timp, existenţa unei obligaţii
generale negative în sarcina aceleiași intimate pentru ca astfel să atragă o răspundere civilă
delictuală, câtă vreme competențele legale ale acestei instituții au fost respectate (iar potrivit art.
1.349 alin 1 C.civ., orice persoană are obligația să respecte regulile de conduită pe care legea le
impune).
Tot astfel, susţinerea că instanţa de apel, respingând pretenţia în despăgubiri faţă de
D.N.A. înseamnă că, în realitate, s-ar fi pronunţat asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale
pasive a acesteia pe care nu a pus-o în discuţia părţilor, este lipsită de fundament.
Chestiunea legată de calitatea de parte în raportul juridic dedus judecății, respectiv în ce
măsură a săvârşit o faptă ilicită care să-i angajeze răspunderea, este una care vizează fondul
pretenţiilor şi nu doar un aspect de legitimare și justificare a cadrului procesual, aşa încât analiza
instanţei privind asemenea elemente, legate de conţinutul raportului juridic, nu presupunea o
dezbatere în prealabil a problemei calității procesuale.
Critica referitoare la neacordarea despăgubirilor pentru pretinsa faptă ilicită, a lipsirii
nelegale de libertate are, de asemenea, caracter nefondat, atât în susţinerea referitoare la
nemotivarea soluţiei, cât şi în cea privitoare la lipsa de temei legal a acesteia.
Astfel, în mod eronat pretinde recurentul că în intervalul cuprins între orele 1100 din data
de 9.12.2015 până la ora 400, în data de 10.12.2015, acesta ar fi fost reţinut exclusiv în baza
mandatului de aducere, fiind lipsit de libertate timp de 17 ore, în loc de 8 ore cât este durata
maximă legală a mandatului de aducere.
Pe acest aspect, instanţa de apel a reţinut în mod corect că în intervalul de timp menţionat,
reclamantul s-a aflat în derularea mai multor proceduri judiciare care, deşi i-au limitat libertatea
de mişcare, au avut justificare şi temei legal fără să poată fi asimilate unei lipsiri ilegale de
libertate.
Astfel, în intervalul cuprins între 705- 1850, în data de 9.12.2015, s-a desfăşurat percheziţia
domiciliară la sediul profesional al cabinetului de avocatură.
Dat fiind scopul dispunerii unei asemenea măsuri (acela al descoperirii şi strângerii de
probe cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, la conservarea urmelor săvârşirii infracţiunii,
potrivit art. 157 C.proc.pen.), este firesc ca efectuarea acesteia să se realizeze în prezenţa
persoanei vizate de respectiva măsură, inclusiv ca o garanţie a desfăşurării acesteia în condiţii de
legalitate, fără încălcarea drepturilor persoanei percheziţionate. Este motivul pentru care
persoanei percheziţionate i se şi permite să fie asistată sau reprezentată de o persoană de
încredere (art. 159 alin. 10 C.proc.pen.), putând totodată constata dacă organul judiciar se
limitează, în efectuarea percheziţiei, la ridicarea numai a obiectelor şi înscrisurilor care au
legătură cu fapta pentru care se efectuează urmărirea penală (art. 159 alin. 13 C.proc.pen.),
eventualele obiecţiuni vizând desfăşurarea percheziţiei putând fi consemnate în procesul-verbal
de percheziţie (conform art. 161 alin. 3 C.proc.pen.).
Or, tocmai în considerarea raţiunii şi scopului percheziției domiciliare, legiuitorul a
stabilit, prin dispozițiile art. 159 alin. 4 C.proc.pen., posibilitatea pentru organele judiciare de a
restricţiona libertatea de mişcare a persoanelor prezente sau accesul altor persoane în locul unde
se efectuează percheziţia, pe durata efectuării acesteia”.
Ca atare, intervalul de timp în care s-a desfăşurat percheziţia nu poate fi asimilat unuia al
lipsirii ilegale de libertate câtă vreme el corespunde unei proceduri legale având o justificare dată
deopotrivă de necesitatea strângerii de probe în condiţii de siguranţă, dar şi de respectarea

67
interesului legitim al persoanei vizate de a participa la efectuarea acestui act, ca o garanţie a
drepturilor acesteia.
Totodată, durata percheziţiei nu se suprapune şi nu este în legătură cu efectele mandatului
de aducere pentru a se putea susţine, adăugându-se la durata mandatului, că acesta a depăşit
intervalul de 8 ore prevăzut de art. 265 alin. 12 C.proc.pen., în care persoana poate rămâne la
dispoziţia organului judiciar, atunci când se află sub puterea unui astfel de mandat.
Or, instanţa de apel a făcut această distincție între cele două acte procedurale – percheziţia
domiciliară şi mandatul de aducere – cu reglementările lor distincte şi modalitatea în care au fost
aduse la îndeplinire, în concret, aşa cum a rezultat din situaţia de fapt, necontestată, a speţei.
S-a reţinut, în acest sens, că după încheierea percheziţiei domiciliare, în intervalul 2030-
30
23 , reclamantul a fost transportat pe ruta Bucureşti – Brașov, în vederea executării mandatului
de aducere, conform art. 266 C.proc.pen. şi că, deşi a avut în această modalitate o restricţionare a
libertăţii de mişcare (reclamantul fiind sub controlul autorităţilor pe durata deplasării), nu
înseamnă că a fost depăşită durata maximă de 8 ore prevăzută de art. 265 alin. 1 C.proc.pen.
Aceasta întrucât, în continuare, audierea reclamantului a avut loc între orele 100-345, în data de
10.12.2015, ordonanţa de reţinere fiindu-i prezentată la orele 430.
Aşadar, sub efectul mandatului de aducere reclamantul s-a aflat începând cu ora 2030 a
zilei de 9.12.2015 (când a început deplasarea spre organul de urmărire penală) până la 430 a zilei
de 10.12.2015, când s-a emis ordonanţa de reţinere, deci în limitele prevăzute de textul
menţionat al art. 265 alin. 12 C.proc.pen.
Suprapunând cele două proceduri judiciare, legate de executarea percheziţiei şi a
mandatului de aducere, recurentul trage o concluzie greşită în legătură cu lipsa de temei legal a
limitării libertăţii sale, plasând-o în mod nejustificat şi contrar datelor speţei pe tărâmul depăşirii
celor 8 ore în care îşi puteau produce efectele mandatul de aducere.
De aceea, este corectă statuarea instanţei de apel în sensul că nu a existat o faptă ilicită, de
lipsire de libertate sau restricţionare a libertăţii reclamantului, câtă vreme acesta s-a aflat în
desfăşurarea unor proceduri judiciare penale, a căror reglementare legală a fost respectată,
asigurându-se în felul acesta justificarea măsurilor (deopotrivă sub aspectul duratei, efectelor şi
modalităţii de punere în aplicare).
Soluţia este corectă şi din perspectiva exigenţelor art. 5 din C.E.D.O. care, protejând
individul împotriva arbitrariului autorităţilor statale, stabileşte în același timp (prin dispozițiile
art. 1 lit.a-f) că privarea de libertate poate fi făcută cu respectarea normelor de fond şi de
procedură prevăzute de legislaţia naţională, ceea ce în speţă s-a realizat.
Referirea la jurisprudenţa C.E.D.O. (cu indicarea cauzelor Popoviciu, Abramiuc,
D.Popescu, Micu Creangă sau Valerian Dragomir, c. României) nu-i susţine recurentului critica
de nelegalitate întrucât în hotărârile respective instanţa europeană a sancţionat încălcări
decurgând din privarea nelegală de libertate raportat la circumstanţe factuale diferite
(nerespectarea normelor de procedură în adoptarea măsurilor; rămânerea sub controlul autorităţii,
fără un temei legal, timp de mai multe ore, în vederea audierii de către procuror; nemotivarea
mandatului de aducere; dispunerea măsurii arestării de către procuror cu o întârziere de 13 ore de
la momentul sosirii reclamantului la sediul D.N.A., deşi exista o suspiciune suficient de
întemeiată pentru ca măsura să poată fi luată de îndată în scopul cercetării).
Are caracter nefondat, de asemenea, critica recurentului referitoare la greşita neacordare a
despăgubirilor pentru declarațiile publice făcute de conducătorul instituţiei pârâte, (D.N.A.) prin
care ar fi fost încălcate prezumţia de nevinovăție şi dreptul la demnitate, reputație al
reclamantului, fiind lipsite de fundament deopotrivă susţinerea unei necercetări a fondului
raportului juridic sub acest aspect, cât şi cea privitoare la caracterul străin al motivării.
68
 Astfel, contrar susţinerii recurentului, instanţa de apel nu omite (sau refuză) să cerceteze
fondul pretenţiilor, atunci când constatând că s-a solicitat angajarea răspunderii civile pentru
declaraţii, în cadrul unui interviu televizat, ale şefului instituţiei D.N.A., în probaţiune s-au depus,
în legătură cu conţinutul acestor declaraţii, articole din presa scrisă.
În acest context s-a apreciat corect că, atâta vreme cât s-a pretins săvârşirea unei fapte
ilicite prin declaraţii televizate, dovada conținutului acestora se poate realiza prin depunerea
înregistrării respectivei emisiuni de televiziune, în urma unei cereri adresate postului TV, iar nu,
aşa cum s-a procedat, prin articole din presa scrisă – care puteau reflecta mai mult sau mai puţin
fidel mesajele transmise, cu consecinţa angajării răspunderii, în situaţia deformării ori deturnării
sensului declaraţiilor, în sarcina autorilor unor astfel de articole.
Contrar susţinerii recurentului, instanţa de apel nu a realizat în felul acesta o ierarhie a
puterii doveditoare a probelor, cu încălcarea dispoziţiilor art. 250 C.proc.civ., ci a constatat,
raportat la obiectul probațiunii, că o astfel de dovadă, care să asigure certitudinea conţinutului
declaraţiilor orale făcute în cadrul unei emisiuni televizate, era cea a unui mijloc material de
probă (C.D.-ul cu înregistrarea emisiunii), iar nu a înscrisurilor, respectiv articolele de presă, care
puteau reflecta în manieră proprie jurnalistică şi nu în mod obligatoriu fidel, declaraţiile
televizate.
Or, potrivit art. 52 din Decizia nr. 220/2011 a Consiliului Național al Audiovizualului
privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizualului, persoana care se consideră lezată
de prezentarea în cadrul unui program audiovizual a unor fapte neadevărate sau informaţii
eronate poate cere radiodifuzorului revizionarea/reaudierea programului în cauză, iar acesta are
obligaţia de a asigura accesul la revizionarea, fie direct, la sediul său, fie indirect, prin înmânarea
unei copii video sau audio, după caz.
Cum ceea ce a reclamat recurentul a fost încălcarea dreptului la onoare şi demnitate prin
declaraţii făcute în cadrul unui astfel de program audiovizual, iar nu ca urmare a prezentării
acestora în presa scrisă, înseamnă că dovada se putea realiza în condițiile descrise anterior ale art.
52 din Decizia nr. 220/2011 a C.N.A.
Acesta este sensul considerentelor deciziei din apel care constată nedovedirea pretențiilor
prin nedepunerea unui C.D. cu înregistrarea emisiunii (contrar dispoziţiilor art. 249 C.proc.civ.:
„cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească”), iar nu acela, cum eronat
se susţine, al instituirii unei ierarhii a mijloacelor de probă.
De aceea, trimiterea pe care o face în continuare recurentul la art. 13 C.E.DO. referitoare
la accesul efectiv la instanță şi la cauza Stelian Roşca împotriva României este inadecvată,
întrucât reclamantului nu i s-a negat un astfel de acces şi nici nu a avut loc o abordare formalistă
a cererii acestuia, prin nerecunoaşterea valorii probatorii a articolelor de presă, câtă vreme
instanţa a explicat de ce mijloacele de probă de care s-a prevalat nu erau unele apte să-i
demonstreze pretenţia, raportat la fundamentul acesteia şi la obiectul probaţiunii.
Este fără temei şi critica recurentului-reclamant referitoare la stabilirea lipsei calităţii
procesuale pasive a Statului Român.
Astfel, potrivit cererii de chemare în judecată ce a învestit instanța (cu precizările
formulate la data de 22.06.2017), reclamantul a solicitat acordarea de despăgubiri morale pentru
săvârşirea, cu vinovăţie, a unor fapte ilicite de către pârâta Direcția Națională Anticorupție
(enumerate ca atare în petitul acţiunii).
Fundamentul acţiunii, aşa cum rezultă din temeiul juridic şi din motivele de fapt ale
acesteia, este dat de o răspundere civilă subiectivă, bazată pe ideea de vinovăţie a instituției
pârâte şi respectiv, a conducătorului acesteia, în legătură cu modalitatea de întocmire a unor acte
procedurale pe parcursul urmăririi penale, a redactării şi difuzării unor comunicate de presă,
69
divulgării unor interceptări şi informaţii din cadrul dosarului penal, cu consecinţe pe planul
afectării prezumţiei de nevinovăţie a reclamantului, a dreptului acestuia la onoare, demnitate și
reputație.
Astfel fiind, în mod corect a reţinut instanţa de apel că, faţă de împrejurarea că instituţia
pârâtă chemată în judecată este persoana juridică ce participă la raporturi juridice în nume
propriu, ca titulară de drepturi şi obligaţii, ea răspunde în mod direct pentru actele sau faptele
săvârşite.
În acest context, răspunderea statului, atras în proces în calitate de pârât, nu poate fi decât
una subsidiară în sensul dispoziţiilor art. 224 C.civ., adică pentru ipoteza în care organele
autorităţii şi instituţiile publice care sunt persoane juridice nu răspund pentru obligaţiile statului
(ceea ce nu este cazul instituţiei D.N.A.).
Așa cum rezultă din cadrul normativ care reglementează și asigură funcționarea Direcției
Naționale Anticorupție (O.U.G. nr. 43/2002, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr.
63/2013, art. 80-81 din Legea nr. 304/2004) aceasta este o structură cu personalitate juridică în
cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, este independentă în raport cu
instanțele și cu parchetele de pe lângă acestea, precum și în relațiile cu celelalte autorități publice,
exercitându-și atribuțiile în temeiul legii și pentru asigurarea respectării acesteia.
Susţinerea că prin dispoziţiile art. 221 C.civ. se instituie o răspundere directă, nemijlocită
în sarcina Statului român pentru consecinţele păgubitoare produse prin activitatea organelor
judiciare este una eronată întrucât, în realitate, textul reglementează o altă ipoteză, aceea a
angajării răspunderii persoanelor juridice de drept public pentru faptele licite sau ilicite ale
organelor lor, în aceleaşi condiţii ca persoanele juridice de drept privat.
Răspunderea obiectivă a statului, independentă aşadar de orice culpă funcţionează în
legătură cu activitatea organelor judiciare se activează pentru prejudicii cauzate prin erori
judiciare (art. 52 alin. 3 Constituţie), pe ideea de garanţie în înfăptuirea serviciului public al
justiției.
De aceea, instanţa de apel a constatat corect, faţă de fundamentul juridic al pretențiilor
reclamantului (care a exclus în mod expres eroarea judiciară), că nu poate fi activată o răspundere
obiectivă a statului pentru faptele ilicite ale instituţiei pârâte, sub motiv că „ar exista o omisiune
în a asigura toate garanţiile pentru ca actul de justiție să fie realizat cu respectarea drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale persoanei”.
Aceasta întrucât pe de o parte, instituţia pârâtă, ca persoană juridică de drept public,
răspunde în mod direct pentru faptele sale ilicite, iar pe de altă parte, întrucât nu este identificată
o omisiune de reglementare din partea statului în legătură cu garanţiile care trebuie ataşate actului
de justiţie în materie penală. Faptele ilicite pretinse de reclamant nu sunt în legătură cu
inexistenţa unor astfel de garanţii, ci în mod particular, punctual vizează anumite activităţi ale
instituţiei pârâte care ar fi nesocotit, prin modalitatea de aplicare a normelor, drepturi subiective
ale reclamantului.
Trimiterea la jurisprudenţa identificată de recurent în cuprinsul memoriului de recurs
(două decizii ale instanței supreme, o decizie a unei curţi de apel) în legătură cu existenţa unei
răspunderi obiective a statului nu este aptă să-i susţină acestuia critica de nelegalitate întrucât
respectivele hotărâri statuează asupra unui asemenea tip de răspundere în materia erorilor
judiciare şi respectiv, în legătură cu executarea hotărârilor judecătorești, în calitate de garant al
forţei publice (deci alte ipoteze decât cele care fac obiectul prezentului litigiu).
Pentru toate considerentele arătate, este corectă aprecierea instanţei de apel conform
căreia calitatea procesuală a statului nu poate fi justificată într-o acţiune civilă de drept comun,
care exclude ideea de garanţie, fundamentându-se dimpotrivă, pe vinovăţia instituţiei pârâte în
70
derularea procedurilor judiciare și deci, pe caracterul subiectiv, pe vinovăţia persoanei căreia i se
opun drepturile fundamentale ale reclamantului şi pretinsa atingere adusă acestora.
Criticile formulate în privinţa daunelor morale acordate de instanța de apel, care vizează,
în esenţă, cuantificarea acestora, au caracter nefondat atât sub aspectul pretins al lipsei unei
motivări, cât şi al motivării contradictorii, respectiv al lipsei de temei legal al soluţiei care „a
redus drastic despăgubirile pretinse, la câteva sutimi din sumele solicitate”.
Astfel, susținerea unei nemotivări a soluţiei asupra reducerii despăgubirilor (de la suma de
1.000.000 lei cât s-a solicitat la cea de 25.000 lei) este una fără corespondent raportat la
considerentele deciziei atacate care identifică scopul acestei instituţii, a daunelor morale, ca fiind
acela de asigurare a unei satisfacţii morale, pentru suferinţe de acelaşi ordin, iar nu a unei
satisfacţii patrimoniale, cu doza de aproximare, de apreciere a instanței, în absenţa unui sistem
legal care să repare pe deplin astfel de daune constând în lezarea demnităţii, onoarei.
De asemenea, s-a făcut referire la principiile degajate din jurisprudenţa instanței europene
în materia daunelor morale, referitoare la statuarea în echitate şi la păstrarea raportului rezonabil
de proporţionalitate între despăgubiri şi dauna suferită, aşa încât, fără a fi o sursă de îmbogăţire
pentru victimă, sumele acordate să aibă ca scop, acela de a uşura suferinţele provocate.
În continuare, instanța de apel a făcut aplicarea acestor principii la circumstanţele factuale
ale speţei reţinând că, în ce priveşte fapta de divulgare de informații în presă, aceasta a privit o
singură conversaţie telefonică, fără impact major, chiar reclamantul afirmând conținutul banal al
informaţiei, iar datele cu caracter personal exhibate din dosarul de urmărire penală au făcut
obiectul a două articole de presă prin care se aducea la cunoştinţa opiniei publice instituirea
măsurii asigurătorii a popririi conturilor şi a sechestrului asupra bunurilor imobile, identificate
atât ca întindere, componenţă, cât şi adresă poştală. S-a apreciat, în cuantificarea prejudiciului pe
de o parte, lipsa unui impact major al divulgării conversaţiei telefonice, dat fiind conţinutul
neînsemnat al acesteia, iar în cea de-a doua situaţie, s-a ţinut seama exclusiv de valoarea morală
lezată, nefiind administrate probe din care să rezulte gradul de atingere şi intensitatea cu care a
fost percepută vătămarea suferită sau în ce măsură a fost afectată situaţia personală sau
profesională a reclamantului prin publicarea datelor cu caracter personal (respectiv, identitatea
imobilelor deţinute în proprietate, obiect al sechestrului).
Rezultă, potrivit celor expuse anterior, că susţinerea unei lipse a motivării este fără niciun
fundament, considerentele deciziei atacate conţinând argumentele de fapt şi de drept ale adoptării
unei anumite soluţii în privinţa cuantumului despăgubirilor.
La fel, este fără temei critica recurentului cu privire la caracterul contradictoriu al
motivării în legătură cu despăgubirile acordate pentru atingerile aduse reputaţiei şi demnităţii,
prin încălcarea prezumţiei de nevinovăţie susţinându-se că pe de o parte, decizia recurată evocă
pe larg gravitatea vătămării unor astfel de valori şi pe de altă parte, justifică reducerea daunelor la
o zecime din cele solicitate.
Astfel, instanța de apel face referire la gravitatea unei astfel de vătămări, cu luarea în
considerare a statutului reclamantului de avocat şi a valorilor care în mod normal trebuie să fie
asociate exercitării unei astfel de profesii, care presupun îndeplinirea celor mai ridicate standarde
de integritate morală, dar în acelaşi timp, subordonează aceste evaluări condiției aprecierii
rezonabile, pe o bază echitabilă a prejudiciului real, efectiv (evaluat de reclamant la 250.000 lei
şi de instanţă la suma de 21.000 lei, prin aplicarea criteriilor menţionate).
Fără să fie vorba de o motivare contradictorie, considerentele instanței se înscriu,
dimpotrivă, pe linia aceloraşi principii aplicate şi în evaluarea celorlalte despăgubiri vizând
atingerea adusă vieţii private, ținându-se seama totodată de scopul acordării unor astfel de daune,
de a da satisfacţie, într-o exprimare patrimonială, unor prejudicii nepatrimoniale.
71
 De asemenea, este nefondată susţinerea lipsei de temei legal a soluţiei întrucât ar fi fost
nesocotite dispoziţiile art. 1.385 alin. 1 C.civ. („prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se
prevede altfel”) atunci când daunele morale acordate au fost limitate la câteva sutimi din cele
solicitate.
Recurentul-reclamant nu se poate prevala de incidenţa dispoziţiei legale menţionate şi a
principiului reparării integrale a prejudiciului în materia daunelor morale.
Astfel cum s-a arătat, prejudiciul moral presupune afectarea unor drepturi ale
personalității umane, având un conţinut neeconomic dată fiind natura valorilor cărora li se aduce
atingere şi ca atare, în asigurarea reparaţiei pentru astfel de daune nu se poate opera cu criterii
vizând o repunere în situaţia anterioară şi deci, o reparaţie integrală (damnum emergens și lucrum
cessans).
Reperele jurisprudenţiale – în absenţa unui sistem legal de comensurare a despăgubirilor
morale – avute în vedere în asemenea situaţii, astfel cum s-au degajat ele şi din practica instanței
europene, sunt cele care se regăsesc şi în decizia recurată, respectiv: aprecierea în echitate, cu
păstrarea echilibrului şi a proporţionalităţii despăgubirilor cu dauna provocată, în aşa fel încât să
se asigure o satisfacţie părţii lezate.
De altfel, recurentul însuşi confirmă aprecierea instanței de apel ca fiind una corectă în
privinţa cuantumului despăgubirilor morale pentru atingerea adusă art. 8 din C.E.D.O. şi onoarei,
reputaţiei acestuia atunci când, în conţinutul memoriului de recurs face trimitere la cauzele
Pfeifer împotriva Austriei şi I. Cârstea împotriva României, conform cărora au fost sancţionate
astfel de încălcări prin acordarea sumei de 5.000 eu respectiv, 4.500 eu (adică, aproximativ
echivalentul sumei de 21.000 lei acordat şi prin decizia recurată).
Faţă de considerentele expuse, toate criticile recurentului-reclamant au fost găsite
nefondate, recursul acestuia urmând să fie respins în consecinţă.
2. Recursul pârâtului Ministerul Public- Parchetul de pe lângă I.C.C.J. – Direcția
Națională Anticorupție deduce judecăţii critici care au, de asemenea, caracter nefondat.
Astfel, susținerea caracterului contradictoriu al considerentelor sub motiv că instanța de
apel a reţinut încălcarea dispoziţiilor art. 285 C.proc.pen. referitoare la caracterul nepublic al
procedurii în cursul urmăririi penale, dar în acelaşi timp nu a identificat forma exactă prin care
informaţii din dosarul penal s-au scurs în presă, este lipsită de orice fundament.
În condiţiile în care în cauză s-a făcut dovada publicării în presă a unor informaţii
conţinute de dosarul penal la un moment când acesta se afla în faza urmăririi penale – şi deci, în
custodia recurentei - este evident că în felul acesta au fost încălcate dispoziţiile art. 285 alin. 2
C.proc.pen., care impun caracterul nepublic al urmăririi penale, tocmai în considerarea regimului
acestei faze a procesului penal – acela al strângerii de probe necesare cu privire la existenţa
infracţiunii, identificarea persoanelor care au săvârşit o infracţiune şi stabilirea răspunderii penale
a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul trimiterii în judecată.
Împrejurarea învederată, că instanța nu a identificat „forma exactă prin care aceste
informaţii s-au scurs”, este lipsită de orice relevanţă juridică dat fiind faptul că dosarul se afla în
custodia instituţiei recurente care avea obligaţia procedurală şi profesională de a asigura
caracterul nepublic al urmăririi penale.
Altfel spus, prevalându-se de propria culpă în nesocotirea obligaţiilor ce îi reveneau,
recurenta pretinde inexistenţa unor probe din care să rezulte „fără dubii, pretinsa scurgere sau
divulgare de informaţii”.
În realitate, aşa cum corect a reţinut instanța de apel, din punct de vedere al probaţiunii
este suficient că reclamantul a făcut dovada publicării în presă a unor componente ale dosarului
penal aflat în custodia pârâtei la un moment când procedura avea caracter nepublic, aşa încât
72
acţiunea sau inacţiunea acesteia (care a făcut posibilă încălcarea secretului etapei procedurale
respective) să îmbrace forma ilicitului, fiind evident că această specificitate a fazei urmăririi
penale, care intră în atributul exclusiv al procurorului şi al organului de cercetare penală
supravegheat de acesta, a fost încălcată.
În continuare, susţinerea pe care o face recurenta, trimițând la considerentele deciziei
atacate care ar fi reţinut că „nu se poate prezuma absolut că intimatul ar fi furnizat aceste
informații presei” este una scoasă din context şi în acelaşi timp, cu denaturarea argumentelor
justificative ale soluţiei adoptate.
De fapt, raţionamentul redat de recurentă a fost al primei instanţe a fondului (care nu a
constatat existenţa caracterului ilicit al faptei sub acest aspect), dar el a fost înlăturat de instanța
de apel cea care, schimbând soluţia tribunalului, a apreciat în mod corect că îi revenea pârâtei
obligaţia de a lua toate măsurile pentru păstrarea caracterului nepublic al dosarului de urmărire
penală şi că simpla apărare că nu se face răspunzătoare de trimiterea informaţiilor către presă nu
este aptă, prin ea însăși, pentru a inversa și deplasa sarcina probei către reclamant, cel care a
dovedit faptul pozitiv contrar (al divulgării în presă a unei interceptări telefonice din dosarul aflat
în custodia pârâtei la un moment când procedura era nepublică).
Într-o înţelegere la fel de eronată a considerentelor deciziei din apel, recurenta susţine că
aceasta ar fi reţinut faptul că „la nivelul D.N.A. au fost respectate prevederile Ghidului privind
relaţia dintre sistemul judiciar din România şi mass-media, aprobat prin Hotărârea Plenului
C.S.M. nr. 482 din 1 iunie 2012”.
În realitate, făcând trimitere la conţinutul acestui ghid, instanţa de apel constată că acesta
reglementează felul în care „informaţiile furnizate reprezentanţilor mass-media nu trebuie să
pericliteze bunul mers al activităţilor judiciare, să afecteze principiul confidenţialităţii sau să ducă
la încălcarea altor drepturi, în conformitate cu legile interne, pactele şi tratatele privitoare la
drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte”.
Prin raportare la recomandările Ghidului, s-a reţinut că era instituită o modalitate de lucru,
aptă să păstreze confidenţialitatea şi respectarea drepturilor fundamentale, dar că în speţă,
maniera de transmitere, de divulgare a informaţiilor către presă, indiferent că a fost involuntară
sau acceptată ca atare, s-a circumscris unei acţiuni nepermise (în contextul în care răspunderea se
angajează şi pentru cea mai uşoară culpă, nefiind necesară o vinovăție calificată).
Tot în mod nefondat pretinde recurenta că decizia atacată s-ar sprijini pe considerente
contradictorii în justificarea soluţiei referitoare la producerea unui prejudiciu prin redactarea
comunicatelor de presă.
Contrar susţinerii recurentei, instanța de apel nu a validat poziţia şi apărarea acesteia
conform căreia modalitatea de întocmire a comunicatelor a corespuns nevoii de informare a
opiniei publice, asigurând totodată dezideratul respectării prezumţiei de nevinovăţie prin
menţiunea în acest sens inserată în finalul comunicatului, pentru ca apoi să tranşeze în sens
contrar, că informarea publicului nu s-a făcut într-o manieră neutră.
Dimpotrivă, instanţa de apel, după ce menţionează necesitatea ca organele judiciare să
asigure, conform Legii nr. 544/2001 şi Legii nr. 677/2001, informarea corectă şi promptă a mass-
mediei, subliniază şi imperativul ca această comunicare să nu aducă atingere procesului echitabil
şi interesului legitim al oricăreia dintre părţile implicate în proces, prezumţiei de nevinovăţie.
În acest context, a constatat că modalitatea de redactare a comunicatelor de presă,
descrierea în termeni categorici a faptelor ilicite, cu menţiunea că există date şi probe ce le
demonstrează existenţa certă, fără să sugereze aşadar doar o suspiciune cu privire la posibile fapte
penale a căror evaluare urmează să o facă instanţa de judecată, au fost de natură să înfrângă
prezumţia de nevinovăţie incidentă până la data pronunţării unei hotărâri definitive.
73
 Într-adevăr, instanţa de apel a evaluat corect că simpla referire din finalul comunicatelor
conform căreia este vorba doar de o etapă a procesului, iar finalizarea anchetei penale şi
trimiterea rechizitorului în instanţă spre judecare „nu poate să înfrângă principiul prezumţiei de
nevinovăției” este, în contradicție cu conţinutul documentelor de presă, una pur formală, nefiind
aptă să asigure caracterul obiectiv, neutru al informaţiilor transmise.
De aceea, fără a exista, cum se susţine, o contradicţie înăuntrul considerentelor, concluzia
reţinută, a încălcării dispozițiilor legale (art. 4 C.proc.pen.), constituţionale (art. 23 alin.11),
precum şi a normei convenţionale (art. 6 par. 2 C.E.D.O.) în legătură cu procesul echitabil din
perspectiva respectării prezumţiei de nevinovăţie până la momentul intervenirii unei decizii
definitive care să statueze asupra vinovăţiei în săvârşirea unei fapte penale a fost una corectă,
sancţionată cu recunoaşterea dreptului la despăgubiri morale.
Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C.proc.civ., recurenta-pârâtă a
susţinut că relaţia cu presa s-a desfăşurat cu respectarea Ghidului elaborat în acest sens şi aprobat
prin Hotărârea C.S.M. nr. 482/1.06.2012, că nu a furnizat nicio stenogramă din dosarul penal şi
că avocaţii părţilor, precum şi reprezentanţii mass-media pot solicita şi obţine anumite înscrisuri
din dosar.
Astfel cum s-a arătat deja în analiza criticii referitoare la pretinsa contrarietate a
considerentelor vizând încălcarea caracterului nepublic al fazei urmăririi penale, recurenta nu se
poate prevala de propria culpă în nerespectarea obligaţiilor ce îi reveneau cu privire la dosarul pe
care îl avea în custodie, ceea ce presupunea inclusiv faptul că niciun înscris din cele aflate în
acesta şi care se constituia în mijloc de probă în faza urmăririi penale (în speţă, interceptarea unei
convorbiri telefonice) nu putea fi dat publicităţii.
Referirile la modalitatea în care au fost făcute publice, prin anonimizare, rechizitoriul,
referatul cu propunerea de arestare preventivă nu sunt apte să susţină recurentei vreo critică de
nelegalitate având în vedere că, potrivit deciziei din apel, n-a fost reţinută existenţa vreunei fapte
ilicite în legătură cu aceste acte procedurale.
De asemenea, împrejurarea relevată, că abia în anul 2019 a fost modificat Ghidul privind
relaţia dintre sistemul judiciar şi mass-media, prin Hotărârea Plenului C.S.M. nr. 197/17.09.2019
– în sensul că numele şi prenumele persoanei faţă de care se desfăşoară urmărirea penală ori au
fost dispuse măsuri în cursul urmării penale pot fi comunicate public numai dacă faptele
respective afectează capacitatea de exercitare a funcţiei publice – nu este aptă să-i susţină
recurentei nicio critică în legătură cu modalitatea de întocmire a comunicatelor având în vedere
că la momentul faptelor reclamate exista un cadru normativ adecvat (la nivel de reglementare
superioară, cum s-a arătat, celui al unui ghid conţinând cu titlu de recomandare reguli de conduită
interinstituțională) pentru protecția dreptului la viaţă privată şi a dreptului la un proces echitabil.
Tot astfel, prevalându-se de exercitarea unui drept la informarea opiniei publice (indicând
în acest sens, art.10 C.E.D.O., Principiul 6 din Recomandarea 13/2003 a Comitetului Miniștrilor
a Consiliului Europei către Statele Membre), recurenta ignoră faptul că instanța de apel a ţinut
seama de acest deziderat, al transparenței decizionale la nivelul instituţiei publice, dar a subliniat
în mod corect că o astfel de informare nu se poate face cu încălcarea altor drepturi şi valori
ocrotite de lege – ceea ce s-a întâmplat în speţă, pe de o parte prin maniera de redactare a
comunicatelor de presă care, prin termenii utilizaţi, au încălcat prezumția de nevinovăţie şi pe de
altă parte, prin furnizarea unor date cu caracter personal, de natură să afecteze dreptul la viaţa
privată.
Aşadar, libertatea de exprimare din perspectiva art. 10 C.E.D.O. şi dreptul de informare a
opiniei publice au, la rândul lor, limite obiective date de necesitatea respectării altor drepturi (în
speţă, dreptul la un proces echitabil şi dreptul la viaţa privată).
74
 Susţinerea recurentei, conform căreia în speţă n-ar fi întrunite cumulativ condiţiile
răspunderii civile delictuale, contrar aprecierilor instanţei de apel, este una care nu respectă
exigenţele unei critici de nelegalitate, fiind formulată deopotrivă în termeni generali (cu referire
la definiţia faptei ilicite sau la cauze ale înlăturării caracterului ilicit al faptei) sau cu referire la
acţiuni întreprinse de D.N.A. (emiterea mandatului de aducere, a ordonanţei de reţinere) care n-au
făcut obiect al învestirii şi analizei instanţei.
În acelaşi fel, recurenta face referire la fapta de „încătuşare nelegală care nu a fost
dispusă sau săvârşită de angajaţi ai D.N.A.”, ignorând faptul că instanţa de apel n-a reţinut o
astfel de acţiune ilicită în sarcina pârâtei, pentru a avea vreun fundament critica formulată în
acești termeni.
Aceeaşi este situaţia criticii referitoare la lipsa raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi
prejudiciu, cu trimitere la încătuşarea reclamantului, respectiv a inexistenţei unui suport în
considerentele deciziei atacate (şi deci, a lipsei de obiect a criticii).
În consecinţă, văzând toate considerentele expuse anterior, criticile pârâtei au fost găsite
nefondate, recursul fiind respins ca atare.

7. Vătămare corporală cauzată de prăbuşirea unui arbore aflat pe domeniul public. Acţiune
în despăgubiri. Paza juridică a lucrului. Calitatea procesuală pasivă a unităţii administrativ
teritoriale

C.civ., art. 1376, art. 1377

Art. 1376 alin.(1) C.civ. prevede imperativ că răspunderea revine persoanei care are
lucrul „sub paza sa”, atunci când acesta a cauzat prejudiciul, fiind vorba de acea „pază
juridică” a lucrului, care este definită în art. 1377 din același cod. Noțiunea de „pază” utilizată
în redactarea normelor legale sus evocate nu poate avea decât semnificația de „pază juridică” în
contextul în care finalitatea normelor juridice examinate este aceea de a asigura un mijloc de
protecție a terților cărora le sunt cauzate prejudicii de lucruri, corelativ obligației ce incumbă
persoanei ce are calitate de deținător legitim, adică de păzitor juridic.
Întreaga construcție juridică a răspunderii pentru lucruri are la bază noțiunea de
„pază juridică", ce revine în primul rând proprietarului și, în subsidiar, celui care, în temeiul unei
dispoziții legale sau al unui contract ori chiar numai în fapt, exercită controlul și
supravegherea asupra lucrului și se servește de acesta în interes propriu.
În acest context normativ, fundamentul răspunderii pentru prejudiciul cauzat de lucru îl
reprezintă paza juridică, adică exercitarea unei puteri de direcție, supraveghere și control,
dispozițiile art. 1377 C.civ. instituind în favoarea și sarcina proprietarului o prezumție relativă de
păzitor juridic al lucrului aflat în proprietatea sa.
Astfel, calitatea de subiect pasiv în raportul juridic obligațional de răspundere civilă
delictuală îi revine unităţii administrativ teritoriale pentru prejudiciul cauzat de căderea unui
copac aflat pe domeniul public, proprietatea sa, câtă vreme la momentul producerii evenimentului
care a avut ca urmare vătămarea corporală a reclamantei, unitatea administrativ teritorială,
potrivit evidențelor de carte funciară, era intabulată, ca proprietar, al terenului, calitate în
virtutea căreia avea prerogative de supraveghere și control asupra bunului.

75
I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 311 din 11 februarie 2021

1.Obiectul cauzei.
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, la 26.01.2018, astfel cum a fost
modificată, reclamanta A., prin reprezentant legal B., a solicitat în contradictoriu cu pârâții UAT
Municipiul Timişoara. prin Primar și Clubul Sportiv X. obligarea acestora la plata de despăgubiri
în cuantum de 500.000 Euro, echivalent în lei la cursul BNR din ziua plăţii, cu titlu de daune
morale, inclusiv dobânda legală calculată de la data introducerii acţiunii şi până la achitarea
efectivă, obligarea la suportarea tuturor cheltuielilor aferente viitoarelor intervenţii chirurgicale,
de orice natură, pe care reclamanta le va suferi şi care vor avea legătură cu accidentul suferit,
inclusiv cheltuielile ocazionate de eventualele proteze cranioplastice necesare.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1349, 1357, 1358, 1376, 1377, 1381,
1385, 1386, 1391 C.civ., Legea nr. 24/2007 privind reglementarea şi administrarea spaţiilor verzi
din intravilanul localităţilor.
Prin întâmpinarea formulată, pârâta UAT Municipiul Timișoara, prin Primar a invocat
excepția lipsei calității sale procesuale pasive, iar, pe fond, a solicitat respingerea acțiunii
invocând, ca și o cauză exoneratoare de răspundere, existența unui caz de forță majoră.
Excepția lipsei calității procesuale pasive a fost invocată, prin întâmpinare, și de pârâtul
Clubul Sportiv X, solicitând admiterea excepției și respingerea acțiunii.
2. Sentinţa pronunţată, în primă instanță, de Tribunalul Timiş.
Prin sentinţa civilă nr.630/PI din 22.04.2019, Tribunalul Timiş, Secţia I civilă a respins
excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei UAT Municipiul Timişoara prin Primar; a
admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Club Sportiv X. şi, pe cale de
consecinţă, a respins acţiunea civilă a reclamantei formulată în contradictoriu cu pârâtul Club
Sportiv X., ca fiind formulată împotriva unui pârât fără calitate procesuală pasivă.
Totodată, a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanta A., prin reprezentant legal
B. în contradictoriu cu pârâta UAT Municipiul Timişoara, prin Primar și a obligat pârâta la plata
către reclamantă a sumei de 250.000 euro, în echivalent în lei la cursul BNR la data plăţii, cu titlu
de daune morale; a obligat pârâta la plata către reclamantă a dobânzii legale de la data introducerii
cererii de chemare în judecată, până la data plăţii efective şi a respins, în rest, cererea de chemare
în judecată, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanta A., prin reprezentant legal B. și
pârâta UAT Municipiul Timişoara, prin Primar.
4. Decizia pronunţată, în apel, de Curtea de Apel Timişoara.
Prin decizia civilă nr.231 din 07.11.2019, Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă a
respins apelul formulat de apelanta reclamantă și a admis apelul formulat de apelanta pârâtă
Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Timişoara, prin Primar, a schimbat, în parte,
sentinţa atacată, în sensul obligării pârâtei Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Timişoara,
prin Primar, la plata către reclamanta A. a sumei de 100.000 euro, în echivalent în lei la cursul
BNR de la data plăţii, cu titlu de daune morale, la care se adaugă dobânda legală, de la data
introducerii cererii de chemare în judecată, până la data plăţii efective, fiind menţinute în rest
dispoziţiile sentinţei atacate.
5. Calea de atac exercitată în cauză.
Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Timişoara au declarat recurs reclamanta
A., prin reprezentant legal B. şi pârâtul Municipiul Timişoara, prin Primar.
1. Recurenta-reclamantă A., în cuprinsul cererii de recurs, a formulat următoarele critici:

76
 Hotărârea pronunțată de instanța de apel nesocoteşte dispoziţiile art.477 C.proc.civ., în
conformitate cu care instanţa de apel era obligată să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea
situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă. Arată că instanţa de apel, în rejudecarea
cauzei, a admis apelul formulat de pârât, a schimbat în parte hotărârea atacată în sensul
diminuării despăgubirilor morale acordate de judecătorul fondului, de la suma de 250000 euro, la
suma de 100.000 euro, deşi nu a fost învestită cu un motiv de apel care să vizeze reducerea
despăgubirilor acordate.
Prin cererea de apel, pârâta a solicitat instanţei de apel de a analiza dacă, în cauză, este
justificată calitatea sa procesuală pasivă, dacă este incidentă sau nu cauza exoneratoare de
răspundere a forţei majore, precum şi vinovăţia acestuia, ca element al răspunderii civile
delictuale. Întrucât nu au fost formulate susțineri care să justifice o redimensionare a cuantumului
daunelor morale acordate și din moment ce instanţa de apel a constatat caracterul nefondat al
criticilor referitoare la exonerarea de răspundere pentru prejudiciul pretins în cauză, recurenta
apreciază că soluţia ce se impunea era cea de respingere a apelului.
Cu toate acestea, nesocotind regulile devoluţiunii impuse de principiul tantum devolutum
quantum apellatum, instanţa de apel a procedat la o nouă judecată, în afara limitelor învestirii sale
şi a dispoziţiilor art. 477 C.proc.civ.
Astfel, întreaga analiză a curţii de apel în legătură cu traumele fizice şi psihice încercate
de minoră, intervenţiile chirurgicale, limitarea posibilităţii desfăşurării activităţilor aferente
vârstei, lipsa de la şcoală, constituie rezultatul unor aprecieri proprii care nu au adus răspuns unor
critici cu care aceasta să fi fost învestită, procedeu prin care instanţa a încălcat principiul
contradictorialităţii dezbaterilor, inclusiv dreptul la apărare al reclamantei, deoarece s-a aflat în
imposibilitate de a-şi exprima poziţia faţă de aceste argumente.
Recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea pricinii
spre rejudecare la instanţa de apel, apreciind că sunt incidente motivele de recurs înscrise în art.
488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C.proc.civ.
2. În cuprinsul cererii de recurs, recurentul-pârât Municipiul Timişoara, prin Primar, a
formulat, în esență, următoarele critici:
Hotărârea atacată este nelegală, întrucât instanţele de fond au soluționat greșit excepția
calității sale procesuale pasive, în condiţiile în care s-a probat că, deşi imobilul se află în
proprietatea publică a Municipiului Timişoara, în fapt, este în administrarea Ministerului
Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului-Clubul Sportiv X., în baza protocolului nr. 988 din
25.10.2012 încheiat între M.A.I. şi Clubul Sportiv X. şi a procesului verbal de predare primire nr.
989/2012, aspect ce rezultă şi din evidenţele de carte funciară.
Instanţele de fond şi de apel s-au raportat greșit, în aprecierea calității procesuale, la
H.C.L. nr. 525/2015, prin care s-a dispus radierea dreptului de administrare a Ministerului
Educaţiei, Cercetării Tineretului şi Sportului - Clubul Sportiv X., fără a se observa că, în
momentul în care unitatea administrativ teritorială a încercat să procedeze la intabularea
respectivului act administrativ, Clubul Sportiv X. a formulat plângere, care a fost admisă de către
instanţa de judecată, prin sentinţa civilă nr. 2198/2017 pronunţată de Judecătoria Timişoara,
stabilindu-se, cu putere de lucru judecat, faptul că, Ministerul Educaţiei, Cercetării Tineretului şi
Sportului - Clubul Sportiv X. are un drept de administrare asupra imobilului înscris în CF nr.
4x04 Timişoara, drept care nu a fost modificat sau radiat. Prin urmare, titularul dreptului de
administrare justifică calitatea procesuală pasivă și nu proprietarul imobilului teren, pe care se
afla copacul, argumente în considerarea cărora s-a apreciat că, răspunderea sa civilă delictuală nu
poate fi antrenată.

77
 Printr-un alt motiv de recurs, recurenta apreciază că instanțele au reținu greşit că
fenomenul meteorologic, din 17.09.2017, nu poate fi catalogat ca fiind un eveniment de forță
majoră, deși s-a probat că acest fenomen are natura juridică a unui eveniment de forţă majoră.
Oricum, instanţa nu are calitatea de a se pronunţa dacă evenimentul poate fi încadrat în categoria
forţei majore, în lipsa opiniei unui specialist, singurul organ competent fiind Camera de Comerţ
şi Industrie Timişoara.
Atât instanţa de fond, cât şi cea de apel au ignorat faptul că eveniment extrem, produs în
17.09.2017, nu a fost previzionat prin avertizări meteo și care ar fi permis locuitorilor să ia
măsuri necesare de împiedicare a producerii de pagube şi a protecţiei fizice prin adăpostire într-
un loc protejat. Considera, astfel, incidente dispozițiile art.1350 alin (2) C.civ., potrivit cărora:
„forţa majoră este orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil",
fenomenul extrem din 17.09.2017 aducând multiple prejudicii atât domeniului public, cât și celui
privat, determinând ruperea, prăbuşirea sau smulgerea din rădăcină a numeroşi arbori la nivelul
municipiului Timişoara, într-o majoritate covârşitoare fiind vorba de arbori în vegetaţie, sănătoşi
din punct de vedere fitosanitar. Or, în aceste circumstanţe, consideră că nu se putea prevedea
producerea unor accidente sau incidente determinate de ruperea şi prăbuşirea de arbori.
Consideră, astfel, că demersul judiciar iniţiat este neîntemeiat şi nedovedit, în condiţiile în
care din probele administrate (înscrisuri, martori) nu reiese niciunul din elementele răspunderii
delictuale, respectiv vinovăţia unităţii administrativ teritoriale, raportul de cauzalitate între culpa
instituţiei și presupusul prejudiciu, element care nu a fost dovedit și nici lămurit aspectul legat de
leziunile suferite de reclamantă şi urmările acestora.
Solicită admiterea recursului, casarea hotărârii pronunţate în apel, iar, în subsidiar,
modificarea hotărârii recurate, în sensul respingerii în întregime a demersului iniţiat de
reclamanta A., în principal ca fiind introdus faţă de o persoană juridică care nu are calitate
procesuală pasivă, iar, în subsidiar, solicită a se constata că a intervenit fenomenul de forţă
majoră, exonerator de răspundere, ce ar avea, drept consecinţă, respingerea acțiunii.
În drept, criticile au fost încadrate în motivele de recurs prevăzute de art. 488, pct. 6 şi 8
C.proc.civ.
6. Apărările formulate în cauză.
Prin întâmpinare, Club Sportiv X. a solicitat admiterea recursului declarat de către
recurenta A. și respingerea recursului declarat de parata Municipiul Timişoara, prin Primar.
7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor de nelegalitate evocate în cererile de
recurs, în ordinea impusă de problematica supusă atenției de fiecare dintre acestea, Înalta Curte va
constata că recursul reclamantei este întemeiat, iar recursul pârâtului Municipiul Timişoara este
nefondat, având în vedere considerentele care succed:
1. Cu referire, prioritară, la recursul declarat de pârâtul Municipiul Timişoara, prin Primar,
criticile formulate vor fi analizate din perspectiva motivului de casare înscris în art. 488 alin.1
pct.8 C.proc.civ., nu și a pct.6 din același articol, invocat doar formal, fiind reținute următoarele:
Recurentul a pretins că instanțele de fond și de apel au reținut greșit calitatea sa procesuală
pasivă, în condițiile în care, deși imobilul se află în proprietatea publică a Municipiului Timișoara,
în fapt, acest imobil pe care s-a aflat amplasat copacul, a cărui cădere a generat prejudiciul
reclamat, se află în administrarea M.E.C.T.S. - Clubul Sportiv X., aspect ce ar rezulta, și în
prezent, din evidențele de carte funciară. Recurentul a susținut că răspunderea pe care o antrenează
actele și faptele titularului dreptului de administrare constituie o răspundere civilă proprie, context
în care nu poate fi reținută calitatea sa procesuală pasivă, pentru a fi antrenată răspunderea civilă
delictuală.
78
 Critica recurentului ce vizează modul de soluționare a excepției lipsei calității sale
procesuale pasive aduce în dezbatere determinarea persoanei responsabile de prejudiciul cauzat
reclamantei, produs de căderea unui copac, aflat pe domeniul public, care a provocat vătămarea
corporală a reclamantei.
Art. 1376 alin.1 C.civ. prevede imperativ că răspunderea revine persoanei care are lucrul
„sub paza sa”, atunci când acesta a cauzat prejudiciul, fiind vorba de acea „pază juridică” a
lucrului, care este definită în art. 1377, potrivit căruia „(...) are paza...lucrului proprietarul ori cel
care, în temeiul unei dispoziții legale sau al unui contract ori chiar numai în fapt, exercită în mod
independent controlul și supravegherea asupra…lucrului și se servește de acesta în interes
propriu”.
Așadar, noțiunea de „pază” utilizată în redactarea normelor legale sus evocate nu poate
avea decât semnificația de „pază juridică” în contextul în care finalitatea normelor juridice
examinate este aceea de a asigura un mijloc de protecție a terților cărora le sunt cauzate prejudicii
de lucruri, corelativ obligației ce incumbă persoanei ce are calitate de deținător legitim, adică de
păzitor juridic.
Prin urmare, întreaga construcție juridică a răspunderii pentru lucruri are la bază noțiunea
de „pază juridică", ce revine în primul rând proprietarului și, în subsidiar, celui care, în temeiul
unei dispoziții legale sau al unui contract ori chiar numai în fapt, exercită controlul și
supravegherea asupra lucrului și se servește de acesta într-un interes propriu.
În acest context normativ, fundamentul răspunderii pentru prejudiciul cauzat de lucru,
reglementată de art. 1375 C.civ., îl reprezintă paza juridică, adică exercitarea unei puteri de
direcție, supraveghere și control, dispozițiile art. 1377 instituind în favoarea și sarcina
proprietarului o prezumție relativă de păzitor juridic al lucrului aflat în proprietatea sa.
Aceste considerații de ordin teoretic au fost corect evocate și în raționamentul instanței de
apel, Curtea de Apel reținând judicios, din situația de fapt reținută în cauză, care nu mai poate fi
reevaluată în această fază procesuală, calitatea recurentului Municipiul Timișoara de păzitor
juridic al lucrului, respectiv al terenului pe se afla amplasat copacului, care a generat prejudiciul
reclamat.
La momentul producerii evenimentului, potrivit evidențelor de carte funciară, recurentul
era intabulat, ca proprietar, al terenului, calitate în virtutea căreia avea prerogative de supraveghere
și control asupra bunului, iar dreptul de administrare, conferit pârâtului M.E.C.T.S. – Clubul X., a
fost revocat, chiar printr-un act administrativ emanat de la unitatea deliberativă a recurentei-pârâte,
pretins contestat. Cum clarificarea acestui drept de administrare nu face obiectul prezentului
litigiu, iar prezumția legală înscrisă în art. 1377 C.civ. nu a fost înlăturată în ce privește calitatea
de păzitor juridic al lucrului, Înalta Curte reține că instanțele fond au stabilit corect calitatea de
subiect pasiv a Municipiului Timișoara în raportul juridic obligațional de răspundere civilă
delictuală pentru prejudiciul cauzat de căderea copacului aflat pe domeniului public al unității
administrativ teritoriale, fundamentată pe normele de drept comun ale Codului civil, a căror
aplicabilitate, la circumstanțele factuale ale speței, a fost judicios realizată.
În ceea ce privește trimiterea recurentului la statuările sentinței civile nr. 2198/2017
pronunțată de Judecătoria Timișoara, în dosarul nr. x/325/2016, sub aspectul evocării existenței
dreptului de administrare în favoarea Clubului Sportiv X. și a justificării calității procesuale pasive
a acestui pârât, se vădește a fi nerelevantă în tranşarea titularului obligației care face obiectul
demersului judiciar de față, cum deja s-a evocat și în raport de regulile de probațiune a unui atare
drept, impunându-se a se observa că respectiva hotărâre judecătorească, pronunţată fiind într-o
procedură necontencioasă (plângere carte funciară), nu prezintă autoritate de lucru judecat,
independent de susținerile și dezbaterile care au avut loc, în mod concret, în procedura respectivă.
79
 În susținerea acestei concluzii se impune a semnala și cele statuate prin decizia nr.72/2007
dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii având ca obiect calitatea
procesuală pasivă a Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară în astfel de plângeri.
Așadar, soluţia pronunţată de Judecătoria Timișoara, prin sentința civilă nr. 2198/2017, de
respingere a plângerii formulate împotriva mențiunilor de carte funciară ce viza dreptul de
administrare în discuție nu este înzestrată cu fundamentul autorităţii de lucru judecat, cum eronat
susține recurenta și nu poate constitui temei al soluţiei ce se impune în litigiului de faţă.
În consecință, dat fiind circumstanțele factuale ale cauzei, care au evidențiat faptul că
imobilul cu vegetație face parte din domeniul public al Municipiului Timișoara, astfel încât,
potrivit dispozițiilor legale, examinate în cele ce preced, paza juridică a lucrului revine exclusiv
unității administrativ teritoriale, urmează a se respinge, ca nefondate, criticile subsumate motivului
de recurs prevăzut de art. 488 alin.1 pct. 8 C.proc.civ. referitoare la greșita confirmarea a soluției
primei instanțe referitoare la respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a Municipiului
Timișoara.
Printr-un alt motiv de recurs, pârâta a pretins incidența cazului de exonerarea de
răspundere de forță majoră și a susținut că fenomenul meteorologic extrem, din 17.09.2017, ce a
produs pagube considerabile, atât la nivel local, cât și la nivelul județului Timiș, prin intermediul
intensificărilor de vânt, în rafale care a depășit viteza de 100-120km/h, în mod greșit nu a fost
catalogat, de instanțele de fond și apel, ca fiind un eveniment de forță majoră, deși a fost dovedit
contrariul, potrivit adresei emisă de Camera de Comerț și Industrie Timișoara, evocată în cauză.
Recurenta a susținut că instanțele nu au avut în vedere că acest eveniment extrem nu a fost
previzionat prin avertizări meteo, pentru a permite locuitorilor să ia măsuri necesare pentru
protecția fizică și împiedicarea producerii unor pagube și a protecției fizice, circumstanțe în raport
de care a apreciat că sunt întrunite condițiile art.1350 alin.2 C.civ., pentru a reține forța majoră,
drept cauză de înlăturare a răspunderii sale civile.
Relativ la incidența, în speță, a cazului de forță majoră, instanța de apel a arătat, în
considerentele deciziei pronunțate, că nu a fost dovedit caracterul absolut invincibil și inevitabil al
furtunii care a avut loc la data evenimentului și care a avut, drept consecință, căderea copacului
peste victimă. Sub aspectul circumstanțelor factuale reținute în cauză, instanța de apel a subliniat
că, deși vântul a bătut cu o mare intensitate, la momentul producerii evenimentului, răspunderea
nu poate fi înlăturată, atât timp cât pârâta nu a luat măsurile necesare pentru a evita punerea în
pericol a vieții persoanelor, cu atât mai mult cu cât, și la o mai mică intensitate a furtunii,
evenimentul s-ar fi produs, de vreme ce copacul, a cărui cădere a produs prejudiciul, necesita tăieri
de corecție încă din anul 2010.
În circumstanțele reținute, instanța de apel a semnalat că intensificările de vânt și furtunile
din timpul verii nu pot constitui un caz de forță majoră, întrucât intensitatea unor asemenea
fenomene nu este de natură a le cataloga ca fiind imprevizibile, acestea fiind specifice anotimpului
respectiv, motiv pentru care a subliniat obligația ce revine autorităților, care dețin în proprietate
sau administrare terenuri pe care se află copaci și care ar putea pune în pericol integritatea fizică a
cetățenilor, de a lua măsurile necesare tocmai pentru a preîntâmpina producerea unor incidente de
natura celui reclamat în cauza de față.
În recurs, pârâta a reiterat susținerile referitoare la catalogarea fenomenului meteorologic
din 17.09.2017, ca fiind unul extrem ce se constituie unui eveniment de forță majoră. Cum în
cauză a dovedit că respectivul fenomen are natura unui eveniment de forță majoră, astfel cum
rezultă din adresa emisă de Camera de Comerț și Industrie Timișoara, recurenta a apreciat că în
mod greșit nu s-a făcut aplicarea dispozițiilor înscrise în art. 1350 alin. 2 C.civ.

80
 Relativ la natura și intensitatea fenomenului meteorologic care a determinat căderea
copacului și producerea prejudiciului reclamat în cauză, instanțele de fond au reținut, pe baza
elementelor factuale care au conturat situația de fapt stabilită în cauză, concluzia potrivit căreia
fenomenul meteorologic produs la 17.09.2017 nu are natura unui caz de forță majoră, atât timp cât
nu a fost dovedit caracterul inevitabil și imprevizibil al acestuia.
Or, având în vedere situația de fapt stabilită în cauză, Înalta Curte constată că, raportat la
probatoriul a cărui evaluare nu constituie atributul instanței de recurs, în mod corect s-a
concluzionat că forța majoră nu poate fi reținută în cauză, iar o reevaluare a înscrisurilor la care
face trimitere recurentul nu mai este posibilă în această cale de atac a recursului, pentru a schimba
datele referitoare la situaţia de fapt, astfel cum a fost stabilită de instanţele anterioare. Or, o
evaluare greșită a probelor nu evidențiază aspecte de nelegalitate care să fie apte de a fi analizate
în coordonatele art. 488 alin.1 C.proc.civ., recurentul neindicând nicio dispoziție legală care să fi
fost încălcată prin modul de apreciere a probelor, deși a înțeles să subsumeze aceste critici
motivului de casare înscris în art. 488 alin.1 pct.8 C.proc.civ.
În ceea ce privește critica din recurs, referitoare la neîntrunirea condițiilor răspunderii
civile delictuale, respectiv existența unui prejudiciu, a vinovăției unității administrativ teritoriale și
a raportului de cauzalitate între culpă și prejudiciul reclamat se observă că susținerea recurentului,
formulată în aceste coordonate, nu vizează argumentele instanței de apel, fiind inutilă analiza
acestora în prezentul cadru procesual, în limitele căruia pârâtul a fost chemat în judecată pentru
antrenarea răspunderii sale obiective, în condițiile art. 1376 C.civ., pentru „fapta lucrului” aflat în
paza sa juridică și nu pentru a răspunde, în condițiile 1357 C.civ., pentru faptele sale proprii şi
culpabile.
Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând caracterul nefondat al
recursului declarat de pârâtul Municipiul Timişoara, prin Primar, astfel cum a fost susținut prin
criticile analizate în precedent, în temeiul art. 496 C.proc.civ., a respins recursul.
2. În ceea ce privește recursul declarat reclamanta A., prin reprezentant legal, întrucât se
invocă încălcarea normelor de procedură, criticile formulate urmează a fi examinate din
perspectiva motivului de casare înscris în art. 488 alin.1 pct.5 (și nu a pct. 6 sau 8 al aceluiași
articol, cum eronat s-a invocat) a cărui incidență va fi reținută în cauză, având în vedere
următoarele considerente:
Recurenta reclamantă a susținut nelegalitatea deciziei atacate, întrucât controlul judiciar
exercitat de instanța de apel a fost realizat cu depășirea limitelor învestirii sale, neregularitate care
ar fi condus la încălcarea dispozițiilor art. 477 C.proc.civ. întrucât, prin cererea de apel, pârâta-
apelantă nu a solicitat o diminuare a cuantumului daunelor acordate de prima instanță, ci o
absolvire totală de plata daunelor solicitate.
Critica recurentei se vădește a fi întemeiată.
Efectul devolutiv al apelului este reglementat de dispoziţiile art. 476 C.proc.civ. care, în
alin. (1) prevede că apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată a fondului, instanţa de
apel statuând atât în fapt, cât şi în drept, iar, în alin. (2) prevede că în cazul în care apelul nu s-a
motivat ori motivarea apelului sau întimpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau
dovezi noi, instanţa de apel se va pronunţa, în fond, numai pe baza celor invocate în prima
instanţă.
Din dispoziţiile art. 477- 478 C.proc.civ., rezultă că efectul devolutiv al apelului este
limitat la ceea ce s-a apelat, şi respectiv la ceea ce s-a supus judecăţii în primă instanţă, apelul
fiind, astfel, guvernat de două reguli/principii exprimate prin adagiile tantum devolutum quantum
apellatum şi tantum devolutum quantum iudicatum.

81
 Astfel, art. 477 C.proc.civ. dă valoare normativă regulii tantum devolutum quantum
apellatum, ceea ce semnifică faptul că instanţa de apel va fi ţinută să judece în limitele criticilor
formulate prin motivele de apel, ținându-se seama de principiul disponibilității părților în procesul
civil. Această regulă presupune că judecata asupra fondului va fi reluată, însă nu asupra tuturor
problemelor de fapt şi de drept invocate în faţa primei instanţe, ci doar cu privire la acelea criticate
de apelant.
Totodată, din perspectiva limitelor efectului devolutiv al apelului, se impun a fi evocate și
dispozițiile art. 478 alin. (1) C.proc.civ. potrivit căruia părţile nu se vor putea folosi înaintea
instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă
sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare, iar potrivit principiului tantum devolutum
quantum iudicatum, efectul devolutiv al apelului este limitat numai la ceea ce s-a judecat de către
prima instanţă.
Plecând de la aceste considerații de ordin teoretic și raportând cele expuse la litigiul
pendinte, Înalta Curte constată că pârâtul Municipiul Timişoara, prin cererea de apel formulată
împotriva hotărârii primei instanțe, a formulat critici în legătură cu soluția dață excepției lipsei
calității sale procesuale pasive și a nereținerii incidenței cazului exonerator de răspundere privind
forța majoră. Totodată, a contestat și modalitatea de stabilire și reparare a prejudiciului constând în
daunele morale suferite de reclamantă, apelanta-pârâtă solicitând respingerea acestor daune, ca
neîntemeiate și nedovedite, prin raportare la probele administrate și a incompatibilității reparării
prejudiciului de natură extrapatrimonială prin mijloace de natură patrimonială. În final, apelanta a
solicitat a se dispune „schimbarea în tot a hotărârii judecătoreşti atacate, în sensul respingerii în
întregime a demersului litigios iniţiat de reclamanta A., în principal ca fiind introdus faţă de o
persoană juridică care nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, raportat la instituţia
noastră, iar în subsidiar solicităm să se constate că a intervenit fenomenul de forţă majoră,
exonerator de răspundere şi ca o consecinţă solicităm respingerea demersului litigios promovat de
reclamantă caftind netemeinic şi nefondat (...) ".
Așadar, apelanta a solicitat exonerarea, în totalitate, de plata daunelor morale, stabilite prin
hotărârea atacată, nu și o diminuare a cuantumului acestor daune, în raport de criteriile de evaluare
avute în vedere de instanța de apel ori a altora, ce ar fi fost omise.
Procedând la judecarea apelului, instanța de apel a apreciat asupra caracterului nefondat al
motivelor de apel care vizau lipsa calității procesuale pasive a apelantei-pârâte și incidența cazului
de exonerare de răspundere privind forța majoră. Considerentele deciziei pronunțate evidențiază,
totodată, și analiza efectuată de instanța de apel a aspectelor de fapt, particulare situației
reclamantei, examinare ce a fost realizată din perspectiva unor criterii de evaluare și cuantificare a
daunelor morale, evidențiate expres de instanța de apel. Urmărind a stabili un cuantum al acestor
daune care să aibă un efect compensatoriu, dar și obținerea unui raport de proporționalitate între
prejudiciul reclamat și cuantumul daunelor acordate, instanța de apel a concluzionat că suma
stabilită de prima instanță, cu titlu de daune morale, este exagerată.
Or, realizând o atare verificare, sub aspectul modului de cuantificare a despăgubirilor
destinate reparării prejudiciului moral, deși instanța de apel nu fusese învestită cu vreun motiv de
apel prin care pârâta să fi contestat cuantumul sumei acordate de prima instanță, cu titlu de daune
morale, stabilite în raport de criteriile expres arătate în cuprinsul hotărârii, Înalta Curte reține că
decizia astfel pronunțată de instanța de apel nesocotește regulile devoluțiunii, consacrate în art.
477, 478 C.proc.civ.
Din această perspectivă, fiind încălcate limitele efectului devolutiv al apelului, motivul de
recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ. se vădește a fi fondat, determinând, în
temeiul art. 496 și 497 C.proc.civ., admiterea recursului reclamantei, casarea deciziei atacate și
82
trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel. În rejudecare, instanța de trimitere va proceda
la o nouă judecată a apelului declarat de pârâtul Municipiul Mangalia, urmând a ține seama de
dezlegările date în recurs de prezenta instanță și de criticile aduse hotărârii primei instanțe
referitoare la existența prejudiciului suferit de reclamantă în urma evenimentului produs la
17.09.2017.

8. Prejudiciu cauzat de lucru. Arbore aflat în stare avansată de degradare. Obligația de

întreținere a spațiului verde. Răspundere obiectivă. Cauze exoneratoare de răspundere

C.civ., art. 1351, art. 1376

Legea nr. 24/2007, art. 8, art. 12

Aşa cum rezultă din dispoziţiile art.1.376 Cod civil, în materia răspunderii pentru
prejudiciul cauzat de lucru culpa este indiferentă („oricine este obligat să repare, independent
de orice culpă, prejudiciul cauzat de lucrul aflat sub paza sa”), fiind vorba de o răspundere
obiectivă.
De aceea, cazul fortuit – care, în condiţiile art.1.351 alin. (3) Cod civil presupune o
imprevizibilitate şi invincibilitate relative, raportate doar la cel chemat să răspundă, iar nu una
cu caracter absolut, operabilă sau incidentă pentru orice persoană – nu este unul apt să înlăture
angajarea răspunderii civile delictuale.
Singura împrejurare externă care ar fi putut avea efectul excluderii în tot sau în parte a
răspunderii civile – după cum ar fi fost doar o cauză a prejudiciului sau, dimpotrivă, prejudiciul
ar fi fost cauzat împreună cu alte împrejurări sau fapte – este forţa majoră, date fiind
caracteristicile invincibilităţii şi inevitabilităţii absolute ale acesteia.
Astfel, constatând că evenimentul extern invocat (furtuna) nu întrunea elementele cazului
fortuit şi a fortiori, ale forţei majore, instanţele fondului s-au raportat la elementele de fapt
rezultate din administrarea probatoriului, pe baza cărora au statuat asupra cauzelor
generatoare ale prejudiciului ca regăsindu-se în starea avansată de degradare a copacului, care
ar fi făcut posibilă ruperea, prăbuşirea acestuia independent de orice acţiune a unei forţe
externe.
Or, în acest context, fapta ilicită şi deopotrivă, culpa unităţii administrativ teritoriale sunt
circumscrise nerespectării de către aceasta a dispoziţiilor art.12 alin. (1) și alin. (2) din Legea
nr.24/2007, potrivit cărora proprietarii și administratorii de spații verzi au obligația de
întreținere a acestora precum și de a asigura ”măsurile privind siguranța persoanelor care pot fi
afectate de ruperile și desprinderile arborilor și elementelor acestora, ca urmare a gradului de
îmbătrânire avansat sau a stării fitosanitare precare”.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 1716 din 22 septembrie 2021

I.Circumstanţele cauzei
1.Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată la data de 13.02.2019 pe rolul Judecătoriei Brăila reclamanții A.
și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comuna Chiscani, obligarea acesteia să plătească
reclamantului A. suma de 5000 euro în echivalent, respectiv 23.000 lei, cu titlu de daune morale

83
pentru suferințele cauzate prin vătămări proprii, suma de 35.000 euro în echivalent, respectiv
161.000 lei cu titlu de daune morale pentru suferințele cauzate ca urmare a pierderii soției sale iar
reclamantului B. suma de 60.000 euro în echivalent respectiv suma de 276.000 lei, cu titlu de
daune morale cauzate ca urmare a pierderii mamei sale.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art.1.349, 1.357, 1.376, 1.381, 1.391, 1.392 C.civ.
Prin sentinţa nr.3760 din 10.06.2019, Judecătoriei Brăila a declinat competența de
soluționare în favoarea Tribunalului Brăila.
Prin precizările depuse la data de 7.10.2019 reclamantul A. a arătat că solicită obligarea
pârâtei la plata sumei de 5000 euro prin echivalent, respectiv 23.000 lei, cu titlu de daune
materiale (iar nu morale). Acest prejudiciu material este împărțit în cheltuieli ocazionate de
înmormântarea soției, cheltuieli ocazionate cu datinile creştineşti în valoare totală de 15000 lei
cât şi cele ce vizează suferinţele cauzate în raport cu vătămările fizice cauzate de căderea
arborelui. Leziunile i-au creat un disconfort fizic ce i-a impus un regim alimentar strict şi care au
necesitat plăţi suplimentare pe care în mod normal nu le realiza în desăvârşirea uzului domestic.
Daunele materiale au în vedere şi cheltuielile realizate la Laboratorul de Medicină-Legală cu
plăţile aferente emiterii certificatului medico-legal.
2.Sentinţa pronunţată de Tribunalul Brăila
Prin sentinţa nr. 326 din 22.07.2020, Tribunalul Brăila - Secţia I civilă a admis în parte
acţiunea; a obligat pârâta să plătească reclamantului A. suma de 105.356 lei cu titlu de daune şi
reclamantului B. suma de 100.000 lei cu titlu de daune morale; a obligat pârâta să plătească
reclamanţilor suma de 12391,57 lei cu titlu de cheltuieli judecată.
3.Decizia pronunţată de Curtea de Apel Galaţi
Prin decizia nr. 3/A din 20.01.2021, Curtea de Apel Galaţi - Secţia I civilă a respins, ca
nefondate, apelurile părţilor împotriva sentinţei.
4.Calea de atac a recursului exercitată în cauză
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8
C.proc.civ., pârâta Unitatea Administrativ Teritorială a comunei Chişcani, arătând că instanţele
anterioare nu au ţinut seama de dispoziţiile art. 1.351 C.civ. privind cazul fortuit, situaţie faţă de
care în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.
Starea de sănătate a copacului a cărui prăbuşire a produs tragicul eveniment nu putea fi
vizibilă din exterior de către un nespecialist, iar instanţa de fond a apreciat în mod greşit că
recurenta este un astfel de specialist, întrucât are obligaţia de amenajare conform art. 8 alin. 1 şi
art. 12 din Legea nr. 24/2007. Recurenta a formulat obiecţiuni la raportul de expertiză întocmit de
expert X. cu privire la acest aspect, care au fost însă respinse, fiind apreciate drept apărări de
fond. De asemenea, solicitarea de întocmire a unui nou raport de expertiză a fost respinsă în toate
etapele procesuale anterioare.
Recurenta nu se face vinovată de producerea evenimentului din 25.07.2017, întrucât
primise în proprietate staţiunea Lacu Sărat la data de 19.07.2017, neavând timp să efectueze o
curăţare/toaletare a pădurii în doar 6 zile de la primirea în proprietate a acestei staţiuni.
Instanţa de apel nu a analizat cazul fortuit invocat de pârâtă, a analizat forţa majoră, dar
fără a motiva de ce nu este incidentă cauzei şi nu a cercetat dacă pârâta avea posibilitatea
obiectivă ca în termen de 6 zile să înştiinţeze Romsilva să vină la faţa locului, să însemneze
copacii şi să achiziţioneze servicii de toaletare şi curăţare copaci. Această obligaţie revenea
Municipiului Brăila, prin Consiliul Local Municipal, care a fost proprietar asupra staţiunii până la
data de 19.07.2017.
Recurenta-pârâtă nu este de acord cu concluziile raportului de expertiză efectuat de către
expert X., în sensul că furtuna a fost doar factorul declanşator al căderii copacului, iar această
84
energie străină spontană era de natură să atragă incidenţa în speţă a cazului fortuit exonerator de
răspundere civilă.
De asemenea, s-a arătat că, deși în apărarea în fața instanței de fond s-a invocat cazul
fortuit, acest aspect nu a fost analizat de către tribunal, în timp ce instanța de apel a analizat, din
eroare, forța majoră.
Or, deși ambele instituții – cazul fortuit și forța majoră – își găsesc sediul de reglementare
în același text (art. 1.351 C.civ.), în realitate între ele există deosebiri juridice semnificative,
legate de modalitatea în care se manifestă imprevizibilitatea, invincibilitatea și inevitabilitatea
evenimentului, apreciate într-o manieră mai ușoară în situația cazului fortuit, la nivel subiectiv,
prin raportare la persoana celui chemat să răspundă în lipsa producerii evenimentului, spre
deosebire de forța majoră, în care invincibilitatea și inevitabilitatea au caracter absolut.
5.Apărările formulate în cauză
În cauză nu s-a formulat întâmpinare.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Analizând criticile deduse judecăţii, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora,
potrivit următoarelor considerente:
Contrar susţinerii pârâtei-recurente, instanţele fondului au făcut o corectă aplicare a
dispoziţiilor legale în materie atunci când au constatat că nu există cauza exoneratoare de
răspundere invocată – respectiv, căderea copacului care a produs decesul uneia dintre victime şi
vătămarea corporală a celeilalte s-ar fi datorat furtunii puternice din data de 25.07.2017, fără
nicio culpă din partea instituţiei pârâte.
Astfel, în speţă s-a pus problema angajării răspunderii pârâtei UAT Chişcani pentru
prejudiciul cauzat de lucrul aflat în paza sa juridică.
Aşa cum au fost stabilite elementele de fapt ale pricinii pe baza probelor administrate
(raport de expertiză în silvicultură), căderea copacului a fost cauzată de gradul avansat de
degradare a acestuia (putrezit în proporţie de 95%), ceea ce ar fi făcut posibil ca „ruperea tulpinii
să se producă în orice moment, ca urmare a unei forţe exterioare uşoare”, iar „furtuna a fost doar
factorul declanşator, întrucât copacul se putea rupe imprevizibil şi fără apariţia unei forţe
exterioare deoarece era într-un stadiu foarte avansat de putrezire la bază”.
Or, invocând lipsa culpei şi exonerarea de răspundere pentru că ar fi intervenit un caz
fortuit (furtuna, ca eveniment extern, imprevizibil şi imposibil de împiedicat), pârâta ignoră faptul
că în materia răspunderii pentru prejudiciul cauzat de lucru, aşa cum rezultă din dispoziţiile
art.1.376 C.civ., culpa este indiferentă („oricine este obligat să repare, independent de orice
culpă, prejudiciul cauzat de lucrul aflat sub paza sa”), fiind vorba de o răspundere obiectivă.
De aceea, cazul fortuit – care, în condiţiile art.1.351 alin.3 C.civ. presupune o
imprevizibilitate şi invincibilitate relative, raportate doar la cel chemat să răspundă, iar nu una cu
caracter absolut, operabilă sau incidentă pentru orice persoană – nu este unul apt să înlăture
angajarea răspunderii civile delictuale.
Singura împrejurare externă care ar fi putut avea efectul excluderii în tot sau în parte a
răspunderii civile – după cum ar fi fost doar o cauză a prejudiciului sau, dimpotrivă, prejudiciul
ar fi fost cauzat împreună cu alte împrejurări sau fapte – este forţa majoră, date fiind
caracteristicile invincibilităţii şi inevitabilităţii absolute ale acesteia.
Este motivul pentru care, făcând trimitere la instituţia răspunderii pentru prejudiciul
cauzat de lucru şi la cauzele exoneratoare de răspundere (fapta victimei dacă întruneşte
caracteristicile forţei majore; forţa majoră), instanţa de apel analizează şi dacă subzistă
elementele forţei majore, chiar dacă pârâta s-a limitat la a califica evenimentul extern ca fiind

85
unul asimilabil cazului fortuit (invocat în acești termeni și analizat ca atare de către prima instanță
a fondului, contrar susținerii pârâtei în sensul unei lipse de analiză pe acest aspect).
De altfel, cu toate că prin motivele de recurs pârâta face în mod corect distincţia între cele
două cazuri exoneratoare de răspundere – forţa majoră şi cazul fortuit – care, deşi îşi au sediul de
reglementare în acelaşi text (art.1351 C.civ.) au trăsături diferite, în acelaşi timp, aceasta nu
identifică în mod corect efectele pe care le pot produce la speţă.
Constatând că evenimentul extern invocat (furtuna) nu întrunea elementele cazului fortuit
şi a fortiori, ale forţei majore, instanţele fondului s-au raportat la elementele de fapt rezultate din
administrarea probatoriului, pe baza cărora au statuat asupra cauzelor generatoare ale
prejudiciului ca regăsindu-se în starea avansată de degradare avansată a copacului, care ar fi făcut
posibilă ruperea, prăbuşirea acestuia independent de orice acţiune a unei forţe externe.
Or, în acest context, fapta ilicită şi deopotrivă, culpa pârâtei sunt circumscrise
nerespectării de către aceasta a dispoziţiilor art.12 din Legea nr.24/2007 privind reglementarea și
administrarea spațiilor verzi din intravilanul localităților, potrivit cărora: ”(2) Proprietarii şi
administratorii de spaţii verzi cu arbori şi arbuşti sunt obligaţi să realizeze măsurile de întreţinere
a acestora (3) Proprietarii şi administratorii de spații verzi sunt obligaţi să asigure măsurile
privind siguranţa persoanelor care pot fi afectate de ruperile şi desprinderile arborilor şi
elementelor acestora, ca urmare a gradului de îmbătrânire avansat sau a stării fitosanitare
precare”.
Criticile referitoare la modalitatea în care au fost cenzurate obiecţiunile formulate de
pârâtă la raportul de expertiză în faţa primei instanţe – în contextul considerării lor ca apărări de
fond, verificate şi analizate în consecinţă în speță – nu se pot constitui în critici de nelegalitate
care să învestească instanţa de recurs, aspectele fiind evaluate ca atare de instanţele fondului, cu
ocazia administrării probatoriului şi cercetării probelor.
Sunt, de asemenea, lipsite de temei criticile pârâtei conform cărora n-ar fi putut stabili, din
exterior, starea de sănătate a copacului, întrucât instituţia recurentă nu poate fi asimilată unui
specialist.
Astfel, obligaţia de despăgubire îi incumbă recurentei din poziţia acesteia de proprietar
(paznic juridic) al lucrului, iar nu în calitate de specialist care nu şi-ar fi îndeplinit anumite
obligaţii profesionale.
Aceasta înseamnă, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 1.376 alin.1 C.civ., că pentru
existenţa şi angajarea răspunderii pentru prejudiciul cauzat de lucru este necesar să fie îndeplinită
o singură condiţie şi anume, lucrul să se fi aflat, la data cauzării prejudiciului, „sub paza”
persoanei întrucât, aşa cum s-a menţionat anterior, este vorba despre o răspundere obiectivă,
independentă de culpă, ce se angajează pentru acoperirea prejudiciului victimei.
În corelare cu dispoziţiile art. 1.376 alin.1 C.civ., sunt prevederile specifice materiei, ale
art. 8 alin.1 din Legea nr. 24/2007, corect reţinute de instanţa fondului, care statuează că
„Administrarea spaţiilor vezi proprietate publică este exercitată de autorităţile administraţiei
publice locale şi de alte organe împuternicite în acest scop”, ceea ce impunea – coroborat şi cu
prevederile art.12 din acelaşi act normativ – dispunerea măsurilor necesare pentru „siguranţa
persoanelor care pot fi afectate de ruperile şi desprinderile arborilor şi elementelor acestora, ca
urmare a gradului de îmbătrânire avansat sau a stării fitosanitare precare”.
La fel, este lipsită de temei legal şi de consecințele exoneratoare de răspundere pretinse,
susţinerea recurentei conform căreia primise în proprietate Staţiunea Lacu Sărat (locul producerii
prejudiciului) abia la 19.07.2017, cu doar 6 zile înainte de data evenimentului şi ca atare, n-ar fi
„putut fizic şi nici legal să efectueze o curăţare/toaletare a copacilor”.

86
 Separat de împrejurarea de fapt relevată, că intrarea în patrimoniul recurentei-pârâte a
staţiunii menţionate s-a făcut în urma unui litigiu cu municipiul Brăila, derulat pe parcursul mai
multor ani (finalizat prin sentința civilă nr.222/26.11.2015 a Tribunalului Tulcea, definitivă prin
decizia civilă nr.579/8.07.2016 a Curţii de Apel Constanţa), astfel încât nu se poate spune că era
vorba despre un element al patrimoniului dobândit fără a se cunoaște nimic în legătură cu situaţia
ori starea acestuia, ceea ce interesează din punct de vedere al răspunderii civile delictuale, ca
aspect relevant, este aceea că, la momentul producerii prejudiciului, pârâta avea paza juridică
asupra lucrului, fiind, ca atare, responsabilă în mod obiectiv, independent de culpă, de prejudiciul
produs.
În consecinţă, faţă de situaţia de fapt stabilită de instanţele fondului şi de instituţia juridică
incidentă – răspunderea pentru fapta lucrului – în speță s-a stabilit corect că nu există caz de
exonerare de răspundere civilă aplicabil, aşa încât unitatea pârâtă urmează să răspundă, în cadrul
răspunderii obiective ce se activează, de prejudiciul creat intimaţilor-reclamanţi.
Pentru toate considerentele arătate anterior, criticile formulate fiind găsite nefondate,
recursul a fost respins în consecinţă.

9. Neîndeplinirea obligației legale de semnalizare a sensului giratoriu pe un drum județean.

Accident rutier. Autovehicul avariat. Acțiune în despăgubiri. Calitatea procesuală pasivă a
administratorului drumului public

O.U.G. nr. 195/2002, art. 5 alin. (1), alin. (2), alin. (6)

Răspunderea pentru prejudiciul cauzat ca urmare a stării tehnice necorespunzătoare a

drumului public, a nesemnalizării sau a semnalizării necorespunzătoare a acestuia, instituită
potrivit art. 5 alin. (6) din O.U.G. nr. 195/2002 în sarcina administratorului drumului public,
decurge din obligaţia impusă de art. 5 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr.195/2002, potrivit căruia:
„(1) Administratorul drumului public, antreprenorul sau executantul lucrărilor, conform
competenţelor ce îi revin, cu avizul poliţiei rutiere, este obligat să instaleze indicatoare ori alte
dispozitive speciale, să aplice marcaje pe drumurile publice, conform standardelor în vigoare, şi
să le menţină în stare corespunzătoare. (2) Administratorul drumului public sau, după caz,
antreprenorul ori executantul lucrărilor este obligat să semnalizeze corespunzător, cât mai
repede posibil, orice obstacol aflat pe partea carosabilă, care stânjeneşte sau pune în pericol
siguranţa circulaţiei, şi să ia toate măsurile de înlăturare a acestuia.”
Acest text de lege se aplică cu prioritate față de norma generală din Codul civil, ce
instituie obligația generală de răspundere în sarcina proprietarului bunului, respectiv a
paznicului juridic al acestuia, potrivit principiului de aplicare a legii specialia generalibus
derogant, generalia specialibus non derogant.
Prin urmare, în acțiunea în despăgubiri, unitatea administrativ teritorială nu are
calitate procesuală pasivă, întrucât obligaţia legală a cărei încălcare a condus la producerea
evenimentului rutier ce a avut drept consecință avarierea autovehiculului reclamantei este aceea
a lipsei de semnalizare a sensului giratoriu pe sectorul de drum în care s-a produs accidentul,
obligație care, potrivit legii, nu este în sarcina sa.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 2233 din 27 octombrie 2021

87
 I.Circumstanţele cauzei
1.Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Satu Mare la data de 27.02.2019,
reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii UAT Judeţul Satu Mare şi Consiliul
Județean Satu Mare, obligarea acestora la plata, către reclamantă, în solidar, a sumelor de
141.943,39 lei cu titlu de daune materiale şi 564.000 lei cu titlu de daune morale datorită lipsei de
folosinţă a autovehiculului în cauză, sume ce urmează a fi reactualizate cu indicele de inflaţie şi
dobânda legală calculate de la data de 06.11.2018 şi până la data plăţii efective, cu cheltuieli de
judecată.
Pârâta UAT Judeţul Satu Mare a depus întâmpinare prin care a invocat lipsa calităţii sale
procesuale pasive din perspectiva disp. art. 30 alin. 4 din O.U.G. nr. 195/2002 coroborate cu art.
22 din O.G. nr. 43/1997, responsabilitatea pentru aspectele invocate de către reclamantă revenind,
în plan legal, administratorului drumului public în cauză, în speţă Consiliului Judeţean Satu
Mare.
Pârâtul Consiliul Judeţean Satu Mare a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea
acţiunii, ca neîntemeiată.
La termenul de judecată din data de 07.06.2019, instanţa a admis excepţia lipsei calităţii
procesuale pasive a pârâtei UAT Judeţul Satu Mare şi a respins acţiunea reclamantei faţă de
această pârâtă, pentru considerentele expuse pe larg în cuprinsul încheierii.
2.Sentinţa pronunţată de Tribunalul Satu Mare
Prin sentinţa nr. 103/D din 09.06.2020, Tribunalul Satu Mare - Secţia I civilă a admis în
parte acţiunea; a obligat pârâtul Consiliul Judeţean Satu Mare la plata, către reclamanta SC A.
SRL a sumei de 12.189 euro (echivalent în lei la cursul Băncii Naţionale a României din data
plăţii efective), reprezentând dauna totală suferită, precum şi la plata sumei de 280.750,88 lei
reprezentând beneficiu nerealizat de către reclamantă în perioada 06.11.2018 - 06.06.2020 (sumă
care va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală); a obligat pârâtul la plata, către
reclamantă, a sumei de 7.545 lei, cheltuieli de judecată ocazionate acesteia în primă instanţă.
3.Decizia pronunţată de Curtea de Apel Oradea
Prin decizia nr. 293/A din 09.03.2021, Curtea de Apel Oradea-Secţia I civilă a respins, ca
nefondat, apelul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva încheierii de şedinţă din 07.06.2019
a Tribunalului Satu Mare; a admis apelurile declarate de reclamantă şi de pârâtul Consiliul
Judeţean Satu Mare împotriva sentinţei; a schimbat în parte sentinţa; a obligat pârâtul Consiliul
Județean Satu Mare la plata, către reclamantă, a sumei de 9751,2 euro, în echivalent în lei la
cursul BNR din ziua plății efective, reprezentând, cota de 80% din dauna totală suferită prin
avarierea autovehiculului reclamantei și la suma de 273.800,35 lei reprezentând beneficiul
nerealizat ca urmare a avarierii autovehiculului, pe perioada 06.11.2018 - 06.03.2021, în cotă de
80%, și plata beneficiul nerealizat pe viitor, până la data plății efective a despăgubirii pentru
dauna totală, calculat la un cuantum lunar de 9.778,58 lei; a menţinut restul dispozițiilor sentinței
apelate; a obligat pârâtul Consiliul Județean Satu Mare la plata, către apelanta reclamantă, a
sumei de 2237,30 lei, reprezentând cheltuieli de judecată parțiale în apel; a luat act că apelantul
Consiliul Județean Satu Mare nu a solicitat cheltuieli de judecată în apel.
4.Calea de atac a recursului exercitată în cauză
Împotriva acestei decizii au declarat recursuri întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. 1
pct. 8 C.proc.civ., atât reclamanta, cât şi pârâtul Consiliul Judeţean Satu Mare.
Recurenta-reclamantă a formulat următoarele critici:

88
 În mod greşit a fost reţinută culpa concurentă de 20% a conducătorului auto angajat al
recurentei în producerea accidentului rutier din data de 06.11.2018. Potrivit concluziilor
raportului de expertiză tehnică auto, şi dacă autovechiculul circula cu viteza de 50 km/h
accidentul tot nu ar fi putut fi evitat, datorită lipsei de semnalizare a sensului giratoriu, situaţie ce
denotă culpa exclusivă a administratorului drumului. Acest aspect a fost apreciat, în mod corect,
de către tribunal, ca fiind exonerator de răspundere pentru conducătorul auto. Subsumat acestei
critici, recurenta precizează că nu au fost avute în vedere următoarele probe: procesul-verbal nr.
16017/11.08.2014 întocmit de Consiliul Judeţean Satu Mare-Direcţia Dezvoltare Regională,
Adresa nr. 4755/08.05.2018 a Consiliului Judeţean Satu Mare, Adresa nr. 20594/06.12.2019 a IPJ
Satu Mare (prin care s-a reţinut că în zonă a mai avut loc un accident tot datorită faptului că
sensul giratoriu nu era semnalizat), Adresa nr. 355468/08.11.2018 a IPJ Satu Mare (prin care s-a
semnalat Consiliului Judeţean că în zonă nu sunt suficiente indicatoare şi marcaje rutiere care să
semnalizeze participanţilor la trafic existenţa acestei intersecţii), depoziţia martorului B.
Recurenta a criticat şi procentul de 20% al culpei, în condiţiile în care viteza depăşită de către
şofer este sub 10 km şi în limita de toleranţă prevăzută de O.U.G. nr. 195/2002;
Referitor la despăgubirile stabilite, recurenta a arătat că, întrucât culpa exclusivă în
producerea accidentului aparţine pârâtului Consiliul Judeţean Satu Mare, acesta trebuia să suporte
în totalitate despăgubirile acordate. Instanţa de apel a greşit când şi-a fundamentat înlăturarea
aplicării TVA-ului asupra sumei de bani pe care recurenta urma să o primească cu titlu de
despăgubire lunară rezultată din lipsa de beneficiu a autovehiculului. Încadrarea sumei cu titlu de
despăgubiri ca profit net este greşit făcută, atâta vreme cât rezultă din raportul de expertiză
contabilă si din situaţia analitică faptul că venitul contabil este denumit venit brut şi nu venit net,
chiar dacă s-au scăzut cheltuielile de transport, deoarece fiind o firmă plătitoare de TVA,
indiferent ce sumă de bani intră în contul firmei se aplica TVA asupra acesteia. Instanţa de apel a
acordat ca şi despăgubire pentru beneficiul nerealizat din lipsa de utilizare a autotrenului suma
cea mai mică, fără TVA, rezultată din raportul de expertiză, făcând abstracţie că în perioada
ulterioară producerii accidentului profitul realizat cu un vehicul similar cu cel avariat a fost de
12,774. 50 ron lunar şi nu 12.222,23 rol lunar cum a rezultat din expertiza contabilă. Instanţa de
apel trebuia să facă o medie între cele două profituri şi să acorde acea medie care ar fi fost de
12,498,36 ron lunar, raportându-se la venitul fără TVA, dacă tot a acordat venit fără TVA, aceasta
fiind suma corectă care trebuia să se acorde cu titlu de despăgubiri lunare pentru lipsa de folosinţă
a autovehiculului;
În mod greşit a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a UAT Satu Mare,
fiind greşit interpretate şi aplicate dispoziţiile art. 5 alin. 6 din O.U.G. nr. 195/2002, art. 22 din
O.G. nr. 43/1997 şi art. 1376 Cod civil.
Recurentul-pârât Consiliul Judeţean Satu Mare a învederat următoarele critici:
Referitor la culpa în producerea accidentului, recurentul-pârât arată că din toate probele de
la dosar, rezultă, fără echivoc că şoferului autovehiculului îi aparţine întreaga culpă pentru
producerea evenimentului rutier, deoarece nu a respectat prevederile legale referitoare la viteza
de circulaţie pe drumurile publice şi la adaptarea acesteia la condiţiile speciale de drum.
În acest sens, instanţa de apel a soluţionat litigiul fără luarea în considerare a prevederilor
incidente în cauză, respectiv cele ale art. 50 alin. 3 din O.U.G. nr. 195/2002, potrivit cărora viteza
legală în cauză era de 40 km/h. De asemenea, nu au fost luate în considerare dispoziţiile art. 48
din acelaşi act normativ, conform cărora „Conducătorul de vehicul trebuie să respecte regimul
legal de viteză şi să o adapteze în funcţie de condiţiile de drum, astfel încât să poată efectua orice
manevră în condiţii de siguranţă”. Adaptarea vitezei de circulaţie a autovehiculului la condiţiile
de drum ar fi putut conduce la evitarea evenimentului rutier, respectiv coliziunea cu sensul
89
giratoriu. Dacă şoferul ar fi condus preventiv, având în vedere condiţiile de ceaţă şi noapte, ar fi
putut sa traverseze în siguranţă sensul giratoriu.
Ambele reglementări conţin obligaţii legale pe care conducătorul auto nu le-a respectat.
Nerespectarea acestor obligaţii legale care prevăd limite de viteză au constituit cauza directă şi
principală, respectiv esenţială, în producerea evenimentului rutier soldat cu prejudiciile reclamate
de societate. Prin urmare, cauza principală şi directă a accidentului este neadaptarea vitezei la
condiţiile de drum şi nerespectarea vitezei, şi nu o circumstanţă colaterală constând într-o
obligaţie a autorităţii. Faptul că şoferul autovehiculului nu a respectat prevederile legale reiese, fără
echivoc, din procesul-verbal nr. 029792 emis de Secţia de Poliţie Beltiug ca organ constatator, care
nu a fost contestat sau anulat şi constituie astfel un titlu executoriu, şi din care rezultă faptul că
singura cauză a producerii accidentului pe DJ 1Q8L a constat în fapta conducătorului auto de
nerespectare, cu vinovăţie, a regimului de viteză în condiţii de ceaţă cu vizibilitate sub 100 metri,
motiv pentru care acesta a intrat în coliziune cu sensul giratoriu aflat la intrarea în localitatea
Terebeşti. De altfel, şoferul vinovat a fost şi sancţionat tocmai pentru ca „nu a respectat regimul de
viteză în condiţii de ceaţă”, pierzând controlul autovehiculului şi intrând în plin în sensul giratoriu. Prin
urmare, accidentul nu a fost determinat de cauzele invocate de reclamantă, ci a fost rezultatul
vinovăţiei şoferului profesionist, care nu a respectat regimul de viteză şi nu a adaptat viteza la
condiţiile de noapte şi de ceaţă cu o vizibilitate sub 100 de metri pe acest traseu. Chiar şi instanţa
de apel a reţinut faptul că şoferul nu a adaptat viteza la condiţiile de ceaţă, a depăşit viteza legală şi nu
a condus cu acea prudenţă impusă de lege atunci când condiţiile de vizibilitate sunt reduse, încălcare a
legii ce a fost sancţionată de autorităţile competente prin aplicarea unei sancţiuni.
Referitor la despăgubirile acordate, recurentul-pârât arată că instanţa de apel a reţinut, în
mod greşit, că este relevantă, din perspectiva cuantificării profilului net ce s-ar fi obţinut din
exploatarea autovehiculului, situaţia analitică a firmei privind profitul brut realizat pe un mijloc de
transport similar pe perioada 06-11.2018-30.06.2020 şi sinteza situaţiei analitice prin care sunt scăzute
din profitul brut toate cheltuielile, inclusiv impozitul, stabilindu-se un profit fără TVA de 12.7700 lei
pe lună pe perioada amintită anterior. Instanţa de apel s-a pronunţat luând în considerare doar
documentele depuse în probaţiune de reclamantă care nu sunt complete, nu există documente care să
acopere întreaga perioadă luată în considerare de instanţă şi nu reprezintă documente oficiale, fără a
dispune o expertizare a acestora de către un specialist cu competenţe contabile şi financiare.
Astfel, nu s-a depus bilanţul contabil şi balanţa contabilă pe perioada 06.11.2018-30-06.2020 la care s-a
referit instanţa de apel, din care să rezulte profitul net al societăţii în această perioadă. Fişele informative
depuse în probaţiune nu acoperă în totalitate perioada mai sus menţionată. În ceea ce priveşte
situaţia analitică a firmei privind profitul brut şi sinteza situaţiei analitice, acestea sunt situaţii
întocmite de administratorul societăţii pro causa, fără a fi nişte înscrisuri înregistrate la un organ
fiscal, instanţa preluând doar nişte cifre în baza cărora a pronunţat hotărârea. Instanţa de apel nu ar
putea pronunţa o soluţie pertinentă cu privire la daunele morale pretinse de reclamantă fără să
dispună efectuarea unei expertize contabile unde un specialist care să analizeze toate documentele
contabile ale societăţii din care să reiasă, fără echivoc, care este, în realitate, suma pretinsă cu titlu de
despăgubire pentru beneficiul nerealizat de către reclamantă.
Din documentele depuse în probaţiune de către reclamantă rezultă că aceasta nu a fost
împiedicată în nici un fel în desfăşurarea activităţii sale economice (respectiv efectuarea de transport
rutier internaţional de mărfuri) de producerea evenimentului rutier din seara zilei de 06.11.2018, care
să fi dus la diminuarea profitului realizat. Societatea-reclamantă avea licenţă de transport, aşa că putea
să efectueze aceste transporturi cu alte autovehicule similare pe care le deţine, onorând contractele
şi comenzile şi obţinând profit. Instanţa de apel chiar a constatat, pe baza înscrisurilor depuse la
dosar de reclamantă, existenţa unor încasări considerabile ale societăţii în perioada ulterioară
90
evenimentului rutier, deci aceasta nu a suferit nicio pierdere, chiar dacă unul dintre autovehicule a
fost avariat. Mai mult, din documentul cu nr. 1450820, rezultă că licenţa pentru transportul rutier
internaţional pentru autovehiculul cu nr. de înmatriculare (...) a expirat exact în ziua în care a avut
loc evenimentul rutier. Din al doilea document, respectiv nr. 0177748, nu rezultă pentru care
autovehicul a fost acordată licenţa de transport, fiind menţionată doar societatea-reclamantă. Aşadar,
societatea avea licenţe de transport, avea autovehicule cu care să efectueze transport intern şi
internaţional, deci putea obţine profit în continuare.
Instanţa de apel a stabilit o culpă concurentă în proporţie de 20% a conducătorului auto, însă
nu explică şi nu motivează cum a ajuns să proporţioneze această culpă şi cum a stabilit întinderea
culpei fiecăreia dintre părţile litigante. S-a mărginit la a se prevala de dispoziţiile art. 1371 C.civ. care se
referă la vinovăţia comună şi la interpretarea acestui articol dată de Înalta Curte prin Decizia nr.
12/2016, unde se prevede că: „Dispoziţiile art. 1371 alin. (1) din Codul civil se interpretează in
sensul că autorul faptei va fi ţinut să răspundă numai pentru partea de prejudiciu pe care a
pricinuit-o în cazul în care victima prejudiciului a contribuit şi ea cu vinovăţie la cauzarea ori la
mărirea prejudiciului sau nu l-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă”.
Dispoziţiile art. 1385 alin. 2 C.civ., invocate de instanţa de apel, nu sunt aplicabile în cauză,
deoarece producerea unui prejudiciu viitor este îndoielnică, dacă se are în vedere că activitatea
reclamantei nu este perturbată în vreun fel de absenţa unui autovehicul.
5.Apărările formulate în cauză
Recurenta-reclamantă a formulat întâmpinare la recursul pârâtului, prin care a solicitat
respingerea acestuia ca nefondat şi acordarea cheltuielilor de judecată. Contrar celor susţinute de
către recurentul-pârât, instanţa de apel nu a aplicat greşit legea şi nu a reţinut culpa exclusivă a
administratorului drumului, ci o culpă concurentă a conducătorului societăţii de 20%, prejudiciul
material fiind stabilit potrivit culpei reţinută în sarcina fiecăreia dintre părţi. Instanţa de apel a
analizat cauza sub toate aspectele, cel al culpei şi cel al cuantumului despăgubirilor, astfel încât
nu se justifică trimiterea cauzei în rejudecare. Probele administrate nu au fost ignorate, iar
apărările în sensul că pârâtul nu are nicio culpă în producerea accidentului nu pot fi reţinute.
Instanţa de apel nu s-a substituit unui expert contabil, ci a acordat despăgubirile materiale în baza
expertizei contabile administrate în faţa instanţei de fond. În cauză nu are relevanţă că societatea
a efectuat operaţiuni de transport cu alt autovehicul, ci important este că nu a putut folosi pe cel
avariat.
Recurentul-pârât Consiliul Judeţean Satu Mare a formulat întâmpinare la recursul
reclamantei prin care a solicitat respingerea ca nefondat a acestuia. Din toate probele dosarului
rezultă că întreaga culpă aparţine şoferului autovehiculului, care nu a respectat prevederile legale
referitoare la viteza de circulaţie pe drumurile publice şi adaptarea acesteia la condiţiile speciale
de drum. Despăgubirile au fost acordate exclusiv pe baza documentelor neoficiale depuse de
către reclamantă, fără a se dispune expertizarea acestora. În mod legal a fost admisă excepţia
lipsei calităţii procesuale pasive a UAT Satu Mare, întrucât calitatea procesuală pasivă revine
administratorului drumului care, în cauză, este Consiliul Judeţean Satu Mare, conform art. 5 alin.
6 din O.U.G. nr. 195/2002, normă ce se aplică cu prioritate faţă de norma generală din Codul
civil ce instituie obligaţia generală de răspundere în sarcina proprietarului bunului.
Pârâta UAT Satu Mare a formulat întâmpinare la ambele recursuri prin care a solicitat
respingerea recursului reclamantei, admiterea recursului pârâtei, casarea deciziei atacate şi
trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel. Intimata a susţinut în totalitate
apărările recurentului pârât în ceea ce priveşte culpa în producerea accidentului, acordarea
despăgubirilor şi modalitatea de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a UAT
Satu Mare, expunând argumente identice cu cele ale recurentului-pârât.
91
 II.Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru
considerentele ce urmează să fie expuse.
Referitor la recursul reclamantei SC A. SRL, Înalta Curte reţine că această parte deduce
judecăţii, în esenţă, trei aspecte de nelegalitate ale deciziei recurate, respectiv: greşita admitere a
excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei UAT Judeţul Satu Mare, greşita reţinere a
culpei comune a şoferului societăţii în producerea accidentului rutier şi cuantumul despăgubirilor
acordate în ce priveşte beneficiul nerealizat, despre care arată că este subdimensionat, faţă de
solicitările din cererea de chemare în judecată.
În ce priveşte recursul pârâtului Consiliul Judeţean Satu Mare, Înalta Curte reţine că
motivele de nelegalitate vizează modalitatea de stabilire a culpei (în sensul că aceasta ar aparţine
exclusiv conducătorului auto) şi cuantumul despăgubirilor reprezentând beneficiul nerealizat
acordate reclamantei.
Întrucât parte din aceste critici se suprapun, vizând aceleaşi aspecte, dar susţinute de
argumente în sens contrar faţă de partea adversă, Înalta Curte le va analiza în cadrul unor
considerente comune, astfel:
Referitor la calitatea procesuală pasivă a UAT Judeţul Satu Mare, în mod corect instanţele
anterioare au reţinut că această entitate nu are o astfel de calitate în cauză, întrucât obligaţia
legală a cărei încălcare a condus la producerea evenimentului rutier (aşa cum a fost susţinută prin
cererea de chemare în judecată), este aceea a lipsei de semnalizare a sensului giratoriu pe sectorul
de drum în care s-a produs accidentul şi nu este în sarcina sa, potrivit legii.
Obligația legală pentru semnalizarea drumului revine administratorului acestuia, care în
speță este Consiliul Județean Satu Mare, aşa cum statuează dispoziţiile art. 5 alin 6 din O.U.G.
nr.195/2002, respectiv „În cazul producerii unui eveniment rutier ca urmare a stării tehnice
necorespunzătoare a drumului public, a nesemnalizării sau a semnalizării necorespunzătoare a
acestuia, precum şi a obstacolelor ori lucrărilor care se execută pe acesta, administratorul
drumului public, antreprenorul sau executantul lucrărilor răspunde, după caz, administrativ,
contravenţional, civil sau penal, în condiţiile legii.”
Această răspundere decurge din obligaţia impusă de art. 5 alin 1 și 2 din O.U.G.
nr.195/2002 şi anume „1) Administratorul drumului public, antreprenorul sau executantul
lucrărilor, conform competenţelor ce îi revin, cu avizul poliţiei rutiere, este obligat să instaleze
indicatoare ori alte dispozitive speciale, să aplice marcaje pe drumurile publice, conform
standardelor în vigoare, şi să le menţină în stare corespunzătoare. (2) Administratorul drumului
public sau, după caz, antreprenorul ori executantul lucrărilor este obligat să semnalizeze
corespunzător, cât mai repede posibil, orice obstacol aflat pe partea carosabilă, care stânjeneşte
sau pune în pericol siguranţa circulaţiei, şi să ia toate măsurile de înlăturare a acestuia.”
Textul legal se aplică cu prioritate față de norma generală din Codul civil, ce instituie
obligația generală de răspundere în sarcina proprietarului bunului, respectiv a paznicului juridic al
acestuia, potrivit principiului de aplicare a legii specialia generalibus derogant, generalia
specialibus non derogant, astfel încât critica recurentei-reclamante privind greşita aplicarea a
dispoziţiilor art. 1357, art. 1377, art. 1376 Cod civil, nu poate fi primită.
Cât privește solidaritatea, ea trebuie să rezulte în mod expres din lege, or prevederile
invocate și incidente nu reglementează în acest caz o răspundere solidară a administratorului
drumului și a proprietarului acestuia.
Ca atare, este fără relevanţă calitatea de proprietar, obligaţia legală fiind instituită în
sarcina administratorului drumului în temeiul unei norme speciale exprese. În acest context,
critica recurentei-reclamante privind interpretarea şi aplicarea greşită, de către instanţa de apel, a
92
unor dispoziţii legale ce reglementează apartenenţa drumului public judeţean, cuprinse în O.G.
nr. 43/1997, Legea nr. 215/2001 sau în anumite hotărâri de guvern, va fi înlăturată.
Referitor la culpa comună în producerea accidentului rutier, atât existenţa cât şi proporţia
acesteia au fost stabilite în mod corect de către instanţa de apel, pe baza probatoriilor administrate
în etapele procesuale anterioare şi care nu mai pot fi analizate de către instanţa de control
judiciar.
În cauză nu există un text legal care să prevadă limita de viteză invocată de către
recurentul-pârât, de 40 km/h, dispoziţiile art. 50 alin. 3 din O.U.G. nr. 195/2002 despre care
acesta pretinde că au fost încălcate reţinând că „Viteza maximă admisă pentru autovehicule cu
mase şi/sau Gabarite depăşite ori care transportă produse periculoase este de 40 km/h în localităţi,
iar în afara localităţilor de 70 km/h.”, iar accidentul s-a produs în afara localităţii.
Totuşi, aceasta nu înseamnă că viteza de deplasare a unui autovehicul încărcat cu o
greutate considerabilă, în condiţii de drum precare (noapte, ceaţă, semnalizare necorespunzătoare
a drumului) nu presupune luarea unor măsuri de minimă diligenţă în ceea ce priveşte deplasarea
pe sectorul de drum astfel caracterizat, în vederea evitării unor posibile evenimente rutiere.
De altfel, criticile ambilor recurenţi subsumate acestui motiv de nelegalitate vizează
exclusiv aspecte de fapt ale pricinii, cu trimitere la modalitatea de administrare şi interpretare a
probelor, în condiţiile în care aceste aspecte excedează limitelor în care instanţa de recurs poate
exercita controlul de legalitate.
Ambii recurenţi critică modalitatea în care instanţa de apel a stabilit procentajul culpei
dar, deşi subsumează acest motiv de recurs dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., nu
indică textul legal pretins interpretat sau aplicat greşit de către instanţa de apel sub acest aspect.
Dispoziţiile art. 48 şi 50 din O.U.G. nr. 195/2002 invocate de către recurentul-pârât, care
reglementează regimul legal al vitezei pe drumurile publice, nu au relevanţă în ce priveşte
concluzia instanţei de apel asupra culpei comune, întrucât instanţa s-a prevalat de raportul de
expertiză şi de existenţa sancţiunii contravenţionale aplicate conducătorului auto de către
organele de poliţie, iar nu de textele legale menţionate de către recurentul-pârât.
Prin urmare, întrucât criticile formulate nu sunt susţinute de argumente care să ateste
nelegalitatea deciziei recurate sub aspectul învederat, vor fi înlăturate, ca nefondate.
Referitor la modalitatea de stabilire a cuantumului despăgubirilor, contrar susţinerilor
recurenţilor, aceasta nu a fost una discreţionară, ci a avut susţinere în actele depuse la dosarul
cauzei în dovedirea prejudiciului cauzat.
Recurenta-reclamantă susţine că despăgubirile trebuiau suportate integral de către pârât şi
că suma aferentă beneficiului nerealizat trebuia acordată cu TVA, iar recurentul-pârât susţine că
în stabilirea beneficiului nerealizat instanţa de apel a luat în considerare numai documentele
depuse de către reclamantă, nu a dispus o expertiză contabilă pentru a stabili care este nivelul
beneficiului nerealizat şi nu a luat în considerare faptul că profitul societăţii reclamante nu a fost
diminuat, întrucât aceasta nu a fost împiedicată să desfăşoare activităţi economice de profil.
Întrucât s-a concluzionat, de prezenta instanţă, că stabilirea culpei şi a întinderii acesteia
s-a făcut în condiţii de apreciere, pe baza elementelor de fapt decurgând din analiza probelor
administrate de către instanţa de control judiciar devolutivă, este evident că şi despăgubirile
stabilite în cauză, vor fi aferente procentului în care fiecare parte răspunde de accidentul produs.
În ceea ce priveşte acordarea beneficiului nerealizat, în mod corect instanţa de apel a
reţinut că acesta nu poate cuprinde şi TVA, câtă vreme este vorba despre o taxă datorată în
raporturile de drept fiscal care nu se circumscrie noţiunii de profit net al societăţii, ci vizează o
obligaţie legală privind exploatarea unei întreprinderi, ce poate fi dedusă în condiţiile legii, astfel
încât în final să fie suportată chiar de către consumator.
93
 Contrar susţinerilor recurentului-pârât, dimensiunea beneficiului nerealizat a fost stabilită
pe baza probelor dosarului, nu doar pe baza situației analitice a firmei privind profitul brut
realizat pe un mijloc de transport similar pe perioada 06.11.2018-30.06.2020 și a sintezei situației
analitice prin care sunt scăzute din profitul brut toate cheltuielile, inclusiv impozitul, stabilindu-se
un profit fără TVA de 12.774,50 lei pe lună în perioada 06.11.2018-30.06.2020.
Astfel, distinct de raportul de expertiză contabilă efectuat la fond, în apel s-au depus
înscrisurile solicitate de instanţă, respectiv acte contabile în legătură cu profitul net realizat al
unui vehicul similar.
De aceea, instanţa de apel a constatat, în mod corect, că reclamanta este îndreptățită la
acordarea despăgubirilor pentru beneficiul nerealizat ca urmare a avarierii autovehiculului, pe
perioada 06.11.2018-06.03.2021, prin raportare la suma fără TVA calculată la fond de expertul
contabil. La sumele acordate cu titlu de despăgubiri, instanţa de apel a aplicat coeficientul de
20% al culpei comune, reducându-le în mod corespunzător.
Susţinerea recurentei-pârâte în sensul că reclamanta avea și alte autovehicule închiriate cu
care și-a desfășurat activitatea nu poate fi reținută, întrucât acordarea beneficiului nerealizat nu se
raportează la faptul continuării sau încetării activităţii acesteia, ci la imposibilitatea obiectivă de a
folosi autovehiculul avariat. Profitul realizat de către reclamantă în desfăşurarea activităţii sale
specifice nu are relevanţă în ceea ce priveşte prejudiciul viitor. În lipsa reparării autovehiculului
avariat şi a plăţii despăgubirii pentru distrugerea acestuia, acordarea şi pentru viitor a acestor
despăgubiri se circumscrie dispoziţiilor art. 1385 alin. 2 C.civ., aplicabile în cauză.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte a respins, ca nefondate, recursurile declarate de
reclamanta SC A. SRL şi de pârâtul Consiliul Judeţean Satu Mare împotriva deciziei nr. 293/A
din 9.03.2021 a Curţii de Apel Oradea - Secţia I civilă.

10. Persoană aflată în executarea unei pedepse privative de libertate. Regim de maximă
siguranță. Încălcarea dreptului la educație. Despăgubiri morale

Constituție, art. 32
Legea nr. 254/2013, art. 34 alin. (2), alin. (4), art. 45
Declarația universală a drepturilor omului, art. 26
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 14
Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană, art. 2

Împrejurarea că reclamantului i se schimbase regimul de detenţie într-unul de maximă

siguranţă - care nu îi permitea înscrierea în programul de școlarizare în penitenciarul în care se
afla - nu este de natură să justifice avizul negativ asupra cererii acestuia de transfer în cadrul
unui alt centru de detenție care asigura un astfel de program, câtă vreme dispoziţiile legale în
materie [art. 34 alin. (2) din Legea nr. 254/2013] permit persoanelor condamnate și aflate într-o
asemenea situaţie să desfăşoare activități de instruire şcolară şi formare profesională.
Ca atare, în cadrul normativ reprezentat de reglementările interne [art. 32 din
Constituţie; art. 34 alin. (4) din Legea nr. 254/2013] şi internaţionale (art. 26 din Declaraţia
universală a drepturilor omului; art. 14 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene,
art. 2 Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană) care consacră dreptul la educaţie şi
învăţătură ca pe un drept fundamental al persoanei, fapta autorităţii –pârâte, de a împiedica,

94
pentru motive nejustificate obiectiv, exerciţiul efectiv al acestui drept are caracter ilicit şi este
angajatoare de răspundere delictuală.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât, în evaluarea solicitării condamnatului de a avea acces
la învăţătură, autoritatea în domeniu trebuia să ţină seama în mod determinant şi de scopul
executării pedepselor (art. 3 din Legea nr. 254/2003) care este acela „al prevenirii săvârşirii de
noi infracţiuni” şi de „formare a unei atitudini corecte faţă de ordinea de drept, faţă de regulile
de convieţuire socială şi faţă de muncă, în vederea reintegrării în societate a deţinuţilor”. Or,
atingerea acestui deziderat al reintegrării sociale nu este posibilă în absenţa unui nivel de
educaţie care să permită înţelegerea valorilor care trebuie să fundamenteze societatea,
incompatibile cu săvârşirea de fapte antisociale.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 606 din 24 martie 2021

I.Circumstanţele cauzei
1.Obiectul cererii de chemare în judecată şi valoarea litigiului
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor - Secţia civilă la data de 13.09.2018,
reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor,
acordarea de daune morale în sumă de 500.000 de lei, pentru încălcarea, de către aceasta, a
dreptului la învăţământ şi educaţie.
2.Sentinţa Tribunalului Bihor
Prin sentinţa nr. 45/C din 01.03.2019, Tribunalul Bihor - Secţia civilă a respins, ca
nefondată, acţiunea.
3.Decizia Curţii de Apel Oradea
Prin decizia nr. 5/A din 09.01.2020, Curtea de Apel Oradea - Secţia I civilă a admis apelul
reclamantului împotriva sentinţei; a schimbat în parte sentinţa în sensul că a obligat pârâta să
plătească reclamantului suma de 1.000 lei cu titlu de despăgubiri civile pentru daune morale; a
respins restul pretenţiilor reclamantului; onorariul avocaţial în sumă de 1.567 lei, pentru avocat
din oficiu a rămas în sarcina statului.
4.Calea de atac exercitată
Împotriva acestei decizii au declarat recurs ambele părţi.
Recurentul-reclamant a arătat că suma acordată cu titlu de daune morale este nejustificat
de mică, că vinovată de fapta ilicită şi de producerea prejudiciului este pârâta, conform
dispoziţiilor art. 1349-1357 C.civ. şi că, întrucât a fost scutit de taxa de timbru, sumele respective
nu pot rămâne în sarcina statului, pârâta fiind parte căzută în pretenţii.
Recursul reclamantului nu a fost încadrat în drept.
Recurenta-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor a întemeiat recursul pe
dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ. şi a arătat că în cauză nu s-a făcut dovada săvârşirii
unei fapte ilicite de către aceasta nici a existenţei vreunui prejudiciu cauzat reclamantului, iar
instanţa de apel nu a avut în vedere faptul că autorităţile competente au efectuat demersuri pentru
a încerca rezolvarea favorabilă a solicitării deţinutului, existând însă impedimente obiective.
Reclamantul nu a atacat încheierea de respingere nr. 254 din 13.08.2018 a judecătorului
de supraveghere a privării de libertate, iar la nivelul Penitenciarului B. au fost iniţiate demersuri
pentru includerea deţinutului la cursuri şcolare, dar acest lucru nu s-a putut realiza, urmare a
imposibilităţii asigurării măsurilor de siguranţă aplicate celor care execută pedeapsa în regim de
maximă siguranţă, situație în care se afla reclamantul.
S-a arătat că cererea reclamantului, de înscriere într-un program de școlarizare, a fost
rezoluționată favorabil de către educator, dar că a primit aviz negativ din partea comisiei de
95
individualizare și executare a pedepselor privative de libertate din cauza afacerilor judiciare pe
care acesta le avea pe rolul instanțelor deservite de Penitenciarul B.
În acest sens a și fost respinsă cererea deținutului A. de a fi transferat la Penitenciarul
Mărgineni, care asigură program de școlarizare deținuților clasificați în regim de maximă
siguranță.
Tot astfel, s-a arătat că cererea de transfer a fost înaintată către Serviciul de Evidență și
Transfer Deținuți din cadrul D.S.D.R.P.- A.N.P., însă răspunsul asupra solicitării a fost negativ
din cauza multiplelor afaceri judiciare la instanțele deservite de Penitenciarul B.
A pretins recurenta-pârâtă că daunele morale solicitate sunt nesusținute, în contextul în
care reclamantul nu a dovedit existența unui prejudiciu, a raportului de cauzalitate, mai exact, în
ce fel și care anume valori au fost lezate.
5. Apărări formulate în cauză
Prin întâmpinarea formulată în termen legal la data de 08.07.2020, recurentul-reclamant a
solicitat admiterea recursului propriu, respingerea recursului pârâtei.
Prin întâmpinarea formulată în termen legal la data de 28.07.2020, recurenta-pârâtă a
invocat excepţia de nulitate a recursului reclamantului pentru neîncadrarea în cazurile
reglementate de art. 488 C.proc.civ. şi a arătat că nu sunt respectate dispoziţiile art. 486 alin. 1 lit.
d din acelaşi cod.
Prin răspunsul la întâmpinare formulat la data de 12.08.2020, recurentul-reclamant a
solicitat lămuriri/clarificări de la Tribunalul Bihor privind transferul său între penitenciare.
Prin răspunsul la întâmpinare formulat la data de 23.07.2020, recurenta-pârâtă a solicitat
admiterea recursului propriu, respingerea recursului reclamantului.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
1) Recursul reclamantului care a pus în discuție, în principal, cuantumul daunelor morale
acordate de instanța de apel, urmare a admiterii căii de atac exercitate de acesta, a dedus judecăţii
critici neîncadrabile în drept, aspect constatat ca atare prin raportul întocmit şi prin încheierea de
admitere în principiu din 27.01.2021.
Aceasta, în contextul în care nu a fost indicat vreun motiv de casare din cele reglementate
de art. 488 C.proc.civ. și nici nu au fost prezentate aspecte susceptibile de o asemenea încadrare,
câtă vreme reclamantul doar a pretins că suma ce i-a fost acordată este „nejustificat de mică”, fără
să indice vreo normă sau vreun criteriu de legalitate care ar fi operat în dimensionarea
despăgubirilor morale și pe care instanța de apel să nu-l fi luat în considerare.
În același sens, au fost constatate afirmațiile recurentului, conform cărora întrucât a fost
scutit de taxă de timbru și avocat, cheltuielile respective nu pot rămâne în sarcina statului,
deoarece ele nu corespund soluției instanței, care să fie cenzurabilă ca atare, câtă vreme potrivit
deciziei atacate, în sarcina statului a rămas doar onorariul avocatului din oficiu (ca formă de
asigurare a ajutorului public judiciar), în timp ce taxa de timbru nu i-a fost pusă în sarcină
reclamantului în faza apelului, pentru a fi atrasă incidența art. 18 din O.U.G. nr. 51/1998, de care
s-a prevalat acesta.
În consecință, în ce privește recursul reclamantului, făcându-se aplicarea dispoz. art. 489
alin. 2 C.proc.civ., s-a constatat nulitatea acestuia.
2) Referitor la recursul pârâtei, analizând criticile formulate, Înalta Curte constată
caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente:
Susținerea pârâtei conform căreia, în soluţionarea cauzei, instanţa de apel nu a ţinut seama
de existenţa unor motive obiective care au împiedicat autorităţile competente să asigure dreptul la
educaţie al reclamantului, nu poate fi primită.

96
 Astfel, în sprijinul acestei critici, recurenta face trimitere la împrejurări care nu pot fi
asimilate unor motive obiective şi care, pentru a fi exoneratoare de răspundere civilă delictuală ar
trebui să corespundă exigenţelor forţei majore sau cazului fortuit în sensul dispoziţiilor art. 1.351
C.civ.
În acest sens, se constată că dimpotrivă, fără a releva aspecte care să fi împiedicat
realizarea obligaţiilor în aşa fel încât să nu angajeze răspunderea, pârâta se prevalează, în
realitate, de o proprie culpă în modalitatea de soluţionare a cererii de înscriere într-un program de
şcolarizare a reclamantului.
Aceasta, în contextul în care, aşa cum arată recurenta însăși, educatorul din cadrul
penitenciarului a rezoluţionat cererea reclamantului „cu recomandarea pentru învăţământ” şi
întrucât deţinutul se afla într-un regim de executare de maximă siguranţă care nu-i permitea
înscrierea în programul de şcolarizare din Penitenciarului B, acesta a făcut cerere de transfer la
Penitenciarul C (cel care asigura program de şcolarizare pentru deţinuţi clasificaţi în regim de
maximă siguranţă).
În loc să dea curs cererii de transfer pe care i-a înaintat-o Penitenciarul B, Autoritatea
Națională a Penitenciarelor, prin Serviciul Evidenţă şi Transfer Deţinuţi, a dat un aviz negativ, cu
motivarea că „deţinutul are multiple afaceri judiciare la instanţele deservite de acest penitenciar”.
Or, un astfel de argument nu este unul apt să îngrădească exerciţiul unui drept
fundamental, cum este cel referitor la instituire şi educaţie.
Pe de o parte, referirea generică la existenţa „afacerilor judiciare”, fără a se arăta în ce
constau acestea, nu este de natură, în sine, să justifice măsura având în vedere că judecata în
cauzele civile se realizează, de regulă, fără prezenţa personală a părţilor și de asemenea că, în
procesele penale, prezenţa părţilor este obligatorie doar în condiţii anume prevăzute de lege
(astfel cum rezultă din art. 96 C.proc.pen.).
Pe de altă parte, în ce priveşte realizarea transferului propriu-zis, există cadru legal care
permite realizarea în concret a măsurii pentru motive întemeiate (art. 45 din Legea nr. 254/2013),
cum este şi cel privitor la desfăşurarea activităţilor şcolare.
Justificarea în sensul menţionat anterior a avizului negativ la transfer este cu atât mai
lipsită de temei cu cât educatorul penitenciarului, în propunerea pe care a făcut-o în vederea
înscrierii deţinutului în programul de şcolarizare, a făcut referire şi la adeverinţa din care rezulta
că acesta apare înregistrat „cu abandon şcolar, în anul 1995-1996, clasa I - semestru I”, fiind
necesară, așadar, continuarea educației școlare.
Celălalt aspect învederat, în legătură cu neatacarea, de către reclamant, a încheierii de
respingere nr. 254 din 13.08.2018 a Judecătorului de supraveghere a privării de libertate, nu este
nici acesta de natură să demonstreze, cum susţine recurenta, un impediment obiectiv în realizarea
accesului efectiv la instrucţie al reclamantului.
Împrejurarea că nu a fost epuizat, cum s-a arătat, exercițiul căilor de atac (contestaţia)
împotriva încheierii prin care s-a respins o plângere a reclamantului nu este relevantă şi nu se
constituie într-un fine de neprimire în faţa instanţei civile, raportat la ceea ce face obiectul
judecăţii – respectiv, pretinderea de despăgubiri pentru nesocotirea unui drept fundamental
recunoscut ca atare prin norme interne cu rang constituţional şi norme convenţionale europene.
Un astfel de demers în faţa instanței civile nu este condiţionat, sub aspectul admisibilităţii,
de epuizarea unor proceduri prealabile sau căi de atac prevăzute de alte jurisdicţii (în speţă, cea
penală).
Cu atât mai mult, este lipsită de orice temei formularea unei astfel de critici cu trimitere la
încheierea judecătorului de supraveghere a privării de libertate din 15.08.2018, faţă de conţinutul
concret al acesteia din care rezultă că, în realitate, s-a constatat că nu există o măsură a
97
administraţiei Penitenciarului B care să poată fi criticată în cadrul plângerii, nefiind emis niciun
act „prin care să se încalce, să se restrângă, să se îngrădească dreptul acestuia la învăţătură” şi că
„de altfel, deţinutul a solicitat transferul pentru şcolarizare, la Penitenciarul C”. Ca atare, cu
luarea în considerare a acestor elemente, soluţia a fost de respingere a plângerii ca lipsită de
obiect.
În acest context, apărarea pârâtei-recurente conform căreia nerezolvarea favorabilă a
cererii reclamantului s-ar fi datorat şi neepuizării exerciţiului căii de atac împotriva încheierii
menţionate anterior este una lipsită de pertinenţă şi care nu-i susţine în niciun fel poziţia
procesuală.
Tot astfel, împrejurarea că reclamantului i se schimbase regimul de detenţie într-unul de
maximă siguranţă nu era de natură să justifice avizul negativ asupra cererii, câtă vreme
dispoziţiile legale în materie (art. 34 alin. 2 din Legea nr. 254/2013) permit persoanelor
condamnate și aflate într-o asemenea situaţie să desfăşoare activități de instruire şcolară şi
formare profesională.
Critica potrivit căreia nu s-ar fi făcut dovada unui prejudiciu, respectiv în ce fel ar fi fost
lezate şi ce anume valori au fost afectate, ignoră în realitate şi nu combate în niciun fel statuările
instanţei de apel, conform cărora existenţa prejudiciului este prezumată în ipoteza încălcării unor
drepturi fundamentale ale persoanei de către autorităţi ale statului, ceea ce este de natură să
declanşeze răspunderea civilă delictuală a acestora.
Ca atare, în cadrul normativ menţionat, reprezentat de reglementările interne (art. 32 din
Constituţie; art. 34 alin. 4 din Legea nr. 254/2013) şi internaţionale (art. 26 din Declaraţia
universală a drepturilor omului; art. 14 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene,
art. 2 Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană) care consacră dreptul la educaţie şi
învăţătură ca pe un drept fundamental al persoanei, fapta autorităţii - pârâte, de a împiedica,
pentru motive nejustificate obiectiv, exerciţiul efectiv al acestui drept are caracter ilicit şi este
angajatoare de răspundere delictuală.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât, în evaluarea solicitării condamnatului de a avea acces la
învăţătură, autoritatea în domeniu (ANP) trebuia să ţină seama în mod determinant şi de scopul
executării pedepselor (art. 3 din Legea nr. 254/2003) care este acela „al prevenirii săvârşirii de
noi infracţiuni” şi de „formare a unei atitudini corecte faţă de ordinea de drept, faţă de regulile de
convieţuire socială şi faţă de muncă, în vederea reintegrării în societate a deţinuţilor”.
Or, atingerea acestui deziderat al reintegrării sociale nu este posibilă în absenţa unui nivel
de educaţie care să permită înţelegerea valorilor care trebuie să fundamenteze societatea,
incompatibile cu săvârşirea de fapte antisociale.
Pentru toate considerentele arătate, criticile pârâtei au fost găsite nefondate, recursul fiind
respins în consecinţă.

98
11. Persoană aflată în executarea unei pedepse privative de libertate într-un centru de
detenţie. Încălcarea dreptului la asistenţă medicală. Consemnarea în fişa medicală a
refuzului deținutului de a fi transportat la o unitate spitalicească. Despăgubiri

Legea nr. 254/2013, art. 71 – 73, art. 105

Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013, art. 152 - 166
Legea nr. 95/2006, art. 660 – 662
C.civ., art. 1349 alin. (3), art. 1373

Dispoziţiile art. 71-73 din Legea nr. 254/2013 prevăd că dreptul la asistenţă medicală al
persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate este garantat, că asistenţa
medicală în penitenciare se asigură, ori de câte ori este necesar sau la cerere, cu personal
calificat, în mod gratuit, precum şi că acestea beneficiază în mod gratuit de tratament medical şi
de medicamente, prevederile art. 71 alin. (5) stabilind că acordarea asistenţei medicale, a
tratamentului şi a îngrijirilor persoanelor condamnate se face în condiţiile regulamentului de
aplicare a legii.
Art. 152-166 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013 reglementează detaliat,
procedura de acordare a asistenţei medicale de către locul de deţinere sau de alte unităţi
spitaliceşti persoanelor private de libertate, dispoziţiile art.164 alin. (2) prevăzând că „Deţinuţii
au dreptul să refuze o intervenţie medicală sau continuarea actului medical, asumându-şi în scris
răspunderea pentru această decizie. Deţinutul este informat despre consecinţele medicale ale
refuzului intervenţiei sau întreruperii actului medical”.
Astfel, consemnarea efectuată de medicul penitenciarului în fişa medicală a deţinutului,
referitoare la pretinsul refuz al acestuia de a fi prezentat la unitatea de primiri urgenţe, nu poate
complini cerinţa legală prevăzută de regulamentul în materie, refuzul acestuia trebuind a fi
asumat personal, în scris, după informarea sa despre consecinţele medicale ale refuzului
intervenţiei sau întreruperii actului medical şi, prin urmare, nu produce efecte juridice, în sensul
exonerării penitenciarului de la angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta prepusului
său, în temeiul art. 1349 alin. (3) şi art. 1373 C.civ.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 644 din 25 martie 2021

I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cauzei
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la data de 09.07.2019, ca urmare a
declinării competenţei de soluţionare de către Judecătoria Oradea, reclamantul A. în
contradictoriu cu pârâtul Penitenciarului B. - Serviciul Medical, a solicitat instanţei ca prin
hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 lei, motivând
faptul că i-a fost încălcat dreptul la asistenţă medicală.
2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă
Prin sentinţa civilă nr. 118/C din 4.09.2019, pronunţată de Tribunalul Bihor, s-a respins
excepţia inadmisibilității cererii, invocată de către pârât.
S-a respins cererea formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul
Penitenciarul B.
3. Hotărârile pronunţate în apel

99
 Prin decizia civilă nr. 2020-A din 24.06.2020 a Curţii de Apel Oradea, Secţia I civilă, a
fost admis apelul declarat reclamantul A., împotriva sentinţei civile nr. 118/C/2019 pronunţate de
Tribunalul Bihor; a fost schimbată, în parte, sentinţa atacată în sensul că a fost admisă în parte
acţiunea formulată de reclamant şi a fost dispusă obligarea pârâtului la plata sumei de 5.000 lei,
cu titlu de despăgubiri în favoarea reclamantului.
Prin încheierea din 22.07.2020 a Curţii de Apel Oradea, Secţia I civilă, a fost îndreptată,
din oficiu, omisiunea vădită strecurată în cuprinsul minutei şi dispozitivului deciziei civile nr.
335/A/2020 a Curţii de Apel Oradea, în sensul că: a fost făcută menţiunea conform căreia
cheltuielile procesuale avansate de Stat, reprezentând taxa judiciară de timbru aferentă căii de
atac a apelului, în valoare de 4.000 lei, au rămas în sarcina statului, iar, pentru diferenţa de 302
lei, a fost dispusă obligarea intimatului la plata în favoarea statului.
4. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva deciziei civile nr. 335/2020 ale Curţii de Apel Oradea, Secţia I civilă a declarat
recurs pârâtul Penitenciarul B., invocând în drept art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., susţinând, în
esenţă, că instanţa de apel a reţinut corect situaţia de fapt, dar a apreciat greşit asupra împrejurării
refuzului reclamantului de a se deplasa la spital, consemnat în fişa medicală a acestuia, întrucât
în conformitate cu art. 105 din Legea 254/2013, fişa medicală este parte componentă a dosarului
individual al persoanei condamnate, iar conform Ordinului comun MJ-MS Nr. 429/C-125 din 7
februarie 2012, la art. 25 alin. (1) şi (3), personalul medical consemnează examinările medicale în
Registrul de Consultaţii şi Fişa Medicală, cu semnarea şi parafarea înscrisurilor din evidenţele
primare ale cabinetului medical, astfel încât înscrisurile din fişa medicală sunt realizate doar de
către personalul medical, fără a fi nevoie de semnătura pacientului.
Apreciază că refuzul consemnat în fişa medicală de către medicul curant, prin care
deţinutul nu doreşte prezentarea la Unitatea de Primiri Urgenţe, este valid.
Consideră că dacă intimatul-reclamant, pe perioada în care a aşteptat să fie prezentat la
medicul ortoped, conform programării, informa cabinetul medical al penitenciarului că starea lui
de sănătate s-a agravat, acesta ar fi fost prezentat de urgenţă la U.P.U. Oradea.
Potrivit art. 58 din Codul de Deontologie medicală al Colegiului medicilor din România
„Pentru orice intervenţie medicală diagnostică şi terapeutică este necesar consimţământul
informat al pacientului”.
Menţionează că, în conformitate cu art. 60 din codul deontologic al medicului, pacientul a
fost informat asupra diagnosticului, prognosticului, alternativelor terapeutice, cu riscurile şi
beneficiile acestora, fiind prezenţi în acel moment şi asistenţii medicali aflaţi în serviciu, care pot
confirma cele relatate.
Prin urmare, consideră că nu se poate angaja în cauza pendinte răspunderea civilă
delictuală, întrucât nu există o faptă ilicită care se poate reţine în sarcina personalului medical al
Penitenciarului B.
În consecinţă, solicită admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii atacate şi, pe fond,
respingerea cererea de chemare în judecată formulată de intimatul- reclamant ca neîntemeiată.
De asemenea, pârâtul a declarat recurs şi împotriva încheierii din 22.07.2020 a Curţii de
Apel Oradea, Secţia I civilă, invocând în drept art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., susţinând, în
esenţă, că în raport cu prevederile art. 30 din O.U.G. 80/2013 şi ale art. 1 din O.M.J nr.
2724/C/10.07.2018 pentru aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionarea
penitenciarelor, Penitenciarul B. este scutit de la plata taxelor judiciare de timbru.
În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a încheiere atacate şi, în
consecinţă, taxele judiciare de timbru să rămână în totalitate în sarcina statului.
5. Apărările formulate de părţi
100
 Intimatul-reclamant a depus note scrise prin care a solicitat respingerea recursului.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
a) Cu privire la recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 335/2020 ale Curţii de Apel
Oradea, Secţia I civilă, Înalta Curte reţine următoarele:
Cu titlu preliminar este necesar a fi subliniat că recursul reprezintă o cale de atac
extraordinară a cărui trăsătură esenţială este înscrisă în partea introductivă a art. 488 alin. (1) din
C.proc.civ., anume aceea că permite realizarea unui control judiciar limitat la aspectele de
nelegalitate (a deciziei atacate pe această cale) care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de
casare reglementate prin pct. 1-8 al art. 488 alin. (1) din C.proc.civ.
În lumina exigenţelor care rezidă din menţionatele reglementări legale imperative, instanţa
de recurs nu poate analiza aspecte pe care părţile, ce promovează această cale de atac, înţeleg să
le invoce cu depăşirea limitelor în care este permis controlul judiciar, respectiv acele critici care
tind a reliefa greşita interpretare a probelor sau lipsa de temeinicie a judecăţii, realizate de
instanţa ierarhic inferioară.
Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte
constată că nu pot fi forma suportul unei analize, în această etapă procesuală, criticile expuse de
recurent cu privire la modul în care instanţa de apel a analizat probele (înscrisurile şi declaraţiile
de martori ce vizează pretinsul refuz al tratamentului medical consemnat în fişa medicală a
reclamantului) şi cele referitoare la situaţia de fapt stabilită în urma acestei analize a probatoriului
administrat în etapele procesuale anterioare.
De asemenea, proba cu martori solicitată de recurent prin memoriul de recurs este
inadmisibilă, în raport cu prevederile art. 492 alin. (1) C.proc.civ., potrivit cărora singurele probe
noi ce se pot administra în recurs sunt înscrisurile.
Ca atare, Înalta Curte urmează a analiza numai acele critici referitoare la semnificaţia
legală a refuzului reclamantului de a se deplasa la spital, consemnat în fişa medicală a acestuia, în
raport cu prevederile legale invocate, art. 105 din Legea nr. 254/2013 şi a condiţiilor angajării
răspunderii civile delictuale a pârâtului.
Se constată că recurentul a invocat incidenţa în cauză a motivului de nelegalitate
reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., normă care se referă la situaţia „când
hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material”.
Acest caz de casare are în vedere situaţiile în care instanţa recurge la textele de lege ce
sunt de natură să ducă la soluţionarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera şi spiritul lor, fie le aplică
greşit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă, prea restrânsă sau cu totul eronată.
Deşi nu contestă situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, situaţie ce oricum nu mai
poate face obiectul analizei în recurs, recurentul susţine că refuzul consemnat în fişa medicală de
medicul penitenciarului produce efecte juridice în sensul că renunţarea reclamantului la
continuarea actului medical în cauză, consemnată de către medicul penitenciarului în fişa
medicală a acestuia, prin prisma prevederilor art. 105 din Legea nr. 254/2013 şi ale art. 25 alin.
(1) şi (3) din Ordinul comun MJ-MS nr. 429/C-125 coroborate cu cele ale art. 58, 50 din Codul
deontologic al medicilor, este de natură a-l exonera pe pârât de angajarea răspunderii civile
delictuale.
Criticile nu sunt fondate.
Astfel, în dispoziţiile legale (art. 71-73 din Lege nr. 254/2013 privind executarea
pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului
penal) se prevede dreptul la asistenţă medicală al persoanelor deţinute şi se menţionează că
dreptul la asistenţă medicală al persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate
este garantat, că asistenţa medicală în penitenciare se asigură, ori de câte ori este necesar sau la
101
cerere, cu personal calificat, în mod gratuit, potrivit legii şi că persoanele aflate în executarea
pedepselor privative de libertate beneficiază în mod gratuit de tratament medical şi de
medicamente.
Conform art. 71 alin. (5) din Legea nr. 254/2013, acordarea asistenţei medicale, a
tratamentului şi a îngrijirilor persoanelor condamnate se face în condiţiile regulamentului de
aplicare a prezentei legi.
De asemenea, potrivit art. 152-166 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013
privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în
cursul procesului penal, aprobat prin H.G. nr. 157/2016, se reglementează, detaliat, procedura de
acordare a asistenţei medicale de către locul de deţinere sau de alte unităţi spitaliceşti persoanelor
private de libertate.
Conform art. 164 alin. (2) din H.G. nr. 157/2016 „Deţinuţii au dreptul să refuze o
intervenţie medicală sau continuarea actului medical, asumându-şi în scris răspunderea pentru
această decizie. Deţinutul este informat despre consecinţele medicale ale refuzului intervenţiei
sau întreruperii actului medical”.
Prin urmare, contrar susţinerilor recurentului-pârât, consemnarea efectuată de medicul
penitenciarului în fişa medicală a deţinutului referitoare la pretinsul refuz al deţinutului de a fi
prezentat la Unitatea de primiri urgenţe Oradea, nu poate complini cerinţa legală prevăzută de
regulamentul în materie, refuzul acestuia trebuind a fi asumat personal, în scris, de către deţinut,
după informarea acestuia despre consecinţele medicale ale refuzului intervenţiei sau întreruperii
actului medical.
Cerinţa prevăzută în regulament este în acord cu principiile statuate în Raportul general al
Comitetului European pentru Prevenirea Torturii şi Tratamentelor sau Pedepselor Inumane sau
Degradante (CPT), publicat în anul 1993, referitoare la Serviciile de îngrijire a sănătăţii din
închisori, paragrafele 47-48, conform cărora:
„47. Fiecare pacient cu discernământ este liber să-şi refuze tratamentul sau orice altă
intervenţie medicală.
Orice derogare de la acest principiu fundamental trebuie să se bazeze pe lege şi să se
refere la circumstanţe excepţionale strict definite care sunt aplicabile întregii populaţii...
48. În ce priveşte examinarea medicală a deţinuţilor, este clar că se impune o manieră
foarte prudentă, avându-se în vedere ca acordul deţinuţilor să nu fie influenţat de situaţia lor
penală.
Trebuie să existe garanţii pentru a se asigura că orice deţinut în cauză şi-a dat
consimţământul liber şi în cunoştinţă de cauză.”
Prin urmare, consemnarea efectuată de medic în fişa medicală a deţinutului nu produce
efecte juridice, în sensul exonerării recurentului-pârât de la angajarea răspunderii civile
delictuale datorită renunţării deţinutului la continuarea actului medical.
În acest caz, refuzul la tratament medical, pentru a putea produce efecte juridice şi de a fi
dincolo de orice îndoială că este exprimat în cunoştinţă de cauză de către deţinut şi liber de orice
constrângeri, trebuia dat prin declaraţie scrisă de deţinutul pacient, după informarea acestuia
asupra consecinţelor refuzului său.
În consecinţă, susţinerile recurentului referitoare la fişa medicală a pacientului, prin
prisma prevederilor art. 105 din Legea nr. 254/2013 şi ale art. 25 alin. (1) şi (3) din Ordinul
comun MJ-MS nr. 429/C-125 ce se referă la fişa medicală a deţinuţilor, nu au relevanţa atribuită
de recurent, consemnările din fişa medicală neputând complini cerinţa legală a refuzului exprimat
în scris de pacient.

102
 Dimpotrivă, atât Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, prin art. 660-
6622 din Titlul XVI, Capitolul III – Acordul pacientului informat, cât şi Codul de deontologie
medicală (ale căror prevederi legale au fost invocate şi prin memoriul de recurs) reglementează
obligația de informare ce incumbă medicului. Potrivit art. 11 și art. 14 din cod, nicio intervenție
în domeniul sănătății nu se poate efectua decât după ce persoana vizată și-a dat consimțământul
liber și în cunoștință de cauză.
În consecinţă, Înalta Curte constată că, în mod corect, au fost apreciate de curtea de apel
ca fiind îndeplinite cerinţele pentru atragerea răspunderii civile delictuale ale comitentului pârât
pentru prepusul său, în temeiul art. 1349 alin. (3) şi art. 1373 C.civ., fapta ilicită a pârâtului
constând în neacordarea asistenţei medicale corespunzătoare reclamantului în data de 26.11.2018.
Se constată, astfel, că instanţa de apel a făcut o analiză justă a îndeplinirii condiţiilor
răspunderii civile delictuale, din perspectiva dreptului intern şi a jurisprudenţei C.E.D.O. în ceea
ce priveşte păstrarea justului echilibru între interesul general şi drepturile reclamantului.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C.proc.civ., recursul declarat
de pârâtul Penitenciarul B. împotriva deciziei civile nr. 335/2020, pronunţate de Curtea de Apel
Oradea - Secţia I civilă, a fost respins ca nefondat.
b) Cu privire la recursul declarat împotriva încheierii de şedinţă din 22.07.2020, a Curţii
de Apel Oradea, Secţia I civilă, Înalta Curte reţine următoarele:
Recurentul-pârât susţine că în raport cu prevederile art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013 şi ale
art. 1 din O.M.J nr. 2724/C/10.07.2018 pentru aprobarea Regulamentului de organizare şi
funcţionarea penitenciarelor, Penitenciarul B. este scutit de la plata taxelor judiciare de timbru,
cheltuielile procesuale avansate de stat urmând a fi suportate în totalitate de stat, critici ce se
subsumează prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., din a cărui perspectivă urmează a fi
analizate.
Criticile nu sunt fondate.
Astfel, în dosarul nr. x/271/2018 al Curţii de Apel Oradea, având ca obiect apelul declarat
de apelantul – reclamant A., împotriva sentinţei civile nr. 118/C din data de 4.09.2019,
pronunţată de Tribunalul Bihor, prin rezoluţia din 24.10.2019, s-a stabilit taxa judiciară de timbru
aferentă căii de atac în cuantum de 4302 lei şi s-a pus în vedere apelantului să facă dovada
achitării acesteia, sub sancţiunea anulării cererii formulate.
Prin încheierea şedinţei camerei de consiliu din 20.11.2019, s-a admis cererea formulată
de apelantul – reclamant A. privind acordarea ajutorului public judiciar şi s-a dispus scutirea
acestuia de la plata taxei judiciare de timbru aferente căii de atac a apelului formulate.
Prin decizia civilă nr. 335/2020, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, s-a admis apelul
declarat de apelantul A., împotriva sentinței civile nr. 118/C/2019 a Tribunalului Bihor, care a
fost schimbată în parte, în sensul că s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamant şi a fost
obligat pârâtul Penitenciarul B. să îi plătească acestuia suma de 5000 lei cu titlu de despăgubiri.
Prin încheierea de ședință din data de 22.07.2020, pronunțată de Curtea de Apel Oradea,
s-a îndreptat din oficiu omisiunea vădită strecurată în cuprinsul minutei și dispozitivului deciziei
civile nr. 335/A/2020 a Curții de Apel Oradea, în sensul că s-a făcut mențiunea conform căreia
cheltuielile procesuale avansate de stat reprezentând taxa judiciară de timbru aferentă căii de atac
a apelului, în valoare de 4000 lei, au rămas în sarcina statului, iar pentru diferența de 302 lei s-a
dispus obligarea intimatului Penitenciarul B. la plata în favoarea statului.
Nemulțumirea recurentului din prezentul dosar vizează obligarea sa la plata, cu titlu de
cheltuieli de judecată, a sumei de 302 lei, în favoarea statului, dispusă prin încheierea de
îndreptare a erorii materiale din data de 22.07.2020.

103
 Recurentul susţine incidenţa, în speţă, a prevederilor art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013,
considerând că natura juridică a sumei de 302 lei la care a fost obligat la plată este cea a unei
taxei judiciare de timbru.
Această interpretare este greşită, deoarece dispoziţiile art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008,
potrivit cărora cheltuielile pentru care partea a beneficiat de scutiri sau reduceri prin încuviinţarea
ajutorului public judiciar vor fi puse în sarcina celeilalte părţi, dacă aceasta a căzut în pretenţiile
sale, nu reprezintă altceva decât o aplicaţie a regulii de principiu prevăzută de art. 453 alin. (1)
C.proc.civ., conform căreia partea care a pierdut procesul este obligată să plătească cheltuielile de
judecată.
Cheltuielile de judecată pentru care partea a beneficiat de scutiri sau reduceri prin
încuviinţarea ajutorului public judiciar, în speţă, taxa judiciară de timbru pentru care reclamantul
a beneficiat de scutire la instanţa de apel, nu îşi pierd, din perspectiva celui căzut în pretenţii,
caracterul de cheltuieli de judecată, cu deosebirea că, în cazul în care s-a admis cererea de ajutor
public judiciar, cheltuielile corespunzătoare se plătesc de către partea care a căzut în pretenţii
direct statului. Soluţia este logică, deoarece cheltuielile respective nu ar putea fi plătite părţii care
a câştigat procesul, în speţă, reclamantului, cât timp acesta nu le-a efectuat, fiind scutit de plata
lor.
Astfel cum s-a statuat în mod constant în practica judiciară, poziţia juridică de parte
câştigătoare în proces este determinată de raportul dintre conţinutul obiectului acţiunii şi
rezultatul obţinut prin hotărârea de soluţionare a litigiului. Dacă pretenţiile care formează obiectul
cererii sunt admise numai în parte, se cuvine ca instanţa să acorde celui care a câştigat procesul
numai partea din cheltuielile de judecată corespunzătoare pretenţiilor admise.
Împrejurarea că pentru anumite cheltuieli de judecată s-a acordat ajutor public judiciar nu
exclude aplicarea regulii menţionate, deoarece natura juridică a acestor cheltuieli nu se schimbă
în raport de împrejurarea că sunt suportate iniţial de însăşi partea care a formulat pretenţiile în
justiţie sau de stat, prin mecanismul ajutorului public judiciar.
În speţă, instanţa de apel a încuviinţat reclamantului cererea de ajutor public judiciar
pentru taxa judiciară de timbru datorată la valoarea pretenţiilor, în sensul că s-a dispus scutirea
acestuia de la plata taxei judiciare de timbru aferente căii de atac a apelului formulate în dosarul
nr. x/271/2018, fiind astfel scutit de plata sumei de 4302 lei.
Această sumă putea fi imputată integral pârâtului, în temeiul art. 18 din O.U.G. nr.
51/2008, numai în cazul în care pretenţiile reclamantului ar fi fost admise în totalitate. În speţă,
însă, pretenţiile formulate faţă de pârât au fost admise în parte, anume 5000 lei (faţă de
cuantumul de 50.000 lei solicitat prin acţiunea introductivă de instanţă) astfel încât se cuvenea
obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, inclusiv a sumei reprezentând ajutorul public
judiciar (care îşi păstrează aceeaşi natură, de cheltuieli de judecată, fiind o taxă judiciară de
timbru suportată de stat) proporţional cu valoarea pretenţiilor admise, conform art. 453 alin. (2)
C.proc.civ..
Ca atare, prin încheierea recurată, prin care Penitenciarul B. a fost obligat la plata în
favoarea statului a sumei de 302 lei, nu a fost stabilită o taxă judiciară de timbru în sarcina
acestuia, pentru a putea fi aplicabile dispozițiile art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013, invocate de către
recurent, ci instanța de apel a tranșat, la finalizarea litigiului, problema cheltuielilor de judecată,
pentru care partea a beneficiat de scutire, în temeiul art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008, privind
ajutorul public judiciar în materie civilă, diferenţa de 4000 lei, reprezentând ajutorul public
judiciar care nu poate fi pus în sarcina pârâtului, urmând a rămâne în sarcina Statului, conform
art. 19 alin. (1) din acelaşi act normativ.

104
 Pentru aceste considerente, Înalta Curte a respins şi recursul declarat de pârât împotriva
încheierii din 22.07.2020, ca nefondat.

12. Hotărâre definitivă de condamnare la pedeapsa închisorii. Dezincriminarea faptei

penale. Admiterea contestației la executare. Privare nelegală de libertate. Acțiune în
despăgubiri

C.proc.pen., art. 4, art. 539, art. 595

Constituție, art. 15, art. 23

Art. 4 C.pen. şi art. 595 alin.(1) C.proc.pen. sunt mecanismele prin care se asigură
efectivitatea principiilor fundamentale care guvernează dreptul penal, cel al legalităţii
incriminării (nullum crimen sine lege), al legalităţii pedepselor (nulla poena sine lege) consacrat
prin art. 23 (12) din Constituţie şi al retroactivităţii legii penale mai favorabile, consacrat prin
art. 15 alin. (2) din Constituţie. Cazul tipic de retroactivitate obligatorie a legii penale este acela
al legii prin care se dezincriminează o faptă prevăzută ca infracţiune până la acel moment,
situaţie căreia i-a fost asimilată, în privinţa efectelor, şi aceea în care, printr-o decizie a Curţii
Constituţionale se constată neconstituționalitatea totală sau parţială a unei norme de
incriminare.
În situaţia dezincriminării unei fapte penale pentru săvârşirea căreia condamnatul se află
în executarea pedepsei, hotărârea penală de condamnare nu poate să ofere decât în mod formal
un temei al executării, însă nu şi unul substanţial, hotărârii înseşi lipsindu-i fundamentul legal al
faptei incriminate şi al pedepsei aplicate de la data dezincriminării.
În acest context, hotărârea instanței penale prin care a fost admisă contestația la
executare formulată de reclamant, şi, în baza art. 595 C.proc.pen. raportat la art. 4 C.pen., au
fost constatate ca dezincriminate, prin efectul Deciziei nr. 405/2016 a Curții Constituționale,
faptele pentru săvârşirea cărora acesta fusese condamnat la pedeapsa închisorii prin hotărâre
definitivă, constatându-se că pedeapsa aplicată a fost executată şi dispunându-se încetarea
tuturor consecinţelor penale ale hotărârii de condamnare, constituie actul procesual al
organului penal la care trimit dispozițiile art. 539 alin. (2) C.proc.pen. Începând cu data
publicării amintitei decizii în Monitorul Oficial a dispărut fundamentul legal al incriminării
faptelor reţinute ca fiind săvârşite de către reclamant prin hotărârea penală şi, totodată, a
dispărut fundamentul legal al pedepselor aplicate acestuia.
Urmarea directă şi imediată ce decurge din această împrejurare este aceea că, începând
cu această dată ar fi trebuit să înceteze pentru reclamant executarea tuturor pedepselor care i-au
fost aplicate prin hotărâre de condamnare şi, de asemenea că, în măsura în care executarea
acestora a continuat după acest moment, privarea de libertate a fost una lipsită de bază legală,
de natură să deschidă acestuia dreptul la reparaţie materială împotriva Statului Român, în
condiţiile art. 539 C.proc.pen.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 608 din 24 martie 2021

I.Circumstanţele cauzei
1.Obiectul cererii de chemare în judecată

105
 Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinţi - Secţia I civilă la data de
24.04.2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul
Finanţelor Publice, obligarea acestuia la plata sumei de 121.112,9 lei cu titlu de daune materiale
şi a echivalentului în lei a sumei de 250.000 euro, cu titlu de daune morale, pentru privarea
nelegală de libertate suferită în perioada 08.07.2016-17.01.2018 (559 zile - 1 an, 6 luni şi 10 zile),
constatată prin decizia nr. 868/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi stabilirea perioadei
privării de libertate ca vechime în muncă, în sensul alin. 4 al art. 540 C.proc.pen.
În drept, a invocat dispoziţiile art. 539 C.proc.pen.
2.Sentinţa pronunţată de Tribunalul Mehedinţi
Prin sentinţa nr. 29 din 25.09.2019, Tribunalul Mehedinţi-Secţia I civilă a admis în parte
acţiunea, a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 30.000 lei, reprezentând
despăgubiri materiale de care a fost privat în perioada 08.07.2016-17.01.2018, perioadă care,
conform art. 540 alin. 4 C.proc.pen. urmează a se calcula la vechimea în muncă stabilită conform
legii, şi suma de 5 000 euro cu titlu de daune morale.
3.Decizia pronunţată de Curtea de Apel Craiova
Prin decizia nr. 1352 din 16.06.2020, Curtea de Apel Craiova-Secţia I civilă a respins, ca
nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinţei, a admis apelurile declarate de pârâtul Statul
Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie-Direcţia Naţională Anticorupţie-Serviciul Teritorial Craiova, a schimbat, în parte, sentinţa
atacată, în sensul că a respins acţiunea, ca nefondată şi a menţinut restul dispoziţiilor acesteia.
4.Calea de atac a recursului exercitată în cauză
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 6 şi
8 C.proc.civ., reclamantul A., care a susţinut următoarele critici de nelegalitate a deciziei atacate:
Decizia recurată cuprinde motive contradictorii, pe de o parte, atunci când reţine, în
referire la soluţionarea excepţiei de prescripţie a dreptului la acţiune, că termenul special de
prescripţie curge de la data pronunţării deciziei nr. 868 din 31.10.2018 a I.C.C.J., identificat ca
act procesual prin care s-a constatat caracterul nelegal al privării, iar pe de altă parte, atunci când
soluţionează fondul cererii şi reţine că în speţă lipseşte actul procesual al organului judiciar penal
(instanţa de judecată) prin care să se fi constatat caracterul nelegal al privării de libertate, act
necesar îndeplinirii condiţiilor impuse de art. 539 C.proc.pen. pentru recunoaşterea dreptului la
despăgubiri. Contradicţia între cele două statuări fiind vădită, devine incident cazul de casare
reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ.
Decizia recurată realizează o greşită aplicare dispoziţiilor de drept material incidente
cauzei şi cuprinse în art. 15 din Constituţia României, art. 9, 539-541, 595, 597-599 C.proc.pen.,
art. 4, 297 C.pen., art. 1 din Legea nr. 254/2013, fiind incident cazul de casare reglementat de art.
488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ.
În acest sens, recurentul arată că soluţia instanţei, de neluare în seamă a caracterului
nelegal al privării de libertate deduse implicit din cuprinsul hotărârii nr. 868/2018 a I.C.C.J.,
pronunţată în contestaţia la executare, reprezintă o aplicare eronată a dispoziţiilor art. 539, 597-
599 C.proc.pen. Aceasta întrucât prin admiterea contestaţiei la executare pentru motivul
dezincriminării faptei în timpul executării pedepsei, privarea nelegală de libertate este dovedită.
Instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei la executare nu putea, în mod logic, să constate
dezincriminarea faptelor pentru care reclamantul a fost condamnat şi să constate ca executate
pedepsele principale, cu închisoarea, şi cele accesorii decât dacă, în prealabil, constata
nelegalitatea privării de libertate a condamnatului.
În mod greşit şi cu depăşirea cadrului legal trasat de dispoziţiile art. 539 C.proc.pen.,
instanţa de apel (civilă) a analizat ea însăşi caracterul legal/nelegal al privării de libertate, câtă
106
vreme norma de drept menţionată trasează în sarcina instanţei civile doar competenţa constatării
îndeplinirii condiţiilor impuse de acest articol pentru atragerea răspunderii patrimoniale obiective
a statului, iar nu sarcina substituirii instanţei penale în analiza caracterului legal/nelegal al privării
de libertate.
În situaţia în care s-ar aprecia, totuşi, că o astfel de analiză se impunea, recurentul susţine
că instanţa de apel a interpretat în mod greşit dispoziţiile legale în materie întrucât, contrar celor
reţinute de aceasta, izvorul nelegalităţii executării pedepsei, ulterior dezincriminării faptei pentru
care a fost condamnat, nu este dat de faptul că instanţa de executare şi-a încălcat obligaţia de a
face aplicarea, din oficiu, a legii penale de dezincriminare, ci chiar de efectul direct al legii
dezincriminare a faptei, astfel cum acesta este reglementat de art. 4 C.pen.
Ceea a nesocotit în analiza sa instanţa de apel a fost faptul că, dacă în mod formal temeiul
executării unei pedepse privative de libertate este reprezentat de existenţa unei hotărâri de
condamnare, în mod substanţial, executarea unei pedepse trebuie să aibă ca temei existenţa unei
infracţiuni constatate prin respectiva hotărâre şi trebuie să respecte plenitudinea de garanţii
prevăzute de Codul penal şi de Codul de procedură penală pe toată durata executării pedepsei.
Principiul aplicării legii penale mai favorabile, consacrat prin art. 15 alin.2 din Constituţie şi
dezvoltat prin art. 3 C.pen., constituie una din aceste garanţii, alături de principiul legalităţii
pedepsei, consacrat prin dispoziţiile Codului penal şi ale art.1 din Legea nr. 254/2013. Pentru
asigurarea acestor garanţii pe tot parcursul executării pedepsei, a fost consacrat mecanismul
instituit prin dispoziţiile art. 4 C.pen., care face posibil ca, executarea unei pedepse pentru o faptă
săvârşită sub legea veche şi care nu mai este prevăzută ca atare sub legea nouă, încetează ca efect
direct şi nemijlocit al intrării în vigoare a legii noi.
Argumentul instanţei de apel în sensul că decizia Curţii Constituţionale nr.
651/25.10.2018 (prin care s-a stabilit că art. 4 C.pen. se aplică inclusiv când dezincriminarea
faptei intervine nu numai prin lege, dar şi când se realizează printr-o decizie a Curţii
Constituţionale ce constată neconstituţionalitatea totală sau parţială a unei norme de incriminare)
a fost publicată în Monitorul Oficial şi a devenit obligatorie la data de 20.12.2018, ulterior
liberării condiţionate a reclamantului, este străin de soluţionarea prezentului litigiu, cât timp
aspectele privind efectele deciziei Curţii Constituţionale nr. 405, prin care s-a dezincriminat fapta
de abuz în serviciu, au fost deja analizate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, în
contestaţia întemeiată pe art. 595 C.proc.pen. promovată de recurent şi admisă prin decizia nr.
868/31.10.2018. Decizia Curţii Constituţionale nr. 651/25.10.2018 este o decizie interpretativă
prin care, fără a invalida dispoziţiile legale analizate, Curtea atribuie normelor criticate o anumită
semnificaţie, un sens care le-ar face compatibile cu Constituţia, şi nu consacră cu titlu de noutate
juridică, aşa cum lasă de înţeles instanţa de apel, posibilitatea dezincriminării unei fapte printr-o
decizie a sa întrucât altfel nici nu ar fi fost posibil ca, cu două luni anterior publicării acesteia în
Monitorul Oficial, Înalta Curte să admită contestaţia la executare întemeiată pe art. 595
C.proc.pen. pe care a formulat-o.
Faţă de cele arătate, soluţia pronunţată de instanţa de apel este consecinţa aplicării eronate
a dispoziţiilor art. 15 din Constituţie, a art. 3 şi 4 C.pen., a art. 539 şi 595 C.proc.pen., a art. 1 din
Legea nr. 254/2013.
În mod nelegal instanţa de apel a apreciat şi că instanţa de executare nu avea, ex officio,
obligaţia de a pune în aplicare legea de dezincriminare, întrucât aceasta (Curtea de Apel Craiova)
nu ar fi putut avea cunoştinţă deplină asupra datelor de fapt din speţa condamnatului, fiind de
datoria acestuia să o sesizeze. Argumentul este contrazis de recurent care susţine că tocmai
instanţa de executare este cea care avea deplină cunoştinţă asupra datelor de fapt din speţa sa, ca
instanţă care a pronunţat condamnarea lui la pedeapsa închisorii de 3 ani, şi care, chiar cunoscând
107
aceste împrejurări de fapt, este cea care i-a şi respins în judecata de primă instanţă contestaţia la
executare.
Evocând şi dispoziţiile art. 595 C.proc.pen., recurentul afirmă că nu pot fi avute în vedere
considerentele instanţei de apel prin care a reţinut inexistenţa obligaţiei instanţei de executare de
a pune în aplicare, din oficiu, legea de dezincriminare. Această statuare a instanţei de apel este
contrazisă, de altfel, atât de normele legale în materie, cât şi de practica Curţii Constituţionale.
Recurentul mai arată că, în ipoteza admiterii prezentului recurs, menţine toate apărările
formulate în calea de atac a apelului având ca obiect cuantificarea daunelor materiale şi morale,
referitor la care instanţa de apel, raportat la soluţia pronunţată, a reţinut că nu se mai impun a fi
analizate.
Precizează recurentul că în cuantificarea despăgubirilor pentru prejudiciul suferit prin
privarea nelegală de libertate trebuie să se ţină seama de toate consecinţele asupra persoanei, ce
derivă dintr-o multitudine de factori, respectiv distrugerea imaginii publice, înlăturarea
posibilităţii de mai ocupa o funcţie publică, forţarea la un regim de viaţă insalubru şi inadecvat
unei fiinţe umane, etc.
6.Apărările formulate în cauză
Recursul a fost comunicat intimatului-pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Craiova la data de 27.11.2020.
La data de 09.12.2020, în termen legal, intimatul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Craiova a formulat
întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. A arătat că, în mod legal,
instanţa de apel a constatat că hotărârea penală prin care s-a soluţionat incidentul la executare
legat de dezincriminarea faptei de abuz în serviciu prin decizia Curţii Constituţionale nr.
405/2016 este decizia nr. 868/2018 a Înaltei Curţi, pronunţată în contestaţia la executare
formulată de reclamant, hotărâre care, însă, dispune numai pentru viitor, cu privire la restul de
pedeapsă principală, la pedeapsa accesorie rămase de executat după liberarea condiţionată şi la
pedeapsa complementară aplicată, în considerentele acesteia neregăsindu-se argumente din care
să se poată deduce efectele deciziei Curţii Constituţionale asupra pedepsei executate de reclamant
până la momentul liberării sale condiţionate. De asemenea, în mod corect instanţa de apel a
reţinut că momentul începerii curgerii termenului de prescripţie prevăzut de art. 541 alin. 2
C.proc.pen. este momentul pronunţării deciziei anterior menţionate.
Întâmpinarea formulată de intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Craiova a fost comunicată
recurentului-reclamant A. la data de 14.12.2020.
La data de 21.12.2020, recurentul-reclamant A. a depus răspuns la întâmpinarea formulată
de intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională
Anticorupţie-Serviciul Teritorial Craiova, solicitând înlăturarea apărărilor formulate în cadrul
actului procedural şi admiterea recursului astfel cum a fost formulat.
Recursul a fost comunicat intimatului-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor
Publice la data de 02.12.2020.
La data de 24.12.2020, intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice a
formulat întâmpinare, care a fost comunicată recurentului-reclamant A. la data de 04.01.202.
Intimatul a invocat excepţia de inadmisibilitate a recursului, în raport de dispoziţiile art. 483 alin.
1, art. 634 alin. 1 pct. 4 şi art. 457 alin. 1 C.proc.civ. În subsidiar, intimatul a solicitat respingerea
recursului şi a arătat că hotărârea instanţei de apel este motivată şi argumentată potrivit legii şi nu
conţine considerente contradictorii. A mai arătat intimatul-pârât că instanţa de apel a reţinut în
mod corect că în cauză nu este îndeplinită condiţia unei detenţii nelegale pentru a putea fi
108
antrenată răspunderea statului în temeiul art. 539 C.proc.pen. Recurentul-reclamant nu a formulat
răspuns la această întâmpinare.
La data de 06.01.2021, intimatul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-
Direcţia Naţională Anticorupţie a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimatul-pârât
Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Referitor la pretinsul caracter inadmisibil al recursului, intimatul-pârât arată că, raportat la
decizia nr. 54/14.09.2020 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă, calea de atac este admisibilă.
Referitor la pretinsul caracter contradictoriu al hotărârii recurate, arată că acesta este un
motiv de recurs invocat pur formal, hotărârea supusă reformării neavând un asemenea caracter.
Referitor la momentul împlinirii termenului de prescripţie, instanţele anterioare au avut un
punct de vedere corect şi unitar, în sensul că acesta trebuie raportat la actul instanţei penale prin
care se pot soluţiona incidentele legate de executare, în speţă momentul pronunţării deciziei nr.
868/31.10.2018 a Înaltei Curţi.
Referitor la pretinsa încălcare sau greşită aplicare a unor norme de drept material,
intimatul arată că instanţa de apel a reţinut în mod corect că hotărârea penală prin care s-a
soluţionat incidentul la executare legat de dezincriminarea faptei de abuz în serviciu prin decizia
Curţii Constituţionale nr. 405/2016 nu s-a pronunţat asupra caracterului legal sau nelegal al
detenţiei reclamantului, situaţie faţă de care nu este îndeplinită condiţia esenţială reglementată de
art. 539 C.pen., respectiv aceea ca privarea de libertatea să fi fost nelegală.
II.Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Asupra admisibilităţii căii de atac a recursului exercitat în cauză împotriva deciziei
instanţei de apel, excepţie ridicată prin întâmpinarea formulată de intimatul Statul român, Înalta
Curte a statuat la termenul de dezbatere a căii de atac, apreciind asupra caracterului neîntemeiat
al acesteia pentru argumentele expuse în practicaua prezentei decizii.
Analizând pe fond recursul formulat în cauză, Înalta Curte apreciază asupra caracterului
său întemeiat, în limitele celor ce se vor arăta în continuare.
În mod nefondat se pretinde o nelegalitate a deciziei instanţei de apel în considerarea
motivelor sale contradictorii utilizate, pe de o parte, în respingerea excepţiei prescripţiei dreptului
material la acţiune – atunci când instanţa s-a raportat la decizia nr.868 din 31.10.2018 a I.C.C.J.
ca fiind actul procesual de natura celor menţionate în cuprinsul art. 541 (2) C.proc.pen., prin care
se constată caracterul nelegal al privării de libertate, iar pe de altă parte, în soluţionarea pe fond a
acţiunii când, cu referire la acelaşi act procesual, reţine că în cuprinsul său nu există o statuare
asupra caracterului nelegal al privării de libertate a reclamantului în intervalul 8 iulie 2016 (data
publicării în Monitorul Oficial a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 405/15.06.2016) -
17.01.2018 (data punerii în libertate a reclamantului prin liberarea sa condiţionată).
Analiza instanţei de apel nu este contradictorie întrucât în verificarea condiţiilor de
promovare a acţiunii dedusă judecăţii, în care se înscrie şi respectarea termenului special de
prescripţie a dreptului la acţiune instituit prin dispoziţiile art. 541 (2) C.proc.pen., aceasta avea a
se raporta, în primul rând, la actele procesuale indicate de reclamant ca fiind cele ce determină
caracterul nelegal al privării de libertate pretinse.
Or, prin acţiunea dedusă judecăţii, reclamantul a solicitat angajarea răspunderii materiale
a statului în temeiul art. 539 C.proc.pen. pentru privarea nelegală de libertate suferită în perioada
8 iulie 2016 – 17 ianuarie 2018, constatată prin decizia nr. 868/2018 a I.C.C.J. pronunţată în
soluţionarea contestaţiei sale la executare.
În plus, rezultând din circumstanţele cazului că ceea ce se pretinde este survenirea unei
privări nelegale de libertate pe durata executării pedepsei închisorii, instanţa de apel a arătat în
109
mod corect că are a se raporta, în determinarea momentului începerii curgerii termenului de
prescripţie de 6 luni prevăzut de art. 541 (2) C.proc.pen., la actul instanţei penale prin care se pot
soluţiona incidentele legate de executare, acesta fiind, generic, hotărârea de soluţionare a
contestaţiei la executare (potrivit art. 597-599 C.proc.pen.), iar, cu referire concretă la situaţia
reclamantului, decizia nr. 868 din 31.10.2018 a I.C.C.J. prin care a fost admisă contestaţia sa la
executare, fără ca aceasta să presupună şi o verificare în conţinut a respectivului act procesual la
acest moment.
De aceea, raportarea pe care instanţa de apel o realizează pentru verificarea termenului
special de introducere a acţiunii, la decizia nr. 868 din 31.10.2018 a I.C.C.J., ca act procesual ce
corespunde celor enunţate în cuprinsul art. 541 (2) C.proc.pen., nu contravine în niciun fel
statuărilor sale ulterioare, realizate cu prilejul evaluării fondului cauzei, în legătură cu conţinutul
sau valoarea sa juridică.
Nelegalitatea deciziei atacate se relevă, însă, în raport de motivul de recurs prevăzut de
art. 488 (1) pct. 8 C.proc.civ., aceasta fiind dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material,
respectiv a celor cuprinse în art. 539 C.proc.pen., în art. 4 C.pen. şi art. 15 din Constituţia
României.
Astfel, pornind de la conţinutul art. 539 C.proc.pen., instanţa de apel a statuat corect
faptul că, pentru a avea deschis dreptul la despăgubiri pe acest temei împotriva statului, este
necesar ca în cazul reclamantului să existe o privare nelegală de libertate şi ca această nelegală
privare de libertate să fi fost constatată prin „ordonanţa procurorului, prin încheierea definitivă a
judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin
încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea
cauzei”, astfel cum prevede alin.(2) al normei ce dă temeiul legal al demersului juridic iniţiat de
parte.
În raport de situaţia concretă a reclamantului, care invocă o privare nelegală în cursul
executării pedepsei, cu trimitere la paragraful 42 al deciziei de recurs în interesul legii nr.
15/2017 a I.C.C.J., instanța de apel a identificat ca fiind contestaţia la executare procedura în
cadrul căreia se poate analiza caracterul nelegal al privării de libertate în faza executării hotărârii
penale de condamnare. Totuşi, aceasta a concluzionat că niciuna din cele două condiţii nu se
regăseşte în cauza reclamantului, pe de o parte întrucât decizia nr. 868/2018 a I.C.C.J. de
soluţionare a contestaţiei la executare nu statuează (şi) asupra caracterului nelegal al privării de
libertate invocată de acesta, iar pe de altă parte întrucât, potrivit propriei analize a instanţei de
apel, privarea de libertate a reclamantului pe perioada 8 iulie 2016 – 17 ianuarie 2018 nu a fost
nelegală, ci a avut un temei legal reprezentat de sentinţa penală nr. 96 din 3.06.2015 pronunţată
de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. x/54/2014, definitivă prin decizia penală nr. 89A/2016 a
I.C.C.J.
Concluzia instanţei de apel nu este decât rezultatul unei analize şi aplicări formale a
dispoziţiilor art. 539 şi 595 C.proc.pen., a celor ale art.4 C.pen. şi art. 15 din Constituţia
României, a principiilor fundamentale ale dreptului penal la actele procesuale şi la situaţia
personală de care se prevalează reclamantul în dovedirea pretenţiilor sale.
Contrar celor reţinute de instanţa de apel, Înalta Curte constată că în speţă există unul din
actele evocate în cuprinsul art. 539 alin. 2 C.proc.civ. de stabilire a privării nelegale de libertate,
act reprezentat de decizia nr. 868/2018 a I.C.C.J. prin care a fost admisă contestaţia la executare
formulată de reclamant şi, în baza art. 595 C.proc.pen. raportat la art. 4 C.pen., au fost constatate
ca dezincriminate faptele de instigare la abuz în serviciu în formă calificată şi continuată
prevăzute de art. 47 rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. 1 C.pen. cu
aplicarea art. 35 alin. 1 C.pen., pentru săvârşirea cărora acesta fusese condamnat la pedeapsa de 3
110
ani închisoare prin sentinţa penală nr. 96/2015 a Curţii de Apel Craiova, rămasă definitivă prin
decizia penală nr. 89A/2016 a I.C.C.J. Drept urmare, s-a constatat că pedeapsa principală de 3 ani
închisoare şi pedeapsa accesorie prevăzută de art. 65 alin. 1 raportat la art. 66 alin. 1 lit.a,b C.pen.
au fost executate şi s-a dispus încetarea executării pedepsei complementare prevăzute de art. 66
alin. 1 lit.a, b C.pen., precum şi a tuturor consecinţelor penale ale sentinţei penale nr. 96/2015 a
Curţii de Apel Craiova.
Chiar dacă nu conţine statuări exprese în privinţa nelegalei privări de libertate a
reclamantului pe durata de timp cuprinsă între data publicării în Monitorul Oficiul a deciziei nr.
405/2016 a Curţii Constituţionale (7.08.2016) şi data punerii sale în libertate prin liberare
condiţionată (17.01.2018), hotărârea în cauză dezvoltă raționamentul care face incontestabilă o
atare concluzie, ce se degajă implicit din statuările acestei instanțe penale.
Potrivit deciziei nr. 868 din 31.10.2018 a I.C.C.J., „întrucât nici în considerentele hotărârii
de condamnare şi nici prin decizia instanței de apel nu s-a reţinut încălcarea de către persoanele
instigate de A. a vreunei dispoziţii din legislaţia primară, ci a unor acte cu valoare juridică
inferioară legilor şi ordonanţelor de guvern”, s-a apreciat că ipoteza dedusă judecăţii (în
contestaţia la executare penală) se încadrează în modalitatea de comitere a infracţiunii în privinţa
căreia se reţinuse anterior că a intervenit dezincriminarea, ca efect al Deciziei nr. 405/2016 a
Curţii Constituţionale (care a constatat că dispoziţiile art. 246 C.pen. din 1969 şi ale art. 297
alin.(1) C.pen. sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma „îndeplineşte în mod
defectuos” din cuprinsul acestora se înţelege „îndeplineşte cu încălcarea legii”). Întrucât a stabilit
că fapta imputată reclamantului prin hotărârea de condamnare nu mai este prevăzută de legea
penală, consecinţă a dezincriminării sale, instanţa ce a pronunţat decizia menţionată a dat curs
cererii reclamantului de a face aplicare în cazul său dispoziţiilor art. 4 C.pen., reţinând totodată că
Decizia nr.405/2016 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice de la data publicării ei în
Monitorul Oficial al României, conform art. 147 din Constituţie, în toate cauzele penale aflate pe
rolul organelor judiciare, indiferent de faza sau etapa procesuală în care se află.
În alte cuvinte, decizia nr. 868 din 31.10.2018 a I.C.C.J. constituie chiar actul
jurisdicţional - a cărui necesitate a invocat-o instanţa de apel în cazul dezincriminării parţiale a
infracţiunii de abuz în serviciu intervenită prin Decizia Curţii Constituţionale nr.405/2016 - pe
calea căruia, reanalizându-se situaţia particulară a reclamantului şi a faptelor care au dus la
condamnarea sa, în raport de distincţiile şi limitele constituționale ale aceste infracţiuni, astfel
cum au fost trasate prin decizia Curţii Constituţionale, s-a stabilit că fapta imputată acestuia prin
hotărârea de condamnare nu mai este prevăzută de legea penală, începând cu data publicării
respectivei decizii în Monitorul Oficial.
Art. 4 C.pen. şi art. 595 alin.(1) C.proc.pen. nu sunt decât mecanismele prin care se
asigură efectivitatea principiilor fundamentale care guvernează dreptul penal, cel al legalităţii
incriminării (nullum crimen sine lege), al legalităţii pedepselor (nulla poena sine lege) consacrat
prin art. 23 (12) din Constituţie şi al retroactivităţii legii penale mai favorabile, consacrat prin art.
15 alin. 2 din Constituţie. Cazul tipic de retroactivitate obligatorie a legii penale este acela al legii
prin care se dezincriminează o faptă prevăzută ca infracţiune până la acel moment, situaţie căreia
i-a fost asimilată, în privinţa efectelor, şi aceea în care, printr-o deciziei a Curţii Constituţionale
se constată neconstituționalitatea totală sau parţială a unei norme de incriminare (în acest sens,
decizia nr.6/2017 a I.C.C.J. – Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în materie
penală şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 651/2018).
Potrivit art. 4 C.pen. „Legea penală nu se aplică faptelor săvârșite sub legea veche, dacă
nu mai sunt prevăzute de legea nouă. În acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor educative
și a măsurilor de siguranță, pronunțate în baza legii vechi, precum și toate consecințele penale
111
ale hotărârilor judecătorești privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii
noi.”
Rezumate, consecinţele legii de dezincriminare constau în aceea că, dacă nu s-a pornit
încă procesul penal, el nu va mai fi pornit, iar dacă procesul se află în curs, el va înceta de îndată,
organele judiciare competente urmând să pronunţe, după caz, o soluţie de clasare, scoatere de sub
urmărire penală sau de achitare. Când pentru fapta dezincriminată a fost pronunţată o hotărâre
definitivă de condamnare, pedeapsa sau pedepsele aplicate nu se mai execută, după cum nu se
mai execută măsurile educative sau cele de siguranţă.
Dezincriminarea produce efecte chiar şi atunci când intervenirea sa are loc după ce
pedepsele aplicate au fost executate în întregime, art. 4 C.pen. stabilind că se înlătură toate
consecinţele penale ale hotărârilor judecătorești privitoare la fapta dezincriminată (cum ar fi
posibilitatea ca existenţa condamnării pentru acea faptă să constituie primul termen al recidivei
ori un antecedent penal care să influenţeze pedeapsa ce ar urma să se aplice fostului condamnat
pentru noua infracţiune săvârşită). Practic, dezincriminarea (abolitio criminis) echivalează cu o
reabilitare de drept a fostului condamnat care se bucură, din momentul apariţiei legii
dezincriminatoare, de toate drepturile, fără nici un fel de incapacităţi sau decăderi decurgând din
condamnare.
Or, actul procesual al organului penal (în cazul pendinte al instanței judecătoreşti penale)
la care trimit art. 539 alin. 2 C.proc.pen. şi paragraful 42 al deciziei de recurs în interesul legii nr.
15/2017 a I.C.C.J. – care reţine, prin aplicarea directă a dispoziţiilor art. 4 C.pen., a beneficiului
dezincriminării produsă prin efectul Deciziei Curţii Constituţionale nr. 405/2016 în cazul
reclamantului, pentru faptele pentru care acesta fusese condamnat la pedeapsa închisorii pe o
durată de 3 ani, începând cu data publicării acesteia în Monitorul Oficial al României (respectiv
8.07.2016), este chiar decizia nr. 868 din 31.10.2018 a I.C.C.J. de soluționare prin admitere a
contestaţiei sale la executare.
În lumina celor mai sus arătate, cât priveşte consecinţele legii de dezincriminare, se
înţelege că începând cu 8.07.2016 – data publicării amintitei decizii în Monitorul Oficial – a
dispărut fundamentul legal al incriminării faptelor reţinute ca fiind săvârşite de către reclamant
prin sentinţa penală nr. 96/2015 a Curţii de Apel Craiova şi decizia penală nr. 89/2016 a I.C.C.J.
şi, totodată, a dispărut fundamentul legal al pedepselor aplicate acestuia pentru săvârşirea lor.
Urmarea directă şi imediată ce decurge din această împrejurare este aceea că, începând cu
8.07.2016 ar fi trebuit să înceteze pentru reclamant executarea tuturor pedepselor care i-au fost
aplicate prin hotărâre de condamnare şi, de asemenea că, în măsura în care executarea acestora a
continuat după acest moment, privarea reclamantului a fost una lipsită de o bază legală, concluzie
care este separată şi independentă de situaţia declanşării ori nu (şi) a mecanismului procesual
instituit prin dispoziţiile art. 595 C.proc.pen. menit a face aplicarea art. 4 C.pen.
Aceste consecinţe decurg din principiul fundamental al dreptului penal privind legalitatea
incriminării şi executării pedepsei şi sunt urmarea directă a recunoaşterii prin decizia nr. 868 din
31.10.2018 a I.C.C.J. a aplicării faţă de reclamant a dispoziţiilor art. 4 C.pen. în raport cu Decizia
Curţii Constituţionale nr. 405/2016, începând cu data publicării acesteia în Monitorul Oficial
(8.07.2016).
Strâns legată de principiul legalităţii incriminării şi executării pedepsei, dezincriminarea
faptei penale produce acele consecinţe prevăzute de lege, funcţie de data survenirii acesteia şi de
stadiul procesual al faptei investigate (după cum dezincriminarea intervine înainte de începerea
procesului, în cursul acestuia, în timpul executării pedepsei ori după executare), consecinţele
neputând fi diferite, aşa cum reţine în decizia sa instanţa de apel, în raport de momentul aleatoriu

112
al declanșării procedurii de punere în aplicare a legii de dezincriminare prin mecanismul instituit
de art. 595 C.proc.pen.
Astfel spus, beneficiile dezincriminării nu pot fi doar cele „pentru viitor” la care se referă
decizia nr. 868/2018 a I.C.C.J., dat fiind elementul conjunctural al promovării contestaţiei la
executare ulterior liberării condiţionate a reclamantului, ci acestea sunt cele pe care legea le
recunoaşte începând cu data - recunoscută expres prin aceeaşi hotărâre de soluţionare a
contestației la executare ca fiind cea a publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 405/2016
(7.08.2016) - producerii dezincriminării.
A admite o altă interpretare asupra tuturor acestor situaţii, respectiv cea a instanţei de
apel, înseamnă a menţine şi recunoaște în continuare efecte decurgând din condamnarea
reclamantului dispusă prin sentinţa penală nr. 96 din 3.06.2015, în contra dispoziţiilor art. 4
C.pen. şi a dezlegărilor cu putere de lucru judecat ale deciziei nr. 868/2018 a I.C.C.J., care a
recunoscut incidenţa acestora raportat la Decizia nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale, în cazul
reclamantului.
În acelaşi registru se înscrie şi aprecierea instanţei de apel în sensul că hotărârea de
condamnare a reclamantului a oferit o bază legală privării de libertate a acestuia pe perioada de
după publicarea Deciziei nr. 405/2016 în Monitorul Oficial (8.07.2016) şi până la liberarea
condiţionată a acestuia (17.01.2018), de vreme ce hotărârea în cauză nu a fost desfiinţată prin
exercitarea căilor ordinare sau extraordinare de atac, iar partea nu a uzat de procedura instituită
prin dispoziţiile art. 595 C.proc.pen. imediat după data publicării deciziei în Monitorul Oficial.
Atare teză nu poate fi primită întrucât, din nou în contra dispoziţiilor art. 4 C.pen.,
instanţa de apel deplasează nepermis momentul producerii efectelor legii de dezincriminare la un
altul decât cel prevăzut al producerii acestora – „intrarea în vigoare a legii noi” (în sensul art. 4
C.pen.), legându-l de mecanismul procesual al aplicării legii de dezincriminare, reglementat prin
dispoziţiile art. 595 C.proc.pen. şi condiţionându-l de declanşarea acestuia. Tot astfel, atare
interpretări, nesocotesc aspectul că dezincriminarea şi regulile aplicabile acesteia, indiferent că
este dată de legea nouă penală ori de o decizie a Curţii Constituţionale, nu sunt decât reflexe ale
principiilor legalității incriminării şi executării pedepselor.
Prin urmare, în situaţia dezincriminării unei fapte penale pentru săvârşirea căreia
condamnatul se află în executarea pedepsei, hotărârea penală de condamnare nu poate să ofere
decât în mod formal un temei al executării, însă nu şi unul substanţial, hotărârii înseşi lipsindu-i
fundamentul legal al faptei incriminate şi al pedepsei aplicate de la data dezincriminării.
În concluzie, doar într-o judecată formală şi fără observarea atentă a regulilor şi
principiilor care guvernează dreptul penal, instanța de apel a respins acţiunea reclamantului
apreciind că în cauză lipseşte atât actul organului penal care să constate caracterul nelegal al
privării de libertate, dar şi o stare de privare nelegală de libertate a acestuia pe perioada de timp
invocată.
În realitate, actul organului penal în sensul art. 539 (2) C.pen. este decizia nr. 868/2018 a
I.C.C.J. care, admiţând că în cazul reclamantului îşi produce efecte Decizia nr. 405/2016 a Curţii
Constituţionale de dezincriminare a faptei de abuz în serviciu pentru care fusese condamnat
acesta prin sentinţa penală nr. 96 din 3.06.2015 a Curţii de Apel Craiova, a făcut aplicare
dispoziţiilor art. 4 C.pen. şi a dispus înlăturarea tuturor consecinţelor penale ale acesteia.
Totodată, decizia instanţei penale a admis că efectele dezincriminării se produc de la data
publicării deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României, respectiv 8.07.2016,
ceea ce, în aplicarea aceluiaşi art. 4 C.pen. semnifică, implicit, lipsa oricărei baze legale a
executării pedepsei închisorii de către reclamant pe durata de timp cuprinsă între 8.07.2016 –
17.01.2018 (data punerii în libertate a reclamantului prin librare condiţionată).
113
 Înalta Curte reţine, astfel după cum în mod legitim a susţinut şi reclamantul în memoriul
său de recurs, că izvorul nelegalităţii executării pedepsei, ulterior dezincriminării faptei pentru
care el a fost condamnat, nu stă atât în încălcarea de către instanţa de executare a obligaţiei de a
face aplicarea din oficiu legii penale de dezincriminare, cât mai degrabă în efectul direct al legii
de dezincriminare, astfel cum este descris prin art. 4 C.pen.
Aceasta se traduce în lipsa oricărei baze legale a incriminării faptei pentru care a fost
condamnat reclamantul şi a lipsei oricărei baze legale a executării pedepsei aplicate, care a
continuat dincolo de data de 8.07.2016, în pofida existenţei formale a hotărârii de condamnare.
Această executare a pedepsei care a continuat şi după data de 08.07.2016, fiind lipsită de
fundamentul existenţei unei legi de incriminare a faptei sancţionate şi a pedepsei aplicate, este de
natură să deschidă reclamantului dreptul la reparaţie materială împotriva Statului român, în
condiţiile art. 539 C.proc.pen., a cărui răspundere este în acest caz una obiectivă.
Pentru motivele arătate şi în temeiul art. 488 (1) pct. 8 corelat cu art. 497 C.proc.civ.
Înalta Curte a admis recursul declarat şi a casat decizia instanţei de apel cu trimiterea cauzei spre
rejudecarea apelurilor formulate în raport de dezlegările date prin prezenta hotărâre.
Înalta Curte reţine că soluţia de casare a deciziei din apel este totală şi ea priveşte atât
soluţia, cât şi considerentele, astfel că nu se mai impune examinarea acelor critici din recursul
reclamantului prin care se urmărea înlăturarea considerentelor curţii de apel ce răspundeau unora
din criticile apelului său relative la neluarea în considerare a prejudiciilor de imagine şi a celor
decurgând din condițiile precare de detenţie, refacerea judecăţii în apel urmând să se realizeze
sub toate aspectele ridicate prin cererile de apel (mai puţin în ceea ce priveşte soluţionarea
excepţiilor inadmisibilităţii acţiunii şi a prescripţiei dreptului material la acţiune, elemente
dezlegate prin decizia de apel şi necontestate de nicio parte în calea de atac a recursului),
pornindu-se de la dezlegările date prin prezenta decizie.

13. Durata excesivă a procedurii judiciare. Încălcarea dreptului la un proces echitabil.

Despăgubiri morale
C.E.D.O., art. 1, art. 6, art. 8, art. 13

Este unanim acceptat, în jurisprudența instanței de contencios european a drepturilor

omului, că durata rezonabilă a unei proceduri penale face parte din garanțiile esențiale ale unui
proces echitabil, fiind reglementată în mod expres în paragraful 1 al art. 6 al Convenției
Europene a Drepturilor Omului.
Criteriile enunțate de Curtea Europeană pentru a evalua dacă o procedură a fost sau nu
rezonabilă, din perspectiva duratei, sunt: complexitatea cauzei, comportamentul părților,
comportamentul autorităților și miza procedurii pentru partea interesată.
De asemenea, s-a stabilit că, deși evaluarea duratei procedurii se face pe grade de
jurisdicție, aprecierea acesteia este una globală. Astfel, chiar dacă etapele procedurii se
derulează într-un ritm acceptabil, durata totală a procedurii ar putea depăşi, totuşi, un „termen
rezonabil”. În plus, în materie penală, dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil are ca
scop, în principal, evitarea ca o persoană inculpată să rămână într-o stare de incertitudine
pentru lung timp.
Astfel, o durată de 17 ani şi 4 luni a procedurii penale, la finalul şi în baza căreia,
reclamantul a fost achitat pentru toate acuzaţiile formulate împotriva sa, pe motiv că faptele nu

114
există, nu ar putea fi caracterizată ca având un caracter rezonabil, care să respecte pretinsul
echilibru între exigenţele celerităţii procedurilor desfăşurate în faţa organelor judiciare şi
principiul general al unei bune înfăptuiri a justiţiei. Ca atare, sunt îndeplinite condiţiile pentru
acordarea despăgubirilor morale reclamantului, întrucât statul, în calitate de administrator şi
garant al sistemului judiciar, nu şi-a îndeplinit obligaţiile pozitive pentru adoptarea măsurilor
necesare pentru ca procesul penal să se desfășoare în condiții adecvate, de natură a garanta
respectarea dreptului fundamental la un proces echitabil, din perspectiva duratei rezonabile a
acestuia; prin despăgubirile acordate, fiind asigurat, şi din perspectiva jurisprudenţei Curţii
Europene, păstrarea justului echilibru între interesul general al societăţii şi drepturile
individuale ale reclamantului.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 1010 din 12 mai 2021

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a
III-a civilă, la data de 03.05.2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul
Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de
500.000 euro, calculată la cursul din ziua plăţii, ca urmare a încălcării dreptului său la un proces
echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturile Omului, sub aspectul duratei
foarte lungi a procesului, la finalul căruia, a fost achitat pentru că faptele nu există; obligarea
pârâtului la plata sumei de 100.000 euro, cu privire la condiţiile de detenţie, pe perioada arestului
preventiv, în centrele de detenţie ale IPJ Brăila, IPJ Hunedoara, IPJ Buzău şi penitenciarele Brăila
şi Colibaşi, în perioada 10.04.2000-27.06.2001; obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000
euro, reprezentând încălcarea dreptului la imagine, demnitate şi reputaţie, ca urmare a arestului
preventiv, fără existenţa probelor şi a indiciilor temeinice care să conducă la suspiciunea
rezonabilă că a comis o infracţiune gravă; obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 euro,
pentru promovarea cu rea-credinţă a rechizitorului Parchetului de pe lângă Tribunalul Brăila, prin
care a fost trimis în judecată fără să fi comis vreo infracţiune, deşi probatoriul administrat în
cauză conducea la o soluţie de netrimitere în judecată.
În drept, reclamantul şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispoziţiile art. 6
din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi ale art. 1357 C.civ.
Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a formulat întâmpinare, prin
care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată; în speţă, fiind aplicabile dispoziţiile
prevăzute de art. 538-539 C.proc.pen.; a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune
al reclamantului şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul
Finanţelor Publice.
2. Sentinţa pronunţată în primă instanţă de Tribunalul Bucureşti:
Prin sentinţa civilă nr. 1655 din 02.10.2018, Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a civilă a
respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, reprezentat prin Ministerul
Finanţelor Publice şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune; a admis în parte primul
capăt de cerere, obligând Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata către
reclamant a sumei de 6.000 euro, cu titlu de daune morale, pentru durata excesivă a procedurilor
penale la care a fost supus reclamantul, timp de 17 ani şi 4 luni; au fost respinse celelalte capete
de cerere, ca neîntemeiate, şi a fost obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată parţiale,
constând în suma de 600 lei, reprezentând onorariul avocaţial.
3. Decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel Bucureşti:

115
 Împotriva acestei sentințe, au declarat apel reclamantul A. şi pârâtul Statul Român, prin
Ministerul Finanţelor Publice.
Prin decizia civilă nr. 713A din 08.05.2019, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a
civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul
Finanţelor Publice, împotriva sentinţei civile nr. 1655 din 02.10.2018, pronunţată de Tribunalul
Bucureşti - Secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu apelantul-reclamant A.; a fost admis apelul
formulat de apelantul-reclamant A., împotriva aceleiaşi sentinţe, în contradictoriu cu Statul
Român, prin Ministerul Finanţelor Publice; a fost schimbată, în parte, sentinţa, în sensul că a fost
admis, în parte, şi capătul al treilea de cerere şi a fost obligat pârâtul la plata către reclamant a
sumei de 7000 euro, în echivalent lei la data plăţii, cu titlu de daune morale, pentru încălcarea
dreptului la imagine, demnitate şi reputaţie; au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei şi a
fost obligat apelantul Statul Român la 3200 lei cheltuieli de judecată în apel.
4. Calea de atac exercitată în cauză:
Împotriva deciziei civile nr. 713 A din 08.05.2019, pronunţată de Curtea de Apel
Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor
Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, cale de atac
cu a cărei soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Prin cererea de recurs, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei
atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, în ceea ce priveşte soluţia pronunţată cu privire la
capetele 1 şi 3 de cerere.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a susţinut că hotărârea atacată este nelegală,
fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, ceea ce atrage incidenţa
motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. În acest sens, a susţinut că,
în mod greşit, instanţa de apel a menţinut în sarcina Statului Român, prin Ministerului Finanţelor
Publice, obligaţia de plată a sumei de 6.000 euro, cu titlul de daune morale, pentru durata
excesivă a procedurilor penale, obligaţie la care a adăugat suma de 7.000 euro, reprezentând
despăgubiri pentru prejudiciul cauzat dreptului la imagine, demnitate şi reputaţie, în condiţiile în
care, pe de-o parte, apelantul-pârât nu are calitate procesuală pasivă în speţă, iar, pe de altă parte,
nu există un temei de drept în baza căruia poate fi formulată şi admisă o acţiune în răspundere
civilă îndreptată împotriva Statului Român.
Cu privire la calitatea procesuală pasivă, recurentul a învederat că, în speţă, faptele
reclamate nu pot fi stabilite în sarcina Statului Român, întrucât reclamantul a solicitat despăgubiri
prin raportare la faptele ilicite ale autorităţilor statului/magistraţilor implicate/implicaţi în
procesul penal şi în detenţia sa, şi nu, aşa cum a reţinut instanţa de apel, la fapta proprie a Statului
Român.
Astfel, instanţa de apel a reţinut că „toate faptele invocate de reclamant ca având caracter
ilicit au fost săvârşite de autorităţi ale statului”, însă, în mod eronat, a considerat că aceste
instituţii au acţionat „în exerciţiul autorităţii statale”.
Recurentul a opinat că interpretarea curţii de apel este greşită, întrucât acţiunile reclamate
prin cererea de chemare în judecată reprezintă fapte proprii, fie ale autorităţilor statului
(parchetul, instanţele), fie ale procurorului de caz sau ale judecătorilor care au soluţionat dosarul
penal.
Instanţa de apel a reţinut că reclamantul nu a chemat în judecată statul, în calitate de
comitent, pentru a răspunde pentru fapta unor prepuşi, prin urmare, instanţa de apel a reţinut
incidenţa răspunderii civile pentru fapta proprie, însă durata nerezonabilă a procesului penal,
condiţiile de detenţie, afectarea dreptului la imagine, la demnitate şi la reputaţie nu sunt rezultatul
faptei proprii a Statului Român.
116
 În continuare, recurentul a susţinut că este, de asemenea, nelegală motivarea instanţei, în
sensul că faptele în discuţie sunt consecinţa unor măsuri legislative şi/sau administrative
defectuoase, deşi acţiunea privind atragerea răspunderii statului pentru exercitarea cu rea-credinţă
a puterii statale în procesul de legiferare nu este admisibilă, deoarece puterea judecătorească nu
poate şi nu trebuie să cenzureze modul în care se exercită puterea legislativă, fapt consfinţit prin
principiul separării puterilor în stat, prevăzut de art. 1 alin. (4) din Constituţia României, care
prevede independenţa puterilor în stat, din punct de vedere al exercitării atribuţiilor acestora.
Prin interpretarea dată acţiunii de către instanţa de apel, rezultă că se solicită încălcarea de
către instanţele interne a acestui principiu, cerându-se puterii judecătoreşti să verifice în ce
măsura activitatea legislativă a statului în materie penală este ilicită, respectiv daca ea încalcă sau
nu drepturile fundamentale ale omului consfinţite prin Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului.
Recurentul a opinat că reclamantul, pe parcursul procesului penal, avea posibilitatea să
invoce excepţia de nelegalitate a legislaţiei în materie, inclusiv prin raportare la dispoziţiile art. 6
din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, învederate în acţiune, dacă aprecia că este
contrară Constituţiei.
S-a mai arătat că motivarea instanţei cu privire la faptul că Statul Român a fost chemat în
judecată pentru fapta proprie, reprezentată de adoptarea unei legislaţii deficitare, este nelegală,
întrucât atragerea răspunderii civile a statului, conform art. 6 din Convenţie, pentru acţiunea sa
legislativă, este inadmisibilă.
În mod greşit a reţinut instanţa de apel că există temei legal pentru atragerea răspunderii
civile a statului pentru orice faptă ilicită cauzatoare de prejudicii realizată de instituţiile sale,
pentru că nu există un text de lege care să instituie o răspundere generală a statului pentru
activitatea şi actele juridice emise de instituţiile publice, constatare din care rezultă că acesta nu
are calitate procesuală pasivă în cauză, în acest sens fiind şi prevederile art. 224 C.civ., care
dispun în sensul că dacă, prin lege, nu se dispune altfel, statul nu răspunde decât în mod
subsidiar pentru obligaţiile organelor, autorităţilor şi instituţiilor publice care sunt persoane
juridice şi niciuna dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligaţiile statului.
Or, deşi instanţa de apel a reţinut că statul nu răspunde doar pentru erorile judiciare, astfel
cum acestea sunt definite prin normele cuprinse în art. 538 - 539 C.proc.pen., nu a indicat niciun
temei de drept pentru atragerea răspunderii civile a statului pentru faptele instituţiilor sale şi nici
nu a făcut trimitere la dispoziţiile art. 1357-1371 C.civ.
Prin urmare, nu există niciun text de lege care să stabilească răspunderea Statului Român
pentru faptele imputate de intimatul-reclamant, motiv pentru care recurentul a susţinut că nu are
calitate procesuală pasivă în cauză.
În lipsa unei obligaţii legale determinate, atât cu privire la titularul dreptului (de
despăgubire) corespunzător acestei obligaţii, cât şi cu privire la conţinutul acestei obligaţii, nu se
poate vorbi despre o obligaţie a statului, a cărei neexecutare să poată fi calificată ca o fapta ilicită
omisivă.
Pe fondul cauzei, a criticat hotărârea instanţei de apel în ceea ce priveşte constatarea
îndeplinirii condiţiilor pentru acordarea de daune morale pentru durata excesivă a procedurilor
penale, precum şi pentru prejudiciul cauzat dreptului la imagine, demnitate şi reputaţie.
În cauză, a fost invocată încălcarea dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului, sub aspectul duratei rezonabile a procesului, recurentul arătând că, în
jurisprudența Curţii Europene, dreptul la un proces echitabil este susceptibil de mai multe
înţelesuri, şi se poate concretiza fie în durata judecăţii, care trebuie să fie rezonabilă, fie în

117
modalitatea în care s-a administrat probatoriul pe parcursul procesului, fie în felul în care au fost
respectate drepturile părţilor dintr-un litigiu.
A arătat recurentul că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului,
aprecierea duratei rezonabile trebuie să ia în calcul justul echilibru ce trebuie menţinut între
exigenţele celerităţii procedurilor organelor judiciare şi principiul general al unei bune înfăptuiri
a justiţiei, în egală măsură consacrat de art. 6 din Convenţie.
Activitatea de urmărire penală nu este supusă unor termene limită, fiind necesară
administrarea exhaustivă a probatoriului în temeiul căruia organele de urmărire penală pot
aprecia asupra existenţei sau inexistenţei elementelor şi indiciilor temeinice ale infracţiunilor, iar,
în speţă, dosarul de urmărire penală nu a fost lăsat în nelucrare o perioadă de timp, după care să fi
intervenit clasarea cauzei.
Mai mult, a arătat că, în speţă, s-a reţinut complexitatea cauzei, având în vedere
infracţiunile pretins a fi săvârşite, precum şi probele ce au trebuit administrate.
Conchizând, recurentul a susţinut că instanţa nu a analizat, în concret, îndeplinirea
fiecăreia dintre condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, iar pentru a fi
incidenţă această răspundere trebuie îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 1357-1371
C.civ., condiţii care, în speţă, nu sunt îndeplinite.
5. Apărările formulate în cauză:
Intimatul A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, susţinând
că Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, are calitate procesuală pasivă, întrucât
reclamantul-intimat a solicitat instanţelor şi a obţinut despăgubiri pentru durata excesivă a
procesului penal în care a fost implicat, precum şi pentru încălcarea dreptului la imagine,
demnitate şi reputaţie, ca urmare a implicării sale în procesul penal.
Astfel, Statul Român nu a fost chemat în judecată, în prezenta cauză, în calitate de
comitent, şi nici pentru a răspunde pentru erori judiciare cuprinse în art. 538-539 C.proc.pen. De
altfel, pârâta a invocat, în faţa instanţei de fond, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive,
excepţia fiind respinsă.
În ceea ce priveşte critica recurentei cu privire la inexistența condiţiilor legale pentru
antrenarea răspunderii civile delictuale, apreciază că motivarea invocată este total greşită, toate
cele patru condiţii fiind îndeplinite în mod cumulativ.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Analizând criticile formulate, prin prisma dispoziţiilor legale interne şi convenţionale
relevante, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, pentru considerentele ce urmează
a fi expuse:
Prin primul motiv de recurs invocat în cauză, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8
C.proc.civ., recurentul pârât a criticat decizia pronunţată de instanţa de apel, din perspectiva
greşitei soluţionări a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin
Ministerul Finanţelor Publice, considerând că Statul Român nu poate fi tras la răspundere nici
pentru fapta proprie, nici în calitate de comitent pentru fapta prepusului.
Această critică este nefondată şi face abstracţie de obiectul şi cauza cererii deduse
judecăţii.
Astfel, se poate reţine că, prin demersul judiciar iniţiat în cauză, ce a învestit instanţa de
judecată, sub aspect subiectiv şi obiectiv, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul
Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, acordarea daunelor morale pentru încălcarea
dreptului său la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturile
Omului, sub aspectul duratei foarte lungi a procesului penal – 17 ani şi 4 luni, cu consecinţe
grave pe planul dreptului la imagine, la demnitate şi reputaţie; pentru condiţiile de detenţie
118
suportate, pe perioada arestului preventiv, în centrele de detenţie ale IPJ Brăila, IPJ Hunedoara,
IPJ Buzău şi penitenciarele Brăila şi Colibaşi, în perioada 10.04.2000-27.06.2001, şi pentru
promovarea cu rea-credinţă a rechizitorului Parchetului de pe lângă Tribunalul Brăila, prin care a
fost trimis în judecată, fără să fi comis vreo infracţiune, deşi probatoriul administrat în cauză
conducea la o soluţie de netrimitere în judecată.
Fundamentul juridic al acţiunii a fost dat nu doar de răspunderea civilă delictuală
întemeiată pe dispoziţiile art. 1357 C.civ., dar şi de dispoziţiile convenţionale ale art. 6 şi 8 din
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cel din urmă rezultat din calificarea faptelor deduse
judecăţii de către instanţă, în considerarea dispoziţiilor art. 22 alin. 4 C.proc.civ., conform cărora
judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar
dacă părţile le-au dat o altă denumire.
Acestea fiind limitele judecării, instanţa de fond a respins excepţia lipsei calităţii
procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi a admis în parte
cererea, acordând despăgubiri morale exclusiv pentru durata excesivă a procedurilor penale la
care a fost supus reclamantul, iar instanţa de apel a schimbat în parte această soluţie, obligând
pârâtul la plata către reclamant şi a sumei de 7000 euro, în echivalent în lei la data plăţii, pentru
încălcarea dreptului la imagine, la demnitate şi reputaţie, menţinând restul dispoziţiilor sentinţei.
În acest context procesual, Înalta Curte constată că, din perspectiva aplicării normelor
legale incidente speţei, deja enunţate, şi în acord cu dispozițiile art. 9 alin. 2 C.proc.civ. (care
reglementează, în esenţă, principiul disponibilității), dar şi al dispozițiilor art. 22 alin. 4 şi 6 Cod
procedură (ce reglementează rolul judecătorului în aflarea adevărului), instanţele de fond, în mod
corect, au reţinut legitimarea procesual pasivă a pârâtului Statul Român, care se justifică din
perspectiva obligaţiilor generale pozitive pe care statele care au ratificat Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului le au de a proteja drepturile şi libertăţile fundamentale reglementate de
aceasta, de a organiza sistemul judiciar de o asemenea manieră încât încălcarea dreptului la un
proces echitabil să nu se producă, inclusiv de a crea mecanismele care să permită denunţarea şi
sancţionarea nerespectării duratei rezonabile a procedurii (a se vedea în acest sens cauza Kudla
contra Poloniei, hotărârea din 26 octombrie 2000, precum şi cauza Abramiuc contra României,
hotărârea din 24 februarie 2009).
Astfel, răspunderea directă a statului nu poate fi limitată doar la prejudiciile cauzate prin
erorile judiciare săvârşite în procesele penale, reglementată de dispoziţiile art. 538-539
C.proc.pen., ci poate fi antrenată şi în ipoteza în care statul nu îşi îndeplineşte obligaţiile asumate
prin tratatele internaţionale la care este parte, privind respectarea drepturilor fundamentale ale
omului, ce intră în domeniul de aplicare al acestor tratate, care au forţă juridică obligatorie în
ordinea juridică internă, şi al căror garant este statul însuşi.
În acelaşi sens, argumentele recurentului, conform cărora între Statul Român, prin
Ministerul Finanţelor Publice şi instituţiile care au săvârşit presupusele fapte ilicite nu există
niciun fel de raport de prepuşenie, care să justifice angajarea răspunderii acestuia pentru faptele
prepuşilor săi sunt străine de natura cauzei şi ignoră nu doar fundamentul cererii de chemare în
judecată, astfel cum a fost reţinut de instanţele fondului, dar şi sensul considerentelor instanţei de
apel care, astfel cum rezultă cu evidenţă, nu şi-a fundamentat raţionamentul judiciar pe temeiul
răspunderii comitentului pentru fapta prepusului.
Tot astfel, şi argumentul privind faptul că răspunderea statului ar fi fost atrasă, în cauză,
pentru „modul de exercitare a puterii legislative” sau pentru „exercitarea cu rea-credinţă a puterii
statale în procesul de legiferare”, ceea ce ar echivala, în opinia recurentului, cu încălcarea
principiului independenţei şi separării puterilor în stat, denaturează sensul considerentelor
deciziei pronunţate de instanţa de apel, care nu s-a raportat la legalitatea sau nelegalitatea unor
119
acte normative, cu care de altfel nici nu fusese învestită, sau la procesul de legiferare în sine, ci la
obligaţiile statului care nu a luat toate măsurile necesare, de ordin legislativ şi/sau administrativ,
instituţional, pentru garantarea dreptului la un proces echitabil, în materie penală, din perspectiva
asigurării soluţionării acestui proces într-un termen rezonabil; astfel cum impun dispoziţiile
convenţionale obligatorii.
Un alt motiv de recurs invocat în cauză a vizat însăşi soluţia acordării despăgubirilor
morale pentru durata excesivă a procedurilor penale în care a fost angajat reclamantul A.,
recurentul susţinând că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, aprecierea
duratei rezonabile trebuie să ia în calcul justul echilibru ce trebuie menţinut între exigenţele
celerităţii procedurilor declanşate de organele judiciare şi principiul general al unei bune
înfăptuiri a justiţiei, în egală măsură consacrat de art. 6 din Convenţie; că activitatea de urmărire
penală nu este supusă unor termene limită, fiind necesară administrarea exhaustivă a
probatoriului, în temeiul căruia organele de urmărire penală pot aprecia asupra existenţei sau
inexistenţei elementelor şi indiciilor temeinice ale infracţiunilor; că, în speţă, trebuie reţinută
complexitatea cauzei, având în vedere infracţiunile pretins a fi săvârşite, precum şi probele ce au
trebuit administrate.
Caracterul nefondat al acestei critici este dat nu doar de inexistenţa unor motive concrete
de nelegalitate, grefate pe particularităţile cauzei deduse judecăţii, dar şi pe ignorarea obligaţiilor
pe care statul şi le-a asumat pe terenul articolelor 1, 6 şi 13 al Convenţiei Europene a Drepturilor
Omului, interpretate prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, ce
formează împreună un bloc de convenţionalitate, obligatoriu pentru autorităţile naţionale.
În acest punct, trebuie reamintit că, în mod constant, Curtea Europeană a Drepturilor
Omului a statuat că, în virtutea art. 1 al Convenţiei Europene, garantarea drepturilor consacrate de
Convenţie este o sarcină ce revine, în primul rând, fiecărui stat în parte, iar mecanismul de
sesizare a Curţii pentru eventuale încălcări este subsidiar sistemelor naţionale ce asigură
respectarea drepturilor omului. Obligaţia statului în acest sens implică nu numai respectarea
acestor drepturi și libertăți, obligații pozitive, dar şi înlăturarea eventualelor încălcări de către
autorităţile naţionale, prin mecanisme specifice reglementate în dreptul intern.
Astfel, art. 13 din Convenția Europeană statuează că: Orice persoană ale cărei drepturi şi
libertăţi recunoscute prin prezenta Convenţie au fost încălcate are dreptul să se adreseze efectiv
unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au
acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.
În corelaţie cu dreptul oricărei persoane la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil,
art. 13 a fost interpretat de către Curtea Europeană, începând cu hotărârea din 26.10.2000,
pronunţată în cauza Kudla contra Poloniei, ca instituind o obligaţie în sarcina statului de a garanta
dreptul la un recurs efectiv în faţa instanţelor naţionale, pentru a permite invocarea eventualei
nerespectări a obligaţiei impuse de art. 6 par. 1 privind soluţionarea cauzelor într-un termen
rezonabil.
Cât priveşte remediul în sine, acesta variază în funcţie de natura plângerii privind
încălcarea dreptului şi trebuie să fie efectiv, nu în sensul că ar garanta titularului dreptului
certitudinea unui rezultat favorabil, ci în sensul de a avea aptitudinea de a preveni încălcarea, de
a-i pune capăt sau de a repara prejudiciul deja suferit (cu titlu exemplificativ, hotărârea Curţii,
pronunţată la data de 16.01.2018, în cauza Ciocodeică contra României, par. 88).
Instanța de recurs reține că este unanim acceptat, în jurisprudența instanței de contencios
european a drepturilor omului, că durata rezonabilă a unei proceduri penale face parte din
garanțiile esențiale ale unui proces echitabil, fiind reglementată în mod expres în paragraful 1 al
art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
120
 Criteriile enunțate de Curtea Europeană pentru a evalua dacă o procedură a fost sau nu
rezonabilă, din perspectiva duratei, sunt: complexitatea cauzei, comportamentul părților,
comportamentul autorităților și miza procedurii pentru partea interesată (König împotriva
Germaniei, par. 99; Neumeister împotriva Austriei, par. 21; Ringeisen împotriva Austriei, par.
110; a se vedea, de asemenea, Pélissier şi Sassi împotriva Franţei (MC), par. 67; Pedersen şi
Baadsgaard împotriva Danemarcei, par. 45).
De asemenea, tot la nivel de principiu, s-a stabilit că, deși evaluarea duratei procedurii se
face pe grade de jurisdicție, aprecierea acesteia este una globală (Boddaert împotriva Belgiei, par.
36). Astfel, chiar dacă etapele procedurii se derulează într-un ritm acceptabil, durata totală a
procedurii ar putea depăşi, totuşi, un „termen rezonabil” (Dobbertin împotriva Franţei, par. 44).
În acest sens, în jurisprudența Curții, s-a apreciat ca depăşiri ale termenului rezonabil – 9
ani şi 7 luni, fără o complexitate deosebită, dacă nu este vorba despre numărul de persoane în
cauză (35), în ciuda măsurilor luate de autorităţi pentru a remedia supraîncărcarea excepţională a
instanţei după o perioadă de greve (Milasi împotriva Italiei, par. 14-20); – 13 ani şi 4 luni,
tulburări politice în regiune şi supraîncărcarea instanţelor, eforturile statului de a le îmbunătăţi
condiţiile de muncă, neîncepând decât câţiva ani mai târziu (Baggetta împotriva Italiei, pct. 20-
25); 5 ani, 5 luni şi 18 zile, din care 33 luni între pronunţarea hotărârii şi redactarea sa integrală
de către magistratul însărcinat, în lipsa unor sancţiuni disciplinare adecvate (B. împotriva
Austriei, par. 48-55); 5 ani şi 11 luni, complexitate produsă de numărul mare de persoane ce
trebuiau audiate şi tehnicitatea documentelor de examinat într-o cauză legată de abuz de încredere
în stare agravată, care nu putea justifica o instrumentare a cauzei de 5 ani şi 2 luni, la care s-au
adăugat mai multe perioade de inactivitate imputabile autorităţilor. Astfel, dacă etapa judecăţii
părea rezonabilă, cea a instrumentării cauzei nu putea fi considerată ca fiind efectuată cu diligenţă
(Rouille împotriva Franţei, par. 29). În același sens, s-a constatat nedepăşirea termenului
rezonabil – 5 ani şi 2 luni, complexitatea cauzelor legate de înşelăciune şi bancrută frauduloasă şi
nenumărate cereri şi recursuri ale reclamantului care urmăreau nu doar prelungirea perioadei, ci
şi recuzarea majorităţii judecătorilor competenţi şi trimiterea cauzei în faţa altor instanţe
(Ringeisen împotriva Austriei, par. 110).
În plus, în materie penală, dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil are ca scop, în
principal, evitarea ca o persoană inculpată să rămână într-o stare de incertitudine pentru lung timp
(a se vedea în acest sens cauzele Constantin Florea împotriva României, hotărârea din
19.06.2012; Ardelean împotriva României, hotărârea din 30.10.2012).
Din perspectiva acestor criterii jurisprudenţiale şi a jurisprudenţei Curţii Europene în
această materie, recurentul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, nu a
reuşit să demonstreze, prin argumente substanţiale, raportate la circumstanţele factuale concrete
ale cauzei, cum o durată a unei proceduri penale de 17 ani şi 4 luni, la finalul şi în baza căreia,
reclamantul a fost achitat pentru toate acuzaţiile formulate împotriva sa, pe motiv că faptele nu
există, ar putea fi caracterizată ca având un caracter rezonabil, care să respecte pretinsul echilibru
între exigenţele celerităţii procedurilor desfăşurate în faţa organelor judiciare şi principiul general
al unei bune înfăptuiri a justiţiei.
În consecinţă, reţinând caracterul nefondat al acestei critici deduse analizei instanţei de
recurs, Înalta Curte constată că, în mod corect, au fost apreciate de instanţele fondului
îndeplinirea condiţiilor pentru acordarea despăgubirilor morale reclamantului A., întrucât statul,
în calitate de administrator şi garant al sistemului judiciar, nu şi-a îndeplinit obligaţiile pozitive
pentru adoptarea măsurilor necesare pentru ca procesul penal să se desfășoare în condiții
adecvate, de natură a garanta respectarea dreptului fundamental al reclamantului la un proces
echitabil, din perspectiva duratei rezonabile a acestuia; prin despăgubirile acordate, fiind asigurat,
121
şi din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene, păstrarea justului echilibru între interesul
general al societăţii şi drepturile individuale ale reclamantului, în circumstanţele particulare ale
speţei deduse judecăţii.
În acelaşi sens, este corectă şi statuarea instanţei de apel, conform căreia, din cauza
duratei excesive a procedurii penale declanșate împotriva reclamantului, acestuia i-au fost grav
afectate dreptul la imagine, demnitate si reputaţie, pentru care acesta se cuvine a fi despăgubit,
soluţie care, de altfel, nu a fost criticată în mod distinct şi particular în cauză, referirile din
memoriul de recurs privind neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, sub acest
aspect, fiind unele teoretice, generice, ce nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate şi nu pot
conduce la o reformare a soluţiei pronunţate în cauză.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, apreciind că nu sunt operante motivele de
recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C.proc.civ., în aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin.
(1) C.proc.civ., a respins recursul ca nefondat.

14. Prejudiciu cauzat bugetului de stat. Încetarea procesului penal ca urmare a decesului
inculpatului. Nesoluționarea laturii civile. Acțiune în despăgubiri îndreptată împotriva
soției defunctului. Lipsa calității procesuale pasive

C.civ., art. 1100 alin. (2), art. 1560

C.proc.pen., art. 27 alin. (2), art. 19 alin. (1)
C.proc.civ., art. 32 alin. (19

Calea procedurală la care creditorul unei obligații patrimoniale a defunctului poate

recurge pentru a obține, în condițiile legii, dezbaterea succesiunii, transmiterea patrimoniului
către succesibilii acceptanți expres sau tacit și, în final, recuperarea datoriei imputate
defunctului de la succesori, este acțiunea oblică reglementată de art.1560 C.civ.
Potrivit art. 1100 alin. (2) C.civ., succesibil este persoana care îndeplinește condiţiile
prevăzute de lege pentru a putea moșteni, dar care nu şi-a exercitat încă dreptul de opțiune
succesorală, iar dovada calității de moștenitor se face cu certificatul emis în urma dezbaterii
succesiunii defunctului, moment la care se cunosc persoanele care au acceptat succesiunea,
masa succesorală și cotele ce revin acestora.
Cum creditorul nu își poate recupera debitul pretins de la un succesibil, ci doar de la un
moștenitor care a preluat activul și pasivul succesiunii, în acțiunea în despăgubiri pentru
recuperarea prejudiciului rezultat dintr-o faptă prevăzută de legea penală, în situația încetării
procesului penal ca urmare a decesului inculpatului și nesoluționarea laturii civile, soția
defunctului nu are calitate procesuală pasivă, nefiind debitor al raportului juridic obligațional,
câtă vreme nu s-a făcut dovada dezbaterii succesiunii nici în procedura notarială și nici pe cale
judiciară.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 132 din 28 ianuarie 2021

I. Circumstanţele cauzei.
1.Obiectul cererii de chemare în judecată.

122
 Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor - Secţia a III-a contencios
administrativ şi fiscal la data de 25.06.2018, reclamanta Direcţia Generală Regională a Finanţelor
Publice Cluj Napoca-administrația Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor, în reprezentarea
Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, pentru Statul Român, în temeiul art. 27 C.proc.pen
coroborat cu art. 1349, art. 1357 și urm. din noul Cod civil, (art.998 - 999 vechiul Cod civil), a
chemat în judecată pe pârâta A., în calitate de succesor al defunctului B., solicitând ca prin
hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea acesteia la plata sumei de 1.372.356,96 lei la
care se adaugă dobânda legală, de la data naşterii datoriei, respectiv 17.06.2010 şi până la data
plaţii efective, în conformitate cu dispoziţiile Ordonanţei nr. 13/2011, reprezentând prejudiciul
produs de către defunctul B., ca urmare a săvârşirii faptelor ilicite reţinute prin rechizitoriul nr.
40/P/2013 al Direcţiei Naţionale Anticorupție - Serviciul Teritorial Oradea. Totodată a solicitat
menţinerea sechestrului asigurător aplicat asupra bunurilor mobile şi imobile ale defunctului B.,
dispusă prin Ordonanţa din data de 16.04.2015.
2.Hotărârea pronunţată în primă instanţă de tribunal.
Prin încheierea nr. 1129/CA din 28.06.2018, Tribunalul Bihor - Secţia a III a contencios
administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei funcţionale a Secţiei a III-a civile şi de
contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Bihor si a dispus trimiterea dosarului spre
competentă soluţionare Secţiei I civile a Tribunalului Bihor.
Prin sentinţa civilă nr. 46/C din 04.03.2019 pronunţată de Tribunalul Bihor, Secţia I
civilă, s-a respins excepţia lipsei calităţii de reprezentant, excepţia inadmisibilităţii şi excepţia
autorităţii de lucru judecat, invocate de către pârâtă prin întâmpinările depuse; s-a admis excepţia
lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei, şi, prin urmare, s-a respins acţiunea civilă în pretenţii
în contradictoriu cu pârâta A., ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală
pasivă; s-a respins cererea de menţinere a măsurilor asigurătorii instituite asupra bunurilor mobile
şi imobile ale defunctului B., dispusă prin Ordonanţa din data de 16.04.2015; s-a anulat, ca
netimbrată, cererea de chemare în garanţie introdusă de pârâta A., în contradictoriu cu chemata în
garanţie A.S.C. C. S.R.L.; reclamanta a fost obligată să achite pârâtei suma de 1.600 lei cu titlul
de cheltuieli de judecată constând în onorariu avocaţial redus potrivit art. 451 alin. 2 C.proc.civ.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta.
3.Hotărârea pronunţată în apel de Curtea de apel.
Prin decizia civilă nr.591 din 2.10.2019, Curtea de Apel Oradea - Secţia I civilă a respins,
ca nefondat, apelul declarat de apelanta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Public Cluj
Napoca - Administrația Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor în reprezentarea Agenţiei Naţionale
de Administrare Fiscală pentru Statul Român, în contradictoriu cu intimata A. împotriva sentinţei
civile nr. 46/C din 04.03.2019 pronunţată de Tribunalul Bihor, pe care a menținut-o în întregime.
4.Calea de atac formulată în cauză.
Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Oradea - Secţia I civilă a declarat recurs
reclamanta D.GR.F.P.- Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor, în reprezentarea
Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, pentru Statul Român.
În cuprinsul cererii de recurs, recurenta a formulat, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin.1
pct.8 C.proc.civ., următoarele critici la adresa hotărârii instanţei de apel:
În mod eronat instanţa de apel a constatat faptul că pentru a se putea reţine legitimitatea
procesuală pasivă a pârâtei în prezenta cauză, dat fiind obiectul acesteia care vizează angajarea
răspunderii pentru o datorie a succesiunii, era necesar a se face dovada calităţii de moştenitor,
aspect ce se putea proba doar în urma dezbaterii succesiunii.
Existența răspunderii civile delictuale naşte obligaţia de dezdăunare în patrimoniul
persoanei care a săvârşit fapta ilicită cauzatoare de prejudicii şi dacă, înainte de a se fi stabilit
123
întinderea răspunderii, autorul prejudiciului a decedat, această obligație se transmite
moştenitorilor săi.
În considerentele hotărârii atacate s-a menţionat greșit faptul că, deşi acţiunea civilă
derivă din dosarul penal nr. x/111/2015, fiind îndreptată împotriva pârâtei în conformitate cu
prevederile art. 27 alin. 2 C.proc.pen., aceasta nu-i conferă de plano calitate procesuală pasivă; în
realitate, potrivit art. 19 alin. 1 C.proc.pen., acţiunea civilă exercitată în procesul penal are
caracter accesoriu acţiunii penale, având ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a
persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care
face obiectul acţiunii penale.
În opinia recurentei, pârâta A. are calitate de succesor al defunctului şi, pe cale de
consecinţă, are calitate procesuală pasivă. De altfel, în dosarul penal nr. x/111/2015, pârâta A. în
această calitate de succesor al defunctului, a formulat apel împotriva sentinţei penale nr.
36/P/2017, care a fost respins prin decizia penala nr. 265/A/2018 pronunţată de Curtea de Apel
Oradea.
Consideră că în mod neîntemeiat a fost respinsă cererea de menţinere a sechestrului
asigurător aplicat asupra bunurilor mobile şi imobile ale defunctului B. dispusă prin Ordonanţa
din 16.04.2015, instanţa de apel neținând cont de faptul că prin hotărârea penală s-a menţinut
măsura asigurătorie tocmai pentru a da posibilitate părţii civile de a asigura recuperarea
prejudiciului cauzat bugetului de stat.
Apreciază că în cauză sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale prevăzute de
Codul civil.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi
lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat
este nefondat pentru considerentele
ce urmează să fie expuse.
În esență, reclamanta a formulat o acțiune în despăgubiri pentru recuperarea unui
prejudiciu rezultat dintr-o cauză penală, acțiunea fiind îndreptată împotriva soției inculpatului B.,
cercetat în dosarul penal. Reclamanta, în calitate de parte civilă, a recurs la calea unei acțiuni
civile separate față de împrejurarea că, în acea cauză, latura civilă a rămas nesoluționată,
constatându-se încetarea procesului penal ca urmare a decesului inculpatului.
S-a reținut în cauza pendinte de către instanțele de fond că pârâta nu are calitate
procesuală pasivă, nefiind moștenitoarea soțului său. În acest sens, s-a constatat că succesiunea
defunctului B. nu a fost dezbătută, astfel că soţia supraviețuitoare și descendenții direcţi ai
acestuia (care nu sunt parte în prezenta cauză), au calitatea de succesibili; potrivit art. 1100 alin 2
C.civ., succesibil este persoana care îndeplinește condiţiile prevăzute de lege pentru a putea
moșteni, dar care nu şi-a exercitat încă dreptul de opțiune succesorală. Prin urmare, deși acţiunea
de faţă derivă din dosarul penal şi a fost îndreptată împotriva pârâtei în conformitate cu
prevederile art. 27 alin 2 C.proc.pen., aceasta nu-i conferă pârâtei de plano calitate procesuală
pasivă, în condițiile art. 32 alin. 1 C.proc.civ.
S-a mai constatat că reclamantul nu a uzat de alternativa judiciară pusă la dispoziţia
creditorilor moştenirii şi anume aceea de a investi pe cale oblică instanţa cu o cerere suplimentară
de dezbatere succesorală judiciară după defunct (în vederea constatării calității de moștenitor, a
cotelor și a masei succesorale și a partajului succesoral).
Cererea de menţinere a măsurilor asigurătorii instituite asupra bunurilor mobile şi imobile
ale defunctului B., dispusă prin Ordonanţa din data de 16.04.2015 a fost respinsă ca o consecință
a respingerii acțiunii principale.
124
 Recurentul critică soluția, în baza motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art.488
pct.8 C.proc.civ., considerând că, potrivit art. 19 alin. 1 C.proc.pen., acţiunea civilă exercitată în
procesul penal are caracter accesoriu acţiunii penale, având ca obiect tragerea la răspundere civilă
delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea
faptei penale și că această obligație se transmite moștenitorilor, pârâta deținând calitatea de
succesor al inculpatului decedat.
Critica este nefondată.
În mod corect instanța de apel, validând soluția primei instanțe, a constatat că dovada
calității de moștenitor se face cu certificatul emis în urma dezbaterii succesiunii defunctului,
moment la care se cunosc persoanele care au acceptat succesiunea, masa succesorală și cotele ce
revin acestora. Or, în cauză nu s-a făcut dovada dezbaterii acestei succesiuni nici în procedura
notarială și nici pe cale judiciară.
Împrejurarea că soția defunctului a încercat să continue procesul penal declarând apel
împotriva hotărârii de primă instanță (prin decizia penală nr.265/2018 a Curții de apel Oradea
fiind respins apelul persoanei interesate A., ca neavând calitatea cerută de lege pentru a solicita
continuarea procesului penal), nu are relevanța juridică pretinsă de recurentă. Acest demers
procedural nu echivalează cu o acceptare expresă a succesiunii care să îi confere calitatea de
moștenitoare, potrivit dispozițiilor dreptului comun în materie succesorală, neputând fi
considerat, deopotrivă, nici un gest de acceptare tacită, în condițiile art.1110 C.civ., de natură a
dovedi transmisiunea universală a drepturilor și obligațiilor patrimoniale de la defunct la aceasta,
întrucât nu aparține categoriei actelor de dispoziție, administrare sau folosință asupra unor bunuri
ale moștenirii, la care textul de lege menționat se referă.
Calea procedurală la care creditorul unei obligații patrimoniale a defunctului putea
recurge pentru a obține, în condițiile legii, dezbaterea succesiunii, transmiterea patrimoniului
către succesibilii acceptanți expres sau tacit și, în final, recuperarea datoriei imputate defunctului
de la succesori, astfel cum au indicat instanțele de fond, era acțiunea oblică reglementată de
art.1560 C.civ., pe care reclamanta, în calitate de creditor al succesiunii, nu a exercitat-o. Cum
aceasta nu își poate recupera debitul pretins de la un succesibil, ci doar de la un moștenitor care a
preluat activul și pasivul succesiunii, iar pârâta nu deține încă această calitate, corect s-a constatat
că, în litigiul pendinte inițiat de reclamantă, pârâta nu are calitate procesuală pasivă, nefiind
debitor al raportului juridic obligațional invocat în cauză.
Este lipsită de fundament legal și critica formulată împotriva soluției de respingere a
cererii de menţinere a sechestrului asigurător, aceasta fiind dispusă nu în urma analizei
argumentelor ce vizează îndreptățirea și posibilitatea părţii civile de a asigura recuperarea
prejudiciului cauzat bugetului de stat, cum susține recurenta, ci raportat la soluția de respingere a
acțiunii principale pentru lipsa calității procesuale pasive și cu aplicarea dispozițiilor art. 397 alin.
5 C.proc.pen. conform cărora măsurile asigurătorii încetează de drept dacă persoana vătămată nu
introduce acţiune în faţa instanţei civile în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a
hotărârii penale, împrejurare căreia i se circumscrie și soluția de respingere a unei atare acțiuni.
Pentru aceste considerente, în baza art.496 C.proc.civ., Înalta Curte a respins recursul ca
nefondat.

125
15. Rambursarea costului tratamentului medical efectuat într-un stat membru U.E. Relația
dintre Directiva 2011/24/UE și Regulamentul (CE) nr. 883/2004. Reglementarea în dreptul
intern a procedurii și condițiilor referitoare la asistența medicală transfrontalieră

Legea nr. 95/2006, art. 902 alin. (2) lit. c)

H.G. nr. 304/2014
T.F.U.E., art. 288 alin. (2), alin. (3)
Directiva 2011/24/UE, art. 2 lit. m)
Regulamentul (CE) nr. 883/2004, art. 2

Potrivit art. 2 lit. m) din Directiva 2011/24/UE – transpusă în ordinea juridică internă
prin Legea nr. 95/2006 -, actul unional se aplică fără a aduce atingere Regulamentului (CE)
nr.883/2004, o dispoziţie similară fiind consacrată în art. 902 alin. (2) lit. c) din Legea nr.
95/2006, potrivit cu care Titlul XIX (Asistenţă medicală transfrontalieră) nu aduce atingere
obligaţiilor Statului Român instituite în temeiul Regulamentului (CE) nr. 883/2004.
Pentru facilitarea accesului la asistenţă medicală transfrontalieră sigură şi de înaltă
calitate, în virtutea competenţei naţionale în materie de organizare şi prestare a serviciilor de
sănătate şi de asistenţă medicală, Statul Român a reglementat în dreptul intern procedurile şi
condiţiile legale referitoare la asistenţa medicală transfrontalieră, în domeniul rambursării
efective a costurilor asistenţei medicale acordate într-un alt stat membru după ce pacientul a
beneficiat de tratament. Este vorba despre Capitolul IV cu denumirea marginală ”Rambursarea
costurilor” din cuprinsul Legii nr. 95/2006 şi Capitolul II cu denumirea marginală
„Metodologia de rambursare a preţurilor/tarifelor reprezentând contravaloarea asistenţei
medicale transfrontaliere, inclusiv nivelul acestora” din cuprinsul Normelor metodologice
aprobate prin H.G. nr. 304/2014, coroborate cu celelalte norme interne secundare prin care au
fost aprobate atât lista de medicamente, cât şi protocoalele de administrare a acestora.
Astfel, în analiza raportului juridic grefat pe asistenţa medicală transfrontalieră (în
spaţiul Uniunii Europene), în componenta care vizează rambursarea costului unui tratament
medical efectuat în străinătate, fără autorizare prealabilă, instanţa trebuia să examineze, din
perspectiva dreptului intern, existenţa/inexistența refuzului administratorilor sistemului naţional
de sănătate de a rambursa efectiv costul medicamentului suportat de beneficiarul tratamentului.
Aceasta întrucât, numai un eventual refuz administrativ, cu care s-ar fi soldat demersul
pacientului asigurat ce a recurs la instrumentele şi mecanismele de acordare a asistenţei
medicale transfrontaliere (în modalitatea rambursării costului tratamentului, în cadrul unor
proceduri şi condiţii anume prescrise), ar fi putut avea semnificaţia unei restricţii a liberei
prestări a serviciilor, care să aducă în discuţie, în virtutea principiului proporţionalităţii, testul
necesităţii şi al echilibrului, în raport cu obiectivele legitime declarate în dreptul naţional.
Altfel spus, pentru a se fi putut face aplicabilitatea efectului direct al Regulamentului UE,
instanţa era ţinută mai întâi a stabili, pe de o parte, dacă şi în ce măsură legislaţia naţională
împiedică accesul pacientului la tratamentul medical în străinătate, iar, pe de altă parte, dacă
această limitare sau restricţie este cauzată de acţiuni/inacţiuni ale statului sau, dimpotrivă, de
comportamentul pacientului care nu a respectat procedurile instituite în dreptul intern, în scopul
verificării îndeplinirii condiţiilor stipulate în acord cu marja de apreciere recunoscută statelor
membre prin dreptul unional.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 888 din 20 aprilie 2021

126
 I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 5.02.2016 pe rolul Tribunalului
Bucureşti - Secţia a III-a civilă, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Casa
Națională de Asigurări de Sănătate, Ministerul Sănătății și Casa de Asigurări de Sănătate Ilfov, ca
prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâţilor la plata sumei de 49.030,12
euro, reprezentând contravaloare tratament - servicii medicale efectuate în străinătate, respectiv în
Franţa, servicii care nu au putut fi acordate de Statul Român.
2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti în primă instanţă
Prin sentinţa civilă nr. 1408 din 7.11.2016, Tribunalul Bucureşti -Secţia a III-a civilă a
respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Casei Naţionale de Asigurări
de Sănătate; a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta A.
3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în soluţionarea apelului
Prin decizia nr. 674 A din 24.04.2019, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a
admis apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei nr. 1408/2016, pronunţată de
Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a
admis cererea şi a obligat pârâţii la plata către reclamantă a sumei de 49.030,12 euro în echivalent
lei la data plăţii, reprezentând contravaloarea tratamentului - servicii medicale efectuate în
străinătate, şi a sumei de 8.207 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa de timbru
în fond şi apel.
4. Recursurile declarate în cauză
Împotriva deciziei nr. 674 A/2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a
civilă, au declarat recurs pârâţii Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, Ministerul Sănătăţii şi
Casa de Asigurări de Sănătate Ilfov.
4.1. Recurenta-pârâtă Casa Naţională de Asigurări de Sănătate a invocat motivele de
casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 şi 8 din Codul de procedură civilă şi a solicitat
admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi, în rejudecare, respingerea ca neîntemeiată a
cererii de chemare în judecată.
A criticat decizia instanței de apel, în esență, sub următoarele aspecte:
Printr-o primă critică, recurenta-pârâtă a arătat că soluţia instanţei de apel s-a întemeiat,
în mod greşit, pe următoarele reglementări europene: art. 20 alin.(1) şi (2) din Regulamentul (CE)
nr. 883/2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială şi pe Regulamentul (CEE) nr.
1408/1971, privind aplicarea regimurilor de securitate socială lucrătorilor salariaţi, lucrătorilor
independenţi şi membrilor familiilor lor care se deplasează în interiorul Comunităţii.
Instanţa de apel nu a făcut o corectă interpretare şi aplicare a normelor de drept material,
având în vedere faptul că, pentru a putea stabili în mod temeinic şi legal dacă intimata-reclamantă
avea dreptul la decontarea contravalorii medicamentului X, medicament de care a beneficiat la
cerere în Franţa, instanţa de apel ar fi trebuit să pornească în analiza sa de la interpretarea şi
aplicarea: Directivei 2011/24/UE privind aplicarea drepturilor pacienţilor în cadrul asistenţei
medicale transfrontaliere, directivă care a fost transpusă în România prin HG. nr. 304/2004, cu
modificările si completările ulterioare; H.G. nr. 304/2014 pentru aprobarea Normelor
metodologice privind asistenţa medicală transfrontalieră, cu modificările şi completările
ulterioare; dispoziţiilor art. 231 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, cu
modificările si completările ulterioare; actului normativ care reglementează lista cuprinzând
denumirile comune internaţionale corespunzătoare medicamentelor de care beneficiază asiguraţii,
cu sau fără contribuţie personală, pe bază de prescripţie medicală, respectiv H.G. nr. 720/20081,
127
cu modificările si completările ulterioare, în special art. 3 alin. (3); art. 3 alin. (1) şi alin. (2) din
Ordinul ministrului sănătăţii şi al preşedintelui CNAS nr. 1301/500/2008, cu modificările şi
completările ulterioare; art. 237 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, cu modificările şi completările
ulterioare.
Instanţa de apel nu a avut în vedere că, în situaţia achitării contravalorii serviciilor
medicale acordate în Franţa, sunt aplicabile dispoziţiile H.G. nr. 304/2014 şi nicidecum
prevederile art. 20 alin. (1) si (2) din Regulamentul CE nr. 883/2004 şi nici Regulamentul (CEE)
nr. 1408/1971.
A fost nesocotit faptul că nu sunt îndeplinite condiţiile expres prevăzute de art. 231 din
Legea nr. 95/2006, art. 3 alin. (1) şi alin. (2), Cap. II din Anexa la H.G. nr. 304/2014, în lipsa
prezentării de către intimata-reclamantă a unui bilet de internare eliberat de un furnizor de
servicii medicale din sistemul de asigurări sociale de sănătate din România, a unei prescripţii
medicale eliberate de medicul curant din România pentru medicamentul X, administrat intimatei
în cadrul clinicii din Franţa, în condiţiile în care medicamentul nu se regăsea printre prestaţiile la
care avea dreptul persoana asigurată în statul de reşedinţă, conform legislaţiei asigurărilor sociale
de sănătate, având în vedere faptul că medicamentul în litigiu, la data de 05 mai 2015, nu era
inclus în Lista medicamentelor compensate, aprobată prin HG nr.720/2008, modificată şi
completată.
În continuare, recurenta a susţinut că instanţa de apel nu a avut în vedere prevederile art.
866 lit. e) din Legea nr. 95/2006, potrivit cărora "asistenţa medicală transfrontalieră" reprezintă
"asistenţa medicală furnizată sau prescrisă într-un alt stat membru al UE decât statul membru de
afiliere".
Din punct de vedere al competenţei teritoriale, acest act normativ nu vizează serviciile
medicale efectuate pe teritoriul oricărui stat. El se aplică serviciilor medicale, inclusiv pentru
medicamentele pe care un asigurat şi le-a achitat personal pe teritoriul unui alt stat transfrontalier.
Legiuitorul român a statuat că această posibilă rambursare de cheltuieli se poate efectua
numai în situaţia respectării cerinţelor legale expres menţionate în cuprinsul H.G. nr. 304/2014.
În opinia recurentei, instanţa de apel nu a avut în vedere că transpunerea conformă a
Directivei 2011/24/UE în cuprinsul H.G. nr. 304/2014 este confirmată de faptul că organismul
care monitorizează modul de realizare a transpunerilor acestor acte normative ale Uniunii
Europene, în speţă Comisia Europeană, nu a iniţiat nicio procedură împotriva României pe motiv
de neconformare cu prevederile directivei.
Directiva 2011/24/UE stabileşte faptul că un cetăţean european care se tratează într-o
altă ţară a UE decât cea al cărei cetăţean este are dreptul să solicite de la statul de apartenenţă
rambursarea contravalorii serviciilor medicale la tarifele din ţară, în condiţiile respectării
anumitor cerinţe, iar situaţia reglementată de directiva nu priveşte decontarea serviciilor medicale
acordate în baza formularelor europene, ci a serviciilor medicale solicitate direct de către
pacientul asigurat unităţii sanitare liber aleasă de către acesta.
Nu s-a procedat la o soluţionare legală a cauzei, de vreme ce nu s-a avut în vedere faptul
că, prin prevederile H.G. nr. 304/2014, legiuitorul stabileşte procedura şi condiţiile în care un
cetăţean român care se tratează într-o altă ţară UE are dreptul să solicite de la statul de
apartenenţă rambursarea cheltuielilor făcute. Cetăţeanul are dreptul la rambursarea acestor
cheltuieli la nivelul tarifelor decontate în România şi cu condiţia ca serviciile medicale de care a
beneficiat în străinătate să facă parte din pachetul de bază din sistemul de asigurări de sănătate
din România.
De asemenea, a susţinut recurenta, nu au fost avute în vedere dispoziţiile art. 3 alin. (1)
Cap. II din Anexa la H.G. nr. 304/2014 care prevăd procedura pe care asiguratul, unul din
128
membrii familiei sau persoana împuternicită o poate urma pentru a obţine rambursarea
contravalorii asistenţei medicale transfrontaliere acordate pe teritoriul unui stat membru al UE.
Art. 3 alin. (1) lit. b) a urmărit să transpună art. 7 alin. (7) din Directiva 2011/24/UE. Legiuitorul
a considerat că un asigurat care solicită rambursarea contravalorii asistenţei medicale
transfrontaliere (în cazul serviciilor medicale spitaliceşti, medicamentelor în tratamentul
ambulatoriu sau dispozitivelor medicale în tratamentul ambulatoriu), trebuie să parcurgă aceleaşi
etape şi să îndeplinească aceleaşi condiţii ce i-ar fi fost impuse dacă serviciile medicale
spitaliceşti, respectiv medicamentele şi dispozitivele medicale ar fi fost acordate, respectiv ar fi
fost furnizate în România.
Obligaţia verificării respectării cerinţelor legale pentru soluţionarea
favorabilă/nefavorabilă a unei cereri de rambursare de cheltuieli suportate personal pentru
asistenţa medicală transfrontalieră acordată pe teritoriul unui stat membru al UE revine casei de
asigurări de sănătate al cărei asigurat este pacientul, în speţă Casei de Asigurări de Sănătate Ilfov,
numai în condiţiile legii.
Potrivit prevederilor art. 3 Cap. II din Anexa la H.G. nr. 304/2014, este necesar ca
asiguratul român care a decis să-şi aleagă un furnizor de servicii medicale dintr-un stat membru
UE, în momentul în care solicită rambursarea acestor servicii medicale achitate din resurse
proprii trebuie să facă dovada parcurgerii palierelor de asistenţă medicală în baza unei prescripţii
medicale/unui bilet de trimitere/bilet de internare, după caz.
Însă, în speţă, instanţa de apel nu a constatat şi nu a verificat temeinic toate aceste aspecte
referitoare la condiţiile pe care ar fi trebuit reclamanta să le îndeplinească pentru a beneficia de
rambursarea cheltuielilor suportate pentru asistenţa medicală transfrontalieră acordată în Franţa.
Cel de-al doilea motiv de recurs vizează faptul că instanţa de apel, în mod greşit, nu s-a
raportat la dispoziţiile legale în vigoare la data la de 5.05.2015, dată la care intimatei-reclamante
i-a fost administrat medicamentul X, pentru afecţiunea „hepatită cronică virală VHC cu fibroză 4
şi viremie înaltă componentă steatozică”, în cadrul Clinicii Y. din Franţa.
În contextul în care la data administrării medicamentului, 5.05.2015, precum şi la data
achitării tratamentului de către reclamantă, 6.11.2015, medicamentul nu era inclus în Lista
medicamentelor compensate, aprobată prin H.G nr. 720/2008, cu modificările şi completările
ulterioare, în cauză nu au fost respectate cerinţele art. 231 din Legea nr. 95/2006, art. 3 alin. (3)
din H.G. nr. 720/2008, art. 3 alin. (1) şi alin. (2) din Ordinul ministrului sănătăţii nr.
1301/500/2008, art. 3 alin.(1) şi alin. (2), Cap. II din Anexa la H.G. nr. 304/2014.
A susţinut recurenta că, în mod eronat, s-a apreciat că intimata este îndreptăţită la
decontarea contravalorii medicamentului în discuţie, raportându-se la actele normative care au
intrat în vigoare în anul 2017, respectiv actele normative prin care medicamentul X a fost inclus
în Lista aprobată prin H.G. nr. 720/2008, cu modificările şi completările ulterioare respectiv: HG
nr. 178/2017, în baza unui contract cost – volum - rezultat, în Sublista C, Secţiunea CI, COD
BOALA G7 -"Ciroză hepatică"; H.G. nr. 259/2017, în baza unui contract cost – volum - rezultat,
în Sublista C, Secţiunea CI, COD BOALA G4 -"Hepatite cronice de etiologie virală B, C şi D".
Instanţa de apel nu a aplicat prevederile art. 2 alin. (3) din H.G. nr. 304/2014, nu a
analizat mecanismul includerii în Listă a medicamentelor, situaţia medicamentului X la data de
5.05.2015, medicament care a fost autorizat la solicitarea expresă a deţinătorului de autorizaţie de
punere pe piaţă a medicamentului, prin procedura centralizată de către Agenţia Europeană a
Medicamentului, conform Regulamentului (CE) nr. 726/2004, numai pentru indicaţiile
terapeutice prevăzute expres în rezumatul caracteristicilor produsului (RCP); nu a analizat
incidenţa dispoziţiilor art. 3 alin. (1), (2) şi (3) din Anexa la H.G. nr. 304/2014 şi nici incidenţa
art. 231 din Legea nr. 95/2006.
129
 Aceste dispoziţii prevăd dreptul asiguraţilor de a beneficia de medicamente cu sau fără
contribuţie personală, însă acest drept este condiţionat de existenţa unei prescripţii medicale
pentru medicamentul necesar, iar acest medicament trebuie să fie cuprins în lista de medicamente
prevăzută la art. 232 din legea anterior evocată, la data administrării medicamentului respectiv.
Una dintre condiţiile esenţiale şi obligatorii pentru decontarea medicamentelor în cadrul
sistemului public de asigurări sociale de sănătate este aceea ca medicamentele să se regăsească în
lista de medicamente, aprobată, condiţie neîndeplinită în prezenta cauză.
Prin urmare, în opinia recurentei, raţionamentul instanţei de apel nu este conform legii,
de vreme ce medicamentele acordate şi decontate de către sistemul de asigurări sociale de
sănătate sunt incluse în Lista medicamentelor compensate "în mod explicit", fiind individualizate
şi prevăzute expres cu denumirea comună internaţională (DCI).
Cel de-al treilea motiv de recurs vizează faptul că instanţa de apel nu a realizat
interpretarea şi aplicarea normelor cu caracter special, prioritare şi de strictă interpretare, în
cadrul sistemului public de asigurări sociale de sănătate, care reglementează procedura
introducerii medicamentelor în listă şi în protocolul de administrare a medicamentelor. Astfel,
deşi cadrul normativ aplicabil cauzei este reglementat clar şi explicit de către legiuitor, instanţa
de apel a reţinut în mod greşit "culpa procesuală" a pârâţilor, neanalizând toate prevederile
legale aplicabile sau analizându-le superficial şi eronat.
În continuare, recurenta a arătat că nu a fost înţeles faptul că includerea medicamentelor
în listă şi în protocoalele terapeutice se realizează numai în condiţiile respectării prevederilor
legale, europene şi naţionale, care sunt etapele şi modalităţile procedurii includerii
medicamentelor pe Lista anexă la H.G. nr. 720/2008, care este procedura includerii
medicamentului X în protocolul de administrare aprobat prin Ordinul nr.1301/500/2008, astfel
încât, în mod eronat, instanţa de apel a constatat "culpa procesuală" a pârâţilor.
Tot astfel, nu au fost avute în vedere dispoziţiile Ordinului ministrului sănătăţii nr.
861/2014, cu modificările şi completările ulterioare, care reglementează o procedură naţională ca
modalitate de transpunere a art. 6 al Directivei 89/105/CEE.
În mod greşit s-a reţinut, în opinia recurentei, faptul că procedura de evaluare naţională a
medicamentului a început la data administrării în favoarea reclamantei a medicamentului X
(5.05.2015); această procedură a început la nivel naţional la data de 29.06.2015, dată la care
deţinătorul de autorizaţie de punere pe piaţă a medicamentului X a solicitat expres ANMDMR
evaluarea medicamentului; nu a analizat atribuţiile fiecărei autorităţi publice de resort; nu a
analizat competenţa şi rolul deţinătorului de autorizaţie de punere pe piaţă, persoană juridică de
drept privat, care, potrivit art. 704 alin. (3) din Legea nr. 95/2006, cu modificările şi completările
ulterioare, este responsabil de punerea pe piaţă a medicamentului şi demarează procedura de
autorizare şi procedura de evaluare a medicamentului în vederea includerii acestuia în Listă.
În cauză, nu poate fi vorba de îndeplinirea/neîndeplinirea unor "formalităţi", deoarece
procedura de negociere prevăzută de Ordinul ministrului sănătăţii şi al preşedintelui CNAS nr.
3/1/2015 se finalizează fie prin încheierea contractului cost-volum/cost-volum-rezultat, urmată de
includerea în listă a medicamentului, fie prin neîncheierea contractului cost-volum/cost-volum-
rezultat, urmată de încheierea unui proces-verbal final de negociere semnat de părţi, ceea ce are
drept efect neincluderea în listă a medicamentului, aşa cum rezultă din art. 12 alin. (1) teza finală
din O.U.G nr. 77/2011 şi art. 5 alin. (2) din Ordinul ministrului sănătăţii şi al preşedintelui CNAS
nr. 3/1/2015; totodată, potrivit prevederilor acestui din urmă ordin, nu rezultă obligativitatea
încheierii, în urma negocierii, a contractelor de tip cost-volum/cost-volum-rezultat, având în
vedere că pentru încheierea acestor contracte este necesar acordul pe voinţă al deţinătorilor de
autorizaţie de punere pe piaţă al medicamentelor.
130
 Al patrulea motiv de recurs se referă la faptul că instanţa de apel, în soluţia pronunţată,
nu a reţinut aplicabilitatea dispoziţiilor art. 217 şi art. 218 din Legea nr. 95/2006.
Dispoziţiile art. 217 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, cu modificările şi completările
ulterioare, statuează faptul că asiguraţii au dreptul la un pachet de servicii de bază, legiuitorul
reglementând în mod expres, prin contractul-cadru, condiţiile de acordare a asistenţei medicale în
cadrul sistemului a asigurări sociale de sănătate.
Dispoziţiile art. 218 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, cu modificările şi completările
ulterioare, prevăd că "asiguraţii beneficiază de pachetul de servicii de bază în caz de boală sau de
accident, din prima zi de îmbolnăvire sau de la data accidentului şi până la vindecare, în condiţiile
stabilite de prezenta lege, de contractul-cadru şi normele sale de aplicare".
Din aceste norme rezultă clar că legiuitorul român recunoaşte asiguraţilor dreptul de a
beneficia de pachetul de servicii de bază numai în condiţiile stabilite de Legea nr. 95/2006, de
contractul-cadru şi normele de aplicare.
În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 218 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 95/2006, cu
modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora asiguraţii au dreptul "să beneficieze de
pachetul de servicii de bază în mod nediscriminatoriu, în condiţiile legii".
În aplicarea Legii nr. 95/2006, actele normative subsecvente reglementează conţinutul
pachetului de servicii medicale de bază acordate pe diferitele paliere de asistenţă medicală,
precum şi condiţiile de acordare a serviciilor medicale.
Asiguraţii au acces la servicii medicale pe diferite paliere de asistenţă medicală pentru
vindecarea bolii, pentru prevenirea complicaţiilor ei, pentru recuperarea sau cel puţin pentru
ameliorarea suferinţei, după caz, precum şi la servicii conexe actului medical, în funcţie de
necesităţi, cu respectarea condiţiilor de acordare ale acestora, reglementate prin actele normative
aplicabile sistemului asigurărilor sociale de sănătate.
Al cincilea motiv de recurs vizează faptul că instanţa de apel nu şi-a exercitat pe deplin
rolul său în aflarea adevărului, în sensul că nu a stăruit pentru administrarea şi analizarea tuturor
probelor necesare stabilirii depline a împrejurărilor de fapt esenţiale în această cauză, nu a
analizat probele depuse la dosar de către CNAS şi a prezumat în mod nelegal faptul că
reclamanta ar fi urmat tratamentul cu medicamentele Z şi W înainte ca aceasta să opteze pentru
deplasarea şi internarea sa, în data de 05 mai 2015, în cadrul clinicii din Paris pentru tratamentul
cu medicamentul X.
Medicamentele anterior menţionate sunt prevăzute din anul 2008 şi până în prezent în
cadrul Sublistei C, Secţiunea CI, Subsecţiunea G4 „Hepatite cronice de etiologie virală B, C şi D"
din Anexa la H.G. nr. 720/2008, cu modificările şi completările ulterioare, iar protocoalele de
administrare a acestor medicamente sunt prevăzute la Anexa 1 la Ordinul nr. 1308/500/2008, cu
modificările şi completările ulterioare.
Ca atare, în opinia recurentei, s-a ajuns la concluzia eronată că intimata a urmat fără
eficienţă tratamentul standard acordat şi decontat de sistemul de asigurări sociale de sănătate,
aceasta fiind consecinţa faptului că nu s-au analizat decât sumar documentele depuse la dosar în
data de 17.04.2019, din care rezultă faptul că pacienta nu a urmat niciun tratament care se acorda
pentru afecţiunea sa, în perioada 2014-05.05.2015.
Pe cale de consecinţă, este evident faptul că pârâţilor nu le poate fi reţinută o culpă sau
un comportament abuziv, având în vedere că nu există un drept legitim al reclamantei pe care
pârâţii să îl fi nesocotit, aşa cum rezultă cu necesitate din probele administrate şi din interpretarea
textelor de lege incidente.
Cu privire la cheltuielile de judecată în cuantum de 8.207 lei, la plata cărora au fost
obligaţi pârâţii, s-a arătat că activitatea desfăşurată de avocat în cauză s-a limitat la formularea
131
acţiunii introductive de instanţă şi a apelului, activităţi ce nu justifică cheltuielile de judecată
acordate de instanţa de apel, solicitându-se modificarea sentinţei atacate, cu consecinţa
respingerii ca neîntemeiate a solicitării de obligare a CNAS la plata cheltuielilor de judecată.
4.2. Recurenta-pârâtă Casa de Asigurări de Sănătate Ilfov a invocat motivul de casare
prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă şi a solicitat admiterea
recursului, cu consecinţa respingerii acţiunii, ca netemeinică şi nelegală.
Pârâta a criticat decizia instanței de apel, în esență, sub următoarele aspecte:
Cu aplicarea greşită a normelor de drept material, instanţa de apel a admis cererea în
contextul în care reclamanta nu a urmat niciun tratament în ţară, împrejurare în raport de care nu
se poate stabili dacă tratamentul ar fi putut fi eficient în tratarea bolii.
La data de 5.05.2015, precum şi la data de 7.11.2015, perioadă în care reclamanta a
efectuat
tratamentul şi l-a achitat în Franţa, medicamentul X nu era inclus în lista medicamentelor
compensate care se acordă gratuit asiguraţilor din cadrul sistemului public de asigurări de
sănătate, astfel că nu a fost îndeplinită condiţia obligatorie prevăzută la art. 231 din Legea nr.
95/2006 şi de H.G. nr. 400/2014, potrivit căreia asiguraţii beneficiază de medicamentele care sunt
cuprinse în lista medicamentelor compensate care se acordă pe baza de prescripţie medicală.
O condiţie esenţială pentru decontarea medicamentelor prin raportare la art. 3 alin. (1)
Cap. II din Anexa 1 la H.G. nr. 304/2014, este ca acesta să se regăsească pe lista de medicamente
aprobată de H.G. nr. 720/2008.
Potrivit art. 9 din Anexa 30 la Ordinul MS/ CNAS nr. 619/360/2014, casele de asigurări
de sănătate decontează numai medicamentele cu denumirile comerciale prevăzute în Lista cu
medicamente, elaborate pe baza Listei cuprinzând denumirile comune internaţionale - DCI - ale
medicamentelor din Nomenclatorul medicamentelor de uz uman de care beneficiază asiguraţii pe
baza de prescripţie medicală în tratamentul ambulatoriu, cu sau fără contribuţie personală,
aprobată prin hotărâre a guvernului.
Asistenţa medicală de care a beneficiat reclamanta în Franţa nu se încadrează în tipul de
asistenţă medicală prevăzut la art. 1 din Anexa nr. 1 la H.G. nr. 304/2014 şi aceasta nici nu a
dovedit îndeplinirea criteriilor pentru care i se putea deconta tratamentul, neexistând o cerere în
acest sens.
Împrejurarea că medicamentul X nu se regăseşte în Lista medicamentelor compensate,
aprobată prin H.G. nr. 720/2008, nu poate fi catalogată ca o încălcare gravă a dreptului la viaţă şi
la sănătate prin raportare la dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, deoarece
pentru diagnosticul reclamantei existau alternative de tratament cuprinse în respectiva listă.
În mod eronat şi fără a se face dovada cu documente, instanţa de apel a reţinut că
reclamanta a urmat în România tratamentul cu Z şi W fără rezultate satisfăcătoare, astfel că
tratamentul administrat pacientei nu ar fi fost eficient pentru tratarea afecţiunii. S-a făcut dovada
că reclamanta nu a urmat un astfel de tratament în ţară, însă instanţa de apel şi expertul au ignorat
susţinerile şi probele pârâtei. Mai mult decât atât, expertul a preluat în raport integral o serie de
afirmaţii ale reclamantei, neprobate.
Totodată, nu au fost respectate criteriile de eligibilitate prevăzute de legislaţia în vigoare,
astfel ca reclamanta nu putea beneficia de rambursarea cheltuielilor efectuate pentru tratamentul
primit în Franţa.
Din înscrisurile depuse la dosar şi din consultarea Sistemului Informatic Unic Integrat,
sistem ce cuprinde toate procedurile medicale, medicamentele şi oricare alt serviciu medical pe
care beneficiarul de servicii medicale îl efectuează într-o unitate de stat ori privată, aflate în
contract cu vreo casă de asigurări de sănătate din România, nu reiese că reclamanta a urmat în
132
ţară tratamentul recomandat în afecţiunea de care suferea, astfel că nu se poate reţine că acest
tratament a fost ineficient.
De asemenea, nu există nicio dovadă că reclamanta a început demersurile în vederea
obţinerii documentelor necesare rambursării sumelor aferente.
4.3. Recurentul-pârât Ministerul Sănătăţii a invocat motivul de casare prevăzut de art.
488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă şi a solicitat admiterea recursului şi casarea
deciziei atacate, prin care instanţa a schimbat în tot sentinţa apelată.
A criticat decizia instanței de apel sub următoarele aspecte:
Cu referire la prevederile art. 22 din Codul de procedură civilă, recurentul-pârât a arătat
că natura juridică a acţiunii este aceea de acţiune în contencios administrativ, obiectul cererii
fiind refuz soluţionare cerere, iar în subsidiar o cerere în despăgubiri, în conformitate cu
prevederile art. 8 alin. (1) şi art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.
Pentru a beneficia de tratament în străinătate, reclamanta avea posibilitatea să urmeze
două proceduri. Pe de o parte, putea urma procedura reglementată prin Ordinul Ministrului
Sănătăţii nr. 50/2004 privind metodologia de trimitere a unor categorii de bolnavi pentru
tratament în străinătate, procedură pentru care are atribuţii Ministerul Sănătăţii. Pe de altă parte,
reclamanta putea urma procedura reglementată prin Ordinul Preşedintelui Casei Naţionale de
Asigurări de Sănătate nr. 592/2008 pentru aprobarea Normelor metodologice privind utilizarea în
cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate din România a formularelor emise în aplicarea
Regulamentului (CEE) nr. 1.408/71 al Consiliului privind aplicarea regimurilor de securitate
socială în raport cu lucrătorii salariaţi, cu lucrătorii independenţi şi cu familiile acestora care se
deplasează în cadrul Comunităţii, precum şi a Regulamentului (CEE) nr. 574/72 de stabilire a
normelor de aplicare a Regulamentului (CEE) nr. 1.408/71, procedură pentru care are atribuţii
Casa Naţională de Asigurări de Sănătate.
Recurentul-pârât învederează faptul că Ministerul Sănătăţii este organ al administraţiei
publice centrale de specialitate potrivit prevederilor Codului administrativ, iar Casa Naţională de
Asigurări de Sănătate este, potrivit prevederilor art. 276 din Legea nr. 95/2006, instituţie publică,
autonomă, de interes naţional, cu personalitate juridică, este organ de specialitate al administraţiei
publice centrale, care administrează şi gestionează sistemul de asigurări sociale de sănătate.
Aşadar, Ministerul Sănătăţii gestionează fonduri de la bugetul de stat în aplicarea prevederilor
Ordinului Ministrului Sănătăţii nr. 50/2004, iar Casa Naţională de Asigurări de Sănătate
gestionează fonduri din Fondul Naţional Unic de Asigurări de Sănătate în aplicarea prevederilor
Ordinului Preşedintelui CNAS nr. 592/2008.
Distincţia este esenţială, deoarece reclamanta, dacă opta să solicite CNAS obţinerea
formularului E 112, în conformitate cu prevederile art. 43 din Ordinul nr. 592/2008, instanţa nu
putea obliga Ministerul Sănătăţii la plata în solidar cu CNAS a despăgubirii pretinse de
reclamantă. Dacă aceasta opta să fie trimisă la tratament în străinătate cu parcurgerea Ordinului
Ministrului Sănătăţii nr. 50/2004, trebuia să solicite Ministerului Sănătăţii aprobarea trimiterii la
tratament în străinătate. În acest caz, CNAS nu poate fi obligată să plătească despăgubirea în
solidar cu Ministerul Sănătăţii.
Or, aşa cum rezultă din actele dosarului, reclamanta nu a făcut dovada parcurgerii
etapelor prevăzute de lege pentru a beneficia de tratament de vreme ce aceasta nu a adresat niciun
fel de cerere nici Casei de Asigurări de Sănătate Ilfov, pentru a obţine autorizarea deplasării într-
un stat membru al Uniunii Europene cu scopul de a primi tratament medical prin intermediul
formularului E 112, în conformitate cu prevederile art. 43 alin. (1) din Ordinul Preşedintelui
CNAS nr. 592/2008, nici Ministerului Sănătăţii pentru a i se aproba trimiterea la tratament în
străinătate în conformitate cu Ordinului Ministrului Sănătăţii nr. 50/2004.
133
 Ca atre, în opinia recurentului natura juridică a acţiunii este una de contencios
administrativ, fiindu-i aplicabile condiţiile şi termenele legii contenciosului administrativ,
obiectul acţiunii fiind acela de refuz soluţionare cerere.
Având în vedere aceste considerente, respectiv lipsa oricărei cereri referitoare la un drept
sau la un interes legitim adresate unei autorităţi publice, recurentul consideră că este neîntemeiată
acţiunea având obiect principal refuzul nejustificat al autorităţii publice de a rezolva o cerere
referitoare la un drept sau la un interes legitim şi obiect subsidiar cererea de despăgubiri pentru
daunele materiale şi morale cauzate (art. 18 alin. 3 din Legea nr. 554/2004).
Din considerentele instanţei de apel, potrivit cărora reclamanta a solicitat pârâţilor
rambursarea costului medicamentului ce i-a fost administrat în clinica din Franţa ca urmare a
faptului că nu a putut beneficia de acest medicament în România, întrucât medicamentul nu era
inclus în Lista aprobată prin HG nr. 720/2008, iar dacă ar fi aşteptat includerea medicamentului
în listă viaţa i-ar fi fost pusă în pericol, nu rezultă că reclamanta s-ar fi adresat cu o cerere
referitoare la un drept sau un interes legitim Ministerului Sănătăţii (potrivit Ordinului Ministrului
Sănătăţii nr. 50/2004) sau casei de sănătate la care era asigurată (potrivit Ordinului Preşedintelui
CNAS nr. 592/2008).
Cererea referitoare la un drept sau la un interes legitim este esenţială pentru ca instanţa
să poată reţine un refuz nejustificat al autorităţii publice căreia i-a fost adresată de a o rezolva.
Faptul că cererea este obligatorie rezultă inclusiv din cauza C-1733/09 Georgi Ivanov
Elchinov împotriva Casei Naţionale de Sănătate din Sofia, Bulgaria, invocată în considerente de
instanţa de apel. Hotărârea pronunţată de CJUE în favoarea resortisantului bulgar are în vedere
situaţia de fapt potrivit căreia acesta a solicitat în prealabil Casei Naţionale de Sănătate din
Bulgaria acordarea tratamentului.
Instanţa de apel a omis, în considerentele care au condus la soluţia din apel, tocmai acest
element esenţial ce rezultă atât din dezlegarea dată de CJUE în Cauza C-173/09, cât şi din legea
contenciosului administrativ.
5. Apărările formulate în cauză
Recurenta-pârâtă Casa de Asigurări de Sănătate Ilfov a depus întâmpinare la recursurile
declarate de pârâţii Ministerul Sănătăţii şi Casa Naţională de asigurări de Sănătate, prin care a
solicitat admiterea celor două recursuri, cu consecinţa respingerii acţiunii, ca netemeinică şi
nelegală.
Intimata-reclamantă a depus întâmpinare la recursurile declarate de pârâţi, solicitând, în
principal, constatarea nulităţii acestora, întrucât motivele de casare sunt invocate pur formal, iar
criticile concrete vizează aspecte de netemeinicie. În subsidiar, a solicitat respingerea acestora ca
nefondate şi menţinerea deciziei curţii de apel, ca fiind temeinică şi legală, arătând că natura
civilă a litigiului a fost lămurită definitiv în regulatorul de competenţă, iar critica privitoare la
lipsa rolului activ al instanţei în clarificarea problemei de drept nu poate fi primită în recurs.
Recurenta-pârâtă Casa Naţională de Asigurări de Sănătate a depus întâmpinare la
recursul declarat de pârâţii Ministerul Sănătăţii şi Casa de Asigurări de Sănătate Ilfov, prin care a
solicitat admiterea recursurilor, casarea hotărârii atacate şi, rejudecând cauza, să fie respinsă
cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la
actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile
declarate sunt fondate, în limita și potrivit considerentelor expuse în cele ce succed.
Demersul judiciar dedus judecăţii instanţelor de fond supune prezentului control de
legalitate un raport juridic grefat pe asistenţa medicală transfrontalieră (în spaţiul Uniunii
134
Europene), în componenta care vizează rambursarea costului unui tratament medical efectuat în
străinătate, fără autorizare prealabilă.
Reclamanta-intimată a afirmat un drept izvorât din calitatea sa de asigurat în cadrul
sistemului naţional de asigurări obligatorii de sănătate, solicitând obligarea administratorilor
sistemului național de sănătate - respectiv Ministerul Sănătăţii, ca autoritate publică centrală, şi
casele de asigurări de sănătate, naţională şi locală - la rambursarea sumei de 49.030,12 euro,
reprezentând contravaloarea medicamentului X administrat la o clinică din Franţa, tratament
medical de care nu a putut beneficia în România, întrucât acesta a fost inclus în lista de
medicamente aprobată prin H.G. nr. 720/2008, cu modificările şi completările ulterioare, abia
după administrarea tratamentului şi achitarea integrală de către reclamantă a costului acestuia.
Temeiul juridic invocat în cererea introductivă îl constituie prevederile art. 22 şi 34 din
Constituţia României referitoare la dreptul la viaţă, la integritate fizică şi psihică şi la ocrotirea
sănătăţii, art. 210 lit. c) şi 211 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul
sănătăţii, referitoare la dreptul asiguratului la pachetul de servicii medicale de bază, art.2 pct.1
din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa relevantă referitoare la dreptul la
viaţă, precum şi Directiva 89/105/CEE şi hotărârea preliminară a CJUE în cauza C-268/13, Elena
Petru împotriva Casei Judeţene de Asigurări de Sănătate Sibiu şi Casei Naţionale de Asigurări de
Sănătate.
Recunoscând dreptul reclamantei-apelante la recuperarea prejudiciului patrimonial
constând în contravaloarea medicamentului care i-a fost administrat într-un alt stat al Uniunii
Europene şi obligând pârâţii-intimaţi la plata integrală a cuantumului cheltuielilor efectuate cu
acest titlu, instanţa de apel a făcut aplicarea directă şi obligatorie a Regulamentului (CE)
nr.883/2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială, mai exact a dispoziţiilor art.20,
în înţelesul dat de CJUE dispoziţiilor similare din Regulamentul (CEE) nr.1408/71, astfel cum
este acesta reflectat în hotărârea preliminară din cauza C-173/09, în procedura Georgi Ivanov
Elchinov împotriva Natsionalna Zdravnoosiguritelna Kasa.
În acest punct, se cuvine a fi redate norma de drept al Uniunii Europene şi răspunsul dat
de CJUE întrebărilor preliminare care au vizat o altă dispoziţie cu conţinut similar, dintr-un act
juridic de drept derivat, de acelaşi tip.
Astfel, potrivit art. 20 alin. (1) şi (2) din Regulamentul (CE) nr.883/2004 „(1) Cu
excepţia cazului în care prezentul regulament prevede altfel, o persoană asigurată care călătoreşte
în alt stat membru pentru a beneficia de prestaţii în natură în timpul şederii sale trebuie să solicite
autorizarea din partea instituţiei competente. (2) Persoana asigurată care este autorizată de către
instituţia competentă să se deplaseze în alt stat membru în scopul de a primi un tratament adaptat
stării sale beneficiază de prestaţiile în natură acordate, în numele autorităţii competente, de către
instituţia de la locul de şedere, în conformitate cu dispoziţiile legislaţiei pe care o aplică, ca şi
cum ar fi fost asigurată în temeiul legislaţiei menţionate. Autorizaţia se acordă în cazul în care
tratamentul respectiv se află printre prestaţiile prevăzute de legislaţia statului membru pe
teritoriul căruia este rezidentă persoana în cauză şi în cazul în care acesteia nu i se poate acorda
un astfel de tratament într-un termen justificat din punct de vedere medical, avându-se în vedere
starea sa actuală de sănătate şi evoluţia probabilă a bolii sale.”
Prin hotărârea preliminară din 5 octombrie 2010, pronunţată în cauza C-173/09, CJUE a
dat următoarea interpretare:
„(…) 2) Articolul 49 CE și articolul 22 din Regulamentul (CEE) nr. 1408/71 al
Consiliului din 14 iunie 1971 privind aplicarea regimurilor de securitate socială în raport cu
lucrătorii salariați, cu lucrătorii care desfășoară activități independente și cu familiile acestora
care se deplasează în cadrul Comunității, în versiunea modificată și actualizată prin Regulamentul
135
(CE) nr. 118/97 al Consiliului din 2 decembrie 1996, astfel cum a fost modificat prin
Regulamentul (CE) nr. 1992/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 18 decembrie
2006, se opun reglementării unui stat membru interpretate în sensul că exclude, în toate cazurile,
rambursarea cheltuielilor efectuate cu îngrijirile spitalicești acordate fără autorizație prealabilă în
alt stat membru.
3) În ce privește îngrijirile medicale care nu pot fi acordate în statul membru al cărui
rezident este asiguratul social, articolul 22 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr.
1408/71, în versiunea modificată și actualizată prin Regulamentul nr. 118/97, astfel cum a fost
modificat prin Regulamentul nr. 1992/2006, trebuie interpretat în sensul că o autorizație solicitată
în temeiul alineatului (1) litera (c) punctul (i) din același articol nu poate fi refuzată:
– dacă, atunci când prestațiile prevăzute de legislația națională fac obiectul unei liste care nu
menționează expres și precis metoda de tratament aplicată, ci definește tipuri de tratament
suportate de instituția competentă, s a stabilit, în temeiul principiilor de interpretare uzuale și în
urma unei examinări întemeiate pe criterii obiective și nediscriminatorii, care iau în considerare
toate elementele medicale pertinente și datele științifice disponibile, că această metodă de
tratament corespunde unor tratamente menționate în această listă și
– dacă un tratament alternativ care prezintă același grad de eficacitate nu poate fi aplicat în timp
util în statul membru al cărui rezident este asiguratul social.
Același articol se opune ca organele naționale care trebuie să se pronunțe cu privire la o
cerere de autorizare prealabilă să prezume, cu ocazia aplicării acestei dispoziții, că îngrijirile
spitalicești care nu pot fi acordate în statul membru pe teritoriul căruia are reședința asiguratul
social nu se numără printre prestațiile a căror rambursare este prevăzută de legislația acestui stat
și, invers, că îngrijirile spitalicești care se numără printre aceste prestații pot fi acordate în statul
membru amintit.
4) În cazul în care se stabilește că refuzul de eliberare a unei autorizații necesare în
temeiul articolului 22 alineatul (1) litera (c) punctul (i) din Regulamentul nr. 1408/71, în
versiunea modificată și actualizată prin Regulamentul nr. 118/97, astfel cum a fost modificat prin
Regulamentul nr. 1992/2006, nu a fost întemeiat, deși îngrijirile spitalicești au luat sfârșit, iar
cheltuielile aferente acestora au fost efectuate de asiguratul social, instanța națională trebuie să
oblige instituția competentă, potrivit normelor de procedură naționale, să ramburseze asiguratului
social menționat cuantumul care ar fi fost achitat în mod normal de aceasta din urmă dacă
autorizația ar fi fost eliberată în mod adecvat.
Cuantumul menționat este egal cu cel determinat potrivit dispozițiilor legislației
aplicabile instituției din statul membru pe teritoriul căruia au fost acordate îngrijirile spitalicești.
În cazul în care acest cuantum este inferior celui care ar fi rezultat din aplicarea legislației în
vigoare în statul membru al cărui rezident este asiguratul în cazul spitalizării acestuia în acest din
urmă stat, trebuie de asemenea acordată asiguratului social de către instituția competentă o
rambursare suplimentară care corespunde diferenței dintre aceste două cuantumuri, în limita
cheltuielilor efectuate în realitate.”
În litigiul pendinte, instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia pe principiile
jurisprudenţiale degajate din hotărârea preliminară anterior evocată, prin care CJUE a stabilit că
dispoziţiile comunitare corespunzătoare „se opun reglementării unui stat membru interpretate în
sensul că exclude, în toate cazurile, rambursarea cheltuielilor efectuate cu îngrijirile spitaliceşti
acordate fără autorizaţie prealabilă în alt stat membru” atunci când se poate stabili „că această
metodă de tratament corespunde unor tratamente menţionate în această listă şi dacă un tratament
alternativ care prezintă acelaşi grad de eficacitate nu poate fi aplicat în timp util în statul membru
al cărui rezident este asiguratul social”.
136
 Instanţa de apel a înlăturat, ca nefondate, apărările pârâţilor-intimaţi referitoare la
obligativitatea autorizaţiei prealabile şi a includerii explicite a tratamentului medical în lista
aprobată prin H.G. nr.720/2008, cu modificările şi completările ulterioare.
Astfel, pe de o parte, a reţinut că tratamentul pentru bolile hepatice de care suferea
reclamanta era inclus în lista tratamentelor compensate 100%, ceea ce implică asumarea de către
Statul Român a suportării acestuia în cadrul sistemului public de asigurări de sănătate, ca o
prioritate pentru sănătatea publică. În plus, la circa 2 ani de la administrarea care a avut ca efect
însănătoşirea reclamantei, medicamentul în discuţie a fost inclus în listă, în aceleaşi condiţii de
suportare integrală de către stat, având autorizaţie de punere pe piaţă valabilă în toate ţările
Uniunii, întârzierea în înscrierea în listă fiind cauzată de neîndeplinirea unor formalităţi de
avizare şi negociere.
Pe de altă parte, instanţa de apel a reţinut că reclamanta nu putea obţine în România, în
timp util, un tratament alternativ care să prezinte acelaşi grad de eficacitate, fiind îndreptăţită la
decontarea medicamentului ce nu i-a putut fi asigurat în ţară din raţiuni străine celor reţinute de
către CJUE ca putând justifica excluderea unui tratament din sfera celor care nu sunt asigurate
prin sistemul public de asigurări de sănătate.
Principala critică a recurenţilor-pârâţi, comună celor trei recursuri declarate, în esenţă
vizează, pe de o parte, aplicarea greşită a normei din Regulamentul (CE) nr.883/2004 în
interpretarea dată prin hotărârea preliminară, într-o cauză care are drept premisă o situaţie
factuală diferită în raport cu cea din litigiul pendinte, în sensul că resortisantul bulgar solicitase în
prealabil, fără succes, autorizarea pentru efectuarea tratamentului care nu figura printre prestaţiile
prevăzute de legislaţia bulgară şi suportate de către casa națională de asigurări de sănătate.
Pe de altă parte, recurenţii-pârâţi susţin că instanţa de apel în mod greşit a omis să
examineze şi să reţină aplicabilitatea în cauză a Directivei 2011/2014/UE privind aplicarea
drepturilor pacienţilor în cadrul asistenţei medicale transfrontaliere, precum şi a legislaţiei
naţionale care a transpus-o în ordinea juridică internă, respectiv Legea nr. 95/2006, H.G. nr.
304/2014 şi Ordinul ministrului sănătăţii şi al preşedintelui CNAS nr. 1301/500/2008, toate cu
modificările şi completările ulterioare. Or, edictate fiind în conformitate şi pentru implementarea
dreptului Uniunii Europene, normele interne pun la îndemâna pacientului mai multe instrumente
şi mecanisme de acces la asistenţă medicală transfrontalieră, între care autorizarea prealabilă
(prin eliberarea formularului 112, cu decontarea între casele naţionale de asigurări) ori
rambursarea costului tratamentului după efectuarea lui, cu respectarea procedurii şi a condiţiilor
prescrise de lege care nu sunt discriminatorii şi nici nu constituie un obstacol pentru libera
prestare a serviciilor, fără însă ca reclamanta-intimată să fi recurs la vreuna dintre aceste
posibilităţi legale.
Critica este fondată, antrenând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin.
(1) pct.8 din Codul de procedură civilă.
Astfel cum s-a reţinut în cele ce preced, dreptul litigios îşi are sorgintea într-un raport
juridic grefat pe asistenţa medicală transfrontalieră, mai exact mecanismul juridic pus la
dispoziţia pacientului asigurat, pentru rambursarea efectivă a costului unui tratament medical de
care a beneficiat în străinătate.
Cu titlu preliminar, Înalta Curte are în vedere că, potrivit unei jurisprudenţe constante a
CJUE, „prestaţiile medicale furnizate în schimbul unei remuneraţii se încadrează în domeniul de
aplicare al dispoziţiilor referitoare la libera prestare a serviciilor, inclusiv în situaţia în care
îngrijirile sunt acordate în cadrul unui spital” (par.36 din Hotărârea din 5 octombrie 2010, cauza
C-173/09).

137
 Tot din perspectiva jurisprudenţei aceleiaşi instanţe europene, „suportarea de către
sistemul obligatoriu de securitate socială sau de către sistemul naţional de sănătate a costurilor
asistenţei medicale acordate în alt stat membru sub rezerva unei autorizări prealabile constituie o
limitare a liberei circulaţii a serviciilor” (pct. 38 din Preambulul Directivei 2011/24/UE).
În egală măsură, în privinţa marjei de apreciere recunoscută statelor membre, prezintă
relevanţă principiile generale stipulate la punctele 24 şi 40 din Preambulul Directivei UE
precitată, potrivit cu care:
(24) „Statele membre ar trebui să se asigure că sunt instituite, pentru asistența medicală
acordată pe teritoriul lor, mecanisme pentru protecția pacienților și pentru repararea daunelor în
cazul unui prejudiciu și că aceste mecanisme sunt adecvate naturii și amplorii riscului. Cu toate
acestea, ar trebui să rămână la latitudinea statului membru să determine natura și modalitățile de
funcționare ale unor astfel de mecanisme.”
(40) „În conformitate cu jurisprudența constantă a Curții de Justiție, statele membre pot
supune unei autorizări prealabile suportarea costurilor de către sistemul național pentru asistența
spitalicească acordată în alt stat membru. Curtea de Justiție a hotărât că această cerință este atât
necesară, cât și rezonabilă, întrucât numărul spitalelor, distribuirea geografică și modul de
organizare al acestora, echipamentele cu care sunt dotate și chiar natura serviciilor medicale pe
care sunt în măsură să le ofere reprezintă aspecte pentru care trebuie să fie posibilă o planificare,
în general concepută pentru a satisface diferite nevoi. Curtea de Justiție a hotărât că o astfel de
planificare încearcă să asigure existența unui acces suficient și permanent la o gamă echilibrată
de tratamente spitalicești de înaltă calitate în statul membru vizat. În plus, aceasta vine în
întâmpinarea dorinței de a controla costurile și a preveni, pe cât posibil, orice risipă de resurse
financiare, tehnice și umane. Potrivit Curții de Justiție, o astfel de risipă ar crea prejudicii cu atât
mai mari, fiind în general recunoscut că sectorul asistenței spitalicești generează costuri
considerabile și că acesta trebuie să satisfacă nevoi în creștere, în timp ce resursele financiare
puse la dispoziție pentru asistența medicală nu sunt nelimitate, oricare ar fi modul de finanțare
aplicat.”
Înalta Curte are în vedere că transpunerea Directivei 2011/24/UE în ordinea juridică
internă s-a realizat prin Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, cu modificările
şi completările ulterioare, iar la nivelul legislaţiei naţionale secundare, prin HG nr. 304/2014
pentru aprobarea Normelor metodologice privind asistenţa medicală transfrontalieră, cu
modificările şi completările ulterioare, H.G. nr.720/2008, cu modificările şi completările
ulterioare, şi Ordinul ministrului sănătăţii şi al preşedintelui CNAS nr. 1301/500/2008, cu
modificările şi completările ulterioare (cele din urmă acte normative vizând aprobarea listei de
medicamente şi a protocoalelor terapeutice privind prescrierea medicamentelor).
Dreptul intern a fost, însă, înlăturat fără o examinare efectivă în cadrul raţionamentului
juridic al instanţei de apel, care şi-a fundamentat soluţia, în mod exclusiv şi mecanic, pe efectul
direct al dispoziţiilor art.20 din Regulamentul (CE) nr. 883/2004, în înţelesul dat de CJUE
dispoziţiilor corespunzătoare din Regulamentul (CEE) nr.1408/71, astfel cum este reflectată
această interpretare în cauza C-137/09, fiind ignorată împrejurarea că situaţia factuală premisă
vizată de întrebările preliminare prezintă, în raport cu cea dedusă judecăţii în litigiul pendinte, nu
doar similitudini, ci şi deosebiri de substanţă, între care şi aspectul că autorizarea prealabilă a
asistenţei medicale transfrontaliere, refuzată, fusese solicitată de către resortisantul bulgar.
Construcţia argumentativă a instanței de prim control judiciar este greşită, întrucât, în
primul rând, omite a realiza necesara corelare dintre efectele regulamentului şi directivei, ca
izvoare de drept derivat al Uniunii Europene.

138
 Se cuvine a aminti, din acest unghi de analiză, prevederile art. 288 alin. (2) şi (3) TFUE
potrivit cu care „Regulamentul are aplicabilitate generală. Acesta este obligatoriu în toate
elementele sale şi se aplică direct în fiecare stat membru. Directiva este obligatorie pentru fiecare
stat membru destinatar cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităţilor naţionale
competenţa în ceea ce priveşte forma şi mijloacele”.
Aşadar, directiva impune rezultatele şi lasă destinatarilor competența în ceea ce priveşte
forma şi mijloacele pentru a atinge rezultatele urmărite, în termenele stabilite. Prin urmare, spre
deosebire de regulament, care este obligatoriu în „toate elementele sale” (atât obiectivele
stabilite, cât şi mijloacele prin intermediul cărora pot fi îndeplinite) şi are efect direct, directiva
este obligatorie numai cu privire la scopul final propus.
În alţi termeni, regulamentul este o normă de rezultat, dar şi de mijloace, în vreme ce
directiva este o normă doar de rezultat.
Înalta Curte are în vedere că, potrivit art. 2 lit. m) (Relaţia cu alte dispoziţii ale Uniunii),
Directiva 2011/24/UE se aplică fără a aduce atingere Regulamentului (CE) nr.883/2004, o
dispoziţie similară fiind consacrată în legislaţia naţională, respectiv art. 902 alin. (2) lit. c) din
Legea nr. 95/2006, potrivit cu care Titlul XIX (Asistenţă medicală transfrontalieră) nu aduce
atingere obligaţiilor statului român instituite în temeiul Regulamentului (CE) nr. 883/2004.
Or, pentru atingerea rezultatului final urmărit - facilitarea accesului la asistenţă medicală
transfrontalieră sigură şi de înaltă calitate, promovarea cooperării şi clarificarea relaţiei cu
Regulamentul (CE) nr.883/2004 (conform art.1 alin.(1) din Directivă) - şi în virtutea competenţei
naţionale în materie de organizare şi prestare a serviciilor de sănătate şi de asistenţă medicală,
Statul Român a reglementat în dreptul intern procedurile şi condiţiile legale referitoare la
asistenţa medicală transfrontalieră, în domeniul rambursării efective a costurilor asistenţei
medicale acordate într-un alt stat membru după ce pacientul a beneficiat de tratament, ipoteză
care interesează litigiul pendinte.
Este vorba despre Capitolul IV cu denumirea marginală ”Rambursarea costurilor” din
cuprinsul Legii nr. 95/2006, modificată şi completată, şi Capitolul II cu denumirea marginală
„Metodologia de rambursare a preţurilor/tarifelor reprezentând contravaloarea asistenţei medicale
transfrontaliere, inclusiv nivelul acestora” din cuprinsul Normelor metodologice aprobate prin
HG nr. 304/2014, modificată şi completată, coroborate cu celelalte norme interne secundare prin
care au fost aprobate atât lista de medicamente, cât şi protocoalele de administrare a acestora,
enunţate în cele ce preced.
Drept urmare, fiind clarificată, atât la nivelul dreptului Uniunii, cât şi al celui naţional,
relaţia dintre Regulamentul şi Directiva antereferite, în mod greşit instanța de apel a omis să
examineze, din perspectiva dreptului intern, existenţa/inexistența refuzului administratorilor
sistemului naţional de sănătate de a rambursa efectiv costul medicamentului suportat de
beneficiarul tratamentului.
Aceasta întrucât, numai un eventual refuz administrativ, cu care s-ar fi soldat demersul
pacientului asigurat ce a recurs la instrumentele şi mecanismele de acordare a asistenţei medicale
transfrontaliere (în modalitatea rambursării costului tratamentului, în cadrul unor proceduri şi
condiţii anume prescrise), ar fi putut avea semnificaţia unei restricţii a liberei prestări a
serviciilor, care să aducă în discuţie, în virtutea principiului proporţionalităţii, testul necesităţii şi
al echilibrului, în raport cu obiectivele legitime declarate în dreptul naţional.
Altfel spus, pentru a se fi putut face aplicabilitatea efectului direct al Regulamentului
UE, instanţa de apel era ţinută mai întâi a stabili, pe de o parte, dacă şi în ce măsură legislaţia
naţională împiedică accesul pacientului la tratamentul medical în străinătate, iar, pe de altă parte,
dacă această limitare sau restricţie este cauzată de acţiuni/inacţiuni ale statului sau, dimpotrivă, de
139
comportamentul pacientului care nu a respectat procedurile instituite în dreptul intern, în scopul
verificării îndeplinirii condiţiilor stipulate în acord cu marja de apreciere recunoscută statelor
membre prin dreptul unional.
Raportat considerentelor expuse, Înalta Curte constată că soluţia dată cererii de apel
echivalează cu nerezolvarea fondului cauzei, sancţionată cu casarea deciziei recurate şi trimiterea
cauzei spre rejudecare, fiind de prisos a examina şi celelalte critici ale recurenţilor-pârâţi.
În consecinţă, în baza art. 488 alin. (1) pct. 8, art. 496 şi art. 497 din Codul de procedură
civilă, pentru a asigura o judecată unitară a cauzei, Înalta Curte a admis recursurile declarate şi a
casat decizia atacată, cu trimiterea cauzei la aceeaşi curte de apel pentru rejudecare.
Urmează ca instanța de trimitere să se pronunţe asupra raportului juridic litigios ţinând
seama şi de celelalte critici ale recurenţilor-pârâţi.
De asemenea, instanţa de trimitere va avea în vedere, la examinarea aplicabilităţii
efectului direct al Regulamentului (CE) nr. 883/2004 şi a principiilor jurisprudenţiale degajate din
hotărârea preliminară pronunţată în cauza C-173/09, nu doar similitudinile, ci şi diferenţele
relevate de circumstanţele factuale premisă (între care, faptul că s-a solicitat autorizarea
prealabilă a tratamentului).
Deopotrivă, instanţa de trimitere va efectua cuvenita şi necesara corelare cu Directiva
2011/2014/UE şi va examina dreptul naţional, prin intermediul căruia a fost aceasta transpusă în
ordinea juridică internă, din perspectiva existenţei/inexistenţei refuzului administrativ de
rambursare efectivă a costului medicamentului şi, după caz, a caracterului justificat/nejustificat al
acestuia, ţinând seama şi de principiul autonomiei procedurale a statelor membre consacrat în
dreptul Uniunii.

16. Imobil restituit în natură în temeiul Legii nr. 10/2001. Nerespectarea obligației de
întocmire a procesului-verbal de predare a bunului. Faptă ilicită. Prejudiciu.
Contravaloarea lipsei de folosință

Legea nr. 10/2001, art. 25 alin. (4), alin. (5), art. 40

C.civ., art. 1349, art. 1357

Dispoziţiile art. 40 din Legea nr. 10/2001 sancţionează pe deţinătorul imobilului care nu
întocmeşte protocolul de predare-primire în termen de 30 zile de la rămânerea definitivă a
dispoziţiei de restituire, obligându-l ca atare la plata contravalorii lipsei de folosinţă pe fiecare
zi de întârziere, independent de alte circumstanţe sau împrejurări de fapt.
Prin modul de redactare a normei, legiuitorul a prezumat crearea în această modalitate a
unui prejudiciu în patrimoniul celui căruia i s-a restituit imobilul în procedura acestui act
normativ. Instituirea unei astfel de prezumţii este logică din punct de vedere juridic, având în
vedere că restituirea a vizat imobile preluate abuziv de la foştii proprietari, intenţia legiuitorului
fiind aceea de a da posibilitatea reintrării în exercițiul tuturor prerogativelor dreptului de
proprietate la scurt timp după definitivarea procedurii retrocedării.
Or, nesocotindu-și obligaţia legală ce îi revenea, de predare efectivă a bunului, pe baza
protocolului prevăzut de lege, instituția pârâtă a împiedicat desăvârșirea situaţiei juridice a
imobilului, făcând posibilă exercitarea folosinţei asupra acestuia de altcineva decât proprietarul.

140
 În prezenţa unei prezumţii legale de cauzalitate cum este cea prevăzută de art. 40 din
Legea nr. 10/2001, beneficiarul dispoziției de restituire în natură a imobilului nu este obligat să
facă o altă dovadă în legătură cu producerea prejudiciului ca urmare a neîndeplinirii obligaţiei
de către deţinătorul bunului, câtă vreme această relaţie cauzală dintre fapta ilicită şi rezultatul
păgubitor este prevăzută ca atare de norma legală.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 602 din 24 martie 2021

I.Circumstanţele cauzei
1.Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 28.06.2017, reclamanta
A. a solicitat, în contradictoriu cu Administraţia Fondului Imobiliar, obligarea pârâtei la repararea
prejudiciului, constând în suma de 70.651,42 euro, cauzat prin refuzul emiterii documentelor de
punere în posesie asupra imobilului situat în Bucureşti, urmare căruia reclamanta a fost lipsită de
posibilitatea exercitării dreptului de posesie asupra imobilului menţionat, în perioada 29.02.2012-
03.04.2017 (interval cuprins între data la care Municipiul Bucureşti, prin primar general, a emis
dispoziţia nr. 15652 din 28.02.2012 de restituire în natură a bunului şi data încheierii protocolului
de predare-primire al acestuia).
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1381, art. 1385 C.civ.
2.Sentinţa Tribunalului Bucureşti
Prin sentinţa nr. 1165 din 14.06.2018, Tribunalul Bucureşti-Secţia a V-a civilă a respins
obiecţiunile părţilor faţă de raportul de expertiză întocmit în cauză; a respins acţiunea formulată
de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Administraţia Fondului Imobiliar, ca neîntemeiată.
3.Decizia Curţii de Apel Bucureşti
Prin decizia nr. 1775/A din 16.12.2019, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III a civilă şi
pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul reclamantei împotriva sentinţei, pe care a
schimbat-o, în parte, în sensul că a admis, în parte, cererea; a obligat-o pe pârâtă la plata, către
reclamantă, a sumei de 21.000 euro, în echivalent lei la cursul BNR din ziua plăţii, reprezentând
echivalentul lipsei de folosinţă a imobilului din Bucureşti, pentru perioada 4 iulie 2014-3 aprilie
2017, precum şi a sumei de 3022,55 lei reprezentând cheltuieli de judecată; a menţinut restul
dispoziţiilor sentinţei; a obligat-o pe intimata-pârâtă la plata, către apelanta-reclamantă, a sumei
de 1511,27 lei reprezentând cheltuieli de judecată aferente apelului.
4.Calea de atac exercitată
Împotriva acestei decizii au declarat recursuri ambele părţi.
Recurenta-reclamantă B. (în calitate de dobânditoare a dreptului litigios de la reclamantă)
și-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ. şi a solicitat casarea, în
parte, a deciziei din apel, respectiv în partea privitoare la cuantumul prejudiciului cauzat
apelantei-reclamante constând în contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului aferentă
perioadei 4 iulie 2014 - 3 aprilie 2017.
A solicitat trimiterea spre rejudecare a apelului cu privire la cuantumul prejudiciului prin
luarea în considerare a incidenţei prevederilor legale ce reglementează instituţia puterii lucrului
judecat, în raport cu cele statuate de Curtea de Apel Bucureşti în decizia nr. 86A/2017 pronunţată
în dosarul nr. x/3/2015.
Cu trimitere la dispoziţiile art. 431 şi art. 435 alin. 2 C.proc.civ., recurenta a considerat că
acelaşi raţionament trebuia realizat de instanţa de apel şi în ce privește aprecierea cuantumului
prejudiciului cauzat reclamantei, astfel că se impunea ca instanţa să constate incidentă instituţia

141
puterii lucrului judecat, sens în care trebuia avută în vedere valoarea de 1158,22 euro/lună
(valoarea lunară a lipsei de folosinţă a imobilului statuată în decizia nr. 86A/2017).
A învederat că, aşa cum deja s-a constatat, pârâtul din dosarul nr. x/3/2015, Municipiul
Bucureşti, nu a fost obligat la plata despăgubirii aferente perioadei ulterioare datei de 28.02.2012,
pentru că respectiva obligaţie revenea pârâtei din prezenta cauză (aspect intrat în puterea lucrului
judecat, urmare a statuării respectivului aspect printr-o hotărâre definitivă).
Conform recurentei, este evident însă că, în condiţiile în care Municipiul Bucureşti ar fi
căzut în pretenţii şi pentru perioada ulterioară datei de 28.02.2012, suma ce ar fi revenit ca
obligaţie de plată a acestuia ar fi fost determinată în mod similar perioadei 01.10.2011-
28.02.2012.
Or, în dezacord cu cele de mai sus, în mod nejustificat, în partea de soluţie recurată,
instanţa de apel a făcut vorbire de lipsa de temeinicie a cererii recurentei.
A solicitat a se aprecia că tocmai reţinerea de către instanţa de apel a efectului pozitiv al
lucrului judecat impunea observarea aspectului că în decizia al cărei conţinut a fost avut în
vedere, alături de îndreptăţirea reclamantei la dezdăunare, s-a statuat, tot cu putere de lucru
judecat, şi asupra valorii lunare a cuantumului despăgubirilor.
Potrivit recurentei, se impune a se constata în aceste condiţii că este vorba numai de
schimbarea persoanei juridice care reprezintă autoritatea publică, calitatea de pârât revenind, în
realitate, aceluiași pârât ca în procesul anterior
A considerat, astfel, că tocmai pentru motivele invocate de instanţa de apel la pronunţarea
părţii care nu face obiectul recursului, nu se poate discuta despre o valoare a despăgubirilor
stabilită în acest nou proces care să contrazică statuările cu putere de lucru judecat din procesul
anterior.
În considerarea celor expuse, recurenta a solicitat a se constata că în aprecierea
cuantumului prejudiciului constând în contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului aferentă
perioadei 04.07.2014-03.04.2017, instanţa a restrâns în mod nejustificat aplicarea prevederilor
art. 431 alin. 2 C.proc.civ.
În opinia recurentei, atâta vreme cât în considerente instanţa de apel a invocat art. 431
C.proc.civ., în egala măsură, era ţinută să respecte şi prevederile art. 430 alin. 2 din cod, întrucât
din conţinutul celor două cereri introductive de instanţă depuse în cele două dosare se poate
observa că perioada pentru care s-a solicitat dezdăunarea reclamantei a fost aceeaşi, diferită fiind
numai autoritatea asupra căreia au fost îndreptate pretenţiile.
Recurenta-pârâtă Administraţia Fondului Imobiliar și-a întemeiat recursul pe dispoziţiile
art. 488 alin. 1 pct. 5 şi 8 C.proc.civ., arătând că sunt incidente ca urmare a încălcării, de către
instanţa de apel, pe de o parte, a normelor de drept procesual cuprinse în art. 478, art. 479 alin. 1
teza a doua coroborate cu art. 14 alin. 6 C.proc.civ., iar pe de altă parte, a dispozițiilor art. 1349,
art. 1357 şi urmat. C.civ. coroborate cu art. 40 din Legea nr. 10/2001.
S-a arătat că motivul de recurs dat de incidenţa pct. 5 al art. 488 C.proc.civ. constă în
aceea că instanţa de apel a soluţionat pricina prin reţinerea şi aplicarea unui alt temei de drept
decât cel invocat de intimata-reclamanta, schimbarea temeiului de drept nefiind nici măcar pusă
în discuţia părţilor.
Astel, instanţa a schimbat cauza cererii de chemare în judecată, aspect interzis prin art.
478 alin. 3 C.proc.civ., încălcând limitele devoluţiunii fixate de reclamantă prin întâmpinarea din
apel şi prin cererea de chemare în judecată.
Acesta în condițiile în care motivul de drept invocat de intimata -reclamantă în cuprinsul
cererii de chemare în judecată este dat de art. 1381, art. 1385 C.civ., iar instanţa de apel a admis
apelul întemeindu-se exclusiv pe dispoziţiile art. 40 din Legea nr. 10/2001, pe care le-a apreciat
142
ca impunându-se tale quale, prin prezumarea nu doar a celor trei elemente definitorii ale
răspunderii delictuale - caracterul ilicit al faptei, culpa şi prejudiciul, ci inclusiv a condiţiei date
de raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.
Recurenta a susţinut că procedura civilă impune judecătorului să examineze speţa dedusă
judecăţii prin raportare la situaţia de fapt şi la temeiul invocat de reclamant, aceasta reprezentând
transpunerea principiului disponibilităţii. Doar reclamantul fixează cadrul în care doreşte să se
judece şi doar acesta apreciază care este articolul de lege care îi protejează interesele prin
raportare la faptele suportate din partea pârâtului.
Prin prisma art. 22 C.proc.civ., recurenta a arătat că posibilitatea instanţei de a proceda la
calificarea prtențiilor, reglementată de respectivul text de lege, este condiţionată de obligaţia
punerii în discuţia părţilor a respectivei calificări. Or, deşi instanţa de apel a schimbat cauza
dedusă judecăţii reţinând incidenţa unui alt text de lege decât cel invocat de reclamantă, nu a pus
în discuţie această chestiune, aspect care, în opinia recurentei, atrage sancţiunea nulităţii hotărârii
cu consecinţa trimiterii spre rejudecare, pentru a se supune dezbaterii extinderea temeiului de
drept al acţiunii prin cenzurarea situaţiei de fapt raportată şi la dispoziţiile art. 40 din Legea nr.
10/2001.
Recurenta a precizat că motivul de recurs dat de incidenţa pct. 8 al art. 488 C.proc.civ.
este acela că instanţa de apel a încălcat sau aplicat greşit normele de drept material ce
reglementează răspunderea civilă delictuală, respectiv a încălcat prevederile art. 1.349, art. 1.357
şi urm. C.civ.
Astfel, plecând de la principiul disponibilităţii, a solicitat a se observa că motivul pentru
care reclamanta a cerut daunele-interese este dat de refuzul emiterii documentelor de punere în
posesie, aspect ce a condus la crearea prejudiciului „datorat imposibilităţii folosirii imobilului în
discuţie”.
S-a arătat însă, că împiedicarea reclamantei de a se folosi de imobil nu a fost cauzată de
acţiunile ori inacţiunile recurentei, ci de culpa, respectiv acţiunea de ocupare fără drept a
imobilului de către numitul C. (chiriaşul imobilului la data emiterii dispoziţiei Primarului general
de restituire a imobilului), motiv pentru care reclamanta a şi fost nevoită să-1 acţioneze în
judecată pentru evacuare (dosar nr. x/300/2017).
Executarea sentinţei pronunţate în dosarul menţionat, prin evacuarea persoanei ce ocupa
imobilul reclamantei, a fost încuviinţată prin încheierea pronunţată în data de 13 septembrie
2017, de Judecătoria sectorului 2, în dosarul nr. x/300/2017.
În aceste condiţii, fapta ilicită cauzatoare de prejudiciul invocat de reclamantă nu a constat
în întârzierea întocmirii scriptice de către recurentă a protocolului de predare-preluare a
imobilului către reclamantă, ci in fapta numitului C. de a ocupa imobilul devenit proprietatea
reclamantei prin restituire în temeiul Legii nr. 10/2001.
În ce priveşte teoria autorităţii şi puterii lucrului judecat, pe larg expusă în decizia atacată,
recurenta a solicitat a se observa faptul că în speţa de faţă existenţa unui raport de cauzalitate
între culpa şi prejudiciul Municipiului Bucureşti, reţinut în dosarul nr. x/3/2015, nu poate să se
răsfrângă asupra efectelor comportamentului recurentei, eventuala culpă a sa şi, mai departe,
posibilitatea ca această culpă să fie generatoare de prejudicii, urmând a fi cenzurată în mod total
separat de atitudinile Municipiului Bucureşti întrucât raportul de cauzalitate este unul in
personam.
S-a susținut astfel, că în cauză este cert faptul că avea obligaţia întocmirii protocolului de
predare-preluare în termenul statuat de art. 25 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, de 30 de zile de la
emiterea dispoziţiei Primarului general nr. 17489 din 18.11.2013, însă prin raportare la motivele
reclamantei pe care se sprijină solicitarea daunelor-interese rezultă că nu este îndeplinită condiţia
143
stabilirii unui raport de cauzalitate între fapta sa de a întocmi cu întârziere protocolul şi cauza
prejudiciului care este dată de imposibilitatea folosirii imobilului.
Potrivit recurentei, indiferent de atitudinea sa, intimata - reclamanta ar fi suferit acelaşi
prejudiciu întrucât imposibilitatea de folosire a imobilului a fost cauzată de un terţ.
Ca atare, chiar dacă recurenta ar fi întocmit protocolul de predare-preluare în cursul celor
30 de zile prevăzute de art. 25 alin 5 din Legea nr. 10/2001, situaţia de fapt ar fi fost identică,
întrucât fostul chiriaş ocupa în continuare imobilul, dovada fiind aceea că în absenţa nu doar a
unei hotărâri judecătoreşti de evacuare (obţinută de intimata - reclamanta în dosarul nr.
x/300/2017), ci a înseşi executării silite a sentinţei de evacuare fostul chiriaş nu a încetat
ocuparea imobilului.
Existenţa sau inexistenţa protocolului de predare-primire nu impietează sub nicio formă
asupra dreptului de proprietate al intimatei - reclamante, asupra posibilităţii sale de iniţiere a
demersurilor judiciare privind evacuarea fostului chiriaş, cum în mod greşit a reţinut instanţa de
apel.
Calitatea procesuală activă într-un litigiu ce are ca obiect evacuarea dintr-un imobil este
dată de dreptul de proprietate al reclamantului, iar nu de existenţa sau nu a protocolului de
predare-preluare, protocol ce nu are niciun caracter constitutiv de vreun oarecare drept, acest
aspect rezultând inclusiv din art. 25 alin. 4 şi alin. 5 din Legea nr. 10/2001, din interpretarea
căruia reiese ca dispoziţia Primarului general devine titlu executoriu pentru punerea in posesie
„după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară”.
A susţinut recurenta că pentru putea fi antrenată răspunderea în speţă, daunele-interese
pretinse de intimata - reclamantă, respectiv lipsa de folosinţă, trebuie să aibă drept cauză lipsa
protocolului de predare-primire.
S-a arătat totodată că nu poate fi înlăturată de plano aplicarea art. 40 din Legea nr.
10/2001, însă nici nu i se poate acorda o forţă prezumtivă asupra îndeplinirii tuturor condiţiilor de
existenţă a răspunderii civile delictuale, aşa cum a reținut în mod greşit instanţa de apel.
Întocmirea cu întârziere a protocolului nu a fost din cauza relei sale credinţe, ci a unei situaţii
provocate de SC D. SA, societate care a administrat imobilul până în momentul restituirii către
reclamantă şi a prezentat, în concret, respectiva situaţie.
5. Apărări formulate în cauză
Urmare a comunicării recursurilor, la 02.09.2020, a fost înregistrată întâmpinarea
formulată de B., prin care s-a solicitat respingerea recursului declarat de Administraţia Fondului
imobiliar, cu cheltuieli de judecată, solicitându-se a se constata că, deşi se invocă drept motive de
recurs cele prevăzute de art. 488 pct. 5 şi 8 C.proc.civ., în realitate, din dezvoltarea acestora
rezultă că întreaga argumentaţie vizează netemeinicia deciziei atacate.
A arătat că instanţa de apel nu a încălcat nicio regulă de procedură, cu atât mai puţin una
care să atragă sancţiunea nulităţii, astfel încât recurenta, legat de incidenţa pct. 5 al art. 488
C.proc.civ., a făcut afirmaţii fără legătură cu realitatea.
A precizat astfel, că a indicat temeiul juridic al pretenţiilor sale ca fiind art. 1381 şi art.
1385 C.civ. solicitând instanţei să constate că, mutatis mutandis, considerentele din sentinţa nr.
551/2016 a Tribunalului Bucureşti privitoare la îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile
delictuale, validate prin hotărâre definitivă, sunt, în egală măsură, valabile şi pentru pârâta din
prezenta cauză.
Reţinând că întocmirea procesului-verbal de predare-primire reprezenta o atribuţie a
intimatei - pârâte şi că aceasta a fost îndeplinită la 03.04.2017, cu depăşirea termenului prevăzut
de lege, recurenta - reclamantă a susținut că instanţa de apel a procedat la analizarea măsurii în
care aspectele reţinute de tribunal sunt de natură a înlătura caracterul ilicit al faptei omisive.
144
 A solicitat a se constata astfel că argumentele expuse în susţinerea motivului de recurs
reglementat de pct. 5 al art. 488 C.proc.civ. nu conturează o situaţie ce ar putea constitui motiv de
casare, întrucât instanţa nu a încălcat limitele devoluţiunii fixate de reclamantă, neschimbând
cauza cererii de chemare în judecată, ci motivând hotărârea prin evocarea prevederilor legale
incidente în cauză.
Cu privire la motivele subsumate pct. 8 al art. 488 C.proc.civ., a solicitat a se constata că
acestea vizează temeinicia soluţiei, atâta vreme cât, în esenţă, Administraţia Fondului Imobiliar a
susţinut că prejudiciul pentru care s-a pretins despăgubirea s-ar fi datorat culpei chiriaşului
imobilului la data emiterii dispoziţiei de restituire.
Împrejurarea că, apreciind asupra probatoriului administrat în cauză, instanţa a reţinut o
stare de fapt şi a optat pentru un mod de soluţionare a cauzei nu poate fi considerată ca
reprezentând încălcarea unor norme de drept material sau de aplicare greşită a unui text de lege.
S-a solicitat a se constata că şi în situaţia în care s-ar aprecia că motivele de recurs se
încadrează în cele de casare reglementate de art. 488 pct. 5 şi 8 C.proc.civ., acestea sunt
netemeinice, soluţia instanţei de apel fiind legală sub aspectele ce fac obiectul criticilor din
recursul pârâtei Administraţia Fondului imobiliar.
La 03.09.2020, în termen legal, a fost înregistrată şi întâmpinarea formulată de
Administraţia Fondului Imobiliar, prin care s-a cerut respingerea recursului reclamantei, ca
nefondat.
S-a arătat că singurul motiv de recurs constă în critica reclamantei asupra puterii de lucru
judecat a deciziei civile nr. 86A/2017 a Curţii de Apel Bucureşti asupra cuantumului chiriei
lunare.
Or, instanţa de apel, prin decizia atacată, a dat o judicioasă interpretare sintagmei „altă
perioadă” pe care, în virtutea unui sofism, reclamanta a interpretat-o ca făcând parte din efectele
juridice ale puterii de lucru judecat născute din decizia civilă nr. 86A/2017.
A apreciat că, dacă s-ar considera că sintagma „altă perioadă” face parte din „întreaga
perioadă” ce a făcut obiectul dosarului nr. x/3/2015 ar fi deturnat conţinutul puterii lucrului
judecat, întrucât acesta are în vedere situaţii şi răspunderi ce au fost anterior stabilite şi care au
născut varii răspunderi juridice, iar nu elemente de calcul/valori numerice ale efectelor antrenării
răspunderilor juridice.
Urmare a comunicării întâmpinărilor formulate în cauză, recurenta - reclamantă a depus
răspuns la întâmpinarea Administraţiei Fondului Imobiliar, înregistrată la 17.09.2020, în termen
legal, prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate şi admiterea recursului propriu, astfel
cum a fost formulat.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
1) Cu privire la recursul declarat de B., în calitate de succesoare cu titlu particular
(dobânditoare a dreptului litigios) a reclamantei, urmează să se constate caracterul nefondat al
criticilor-încadrabile potrivit raportului şi încheierii de admisibilitate în principiu, în dispoziţiile
art. 488 pct. 5 C.proc.civ. – potrivit următoarelor considerente:
Susținerea recurentei conform căreia statuarea instanţei de apel asupra incidenței în cauză
a instituţiei puterii de lucru judecat trebuia să fie reținută şi cu privire la cuantumul prejudiciului
– astfel încât trebuia stabilită contravaloarea lipsei de folosinţă de 1158,22 eu/lună, aşa cum
rezultă din decizia nr. 86/A/2007 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă este eronată şi
are la bază confuzia pe care o realizează partea între opozabilitatea şi relativitatea efectelor
hotărârii judecătorești, inclusiv sub aspectul modalităţii în care se produc efectele lucrului judecat
în relaţia dintre părţi, respectiv dintre acestea şi terţi faţă de procedura judiciară.

145
 Astfel, pornind de la dispoziţiile art. 431 C.proc.civ., instanţa de apel a realizat în mod
corect distincţia între cele două forme de manifestare a autorităţii de lucru judecat – cea negativă
sau extinctivă, care interzice reluarea aceleiaşi judecăți în condiţiile identităţii de părţi, obiect,
cauză şi respectiv, cea pozitivă, care presupune doar o identitate de chestiune litigioasă adică de
obiect sau de cauză, dar în prezenţa aceloraşi părţi în ambele litigii.
Constatând că în litigiul anterior, finalizat prin decizia nr. 86/A/2017 a Curţii de Apel
Bucureşti – Secţia a III-a civilă, intimata-pârâtă nu a avut calitatea de parte, instanţa de apel a
concluzionat în mod corect că nu poate fi opusă relativitatea efectelor lucrului judecat (adică,
obligativitatea efectelor judecăţii anterioare în raport cu o persoană care nu a avut calitatea de
parte) dar că, potrivit art. 435 alin. 2 C.proc.civ., se poate reţine opozabilitatea acestei hotărâri,
ale cărei efecte se impun cât timp nu se face dovada contrară de către cel căreia i se opune, parte
în prezentul proces, dar terţ faţă de procedura judiciară anterioară.
Astfel fiind, s-a constatat corect că nu pot fi valorificate, sub efectul lucrului judecat, cele
stabilite în dosarul anterior în privinţa contravalorii lipsei de folosinţă (vizând un alt interval de
timp şi un alt pârât), aşa încât cuantumul despăgubirilor pretinse în prezentul litigiu să poată fi
determinat pe baza statuărilor jurisdicţionale anterioare.
În realitate, în prezenta procedură judiciară, intimata-pârâtă şi-a putut face apărările,
administrând mijloace de probă cu privire la pretenţiile opuse de reclamantă.
De aceea, stabilind cuantumul despăgubirilor prin valorificarea concluziilor raportului de
expertiză efectuat în cauză, iar nu prin preluarea celor stabilite într-un proces faţă de care pârâta a
fost terţ, instanţa de apel a procedat corect, realizând distincţia necesară şi legală între
relativitatea efectelor hotărârii judecătoreşti şi opozabilitatea aceloraşi efecte în relaţia cu terţii.
Susţinerea recurentei potrivit căreia, de vreme ce instanţa a reținut efectul pozitiv al
lucrului judecat cu privire la îndreptăţirea reclamantei de a primi despăgubiri, aceasta trebuia să
procedeze în consecinţă şi în ce privește întinderea acestor despăgubiri, este bazată pe aceeaşi
confuzie în legătură cu modalitatea în care se pot repercuta efectele unei judecăţi intrate în
autoritate de lucru judecat în raport cu terţii.
Astfel, prezumţia de adevăr judiciar, care se regăseşte la fundamentul autorităţii de lucru
judecat are valoare absolută în relaţia dintre părţi (relativitatea efectelor) şi respectiv valoare
relativă, susceptibilă de probă contrară (opozabilitatea stricto-sensu) faţă de terţi.
Într-o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 431 alin. 2 C.proc.civ. şi art. 435 C.proc.civ.,
instanţa de apel a dat eficienţă celor dezlegate jurisdicţional anterior, în legătură cu îndreptăţirea
reclamantei la despăgubiri, având în vedere că intimatul-pârât, din poziţia de terţ faţă de
procedura judiciară anterioară nu a făcut dovada contrară (în legătură cu inexistenţa unei fapte
ilicite în sarcina sa, angajatoare a răspunderii delictuale), altfel spus, nu a răsturnat prezumţia
relativă a lucrului judecat ce i s-a opus, derivând din cele statuate prin decizia nr. 86/A/2017.
În schimb, în privinţa întinderii despăgubirilor, astfel de dovezi au fost făcute, conform
raportului de expertiză administrat în cauză pentru stabilirea contravalorii lipsei de folosinţă –
respectiv, cheltuielile cu chiria pe care le-ar fi suportat reclamanta, dacă ar fi locuit în calitate de
chiriaș într-un imobil similar ca suprafaţă, dotări şi poziţionare.
Astfel fiind, faţă de dispoziţiile art. 435 alin. 2 C.proc.civ. – hotărârea este opozabilă
oricărei terţe persoane, atât timp cât acesta din urmă nu face, în condiţiile legii, dovada contrară –
recurenta nu poate pretinde cu temei că instanţa de apel ar fi trebuit să facă în mod similar
aplicarea efectului pozitiv al lucrului judecat anterior, atât în privinţa îndreptăţirii reclamantei la
acordarea de despăgubiri, cât şi cu privire la cuantumul acestor despăgubiri.
Considerentele deciziei sub aspectele menţionate nu sunt inconsecvente cum se pretinde,
ci, dimpotrivă, realizează o corectă aplicare a efectului pozitiv al lucrului judecat, sub aspectul
146
opozabilităţii acestuia, stricto-sensu, în relația cu terţii şi cu posibilitatea recunoscută acestora, de
a face dovada contrară celor statuate în absenţa lor de la o procedură judiciară anterioară, astfel
cum a fost relevată de datele speţei.
De asemenea, pretinzând că despăgubirile stabilite ar fi trebuit să fie aceleaşi cu cele
reținute în sarcina Municipiului Bucureşti pentru perioada 1.10.2011- 28.02.2012 (obiect al
judecății anterioare), întrucât este vorba, de fapt, numai „despre schimbarea persoanei juridice
care reprezintă autoritatea publică”, recurenta nesocoteşte ceea ce s-a stabilit în contradictoriu cu
aceasta în procesul anterior.
Potrivit deciziei nr.86/A/2017 a Curţii de Apel București – Secţia a III-a civilă,
admiţându-se în parte, pretenţiile reclamantei, pentru perioada 1.10.2011 – 28.02.2012, s-a reţinut
că ulterior datei de 28.02.2012, care este cea a emiterii dispoziţiei de restituire de către pârâtul
Municipiul Bucureşti, în sarcina acestuia nu mai poate fi reţinută nicio faptă ilicită „întrucât
întocmirea procesului-verbal de predare-primire a imobilului era în sarcina Administraţiei
Fondului Imobiliar”. S-a reținut totodată că „AFI este o instituție publică, cu personalitate
juridică, respectiv este titular de drepturi şi obligaţii distinct de Municipiul Bucureşti”.
Or, faţă de aceste statuări, reclamanta nu poate pretinde contrariul decât nesocotind
efectele autorităţii de lucru judecat care i se impun însă, dată fiind calitatea de parte în ambele
procese, cu valoare absolută.
Totodată, susţinerea recurentei cum că ar fi vorba, în realitate, despre aceeaşi perioadă
pentru care se cer despăgubirile este una inconsistentă şi confuză, câtă vreme în mod evident
judecata anterioară a vizat, conform cererii de chemare în judecată, perioada martie 2010 -
1.11.2015, instanţa pronunţându-se în urma admiterii excepţiei de prescripţie extinctivă şi
primirii, în parte, a pretenţiilor asupra echivalentului lipsei de folosinţă datorate de Municipiul
Bucureşti în intervalul 1.10.2011 – 28.02.2012.
În prezentul proces, pretenţiile au fost formulate pentru intervalul 29.02.2012 - 3.04.2017,
rămânând în discuție, în urma admiterii excepţiei prescripţiei extinctive, intervalul 4.07.2014 -
3.04.2017, solicitările fiind îndreptate împotriva Administrației Fondului Imobiliar.
De altfel, a pretinde, cum face recurenta, că este vorba despre acelaşi interval de timp
pentru care sunt formulate aceleaşi pretenţii de către reclamantă împotriva aceluiaşi pârât – doar
că altfel reprezentat în proces – este o contradicţie juridică în chiar demersul acesteia, căci s-ar
prevala de încălcarea regulii non bis in idem (nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori
pentru aceeaşi pricină), consacrată prin dispoziţiile art. 431 alin. 1 C.proc.civ.
Ca atare, toate criticile formulate de către recurenta-reclamantă au fost găsite nefondate,
recursul urmând să fie respins în consecinţă.
2) Recursul pârâtei Administraţia Fondului Imobiliar deduce judecăţii critici care au, de
asemenea, caracter nefondat. Astfel:
Este nefondată critica pârâtei conform căreia instanța de apel ar fi soluţionat pricina prin
aplicarea unui alt temei juridic decât cel invocat de către reclamantă, încălcând astfel, limitele
devoluţiunii fixate de parte şi dispoziţiile art. 478 alin. 3 C.proc.civ., în condiţiile în care deşi
reclamanta şi-a fundamentat cererea de chemare în judecată pe prevederile art. 1.381, 1.385
C.civ., apelul acesteia a fost admis cu referire la dispoziţiile art. 40 din Legea nr. 10/2001.
Contrar susținerii recurentei, instanța de apel nu a modificat, în soluţionarea căii de atac,
cauza juridică a pretenţiilor reclamantei, ci s-a păstrat în limitele judecăţii, date de pretenţiile
izvorâte din săvârşirea unei fapte ilicite, care a adus atingere dreptului de proprietate, prin
împiedicarea titularului în exercițiul folosinţei bunului.
Faptul că reclamanta a făcut referire la normele de drept comun din materia răspunderii
civile delictuale, iar instanța de judecată a reținut ca fiind incidente – după ce face trimitere la
147
dispoziţiile ce constituie sediul comun al acestei instituţii, reprezentate de art. 1.349, 1.357 C.civ.
– şi dispoziţiile art. 40 din Legea nr. 10/2001, nu reprezintă decât o particularizare a răspunderii
delictuale raportat la materia căreia i se circumscrie litigiul dedus judecății.
În felul acesta, instanţa de apel nu a modificat cadrul şi limitele judecăţii, analiza
realizându-se cu privire la fapta ilicită afirmată, la prejudiciul constând în contravaloarea lipsei de
folosinţă, în legătură cu un imobil al cărui regim juridic era cunoscut de ambele părţi, ca fiind
retrocedat în procedura Legii nr. 10/2001 şi deci, obligaţiile deţinătorului respectiv, drepturile
persoanei îndreptăţite fiind reglate în mod specific, separat de normele dreptului comun, prin
dispoziţiile acestui act normativ.
De aceea, încadrarea faptei ilicite şi cu referire la dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu a
reprezentat în niciun fel o schimbare a cauzei juridice a acţiunii, ci doar încadrarea corectă a
acesteia raportat la materia în care se situa, prin regimul său juridic, imobilul restituit fostului
proprietar în baza Legii nr. 10/2001.
Astfel fiind, instanţa de apel nu avea obligaţia, aşa cum se pretinde, de a pune în discuția
părţilor incidenţa acestui text de lege. Aceasta întrucât, cum s-a menţionat, nu era vorba despre o
schimbare a elementelor judecăţii, pentru ca în prealabil să fie supusă unor dezbateri
contradictorii, şi totodată, considerentele ce justifică soluţia instanţei nu fac obiectul unor astfel
de dezbateri, ele putând constitui doar obiect al controlului judiciar, în urma căilor de atac
exercitate de părţi.
Este lipsită de fundament şi critica pârâtei conform căreia împiedicarea reclamantei în
folosirea imobilului nu s-ar fi datorat vreunei acţiuni ilicite a pârâtei, ci ocupării fără drept a
spaţiului de către numitul C. (chiriaş al imobilului la data restituirii acestuia prin dispoziţie a
primarului).
Sub aspectul faptei ilicite a pârâtei, instanţa de apel a dat în mod corect eficienţă efectului
pozitiv al autorităţii de lucru judecat dedus din hotărârea anterioară (decizia nr. 86/A/2017), care
a statuat că A.F.I. avea atribuţia întocmirii procesului-verbal de punere în posesie cu privire la
imobil, pe care nu şi-a îndeplinit-o până la data de 3.04.2017, deşi art. 25 alin. 5 din Legea nr.
10/2001 prevedea un termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a dispoziţiei de restituire
(28.02.2012).
În cauză, pârâta nu a tins la demonstrarea unei situaţii contrare, pentru ca astfel, să
înlăture prezumţia relativă a lucrului judecat ce i s-a opus.
Susţinerea că ocuparea în fapt a spaţiului s-ar fi făcut de către o persoană fizică (respectiv,
chiriaşul C.) nu este de natură să înlăture caracterul ilicit al faptei pârâtei.
Pe de o parte, întrucât dispoziţiile art. 40 din Legea nr. 10/2001 sancţionează pe
deţinătorul imobilului care nu întocmeşte protocolul de predare-primire în termen de 30 zile de la
rămânerea definitivă a dispoziţiei de restituire, obligându-l ca atare la plata contravalorii lipsei de
folosinţă pe fiecare zi de întârziere, independent de alte circumstanţe sau împrejurări de fapt.
Pe de altă parte, întrucât această folosire a spaţiului de către altă persoană decât adevărul
proprietar a fost posibilă tocmai pentru că, nefinalizându-se procedura de restituire (prin predarea
efectivă, pe baza protocolului prevăzut de lege), contractul de închiriere a fost prelungit, deşi nu
mai era în proprietatea statului, care să poată dispune în această modalitate de folosinţa bunului.
De asemenea, invocarea art. 25 alin. 4 din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia „dispoziţia
de restituire face dovada dreptului de proprietate şi constituie titlu executoriu pentru punerea în
posesie după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară”, nu este de natură să înlăture
caracterul ilicit al faptei pârâtei, prezumat ca atare, prin lege, pentru simpla neîndeplinire a
obligaţiei de predare a bunului.

148
 Recurenta nu se poate prevala de neîndeplinirea unei obligaţii ce îi incumba potrivit legii
dat fiind principiul executării de bunăvoie ce guvernează materia obligaţiilor, indiferent de
izvorul acestora (legal sau convențional, fapt licit sau ilicit, în sensul art. 1.165 C.civ.), neputând
justifica această neexecutare prin aceea că reclamanta nu şi-ar fi valorificat dreptul.
Astfel, neexecutarea culpabilă a unei obligații nu poate fi opusă și nu poate prevala asupra
nevalorificării dreptului corelativ de către titularul acestuia, întrucât ceea ce este supus sancțiunii
este neîndeplinirea obligației în termenii prescriși de lege, iar nu facultatea neexercitării dreptului
(sub rezerva prescripției, evident, a cărei aplicare s-a și realizat în speță, asupra unui interval de
timp din cel cu privire la care fuseseră formulate pretențiile, obiect al acțiunii).
- Raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, a cărui inexistenţă o pretinde recurenta,
rezultă, în realitate, din înseşi dispoziţiile legale nesocotite, cărora li s-a circumscris conduita
acesteia.
Prin modul de redactare a normei art. 40 din Legea nr. 10/2001 („Nerespectarea obligaţiei
prevăzute la art. 25 alin. 5 atrage obligaţia deţinătorului căruia îi revine această obligaţie de a
plăti noului proprietar o sumă calculată pe zi de întârziere, reprezentând contravaloarea lipsei de
folosinţă a imobilului restituit”) legiuitorul a prezumat crearea în această modalitate a unui
prejudiciu în patrimoniul celui căruia i s-a restituit imobilul în procedura acestui act normativ.
Instituirea unei astfel de prezumţii este logică din punct de vedere juridic, având în vedere
că restituirea a vizat imobile preluate abuziv de la foştii proprietari, intenţia legiuitorului fiind
aceea de a da posibilitatea reintrării în exercițiul tuturor prerogativelor dreptului de proprietate la
scurt timp după definitivarea procedurii retrocedării.
Dimpotrivă, nesocotindu-și obligaţia legală ce îi revenea, pârâta a împiedicat desăvârșirea
situaţiei juridice a imobilului, făcând posibilă exercitarea folosinţei asupra acestuia de altcineva
decât proprietarul.
Astfel, în prezenţa unei prezumţii legale de cauzalitate cum este cea prevăzută de art. 40
din Legea nr. 10/2001, reclamanta nu este obligată să facă o altă dovadă în legătură cu
producerea prejudiciului ca urmare a neîndeplinirii obligaţiei de către deţinătorul bunului, câtă
vreme această relaţie cauzală dintre fapta ilicită şi rezultatul păgubitor este prevăzută ca atare de
norma legală..
De asemenea, nu poate fi reţinută, neavând caracter exonerator de răspundere civilă,
respectiv de înlăturare a caracterului ilicit al faptei împrejurarea învederată de recurentă conform
căreia ar fi întârziat în întocmirea protocolului de predare-primire din culpa SC D. SA (care a
administrat imobilul până la momentul restituirii către reclamantă) şi care ar fi apreciat greşit
asupra sumei pe care ar fi datorat-o autorii reclamantei, cu titlu de despăgubire încasată şi de a
cărei restituire fusese condiţionată retrocedarea imobilului.
Aşa cum a reţinut, pe elementele de fapt, instanţa de apel, reclamanta şi-a îndeplinit
obligaţia de plată a sumei menţionate în dispoziţia de restituire, conform ofertei reale urmată de
consemnaţiune atestată prin încheierea executorului judecătoresc din data de 30.06.2014, care
este anterioară oricum perioadei (4.07.2014 – 3.04.2017) pentru care s-a recunoscut dreptul la
despăgubiri al reclamantei.
Aşadar, invocarea unor inadvertenţe privitoare la sume de bani pe care le datorau autorii
reclamantei –achitate, de altfel, în cuantumul menţionat în dispoziţia de restituire, cu 3 ani
înaintea întocmirii protocolului de predare-primire – nu este aptă să demonstreze lipsa
caracterului ilicit al conduitei pârâtei.
Faţă de considerentele anterior expuse, toate criticile pârâtei au fost găsite nefondate,
recursul fiind respins în consecință.

149
17. Antecontract de vânzare cumpărare. Înstrăinarea bunului promis spre vânzare prin act
cu titlu oneros. Autoritatea de lucru judecat a hotărârii prin care a fost respinsă acţiunea în
prestaţie tabulară formulată de promitentul cumpărător. Executarea prin echivalent a
obligaţiei. Momentul de la care începe să curgă prescripţia dreptului material la acţiune.
Despăgubiri egale cu valoarea de circulaţie a bunului

C.civ. de la 1865, art. 1075

Decretul nr. 167/1958, art. 7, art. 8

Câtă vreme printr-o hotărâre judecătorească, definitivă, s-a statuat asupra imposibilităţii
executării în natură a obligaţiei asumate de autorul pârâţilor prin promisiunea de vânzare
cumpărare, de a le transmite reclamanţilor (promitenţi cumpărători) dreptul de proprietate
asupra imobilului, apare ca fiind irelevant momentul la care aceştia şi-au notat în cartea
funciară antecontractul sau momentul înstrăinării bunului unor terţi de către succesorii
promitentului vânzător, având importanţă faptul că până nu s-a stabilit în mod cert că aceştia
nu-şi pot executa în natură obligaţia principală, nu avea cum să se nască dreptul la acţiune
pentru executarea prin echivalent a respectivei obligaţii.
Prin urmare, dreptul la acţiune al reclamanţilor s-a născut abia la data când s-a constatat
că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru executarea în natură a obligaţiei (bunul fiind înstrăinat
cu titlu oneros unor terțe persoane de bună credinţă).
Cum reclamanţilor li s-ar fi cuvenit, dacă era posibilă executarea în natură, să li se
transfere dreptul de proprietate asupra terenului obiect al antecontractului de vânzare-
cumpărare, având în vedere faptul că la data întocmirii antecontractului, au achitat întreg preţul
stabilit cu vânzătorul terenului, aceştia sunt îndreptăţiţi, potrivit art. 1075 din vechiul Cod civil,
a primi despăgubiri egale cu valoarea ce a ieşit din patrimoniul lor.
Faţă de perioada de timp scursă de la data întocmirii antecontractului - anul 1994 şi până
în prezent, raportarea valorii despăgubirilor la suma achitată la acel moment, indexată cu rata
inflaţiei, în condiţiile unor fluctuaţii importante ale pieţei imobiliare, dar şi ale valorii monedei
naţionale, care a suferit între timp o denominare, ar însemna privarea reclamanţilor de o sumă
importantă de bani, achitată autorului pârâţilor, care la acel moment însemna preţul de
circulaţie al terenului în litigiu şi ar conduce la o îmbogăţire fără justă cauză a succesorilor
promitentului vânzător.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 1404 din 17 iunie 2021

I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată:
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la 2.04.2015,
reclamanţii A., B. şi C. au chemat în judecată pe pârâţii D. şi E., solicitând instanţei ca, prin
hotărârea ce o va pronunţa, să se dispună: obligarea pârâţilor la plata sumei de 106.000 euro,
echivalent în lei la cursul de la data plăţii, reprezentând despăgubiri echivalente cu contravaloarea
imobilului teren în suprafaţă de 2880 mp situat în loc. Florești înscris în TP 3253/2699/2005 în
tarla x, parcela x; obligarea pârâţilor la plata dobânzii legale aferente acestei sume de la data
introducerii cererii de chemare în judecată şi până la achitarea integrală; obligarea pârâţilor la
plata cheltuielilor de judecată.
În drept s-au invocat dispoziţiile art.1530 şi urm. C.civ., art.451 şi urm. C.proc.civ.
150
 Prin întâmpinare, pârâţii au invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, solicitând a
se constata tardivitatea promovării acţiunii introductive.
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de Tribunalul Cluj:
Prin sentinţa civilă nr.397 din 22.09.2017, Tribunalul Cluj-Secţia civilă a respins excepţia
prescripţiei dreptului la acţiune invocată de către pârâţii E. şi D. prin întâmpinare.
A admis, în parte, acţiunea civilă formulată de către reclamanţii A., B. şi C., în
contradictoriu cu pârâţii E. şi D. şi pe cale de consecinţă:
A obligat pârâţii, în solidar, la plata către reclamanţi a sumei de 54.720 euro, echivalentul
în lei la data plăţii, reprezentând despăgubiri echivalente cu contravaloarea imobilului-teren în
suprafaţă de 2880 mp, situat în Floreşti, înscris în TP 3253/2699/2005, tarla x, parcela x.
A obligat pârâţii, în solidar, la plata către reclamanţi a dobânzii legale aferente acestei
sume, calculate de la data introducerii cererii de chemare în judecată şi până la achitarea integrală
a acesteia.
A obligat pârâţii, în solidar, la plata către reclamanţi a sumei de 6.887 lei, cu titlu de
cheltuieli de judecată parţiale reprezentate de taxă de timbru şi onorariu expert principal F. A
compensat cheltuielile de judecată reprezentate de onorarii de avocat.
Primul ciclu procesual
3. Decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel Cluj:
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii A., B. şi C. şi pârâţii D. şi E.
Prin decizia civilă nr.43 A din 1.03.2018, Curtea de Apel Cluj-Secţia I civilă a respins
apelul declarat de reclamanţii A., B. şi C. împotriva sentinţei civile nr.397/2017 a Tribunalului
Cluj.
A admis apelul declarat de pârâţii D. şi E. împotriva sentinţei civile nr.397/2017 a
Tribunalului Cluj, pe care a schimbat-o în tot în sensul că: a admis excepţia prescripţiei dreptului
la acţiune invocată de către pârâţii D. şi E. prin întâmpinare; a respins, ca prescrisă, acţiunea
civilă formulată de către reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâţii D. şi E., având ca
obiect despăgubiri; a obligat intimaţii A., B. şi C. să plătească apelanţilor D. şi E. suma de
8.069,27 lei, cheltuieli de judecată la fond şi în apel.
4. Decizia pronunţată în recurs de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie:
Împotriva deciziei din apel, reclamanţii A., B. şi C. au declarat recurs.
Prin decizia nr.1570 din 2.10.2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia a II a civilă a
admis recursul declarat de reclamanţii A., B. şi C. împotriva deciziei civile nr.43/A/2018,
pronunţată de Curtea de Apel Cluj, Secţia I civilă, a fost casată decizia atacată şi cauza a fost
trimisă spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.
Al doilea ciclu procesual.
5. Decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel Cluj:
Prin decizia nr.80/A din 17.06.2020, Curtea de Apel Cluj - Secţia I civilă a respins, ca
nefondate, apelurile formulate de pârâţii D. şi E., precum şi de reclamanţii A., B. şi C. împotriva
sentinţei civile nr.397/2017, pronunţată de Tribunalul Cluj.
6. Calea de atac exercitată în cauză:
Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Cluj - Secţia I civilă, pârâţii E. şi D. au
declarat recurs.
Reclamanţii A., B. şi C. au declarat recurs incident împotriva aceleiaşi decizii.
6.1. În cuprinsul memoriului de recurs, recurenţii - pârâţi au formulat următoarele critici,
întemeiate pe dispoziţiile art.488 pct.6 şi 8 C.proc.civ.:
Hotărârea recurată este nelegală în raport de modalitatea în care a fost soluţionată excepţia
prescripţiei dreptului la acţiune al reclamanţilor, fiind incidente dispoziţiile art.488 alin.1 pct.6 şi
151
8 C.proc.civ., respectiv hotărârea cuprinde motive contradictorii cu privire la această chestiune
tranşată şi a fost dată cu încălcarea şi greșita aplicare a normelor de drept material, respectiv a
art.3, 7 şi 16 teza finală din Decretul nr.167/1958.
Sub un prim aspect, susţin recurenţii - pârâţi că motivarea hotărârii este contradictorie cu
privire la momentul în care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă.
În acest sens arată că, în totală contradicţie cu ce s-a reţinut în hotărâre privind incidenţa
dispoziţiilor Decretului nr.167/1958 şi faptul că perfectarea contractului de vânzare cumpărare în
formă autentică a devenit imposibilă prin ieşirea bunului promis spre vânzare din patrimoniul
promitenților-vânzători, instanţa de apel a apreciat greşit că momentul de la care începe să curgă
termenul de prescripţie este data la care s-a respins acţiunea în prestaţie tabulară, respectiv
18.11.2014 (data pronunţării sentinţei civile nr.12035 de către Judecătoria Cluj, în dosarul nr.
x/211/2006), reţinând că acesta este momentul la care reclamanţii ar fi aflat, în mod cert, despre
imposibilitatea executării în natură a obligaţiei principale.
Instanţa de apel a omis faptul că atât art.7 alin.1 din Decretul nr.167/1958, cât şi vechiul
Cod civil, edictau regula potrivit căreia momentul de la care începe să curgă prescripţia este
stabilit în mod obiectiv, anume data naşterii dreptului la acţiune, iar, în speţă, dreptul la acţiunea
în despăgubiri a reclamanţilor s-a născut în momentul în care bunul promis spre vânzare a ieşit
din patrimoniul promitenților-vânzători (18.06.2006), acesta fiind momentul obiectiv de la care
începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă.
Învederează că, deşi s-a reţinut incidenţa legii vechi, în motivarea adusă, în mod
contradictoriu, instanţa se raportează la regulile cu caracter mixt instituite de art.2523 din noul
Cod civil, care nu sunt aplicabile, situaţie în care aserţiunile cu privire la faptul că reclamanţii au
aflat despre imposibilitatea executării în natură a obligaţiei principale prin hotărârea prin care le-a
fost respinsă acţiunea în prestaţie tabulară sunt de neprimit în raport cu momentul în care începe
să curgă termenul de prescripţie.
Mai susţin recurenţii-pârâţi că instanţa de apel a respins excepţia prescripţiei dreptului la
acţiune cu încălcarea dispoziţiilor art.3, 7 şi 16 teza finală din Decretul nr.167/1958, omiţând
faptul că nu este întrerupt cursul prescripţiei extinctive dacă cererea de chemare în judecată a fost
respinsă, astfel cum s-a întâmplat cu acţiunea reclamanţilor, prin care au solicitat validarea
antecontractului de vânzare cumpărare încheiat la 7.03.1994 cu autorul pârâţilor. Arată că ar fi
trebuit analizat momentul de la care începe să curgă dreptul la acţiunea în despăgubiri a
reclamanţilor în raport de obiectul prezentei cereri, respectiv obligarea succesorilor
promitentului-vânzător la executarea prin echivalent a obligaţiei asumate prin antecontract, acesta
fiind momentul la care bunul a ieşit din patrimoniul promitentului-vânzător (17.07.2006 - data
încheierii contractului de vânzare cumpărare cu soţii G., înscrierea în cartea funciară a noilor
cumpărători realizându-se la 18.07.2006) şi nu acela în care Judecătoria Cluj Napoca a respins
acţiunea în prestaţie tabulară prin sentinţa nr.12035 din 18.11.2014.
Menționează că termenul de la care curge dreptul la acţiunea în despăgubiri se raportează
la momentul la care bunul a fost înscris în cartea funciară în patrimoniul unor cumpărători de
bună credinţă, fiind data la care reclamanţii au cunoscut sau trebuiau să cunoască faptul că bunul
a ieşit din patrimoniul promitenților-vânzători. Susţin că reclamanţii au cunoscut transferul
dreptului de proprietate al terenului în discuţie cel mai târziu la 28.09.2007, dată la care au notat
în cartea funciară antecontractul de vânzare cumpărare.
Un alt motiv de recurs vizează faptul că instanţa de apel, în rejudecare, a încălcat
dispoziţiile art.501 alin.1 şi 3 C.proc.civ. şi nu a respectat îndrumările deciziei de casare
nr.1570/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care era obligată să
reevalueze, prin prisma celor statuate în hotărâre, intervenţia prescripţiei dreptului material la
152
acţiune şi, în măsura în care va aprecia că acţiunea a fost formulată înăuntrul termenului de
prescripţie, să examineze pe fond cererea. Arată că statuările instanţei de casare sunt în
concordanţă cu dispoziţiile art.390 C.proc.civ. şi, contrar acestora, instanţa de apel a unit excepţia
prescripţiei dreptului material la acţiune cu fondul cererii şi a tratat acest aspect ca orice alt motiv
de apel şi nu ca pe o excepţie peremptorie, încălcând astfel atât dispoziţiile deciziei de casare, cât
şi ale art.6 paragraf 1 din C.E.D.O. şi creând astfel suspiciunea rezonabilă că a existat o
prejudecată cu privire la respingerea excepţiei.
Învederează că respingerea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune nu se regăseşte în
dispozitivul hotărârii, ci doar în considerente au fost reţinute motivele pentru care dreptul la
acţiune al reclamanţilor nu a fost prescris.
De asemenea, se mai susţine că decizia recurată este dată cu încălcarea dispoziţiilor
art.1073-1075 C.civ. (de la 1864), apreciindu-se greşit că reclamanţii au îndeplinit condiţiile
pentru executarea obligaţiilor prin echivalent.
Sub un prim aspect, se arată că instanţa de apel a reţinut incidenţa dispoziţiilor vechiului
C.civ. şi, astfel, trebuia să aibă în vedere că daunele interese nu trebuie să cuprindă decât ceea ce
constituie o consecinţă directă şi necesară provocată de neexecutarea obligaţiei, conform art.1074
C.civ., precum şi că daunele interese trebuie să fie previzibile pentru debitor, deoarece acesta nu
răspunde pentru daunele imprevizibile. Susţin, în raport de dispoziţiile legale invocate, că
eventuala indemnizaţie ce s-ar cuveni creditorilor, care să înlocuiască valoarea ce a micşorat
activul acestora, se raportează la suma de 700.000 ROL, ce urmează a fi indexată cu rata inflaţiei.
Arată pârâţii că reclamanţii nu au dovedit îndeplinirea condiţiilor pentru a fi angajată
răspunderea promitenților-vânzători, în condiţiile art.1075 C.civ., şi învederează că au acţionat cu
bună credinţă, deşi au înstrăinat terenul cu privire la care reclamanţii îşi raportează pretenţiile,
întrucât, în momentul înstrăinării, reclamanţii nu au emis pretenţii cu privire la terenul înscris în
TP 3253/2699/2005, inclus în tarlaua x, parcela x, aceştia precizând acţiunea cu privire la acest
teren doar la 30.09.2014, în dosarul nr. x/211/2006. Mai arată că bunul nu a fost niciodată în
patrimoniul autorului lor, promitentul-vânzător H., întrucât acesta nu a formulat cerere de
reconstituire a dreptului de proprietate după defuncta J., căreia i-a aparţinut bunul, ci recurenţii au
făcut demersuri în acest sens, în temeiul Legii nr.1/2000.
Susţin că nu există temei de drept care să justifice o indemnizaţie egală cu valoarea de
circulaţie a bunului deoarece această valoare nu s-a regăsit în patrimoniul creditorilor, iar, în
speţă, riscurile imposibilităţii de executare a promisiunii de vânzare cumpărare trebuie suportate
exclusiv de către creditori, întrucât aceştia şi-au precizat acţiunea cu privire la terenul ce face
obiectul antecontractului la mult timp după ce terenul a ieşit din proprietatea promitenților-
vânzători.
Recurenţii-pârâţi precizează că nu există faptă ilicită, iar motivarea deciziei sub acest
aspect este contradictorie întrucât sunt indicate corect elementele ce atrag obligaţia de dezdăunare
din perspectiva art.1073-1075 vechiul Cod civil, însă se reţine că fapta ilicită constă în
imposibilitatea de executare de către debitorii pârâţi a obligaţiei de a transmite dreptul de
proprietate în favoarea reclamanţilor. Susţin că această imposibilitate de executare nu este, prin
ea însăşi, un fapt ilicit, neputând fi asociată ideii de vinovăţie, de neglijenţă sau imprudenţă
întrucât în momentul înstrăinării terenului nu exista o cerere de validare a antecontractului,
acţiunea în prestaţie tabulară fiind demarată de reclamanţi cu privire la cu totul alt teren decât cel
în discuţie, cuprins în alt titlu de proprietate, reclamanţii fiind în culpă din acest motiv.
Instanţa de apel a reţinut greşit că antecontractul de vânzare cumpărare a fost analizat prin
sentinţa nr.9412 din 14.07.2010 a Judecătoriei Cluj Napoca, întrucât în acel dosar a fost analizat
doar consimţământul părţilor, nu şi preţul, ca element esenţial al oricărui contract de vânzare
153
cumpărare. Arată că în sentinţa menţionată instanţa a reținut, în mod explicit, că nu a fost sesizată
cu un capăt de cerere pentru verificarea preţului şi, potrivit principiului disponibilităţii, a verificat
doar existenţa consimţământului promitentului vânzător.
Menționează recurenţii pârâţi că, în acest context, instanţa de apel trebuia să analizeze
dacă dreptul de creanţă al reclamanţilor se naşte dintr-un act valid sub aspectul preţului.
Aprecierea instanţei de apel potrivit căreia pârâţii nu au formulat cerere reconvenţională prin care
să invoce preţul nereal şi neserios din antecontractul de vânzare cumpărare, după cum nu au
invocat pe cale reconvenţională nici cauza ilicită şi imorală a aceluiaşi act, este greşită şi
consideră că apărările cu privire la preţul derizoriu puteau fi formulate prin întâmpinare, raportat
la verificarea dacă şi în ce măsură sunt îndeplinite cerinţele art.1073-1075 din vechiul Cod civil
pentru antrenarea răspunderii prin echivalent. Susţin că, în speţă, preţul este derizoriu prin
raportare la preţul pieţei, contrar dispoziţiilor art.1303 din vechiul Cod civil, şi nu rezultă că s-ar
fi plătit efectiv.
De asemenea, apreciază că este greşit raţionamentul instanţei de apel potrivit căruia
reclamanţii nu au fost prejudiciaţi doar prin pierderea sumei de 700.000 ROL, ci cu pierderea
însuşi a dreptului de proprietate. În acest sens, arată că izvorul pretenţiilor îl constituie
antecontractul din 7.03.1994, act plasat în sfera obligaţiei de a face (de a încheia în viitor un
contract de vânzare cumpărare) şi nu a obligaţiei de a da (de a transfera dreptul de proprietate),
iar potrivit art.1075 din vechiul Cod civil, reclamanţii ar putea primi despăgubiri egale cu
valoarea sumei ce a ieşit din patrimoniul acestora, creanţa putând fi cel mult indexată cu rata
inflaţiei.
Învederează că este greşită raportarea valorii despăgubirilor la contravaloarea terenului
întrucât terenul nu a fost niciodată în proprietatea reclamanţilor şi susţin că, în raport de preţul
terenurilor similare situate în localitatea Floreşti, înstrăinate în perioade apropiate momentului
introducerii cererii de chemare în judecată, valoarea terenului ar putea fi de cel mult 28.800 euro,
fiind necesar a fi avută în vedere şi topografia terenului care contribuie la stabilirea valorii de
piaţă.
6.2. În cuprinsul memoriului de recurs, recurenţii - reclamanţi au formulat următoarele
critici, întemeiate pe dispoziţiile art.488 pct.5, 6 şi 8 C.proc.civ.:
Instanţa de apel i-a privat pe reclamanţi de dreptul legal şi procedural de a-şi dovedi
pretenţiile, fiind încălcat dreptul acestora la un proces echitabil, prin respingerea cererii de a
efectua o nouă expertiză în apel.
Consideră că motivarea respingerii acestei măsuri potrivit căreia, prin încheierea din
9.06.2017, instanţa de fond a respins cererea reclamanţilor de efectuare a unei contraexpertize, iar
aceştia nu au declarat apel, în mod expres, asupra acestei încheieri, este în contradicţie cu
dispoziţiile art.466 alin.4 C.proc.civ., prin raportare la art.235 din acelaşi act normativ, precum şi
cu art.477 alin.1 C.proc.civ., deoarece această încheiere nu este interlocutorie şi nu intră sub
incidenţa art.234 alin.2 C.proc.civ.
Mai arată că hotărârea încalcă dispoziţiile art.479 alin.2 C.proc.civ. având în vedere că
proba a fost propusă în apel cu respectarea art.478 din acelaşi act normativ şi nesocoteşte Decizia
RIL nr.9/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Instanţa de apel a apreciat greşit că proba nu este utilă soluţionării apelurilor întrucât
unicul motiv al apelului reclamanţilor a fost cuantumul despăgubirilor stabilite prin expertiza
efectuată la fondul cauzei, iar decizia de casare nr.1570/2019 îndruma instanţa ca, în măsura în
care se va reţine că acţiunea nu este prescrisă, să procedeze la o soluţionare pe fond efectivă şi nu
doar formală, astfel cum a procedat instanţa de rejudecare, fiind încălcate dispoziţiile art.501
alin.3 C.proc.civ.
154
 De asemenea, se mai critică faptul că instanţa de apel nu a analizat şi nu a motivat soluţia
de respingere a apelului şi în raport de susţinerea reclamanţilor de a stabili ca valoare de
circulaţie valoarea minimă din grila notarială.
7. Apărările formulate în cauză:
Prin întâmpinarea formulată, reclamanţii A., B. şi C. au solicitat respingerea recursului
formulat de pârâţii E. şi D., ca nefondat.
Prin întâmpinarea formulată, pârâţii E. şi D. au susţinut că recursul incident va putea fi
analizat doar dacă are loc o judecată pe fond a recursului principal, iar prin recursul principal s-a
solicitat, în principal, admiterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune. Au invocat excepţia
tardivităţii recursului incident şi excepţia nulităţii recursului, în raport de dispoziţiile art. 490
alin.1 şi art.489 alin.2 C.proc.civ.
8. Procedura de filtru:
Prin încheierea din 27.05.2021, completul de filtru a respins excepţiile nulităţii şi
tardivităţii recursului incident; a admis în principiu recursurile declarate de reclamanţi împotriva
deciziei nr.80/2020 a Curţii de Apel Cluj -Secţia I civilă.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi
lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate
sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
1. În ceea ce priveşte recursul declarat de recurenţii - pârâţi se constată că aceştia au
încadrat criticile aduse deciziei Curţii de Apel Cluj în cazurile de casare prevăzute de art.488
pct.6 şi 8 C.proc.civ., apreciind că aceasta este nelegală în raport de modalitatea în care a fost
soluţionată excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamanţilor, întrucât cuprinde motive
contradictorii cu privire la această chestiune tranşată şi este dată cu încălcarea şi greșita aplicare a
normelor de drept material, respectiv a art.3, 7 şi 16 teza finală din Decretul nr.167/1958.
Astfel, s-a arătat că motivarea hotărârii este contradictorie cu privire la momentul de la
care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă.
Astfel, susţin recurenţii-pârâţi, deşi art.7 alin.1 din Decretul nr.167/1958, cât şi vechiul
Cod civil, edictau regula potrivit căreia momentul de la care începe să curgă prescripţia este
stabilit în mod obiectiv, anume data naşterii dreptului la acţiune, care, în speţă, este momentul în
care bunul promis spre vânzare a ieşit din patrimoniul promitenților-vânzători (18.06.2006),
instanţa de apel a apreciat greşit că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie
este data la care s-a respins acţiunea în prestaţie tabulară, respectiv 18.11.2014, reţinând că acesta
este momentul la care reclamanţii ar fi aflat, în mod cert, despre imposibilitatea executării în
natură a obligaţiei principale, reglementare întâlnită în noul Cod civil.
Cu privire la acest aspect, instanţa de apel a constatat, în mod corect, că în cauză se aplică
doar dispoziţiile Decretului nr.167/1958 şi nu cele ale noului Cod civil, iar prin raportare la
obiectul cererii deduse judecăţii, astfel cum a fost stabilit prin decizia de casare nr.1570/2019 a
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în dosarul nr. x/117/2015, respectiv o cerere de
obligare a succesorilor promitentului vânzător la executarea prin echivalent a obligaţiei asumate,
iar nu o acţiune în rezoluțiune şi restituire a dublului preţului, a stabilit momentul de la care curge
prescripţia unei atare acţiuni.
Astfel, luând act că executarea prin echivalent (indirectă) a obligaţiei reprezintă dreptul
creditorului de a pretinde şi de a obţine de la debitor echivalentul prejudiciului suferit ca urmare a
neexecutării, a executării cu întârziere sau executării necorespunzătoare a obligaţiei asumate, a
constatat că, în speţă, reclamanţii au încercat în justiţie executarea în natură a obligaţiei
principale, prin promovarea acţiunii ce face obiectul dosarului nr. x/211/2006 al Judecătoriei
155
Cluj-Napoca, însă, aşa cum s-a statuat cu autoritate de lucru judecat de către această instanţă,
executarea în natură nu mai este posibilă, creditorului rămânându-i deschisă calea acţiunii în
despăgubiri întemeiată pe art.1075 din vechiul Cod civil.
Concluzionând, Curtea a constatat că dreptul la acţiune al reclamanţilor în a pretinde
executarea prin echivalent s-a născut la data de 18.11.2014 când, printr-o hotărâre
judecătorească, s-a statuat asupra imposibilităţii executării în natură a obligaţiei principale.
Raportat la aceste statuări, Înalta Curte reţine că apare ca fiind irelevant momentul la care
reclamanţii şi-au notat în cartea funciară antecontractul (28.09.2007) sau momentul în care bunul
promis spre vânzare a ieşit din patrimoniul promitenților-vânzători (18.06.2006), având
importanţă faptul că până nu s-a stabilit în mod cert faptul că aceştia nu-şi pot executa în natură
obligaţia principală, nu avea cum să se nască dreptul lor la acţiune pentru executarea prin
echivalent a respectivei obligaţii, aşa cum în mod corect a apreciat instanţa de apel.
Sunt eronate susţinerile recurenţilor-pârâţi în sensul că motivarea instanţei este
contradictorie, reţinând incidenţa vechiului C.civ. şi a Decretului nr.167/1958 privitor la
prescripția extinctivă, dar raportându-se la regulile cu caracter mixt instituite de art.2523 din noul
Cod civil, care nu sunt aplicabile.
În realitate, aşa cum s-a arătat anterior, instanţa de apel a stabilit, în concret, raportat la
obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost stabilit definitiv de către Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie prin decizia nr.1570/2019, care este momentul de la care curge termenul de
prescripţie pentru acţiunea privind obligarea debitorilor la executarea prin echivalent a obligaţiei
asumate de autorul lor de a le transmite reclamanţilor dreptul de proprietate asupra terenului
litigios.
Or, aşa cum se constată din cuprinsul hotărârii atacate, instanţa de apel nu s-a raportat la
dispoziţiile art.2523 C.civ., potrivit căruia prescripția începe să curgă de la data când titularul
dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui, ci, la
cele ale Decretului nr.167/1958, care la art.7 prevede că prescripția începe să curgă de la data
când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită şi la art.8 statuează că
prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă
de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care
răspunde de ea.
În ceea ce priveşte susţinerea recurenţilor-pârâţi în sensul că soluţia de respingere a
excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune s-a dat cu încălcarea dispoziţiilor art.3, 7 şi 16 teza
finală din Decretul nr.167/1958, deoarece cursul prescripţiei extinctive nu se întrerupe dacă
cererea de chemare în judecată a fost respinsă, astfel cum s-a întâmplat cu acţiunea reclamanţilor
prin care au solicitat validarea antecontractului de vânzare cumpărare încheiat la 7.03.1994 cu
autorul pârâţilor, se reiterează opinia că momentul de la care începe să curgă dreptul la acţiunea
în despăgubiri a reclamanţilor în raport de obiectul prezentei cereri este cel la care bunul a ieşit
din patrimoniul promitentului vânzător (17.07.2006 - data încheierii contractului de vânzare
cumpărare cu soţii F. şi data înscrierii în cartea funciară a noilor cumpărători – 18.07.2006) şi nu
acela în care Judecătoria Cluj Napoca a respins acţiunea în prestaţie tabulară prin sentinţa
nr.12035 din 18.11.2014.
Aceste susţineri nu sunt fondate, întrucât, aşa cum s-a arătat anterior, momentul la care s-a
născut dreptul la acţiune al reclamanţilor nu a fost momentul înstrăinării bunului de către
succesorii promitentului vânzător unor terţi sau al intabulării dreptului de proprietate în cartea
funciară în favoarea unor cumpărători, ci momentul în care s-a constatat că această înstrăinare
este valabilă şi astfel transmiterea dreptului de proprietate către reclamanţi (în calitate de
promitenți cumpărători) nu mai este posibilă.
156
 Prin prisma acestor susţineri, în mod corect instanţele anterioare au apreciat că se impun
cu autoritate de lucru judecat considerentele sentinţei civile nr.12035, pronunţată de Judecătoria
Cluj-Napoca la data de 18.11.2014, prin care, deşi s-a respins ca neîntemeiată, acţiunea
formulată, extinsă şi precizată de reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâţii E. şi D., au
fost inserate considerente decizorii, care, potrivit art.430 alin.2 şi art.431 alin.2 C.proc.civ. se
impun cu autoritate de lucru judecat şi în prezenta cauză.
Astfel, în considerentele acestei sentinţe s-a statuat astfel:
„În situaţia, înstrăinării bunului promis altei persoane, conduită ce constituie o încălcare a
promisiunii, poate fi angajată răspunderea promitentului-vânzător, acesta urmând a fi obligat la
daune-interese, ca urmare a încălcării obligaţiei personale asumate, în conformitate cu art.1075
C.civ., bineînţeles cu dovedirea condiţiilor necesare acordării acestor despăgubiri. Cu toate
acestea, legea prevede posibilitatea promitentului-cumpărător de dobândi proprietatea bunului
promis şi vândut altei persoane, în două situaţii, respectiv în ipoteza în care terţul a fost de rea-
credinţă, ştiind sau trebuind să ştie de existenţa promisiunii, când intervin sancţiunile rezultate
din aplicarea textelor de lege privind cauza ilicită şi imorală - art.966 - 968 C.civ. şi ipoteza în
care actul încheiat cu terţul este cu titlu gratuit ori lipsa preţului.
Astfel, în prezenta speţă, instanţa observă faptul că, bunul promis spre vânzare
reclamanţilor a fost înstrăinat de succesorii promitentului-vânzător prin contract autentic de
vânzare-cumpărare, deci act cu titlu oneros, către numiţii F., în condiţiile în care reclamanţii nu
au notat în cartea funciară antecontractul de vânzare-cumpărare. Aceste aspecte reies cu claritate
din expertizele tehnice judiciare topografice şi de fapt au fost învederate şi de către reclamanţi
prin ultima precizare de acţiune. Or, în aceste condiţii, instanţa reiterează faptul că, nerespectarea
obligaţiei de a nu înstrăina bunul promis poate da naştere, cel mult la dreptul reclamanţilor de a
obţine despăgubiri, deoarece antecontractul de vânzare-cumpărare dă naştere la un drept de
creanţă, una dintre părţi fiind obligată faţă de cealaltă parte să vândă în viitor un anumit bun. În
cazul în care promitentul-vânzător nu-şi respectă obligaţia şi vinde lucrul unei terţe persoane, în
această situaţie vânzarea încheiată este valabilă, iar beneficiarul-cumpărător nu poate cere
predarea lucrului, întrucât nu a devenit proprietar.
Prin urmare, de abia la data de 18 .11.2014 s-a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile
pentru executarea în natură a obligaţiei (bunul fiind înstrăinat cu titlu oneros unor terțe persoane
de bună credinţă) astfel încât în mod corect Curtea de Apel a constatat că dreptul la acţiune al
reclamanţilor s-a născut la acea dată, iar cererea lor, înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la data
de 2.04.2015, a fost formulată înăuntrul termenului legal de prescripţie extinctivă, prevăzut de
art.3 şi art.7 alin.1 din Decretul nr.167/1958.
În aceste condiţii nu putea fi reţinută incidenţa în cauză a cazului de întrerupere a
prescripţiei extinctive reglementat de art.16 lit.b din Decretul nr.167/1958, întrucât, aşa cum în
mod corect a reţinut curtea de apel, la momentul înregistrării acţiunii din dosarul nr.x /211/2006
nu exista şi nu curgea niciun termen de prescripţie al dreptului material la acţiune al reclamanţilor
în a solicita executarea prin echivalent, astfel încât, nu se putea întrerupe un termen care nu
curgea.
Un alt motiv de recurs vizează faptul că instanţa de apel, în rejudecare, unind excepţia
prescripţiei cu fondul pricinii, a încălcat dispoziţiile art.501 alin.1 şi 3 C.proc.civ., art.390
C.proc.civ. şi art.6 paragraf 1 din C.E.D.O., nerespectând îndrumările deciziei de casare
nr.1570/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care era obligată să
reevalueze cu prioritate prescripţia dreptului material la acţiune şi, în măsura în care va aprecia că
acţiunea a fost formulată înăuntrul termenului de prescripţie, să analizeze pe fond cererea.

157
 Examinând considerentele deciziei de casare anterior invocată se reține că, instanţa de
control judiciar a constatat că în mod greşit fusese admisă excepţia prescripţiei dreptului la
acţiune deoarece, analizând excepţia din perspectiva clauzei inserate în antecontract care vizează
rezoluțiunea şi restituirea dublului preţului, curtea de apel a schimbat cauza cererii de chemare în
judecată, prin care s-a solicitat executarea prin echivalent a obligaţiei de vânzare a terenului ce a
făcut obiectul antecontractului.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul, a casat decizia atacată și a trimis
cauza, în vederea unei noi judecăți, curții de apel, care urma să reevalueze, prin prisma celor
statuate în decizie, intervenirea prescripţiei dreptului material la acţiune şi, în măsura în care va
aprecia că acţiunea a fost formulată înăuntrul termenului de prescripţie, va trece la examinarea pe
fond a cererii.
Ca atare, niciunde în cuprinsul deciziei de casare nu se impune instanţei învestită cu
rejudecarea pricinii a examina excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în mod separat şi înainte
de administrarea oricărei probe sau act de procedură.
Or, potrivit art.248 alin.4 C.proc.civ., excepțiile vor putea fi unite cu administrarea
probelor, respectiv cu fondul cauzei numai dacă pentru judecarea lor este necesar să se
administreze aceleași dovezi ca și pentru finalizarea etapei cercetării procesului sau, după caz,
pentru soluționarea fondului.
În speţă, asupra excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune Tribunalul Cluj, Secţia civilă, s-a
pronunţat în mod expres prin dispozitivul sentinţei civile nr.397/2017, în dosarul nr. x/117/2015,
respingând excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de către pârâţii E. şi D. prin
întâmpinare.
Curtea de apel nu a fost învestită cu soluţionarea unei excepţii invocate independent de
declararea căii de atac a apelului ci, aspectele privind greșita respingere a acestei excepţii de către
instanţa de fond constituiau, în sine, un motiv de apel, care impunea analiza, pe fond, a cererii de
apel a pârâţilor.
Ca atare, în mod corect, Curtea de Apel Cluj, constatând că excepţia prescripţiei dreptului
material la acţiune este invocată ca motiv de apel în apelul pârâţilor, a apreciat că este necesar a
se pronunţa cu privire la aceasta odată cu soluţia dată asupra apelurilor, acesta fiind, de altfel, şi
motivul pentru care soluţia asupra excepţiei nici nu se regăseşte în mod distinct în dispozitivul
hotărârii, ci doar în considerentele prin care au fost reţinute motivele pentru care s-a reţinut că
dreptul la acţiune al reclamanţilor nu a fost prescris.
Recurenţii pârâţi mai critică decizia ce face obiectul controlului judiciar în sensul că este
dată cu încălcarea dispoziţiilor art.1073-1075 C.civ. (de la 1864), apreciind că nu sunt îndeplinite
condiţiile pentru executarea obligaţiilor prin echivalent, întrucât eventuala indemnizaţie ce s-ar
cuveni creditorilor, care să înlocuiască valoarea ce a micşorat activul acestora, ar trebui să se
raporteze doar la suma de 700.000 ROL, ce urmează a fi indexată cu rata inflaţiei.
Instanţa de recurs va înlătura aceste critici.
În speță, instanţa de apel a considerat că reclamanţilor li se cuvine, sau li s-ar fi cuvenit
dacă era posibilă executarea în natură, să li se transfere dreptul de proprietate asupra terenului
obiect al antecontractului de vânzare-cumpărare.
Astfel, situaţia factuală stabilită de instanţele anterioare şi care nu mai poate face obiectul
cenzurii instanţei de recurs raportat la cazurile de nelegalitate în care se poate dispune casarea în
recurs a unei hotărâri, strict şi limitativ prevăzute de art.488 C.proc.civ. este următoarea:
Prin antecontractul din data de 7.03.1994, promitentul vânzător, H., se obliga să vândă
cumpărătorilor K. şi A., pentru preţul de 700.000 lei terenul în suprafaţă de 0,30 ha, din com.
Floreşti. Potrivit acestui antecontract, posesia terenului a fost predată la data încheierii lui,
158
vânzătorul s-a obligat să întocmească formele necesare pentru încheierea contractului în formă
autentică de îndată ce va primi titlul de proprietate, iar în ipoteza în care în termen de 3 luni de la
primirea titlului de proprietate vânzătorul nu face formele pentru redactarea în formă autentică a
contractului, cumpărătorii au dreptul la rezilierea contractului, cu restituirea dublului sumei.
Prin sentinţa civilă nr.12035 din 18.11.2014 pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca în
dosarul nr. x/211/2006, intrată în puterea lucrului judecat, se reţine că prin expertize tehnice
judiciare topografice s-a stabilit că terenul obiect al antecontractului din data de 7.03.1994 este
cel înscris în TP 3253/2699/2005, fiind respinsă acţiunea în prestaţie tabulară formulată de
reclamanţi, cu motivarea că obligaţia din antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de
7.03.1994, între H., în prezent decedat, în calitate de promitent vânzător, şi numiţii A. şi K., în
prezent decedat, nu mai poate fi executată în natură în sensul încheierii în formă autentică a
contractului de vânzare-cumpărare, ca efect al faptului că, în cursul judecăţii, pârâţii au înstrăinat
unor terţi acest teren prin contract de vânzare-cumpărare autentic, astfel încât, reclamanţii sunt
îndreptăţiţi la despăgubiri conform art.1075 C.civ.
Prin decizia nr.1570 din 2.10.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aşa cum s-a arătat
anterior, s-a stabilit că instanţa nu a fost învestită cu o acţiune în rezoluțiune şi restituire a
dublului preţului, ci cu o cerere de obligare a succesorilor promitentului vânzător la executarea
prin echivalent a obligaţiei asumate, prin plata unor despăgubiri echivalente cu valoarea
terenului, ca urmare a imposibilităţii executării în natură a obligaţiei de încheiere a contractului
de vânzare-cumpărare în formă autentică.
Prezenta instanţă de recurs, constată că reclamanţii au pierdut speranţa legitimă de a
dobândi însuşi dreptul de proprietate asupra acestui teren având în vedere cele arătate anterior cât
şi faptul că la data întocmirii antecontractului de vânzare cumpărare, reclamanţii au achitat întreg
preţul stabilit cu vânzătorul terenului, care însă nu avea emis titlul de proprietate, acesta fiind de
altfel motivul pentru care nu s-a putut întocmi în mod direct contractul de vânzare cumpărare, iar
promitenții cumpărători au intrat de îndată în posesia terenului.
Pe cale de consecinţă, cu privire la motivul de recurs potrivit căruia nu există temei de
drept care să justifice o indemnizaţie egală cu valoarea de circulaţie a bunului deoarece această
valoare nu s-a regăsit în patrimoniul creditorilor, Înalta Curte constată că în mod corect s-a
stabilit că această susţinere a pârâţilor este nefondată, în condiţiile în care reclamanţilor li se
cuvine, sau li s-ar fi cuvenit dacă era posibilă executarea în natură, să li se transfere dreptul de
proprietate asupra terenului obiect al antecontractului de vânzare-cumpărare, ei pierzând însuşi
dreptul de proprietate asupra acestui teren, în condiţiile în care preţul de 700.000 ROL achitat în
anul 1994 reprezenta echivalentul valoric, la acel moment, al acestui drept de proprietate.
Această concluzie nu intră în conflict cu faptul că izvorul pretenţiilor îl constituie
antecontractul din 7.03.1994, act plasat în sfera obligaţiei de a face (de a încheia în viitor un
contract de vânzare cumpărare) câtă vreme nu s-a convenit încheierea oricărui contract, ci a unuia
strict determinat prin care să se transfere dreptul de proprietate asupra unui imobil trecut deja în
posesia promitentului cumpărător şi pentru care s-a plătit integral preţul la data întocmirii
antecontractului.
În aceste condiţii, prin neîndeplinirea obligaţiei de a transfera dreptul de proprietate,
potrivit art.1075 din vechiul Cod civil, reclamanţii sunt îndreptăţiţi a primi despăgubiri egale cu
valoarea ce a ieşit din patrimoniul acestora, reprezentând contravaloarea bunului pentru care
debitorii nu şi-au mai putut îndeplini obligaţia.
Faţă de perioada de timp scursă de la data întocmirii antecontractului - anul 1994 şi până
în prezent, raportarea valorii despăgubirilor la suma de 700.000 ROL, indexată cu rata inflaţiei, în
condiţiile unor fluctuaţii importante ale pieţei imobiliare, dar şi ale valorii monedei naţionale,
159
care a suferit între timp o denominare, ar însemna privarea reclamanţilor de o sumă importantă de
bani, achitată autorului pârâţilor, care la acel moment însemna preţul de circulaţie al terenului în
litigiu şi ar conduce la o îmbogăţire fără justă cauză a pârâţilor, succesori ai promitentului
vânzător.
Aspectele ţinând de modul de stabilire a contravalorii acestui teren în raport de preţul
terenurilor similare situate în localitatea Floreşti, înstrăinate în perioade apropiate momentului
introducerii cererii de chemare în judecată, care aşa cum susţin recurenţii-pârâţi, ar putea fi de cel
mult 28.800 euro, ţin de modul de administrare şi interpretare a probatoriilor, nefiind invocată, în
concret o critică de nelegalitate a deciziei atacate sub acest aspect.
Recurenţii-pârâţi mai pretind că reclamanţii nu au dovedit îndeplinirea condiţiilor pentru a
fi angajată răspunderea promitenţilor-vânzători, în condiţiile art.1075 C.civ. întrucât au acţionat
cu bună credinţă, deşi au înstrăinat terenul cu privire la care reclamanţii îşi raportează pretenţiile,
întrucât, în momentul înstrăinării, reclamanţii nu au emis pretenţii cu privire la terenul înscris în
TP 3253/2699/2005, inclus în tarlaua x, parcela x, aceştia precizând acţiunea în dosarul nr.
x/211/2006 cu privire la acest teren de abia la data de 30.09.2014.
S-a constatat de către Curtea de apel Cluj că această critică este nefondată, în condiţiile în
care, identificarea faptică şi scriptică a terenului a fost făcută în cadrul considerentelor sentinţei
civile nr.12035/2014, pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca, stabilindu-se următoarele:
„Conform menţiunilor din antecontract, terenul promis spre vânzare este situat în partea de hotar
Şesul de Sus, la cărarea Pori).
În urma efectuării expertizelor tehnice judiciare topografice a rezultat că, terenul obiect al
antecontractului de mai sus, nu se identifică în Titlul de proprietate nr. 3169/2179/2004, cum au
arătat iniţial reclamanţii, ci acesta este înscris în Titlul de proprietate nr. 3253/2699/2005 în Tarla
x Parcela x, iar sub aspectul identificării în cartea funciară, terenul în suprafaţă de 2880 mp este
înscris în C.F. nr. x83 nr. cadastral x51, iniţial în favoarea pârâţilor, iar apoi, în data de
18.07.2006, în favoarea numiţilor F., cu titlu de cumpărare, ca bun comun, în baza contractului de
vânzare-cumpărare autentificat de B.N.P. X. sub nr. 2754/2006, iar ulterior, în data de
25.06.2007, în favoarea numiţilor L. şi M., cu titlu de cumpărare, ca bun comun, în baza
contractului de vânzare-cumpărare autentificat de B.N.P. Y. sub nr. 2636/2007.”
Or, câtă vreme identificarea terenului rezulta din însuşi antecontractul de vânzare
cumpărare ce a stat la baza prezentei acţiuni, vecinătăţile acestuia fiind stabilite în concret în
cadrul acestuia (terenul promis spre vânzare este situat în partea de hotar Şesul de Sus, la cărarea
Porii) instanţa de recurs observă că pârâţii, înstrăinând bunul litigios pe parcursul litigiului
anterior, deşi aveau posibilitatea de a identifica în concret terenul şi cunoşteau obligaţia asumată
de autorul lor, nu se mai pot prevala de existenţa bunei credinţe. De altfel, aspectul bunei credinţe
nu se impune a fi analizat în cauza de faţă ca o critică de nelegalitate a hotărârii atacate care are
ca obiect executarea prin echivalent a unei obligaţii, în condiţiile în care nu reprezintă o condiţie
în aplicarea art. 1075 din vechiul Cod civil, chestiunea prezentând relevanţă în litigiul în care s-a
statuat asupra imposibilităţii de executare în natură a obligaţiei.
Ca atare, în condiţiile în care bunul era identificabil prin chiar antecontractul încheiat în
anul 1994 dintre reclamanţi şi autorul pârâţilor, vor fi înlăturate şi susţinerile potrivit cărora
riscurile imposibilităţii de executare a promisiunii de vânzare cumpărare trebuie suportate
exclusiv de către creditori, întrucât aceştia şi-ar fi precizat acţiunea în litigiul ce a făcut obiectul
dosarului nr. x/211/2006, cu privire la terenul ce face obiectul antecontractului, la mult timp după
ce terenul a ieşit din proprietatea promitenților-vânzători.
În consecinţă, vor fi înlăturate susţinerile recurenţilor-pârâţi în sensul că nu există faptă
ilicită, motivarea deciziei sub acest aspect nefiind contradictorie, curtea de apel reţinând în
160
concret că pârâţii se fac vinovaţi de neexecutarea culpabilă de către debitorii apelanţi a obligaţiei
de a transfera valabil proprietatea (tabulară) asupra imobilului obiect al antecontractului de
vânzare-cumpărare.
Imposibilitatea de executare ce atrage obligaţia de dezdăunare din perspectiva art.1073-
1075 C.civ., chiar dacă nu este, prin ea însăşi, un fapt ilicit, neputând fi asociată de plano ideii de
vinovăţie, de neglijenţă sau imprudenţă, nu intră în contradicţie cu constatarea, în speţă a culpei
pârâţilor, care a fost apreciată în concret de către instanţele anterioare, raportat la actele şi
lucrările dosarului şi după interpretarea probelor administrate.
Susţinerile în sensul că bunul nu a fost niciodată în patrimoniul autorului lor, promitentul-
vânzător H., întrucât acesta nu a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate după
defuncta J., căreia i-a aparţinut bunul, ci recurenţii au făcut demersuri în acest sens, în temeiul
Legii nr.1/2000 vizează critici de netemeinicie ce tind la schimbarea situaţiei de fapt deja stabilită
de instanţele de fond ce nu mai poate fi criticată în această cale extraordinară de atac.
Referitor la aspectele privind neseriozitatea preţului, recurenţii-pârâţi arată că acest aspect
nu a fost analizat prin sentinţa nr.9412/2010 a Judecătoriei Cluj Napoca care a arătat, în mod
explicit, că nu a fost sesizată cu un capăt de cerere pentru verificarea preţului şi, potrivit
principiului disponibilităţii, a analizat doar existenţa consimţământului promitentului vânzător şi
că, instanţa de apel trebuia să analizeze dacă dreptul de creanţă al reclamanţilor se naşte dintr-un
act valid sub aspectul preţului, aprecierea potrivit căreia pârâţii nu au formulat cerere
reconvenţională prin care să invoce preţul nereal şi neserios din antecontractul de vânzare
cumpărare, precum şi cauza ilicită şi imorală a aceluiaşi act, fiind greşită, întrucât aceste apărări
puteau fi formulate prin întâmpinare.
Curtea de Apel Cluj a fost învestită prin cererea de apel cu critica referitoare la omisiunea
instanţei de fond de a se pronunţa asupra unei apărări de fond a pârâţilor, formulată prin
întâmpinarea depusă la dosarul de fond, prin care s-a invocat neseriozitatea preţului din
antecontractul de vânzare-cumpărare, în condiţiile art.1303 vechiul Cod civil, respectiv, art.948
vechiul Cod civil.
Instanţa de apel a arătat că în antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat la 07.03.1994
preţul convenit de părţi a fost de 700.000 lei vechi, iar prin expertiza tehnică judiciară întocmită
de expert ing. Q. în dosarul nr. x/117/2015 al Tribunalului Cluj s-a stabilit că, la nivelul anului
1994, terenul în litigiu, în suprafaţă de 2880 mp, avea o valoare de 760.230 lei vechi,
concluzionând că preţul stabilit în antecontract nu era nereal şi neserios, fiind foarte apropiat de
valoarea terenului la nivelul anului 1994.
În această modalitate a suplinit împrejurarea că instanţa de fond nu a expus în mod
exhaustiv în considerentele sentinţei sale argumentele pentru care a înlăturat această apărare a
pârâţilor, arătând că aceasta nu este de natură să atragă nelegalitatea şi pe cale de consecinţă
anularea sau schimbarea sentinţei, care se poate constata doar când instanţa de fond a omis să se
pronunţe asupra unei cereri cu care a fost legal învestită, iar nu a unei simple apărări a unei părţi,
cum este cazul în speţa de faţă.
Acesta a fost motivul pentru care instanţa de apel a ţinut să precizeze că pârâţii nu au
formulat o cerere reconvenţională prin care să invoce preţul nereal şi neserios din antecontractul
de vânzare-cumpărare, ceea ce nu a echivalat cu necercetarea apărărilor pârâţilor sub acest aspect,
aşa cum s-a arătat mai sus.
În ceea ce priveşte concluzia curţii de apel în sensul că pârâţii nu au invocat pe cale
reconvenţională cauza ilicită şi imorală a antecontractului de vânzare-cumpărare, ci doar în apel,
Înalta Curte constată că sub acest aspect au fost în mod corect aplicate dispoziţiile art.478 alin.3

161
C.proc.civ., potrivit cărora în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul
cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi.
Referirea la faptul că pârâţii au promovat şi o acţiune pentru constatarea nulităţii absolute
a antecontractului de vânzare-cumpărare, pentru lipsa consimţământului valabil al părţii ce se
obligă prin raportare la art.948 C.civ., acţiune respinsă prin sentinţa civilă nr.9412/2010 a
Judecătoriei Cluj-Napoca, rămasă definitivă şi irevocabilă, nu are nicio relevanţă asupra
dezlegării instanţei de apel asupra apărărilor formulate de pârâţi în cadrul prezentului litigiu.
Instanţa de apel a luat act că neseriozitatea preţului nu a fost analizată întrucât a fost
invocată după închiderea dezbaterilor, deci asupra acestui aspect nu s-a raportat la autoritatea de
lucru judecat a vreunei sentinţe anterioare, ci doar a punctat că s-a stabilit anterior, cu putere de
lucru judecat că antecontractul a fost semnat de către defunctul H., că terenul în cauză a fost
folosit de către pârâţi şi că nu poate fi reţinută lipsa consimţământului valabil al părţii ce s-a
obligat prin antecontract.
Prin urmare, vor fi respinse criticile recurenţilor pârâţi având în vedere că instanţa de apel
a arătat în cuprinsul deciziei atacate care sunt argumentele pentru care această apărare a pârâţilor
a fost înlăturată, constatând că preţul a fost stabilit în concordanţă cu dispoziţiile art.1303 C.civ.,
iar conform antecontractului semnat şi însuşit de autorul pârâţilor, preţul s-ar fi plătit efectiv.
2. Referitor la recursul declarat de reclamanţi se constată că aceştia au invocat dispoziţiile
art.488 pct.5, 6 şi 8 C.proc.civ. arătând că instanţa de apel i-a privat de dreptul legal şi procedural
de a-şi dovedi pretenţiile, fiind încălcat dreptul acestora la un proces echitabil, prin respingerea
cererii de a efectua o nouă expertiză în apel cu motivarea că, prin încheierea din 9.06.2017,
instanţa de fond a respins cererea reclamanţilor de efectuare a unei contraexpertize, iar aceştia nu
au declarat apel, în mod expres, asupra acestei încheieri.
Apreciază că această soluţie este în contradicţie cu dispoziţiile art.466 alin.4 C.proc.civ.,
prin raportare la art.235 din acelaşi act normativ, precum şi cu art.477 alin.1 C.proc.civ., deoarece
această încheiere nu este interlocutorie şi nu intră sub incidenţa art.234 alin.2 C.proc.civ. şi că
hotărârea încalcă dispoziţiile art.479 alin.2 C.proc.civ. având în vedere că proba a fost propusă în
apel cu respectarea art.478 din acelaşi act normativ şi nesocoteşte Decizia RIL nr.9/2020,
pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Referitor la această solicitare de efectuare a unui nou raport de expertiză tehnică judiciară
sau o nouă contraexpertiză, cu aceleaşi obiective ca cele din expertiza iniţială, Curtea a respins
cererea formulată de reclamanţi având în vedere că în faţa Tribunalului Cluj reprezentanta
reclamanţilor a solicitat, în probaţiune, efectuarea unei contraexpertize şi tribunalul a respins
această solicitare prin încheierea din 9.06.2017, prin apelul formulat de reclamanţi fiind criticată
doar sentinţa civilă nr.397/2017 a Tribunalului Cluj şi nefiind declarat în mod expres apel
împotriva încheierii din 9.06.2017.
Pe de altă parte, având în vedere dispoziţiile art.255 alin.1 C.proc.civ., Curtea a apreciat că
această probă nu este, în raport de toate actele dosarului şi de îndrumarul deciziei de casare, utilă
şi pertinentă pentru soluţionarea justă a apelurilor.
La precizarea reprezentantei reclamanţilor care a arătat că apelul declarat împotriva
sentinţei vizează şi toate încheierile de şedinţă din dosar, Curtea a arătat că, în opinia instanţei, în
această privinţă sunt incidente prevederile art.466 alin.4 C.proc.civ.
Potrivit acestor dispoziţii, împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel
decât odată cu fondul, afară de cazul când legea dispune altfel.
Ca atare, instanţa nu s-a raportat în respingerea cererii reclamanţilor la faptul că încheierea
în discuţie ar fi o încheiere interlocutorie, pentru a fi aplicabile dispoziţiile art.234, dar şi art.235
C.proc.civ., potrivit cărora sunt încheieri interlocutorii acelea prin care, fără a se hotărî în totul
162
asupra procesului, se soluționează excepții procesuale, incidente procedurale ori alte chestiuni
litigioase.
Motivul invocat de instanţă a fost acela că această încheiere preparatorie trebuia atacată în
mod expres prin cererea de apel, lucru pe care nu l-a constatat în concret din studierea cererii
dedusă judecăţii.
De altfel, solicitarea reclamanţilor de încuviinţare a probei cu contraexpertiză a fost
adresată instanţei de apel şi în primul ciclu procesual, fiind respinsă de Curtea de Apel Cluj, cu
putere de lucru judecat, prin încheierea de şedinţă din data de 22.02.2018, motivaţia fiind că:
„actele din dosar sunt suficiente pentru soluţionarea apelului”, deci apreciindu-se că proba nu
este pertinentă şi utilă cauzei.
Prin decizia de casare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat doar asupra aspectelor cu
care a fost învestită şi nicidecum a celor care, nefiind criticate, au intrat în puterea de lucru
judecat provizorie, astfel cum este consfințită de art.430 alin.4 C.proc.civ.
În condiţiile în care decizia nr.1570 din 2.10.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu a
statuat în mod expres asupra obligativităţii administrării probei în discuţie care fusese deja
respinsă de instanţa de apel, nu se poate aprecia că au fost încălcate dispoziţiile art.501 alin.3
C.proc.civ.
Respingerea probei solicitate nu intră în contradicţie cu dispoziţiile art.479 alin.2
C.proc.civ. potrivit cărora instanța de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor
administrate la prima instanță, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluționarea
cauzei, precum și administrarea probelor noi propuse în condițiile art.478 alin.2, câtă vreme
acestea nu instituie o obligaţie de administrare a probelor propuse în apel cu respectarea art.478
C.proc.civ., ci reprezintă o facultate, o posibilitate de administrare, supusă filtrului propriu al
instanţei de judecată prin raportare la specificul speţei şi la actele şi lucrările dosarului.
De asemenea, prin Decizia RIL nr.9/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
a fost admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Cluj
și, în consecință, s-a stabilit că: În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art.470,
art.478 alin.2 și a art.479 alin.2 C.proc.civ., prin raportare la art.254 alin.1 și 2 C.proc.civ., în
noțiunea de probe noi ce pot fi propuse și încuviințate în faza apelului se includ atât probele
propuse în fața primei instanțe prin cererea de chemare în judecată sau întâmpinare, cât și
acelea care nu au fost propuse în fața primei instanțe sau au fost propuse tardiv, iar în privința
lor prima instanță de fond a constatat decăderea.
Această decizie, contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, nu are legătură cu problema
de drept dedusă judecăţii, care nu a vizat respingerea probei cu expertiză solicitată pentru
motivele ce au fost în dezbatere cu ocazia dezlegărilor obligatorii date asupra problemei de drept
de completul învestit cu soluţionarea recursului în interesul legii.
De altfel, chiar dacă sub o primă motivare cererea de efectuare a unei noi expertize a fost
respinsă deoarece încheierea prin care instanţa de fond s-a pronunţat asupra ei nu a constituit un
motiv de apel, aceasta nu a produs o vătămare părţii deoarece, reapreciind probatoriul, în virtutea
caracterului devolutiv al apelului, instanţa de apel a constatat totodată că aceasta este şi lipsită de
utilitate.
Pe de altă parte, recurenţii susţin că instanţa de apel a apreciat greşit că proba nu este utilă
soluţionării apelurilor întrucât unicul motiv al apelului reclamanţilor a fost cuantumul
despăgubirilor stabilite prin expertiza efectuată la fondul cauzei, iar decizia de casare
nr.1570/2019 îndruma instanţa ca, în măsura în care se va reţine că acţiunea nu este prescrisă, să
procedeze la o soluţionare pe fond a pricinii.

163
 Prin acest motiv de recurs se invocă, în esenţă, aprecierea greşită a utilităţii probei
solicitate, aspect ce reprezintă o chestiune de netemeinicie, care excedează controlului de
legalitate pe care îl poate exercita instanţa de recurs, simpla nemulţumire a unei părţi sau a
părţilor în litigiu faţă de modalitatea în care o instanţă de fond a apreciat asupra oportunităţii
administrării unei probe, fără a aduce critici de nelegalitate, nefiind suficientă pentru casarea
acesteia.
Referitor la incidenţa motivului de casare prevăzut de art.488 alin.1 pct.6 C.proc.civ.,
recurenţii critică faptul că instanţa de apel nu a analizat şi nu a motivat soluţia de respingere a
apelului şi în raport de susţinerea reclamanţilor de a stabili ca valoare de circulaţie valoarea
minimă din grila notarială.
Curtea de apel a considerat că împrejurarea că într-un alt dosar, având ca obiect un teren
învecinat, s-a stabilit o valoarea mai mare decât cea a terenului litigios, în nici un caz nu poate
servi ca argument legal pentru combaterea criteriilor de evaluare avute în vedere de expertul F.,
care a efectuat expertiza de evaluare în dosarul de fond şi care a ţinut seama la facerea acestei
evaluări de metoda comparaţiei de piaţă, de normativele în vigoare privitoare la criteriile de
evaluare şi, pe cale de consecinţă, a constatat că în mod corect au fost stabilite despăgubirile de
către instanţa de fond.
În practica judiciară, inclusiv din perspectiva hotărârilor C.E.D.O., s-a arătat în mod
constant că nu este necesar ca, în economia considerentelor, instanța să răspundă în mod punctual
fiecărui argument, acestea putând fi grupate în funcție de teza căreia i se subscriu pentru a fi
dezvoltat un raționament unic.
Motivarea unei hotărâri trebuie înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica
inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse
de parte, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să
influenţeze soluţia. Înlăturarea unei apărări contrare situației de fapt reținute nu presupune
respingerea fiecărui argument în parte, dacă acesta nu corespunde situației reținute.
Din verificarea considerentelor deciziei atacate rezultă că instanța de apel a motivat
judicios, în fapt și în drept, soluţia pronunţată înlăturând susținerile reclamanţilor, neputându-se
reproșa acesteia că nu a răspuns concret unor motive de recurs.
Faţă de considerentele anterior arătate, observând că nu pot fi primite niciuna din criticile
recurenţilor, nefiind incidente în cauză dispoziţiile art.488 C.proc.civ., făcând aplicarea
dispoziţiilor art.496 C.proc.civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondate,
recursurile declarate de reclamanţii B., C. şi A. şi de pârâţii E. şi D. împotriva deciziei
nr.80/2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, Secţia I civilă.

Notă: Decretul nr. 167/1958 a fost abrogat prin art. 230 lit. p) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în
aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial nr. 409 din 10 iunie 2011.

164
18. Teren inclus în zona de protecţie. Limitele exercitării dreptului statului de a reglementa
folosința bunurilor. Atingere adusă dreptului la respectarea bunurilor. Acţiune în
despăgubiri

C.civ., art. 1357

O.G. nr. 43/1997, art. 14, art. 17
Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., art. 1

Din cuprinsul dispozițiilor art. 14 şi art. 17 din O.G. nr. 43/1997 reiese că, dacă o
suprafaţă de teren este plasată în zona de protecție, aceasta va rămâne în continuare în
proprietatea titularilor săi, legea stabilind însă o serie de restricţii în sarcina acestora. Toate
aceste sarcini (pozitive sau negative) reprezintă restrângeri aduse plenitudinii exercitării
atributelor dreptului de proprietate, având natura juridică a unor servituți legale.
Deşi proprietatea reclamanților nu a intrat în coridorul de expropriere, astfel încât se
regăsesc în continuare în posesia întregului imobil, ca urmare a modalității de stabilire a
traseului autostrăzii, acestia sunt constrânși să se confrunte cu toate consecințele antrenate de
realizarea acestui obiectiv de interes general, respectiv diminuarea valorii întregii proprietăți,
necesitatea conformării cu regimul juridic aplicabil zonelor de protecție a drumului stabilit prin
dispozițiile O.G. nr. 43/1997, pentru partea din teren trecută în extravilan și inclusă în zona de
protecție.
Prin urmare, cu toate că ingerinţa autorităţilor în dreptul de proprietate al reclamanţilor
este una prevăzută de lege (Legea nr. 255/2010, O.U.G. nr. 84/2003), fiind circumscrisă
realizării unor politici publice pentru crearea unei infrastructuri de autostrăzi pe teritoriul
național, aceștia au fost expuși unei sarcini speciale și exorbitante prin care a fost afectat justul
echilibru între apărarea drepturilor individuale și cerințele de interes general, având loc
încălcarea art. 1 din Protocolul 1, întrucât nu a fost respectat un raport de proporționalitate
rezonabil.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 1671 din 21 septembrie 2021

I. Circumstanţele cauzei
I.1. Obiectul cereri de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Alba la data de 26.09.2018, reclamanţii A.
şi B., în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României, Compania Naţională de Administrare a
Infrastructurii Rutiere şi Statul Roman, prin Ministerul Finanţelor Publice au solicitat obligarea
pârâţilor la plata sumei de 50.000 euro cu titlu de despăgubiri, reprezentând prejudiciul material
şi moral suferit prin încălcarea dreptului de proprietate cu privire la imobilul situat administrativ
în Alba Iulia, având în vedere execuţia traseului autostrăzii Sebeş - Turda, în imediata apropriere
a imobilului, sumă ce urmează a fi determinată prin efectuarea unui raport de expertiză evaluare
imobiliară.
Ulterior, la termenul de judecată din 4.04.2018, reclamanții au precizat cuantumul
despăgubirilor solicitate la suma de 85.409 euro, respectiv 70.000 euro daune materiale și 15.000
euro daune morale.
Prin încheierea de ședință din 17.07.2017 a fost admisă excepția lipsei capacității
procesuale a Guvernului României, chemat în judecată în calitate de pârât.
I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

165
 Prin sentinţa nr. 1947 din 19.12.2018, Tribunalul Alba, Secţia I civilă a respins excepţia
lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor
Publice şi Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere, a admis acţiunea
formulată de reclamanţii A. şi B. şi a obligat pârâţii la plata în favoarea reclamanţilor a sumei de
70.000 euro cu titlu de despăgubiri materiale şi 15.000 euro cu titlu de despăgubiri morale.
I.3. Hotărârea pronunţată în apel
Prin decizia nr. 270 din 6.03.2020, Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia I civilă a respins ca
nefondate apelurile declarate de pârâţii Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii
Rutiere, prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Cluj şi de Ministerul Finanţelor Publice,
prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Alba împotriva sentinţei civile nr. 1947/2018,
pronunţată de Tribunalul Alba, Secţia I civilă.
II. Calea de atac formulată în cauză
Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel, pârâţii Compania Naţională de
Administrare a Infrastructurii Rutiere, prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Cluj şi
Ministerul Finanţelor Publice, în nume propriu şi pentru Statul Român, reprezentat de
Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Alba, au declarat recurs.
II.1. Motivele de recurs ale pârâtei Compania Națională de Administrare a Infrastructurii
Rutiere
Recurenta-pârâtă Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere, prin
Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Cluj s-a prevalat de motivul de casare reglementat de
art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., solicitând, în temeiul art. 497 teza a doua, admiterea
recursului și trimiterea cauzei spre rejudecare unei alte instanțe egale în grad cu instanţa care a
pronunţat hotărârea atacata prin prezentul recurs o formulam întrucât, instanţele de judecata din
circumscripţia Curţii de Apel Alba Iulia au fost supuse unei intense presiuni mediatice atât de
către intimaţi cat şi de către alte persoane care deţin imobile situate pe amplasamentul autostrăzii
Sebeş Turda sau în apropierea acestui obiectiv de investiţii.
Recurenta susține că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor legale de
drept material.
Astfel, în mod eronat s-a menținut soluţia primei instanțe privind excepţia lipsei calității
sale procesuale pasive, ignorând susţinerile sale prin care a invocat că potrivit art. 2.15.1 al
Acordului contractual de proiectare şi execuţie Autostrada Sebeş-Turda depus la dosar:
„Antreprenorul va lua toate măsurile de precauţie necesare pentru a evita orice deteriorare a
drumurilor, terenurilor, proprietăţilor, copacilor şi altor caracteristici pe durata Contractului.”
De asemenea, art. 2.16.1 din acelaşi înscris prevede că: „Antreprenorul va rezolva cu
promptitudine orice reclamaţii, pretenţii, deteriorare sau prejudiciu ale terţilor (proprietari sau
ocupanţi ai terenurilor sau proprietăţilor afectate de lucrări etc.)
Recurenta apreciază că instanţa de apel a apreciat în mod nelegal că are calitate
procesuala pasivă, pornind de la calitatea sa reprezentant al expropriatorului care, în speţă, este
Statul Român.
Însă, aceasta raţiune juridică vine în contradicţie cu obiectul cauzei şi cu temeiul de
drept al acesteia - pretenții întemeiate răspunderea civilă delictuală reglementată de art. 1349-
1357 C.civ.
În opinia recurentei, ar putea avea calitatea de reprezentant al expropriatorului, numai în
ipoteza în care în prezenta cauză ar fi în discuţie un imobil situat în interiorul coridorului de
expropriere.

166
 Calitatea procesuală pasivă în calitate de reprezentant a expropriatorului vine în
contradicţie cu modalitatea primei instanțe de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale
pasive invocată de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Recurenta susține că admiterea uneia din cele două excepţii implica obligatoriu
respingerea celeilalte.
Astfel, fie se califica cererea reclamanţilor drept o acţiune în pretenţii, ipoteză în care
trebuie analizată îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 1349-1357 C.civ., caz în care recurenta
nu are calitate procesuală pasivă, cel puţin în ceea ce priveşte disconfortul cauzat de antreprenor,
fie se califica cererea ca fiind o acţiune prin care se solicită despăgubiri pentru o expropriere de
fapt - ipoteza contrazisă de faptul că imobilul intimaţilor nu se afla pe amplasamentul autostrăzii,
iar pe proprietatea acestora nu se efectuează niciun fel de lucrări.
Recurenta învederează că în cursul anului 2019, intimaţii au formulat o cerere de emitere
a ordonanţei președințiale cu număr de dosar nr. x/176/2018, prin care au solicitat, în
contradictoriu cu Statul Român, prin C.N.A.I.R., şi cu antreprenorul, oprirea lucrărilor la
autostrada Sebeş-Turda. Aceasta cerere a intimaților a fost admisă, iar în urma admiterii, au
solicitat şi au primit de la antreprenor, în baza unui acord de mediere, o sumă de bani
reprezentând compensații pentru disconfortul creat de efectuarea lucrărilor la autostradă în zona
imobilului proprietatea lor.
Instanţa de apel a motivat soluţia de menţinere a hotărârii primei instanţe cu privire la
excepţia invocată: pe de o parte, reținând că, în conformitate cu Statutul C.N.A.I.R. SA, adoptat
prin O.U.G. nr. 84/2003 pârâta are calitate procesuală pasivă, potrivit reglementarilor privind
răspunderea civilă delictuală, iar pe de alta parte, că aceasta calitate procesuală este derivată din
calitatea de reprezentant al Statului Roman în realizarea obiectivelor de interes naţional.
În situaţia în care instanța de recurs va aprecia că recurenta are calitate procesuală
pasivă, solicită admiterea recursului, pentru următoarele considerente:
Instanța de apel în mod greșit a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile pentru atragerea
răspunderii civile delictuale a pârâţilor, întrucât, prin modalitatea de stabilire a traseului
autostrăzii Sebeş Turda, a fost afectat dreptul de proprietate al intimaților, prin îngrădirea
exercitării drepturilor lor și diminuarea valorii proprietăţii acestora, astfel încât s-a apreciat că a
operat o expropriere de fapt.
Recurenta susține că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a jurisprudenței C.E.D.O.,
anume a Hotărârilor din cauza Sporrong şi Lonnroth contra Suediei, respectiv, din cauza
Mellacher şi alţii contra Austriei.
În opinia recurentei, speța de față nu prezintă similitudini cu situaţiile din practica
C.E.D.O. la care se face referire în cuprinsul hotărârii atacate, întrucât în cele doua cauze,
valoarea imobilelor reclamanţilor a fost diminuată prin interdicţia de construire derivată chiar din
intervenţia statului în folosinţa bunurilor ceea ce, în speţa, nu s-a întâmplat.
În speţa de față, nu există nicio lucrare pe imobilul reclamanţilor intimaţi, mai mult, între
proprietatea în discuţie şi autostradă există o distanță considerabilă.
În ce priveşte ”ingerinţa” statului în exercitarea tuturor atributelor dreptului de
proprietate asupra imobilului prin prisma includerii terenului intimaţilor în zona de protecţie a
autostrăzii, recurenta susține că acest fapt nu aduce niciun prejudiciu cert şi actual care să fi fost
dovedit în cauză.
Împrejurarea că, aşa cum rezultă din certificatul de urbanism depus în cauză, intimaţii nu
pot construi pe terenul pe care îl deţin, se datorează faptului că, prin HCL nr. 158/2014 suprafaţa
de 840,00 mp din totalul de 1140,00 mp a trecut în extravilanul localităţii, iar în intravilan a

167
rămas doar suprafaţa de 290,00 mp, în condiţiile în care suprafaţa minimă prevăzută de Legea nr.
50/1991 pentru a se emite o autorizaţie de construire este de 300,00 de mp.
Ca urmare, având în vedere ca transferul din intravilan în extravilan s-a făcut printr-o
Hotărâre de Consiliu Local, iar nu prin decizia sa, recurenta susține că nu i se poate reține vreo
culpă pentru faptul că intimaţii nu mai pot construi ce doresc pe terenul proprietatea lor.
Faptul că imobilul în discuţie face parte din zona de protecţie a autostrăzii, fără ca pe
acest imobil să fie efectuată vreo lucrare, din iniţiativa recurentei, nu este de natura să justifice
reținerea instanței de fond cu privire la ingerinţa sa în exercitarea atributelor dreptului de
proprietate al intimaţilor.
Potrivit art. 17 alin. (2) din O.G. nr. 43/1997: ”(2) Zonele de protecţie rămân în
gospodărirea persoanelor juridice sau fizice care le au în administrare sau în proprietate, cu
obligaţia ca acestea, prin activitatea lor, să nu aducă prejudicii drumului sau derulării în siguranţă
a traficului prin: a) neasigurarea scurgerii apelor în mod corespunzător; b) executarea de
construcţii, împrejmuiri sau plantaţii care să provoace înzăpezirea drumului sau să împiedice
vizibilitatea pe drum; c) executarea unor lucrări care periclitează stabilitatea drumului, siguranţa
circulaţiei sau modifică regimul apelor subterane sau de suprafaţă; d) lucrări de defrişare de
păduri de pe versanţii împăduriţi adiacenţi drumului; e) pentru astfel de lucrări, administratorul
domeniului silvic va solicita acordul administratorului drumului.
Se arată de către recurentă că niciunde în cuprinsul actului normativ invocat nu se
stipulează că proprietarii nu îşi pot folosi în continuare imobilele conform categoriilor sale de
folosinţă, ci sunt prevăzute doar nişte reguli pentru siguranţa lor şi a celorlalţi. De altfel, dată
fiind amplasarea concretă a proprietăţii intimaţilor față de corpul autostrăzii, afectarea drumului
prin încălcarea prevederilor art. 17 din O.G. nr. 43/1997, nici nu este fizic şi în concret posibilă,
întrucât, în zona proprietăţii în cauză, autostrada este realizată sub forma unui viaduct înalt de
circa 20 de metri.
În consecinţă, recurenta susține că prin prisma includerii imobilului în zona de protecţie
a autostrăzii nu există o ingerinţă reală în exercitarea atributelor dreptului de proprietate asupra
terenului sau construcţiei.
Nici faptul că nu mai pot obţine autorizaţia de construire pe teren nu este imputabil
recurentei, întrucât imobilul s-a transferat parţial din intravilan în extravilan printr-o Hotărâre de
Consiliu Local, iar nu printr-o decizie care să îi aparțină.
Ca urmare, aprecierea situaţiei imobilului intimaţilor ca fiind supus unei exproprieri de
fapt, câtă vreme acesta nu a fost atins nici fizic nici juridic prin realizarea autostrăzii, este
neîntemeiată.
Recurenta susține că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a normelor de drept
material, anume cele care reglementează răspunderea civilă delictuală.
Din conţinutul art. 1357 C.civ. rezultă că pentru a exista o răspundere civilă delictuală,
este necesară întrunirea cumulată a următoarelor condiţii: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de
cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, vinovăţia autorului faptei ilicite.
În ceea ce privește existența prejudiciului, recurenta susține că instanța de apel nu a adus
argumente privind menţinerea întinderii prejudiciului - suma acordată de prima instanță cu titlu
de despăgubiri materiale.
Această sumă, deși este inferioară celei stabilite prin raportul de expertiză, instanța nu a
justificat cum s-a optat pentru suma de 70.000 euro despăgubiri materiale și la 15.000 euro daune
morale, ajungându-se în acest fel tot la suma de 85.000 euro stabilită prin raportul de expertiză.
Evaluarea efectuată în cauza nu are la bază decât simple presupuneri ale expertului,
validate de către instanţa de fond.
168
 Suma de 70.000,00 de euro stabilită cu titlu de prejudiciu material, constând în
diminuarea valorii proprietăţii intimaţilor, este injust stabilită, întrucât obiectivul stabilit de către
instanţă a fost să se stabilească deprecierea valorică a imobilului - proprietatea reclamanţilor, prin
raportare la: studiul de impact asupra mediului; imposibilitatea folosirii integrale a imobilului
conform destinaţiei sale, a efectuării lucrărilor de extindere /consolidare la imobil; interdicţia de
construire; lipsa de tranzacţii imobiliare în zonă; perspectiva înstrăinării imobilului la un preţ
avantajos prin raportare la preţul de circulaţie neafectat de întregul disconfort; diminuarea valorii
proprietăţii rezultată din execuţia traseului autostrăzii în imediata apropriere a proprietăţii
reclamanţilor.
În continuarea memoriului de recurs, recurenta procedează la reluarea obiecțiunilor
formulate cu privire la raportul de expertiză, însă, acestea nefiind critici de nelegalitate, nu vor fi
reproduse în cele ce urmează, întrucât instanța de recurs nu poate exercita un control judiciar al
temeiniciei hotărârii recurate, astfel încât vor rămâne în afara analizei ce se va efectua în prezenta
decizie.
Se mai susține de către recurentă că, în cauză, nu s-a întocmit o expertiza în specialitatea
construcţii din care să reiasă că vibraţiile pe care le provoacă utilajele care lucrează în zonă şi
autovehiculele care vor circula pe autostrada aflată la aproximativ 50 de m distanță şi la o
înălțime de aproximativ 20 de metri, sunt cele care în mod exclusiv afectează structura
construcţiilor intimaţilor, motiv pentru care suma stabilită cu titlu de daune materiale de către
instanţa de fond, în opinia recurentei, nu are nicio susţinere juridică.
În ceea priveşte suma de 15.000 de euro stabilită cu titlu de daune morale, recurenta
învederează că aceasta a fost stabilită în lipsa oricăror dovezi (expertiză medicală sau altă probă
administrată în cauză), reținându-se fără niciun suport probator că starea de sănătate a intimatei s-
ar fi degradat din cauza realizării autostrăzii în aproprierea casei acesteia.
În opinia recurentei, sumele stabilite cu titlul de despăgubiri, au fost motivate ca o
despăgubire pentru procedura de „expropriere”, iar nu ca o despăgubire în baza răspunderii civile
delictuale.
Se mai arată că în proiectul obiectivului de investiţii, sunt prevăzute panouri fonice,
pentru a proteja proprietăţile învecinate. Ca atare, disconfortul fonic sau de altă natură, creat de
executarea lucrărilor în zonă, va fi înlăturat la finalizarea lucrărilor obiectivului.
Pe de altă parte, încadrarea imobilului în zona de protecţie a autostrăzii este una legală,
însă nu duce în mod automat la imposibilitatea folosirii imobilului.
În ceea ce privește existența faptei ilicite recurenta arată că poate constitui faptă ilicită
nu numai o acţiune, dar şi o omisiune, respectiv orice abţinere de la îndeplinirea acelei activităţi
sau de la săvârşirea acţiunii prevăzute de normele imperative ale legii.
Or, în cazul de față, recurenta susține că nu a întreprins nicio acţiune prin care să fie
încălcat dreptul de proprietate al reclamanţilor.
Astfel, lucrările la autostradă se desfăşoară în baza unei autorizaţii de construire care nu
a fost contestată de către intimaţi; în consecinţă, nu se pune problema îndeplinirii acestei condiţii.
În ce priveşte așa zisa ”ingerinţă” în exercitarea atributelor dreptului de proprietate,
recurenta susține că aceasta rezultă din lege, respectiv din O.G. nr. 43/1997 care stabilște că zona
drumului public cuprinde ampriza, zonele de siguranţă şi zonele de protecţie.
În cuprinsul art. 14-17 din acest act normativ, zonele drumului public, administratorii
sau proprietarii acestora, precum şi drepturile şi obligaţiile acestora, sunt definite astfel:
”(1) Ampriza drumului este suprafaţa de teren ocupată de elemente constructive ale
drumului: parte carosabilă, trotuare, piste pentru ciclişti, acostamente, şanţuri, rigole, taluzuri,
şanţuri de gardă, ziduri de sprijin şi alte lucrări de artă.
169
 Zonele de siguranţă sunt suprafeţe de teren situate de o parte şi de cealaltă a amprizei
drumului, destinate exclusiv semnalizării rutiere, plantaţiei rutiere sau altor scopuri legate de
întreţinerea şi exploatarea drumului, siguranţei circulaţiei ori protecţiei proprietăţilor situate în
vecinătatea drumului. Din zonele de siguranţă fac parte şi suprafeţele de teren destinate asigurării
vizibilităţii în curbe şi intersecţii, precum şi suprafeţele ocupate de lucrări de consolidare a
terenului drumului şi altele asemenea. Limitele zonelor de siguranţă a drumurilor, podurilor şi
viaductelor, în cale curentă şi aliniament, sunt prevăzute în anexa nr. 1.
Zonele de protecţie sunt suprafeţele de teren situate de o parte şi de alta a zonelor de
siguranţă, necesare protecţiei şi dezvoltării viitoare a drumului. Limitele zonelor de protecţie sunt
prevăzute în anexa nr. 1.
(2) Zonele de protecţie rămân în gospodărirea persoanelor juridice sau fizice care le au
în administrare sau în proprietate, cu obligaţia ca acestea, prin activitatea lor, să nu aducă
prejudicii drumului sau derulării în siguranţă a traficului prin; neasigurarea scurgerii apelor în
mod corespunzător; executarea de construcţii, împrejmuiri sau plantaţii care să provoace
înzăpezirea drumului sau să împiedice vizibilitatea pe drum; executarea unor lucrări care
periclitează stabilitatea drumului, siguranţa circulaţiei sau modifică regimul apelor subterane sau
de suprafaţă, lucrări de defrişare de păduri de pe versanţii împăduriţi adiacenţi drumului; pentru
astfel de lucrări, administratorul domeniului silvic va solicita acordul administratorului
drumului.”
În cererea de chemare în judecata, reclamanţii au arătat că limita de protecţie din
normele tehnice de 50 de m ajunge pe proprietatea lor, iar distanța dintre axul drumului şi
construcţia proprietatea reclamanţilor, încalcă normativele legale şi restrâng exerciţiul dreptului
de proprietate. Contrar celor susţinute de către reclamanţi şi reţinute de către instanţele de fond şi
de apel, distanța de 50 de m este legală, fiind prevăzută în Anexa 1 a Ordonanţei nr. 43/1997,
astfel cum a fost modificată prin Legea nr.198/2015.
Aceleaşi dispoziţii sunt aplicabile şi în privinţa străzii pe care este amplasată
proprietatea intimaţilor, stradă care are tot categoria de drum public administrat însă de
autoritatea publică locală dar împotriva căreia intimaţii nu s-au îndreptat.
Instanţa de apel, în aprecierea includerii proprietăţii intimaţilor în zona de protecţie, în
mod greşit a avut în vedere măsurătorile efectuate de către expert, cu privire la care recurenta a
arătat în mod expres că acestea nu îi sunt opozabile, fiind efectuate în lipsa reprezentanţilor lor și
afara cadrului procesual.
Nici cerința legală a raportului de cauzalitate dintre faptă ilicită și prejudiciu nu este
îndeplinită, având în vedere că în cauza de față nu există faptă ilicită care să fi fost săvârșită de
recurentă, iar prejudiciul nu este cert, lichid şi exigibil.
Nici la prima instanță și nici în apel nu s-a dovedit vinovăția sa, întrucât nu ocupă în
niciun fel imobilul reclamanţilor.
În probațiune, recurenta arat că solicită instanţei de recurs să pună în vedere intimaţilor
să depună acordul de mediere în temeiul căruia au primit compensări de la antreprenor pentru
disconfortul pretins a fi fost generat de executarea lucrărilor de construire a autostrăzii, în
apropierea imobilului proprietatea lor.
II. Motivele de recurs ale pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice
Recurentul pârât invocă motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din
C.proc.civ.
Se susține că instanțele de fond în mod nelegal au confirmat calitatea sa procesuală
pasivă.

170
 În susținerea excepției invocate s-au prevalat de dispozițiile art. 224 alin. (1) C.civ.,
potrivit cărora dacă prin lege nu se dispune altfel, statul nu răspunde decât în mod subsidiar
pentru obligațiile organelor, autorităţilor si instituţiilor publice, care sunt persoane juridice.
Or, prin Legea nr. 255/2010, cu modificările şi completările ulterioare, la art. 2 alin. (2)
şi alin. (3) sunt enumerate expres instituţiile cu atribuţii în construcţia şi realizarea de autostrăzi.
Pe de altă parte, prin H.G. nr. 34/2009 privind organizarea și funcţionarea MFP, cu
modificările şi completările ulterioare, act normativ care stabileşte principalele atribuţii şi funcţii
ale acestuia, nu stabilește calitatea de „expropriator” și nici nu pot fi identificate atribuții de orice
fel referitoare la „...modalitatea de stabilire a traseului autostrăzii de către expropriator”.
Prin urmare, recurentul solicită admiterea excepției calității sale procesuale pasive și, în
consecință, respingerea acțiunii față de Ministerul Finanțelor Publice.
Pr fond, se susține că în mod nelegal au fost reținute condițiile răspunderii civile
delictuale prevăzute de art. 1357 C.civ. ca fiind întrunite în speță.
Fapta ilicită, ca element ai răspunderii civile delictuale reprezintă orice faptă prin care,
încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând
unei persoane.
Deşi de natură a aduce prejudicii unui drept subiectiv, fapta cauzatoare de prejudicii nu
are caracter ilicit atunci când ea a fost săvârşită în îndeplinirea unei prevederi legale ori cu
permisiunea legii.
Recurentul învederează că prin hotărârile pronunţate instanțele de fond au încălcat
dispoziţiile art. 1358 C.civ. referitoare la criteriile particulare de apreciere a vinovăţiei.
În cauză nu poate fi imputată şi dovedită o vinovăţie a Ministerului Finanţelor Publice.
Astfel cum a arătat, expropriatorul, astfel cum este definit prin Legea nr. 33/1994,
republicată, este singurul responsabil pentru alegerea coridorului de expropriere proiectat pentru
realizarea autostrăzii Sebeş Turda, ca şi pentru eventualele prejudicii materiale şi morale suferite
de reclamanţi prin încălcarea dreptului lor de proprietate.
Cu toate acestea, prin hotărârile pronunţate în cauză s-a reținut în mod greșit că
Ministerul Finanțelor Publice poartă răspunderea pentru pentru modalitatea de stabilire traseului
autostrăzii.
În al doilea rând, potrivit art. 38 din Legea nr. 33/1994, republicată, toate cheltuielile
efectuate pentru realizarea procedurilor de expropriere şi retrocedare, inclusiv înaintea instanţelor
judecătoreşti, se suportă de către expropriator.
Recurentul mai susține că, în speţă, nu există un raport de cauzalitate între o faptă ilicită
care să-i poată fi imputată Ministerului Finanțelor Publice prejudiciul pretins.
Se arată că reclamanții-intimați, prin acţiunea formulată, invocă un prejudiciu pentru
disconfortul creat de lucrările efectuate la autostrada Sebeş - Turda.
Având în vedere acest aspect, recurentul solicită Înaltei Curți de Casație și Justiție să
rețină că Ministerul Finanţelor Publice nu poate avea calitatea de reprezentant al Statului în
aceasta cauză.
Instanţele de fond au reţinut calitatea procesuală a MFP ,,.. în temeiul răspunderii civile
delictuale pentru prejudiciul cauzat acestora prin modalitatea de stabilire a traseului autostrăzii
de către expropriator.”
De fapt, prin acţiunea formulată, în fapt se invocă un prejudiciu pentru modalitatea de
stabilire a traseului autostrăzii, iar în drept, acţiunea este întemeiata pe dispoziţiile legale
referitoare la răspunderea delictuală.

171
 Atât motivele de fapt invocate şi reţinute în speţă, cât şi motivele în drept nu-i pot fi
imputabile Ministerului Finanţelor Publice și, în consecință, rezultă că Ministerul Finanțelor
Publice nu poate avea calitatea de reprezentant al Statului.
II.2. Apărările formulate în cauză
Intimaţii-reclamanţi au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepţia nulităţii
recursurilor pârâţilor, întrucât, în opinia acestora, criticile formulate nu pot fi încadrate în
dispoziţiile art. 488 C.proc.civ. În subsidiar, au solicitat respingerea recursurilor ca nefondate cu
acordarea cheltuielilor de judecată.
Intimata-pârâtă Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere a
formulat întâmpinare la recursul pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, în nume propriu şi
pentru Statul Român, reprezentat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Alba,
solicitând admiterea acestuia.
II.3. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor
formulate prin motivele de recurs și prin raportare dispoziţiile legale aplicabile în cauză, se
apreciază că recursurile declarate de pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii
Rutiere, prin Direcţia Regională Drumuri şi Poduri Cluj, şi de pârâtul Statul Român, prin
Ministerul Finanţelor Publice, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Alba sunt
nefondate, pentru considerentele ce urmează.
Înalta Curte constată că deși recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor
Publice a invocat prin memoriul de recurs și motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin.
(1) pct. 6 din Codul de procedură civilă, în cuprinsul cererii de recurs nu au putut fi identificate
susțineri de natură a se încadra în acest motiv de casare, potrivit căruia – hotărârea nu cuprinde
motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de
natura pricinii.
Ca atare, în analizarea acestui recurs, se va avea în vedere motivul de casare prevăzut de
art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, căruia recurentul i-a circumscris atât critici
privind nelegala confirmare a calității sale procesuale pasive, dar și critici privind dezlegarea dată
în apel fondului raportului juridic litigios; având în vedere însă că problema calității procesuale
pasive pune în discuție chestiuni de ordin procedural, Înalta Curte va proceda, în baza
recalificării, la evaluarea acestor critici pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură
civilă.
Totodată, referitor la recursul aceluiași titular, Înalta Curte reține că Ministerul
Finanțelor Publice formulează critici atât în nume propriu, cât și în calitate de reprezentant legal
al Statului Român, însă, se constată că cele privitoare la pretinsa sa calitate de parte sunt străine
de cadrul procesual, sub raport subiectiv, astfel cum acesta a fost configurat încă de la prima
instanță, prin cererea de chemare în judecată și actele de procedură formulate de celelalte părți ale
cauzei.
Prin urmare, întrucât Ministerul Finanțelor Publice a figurat în proces doar în calitate de
reprezentant legal al Statului Român, iar nu în nume propriu, Înalta Curte nu va proceda la
analizarea criticilor prin care se susțin aspecte referitoare la lipsa calității sale procesuale sau la
neîntrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale în persoana acestei autorități.
Și în privința recursului declarat de pârâta Compania Naţională de Administrare a
Infrastructurii Rutiere, se impune precizarea că va fi avut în vedere și motivul de casare
reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă, pentru evaluarea criticilor
recurentei sub aspectul confirmării calității sale procesuale pasive, alături de cazul de casare de la
art. 488 alin. (1) pct. 8, astfel cum a fost invocat recurentă.
172
 Cererea dedusă judecății are ca obiect pretenția reclamanților de acordare a unor daune
materiale și morale pentru prejudiciul ce le-a fost produs prin modalitatea de stabilire a traseului
autostrăzii Sebeș-Alba, în imediata vecinătate a imobilului proprietatea lor, acțiune care a condus
la imposibilitatea exercitării plenitudinii prerogativelor dreptului de proprietate, la scăderea
valorii de circulație a acestuia, precum și la afectarea dreptului la viață privată și de familie etc.
Având în vedere că prin cererea de chemare în judecată s-a reclamat încălcarea dreptului
lor de proprietate din perspectiva art. 1 Protocolul 1 din Convenția europeană a drepturilor
omului, dar și a dreptului la viață privată și de familie – la nivelul standardului de protecție
recunoscut de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența dezvoltată pe temeiul art.
8 din Convenție -, se constată că răspunderea civilă delictuală – art. 1357 și urm. din Codul civil
– constituie remediul din dreptul intern susceptibil a permite instanței naționale evaluarea
pretinselor încălcări ale dispozițiilor din Convenția europeană, identificate de instanțele de fond,
pe baza celor susținute de părţi.
Concluzia anterioară se fundamentează pe împrejurarea că punerea în aplicare și
apărarea drepturilor și libertăților garantate de Convenție revin în primul rând autorităților
naționale, iar mecanismul de soluționare a plângerilor în fața Curții Europene a Drepturilor
Omului prezintă un caracter subsidiar în raport cu sistemele naționale de apărare a drepturilor
omului.
Or, din acest motiv, art. 13 din Convenția europeană a drepturilor omului obligă statele
membre să pună la dispoziția cetățenilor săi, în dreptul intern, o cale de atac efectivă (recurs
efectiv) pentru a fi posibilă reclamarea în fața unei instanțe independente și imparțiale a unor
încălcări materiale ale Convenției, înainte de activarea mecanismului internațional de plângere în
fața Curții de la Strasbourg.
Enunțând în mod explicit obligația statelor de a proteja drepturile omului în primul rând
în propria ordine juridică, art. 13 stabilește în beneficiul justițiabililor o garanție suplimentară
pentru respectarea efectivă a drepturilor și libertăților prevăzute de Convenție.
Din perspectiva art. 13 din Convenție, dispozițiile din Codul civil ce reglementează
răspunderea civilă delictuală corespund cel mai bine acestei finalități, în absența unui remediu
procedural specific în legile speciale care să permită reclamarea în justiție a acestui tip de
încălcare (în speță, în principal, actele normative ce reglementează exproprierea pentru cauză de
utilitate publică, anume Legea nr. 33/1994 - dreptul comun în materie – ori acte normative
speciale, precum Legea nr. 255/2010 sau O.G. nr. 43/1997 privind regimul drumurilor).
Înalta Curte constată că în aceste coordonate instanța de apel a evaluat în apel raportul
juridic litigios, analizând faptele imputate autorităților din perspectiva ”ingerinței” sau a
încălcărilor reclamate, cu referire, în speță, la art. 1 Protocolul 1 și art. 8 din Convenție, potrivit
jurisprudenței Curții de la Strasbourg.
Or, în acest context, ingerința, integrată în cadrul verificării condițiilor pentru antrenarea
răspunderii civile delictuale corespunde analizării cerințelor faptelor juridice ilicite, a
prejudiciului produs reclamanților, a legăturii de cauzalitate între faptă și prejudiciu și chiar a
elementului subiectiv, în ceea ce îl priveşte pe recurentul Statul Român, faţă de răspunderea
obiectivă ce operează în temeiul Convenţiei.
Pe de altă parte, în jurisprudența C.E.D.O., ”ingerința” sau analizarea unei pretinse
încălcări a Convenției, este supusă verificării condițiilor de a fi prevăzută de lege, de a urmări un
interes general și de păstra un just echilibru între cerinţele de interes general şi cele de apărare a
drepturilor fundamentale ale omului, astfel încât particularii să nu fie plasați în poziția de a
suporta o sarcină disproporționată sau exorbitantă (testul de proporționalitate).

173
 Având în vedere aceste premise, este necesar a se preciza că încălcarea reclamată, în
contextul blocului convențional, nu poate proveni decât de la una dintre autoritățile statului,
întrucât, potrivit obligațiilor asumate, ca părți ale Convenției europene a drepturilor omului,
statelor membre le revine obligația de a se dota cu un sistem de drept intern corespunzător
asigurării respectării și garantării drepturilor și libertăților omului, astfel cum sunt reglementate în
Convenție și Protocoalele adiționale, la nivelul standardelor ce reies din jurisprudența Curții
Europene.
În acest context, Înalta Curte constată că instanța de apel în mod legal a confirmat în
cauză calitatea procesuală pasivă a pârâtei Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii
Rutiere (C.N.A.I.R.), dată fiind împrejurarea că este instituția publică ce a avut rol determinant în
proiectarea şi alegerea traseului autostrăzii, într-o modalitate pretins vătămătoare pentru
exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate al reclamanților, dar și al dreptului acestora la
respectarea vieții private private și de familie, din perspectiva art. 8 din Convenţie.
Astfel cum reiese din dispozițiile art. 1 alin. (1) și (2) și art. 4 din OUG nr. 84/2003
pentru înfiinţarea Companiei Naţionale de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România - S.A.
prin reorganizarea Regiei Autonome "Administraţia Naţională a Drumurilor din România",
CNADNR (în prezent, C.N.A.I.R.) este o persoană juridică de interes strategic național, cu
capital integral de stat și are ca principal obiect de activitate proiectarea, construirea,
modernizarea, reabilitatea, repararea, administrarea şi întreţinerea drumurilor de interes
naţional, scop în care urmăreşte avizarea şi aprobarea documentaţiilor tehnice a exproprierilor,
contractarea şi finanţarea lucrărilor de investiţii şi reparaţii de drumuri, autostrăzi, poduri şi alte
lucrări de reparaţii, precum şi executarea şi recepţionarea pe teren a lucrărilor respective şi
elaborează documentaţii pentru execuţia de lucrări şi exploatarea autostrăzilor.
În plus, instanța de apel, pentru confirmarea calității procesuale pasive a C.N.A.I.R. în
nume propriu, iar nu în calitate de reprezentant legal al Statului Român, în mod corect a reținut că
recurenta este beneficiara autorizaţiei de construire nr. 014/28.06.2016 emise de către Ministerul
Transporturilor pentru obiectivul de investiţii „Autostrada Sebeş-Turda – lazul 1” şi a emis
Decizia de expropriere nr. 722/31.07.2014.
Drept urmare, recurenta C.N.A.I.R. a avut un rol determinant în alegerea și proiectarea
traseului autostrăzii în discuție, împrejurare ce a plasat proprietatea reclamanților în limitele zonei
de protecție a autostrăzii, în sensul definit de art. 17 alin. (1) din O.G. nr. 43/1997.
Din acest punct de vedere, Înalta Curte constată că instanța de apel a înlăturat în mod
legal apărarea pârâtei privind incidența răspunderii antreprenorului, conform celor convenite, în
special, prin clauzele de la art. 2.15.2 și 2.16.1, invocate prin motivele de recurs, întrucât, pe de o
parte, contractul dintre recurenta-pârâtă și antreprenor nu este opozabil reclamanților, iar natura
prejudiciului reclamat nu privește executarea defectuoasă a lucrărilor de construire, astfel cum au
fost autorizate în favoarea C.N.A.I.R., ci consecințe antrenate de vecinătatea dintre proprietatea
intimaților-reclamanți și autostradă, ceea ce reprezintă o situație continuă, iar nu numai pe durata
derulării lucrărilor de construire a autostrăzii (interval în care acționează antreprenorul).
În acest context, se constată că instanța de apel a înlăturat apărarea pârâtei în legătură cu
consecințele poluării ambientale suportate de către reclamanți chiar pentru pe durata lucrărilor de
construire (evaluată de instanță în principal, în legătură cu art. 8 din Convenție, pentru analiza
cererii de daune morale), constatând că beneficiarului C.N.A.I.R. îi revenea obligația urmăririi
respectării prevederilor din acordul de mediu.
Cum cea din urmă concluzie este rezultatul evaluării directe a materialului probator al
cauzei de instanța de apel, Înalta Curte nu poate reaprecia asupra acesteia, întrucât prin

174
intermediul controlului judiciar din recurs se realizează exclusiv o cenzură de legalitate, nu și de
temeinicie a hotărârii atacate.
Înalta Curte apreciază că cele anterior constatate, unite cu dispozițiile citate privitoare la
atribuțiile legale ale C.N.A.I.R., precum și față de cauza prejudiciului reclamat ca derivând din
stabilirea traseului autostrăzii, în imediata vecinătate a proprietății reclamanților, la limita
culoarului de expropriere, în interiorul zonei de protecție, reprezintă împrejurări suficiente pentru
reținerea în cauză a calității procesuale pasive a Companiei Naţionale de Autostrăzi şi Drumuri
Naţionale din România - S.A., din perspectiva prevederilor art. 36 din Codul de procedură civilă,
potrivit cărora:
”Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic
litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Existența sau inexistența drepturilor și a
obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond.”
În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a Statului Român, prin Ministerul
Finanțelor Publice, Înalta Curte constată că sunt incidente dispozițiile art. 223 din Codul civil
care stabilesc astfel: ”(1) În raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca
titular de drepturi și obligații, statul participă prin Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazul în
care legea stabilește un alt organ în acest sens.”
Or, astfel cum deja s-a arătat, în cazul unei căi de atac efective (recurs efectiv) impuse
de art. 13 din Convenția europeană a drepturilor omului, pe calea unei răspunderi obiective, statul
este cel chemat să răspundă pentru încălcări ale drepturilor și libertăților consacrate și garantate
de Convenție.
Din acest motiv, se constată că în mod legal a fost înlăturată apărarea pârâtului Statul
Român privind incidența art. 224 alin. (1) din Codul civil privitoare la răspunderea subsidiară a
statului, în raport cu alte organe, autorități sau instituții publice care sunt persoane juridice, dat
fiind temeiul juridic al cererii de chemare în judecată (art. 1357 și urm. din Codul civil, cu
valoarea recursului efectiv în fața unei instanțe naționale, în baza art. 13 din Convenția
europeană).
În considerarea celor ce preced, Înalta Curte va înlătura ca nefondate criticile
recurenților analizate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă, potrivit
reîncadrării argumentelor recurenților privind calitatea procesuală pasivă, realizate din oficiu, în
baza interpretării a contrario a prevederilor art. 489 alin. (2) din același cod.
Referitor la fondul cauzei, Înalta Curte constată a fi nefondate criticile dezvoltate de
recurenți în baza art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă.
Având în vedere cadrul legal anterior descris, se constată că instanța de apel în mod
legal a verificat în apel raportul juridic litigios pe baza principiilor desprinse din jurisprudența
Curții de la Strasbourg în interpretarea și aplicarea art. 1 Protocolul 1 și a art. 8 din Convenție.
În ceea ce privește art. 1 Protocolul 1, pornind de la circumstanțele factuale ale cauzei,
Înalta Curte apreciază, în raport de jurisprudența C.E.D.O. pe care a aplicat-o, că instanța de apel
a cenzurat în mod legal concluzia primei instanțe care reținuse existența unei exproprieri de fapt
(art. 1 Protocolul 1 norma a doua din primul paragraf – privarea de proprietate) și, potrivit
argumentelor redate în considerentele deciziei, se constată că instanța de apel a apreciat că în
raporturile juridice dintre părți era incidentă jurisprudența C.E.D.O. referitoare la prima normă
din primul paragraf al art. 1 Protocolul 1 - dreptul la respectarea bunurilor (sau norma generală) și
cea privind analizarea celui de-al doilea paragraf din art. 1 Protocolul 1 - reglementarea de către
stat a folosinței bunurilor conform interesului general.

175
 Pentru reflectarea acestei distincții între cele trei ipoteze ale normei convenționale este
relevant, de exemplu, par. 29 din Cauza Couturon contra Franței din 25 iunie 2015 în care Curtea
arată următoarele:
”29. Curtea reaminteşte că art. 1 din Protocolul nr. 1 conţine trei norme distincte: prima
normă, care apare în prima frază a primului paragraf şi care are un caracter general, enunţă
principiul general al respectării dreptului de proprietate; a doua normă, prevăzută în cea de-a
doua frază din acelaşi paragraf, vizează privarea de proprietate şi o supune anumitor condiţii; cea
de-a treia normă, prevăzută în al doilea paragraf, recunoaşte dreptul statelor de a reglementa,
printre altele, folosinţa bunurilor conform interesului general [a se vedea, printre altele, Sporrong
şi Lönnroth, citată anterior, pct. 61, Iatridis împotriva Greciei (MC), nr. 31107/96, pct. 55,
C.E.D.O. 1999 II, Immobiliare Saffi împotriva. Italiei (MC), nr. 22774/93, pct. 44,
C.E.D.O. 1999 V, Broniowski împotriva Poloniei (MC), nr. 31443/96, pct. 134, C.E.D.O. 2004
V, şi Vistiņš şi Perepjolkins împotriva Letoniei (MC), nr. 71243/01, pct. 93, 25 octombrie 2012].
30.”
În acest condiții, Înalta Curte constată că recurenta pârâtă C.N.A.I.R. în mod greșit
susține că în cauză s-a reținut existența unei exproprieri de fapt (în sensul privării de bun), această
dezlegare în drept fiind cenzurată de instanța de apel, astfel încât pricina a fost analizată atât din
perspectiva dreptului la respectarea bunurilor (partea din decizie referitoare la scăderea valorii de
circulație a proprietății reclamanților din cauza învecinării cu autostrada, în aria zonei de
protecție), dar și din perspectiva limitelor de exercitare a dreptului statului de a reglementa
folosința bunurilor (limitările legale prevăzute de art. 17 alin. 2 din O.G. nr. 43/1997 în sarcina
proprietarilor imobilelor aflata în zona de protecția a drumurilor).
În mod nefondat se susține că în cauză s-a făcut o greșită aplicare a principiilor desprinse
din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, anume a hotărârilor pronunțate în Cauza
Sporrong și Lonroth contra Suediei din 23 septembrie 1982, Cauza Mellacher şi alţii contra
Austriei din 19 decembrie 1989, invocate de recurentă în motivele de recurs.
Cu toate că recurenta-pârâtă menţionează doar aceste două cauze ale instanţei europene,
în cadrul acestei analize nu vor putea fi ignorate şi celelalte hotărâri ale Curţii de la Starsbourg
avute în vedere de curtea de apel, anume hotărârile pronunțate în Cauza James şi alţii contra
Marii Britanii din 22 februarie 1986, Couturon contra Franței din 25 iunie 2015, Cauza
Ouzonoglu contra Greciei din 24 noiembrie 2005 ori Cauza Athanasiou ș.a. contra Greciei din 9
februarie 2006 etc., având în vedere că şi acestea se integrează în raţionamentul unitar al instanţei
de apel.
Astfel, este necontestat în cauză că parte dintre pretențiile deduse judecății (daunele
materiale solicitate) intră în domeniul de aplicare al art. 1 Protocolul 1, având în vedere că
instanțele de fond au reținut că recurenții reclamanți sunt proprietarii unui imobil compus din
teren în suprafață de 1.140 mp și construcție, iar din totalul suprafeței menționate, 850 mp au
intrat în zona de protecție a autostrăzii prin noul PUG aprobat prin HCL nr. 158/2014, suprafață
care a fost trecută din categoria intravilan în categoria extravilan; în acest fel, proprietatea
reclamanților a fost împărțită în două categorii, rămânând în intravilan doar o suprafață de 290
mp.
Această constatare reprezintă confirmarea existenței unui ”bun actual” în patrimoniul
reclamanților și, prin aceasta, premisa analizei pretinsei încălcări a art. 1 Protocolul 1 în privința
bunurilor lor.
Proprietatea reclamanților nu a intrat în coridorul de expropriere, astfel încât aceștia se
regăsesc în continuare în posesia întregului imobil, însă, urmare a modalității de stabilire a
traseului autostrăzii de către recurenta C.N.A.I.R., sunt constrânși să se confrunte cu toate
176
consecințele antrenate de realizarea acestui obiectiv de interes general; diminuarea valorii întregii
proprietăți cu 55%, necesitatea conformării cu regimul juridic aplicabil zonelor de protecție a
drumului stabilit prin dispozițiile O.G. nr. 43/1997, pentru partea din teren trecută în extravilan și
inclusă în zona de protecție, cu suportarea continuă a poluării fonice și scăderea calității mediului
prin creșterea noxelor și a vibrațiilor provenind de la traficul de pe autostradă etc.
Potrivit distincțiilor anterior evidențiate din jurisprudența C.E.D.O. în legătură cu art. 1
Protocolul 1, în raport de circumstanțele de fapt ale cauzei, în partea referitoare la pretinsa
scădere a valorii de circulație a imobilului, cererea trebuia examinată prin prisma primei norme
din primul alineat al art. 1 Protocolul 1 – dreptul la respectarea bunurilor (norma generală).
De exemplu, la pct. 32 din Cauza Couturon c. Franței, Curtea Europeană stabilește
reperele de evaluare în funcție de norma din art. 1 Protocolul 1 incidentă:
”Dacă, în cazul unei privări de proprietate, neacordarea de despăgubiri constituie, în
principiu, o sarcină excesivă şi aduce cu sine o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 [a se vedea
Papachelas împotriva Greciei (MC), nr. 31423/96, pct. 48, C.E.D.O. 1999-II], situaţia este
diferită în cazul în care încălcarea dreptului la respectarea bunurilor intră sub incidenţa celui de-al
doilea paragraf al acestei dispoziţii [a se vedea, de exemplu, Depalle împotriva Franţei (MC), nr.
34044/02, pct. 91, C.E.D.O. 2010] sau, precum în speţă, a primei fraze a primului paragraf.
Aşadar, nu reprezintă decât unul dintre factorii ce trebuie luaţi în considerare pentru a stabili dacă
justul echilibru a fost respectat.”
Prin urmare, neacordarea de despăgubiri pentru încălcarea dreptului la respectarea
bunurilor nu reprezintă decât o circumstanță în evaluarea raportului de proporționalitate între
cerinţele de interes general şi cele de apărare a drepturilor fundamentale ale omului.
Pe de altă parte, la pct. 34 din aceeași cauză, Curtea a reținut: ”34. În speţă, Curtea
constată, în primul rând, că faptele denunţate de reclamant se circumscriu punerii în aplicare a
unei politici de amenajare a teritoriului. Ea reaminteşte că acest tip de politici, în care primează
interesul general al comunităţii, lasă statului o marjă de apreciere mai mare decât în cazul în care
ar fi vorba în mod exclusiv de drepturi civile (a se vedea, Depalle, citat anterior, pct. 84,
C.E.D.O. 2010).”
Și în cauza de față, ”ingerința” sau faptele imputate pârâților ori, lato sensu, conduita
autorităților se circumscriu realizării unor politici publice pentru crearea unei infrastructuri de
autostrăzi pe teritoriul național, fiind prevăzută de lege (Legea nr. 255/2010, în acest caz, dar și
de OUG 84/2003 – în privința atribuțiilor C.N.A.I.R.), întrucât, statul, prin autoritățile sale, în
exercitarea marjei sale de apreciere, pentru realizarea unor astfel de obiective de utilitate publică,
pe un amplasament ales de acestea, poate recurge la expropriere, cu acordarea unor despăgubiri
corespunzătoare particularilor vizați de măsura privării de bunuri.
Adiacent, și existența unor proprietăți private în zona de protecție a drumurilor este
permisă de lege, având în vedere dispozițiile art. 17 din O.G. nr. 43/1997, proprietăți care au un
regim juridic restrictiv de exploatare, legea stabilind o serie de interdicții în sarcina proprietarilor
acestora.
Astfel, art. 14 din actul normativ menționat prevede că:
”Zona drumului public cuprinde ampriza, zonele de siguranţă şi zonele de protecţie.”
Iar la art. 17 alin. (1) din O.G. nr. 43/1997 se prevede:
”(1) Zonele de protecţie sunt suprafeţele de teren situate de o parte şi de alta a zonelor
de siguranţă necesare protecţiei şi dezvoltării viitoare a drumului. Limitele zonelor de protecție
sunt prevăzute în anexa 1.”
Potrivit lit. d) a anexei 1, zonele de protecţie sunt cuprinse între marginile exterioare
ale zonelor de siguranţă şi marginile zonei drumului, iar zona drumului (lit. e din anexă)
177
reprezintă distanţa de la axul drumului până la marginea exterioară a zonei de protecţie, distanță
care, în cazul autostrăzilor, este de 50 metri.
Pe de altă parte, art. 17 alin. (2) din O.G. nr. 43/1997 prevede astfel:
”(2) Zonele de protecţie rămân în gospodărirea persoanelor juridice sau fizice care le au
în administrare sau în proprietate, cu obligaţia ca acestea, prin activitatea lor, să nu aducă
prejudicii drumului sau derulării în siguranţă a traficului prin:
a) neasigurarea scurgerii apelor în mod corespunzător;
b) executarea de construcţii, împrejmuiri sau plantaţii care să provoace înzăpezirea
drumului sau să împiedice vizibilitatea pe drum;
c) executarea unor lucrări care periclitează stabilitatea drumului, siguranţa circulaţiei
sau modifică regimul apelor subterane sau de suprafaţă;
d) lucrări de defrişare de păduri de pe versanţii împăduriţi adiacenţi drumului;
e) pentru astfel de lucrări, administratorul domeniului silvic va solicita acordul
administratorului drumului.”
Din aceste dispoziții legale reiese că dacă o proprietate este plasată în zona de protecție,
aceasta va rămâne în continuare în proprietatea titularilor săi, însă aceștia vor fi ținuți la
respectarea obligațiilor anterior redate; or, toate aceste sarcini (pozitive sau negative) reprezintă
restrângeri aduse plenitudinii exercitării atributelor dreptului de proprietate, având natura juridică
a unor servituți legale.
Se constată, de exemplu, în legătură cu interdicția de construire (art. 17 alin. 2 lit. c) că
ea nu este una absolută (astfel încât, textul nu are în sine sau de plano un viciu de
neconvenționalitate), întrucât proprietarul terenului plasat în zona de protecție nu are interdicția
generală de a construi, ci doar de a executa lucrări care ar fi de natură să pericliteze stabilitatea
drumului, siguranţa circulaţiei sau care ar putea modifica regimul apelor subterane sau de
suprafaţă.
Cu toate acestea, în cazul intimaților reclamanți, prin modalitatea de stabilire a traseului
autostrăzii, s-a antrenat obligația autorităților de se securiza circulația pe drumul public prin
stabilirea zonei de protecție a autostrăzii, ceea ce a presupus, în privința reclamanților,
schimbarea categoriei de folosință a unei părți din proprietatea lor, astfel că, din totalul de 1.140
mp, 850 mp au fost trecuți din intravilan în extravilan, prin PUG, aprobat prin HCL nr. 158/2014.
Drept urmare, acest teren a devenit, în principiu, neconstruibil, întrucât pe terenurile din
extravilan nu se pot ridica decât construcții agricole sau de exploatare, în timp ce terenul rămas în
intravilan reprezintă 290 mp pe care deja se află construcția proprietatea reclamanților.
Chiar dacă în prezent intimații-reclamanți au inițiat procedură în fața autorităților pentru
reintroducerea terenului de 850 mp în categoria de folosință intravilan, Înalta Curte reține că
acesta reprezintă un nou demers al acestora (alături de cele enunțate în decizia recurată), al cărui
rezultat este incert, așadar, o sarcină suplimentară a titularilor dreptului de proprietate prin care
aceștia tind la revenirea la situația anterioară proiectării și începerii construirii autostrăzii pe
traseul stabilit de C.N.A.I.R..
Luând în considerare toate consecințele antrenate de vecinătate cu autostrada, astfel cum
instanța de apel a reținut, s-a apreciat că valoarea de circulație a imobilului a scăzut cu 55%.
Înalta Curte apreciază că un atare prejudiciu are caracter cert și reprezintă un prejudiciu
actual, contrar celor susţinute de recurenta C.N.A.I.R.
Vor fi lăsate neanalizate susținerile aceleiaşi recurente prin care formulează critici cu
privire la raportul de expertiză imobiliară efectuat la prima instanță și pe care le-a susținut cu titlu
de obiecțiuni, întrucât acestea sunt critici de netemeinicie cărora instanța de apel le-a răspuns și
care nu pot fi evaluate de instanța de recurs care exercită un control judiciar de legalitate.
178
 Pe de altă parte, se constată că în mod nelegal recurenta susține că, în speță, prejudiciul
nu este cert, lichid și exigibil, aceste însușiri fiind prevăzute de lege în legătură cu o creanță care
are aptitudinea de a fi pusă în executare silită (art. 663 din Codul de procedură civilă), ceea ce
reprezintă însă o chestiune străină de cauză, deci și de analiza prejudiciului în speţă.
Înalta Curte va înlătura însă ca nefondate susținerile recurentei C.N.A.I.R. prin care
invocă greșita aplicare a jurisprudenței C.E.D.O. de către instanța de apel, reclamând caracterul
diferit dintre circumstanțele speței de față și cele din cauzele Sporrong şi Lonnroth contra
Suediei, Mellacher şi alţii contra Austriei sau din cauza James şi alţii contra Marii Britanii.
Se apreciază că instanța de apel a identificat în mod corect jurisprudența relevantă.
Astfel, Curtea Europeană în cauza Sporrong şi Lonnroth contra Suediei, Curtea a reţinut
că nu a operat o expropriere în fapt a proprietarilor, cât timp aceştia puteau să-şi folosească
bunurile, să le vândă, să le lase moştenire, să le doneze sau să le ipotecheze.
Cu toate acestea, interdicţiile de construire şi pierderea posibilităţii de a vinde imobilele
în condiţii normale de piaţă, deşi lasă din punct de vedere juridic intact dreptul celor interesaţi de
a dispune de bunurile lor, sunt în măsură să reducă semnificativ posibilitatea practică a acestora
de a-l exercita. În consecinţă, dreptul de proprietate devine precar, fiind afectat în însăşi
substanţa sa, aşa încât interdicţiile arătate se constituie într-o povară specială şi excesivă pe care
ar putea-o face legitimă doar o indemnizaţie corespunzătoare.
În cauza Mellacher şi alţii contra Austriei sau în cauza James şi alţii contra Marii Britanii,
Curtea Europeană a recunoscut competenţa statului de a reglementa folosinţa unor bunuri
proprietate privată atunci când se urmăreşte un scop de interes general, dar, în aceeaşi măsură a
arătat că, nu trebuie pierdute din vedere imperativele de protejare a interesului individual, iar
păstrarea raportului de proporţionalitate implică acordarea unor despăgubiri, dreptul de
indemnizare fiind un element constitutiv al dreptului de proprietate.
În plus, Înalta Curte reține că potrivit raționamentului dezvoltat de Curtea de la Strasbourg
în cauza Couturon contra Franței (cauză în care încălcarea art. 1 Protocolul 1 a fost analizată din
perspectiva normei generale – dreptul la respectarea bunurilor), scăderea cu un procent între 20 și
40% a valorii părții din proprietatea reclamantului rămase neexpropriate, devalorizare cauzată de
vecinătatea cu o autostradă situată la 250 de metri, a fost considerată de instanța europeană că nu
îl plasează pe reclamant în situația de a suporta o sarcină specială și exorbitantă (par. 38 din
hotărâre), astfel încât, deși a declarat admisibilă plângerea pe art. 1 Protocolul 1, pe fond, s-a
decis că nu a avut loc o încălcare faţă de nivelul devalorizării.
Or, în cauza de față nu numai că scăderea valorii de circulaţie a proprietății reclamanților
cauzate de vecinătatea cu autostrada este superioară celei reținute în cauza Couturon (55% față de
20-40%) din perspectiva dreptului la respectarea bunurilor, dar această constatare este dublată
analiza încălcării art. 1 Protocolul 1 al doilea paragraf (reglementarea folosinței bunurilor) și, ca
atare, de aplicarea criteriilor de evaluare a raportului de proporționalitate în temeiul
raționamentului Curții Europene din Hotărârile din cauza Sporrong şi Lonnroth contra Suediei,
Mellacher ș.a. contra Austriei.
În consecință, Înalta Curte constată că instanța de apel în mod legal a reținut că cererea
reclamanților se impunea a fi admisă, având în vedere că, în ansamblu, aceștia au fost expuși unei
sarcini speciale și exorbitante prin care a fost afectat justul echilibru între apărarea drepturilor
individuale și cerințele de interes general, concluzionându-se că a avut loc încălcarea art. 1
Protocolul 1, întrucât nu a fost respectat un raport de proporționalitate rezonabil.
Revenind la analiza cerinţelor răspunderii civile delictuale, în ceea ce privește latura
subiectivă, cu referire la pârâta C.N.A.I.R., Înalta Curte reține că în această materie este
suficientă și simpla culpă în săvârșirea faptei ilicite, cerință ce se constată a fi îndeplinită în
179
acestei recurente, având în vedere că aceasta este instituția abilitată de stat cu proiectarea și
construirea rețelei de drumuri publice prin prevederile O.U.G. nr. 84/2003; în speță, recurenta
C.N.A.I.R. a stabilit traseul autostrăzii Sebeș-Turda într-o modalitate vătămătoare pentru
recurenți, care, pentru intimaţii-reclamanţi a antrenat consecinţe dincolo de nivelul obișnuit și
implicit al servituților legale pe care indivizii trebuie să le respecte în legătură cu realizarea și
beneficiul unor obiective de utilitate publică.
În privința recurentului-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, astfel cum
deja s-a arătat, este vorba despre o răspundere obiectivă, răspundere ce decurge din obligația sa
ca stat membru al Convenției europene a drepturilor omului și care poate opera, atunci când se
constată o încălcare a prevederilor Convenției ori a Protocoalelor sale adiționale, după ratificarea
de către România a Convenției prin Legea nr. 30/1994.
Cum speța de față este întemeiată pe invocarea încălcării art. 1 Protocolul 1 și art. 8 din
Convenție, iar răspunderea civilă delictuală îndeplinește, în ordinea juridică internă, rolul
recursului efectiv (cale de atac efectivă) în fața unei instanțe independente și imparțiale, în sensul
art. 13 din Convenție, se confirmă antrenarea acestei răspunderi obiective a statului, independente
de orice culpă, în speţă, nefiind incidente prevederile art. 1358 din Codul civil, astfel cum în mod
nefondat recurentul a susţinut prin motivele de recurs.
Nici criticile recurentei-pârâte C.N.A.I.R. referitoare la acordarea unor daune morale,
confirmată în apel, nu pot fi primite; recurentul-pârât Statul Român nu a formulat critici
referitoare la acest aspect.
Se constată că recurenta-pârâtă C.N.A.I.R., din acest punct de vedere, a învederat că
instanța a apreciat, în absența oricărei dovezi, că starea de sănătate a reclamantei s-a deteriorat
din cauza realizării autostrăzii în apropierea casei acesteia, concluzionând că aceasta este o
afirmaţie nesusținută de o expertiză medicală sau de o altă probă administrată în dosar.
În plus, a mai arătat că în proiectul obiectivului de investiții, sunt prevăzute panouri fonice
pentru a proteja proprietățile învecinate, iar disconfortul fonic sau de altă natură, creat de
executarea lucrărilor în zonă, va fi înlăturat la finalizarea lucrărilor obiectivului.
Deși le subsumează chestiunii acordării daunelor morale, recurenta reia critici referitoare
la încălcarea art. 1 Protocolul 1. Cum acestea sunt deja analizate, nu vor mai fi redate, având în
vedere că sunt inadecvate în legătură cu constatarea încălcării și pe temeiul art. 8 din Convenție,
fiind așadar, străine de această dezlegare dată de instanța de apel.
Art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă presupune că partea nemulțumită
invocă acest motiv de casare când hotărârea recurată este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită
a normelor de drept material.
Transpunând însă acest motiv de recurs într-o speță în care premisa o reprezintă aplicarea
jurisprudenței Curții de la Strasbourg din perspectiva unei pretinse încălcări a dispoziţiilor
materiale ale Convenţiei, criticile de nelegalitate ar putea viza, de exemplu, neidentificarea
jurisprudenței relevante a instanței europene, aplicarea unor concepte străine de înțelesul
autonom al acestora statornicit în jurisprudența Curții, neefectuarea testului de proporționalitate
în cazul ingerinței analizate, ignorarea unora dintre criteriile dezvoltate de jurisprudența C.E.D.O.
în verificarea unei încălcări etc, în raport de specificul dreptului consacrat și garantat prin
Convenție și Protocoalele sale adiționale etc., toate raportate la particularitățile raportului juridic
dedus judecății, soluționat prin hotărârea atacată cu recurs.
Pe de altă parte, criticile de nelegalitate nu ar putea viza interpretarea unor dispoziții din
Convenție ori Protocoalele adiționale, întrucât Curtea de la Strasbourg are exclusivitate în această
chestiune, potrivit art. 32 din Convenţie, ci ar putea pune în discuție aplicarea jurisprudenței

180
C.E.D.O., în raport de conceptele autonome dezvoltate de instanța europeană și care, în ordinea
juridică internă a statelor membre ale Convenției, au valoarea unor reguli de drept.
Așa fiind, atunci când instanțele anterioare au identificat corect jurisprudența incidentă, au
respectat înțelesul autonom al termenilor (stabilit prin această jurisprudență), au efectuat testul de
proporționalitate etc., nu va constitui o critică de nelegalitate modalitatea de aplicare a
jurisprudenței Curții, întrucât aceasta ar reprezenta doar o chestiune de apreciere ce nu poate fi
cenzurată în recurs (în acest sens, a se vedea, de exemplu, şi par. 163 din Decizia nr. 29 din 9
noiembrie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în
interesul legii).
Cum criticile recurentei-pârâte C.N.A.I.R. din perspectiva încălcării art. 8 din Convenție
reținute de instanța de apel nu respectă exigențele anterior expuse, Înalta Curte apreciază că
acestea sunt exclusiv chestiuni de netemeinicie și, având în vedere că stabilirea situației de fapt şi
aprecierea materialului probator al cauzei este în competenţa exclusivă a instanțelor de fond, se
constată că nu pot fi analizate în etapa recursului.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea prevederilor art. 497 raportat la
art. 496 alin. (1) din Codul de procedură civilă, a respins ca nefondate ambele recursuri, în speță,
nefiind întrunit niciunul dintre motivele de casare analizate – art. 488 alin. (1) pct. 5 sau 8.

19. Acțiune în rezoluțiunea contractului de vânzare cumpărare pentru neplata prețului.

Închiderea procedurii insolvenței debitorului obligaţiei pretins neexecutate. Omisiunea
cumpărătorului – creditor de a formula cerere de admitere a creanței și de a se înscrie la
masa credală. Inadmisibilitate

Legea nr. 85/2006, art. 62, art. 64, art. 76

C.civ. din 1864, art. 1020, art. 1021

În condiţiile art. 64 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, cu excepţia salariaţilor ale căror
creanţe vor fi înregistrate de administratorul judiciar conform evidenţelor contabile, toţi ceilalţi
creditori, ale căror creanţe sunt anterioare datei de deschidere a procedurii, vor depune cererea
de admitere a creanţelor în termenul fixat în sentinţa de deschidere a procedurii. În condiţiile
alin. (4) al textului, creanţele nescadente sau sub condiţie la data deschiderii procedurii vor fi
admise provizoriu la masa credală şi vor fi îndreptăţite să participe la distribuiri de sume în
măsura îngăduită de prezenta lege.
Din expresia folosită de legiuitor – creditorii „vor depune” -, rezultă că art. 64 din Legea
nr. 85/2006 stabileşte în sarcina creditorilor unei persoane juridice în privinţa căreia a fost
deschisă procedura insolvenţei o obligaţie, iar nu o opţiune, respectiv aceea de a-şi depune
creanţa, indiferent dacă este sau nu scadentă la momentul respectiv, pentru a fi avută în vedere
în cadrul procedurii speciale.
Sancţiunea nerespectării acestei obligaţii este arătată în art. 76 alin. (1) din lege conform
căruia, cu excepţia cazului în care notificarea deschiderii procedurii s-a făcut cu încălcarea
dispoziţiilor art. 7, titularul de creanţe anterioare deschiderii procedurii, care nu depune cererea
de admitere a creanţelor până la expirarea termenului prevăzut la art. 62 alin. (1) lit. b), va fi
decăzut, cât priveşte creanţele respective, din dreptul de a fi înscris în tabelul creditorilor şi nu
va dobândi calitatea de creditor îndreptăţit să participe la procedură. El nu va avea dreptul de
181
a-şi realiza creanţele împotriva debitorului sau a membrilor ori asociaţilor cu răspundere
nelimitată ai persoanei juridice debitoare ulterior închiderii procedurii, sub rezerva ca debitorul
să nu fi fost condamnat pentru bancrută simplă sau frauduloasă ori să nu i se fi stabilit
răspunderea pentru efectuarea de plăţi ori transferuri frauduloase.
Astfel, de vreme ce procedura insolvenţei a fost finalizată față de debitorul obligației
pretins neexecutate, fără ca reclamantul cumpărător să-şi fi înscris creanţa – constând în
diferența prețului vânzării - la masa credală, devin incidente prevederile art. 76 alin. (1) teza a
II-a din Legea nr. 85/2006. Aceasta, întrucât nerespectarea cerinţelor art. 76 alin. (1) teza I din
aceeași lege echivalează cu pierderea calităţii de creditor la momentul închiderii procedurii
insolvenţei, ceea ce are drept consecință inadmisibilitatea demersului judiciar prin care se
urmărește valorificarea creanţei.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 2294 din 28 octombrie 2021

I. Circumstanţele cauzei.
1. Obiectul cererii de chemare în judecată:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la 5.03.2019,
reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta SC B. SA: rezoluţiunea contractului de
vânzare - cumpărare cu drept de ipotecă şi interdicţie de înstrăinare şi grevare autentificat sub nr.
563 din 21.02.2007 de către notarul public X., pentru neplata preţului; rezoluţiunea convenţiei
încheiate la 14.06.2007 şi certificată sub nr. 79 din 14.06.2007, prin care s-a convenit modificarea
termenului de plata a diferenţei de preţ; restabilirea situaţiei anterioare, după cum urmează: 1.
radierea din cartea funciară nr. x94 Timişoara a dreptului de proprietate al SC B. SA şi a tuturor
menţiunilor referitoare la prezenta tranzacţie: 2. înscrierea în cartea funciară nr. x94 Timişoara a
dreptului de proprietate al reclamantei A. în cotă de 1/1 ca urmare a rezoluţiunii contractului de
vânzare-cumpărare şi a intervenirii contractului de cesiune de creanţa pentru terenul în suprafaţă
de 11.509 mp; 3. stabilirea obligaţiei corelative a reclamantei de a restitui contravaloarea
avansului în sumă de 300.000 euro către SC B. SA la momentul efectuării menţiunilor de radiere,
respectiv intabulare a dreptului de proprietate.
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:
Prin sentinţa civilă nr. 1232 din 10.10.2019, Tribunalul Timiş – Secţia I civilă a respins
excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune ca neîntemeiată.
A admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a respins acţiunea formulată de reclamanta
A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., ca inadmisibilă.
3. Hotărârea pronunţată în apel:
Prin decizia nr. 172 din 28.10.2020, Curtea de Apel Timişoara –Secţia I civilă a respins
apelurile formulate de apelanta-reclamantă A.
4. Calea de atac formulată în cauză:
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A.
În cuprinsul cererii de recurs, s-au formulat, în esenţă, următoarele critici:
Prin prisma motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6
C.proc.civ., recurenta a susţinut că decizia recurată cuprinde motive contradictorii şi motive
străine de natura cauzei.
Decizia cuprinde motive contradictorii raportat la faptul că instanţa de apel a refuzat să
analizeze apărările şi probele invocate prin motivele de apel în temeiul Legii nr. 85/2006, în timp
ce apărările pârâtei, deşi întemeiate pe acelaşi act normativ, au fost primite şi valorificate, astfel

182
că i-a fost încălcat dreptul la apărare prevăzut de art. 21 din Constituţia României, art. 6 din
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 6, art. 12, art. 13, art. 20 şi art. 22 C.proc.civ.
Instanţa de apel a concluzionat că, în speţă sunt aplicabile prevederile art. 64 alin. (1) şi
(4) din Legea nr. 85/2006, care prevăd obligativitatea creditorului de a se înscrie la masa credală
în scopul valorificării creanţei pe care o deţine împotriva debitorului insolvent, apreciind instanţa
că, în speţă, sunt incidente şi dispoziţiile art. 76 din acelaşi act normativ, care prevăd decăderea
creditorului care nu s-a înscris la masa credală din dreptul de a-şi realiza creanţele împotriva
debitorului, ulterior închiderii procedurii insolvenţei.
Însă, pe de altă parte, contrar apărărilor formulate prin intermediul motivelor de apel şi a
probelor-înscrisuri depuse la dosarul cauzei la 13.10.2020, respinse ca fiind străine de cauză,
instanţa a ignorat complet dispoziţiile art. 76 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 referitoare la situaţia
în care notificarea deschiderii procedurii s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 7 din acelaşi act
normativ, dispoziţii de care reclamanta s-a prevalat. Cu toate acestea, instanţa a considerat că
această apărare nu poate fi invocată în prezentul litigiu.
Astfel, decizia recurată nu este motivată în ceea ce priveşte respingerea apărărilor cu
privire la faptul că antecesorul reclamantei nu a fost notificat cu privire la insolvenţa pârâtei B.
SA, în condiţiile art. 7 alin. (3) din Legea nr. 85/2006.
A admite că prevederile Legii nr. 85/2006 şi actele procedurale îndeplinite în cadrul
dosarului nr. x/30/2012 al Tribunalului Timiş, care a avut ca obiect procedura de insolvenţă,
respectiv reorganizarea pârâtei B. S.A. sunt aplicabile în speţă doar în ceea ce priveşte apărările
pârâtei, iar în ceea ce priveşte apărările reclamantei nu sunt incidente, reprezintă o vădită
contradicţie.
Decizia recurată cuprinde motive străine de natura cauzei raportat la faptul că instanţa de
apel s-a mărginit la a da valoare juridică prevederilor art. 64 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 85/2006,
deşi aceste prevederi nu au fost invocate de către niciuna dintre părţi, fiind ignorate celelalte
articole ale aceluiaşi act normativ invocate de reclamantă în apărare.
Prin prisma motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8
C.proc.civ., s-a criticat aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1020 - 1021 C.civ., art. 7 alin. (3), art.
36, art. 40, art. 64 alin. (1) şi (4), art. 76, art. 86, art. 132 alin. (1) şi art. 136 din Legea nr.
85/2006.
Contrar celor reţinute de instanţa de apel, nu era necesar să se constate că recurenta-
reclamantă are o creanţă constând în plata diferenţei de preţ al vânzării şi că pârâta, în mod
culpabil, nu şi-a îndeplinit această obligaţie.
Recurenta a susţinut că antecesorul său în drepturi, C., nu a participat în calitate de
creditor la procedura de insolvenţă a pârâtei B. SA, întrucât nu a fost notificat nici cu privire la
insolvenţă, nici cu privire la reorganizare, aşa cum a arătat prin motivele de apel şi cum a probat
cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei, astfel că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea
art. 7 alin. (3) coroborat cu art. 61 - 62 şi art. 76 alin. (1) din Legea nr. 85/2006.
Comunicarea notificării deschiderii procedurii de insolvenţă a societăţii B. S.A. trebuia
efectuată în conformitate cu dispoziţiile art. 86 coroborate cu cele ale art. 92 şi următoarele din
Codul de procedură civilă în vigoare la data deschiderii procedurii de insolvenţă.
În continuare, recurenta a arătat că, la 13.10.2020, au fost depuse următoarele înscrisuri la
dosar: confirmarea de primire şi plicul în care a fost trimisă notificarea către B. SA la 6.09.2012,
dar care a fost returnată expeditorului, dat fiind faptul că acesta era mutat de la adresă. Totodată,
a precizat că din cuprinsul cărţilor de identitate ale lui C. rezultă că şi-a schimbat domiciliul la
1.04.2010.

183
 Decizia recurată încalcă prevederile art. 76 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, în condiţiile în
care instanţa de apel a constatat pretinsa decădere din dreptul de a valorifica creanţa prin
raportare la prevederile art. 64 alin. (1) şi (4) din acelaşi act normativ, deşi textul legal dispune că
aceste prevederi nu se aplică acelor creditori care nu au fost notificaţi în conformitate cu
dispoziţiile art. 7, tocmai acest aspect fiind înlăturat de instanţa de apel în mod nelegal.
Intenţia legiuitorului a fost aceea de a proteja interesele acelor creditori care nu au fost
notificaţi în conformitate cu prevederile art. 7 din Legea nr. 85/2006, oferindu-le acestora
posibilitatea de a continua sau începe, după caz, demersurile judiciare după închiderea procedurii
de insolvenţă şi reinserţia debitorului insolvent în circuitul economic.
Raportat la aceleaşi prevederi ale art. 76 alin. (1) din Legea 85/2006, recurenta a solicitat
să se ia act de faptul că legiuitorul permite creditorului, care nu a dobândit calitatea de creditor
îndreptăţit, să participe la procedură şi să îşi recupereze creanţa după închiderea procedurii,
context în care, orice creditor are dreptul legal, recunoscut de legiuitor de a-şi recupera creanţa,
întrucât, în caz contrar, s-ar crea o îmbogățire fără justă cauză.
5. Apărările formulate în cauză:
Intimata-pârâtă societatea B. SA a comunicat întâmpinare în termen legal, prin care a
solicitat respingerea recursului ca netemeinic şi nelegal, întrucât motivele invocate nu se
încadrează în niciuna dintre ipotezele configurate de prevederile art. 488 alin. (1) C.proc.civ.
Cu privire la netemeinicia criticilor subsumate motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile
art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., intimata a susţinut că decizia recurată nu cuprinde motive
contradictorii, deoarece fructificarea apărărilor uneia dintre părţile litigante nu reprezintă o
contradicţie sau o chestiune ce ţine de nelegalitate. A arătat că, de altfel, acesta este şi sensul
procesului civil, ce urmăreşte soluţionarea unei dispute prin tranşarea problemei supuse
dezlegării în raport cu viziunea uneia dintre părţile litigante.
A precizat că nu este adevărat că tribunalul ar fi omis probele sau punctele de vedere
exprimate de partea adversă cu referire la pretinsele nereguli reclamate în acest dosar referitor la
actele de procedură desfăşurate într-o altă pricină, respectiv dosarul de insolvenţă. În această
privinţă, instanţa de apel a constatat că nu se pot extinde şi nici măcar verifica astfel de susţineri
ce nu privesc cauza pendinte.
Totodată, instanţa a arătat că prin căi extraordinare specifice s-ar fi putut tinde la a se
rezolva problemele reclamate, însă cu referire la dosarul în care se pretinde că s-ar fi produs vicii
în legătură cu procedura de citare, iar nu prin accesarea directă a acestor chestiuni în cauza
pendinte. A precizat că reclamanta nu a accesat nicio cale extraordinară de atac cu privire la
dosarul nr. x/30/2012 şi a depăşit toate termenele procedurale pentru a formula astfel de acţiuni.
Intimata a reiterat faptul că inadmisibilitatea acţiunii părţii adverse se racordează, aşa cum
a consemnat şi instanţa, la neîndeplinirea condiţiilor art. 1020-1021 din vechiul Cod civil,
reclamanta neavând un drept de creanţă valabil asupra sa, rezultat din contractul de vânzare-
cumpărare, totodată plata diferenţei nefiind o chestiune care să ţină de culpa intimatei.
A mai arătat că aspectele criticate nu se pot configura în situaţii acceptate ca motive
străine de natura cauzei, întrucât se impunea rezolvarea aspectelor adiacente procedurii
insolvenţei, iar sancţiunea neînscrierii la masa credală o reprezintă decăderea din dreptul
recurentei de a-şi realiza creanţa.
De asemenea, a precizat că textele de lege reţinute sunt congruente tipicităţii cauzei, iar a
se susţine că un text de lege neinvocat de părţi, dar reţinut ca incident de instanţă în soluţionarea
cauzei s-ar înscrie în sfera motivelor străine de natura cauzei, reprezintă o greşeală, deoarece este
obligaţia instanţei de a motiva soluţia raportat la lege, fiind neesenţiale încadrările juridice
propuse de părţi.
184
 Cu privire la netemeinicia criticilor configurate în jurul prevederilor art. 488 alin. (1) pct.
8 C.proc.civ., intimata a menţionat că aspectele indicate de recurentă nu vizează legalitatea
soluţiei, fiind chestiuni ce ţin de condiţiile rezoluţiunii.
Prin efectul legislaţiei speciale în domeniul insolvenţei, s-a statuat că intimata nu mai
deţine nicio obligaţie pecuniară faţă de antecesorul reclamantei sau faţă de reclamantă şi nici
aceştia nu deţin vreo creanţă împotriva sa, totodată stabilindu-se că intimata nu are nicio culpă în
legătură cu situaţia apărută ca urmare a rămânerii în pasivitate faţă de procedura insolvenţei.
În ceea ce priveşte împrejurarea că partea potrivnică susţine apariţia unui viciu în cadrul
procedurii derulate în dosarul nr. x/30/2012, intimata a arătat că această critică nu îşi poate găsi
reflexul în prezenta cauză, deoarece atât recurenta-reclamantă, cât şi antecesorul acesteia în
drepturi, au avut posibilitatea şi pârghiile juridice să acţioneze în respectiva pricină.
A subliniat că aceste chestiuni nu sunt de natură a fi dezbătute în alte cauze, judecătorii
prezentei pricini neavând autoritatea, competenţa şi nici posibilitatea de a-şi exprima opinii
juridice cu consecinţe aferente în cauze ce nu le-au fost repartizate spre soluţionare şi în dosare ce
au fost finalizate definitiv şi irevocabil. Efectul reinserţiei în circuitul comercial e opozabil
tuturor, astfel încât nu mai pot apărea ulterior persoane care să revendice drepturi anterioare
implementării procedurii.
A menţionat că instanţa de apel a răspuns acestor critici în penultimul paragraf al
considerentelor, fiind indiscutabil faptul că vicierea procedurii de citare dintr-o cauză nu îşi poate
găsi reflexul într-un dosar separat.
6. Răspunsul la întâmpinare:
Recurenta-reclamantă a comunicat răspuns la întâmpinare în termen legal, prin care a
solicitat înlăturarea apărărilor intimatei-pârâte pentru următoarele argumente:
Pentru ca în speţă să fie vorba despre o ,,executare” a obligaţiilor contractuale asumate de
către intimata - pârâtă B. SA, ca efect al procedurii de insolvenţă, respectiv ca efect al pretinsei
decăderi, ar fi trebuit să fie făcută dovada că antecesorul recurentei a fost legal notificat cu privire
la deschiderea procedurii de insolvenţă şi acesta a rămas în pasivitate. O asemenea dovadă nu a
fost făcută de către intimata - pârâtă, aceasta depunând la dosarul cauzei doar notificarea adresată
antecesorului recurentei, C., fără a face dovada comunicării acesteia în condiţiile legii.
Dimpotrivă, recurenta a susţinut că a făcut dovada că notificarea în discuţie nu a fost niciodată
comunicată antecesorului său.
Urmare a deschiderii procedurii generale de insolvenţă prin încheierea nr. 1708 din
23.08.2012 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/30/2012, administratorul judiciar avea
ca primă obligaţie, conform legii şi dispoziţiilor judecătorului-sindic, notificarea deschiderii
procedurii în temeiul art. 61 din Legea nr. 85/2006.
Sancţiunea decăderii prevăzută la art. 76 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 intervine doar în
cazurile care nu se circumscriu tezei întâi a acestui text de lege, teză aplicabilă în speţă, în sensul
că însuşi legiuitorul a prevăzut protejarea intereselor acelor creditori care nu au fost legal
notificaţi, în condiţiile art. 7 din lege, lipsa notificării fiind culpa exclusivă a debitorului şi
administratorului/lichidatorului judiciar.
Susţinerea intimatei - pârâte în sensul că ,,vicierea procedurii de citare dintr-o cauză nu îşi
poate găsi reflexul într-un dosar separat”, aşa cum în mod eronat a reţinut şi instanţa de apel, este
nefondată în condiţiile în care reclamanta a invocat neîndeplinirea procedurii de notificare a
procedurii de insolvenţă din perspectiva art. 76 alin. (1) teza I din Legea nr. 85/2006 - prevăzută
ca excepţie expressis verbis de către legiuitor - condiţii în care antecesorul său nu avea deschisă
nicio cale de atac, nefiind parte în dosarul nr. x/30/2012, şi nici reclamanta nu avea deschisă o
asemenea cale de atac după închiderea procedurii.
185
 Având în vedere temeiurile de drept care au stat la baza pronunţării sentinţei de închidere
a procedurii de reorganizare prin continuarea activităţii, respectiv art. 132 alin. (1), art. 135 şi art.
136 din Legea nr. 85/2006 raportat la dispoziţiile art. 76 alin. (1) din acelaşi act normativ,
recurenta a subliniat că nu este incidentă decăderea sa din dreptul de a-şi realiza creanţa în
discuţie.
Prin urmare, recurenta a concluzionat că se impune ca dreptul său să poată fi realizat pe
calea prezentei acţiuni, în speţă, procedura de insolvenţă a intimatei-pârâte fiind irelevantă prin
raportare la modalitatea de notificare a antecesorului său în drepturi.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi
lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat
este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse:
1. Instanţa de apel a avut a analiza în ce măsură prima instanţă, care a respins ca
inadmisibilă cererea de chemare în judecată având ca obiect rezoluţiunea unui contract de
vânzare-cumpărare pentru neplata preţului, a pronunţat o soluţie legală.
În cercetarea temeiniciei criticilor formulate de către reclamantă prin două cereri de apel
distincte, instanţa a raportat situaţia de fapt şi de drept în care s-au aflat părţile contractului de
vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 563/2007 – C., autorul reclamantei şi SC B. SA, pârâtă în
prezentul litigiu - la prevederile Legii nr. 85/2006, incidente în cauză urmare a deschiderii
procedurii generale a insolvenţei împotriva pârâtei prin încheierea nr. 1708 din 23.08.2012,
pronunţată în dosarul nr. x/2012 al Tribunalului Timiş.
În condiţiile art. 64 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, cu excepţia salariaţilor ale căror creanţe
vor fi înregistrate de administratorul judiciar conform evidenţelor contabile, toţi ceilalţi creditori,
ale căror creanţe sunt anterioare datei de deschidere a procedurii, vor depune cererea de admitere
a creanţelor în termenul fixat în sentinţa de deschidere a procedurii. În condiţiile alin. 4 al
textului, creanţele nescadente sau sub condiţie la data deschiderii procedurii vor fi admise
provizoriu la masa credală şi vor fi îndreptăţite să participe la distribuiri de sume în măsura
îngăduită de prezenta lege.
Din expresia folosită de legiuitor - creditorii „vor depune” -, rezultă că art. 64 din Legea
nr. 85/2006 stabileşte în sarcina creditorilor unei persoane juridice în privinţa căreia a fost
deschisă procedura insolvenţei o obligaţie, iar nu o opţiune, respectiv aceea de a-şi depune
creanţa, indiferent dacă este sau nu scadentă la momentul respectiv, pentru a fi avută în vedere în
cadrul procedurii speciale.
Sancţiunea nerespectării acestei obligaţii este arătată în art. 76 alin. 1 din lege conform
căruia, cu excepţia cazului în care notificarea deschiderii procedurii s-a făcut cu încălcarea
dispoziţiilor art. 7, titularul de creanţe anterioare deschiderii procedurii, care nu depune cererea
de admitere a creanţelor până la expirarea termenului prevăzut la art. 62 alin. (1) lit. b), va fi
decăzut, cât priveşte creanţele respective, din dreptul de a fi înscris în tabelul creditorilor şi nu va
dobândi calitatea de creditor îndreptăţit să participe la procedură. El nu va avea dreptul de a-şi
realiza creanţele împotriva debitorului sau a membrilor ori asociaţilor cu răspundere nelimitată ai
persoanei juridice debitoare ulterior închiderii procedurii, sub rezerva ca debitorul să nu fi fost
condamnat pentru bancrută simplă sau frauduloasă ori să nu i se fi stabilit răspunderea pentru
efectuarea de plăţi ori transferuri frauduloase.
Înalta Curte observă că instanţa de apel nu a nesocotit prevederile art. 76 alin. 1 din Legea
nr. 85/2006, cât priveşte luarea în considerare a excepţiei decurgând din art. 7 din lege care, la
alin. 1 arată că, citarea părţilor, precum şi comunicarea oricăror acte de procedură, a convocărilor
şi notificărilor se efectuează prin Buletinul procedurilor de insolvenţă. Comunicarea citaţiilor, a
186
convocărilor şi notificărilor faţă de participanţii la proces, al căror sediu, domiciliu sau reşedinţă
se află în străinătate, este supusă dispoziţiilor Codului de procedură civilă, cu modificările şi
completările ulterioare. Buletinul procedurilor de insolvenţă va fi realizat şi în formă electronică.
Şi în procedura insolvenţei, ca şi în procedura de drept comun, scopul citării este acela de
a înştiinţa partea despre derularea procedurii respective, astfel încât aceasta să aibă posibilitatea
de a-şi exercita drepturile potrivit interesului său.
Nelegalitatea citării trebuie să fie însă invocată sau înaintea instanţei la care s-a produs
sau prin intermediul căilor de atac ce pot fi exercitate potrivit legii în cadrul procesului în care s-a
săvârşit neregularitatea procedurală respectivă – inclusiv prin formularea unei cereri de repunere
în termenul de exercitare a acestor căi de atac, nelegala citare putând fi asimilată unei împrejurări
mai presus de voinţa părţii -, iar nu în cadrul unui proces distinct. Din momentul în care nu mai
poate fi exercitată nicio cale de atac în cadrul unui proces, o neregularitate procedurală, indiferent
de natura şi de urmările acesteia, rămâne definitiv acoperită.
Or, instanţa de apel a răspuns în sensul celor de mai sus criticii relative la vicierea
procedurii de citare a creditorului C., motivând că aceste apărări nu pot fi invocate într-un alt
dosar decât cel în care s-a realizat pretinsul viciu de procedură, utilizându-se căile prevăzute de
lege.
De vreme ce procedura insolvenţei SC B. SA a fost finalizată fără ca autorul reclamantei
din prezentul dosar să-şi fi înscris creanţa la masa credală până la 8.10.2012, aşa cum s-a stabilit
prin încheierea nr. 1708 din 23.08.2012 sau ulterior, ca urmare a constatării în căile de atac a
viciului procedurii sale de citare, au devenit incidente prevederile art. 76 alin. 1 teza a II-a din
Legea nr. 85/2006, astfel încât nici succesoarea în drepturi a lui C. nu va avea dreptul de a-şi
realiza creanţa împotriva debitoarei SC B. SA. Nerespectarea cerinţelor art. 76 alin. 1 teza I din
Legea nr. 85/2006 echivalează cu pierderea calităţii de creditor la momentul închiderii procedurii
insolvenţei. Or, procedura insolvenţei împotriva debitoarei SC B. SA a fost închisă prin sentinţa
comercială nr. 964 din 21.09.2017 a Tribunalului Timiş – Secţia a II-a civilă, rămasă definitivă
prin nerecurare la 19.10.2017.
Faţă de cele ce preced, critica formulată nu întruneşte cerinţele art. 488 alin. 1 pct. 8
C.proc.civ., instanţa de apel făcând aplicarea şi interpretarea corectă a prevederilor invocate din
Legea nr. 85/2006;
2. Instanţa de apel a răspuns prin considerente clare, nicidecum contradictorii ori străine
de natura cauzei, aşa cum susţine recurenta, criticilor deduse analizei prin motivele de apel.
În opinia recurentei, hotărârea cuprinde motive contradictorii raportat la faptul că instanţa
de apel a refuzat să analizeze apărările şi probele invocate prin motivele de apel în temeiul Legii
nr. 85/2006, în timp ce apărările pârâtei, deşi întemeiate pe acelaşi act normativ, au fost primite şi
valorificate.
Motivarea contradictorie presupune ca hotărârea să cuprindă în considerentele sale
constatări de fapt distincte şi antagonice care fac imposibilă aplicarea textelor de lege reţinute şi,
pe cale de consecinţă, exercitarea de către instanța de recurs a controlului în ceea ce priveşte
aplicarea legii. O astfel de situaţie se întâlneşte atunci când din unele considerente rezultă
temeinicia cererii, iar din altele netemeinicia sau atunci când se reţine caracterul fondat
concomitent a două cereri, cu toate că ele s-ar exclude reciproc.
Motivarea nu este contradictorie dacă, în analiza situaţiei de fapt raportate la anumite
texte de lege, invocate cu sensuri diferite de ambele părţi, instanţa găseşte întemeiate numai
susţinerile ori apărările unei părţi. Ceea ce este important, pentru ca hotărârea să fie considerată
motivată, în sensul art. 425 alin. 1 lit. b) C.proc.civ., este ca instanţa să arate argumentele pentru
care a pronunţat soluţia ce se regăseşte în dispozitiv, atât motivele pentru care s-au admis, cât şi
187
cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Or, verificarea deciziei recurate nu a condus la
concluzia că aceasta ar cuprinde motive contradictorii, de natură să atragă, practic, nemotivare sa,
şi cu atât mai puţin, motive străine de natura pricinii.
Drept urmare, critica nu întruneşte cerinţele art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ.

Notă: Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței a fost abrogată prin Legea nr. 85/2014 privind
procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, publicată în M.Of. nr. 466 din 25 iunie 2014

20. Rezoluțiunea unilaterală a convenției. Condiții. Dovada comunicării declarației de

rezoluțiune

C.civ., art. 309 alin. (2), art. 1270 alin. (1), art. 1550 – 1552

Condiţiile specifice în care operează rezoluţiunea unilaterală sunt desprinse din art.1550,
art. 1551 şi art.1552 C.civ. şi se referă la: existenţa unei neexecutări însemnate, determinante,
ceea ce înseamnă că îl lipseşte pe creditor de ceea ce ar fi fost îndreptăţit să obţină prin
încheierea contratului, de prestaţia care a constituit însăşi cauza contractului; existenţa unei
puneri în întârziere, în condiţiile şi cu efectele prevăzute de art.1552 C.civ.; declaraţia
unilaterală de rezoluţiune – act unilateral, supus comunicării, prin care creditorul îşi manifestă
voinţa de a desființa unilateral contractul pentru neexecutare; notificarea rezoluţiunii;
comunicarea declaraţiei de rezoluțiune debitorului.
Declaraţia unilaterală de rezoluţiune este actul central al mecanismului rezoluţiunii
unilaterale, prin care creditorul îşi manifestă voinţa de a desfiinţa unilateral contractul pentru
neexecutare. Însă, efectul desfiinţării contractului este subordonat comunicării declaraţiei de
rezoluţiune, comunicare prin care se realizează condiţia esențială [art. 1552 alin. (1) C.civ.] de
efectivitate a rezoluţiunii unilaterale.
Notificarea prealabilă a rezoluţiuni, care constă în punerea în întârziere a debitorilor,
include şi comunicarea declaraţiei de rezoluţiune unilaterală. Nimic nu se opune ca acestea să
reprezinte un singur act juridic, însă rămâne obligatorie dovada comunicării, pentru ca
declaraţia de rezoluţiune să producă efectul desfiinţării contractului.
Astfel, câtă vreme în cuprinsul promisiunii de vânzare-cumpărare erau menţionate adrese
de domiciliu diferite pentru cei doi soţi, promitenţi vânzători, iar notificările au fost transmise la
adresa unuia dintre ei, era absolut necesară efectuarea unei verificări suplimentare în privinţa
locuinţei comune a soţilor pentru a se putea concluziona în sensul realizării unei comunicări
valabile. Importanţa actului procedural al comunicării notificării rezoluţiunii către debitori
pentru efectivitatea acesteia obliga instanţa la cercetări suplimentare, prezumţia locuinţei
comune, nefiind una absolută.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 1560 din 29 iunie 2021

Circumstanţele cauzei
1.Cererea de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, la data
de 27.06.2018, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii C. şi D. ca, instanţa să

188
pronunţe o hotărâre prin care să fie obligaţi pârâţii la plata către reclamanţi a sumei de 82.000
euro sau a echivalentului în lei la data plăţii (385.400 lei la data sesizării instanţei), la care se
adaugă dobânzile legale penalizatoare, începând cu data sesizării instanţei şi până la data plăţii
efective şi integrale a debitului principal, respectiv la plata sumei de 16.943,48 lei, reprezentând
sume de bani cheltuite pentru amenajarea şi dotarea imobilului a cărui vânzare a fost promisă
reclamanţilor; cu cheltuieli de judecată.
În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 1270 C.civ., art. 1279 C.civ., art. 1350 şi urm.
C.civ., art. 1544 C.civ. şi art. 453 C.proc.civ.
2.Judecata în primă instanţă
Prin sentinţa civilă nr. 2341 din 10.10.2018, Tribunalul Constanţa a admis în parte
acțiunea formulată de reclamanţi, în sensul că au fost obligaţi pârâții să plătească reclamanților
suma de 82.000 euro, în echivalent lei, la data plății, la care se adaugă dobânda legală
penalizatoare aferentă acestei sume, calculată începând cu data de 27.06.2018 şi până la data
plății efective a debitului restant.
A respins, ca nefondat, capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâților la plata sumei
de 16.943,48 lei, cu titlul de sume avansate de reclamanți pentru amenajarea şi dotarea imobilului
și a obligat pârâții la plata către reclamanți a sumei de 12.814 lei cu titlul de cheltuieli de
judecată, în limita pretențiilor admise.
3.Judecata în apel
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel atât reclamanţii A. şi B., cât şi pârâţii C. şi D.
Prin decizia nr.11C din 13.02.2020, Curtea de Apel Constanţa - Secţia I civilă a admis
apelul reclamanţilor A. şi B., împotriva sentinţei civile nr. 2341/2018, pronunţată de Tribunalul
Constanţa; a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a obligat pârâţii la plata către
reclamanţi a sumei de 2291,7 lei reprezentând cheltuieli cu amenajarea imobilului.
S-au înlăturat din sentinţa apelată considerentele referitoare la rezoluţiunea promisiunii,
pe care le-a înlocuit.
A respins apelul formulat de pârâţii C. şi D., ca nefondat.
A fost menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate şi au fost obligaţi intimaţii-pârâţi C.
şi D. la plata către apelanţii reclamanţi A. şi B. a sumei de 4842,7 lei, reprezentând cheltuieli de
judecată.
4.Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâţi C. şi D.
Prin cererea de recurs întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 pct. 5, 6 şi 8 C.proc.civ.,
recurenţii-pârâţi au solicitat casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi
instanţe.
A. Circumscris celui dintâi motiv de recurs, recurenţii au invocat încălcarea de către
instanţa de apel a dispoziţiilor art. 22 alin. 4 C.proc.civ. coroborat cu art. 9 şi art.22 alin. 6
C.proc.civ.
Instanţa de apel, deşi a invalidat aproape integral fundamentul juridic şi întreaga susţinere
a reclamanţilor, a recalificat, contrar poziţiei exprese a acestora, întreaga construcţie juridică din
cererea de chemare în judecată şi apel.
1.Schimbarea temeiului şi a fundamentului pretenţiilor reclamanţilor, contrar poziţiei
ferme a acestora, cu privire la rezoluţiunea contractului.
Prin acţiunea formulată reclamanţii, fără a solicita rezoluţiunea contractului sau a invoca
existenţa unei declarări anterioare a rezoluţiunii, au solicitat obligarea pârâţilor la plata daunelor
interese reprezentând dublul avansului, a dobânzii penalizatoare şi a cheltuielilor pentru
amenajarea imobilului, invocând dispoziţiile art. 1270, 1279, 1350 şi 1544 C.civ. Reclamanţii au
189
arătat atât faptul că în opinia acestora nu este necesară rezoluţiunea contractului anterior
solicitării daunelor interese cât şi faptul că, oricum, contractul a încetat la data de 31.12.2017,
prin expirarea termenului asumat, raportat la dispoziţiile art. 1279 alin. 2 C.civ., ce reglementează
în cazul antecontractelor de vânzare - cumpărare, prin derogare de la regula generală instituită de
art. 1552 şi următoarele C.civ., o denunţare a contractului ca urmare a neexecutării ca formă de
rezoluţiune extrajudiciară
De asemenea, potrivit art. 1279 C.civ., promisiunea de a contracta (2) în caz de
neexecutare a promisiunii, beneficiarul are dreptul la daune interese.
Dispoziţiile art. 1669 şi 1670 C.civ. sunt norme speciale, edictate în materia vânzării,
derogatorii de la dispoziţiile art. 1279 alin. (3) C.civ., în timp ce dispoziţiile art. 1279 alin.(3)
C.civ. reprezintă dreptul comun în materia promisiunii de a contracta, aplicabile inclusiv speţei.
Astfel, în cazul refuzului nejustificat de perfectare a contractului de vânzare, partea
interesată poate solicita pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract, iar în cazul
neexecutării promisiunii partea interesată poate solicita fie rezoluţiunea promisiunii cu daune
interese (în temeiul art. 1549 şi urm. C. civ., fie doar daune interese (în temeiul art. 1279 alin. (2)
C. civ), derivând din răspunderea civilă contractuală, având alegerea între aceste două posibilităţi.
Obligarea pârâţilor la restituirea dublului avansului, conform convenţiei părţilor cuprinsă
în promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare, nu este condiţionată, legal, raportat la art. 1279
alin(2) C.civ. de rezilierea/rezoluțiunea anterioară a promisiunii de a contracta. Diferenţa de
tratament a situaţiei promisiunii de a contracta şi a acoperirii daunelor este evidentă raportat la
dispoziţiile art. 1549 alin (1) C.civ., care reprezintă dreptul comun.
a. Punctul de vedere al pârâţilor, potrivit cu care restituirea dublului avansului nu este
condiţionată de rezoluţiunea anterioară a promisiunii este confirmat şi de dispoziţiile art. 1544
C.civ., cu privire la care doctrina susţine că „Denunţarea contractului ca urmare a neexecutării
este o formă de rezoluțiune extrajudiciară”.
Totodată s-a arătat faptul că, anterior formulării acţiunii, au fost notificaţi, într-o ultimă
tentativă de soluţionare amiabilă a litigiului şi deşi nu aveau o astfel de obligaţie, însă
corespondenţa nu a fost ridicată de către pârâţi. Se concluzionează totodată, cu privire la o
eventuală solicitare sau intervenire a rezoluţiunii, raportat la faptul că antecontractul a încetat la
data de 31.12.2017, "inclusiv interesul nostru în rezoluţiunea promisiunii apare ca inexistent.
În construcţia juridică a demersului reclamanţilor, aceştia nu au înţeles a rezoluţiona
contractul anterior sau concomitent solicitării daunelor interese, apreciind că acesta a încetat la
data de 31.12.2017 în temeiul art. 1279 alin. (2) C.civ. în condiţiile în care poziţia evidentă a
reclamanţilor era că acest contract a încetat la data de 31.12.2017 (prin expirarea termenului, ca
formă de rezoluțiune extrajudiciară), este evident că orice demers ulterior (respectiv notificarea
din 29.05.2018, neprimită de pârâţi) nu avea în accepţiunea acestora (independent de termenii
utilizaţi) înţelesul unei rezoluţiuni.
S-a arătată că ceea ce se impută nu este o simplă calificare juridică, ci modificarea
întregului fundament al acţiunii şi acordarea unei alte valenţe a unor acte decât cea voita de părţi
la momentul întocmirii acestora (respectiv, în condiţiile în care se considera că antecontractul a
încetat la 31.12.2017, notificarea reclamanţilor din 29.05.2018 nu avea, în accepţiunea acestora,
valenţa unei rezoluţiuni a contractului deja încetat).
Totodată, prin această reîncadrare s-a modificat întreaga structură a acţiunii şi a condus la
motivări contradictorii, întrucât deşi s-a reţinut că în realitate contractul a fost rezoluţionat la
expirarea termenului de 7 zile de la comunicarea notificării din 29.05.2018 (nu se arată niciodată,
nici de către reclamanţi nici de către instanţă, care este în accepţiunea acestora data comunicării,
toate trimiterile fiind făcute la data întocmirii, 29.05.2018, deşi procedura de comunicare ar fi
190
ulterioară), analiza îndeplinirii condiţiilor şi a culpei s-a realizat raportat la data de 31.12.2017,
indicată de către reclamanţi ca fiind data încetării contractului. S-a omis astfel un aspect esenţial:
faptul că la data de 06.06.2018 imobilul era finalizat şi întabulat, astfel încât în măsura în care ar
fi fost recepţionate notificările, tranzacţia putea fi efectuată în cadrul unui termen rezonabil.
În cauză, invocând în mod expres faptul că solicitarea daunelor interese nu este
condiţionată de rezoluţiunea anterioară a contractului (formulând şi un apel asupra
considerentelor sub acest aspect), reclamanţii şi-au fundamentat pretenţiile formulate, fără a
invoca nici prin cererea introductivă şi nici în apel existenţa unei proceduri de rezoluţiune
anterioară demersului judiciar (toate trimiterile la notificarea anterioară fiind făcute în contextul
în care această procedură reprezenta o încercare de soluţionare amiabilă, la care nu era obligată).
În aceste condiţii, recalificarea temeiului pretenţiilor nu numai că aduce atingere
principiului disponibilităţii, dar este de natură să lipsească de obiect principalele apărări
formulate şi, în acest fel, să îi lipsească de dreptul la un proces echitabil.
2. Schimbarea în apel a temeiului şi a fundamentului pretenţiilor reclamanţilor, cu privire
la restituirea investiţiilor realizate, fără punerea acestui aspect în discuţia părţilor.
Instanţa a dispus prin decizia recurată admiterea în parte a pretenţiilor constând în
despăgubirea apelanţilor reclamanţi pentru contravaloarea îmbunătăţirilor, aferent obiectelor cu
privire la care s-a apreciat că sporesc valoarea apartamentului şi care nu pot fi ridicate de
apelanţii reclamanţi, în valoare de 2.291,7 lei, schimbând temeiul avut în vedere de părţi.
În speţă, fără a pune în discuţia părţilor, Curtea, în baza art.22 alin. (4) C.proc.civ., a
motivat că este vorba de o acţiune de îmbogăţire fără justă cauză, deşi cererea de chemare în
judecată a fost întemeiată pe prevederile art. 1270, 1279, 1350 C.civ. Prin nepunerea în discuţia
părţilor a temeiului juridic al acţiunii a fost încălcat dreptul de apărare al părţilor prevăzut de art.
24 din Constituţia României. Pe de altă parte, invocarea unui alt temei de drept decât cel iniţial cu
care a fost investită prima instanţă constituie o cerere nouă, ceea ce e inadmisibil în apel.
B. Sub un al doilea motiv de recurs, recurenţii invocă lipsa motivării hotărârii şi motive
contradictorii
1. Instanţa nu a analizat niciuna din apărările pârâţilor privind greșita interpretare a
clauzei contractuale imputate şi lipsa incidenţei acesteia, independent de poziţia asupra
rezoluţiunii contractului.
Unul din argumentele invocate pe larg atât în fond cât şi în apel l-a constituit lipsa
incidenţei clauzei contractuale invocată de reclamanţii - intimaţii, independent de poziţia asupra
intervenirii rezoluţiunii contractului. În acest sens s-a arătat faptul că, şi în măsura în care se
reţine intervenirea rezoluţiunii contractului, clauza contractuală nu operează automat, ci este
necesară interpretarea voinţei părţilor, raportat la dispoziţiile art. 1266 - 1268 C.civ.
Instanţa de apel nu a analizat interpretarea dispoziţiilor contractuale şi incidenţa clauzei
contractuale raportat la voinţa părţilor la momentul încheierii contractului, procedând la aplicarea
directă a acestei clauze ca o consecinţă a reţinerii rezoluţiunii contractului. Cu alte cuvinte,
instanţa de apel a constatat că simpla intervenire a rezoluţiunii este suficientă pentru obligarea
promitenţilor vânzători la plata contravalorii clauzei penale fără a arată motivele pentru care s-au
înlăturat apărările promitenţilor vânzători cu privire la cazurile când poate deveni incidenţă
clauza invocată.
2. Instanţa a omis a analiza culpa promitenţilor vânzători necesar a fi stabilită pentru
activarea clauzei penale
Distinct de culpa necesar a fi stabilită pentru a opera rezoluţiunea, analizată de instanţă în
motivarea îndeplinirii condiţiilor substanţiale pentru intervenirea acesteia (când a reţinut că
debitorii obligaţiei se puteau apăra doar aducând dovezi privind incidenţa unor cauze
191
exoneratoare de răspundere, respectiv forţa majoră, cazul fortuit, excepţia de neexecutare ori
fapta creditorilor), pentru a se atrage şi incidenţa clauzei penale era necesar a fi determinată vina
promitenţilor vânzători, caz în care se impuneau a fi valorificate apărările privind cauzele reale
care au condus la nefinalizarea tranzacţiei până la data de 31.12.2017.
Se impune astfel o clarificare, mai precis o distincţie între dreptul promitenţilor
cumpărători de a solicita rezoluţiunea contractului cu daune-interese (restituirea preţului şi
eventuale daune) şi condiţiile contractuale stabilite pentru imputarea la plată şi obţinerea clauzei -
penale, ce se grefează în mod necesar pe declararea valabilă a rezoluțiunii sub aspectul
îndeplinirii condiţiilor procedurale şi substanţiale, în mod prealabil, dar impune şi analiza
distinctă a unei vinovăţii calificate a acestora.
Cu privire la acest aspect, s-a arătat faptul că:
a. Imobilului ce formează obiectul Promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare,
apartamentul nr. 20, face parte din construcţia C1, având destinaţia locuinţe colective, edificată în
baza Autorizaţiei de construire nr. 336/2017 (aferent continuării lucrărilor realizate anterior).
Lucrările de construire au recepţionate în baza Procesului - verbal de recepţie la terminarea
lucrărilor nr. 11/2018 (în condiţiile în care notificarea privind finalizarea lucrărilor a fost înaintată
organelor competente încă din noiembrie 2017, momentul realizării recepţiei depinzând în mod
exclusiv de autoritatea locală).
Pentru intabularea imobilului, C1, cu destinaţia de imobil locuinţe, cu cuprinde 23 de
unităţi locative - apartamente, a fost eliberat Certificatul de atestare edificare construcţie nr
14306/2018, emis de Primăria Oraşului Năvodari. Prin cererea nr 17645/2018 s-a solicitat
înscrierea în evidentele ANCPI, Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliara Constanţa a
construcţiei C1, forma actualizată în baza Autorizaţiei de construire nr. 336/2017 şi a
Certificatului nr 14306/2018, cererea fiind soluţionată prin încheierea nr. 17645/2018. Din
cuprinsul încheierii nr 17645/2018 reiese că întabularea C1 s-a realizat în baza mai multor acte
administrative eliberate de către Primăria Năvodari, respectiv, act administrativ nr. 14306/2018
ce reprezintă Certificatul de atestare edificare construcţie eliberat de primărie la data de
26.01.2018, act administrativ nr. 28237/2018 ce reprezintă Certificatul de atestare edificare
construcţie eliberat de primărie la data de 30.05.2018, emis pentru rectificarea certificatului iniţial
emis de primărie la data de 26.01.2018. ce conţinea erori materiale ce constituiau impedimente la
intabulare. Astfel, procedura de intabulare a imobilului C1 a fost îngreunată din cauza necesitaţii
de a rectifica actele necesare înscrierii în cartea funciară, emise cu conţinut eronat, incompatibil
cu documentaţia tehnică, din culpa autorităţii publice locale, aspect ce nu poate fi imputat
acestora.
Chiar şi în aceste condiţii, începând cu data de 06.06.2018 (deci în termenul prevăzut în
notificarea formulată de intimaţii - reclamanţi, în măsura în care aceasta ar fi fost primită), erau
îndeplinite condiţiile tehnice şi juridice pentru realizarea tranzacţiei (operaţiunile ulterioare
efectuate, nefiind imperativ necesare pentru realizarea tranzacţiei, ci pentru uşurarea acesteia,
eventual putând fi realizate concomitent).
b. Mai mult, cu privire la celelalte aspecte invocate de reclamanţi, nu exista o condiţionare
a posibilităţii de încheiere a contratului de vânzare de punerea în funcţiune a branşamentelor la
utilităţi. Obligaţia constructorului viza realizarea branşamentelor la reţelele de utilităţi,
branşamente ce au fost efectuate încă de la data finalizării construcţiei, menţionată anterior.
În acest sens urmează a se avea în vedere şi cadrul legal în vigoare la momentul semnării
contractului, potrivit căruia recepţia imobilului sau predarea - primirea acestuia către proprietar
nu era condiţionată de punerea în funcţiune a branşamentelor.

192
 Proprietarii, au beneficiat, până la momentul punerii în funcţiune, de gaz şi respectiv
energie electrică, pe costul exclusiv al dezvoltatorului imobiliar, care pe cheltuiala sa a realizat
racordarea centralelor temporar la butelii de gaz pe care le asigura gratuit sau la reţeaua electrică,
costurile fiind suportate exclusiv de dezvoltator (în acest sens am criticat şi susţinerile martorei
propuse de reclamanţi care arăta, în mod evident urmărind un interes personal viitor, că beneficia
de curent electric la costuri foarte mari, deşi de la data mutării sale în imobil nu a suportat efectiv
nici o cheltuială cu energia electrică, aceasta fiind achitată exclusiv de dezvoltator).
c. Recurenţii-pârâţi nu au refuzat niciodată încheierea contractului şi pe întreg parcursul
soluţionării cauzei au încercat salvarea acestuia şi finalizarea tranzacţiei astfel cum a fost avută în
vedere de părţii, notificând de altfel în două rânduri reclamanţii în acest sens.
În aceste condiţii, neperfectarea contractului în termenul convenit iniţial nu se datorează
unei conduite de pasivitate sau de rea-credinţa a promitenţilor vânzători, ci faptului că datorită
existenţei unor erori în actele eliberate de autoritatea locală, ce au condus la tergiversarea
procedurilor de întabulare a imobilului, această procedură s-a finalizat abia în iunie 2018.
Instanţa nu a analizat abuzul de drept al intimaţilor, care în mod evident, fără a invoca nici
un prejudiciu real, au făcut tot posibilul pentru a refuza încheierea contractului în scopul de a
beneficia de câştiguri substanţiale în dauna subsemnaţilor.
Chiar dacă reclamanţii înţelegeau să solicite rezoluţiunea contractului pentru că realizarea
tranzacţiei nu s-a efectuat la data de 31.12.2017, raportat la condiţiile concrete şi motivele
anterior exprimate, urma a se reţine lipsa incidenţei clauzei penale. Pentru a se dispune obligarea
promitenților vânzători la plata contravalorii clauzei penale, se impuneau condiţii suplimentare
rezoluțiunii, fiind necesar a se reţine refuzul promitenților vânzători în transmiterea dreptului de
proprietate.
Or, raportat la precizările anterioare, hotărârea criticata nu răspunde exigentelor motivării.
În aceste condiţii, se impunea desfiinţarea hotărârii ca nemotivată, întrucât aceasta este
pronunţată cu încălcarea prevederilor legale reglementate de art. 425 C.proc.civ. prin raportare la
prevederile art. 6 C.proc.civ., întrucât nu analizează în mod efectiv niciuna din criticile formulate.
C. Circumscris celui de al treilea motiv de recurs, recurenţii susţin că în mod greşit s-a
reţinut faptul că rezoluţiunea a operat în baza notificării formulate în data de 29.05.2018.
1. Atât în faţa instanţei de fond cât şi prin apelul formulat s-a arătat faptul că nu s-a făcut
dovada existenţei unor notificări valabile adresate promitenților vânzători, neintervenind o punere
în întârziere valabilă a acestora, în condiţiile în care potrivit chiar înscrisurilor depuse de intimaţii
- reclamanţi, rezultă ca aceste notificări au fost expediate la data de 29.05.2018, însă nu au fost
recepţionate de către promitenţii vânzători, fiind comunicate (intenţionat) la o adresă greşită,
motiv pentru care au fost restituite la data de 11.06.2018 cu menţiunea "expirat termen de
păstrare".
In prezenta cauză, în mod neîntemeiat instanţa a prezumat că locuinţa comună a soţilor
era stabilită la domiciliul soţului, C., în condiţiile în care cei doi soţi aveau domicilii diferite şi
locuiau în fapt (locuinţa comună) la domiciliul soţiei, D.
În acest sens, a arătat faptul că promitenţii cumpărători aveau cunoştinţă de faptul că
domiciliul real al pârâţilor era în Năvodari str. X nr. 2, în condiţiile în care:
- această adresă, din Năvodari str. X nr. 2 a fost indicată ca locuinţă comună în cadrul
acţiunii introductive (când reclamanţii aveau interesul de a se realiza corect procedura de citare)
- notificările au fost transmise intenţionat la adresa din Năvodari str. Y nr. 29 (adresă la
care nu locuia nici o persoană, menţionată în contract ca fiind domiciliul doar a unuia dintre
promitenţi, C., în condiţiile în care această adresă se regăsea în actele de identitate la momentul
respectiv), pentru a nu fi recepţionate de promitenţii vânzători, în condiţiile în care, din propriile
193
susţineri ale acestora rezultă că nici nu erau în ţară şi nu au mandatat o terţă persoană ca în
numele lor să încheie contractul de vânzare cumpărare, neavând astfel posibilitatea reală de
încheiere a contractului în termenul din notificare.
- nu există nici o explicaţie din partea intimaţilor a argumentelor pentru care notificările
au fost transmise la o anumită adresă iar în acţiunea introductivă a fost indicată o altă adresă.
Cu privire la acest aspect, în mod nelegal instanţa de apel a reţinut prezumţia locuinţei
comune a promitenților vânzători la domiciliul promitentului C., fără nici o motivare a reţinerii
acestei prezumţii judiciare.
În aceste condiţii, contrar poziţiei instanţei de apel care se raportează la art. 1526 C.civ,
ignorând dispoziţiile art. 1432 alin. (4) C.civ. (invocate prin cererea de apel) şi natura reală a
obligaţiilor părţilor, formularea unei notificări de punere în întârziere cu privire la unul dintre
promitenți (cu atât mai mult nerecepţionată de către acesta), nu produce niciun efect faţă de
celălalt debitor.
Nu există astfel nici un dubiu asupra faptului că apelanta - pârâtă D. nu a fost pusă.
Raportat la aceste considerente, în condiţiile în care nu se face dovada notificării valabile
pentru punerea în întârziere şi în lipsa incidenţei unui caz de punere în întârziere de drept, în mod
greşit a reţinut instanţa e apel că a operat rezoluţiunea unilaterală a contractului în temeiul
dispozițiilor art. 1552 C.civ.
2. Termenul conferit, 7 zile, era vădit nerezonabil, interpretarea acordata art. 1522 C.civ.
fiind nejudicioasă.
Termenul de executare, în contextul în care instituţia punerii în întârziere, reglementată de
către legiuitor în mod expres ca fiind o condiţie obligatorie prealabilă rezoluţiunii, are un caracter
esenţial, întrucât voinţa legiuitorului nu a fost aceea de a impune condiţia strict formal, ci în
scopul salvgardării raportului contractual prin conferirea efectivă a posibilităţii şi a dreptului
debitorului, ca în cadrul termenului fixat sa procedeze la executarea obligaţiei.
Or, în speţă, raportat la criteriile instituite de către legiuitor, şi anume, (i) natura obligaţiei
şi (ii) împrejurările, termenul de 7 zile acordat prin notificarea de punere în întârziere nu era unul
rezonabil, deoarece deşi voinţa promitenților vânzători era neechivocă în sensul transmiterii
dreptului de proprietate, realizarea efectivă a tranzacţiei presupunea realizarea unor demersuri ce
nu depindeau exclusiv de voinţă părţilor (certificat fiscal, extras de CF, disponibilitatea notarului
agreat etc).
5.Apărările formulate în cauză
Intimaţii-reclamanţi A. şi B. au formulat întâmpinare, prin are au solicitat respingerea
recursului, ca nefondat, pentru următoarele considerente:
Asupra criticii de nelegalitate referitoare la încălcarea de către instanţa de apel a
dispoziţiilor art. 22 alin. (4) C.proc.civ. coroborat cu art. 9 şi art. 22 alin.(6) C.proc.civ. prin
schimbarea temeiului şi fundamentului pretenţiilor reclamanţilor, contrar poziţiei ferme a
acestora cu privire la rezoluţiunea contractului, susţinerile recurenţilor sunt nereale. Astfel cum
rezultă atât din încheierea pronunţată de prima instanţă la data de 17.09.2018, problema
rezoluţiunii unilaterale a fost dezbătută, recurenţii au înţeles pe deplin rolul notificărilor, au
combătut în termeni clari posibilitatea ca rezoluţiunea să fi operat având în vedere faptul că
notificările nu au fost primite de recurenţi.
Criticile recurenţilor întemeiate pe dispoziţiile art.478 alin.(3) C.proc.civ. sunt nefondate,
în condiţiile în care rezultă cu evidenţă din cererea de apel faptul că iniţiativa modificării
temeiului juridic al pretenţiilor constând în restituirea investiţiilor nu a aparţinut reclamanţilor.
Cum apelul reclamanţilor referitor la soluţia pronunţată de prima instanţă pe capătul de cerere

194
având ca obiect restituirea investiţiilor s-a întemeiat pe aceleaşi temeiuri de drept material, de
nicio manieră nu pot fi primite susţinerile potrivit cu care au învestit instanţa cu o cerere nouă.
Asupra criticii privind lipsa motivării şi motive contradictorii, contrar susţinerilor
recurenţilor, instanţa de apel a analizat toate criticile formulate de apelanţii pârâţi, fără însă a
răspunde fiecărui argument în mod separat.
Critica potrivit cu care în mod greşit instanţa de apel a reţinut că rezoluţiunea a operat în
baza notificării formulate la data de 29.05.2018 este nefondată.
Primirea sau nu a notificării/declaraţiei de rezoluţiune unilaterală nu ar fi schimbat nimic,
atâta vreme cât abia la data de 13.09.2018 (faţă de 29.05.2018) promitenţii vânzători s-au declarat
apţi de a transfera proprietatea.
Prin urmare, recurenta D. nu ar fi îndeplinit oricum obligaţia de perfectare a contractului
de vânzare în termenul acordat prin notificare; pe de altă parte, inclusiv la momentul la care a
învestit instanţa a săvârşit aceeaşi eroare, indicând un domiciliu comun al pârâţilor, care însă au
formulat apărări fără a pretinde vreodată vicierea/lipsa procedurii de citare şi comunicare a
actelor de procedură cu privire cel puţin la pârâtul al cărui domiciliu a fost greşit indicat. Din
această perspectivă, susţinerile recurenţilor potrivit cu care a avut cunoştinţă de faptul că
domiciliul real al acestora era în Năvodari, str. X nr.2 şi a transmis intenţionat Notificările la o
altă adresă decât domiciliul real, sunt simple afirmaţii lipsite de fundament şi nesusţinute
probator;
Declaraţia de rezoluțiune cuprinsă în Notificarea emisă la data de 29.05.2018 este un act
juridic unilateral de voinţă supus dispoziţiilor art.1324-1326 C.civ., din economia cărora rezultă
că formalitatea comunicării nu reprezintă o condiţie de valabilitate a actului, întrucât acesta se
naşte la momentul manifestării unilaterale de voinţă, ci doar determină momentul de la care actul
îşi produce efectele.
Critica privind caracterul nerezonabil al termenului acordat prin notificare pentru
îndeplinirea obligaţiei nu este una de nelegalitate a hotărârii recurate, analiza acesteia
presupunând o nouă apreciere a probelor administrate sau stabilirea unei alte situaţii de fapt în
raport de care să se concluzioneze asupra rezonabilităţii duratei termenului de îndeplinire a
obligaţiilor;
Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Verificând legalitatea hotărârii judecătoreşti atacate, în raport cu motivele de recurs
formulate, Înalta Curte apreciază că este fondat recursul pârâţilor şi îl va admite, în considerarea
celor ce succed:
I. Circumscris motivului de casare reglementat de art.488 alin.1 pct. 5 C.proc.civ., este
invocată de către recurenţi încălcarea dispoziţiilor art.22 alin.4 coroborat cu art.9 şi art.22 alin.6
C.proc.civ., sub un dublu aspect, şi anume: schimbarea temeiului şi a fundamentului pretenţiilor
reclamaților cu privire la rezoluţiunea contractului; schimbarea temeiului şi a fundamentului
pretenţiilor reclamanţilor cu privire la restituirea investiţilor realizate, fără a fi pusă în discuţia
părţilor instituţia îmbogăţirii fără justă cauză, ale cărei efecte au fost valorificate de către instanţa
de apel.
Recurenţii aduc în discuție raportul dintre rolul judecătorului în stabilirea normei
aplicabile şi principiul disponibilităţii părţilor, unul dintre cele mai importante principii ale
procesului civil.
Inalta Curte subliniază că, din perspectiva dispoziţiilor art.9 C.proc.civ., regula este că, în
procesul civil, părţile sunt cele care sesizează instanţa cu cereri şi apărări asupra cărora ea trebuie
să se pronunţe, situaţiile în care aceasta se sesizează din oficiu sau la solicitarea altor persoane,
organizaţii, autorităţi sau instituţii publice ori de interes public fiind unele de excepţie.
195
 În conformitate cu dispoziţiile art.22 alin.6 C.proc.civ., este absolut necesar ca judecătorul
să se pronunţe asupra a tot ceea ce i-au cerut părţile (ofensiv sau defensiv), fără să poată depăşi
limitele învestirii, decât în cazurile prevăzute de lege. Pretenţiile sau apărările părţilor se
fundamentează întotdeauna pe o stare de fapt, iar aceasta nu trebuie confundată cu pretenţia înseşi
şi nici cu ceea ce înseamnă calificarea juridică dată de parte. Pretenţia este obiectul cererii de
chemare în judecată, iar starea de fapt reprezintă motivarea pretenţiei, fiind, indiscutabil, legate.
Dacă părţile sunt cele care stabilesc, de regulă, faptele deduse judecăţii, prin cererile şi
apărările formulate în proces, calificarea juridică a acestora aparţine întotdeauna judecătorului. În
acest sens, Înalta Curte relevă art.22 alin.1 C.proc.civ., care prevede că judecătorul soluţionează
litigiul potrivit normelor de drept ce îi sunt aplicabile, precum şi art.22 alin.4 C.proc.civ., potrivit
căruia judecătorul este cel care dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor
deduse judecăţii, fiind obligat, desigur, să pună în discuţia părţilor această calificare, pentru a
respecta principiul contradictorialităţii (art.14 alin.4 C.proc.civ.).
În principiu, autoritatea aparţine, aşadar, judecătorului, în ceea ce priveşte identificarea,
interpretarea şi aplicarea normelor de drept incidente, în cadrul procesual stabilit prin cererile şi
apărările cu care a fost învestit de părţi. Aşa fiind, în lipsa unui acord expres al părţilor, dat în
condiţiile art.22 alin.5 C.proc.civ., instanţa poate da ori poate restabili calificarea juridică exactă,
aceasta însemnând nu doar indicarea normei de drept incidente, ci şi identificarea naturii juridice
reale a cererii, a categoriei sau instituţiei juridice aplicabile.
Mai mult decât atât, în considerarea efectului devolutiv al apelului, instanţa de apel este în
drept să dea ea înseşi cererii de chemare în judecată calificarea juridică exactă, diferită de cea
care a fost reţinută de prima instanţă, fără a se putea considera că în felul acesta schimbă cauza
cererii de chemare în judecată ori încalcă dublul grad de jurisdicţie.
1.În prezentul recurs, recurenţii susţin că instanţa de apel a modificat temeiul juridic şi
fundamentul pretenţiei reclamanţilor, contrar voinţei acestora, prin aceea că a acordat valenţe
juridice notificării din data de 29.05.2018, cu toate că poziţia reclamanţilor a fost aceea că nu este
necesară o prealabilă constatare a rezoluţiuni contractului, apreciind că acesta a încetat prin
expirarea termenului asumat, în temeiul art.1279 alin.2 C.civ.
Se afirmă că o altă calificare dată actelor şi faptelor nu poate „îngloba” schimbarea cauzei
cererii de chemare în judecată, contrar voinţei celui care a învestit instanţa cu o pretenţie, pe care
a calificat-o juridic, în mod neechivoc.
Înalta Curte reaminteşte că părţile sunt cele care stabilesc faptele deduse judecăţii, în timp
ce calificarea juridică a acestora este atributul judecătorului, rolul său fiind limitat de principiul
disponibilităţii numai cu acordul tuturor părţilor (art.22 alin.5 C.proc.civ.). Câtă vreme
judecătorul este chemat să soluţioneze litigiul „conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile”
(art.22 alin.1 C.proc.civ.), iar în virtutea rolului său bine conturat în proces „dă sau restabileşte
calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii” (art.22 alin.4 C.proc.civ.), nu se poate
susţine, cu deplin temei, că prin calificarea oferită actelor juridice săvârşite de părţi, probate în
cauză, ar fi nesocotit principiul disponibilităţi.
Astfel, reclamanţii în proces au solicitat obligarea pârâţilor la restituirea dublului sumei
încasate de pârâţi, cu titlul de preţ, în temeiul unei promisiuni bilaterale de vânzare-cumpărare,
arătând că transferul dreptului de proprietate urma să aibă loc până la data de 31.12.2017, însă
acest termen, stipulat în contract, a fost depăşit cu mai bine de şase luni, iar imobilul nu este încă
finalizat şi nici dreptul de proprietate nu este transmis. Se arată, totodată, că au fost notificaţi
pârâţii pentru îndeplinirea obligaţiilor rezultate din contract, însă corespondenţa a fost restituită.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art.1270, art.1279, 1350 şi următoarele, precum şi art.1544
C.civ.
196
 Prin notele scrise depuse în primă instanţă, la termenul din 17.09.2018, pârâţii înşişi arată
textual: „Prezenta acţiune este fundamentată, în fapt, pe rezoluţiunea unilaterală a promisiunii
bilaterale de vânzare-cumpărare, ca efect al rezoluţiunii fiind invocată incidenţa clauzei penale în
alternativa obligaţiei principale reprezentată de încheierea contractului (…)”.
Exprimându-şi poziţia procersuală, pârâţii analizează, aşadar, problema rezoluţiunii
unilaterale a promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare în litigiu şi formulează un punct de
vedere cu privire la chestiunea de drept în litigiu amplu argumentat, inclusiv prin concluziile
scrise din data de 24.09.2018.
Reclamanţii, la rândul lor, prin concluziile scrise din data de 4.10.2018, răspund
susținerilor formulate de pârâţi defensiv, arătând că nu poate fi primită critica acestora legată de
intervenţia în speţă a rezoluţiunii unilaterale, care, în realitate, a operat. Se arată că mecanismul
rezoluţiunii unilaterale este suspus controlului judiciar, numai la cererea debitorului care contestă
validitatea declaraţiei de rezoluţiune, din perspectiva neîndeplinirii condiţiilor rezoluţiunii,
demers care nu a fost îndeplinit în cauză de pârâţi, în forma procedurală a unei cereri
reconvenționale. În continuare, reclamanţii arată că nu poate fi primită critica pârâţilor referitoare
la comunicarea punerii în întârziere „şi a declaraţiei de rezoluţiune unilaterală” adresată pârâtei
D. la un alt domiciliu decât cel real.
În faţa instanţei de apel, în cuprinsul declaraţiei de apel, reclamanţii abordează problema
denunţării unilaterale a contractului, susținând că activarea clauzei penale nu este condiţionată de
solicitarea rezoluţiunii contractului; tot astfel, nici cererea de plată a unor daune interese. Aceasta
întrucât, în opinia reclamanţilor, denunţarea contractului, este o formă de rezoluţiune
extrajudiciară, în raport cu art.1544 C.civ.
Prin urmare, în contextul formulării acestor cereri şi apărări, atât în faţa primei instanţe,
cât şi în faţa instanţei de apel, nu s-ar putea susține că instanţa de apel a schimbat „temeiul şi
fundamentul pretenţiilor reclamanţilor”, procedând la o recalificare care afectează garanţiile
dreptului la un proces echitabil.
În realitate, reclamanţii în proces au solicitat obligarea pârâţilor la plata unor daune-
interese, înţelegând că nu este necesară constatarea anterioară, ori concomitentă, a rezoluţiunii
contractului, prin hotărâre judecătorească, întrucât, prin împlinirea termenului de executare a
obligaţiilor contractuale, comunicat debitorilor prin notificarea de punere în intârziere, a operat o
rezoluţiune extrajudiciară, unilaterală. Această chestiune este înţeleasă de pârâţi, care răspund,
prin apărările formulate în primă instanţă. Ea este dezvoltată în faţa instanţei de apel, prin
declaraţiile de apel ale pârâţilor în proces şi ale reclamanţilor. Prin urmare, instanţa de apel nu a
restabilit calificarea juridică a actelor deduse judecăţii, împotriva voinţei reclamanţilor, cum
eronat afirmă recurenţii.
În acest context procedural, cu atât mai puţin s-ar putea considera că s-a procedat la o
schimbare a cauzei cererii de chemare în judecată, cu încălcarea dreptului la apărare al părţilor,
cărora nu li s-a oferit cadrul necesar pentru a se exprima procedural în privinţa rezoluţiunii
actului juridic dedus judecăţii.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că echilibrul necesar între rolul judecătorului în aflarea
adevărului, exercitat prin calificarea juridică dată actelor şi faptelor deduse judecăţii, şi dreptul de
dispoziţie al părţilor, manifestat prin stabilirea limitelor procesului, a fost, în prezenta cauză,
respectat.
2. În privinţa dreptului la despăgubire pentru îmbunătățirile şi amenajările pe care
reclamanţii le-au adus apartamentului, recunoscut de către instanţa de apel în raport cu
dispoziţiile art.1345 C.civ., pe temeiul îmbogăţirii fără justă cauză, Înalta Curte constată că, într-

197
adevăr, acest principiu nu a fost indicat în mod expres în cererea reclamanţilor, nu a fundamenta
explicit această cerere.
În considerarea celor anterior enunţate, cu referire la autoritatea judecătorului în privinţa
identificării, interpretării şi aplicării normelor de drept incidente, Înalta Curte constată că, şi în
acest caz, instanţa de apel, ca instanță de fond, învestită cu soluţionarea unor apeluri care au
generat un efect devolutiv absolut, putea să restabilească calificarea juridică a faptelor deduse
judecăţii, însă avea obligaţia să pună în discuţia părţilor, în prealabil, această calificare, pentru
respectarea principiului contradictorialităţii (art.14 alin.4 C.pr.civ.). Împrejurările de fapt
calificate juridic de către instanţa de apel sunt cele invocate prin cererea de chemare în judecată,
principiul disponibilității fiind astfel respectat, realizându-se aplicarea legii substanţiale unor
fapte corect reţinute.
Instanţa de apel a omis, însă, să pună în prealabil, în discuţia părţilor calificarea juridică
corectă a situaţiei de fapt, pentru ca acestea să poată formula apărări şi pentru a fi administrat un
probatoriu adecvat, urmărind condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză şi întinderea restituirii, în
raport cu dispoziţiile art.1345 şi următoarele C.civ.
Aplicând principiul îmbogăţirii fără justă cauză pentru prima dată prin hotărârea
pronunţată asupra fondului, instanţa de apel a ignorat principiul contradictorialităţii şi pe acela al
dreptului la apărare al părţilor, creând premisele unei posibile atingeri a dreptului la un proces
echitabil.
II. Din perspectiva motivului de casare reglementat de art.488 alin.1 pct.6 C.proc.civ.,
recurenţii afirmă că hotărârea instanţei de apel nu răspunde exigenţelor motivării întrucât nu
analizează, în mod efectiv, criticile formulate cu privire la greşita interpretate a clauzei
contractuale imputate şi lipsa incidenţei acestora, precum şi cu privire la culpa necesară a
promitenţilor vânzători pentru activarea clauzei penale.
Indiscutabil, obligaţia instanţei de a menţiona în mod expres şi explicit, în considerentele
hotărârii date, care sunt argumentele în măsură să susţină soluţia pronunţată apare ca esenţială, ea
fiind de natură să înlăture orice arbitratriu, să convingă părţile în litigiu de temeinicia şi
legalitatea unei decizii. Nu se pretinde, însă, instanţelor, ca procedând la motivarea soluţiei, să
răspundă detaliat fiecărui argument invocat de părţi, în considerarea uneia şi aceleiaşi cereri, a
unuia şi aceluiaşi motiv de apel ori de recurs.
Contrar celor susținute de recurenţi, Înalta Curte constată că hotărârea care face obiectul
prezentului recurs răspunde rigorilor art.425 alin.1 C.proc.civ., inclusiv în partea de considerente,
redate într-o manieră care respectă dreptul părţilor la un proces echitabil şi face posibilă
exercitarea controlului de legalitate. Instanţa de apel analizează probele care au fost administrate,
stabileşte împrejurările de fapt, evocă normele substanţiale incidente şi face aplicarea lor la
circumstanţele concrete ale cauzei, examinează în mod real problemele esenţiale care i-au fost
supuse judecăţii.
Astfel, instanţa de apel realizează o amplă şi corectă analiză a instituţiei rezoluţiuni, ca
remediu al neexecutării contractului, arătând că, în speţă, reclamanţii au optat pentru rezoluţiunea
unilaterală, care s-a produs în condiţiile art.1552 alin.1 C.civ., iar nu în varianta în care debitorul
se află de drept în întârziere, prin ajungerea la termenul stipulat în contract, respectiv 31.12.2017.
În acest sens sunt şi concluziile pârâţilor recurenți, cu privire la termen.
În continuare, instanţa de apel analizează modalitatea în care condiţiile legale ale
rezoluţiunii unilaterale se verifică în raport cu circumstanţele concrete ale cauzei şi
concluzionează că aceasta a operat, situaţie în care rolul instanţei de judecată este redus la
exercitarea unui control judiciar al mecanismului acestui tip de rezoluţiune, la solicitarea
debitorului.
198
 Totodată, instanţa de apel verifică susţinerile pârâţilor prin declaraţia de apel, cele
referitoare la faptul că nu sunt în culpă şi rezoluţiunea nu putea opera. Se arată că pentru o
verificare a îndeplinirii obligaţiilor neexecutate de către debitori, şi prin aceasta a unui eventual
abuz de drept al creditorilor în a invoca rezoluţiunea, apare necesară distincţia între obligaţiile
asumate de către promitenţii vânzători şi cele neexecutate de către aceştia. Pornind de la această
necesară distincţie, instanţa de apel realizează o analiză de detaliu a tuturor probelor administrate
şi procedează la interpretarea clauzelor contractuale, concluzionând în sensul că esenţială pentru
reclamanţi rămâne obligaţia de transfer a dreptului de proprietate, iar neîndeplinirea acestei
obligaţii de către promitenţii vânzători, la data convenită de părţi prin contract, cu racordurile la
utilităţi şi în stadiul de realizare descris în contract, oferă promitenţilor cumpărători dreptul de a
invoca rezoluţiune contractului.
În aprecierea instanţei de apel, declaraţia de rezoluţiune unilaterală îndeplineşte condiţiile
de fond şi de formă, conduce la desfiinţarea contractului şi permite activarea clauzei penale,
stipulată de părţi în contract. În continuare, este evidenţiat regimul juridic al clauzei penale şi
efectele activării acesteia cu privire la contractul în litigiu.
Toate împrejurările evidenţiate de pârâţii apelanţi au fost, prin urmare, supuse analizei şi
interpretării instanţei de apel, care a răspuns criticilor formulate prin declaraţia de apel, prin
argumente comune, de substanţă, care pun în evidență problema centrală a litigiului dintre părţi,
aceea legată de condiţiile activităţii clauzei penale într-o promisiune bilaterală de vânzare-
cumpărare, rezoluţionată unilateral de către promitenţii cumpărători.
Aşa fiind, Înalta Curte constată că motivul de casare reglementat de art.488 alin.1 pct.6
C.proc.civ. nu se verifică, în prezentul proces.
III. Circumscris motivului de recurs reglementat de art.488 alin.1 pct.8 C.proc.civ.,
recurenţii susţin aplicarea greşită a normelor de drept material care reglementează condiţiile
rezoluţiunii unilaterale a contractului, întrucât nu s-a făcut dovada existenţei unei notificări
valabile adresate promitenţilor vânzători, iar termenul de executare de 7 zile, conferit prin
notificare, era vădit nerezonabil.
Verificarea legalităţii hotărârii instanţei de apel, din perspectiva aplicării normelor de
drept substanţial, face absolut necesară relevarea împrejurărilor de fapt esenţiale în prezentul
litigiu, astfel cum au fost ele stabilite de către instanţele de fond.
Prin urmare, Înalta Curte reţine că între părţile în litigiu a intervenit promisiunea bilaterală
de vânzare-cumpărare autentificată prin Biroul Individual Notarial E. sub nr. 1204/26.05.2017, în
virtutea căreia, promitenţii vânzători C. şi D. s-au obligat să vândă promitenţilor-cumpărători A.
şi B. apartamentul ce urma să fie situat la etajul 3 al construcţiei cu regim de înălţime P+3E, care
va fi edificată pe terenul situat în intravilanul oraşului Năvodari, apartament compus din două
camere şi dependinţe, cu o suprafaţă utilă de 55 m2.
Preţul convenit de părţi a fost de 41.000 euro cu TVA inclus, ce urma să fie achitat astfel:
la data încheierii promisiunii suma de 18.000 euro şi suma de 23.000 euro până la data de
10.06.2017.
Promitenții vânzători și-au asumat, pe lângă obligația de a construi și de a vinde
promitenților cumpărători apartamentul, obligația de a transmite folosința imobilului și de a preda
cheia apartamentului până la data de 15.07.2017, precum şi alte obligații, respectiv: obligația
finalizării construcției, efectuarea documentației cadastrale și întabularea dreptului de proprietate
în Cartea Funciară, prezentarea Certificatului Fiscal și a Extrasului de Carte Funciară privind
evidențierea apartamentului în evidențele fiscale, prezentarea certificatului energetic. Toate
aceste obligații trebuiau îndeplinite ”până cel târziu la data de 31.12.2017”, dată la care trebuia să
se realizeze perfectarea în formă autentică a contractului de vânzare cumpărare.
199
 Potrivit contractului, perfectarea în formă autentică a actului de transmitere a proprietății
era condiționată de executarea unor lucrări de finisare solicitate de către promitenții cumpărători
și asumate de către promitenții vânzători, şi anume: ușă intrare apartament și uși interioare
fiecare, tavan și pereți tencuiți, conducte de alimentare cu apă și conducte de scurgere a apelor
menajere pentru bucătărie și băi (coloana principală) și instalația interioară, centrală proprie pe
gaz și calorifere montate, instalația electrică pozată pe perete și curentul electric adus până la
tabloul de siguranțe, obiecte sanitare, gresie, faianță și parchet, aer condiționat, geam termopan
cu ramă PVC, finisaje exterioare (tencuială decorativă și izolație termică exterioară), casa scării:
tencuit+glet+var lavabil, branșamente la toate rețelele de utilități.
Din termenii folosiți de părți la redactarea clauzelor contractuale rezultă că data până la
care trebuia să se execute obligația pârâților de a transfera în formă autentică dreptul de
proprietate asupra apartamentului, transfer pentru care trebuiau să se execute și celelalte obligații
impuse de lege și menționate în contract, privind întocmirea documentației cadastrale și
întabularea apartamentului în cartea funciară, obținerea certificatului fiscal și a extrasului de carte
funciară și obținerea certificatului energetic, era 31.12.2017, tot până la acea dată fiind prevăzută
și obligația de predare a posesiei și folosinței apartamentului având finisajele menționate.
În cuprinsul promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare a fost stipulată şi o clauză
conform căreia, în situaţia în care contractul de vânzare-cumpărare nu se va încheia din vina
promitenţilor vânzători, aceştia vor restitui dublul sumei încasate.
Pârâți nu au contestat faptul că nu s-a realizat transferul dreptului de proprietate până la
termenul prevăzut în contract, 31.12.2017, aceștia susținând numai că termenul menționat nu era
stabilit pentru executarea acestei obligații, ci pentru predarea posesiei apartamentului, obligație
care s-a realizat la stadiul și termenul prevăzute în contract.
Din probele administrate, instanța reține că nici această obligație nu s-a realizat potrivit
termenilor conveniți, reclamanții nu au avut posesia și nu s-au bucurat de folosința
apartamentului contractat pentru că accesul lor în apartament era unul limitat la aducerea
mobilierului și instalațiilor necesare dotării apartamentului. Reclamanții nu dețineau folosința
apartamentului, pentru că în blocul în care era situat apartamentul promis reclamanților au
continuat lucrările de construcție, fiind încă organizat un șantier acolo, iar centrala termică
funcționa doar pe bază de butelie întrucât nu exista branșament la conducta principală de gaz; de
asemenea, folosirea apartamentului nu se putea accepta pentru iarnă pentru că nu se realizase
racordul la RADET, branșamentul la conducta principală de gaze fiind realizat, în aprilie – mai
2018.
Începerea procedurilor de eliberare a documentațiilor necesare vânzării apartamentului
nr.20 promis reclamanților s-a făcut ulterior expirării termenului stabilit în contract pentru
perfectarea actului în formă autentică, procesul verbal de recepție la terminarea lucrărilor blocului
P+3E fiind solicitat și obținut la 12.01.2018, încheierea de întabulare a întregului imobil a fost
obținută în 13.02.2018, certificatul rectificativ de atestare a edificării construcției s-a cerut abia în
luna mai 2018, iar actul de dezmembrare a imobilului și de apartamentare s-a făcut în august
2018.
Prin notificarea transmisă la 29.05.2018 de către promitenții cumpărători A. și B.
promitenților vânzători C. și D. notificaților le-a fost pusă în vedere executarea obligației de
perfectare a contractului de vânzare în termen de 7 zile de la primirea notificării, prin aceeași
notificare fiindu-le adus la cunoștință și exercitarea dreptului notificatorilor de a opta pentru
rezoluțiunea promisiunii bilaterale de vânzare cumpărare, în cazul în care debitorii nu își
îndeplinesc obligația în termenul acordat.

200
 Reţinând aceste împrejurări de fapt, Înalta Curte relevă că, în raport cu art.1270 alin.1
C.civ., contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante.
Acest principiu al forţei obligatorii a contractului (pacta sunt servanda) implică regula
conformităţii executării, în virtutea căreia părţile sunt obligate să execute întocmai toate
obligațiile la care s-au îndatorat prin contract, în caz de neexecutare din partea debitorului,
creditorul având dreptul la remedii, constând în: executarea silită în natură, excepţia de
neexecutare, rezoluţiunea contractului şi daune-interese (art.1516 C.civ.).
Condiţia fundamentală a invocării oricărui remediu constă în existenţa unei neexecutări,
iar principiul punerii în întârziere (acordarea unui termen suplimentar de execuţie) guvernează
aplicarea oricărui remediu, având rolul de a conduce, atât cât este posibil, la executarea în natură
a obligaţiilor debitorului. Principiul apare consacrat explicit prin art.1516 alin.2 C.civ.
Regula punerii în întârziere nu se aplică în cazurile în care debitorul se află de drept în
întârziere, în condiţiile art.1523 C.civ., în cazul executării silite în natură a obligaţiei de a nu face
(art.1529 C.civ.), precum şi în ipoteza invocării de neexecutare a contractului.
Rezoluţiunea este cel mai incisiv dintre remediile oferite creditorului, întrucât duce la
încetarea contractului, cu efecte retroactive. Ea este o soluţie la care se apelează numai dacă
rămâne fără eficienţă remediul termenului suplimentar de executare (un termen rezonabil,
calculat din ziua comunicării notificării) şi exclusiv creditorul este îndreptăţit să o invoce, având
un drept pur potestativ de opţiune între rezoluţiunea judiciară şi rezoluţiunea unilaterală
extrajudiciară.
Rezoluţiunea unilaterală presupune, în esenţă, posibilitatea creditorului de a invoca
rezoluţiunea contractului pentru neexecutare, chiar şi în absenţa unui pact comisoriu expres, în
manieră unilaterală şi esenţialmente extrajudiciară. În acest caz, rolul instanţei de judecată este
acela de a controla a posteori oportunitatea invocării rezoluţiunii de către creditor, la sesizarea
debitorului care contestă rezoluţiunea sau în contextul în care creditorul solicită aplicarea
efectelor rezoluţiuni prin repunerea părţilor în situaţia anterioară.
Condiţiile specifice în care operează rezoluţiunea unilaterală sunt desprinse din art.1550,
1551 şi art.1552 C.civ. şi se referă la: existenţa unei neexecutări însemnate, determinante, ceea ce
înseamnă că îl lipseşte pe creditor de ceea ce ar fi fost îndreptăţit să obţină prin încheierea
contratului, de prestaţia care a constituit însăşi cauza contractului; existenţa unei puneri în
întârziere, în condiţiile şi cu efectele prevăzute de art.1552 C.civ.; declaraţia unilaterală de
rezoluţiune – act unilateral, supus comunicării, prin care creditorul îşi manifestă voinţa de a
desființa unilateral contractul pentru neexecutare; notificarea rezoluţiunii; comunicarea
declaraţiei de rezoluțiune debitorului.
Între condiţiile de fond ale rezoluţiunii nu se regăseşte şi culpa, gravitatea neexecutării
având maximă importanţă în raport cu dreptul de a invoca rezoluţiunea contractului, numai o
neexecutare suficient de importantă fiind în măsură să justifice rezoluţiunea (art.1551 alin.1
C.civ.).
În prezentul proces, în baza unei temeinice analize şi sinteze a probelor care s-au
administrat, corect instanţa de apel a apreciat cu privire la existenţa unei neexecutări însemnate
pentru promitenţii cumpărători, determinantă la încheierea contractului fiind obligaţia de transfer
a dreptului de proprietate în patrimoniul propriu, cel mai târziu, până la data de 31.12.2017.
Aceasta a reprezentat însăşi cauza promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare. Toate celelalte
obligaţii asumate de promitenţii cumpărători, referitoare la finalizarea construcţiei, înscrierea
imobilului în cartea funciară, obţinerea certificatului fiscal şi a celui energetic erau menite să
permită transferul valabil al dreptului de proprietate, prin încheierea unui contract de vânzare-
cumpărare în formă solemnă a înscrisului autentic, „cel târziu la data de 31.12.2017”.
201
 În privinţa condiţiilor formale ale rezoluţiunii unilaterale, instanța de apel reține, în fapt,
că prin notificările transmise în data de 29 mai 2018, cei doi debitori, promitenţii vânzători, au
fost puşi în întârziere, fiindu-le acordat un termen suplimentar de executare, creditorii
manifestându-şi, totodată, şi voinţa de a desfiinţa unilateral contractul pentru neexecutare.
Instanţa de apel reţine că a fost realizată comunicarea ambelor notificări la adresa
menţionată în contract ca fiind domiciliul unuia dintre promitenţii vânzători, acela al soţului, în
condiţiile în care debitorii aveau calitatea de soţi şi, se prezumă o comunicare la domiciliul
comun. De asemenea, în raport cu art.1526 alin.1 C.civ., punerea în întârziere a unuia dintre
codebitorii obligaţi solidar produce efecte şi în privinţa celorlalţi.
Înalta Curte subliniază că declaraţia unilaterală de rezoluţiune este actul central al
mecanismului rezoluţiunii unilaterale. Prin acest act unilateral, supus comunicării, creditorul îşi
manifestă voinţa de a desfiinţa unilateral contractul pentru neexecutare. Însă, efectul desfiinţării
contractului este subordonat comunicării declaraţiei de rezoluţiune.
Prin această comunicare se realizează condiţia de efectivitate a rezoluţiunii unilaterale şi
ea este, aşadar, una esenţială (art.1552 alin.1 C.civ.).
În speţă, notificarea prealabilă a rezoluţiuni, care constă în punerea în întârziere a
debitorilor, include şi comunicarea declaraţiei de rezoluţiune unilaterală. Nimic nu se opune ca
acestea să reprezinte un singur act juridic, însă rămâne obligatorie dovada comunicării, pentru ca
declaraţia de rezoluţiune să producă efectul desfiinţării contractului.
În prezenta cauză, conform celor reţinute din probe de către instanța de apel, notificările
promitenţilor vânzători au fost transmise la adresa unuia dintre ei, cu toate că în contract erau
evidențiate adrese diferite.
Est adevărat că soţii au îndatorirea de a locui împreună, conform art.309 alin.2 C.civ., însă
locuinţa comună nu este de esenţa căsătoriei, astfel că, pentru motive temeinice, ei pot hotărî să
locuiască separat. În considerarea art.308 C.civ., soţii hotărăsc de comun acord în tot ceea ce
priveşte căsătoria, inclusiv în privinţa locuinţei familiale.
Câtă vreme în cuprinsul contractului erau menţionate adrese de domiciliu diferite pentru
cei doi soţi, promitenţii vânzători, iar notificările au fost transmise ambele la adresa unuia dintre
ei, era absolut necesară efectuarea unei verificări suplimentare în privinţa locuinţei comune a
soţilor, pentru a se putea concluziona în sensul realizării unei comunicări valabile.
Importanţa actului procedural al comunicării notificării rezoluţiunii către debitori pentru
efectivitatea acesteia obliga instanţa de apel la cercetări suplimentare, prezumţia evocată, aceea a
locuinţei comune, nefiind una absolută, prin urmare insuficientă pentru a susţine concluziile
instanţei, sub acest aspect.
Mai mult decât atât, instanţa de apel reţine în cauză solidaritatea promitenţilor vânzători,
pentru a concluziona în sensul că punerea în întârziere a unuia dintre ei produce efecte şi în
privinţa celorlalţi.
Dacă este adevărat că, în caz de solidaritate pasivă, punerea în întârziere a unuia dinte
creditorii solidari produce efecte şi în privinţa celorlalţi codebitori solidari, pentru că există în
acest sens o dispoziţie expresă a legii, art.1526 alin.1 C.civ., această extensie a efectelor nu este
prevăzută expres de lege în privinţa notificării declaraţiei de rezoluţiune.
Instanţa de apel a constatat existenţa unei solidarităţi pasive, fără a indica izvorul
contextual sau legal al acesteia, în raport cu dispoziţiile art.1445 şi urm. din C.civ. O astfel de
constatare, căreia i se conferă efecte juridice, presupune o prealabilă verificare a îndeplinirii
condiţiilor pentru existenţa unei prevederi legale sau a voinţei părţilor exprimată în acest sens.
În caz contrar, în absenţa unei solidarităţi pasive, punerea în întârziere a unuia dintre
debitori nu produce efecte împotriva celorlalţi debitori, conform art.1432 alin.4 C.civ.
202
 O cercetare suplimentară a acestor împrejurări apărea ca fiind necesară cu atât mai mult
cu cât pârâţii au invocat existenţa unui act de partaj voluntar prin care unul dintre promitenţii
vânzători preia integral drepturile şi obligațiile care decurgeau din promisiunea de vânzare-
cumpărare în litigiu,
Pentru a conchide, Înalta Curte reţine că stipulația contractuală a părţilor în litigiu, aceea
prin care s-a prevăzut dreptul promitenţilor cumpărători ca, în cazul neexecutării obligaţiei
esenţiale, aceea legată de încheierea contractului de vânzare-cumpărare, să obţină dublul sumei
achitate promitenţilor vânzători, produce efecte şi în cazul stingerii obligaţiilor contractuale prin
rezoluţiune. Regula este dedusă din prevederile art.1538 alin. 5 C.civ. şi este expresia posibilităţii
generale a cumulului daunelor-interese cu rezoluţiunea şi cu toate celelalte remedii.
Obţinerea acestor daune-interese de către creditori, fără a fi obligaţi să dovedească
existenţa şi întinderea prejudiciului, este condiţionată însă de dovada existenţei unei neexecutări
însemnate şi a celorlalte condiţii formale şi cumulative ale rezoluţiunii unilaterale. Or, sub acest
aspect, al realizării valabile a notificării punerii în întârziere a debitorilor şi a notificării
declaraţiei de rezoluţiune, se impun a fi efectuate verificări suplimentare de către instanţa de apel,
în sensul celor anterior enunţate.
Cu prilejul rejudecării, se va aprecia şi cu privire la respectarea principiului punerii în
întârziere a debitorilor prin acordarea unui termen suplimentar rezonabil de executare, urmărind
circumstanțele de fapt concrete ale cauzei, specificul obligaţiilor asumate de părţi, apărările
promitenţilor vânzători dar şi dispoziţiile art.1516 alin.2, art.1522 alin.5 şi alin.3, art.1552 C.civ.
Cert este că debitorul poate să execute obligaţia într-un termen rezonabil, calculat din ziua
comunicării notificării”, astfel că, o dată în plus, este relevată importanţa clarificării
împrejurărilor în care a fost realizată procedura de comunicare a notificării. Se va putea astfel
aprecia dacă ea a respectat sau nu exigenţele legii şi care sunt consecinţele juridice ale acestei
comunicări.
Totodată, instanţa de apel va pune în discuţia contradictorie a părţilor calificarea juridică
dată faptelor evidenţiate de reclamanţi pentru a fundamenta cererea lor de obligare a pârâţilor la
restituirea contravalorii investiţiilor realizate în apartament, în considerarea celor relevate cu
prilejul analizei celui dintâi motiv de recurs.
Pentru toate cele ce preced, în conformitate cu dispoziţiile art.496 alin.2 şi art.497
C.pr.civ., Inalta Curte a admis recursul declarat de pârâţii C. şi D., a casat decizia şi a trimis
cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

21. A. Contract de împrumut cu garanţie imobiliară. Acţiune în restituirea sumei

împrumutate. Distincţia dintre garanţiile reale şi cele personale. Efectele contractului de
ipotecă
B. Admiterea în parte a acţiunii. Cheltuieli de judecată

C.civ., art. 2158, art. 2164, art. 2279, art. 2323, art. 2429,
Legea nr. 71/2011, art. 163
C.proc.civ., art. 451 alin. (2), art. 453 alin. (2)

A. Între debitorul împrumutat, căruia îi revine obligaţia de restituire a sumei de bani

remise, potrivit art. 2164 Cod civil, şi garantul ipotecar, care nu are o asemenea obligaţie, ci,

203
conform art. 2429 din acelaşi cod, suportă urmărirea bunului ipotecat în cazul în care,
determinat de neîndeplinirea obligaţiei garantate, creditorul ipotecar procedează în acest sens,
nu se poate pune semnul egalităţii. Cu alte cuvinte, garantarea plăţii prin ipotecă implică
obligaţia garantului de a afecta un bun, imobil sau mobil, în vederea acoperirii creanţei
creditorului, dacă debitorul principal nu îşi îndeplineşte întocmai obligaţiile contractuale. În
temeiul unui contract de ipotecă, creditorul este îndreptăţit ca, în situaţia nerespectării obligaţiei
de plată a împrumutatului, să procedeze la valorificarea bunului care formează obiectul ipotecii,
iar, din suma de bani astfel obţinută, să îşi acopere creanţa. Garantul nu poate fi obligat direct
la restituirea, către creditorul ipotecar, a sumei împrumutate debitorului principal decât dacă,
pe lângă ipotecă, şi-a asumat şi o astfel de obligaţie.
În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 163 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a
Codului civil, conform cărora, în cazul în care constituitor al ipotecii este o terţă persoană,
aceasta va avea drepturile şi obligaţiile debitorului ipotecar, fără a fi însă supusă regimului
garanţiilor personale. Or, garanţiile personale reprezintă tocmai mijloacele juridice de
garantare a obligaţiilor prin care una sau mai multe persoane se angajează printr-un contract
accesoriu încheiat cu creditorul să plătească acestuia datoria debitorului în cazul în care acesta
din urmă nu o va plăti el însuşi (fideiusiunea, solidaritatea, indivizibilitatea ş.a.). În consecinţă,
potrivit acestui text de lege, de vreme ce terţului care a constituit ipoteca nu îi este aplicabil
regimul juridic al garanţiilor personale, creditorul ipotecar nu îi poate solicita executarea
obligaţiei pe care şi-a asumat-o debitorul. Prestaţiile debitorului şi garantului ipotecar sunt
diferite, în cazul celui din urmă, creditorul având doar posibilitatea urmăririi bunurilor
ipotecate.
Prin urmare, obligaţia de restituire a împrumutului revine persoanei împrumutate,
raportat la art. 2158 şi art. 2164 Cod civil şi nu garantului ipotecar care nu şi-a asumat o astfel
de obligaţie, acesta fiind doar garant al executării obligaţiei principale.

B. Recuperarea, în întregime, a sumelor de bani avansate cu titlu de cheltuieli de

judecată este posibilă doar în ipoteza admiterii, în totalitate, a cererii de chemare în judecată. În
cazul unei admiteri parţiale, dispoziţiile art. 453 alin. (2) Cod procedură civilă, care vizează
exact criteriul soluţiei adoptate ca unic factor al stabilirii cuantumului redus al cheltuielilor de
judecată, prevăd, fără alte menţiuni, că îi revine judecătorului cauzei atribuţia de a stabili
măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata acestora. Spre deosebire de
dispoziţiile art. 451 alin. (2) Cod procedură civilă, de exemplu, care reglementează o multitudine
de elemente în raport de care se poate dispune reducerea onorariului de avocat, art. 453 alin. (2)
are un alt conţinut, criteriul determinant fiind cel al soluţiei pronunţate de instanţă, de admitere
în parte a cererii de chemare în judecată.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 130 din 28 ianuarie 2021

I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj – Secţia civilă
la 11.02.2016, sub nr. x/117/2016, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B., C. şi
D., ca, prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâţilor în solidar la restituirea,
în favoarea reclamantei, a sumei de 48.000 euro, în echivalent lei la cursul de schimb B.N.R. de
la data plăţii efective, acordată cu titlu de împrumut pârâtei B., prin contractul de împrumut
garantat cu ipotecă încheiat la 12.11.2014; să se dispună obligarea pârâţilor în solidar la plata, în
204
favoarea reclamantei, a dobânzii legale penalizatoare aferente sumei împrumutate, calculate de la
12.02.2015, data scadenţei, şi până la data plăţii efective; să se constate că pârâţii C. şi D. au
constituit o ipotecă în favoarea reclamantei asupra imobilului situat în Cluj-Napoca, în suprafaţă
de 50,21 m.p., pentru garantarea restituirii sumei împrumutate; cu cheltuieli de judecată.
Pe parcursul procesului, reclamanta a precizat cuantumul dobânzii legale penalizatoare ca
fiind de 12.780,12 lei pentru perioada 12.02.2015, data scadenţei obligaţiei principale, -
11.02.2016, data introducerii acţiunii, calculat conform O.G. nr. 13/2011.
Prin întâmpinare, pârâţii B., C. şi D. au solicitat instanţei să dispună admiterea, în parte, a
acţiunii, respectiv pentru suma de 30.000 euro şi doar în contradictoriu cu pârâta B.; respingerea,
în rest, a cererii de chemare în judecată promovate în contradictoriu cu această pârâtă, ca
neîntemeiată, raportat la suma de 18.000 euro şi dobânda legală penalizatoare; respingerea
acţiunii faţă de pârâţii C. şi D. pentru lipsa calităţii procesuale pasive, raportat la petitele vizând
restituirea sumei împrumutate şi plata dobânzii legale penalizatoare, şi pentru inadmisibilitatea
acţiunii în constatarea constituirii dreptului de ipotecă, determinat de existenţa acţiunii în
realizarea dreptului; cu cheltuieli de judecată.
Pârâţii au formulat şi o cerere de conexare a prezentei cauze cu dosarul nr. y/211/2016,
aflat pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca.
Totodată, pârâţii au formulat şi cerere reconvenţională, prin care au solicitat să se constate
nulitatea absolută a înscrisului sub semnătură privată „contract de împrumut garantat cu ipotecă”,
din 12.11.2014, pentru cauză ilicită, respectiv împrumutul unor sume de bani cu camătă,
operaţiune interzisă, expres, de art. 351 din noul Cod penal; pentru obiect ilicit, raportat la art.
1225 alin. 3 din noul Cod civil; să se constate nulitatea absolută a clauzei inserate într-un act sub
semnătură privată, de constituire a unei ipoteci asupra unui imobil, pentru lipsa formei autentice,
prevăzute de art. 2378 din noul Cod civil; cu cheltuieli de judecată.
Reclamanta a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiilor
invocate de pârâţi şi a cererii de conexare; pe fond, a solicitat înlăturarea apărărilor formulate de
părţile adverse. A depus şi întâmpinare la cererea reconvenţională, prin care a solicitat
respingerea acestei cereri, ca nefondată; cu cheltuieli de judecată.
Pârâţii reclamanţi au formulat răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat înlăturarea
apărărilor formulate de reclamantă faţă de cererea reconvenţională.
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca sub nr.
y/211/2016, la 11.02.2016, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii C. şi D., ca, prin
hotărârea care se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâţilor la restituirea, în favoarea
reclamantei, a sumei de 15.000 euro, în echivalent în lei la cursul B.N.R. de la data plăţii efective,
acordată cu titlu de împrumut prin contractul de împrumut garantat cu ipotecă nr. 1 din
12.11.2014; obligarea pârâţilor la plata dobânzii legale aferente sumei împrumutate, calculate de
la 16.08.2015, data scadenţei, şi până la data plăţii efective; obligarea pârâţilor la restituirea, în
favoarea reclamantei, a sumei de 26.000 euro, în echivalent lei la cursul B.N.R. de la data plăţii
efective, acordată cu titlu de împrumut prin contractul de împrumut garantat cu ipotecă nr. 2 din
14.07.2015; obligarea pârâţilor la plata dobânzii legale aferente sumei împrumutate, calculate de
la 15.09.2015, data scadenţei, şi până la data plăţii efective; să se constate că pârâţii au constituit
o ipotecă în favoarea reclamantei asupra imobilului situat în Cluj-Napoca, în suprafaţă de 50,21
m.p., pentru garantarea restituirii sumei de 41.000 euro din ambele contracte de împrumut; cu
cheltuieli de judecată.
Pârâţii au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea acţiunii, ca
neîntemeiată, în ce priveşte restituirea sumelor împrumutate şi plata dobânzii legale
penalizatoare, şi ca inadmisibilă, în ce priveşte cererea de constatare a constituirii ipotecii; au
205
formulat şi cerere reconvenţională, prin care au solicitat să se dispună anularea înscrisurilor sub
semnătură privată „contract de împrumut nr. 1 garantat cu ipotecă”, datat 12.11.2014, şi „contract
de împrumut nr. 2 garantat cu ipotecă”, datat 14.07.2015, pentru lipsa cauzei, raportat la 1238 din
noul Cod civil; pentru nevaliditatea scriptelor, având în vedere că nu au primit nicio sumă de bani
de la pârâta reconvenţională, iar contractul real impune, pentru a fi valid, remiterea efectivă a
bunului, în acord cu art. 1174 alin. 4 din noul Cod civil; nulitatea absolută a clauzei inserate într-
un act sub semnătură privată, la capitolul V în ambele acte, de constituire a unei ipoteci asupra
unui imobil, pentru lipsa formei autentice, cerute de art. 2378 din noul Cod civil; cu cheltuieli de
judecată. Au formulat şi cerere de conexare a prezentei cauze la dosarul nr. x/117/2016 aflat pe
rolul Tribunalului Cluj – Secţia civilă.
Reclamanta pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii
reconvenţionale, ca nefondată.
Pârâţii reclamanţi au depus răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat înlăturarea
apărărilor formulate de partea adversă la cererea reconvenţională.
Prin încheierea din 21.09.2016, Judecătoria Cluj-Napoca a admis cererea de conexare a
acestei cauze la dosarul nr. x/117/2016 al Tribunalului Cluj şi a dispus trimiterea dosarului
conexat la instanţa mai mare în grad.
2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă:
Prin sentinţa civilă nr. 483 din 2.11.2017, Tribunalul Cluj – Secţia civilă a admis excepţia
lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor C. şi D.; a respins capetele de cerere din acţiunea
formulată de reclamanta A. în dosarul nr. x/117/2016, în contradictoriu cu aceste părţi, având ca
obiect obligarea la plata echivalentului în lei la data plăţii a sumei de 48.000 euro, reprezentând
împrumut nerestituit, precum şi dobânda legală aferentă acestei sume, începând cu 12.02.2015 şi
până la data plăţii efective, ca fiind formulate împotriva unor persoane fără calitate procesuală
pasivă; a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantă în acelaşi dosar împotriva pârâtei B.
şi, în consecinţă, a dispus obligarea pârâtei la achitarea, în favoarea reclamantei, a echivalentul în
lei la data plăţii a sumei de 48.000 euro, reprezentând împrumut nerestituit, precum şi a dobânzii
legale aferente acestei sume, începând cu 12.02.2015 şi până la data plăţii efective; a admis, în
parte, cererea reconvenţională formulată de pârâţii B., C. şi D. în dosarul menţionat şi, în
consecinţă, a constatat nulitatea absolută parţială a contractului de împrumut garantat cu ipotecă
încheiat la 12.11.2014, în ceea ce priveşte clauza referitoare la ipoteca asupra imobilului situat în
Cluj-Napoca; a respins celelalte petite din acţiunea principală şi din cererea reconvenţională, în
dosarul nr. x/117/2016. A respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamantă în dosarul
nr. y/211/2016; a admis cererea reconvenţională formulată de pârâţii C. şi D. în acelaşi dosar şi,
în consecinţă, a dispus anularea parţială a contractului de împrumut nr. 1 garantat cu ipotecă,
încheiat la 12.11.2014, şi a contractului de împrumut nr. 2 garantat cu ipotecă, încheiat la
14.07.2015, în ceea ce priveşte clauzele referitoare la acordarea împrumuturilor în sumă de
15.000 euro şi 26.000 euro; a constatat nulitatea absolută parţială a contractelor menţionate, în
ceea ce priveşte clauzele referitoare la ipoteca asupra imobilului situat în Cluj-Napoca; a dispus
obligarea pârâtei B. la plata către reclamantă a sumei de 9.058,8 lei cheltuieli de judecată în
dosarul nr. x/117/2016; a dispus obligarea reclamantei la plata către pârâţii C. şi D. a sumei de
500 lei cheltuieli de judecată în acelaşi dosar; a dispus obligarea reclamantei A. la plata sumei de
4.437 lei cheltuieli de judecată către pârâţii C. şi D. în dosarul nr. y/211/2016.
3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel:
Împotriva acestei hotărâri a declarant apel reclamanta A., criticând-o ca neîntemeiată şi
nelegală.

206
 Prin decizia nr. 77/R din 15.05.2018, Curtea de Apel Cluj – Secţia I civilă a respins, ca
nefondat, apelul şi a obligat-o pe apelantă să plătească intimaţilor C. şi D. suma de 2.975 lei
cheltuieli de judecată în apel.
4. Calea de atac exercitată în cauză:
Împotriva acestei hotărâri, recurenta reclamantă A. a declarat recurs.
Recurenta reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea, în întregime, a deciziei
instanţei de apel şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, la Curtea de Apel, pentru următoarele
motive:
I. Referitor la dosarul nr. x/117/2016:
I.1. Analiza excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor C. şi D.
Instanţa de apel a dat o interpretare eronată normelor de drept material, prin evocarea unor
dispoziţii care nu sunt incidente raportat la chestiunea dedusă judecăţii şi situaţia de fapt stabilită,
respectiv a reţinut motive contradictorii şi străine de natura cauzei - art. 488 alin. 1 pct. 6 şi 8
C.proc.civ.
1. Curtea a analizat şi interpretat dispoziţiile art. 2158 alin. 1 din noul Cod civil, privind
definiţia şi caracterele juridice ale contractului de împrumut de consumaţie, singurele în raport de
care a reţinut că, întrucât pârâţii intimaţi nu au avut, ei înşişi, calitatea de împrumutaţi în cadrul
contractului încheiat, nu pot fi obligaţi împreună cu pârâta intimată împrumutată la restituirea
sumei de bani, cu atât mai puţin, în mod solidar cu aceasta.
Motivarea este străină de aspectele deduse judecăţii şi care vizează calitatea de garanţi a
pârâţilor intimaţi C. şi D.
În mod nelegal, instanţa de apel a reţinut şi dezvoltat un raţionament juridic raportat
exclusiv la normele de drept material aplicabile în situaţia împrumutatului care este parte a unui
contract de împrumut de consumaţie, fără a analiza calitatea procesuală a pârâţilor intimaţi C. şi
D. prin prisma normelor de drept material referitoare la garantarea obligaţiilor altuia.
Curtea a statuat, de asemenea, că singurul temei de drept material indicat în cererea
introductivă de instanţă îl reprezintă art. 2158 şi urm. Cod civil, astfel, doar în raport de aceste
dispoziţii şi de persoana care are calitatea de împrumutat, anume intimata pârâtă B., poate fi
analizată obligaţia de restituire a împrumutului acordat.
În cuprinsul cererii, reclamanta a invocat însă temeiuri de drept complexe cu privire la
raporturile juridice stabilite contractual cu pârâţii intimaţi C. şi D., mai exact, normele referitoare
la garantarea obligaţiei altuia, prin prisma solidarităţii între codebitori, care nu au fost reţinute în
soluţionarea apelului.
A. Dincolo de distincţia realizată de instanţa de apel între noţiunile de împrumutat şi
garant din perspectiva împrumutului de consumaţie, care nu prezintă relevanţă în analiza calităţii
procesuale pasive a pârâţilor intimaţi C. şi D., a fost recunoscută poziţia juridică a acestora de
garanţi, fără a fi însă aplicate efectiv normele de drept material incidente.
Nu a fost recunoscută nici relevanţa juridică a voinţei concordante a părţilor, rezultată din
contract şi efectele sale, în sensul art. 1266 alin. 1 Cod civil, critica apelantei reclamante sub
acest aspect nefiind analizată în apel.
Instanţa de apel nu a ţinut seama de scopul şi natura contractului încheiat între părţi, care
stipulează, în mod expres, asumarea de către pârâţii intimaţi C. şi D. a calităţii de garanţi ai
obligaţiei principale, în ipoteza în care pârâta intimată B. nu va restitui, la termen, împrumutul
acordat.
Consecinţa juridică a neexecutării obligaţiilor contractuale în forma în care au fost
angajate este atragerea răspunderii pârâţilor intimaţi C. şi D., în limitele garanţiei oferite şi în
raport de obligaţia principală a pârâtei intimate B., de restituire a împrumutului.
207
 Prin interpretarea dată de instanţa de apel a fost înfrânt principiul executării conforme a
obligaţiilor contractuale, prin lipsirea de efecte a garanţiei acordate şi recunoscute de pârâţii C. şi
D.
Din cuprinsul clauzelor contractuale rezultă că obligaţia asumată de aceştia este o
obligaţie de garantare a executării prestaţiei principale de restituire a împrumutului de către
pârâta intimată B., existând, astfel, o legătură de natura principal-accesoriu între cele două
obligații, care nu a fost însă reţinută de către instanţa de apel.
Prin raţionamentul juridic expus, au fost nesocotite scopul şi consecinţele juridice ale
garanţiei constituite în favoarea reclamantei, prin acordul liber exprimat al părților.
Motivarea instanţei de apel nu cuprinde nicio referire la efectele juridice ale obligaţiei de
garantare a executării prestaţiei contractuale principale, asumate de pârâţii intimaţi C. şi D.
Garantarea de către pârâţii intimaţi a executării, întocmai şi la termen, a obligaţiei
principale contractate de către pârâta B. generează o solidaritate pasivă constituită prin convenţia
părţilor.
În mod nelegal, instanţa de apel a analizat raporturile juridice deduse judecăţii doar în
raport de calitatea de împrumutat, nu şi de poziţia juridică a garanţilor.
În cauză, voinţa pârâţilor intimaţi C. şi D. a fost de a garanta, în mod expres, împrumutul
acordat de recurenta reclamantă pârâtei intimate B., cu asumarea obligaţiei de executare a
prestaţiei principale.
Instanţa de apel nu a avut în vedere, la expunerea raţionamentului juridic propriu, nici
aspectele de practică judiciară indicate, referitoare la calitatea procesuală pasivă a terţilor garanţi
ai obligaţiei principale a debitorului.
B. Instanţa nu s-a pronunţat asupra motivului de apel referitor la incidenţa, în cauză, a
dispoziţiilor art. 1443 Cod civil, privind solidaritatea pasivă, care atrage, în plan procesual,
existenţa unei coparticipări procesuale pasive, nefiind analizate criticile întemeiate pe dispoziţiile
legale menţionate.
Ne aflăm în prezenţa unei obligaţii solidare a tuturor pârâţilor intimaţi, pârâta B., în
calitate de împrumutat, iar pârâţii C. şi D., în calitate de garanţi ai obligaţiei principale, dată fiind
obligarea tuturor şi a fiecăruia în parte la executarea aceleiaşi prestaţii, anume restituirea către
recurentă a sumei împrumutate, concluzie care se desprinde din analiza scopului contractului şi a
voinţei concordante a părţilor semnatare.
C. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 1445 Cod civil, interpretarea dată de către instanţa
de apel este contrară literei legii.
Nu s-a reţinut îndeplinirea, în cauză, a cerinţelor legale pentru constituirea unei obligaţii
solidare între debitori, deşi solidaritatea, ca excepţie de la regula divizibilităţii obligaţiilor, a fost,
expres, prevăzută şi convenită de părţi în contractul de împrumut încheiat la 12.11.2014, cu
respectarea dispoziţiilor indicate şi de instanţa de apel.
Având în vedere prestaţia unică şi cauza identică, obligaţia de restituire a sumei de bani
care face obiectul contractului încheiat revine tuturor părţilor care şi-au asumat-o, printr-un
consimţământ liber, expres şi neviciat, inclusiv pârâţilor intimaţi C. şi D.
Legea părţilor a fost interpretată eronat de către instanţa de apel, care a reţinut că pârâţii
C. şi D. nu şi-au asumat, printr-o clauză contractuală expresă, obligarea în solidar cu pârâta B.
restituirea împrumutului, contrariul rezultând din clauzele contractuale care privesc obligaţiile
asumate în concret de garanţi.
În mod nelegal s-a apreciat că intenţia reală a pârâţilor C. şi D. nu poate fi considerată
aceea de a răspunde în mod solidar cu pârâta intimată B., întrucât regimul juridic care guvernează

208
raporturile dintre părţi nu poate fi decât cel stabilit de lege, interpretarea fiind contradictorie cu
starea de drept din cauză.
Trimiterile instanţei de apel la instituţia juridică a fideiusiunii, ca tip de garanţie a
obligaţiilor, nu prezintă relevanţă în analiza chestiunilor deduse judecăţii şi sunt străine de natura
cauzei, care nu vizează un atare raport juridic între părţile semnatare ale contractului de
împrumut.
2. Modalitatea de interpretare de către instanţa de apel a probatoriului administrat în cauză
este nelegală.
A. S-a reţinut, ca unic element probatoriu determinant, faptul că pârâţii C. şi D. nu au avut
calitatea de împrumutaţi, neprimind vreo sumă de bani de la recurentă, pentru a putea fi ţinuţi
la restituire în temeiul art. 2164 Cod civil.
În mod contrar legii, s-a reţinut incidenţa dispoziţiei anterior indicate, nefiind aplicabilă
pentru analiza calităţii de garanţi ai obligaţiei altuia a pârâţilor C. şi D.
Obligația de restituire a împrumutului, asumată de aceştia, trebuia analizată prin raportare
la normele de drept material din materia garanţiei obligaţiilor, respectiv la clauzele contractuale
convenite de părţi, fapt care nu s-a realizat.
În mod nelegal, instanţa de apel nu a avut în vedere ansamblul probelor administrate în
cauză, iar, în privinţa singurului element probatoriu reţinut, a realizat o greşită aplicare şi
interpretare a normelor de drept material.
B. Cât privește critica din apel referitoare la analiza neadecvată şi trunchiată a probelor
administrate, imputată primei instanţe, s-a reţinut, în mod nelegal, faptul că ansamblul probator a
condus, în mod pertinent, la o justă soluţionare a fondului cauzei.
Prima instanţă nu a analizat interogatoriile luate pârâţilor C. şi D., care relevă susţinerile
şi recunoaşterile acestora cu privire la chestiunile deduse judecăţii şi se coroborează cu cele
convenite între părţi.
După cum reiese din răspunsurile la întrebările nr. 1 şi 2 din interogatoriile administrate,
pârâţii au recunoscut, în mod expres, faptul că au încheiat, la 12.11.2014, contractul de împrumut,
în calitate de garanţi, şi s-au obligat, în temeiul acestuia, la garantarea executării obligaţiei
principale de către pârâta B., prin restituirea sumei de 48.000 euro împrumutată de aceasta.
Asupra acestui motiv de apel, instanţa de control judiciar nu s-a pronunţat, cu ignorarea
probei administrate şi a relevanţei acesteia.
C. Referitor la înscrisurile depuse la dosar de recurentă, anume contractul de împrumut cu
garanţie imobiliară autentificat sub nr. 2548/11.10.2013 de către Biroul Notarilor Publici Asociaţi
X., încheiat între aceleaşi trei părţi anterior prezentului litigiu, instanţa de apel a reţinut că nu
constituie obiect al dosarului, astfel că drepturile şi obligațiile corelative la care se referă nu sunt
atinse de hotărârea din cauză, respectiv nu pot influenţa soluţia pronunţată în prezentul proces.
În mod eronat nu s-a recunoscut valoarea probatorie a înscrisului, privind împrejurările de
fapt contrare susţinerilor iniţiale ale pârâţilor C. şi D., care atestă că raporturile contractuale între
aceleaşi părţi s-au desfăşurat şi anterior în aceeaşi modalitate, anume reclamanta a mai
împrumutat pârâtei intimate B. sume de bani, iar cei doi pârâţi C. şi D. au garantat, şi în acel caz,
executarea obligaţiei principale de către împrumutată.
În concluzie, soluţia dată de instanţa de apel cu privire la excepţia lipsei calităţii
procesuale pasive a pârâţilor intimaţi C. şi D. este nelegală.
I.2. Analiza soluţiei privind acordarea cheltuielilor de judecată la fond
Argumentul în sprijinul reţinerii ca fiind legală soluţia primei instanţe prin care i-au fost
acordate recurentei doar parţial cheltuielile ocazionate de judecata fondului vizează simplul fapt
al admiterii, în parte, a pretenţiilor din cererea introductivă.
209
 Instanţa de control judiciar nu a analizat, pertinent, criticile punctuale ale acesteia,
referitoare la modalitatea de acordare a cheltuielilor de judecată în primă instanţă.
Deşi recurenta a arătat că măsura reducerii cheltuielilor de judecată, constând în onorariu
şi cheltuieli avocaţiale, nu a fost justificată de criterii obiective, raportat şi la dispoziţiile art. 453
alin. 2 Cod procedură civilă, în mod nelegal, instanţa de apel nu a apreciat că se impune
identificarea criteriilor concludente în adoptarea soluţiei.
Analiza considerentelor reţinute se impune a fi coroborată cu soluţia dată excepţiei
procesuale privind lipsa calităţii pasive a pârâţilor C. şi D., care a fost menţinută printr-o
motivare contradictorie, cu aplicarea şi interpretarea greşită a legii materiale.
II. Referitor la dosarul nr. y/211/2016:
Decizia este nelegală în ceea ce priveşte acţiunea conexată a reclamantei formulată
împotriva pârâţilor intimaţi C. şi D., respectiv cererea reconvenţională.
1. În mod eronat nu a fost reţinută critica din apel referitoare la existenţa unei motivări
sumare date de prima instanţă referitor la chestiunile deduse judecăţii şi în raport de modalitatea
de apreciere a probatoriului administrat în cauză.
S-a statuat că prima instanţă a realizat o analiză utilă şi suficientă a cauzei, raportat la
elemente de fapt şi probe relevante în soluţionarea acesteia.
Instanţa de apel nu a analizat critica apelantei reclamante.
Curtea nu a dat o interpretare legală şi completă ansamblului probatoriu din cauză,
raportat la natura contractelor de împrumut, împrejurările în care au fost încheiate, respectiv
scopul urmărit şi voinţa concordantă a părţilor.
Instanţa de apel nu s-a pronunţat nici asupra criticii privind absenţa analizării de către
prima instanţă a susţinerilor şi recunoaşterilor pârâţilor intimaţi, respectiv a relevanţei acestora în
stabilirea cadrului în care au fost încheiate contractele de împrumut.
Prin răspunsul la întrebările nr. 16-21 la interogatoriul administrat la fond, pârâtul C. a
recunoscut, în mod expres, faptul că, în temeiul contractelor de împrumut încheiate şi semnate
pentru sumele de 15.000 şi 26.000 euro, şi-a asumat obligaţia de a le restitui la termenul convenit,
respectiv că, până în prezent, nu şi-a îndeplinit obligaţia.
Cu privire la aceleaşi aspecte, prin răspunsul la întrebările nr. 16-21 la interogatoriul
administrat pârâtei D., aceasta a contestat, în mod expres, cele menţionate de reclamantă,
nerecunoaştere care însă nu se coroborează cu celelalte probe administrate de către prima
instanţă.
Instanţa de apel nu a analizat proba cu interogatoriul pârâţilor intimaţi, fapt care se
impunea cu atât mai mult cu cât susţinerile sunt contradictorii, deşi contractele încheiate atestă o
obligaţie unică şi asumată în solidar de ambii pârâţi, însă recunoscută, expres, doar de unul dintre
aceştia.
2. Reţinând, exclusiv, faptul că pârâţii intimaţi nu au avut calitatea de împrumutaţi în
cadrul contractelor încheiate, inserată astfel în mod fictiv, instanţa de apel a apreciat că
sancţiunea incidentă este nulitatea relativă a contractelor pentru lipsa cauzei.
Soluţia dată cererii reconvenţionale este nelegală, întrucât nu au fost aplicate, în concret,
normele de drept material incidente, respectiv au fost reţinute motive contradictorii.
În ceea ce priveşte analiza cauzei contractelor de împrumut, nu s-a ţinut seama de
elementul esenţial, anume asumarea de către pârâţii intimaţi a obligaţiei de restituire a
împrumuturilor acordate, prin exprimarea, în mod liber, expres şi neviciat, a consimţământului la
momentul încheierii contractelor, cu deplina reprezentare a consecinţelor în ipoteza neîndeplinirii
obligaţiilor contractate.

210
 În mod nelegal, instanţa de apel nu a analizat contextul faptic în care pârâţii intimaţi au
semnat contractele de împrumut şi consecinţele juridice produse.
Raportat la dispoziţiile legale privind cauza serioasă şi determinantă la încheierea
contractului, intenţia pârâţilor intimaţi, din prisma voinţei exprimate în sensul de a produce efecte
juridice, a fost aceea de a se obliga la restituirea împrumuturilor acordate de reclamantă.
În mod nelegal, instanţa de apel nu a analizat contextul faptic în care pârâţii intimaţi au
semnat contractele de împrumut şi consecinţele juridice produse.
De o manieră contradictorie s-a reţinut că intenţia pârâţilor intimaţi la momentul încheierii
contractelor a fost cea de a garanta restituirea împrumutului acordat pârâtei B., fapt care însă nu
le conferă calitatea de împrumutaţi ţinuţi la restituirea sumei de bani, sub rezerva dispoziţiilor
legale aplicabile.
S-a admis faptul că pârâţii intimaţi deţin o poziţie juridică în raporturile contractuale
încheiate, de natură a produce consecinţe juridice, însă, în mod nelegal, instanţa de apel a respins
efectivitatea răspunderii contractuale în ipoteza analizată.
Chiar dacă s-ar reţine aprecierea instanţei de apel în sensul că intenţia pârâţilor intimaţi C.
şi D. putea fi, în concret, doar aceea de garantare a împrumutului acordat pârâtei intimate B., şi
în acest caz se impunea recunoaşterea consecinţelor juridice produse, prin aplicarea şi
interpretarea corectă a legii.
În fapt, în mod nelegal a fost înlăturată obligaţia pârâţilor intimaţi de a răspunde
contractual pentru neexecutarea prestaţiilor datorate.
Deşi s-a făcut trimitere la dispoziţiile privind obligaţiile împrumutatului în contractul de
împrumut de consumaţie, instanţa de apel a nesocotit faptul că pârâţii intimaţi deţin, pe deplin şi
în concret, calitatea juridică cerută de lege, după cum rezultă din cuprinsul contractelor încheiate.
3. Instanţa de apel nu a reţinut critica reclamantei privind analiza de către prima instanţă a
dosarelor conexate în mod disociat, fără a se avea în vedere cadrul faptic amplu al încheierii
contractelor de împrumut între toate cele trei părţi, raportat la care trebuia analizată cauza
concretă.
S-a apreciat că elementele comune şi de interferenţă existente nu împiedicau o analiză
distinctă, grefată pe particularităţile juridice ale fiecărui contract dedus judecăţii, ceea ce
contravine scopului pentru care s-a realizat conexarea celor două dosare, între care există, în mod
evident, o strânsă legătură, ce impune analiza coroborată a stării de fapt şi de drept, pentru o justă
soluţionare.
Independent de împrejurarea că sumele de bani prevăzute în cele două contracte nu au
fost înmânate efectiv pârâţilor intimaţi C. şi D., ci pârâtei intimate din dosarul nr. x/117/2016, B.,
nu poate fi înlăturată răspunderea pârâţilor derivată din contractele încheiate, existentă în sarcina
acestora şi asumată în mod liber şi în deplină cunoştinţă de cauză, în absenţa unei vicieri a
consimţământului exprimat ori a unei lipse a capacităţii la încheierea contractelor.
Dat fiind absenţa analizei cadrului contractual în raport de poziţia juridică a intimaţilor,
instanţa de apel a înlăturat, în mod nelegal, efectele juridice pe care le atrage neexecutarea
obligaţiilor contractuale asumate în mod valabil.
5. Apărările formulate în cauză:
Intimaţii pârâţi C. şi D. au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului,
ca nefondat, susţinând că motivele căii de atac subsumate pct. 2 A şi B sunt inadmisibile,
deoarece vizează netemeinicia, iar nu nelegalitatea deciziei recurate; cu cheltuieli de judecată.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

211
 Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 488 alin.
1 pct. 5. 6 şi 8 Cod procedură civilă, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru
următoarele considerente:
Referitor la dosarul nr. x/117/2016:
I.1.1. Contrar opiniei recurentei, nu poate fi reţinută motivarea străină de natura cauzei a
deciziei, prin raportare la dispoziţiile legale care guvernează regimul juridic al contractului de
împrumut de consumaţie.
Această ipoteză, reglementată de art. 488 alin. 1 pct. 6 Cod procedură civilă, presupune ca
judecătorul litigiului să recurgă, în soluţionarea cauzei, la instituţii juridice care nu au legătură cu
speţa dedusă judecăţii. Or, pe lângă împrejurarea că art. 2158 Cod civil reprezintă temeiul juridic
al cererii de chemare în judecată, deci, chiar în viziunea recurentei, cauza supune dezbaterii şi
trebuie cenzurată din perspectiva acestui text de lege, norma juridică respectivă este şi incidentă
în prezentul proces, de vreme ce actul juridic încheiat între părţi constituie un contract de
împrumut garantat cu ipotecă. Pe de altă parte, garanţia pe care au constituit-o intimaţii pârâţi C.
şi D., potrivit acestui contract, nu poate fi privită independent de obligaţia principală a debitoarei
B. şi care derivă tocmai din contractul de împrumut, dat fiind raportul principal-accesoriu şi
interdependenţa dintre obligaţia principală şi garanţie.
Prin urmare, nu se poate considera că instanţa de apel a aplicat dispoziţii legale sau
instituţii juridice străine de natura cauzei.
Pe de altă parte, deşi, într-adevăr, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamanta
a făcut referire la un complex de dispoziţii legale care, în opinia sa, ar fi trebuit să conducă la
admiterea acţiunii şi în contradictoriu cu pârâţii garanţi, Curtea nu era obligată să se raporteze la
toate aceste norme, în sensul de a menţiona motivele pentru care înlătură aplicabilitatea fiecăreia
în parte, ci să furnizeze un raţionament juridic fundamentat pe o analiză de ansamblu a
dispoziţiilor legale raportat la elementele de fapt ale speţei, care să conducă, în mod convingător,
la soluţia adoptată, sens în care instanţa de prim control judiciar a şi procedat.
De asemenea, contrar celor susţinute de recurentă, Curtea nu s-a limitat doar la evocarea
dispoziţiilor legale care reglementează contractul de împrumut (art. 2158, art. 2164), ci şi la cele
care vizează garanţiile obligaţiilor, art. 2279 şi art. 2323 Cod civil, solidaritatea debitorilor
conform art. 1445 din acelaşi cod, în alţi termeni, s-a referit tocmai la acele norme juridice
specifice raportului juridic dedus judecăţii.
Cât priveşte solidaritatea între debitori, la care recurenta a făcut referire în acţiunea
introductivă de instanţă din perspectiva art. 1443 Cod civil, Curtea a arătat motivat de ce nu a fost
reţinută, în contextul în care pârâţii C. şi D. nu s-au obligat la restituirea împrumutului acordat
pârâtei B., obligaţia debitorului principal din acest contract este distinctă de cea a garantului, iar,
conform art. 1445 Cod civil, solidaritatea între debitori nu se prezumă, ci trebuie stipulată expres
de către părţi sau prevăzută de lege.
În consecinţă, nu se poate reţine că instanţa de apel a realizat o examinare unilaterală şi
incompletă a căii de atac cu care a fost învestită, doar din perspectiva art. 2158 Cod civil, în
decizia atacată reflectându-se întreg raţionamentul care a determinat confirmarea soluţiei primei
instanţe în ce priveşte lipsa calităţii procesuale pasive a pârâţilor C. şi D. în dosarul nr.
x/117/2016, nefiind incidentă ipoteza nemotivării hotărârii din art. 488 alin. 1 pct. 6 Cod
procedură civilă.
A. Referitor la relevanţa distincţiei între noţiunile de împrumutat şi garant, contestată de
recurentă, critica nu poate fi primită, întrucât, în mod evident, o astfel de analiză este importantă
în condiţiile în care regimul juridic aplicabil, din perspectiva naturii şi a conţinutului obligaţiilor,
dar şi a efectelor contractului încheiat între părţi, este diferit pentru debitorul principal faţă de
212
garant, după cum, în mod corect, a menţionat şi Curtea de Apel. Astfel, nu se poate pune semnul
egalităţii între debitorul împrumutat, căruia îi revine obligaţia de restituire a sumei de bani remise
acestuia, potrivit art. 2164 Cod civil, şi garantul ipotecar, care nu are o asemenea obligaţie, ci,
conform art. 2429 din acelaşi cod, suportă urmărirea bunului ipotecat în cazul în care, determinat
de neîndeplinirea obligaţiei garantate, creditorul ipotecar procedează în acest sens. Cu alte
cuvinte, garantarea plăţii prin ipotecă implică obligaţia garantului de a afecta un bun, imobil sau
mobil, în vederea acoperirii creanţei creditorului, dacă debitorul principal nu îşi îndeplineşte
întocmai obligaţiile contractuale. În temeiul unui contract de ipotecă, creditorul este îndreptăţit
ca, în situaţia nerespectării obligaţiei de plată a împrumutatului, să procedeze la valorificarea
bunului care formează obiectul ipotecii, iar, din suma de bani astfel obţinută, să îşi acopere
creanţa. Garantul nu poate fi obligat direct la restituirea, către creditorul ipotecar, a sumei
împrumutate debitorului principal decât dacă, pe lângă ipotecă, şi-a asumat şi o astfel de
obligaţie.
În sensul celor menţionate mai sus sunt şi dispoziţiile art. 163 din Legea nr. 71/2011 de
punere în aplicare a Codului civil, conform cărora, în cazul în care constituitor al ipotecii este o
terţă persoană, aceasta va avea drepturile şi obligaţiile debitorului ipotecar, fără a fi însă supusă
regimului garanţiilor personale. Or, garanţiile personale reprezintă tocmai mijloacele juridice de
garantare a obligaţiilor prin care una sau mai multe persoane se angajează printr-un contract
accesoriu încheiat cu creditorul să plătească acestuia datoria debitorului în cazul în care acesta
din urmă nu o va plăti el însuşi (fideiusiunea, solidaritatea, indivizibilitatea ş.a.). În consecinţă,
potrivit acestui text de lege, de vreme ce terţului care a constituit ipoteca nu îi este aplicabil
regimul juridic al garanţiilor personale, creditorul ipotecar nu îi poate solicita executarea
obligaţiei pe care şi-a asumat-o debitorul. Prestaţiile debitorului şi garantului ipotecar sunt
diferite, în cazul celui din urmă, creditorul având doar posibilitatea urmăririi bunurilor ipotecate.
Nu se poate reţine nici critica referitoare la neaplicarea normelor de drept material
incidente în speţă. În limitele motivelor de apel, prin care s-a susţinut, în esenţă, că, prin
garantarea obligaţiei principale, pârâţii C. şi D. s-au angajat şi la executarea obligaţiei debitoarei
B., de restituire a împrumutului, toţi cei trei participanţi la contract fiind într-o solidaritate pasivă,
Curtea a examinat aceste aspecte, soluţia de respingere a căii de atac fiind determinată de
aplicarea corectă a dispoziţiilor legale relevante. Cum s-a arătat deja, instanţa a stabilit că
obligaţia de restituire a împrumutului revine persoanei împrumutate, raportat la art. 2158 şi art.
2164 Cod civil, că pârâţii C. şi D. nu şi-au asumat o astfel de obligaţie, fiind doar garanţi ai
executării obligaţiei principale, şi, procedând la distincţia între garanţiile personale (art. 2279 şi
următoarele din acelaşi cod) şi cele reale (art. 2323 şi următoarele Cod civil), a considerat că
intimaţii nu sunt într-o stare de solidaritate pasivă, care trebuie, în mod expres, stipulată în
contract sau prevăzută de lege (art. 1445 Cod civil). Prin urmare, instanţa de apel, raportându-se
la criticile formulate de reclamantă în calea de atac, a uzat tocmai de acele norme juridice
incidente în cauză. În plus, considerentele deciziei atacate se completează cu cele expuse de
prezenta instanţă în ceea ce priveşte efectele contractului de ipotecă, care nu pot genera, în
sarcina garantului, obligaţia de restituire a împrumutului, confirmând, astfel, legalitatea hotărârii
Curţii de Apel.
Sunt neîntemeiate şi susţinerile recurentei conform cărora Curtea nu ar fi ţinut seama de
voinţa concordantă a părţilor contractante, rezultată din actul juridic încheiat între acestea, de
efectele sale şi că nu ar fi examinat acest aspect din perspectiva art. 1266 alin. 1 Cod civil.
Instanţa de apel a menţionat, în cuprinsul deciziei, că nu poate fi primită critica apelantei potrivit
căreia intenţia reală a pârâţilor C. şi D. ar fi fost aceea de a răspunde, în mod solidar, cu
împrumutata B., deoarece regimul juridic care guvernează raporturile dintre părţi este cel stabilit
213
de lege, arătând, în continuare, că nu se poate face confuzie între calitatea de garant şi cea de
debitor principal, aceştia fiind supuşi unor regimuri juridice diferite, care cuprind dispoziţii legale
distincte şi efecte juridice specifice. Ca atare, chiar dacă instanţa de apel nu a făcut referire
expresă la dispoziţiile art. 1266 alin. 1 Cod civil, care consacră regula de interpretare a
contractelor potrivit voinţei reale şi comune a părţilor, nu se poate pune problema că nu s-ar fi
examinat susţinerile apelantei reclamante prin prisma acestui text de lege, din moment ce, din
expunerea paragrafelor din hotărâre redate, dar şi din întreg raţionamentul Curţii rezultă motivele
pentru care instanţa a înlăturat alegaţiile părţii, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art.
488 alin. 1 pct. 6 Cod procedură civilă. Pornind tocmai de la obligaţiile diferite asumate de pârâţi
prin contractul în discuţie, în care doar B. are calitatea de împrumutat, iar C. şi D. fiind garanţii
obligaţiei de restituire a împrumutului, de la regimul juridic distinct pentru cele două categorii de
debitori şi de la cerinţele solidarităţii, care trebuie fie stipulată, în mod expres, în actul juridic, fie
prevăzută de lege, Curtea a concluzionat că pârâţii garanţi nu s-au obligat, în solidar, cu
debitoarea principală la executarea obligaţiei acesteia din urmă, ci doar au garantat în vederea
realizării creanţei reclamantei. Prin urmare, instanţa de prim control judiciar a argumentat, prin
raportare şi la regula de interpretare din art. 1266 Cod civil, motivele pentru care a înlăturat
criticile apelantei reclamante.
Nu se poate reţine nici ignorarea naturii şi scopului contractului, instanţa de apel stabilind,
în mod corect, în ceea ce îi priveşte pe intimaţii C. şi D., că aceştia şi-au asumat să garanteze doar
obligaţia debitorului principal, astfel încât nu pot fi obligaţi la restituirea împrumutului care cade
în sarcina persoanei împrumutate. Natura contractului în privinţa pârâţilor este de constituire a
unei ipoteci, garanţie reală, iar scopul actului juridic este specific acestui tip de garanţii, şi anume
de a permite reclamantei creditoare satisfacerea creanţei din imobilul adus ca garanţie, dar în
condiţiile permise de lege, prin declanşarea procedurii de executare a ipotecii astfel constituite,
iar nu prin solicitarea directă a restituirii împrumutului de către garanţi. Ca atare, nu se poate
considera că, prin raţionamentul exprimat în decizie, Curtea ar fi încălcat principiul executării
conforme a obligaţiilor, cum, în mod greşit, susţine recurenta.
De asemenea, contrar celor arătate de reclamantă, nu se poate considera că instanţa de
apel ar fi omis să analizeze efectele obligaţiilor asumate de părţi şi că ar fi ignorat poziţia de
garanţi a intimaţilor C. şi D. Curtea a plecat tocmai de la această premisă, a calităţii de garanţi, şi
de la regimul juridic şi efectele diferite pe care le produc garanţiile în raport cu obligaţia
principală, menţionând, în mod corect, că pârâţii C. şi D. nu pot fi angajaţi într-o solidaritate
pasivă cu persoana împrumutată, B., întrucât, în sarcina lor, nu se naşte nici acelaşi tip de
obligaţie, iar solidaritatea, în cazul speţei de faţă, nu este prevăzută de lege şi nici stipulată prin
contract. Voinţa garanţilor nu poate fi considerată o asumare implicită a executării debitorului
principal, legea excluzând o astfel de interpretare conform art. 163 din Legea nr. 71/2011, enunţat
mai sus.
Este neîntemeiată şi critica referitoare la aspectele de jurisprudenţă, pe care Curtea nu le-a
avut în vedere la pronunţarea soluţiei asupra căii de atac, precedentul judiciar nefiind izvor de
drept decât atunci când legea prevede, în mod expres, un asemenea criteriu de referinţă, ceea ce
nu este cazul pentru acest tip de litigii care au ca obiect pretenţii derivând din contractul de
împrumut garantat cu ipotecă.
În concluzie, nu sunt întrunite cerinţele motivelor de casare reglementate de art. 488 alin.
1 pct. 6 şi 8, cărora li se subsumează criticile recurentei.
B. Nu se poate reţine omisiunea Curţii de a se pronunţa asupra unui motiv de apel din
perspectiva neanalizării dispoziţiilor art. 1443 Cod civil. Motivul de apel trebuie privit în
ansamblu, constituind un complet de argumente în fundamentarea aceleiaşi critici, argumente
214
care nu necesită un răspuns separat, pentru fiecare dintre ele, atât timp cât din raţionamentul
instanţei se poate deduce judecata realizată în legătură cu critica respectivă.
Această critică a vizat greşita confirmare de către instanţa de apel a soluţiei primei
instanţe, privind lipsa calităţii procesuale pasive a pârâţilor C. şi D. în legătură cu cererea de
obligare a acestora la restituirea împrumutului acordat pârâtei B., părţi care, în opinia
reclamantei, se aflau în solidaritate pasivă.
Deşi nu a indicat, în mod expres, dispoziţiile enunţate, Curtea a analizat cerinţele acestui
text de lege, care trebuie întrunite cumulativ, considerând că pârâţii nu s-au obligat la aceeaşi
prestaţie, C. şi D. fiind garanţi, iar B. persoana împrumutată.
De asemenea, procedând la aplicarea dispoziţiilor art. 1445 Cod civil, privind izvoarele
solidarităţii, a înlăturat existenţa unei obligaţii solidare între cei trei pârâţi, răspunzând astfel, pe
deplin, criticii apelantei reclamante, nefiind incident motivul de casare reglementat de art. 488
alin. 1 pct. 6 Cod procedură civilă.
Pentru cele ce se vor arăta în continuare, judecata instanţei de apel, din perspectiva
interpretării şi aplicării normelor de drept substanţial relevante, este şi corectă.
C. Dispoziţiile art. 1443 Cod civil vizează solidaritatea dintre debitori în cazul în care toţi
sunt obligaţi la aceeaşi prestaţie, astfel încât fiecare dintre ei să poată fi ținut pentru întreg, iar
executarea obligaţiei de către unul dintre codebitori să-i libereze şi pe ceilalţi în raport cu
creditorul. Prin urmare, textul de lege enunţat se referă la structura obligaţiei (aceeaşi prestaţie),
modalitatea de executare (fiecare dintre codebitori să fie ţinut pentru întreg, astfel încât creditorul
să aibă un drept de opţiune, conform propriilor interese, între debitorul sau debitorii de la care
intenţionează să obţină satisfacerea creanţei) şi la efectul executării (plata făcută de unul dintre ei
liberează pe ceilalţi faţă de creditor). Dispoziţia legală implică, deci, o pluralitate de codebitori,
care se află în raporturi juridice principale cu cealaltă parte raportat la întreaga prestaţie.
Totodată, dispoziţiile art. 1443 Cod civil trebuie coroborate cu art. 1445, neputând fi
înţelese cu ignorarea acestui din urmă text de lege, care limitează izvoarele solidarităţii. În alţi
termeni, indiferent de ceea ce semnifică instituţia solidarităţii în condiţiile art. 1443 Cod civil,
solidaritatea trebuie să fie prevăzută, în mod expres, în contractul încheiat între părţi sau să fie
reglementată de lege, principiul fiind cel al divizibilităţii obligaţiei la care sunt ținuți codebitorii
plurali, aşa cum, în mod corect, a reţinut şi instanţa de apel.
Contrar susţinerilor recurentei, prestaţia la care s-au obligat pârâţii nu este unică şi nici
cauza nu este identică, pentru a se putea pune problema incidenţei art. 1443 Cod civil, evident
raportat şi la îndeplinirea cerinţei din art. 1445 din acelaşi cod. Cum s-a subliniat deja, prestaţia
pârâtei B., debitorul principal, este de a restitui împrumutul acordat acesteia, în timp ce prestaţia
pârâţilor garanţi constă în grevarea bunurilor în favoarea creditorului ipotecar. Cauza este, de
asemenea, distinctă, pentru debitor fiind obţinerea împrumutului, în timp ce pentru pârâţii C. şi
D. fiind garantarea creditului acordat. În consecinţă, nu sunt îndeplinite cerinţele art. 1443 Cod
civil, care se referă la aceeaşi prestaţie pentru fiecare debitor.
În ceea ce priveşte art. 1445 Cod civil, deşi considerentul este subsecvent faţă de
neîntrunirea condiţiilor art. 1443, trebuie menţionat că nu sunt îndeplinite nici cerinţele acestui
text de lege.
În primul rând, susţinerile referitoare la asumarea, prin contract, a solidarităţii între pârâţi
supun dezbaterii o chestiune de netemeinicie a deciziei, iar nu de nelegalitate, întrucât se referă la
interpretarea clauzelor contractuale, actul juridic reprezentând un mijloc de probă în prezentul
proces. Or, actuala structură a recursului, potrivit motivelor de casare reglementate în art. 488
alin. 1 Cod procedură civilă, nu permite evaluarea situaţiei de fapt în raport cu probele
administrate în cauză. În acest sens, Înalta Curte este ţinută de cele stabilite, în fapt, de instanţele
215
de fond, privind inexistenţa unei clauze de solidaritate în contractul încheiat între părţi la
12.11.2014, fără să poată cenzura acest aspect care excede legalităţii hotărârii.
În consecinţă, cum nu se poate reţine, în speţă, o solidaritate convenţională şi nu se poate
pune problema nici a unei solidarităţi legale, care îşi găseşte aplicaţie doar în virtutea unui text
legal, care să confere ipotezei prezentului litigiu acest caracter, nu se poate considera că sunt
îndeplinite cerinţele dispoziţiei enunţate, vizând izvoarele solidarităţii.
În concluzie, în mod corect, instanţa de apel a confirmat soluţia primei instanţe în ce
priveşte lipsa calităţii procesuale pasive a pârâţilor C. şi D. în cererea având ca obiect obligarea
acestora de a restitui împrumutul acordat pârâtei B. în baza contractului din 12.11.2014, nefiind
îndeplinite condiţiile motivului de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură
civilă.
Referitor la argumentele instanţei de apel vizând instituţia fideiusiunii, care, în opinia
recurentei, sunt străine de natura cauzei, nici această critică nu poate fi primită. Considerentele
Curţii vizând necesitatea stipulării în contract a solidarităţii şi în cazul fideiusorului din
perspectiva art. 2300 Cod civil nu sunt decisive pentru soluţionarea apelului, dar reprezintă un
exemplu util la care instanţa a recurs pentru o mai bună explicare a raţionamentului expus,
nefiind, deci, incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 Cod procedură civilă.
2.A. Criticii subsumate acestui punct din cererea de recurs, referitoare la analizarea
situaţiei pârâţilor C. şi D. doar din perspectiva unui text de lege neincident, respectiv art. 2164
Cod civil, cu omisiunea aplicării dispoziţiilor legale în materia garanţiilor, s-a răspuns deja în
precedent, neimpunându-se reluarea considerentelor Înaltei Curţi.
În privinţa susţinerilor vizând ignorarea de către Curte a întregului material probator
administrat în cauză, acestea nu pot fi examinate de instanţa de recurs, deoarece supun discuţiei o
chestiune de netemeinicie a deciziei atacate.
B.C. În egală măsură, criticile referitoare la relevanţa răspunsurilor la interogatoriile
administrate pârâţilor C. şi D. şi la valoarea probatorie a contractului de împrumut cu garanţie
imobiliară autentificat sub nr. 2548/11.10.2013 de B.N.P.A. X. în configurarea modalităţii de
desfăşurare a relaţiilor contractuale dintre părţi pun în dezbatere aspecte de fapt ale litigiului,
necenzurabile în recurs.
Cât priveşte nepronunţarea Curţii asupra motivului de apel legat de omisiunea primei
instanţe de a examina răspunsurile la interogatorii, susţinerea recurentei este nereală, în condiţiile
în care instanţa de apel a menţionat că Tribunalul a procedat la o analiză suficientă şi adecvată a
probelor administrate, şi anume a acelora care conduceau la corecta soluţionare a pricinii,
neputându-se imputa instanţei de prim control judiciar că nu a analizat motivul de apel în raport
de fiecare probă în parte. Nu este incidentă, deci, ipoteza nemotivării, prevăzută, ca motiv de
casare, în art. 488 alin. 1 pct. 6 Cod procedură civilă.
I.2. Motivul de apel referitor la acordarea parţială a cheltuielilor de judecată de către
prima instanţă a vizat două chestiuni, reluate, în esenţă, şi în recurs. Pe de-o parte, reclamanta a
contestat reducerea cheltuielilor de judecată prin prisma soluţiei greşite a admiterii excepţiei
lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor C. şi D. Pe de altă parte, a susţinut absenţa
identificării unor criterii obiective pentru luarea acestei măsuri în condiţiile art. 453 alin. 2 Cod
procedură civilă, în opinia sa, nefiind suficient criteriul admiterii în parte a acţiunii.
Sub primul aspect, de vreme ce Curtea a menţinut soluţia primei instanţe din perspectiva
admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor C. şi D., este fără dubiu că nu se
impunea schimbarea, în apel, a cuantumului cheltuielilor de judecată acordate de Tribunal
reclamantei, raportat la limitele admiterii acţiunii formulate de aceasta, respectiv în parte, în
contradictoriu doar cu pârâta B.
216
 Critica referitoare la necesitatea indicării unor criterii suplimentare în alegerea limitelor în
care se reduc cheltuielile de judecată în cazul admiterii în parte a acţiunii este neîntemeiată.
Astfel cum, în mod corect, a considerat şi instanţa de apel, reclamanta ar fi beneficiat de
recuperarea, în întregime, a sumelor de bani avansate cu acest titlu doar în ipoteza admiterii, în
totalitate, a cererii de chemare în judecată, soluţie care nu a fost însă pronunţată în speţă. În cazul
unei admiteri parţiale, dispoziţiile art. 453 alin. 2 Cod procedură civilă, care vizează exact
criteriul soluţiei adoptate ca unic factor al stabilirii cuantumului redus al cheltuielilor de judecată,
prevăd, fără alte menţiuni, că îi revine judecătorului cauzei atribuţia de a stabili măsura în care
fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata acestora. Spre deosebire de dispoziţiile art. 451 alin. 2
Cod procedură civilă, de exemplu, care reglementează o multitudine de elemente în raport de care
se poate dispune reducerea onorariului de avocat, art. 453 alin. 2 are un alt conţinut, criteriul
determinant fiind cel al soluţiei pronunţate de instanţă, de admitere în parte a cererii de chemare
în judecată. Evident, şi în acest din urmă caz, reducerea cheltuielilor de judecată poate fi
disproporţionată, căpătând, astfel, un caracter nerezonabil pentru partea în favoarea căreia au fost
stabilite, dar aprecierea instanţei care a luat această măsură este necenzurabilă în recurs.
În concluzie, Curtea de Apel a procedat la o corectă interpretare a dispoziţiilor art. 453
alin. 2 Cod procedură civilă, nefiind întrunite cerinţele motivului de casare reglementat de art.
488 alin. 1 pct. 8 din acelaşi cod.
Referitor la dosarul nr. y/211/2016:
II.1. Criticile subsumate acestui punct din cererea de recurs supun dezbaterii aspecte
încadrabile în motive de casare diferite, conform celor ce urmează:
În esenţă, recurenta reproşează ambelor instanţe de judecată că au realizat o analiză
sumară a situaţiei deduse judecăţii, fără să examineze răspunsurile la interogatoriile administrate
pârâţilor C. şi D., în contextul în care aceste părţi au avut o poziţie distinctă în legătură cu
recunoaşterea obligaţiei solidare asumate prin cele două contracte de împrumut garantate cu
ipotecă, care formează obiectul dosarului sus-menţionat. Pe lângă aceste lacune în propria
motivare, Curţii i se impută şi că nu a primit criticile reclamantei vizând modalitatea incompletă
în redarea considerentelor care au fundamentat soluţia primei instanţe. Această susţinere este
susceptibilă de încadrare în dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 5 Cod procedură civilă, întrucât se
referă la aprecierea realizată de instanţa de apel asupra respectării dispoziţiilor art. 425 alin. 1 lit.
b din acelaşi cod de către prima instanţă, în timp ce criticile referitoare la carenţele în motivarea
deciziei vor fi analizate din perspectiva pct.-ului 6 din textul de lege enunţat, problema fiind însă
comună în cazul ambelor hotărâri, astfel încât va fi examinată de Înalta Curte prin acelaşi
considerent.
Alegaţiile recurentei sunt neîntemeiate.
Dispoziţiile art. 425 alin. 1 lit. b Cod procedură civilă presupun ca motivarea hotărârii
judecătoreşti, sentinţă sau decizie, să fie clară şi convingătoare, cu prezentarea situaţiei de fapt în
raport de probele administrate şi a dispoziţiilor legale incidente în cauza dedusă judecăţii, precum
şi a considerentelor pentru care se admit sau se înlătură cererile părţilor. Aceasta nu înseamnă
însă o examinare exhaustivă a tuturor argumentelor expuse de părţi, fiind necesar ca hotărârea să
exprime un raţionament concis şi apt să fundamenteze soluţia pronunţată de instanţă. În speţă, în
condiţiile în care ambele instanţe au considerat că există elemente determinante şi suficiente în
rezolvarea acţiunii şi cererii reconvenţionale din dosarul conexat, şi anume lipsa calităţii de
persoane împrumutate a pârâţilor C. şi D., ca urmare a recunoaşterii realizate de reclamantă, şi
trecerea fictivă a acestei calităţi în cele două contracte de împrumut garantate cu ipotecă, nu se
impunea examinarea şi a celorlalte susţineri ale părţii menţionate, care, pentru cele ce se vor arăta

217
în continuare, vizează alte chestiuni decât cele referitoare la lipsa cauzei, ca motiv de
nevalabilitate a actelor juridice.
În consecinţă, atât în ceea ce priveşte propria motivare, cât şi în aprecierea motivării
hotărârii de către prima instanţă, Curtea de Apel a procedat la respectarea dispoziţiilor art. 425
alin. 1 lit. b Cod procedură civilă, nefiind incidente cazurile de casare reglementate de art. 488
alin. 1 pct. 5 şi 6 din Cod.
2. În esenţă, fără ca instanţa de recurs să poată examina situaţia de fapt reţinută de
instanţele anterioare din perspectiva probelor administrate (de exemplu, a răspunsurilor la
interogatoriile administrate pârâţilor C. şi D.), va cenzura aspectele de legalitate a deciziei
raportat la modul în care au fost reţinute elementele de fapt în fazele procesuale anterioare.
Astfel, s-a reţinut că, în cele două contracte, pârâţii sunt menţionaţi în calitate de persoane
împrumutate, cu obligaţia restituirii sumelor de bani respective şi, totodată, în calitate de garanţi
ipotecari în favoarea creditoarei reclamante. S-a mai stabilit că această calitate a fost trecută, în
mod fictiv, în actele juridice, în contextul în care împrumutul a fost acordat, în realitate, lui B.,
contractele fiind lipsite de cauză, ca motiv determinant al fiecărei părţi pentru încheierea actului,
în sensul art. 1235 Cod civil.
Recurenta a susţinut că instanţa nu a ţinut seama de elementul esenţial al contractelor, şi
anume asumarea de către pârâţi a obligaţiei de restituire a sumelor de bani împrumutate, printr-un
consimţământ liber şi neviciat, cu reprezentarea deplină a consecinţelor juridice ale neexecutării
obligaţiei astfel stipulate.
Dispoziţiile art. 1235 Cod civil au fost interpretate şi aplicate, în mod corect, de către
Curte. În primul rând, obligaţia de restituire a împrumutului, la care s-au angajat pârâţii,
presupune un contract valid, ceea ce nu este cazul în speţă, de vreme ce instanţa de apel a reţinut,
potrivit recunoaşterii reclamantei, că părţile adverse nu au calitatea de persoane împrumutate,
sumele de bani fiind acordate lui B. Neavând calitatea de persoane împrumutate, iar contractul
fiind încheiat de pârâţii C. şi D., în nume propriu, în mod corect instanţa a apreciat asupra
fictivităţii menţiunii din contracte şi a lipsei cauzei. Cauza celor două acte juridice, în persoana
pârâţilor, este reprezentată tocmai de obţinerea sumelor de bani pretins împrumutate, care nu au
fost însă remise părţilor respective, ci unei alte persoane. Prin urmare, la situaţia de fapt astfel
stabilită, în mod corect, Curtea a considerat absenţa cauzei, confirmând aplicarea corespunzătoare
a sancţiunii nulităţii relative în cazul neîndeplinirii cerinţei prevăzute în art. 1235 Cod civil,
dispuse de prima instanţă.
Pe de altă parte, în mod evident, asumarea de către pârâţi a obligaţiei de restituire a
împrumuturilor ar fi putut dobândi alte conotaţii juridice în cazul unor acte valabil perfectate, în
care s-ar fi indicat adevăratul beneficiar al sumelor de bani împrumutate, alături de care sau
pentru care părţile menţionate s-ar fi angajat la restituire (garanţiile personale - art. 2279 şi
următoarele Cod civil). Nu este ipoteza speţei de faţă, contractele fiind anulate tocmai determinat
de împrejurarea că, deşi încheiate de pârâţi ca persoane împrumutate, nu aceştia sunt beneficiarii
sumelor de bani, lipsind cauza actelor juridice încheiate.
În ce priveşte consecinţele juridice pe care le-ar presupune intenţia pârâţilor, dacă s-ar
considera că aceasta ar fi doar de garantare a sumelor de bani împrumutate lui B. şi care, în
opinia recurentei, ar include şi obligaţia, în sarcina garanţilor, de restituire a împrumuturilor,
critica nu poate fi primită pentru argumentele deja expuse în analiza cauzei ce formează obiectul
dosarului nr. x/117/2016.
Prin urmare, Curtea a aplicat şi interpretat, în mod corect, dispoziţiile art. 1235 Cod civil,
text de lege incident în cauză, de vreme ce acesta reglementează cerinţa existenţei cauzei actului
juridic, ca motiv determinant al perfectării contractului şi reprezintă temeiul juridic la care s-au
218
raportat pârâţii C. şi D. în formularea cererii reconvenţionale admise de prima instanţă, soluţie
menţinută în apel. În consecinţă, nu este întrunit motivul de casare reglementat de art. 488 alin. 1
pct. 8 Cod procedură civilă.
Referitor la motivarea contradictorie a deciziei, ca ipoteză a cazului de casare prevăzut în
pct.-ul 6 din textul de lege sus-enunţat, aceasta nu poate fi reţinută în legătură cu decizia atacată.
Motivarea contradictorie presupune fie ca argumentele instanţei să nu corespundă cu soluţia
adoptată în dispozitivul hotărârii, fie considerentele să fie potrivnice unele în raport cu altele, în
sensul că, din unele rezultă temeinicia acţiunii (căii de atac), iar din altele caracterul nefondat al
cererii, astfel încât nu se poate determina asupra corectitudinii soluţiei din dispozitiv.
Or, argumentele instanţei de apel sprijină, în tot, soluţia de respingere a căii de atac, de
vreme ce Curtea a menţionat, fără echivoc, că intenţia pârâţilor C. şi D., de a garanta
împrumuturile acordate lui B., nu se confundă cu calitatea de persoane împrumutate şi ţinute la
restituire, ceea ce, prin ipoteză, implică confirmarea soluţiei de respingere a acţiunii conexe,
neputând fi atrasă răspunderea contractuală a pârâţilor.
3. Referitor la greşita analiză, în mod disociat, a cauzelor conexe şi care ar contraveni
măsurii de conexare a dosarelor, critică înlăturată de Curte, nici această susţinere nu poate fi
primită.
Măsura de conexare se realizează, în conformitate cu dispoziţiile art. 139 Cod procedură
civilă, pentru o bună administrare a justiţiei, fiind determinată de legătura de obiect sau cauză
şi/sau părţi între cele două litigii, dar nu implică, în mod necesar, abordarea dosarelor astfel
reunite într-un mod nediferenţiat şi global. Dimpotrivă, soluţiile se pronunţă în fiecare dintre
dosarele conexate, ceea ce presupune examinarea fiecărei cauze în mod distinct, elementele de
legătură nefiind susceptibile, per se, să influenţeze soluţiile date asupra fondului litigiului. De
altfel, recurenta nu explică în ce ar consta, din punct de vedere al legalităţii hotărârilor atacate, o
altă manieră de examinare a cauzelor conexate şi cum ar influenţa aceasta hotărârile pronunţate în
litigiile reunite.
În raport de aceste considerente, în baza art. 496 alin. 1 Cod procedură civilă, Înalta Curte
a respins recursul declarat de reclamantă, ca nefondat, nefiind întrunite cerinţele motivelor de
casare indicate în precedent.
Soluţia de respingere vizează şi cererea recurentei de acordare a cheltuielilor de judecată,
aceasta fiind parte căzută în pretenţii în sensul art. 453 alin. 1 Cod procedură civilă şi, în
consecinţă, nefiind îndreptăţită la recuperarea sumelor de bani avansate cu acest titlu. Conform
aceluiaşi text de lege, recurenta a fost obligată la plata sumei de 4.165 lei cheltuieli de judecată
către intimaţii pârâţi C. şi D.

219
 III. Contracte

22. Contract de împrumut. Acțiune în restituirea sumei împrumutate. Dovada raportului

contractual. Declarație sub semnătură legalizată. Valoare probatorie

C.civ., art. 1171, art. 1174 alin. (4), art. 2157 alin. (1), art. 2158, art. 2165
C.proc.civ., art. 275, art. 309 alin. (2), art. 310
Legea nr. 36/1995, art. 148

Procedura legalizării de semnătură presupune că, la cererea părţii, notarul public poate
legaliza semnătura unei persoane (adică garantează faptul că semnătura aparţine într-adevăr
persoanei menţionate ca semnatară a actului respectiv) numai pe înscrisurile pentru care legea
nu cere forma autentică ca o condiţie de valabilitate a actului (premisă incidentă şi cu referire la
împrumutul de consumaţie). În acest scop, părţile vor prezenta exemplarele înscrisului
nesemnate, notarul public va identifica părţile, se va convinge că acestea cunosc conţinutul
înscrisului, după care le va cere să semneze în faţa sa toate exemplarele înscrisului.
Prin urmare, un înscris sub semnătură legalizată de notarul public nu reprezintă sau nu
este echivalentul unui înscris sub semnătură privată. De asemenea, nici norma prevăzută de
Codul de procedură civilă cu privire la îndeplinirea formalității ”bun și aprobat” nu este
aplicabilă pentru un înscris sub semnătură legalizată, art. 275 din Cod fiind incident doar în
privința “înscrisurilor sub semnătură privată, prin care o singură parte se obligă către o alta să
îi plătească o sumă de bani sau o cantitate de bunuri fungibile.”
Astfel, în mod nelegal, instanța de apel a înlăturat din materialul probator declarația
dată sub semnătură legalizată de către pârâtă - din conținutul căreia rezulta atât remiterea
sumei de bani către aceasta, cât și obligația de restituire asumată -, fără a analiza conținutul
acesteia, considerând că nu îndeplinește exigențele legale decurgând din art. 275 C.proc.civ.
pentru a fi reținută, prin ea însăși, ca doveditoare a contractului de împrumut.
Declarația sub semnătură legalizată trebuia să fie analizată și evaluată potrivit naturii
sale juridice, corespunzătoare unei corecte calificări a acesteia din punctul de vedere al
condițiilor de formă și, odată depășit impedimentul de ordin formal, conținutul acesteia impunea
instanței de judecată luarea în considerare a prevederilor art. 288 C.proc.civ., potrivit cărora
”Înscrisul de recunoaștere sau de reînnoire a unei datorii preexistente face dovadă împotriva
debitorului, moștenitorilor sau succesorilor săi în drepturi, dacă aceștia nu dovedesc, prin
aducerea documentului originar, că recunoașterea este eronată sau inexactă.”
Or, sub aspect probator, actul recognitiv sau de reînnoire a unei datorii are valoarea
probatorie autonomă în raport cu actul primordial și face dovada celui dintâi, indiferent dacă
este sau nu însoțit de acesta, iar această putere doveditoare a actului recognitiv, potrivit textului
citat, se opune debitorului însuşi, moștenitorilor sau succesorilor în drepturi ai acestuia.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 576 din 23 martie 2021

I. Circumstanţele cauzei
I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti Secţia a IV-a civilă, la data de
28.12.2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând obligarea pârâtei la

220
restituirea sumei de 50.000 euro, la cursul BNR din ziua plății, reprezentând echivalentul sumei
de 233.100 lei, sumă stabilită la cursul BNR din data de 20.12.2018 (1 euro - 4,6662 lei),
reprezentând suma împrumutată și recunoscută de către pârâtă prin înscrisul numit declarație, din
data de 13.08.2014, dată la Biroul Notarial Individual X. - încheiere de legalizare de semnătură
nr. 38/13.08.2014, precum și obligarea la plata dobânzii legale aferente sumei de 50.000 euro,
începând cu data introducerii cererii și până la restituirea integrală a sumei împrumutate.
I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă
Prin sentinţa civilă nr. 2316 din 22.10.2019, Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a
admis în parte cererea formulată şi a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamant a sumei de
50.000 euro, echivalent în lei la data plății, precum și la plata dobânzii legale aferente sumei de
50.000 euro, începând cu data de 28.12.2018 și până la data plății efective.
I.3. Hotărârea pronunţată în apel
Prin decizia nr. 1147A din 5.10.2020 Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi
pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul formulat de apelanta pârâtă împotriva
sentinţei civile nr. 2316/2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, în
contradictoriu cu intimatul reclamant A., a schimbat sentinţa apelată, în sensul că a respins
acţiunea ca neîntemeiată şi a obligat intimatul la plata către apelantă a sumei de 3.883,5 lei,
cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat şi taxă judiciară de timbru în apel.
II. Calea de atac formulată în cauză
Împotriva deciziei nr. 1147A/2020 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi
pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs reclamantul A.
II.1. Motivele de recurs
Recurentul-reclamant, în susținerea căii de atac, s-a prevalat de motivele de casare
reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C.proc.civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul susține, din perspectiva art. 488 alin. (1)
pct. 5 C.proc.civ., că instanţa de apel a încălcat reguli de procedură a căror nerespectare atrage
sancţiunea nulităţii.
În acest sens, se arată că, instanţa de apel a nesocotit principiul contradictorialităţii
procesului civil şi nu a dat dovadă de rol activ în soluţionarea apelului promovat de către pârâta
B., soluționând apelul în temeiul unui motiv de apel invocat direct în sala de judecată, în timpul
concluziilor orale, respectiv prin raportare la caracterul de început de dovadă scrisă al declaraţiei
din data de 13.08.2014.
Recurentul învederează că deşi iniţial instanța le-a acordat cuvântul asupra chestiunii noi
invocate de către apelanta-pârâtă, în motivare, curtea de apel a argumentat soluţia dispusă prin
raportare la prevederile art. 275 şi art. 276 C.proc.civ.
În timpul concluziilor orale asupra apelului, reprezentanta convenţională a apelantei a
invocat pentru prima dată, direct în faţa instanței de apel, fără a se fi referit la acest aspect în
cuprinsul motivelor de apel, caracterul de început de dovadă scrisă al declaraţiei din data de
13.08.2014.
În urma invocării acestui nou motiv de apel (asupra căruia se va reveni la capitolul dedicat
nerespectării devoluţiunii în apel), curtea de apel a pus în discuţia părţilor existenţa sau nu a
caracterului de început de dovadă scrisă al declaraţiei în litigiu.
Nicio clipă însă instanța de apel nu a pus în discuţia părţilor incidenţa prevederilor art.
275 şi art. 276 C.proc.civ., ci doar a dispoziţiilor art. 310 din același cod.
Potrivit art. 14 alin. (2) C.proc.civ., părţile trebuie să îşi facă cunoscute reciproc şi în timp
util, direct sau prin intermediul instanţei, după caz, motivele de fapt şi de drept pe care îşi

221
întemeiază pretenţiile şi apărările, precum şi mijloacele de probă de care înţeleg să se folosească,
astfel încât fiecare dintre ele să îşi poată organiza apărarea.
Prin urmare, chiar şi în ipoteza în care s-ar considera că motivul invocat de apelantă,
direct în timpul concluziilor orale, ar avea în vedere doar aprecierea probelor, şi nu ar reprezenta
un adevărat motiv de apel, care ar fi trebuit invocat prin cererea de apel, în aprecierea
recurentului, instanţa era obligată să acorde un nou termen de judecată, chiar şi din oficiu, pentru
respectarea principiului contradictorialităţii, în sensul celor citate din cuprinsul art. 14 alin. (2)
C.proc.civ.
Necomunicarea în timp util a tuturor motivelor ce stau la baza apelului promovat de către
apelanta Beluşică, coroborată cu rămânerea în pronunţare a asupra apelului şi cu soluţionarea
apelului strict prin raportare la caracterul de început de dovadă al declaraţiei în litigiu, reprezintă
împrejurări ce au condus la o soluţie nelegală, dată cu încălcarea contradictorialităţii procesului
civil, respectiv la o decizie ce trebuie casată.
Pe de altă parte, recurentul arată că, potrivit art. 14 alin. (6) C.proc.civ., instanţa îşi va
întemeia hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă
care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii a părților.
Recurentul consideră că instanța de apel a nesocotit și dispozițiile legale anterior citate,
având în vedere că decizia pronunțată a fost argumentată prin raportare la texte legale ce nu au
fost puse în discuţia contradictorie a părţilor, respectiv prin raportare la prevederile art. 275 şi art.
276 C.proc.civ.
Omisiunea de a pune în discuţie incidenţa prevederilor art. 275 şi art. 276 C.proc.civ.,
coroborată cu argumentarea soluţiei dispuse prin decizia recurată, au adus atingere dreptului la
apărare al recurentului-reclamant, ceea ce este de natură a-i fi cauzat o vătămare ce nu poate fi
înlăturată decât prin casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de
apel, în vederea administrării de probe.
Suplimentar față de cele invocate, recurentul impută instanței de apel și încălcarea
prevederile art. 22 alin. (2) C.proc.civ., potrivit căruia judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin
toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe
baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri
temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile
le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în
dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere
sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi
alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc.”
Or, modul în care instanţa de apel a înţeles să soluţioneze calea de atac promovată de
apelanta B., încalcă norme de procedură a căror nesocotire atrage nulitatea, în speţă, fiind
incident, și din această perspectivă, motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5
C.proc.civ.
Chiar dacă, în conformitate cu prevederile art. 254 alin. (6) C.proc.civ. părţile nu pot
invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au
propus şi administrat în condiţiile legii, recurentul consideră că, faţă de momentul la care a fost
invocat motivul de apel ce a stat la baza admiterii căii de atac promovate de pârâtă, respectiv
dezbaterile orale, judecătorii curţii de apel ar fi trebuit să stăruie pentru a preveni orice greşeală în
cauză şi să manifeste rol activ în vederea aflării adevărului în cauză.
Recurentul arată că nu a fost întrebat dacă dorește să administrez alte probe, ci singura
întrebare venită din partea instanței de apel, cu privire la motivul de apel invocat în cadrul
concluziilor orale (motiv reprezentat de caracterul de început de dovadă scrisă al declaraţiei în
222
litigiu), a fost aceea cu privire la existenţa sau inexistenţa vreunui alt înscris, fără ca instanța să
aibă cu adevărat rol activ și să pună în discuţie necesitatea unui interogatoriu din oficiu ori a
administrării probei testimoniale.
Pe temeiul motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.,
recurentul susține că decizia este dată cu încălcarea normelor de drept material.
Prin decizia recurată, instanţa de apel, în mod nelegal a apreciat că în cauză nu s-a făcut
dovada existenţei contractului de împrumut încheiat între părţi.
Pentru a reţine în acest sens, curtea de apel a calificat declaraţia dată de către pârâtă în faţa
notarului public la data de 13.08.2014, ca fiind doar un început de dovadă scrisă, concluzionând
de aici că prin aceasta nu s-a făcut dovada existenţei contractului de împrumut de consumaţie.
Recurentul consideră că instanţa de apel a interpretat și a aplicat greșit dispoziţiile art.
2158 şi urm. din Codul civil.
Astfel, potrivit art. 2158 împrumutul de consumaţie este contractul prin care
împrumutătorul remite împrumutatului o sumă de bani sau alte asemenea bunuri fungibile şi
consumptibile prin natura lor, iar împrumutatul se obligă să restituie, după o anumită perioadă de
timp, aceeaşi sumă de bani sau cantitate de bunuri de aceeaşi natură şi calitate.
(2) Atunci când o persoană acordă un împrumut fără a o face cu titlu profesional, nu îi
sunt aplicabile dispoziţiile legale privind instituţiile de credit şi instituţiile financiare nebancare.
Prin împrumutul de consumaţie se înțelege acel contract prin mijlocirea căruia o persoană
numită împrumutător transmite proprietatea unei sume de bani sau altor bunuri fungibile şi
consumptibile prin natura lor, către o altă persoană numită împrumutat, cu obligaţia acesteia din
urmă de a restitui aceeaşi sumă de bani sau aceeaşi cantitate de bunuri, de aceeaşi natură şi
aceeaşi calitate, la împlinirea termenului contractual sau, în lipsă de termen, după o anumită
perioadă de timp.
Or, arată recurentul, în speță, prin declaraţia dată sub semnătură legalizată de către
intimată, la data de 13.08.2014, aceasta s-a obligat ca până la data de 31.12.2015 să-i restituie
suma de 50.000 euro.
De asemenea, intimata a mărturisit în cuprinsul declaraţiei în litigiu că a primit de la
reclamant suma de 50.000 euro, chestiune ce dovedeşte remiterea de către recurentul-reclamant a
sumei împrumutate intimatei.
În aceste condiții, declaraţia intimatei din care rezultă că a primit de la recurent suma de
bani menționată în cuprinsul acesteia trebuia avută în vedere de către instanţa de apel, cu atât mai
mult cu cât la data declaraţiei nu era în vigoare Legea nr. 70/2015, lege ce obligă în prezent ca
aproape orice sumă de bani să facă obiectul unui transfer bancar.
Practic, pentru a se putea vorbi despre un contract de împrumut de consumaţie, trebuie
dovedită remiterea sumei împrumutate, chestiune care în speță, se desprinde din chiar cuprinsul
declaraţiei.
Lipsa menţiunii „bun şi aprobat” din cuprinsul unei declaraţii ce a trecut prin filtrul
notarului public, nu poate echivala cu inexistenţa unui contract de împrumut de consumaţie,
legalizarea semnăturii părții declarante de către notarul public acordând înscrisului un caracter
mult mai puternic decât al unui act sub semnătură privată obişnuit ori a unuia ce poartă
menţiunea „bun şi aprobat”.
În opinia recurentului, declaraţia intimatei din data de 13.08.2014 se coroborează cu
mărturisirile acesteia, având în vedere că aceasta a afirmat în repetate rânduri, în cererea de apel,
că a primit bani de la reclamant, dar instanţa de apel nu a luat în seamă aceste mărturisiri,
crezând-o pe cuvânt pe apelanta că aceasta ar fi fost acordate în alt interval de timp.

223
 Se mai arată de către recurent că în cuprinsul paragrafului 2 al paginii 4 din cadrul cererii
de apel, intimata-pârâtă a susţinut că ”...suma nominală primită nu poate fi restituită prin
obligarea pârâtei la plata a 50.000 euro plus dobânzi legale, aceasta nefiind primită în realitate,
părțile neconvenind prin declaraţie nimic altceva decât o datorie pretinsă de către intimat, nu și
condiţii de acordare, plăţi eventual eşalonate, garanţii etc... ”
Recurentul susține că este cât se poate de evident că pentru încheierea valabilă a unui
împrumut de consumaţie, legiuitorul nu prevede ad validitatem ca împrumutul să fie însoțit si de
garanţii, condiţii de acordare, eşalonări etc., întrucât art. 2158 alin. (l) din Codul civil defineşte
împrumutul ca fiind contractul prin care împrumutătorul remite împrumutatului o sumă de bani
sau alte asemenea bunuri fungibile şi consumptibile prin natura lor, iar împrumutatul se obligă să
restituie, după o anumită perioadă de timp, aceeaşi sumă de bani sau cantitate de bunuri de
aceeaşi natură şi calitate, situaţie față de care cele menţionate în declaraţia notarială din data de
13.08.2014 fac pe deplin dovada existenței, între recurent şi intimată, a unui împrumut de
consumaţie pentru suma de 50.000 euro, împrumut ce trebuia restituit de către aceasta cel mai
târziu la data de 31.12.2015.
II.2. Apărările formulate în cauză
Intimata-pârâtă B. a formulat întâmpinare la motivele de recurs prin care a solicitat
respingerea recursului, ca nefondat, arătând că apelul nu a fost soluționat în baza unui motiv de
apel invocat direct în concluziile orale, contrar celor susținute de recurent, că instanța de apel a
respectat principiul contradictorialității și cel al rolului activ, că a invocat în fața instanței de apel,
prin motivele de apel, nulitatea absolută a declarației pe care reclamantul și-a întemeiat acțiunea,
arătând, pe larg, că prin decizia recurată s-a dat o corectă și legală dezlegare raporturilor juridice
deduse judecății.
II.3. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, prin raportare la actele şi
lucrările dosarului, precum și la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul
declarat este fondat, pentru considerentele ce urmează.
Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ.,
recurentul-reclamant susține, în primul rând, că instanța de apel a analizat și admis apelul pârâtei
în baza unui motiv de apel invocat direct în concluziile orale (anume, susţinerea referitoare la
valoarea de început de dovadă scrisă a declarației din 13.08.2014, date de intimată în faţa
notarului public, sub semnătură legalizată), fără ca acesta să fi fost pus în discuția părților, cu
încălcarea principiului contradictorialității, al dreptului la apărare și al rolului activ al instanței.
În plus, se arată de către recurent că deși s-a dat cuvântul părților cu privire la acest motiv
nou de apel, nu s-a pus în dezbaterea lor și incidența prevederilor art. 275 și art. 276 C.proc.civ.,
ci doar a dispozițiilor art. 310 din același cod.
Analizând aceste critici prin care recurentul tinde la demonstrarea încălcării unor reguli de
procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității deciziei recurate, întrucât eventualul
caracter fondat al acestora ar fi de natură a crea recurentului o vătămare procesuală care nu ar
putea fi altfel remediată, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora.
Se reține că pârâta, prin motivele de apel, a dezvoltat ample argumente de fapt și de drept
prin care contesta valoarea probatorie a declarației nr. 38/13.08.2014 date sub semnătură
legalizată în fața notarului public și pe care prima instanță, pe baza unor considerente sumare, a
apreciat-o ca fiind suficientă pentru dovedirea raporturilor contractuale dintre părți
corespunzătoare unui împrumut de consumație, motiv pentru care a admis acțiunea, astfel cum a
fost formulată, dispunând obligarea pârâtei la restituirea către reclamant a sumei de 50.000 euro

224
(în echivalent lei, la data plății), precum și a dobânzii legale aferentei acestei sume, cu începere
de la data de 28.12.2018 (data introducerii acțiunii) și până la plata efectivă.
Totodată, din cuprinsul motivelor de apel, se constată că rezultă cu evidență împrejurarea
că apelanta-pârâtă a invocat faptul că respectiva declarație notarială nu echivalează cu o
convenție, nu ține loc de contract de împrumut de consumație, astfel că reclamantul nu putea
obține exclusiv în baza ei obligarea pârâtei la restituirea sumei de 50.000 fără a se corobora
această declarație cu alte înscrisuri doveditoare referitoare la existența contractului de împrumut
și a sumei efectiv remise sau împrumutate.
Mai mult decât atât, prin aceleași motive de apel, apelanta pârâtă a solicitat instanței de
apel să pună în vedere intimatului-reclamant să depună la dosar toate înscrisurile doveditoare
referitoare la împrumutul pe care pretinde că i l-a acordat, precum și orice alte dovezi din care să
reiasă că acesta deținea el însuși suma pe care susține că a împrumutat-o pârâtei.
Față de aceste constatări, Înalta Curte reține că discutarea caracterului de început de
dovadă scrisă a declarației pârâtei sub semnătură legalizată din data de 13.08.2014 nu a constituit
un motiv de apel nou sau o susținere nouă făcută în cadrul concluziilor orale ale apelantei, la
momentul dezbaterii apelului pe fond, la termenul din 21.09.2020, ci a constituit dezbaterea orală
a celor invocate în scris în cuprinsul memoriului de apel, cu deplina respectare a limitelor
devoluțiunii stabilite prin motivele de apel, potrivit regulii tantum devolutum quantum apellatum
reglementate de art. 477 C.proc.civ., contrar celor reținute de instanța de apel (potrivit succesiunii
mențiunilor din practicaua încheierii de dezbateri).
Pe de altă parte, chiar în cadrul dezbaterii motivelor de apel instanța a pus în vedere și
intimatului-reclamant a se referi distinct la susținerile apelantei în sensul că declarația din
13.08.2014 are valoare cel mult de început de dovadă scrisă, susțineri care, astfel cum s-a arătat,
au fost invocate prin cererea de apel.
Atare derulare a dezbaterilor în fața instanței de apel este invocată și de către recurent prin
motivele de recurs, însă, acesta a susținut în mod contradictoriu, pe de o parte, că această
susținere a pârâtei a lipsit din motivele de apel, iar pe de altă parte, că și dacă această apărarea a
pârâtei nu ar fi calificată drept un motiv nou de apel, curtea de apel, potrivit prevederilor art. 13,
14 și 22 C.proc.civ., pentru respectarea dreptului său la apărare, a principiului contradictorialității
și al rolului activ, ar fi trebuit din oficiu să dispună amânarea judecării cauzei.
Înalta Curte va înlătura ca nefondate aceste critici ale recurentului, întrucât curtea de apel
a soluționat cauza cu respectarea limitelor determinate de ceea ce s-a apelat (având în vedere
susținerile pârâtei făcute prin cererea de apel), astfel încât, nefiind luat în analiză un motiv nou de
apel (cu atât mai puțin de ordine publică), nu era antrenată obligația instanței de apel a dispune
amânarea judecării cauzei pentru a da posibilitatea intimatului reclamant să ia cunoștință despre
acesta și să își organizeze apărarea în raport de acest pretins nou motiv de apel.
Or, contradictorialitatea și dreptul la apărare, referitoare la chestiunea analizată, au fost
asigurate prin comunicarea motivelor de apel și posibilitatea formulării întâmpinării de către
intimat la cererea de apel, precum și în cadrul dezbaterii pe fond a apelului.
În același context, recurentul-reclamant susține că instanța de apel nu a pus în discuția
părților incidența prevederilor art. 275 (formalitatea ”bun și aprobat”) și art. 276 (sancțiunea
nerespectării formalităților speciale) C.proc.civ., ci doar a celor de la art. 310 din același cod
(începutul de dovadă scrisă).
Și această susținere este nefondată, întrucât evaluarea înscrisului declarație sub semnătură
legalizată din 13.08.2014 (și) pe temeiul rigorilor prevăzute de art. 275 și 276 C.proc.civ. a avut
loc în cadrul raționamentului logico-juridic al instanței de apel prezentat în cuprinsul

225
considerentelor deciziei recurate, în conformitate cu prevederile art. 425 alin. (1) lit. b)
C.proc.civ.
De altfel, evaluarea înscrisului menționat prin prisma art. 275 și 276 C.proc.civ.,
referitoare la formalitatea ”bun și aprobat”, urmată de analizarea eventualei incidențe a sancțiunii
procedurale ce intervine în cazul nerespectării acestei formalități speciale prevăzute de lege în
privința contractelor unilaterale, astfel cum este și contractul de împrumut de consumație,
constituiau premisele necesare pentru verificarea incidenței art. 310 C.proc.civ., dar și o etapă
intermediară a raționamentului redat de instanţă în motivarea deciziei.
Astfel, dacă instanța de apel a reținut că declarația din 13.08.2014 nu poate fi calificată
drept contract de împrumut, în mod necesar, în aplicarea principiului conversiunii actelor juridice
civile și potrivit dispozițiilor legale incidente, s-a luat în considerare aplicarea prevederilor art.
310 C.proc.civ., anume, calificarea acesteia drept un început de dovadă scrisă.
Drept urmare, contrar susținerilor recurentului, curtea de apel nu avea obligația de a pune
în dezbaterea părților aspectele de drept pe baza cărora a argumentat soluția pronunțată și a
realizat analiza juridică în cauză, acestea fiind de esența considerentelor deciziei judecătorului
cauzei și a rolul instanței de judecată în înfăptuirea justiției, anume, soluționarea litigiului
conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, astfel cum stabileşte art. 22 alin. (1) C.proc.civ..
În acest context, Înalta Curte apreciază că instanța de apel nu a încălcat nici prevederile
art. 14 alin. (6) C.proc.civ., cum nefondat susţine recurentul.
Urmează a fi constatat ca fondat cel de-al doilea motiv de recurs susținut de recurent pe
temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., având însă în vedere următoarele circumstanţieri.
Astfel, Înalta Curte reține că în cadrul acestui motiv de recurs unele dintre criticile
formulate se impun a fi analizate pe temeiul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct.
5, având în vedere că sub imperiul noului Cod de procedură civilă adoptat prin Legea nr.
134/2010, sediul materiei pentru dovedirea actelor juridice civile (probele) îl reprezintă legea
procesuală, spre deosebire de ansamblul reglementărilor anterioare, în care, regulile pentru
probarea actelor juridice civile erau integrate în Codul civil.
Pe de altă parte, recurentul-reclamant a invocat faptul că instanța de apel a făcut o greșită
aplicare a dispozițiilor legale ce reglementează împrumutul de consumație – art. 2158 și urm. din
Codul civil -, critici încadrabile în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8
C.proc.civ.
Conform art. 2158 C.civ.: ”(1) Împrumutul de consumație este contractul prin care
împrumutătorul remite împrumutatului o sumă de bani sau alte asemenea bunuri fungibile şi
consumptibile prin natura lor, iar împrumutatul se obligă să restituie, după o anumită perioadă de
timp, aceeași sumă de bani sau cantitate de bunuri de aceeași natură şi calitate.
(2) Atunci când o persoană acordă un împrumut fără a o face cu titlu profesional, nu îi
sunt aplicabile dispoziţiile legale privind instituţiile de credit şi instituţiile financiare nebancare.”
Pornind de la această definiție legală a contractului de împrumut de consumație rezultă că
acesta este un contract real, în sensul art. 1174 alin. (4) C.civ., întrucât pentru însăși validitatea sa
este necesară remiterea bunului împrumutat.
Totodată, contractul de împrumut de consumație este un contract unilateral, conform art.
1171 C.civ., chiar dacă este cu titlu oneros (de exemplu, împrumutul cu dobândă), întrucât, din
momentul încheierii lui, dă naștere la obligații doar pentru împrumutat căruia îi revine atât
obligația de restituire, cât și cea de plată a dobânzii (în cazul contractului cu titlu oneros), în timp
ce împrumutătorul nu are obligații izvorând din contract, deoarece predarea lucrului împrumutat
nu ține de efectele contractului, ci de însăși nașterea sa valabilă, fiind intrinsecă încheierii
contractului.
226
 Înalta Curte constată că și instanța de apel a identificat corect caracterele juridice ale
contractului de împrumut de consumație, reținând, pe de altă parte că, potrivit art. 2165 rap. la
art. 2157 alin. (1) C.civ., că împrumutul de consumație încheiat în formă autentică sau prin
înscris sub semnătură privată cu dată certă constituie titlu executoriu în condițiile legii, în cazul
încetării prin decesul împrumutatului sau prin expirarea termenului.
Pe de altă pare, din interpretarea a contrario a dispozițiilor art. 309 alin. (2) C.proc.civ.,
curtea de apel a reținut că împrumutul de consumație se poate dovedi doar prin înscrisuri, astfel
că, a procedat la evaluarea declarației date de intimata-pârâtă la 13.08.2014 sub semnătură
legalizată, declarație exhibată de către reclamant pentru dovedirea raporturilor contractuale dintre
părţi.
Efectuând această analiză, prin invocarea dispozițiilor legale pe care le-a considerat
incidente, curtea de apel a concluzionat că declarația menționată nu reprezintă un înscris autentic,
după cum nu reprezintă nici înscris sub semnătură privată, din cauza absenței mențiunii ”bun și
aprobat”, astfel cum impune art. 275 C.proc.civ., însă, aceasta poate fi considerată un început de
dovadă scrisă, în sensul art. 310 C.proc.civ., concluzie enunțată după evocarea și a dispozițiilor
art. 148 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici, norme ce reglementează legalizarea semnăturii
și a sigiliilor.
Astfel, s-a conchis că declarația sub semnătură legalizată reprezintă un început de dovadă
scrisă care poate face dovada raportului juridic de împrumut de consumaţie numai dacă este
completată cu alte mijloace de probă, inclusiv martori, potrivit art. 309 alin. (4) pct. 2 C.proc.civ.
În absenţa unor probe suplimentare în sensul celor menționate, curtea de apel a reținut că
nu s-a făcut dovada contractului de împrumut de consumaţie, apreciind că declaraţia din
13.08.2014 nu este suficientă prin ea însăşi pentru dovedirea acordului de voinţă al părţilor.
Instanța de apel a concluzionat că, în absenţa dovedirii contractului, nu mai este necesară
analiza dovedirii predării banilor, ca fapt material, fiind un aspect de validitate a actului juridic,
însă subsidiar încheierii lui.
Recurentul reclamant contestă această concluzie instanței de apel în sensul calificării
declarației din 13.08.2014 ca fiind doar un început de dovadă scrisă, întrucât, din conținutul ei
rezultă atât încheierea contractului de împrumut (predarea/remiterea sumei de 50.000 euro către
intimata-pârâtă), cât și obligația pe care și-a asumat-o la restituirea sumei până la data de
31.12.2015.
În plus, recurentul susține că și pe parcursul soluționării cauzei intimata-pârâtă a
mărturisit în repetate rânduri, inclusiv în cererea de apel, că a primit bani de la reclamant, dar
curtea de apel nu a luat în seamă aceste mărturisiri și nu le-a coroborat cu declarația din
13.08.2014.
Înalta Curte reține a fi fondate aceste critici ale recurentului, în sensul că, instanța de apel
în mod nelegal a stabilit că remiterea sumei împrumutate nu este de esența contractului de
împrumut, cu ignorarea caracterului real al împrumutului de consumație, având în vedere că fără
predarea bunurilor împrumutate, acesta nu poate fi considerat născut, predarea lucrului fiind
intrinsecă încheierii contractului, astfel cum deja s-a arătat.
Ca atare, tradițiunea lucrului împrumutat este o condiție ad validitatem a împrumutului de
consumație, în sens de negotium juris (act juridic).
Din perspectiva cerințelor de formă (sau ad probationem), Înalta Curte constată că în mod
corect instanța de apel a reținut că acesta poate fi încheiat fie prin înscris autentic, fie prin înscris
sub semnătură privată.
Deși niciuna dintre părțile cauzei nu a susținut că acest înscris are valoarea unui înscris
autentic, instanța de apel a procedat la evaluarea declarației și din această perspectivă, infirmând
227
caracterul de înscris autentic al declarației, pentru ca în cele din urmă să concluzioneze că
declarația dată de intimata-pârâtă sub semnătură legalizată la 13.08.2014, nu îndeplinește
exigențele legale (decurgând din art. 275 C.proc.civ.) pentru a fi reținută, prin ea însăși, ca
doveditoare a contractului de împrumut de consumație.
Înalta Curte constată însă că deși a identificat și citat în mod corect procedura notarială a
legalizării de semnătură (art. 148 din Legea nr. 36/1995), curtea de apel s-a oprit la calificarea
acestei declarației în analiză ca fiind un înscris sub semnătură privată.
Este de reținut că procedura legalizării de semnătură presupune că, la cererea părţii,
notarul public poate legaliza semnătura unei persoane (adică garantează faptul că semnătura
aparţine într-adevăr persoanei menţionate ca semnatară a actului respectiv) numai pe înscrisurile
pentru care legea nu cere forma autentică ca o condiţie de valabilitate a actului (premisă incidentă
şi cu referire la împrumutul de consumaţie).
În acest scop, părţile vor prezenta exemplarele înscrisului nesemnate, notarul public va
identifica părţile, se va convinge că acestea cunosc conţinutul înscrisului, după care le va cere să
semneze în faţa sa toate exemplarele înscrisului.
Prin urmare, date fiind aceaste diferențe de regim juridic, rezultă că un înscris sub
semnătură legalizată de notarul public nu reprezintă sau nu este echivalentul unui înscris sub
semnătură privată.
Mai departe, nici norma prevăzută de Codul de procedură civilă cu privire la îndeplinirea
formalității ”bun și aprobat” nu este aplicabilă pentru un înscris sub semnătură legalizată, art. 275
din Cod fiind incident doar în privința “înscrisurilor sub semnătură privată, prin care o singură
parte se obligă către o alta să îi plătească o sumă de bani sau o cantitate de bunuri fungibile.”
Așa fiind, se constată că instanța de apel în mod nelegal și cu greșita aplicare a
prevederilor art. 275 C.proc.civ., pe baza acestui fine de neprimire de ordin formal, a înlăturat din
materialul probator al cauzei declarația data sub semnătură legalizată de către intimate-pârâtă,
fără a analiza conținutul acesteia, considerând că aceasta nu are aptitudinea prin ea însăși de a
dovedi raporturile contractuale dintre părți, în absența unor alte probe cu care să se completeze
acest început de dovadă scrisă.
Ca atare, declarația sub semnătură legalizată trebuia să fie analizată și evaluată potrivit
naturii sale juridice, corespunzătoare unei corecte calificări a acesteia din punctul de vedere al
condițiilor de formă și, odată depășit impedimentul de ordin formal, conținutul acesteia impunea
instanței de apel luarea în considerare a prevederilor art. 288 C.proc.civ., ipoteză invocată de
instanța de apel însăși la termenul de dezbatere a apelului, dar neanalizată și în considerentele
deciziei recurate.
Norma evocată stabilește astfel: ”Înscrisul de recunoaștere sau de reînnoire a unei datorii
preexistente face dovadă împotriva debitorului, moștenitorilor sau succesorilor săi în drepturi,
dacă aceștia nu dovedesc, prin aducerea documentului originar, că recunoașterea este eronată sau
inexactă.”
Or, sub aspect probator, actul recognitiv sau de reînnoire a unei datorii are valoarea
probatorie autonomă în raport cu actul primordial și face dovada celui dintâi, indiferent dacă este
sau nu însoțit de acesta, iar această putere doveditoare a actului recognitiv, potrivit textului citat,
se opune debitorului însuşi, moștenitorilor sau succesorilor în drepturi ai acestuia (nu și terților
față de care acesta rămâne un fapt juridic).
În sfârșit, Înalta Curte constată că desi intimata-pârâtă a susținut prin întâmpinarea
formulată la motivele de recurs că a invocat în fața instanței de apel nulitatea absolută a
declarației în cauză, o atare apărare nu se cere a fi analizată distinct în prezenta decizie, având în
vedere că instanța de apel a reținut că apelanata pârâtă, prin respectivele critici, a depășit limitele
228
premise de art. 478 C.proc.civ., limite determinate de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță
- tantum devolutum quantul judicatum -, în condițiile în care pârâta nu a formulat o astfel de
cerere la prima instanță.
Or, această dezlegare a instanței de apel este intrată sub autoritate de lucru judecat, având
în vedere lipsa învestirii Înaltei Curți cu o cale de atac promovată de către pârâtă (recurs
împotriva considerentelor, fie principal, fie incident).
Pentru considerentele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea prevederilor art. 497 rap. la art.
496 alin. (1) și coroborate cu art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C.proc.civ., a admis recursul declarat de
reclamant și a casat decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de
apel.
În rejudecare, curtea de apel va analiza raporturile juridice dintre părți privind împrumutul
de consumație atât din punctul de vedere al condițiilor ad validitatem cât și al celor ad
probationem, în limitele criticilor formulate prin motivele de apel, dar ținând seama de
dezlegările date prin prezenta decizie.

IV. Prescripția extinctivă

23. Repararea pagubei cauzată printr-o faptă ilicită. Determinarea momentului de început
al curgerii termenului prescripţiei dreptului material la acţiune

C.civ., art. 1381, art. 2523, art. 2528

Dispoziţiile art. 2523 C.civ. conţin regula generală privind începutul prescripţiei
extinctive, având, ca obiect, dreptul la acţiune, în timp ce art. 2528 alin. (1) din acelaşi cod
vizează regula specială, edictată pentru situaţia reparării pagubelor cauzate printr-o faptă
ilicită, fiind clare în privinţa elementelor care trebuie cunoscute de titularul dreptului la acţiune,
şi anume „paguba” şi „pe cel care răspunde de ea”.
Cunoaşterea pagubei presupune cunoaşterea faptului producerii ei, adică a rezultatului
dăunător, de natură patrimonială sau nepatrimonială, consecinţă a încălcării sau vătămării
drepturilor şi intereselor legitime ale unui subiect de drept şi care dă naştere obligaţiei de
reparare în sarcina persoanei prejudiciate. Noţiunile de „pagubă” şi „întinderea ei” nu se
suprapun, cunoaşterea pagubei nu se confundă cu cunoaşterea întinderii sale. Întinderea
pagubei ţine de obligaţia de reparare a prejudiciului, astfel încât, în caz de litigiu, aceasta va fi
determinată de instanţa de judecată, în urma administrării probatoriului.
Soluţia prevăzută de art. 2528 alin. (1) C.civ. este în acord şi cu dispoziţiile art. 1381 din
acelaşi act normativ, potrivit cărora dreptul la reparaţie se naşte din ziua cauzării prejudiciului,
chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat. Prescripţia va începe să curgă de la
momentul la care creditorul poate acţiona, respectiv de la data la care a cunoscut sau trebuia să
cunoască atât prejudiciul, cât şi persoana răspunzătoare pentru acesta.
Nu în ultimul rând, atunci când opţiunea legiuitorului, în materie de prescripţie
extinctivă, a fost ca determinarea momentului de început al cursului prescripţiei să se raporteze
la cunoaşterea de către titularul acţiunii a întinderii pagubei, a menţionat, în mod expres, acest
moment, de exemplu art. 19 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

229
 Prin urmare, pentru determinarea momentului de început al cursului prescripţiei nu este
relevantă cunoaşterea cuantumului prejudiciului, fiind important momentul în care titularul
acţiunii a cunoscut paguba, iar nu întinderea ei.

I.C.C.J., Secţia I civilă decizia nr. 1133 din 20 mai 2021

I. Circumstanţele cauzei:
1. Obiectul cererii de chemare în judecată:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a V-a civilă, la
9.08.2017, reclamantul Ministerul Economiei, în contradictoriu cu pârâţii A. şi Departamentul
pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului, a solicitat instanţei ca, prin hotărârea
pe care o va pronunţa, să dispună obligarea acestora la plata sumei de 37.599.788 lei cu titlu de
pretenţii, la care se adaugă dobânzi şi penalităţi de întârziere calculate până la data restituirii
integrale a sumei, cu cheltuieli de judecată.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 67 alin. 6, art. 123 din Legea nr. 31/1990, art.
238 alin. 1, art. 243 din Legea nr. 297/2004, art. 1357 coroborate cu art. 1349 alin. 1 şi 2 C.civ.
Pârâtul Departamentul pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului a depus
întâmpinare, prin care a solicitat introducerea, în cauză, a Curţii de Conturi a României, pentru
discutarea excepţiei nulităţii absolute a măsurii nr. II.9 din decizia nr. 31/11.08.2014, precum şi a
tuturor actelor administrative emise de aceasta, referitoare la măsura II.9.
A invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Departamentul pentru
Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului; excepţia prescripţiei dreptului la acţiune;
excepţia inadmisibilităţii acţiunii; nulitatea absolută a măsurii II.9 din decizia nr. 31/2014 a Curţii
de Conturi, precum şi a tuturor actelor administrative emise de aceasta, referitoare la măsura II.9.;
pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
Pârâtul A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material
la acţiune; excepţia de nelegalitate parţială a deciziei Curţii de Conturi a României nr. 31/2014;
pe fond, a solicitat respingerea acţiunii.
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de Tribunalul Bucureşti:
Prin sentinţa civilă nr. 105 din 22.01.2018, Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă a
admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea formulată de
reclamant, ca efect al prescripţiei dreptului material la acţiune; a dispus obligarea reclamantului
la plata sumei de 10.000 de lei cheltuieli de judecată către pârâtul A., reduse în condiţii art. 451
alin. 2 C.proc.civ..
3. Decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel Bucureşti:
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul Ministerul Economiei, criticând-o
ca nelegală şi netemeinică.
Intimaţii pârâţi au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea apelului, ca
nefondat.
Intimatul pârât Departamentul pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului a
susţinut şi excepţia de nelegalitate a raportului de audit financiar înregistrat sub nr.
42.109/18.07.2014 şi a deciziei nr. 31/11.08.2014 a Curţii de Conturi a României.
Prin încheierea din 14.12.2018, instanţa de apel a dispus citarea Curţii de Conturi a
României, în calitate de intimată.
Intimata Curtea de Conturi a României a formulat întâmpinare, prin care a solicitat
respingerea excepţiei de nelegalitate, ca inadmisibilă; în subsidiar, respingerea aceleiaşi excepţii,
ca neîntemeiată.
230
 Prin încheierea din 19.04.2019, Curtea de Apel a respins excepţia de nelegalitate, ca
inadmisibilă.
Prin decizia nr. 1218/A din 13.09.2019, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a
admis apelul declarat de reclamant, a anulat sentinţa atacată şi a trimis cauza, spre rejudecare,
aceleiaşi instanţe.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de Apel a reţinut următoarele:
Cererea de chemare în judecată ce face obiectul cauzei este întemeiată pe dispozițiile ce
reglementează răspunderea civilă delictuală, respectiv pe prevederile art. 1349 și art. 1357 din
noul Cod civil, fapta ilicită imputată pârâților constând în modalitatea greșită de distribuire a
dividendelor aferente anului 2012, cuvenite statului după vânzarea unui pachet de acțiuni deținute
la B. S.A.
În materia prescripției extinctive, regula generală este reglementată în cuprinsul
dispozițiilor art. 2523 din noul Cod civil, potrivit cărora prescripţia extinctivă începe să curgă de
la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască
naşterea lui.
În conformitate cu art. 2528 din noul Cod civil, în privinţa unei acţiuni în restituire
întemeiate pe dreptul la repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită, prescripţia dreptului la
acţiune începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba,
cât şi pe cel care răspunde de ea.
Astfel, începutul cursului prescripției extinctive este marcat de două momente: unul
subiectiv, cel al cunoașterii tuturor elementelor cerute de lege, și unul obiectiv, acela la care
păgubitul trebuia să cunoască fapta și pe cel care răspunde de ea.
Prin urmare, se impune a se stabili dacă, în speță, în raport și de prevederile legale pe care
se întemeiază cererea, dreptul la acțiune al reclamantului Ministerul Economiei a început să curgă
de la data înregistrării procesului-verbal de constatare întocmit de Curtea de Conturi, astfel cum a
reținut instanța de fond, respectiv de la 18.07.2014, sau de la o dată ulterioară.
În acest sens, Curtea a reținut că, prin decizia nr. 19/2019 pronunțată de Înalta Curte de
Casație și Justiție în recurs în interesul legii, a fost soluționată o problemă de drept similară,
statuându-se că actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de
control, prin care s-a stabilit, în sarcina angajatorului, obligația de a acționa pentru recuperarea
unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plății către acesta a unei sume de bani
necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru
angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului.
Au fost considerate ca fiind relevante în acest sens paragrafele 50-64 din decizia în
interesul legii sus-menţionată.
Având în vedere cele reținute, cu putere obligatorie, de Înalta Curte de Casație și Justiție,
precum și raționamentul juridic avut în vedere în dezlegarea problemei de drept, instanţa de apel
a apreciat, sub un prim aspect, că, nici în prezenta cauză, nu poate fi reținut, drept reper al
începutului cursului prescripției extinctive, actul de control al Curții de Conturi, prin care s-a
stabilit, în sarcina angajatorului, obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu produs,
câtă vreme constatările Curţii de Conturi sau ale unui alt organ cu atribuţii de control, precum şi
măsurile dispuse în sarcina entităţii controlate sunt obligatorii exclusiv pentru aceasta din urmă,
în condiţiile în care raportul de control constată doar producerea pagubei, fără să constituie, prin
el însuşi, izvor al creanţei.
Curtea a reținut, totodată, că, urmare a obligației persoanei păgubite de a depune diligențe
în vederea descoperirii persoanei vinovate de producerea prejudiciului, cât și a întinderii
prejudiciului, reclamantul trebuia să declanşeze mecanisme interne în ceea ce priveşte controlul
231
de gestiune financiară și, urmare a exercitării acestora, să se stabilească elementele necesare
exercitării acțiunii în răspundere civilă delictuală.
În acest sens, s-a efectuat raportul de control din 26.04.2017, având mai multe obiective,
printre care se menționează, la pct. 7, verificarea legalității și regularității activităților desfășurate
cu privire la toate documentele emise de Ministerul Economiei, cu incidență asupra determinării
cauzelor și condițiilor producerii abaterii de la legalitate identificate de Curtea de Conturi a
României prin decizia nr. 31/2014, în cuprinsul căreia s-a menționat că estimarea abaterii este de
37.599.788 lei, concluzionându-se că se poate suspiciona cu privire la posibila săvârșire a
infracțiunii prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 C.pen., și s-a propus
transmiterea materialului către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția
Anticorupție. Totodată, s-a stabilit declanșarea unei noi acțiuni de control în vederea verificării
legalității și regularității activităților desfășurate de către entități din cadrul Ministerului
Economiei cu privire la efectuarea/neefectuarea de către acestea de demersuri privind
implementarea măsurii nr. II.9. din decizia nr. 31/2014 a Curții de Conturi.
De asemenea, prin Ordinul nr. 510/26.05.2017, Ministerul Economiei a aprobat
constituirea Comisiei privind extinderea verificărilor asupra modului de repartizare a
dividendelor B. S.A.
La 4.08.2017, s-a întocmit raportul intermediar al Comisiei privind extinderea
verificărilor asupra modului de repartizare a dividendelor S.N.T.G.N. B. S.A. din profitul net
aferent activității anului 2012, în finalul căruia se concluzionează în sensul că se va prezenta, în
cadrul raportului final, o propunere cu privire la posibilele căi de acțiune ale Ministerului
Economiei în ceea ce privește implementarea măsurii dispuse de Curtea de Conturi prin decizia
nr. 31/2014.
Prin urmare, Curtea a apreciat că, doar după momentul finalizării controlului intern dispus
de reclamantul Ministerul Economiei și a stabilirii certe a întinderii prejudiciului, cât și a
persoanelor care au cauzat acest prejudiciu, se poate aprecia că reclamantul putea să cunoască
fapta și pe cel răspunzător de această faptă.
Față de cele mai sus reținute, instanţa de apel a considerat că nu se poate stabili, ca
moment al începerii cursului prescripției extinctive, data de 18.07.2014, când a fost întocmit
procesul-verbal de constatare de Curtea de Conturi, atât raportat la cele statuate, cu putere
obligatorie, prin decizia nr.19/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cât și având în vedere că
acesta este un act intermediar, în cuprinsul căruia sunt făcute referiri cu privire la abaterile
constatate la nivelul Ministerului Economiei, însă nu se poate determina cu exactitate întinderea
prejudiciului și persoana vinovată de producerea acestuia.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 480 C.proc.civ., Curtea a admis
apelul declarat și a anulat sentința pronunțată de Tribunal, cu consecința trimiterii cauzei, spre
rejudecare, aceleiași instanțe.
A mai stabilit că, în rejudecare, se va putea repune în discuție și excepția de nelegalitate a
raportului de audit financiar înregistrat sub numărul 42.109/2014 și a deciziei nr. 31/2014 a Curții
de Conturi, excepție care a fost respinsă ca inadmisibilă în apel, raportat la momentul procesual
în care a fost formulată.
4. Calea de atac exercitată în cauză:
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul A., criticând-o pentru următoarele
motive:
a. Hotărârea cuprinde motive contradictorii şi străine de natura cauzei (art. 488 alin. 1 pct.
6 C.proc.civ.).

232
 Atât în cursul judecăţii în primă instanţă, cât şi în apel, reclamantul a afirmat, în mod
constant, că a luat cunoştinţă de împrejurarea faptei prejudiciabile doar atunci când i s-a
comunicat decizia Curţii de Conturi nr. 31/2014 (în luna august 2014) şi, pe cale de consecinţă, a
afirmat că abia atunci i s-ar fi născut dreptul la acţiune în sens material, în vederea recuperării
pretinsului prejudiciu produs de către cei doi pârâţi.
Cu toate acestea, ignorând chiar apărările apelantului, instanţa de apel a reţinut că dreptul
la acţiune nu s-ar fi născut nici măcar în prezent. Astfel, Curtea a considerat că, doar după
momentul finalizării controlului intern dispus de reclamantul Ministerul Economiei şi a stabilirii
certe a întinderii prejudiciului, cât şi a persoanelor care au cauzat acest prejudiciu, se poate
aprecia că reclamantul putea să cunoască fapta şi pe cel răspunzător.
Este un caz de plus petita.
Motivarea contradictorie care a stat la baza deciziei este rezultatul unei superficiale
examinări a situaţiei de fapt deduse judecăţii, căreia i-a fost aplicată, în mod greşit, decizia de
recurs în interesul legii nr. 19/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (decizie cu care litigiul
pendinte nu are vreo legătură reală, întrucât pârâtul nu a pretins că dreptul la acţiune al
reclamantului s-ar fi născut la data emiterii procesului-verbal de constatare al Curţii de Conturi,
aşa cum, greşit, s-a reţinut prin decizia din apel, ci la 18.07.2014, când Ministerul Economiei a
înregistrat, la Secretariatul General, procesul-verbal respectiv şi, prin aceasta, a luat efectiv
cunoştinţă despre pretinsa faptă, autorul acesteia şi pretinsul prejudiciu, activându-se, astfel,
dispoziţia art. 2523 C.civ.).
O altă neregulă flagrantă, de ordin procedural, o constituie nepunerea în discuţia
contradictorie a părţilor a incidenţei, asupra excepţiei judecate în apel, a deciziei RIL nr. 19/2019.
Practic, pârâtul a aflat, pentru prima dată, despre intenţia instanţei de a face aplicarea acestei
decizii din lecturarea motivării hotărârii din apel. Dacă ar fi pus în discuţia părţilor această
chestiune, instanţa de apel i-ar fi dat posibilitatea să explice de ce consideră că respectiva soluţie
nu numai că nu susţine motivele de apel ale Ministerul Economiei, ci dimpotrivă, sprijină, în mod
evident, excepţia prescripţiei invocate de recurent.
Astfel, esenţa deciziei pronunţate în recurs în interesul legii este următoarea:
- entitatea publică nu trebuie să stea în pasivitate, aşteptând verificarea ulterioară prin
actul de control, ci trebuie să depună toate diligenţele pentru depistarea existenţei unor eventuale
pagube cauzate de angajaţi (paragraf 54 din RIL, pag. 20 din decizia din apel);
- paguba constatată, preexistentă raportului Curţii de Conturi, trebuia să fie cunoscută
independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în
baza actelor aflate în posesia entităţii controlate (paragraf 57 RIL, pag. 21 din decizia din apel);
- paguba este rezultatul exclusiv al propriei culpe cu privire la modalitatea de gestionare a
resurselor financiare ale entităţii controlate, care, potrivit legii, trebuia să declanşeze mecanisme
interne în ceea ce priveşte controlul (paragraf 58 RIL);
- izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curţii de Conturi sau al
unui alt organ cu atribuţii de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată
(paragraf 60 RIL).
Toate cele de mai sus conduc la concluzia neechivocă a începerii curgerii termenului de
prescripţie nu de la momentul emiterii actului de control al Curţii de Conturi (şi cu atât mai puţin,
de la un moment ulterior, aşa cum contradictoriu şi ilogic a argumentat Curtea de Apel), ci chiar
de la un moment anterior controlului, dacă instituţia supusă controlului deţinea suficiente
elemente pentru a afla despre pretinsa deficienţă/pagubă şi pentru a o investiga (în speţă,
reclamantul putea şi trebuia să cunoască aceste informaţii încă din 11.04.2014, când s-a finalizat

233
auditul Camerei de Conturi a Municipiului Bucureşti, care a semnalat pretinsa deficienţă de
legalitate, cu atât mai mult cu cât auditul se realizase pe baza documentelor aflate la reclamant).
Instanţa de apel, citând considerente ale deciziei RIL net favorabile pârâtului, a tras
concluzia opusă, cu consecinţe vădit nelegale şi netemeinice.
b. Hotărârea atacată a aplicat, în mod greşit, normele de drept material privitoare la
momentul începerii prescripţiei extinctive, respectiv art. 2523 şi art. 2528 C.civ. (art. 488 alin. 1
pct. 8 C.proc.civ.).
Problema de drept care se pune în speţă este dacă, în cazul în care un pretins prejudiciu şi
identitatea prezumaţilor autori ai faptei ilicite sunt aduse la cunoştinţa persoanei pretins vătămate
printr-o sesizare/act scris, aceasta echivalează cu momentul definit de art. 2528 alin. 1 teza finală
raportat la art. 2523 teza finală C.civ., în sensul că „prescripţia (...) începe să curgă de la data
când păgubitul (...) trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea” - „după
împrejurări”.
Răspunsul corect nu poate fi decât afirmativ, iar, în cazul dedus judecăţii, acest moment a
fost marcat la 18.07.2014 de înregistrarea, la registratura reclamantului intimat, a unui document
care indică nu doar existenţa pretinsului prejudiciu, ci şi cuantumul acestuia, precum şi
persoanele prezumat vinovate.
Reclamantul a pretins, pentru prima dată direct în apel, nu şi la fond, fără niciun temei
legal, că, pentru a i se naşte dreptul la acţiune împotriva recurentului, ar fi trebuit să cunoască
întinderea prejudiciului, şi, astfel, „justifică” aşteptarea celor trei ani de la primirea sesizării
Curţii de Conturi şi până la momentul constituirii, în vara anului 2017, a unei comisii care să
ducă la îndeplinire dispoziţia de măsuri a acestei entităţi, în sensul „extinderii verificărilor asupra
modului de repartizare a dividendelor la B.” (comisie care nu şi-a realizat, nici în prezent, scopul
şi nu a produs încă un raport final de activitate).
Singura dispoziţie legală incidentă în cauză - art. 2528 alin. 1 C.civ. - face vorbire despre
momentul la care persoana vătămată „trebuia să cunoască paguba”, deci, existenţa acesteia,
nu şi cuantumul său, care se determină şi se probează în faţa primei instanţe, potrivit regulilor de
drept comun.
Deşi recurentul a pus concluzii, în apel, cu privire la acest aspect tehnic important,
instanţa l-a ignorat cu desăvârşire şi, în mod inexplicabil, a reţinut „că doar după momentul
finalizării controlului intern dispus de reclamant şi a stabilirii certe a întinderii prejudiciului (...)
se poate aprecia că reclamantul putea să cunoască fapta”. O asemenea concluzie nu are niciun
fundament legal.
Dar, chiar dacă, prin absurd, s-ar lua în considerare construcţia teoretică propusă de
reclamant prin cererea de apel, acesta nu este scutit de sancţiunea prescripţiei, întrucât a cunoscut
chiar şi întinderea pretinsei pagube încă din 18 iulie 2014, suma de 37.599.788 lei fiind, clar,
indicată în procesul-verbal al Curţii de Conturi ca prejudiciu cauzat de „abaterea de la legalitate şi
regularitate” descrisă la filele 14-18 ale acestui document.
Mai mult, la pagina 15 a procesului-verbal, pârâtul a fost nominat, în mod expres, ca autor
al Ordinului nr. 92/2013, de mandatare a reprezentanţilor apelantului în A.G.A. B., act care, în
optica deformată a reclamantului, ar reprezenta fundamentul angajării răspunderii delictuale a
pârâtului.
În condiţiile în care, prin actul ce i s-a comunicat la 18.07.2014, reclamantul a luat
cunoştinţă despre pretinsa faptă ilicită, prin acelaşi document a fost informat despre valoarea de
37.599.788 lei a pretinsului prejudiciu, pe care o preia nealterată în cererea de chemare în
judecată, şi despre faptul că recurentul, ca semnatar al Ordinului nr. 92/2013, ar fi cauzat
pretinsul prejudiciu, este evident că nu mai are nicio relevanţă pentru soluţionarea chestiunii
234
prescripţiei, parcursul administrativ sau judiciar al actelor de control întocmite de Curtea de
Conturi ulterior momentului 18.07.2014.
Aşa cum, în mod corect, a reţinut prima instanţă, nu prezintă nicio importanţă faptul că un
organ de control i-a stabilit sau nu reclamantului o obligaţie de recuperare a unui prejudiciu, atâta
vreme cât acesta deja cunoştea sau trebuia să cunoască paguba şi pe autorul prejudiciului.
Aceasta este, de altfel, şi esenţa deciziei RIL nr. 19/2019.
Cu privire la momentul obiectiv (stabilit judecătoreşte) al începerii cursului prescripţiei
extinctive în materie delictuală, în practica judiciară s-a reţinut că:
„Dacă prescripţia ar începe să curgă de la data producerii pagubei, s-ar putea ca dreptul la
acţiune să se stingă prin împlinirea prescripţiei chiar înainte ca titularul său, cel păgubit, să fi avut
posibilitatea de a-şi exercita acest drept, căci atâta timp cât păgubitul nu cunoaşte existenţa
pagubei şi pe cel chemat să răspundă, el nu poate acţiona. În acest mod s-ar ajunge ca prescripţia
extinctivă să fie deturnată de la finalitatea sa, respectiv mobilizarea titularilor drepturilor
subiective la valorificarea lor rapidă.
Pe de altă parte, soluţia începerii cursului prescripţiei dreptului la acţiune în reparaţie a
prejudiciilor cauzate prin fapte ilicite de la data când cel păgubit a cunoscut paguba şi pe cel care
răspunde de ea prezintă neajunsul de a amâna, în unele cazuri, data începerii cursului prescripţiei
un timp prea îndelungat. Pentru a înlătura acest inconvenient, legiuitorul s-a văzut nevoit să
stabilească şi un al doilea moment - obiectiv - de la care începe să curgă prescripţia dreptului la
acţiune pentru repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită. Aceasta este data când păgubitul
trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripţia se întemeiază şi pe
ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea
pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.” (Decizia I.C.C.J. nr. 1784/2015, Secţia a II-a
civilă).
Altfel spus, potrivit doctrinei, „titularul dreptului la acţiune, căruia i s-a cauzat un
prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să-i permită să intenteze acţiunea
în răspundere civilă”, căci altfel nu ar fi atinse „scopurile urmărite de legiuitor prin instituţia
prescripţiei extinctive; limpezirea - în scurt timp - a raporturilor juridice”.
Or, exact opusul acestei atitudini diligente şi responsabile a dovedit reclamantul,
instituind, la trei ani după ce a luat cunoştinţă despre pretinsa pagubă şi prezumatul autor, o
comisie de investigare a pagubei şi a prezumtivilor autori, comisie despre care însă nu se
cunoaşte dacă, când şi cum şi-a finalizat activitatea. De altfel, nici existenţa acestei comisii şi
scopul său, nici actele anterioare de control ale Curţii de Conturi nu au fost aduse vreodată la
cunoştinţa recurentului, care a aflat despre existenţa lor doar cu prilejul acestui litigiu.
Recurentul pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi menţinerea
sentinţei primei instanţe, ca legală şi temeinică.
6. Măsurile Înaltei Curţi în timpul judecăţii recursului:
Prin încheierea de şedinţă din 6.04.2021, instanţa de recurs a admis cererea de scoatere
din cauză a intimatului Ministerul Economiei şi a dispus introducerea Secretariatului General al
Guvernului, în calitate de intimat reclamant, ca urmare a operării unei transmiteri legale a calităţii
procesuale, conform art. 38 C.proc.civ.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 488 alin.
1 pct. 5, 6 şi 8 C.proc.civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele
considerente:

235
 a. În primul rând, trebuie menţionat că susţinerile arătate în cadrul acestui motiv de recurs
supun dezbaterii mai multe probleme de drept, susceptibile de încadrare în pct.-ele 5, 6 şi 8 din
art. 488 alin. 1 C.proc.civ., după cum se va detalia în continuare.
Astfel, chestiunile care vizează nereguli de ordin procedural (depăşirea limitelor de
învestire a instanţei cu referire la plus petita şi nepunerea în discuţia contradictorie a părţilor a
deciziei de recurs în interesul legii nr. 19/2019) vor fi verificate din perspectiva cazului de casare
reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., iar cele prin care se contestă modul de
interpretare a deciziei evocate vor fi analizate conform cerinţelor art. 488 alin. 1 pct. 8 din acelaşi
cod; criticile referitoare la motivele contradictorii şi străine de natura cauzei urmează a fi
examinate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ.
Susţinerile privind stabilirea momentului de început al cursului prescripţiei extinctive de
către instanţa de apel cu nesocotirea celor arătate de apelantul reclamant prin cererea de chemare
în judecată şi prin cererea de apel nu se circumscriu unui caz de plus petita şi, respectiv, de
depăşire a limitelor de învestire a instanţei de prim control judiciar.
O asemenea neregularitate presupune încălcarea principiului disponibilităţii părţilor, care
guvernează procesul civil şi care implică, conform art. 9 alin. 2 C.proc.civ., că acestea stabilesc,
prin cererile şi apărările lor, obiectul şi limitele procesului. De asemenea, potrivit art. 22 alin. 6
din acelaşi cod, judecătorul este obligat să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăşi
însă limitele învestirii, cu excepţia cazului în care legea dispune altfel. Pentru apel, dispoziţiile
art. 477 alin. 1 C.proc.civ. menţionează că instanţa de apel procedează la rejudecarea fondului în
limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant. Totodată, conform art. 478 alin. 2 şi 3
C.proc.civ., părţile nu se pot folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi
dovezi decât cele invocate în primă instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare,
în calea de atac neputându-se schimba, printre altele, cauza sau obiectul cererii de chemare în
judecată şi neputându-se formula pretenţii noi.
Ipoteza lui plus petita semnifică, cu referire la obiectul cererii de chemare în judecată,
acordarea de către instanţă a mai mult decât ceea ce s-a cerut prin actul de învestire şi îşi găseşte
aplicabilitate atunci când s-a solicitat o anumită sumă de bani şi, fără a interveni o majorare a
pretenţiilor formulate, instanţa a acordat o sumă mai mare. O astfel de situaţie nu se regăseşte în
speţa de faţă, Curtea de Apel, prin raţionamentul aplicat în calcul momentului de început al
curgerii termenului de prescripţie, nedispunând asupra fondului cauzei, în sensul acordării unei
sume de bani superioare celei solicitate de reclamant.
Nu se poate reţine nici depăşirea limitelor de învestire a instanţei de apel, pentru două
argumente. În primul rând, contrar opiniei recurentului, apelantul reclamant a menţionat, prin
cererea de apel, că „prescripţia începe să curgă (...) cel mai devreme de la data înregistrării
deciziei nr. 31/11.08.2014, emisă de către Curtea de Conturi, la sediul autorităţii verificate”, ceea
ce presupune, în viziunea apelantului, şi un termen ulterior acestui moment, de la care se
calculează termenul de prescripţie. Totodată, apelantul precizează, în mod expres, în concluziile
căii de atac, că „(...) este evident că dreptul la acţiune al Ministerului Economiei a început să
curgă de la o dată ulterioară emiterii deciziei de către Curtea de Conturi a României, respectiv
după o analiză şi evaluare realizată de instituţie în vederea stabilirii întinderii prejudiciului, a
identificării persoanelor vinovate de săvârşirea prejudiciului, a stabilirii faptei şi a vinovăţiei
acestora. În lipsa acestor elemente nu pot fi dispuse măsuri de recuperare. Nici procesul-verbal de
constatare şi nici decizia Curţii de Conturi nu stabilesc prejudiciul şi persoanele responsabile. (...)
A interpreta începerea cursului prescripţiei în sensul că entitatea audiată a luat la cunoştinţă de la
data înregistrării procesului-verbal de constatare întocmit de către auditorii publici externi
înseamnă a limita intervalul de timp de 3 ani în care persoana vătămată poate acţiona în vederea:
236
stabilirii prejudiciului; identificării persoanelor responsabile de producerea prejudiciului;
înregistrarea în contabilitate a sumelor stabilite ca prejudiciu; dispunerea de măsuri în vederea
recuperării”. Aceleaşi concluzii au fost formulate de reclamant, în primă instanţă, prin notele
depuse la 19 ianuarie 2018, decizia instanţei de apel, în acord cu susţinerile apelantului, fiind, în
consecinţă, pronunţată cu respectarea limitelor de învestire.
Pe de altă parte, şi în cazul în care Curtea ar fi ajuns la o concluzie diferită de cea a
apelantului în ceea ce priveşte momentul de început al cursului prescripţiei, aceasta nu ar fi
însemnat o încălcare a principiului disponibilităţii, întrucât instanţa este chemată să ia toate
măsurile necesare în vederea stabilirii adevărului judiciar şi a pronunţării unei hotărâri legale şi
temeinice, prin aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente la situaţia de fapt reţinută în
cauză, conform art. 22 alin. 2 C.proc.civ. Deci, indiferent de opinia părţii asupra modului în care
trebuie aplicată şi interpretată legea la o anumită situaţie de fapt, intră în atribuţiile judecătorului
stabilirea unui raţionament corect, nepunându-se problema depăşirii limitelor de învestire sau de
plus petita, nefiind încălcat cadrul procesual indicat de reclamant prin cererea de chemare în
judecată.
Sub acest aspect, nu sunt întrunite cerinţele motivului de casare reglementat de art. 488
alin. 1 pct. 5 C.proc.civ.
Referitor la nesupunerea dezbaterii contradictorii între părţi a deciziei în interesul legii nr.
19 din 3.06.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, într-adevăr, instanţa de apel nu a procedat
în acest sens, făcând referire la decizie direct în considerentele hotărârii atacate.
Nu se poate dispune însă casarea deciziei, cu trimitere spre rejudecare, pentru acest motiv,
deoarece încălcarea principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare este susceptibilă de
nulitate în condiţiile art. 175 alin. 1 C.proc.civ., şi anume dacă vătămarea adusă părţii nu poate fi
înlăturată decât prin desfiinţarea actului procedural neregulamentar. Or, vătămarea produsă
recurentului prin nedezbaterea contradictorie a deciziei sus-menţionate nu atrage, în mod necesar,
desfiinţarea hotărârii instanţei de apel, întrucât posibilitatea părţii de a discuta legalitatea aplicării
şi interpretării deciziei în interesul legii nr. 19/2019 este asigurată în recurs, în continuare urmând
a fi verificate tocmai aceste aspecte.
În ce priveşte motivarea contradictorie a deciziei, ipoteză a motivului de casare
reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., nici această susţinere nu este întemeiată.
Teza vizată se referă la situaţia în care, fie considerentele hotărârii, în ansamblul lor,
conduc la o altă soluţie decât cea care se regăseşte în dispozitiv, fie considerentele sunt
divergente între ele, în sensul că unele conduc la o anumită soluţie, în timp ce altele determină o
soluţie diferită, astfel încât nu se poate realiza care sunt cele care fundamentează soluţia din
dispozitiv. Niciuna dintre aceste ipoteze nu subzistă în cauză, argumentele Curţii referitoare la
calculul termenului de prescripţie şi stabilirea momentului de început al cursului prescripţiei
sprijinind soluţia de admitere a apelului declarat de reclamant, cu consecinţa anulării hotărârii
primei instanţe şi trimiterii litigiului, spre rejudecare, la Tribunal, de vreme ce instanţa de apel a
considerat că termenul de prescripţie nu era împlinit la data cererii de chemare în judecată.
Motivarea străină de natura cauzei presupune că instanţa a apelat, în soluţionarea acesteia,
la instituţii juridice care nu au legătură cu procesul dedus judecăţii. Raportarea realizată de
recurent la această ipoteză din art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ. este pur formală, partea
neindicând care sunt elementele vizate de Curte, care nu au conexiune juridică, cu litigiul cu care
a fost învestită instanţa de apel.
Criticile privind aplicarea şi interpretarea greşită a Deciziei în interesul legii nr. 19/2019
nu se subsumează acestui motiv de recurs, urmând a fi verificate din perspectiva motivului de
casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., deoarece supun dezbaterii o decizie
237
pronunţată în interesul legii, în materia momentului de început al termenului de prescripţie,
instituţie de drept substanţial.
Sub acest aspect, susţinerile recurentului sunt, parţial, întemeiate.
Astfel, nu se poate reţine greşita aplicare, în speţă, a deciziei enunţate mai sus, de vreme
ce aceasta se referă tocmai la relevanţa actului de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un
alt organ cu atribuţii de control, prin care s-a stabilit, în sarcina angajatorului, obligaţia de a
acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat, în determinarea momentului de
început al termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii
patrimoniale a salariatului. Or, chiar dacă decizia în interesul legii vizează şi alte dispoziţii legale,
adoptate în materia conflictelor de muncă (art. 268 alin. 1 lit. c din Codul muncii, art. 211 lit. c
din Legea dialogului social nr. 62/2011), raţionamentul expus de Înalta Curte interesează speţa de
faţă, în condiţiile în care reclamantul invocă un prejudiciu produs de pârât în exercitarea
funcţiilor sale, în speţă, s-au desfăşurat acte de control de către Curtea de Conturi şi entităţile
subordonate, iar instanţele anterioare au dezbătut problema prescripţiei prin raportare la aceste
acte.
Cât priveşte interpretarea dată de instanţa de apel Deciziei în interesul legii nr. 19/2019,
aceasta este eronată.
În paragraful 47 din decizie, Înalta Curte reţine, pentru cazul răspunderii civile pentru
pagubele produse angajatorului din vina salariatului şi în legătură cu munca acestuia, că termenul
de prescripţie extinctivă vizând acţiunea în repararea prejudiciului este de 3 ani şi se calculează
de la data la care angajatorul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care
răspunde de ea.
După ce, în paragraful 48, face demarcaţie între momentul subiectiv al începutului
cursului prescripţiei, cel al cunoaşterii tuturor elementelor cerute de lege pentru angajarea
răspunderii, şi cel obiectiv, de la care angajatorul trebuia să cunoască paguba şi pe cel care
răspunde de ea, menţionează că fundamentul stabilirii momentului obiectiv îl constituie culpa
prezumată a celui păgubit de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei
şi recuperarea acesteia (paragraful 49).
Pornind de la atribuţiile şi actele Curţii de Conturi, conform dispoziţiilor art. 1 şi 21 din
Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea acestei entităţi, republicată, cu modificările
şi completările ulterioare (paragrafele 50-52), Înalta Curte constată că nu există certitudinea datei
posibilului control al Curţii de Conturi sau al unui alt organism cu asemenea atribuţii, context în
care entitatea publică nu poate sta în pasivitate, aşteptând verificarea ulterioară a resurselor
bugetare prin actul de control, ci trebuie să facă propriile demersuri pentru depistarea existenţei
unor eventuale pagube produse de angajaţi în privinţa resurselor respective (paragraful 53).
Reiterând ideea culpei prezumate a victimei prejudiciului în nedepunerea diligenţelor, ca
fundament al stabilirii momentului obiectiv al începutului cursului prescripţiei, sub acest aspect,
instanţa supremă consideră ca fiind nerelevantă constatarea făcută şi adusă la cunoştinţa entităţii
controlate de organele de control ale Curţii de Conturi, terţ faţă de raporturile desfăşurate între
păgubit şi angajat şi ale cărui observaţii nu pot da naştere unui drept substanţial în favoarea
angajatorului. Înalta Curte reţine că actul Curţii de Conturi vizează un control de legalitate în ce
priveşte gestionarea resurselor financiare ale statului, determinante fiind obligaţiile stabilite în
sarcina păgubitului în această materie (paragrafele 54-55).
În acest cadru, consideră, în continuare, că paguba constatată, preexistentă raportului
organului de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările acestuia din urmă, cu
atât mai mult cu cât actul emis de Curtea de Conturi se efectuează în baza documentelor deţinute
de entitatea controlată (paragraful 57), concluzionând că prejudiciul este rezultatul exclusiv al
238
propriei culpe în privinţa modalităţii de gestionare a resurselor financiare. Din această
perspectivă, potrivit legii, entitatea controlată trebuia să declanşeze mecanisme interne vizând
controlul de gestiune financiară, cum ar fi controlul de legalitate, controlul financiar preventiv,
controlul financiar intern sau auditul (paragraful 58). Se mai reţine că raportul de control al Curţii
de Conturi sau a altui organ cu atribuţii în domeniu nu constituie, per se, izvor al creanţei, acesta
fiind constituit din actul sau faptul juridic generator al pagubei invocate (paragrafele 59-60).
Subliniind elementele importante în determinarea regimului juridic al prescripţiei
extinctive, respectiv dreptul de recuperare a pagubei şi faptul sau actul generator al acestui drept,
Înalta Curte concluzionează asupra nerelevanţei actului de control al Curţii de Conturi în
marcarea începutului prescripţiei, în contextul în care nu există dispoziţii legale care să prevadă
în acest sens şi documentul emis de organismele de control nu se încadrează în cazurile de
întrerupere a cursului prescripţiei, reglementate de art. 16 din Decretul nr. 167/1958 (paragrafele
61-63).
În final, punctând rolul instituţiei prescripţiei, privită ca sancţiune a pasivităţii în
exerciţiul dreptului subiectiv, pasivitate ce nu poate fi subordonată de entitatea controlată
necunoaşterii şi neaplicării dispoziţiilor legale, Înalta Curte, în interpretarea şi aplicarea art. 268
alin. 1 lit. c din Codul muncii, raportat la art. 8 şi 12 din Decretul nr. 167/1958, reţine că actul de
control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu astfel de atribuţii, prin care s-a
stabilit, în sarcina angajatorului, obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu nu
marchează începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii
patrimoniale (paragrafele 64 şi 66).
Prin urmare, raţionamentul instanţei de recurs în interesul legii, astfel cum a fost expus în
precedent, reflectă ideea că păgubitul nu trebuie să aştepte controlul Curţii de Conturi sau a altui
organism cu atribuţii în acest sens, pentru a depista prejudiciul şi pe cel răspunzător de
producerea lui, control a cărui efectuare are caracter imprevizibil, ci, în scopul arătat, trebuie să
procedeze la propriile verificări. Cum prescripţia extinctivă sancţionează pasivitatea victimei ce
pretinde repararea pagubei, bazându-se pe ideea de atitudine culpabilă a acesteia, actul de control,
prin care se stabileşte, în sarcina păgubitului, luarea anumitor măsuri, nu poate determina
momentul de început al cursului prescripţiei acţiunii în despăgubiri. Nu în ultimul rând, Înalta
Curte subliniază că paguba este preexistentă actului de control, iar obligaţia celui care a produs
prejudiciul de a-l acoperi şi, corelativ, dreptul de creanţă al victimei nu au, ca izvor, actul de
control, ci însuşi actul sau faptul provocator al daunei. Aceste argumente au fost avute în vedere
de Înalta Curte în definirea conceptului de „moment obiectiv” al cunoaşterii pagubei şi celui
răspunzător de ea, în sensul art. 8 alin. 1 din Decretul nr.167/1958, acelaşi cu cel menţionat în art.
2528 alin. 1 C.civ. Într-o interpretare logică a deciziei în interesul legii nr. 19/2019, concluzia nu
poate fi decât aceea a plasării începutului prescripţiei la un moment anterior actului de control şi
nicidecum ulterior, respectiv cel al finalizării controlului intern dispus de reclamant ca efect al
celor constatate prin decizia Curţii de Conturi nr. 31/2014, aşa cum, în mod greşit, a reţinut
instanţa de apel.
Pentru aceste considerente, instanţa va admite recursul declarat de pârât şi va casa decizia
atacată, urmând ca, în rejudecare, Curtea să determine începutul curgerii termenului de
prescripţie în speţă, prin analiza tuturor elementelor probatorii, în raport de interpretarea dată de
Înalta Curte deciziei în interesul legii nr. 19/2019, astfel cum a fost redată mai sus, fiind întrunite
cerinţele motivului de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ.
b. Susţinerile circumscrise acestui motiv de recurs, întemeiat pe acelaşi motiv de
nelegalitate, sunt, de asemenea, întemeiate.

239
 Fără a relua cele menţionate în precedent, ceea ce interesează, în examinarea criticilor
recurentului, este dacă, în privinţa stabilirii momentului obiectiv de început al prescripţiei,
prezintă relevanţă sau nu cunoaşterea de către victimă nu numai a existenţei prejudiciului, ci şi a
întinderii lui.
În primul rând, trebuie menţionat că dispoziţiile art. 2523 C.civ. conţin regula generală
privind începutul prescripţiei extinctive, având, ca obiect, dreptul la acţiune, în timp ce art. 2528
alin. 1 din acelaşi cod vizează regula specială, edictată pentru situaţia reparării pagubelor cauzate
printr-o faptă ilicită, fiind aplicabilă cu prioritate speţei de faţă, în raport de temeiul juridic al
acţiunii.
Pe de altă parte, dispoziţiile art. 2528 alin. 1 C.civ. sunt clare în privinţa elementelor care
trebuie cunoscute de titularul dreptului la acţiune, şi anume „paguba” şi „pe cel care răspunde de
ea”.
Cunoaşterea pagubei presupune cunoaşterea faptului producerii ei, adică a rezultatului
dăunător, de natură patrimonială sau nepatrimonială, consecinţă a încălcării sau vătămării
drepturilor şi intereselor legitime ale unui subiect de drept, şi care dă naştere obligaţiei de
reparare în sarcina persoanei prejudiciate. Cele două noţiuni, „pagubă” şi „întinderea ei”, nu se
suprapun, astfel încât cunoaşterea pagubei nu se confundă cu cunoaşterea întinderii sale.
Întinderea pagubei ţine de obligaţia de reparare a prejudiciului, astfel încât, în caz de litigiu,
aceasta va fi determinată de instanţa de judecată, în urma administrării probatoriului.
Soluţia prevăzută de art. 2528 alin. 1 C.civ. este în acord şi cu dispoziţiile art. 1381 din
acelaşi act normativ, potrivit cărora dreptul la reparaţie se naşte din ziua cauzării prejudiciului,
chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat. Prescripţia va începe să curgă de la
momentul la care creditorul poate acţiona, respectiv de la data la care a cunoscut sau trebuia să
cunoască atât prejudiciul, cât şi persoana răspunzătoare pentru acesta.
Nu în ultimul rând, atunci când opţiunea legiuitorului, în materie de prescripţie extinctivă,
a fost ca determinarea momentului de început al cursului prescripţiei să se raporteze la
cunoaşterea de către titularul acţiunii a întinderii pagubei, a menţionat, în mod expres, acest
moment, cum este cazul, de exemplu, în materia contenciosului administrativ. Potrivit art. 19
alin. 1 din Legea nr. 554/2004: „Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ,
fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire
curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.”.
Prin urmare, referirile instanţei de apel la cunoaşterea cuantumului prejudiciului de către
reclamant, luată în calcul pentru determinarea momentului de început al cursului prescripţiei, sunt
nerelevante, fiind important momentul în care titularul acţiunii a cunoscut paguba, iar nu
întinderea ei.
Ca atare, şi pentru acest argument recursul urmează a fi admis, fiind întrunite cerinţele
motivului de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., Curtea procedând la o
greşită interpretare a dispoziţiilor art. 2528 alin. 1 C.civ.
Având în vedere aceste considerente, în baza art. 496 şi art. 497 cu referire la art. 488 alin.
1 pct. 8 C.proc.civ., Înalta Curte a admis recursul declarat de pârâtul A., a casat decizia atacată şi
a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.
În rejudecare, Curtea va proceda la examinarea căii de atac în raport de cele statuate prin
prezenta decizie, cât şi de susţinerile pârâtului din cererea de recurs, care supun dezbaterii
elemente de fapt relevante în verificarea cursului prescripţiei.
Cheltuielile de judecată solicitate de recurent pentru faza apelului vor fi determinate de
către Curte în funcţie de soluţia ce urmează a fi pronunţată asupra căii de atac cu care a fost
învestită.
240
 DREPTUL PROPRIETĂŢII INTELECTUALE

I. Marcă

1. Contrafacere. Încălcarea dreptului titularului asupra mărcii. Daune-interese. Modalități

de stabilire a prejudiciului. Noțiunea de ”beneficii injuste”

O.U.G. nr. 100/2005, art. 3, art. 14

Formularea din art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005 nu este una lipsită de echivoc, dat fiind
caracterul exemplificativ al ipotezelor enumerate la alin. (2) lit. a) din această normă.
Astfel, art. 14 alin. (2) lit. a) din Ordonanţă (corespunzător art. 13 din Directiva
2004/48/CE) prevede după cum urmează: „(2) La stabilirea daunelor-interese instanţa
judecătorească va lua în considerare:
a) toate aspectele corespunzătoare, cum ar fi consecinţele economice negative, în special,
pierderea câştigului suferită de partea vătămată, beneficiile realizate în mod injust de către
persoana care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat şi, după caz, elemente,
altele decât factorii economici, cum ar fi prejudiciul moral cauzat titularului dreptului încălcat.”
Pentru a se conchide asupra caracterului alternativ sau cumulativ al acestor criterii,
edificatoare sunt, în acest sens, cele explicitate prin considerentul 26 din Preambului Directivei
(pe care Ordonanţa o transpune), potrivit căruia, pentru repararea prejudiciului „valoarea
daunelor-interese acordate titularului dreptului ar trebui să ia în considerare toate aspectele
corespunzătoare, cum ar fi câştigul nerealizat de titularul dreptului sau beneficiile fără justă
cauză realizate de contravenient şi, dacă este cazul, orice prejudiciu moral este cauzat titularului
dreptului.”
În consecinţă, procedând la interpretarea gramaticală a acestui considerent, dată fiind
prezenţa conjuncţiei cu funcţie disjunctivă „sau”, rezultă că cele două variante normative ce se
regăsesc la art. 13 din Directivă, chiar exemplificative fiind, se exclud, astfel încât, nu pot fi
invocate în mod cumulativ.
Cum reclamantul, titular al mărcii încălcate, este cel care formulează cererea de daune-
interese, rezultă că acestuia îi revine alegerea aplicării oricăruia dintre criteriile enumerate de
această normă.
O atare opțiune a titularului mărcii ţine de strategia procesuală pe care o preconizează,
precum şi de anticiparea efortului probator în oricare dintre ipoteze, dar nu în ultimul rând, de
amploarea contrafacerii, caz în care, în mod evident, criteriul beneficiilor injuste ale
contrafăcătorului va fi mult mai atractiv și favorabil titularului dreptului de proprietate
intelectuală încălcat.
Prin urmare, dacă daunele – interese sunt acordate prin valorificarea unuia dintre aceste
criterii legale alternative, titularul mărcii nu poate pretinde acordarea unor daune-interese și în
baza altui criteriu legal dintre cele enumerate la art. 14 alin. (2) lit. a), nefiind permisă aplicarea
lor simultană.
Noţiunea de „beneficii injuste” realizate de către persoana care a încălcat un drept de
proprietate industrială protejat include orice beneficiu sau avantaj economic, patrimonial, iar nu
numai profitul realizat de către cel care a desfăşurat o activitate de contrafacere, întrucât
legiuitorul a inserat în conţinutul normei această sintagmă de „beneficii injuste” din activitatea

241
de contrafacere (ori beneficii realizate fără justă cauză, potrivit Directivei), iar nu pe cea de
profit.
Concluzia se justifică prin aceea că beneficiu înseamnă orice câştig, folos sau avantaj de
natură economică, iar nu numai echivalentul în bani al acestora, reflectat ca atare în
contabilitatea contrafăcătorului; pe de altă parte, atare calificare este permisă şi de instituţia
juridică a subrogaţiei reale cu titlu universal – înlocuirea unor bunuri (sume de bani încasate
din activitatea de contrafacere) cu alte bunuri sau servicii (cele corespunzătoare cheltuielilor
indirecte sau diminuarea ori acoperirea unor pierderi în activitatea economică curentă).
Deşi noţiunea de „beneficiu injust” nu este o una economică sau contabilă, cu toate
acestea, pentru stabilirea înţelesului său conceptual, este necesar a se face apel la noţiuni
economice cu valoare de instrumente de interpretare, pentru ca, în raport de conținutul acestora,
să se poată realiza aprecierea critică a acestora, cu rezultatul includerii sau a excluderii lor din
categoria beneficiilor injuste ale contrafăcătorului, obţinute din desfăşurarea activităţii de
contrafacere (beneficii la care nu ar fi avut acces în cazul în care nu desfășura activitatea prin
încălcarea drepturilor de proprietate intelectuală ale uni concurent).

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 909 din 20 aprilie 2021

Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Satu Mare - Secţia a II-a civilă, de contencios
administrativ şi fiscal, reclamanta SC A. SA a chemat în judecată pe pârâta SC B. SRL, solicitând
ca prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză să se dispună:
- încetarea imediată şi definitivă a oricăror acte de utilizare a mărcii „Arlechino-fantezie
cu lapte” sau a unor semne similare, inclusiv vânzarea, oferirea de servicii, promovarea,
distribuirea unor produse care poartă această marcă şi interzicerea utilizării pe viitor de către
pârâtă, în activitatea sa comercială, pe documente şi/sau pentru publicitate ori în alte scopuri a
mărcii „Arlechino-fantezie cu lapte”;
- obligarea pârâtei la plata sumei de 200.000 Euro, echivalentul sumei de 841.300 lei, cu
titlu de despăgubiri pentru prejudiciul produs;
- confiscarea şi distrugerea tuturor materialelor şi produselor ce poartă marca „Arlechino-
fantezie cu lapte”;
- obligarea pârâtei la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.
Prin sentinţa nr. 129 din 19.04.2017, Tribunalul Satu Mare a respins acţiunea civilă
formulată de reclamanta SC A. SA în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel apelanta reclamantă SC A. SA.
Prin decizia nr. 377/C-A din data de 12.12.2017, Curtea de Apel Oradea - Secţia a II-a
civilă de contencios administrativ şi fiscal a admis apelul, a schimbat în tot sentința şi, în
consecinţă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta SC A. SA împotriva pârâtei SC B.
SRL.
A dispus încetarea imediată şi definitivă a oricăror acte de utilizare a semnelor „Arlechino
- fantezie cu lapte” şi „Globo de la B. - Arlechino - fantezie cu lapte” sau a unor semne similare,
inclusiv vânzarea, oferirea de servicii, promovarea sau distribuirea unor produse care poartă acest
semn sau semne similare şi interzice utilizarea acestora pe viitor de către pârâtă, în activitatea sa
comercială, pe documente şi/sau pentru publicitate şi în alte scopuri.
A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 133.354 lei cu titlu de despăgubiri.
A dispus distrugerea tuturor materialelor sau produselor ce poartă semnele „Arlechino -
fantezie cu lapte” şi „Globo de la B. - Arlechino - fantezie cu lapte”. A respins, în rest, acţiuneam

242
iar intimata-pârâtă a fost obligată să plătească apelantei-reclamante suma de 34.432 lei cu titlu de
cheltuieli de judecată parţiale în primă instanţă şi în apel.
Împotriva acestei decizii, au formulat recurs atât reclamanta, cât și pârâta.
Prin decizia civilă nr. 1960 din 22.05.2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia I
civilă a admis ambele recursuri, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la
aceeași instanță de apel.
Prin decizia nr. 292A din 5.11.2020, Curtea de Apel Oradea, Secţia a II-a civilă, de
contencios administrativ şi fiscal a admis apelul declarat de reclamanta A. SA, a schimbat în tot
sentința apelată, iar, pe fond: a admis în parte acțiunea și, în consecință, a dispus încetarea
imediată şi definitivă a oricăror acte de utilizare a semnelor ”Arlechino - fantezie cu lapte” şi
”Globo de la B. - Arlechino - fantezie cu lapte” sau a unor semne similare, inclusiv vânzarea,
oferirea de servicii, promovarea sau distribuirea unor produse care poartă acest semn sau semne
similare şi a interzis utilizarea acestora pe viitor de către pârâtă în activitatea sa comercială, pe
documente şi/sau pentru publicitate şi în alte scopuri.
Instanța de apel a dispus obligarea pârâtei să plătească reclamantei suma de 93.811,78 lei
cu titlu de despăgubiri.
S-a dispus distrugerea tuturor materialelor sau produselor ce poartă semnele ”Arlechino -
fantezie cu lapte” şi ”Globo de la B. - Arlechino - fantezie cu lapte”.
Au fost respinse celelalte pretenții ale reclamantei.
Intimata-pârâtă a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată către apelanta-reclamantă în
sumă de 54.857,98 lei, reprezentând parţial contravaloare taxă judiciară de timbru, onorarii
expertize judiciare dispuse în cauză şi onorarii avocaţiale.
Împotriva deciziei pronunțate în rejudecare de instanța de apel, ambele părți au declarat
recurs.
1. Recurenta-reclamantă a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9
C.proc.civ.
În dezvoltarea criticilor sale, recurenta-reclamantă învederează că prin decizia de casare
nr. 1960/2018, pronunțată în primul ciclu procesual, Înalta Curte a stabilit un îndrumar pentru
rejudecare, care nu a fost respectat de instanţa de apel.
În opinia recurentei, decizia de casare are ca efect dobândirea autorității de lucru judecat
pentru soluția dată primelor două petite, precum și considerentele care o susțin, mai puţin cu
privire la chestiunea cuantificării prejudiciului.
Totodată, sunt intrate sub autoritate de lucru judecat şi aprecierile instanței de casare
referitoare la îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale: faptă ilicită de contrafacere,
elementul subiectiv sub forma intenţiei pârâtei şi raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi
prejudiciul pretins, care a rămas a fi cuantificat în rejudecare.
În acest sens, instanţa de recurs a stabilit că este necesară lămurirea situaţiei de fapt prin
clarificarea beneficiului injust obţinut de B. sau, altfel spus, lămurirea profitului pârâtei la nivelul
cheltuielilor directe legate de vânzările acesteia, având în vedere că în instanţa de apel, în ciclul
procesual anterior, reţinuse că B. a realizat pierderi în vânzarea acestui sortiment, chiar şi la
nivelul cheltuielilor directe.
Prin aceeaşi decizie de casare, Înalta Curte a stabilit că modul de cuantificare valorificat
de instanţa de apel, raportat strict la scăderile vânzărilor pârâtei în perioada anilor 2007-2008 şi la
ratele de profit ale acesteia, nu ar reprezenta un criteriu nelegal.
Drept urmare, instanţa de recurs nu a invalidat acest mod de calcul („raportarea pentru a
determina câştigul pierdut de reclamantă ca urmare a încălcării dreptului său la marcă de către
pârâtă la media celor doi ani anteriori începerii încălcării” nu se poate reține că ar reprezenta un
243
criteriu nelegal), considerându-se că „instanţa de apel a determinat cu cât au scăzut vânzările
reclamantei de la momentul începerii încălcării drepturilor reclamantei şi atât timp cât, în cauză,
prin criteriile alternative propuse de reclamantă, care respectă prevederile art.14 alin. (1), nu s-a
putut determina un cuantum al despăgubirilor mai mare.”
Instanţa de recurs a statuat în cadrul îndrumarului de casare că: ”Pentru a obţine beneficiul
injust din profitul obţinut din vânzarea produselor purtând semnul care încălcă marca reclamantei
trebuiau scăzute doar cheltuielile aferente produsului în cauză.
Potrivit doctrinei contabile, în funcţie de modul de repartizare a acestora, cheltuielile sunt:
directe şi indirecte; cheltuielile directe se individualizează pe produs sau grupe de produse
omogene, lucrări, servicii, comenzi şi, de aceea, se pot include în costul acestora (de ex. materii
prime, materiale şi salariaţii implicaţi direct în producţie); cheltuielile indirecte simt comune mai
multor produse ori grupe de produse şi, pentru aceasta, trebuie sa tic repartizate asupra produselor
indirect, pe baza unor criterii de repartizare.”
Recurenta-reclamantă mai arată că pentru dezlegarea problemei individualizării
beneficiului injust, potrivit şi OMF nr. 1826/2003, şi implicit pentru lămurirea cauzei în ceea ce
priveşte realizarea de profit de către intimata B. , la nivelul cheltuielilor directe, instanţa de apel
trebuia să reconsidere raţionamentul şi, pe baza celor statuate de experţi prin raportul depus în al
doilea ciclu procesual în apel, însă instanţa a ales o interpretare a actului dedus judecăţii, total
străină de cele prezentate de experţi, argumentaţie care nu respectă îndrumarul de casare şi de
textele legale aplicabile în cauză.
Analizarea beneficiilor injuste care i-au profitat intimatei a reprezentat un criteriu foarte
important de cuantificare a prejudiciului, având în vedere că prin decizia de casare s-a stabilit
astfel:
”Pe de altă parte, trebuia identificat, conform susţinerilor recurentei reclamante, dacă
anumite cheltuieli indirecte au fost incluse în contabilitatea firmei, din eroare sau nu, în categoria
cheltuielilor directe, cu consecinţe asupra determinării în mod corect a beneficiului injust obţinut
de către pârâtă prin folosirea drept a semnului în cauză.”
Recurenta susține că instanța de apel a analizat însă chestiunea cuantificării prejudiciului
total inechitabil și străin de îndrumarul de casare, concluzionând că ”beneficiul injust” este un
criteriu nepotrivit, întrucât intimata B. a realizat pierdere contabilă de 4.888.000 lei, dispunând
acordarea sumei de 93.811,78 lei cu titlu de prejudiciu material, bazat pe „beneficiul nerealizat al
subscrisei”, construind o nouă formulă de despăgubire, prin modificare formulei din primul ciclu
procesual în apel.
În opinia recurentei-reclamante, formula aleasă de instanţă constă în aplicarea ratei de
profit pe anii 2009-2013 la suma rezultată din scăderea diferenţei vânzărilor pe fiecare an din
media anilor precedenţi începerii încălcării mărcii sale (2007-2008).
Identic deciziei din primul ciclu procesual, instanţa de apel, având la bază criteriul
scăderii vânzărilor recurentei-reclamante, ajunge la o sumă mai mică a despăgubirilor pentru o
încălcare continuă de 5 ani iunie 2009 - martie 2014, aceea de 93.811,78 lei, în condiţiile în care
vânzările ilicite ale B. însumează un total de 13.421.6811ei; beneficiul intimatei, calculat de
experţi la nivelul cheltuielilor directe, este imens, anume de 5.717.885 lei, potrivit răspunsului la
obiectivul 5 din anexa 4 la raportul de expertiză și răspunsul la obiecțiuni.
Astfel, comisia de experţi a stabilit în Anexa 4 la raport, că veniturile totale ale intimatei
pentru îngheţata din litigiu, în perioada 01.01.2009-30.06.2014 au fost de 13.421.6811ei, iar
cheltuielile directe aferente îngheţatei din litigiu au fost în cuantum de 7.703.796 lei, fiind
calculate de experți în baza O.M.F. nr. 1826/2003; or, acest rezultat financiar a adus intimatei un
profit de 5.717.885 lei, deci un beneficiu injust în patrimoniul B. SRL.
244
 Recurenta-reclamantă critică statuarea instanței de apel cu privire la înregistrarea de
pierderi de către intimată din vânzarea sortimentelor de înghețată în litigiu.
Unul dintre criteriile prevăzute de art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005, este
acela al beneficiilor injuste realizate din activitatea de contrafacere, însă, instanța de apel a
stabilit că în cauză nu îl poate lua în considerare.
Pentru o atare concluzie a reținut că aşa cum reiese din expertiza iniţială efectuată în
primă instanţă, comisia de experţi care a efectuat acea expertiză, la obiectivul 8, a precizat că în
urma cuantificării veniturilor pârâtei B. cu privire la îngheţata Arelquino Fantezie cu lapte şi
Globo de la B. - Arlechino Fantezie cu lapte, în perioada 2009 - semestrul I 2014 şi scăderii
tuturor cheltuielile aferente, pârâta doar în anul 2012 a realizat profit de 138.720 lei, în ceilalţi ani
s-au înregistrat pierderi ce totalizează 4.808.282 lei.
Curtea de apel a mai reținut din aceeași expertiză că, referindu-se la cheltuielile
înregistrate cu producerea de îngheţată, experţii au stabilit că o pondere importantă au cheltuielile
cu obiectele de inventar din primii doi ani de producţie, când s-au făcut dotări la secţia de
îngheţată, amortizarea mijloacelor fixe, dar şi cheltuielile cu carburanţii şi cu personalul.
În opinia curţii de apel, beneficiile injuste se referă exclusiv la existenţa profitului contabil
al celui care a încălcat marca.
O astfel de abordare încalcă cele stabilite de instanța de casare care a folosit în îndrumarul
de casaţie sintagmele „cheltuieli aferente produsului în cauză”, „repartizarea cheltuielilor pe baza
unor criterii de repartizare”.
Calculele realizate pe baza unor criterii de repartizare (ponderea vânzărilor de îngheţată
purtând marca anulată din totalul vânzărilor) au fost prezentate argumentat pe baza datelor aflate
la dosar, date administrate în cadrul expertizelor dispuse în cauză, de către reclamantă şi de către
expertul parte al acesteia, dl. expert C., atât în cadrul raportului de expertiză extrajudiciară depus
la dosar, cât şi în opinia proprie din cadrul raportului de expertiză judiciară administrată în apel,
în rejudecare, că sumele provenite din vânzările totale ale B., obţinute din comercializarea
produselor purtând semnul care încălca marca reclamantei, au servit în mod clar la acoperirea
unor cheltuieli indirecte, la acoperirea şi întreţinerea unor utilaje şi mijloace fixe, folosite şi astăzi
în activitatea intimatei.
Cu referire la încălcarea celor stabilite prin decizia de casare, recurenta-reclamantă arată
că, în esență, instanţa de apel nu realizează în concret o delimitare a „beneficiului injust”,
„câştigului nejustificat, ilicit”, „folos injust” de noţiunea „pierderea contabilă” „profit contabil”,
„pierdere din activitate” și nu le analizează pe cele din urmă în baza celor stabilite prin decizia de
casare, ci în baza unor chestiuni străine de natura cauzei cărora le reține în mod greșit relevanța
pentru a respinge solicitarea acordării despăgubirilor pe baza criteriului beneficiului injust al
intimatei.
Astfel, a reținut că nu au existat cheltuieli incluse eronat în clasa cheltuielilor directe
(apreciind că a existat pierdere), iar pe de altă parte nu a analizat dacă din sumele de bani obţinute
din vânzările ilicite, au fost achitate cheltuielile directe sau indirecte ce au profitat B., ceea ce
instanța de casare a desemnat prin „obţinerea pierderii chiar la nivelul cheltuielilor directe.”
În această privință, instanța de recurs a stabilit că trebuia identificat dacă anumite
cheltuieli indirecte au fost incluse în contabilitatea firmei din eroare sau nu, în categoria
cheltuielilor directe, cu consecinţe asupra determinării în mod corect a beneficiului injust obţinut
de către pârâtă prin folosirea fără drept a semnului în cauză. Mai mult, instanţa de casare a
precizat că, pentru a obţine beneficiul injust din profitul obţinut din vânzarea produselor purtând
semnul care încălca marca reclamantei, trebuiau scăzute doar cheltuielile aferente produsului în
cauză.
245
 Din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C.proc.civ., recurenta-
reclamantă arată că instanţa de apel a considerat că dacă nu s-au inclus eronat cheltuieli indirecte
în clasa cheltuielilor directe (cum exista posibilitatea) aceasta echivalează cu o corectă
individualizare a pierderilor, şi, pe cale de consecinţă, că acestea au dus la pierdere contabilă,
intimata-pârâtă B. SRL înregistrând pagubă în exploatarea semnului folosit ilicit în contrafacere,
iar analiza instanței de apel se oprește aici.
Recurenta susține că nu determinarea erorii includerii cheltuielilor indirecte în cele directe
era problema de lămurit, ci aceea de a se stabili dacă au existat beneficii injuste sau sume care
i-au profitat intimatei B. în activitatea sa, prin deducerea cheltuielilor directe din vânzările totale.
O altă dovadă a faptului că îndrumarul de casare a fost deturnat de la scopul şi finalitatea
indicate de instanţa de recurs rezidă şi din următoarele considerente ale deciziei recurate:
”Ţinând cont de considerentele expuse, cum din lucrarea de expertiză şi completarea
acesteia în apel reiese cu claritate că pârâta în perioada 2009-2014 a avut o pierdere totală din
activitatea de producţie şi comercializare de îngheţată Globo de la B. - Arlechine Fantezie cu
lapte, nu au fost incluse eronat cheltuieli indirecte, în categoria cheltuielilor directe de natură să
influenţeze obţinerea unui benefici injust de către pârâta prin folosirea fără drept a semnului în
cauză, precum şi că rezultatul financiar negativ din vânzarea produsului B. la care au ajuns
experţii s-a obţinut doar cu luarea în considerare a veniturilor pârâtei B. cu privire la îngheţata
Arlechino Fantezie cu lapte şi Globo de la B. - Arlechino Fantezie cu lapte, în perioada 2009 -
semestrul 2014 şi scăderii tuturor cheltuielilor aferente acestui produs, este clar că stabilirea
despăgubirilor cerute de A. nu se poate face în raport ai beneficiul injust obţinut de pârâtă.”
Tot din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C.proc.civ., recurenta-
reclamantă mai arată următoarele:
Instanța de apel a reținut în mod repetat și contrar deciziei de casare că intimata-pârâtă a
realizat pierdere și, consecutiv, că nu a avut niciun beneficiu din activitatea de contrafacere.
Cu toate acestea, aceeași instanță observă (în mod inconsecvent față de concluzia
anterioară) că, la nivel contabil, B. a realizat profit (contabil) de 138.720 lei, în anul 2012. În
continuare, reține că în ceilalţi ani s-au înregistrat pierderi ce totalizează 4.808.282 lei.
Referindu-se la cheltuielile înregistrate cu producerea de îngheţată, experţii au stabilit că o
pondere importantă o au cheltuielile cu obiectele de inventar din primii doi ani de producţie, când
s-au făcut dotări la secţia de îngheţată, cu amortizarea mijloacelor fixe, dar şi cu carburanţii şi
personalul.
În aceste condiții, instanța de apel stabilește în mod nelegal că acest profit contabil de
138.720 lei al intimatei nu poate fi avut în vedere, întrucât a fost practic ”anulat” de pierderea
totală declarată contabil de B. la nivelul sumei de 4.808.282 lei, în ansamblul activităţii sale
(ilicite), pentru întreaga perioadă 2009-2014.
În opinia recurentei, acest mod de a privi lucrurile o favorizează în special pe intimată.
Mai mult decât atât, mai susține recurenta, potrivit raționamentului instanței de apel orice
concurent care acţionează ilicit (încălcând dreptul la marcă al altui concurent) şi care îşi reflectă
în cheltuieli pentru calcularea profitului contabil, cheltuielile cu achiziţia, amortizarea accelerată,
punerea în funcţiune etc. (rămânând pe mai departe cu aceste bunuri, după ce alege să înceteze
încălcarea sau este obligat de instanţă, folosindu-le în continuare, în producerea şi
comercializarea altor sortimente de bunuri), înregistrează un dublu beneficiu: deducerea
cheltuielilor şi ”câştigarea lor ca active amortizate”; pe de altă parte, folosește aceleași pierderi și
pentru diminuarea impozitului pe profit, ştiut fiind că nu poţi achita impozit la o sumă negativă-
pierdere fiscală/contabilă, aspect confirmat și prin raportul de expertiză efectuat în cauză.

246
 Recurenta mai arată că un alt considerent contradictoriu este acela că deşi instanţa de apel
a reţinut că din totalul vânzărilor de 13.421.681 lei, beneficiul intimatei la nivelul cheltuielilor
directe, calculat de experţi, este de 5.717.885 lei (obiectiv 5 - Anexa 4 Raport şi răspuns
obiecţiuni), aceasta concluzionează în cele din urmă că B. a realizat pierdere.
Or, în răspunsul experților la obiectivul nr. 5, se precizează foarte clar că veniturile B.
SRL din producţia şi comercializarea îngheţatei Globo de la B. - Arlechino Fantezie cu lapte, în
perioada 2009-30.06.2014 sunt de 13.421.651 lei, iar cheltuielile directe aferente îngheţatei din
litigiu au fost în cuantum de 7.703.796 lei, fiind calculate de experți în baza O.M.F.
nr.1826/2003; ca atare, rezultatul financiar conduce la stabilirea unui profit de 5.717.885 lei
(calculat la nivelul cheltuielilor directe), în patrimoniul B. SRL, astfel cum deja s-a arătat.
Recurenta subliniază că, deși instanţa de apel a susţinut că este lămurită de conţinutul
expertizei dispuse în rejudecare, pe parcursul motivării, se raportează la cele arătate experţi în
expertiza efectuată la prima instanță, deși aceste date nu mai erau de actualitate, în virtutea
admiterii apelului la primul ciclu procesual, dar mai ales în virtutea celor statuate de instanța de
recurs în decizia de casare.
În opinia recurentei, o atare constatare dă motivării un caracter arbitrar și vădește
neconcordanţa cu decizia de casare.
În continuarea memoriului de recurs, recurenta-reclamantă analizează răspunsurile
experților în cadrul expertizei efectuate în apel și justifică motivele pentru care a procedat la
solicitarea unei contraexpertize, probă admisă de instanța de apel, însă, la termenul de judecată
din septembrie 2020, având confirmarea că instanţa nu dă curs cererii sale de numire a unor
experţi din alt judeţ, precum și consumul financiar și de timp aferent administrării unei astfel de
probe, a renunțat la aceasta.
Recurenta-reclamantă relevă că și de această dată instanța de apel a dat interpretări
contradictorii şi în dezacord cu cele stabilite prin decizia de casare.
În opinia sa, răspunsul experților la obiectivul 1 al expertizei, prin modul făţiş eronat și
scos din contextul cauzei şi al celor stabilite prin decizia de casare, instanţa de apel consideră că
dacă nu s-au inclus eronat cheltuieli indirecte în clasa cheltuielilor directe (cum exista
posibilitatea) echivalează fie cu justificarea pierderii contabile declarate organelor fiscale de către
B., fie cu inexistenţa cheltuielilor indirecte, reflectate în calculul profitului.
Or, experţii au afirmat că prin modul în care B. şi-a organizat contabilitatea, în mod
independent ”nu a rezultat o împărţire a cheltuielilor pe categoria celor directe/indirecte”, întrucât
B. nu le-a împărţit în acest mod, metoda utilizată de societate având ca raţionament de bază
împărţirea cheltuielilor, în cheltuieli care au fost efectuate exclusiv pentru producerea
sortimentului în litigiu şi cheltuieli care au fost efectuate la nivelul societăţii şi care au fost
repartizate pe baza unei chei raţionale, şi anume, ponderea venitului aferent sortimentului de
îngheţată în litigiu, în totalul veniturilor societăţii B.”
Recurenta învederează că echipa de experţi a menţionat că stabilirea cheltuielilor indirecte
s-a realizat în baza O.M.F. nr. 1826/2003 pentru aprobarea precizărilor privind unele măsuri
referitoare la organizarea şi conducerea contabilităţii de gestiune, adoptat de Ministerul
Finanţelor Publice, publicat în Monitorul Oficial nr. 23 din 12 ianuarie 2004, potrivit căruia:
”2.3. - Gruparea cheltuielilor în vederea calculării costurilor
Pentru calculul costurilor bunurilor, lucrărilor, serviciilor şi al costurilor perioadei,
cheltuielile înregistrate în contabilitatea financiară după natura lor se grupează în contabilitatea
de gestiune astfel:
cheltuieli directe;
cheltuieli indirecte;
247
 cheltuieli de desfacere;
cheltuieli generale de administraţie.
Cheltuielile directe sunt acele cheltuieli care se identifică pe un anumit obiect de
calculaţie (produs, serviciu, lucrare, comandă, fază, activitate, funcţie, centru etc.) încă din
momentul efectuării lor şi ca atare se includ direct în costul obiectelor respective.
Cheltuielile directe cuprind: costul de achiziţie al materiilor prime şi materialelor directe
consumate, energia consumată în scopuri tehnologice, manopera directă (salarii, asigurări şi
protecţia socială etc.), alte cheltuieli directe.
Cheltuielile indirecte sunt acele cheltuieli care nu se pot identifica şi atribui direct pe un
anumit obiect de calculaţie, ci privesc întreaga producţie a unei secţii sau a persoanei juridice, în
ansamblul ei.
Cheltuielile indirecte cuprind:
regia fixă de producţie, formată din cheltuielile indirecte de producţie care rămân relativ
constante indiferent de volumul producţiei, cum ar fi: amortizarea utilajelor şi echipamentelor,
întreţinerea secţiilor şi utilajelor, precum şi cheltuielile cu conducerea şi administrarea secţiilor;
regia variabilă de producţie, care constă în cheltuielile indirecte de producţie, care variază
în raport cu volumul producţiei, cum ar fi: cheltuielile indirecte cu consumul de materiale şi forţa
de muncă.
Atunci când costurile de producţie, de prelucrare nu se pot identifica distinct pentru
fiecare produs în parte, acestea se alocă pe baza unor procedee raţionale aplicate cu consecvenţă
(procedeul diviziunii simple, procedeul cantitativ, procedeul indicilor de echivalenţă, procedeul
echivalării cantitative a produsului secundar cu produsul principal, procedeul deducerii valorii
produselor secundare etc.).”
Referitor la diferenţe dintre terminologia din O.M.F.P. nr. 1826/2003 cu privire la
”cheltuielile indirecte” şi „cheltuieli care au fost efectuate la nivelul societăţii şi care au fost
repartizate pe baza unei chei raţionale şi anume ponderea venitului aferente sortimentului de
îngheţată în litigiu, în totalul veniturilor societăţii B.”, potrivit terminologiei folosite de experți,
există o diferenţă care constă în faptul că B. SRL a inclus în acestă categorie de cheltuieli energia
consumată în scopuri tehnologice exclusiv pentru îngheţată, pe motiv că nu poate li determinată
în mod direct prin măsurători, aceasta fiind repartizată indirect, pe baza unei chei raţionale în
acesta categorie de cheltuieli.
Experţii au conchis astfel că, indiferent de terminologia folosită, în aceste cheltuieli au
fost incluse doar cheltuielile cu materiile prime, cheltuielile cu salariile, taxele aferente salariilor,
potrivit anexei nr. 4 la raport, astfel că, nu sunt cheltuieli indirecte care să fi fost incluse în mod
eronat în categoria cheltuielilor directe.
Or, din analiza acestui considerent reiese că instanţa nu precizează exact ce gen de
cheltuieli ar fi cele menționate, ci arată se raportează la „terminologia oferită de experţi” fără a
observa definiţia legală şi doctrina din domeniul contabil, luând act doar că acestea nu au fost
incluse eronat în categoria cheltuielilor directe.
În realitate, norma citată din O.M.F. nr. 1826/2003 este clară fiind în acord deplin cu ceea
ce stabilise instanţa de casare.
Art. 2.3. din O.M.F. nr. 1826/2003 este clar în senul că în cheltuielile indirecte se includ şi
cheltuielile cu amortizarea utilajelor şi echipamentelor, întreţinerea secţiilor şi utilajelor, precum
şi cheltuielile cu conducerea şi administrarea secţiilor; cota din aceste cheltuieli indirecte cu
amortizarea utilajelor şi echipamentelor, întreţinerea secţiilor şi utilajelor, precum şi cheltuielile
cu conducerea şi administrarea secţiilor, a fost calculată de contabilitatea B. prin aplicarea unei
chei raţionale (se retine de experţi „ca raţionament de bază împărţirea cheltuielilor, în cheltuieli
248
care au fost efectuate exclusiv pentru producerea sortimentului în litigiu şi cheltuieli care au fost
efectuate la nivelul societății şi care au fost repartizate pe baza unei chei raţionale şi anume
ponderea venitului aferente sortimentului de îngheţată în litigiu în totalul veniturilor societăţii
B.”) aşa cum se poate face în privinţa unor astfel de cheltuieli, reținându-se că B. mai producea şi
alte două sortimente de îngheţată cu toate secțiile sale: Acrobat şi Magic.
Or, modul de organizare a cheltuielilor nu are legătură cu eroarea includerii cheltuielilor
într-o clasă sau alta.
Recurenta reamintește că B. mai producea şi alte două sortimente de îngheţată cu toate
secţiile sale - Acrobat şi Magic - şi de aceea cotele de cheltuieli trebuiau repartizate proporțional.
Anexa 4 a raportului de expertiză a fost însuşită de curtea de apel, pe baza unor argumente
străine de normele O.M.F. nr. 1826/2003 şi de îndrumarul de casare. Or, din această prezentare a
experţilor reiese clar că, făcând distincţie între cheltuieli (directe şi indirecte), B. a obţinut profit
la nivelul celor directe, adică la nivelul celor ce interesa doar produsul de îngheţată.
Un alt considerent contradictoriu, îl reprezintă analiza instanței de apel cu privire la
răspunsul formal al comisiei de experţi, răspuns care nu are nicio legătură cu fondul problemei,
cu specificul acesteia.
Astfel, la obiectivul nr. 2 experţii trebuiau să răspundă dacă s-au alocat sume de bani din
comercializarea îngheţatei în litigiu pentru achiziționarea sau amortizarea de mijloace fixe, linii
de îngheţată etc., iar aceștia au dat un răspuns vag, anume că nu s-au identificat sume „alocate" în
sens de strategie, management administrativ, organizatoric.
Or, din acest răspuns o instanță cu rol activ putea să determine dacă din venituri s-au plătit
aceste cheltuieli indirecte care vizau achiziționarea de utilaje ce serveau şi la producţia altor
sortimente de îngheţată (în aceea perioadă gama Acorbat şi Magic de la B. ), dar curtea de apel
nu a făcut-o.
Totodată, recurenta-reclamantă mai arată că în răspunsul la obiecţiuni, experții își mențin
acest punct de vedere:
”B. nu are o evidenţă distinctă a fluxului de bani aferentă activităţii de producţie şi
comercializare pentru îngheţată”, precum și că: ”Deducerea respectivelor cheltuieli din veniturile
obţinute din comercializarea îngheţatei nu este echivalentă alocării unor sume de bani de către B.
, din veniturile obţinute din comercializarea îngheţatei aceluiaşi sortiment de îngheţată destinate
unor cheltuieli, precum amortizarea sau punerea în funcţiune etc.”
Pe de altă, la pag. 16 para. 1 din răspunsul la obiecțiuni experții arată astfel: „..Este
evident că s-au efectuat plăți pentru achiziţia de mijloace fixe şi obiecte de inventar din conturile
bancare ale intimatei. Dar, aşa cum am arătat, nu pot fi identificate sumele de bani pentru plata
acestor mijloace fixe şi obiecte de inventar.”
Experții au fost de acord că, legat de cheltuielile cu amortizarea mijloacelor fixe (în suma
de 3.191.634 lei) şi cele cu punerea în funcţiune (în sumă de 1.956.453 lei) sunt aferente
veniturilor obţinute din comercializarea îngheţatei şi au fost deduse din aceste venituri, dar au
stabilit că această deducere a fost efectuată pentru calcularea rezultatului financiar al intimatei B.,
în scop financiar-fiscal sau contabil, neputând fi asimilată cu alocarea unei sume din veniturile
obţinute.
Recurenta-reclamantă solicită instanţa de recurs să analizeze următorul aspect: potrivit
raţionamentului strict formal al comisiei şi necontestării ori a producerii unei probe contrare din
partea intimatei-pârâte, se poate afirma, dincolo de orice îndoială şi probă contrară, că veniturile
obţinute din comercializarea îngheţatei purtând marca anulată, au fost destinate în mod cert
pentru plăţi pentru achiziţii, stingere datorii, amortizări, într-un cuvânt, pentru cheltuieli ale B.,
deci că au profitat acesteia, în activitatea sa economică.
249
 Câtă vreme intimata-pârâtă B. declară sumele în contabilitate ca stingând cheltuieli
indirecte, înseamnă ca şi „nealocaţi” expres, acei bani au servit societăţii B., întrucât au fost
folosiţi la deducerea unor cheltuieli.
Instanța de casare nu a stabilit ca în rejudecare să se identifice dacă anumite sume au fost
alocate de B. cu această destinație, ci doar dacă cheltuielile indirecte influenţau
beneficiul/profitul. Or, instanţa de apel a analizat nelegal şi de un formalism excesiv această
susţinere.
În opinia recurentei, este important că pentru acele mijloace fixe şi obiecte de inventar B.
SRL a cheltuit din sumele obţinute din vânzarea produsului ilicit.
Recurenta-reclamantă evidențiază și alte aspecte contradictorii reținute de instanța de
rejudecare, anume: i) toate mijloacele fixe şi obiectele de inventar au fost achiziţionate în
perioada 2009- iunie 2014 sau înainte de 2014, când B. a început/finalizat vânzarea produselor
purtând semnul în litigiu:
ii) se reţine că acestea au contribuit la realizarea produselor din litigiu (aproximativ 50 de
sortimente);
iii) aceste mijloacele fixe şi obiectele de inventar au fost trecute integral pe costuri în
aceeaşi perioadă:
iv) acestea au fost utilizate şi după 2014;
v) acestea nu au fost casate (fiind folosite inclusiv la data expertizei din al doilea ciclu
procesual în apel), pentru ca în final instanța să rețină că societatea pârâtă nu a realizat beneficiu.
O altă chestiune contradictorie şi nelegală constă în înlăturarea arbitrară a concluziilor
expertului parte al recurentei reclamante, dl. expert C., pe motiv că acesta nu a prezentat un mod
de calcul, nu a prezentat date verificabile şi nici nu a arătat temeiul legal al calculelor sale.
Expertul parte al reclamantei a făcut opinie separată cu privire la obiectivul 2, afirmând că
sumele încasate din producerea şi comercializarea mărcilor Globo de la B. - Arlechino Fantezie
cu lapte, destinate pentru acoperirea unor cheltuieli aferente acestora (mijloacelor fixe şi
obiectelor de inventar), cum ar fi cheltuieli cu amortizarea, punerea în funcţiune etc., se ridica la
5.146.348 lei însă, acest punct de vedere este prezentat fără a se arăta în concret modul de calcul
pentru a se verifica dacă are la bază date veridice și conforme reglementărilor financiar contabile.
Or, toate calculele au fost făcute pe baza datelor din expertiza contabilă, obţinute de la B.,
iar în cadrul opiniei separate a expertului său parte se face doar o analiză a acestora., cu
respectarea normei de la punctul 2.3. din O.M.F. nr.1826/2003. Calculele au fost făcute în mod
concret cu indicarea exactă a sumelor şi au fost explicat raţionamentul aplicat pentru fiecare sumă
calculată. Expertul parte a calculat ca toate sumele din vânzări au fost încasate pentru ca parata
nu a prezentat în balanţele contabile pierderi din creanţe. S-a arătat ca din conturile societăţii au
fost achitate sume de bani pentru mijloace fixe şi obiecte de inventar în suma de 7.056.014 lei.
Recurenta arată că expertul său parte a mai arătat argumentat (cu datele furnizate de B. )
că în perioada iunie 2014 la zi (2020), utilajele achiziționate de către B. (lăzi frigorifice şi
mijloace de transport frigorific) au continuat să funcţioneze în beneficiul său, intimata realizând
profit contabil prin scutirea unor cheltuieli, acestea fiind folosite în activitatea B., în timp ce
valoarea lor a fost amortizată/trecută la cheltuieli, integral, anterior, anume în perioada iunie
2009-2014.
Cauzat de faptul că intimata B. a realizat pierdere contabilă, rezultă în mod logic ca nu
toată cheltuiala aferentă mijloacelor fixe a fost acoperită din vânzări produselor contrafăcute; ca
atare, s-a calculat doar 75,78 % din cheltuială ca fiind acoperită din vânzările produsului ilicit.
Rezultă în mod logic şi clar că doar 5.146.348 lei au fost cheltuieli acoperite din vânzările
produsului ilicit.
250
 Recurenta solicită instanței de recurs să observe că nu au fost criticate de către expertul
judiciar ori expertul parte al B., raţionamentul, justeţea, datele contabile ori cheia de repartizare
folosite de expertul său parte dl. C.
În privința obiectivului 5 al expertizei, instanța de apel nu face nicio apreciere în cuprinsul
deciziei în cadrul analizării modalităţii de cuantificare a prejudiciului pe baza beneficiilor injuste
obţinute de B.; în acest sens, recurenta-reclamantă suplinește, din perspectivă proprie, analiza
acestui obiectiv al expertizei și a răspunsului la obiecțiunile pe care le-a făcut la acesta.
Concluzionând asupra motivului de recurs de la art. 304 pct. 7 C.proc.civ., recurenta-
reclamantă arată instanţa de apel ar fi trebuit să cerceteze în mod complet datele speței, ilustrate
de lucrările anterioare de expertiză şi să analize cum şi în ce măsură i-au profitat intimatei sumele
nete (venituri încasate minus cheltuielile directe pe produs).
Pe temeiul motivului de nelegalitate consacrat de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., recurenta-
reclamantă susține că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, prezentând argumente ce
încalcă reglementarea şi spiritul principiilor aplicabile în cauză (principiului reparării integrale a
pagubei), normele legale şi principiile caracteristice protecţiei mărcilor.
Se invocă, în acest sens o greșită aplicare a criteriilor de cuantificare a despăgubirilor,
criterii stabilite dispozițiile art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005, dar și de Directiva nr.
2004/48/CE a Parlamentului European şi Consiliului din 29.04.2004.
Totodată, prin modalitatea de aplicare a criteriului ales de către instanță, s-au încălcat, în
condiţiile constatării existenţei unui prejudiciu, dispoziţiile de drept comun în materia răspunderii
civile delictuale - principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat.
Recurenta-reclamantă consideră că acordarea prejudiciului raportat la ”beneficiul injust”
obținut de contrafăcător ţine de echitate, este conturat în speţă şi dovedit clar, în sensul celor
arătate, iar dacă acesta s-ar fi aplicat în mod corect acțiunea sa trebuia admisă în limitele în care a
a precizat cererea de chemare în judecată (841.300 lei, pretenții pentru care a fost achitată taxa
judiciară de timbru, față de suma de 200.000 euro, despăgubiri solicitate inițial).
În aceste condiții, criteriul solicitat a fi aplicat, mai arată recurenta, este rezonabil,
echitabil, nefiind solicitat decât o parte din beneficiul injust real (cuantificat de reclamantă la
200.000 euro vizând o sferă mare de încălcare în intervalul iunie 2009-martie 2014); precizează
că beneficiul intimatei-pârâte B. este mult mai mare, comparativ cu cât a pretins reclamanta în
cauză.
În schimb, criteriul ales de către instanța de apel, acela al beneficiului nerealizat (prin
raportare la scăderea vânzărilor sale în perioada de referință a litigiului) nu reprezintă o
despăgubire justă, real suferită, nefiind probat că scăderea vânzărilor sale au fost determinate de
contrafacerea săvârșită de intimata-pârâtă.
În continuarea memoriului de recurs, recurenta-reclamantă aduce argumente prin care
tinde la reaprecierea materialului probator al cauzei spre finalitatea pe care o preconizează, astfel
încât, întrucât nu sunt critici de nelegalitate, acestea nu vor mai fi redate în cuprinsul prezentei
decizii.
Recurenta-reclamantă arată că potrivit art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005:
”(l) La cererea părţii vătămate, instanţa judecătorească competentă va ordona persoanei
care cu intenţie a desfăşurat o activitate de contrafacere să plătească titularului dreptului încălcat
daune-interese corespunzătoare prejudiciului pe care acesta l-a suferit, în mod real, ca urmare a
încălcării săvârşite.
(2) La stabilirea daunelor-interese instanţa judecătorească va lua în considerare:

251
 a) toate aspectele corespunzătoare, cum ar fi consecinţele economice negative, în special,
pierderea câştigului suferită de partea vătămată, beneficiile realizate în mod injust de către
persoana care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat (...)”
Se susține de către recurentă că trebuie avută în vedere şi Directivei 2004/48/CE a
Parlamentului European şi a Consiliului privind respectarea drepturilor de proprietate intelectuală
(în continuare denumită „DRDPI”).
Art. 13 alin. (1) lit. (a) din Directivă se referă la „toate aspectele necesare”, „cum ar fi
consecinţele economice negative”, care includ „câştigul nerealizat”, „orice beneficiu fără justă
cauză realizat de contravenient”.
Pe de o parte, considerentul nr. 26 din Directivă prevede că valoarea daunelor-interese
acordate titularului dreptului ar trebui să ia în considerare toate aspectele corespunzătoare, cum ar
fi câştigul nerealizat de titularul dreptului sau beneficiile fără justă cauză realizate de
contravenient.
Se mai arată de către recurentă că utilizarea conjuncţiei „sau” din enumerarea anterioară
pare să arate că legislatorul european a avut în vedere două criterii (chiar dacă sunt oferite ca
exemplu) alternative, nu cumulative.
Pe de altă parte, art. 13 alin. (1) lit. a) din Directivă prevede că la stabilirea daunelor
interese, autorităţile judecătoreşti iau în considerare toate aspectele necesare, cum ar fi
consecinţele economice negative suferite de partea prejudiciată, inclusiv câştigul nerealizat, orice
beneficiu fără justă cauză realizat de contravenient şi, dacă este cazul, alte elemente în afara
factorilor economici, cum ar fi prejudiciul moral cauzat titularului dreptului prin încălcarea
drepturilor sale.
Din punct de vedere financiar contabil, activele cu care a rămas B. sunt producătoare de
profit, de plus valoare, chestiune tranşată de legiuitor.
Astfel, potrivit Ordinului nr. 3055/2009 pentru aprobarea Reglementărilor contabile
conforme cu directivele europene, la pct. 19 lit. a) ”activul” este definit astfel: „reprezintă o
resursă controlată de către entitate ca rezultat al unor evenimente trecute, de la care se aşteaptă să
genereze beneficii economice viitoare pentru entitate. Un activ este recunoscut în contabilitate şi
prezentat în bilanţ atunci când este probabilă realizarea unui beneficiu economic viitor de către
entitate şi activul are un cost sau o valoare care poate fi evaluat(ă) în mod credibil;
(1) Activele imobilizate sunt active generatoare de beneficii economice viitoare şi
deţinute pe o perioadă mai mare de un an.
(2) Beneficiile economice viitoare reprezintă potenţialul de a contribui, direct sau
indirect, la fluxul de numerar sau de echivalente de numerar către entitate. Potenţialul poate fi
unul productiv, fiind parte a activităţilor de exploatare ale entităţii.”
Recurenta susține că instanţa de apel nu a aplicat corect temeiurile legale prezentate.
Doctrina şi jurisprudenţaîn materie admit unanim că în cazul actelor de încălcare a
drepturilor unei mărci, în care uzurpatorul nu a obţinut un profit, nu înseamnă că legiuitorul a
intenționat să favorizeze comercianţii incorecţi sau incapabili de un management bun.
În doctrină, s-a arătat că ”beneficiul injust” nu este o noţiune care trebuie raportată la bani
lichizi, adică, profitul net, contabil, ci şi orice altă valoare de înlocuire a banilor, orice bun sau
serviciu care a fost achiziţionat orice datorie stinsă, compensată etc., cu banii proveniţi din actele
de contrafacere.
În speţa de faţă, dată fiind instituția răspunderii delictuale, într-o reglementare specială,
este firesc ca intimata B. să facă dovada contrară, anume a cheltuielilor sale deductibile şi a
profiturilor care pot fi atribuite altor factori decât încălcarea dreptului la marcă al reclamantei,
ceea ce, în cauza de față, nu s-a întâmplat.
252
 Recurenta-reclamantă susține că decizia recurată este nelegală și prin raportare la criteriul
ales de instanța de apel, formula de calcul aplicată şi la suma acordată în final cu titlu de daune-
interese.
Formula aleasă de instanţă constă în aplicarea ratei de profit pe anii 2009-2013 la suma
rezultată din scăderea diferenţei vânzărilor pe fiecare an din media anilor precedenţi începerii
încălcării mărcii recurentei-reclamante (2007-2008), identic deciziei din primul ciclu procesual.
În acest fel, se ajunge la o sumă mai mică a prejudiciului pentru o încălcare continuă de 5
ani (iunie 2009 - martie 2014), aceea de 93.811,78 lei, în condiţiile în care vânzările ilicite ale B.
însumează un total de 13.421.6811ei, iar beneficiul intimatei fiind imens (numai la nivelul
cheltuielilor directe acesta fiind de 5.717.885 lei (Obiectiv 5 - anexa 4 la raportul de expertiză şi
răspunsul la obiecţiuni).
Modul de raportare la totalul vânzărilor recurentei-reclamante în perioada 2007-2008
(anteriori începerii, în anul 2009, a acţiunilor ilicite ale intimatei B.) încalcă şi dezideratul afirmat
prin Directiva nr. 2004/48/CE a Parlamentului European şi Consiliului din 29.04.2004 şi a
O.U.G. nr. 100/2005, de a descuraja faptele ilicite de încălcare a drepturilor la marcă, întrucât, în
prezenta speţă, reaua credinţă dovedită a intimatei are limite de neacceptat, precum şi valoarea şi
aria întinsă a vânzărilor realizate pe termen lung de aceasta, ceea ce denotă faptul că produsul
purtând marca încălcată, era un produs vandabil şi de succes.
Este evident că legiuitorul, la nivel internaţional, comunitar şi prin transpunerea în
diferitele sisteme naţionale de legislaţie, nu a urmărit delimitarea noţiunii de ”beneficiu injust” în
raport cu noţiuni contabile stricto sensu, ce aparţin unor legislaţii naţionale, ci numai a trasat
scopul general urmărit, anume de reparare integrală a pierderii înregistrate de către un titular de
drepturi, dar şi lipsirea contrafăcătorului de orice câştig injust rezultat din activitatea desfăşurată
în mod ilicit.
Or, beneficiul societății B. este enorm comparativ cu suma pretinsă cu titlu de daune-
interese de către reclamantă, fiind realizat la o scară mult mai mare față de despăgubirea stabilită
de instanţă, pe baza unui criteriu subiectiv (beneficiu nerealizat de reclamantă, raportat la
scăderea vânzărilor sale), nefiind administrată nicio probă în sensul că suma acordată reprezintă o
despăgubire justă, real suferită de recurentă.
Recurenta-reclamantă mai arată că diminuarea sau nu a vânzărilor/profitului sale, în urma
faptei pârâtei, sau necomercializarea produselor concurente, în aceleaşi magazine, sunt aspecte
neesenţiale în aprecierea existenței sau nu a prejudiciului material, întrucât vânzările pot rămâne
la aceeaşi cotă sau pot creşte, chiar în condiţiile menţionate, ca urmare a unor strategii de
marketing şi publicitate, prin care poate fi atrasă o nouă clientelă, după cum vânzările pot scădea,
dar această scădere să fie cauzată de alţi factori decât deturnarea clientelei sale de către pârâtă,
cum ar fi, intrarea pe piaţă a unor terţe firme, diminuarea vânzărilor din cauza crizei economice
etc.
În opinia recurentei, instanţa de apel nu poate justifica de ce au scăzut vânzările sale şi în
anul 2008, atunci când B. nu îi încălca drepturile exclusive asupra mărcii sale înregistrate.
Instanţa de apel a analizat doar veniturile reclamantei, neraportând dimensiunea
prejudiciului la toate aspectele corespunzătoare, astfel cum impuneau dispozițiile art. 14 din
O.U.G. nr. 100/2005.
Instanţa de apel a analizat dimensiunea prejudiciului, în mod nelegal, prin raportare la
veniturile reclamantei în perioada 2007-2008, perioadă care nu era însă relevantă, de vreme ce
intimata B. nu începuse să încalce drepturile recurentei-reclamante. Pe de altă parte, întrucât
dimensiunea vânzărilor recurentei în intervalul menționat nu are nicio legătură cu acțiunile de
încălcare de către intimată a drepturilor sale.
253
 O astfel de abordare era justificată doar dacă se administrau dovezi în speţă din care ar fi
reieşit faptul că intimata B. nu ar fi avut posibilitatea comercializării produselor care încălcau
drepturile reclamantei, ori acestea s-ar fi comercializat pentru o perioadă scurtă de timp, sau în
situația în care, din comercializare, intimata realiza venituri mult mai mici decât vânzările
reclamantei.
În concluzie, procedând în acest fel, instanţa de apel a schimbat structura complexă a
prejudiciului, reglementată de legiuitor, prin raportarea exclusivă la vânzările comerciantului
păgubit, iar nu la beneficiile realizate de cel culpabil, la diluţia mărcii celui păgubit, la eforturile
suplimentare de recâştigare a clientelei, distinctivităţii mărcii etc.).
Se observă că acest criteriu este total nelegal, câtă vreme este evident că, în această
construcţie juridică, persoana care foloseşte ilicit un semn ce încalcă drepturile unui titular de
marcă, pe o perioadă mare de timp, cu rea-credinţă, poate vinde produsele ce aduc atingere mărcii
la sume uriaşe, urmând să plătească daune la nivelul afacerii celui păgubit şi nu la scara ilicitului
produs (similar cauzei pendinte).
Conform principiilor şi normelor invocate, dar şi a practicii judiciare invocate în apel, în
realitate, prejudiciul material suferit de recurenta-reclamantă este cauzat de faptul că pârâta a
profitat parţial şi de investiţiile realizate de reclamantă, de publicitate, de diluţia mărcii sale,
respectiv scăderea capacităţii distinctive a acesteia, ceea ce determină scăderea valorii economice
a respectivei mărci.
Recurenta-reclamantă solicită instanței de recurs să constate că încălcarea drepturilor sale
a avut loc pe o perioadă de timp însemnată (2009-2014), că marca sa şi-a pierdut din valoarea
economică prin faptul că, timp îndelungat, mărcile intimatei B. (respinse de O.S.I.M./ sau
anulate de instanță), au fost folosite de intimată la scară industrială, fiind realizate din
comercializarea anumitor tipuri de produse identice (îngheţată) sume însemnate, comerţul fiind
realizat inclusiv în zona de acţiune a recurentei, dar şi în zone în care aceasta încerca să intre pe
piaţă.
Deşi marca recurentei-reclamante, înregistrată în anul 2002 (încălcată din anul 2009) a
avut funcţia de a conferi distinctivitate din punct de vedere al aspectului şi al prezentării
produselor sale, această funcţie a fost diminuată, intrarea pe piaţă în zonele identificate de experţi
fiind mult mai anevoioasă, realizabilă cu cheltuirea unor sume de bani mai mari (publicitate,
discounturi etc.).
Beneficiul intimatei constă tocmai în faptul că, prin veniturile câştigate ilicit în urma
activităţii de contrafacere, B. a putut continua activitatea sa ilicită şi şi-a putut dezvolta afacerea
prin plata unor salarii, plata pentru utilajele de producţie sau pentru maşinile de transport,
cheltuielile cu publicitatea făcută diverselor produse etc., toate aceste aşa-zise „costuri” fiind, în
realitate, beneficiile realizate de contrafăcător în mod direct din activitatea de contrafacere,
beneficii pe care le-a investit în propria afacere.
Recurenta dezvoltă critici și pe temeiul art. 304 pct. 8 C.proc.civ., susținând că s-a dat o
interpretare greşită actului juridic dedus judecăţii, prin care s-a schimbat natura acestuia.
Aceasta consideră că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală decurgând și din
interpretarea greşită a actul juridic dedus judecăţii, anume a documentelor contabile, prin prisma
aplicării normelor şi principiilor legale din materia despăgubirii prejudiciului provenind din
încălcarea unui drept de proprietate intelectuală.
Cu alte cuvinte, interpretarea menţiunilor din documentele contabile ale B., fie că a
constat într-o interpretare indirectă (bazată strict din interpretările experţilor), fie ca a constat într-
o interpretare directă a instanţei de apel, a datelor preluate din cadrul tuturor documentelor

254
contabile (fişa conturi, balanţe, declaraţii etc.) se pot încadra, formal, în opinia recurentei-
reclamante, într-o greşită interpretare a acestor documente/date.
II. Recurenta-pârâtă B. SRL s-a prevalat de motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9
C.proc.civ.
Se susține de către recurenta-pârâtă că decizia pronunțată în rejudecare de instanța de apel
este nelegală sub aspectul obligării sale la plata sumei de 93.811, 78 lei cu titlu de despăgubiri și,
respectiv la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 54.857,98 lei către reclamantă.
În ceea ce priveşte obligarea sa la plata la plata despăgubirilor, recurenta consideră că
decizia recurată este dată cu greşita aplicare a art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea
respectării drepturilor de proprietate industriala, precum şi a dispozițiilor art. 998-999 C.civ.,
întrucât nu există niciun prejudiciu cauzat reclamantei prin fapta sa, nu există o legătură de
cauzalitate între fapta săvârşită şi prejudiciul acordat de instanţa de apel.
Pornind de la incidenţa prevederilor art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005, instanţa de apel a
apreciat că este obligatorie reţinerea unui prejudiciu şi, pornind de la această premisă, a făcut o
greşită aplicare a criteriilor stabilite la lit. a), acordând daune-interese fără a exista un prejudiciu
pe care reclamanta l-a suferit, în mod real, ca urmare a încălcării săvârşite de pârâtă.
În opinia recurentei, faptul că la data de 25.10.2013, prin decizia civilă nr. 4818
pronunţată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a dispus anularea mărcii sale ”Globo de la B. -
Arlechino -fantezie cu lapte”, pe motiv că ar putea exista un risc de confuzie cu marca anterioară
aparţinând reclamantei ”Arlequino”, nu înseamnă că reclamanta a suferit de plano un prejudiciu
material.
Atât în conformitate cu prevederile dreptului comun, respectiv Codul civil, cât şi în
conformitate cu prevederile legii speciale, există obligaţia reparării unui prejudiciu cauzat printr-
o faptă ilicită, sub condiţia ca acesta să existe şi să fie o consecinţă a faptei ilicite.
Prin urmare, în cazul în care se anulează o marcă pentru similaritate cu o altă marcă
anterioară ne aflăm în prezenţa răspunderii civile delictuale, fiind necesară îndeplinirea
cumulativă a următoarelor condiţii: existenţa unei fapte ilicite, vinovăţia, existenţa unui
prejudiciu patrimonial şi legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.
În speţă, instanţa de apel a acordat despăgubiri reclamantei, fără a reţine însă în ce constă
legătura de cauzalitate fapta ilicită şl prejudiciu, de altfel reclamanta nu a făcut dovada faptului că
i s-a produs un prejudiciu prin fapta sa.
Se poate astfel observa că, pornind de la această premisă, şi anume că este obligatorie
acordarea de despăgubiri, instanţa de apel a reţinut în baza unei prezumţii simple, conform
susţinerilor acesteia, că orice scădere a veniturilor reclamantei la produsul de îngheţată, în
discuţie, trebuie să fie considerată ca fiind cauzată de fapta ilicită a pârâtei, fără a avea în vedere
că, în aceeaşi perioadă, au scăzut în aceeaşi măsură veniturile la toate produsele de îngheţată ale
reclamantei.
Drept urmare, veniturile reclamantei erau în scădere dinainte de a exista produsului
pârâtei, scăderea fiind chiar mai mare în perioada anterioară.
Or, atâta vreme cât legea nu condiţionează exercitarea acţiunii în contrafacere de existenţa
unui prejudiciu material, înseamnă că nu întotdeauna se produce un prejudiciu material.
Întrebarea care se pune este dacă în urma anulării unei mărci, trebuie reţinut în mod
obligatoriu faptul că s-a cauzat un prejudiciu material titularului dreptului.
Recurenta-pârâtă subliniază faptul că în considerentele deciziei de casare s-a reţinut faptul
că reclamanta nu a pretins un prejudiciu moral.
Având în vedere că hotărârea recurată a fost pronunţată în urma rejudecării apelului, ca
efect al admiterii recursurilor formulate de ambele părţi, în analiza legalităţii hotărârii apelate,
255
recurenta-pârâtă identifică, la rândul său, aspectele esenţiale stabilite prin decizia de casare, care
au delimitat limitele rejudecării cauzei.
În primul rând, instanţa supremă a considerat ca fiind corectă soluţia instanţei de apel în
ceea ce priveşte înlăturarea modulul de calcul propus de reclamantă şi anume aplicarea marjei de
profit a reclamantei la vânzările totale anuale ale pârâtei.
Se poate observa că argumentele reţinute de instanţa de recurs în respingerea ca nefondat
a acestui motiv invocate de reclamantă a avut la bază următoarele argumente:
Pe temeiul art. 14 alin. (1) din O.U.G. nr. 100/2005, din perspectiva caracterului real al
prejudiciului, instanţa de recurs a reţinut că: ”Aplicând acest criteriu şi raportându-l la vânzările
şi profitul efectiv înregistrat de către reclamantă anterior anului 2009 a ajuns la concluzia că
prejudicial astfel determinat nu este real (cert), că reclamanta nu l-ar fi putut suferi efectiv, media
vânzărilor fiind de aproape opt ori mai mare decât ceea ce a obţinut reclamanta în anii 2007-
2008, iar media profitului de aproape două ori mai mare.
Caracterul cert al prejudiciului presupune ca acesta este sigur atât în privinţa existenţei,
cât şi în privinţa posibilităţii de evaluare. Or, un astfel de prejudiciu, aşa cum a fost menţionat de
reclamantă, nu a existat în realitate şi nici nu este sigur că se va produce în viitor. Acesta este
motivul pentru care înlăturarea acestui criteriu este legală, acest criteriu de determinare a
prejudiciului nerespectând condiţia ca prejudicial să fie real.”
Prin aceeași decizie de casare, s-a reținut că: ”Potrivit considerentului 26 al Directivei
2004/48/CE, transpusă prin O.U.G. nr. 100/2005, scopul reglementărilor referitoare la
modalitatea de evaluare a daunelor-interese în cazul încălcării dreptului de proprietate industrială
cu intenţie (directă sau indirectă) nu este acela de a introduce obligaţia de a prevedea daune
interese punitive, ci de a permite despăgubirea pe criterii obiective.”
În al doilea rând, s-a reţinut că şi faptul că pierderea capacităţii distinctive a mărcii, diluţia
acesteia, nu pot face obiectul cauzei, câtă vreme acestea ţin de un prejudiciu moral, care însă nu a
fost solicitat şi, ca atare, nici nu poate face obiectul criticilor reclamantei.
În al treilea rând, instanța supremă a stabilit că ”trebuia identificat, conform susţinerilor
recurentei reclamante, dacă anumite cheltuieli indirecte au fost incluse în contabilitatea firmei,
din eroare sau nu, în categoria cheltuielilor directe, cu consecinţe asupra determinării în mod
corect a beneficiului injust obţinut de către pârâtă prin folosirea fără drept a semn ului în cauză.”
În rejudecare însă, instanţa de apel a apreciat ca nu se poate reţine cu temei că B. ar fi
obţinut profit la nivelul cheltuielilor directe.
Or, cu privire ia această chestiune, instanţa de apel a dispus efectuarea unei expertize
judiciare, în cadrul căreia a fost încuviinţat obiectivul nr. 1.
În acest context, experţii judiciari au concluzionat nu au existat cheltuieli indirecte
incluse, în contabilitatea pârâtei, în categoria cheltuielilor directe, şi, ca atare, nu există
consecinţe asupra determinării în mod corect a beneficiului obţinut de către pârâtă prin folosirea
fără drept a semnului în cauză.
Recurenta-pârâtă consideră că trebuie observat şi faptul că, în ceea ce priveşte obiectivul
nr. 1, expertul parte al apelantei-reclamante nu a formulat o opinie separată, ceea ce înseamnă că
şi-a însuşit concluziile raportului de expertiză judiciară, spre deosebire de alte răspunsuri la care a
formulat opinie separată. De asemenea, recurenta-pârâtă subliniază faptul că în rejudecarea
apelului, apelanta a renunţat la cererea de efectuare a contraexpertizei contabile, ceea ce însemnă
că şi-a însuşit concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză.
În al patrulea rând, arată recurenta-pârâtă, cu referire la criteriul avut în vedere de instanţa
de apel în primul ciclu procesual, trebuie avut în vedere că în decizia de casare, instanţa supremă
a reţinut că nu se poate reţine că raportarea instanţei de apel, pentru a determina câştigul pierdut
256
de reclamantă ca urmare a încălcării dreptului său de marcă de către pârâtă, la media celor doi ani
anterior începerii încălcării ar reprezenta un criteriu nelegal, însă a concluzionat că ”aspectele
corespunzătoare care ar fi trebuit să fie luate în considerare la determinarea prejudiciului real,
conform art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005, trebuie indicate în concret de parte, care
are şi obligaţia să dovedească existența lor în mod concret."
Se poate observa că motivul pentru care a fost admis recursul pârâtei este cel reţinut la fila
27 din decizia nr. 1960/2018 şi anume ”modalitatea de stabilire a prejudiciului”, reţinând că
”pentru cazul în care, în rejudecare, instanţa de apel va ajunge la concluzia că acest criteriu de
evaluare a despăgubirilor este favorabil reclamantei (s.n. pierderea câştigului), urmează să se
verifice dacă situaţia de fapt prezentată în susţinerea acestui motiv de recurs reprezintă o greşeală
de calculare a acestui prejudiciu.”
Cu toate acestea, instanţa de apel, în rejudecare, a interpretat că trebuie pornit de la
premisa că trebuie să existe în mod obligatoriu un prejudiciu material şi, în raport de această
premisă, s-a statuat că orice diminuare a veniturilor reclamantei este o consecinţă a anulării
mărcii pârâtei pentru motive de similaritate cu marca reclamantei, chiar dacă veniturile
reclamantei erau anterior în scădere.
Recurenta-pârâtă mai arată că instanţa de apel a reţinut că ”Din completarea la expertiza
efectuată în cauză, răspunsurile 3 şi 4 la obiectivele stabilite de B., se observă că profiturile
apelantei reclamante rezultate din vânzarea de îngheţată Arelquino au scăzut, începând cu 2009,
când intimata-pârâta a început să producă sortimentul de îngheţată ”Globo de la B. - Arlechino
Fantezie cu lapte”.
Or, această concluzie este prezentată fragmentat, creându-se aparenţa că abia începând cu
anul 2009 au scăzut veniturile reclamantei, când, în realitate, veniturile acesteia erau în scădere şi
înainte de anul 2009.
În aceste condiții, în mod greşit instanţa de apel a reţinut că pierderea câştigului suferită
de către reclamantă în intervalul 2009-2013, trebuie stabilită din media vânzărilor de îngheţată
Arelquino pe anii 2007-2008 şi care este de 249.209,5 lei (388.017 lei + 200.402 lei: 2) şi că, pe
calea unei prezumţii simple, această sumă ar fi putut fi realizată de către reclamantă şi în
perioada în litigiu, 2009-2013.
Raportându-se la media făcută între veniturile anilor 2007-2008, se ajunge implicit la
concluzia că şi scăderea veniturilor din anul 2008 faţă de anul 2007 este imputabilă tot pârâtei,
ceea ce este în mod evident nereal; totodată, prin prezumţia simplă a instanţei se ajunge la
concluzia eronată că în anul 2009, în mod evident, ar fi trebuit să existe o creştere a veniturilor
faţă de anul 2008, câtă vreme suma avută în vedere ca baza de referinţă şi anume 249.209,5 lei
este mai mare decât cea obţinută în anul 2008, şi anume 200.402 lei.
Făcându-se această medie a veniturilor din anii 2007-2008, fără a avea în vedere scăderea
din anul 2008 faţă de anul 2007, în mod artificial instanţa a stabilit că în anul 2009 trebuia să
existe o creştere faţă de anul 2008 şi că în anii următori această creştere trebuie să se menţină,
chiar dacă reclamanta înregistra scăderi ale veniturilor la toate produsele sale.
Nu există niciun alt argument reţinut de instanţa de apel în privinţa existenţei prejudiciului
şi a legăturii de cauzalitate cu fapta ilicită, decât aceea că orice scădere trebuie imputată pârâtei.
În tabelul nr. 2 din raportul de expertiză se arată că profitul total realizat de reclamantă în
anii 2009-2014 este de 236.072 lei.
În opinia recurentei-pârâte, raţionamentul instanţei de apel este total eronat, întrucât nu a
existat o scădere mai mare a profitului obţinut de reclamantă pentru produsul Arlequino, faţa de
celelalte produse de îngheţată, scăderea şi creşterea vânzărilor de îngheţată fiind determinată în
mod evident de alţi factori.
257
 Or, câtă vreme au fost reţinute prevederile art. 998-999 C.civ. privind angajarea
răspunderii civile delictuale, trebuia să se facă dovada existenţei unui raport de cauzalitate între
fapta ilicită şi prejudiciu, întrucât pentru a fi angajată răspunderea unei persoane nu este suficient
să existe, pur şi simplu, fără legătură între ele, o faptă ilicită şi un prejudiciu suferit.
Astfel cum rezultă din raportul de expertiză efectuat în cauză, înainte ca societatea pârâtă
să devină producător de îngheţată, rezultatele financiare ale reclamantei indicau ca veniturile
obţinute de aceasta erau într-o evidentă pantă descrescătoare, atât în privinţa veniturilor generale
obţinute pentru toate tipurile de produse, cât şi în privinţa produsului de îngheţată în discuţie.
Este evident că atâta vreme cât la nivelul anilor 2007-2008, veniturile reclamantei erau
într-o evidentă scădere, cauza acestei scăderi nu are nicio legătură cu activitatea pârâtei,
neexistând la acea dată nicio faptă ilicită imputabilă acesteia, în condițiile în care cea mai mare
scădere a veniturilor reclamantei este anterioară existenţei pe piață a produsului pârâtei.
Recurenta-pârâtă mai susține că nu poate fi validat argumentul instanţei de apel potrivit
căruia, atâta vreme cât şi ulterior anului 2008 veniturile reclamantei ar fi fost tot în scădere,
înseamnă că din anul 2009 scăderea îi este imputabilă pârâtei, cum nu se poate avea ca referinţă
de calcul media veniturilor pe anii 2007-2008, întrucât, în această modalitate, îi este imputată
pârâtei şi scăderea din anul 2008 faţă de anul 2007.
Media veniturilor pe anii 2007-2008 ar fi putut fi un punct de referinţă numai în măsura în
care în această perioadă reclamanta ar fi avut venituri constante la acest produs, sau ar fi existat o
creştere în anul 2008, faţă de anul 2007 şi începând cu anul 2009 să existe descreştere.
A contrario, s-ar deduce faptul că, validând acesta raţionament al instanţei de apel, dacă
nu ar fi existat produsul de îngheţată al pârâtei, cu siguranţă veniturile reclamantei din produsul
respectiv nu ar fi scăzut sau chiar ar fi fost în creştere, ceea ce, în mod evident, nu numai că nu
este logic, dar nici nu corespunde exigenţelor prevăzute de art. art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005.
Raţionamentul aplicat de instanţa de apel ar fi putea fi considerat valid numai în măsura în
care în anii 2007-2008 ar fi existat o creştere a veniturilor reclamantei, iar începând cu anul 2009,
an în care pârâta a început să producă, veniturile reclamantei ar fi scăzut şi mai mult, dacă ar fi
scăzut la acest produs de îngheţată şi nu la toate tipurile de îngheţată, cum este în cazul de faţă.
Așa fiind, acest raţionament ar fi fost valabil numai în ipoteza în care scăderea ar fi vizat
numai produsul de îngheţată în discuţie şi nu toate produsele reclamantei.
Faptul că veniturile din îngheţată aferente ultimilor 2 ani anteriori pot reprezenta un
criteriu în stabilirea prejudiciului, nu înseamnă că nu trebuie analizat în concret dacă acest
prejudiciu este suferit, în mod real ca urmare a încălcării săvârşite.
A acorda o despăgubire la nivelul valorii totale a produselor comercializate ar reprezenta
acordarea unui prejudiciu eventual, speculativ şi nu unul cert.
Analizând acest criteriu chiar şi prin comparaţie cu celelalte sortimente de îngheţată
produse şi comercializate de reclamantă în aceeaşi perioadă, se poate observa că veniturile
obţinute pentru niciunul dintre produsele reclamantei nu au realizat un salt de o astfel de
anvergură.
În acest sens, recurenta-pârâtă face trimitere şi la susţinerile reclamantei din Raportul
Consiliului de Administraţie din anul 2009, în care se arată care este piaţa de desfacere (zona de
est a ţării), precum și faptul că aceasta nu livrează la nivel naţional, întrucât nu îndeplineşte
condiţiile solicitate de marile lanţuri de magazine; or, aceste constatări contrazic teoria potrivit
căreia aceasta marcă ar fi recunoscută la nivel naţional şi că cele două produse s-ar fi întâlnit pe o
piaţă concurentă.
Mai mult, din înscrisul emis de reclamantă denumit "Memorandum întocmit pentru
admiterea acţiunilor emise de SC A. SA pe AeRO, piaţa de acţiuni a Bursei de Valori Bucureşti”-
258
anul 2016, rezultă că, şi în opinia reclamantei, pârâta SC B. SRL nu se situează printre
competitorii pe piaţa de îngheţată. În acelaşi înscris, se menţionează că principalii clienţi sunt cei
din zona de est a ţării.
Anularea mărcii nu presupune de la sine că reclamanta a suferit un prejudiciu, iar din
această perspectivă, coexistența celor două mărci în intervalul 2009-2013 nu trebuie să se
transforme într-un demers al reclamantei cu caracter speculativ. Or, din această perspectivă se
poate observa că vânzările reclamantei la produsul de îngheţată au scăzut în anul 2008 faţă de
anul 2017 de la 388.217 lei la 200.402 lei, iar în această perioadă nu exista produsul pârâtei. Cea
mai mare scădere a vânzărilor reclamantei la acest produs a avut loc înainte ca pârâta să
comercializeze îngheţată (orice tip de îngheţată), întrucât B. nu a avut o fabrică de îngheţată
până în anul 2009.
Ca atare, scăderea din în anul 2008 faţă de anul 2007 nu îi este imputabilă pârâtei și, drept
urmare, nu se poate aprecia că veniturile din 2007 ar putea fi un punct de referinţă în stabilirea
pierderii suferite de reclamantă începând cu anul 2009, câtă vreme în 2008 a avut venituri
considerabil mai mici, fără vreo vină a pârâtei.
Aşadar, media veniturilor anilor 2007-2008 nu poate reprezenta un criteriu obiectiv, în
sensul clarificat de Înalta Curte de Casați și Justiție prin decizia de casare, câtă vreme acesta
scădere a avut la bază alte motive decât cele imputate pârâtei, aspect care rezultă chiar din
cuprinsul raportului de expertiză unde se menţionează că: ”rata profitului din valoarea produsul
îngheţată Arlechino în anul 2007 a fost de 33,78%, iar în anul 2008 de 38,90 %. Însă, în valoare
absolută, profitul a scăzut de la 131.094 lei în anul 2007, la 77.973 lei în anul 2008, datorită
scăderii veniturilor obţinute din vânzarea acestui produs.”
Recurenta-pârâtă observă că dacă se raportează la media veniturilor obţinute în anii 2009-
2013, se poate constata că în niciun an nu a existat o scădere atât de mare ca cea din anii 2007-
2008; pe de altă parte, cea mai mare creştere a vânzărilor la produsul reclamantei a fost în anul
2012, când, faţă de anul 2011, vânzările în discuţie, au crescut de la 111.132 lei la 271.332 lei,
adică cu mai mult de 150%, iar în acest interval exista şi produsul comercializat de reclamantă.
În perioada 2009-2014 vânzările recurentei-pârâte sunt în aceeaşi măsură mai mari şi în
ceea ce priveşte celelalte produse de îngheţată ale sale comparativ cu celelalte produse de
îngheţată ale A. SA.
Vânzările B. SRL sunt realizate prin magazine proprii şi prin reţeaua proprie de
distribuţie, reţea care nu coincide cu zona în care A. S.A îşi desface produsul Arlequino,
reclamata procedând la desfacerea produselor sale prin alţi distribuitori care au propria strategie
pentru vânzarea produsului Arlequino.
Ca urmare, nerealizarea unor vânzări mai mari din sortimentul Arlequino nu se datorează
comercializării de către B. SRL a produsului Globo de la B. -Arlechino fantezie cu lapte, ci se
poate datora fie unei capacităţi prea mici de producţie, fie unei cereri prea mici a sortimentului de
către distribuitorii A., fie unor preţuri prea mari practicate de aceştia, fie calităţii produsului
Arlequino comparativ cu alte produse similare existente pe aceeași piaţă.
Or, chiar dacă s-ar reţine ca fiind valabil raţionamentul instanţei de apel, totuşi trebuie
avut în vedere că pentru a nu-i imputa pârâtei pierderea din anul 2008, instanţa de apel trebuia să
aplice cota de profit nu la media anilor 2007-2008, ci doar la anul 2008.
Astfel cum rezultă şi din decizia de casare, în raport de această modalitate de stabilire a
prejudiciului şi de criticile formulate de pârâtă, a fost admis şi recursul său.
Recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a făcut o greșită aplicare și a prevederilor art.
274 şi 276 C.proc.civ., critici pe care le dezvoltă pe temeiul art. 304 pct. 9.

259
 Susține că în mod greșit i-au fost acordate reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de
54.857,98 lei reprezentând diferenţă necompensată, în condiţiile în care valoarea prejudiciului
acordat a fost de 93.811,78 lei;
Se poate observa că instanţa de apel a reţinut că reclamantei i-au fost ocazionate cheltuieli
de judecată în sumă de 116.047 lei, iar pârâtei 61.190 lei, iar în urma compensării acestora, pârâta
a fost obligată la plata sumei de 54.856 lei.
Însă, din valoarea pretenţiilor pretinse de reclamantă şi anume 200.000 euro, au fost
admise pretenţii în sumă de 93.811,78 lei, echivalent a 19.302 euro, deci acţiunea reclamantei a
fost admisă într-un procent de 9,6 % din pretenţiile formulate.
Trebuie observat şi faptul că valoarea cheltuielilor de judecată acordate reclamantei
reprezintă astfel 58% din valoarea litigiului, fiind în mod evident disproporţionate.
Ca atare, şi cheltuielile de judecată constând în taxe de timbru judiciar, onorarii experţi
judiciari, onorarii avocat trebuiau acordate în acelaşi procent cu cel în care a fost admisă acţiunea.
În raport de prevederile art. 276 C.proc.civ., atunci când pretenţiile fiecărei părţi au fost
încuviinţate numai în parte, cum este cazul reclamantei, care a pretins un prejudiciu de 200.000
euro şi i s-a acordat un procent de 9,6 % din ceea ce din ceea ce a solicitat, cheltuielile de
judecată trebuiau acordate tot în parte şi abia apoi trebuiau aplicate regulile compensării.
Într-adevăr, onorariul stabilit în contractul de asistenţă juridică are natura preţului pentru
serviciile prestate de către avocat clientului său, având la bază înţelegerea cu clientul, însă,
neminimalizând munca avocatului intimatei şi stăruinţa sa în realizarea obiectivului propus, în
demararea tuturor acţiunilor judiciare, totuşi acestea trebuie să fie suportate pentru partea din
acţiunea ce i-a fost respinsă de reclamantă, în baza contractului de asistentă juridică, şi nu puse în
sarcina părții adverse.
Reducerea onorariului avocaţial de către instanţă, nu va avea niciun efect asupra
raportului avocat-client.
În speţă, chiar dacă reclamanta a beneficiat pe tot parcursul procesului, de asistenţă
juridică specializată şi că onorariul de avocat fixat de comun acord de client şi avocat corespunde
exigenţelor exercitării profesiei de avocat, cheltuielile de judecată la care este obligată cealaltă
parte trebuie să respecte caracterul rezonabil, dar şi să fie proporţional cu valoarea litigiului.
Drept urmare, se impunea compensarea cheltuielilor părţilor în integralitate, dat fiind că
acţiunea a fost admisă doar în parte.
Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, prin raportare la actele şi
lucrările dosarului, precum și la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte apreciază că recursul
declarat de pârâta SC B. SRL este nefondat, iar recursul reclamantei SC A. SA va fi admis,
pentru considerentele ce urmează.
Se reține că recurenta-reclamantă a procedat la încadrarea propriilor critici în motivele de
nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C.proc.civ. din 1865, iar recurenta-pârâtă, în
motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din același cod.
În aplicarea dispozițiilor art. 306 alin. (3) C.proc.civ., Înalta Curte apreciază că, întrucât
reclamanta invocă argumente prin care susține nerespectarea deciziei de casare pronunțate în
primul ciclu procesual, imputându-i instanței de apel încălcarea prevederilor art. 315 C.proc.civ.,
aceste critici sunt susceptibile de încadrare în motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 din
același cod, astfel încât, vor fi analizate din această perspectivă.
Similar, pârâta invocă nu numai aspecte prin care se susține motivul de recurs de la art.
304 pct. 9 C.proc.civ., ci, în privința criticilor privind cheltuielile de judecată, Înalta Curte

260
constată că acestea sunt susceptibile de încadrare în motivul de nelegalitate de la art. 304 pct. 5
C.proc.civ..
Astfel cum ambele recurente susțin, prin decizia de casare instanța de recurs a dat
dezlegări asupra anumitor probleme de drept ce au fost deduse judecății prin motivele de recurs
ale părților, dezlegări ce erau obligatorii pentru instanța de rejudecare, potrivit celor prevăzute de
art. 315 alin. (1) C.proc.civ.
Totodată, din considerentele deciziei de casare rezultă și limitele rejudecării cauzei în
apel.
În această etapă procesuală, astfel cum reiese fără echivoc și din considerentele deciziei
de casare, chestiunea litigioasă rămasă în dezbatere privește exclusiv modalitatea de stabilire a
prejudiciului reclamantei produs de către pârâtă prin activitatea de încălcare a drepturilor sale
exclusive asupra mărcii ”Arlechino”, reclamanta formulând cererea de acordare a acestor daune-
interese, în temeiul art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005.
Recurenta-reclamantă, în esență, susține critici prin care tinde a demonstra că în mod
nelegal instanța de apel a aplicat criteriul câștigului nerealizat, înlăturând, prin greșita aplicare a
legii, criteriul ”beneficiilor injuste” obținute de către pârâtă prin activitatea de contrafacere, în
timp ce pârâta, între altele, formulează critici prin care tinde la respingerea acestui ultim capăt al
cererii de chemare în judecată (obligarea sa la plata unor daune-interese) chiar prin aplicarea
criteriului reținut de instanța de apel – ”pierderea câștigului” de către reclamantă, întrucât
scăderea veniturilor sau câștigurilor reclamantei în perioada de referință a speței – 2009 – 2014 –
nu a fost cauzată de activitatea sa, circumscrisă contrafacerii.
Ambele criterii menționate sunt prevăzute cu caracter exemplificativ de art. 14 alin. (2)
din O.U.G. nr. 100/2005, fiind, așadar, criterii legale de cuantificare a daunelor-interese pe care
titularul unei mărci le poate pretinde de la contrafăcător, dacă a suferit un prejudiciu real prin
activitatea de încălcare a drepturilor sale exclusive asupra mărcii.
În primul ciclu procesual, instanța de apel a înlăturat criteriul propus de reclamantă
(aplicarea marjei de profit a reclamantei la vânzările totale anuale ale pârâtei), acesta fiind
apreciat ca nelegal, întrucât nu respecta cerința caracterului real (cert) al prejudiciului produs
reclamantei, dezlegare confirmată și de instanța de casare.
Prin decizia de casare însă, Înalta Curte a mai stabilit și că :
”Nu se poate reține că raportarea instanței de apel pentru a determina câștigul pierdut de
către reclamantă ca urmare a încălcării dreptului său la marcă de către pârâtă la media celor doi
ani anterior începerii încălcării ar reprezenta un criteriu nelegal, atâta timp cât prin această
raportare instanța de apel a determinat cu cât au scăzut vânzările reclamantei de la momentul
începerii încălcării drepturilor reclamantei și atâta timp cât în cauză prin criteriile alternative
propuse de către reclamantă, care respectă prevederile art. 14 alin. 1, nu s-a putut determina un
cuantum al despăgubirilor mai mare.
Aspectele corespunzătoare care ar fi trebuit să fie luate în considerare la determinarea
prejudiciului real, conform art. 14 alin. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005, trebuie indicate de către
parte, care are și obligația să dovedească existența lor în mod concret.”
Înalta Curte constată, că prin aceste dezlegări, instanța de casare a reținut că aplicarea
criteriului câștigului pierdut de reclamantă prin raportare la media celor doi ani anteriori începerii
încălcării, din perspectiva art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005, reprezintă un criteriu legal ce
poate fi valorificat în cauză dacă acesta face parte dintre criteriile alternative propuse de
reclamantă pentru cuantificarea despăgubirilor solicitate de la pârâtă, dacă se stabilește cu cât au
scăzut vânzările reclamantei de la momentul începerii încălcării de către pârâtă a drepturilor sale,
precum și că acesta poate fi valorificat în cauză în măsura în care nu se poate determina un
261
cuantum mai mare al despăgubirilor, prin aplicarea unui alt criteriu dintre cele permise de lege și
propuse de către reclamantă.
Deși de importanță subsidiară în raport cu soluția ce se va pronunța asupra recursul
reclamantei în valorificarea criteriului legal al beneficiilor injuste ale recurentei-pârâte, Înalta
Curte apreciază că cele arătate anterior sunt suficiente prin el însele pentru a se înlătura criticile
pârâtei, dezvoltate pe temeiul art. 304 pct. 9 C.proc.civ., prin care tinde la schimbarea modalității
de aplicare a criteriului câștigului nerealizat de către reclamantă, prin raportare la veniturile sale
doar în anul 2008, iar nu la media veniturilor din cei doi ani anteriori începerii activității de
contrafacere (2007-2008), întrucât aceasta este o chestiune intrată sub autoritate de lucru judecat,
pe care instanța de apel în rejudecare nu o putea reevalua.
De asemenea, Înalta Curte apreciază că recurenta-pârâtă formulează și alte critici cu
încălcarea efectelor obligatorii ale dezlegărilor date de instanța de recurs prin decizia de casare,
critici prin care susține neîndeplinirea tuturor condițiilor răspunderii civile delictuale, reluând
astfel ideea suprapunerii depline a cererii de chemare în judecată cu o cerere prin care se tinde la
angajarea răspunderii civile delictuale, exclusiv în temeiul normelor de drept național – art. 998-
999 din Codul civil din 1864.
Or, și cu privire la aceste chestiuni, pe care, de altfel, recurenta-pârâtă le-a invocat în mod
identic și în recursul promovat împotriva deciziei pronunțate în apel în primul ciclu procesual,
instanța de recurs, prin decizia de casare, a statuat astfel:
”În ceea ce privește motivul de recurs prin care se susține greșita aplicare a prevederilor
art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005 și a art. 998 C.civ., sunt de reținut următoarele.
Acțiunea în contrafacere are un înțeles autonom în dreptul Uniunii Europene din
perspectiva Directivei 2004/48/CE (transpusă cu unele greșeli de traducere în O.U.G. nr.
100/2005), în sensul că este acțiunea menită să repare și să preîntâmpine încălcarea drepturilor de
proprietate intelectuală, fără a distinge dacă persoana care a încălcat dreptul avea sau nu o marcă
înregistrată care a fost anulată sau chiar are o marcă înregistrată ulterioară, care nu a fost anulată.
Condițiile impuse pentru acordarea despăgubirilor pentru încălcarea drepturilor de
proprietate intelectuală sunt cele care se regăsesc la art. 13 din Directivă.
În cazul anulării unui act juridic, condițiile în care se face repararea prejudiciului se
raportează de regulă la premisa producerii prejudiciului printr-o faptă licită, dar nu se exclude
situația producerii prejudiciului ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite.
În ceea ce privește aplicarea art.13 din Directivă (art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005) se
constată că acesta conține norme speciale legate de condițiile acordării și determinării
prejudiciului, derogatorii de la dreptul comun atât al raportului obligațional rezultat dintr-o faptă
licită, cât și al celui rezultat dintr-o faptă ilicită.
Astfel, criticile recurentei-pârâte legate de greșita interpretare și aplicare a art. 998 C.civ.
sunt neavenite, susținerile în fapt urmând a fi analizate în contextul art. 14 din O.U.G.
nr.100/2005.”
Drept urmare, criticile recurentei-pârâte cu același obiect și în această etapă procesuală nu
ar putea fi evaluate, întrucât se opun dispozițiile art. 315 alin. (1) C.proc.civ., fiind dezlegări
intrate, de asemenea, sub autoritatea de lucru judecat.
Același impediment de reanalizare în prezentul recurs va fi reținut și cu privire la criticile
recurentei-reclamante prin care reiterează chestiuni ce țin de evaluarea unor eventuale daune
morale sau diluția mărcii sale ori scăderea puterii sale distinctive în perioada contrafacerii
săvârșite de către pârâtă, având în vedere că și cu privire la această eventuală componentă a
prejudiciului, instanța de casare a statuat deja astfel:

262
 ”Pierderea capacității distinctive a mărcii, diluția acesteia, în cazul în care s-ar fi apreciat
că s-ar fi arătat concret în ce constau și că ar fi dovedite în cauză, țin de producerea unui
prejudiciu moral. Or, în cauză nu s-a reținut de către instanțele de fond că s-ar fi solicitat și
acordarea de despăgubiri pentru producerea unui prejudiciu moral, ci doar a unui prejudiciu
material, inclusiv în apel reclamanta criticând neacordarea despăgubirilor pentru prejudiciul
material produs.
Ca atare, referirile din recursul reclamantei la neevaluarea de către instanța de apel a
elementelor care țin de producerea unui prejudiciu moral, inclusiv la statuarea în echitate când nu
s-ar putea face distincția între prejudiciul moral și cel material, nu respectă limitele efectului
devolutiv al apelului, prevăzute de art. 294 și 295 C.proc.civ.
În consecință, motivele de recurs ce privesc aceste aspecte sunt nefondate.”
Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă, în dezvoltarea motivului de recurs întemeiat
pe prevederile art. 304 pct. 9 C.proc.civ. aduce în dezbatere caracterul cumulativ sau alternativ al
criteriilor de evaluare a daunelor-interese pretinse de la pârâtă în temeiul art. 14 alin. (2) lit. a) din
O.U.G. nr. 100/2005, în speță, criteriul câștigului nerealizat de reclamantă (aplicat de instanța de
rejudecare) și criteriul beneficiilor injuste ale pârâtei din activitatea de contrafacere (a cărui
aplicare o solicită reclamanta, criticând ca nelegală înlăturarea acestuia de la aplicare de instanța
de apel).
Cu privire la acest aspect, se poate constata că formularea din art. 14 din O.U.G. nr.
100/2005 nu este una lipsită de echivoc, dat fiind caracterul exemplificativ al ipotezelor
enumerate la alin. (2) lit. a) din această normă.
Astfel, art. 14 alin. 2 lit. a) din Ordonanţă (corespunzător art. 13 din Directiva
2004/48/CE) prevede după cum urmează:
„(2) La stabilirea daunelor-interese instanţa judecătorească va lua în considerare:
a) toate aspectele corespunzătoare, cum ar fi consecinţele economice negative, în special,
pierderea câştigului suferită de partea vătămată, beneficiile realizate în mod injust de către
persoana care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat şi, după caz, elemente, altele
decât factorii economici, cum ar fi prejudiciul moral cauzat titularului dreptului încălcat.”
Pentru a se conchide asupra caracterului alternativ sau cumulativ al acestor criterii, Înalta
Curte constată că sunt edificatoare în acest sens cele explicitate prin considerentul 26 din
Preambului Directivei (pe care Ordonanţa o transpune), potrivit căruia, pentru repararea
prejudiciului „valoarea daunelor-interese acordate titularului dreptului ar trebui să ia în
considerare toate aspectele corespunzătoare, cum ar fi câştigul nerealizat de titularul dreptului sau
beneficiile fără justă cauză realizate de contravenient şi, dacă este cazul, orice prejudiciu moral
este cauzat titularului dreptului.”
În consecinţă, procedând la interpretarea gramaticală a acestui considerent, dată fiind
prezenţa conjuncţiei cu funcţie disjunctivă „sau”, rezultă că cele două variante normative ce se
regăsesc la art. 13 din Directivă, chiar exemplificative fiind, se exclud, astfel încât, nu pot fi
invocate în mod cumulativ.
Cum reclamantul, titular al mărcii încălcate, este cel care formulează cererea de daune-
interese, rezultă că acestuia îi revine alegerea aplicării oricăruia dintre criteriile enumerate de
această normă.
O atare opțiune a titularului mărcii ţine de strategia procesuală pe care o preconizează,
precum şi de anticiparea efortului probator în oricare dintre ipoteze (chiar luând în considerare şi
toate facilităţile de probaţiune prevăzute de Ordonanţă), dar nu în ultimul rând, de amploarea
contrafacerii, caz în care, în mod evident, criteriul beneficiilor injuste ale contrafăcătorului va fi
mult mai atractiv și favorabil titularului dreptului de proprietate intelectuală încălcat.
263
 Prin urmare, dacă daunele – interese sunt acordate prin valorificarea unuia dintre aceste
criterii legale alternative, titularul mărcii nu poate pretinde acordarea unor daune-interese și în
baza altui criteriu legal dintre cele enumerate la art. 14 alin. (2) lit. a), nefiind permisă aplicarea
lor simultană, astfel cum tinde recurenta-reclamantă.
Este de precizat că titularul dreptului de proprietate intelectuală poate invoca unul sau mai
multe dintre criteriile legale prevăzute exemplificativ la art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr.
100/2005 (lit. b a normei neintrând în discuție în cauză), însă, la momentul aplicării normei,
opțiunea aplicării doar a unuia dintre cele invocate îi aparține, în funcție de care dintre acestea îi
este mai favorabil.
Implicit, această dezlegare a fost dată și în decizia de casare prin care s-a apreciat că nu
este nelegală modalitatea de determinare a prejudiciului în aplicarea criteriului câștigului
nerealizat de reclamantă (modalitate redată mai sus), însă acesta va fi aplicat, dacă în cauză nu
rezultă despăgubiri mai mari din verificarea unui alt criteriu dintre cele invocate și probate de
reclamantă.
În acest context, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă, invocând încălcarea
deciziei de casare (art. 304 pct. 5), contradicții în cadrul considerentelor deciziei recurate (art.
304 pct. 7), dar și greșita aplicare a art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005 (art. 304 pct.
9), susține că, în speță, era operant în mod eficient criteriul beneficiilor injuste realizate de către
pârâtă, în detrimentul criteriului pierderii câștigurilor sale, aplicat în concret de instanța de
rejudecare.
Către o atare finalitate, recurenta-reclamantă susține că instanța de apel, în verificarea
prioritară a criteriului beneficiilor injuste ale pârâtei, a încălcat cele statuate prin decizia de
casare, premisă ce a determinat stabilirea concluziei eronate a împrejurării că pârâta nu a
înregistrat beneficii în intervalul de interes pentru speță (2009-2014), ci, dimpotrivă, a înregistrat
pierderi în activitatea sa economică.
În legătură cu acest aspect, instanța de casare, în analiza recursului reclamantei, a stabilit
astfel:
”Pentru a obține beneficiul injust din profitul obținut din vânzarea produselor purtând
semnul care încălca marca reclamantei trebuiau scăzute doar cheltuielile aferente produsului în
cauză.
Potrivit doctrinei contabile, în funcţie de modul de repartizare a acestora, cheltuielile sunt:
directe şi indirecte; cheltuielile directe se individualizează pe produs sau grupe de produse
omogene, lucrări, servicii, comenzi şi, de aceea, se pot include în costul acestora (de ex., materii
prime, materiale şi salariaţii implicaţi direct în producţie); cheltuielile indirecte sunt comune mai
multor produse ori grupe de produse şi, pentru aceasta, trebuie să fie repartizate asupra
produselor indirect, pe baza unor criterii de repartizare.
Instanța de apel a reținut că din opinia separată a expertului asistent, ar reieși că pârâta a
avut pierderi din vânzarea sortimentului de îngheţată Arlechino şi la nivelul cheltuielilor directe,
dar nu a motivat de ce a reținut concluzia din opinia separată, iar nu cele constatate de către
ceilalți experți.
Pe de altă parte, trebuia identificat, conform susținerilor recurentei reclamante, dacă
anumite cheltuieli indirecte au fost incluse în contabilitatea firmei, din eroare sau nu, în categoria
cheltuielilor directe, cu consecințe asupra determinării în mod corect a beneficiului injust obținut
de către pârâtă prin folosirea fără drept a semnului în cauză.”
În consecință, pentru respectarea criteriului proporționalității între drepturile încălcate și
daunele acordate consacrat de art. 3 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005, instanța de casare a stabilit
că, în verificarea criteriului beneficiilor injuste ale pârâtei, va fi necesar ca din veniturile pârâtei
264
din comercializarea produselor contrafăcute să fie scăzute doar cheltuielile aferente produsului în
cauză (înghețata Globo de la B. comercializată în intervalul de referință de către pârâtă), sens în
care, s-a stabilit în sarcina instanței de rejudecare, verificarea includerii eronate sau nu a unor
cheltuieli indirecte de către pârâtă în categoria cheltuielilor directe.
În legătură cu cel din urmă aspect, Înalta Curte, prin decizia de casare, a explicitat fiecare
categorie enunțată – cheltuieli directe și cheltuieli indirecte -în acord cu doctrina contabilă,
reflectată și în cuprinsul Ordinului nr. 1826/2003 pentru aprobarea Precizărilor privind unele
măsuri referitoare la organizarea şi conducerea contabilităţii de gestiune, adoptat de Ministerul
Finanţelor Publice, publicat în Monitorul Oficial nr. 23 din 12 ianuarie 2004, potrivit căruia:
”2.3. - Gruparea cheltuielilor în vederea calculării costurilor
Pentru calculul costurilor bunurilor, lucrărilor, serviciilor şi al costurilor perioadei,
cheltuielile înregistrate în contabilitatea financiară după natura lor se grupează în contabilitatea
de gestiune astfel:
cheltuieli directe;
cheltuieli indirecte;
cheltuieli de desfacere;
cheltuieli generale de administraţie.
Cheltuielile directe sunt acele cheltuieli care se identifică pe un anumit obiect de
calculaţie (produs, serviciu, lucrare, comandă, fază, activitate, funcţie, centru etc.) încă din
momentul efectuării lor şi ca atare se includ direct în costul obiectelor respective.
Cheltuielile directe cuprind: costul de achiziţie al materiilor prime şi materialelor directe
consumate, energia consumată în scopuri tehnologice, manopera directă (salarii, asigurări şi
protecţia socială etc.), alte cheltuieli directe.
Cheltuielile indirecte sunt acele cheltuieli care nu se pot identifica şi atribui direct pe un
anumit obiect de calculaţie, ci privesc întreaga producţie a unei secţii sau a persoanei juridice, în
ansamblul ei.
Cheltuielile indirecte cuprind:
regia fixă de producţie, formată din cheltuielile indirecte de producţie care rămân relativ
constante indiferent de volumul producţiei, cum ar fi: amortizarea utilajelor şi echipamentelor,
întreţinerea secţiilor şi utilajelor, precum şi cheltuielile cu conducerea şi administrarea secţiilor;
regia variabilă de producţie, care constă în cheltuielile indirecte de producţie, care
variază în raport cu volumul producţiei, cum ar fi: cheltuielile indirecte cu consumul de materiale
şi forţa de muncă.
Atunci când costurile de producţie, de prelucrare nu se pot identifica distinct pentru
fiecare produs în parte, acestea se alocă pe baza unor procedee raţionale aplicate cu consecvenţă
(procedeul diviziunii simple, procedeul cantitativ, procedeul indicilor de echivalenţă, procedeul
echivalării cantitative a produsului secundar cu produsul principal, procedeul deducerii valorii
produselor secundare etc.).”
În aplicarea celor stabilite de instanța de casare, curtea de apel, la termenul din 14.02.2019
a dispus completarea expertizei efectuate la prima instanță, încuviințând ambelor părți obiective
proprii (cele ale reclamantei fiind clarificate prin încheierea din 23.05.2019), precum și
participarea a câte unui consilier parte în beneficiul ambelor părți.
Ulterior efectuării lucrării, au fost încuviințate părților obiecțiuni la raportul de expertiză,
la care experții desemnați în cauză au răspuns.
Recurenta-reclamantă impută instanței de apel încălcarea celor stabilite prin decizia de
casare, în aplicarea criteriului beneficiilor injuste ale pârâtei din activitatea de contrafacere,

265
precum și contradicții în ansamblul considerentelor deciziei recurate, bazate pe valorificarea
expertizei efectuate în dosar.
În primul rând, recurenta reclamantă susține că instanța de apel nu se putea raporta, în
soluționarea cauzei, decât la expertiza efectuată în apel, în rejudecare, nu și la expertiza efectuată
la tribunal.
O atare critică susceptibilă de analizare din perspectiva art. 304 pct. 5 C.proc.civ., este
nefondată, întrucât, astfel cum s-a arătat, curtea de apel, în rejudecare, în acord cu dispozițiile art.
295 alin. (2) C.proc.civ., a dispus completarea expertizei efectuate la prima instanță și nu a
încuviințat efectuarea unei noi expertize, acesta fiind motivul pentru care, inițial, s-a dispus
efectuarea adresei către experții de la prima instanță, unii dintre aceștia fiind ulterior înlocuiți, în
condițiile legii.
Așa fiind, Înalta Curte constată că, din acest punct de vedere, sunt respectate exigențele
art. 261 pct. 5 C.proc.civ., iar trimiterile din cuprinsul motivării deciziei recurate și la expertiza
efectuată la prima instanță, sunt de natură, din punct de vedere procedural, a susține argumentația
juridică ce trebuie concepută pe baza probelor legal administrate și dobândite cauzei.
În ceea ce privește fondul acestor evaluări realizate de curtea de apel, recurenta-
reclamantă, în esență, a imputat instanței că a preluat concluziile expertizei, fără a le cenzura sau
fără a evalua critic această probă, respectiv prin aplicarea celor stabilite prin îndrumarul de
casare și a dispozițiilor legale incidente, concluzionând astfel în mod nelegal că, în toată perioada
de referință a cauzei, pârâta nu a realizat beneficii în acest interval, ci pierderi ce totalizează
4.808.282 lei.
Cu toate acestea, instanța a omis constatarea experților care au arătat în cuprinsul
expertizei că pârâta, la nivelul anului 2012, a realizat, din comercializarea sortimentului de
înghețată contrafăcut, un profit în sumă de 138.720 lei.
Din acest punct de vedere, Înalta Curte reține, pe temeiul art. 304 pct. 7 C.proc.civ., că, în
mod corect recurenta-reclamantă susține că deși curtea de apel a reținut că în anul 2012 pârâta a
înregistrat din vânzarea produselor contrafăcute profit în suma menționată, curtea de apel nu a
constatat că, fie și numai această sumă, era superioară celei reținute și acordate reclamantei de
instanța de apel în rejudecare, prin aplicarea criteriului pierderii câștigurilor reclamantei, anume
de 93. 811,78 lei cu titlu de despăgubiri (defavorabil acesteia, chiar și în acest context).
Or, un astfel de raționament vădește greșita înlăturare a criteriului beneficiilor injuste și,
totodată, și încălcarea deciziei de casare care a stabilit că se va aplica criteriul pierderii câștigului
reclamantei, în perioada de referință, dacă prin aplicarea altui criteriu dintre cele invocate de
reclamantă, nu va fi rezultat o despăgubire mai mare.
Drept urmare, deși cu valoare intermediară această concluzie, Înalta Curte reține că,
procedând în acest fel instanța de apel a făcut o greșită aplicare a criteriului beneficiilor injuste,
întrucât a permis pârâtei reducerea pierderilor pentru întregul interval de referință pentru speță
(2009- 2014), prin reținerea beneficiilor realizate injust (noțiune mai cuprinzătoare decât aceea de
profit), fie și numai în anul 2012, prin contrafacerea mărcii reclamantei; reducerea pierderilor în
această modalitate reprezintă un avantaj economic de natură a se fi încadrat în noțiunea de
beneficii injuste obținute din activitatea ilicită de contrafacere și pe care, prin raționamentul său,
instanța de apel i-a permis pârâtei a-l păstra.
Înalta Curte apreciază că, într-adevăr, noţiunea de „beneficii injuste” realizate de către
persoana care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat, permite a se susţine cu real
temei că, această noțiune include orice beneficiu sau avantaj economic, patrimonial, iar nu numai
profitul realizat de către cel care a desfăşurat o activitate de contrafacere, întrucât legiuitorul a

266
inserat în conţinutul normei această sintagmă de „beneficii injuste” din activitatea de contrafacere
(ori beneficii realizate fără justă cauză, potrivit Directivei), iar nu pe cea de profit.
Concluzia se justifică prin aceea că beneficiu înseamnă orice câştig, folos sau avantaj de
natură economică, iar nu numai echivalentul în bani al acestora, reflectat ca atare în
contabilitatea contrafăcătorului; pe de altă parte, atare calificare este permisă şi de instituţia
juridică a subrogaţiei reale cu titlu universal – înlocuirea unor bunuri (sume de bani încasate din
activitatea de contrafacere) cu alte bunuri sau servicii (cele corespunzătoare cheltuielilor indirecte
sau diminuarea ori acoperirea unor pierderi în activitatea economică curentă).
Deşi noţiunea de „beneficiu injust” nu este o una economică sau contabilă, cu toate
acestea, pentru stabilirea înţelesului său conceptual, este necesar a se face apel la noţiuni
economice cu valoare de instrumente de interpretare, pentru ca, în raport de conținutul acestora,
să se poată realiza aprecierea critică a acestora, cu rezultatul includerii sau a excluderii lor din
categoria beneficiilor injuste ale contrafăcătorului, obţinute din desfăşurarea activităţii de
contrafacere (beneficii la care nu ar fi avut acces în cazul în care nu desfășura activitatea prin
încălcarea drepturilor de proprietate intelectuală ale uni concurent).
Or, un astfel de instrument util îl constituie O.M.F.P. nr. 1826/2003 prin care la pct. 2.3 se
definesc noțiunile contabile de cheltuieli directe și cheltuieli indirecte.
Cu titlu de principiu, prin îndrumarul de casare, s-a stabilit că pentru a se obține beneficiul
injust al pârâtei din veniturile rezultate din vânzarea produselor purtând semnul care încălca
marca reclamantei, trebuie scăzute doar cheltuielile aferente produsului în cauză.
În plus, instanța de casare a stabilit în sarcina instanței de rejudecare să se verifice dacă în
contabilitatea pârâtei au fost incluse, din eroare sau nu, în categoria cheltuielilor directe anumite
cheltuieli indirecte ale acesteia.
Înalta Curte apreciază că pentru realizarea acestei verificări, instanța de apel era ținută să
analizeze raportul de expertiză pe baza înțelesului deja explicitat al acestor categorii de cheltuieli
(directe și indirecte), indiferent dacă acestea se regăseau reflectate în contabilitatea pârâtei ca
atare, în concordanță cu O.M.F.P. nr. 1826/2003, sau într-o manieră defectuoasă ori doar proprie
pârâtei, și independent de împrejurarea dacă o astfel de partajare a fost realizată sau nu de
comisia de experți.
Se constată însă, potrivit celor susținute de către recurenta-reclamantă, că instanța de apel
a preluat constatarea experților cu privire la modalitatea de reflectare scriptică în contabilitatea
pârâtei a acestor cheltuieli și și-a însușit concluzia acestora în mod necritic (din răspunsul la
obiectivul 1), experții concluzionând că în contabilitatea pârâtei nu au fost incluse eronat
cheltuieli indirecte în categoria cheltuielilor directe, întrucât în contabilitatea pârâtei nu sunt
evidențiate cele două categorii de cheltuieli.
Înalta Curte constată că instanța de apel nu a analizat această concluzie în ansamblul
răspunsului experților la toate obiectivele încuviințate și în legătură cu elucidarea tezei probatorii
ce trebuia urmărită în cauză, anume determinarea beneficiilor injuste ale pârâtei din activitatea
de contrafacere, în aplicarea art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005.
Astfel, recurenta-reclamantă arată prin motivele de recurs că, deși în cuprinsul lucrării
experții au evidențiat că în perioada de referință (2009-2014) veniturile totale ale pârâtei din
vânzarea produselor contrafăcute a fost de 13.421.6811ei, iar cheltuielile directe, aferente
îngheţatei din litigiu, au fost în cuantum de 7.703.796 lei, instanța de apel nu a constatat
beneficiile injuste ale pârâtei care rezultau de aici, în sumă de 5.717.885 lei.
Mai mult decât atât, curtea de apel a reținut că, din ansamblul activității pârâtei, în
intervalul de referință, aceasta a înregistrat pierderi de 4.808.282 lei, având în vedere că aceasta
și-a acoperit totalul cheltuielilor doar în proporție de 75,78 % din venituri, întrucât a făcut nu
267
numai achiziții de materii prime, salarii etc. pentru producerea înghețatei în litigiu, ci și achiziții
de mijloace fixe (11.081.844 lei), cheltuieli cu punerea în funcțiune a acestora, cu achiziționarea
unor obiecte de inventar (2.911.228 lei), majoritatea acestora fiind în prezent amortizate, dar au
fost incluse pe costuri în perioada 2009-2014 pe baza unor chei raționale, întrucât nu au fost
casate (răspunsul experților la obiectivul 3 al completării expertizei).
Așa fiind, Înalta Curte constată că, deși instanța de apel a reținut că experții au admis că
din venituri pârâta a efectuat cheltuieli cu achiziționarea de mijloace fixe, cu punerea în funcțiune
a acestora, cu achiziționarea de obiecte de inventar, au consemnat și faptul că în costurile
produselor contrafăcute au fost incluse și cheltuieli cu amortizarea mijloacelor fixe; totodată,
aceeași comisie de experți a menționat că aceste cheltuieli nu au fost reflectate ca atare în
contabilitatea pârâtei, anume ca alocări pentru achiziționarea de mijloace fixe și, pe de altă parte,
că nu au putut stabili din care venituri au fost efectuate achizițiile pentru tehnologizarea și crearea
liniilor de producție ale pârâtei.
Or, în contextul în care, potrivit distincțiilor de la pct. 2.3 din O.M.F.P. nr. 1826/2003,
cheltuielile cu amortizarea utilajelor și echipamentelor fac parte din categoria cheltuielilor
indirecte (regia fixă de producție, cheltuieli care rămân relativ constante), Înalta Curte constată că
instanța de apel era ținută să cenzureze concluzia experților în sensul că în categoria cheltuielilor
directe nu au fost incluse și cheltuieli indirecte; se constată, de altfel că această corectă distincție
se evidențiază și în opinia separată chiar a expertului parte al pârâtei.
În plus, fără o cenzură de legalitate, instanța de apel a acceptat și concluziile experților de
la obiectivul nr. 2, stabilind în consecința acestei constatări, anume că, din veniturile obținute de
pârâtă din sortimentul de înghețată contrafăcut nu au fost folosite sume de bani pentru
achiziționarea de mijloace fixe sau obiecte de inventar.
Astfel, experții judiciari au arătat în cadrul răspunsului la obiectivul nr. 2 al lucrării, că
intimata nu are o evidenţă distinctă a fluxului de bani aferentă activităţii de producţie şi
comercializare pentru îngheţată, astfel că, sunt în imposibilitatea de a stabili dacă au existat sume
de bani alocate de către societate din veniturile obţinute din comercializarea aceluiaşi sortiment
de îngheţată pentru achiziţionarea de mijloace fixe şi obiecte de inventar ori destinate pentru
acoperirea unor cheltuieli aferente acestora, cum ar fi, exemplificativ, cheltuieli cu amortizarea,
punerea în funcţiune, piese de schimb etc.
Or, această concluzie contabilă trebuia transpusă în plan juridic, astfel încât, instanța de
apel, pe baza naturii juridice a banilor - bunuri fungibile, de gen și consumptibile -, putea
concluziona că este absolut indiferentă împrejurarea dacă pârâta a achiziționat sau nu mijloace
fixe și obiecte de inventar chiar din veniturile sau sumele încasate efectiv din vânzarea
sortimentului de înghețată ”Globo de la B. Arlechino fantezie cu lapte” sau din sumele efectiv
încasate din comercializarea, de exemplu, a celorlalte sortimente de înghețată ale sale (Acrobat și
Magic).
În acest sens, era suficient să se constate că din veniturile obținute de pârâtă din
sortimentul de înghețată contrafăcut, cheltuielile directe au fost sub nivelul acestora (13.421.681
lei față de 7.703.796 lei), astfel încât nimic nu se opunea ca excedentul (5.717.885 lei) să fie
folosit pentru dotarea sa industrială, indiferent în ce cont bancar pârâta dispunea de aceste sume.
Drept urmare, excluzând o atare analiză, instanța de apel a înlăturat în mod nelegal
aplicabilitatea criteriului legal al beneficiilor injuste obținute de către pârâtă și a permis acesteia
păstrarea unor beneficii obținute ilicit, dintr-o activitate desfășurată prin încălcarea drepturilor
reclamantei asupra mărcii.
Chiar dacă se constata că suma de 5.717.885 lei provenind din veniturile generate de
vânzarea sortimentului de înghețată ”Globo de la B. Arlechino fantezie cu lapte” a fost folosită
268
pentru achiziționarea de mijloace fixe, obiecte de inventar etc. (bunuri cu privire la care opera o
subrogație reală cu titlu universal sau înlocuirea în cadrul unui patrimoniu a unei valori cu o altă
valoare, noua valoare economică substituindu-se situației juridice a celei pe care a înlocuit-o) sau
că valoarea investițiilor pârâtei a fost în mare parte deja amortizată (prin includerea costurilor de
amortizare în costurile produselor în discuție, potrivit celor deja arătate), se poate observa că
instanța de apel a prezervat pârâtei un dublu beneficiu injust, având în vedere că acesta a fost
obținut din încălcarea drepturilor mărcii reclamantei.
Pe de o parte, pârâta păstrează mijloacele fixe și bunurile de inventar pe care le-a
achiziționat (având în vedere că nu au fost casate, fiind folosite și în prezent, astfel cum s-a
reținut de instanța de apel), iar pe de altă parte, valoarea acestora este deja recuperată prin
amortizare (total sau majoritar), în intervalul de referință al speței.
Înalta Curte constată că deși, inițial, prin cererea de chemare în judecată reclamanta a
solicitat despăgubiri în sumă de 200.000 euro, aceasta și-a restrâns pretențiile la nivelul sumei de
841.300 lei, în limitele căreia a timbrat, sumă pe care a solicitat-o de la pârâtă cu titlu de
despăgubiri, ceea ce reprezintă o solicitare parțială a beneficiile injuste ale pârâtei.
Cum pretenția dedusă judecății prin acest capăt de cerere este inferioară cel puțin sumei
de 5.717.885 lei rămase după deducerea cheltuielilor directe din totalul vânzărilor produsului
contrafăcut, Înalta Curte apreciază că această constatare este suficientă pentru admiterea în
integralitate a cererii reclamantei de acordare a daunelor-interese pe baza criteriului beneficiilor
injuste, în temeiul art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005.
Drept urmare, se apreciază că ”pierderea câștigului” reclamantei, criteriul alternativ
verificat în cauză, la cererea reclamantei, nu este operant în speță, având în vedere că suma
reținută de instanța de apel și acordată acesteia (93.811,78 lei), de asemenea, este inferioară celei
rezultate din analiza precedentă, criteriul beneficiilor injuste fiind mai favorabil reclamantei.
Față de toate aceste considerente, în aplicarea art. 314, art. 312 alin. (1) și (3) rap. la art.
304 pct. 5, 7 și 9 C.proc.civ., Înalta Curte a admis recursul reclamantei, a modificat în parte
decizia recurată, în sensul că a dispus obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L. la plata sumei de 841.300
lei către reclamanta S.C. A. S.A., cu titlu de despăgubiri, sumă ce constituie doar o parte dintre
beneficiile obținute în mod injust de către pârâtă, dar reprezintă totalitatea pretențiilor reclamantei
formulate în cauză.
În temeiul dispozițiilor art. 274 C.proc.civ., s-a dispus obligarea aceleiași pârâte la
achitarea unor cheltuieli de judecată către reclamantă în sumă totală de 116.047,98 lei, constând
în taxă judiciară de timbru achitată la prima instanță, în apel și în recurs - primul ciclu procesual,
onorarii de avocat și onorarii de expertiză (fond și apel, în ambele cicluri procesuale), precum și
onorariu de avocat în recurs, primul ciclu procesual.
Au fost păstrate celelalte dispoziții ale deciziei recurate.
De asemenea, în baza aceluiași temei legal – art. 274 C.proc.civ., recurenta-pârâtă a fost
obligată la plata cheltuielilor de judecată efectuate de către recurenta-reclamantă și în această
etapă procesuală, în sumă de 17.693 lei, constând în taxă judiciară de timbru și onorariu de
avocat.
În ceea ce privește recursul pârâtei, acesta a fost respins ca nefondat, în temeiul art. 312
alin. (1) C.proc.civ., întrucât celelalte critici ale sale privesc aspecte de fond în legătură cu
celălalt criteriu consacrat de art. 14 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 100/2005, înlăturat de la
aplicare în recursul reclamantei; totodată, pârâta a susținut și critici referitoare la modalitatea în
care instanța de apel a dispus compensarea cheltuielilor de judecată efectuate în cauză de către
părți, însă, aplicarea dispozițiilor art. 276 C.proc.civ. nu mai poate opera, în condițiile în care
pretențiile reclamantei au fost admise în totalitate.
269
 Recurenta – pârâtă, prin recursul propriu, tindea la diminuarea sumei la care a fost
obligată prin decizia recurată, cu titlu de despăgubiri (93.811,78 lei), sumă inferioară celei
stabilite în favoarea reclamantei prin prezenta decizie, în aplicarea criteriului beneficiilor injuste
obținute de pârâtă din contrafacere (841.300 lei), astfel încât, Înalta Curte a constatat că motivele
sale de recurs nu mai au obiect, în prezența admiterii recursului reclamantei.

2. A. Conflict între o marcă verbală şi o denumire comercială. Reţinerea caracterului

descriptiv în raport cu traducerea în limba română a cuvântului ce intră în componenţa
mărcii.
B. Distinctivitate dobândită prin utilizarea mărcii. Evaluarea riscului de confuzie

Legea nr. 84/1998, art. 2, art. 5 lit.c), lit.d), art. 36 alin. (2) lit. b), lit. c)

A. Aprecierea unei mărci sau a unui element dominant al unei mărci complexe trebuie
raportată la publicul vorbitor de limba română, dat fiind faptul că mărcile înregistrate în
România beneficiază de protecţie naţională.
Din această perspectivă, nu se poate reţine axiomatic faptul că publicul format din
consumatorii români percepe cuvântul de limbă engleză „pack” – care intră în componenţa
mărcii a cărei încălcare se pretinde -, în mod neechivoc, drept o desemnare uzuală în comerţ a
produselor sau a serviciilor în discuţie ori o indicaţie în comerţ a felului sau a destinaţiei
acestora şi că, în acest fel, există riscul de a se ajunge - prin intermediul dreptului exclusiv la
marcă asupra întregului dominat de acest element - la un monopol inacceptabil al titularului
asupra unui cuvânt din domeniul public (precum, de exemplu, în cazul unei mărci ce conţine
cuvântul „bilet” pentru servicii de comercializare de bilete la diferite evenimente).
În situaţia unui cuvânt aparţinând vocabularului unei alte limbi, este subînţeleasă
aptitudinea acestuia de a servi drept o indicaţie certă şi neechivocă a unei caracteristici a
produsului doar dacă acel cuvânt este preluat ca atare în limba română, fie numai în limbajul
curent, ori este folosit în mod obişnuit în practica comercială pentru a desemna produse sau
servicii de ambalare/împachetare, iar consumatorul român îl conştientizează ca atare.
În alte situaţii, nu se poate exclude posibilitatea, ca publicul format din consumatori
români, deşi realizează că este vorba despre un cuvânt în limba engleză şi poate chiar cunoaşte
ori cel puţin îşi dă seama de semnificaţia acestuia, să nu dea mai multă importanţă traducerii
decât ar da în cazul oricărei alte denumiri într-o limbă străină, în special limba engleză,
întâlnite în comerţ.
Consumatorul român se confruntă în mod obişnuit cu folosirea în comerţ de denumiri în
alte limbi şi este posibil să recunoască o situaţie de acelaşi gen, dar fără să dea în mod
particular atenţie traducerii, respectiv să facă asocierea necesară şi neechivocă între sensul
cuvântului şi produsul sau serviciul comercializat.
Prin urmare, analiza distinctivităţii intrinseci a mărcii trebuie făcută în raport de
percepţia consumatorului român.

B. Din cuprinsul dispoziţiilor art. 2 lit. d) şi art. 36 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 84/1998,
rezultă că legiuitorul face distincţie între marca notorie şi cea care a dobândit o anumită
reputaţie în România, în sensul că, deşi ambele presupun cunoaşterea de către publicul vizat

270
pentru produsele sau serviciile cărora aceasta se aplică, ca urmare a utilizării pe piaţă, şi
ambele beneficiază de o protecţie extinsă, gradul diferit în care publicul le cunoaște conduce la
efecte juridice diferite din perspectiva protecţiei.
Marca notorie se bucură de protecţie în România chiar în absenţa înregistrării la Oficiul
de Stat pentru Invenţii şi Mărci, în timp ce marca de renume trebuie să fie o marcă înregistrată,
dar titularul are prerogativa de a interzice utilizarea acesteia de către un terţ chiar pentru
produse/servicii diferite de cele pentru care marca a fost înregistrată şi fără a face dovada
riscului de confuzie [cerut în cazul de la art. 36 alin. (2) lit. b)].
Legiuitorul recunoaşte o protecţie extinsă unei mărci înregistrate şi în cazul în care
cunoaşterea sa de către public, ca urmare a utilizării în comerţ, nu atinge nivelul notorietăţii.
Chiar dacă marca de renume sau cu o anumită reputaţie în România este menţionată
doar în ipoteza de la art. 36 alin. (2) lit. c) din lege, trebuie să se constate că, în măsura în care
protecţia extinsă operează şi pentru produse/servicii diferite, a fortori aceste mărci trebuie
recunoscute şi în ipoteza de la art. 36 alin. (2) lit. b) din lege, care se referă la produse/servicii
identice sau similare, sub condiţia dovedirii existenţei unui risc de confuzie, incluzând şi riscul
de asociere.
Un anumit nivel de cunoaştere a mărcii înregistrate în rândul publicului se reflectă
asupra caracterului distinctiv al acesteia, care variază, astfel, în timp faţă de momentul
înregistrării, iar evaluarea puterii distinctive, în raport de percepţia publicului relevant, în
măsura în care este invocată o distinctivitate sporită ca urmare a utilizării, trebuie să ţină cont
de situaţia de la momentul litigiului.
Prin urmare, nu se poate reţine faptul că doar un grad înalt de distinctivitate, de tipul
notorietăţii, este relevant în evaluarea riscului de confuzie, necesară pe temeiul art. 36 alin. (2)
lit. b) din Legea nr. 84/1998.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 579 din 23 martie 2021

I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la data de
11.04.2019, reclamanta A.SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. SRL, următoarele: să se
constate că folosirea de către pârâtă a denumirii WEPACK în activitatea comercială încalcă
drepturile de proprietate industrială ale reclamantei asupra mărcilor înregistrate național EPACK
nr.M2002 03442/052207, marcă combinată înregistrată pentru produse din clasele 16, 18, 21, 35,
39 și EPACK nr. M 2003 02547/055868, marcă verbală înregistrată pentru produsele din clasele
16, 17, 18 și 21; să se dispună obligarea pârâtei să înceteze de îndată pe teritoriul României
folosirea neautorizată a denumirii WEPACK în activitatea comercială a acesteia, în special
oferirea produselor sau comercializarea, oferirea sau prestarea serviciilor sub acest semn și
utilizarea semnului pe documente sau pentru publicitate, importul sau exportul produselor sub
acest semn, conform art. 36 alin. 2 din Legea nr. 84/1998, precum și la plata cheltuielilor de
judecată.
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă
Prin sentinţa nr. 3978 din 20.11.2019, Tribunalul Ilfov - Secţia civilă a admis cererea, a
constatat că folosirea neautorizată de către pârâtă a denumirii WEPACK, în activitatea
comercială, încalcă drepturile de proprietate industrială ale reclamantei asupra mărcilor EPACK
nr. M 2002 03442/052207- marcă combinată înregistrată pentru produsele din clasele 16, 18, 21,
35, 39 şi EPACK nr. M 2003 02547/055868 - marcă verbală înregistrată pentru produsele din
271
clasele 16, 17, 18, 21; a obligat pârâta să înceteze de îndată folosirea neautorizată, pe teritoriul
României, a denumirii WEPACK în activitatea comercială a acesteia, în special, oferirea
produselor sau comercializarea, oferirea sau prestarea serviciilor sub acest semn şi utilizarea
semnului pe documente sau pentru publicitate, importul sau exportul produselor sub acest semn,
cu cheltuieli de judecată.
3. Hotărârea pronunţată în apel
Prin decizia nr. 1210A din 1.10.2020, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a
admis apelul declarat de pârâta B. SRL împotriva sentinţei civile menţionate, a schimbat sentinţa
apelată, în sensul că a respins acţiunea, ca neîntemeiată, a obligat reclamanta la plata cheltuielilor
de judecată către apelantă în cuantum de 6798,47 lei, pentru judecata de primă instanţă, respectiv
3409,35 lei pentru judecata în apel.
4. Calea de atac formulată în cauză
Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs reclamanta A. SRL, criticând-o pentru
nelegalitate pe temeiul dispoziţiilor art.488 alin. 1 pct. 6 şi 8 C.proc.civ.
Cu titlu prealabil, recurenta a menţionat că este de acord cu privire la faptul că în cauză nu
sunt incidente prevederile art. 39 alin. 1 lit. b din Legea nr.84/1998 (forma în vigoare la data
depunerii acţiunii), însușindu-şi dezlegarea instanţei de apel pe acest aspect.
Prin motivele de recurs, s-a susţinut, pe de o parte, că instanţa de apel a făcut o aplicare
greşită a prevederilor art. 36 alin. 2 lit. b din Legea nr. 84/1998 şi a nesocotit principiile rezultate
din jurisprudența C.J.U.E. cu privire la evaluarea semnelor în conflict, iar pe de altă parte, că
hotărârea recurată conţine motive contradictorii, după cum urmează:
Elementele complexe ale mărcii reclamantei au fost evaluate în mod individual şi
trunchiat de către instanţa de apel, fără a se determina impresia de ansamblu creată prin asocierea
elementelor mărcii, în comparaţie cu semnul utilizat de către pârâtă. În mod greşit, instanţa a
exclus din analiza similarităţii semnelor în conflict elementul „pack” pe care l-a considerat uzual.
În cauză, nu s-a reclamat utilizarea semnului „pack” de către intimată, iar denumirea
WEPACK, folosită de intimată, încorporează marca EPACK. Intimata foloseşte denumirea
WEPACK cu funcţia de marcă, pentru servicii similare oferite de reclamantă sub marca EPACK.
Denumirile WEPACK şi EPACK provin, este adevărat, din limba engleză: „wepack” s-ar
putea traduce „noi împachetăm”, iar în celalalt caz s-ar putea înțelege „e-împachetare” sau
ambalare electronică. Segmentul de consumatori vizat, vorbitor de limba română, nu va traduce
aceste două denumiri, ci le va percepe ca atare.
Chiar dacă s-ar considera, aşa cum a reţinut instanţa, că elementul „pack” este uzual,
acesta nu poate fi exclus din analiza mărcii. Relevantă în acest sens este hotărârea din cauza C-
705/17 Hansson, în care CJUE statuează că elementele descriptive ale unei mărci complexe nu
pot fi excluse de plano din analiza similarităţii a două semne în conflict.
Hotărârea cuprinde motive contradictorii, în sensul că instanţa de apel, pe de o parte, şi-a
însușit analiza primei instanţe cu privire la similaritatea semantică şi conceptuală a semnelor, dar,
pe de altă parte, a făcut o analiză parţială a mărcilor contrară celei a primei instanţe şi
concluzionează că semnul intimatei are distinctivitate prin adăugarea particulei „we" la cuvântul
„pack”, având, astfel, o conotaţie diferită de marca reclamantei.
Recurenta a susţinut că, astfel cum a reţinut prima instanţă, semnele în conflict sunt
similare din punct de vedere semantic şi conceptual, mai mult, sunt similare până la identitate şi
vizează servicii identice.
Din punct de vedere fonetic, diferenţa de o literă plasată la începutul semnului intimatei
este insuficientă pentru ca semnele să fie considerate diferite, acestea pronunţându-se în mod
similar. Diferențele dintre mărcile reclamantei şi denumirea folosita de intimată sunt
272
nesemnificative, deoarece elementele dominante ale celor două semne sunt cele verbale.
Totodată, elementul figurativ al semnului folosit de intimată nu este de natura să-i confere
distinctivitate. Conform jurisprudenței Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, atunci când o marca
este compusă atât din elemente verbale, cât şi figurative, elementul verbal este, în principiu, mai
distinctiv decât cel figurativ, deoarece consumatorul mediu se va referi mai uşor la bunuri prin
numele acestora, decât încercând să descrie elementul grafic al mărcii (Cauza T-104/01
Oberhauser v OHIM - Petit Libero (Fifties), para 47).
Contrar considerentelor instanţei de apel, conform cărora marca combinată a reclamantei
a obţinut distinctivitate împreună cu semnul grafic, existenţa semnului grafic nu exclude riscul de
confuzie şi de asociere dintre semne, deoarece în percepţia consumatorilor vor fi reţinute cu
precădere elementele verbale ale semnelor.
Diferențele dintre mărcile reclamantei şi denumirea folosită de intimată sunt
nesemnificative. În ceea ce priveşte elementele verbale EPACK şi WEPACK, din perspectiva
consumatorului roman, mediu, relativ de bine informat, de atent şi de circumspect, există foarte
puţine diferențe. Este vorba despre cuvinte care au o lungime similară şi coincid în ceea ce
priveşte denumirea EPACK. Elementele dominante ale celor două semne sunt cele verbale, iar
conform jurisprudenței CJUE, marca şi semnul trebuie comparate ca întreg, acordându-se o
pondere mai mare elementelor comune ce ar putea duce la confuzie, fără a accentua diferențele
pe care un consumator nu le-ar remarca.
Un consumator care ar privi semnele în conflict nu ar putea să realizeze că serviciile
oferite prin intermediul acestora sunt diferite şi că provin de la două entităţi complet diferite,
riscul de confuzie fiind ridicat.
În ceea ce priveşte partea verbală a mărcii, aceasta prezintă cel mai puternic impact, atât
în compunerea mărcii, cat şi în percepţia publicului, consumatorul putând în acest fel să identifice
mai uşor marca. Pentru o marca compusă din element verbal şi element figurativ, elementul
verbal are în principiu un impact mai puternic, consumatorul mediu se va referi mai simplu la
marcă şi la bunurile sau serviciile protejate de aceasta prin nume, decât să se refere printr-o
descriere a elementului figurativ.
În evaluarea riscului de confuzie, instanţa de apel a făcut o analiză greşită a distinctivităţii
semnelor în conflict, inclusiv din perspectiva publicului relevant, ajungând, practic, la concluzia
nelegală a lipsei de distinctivitate a unei mărci înregistrate.
Prin decizia recurată s-a făcut confuzie între distinctivitatea în general a unei mărci care îi
permite să îndeplinească funcţia de bază (motiv absolut care se analizează în cadrul procedurii de
înregistrare al mărcii) şi distinctivitatea mărcii anterioare opuse ca fiind unul dintre aspectele în
analiza riscului de confuzie incluzând riscul de asociere pentru consumatori.
Or, în analiza riscului de confuzie incluzând riscul de asociere pentru consumatori, se iau
în considerare, pe lângă similaritatea mărcilor şi identitatea produselor vizate, şi gradul de
cunoaştere al mărcii anterioare opuse, precum şi distinctivitatea acesteia.
Excluzând identitatea dintre elementele verbale ale semnelor în conflict, motivat de faptul
că acestea ar fi uzuale, instanţa de apel a procedat în mod greşit, infirmând, practic, validitatea
mărcilor anterioare.
Chiar dacă, într-adevăr, caracterul distinctiv al mărcilor joacă un rol în evaluarea riscului
de confuzie, acesta nu este decât unul dintre elementele luate în considerare în evaluare. Este
posibil să existe un risc de confuzie în cazul unei mărci anterioare cu un caracter distinctiv redus,
întrucât semnele sunt identice, iar produsele şi serviciile sunt similare (de exemplu, Compressor
technology şi GC, Pages Jaunes, din jurisprudenţa CJUE). În cazul de faţă, vorbim despre semne

273
similare până la identitate, pentru servicii similare. Elementul grafic al semnului folosit de
intimată nu conferă distinctivitate semnului prin comparaţie cu marca anterioară a reclamantei.
Recurenta a mai susţinut că instanţa de apel nu a analizat semnele în conflict din
perspectiva consumatorului vizat.
În cauză, segmentul de consumatori vizat este identic, respectiv consumatorul interesat de
produse de împachetat. Nivelul de atenţie al consumatorului vizat este unul normal, acesta
neavând de multe ori ocazia să facă o comparaţie directă între semnele în speţă, ci trebuie să se
încreadă în imaginea infidelă a mărcilor pe care o păstrează în amintire. Similaritatea strânsă între
semne, precum şi similaritatea produselor sau serviciilor sunt indicii ale existenţei riscului de
confuzie, incluzând riscul de asociere.
În mod greşit, instanţa de apel a apreciat că nivelul de distinctivitate dobândit prin
utilizarea mărcii trebuie să fie la nivelul unei mărci notorii, nefăcând nicio apreciere în concret şi
în raport de probele administrate asupra distinctivităţii dobândite prin utilizare.
Astfel, instanţa de apel a echivalat în mod greşit nivelul ridicat de distinctivitate al mărcii
cu notorietatea acesteia.
Pentru distinctivitatea dobândită în urma utilizării, titularul de marcă trebuie să
dovedească capacitatea mărcii de a identifica produsele sau serviciile pentru care a fost
înregistrată, provenind de la acesta şi, astfel, să distingă aceste produse sau servicii de cele ale
altor întreprinderi. În schimb, pentru dovedirea notorietăţii, cel care o invocă trebuie să facă
dovada că marca este larg cunoscuta în cazul segmentului de public vizat pentru produsele sau
serviciile cărora marca respectivă li se aplică, fără a fi necesară înregistrarea sau utilizarea mărcii
în România. Este excesiv să se considere că o marca pretins a fi slabă are caracter distinctiv
dobândit prin utilizare numai dacă titularul dovedeşte că în urma utilizării mărcii aceasta a
devenit cunoscută la nivelul unei mărci notorii.
În acest sens, conform jurisprudenței C.J.U.E., pentru a determina caracterul distinctiv al
unei mărci şi, în consecinţă, pentru a aprecia caracterul său distinctiv deosebit, instanţa naţionala
trebuie sa aprecieze în mod global capacitatea mărcii de a identifica produsele sau serviciile
pentru care a fost înregistrată provenind de la o anumită întreprindere şi, astfel, să distingă aceste
produse sau servicii de cele ale altor întreprinderi (Hotărârea din 22/06/1999, C-342/97, Lloyd
Schuhfabrik).
Caracterul distinctiv al mărcii anterioare şi, în special, reputaţia sa trebuie să fie luate în
considerare atunci când se stabileşte dacă similitudinea dintre produse şi servicii este suficientă
pentru a da naştere riscului de confuzie (Hotărârea din 29/09/1998, C-39/97, Canon, para 24).
Instanţa de fond a reţinut un nivel ridicat de distinctivitate al mărcilor reclamantei obţinut
prin utilizarea mărcii, fapt necontestat de intimată în apelul formulat. Astfel, instanţa a arătat în
mod corect faptul că, prin depunerea planşelor foto la dosarul cauzei şi a contractelor de furnizare
produse încheiate cu diverşi beneficiari, reclamanta a făcut dovada câştigării unui public fidel în
România. Pe lângă furnizarea produselor în lanţuri de magazine, reclamanta a făcut dovada
promovării mărcii în cadrul desfăşurării a diferite evenimente, marca bucurându-se de un nivel
înalt de protecţie.
S-a mai arătat că, în timp ce intimata fost înființată în anul 2018, recurenta s-a constituit în
anul 1994, fiind în prezent unul dintre cei mai apreciaţi furnizori de produse de uz casnic din
polietilenă şi polipropilenă din România, produse ce pot fi găsite în principalele reţele, precum şi
în micile şi marile magazine din ţară, datorită distribuitorilor săi; ocupă primul loc pe piaţă la
categoria comercializare produse de uz casnic precum bureţi sau lavete şi locul al doilea sau al
treilea pentru saci, pungi şi folii. Marca EPACK a fost înregistrată încă din anul 2002, iar această
denumire a devenit cunoscută în asociere cu serviciile oferite, obţinând prin utilizare un grad de
274
distinctivitate ridicat asupra acestora. Prin urmare, este evident că intimata încearcă să profite de
pe urma recunoaşterii recurentei şi a investiţiilor sale.
Cele două societăţi se suprapun pe piaţa distribuitorilor naţionali, iar consumatorii
recurentei sunt induşi în eroare de similitudinea denumirilor EPACK şi WEPACK. În acest sens,
inclusiv unul dintre distribuitorii săi a cumpărat, din eroare, produse de la intimată, crezând că
acestea provin de la recurentă, făcând confuzie între marcă şi semnul folosit de intimată.
Totodată, în condiţiile în care reclamanta deţine două mărci anterioare care conţin
denumirea EPACK, dintre care una simplă, iar una combinată, un consumator poate fi uşor dus în
eroare prin apariţia unei alte denumiri similare până la identitate precum semnul intimatei, chiar
dacă acesta nu reproduce şi elementul grafic al mărcii combinate anterioare, iar intimata nu aplică
această denumire pe produse, ci pe site-ul său. Chiar dacă se consideră că mărcile diferă din
punct de vedere vizual, acestea sunt puternic similare din perspectiva semantică şi conceptuală,
ceea ce generează riscul de confuzie şi de asociere în percepţia consumatorilor.
Recurenta a arătat că semnul WEPACK este folosit cu funcţia de marcă pentru servicii din
clasa 35, identice cu cele pentru care marca combinată a reclamantei este înregistrată, respectiv
pentru servicii complementare serviciilor din celelalte clase pentru care sunt protejate mărcile. În
ceea ce priveşte marca verbală, deşi este înregistrată pentru produse din clasa 16 (care includ
ambalaje din plastic, folii, lavete, saci, sacose, pungi; cărţi de joc; caractere tipografice; clişee;
folii stretch şi folii din aluminiu), deoarece aceste produse sunt comercializate sub aceeaşi marcă,
se consideră că protecţia mărcii acoperă şi serviciile de comercializare a lor.
Intimata comercializează sub denumirea WEPACK produse similare, astfel că se poate
crea în percepţia consumatorului un risc de confuzie, incluzând riscul de asociere între semne, cu
atât mai mult cu cât pe site-ul wepack.ro, platforma online a intimatei, nu apar mărcile produselor
comercializate, ceea ce poate determina un consumator să creadă că sunt produse de intimată.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi
lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat,
pentru considerentele ce succed.
Motivele de recurs formulate de reclamanta A. SRL au vizat, în esenţă, următoarele
aspecte: contrarietatea între considerentele deciziei recurate în privinţa analizei semnelor în
conflict şi a aprecierii referitoare la similaritatea conceptuală; compararea semnelor în conflict
prin evaluarea individuală şi izolată a elementelor semnelor complexe, şi nu prin aprecierea
semnelor ca întreg, pe baza impresiei de ansamblu create de acestea; aprecierea greșită a
distinctivităţii mărcilor reclamantei, inclusiv din perspectiva asimilării eronate cu notorietatea
mărcii, în evaluarea riscului de confuzie, a distinctivităţii pronunţate a acesteia, dobândite prin
utilizare; ignorarea unor factori relevanți în evaluarea riscului de confuzie, respectiv a
caracterului distinctiv pronunțat al mărcilor reclamantei, identitatea unora dintre servicii şi gradul
ridicat de similaritate al altor servicii, precum şi al produselor.
În ceea ce privește critica vizând contrarietatea între considerentele deciziei recurate,
Înalta Curte constată că este fondată.
În conformitate cu art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., casarea unei hotărâri se poate dispune
atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive
contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.
Prin decizia recurată, instanţa de apel a arătat în mod explicit faptul îşi însuşeşte analiza
făcută de tribunal cu privire la compararea semnelor, ceea ce înseamnă că a confirmat existenţa
similarităţii auditive şi conceptuale în privinţa semnelor EPACK şi WEPACK (tribunalul
apreciind că prezenţa în construcţia ambelor semne în conflict, ca element central, a cuvântului
275
„pack” determină similaritatea din punct de vedere semantic, dar şi fonetic), precum şi absenţa
similarităţii vizuale.
În continuare, s-a arătat că nu va fi însuşit, totuşi, modul în care tribunalul a înlăturat
consecinţele ce decurg din natura descriptivă a cuvântului „pack” regăsit în elementul verbal al
mărcii reclamantei şi al semnului pârâtei, analiză diferită care conduce la o altă concluzie decât
cea a primei instanţe.
Astfel, instanţa de apel a constatat, pe de o parte, că particula „we" din semnul WEPACK
utilizat de către pârâtă asigură acestui semn o anumită conotaţie (ideea de „noi împachetăm”),
care este diferită de conotaţia „on-line” a mărcii EPACK, iar, pe de altă parte, caracterul
distinctiv scăzut al mărcii EPACK, cu o slabă protecţie, dată fiind prezenţa elementului
descriptiv.
Din aceste considerente, rezultă că prin consecinţe ce decurg din natura descriptivă a
cuvântului „pack”, ce ar fi fost greşit înlăturate de către tribunal, instanţa de apel a înţeles nu
numai caracterul de marcă „slabă” al mărcii EPACK, dar şi conotaţia diferită a semnului
WEPACK, dată de particula „we".
Această ultimă apreciere este de natură să excludă similaritatea conceptuală, întrucât se
presupune că publicul relevant percepe în mod diferit semnificaţia semnelor EPACK şi
WEPACK.
Or, concluzia lipsei similarităţii conceptuale contrazice însăşi premisa reţinută în debutul
considerentelor deciziei, anume existenţa unei asemenea similarităţi, cu atât mai mult cu cât era
vorba despre un aspect instanţa de apel nu intenţionase să-l reanalizeze.
În consecinţă, urmează a fi admisă critica recurentei referitoare la contrarietatea între
considerentele deciziei de apel.
Cât priveşte susţinerile recurentei referitoare la modul de comparare a semnelor în
conflict, acestea evocă jurisprudența constantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, potrivit
căreia aprecierea similarităţii dintre semne nu se poate limita la luarea în considerare numai a
unei componente a unui semn complex și la compararea acesteia cu un alt semn, ci, dimpotrivă,
comparația trebuie să se efectueze prin examinarea globală a semnelor în cauză, apreciat fiecare
ca întreg (de exemplu, hotărârile pronunţate în cauzele C-334/05 Shaker şi C-193/06 Nestlé).
Înalta Curte constată că, în cauză, că instanţa de apel a făcut o apreciere globală a
similarităţii vizuale, fonetice sau conceptuale dintre semnele în conflict, luând în considerare
toate elementele fiecărui semn, fără a se limita la elementul verbal „pack” - regăsit în ambele
semne, EPACK şi WEPACK.
Dacă s-ar constata contrariul, ar fi inevitabilă concluzia unui semn descriptiv, aşadar
nedistinctiv per se, în privinţa mărcilor EPACK ale reclamantei, în condiţiile în care instanţa de
apel a apreciat că elementul „pack” este descriptiv în raport de produsele pentru care mărcile au
fost înregistrate.
Or, atare concluzie, reproşată, de altfel, prin motivele de recurs - care nu ar putea fi
acceptată, din moment ce operează o prezumţie de validitate, aşadar de distinctivitate, în privinţa
oricărei mărci înregistrate, până la anularea acesteia pentru absenţa condiţiei de fond a
distinctivităţii -, nu corespunde realităţii: instanţa de apel a constatat că mărcile înregistrate ale
reclamantei sunt distinctive, dar au un grad scăzut de distinctivitate, din cauza elementului
descriptiv „pack”, fiind mărci „slabe”.
Aşadar, nu pot fi primite susţinerile referitoare la ignorarea, în analiza similarităţii şi,
implicit, a riscului de confuzie, a imaginii de ansamblu a semnelor în conflict.
În schimb, sunt fondate toate celelalte susţineri ale recurentei, pe aspectele vizate de
motivele de recurs şi, în special, în ceea ce priveşte limitarea la notorietatea mărcii a
276
distinctivităţii dobândite prin utilizare, în evaluarea globală a riscului de confuzie, din perspectiva
modului de aplicare a legii de către instanţa de apel.
În prealabil acestui din urmă aspect, trebuie analizat, prin prisma susţinerilor recurentei,
dacă aprecierea din decizia recurată în privinţa distinctivităţii per se a semnelor în conflict relevă
o aplicare greşită a criteriilor de evaluare a acestei noţiuni autonome.
Incontestabil, distinctivitatea mărcii, în sensul art. 2 din Legea nr.84/1998, respectiv
aptitudinea mărcii de a distinge produsul unui comerciant de produsele altor comercianţi de pe
piaţă, se stabileşte prin raportare la produsul pe care semnul este aplicat şi prin percepţia
publicului relevant, respectiv consumatorul mediu al produsului, rezonabil de atent şi de informat
în privinţa acestuia.
În cauză, instanţa de apel, confirmând aprecierea tribunalului, a constatat caracterul
descriptiv al elementului dominant „pack” în raport cu materiale de ambalare (pungi alimentare,
folii aluminiu, saci menajeri), precum şi cu servicii de distribuire a acestora, pentru care au fost
înregistrate mărcile EPACK ale reclamantei şi pentru care, totodată, este folosit semnul
WEPACK al pârâtei.
S-a făcut referire la dispoziţiile art. 5 lit. c şi d din Legea nr. 84/1998 pentru a se constata
prezenţa unui termen descriptiv uzual în domeniul produselor/serviciilor comercializate.
În mod evident, nu s-a făcut o aplicare directă a normei invocate, care vizează, fără
legătură cu obiectul cauzei, motive absolute de refuz la înregistrare a unei mărci, ci instanţa de
apel a preluat din conţinutul acesteia definirea semnelor descriptive de produs sau serviciu,
pentru a stabili puterea distinctivă a mărcilor reclamantei, în raport de elementul verbal „pack”,
considerat dominant.
Păstrând referinţa analizei, se reţine, aşadar, că prin „termen descriptiv uzual în domeniul
produselor/serviciilor comercializate”, instanţa de apel a avut în vedere fie semne sau indicații
„devenite uzuale în limbajul curent sau în practicile comerciale loiale și constante” (art. 5 lit. c),
fie semne sau indicații „putând servi în comerț pentru a desemna felul, calitatea, cantitatea,
destinația, valoarea, proveniența geografică sau data fabricației produsului ori a prestării
serviciului sau alte caracteristici ale acestora” (art. 5 lit. d).
Pentru a constata că „pack” este un termen descriptiv uzual pentru respectivele produse
sau servicii, instanţa de apel a pornit de la traducerea din limba engleză a cuvântului „pack”
(pachet, ambalaj, cutie).
Astfel, s-a apreciat că publicul percepe această semnificaţie ca atare chiar şi în prezenţa
altor elemente, respectiv în construcţia EPACK, iar în semnul WEPACK percepe, mai mult, că
este vorba despre pronumele „we" din limba engleză, având reprezentarea sensului întregului ca
fiind „noi împachetăm”.
Înalta Curte notează că aprecierea unei mărci sau a unui element dominant al unei mărci
complexe trebuie raportată la publicul vorbitor de limba română, dat fiind faptul că mărcile
înregistrate în România beneficiază de protecţie naţională.
Or, din această perspectivă, nu se poate reţine axiomatic faptul că publicul format din
consumatorii români percepe cuvântul de limbă engleză „pack”, în mod neechivoc, drept o
desemnare uzuală în comerţ a produselor sau a serviciilor în discuţie ori o indicaţie în comerţ a
felului sau a destinaţiei acestora şi că, în acest fel, există riscul de a se ajunge - prin intermediul
dreptului exclusiv la marcă asupra întregului dominat de acest element - la un monopol
inacceptabil al titularului asupra unui cuvânt din domeniul public (precum, de exemplu, în cazul
unei mărci ce conţine cuvântul „bilet” pentru servicii de comercializare de bilete la diferite
evenimente).

277
 În situaţia unui cuvânt aparţinând vocabularului unei alte limbi, este subînţeleasă
aptitudinea acestuia de a servi drept o indicaţie certă şi neechivocă a unei caracteristici a
produsului doar dacă acel cuvânt este preluat ca atare în limba română, fie numai în limbajul
curent, ori este folosit în mod obişnuit în practica comercială pentru a desemna produse sau
servicii de ambalare/împachetare, iar consumatorul român îl conştientizează ca atare.
În alte situaţii, nu se poate exclude posibilitatea, indicată prin motivele de recurs, ca
publicul format din consumatori români, deşi realizează că este vorba despre un cuvânt în limba
engleză şi poate chiar cunoaşte ori cel puţin îşi dă seama de semnificaţia acestuia, să nu dea mai
multă importanţă traducerii decât ar da în cazul oricărei alte denumiri într-o limbă străină, în
special limba engleză, întâlnite în comerţ.
Consumatorul român se confruntă în mod obişnuit cu folosirea în comerţ de denumiri în
alte limbi şi este posibil ca, dată fiind frecvenţa acestor situaţii, şi în speţă să recunoască o situaţie
de acelaşi gen, dar fără să dea în mod particular atenţie traducerii, respectiv să facă asocierea
necesară şi neechivocă între sensul cuvântului şi produsul sau serviciul comercializat.
Este posibil, aşadar, astfel cum s-a arătat prin motivele de recurs, ca pentru consumatorul
român, marca verbală EPACK - şi, în egală măsură, elementul verbal din marca combinată -, să
fie o denumire fantezistă, constatare ce creează premisele unei alte concluzii decât cea la care a
ajuns instanţa de apel în privinţa gradului de distinctivitate al mărcii şi ale unei alte analize a
riscului de confuzie, în contextul preluării integrale a mărcii în semnul WEPACK, cu aceeaşi
poziţionare şi scris cu aceleaşi caractere ca marca verbală.
Prin decizia recurată, nu s-a făcut, însă, analiza distinctivităţii intrinseci a mărcilor în
raport de percepţia consumatorului român, în sensul celor menţionate anterior.
Totodată, nu au fost demonstrate, din aceeaşi perspectivă, nici aprecierile potrivit cărora
acest public atribuie fără echivoc semnului pârâtei, prin particula „we", sensul de „noi
împachetăm” şi, mai mult, atare conţinut semantic este diferit de cel al mărcilor reclamantei, care
relevă, potrivit instanţei de apel, tot semnificaţia de ambalare/împachetare, chiar dacă în comerţul
electronic.
Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că sunt fondate susţinerile
recurentei pe acest aspect şi le va admite ca atare.
Nu în ultimul rând, tot prin prisma motivelor de recurs, se constată că instanţa de apel a
infirmat aprecierea primei instanţe referitoare la distinctivitatea mărcilor EPACK, dobândită prin
utilizarea în comerţ.
Trebuie precizat că instanţa de apel a adus corectura necesară considerentelor primei
instanţe, prin care s-a apreciat că mărcile EPACK sunt descriptive, iar distinctivitatea ca atare a
fost dobândită abia prin utilizarea în comerţ, ulterior înregistrării.
Marca beneficiază prin înregistrare de o prezumţie de validitate, aşadar, de distinctivitate,
până la anularea înregistrării, astfel încât, prin utilizare, gradul de distinctivitate a mărcii poate
creşte, astfel cum, în mod corect, a nuanţat instanţa de apel apărările reclamantei în acest sens.
În schimb, instanţa de apel a apreciat în mod greşit faptul că doar un grad înalt de
distinctivitate, de tipul notorietăţii, este relevant în evaluarea riscului de confuzie, necesară pe
temeiul art. 36 alin. 2 lit. b din Legea nr. 84/1998.
În conformitate cu art. 2 lit. d din Legea nr. 84/1998, marca notorie este definită drept
„marca larg cunoscută în România în cadrul segmentului de public vizat pentru produsele sau
serviciile cărora aceasta se aplică, fără a fi necesară înregistrarea sau utilizarea mărcii în România
pentru a fi opusă”.
De asemenea, conform art. 36 alin. 2 lit. c din aceeaşi lege, titularul unei mărci
înregistrate „poate cere instanței judecătorești competente, printr-o acțiune în contrafacere, să
278
interzică terților să utilizeze, în activitatea lor comercială, fără consimțământul său: (...) un semn
identic sau asemănător cu marca, pentru produse sau pentru servicii identice, similare sau diferite
de cele pentru care marca este înregistrată, când aceasta din urmă a dobândit un renume în
România și dacă prin utilizarea semnului fără motiv justificat se obțin foloase necuvenite din
caracterul distinctiv sau renumele mărcii ori se aduce atingere acestora”.
Din aceste texte de lege, rezultă că legiuitorul face distincţie între marca notorie şi cea
care a dobândit o anumită reputaţie în România, în sensul că, deşi ambele presupun cunoaşterea
de către public vizat pentru produsele sau serviciile cărora aceasta se aplică, ca urmare a utilizării
pe piaţă, şi ambele beneficiază de o protecţie extinsă, gradul diferit în care publicul le cunoaște
conduce la efecte juridice diferite din perspectiva protecţiei.
Astfel, marca notorie se bucură de protecţie în România chiar în absenţa înregistrării la
Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, în timp ce marca de renume trebuie să fie o marcă
înregistrată, dar titularul are prerogativa de a interzice utilizarea acesteia de către un terţ chiar
pentru produse/servicii diferite de cele pentru care marca a fost înregistrată şi fără a face dovada
riscului de confuzie (cerut în cazul de la art. 36 alin. 2 lit. b).
Aceste precizări sunt necesare pentru a se observa că legiuitorul recunoaşte o protecţie
extinsă unei mărci înregistrate şi în cazul în care cunoaşterea sa de către public, ca urmare a
utilizării în comerţ, nu atinge nivelul notorietăţii.
Chiar dacă marca de renume sau cu o anumită reputaţie în România este menţionată doar
în ipoteza de la art. 36 alin. 2 lit. c din lege, trebuie să se constate că, în măsura în care protecţia
extinsă operează şi pentru produse/servicii diferite, a fortori aceste mărci trebuie recunoscute şi
în ipoteza de la art. 36 alin. 2 lit. b din lege, care se referă la produse/servicii identice sau
similare, sub condiţia dovedirii existenţei unui risc de confuzie, incluzând şi riscul de asociere.
Un anumit nivel de cunoaştere a mărcii înregistrate în rândul publicului se reflectă asupra
caracterului distinctiv al acesteia, care variază, astfel, în timp faţă de momentul înregistrării, iar
evaluarea puterii distinctive, în raport de percepţia publicului relevant, în măsura în care este
invocată o distinctivitate sporită ca urmare a utilizării, trebuie să ţină cont de situaţia de la
momentul litigiului.
Şi în jurisprudenţa constantă a C.J.U.E. (începând cu hotărârea din cauza C-251/95
Sabel), s-a arătat că printre factorii relevanţi în aprecierea globală a riscului de confuzie şi aflaţi
în interdependenţă figurează caracterul distinctiv al mărcii anterioare, care determină întinderea
protecției sale, iar riscul de confuzie este cu atât mai ridicat cu cât caracterul distinctiv al mărcii
anterioare se dovedește a fi mai important. Au relevanţă, în egală măsură, caracterul distinctiv
intrinsec şi caracterul distinctiv dobândit, la momentul evaluării, prin folosirea semnului în cursul
comerţului.
Întrucât renumele mărcii presupune cunoașterea mărcii de către o parte semnificativă a
publicului, în examinarea acestei condiţii trebuie să se ia în considerare toate elementele
relevante, în special cota de piață deținută de marca vizată, intensitatea, întinderea geografică și
durata utilizării acestei mărci, importanța investițiilor efectuate de întreprindere pentru a o
promova (hotărârea C.J.U.E. din cauza C-375/97 General Motors, paragrafe 26-27).
În consecinţă, Înalta Curte constată că, în mod greşit, instanţa de apel a limitat
distinctivitatea dobândită prin utilizare, relevantă în evaluarea riscului de confuzie, la notorietatea
mărcii, fiind fondată critica recurentei pe acest aspect.
Procedând astfel, instanţa de apel nu a avut în vedere un factor relevant în analiza globală
a riscului de confuzie, respectiv caracterul distinctiv pronunțat al mărcilor reclamantei, constatat
ca atare de către prima instanţă, după cum nu a făcut nicio apreciere referitoare la
identitatea/similaritatea produselor/serviciilor, respectiv gradul de similaritate între
279
produsele/serviciile pentru care sunt înregistrate mărcile reclamantei şi cele pentru care este
folosit semnul pârâtei, fiind fondate susţinerile în acest sens ale recurentei.
Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte a admis recursul şi, pe temeiul art. 497
C.proc.civ., a casat decizia recurată şi a trimis cauza la aceeaşi instanţă de apel, pentru
rejudecarea apelului prin prisma dezlegărilor prin prezenta decizie.

Notă: Legea nr. 84/1998 a fost republicată în M.Of. nr. 856 din 18 septembrie 2020, textele de lege fiind
renumerotate

3. Comercializarea unor produse contrafăcute. Criterii de calcul al despăgubirilor cuvenite

titularului dreptului încălcat. Interpretarea dispozițiilor art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr.
100/2005

O.U.G. nr. 100/2005, art. 14

Din cuprinsul dispozițiilor art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005 rezultă că raportarea
la redevenţele sau valoarea drepturilor care ar fi fost datorate în cazul acordării de către titular
a autorizaţiei de a utiliza dreptul de proprietate încălcat [lit.b)] este prevăzută drept un criteriu
de calcul alternativ faţă cel de la lit. a), care are în vedere consecinţele economice negative sau
prejudiciul moral produs prin fapta de încălcare a unui drept de proprietate intelectuală.
Incontestabil, art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005 relevă îndreptățirea titularului
dreptului încălcat la repararea integrală a prejudiciului suferit, astfel încât nu poate fi exclusă
opţiunea titularului pentru un mod de calcul ce permite atingerea acestui scop.
Cu toate acestea, deşi nu se poate impune titularului dreptului obligaţia de a calcula
prejudiciul suferit pe temeiul art. 14 alin. (2) lit. a), nu se poate ignora nici faptul că modul de
calcul forfetar prevăzut la lit. b) este admis, ca alternativă, doar „atunci când este cazul”.
Această sintagmă este explicată în preambulul Directivei nr.2004/48/CE referitoare la
respectarea drepturilor de proprietate intelectuală, transpusă prin O.U.G. nr. 100/2005. Întrucât
art. 14 din ordonanţă coincide în conţinut cu art. 13 din directivă, este relevant preambulul
directivei, care explicitează scopul şi obiectul reglementării, pentru a determina intenţia
legiuitorului român la edictarea actului normativ de transpunere, în condiţiile în care legiuitorul
a păstrat ad litteram textul corespondent al directivei.
Potrivit considerentului (26) al directivei menționate, expresia „atunci când este cazul”
se aplică, „de exemplu, în cazurile în care este dificil să se stabilească valoarea prejudiciului
suferit în realitate”. În acelaşi timp, din considerentul (17) al acestei directive reiese că
măsurile, procedurile și mijloacele de reparație prevăzute de aceasta ar trebui să fie stabilite în
fiecare caz astfel încât să se țină seama în mod corespunzător de caracteristicile specifice ale
acestui caz.
Aşadar, conform directivei, instanţa de judecată, în cuantificarea despăgubirilor cuvenite
titularului dreptului încălcat, ar trebui să recurgă la acel mod de calcul ce corespunde
caracteristicilor specifice ale fiecărui caz de încălcare în parte şi să arate motivele pentru care
nu este posibilă repararea prejudiciului real suferit, fiind necesară evaluarea ipotetică a
despăgubirilor cuvenite.
Or, modalitatea de stabilire a despăgubirilor prin aplicarea în mod direct a criteriului de
calcul prevăzut la lit. b) - cu toate că au fost administrat probe, care conţineau elemente ce ar fi
280
putut prefigura beneficiile realizate în mod injust de către pârâtă, aşadar, prejudiciul real
suferit, decurgând din consecinţele economice negative produse prin fapta de încălcare a
dreptului - este una contrară prevederilor art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005 în măsura în
care nu este justificată prin necesitatea unei evaluări ipotetice a prejudiciului, mai ales în
prezenţa unor elemente certe ale prejudiciului real suferit de către titularul dreptului încălcat.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 337 din 16 februarie 2021

I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, la data de 3.06.2016, reclamanta
A. SpA a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. SA, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se
dispună:
- obligarea pârâtei la încetarea oricărei activităţi, cum ar fi: folosirea, comercializarea,
distribuirea, promovarea, orice alt act de utilizare în activitatea comercială, atât în cadrul
comerţului tradiţional, cât şi online, în legătură cu produse din clasa 25 a semnelor care, datorită
identităţii/similarităţii cu mărcile „Moncler”, întrucât îi încalcă drepturile exclusive ale
reclamantei asupra acestora;
- obligarea pârâtei la furnizarea informaţiilor privind originea, cantităţile şi preţurile
produselor livrate, primite sau comandate pentru produsele comercializate purtând semne
identice/similare cu mărcile „Moncler”;
- obligarea pârâtei la retragerea de la comercializare a produselor purtând semne
identice/similare cu mărcile „Moncler” şi la îndepărtarea acestor semne din cadrul spaţiilor
comerciale ale acesteia (incluzând, dar fără a fi limitat la hypermarket-uri, puncte de vânzare tip
„B. express” etc.) şi din alte surse de promovare online şi/sau offline;
- obligarea pârâtei la plata sumei de 10.000 euro (zece mii euro), reprezentând prejudiciul
material şi moral estimat;
- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu,
constând în taxa de timbru şi onorarii avocaţiale.
Pârâta B. SA a formulat întâmpinare şi cerere de chemare în garanţie prin care a solicitat,
pe cale de excepţie, respingerea capetelor 1, 2 şi 3 de cerere ca lipsite de obiect, iar pe fond,
respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, cu obligarea reclamantei la plata
cheltuielilor de judecată.
În subsidiar, în ipoteza în care instanţa ar admite cererea de chemare în judecată, a
solicitat admiterea cererii de chemare în garanţie a C. SRL, în sensul de a obliga chemata în
garanţie să plătească pârâtei suma la care ar fi obligată B. către reclamantă, sumă estimată la
acest moment la valoarea de 10.000 Euro, cu obligarea chematei în garanţie la plata cheltuielilor
de judecată.
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă
Prin sentinţa nr. 2088 din 20.12.2017, Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a civilă a admis
în parte cererea precizată a reclamantei şi, în consecinţă:
A obligat pe pârâtă la încetarea folosirii, comercializării, distribuirii, promovării şi a
oricărui alt act de utilizare în activitatea comercială, atât în cadrul comerţului tradiţional, cât şi
online, în legătură cu produse din clasa 25 a semnelor identice sau similare cu mărcile „Moncler”,
precum şi la retragerea de la comercializare a produselor purtând semne identice sau similare cu
mărcile „Moncler” şi la îndepărtarea acestor semne din cadrul spaţiilor comerciale ale acesteia şi
din alte surse de promovare online şi/sau offline, cu cheltuieli de judecată în sumă de 300 lei.
281
 A respins capătul al doilea al cererii privind obligarea pârâtei la furnizarea informaţiilor
privind originea, cantităţile şi preţurile produselor livrate sau comandate pentru produsele
comercializate purtând semne identice sau similare mărcilor „Moncler”, precum şi cererea de
obligare a pârâtei la plata despăgubirilor materiale şi morale, ca neîntemeiate.
A respins cererea de chemare în garanţie, ca rămasă fără obiect.
3. Hotărârea pronunţată în apel
Prin decizia nr. 264 din 20.02.2019, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a
admis apelul principal formulat de reclamantă A. SpA şi apelul provocat declarat de pârâta B. SA
împotriva sentinţei menţionate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:
A obligat pe pârâta B. SA să plătească reclamantei suma de 13.468 euro cu titlu de daune
materiale şi suma de 2.474 lei şi 2000 euro cu titlu de cheltuieli de judecată.
A admis cererea de chemare în garanţie şi a obligat pe chemata în garanţie SC C. SRL să
plătească pârâtei SC B. SA sumele de 13.468 euro, 2.000 euro cu titlu de despăgubiri şi 7.000 lei
cu titlu de cheltuieli de judecată.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
Intimata chemată în garanţie a fost obligată să plătească apelantei-pârâte suma de 5.000
lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
4. Căile de atac formulate în cauză
Împotriva deciziei menţionate, intervenienta chemată în garanţie C. SRL a declarat recurs
principal, iar pârâta B. SA a declarat recurs incident.
Prin motivele de recurs formulate, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8
C.proc.civ., intervenienta chemată în garanţie C. SRL a susţinut următoarele:
Instanţa de apel a apreciat în mod eronat că, în cauză, a intervenit diluţia mărcii
„Moncler”, deoarece societăţile nu sunt concurente directe pe piaţă: în timp ce B. SA şi
intervenienta vând produse diverse de calitate medie şi la preţuri accesibile, mărcile „Moncler”
ale reclamantei se adresează unei categorii mult mai restrânse de produse încadrate în categorii
superioare din punct de vedere al calităţii şi preţului; totodată, publicul ţintă este diferit, iar
reţelele de comercializare sunt diferite.
Prin urmare, nu se poate reţine că, prin produsele vândute de către intervenientă către B.
SA, ar fi fost în vreun fel afectat segmentul de piaţă pe care sunt distribuite produsele purtând
mărcile reclamantei, fiind exclus ca publicul consumator de produse „Moncler” de o anumită
calitate să le caute în magazine cu profilul celor aparţinând B. SA şi să fie indus în eroare. În
acest sens, este edificator şi profitul minim obţinut de către intervenientă în urma vânzării
produselor.
Instanţa de apel a considerat, în mod neîntemeiat, că în prezenta cauză există riscul unei
confuzii indirecte, întrucât nu poate fi reţinut riscul de confuzie şi nici măcar riscul de asociere
între semn şi marcă.
Mărcile „Moncler” sunt mărci de lux, adresându-se unui anumit segment de consumatori,
cu putere de cumpărare ridicată, aşa încât nu se poate concluziona că există legături între A. SpA,
B. S.A. şi intervenientă, deoarece A. SpA nu vinde o geacă la preţul de 79 lei + TVA.
De asemenea, este relevant faptul că produsele vândute sub denumirea Jachetă DM S/XL
MC001 aveau scris de producător pe ele denumirea „M KING” şi nu cea de „Moncler”, fiind
practic imposibil de observat că aceste produse ar putea încălca drepturile de proprietate
intelectuală ale altei persoane. Mai mult decât atât, intervenienta se ocupă de achiziţionarea şi
vânzarea unor produse cu o valoare redusă, care se adresează cumpărătorilor cu venituri mici şi
medii, neavând niciodată în portofoliu produse aparţinând unor mărci consacrate şi cu atât mai
puţin produse aparţinând unor companii de top cum se pare că este societatea A. Dat fiind această
282
situaţie, personalul societăţii este total nepregătit în materia produselor protejate de legislaţia în
materia drepturilor de proprietate intelectuală, fapt ce a făcut imposibilă constatarea unor posibile
similitudini între desenul existent pe jachetele vândute de intervenientă şi marca „Moncler”.
Instanţa de apel a încălcat prevederile art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005, iar acordarea de
despăgubiri materiale nu este justificată.
Nu s-a probat că faptele de vânzare ale gecilor au avut un impact negativ asupra A. SpA,
dat fiind că produsul „Moncler” este un produs de lux care este de peste 50 de ori mai scump
decât produsele vândute de B. SA, iar beneficiul nerealizat apare în situaţia în care consumatorii
optează pentru produsul contrafăcut datorită preţului mai mic al acestuia. În speţă însă, pe lângă
diferenţa uriaşă de preţ dintre produsele părţilor, categoriile de consumatori avute în vedere de
cele două produse sunt total diferite.
În ceea ce priveşte contravaloarea prejudiciului material, prin punerea în vânzare de către
intervenientă prin intermediul B. SA a produselor nu a fost afectată imaginea mărcilor
„Moncler”, întrucât riscul realizării vreunei asocieri între reţelele de distribuţie ale produselor şi
magazinele A. SpA nu a fost susţinut cu niciun fel de mijloc de probă, iar riscul ca persoanele
care au cumpărat geci din B. să considere că au cumpărat un produs autentic A. este foarte greu a
fi reţinut.
Instanţa a încălcat prevederile art. 1349 C.civ. şi ale art. 14 alin. 1 din O.U.G. nr.
100/2005, apreciind în mod greşit că în prezenta cauză ar fi îndeplinite condiţiile răspunderii
civile delictuale.
Astfel, intervenienta nu a săvârşit nicio fapta culpabilă, nefiind producătorul sau
importatorul produselor respective, iar ca urmare a notificării A. SpA, fără a aştepta pronunţarea
unei hotărâri judecătoreşti, dând dovada de bună - credinţă, B. SA a stopat deîndată vânzarea
produselor. Nu este îndeplinită condiţia existenţei vinovăţiei, chiar sub forma cea mai uşoară.
Dispoziţiile art. 14 alin. 1 din O.U.G. nr. 100/2005 nu sunt aplicabile în cauză, întrucât nu
există intenţia, ca atitudine psihică a persoanei despre care se afirmă că ar fi săvârşit o faptă
culpabilă.
Nu s-a făcut dovada că intervenienta a prevăzut şi urmărit rezultatul faptei (intenţie
directă) sau că deşi l-a prevăzut, nu l-a urmărit, acceptând însă că se poate produce (intenţie
indirectă).
Intervenienta nu a acţionat nici măcar din culpă (atitudinea psihică a celui care prevede
rezultatul faptei sale dar nu-l acceptă, considerând fără temei că nu se va produce, ori nu prevede
rezultatul faptei sale, deşi putea şi trebuia să-l prevadă), întrucât nu a produs sau importat gecile
în cauză, ci le-a achiziționat de pe piața internă. Intervenienta şi B. SA au acționat cu diligență şi
totodată B. SA a scos produsele de la vânzare imediat ce a aflat despre existenţa unui posibil
conflict cu mărcile.
De asemenea, lipsa oricărei intenţii sau a unei eventuale culpe a subscrisei rezultă şi din
faptul că marca Moncler era total necunoscută intervenientei, deoarece se ocupă de achiziţionarea
şi vânzarea unor produse care se adresează unor cumpărători cu venituri mici sau medii, care nu
ar avea posibilităţile financiare de a achiziţiona produse Moncler. Totodată, nu se poate considera
că produsele Moncler sunt notorii în România pentru că un număr foarte mic de persoane îşi
poate permite să le achiziţioneze, lucru care transformă această marcă în una de lux, necunoscută
pentru cumpărătorii cu venituri mici sau medii cărora se adresează intervenienta.
În ce priveşte existenţa prejudiciului ca element al răspunderii civile delictuale,
reclamanta nu a prezentat nicio modalitate de calcul a daunelor materiale. Criteriul propus de
către reclamantă, de stabilire a prejudiciului în raport de cuantumul unei remuneraţii pentru
obţinerea unei licenţe, nu poate fi aplicat, cât timp intervenienta nu vinde produse aflate sub sfera
283
de protecţie a drepturilor de proprietate intelectuală şi nici nu face parte din reţelele directe sau
conexe de distribuire a unor asemenea produse, având alt public ţintă.
Cu privire la buna-credinţă, s-a subliniat faptul că în întreaga colaborare cu B. SA nu a
mai existat un incident de această natură, astfel cum se poate observa şi din fotografiile existente
pe CD-ul depus la prima instanţă, ale tuturor produselor prezentate spre achiziţie.
Instanţa de apel a încălcat art. 451 şi 453 C.proc.civ., acordând cu titlu de cheltuieli de
judecată un cuantum exagerat de mare raportat la complexitatea dosarului şi activitatea efectivă a
avocatului.
Prin recursul incident formulat, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 5 şi 8
C.proc.civ., pârâta B. SA a susţinut următoarele:
Instanţa de apel a reţinut în mod nelegal că dreptul de a pretinde despăgubiri conform art.
14 alin. 1 din O.U.G. nr. 100/2005 ar fi recunoscut şi în situaţia în care autorul a acţionat din
culpă, astfel încât pârâta poate fi obligată să plătească despăgubiri către reclamanta A. pentru
actele de contrafacere, chiar în cazul în care acestea nu au fost săvârşite cu intenţie.
Raţionamentul instanţei de apel prin care a ajuns la această concluzie nu are temei,
deoarece o directivă europeană nu produce efect direct orizontal, neputând fi invocată de către
particulari împotriva altor particulari, în lipsa unei transpuneri a acesteia în legislaţia naţională.
Chiar dacă în speţă directiva a fost transpusă printr-o lege naţională (O.U.G. nr.
100/2005), aceasta poate fi invocată direct între particulari numai în măsura în care a fost corect
transpusă prin legislaţia românească, neputându-se institui obligaţii în sarcina persoanelor private
care să nu fi fost instituite prin legislaţia românească.
Nici prin obligaţia instanţelor naţionale de a interpreta legislaţia naţională conform
directivelor UE nu se poate merge atât de departe încât să se impună unor particulari obligaţii
care să nu fi fost transpuse.
Acest lucru rezultă din jurisprudenţa şi doctrina dreptului Uniunii Europene: „Construirea
interpretării în spiritul directivei este limitat la caracteristicile esenţiale şi structurale ale directivei
şi scopul valabilităţii sale. În absenta unei transpuneri conforme a directivei în legea naţională,
interpretarea consistentă nu poate conduce la impunerea sau la extinderea obligaţiilor sau
sancţiunilor aplicate particularilor. În consecinţă, statul membru care a încălcat obligaţia de
implementare a directivei nu are dreptul de a aplica directiva în temeiul interpretării pro-directivă
a legii naţionale, dacă ar conduce la impunerea sau extinderea obligaţiilor impuse particularilor”
(cauzele CJUE C-456/98, C-74/95, C-80/96, C-192/94).
Or, exact aceeaşi este şi situaţia în prezenta cauză, deoarece prin aplicarea prioritară a
directivei, instanţa de apel a impus B. obligaţii extinse faţă de cele prevăzute de legea română,
respectiv obligaţia de a plăti daune-interese în cazul unei contrafaceri din culpă.
De asemenea, încălcarea de către instanţa de apel a art. 14 alin. 1 din O.U.G. nr. 100/2005
rezultă şi din faptul că interpretarea conformă a dreptului naţional, realizată de instanţa de apel,
nu este posibilă contra legii naţionale.
Acest lucru a fost reţinut de C.J.U.E. chiar în cauza Maribel citată de Curtea de Apel
Bucureşti în cuprinsul deciziei recurate: „Desigur, acest principiu al interpretării conforme a
dreptului naţional are anumite limite. Astfel, obligaţia instanţei naţionale de a se referi la
conţinutul unei directive atunci când interpretează şi aplică normele relevante de drept intern este
limitată de principiile generale de drept si nu poate fi utilizată ca temei pentru o interpretare
contra legem a dreptului naţional”. Dealtfel, faptul că persoana responsabilă nu datorează daune-
interese decât în situaţia în care a acţionat cu intenţie rezultă inclusiv din doctrină.
Or, în speţă nu ar fi vorba despre o carenţă a legii naţionale care ar fi înlăturată prin
interpretarea ei de către instanţa de judecată conform directivei, instanţa de apel realizând o
284
veritabilă interpretare contra O.U.G. nr.100/2005, în condiţiile în care aceasta din urmă stabileşte
fără echivoc faptul că persoana responsabilă nu datorează daune-interese decât dacă acţionează
cu intenţie.
Prin urmare, directiva invocată nu ar putea fi aplicată cu prioritate de către instanţa de
judecată, deoarece a decide astfel ar însemna a aplica o prevedere a dreptului Uniunii Europene,
netranspusă corect de către legislaţia românească, în contra O.U.G. nr. 100/2005 şi prin
impunerea unor obligaţii suplimentare neprevăzute de legea naţională, lucru nepermis
judecătorului naţional într-un litigiu între particulari.
În măsura în care prevederile O.U.G. nr. 100/2005 ar contraveni art. 13 din directivă,
atunci A. ar putea cel mult solicita în faţa C.J.U.E. angajarea răspunderii statului român pentru
încălcarea dreptului Uniunii Europene.
Instanţa de apel a reţinut în mod nelegal că fapta pârâtei ar fi fost săvârşită cu intenţie
indirectă.
Pentru a ajunge la această concluzie, instanţa de apel, în esenţă, a avut în vedere
următoarele argumente: vinovăţia trebuie apreciată prin raportare la persoana juridică B. şi nu la
atitudinea subiectivă a persoanelor fizice angajate; persoana juridică trebuie să se doteze cu un
sistem verificare operaţional şi eficient care, în toate cazurile, să excludă comercializarea unor
mărfuri în privinţa cărora o verificare minimal avizată ar releva că sunt contrafăcute; mărcile
Moncler sunt larg cunoscute pe piaţa europeană şi românească; pârâta nu a răsturnat prezumţia
conform căreia marca Moncler era cunoscută angajaţilor B.
Procedând de această manieră, instanţa de apel a încălcat numeroase dispoziţii legale.
B. nu a negat în niciun moment că vinovăţia se apreciază in general prin raportare la
atitudinea persoanei juridice (cum tendenţios a concluzionat instanţa de apel) şi nu neagă nici că
instanţa de judecată trebuie să verifice daca în general persoana juridică B. a pus la punct un
control din care să se conchidă că nu a acceptat încălcarea mărcilor Moncler.
Instanţa de apel, însă, nici măcar nu a făcut această verificare, ci a avut în vedere două
prezumţii: marca Moncler este larg cunoscută pe piaţa românească/europeană; B. nu a răsturnat
prezumţia cunoaşterii mărcii Moncler.
Concluzia la care a ajuns instanţa de apel în sensul cunoaşterii mărcii Moncler pe piaţa
românească se bazează pe un raţionament nelegal, deoarece extrasele de presă şi facturile depuse
la dosar nu pot face dovada unei largi cunoaşteri a mărcii Moncler pe piaţa românească, ci
dovedesc tot simpla exploatare a acestei mărci.
Există nenumărate mărci înregistrate la O.S.I.M. în legătură cu care titularii ar putea să
furnizeze facturi de vânzare a produselor pentru care sunt înregistrate mărcile şi câteva extrase de
presă privind acele produse. Or, dacă am admite acest raţionament, ar însemna că marea
majoritate a mărcilor înregistrate la O.S.I.M. să fie larg cunoscute publicului.
Pentru dovedirea unei largi cunoaşteri de către public a unei mărci este necesară tot
depunerea unor sondaje de opinie din care să rezulte această cunoaştere, chiar dacă, astfel cum a
arătat instanţa de apel, cunoaşterea largă ar fi un stadiu inferior notorietăţii.
Faptul că şi pentru cunoaşterea largă a unei mărci titularul trebuie să depună la dosar
sondaje de opinie rezultă şi din practica judiciară.
O decizie din anul 2014 chiar a Curţii de Apel Bucureşti contrazice expres raţionamentul
instanţei de apel, arătând că o cunoaştere largă de către public se dovedeşte prin sondaje de
opinie, iar această cunoaştere nu echivalează cu notorietatea.
Prin urmare, în mod nelegal a apreciat instanţa de apel că marca Moncler ar fi fost larg
cunoscută pe piaţa românească, şi, pe cale de consecinţă, cunoscută societăţii B., atâta vreme cât
la dosarul cauzei nu s-a depus un probatoriu adecvat, cum ar fi sondaje de opinie, din care să
285
rezulte această cunoaştere, ci doar 2-3 facturi care probează o relaţie comercială dintre reclamanţi
şi un singur comerciant care are un singur magazin în Bucureşti, acestea fiind singurele dovezi
ale exploatării mărcii în România. În consecinţă, nu se poate reţine că ar fi existat nici măcar o
prezumţie judiciară cu privire la cunoaşterea mărcii Moncler pe piaţa din România.
Prin urmare, se impune casarea hotărârii pentru ca instanţa de apel să verifice dacă la
dosarul cauzei există un probatoriu adecvat, care să demonstreze larga cunoaştere de către public
a mărcii Moncler pe piaţa din România.
Construind întregul raţionament în sensul intenţiei indirecte a B. în legătură cu
contrafacerea plecând de la concluzia nelegală arătată anterior, fără a verifica premisa, instanţa de
apel a încălcat inclusiv art. 14 alin. 2 C.civ., potrivit căruia buna-credinţă se prezumă, până la
proba contrară.
Nici argumentul instanţei de apel conform căruia pârâta este un comerciant consacrat pe
piaţă nu poate conduce la reţinerea intenţiei indirecte, fără a fi verificat în concret sistemul de
protecţie pus în practică de B. Daca am admite un asemenea argument ar însemna ca toţi
comercianţii consacraţi pe piaţă să acţioneze întotdeauna cu intenţie şi s-ar încălca din nou
prevederile art. 14 alin. 2 C.civ.
Or, din dovezile depuse la dosar rezultă tocmai că pârâta a pus în practică un sistem care
care să excludă comercializarea unor mărfuri în privinţa cărora o verificare minimal avizată ar
releva dacă sunt contrafăcute.
În cadrul activităţii de comercializare a produselor, B. solicită întotdeauna furnizorilor săi
să garanteze că produsele livrate îndeplinesc condiţiile de comercializare şi că nu aduc atingere
drepturilor de proprietate intelectuală ale terţilor. Acest lucru rezultă şi din Carta Etică a B. care
prevede în art. 9.3 „Asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală ale celeilalte
părţi precum şi ale terţilor”.
Pentru a realiza aceste obiective, pe lângă faptul că obligă pe furnizorii săi să garanteze
respectarea drepturilor de proprietate intelectuală ale terţilor, pârâta îi obligă şi la îndeplinirea
unor obligaţii strict încadrate privind etichetarea produselor furnizate, tocmai pentru a
preîntâmpina încălcarea vreunor astfel de drepturi ale terţilor.
În acest sens, în Contractul de Furnizare încheiat cu Furnizorul, există anexă nr. 8A,
denumită „Caiet de sarcini pentru furnizorii de textile”, în care, la pct. 7, se prevede că
„Furnizorul se angajează să livreze mărfurile comandate [...] respectând următoarele clauze:
produsul va fi însoţit de o etichetă, care va prezenta următoarele elemente: denumirea produsului,
marca de fabrică a producătorului sau denumirea acestuia, denumirea importatorului,
producătorului sau distribuitorului, [...] compoziţia fibroasă a ţesăturii [...], măsura [...]. Eticheta
va fi ataşată produsului - agăţată, lipită sau stanţată, într-o manieră cât mai vizibilă pentru client
şi de lungă durată pe tot parcursul vânzării”.
Aceste obligaţii sunt impuse de către B. tocmai cu scopul de a verifica, în momentul în
care primeşte un produs nou de la furnizori, că acesta este în acord cu dispoziţiile legale, inclusiv
cu privire la drepturile de proprietate intelectuală, lucru care rezultă din obligaţia de a preciza
marca produsului pe eticheta respecivă.
În raport cu obligaţiile enunţate anterior, pârât a arătat că din toate imaginile pe care le-a
prezentat reclamanta în Anexa 2 la cererea de chemare în judecată, imagini susceptibile de a
reprezenta etichete ale produselor, singurul care corespunde obligaţiei asumate de C. prin
contractul de furnizare este eticheta, care indică: o marcă înregistrată a produsului, distribuitorul,
compoziţia şi măsura produsului. Nicio altă etichetă din cele prezentate de către A. nu conţine
aceste elemente, de unde rezultă că aceasta era eticheta la care s-au raportat angajaţii B. în
momentul în care au introdus produsul spre comercializare.
286
 Pârâta nu neagă faptul că pe lângă menţiunea „M-King”, pe această etichetă apare şi un
semn similar cu una din mărcile figurative ale reclamantei, însă orice persoană care se va uita la
această etichetă, îşi va concentra atenţia asupra denumirii „M-King”, element dominant al acestei
etichete, şi nu asupra figurii aflate superior acestei denumiri.
Prin urmare, rezultă că angajaţii B., în momentul în care au verificat eticheta produsului,
au perceput cele două semne ca pe un tot şi şi-au îndreptat atenţia asupra denumirii „M-King”, şi
nu asupra semnului figurativ în mod separat.
Obligaţia asumată de Furnizor prin Contract prevedea că eticheta va fi ataşată produsului
într-o manieră cât mai vizibilă pentru client. Or, eticheta invocată de apelantă din interiorul
produsului care purta într-adevăr denumirea Moncler nu era vizibilă.
Prin urmare, instanţa de apel trebuia să verifice dacă pe baza acestui sistem de protecţie al
drepturilor de proprietate intelectuală un utilizator avizat ar fi putut, în toate cazurile, în urma
unei verificări minimale, să observe că produsele sunt contrafăcute. Or, pârâta a pus în practică
un astfel de sistem de protecţie tocmai pentru că orice produs introdus la raft conţinea o denumire
a mărcii care urma a fi verificată de angajaţi ai B. iar dacă marca respectivă era reprodusă, în
urma unei verificări minimal avizate, produsul nu urma a fi comercializat. Motivul pentru care
jachetele reproducând marca Moncler au fost introduse la raft a fost reprezentat de faptul că
furnizorul a prezentat produsul sub marca M-Kinq, marcă ce nu reproduce marca Moncler. Dacă
jachetele ar fi fost furnizate sub marca Moncler sau sub o marcă similară, atunci sistemul pus în
practică de către B., în urma unei verificări minimale ar fi putut împiedica comercializarea
mărcilor contrafăcute.
Având în vedere toate aceste motive, se impune trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de
Apel Bucureşti pentru ca aceasta: să aprecieze dacă marca Moncler este larg cunoscută prin
raportare la un probatoriu care să releve sau nu cunoaşterea mărcii (cum ar fi sondaje de opinie),
cu exceptarea extraselor de presă şi a facturilor care nu dovedesc un astfel de fapt; să stabilească
atitudinea subiectivă a B. cu respectarea art. 14 alin. 2 C.civ., plecând de la prezumţia conform
căreia B. a acţionat din culpă şi nu cu intenţie; să stabilească atitudinea subiectivă a B. după ce va
verifica în concret şi nu iluzoriu dacă obligaţiile impuse de B. furnizorilor în legătură cu
etichetarea produselor era de natură să excludă comercializarea unor mărfuri_în privinţa cărora o
verificare minimală ar releva dacă sunt contrafăcute.
Instanţa de apel a apreciat în mod nelegal că reclamanta ar fi în drept să primească daune-
interese prin fixarea unei sume forfetare, potrivit art. 14 alin. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 100/2005, în
ciuda faptului că, potrivit înscrisurilor existente la dosar, era posibilă aplicarea art. 14 alin. 2 lit.a)
din O.U.G. nr. 100/2005.
Din acest text de lege rezultă că, deşi fixarea unei sume forfetare pe baza unor elemente
cum ar fi valoarea unei licenţe este prevăzută alternativ de O.U.G. nr. 100/2005, aceasta poate fi
acordată, astfel cum spune textul, doar atunci când este cazul. Prin urmare, această modalitate de
evaluare a prejudiciului a fost prevăzută de legiuitor, subsidiar, pentru situaţia în care evaluarea
nu poate fi realizată în baza art. 14 alin. 2 lit. a) din O.U.G. nr.100/2005.
Acest lucru poate fi foarte uşor explicat prin faptul că prima modalitate de evaluare a
prejudiciului este mult mai exactă decât a doua.
Faptul că aplicarea lit. b) este subsidiară aplicării lit. a) din art. 14 alin.2 rezultă şi din
jurisprudenţa C.J.U.E. (hotărârea din 17.03.2016 din cauza C-99/15, par. 19-20), interpretarea
C.J.U.E. fiind în sensul că lit. b) este incidentă numai în situaţia în care daunele-interese nu pot fi
stabilite în conformitate cu lit. a) sau acest lucru ar fi extrem de dificil.

287
 Or, astfel cum rezultă din înscrisurile existente la dosarul cauzei nu era deloc dificil
pentru instanţa de apel să stabilească cu uşurinţă aceste daune pe baza lit. a), respectiv calculând
beneficiul injust al pârâtei B.
Din înscrisurile existente la dosar rezultă numărul de produse vândute (122) care a şi fost
avut în vedere de către instanţa de apel la pronunţarea hotărârii, beneficiul realizat de B.
calculându-se prin scăderea din preţul de vânzare a preţului de achiziţie a produsului şi înmulţirea
acestei sume cu numărul de produse (122).
Relevant pentru un astfel de mod de calcul al prejudiciului este şi considerentul (17) din
Directiva 2004/48/CE care prevede că „măsurile, procedurile şi mijloacele de reparaţie prevăzute
prin prezenta directivă ar trebui să fie stabilite în fiecare caz astfel încât să ţină seama în mod
corespunzător de caracteristicile specifice ale acestui caz, în special de caracteristicile specifice
fiecărui drept de proprietate intelectuală şi, atunci când este cazul, de caracterul intenţionat sau
neintenţionat al infracţiunii săvârşite”.
Or această prevedere obliga instanţa de apel să ţină cont de atitudinea subiectivă a B. la
momentul comercializării produselor chiar în determinarea daunelor-interese la care ar fi avut
dreptul A. Instanţa de apel însă a ignorat în totalitate această prevedere stabilind daunele-interese
la suma maximă solicitată de A. prin cererea de chemare în judecată (ca şi cum B. ar fi acţionat
cu intenţie directă) pe baza unei simple declaraţii a reprezentantului reclamantei.
În mod nelegal a fixat instanţa de apel despăgubirea reprezentând valoarea unei licenţe
prin raportare la o declaraţie pe proprie răspundere a reprezentantului A., contestată de pârâta B..
Trebuie precizat că declaraţia reprezentantului A. a fost contestată de către pârâtă, fiind
chiar specioasă concluzia instanţei de apel conform căreia aceasta ar reprezenta un fapt
necontestat.
În acest sens, prin întâmpinarea la apelul A., B. a afirmat următoarele: „Declaraţia
reprezentantului legal al A. nu poate fi avută în vedere de instanţa de apel la determinarea unui
astfel de prejudiciu tocmai pentru că provine de la o persoană direct interesată de stabilirea unui
prejudiciu cât mai mare. În plus, reprezentantul legal al apelantei precizează că daunele-interese
ar fi de 12% din vânzări care ar reprezenta valoarea unei licenţe fără să ne arate în ce mod a
determinat această valoare”.
Rezultă că, în primul rând, instanţa de apel a încălcat art. 255 alin. 2 C.proc.civ., apreciind
că nu mai este necesară dovedirea unui fapt care a fost contestat de către B. în etapa apelului.
Nelegală este şi aplicarea art. 22 alin. 7 C.proc.civ. indicat de instanţă potrivit căruia „ori
de câte ori legea îi rezervă judecătorului puterea de apreciere sau îi cere să ţină seama de toate
circumstanţele cauzei, judecătorul va ţine seama, între altele, de principiile generale ale dreptului,
de cerinţele echităţii şi de buna-credinţă”.
Acest articol a fost aplicat în completarea unui fapt contestat, pe care instanţa nu trebuie
să-l aibă în vedere, astfel cum s-a arătat anterior.
În al doilea rând, în mod nelegal a apreciat instanţa de apel că ar putea face aplicarea art.
22 alin. 7 C.proc.civ., deoarece nu ar fi fost posibilă administrarea unui probatoriu independent.
Un astfel de probatoriu putea fi efectuat, profitul necuvenit putând fi determinat pe baza
înscrisurilor existente la dosar şi chiar şi stabilirea unei sume forfetare ar fi fost posibilă prin
prezentarea de către reclamantă a unor dovezi (contracte) care să arate valoarea unei licenţe şi
care ar fi făcut posibilă stabilirea sumei forfetare chiar şi într-un procent din valoarea unei licenţe.
Instanţa de apel a ignorat, însă, în totalitate aceste posibilităţi de calculare a prejudiciului,
preferând să statueze în echitate în temeiul art. 22 alin. 7 C.proc.civ. şi pe baza unui înscris
emanând de la reprezentantul reclamantei, nesusţinut de nicio probă şi care a fost contestat de
către B. în faţa instanţei de apel.
288
 Mai mult decât atât, „înscrisul” avut în vedere de instanţa de apel la stabilirea
prejudiciului este o simplă declaraţie a părţii adverse, parte direct interesată de stabilirea unui
prejudiciu cât mai mare în acest dosar, astfel încât nu putea fi avut în vedere de instanţă fără a fi
coroborat cu alte probe existente la dosar. Legea nu stabileşte nici un fel de putere doveditoare a
acestui „înscris”, dacă nu este însoţit de alte probe din dosar.
Prin această modalitate de stabilire a prejudiciului, instanţa a încălcat şi art. 264
C.proc.civ., întrucât instanţa nu a analizat probele administrate în ansamblul lor, ci şi-a bazat
hotărârea doar pe un fapt contestat de B., cu încălcarea art. 255 alin. 2 C.proc.civ.. De asemenea,
instanţa a ignorat înscrisurile depuse de B. care făceau posibilă calcularea prejudiciului şi avea de
asemenea posibilitatea să pună în vedere părţilor să depună alte dovezi în dovedirea prejudiciului,
înainte să aprecieze că „nu era posibil un probatoriu independent”.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi
lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:
Cu titlu prealabil, trebuie precizat că, prin recursul principal declarat de intervenienta C.
S.R.L., s-a solicitat în mod explicit casarea deciziei, rejudecarea cauzei și, pe cale de consecință,
în principal, respingerea cererii de acordare a despăgubirilor în cuantum de 13.468 euro, iar, în
subsidiar, diminuarea cuantumului despăgubirilor acordate.
Cu toate acestea, este necesar să se constate că finalitatea reală a recursului principal
rezidă în casarea deciziei recurate sub aspectul cererii de chemare în garanţie formulate împotriva
acestei interveniente de către pârâta B. SA, în sensul respingerii apelului provocat declarat de
pârâtă, care a avut drept obiect soluția primei instanțe de respingere a cererii de chemare în
garanție.
Chiar dacă motivele de recurs conţin critici referitoare şi la raportul obligaţional vizat de
cererea de chemare în judecată, eventualul caracter fondat al acestora nu ar putea conduce la o
soluție asupra apelului principal declarat de reclamanta A. SpA, atât timp cât intervenienta nu
este parte în raportul obligaţional principal, ci la rejudecarea apelului provocat, ținându-se cont
inclusiv de susținerile intervenientei privind apelul principal, care interesează, în egală măsură,
soluționarea cererii de chemare în garanție.
Pe de altă parte, recursul incident declarat de pârâta B. SA vizează modul de soluţionare
chiar a apelului principal declarat de reclamanta A. SpA, a cărui admitere a condus la admiterea
cererii reclamantei A. SpA de obligare a pârâtei B. la despăgubiri materiale în sumă de 13.468
euro.
Nu în ultimul rând, se observă că recursul principal, respectiv recursul incident, vizează
aspecte diferite, cu o singură excepție, după cum se va arăta în analiza acestora, astfel încât
criticile formulate urmează a fi evaluate separat.
În acest context, în pofida ordinii firești de soluționare pe care ar impune-o raportul dintre
recursul principal și recursul incident, urmează ca recursul incident să fie analizat cu prioritate,
dată fiind relaţia de dependenţă, pe de o parte, dintre apelul provocat și cel principal, iar, pe de
altă parte, dintre cererea de chemare în garanţie şi cererea principală. Mai mult decât atât,
eventuala admitere a recursului incident va conduce și la admiterea celui principal, întrucât
rejudecarea apelului principal va atrage, în aceleași limite, rejudecarea apelului provocat.
În ceea ce priveşte recursul incident, Înalta Curte constată că pârâta B. SA a criticat
soluţia instanţei de apel de obligare a sa la plata de despăgubiri materiale către reclamantă, atât
sub aspectul temeiului juridic al unei asemenea obligaţii, cât şi în privinţa modului de cuantificare
a despăgubirilor stabilite în sarcina sa.

289
 Astfel, prin primul motiv de recurs, s-a reproşat instanţei de apel modul de interpretare a
dispoziţiilor art. 14 alin. 1 din O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de
proprietate industrială, în sensul că dreptul de a pretinde despăgubiri este recunoscut doar în
situaţia în care autorul încălcării unui drept de proprietate intelectuală a acţionat cu intenţie, nu şi
din culpă.
Din perspectiva acestei critici, se observă că instanţa de apel, deşi, într-adevăr, a stabilit că
nu numai faptele săvârşite cu intenţie, directă sau indirectă, ci şi faptele săvârşite din culpă, intră
în domeniul de aplicare al normei în discuţie, atunci când a analizat în mod efectiv vinovăţia
pârâtei, a concluzionat că aceasta a îmbrăcat forma intenţiei indirecte.
În aceste condiţii, cercetarea modului de interpretare a normei în legătură cu forma de
vinovăţie a culpei prezintă interes doar în măsura în care este fondat cel de-al doilea motiv de
recurs, ce vizează tocmai aprecierea instanţei de apel în sensul săvârşirii cu intenţie a faptei
pârâtei, deoarece, în acest caz, s-ar pune problema dacă săvârşirea din culpă a faptei de încălcare
legitimează acordarea de despăgubiri titularului mărcii încălcate.
Sub acest aspect, este de reţinut că instanţa de apel a pornit, în analiza condiţiilor
răspunderii civile delictuale, de la premisa că admiterea cererii de chemare în judecată în privinţa
capătului de cerere privind contrafacerea mărcilor „Moncler” beneficiază de autoritate de lucru
judecat, întrucât soluţia nu a fost apelată.
Pârâta nu a contestat această apreciere în recurs, astfel încât nu constituie obiect al
învestirii instanţei de control judiciar premisa reţinută de către instanţa de apel şi nici constatarea
conform căreia încălcarea drepturilor asupra unei mărci constituie o faptă ilicită săvârşită cu
vinovăţie, care a cauzat un prejudiciu cert titularului mărcii.
În schimb, pârâta a criticat, prin cel de-al doilea motiv de recurs, forma de vinovăţie
reţinută de către instanţa de apel, cea a intenţiei indirecte, care presupune, conform art. 16 alin. 2
C.civ., că „autorul prevede rezultatul faptei sale şi (...) deşi nu îl urmăreşte, acceptă posibilitatea
producerii acestui rezultat”.
Recurenta a arătat că nu a negat niciun moment că vinovăţia se raportează la atitudinea
persoanei juridice şi nici faptul că instanţa trebuie să verifice dacă în general persoana juridică B.
a pus la punct un mecanism de control din care să se conchidă că nu a acceptat încălcarea
mărcilor „Moncler”.
Instanţa de apel nu a verificat, însă, în mod efectiv acest lucru, ci s-a bazat pe prezumţia
unei largi cunoaşteri a mărcilor „Moncler” pe piaţa românească, care nu ar fi fost răsturnată de
către recurenta-pârâtă, cu toate că prezumţia a fost formulată nelegal, pe temeiul unor probe ce nu
aveau aptitudinea de demonstra faptul pretins, rezultând, astfel, că raţionamentul juridic prin care
s-a ajuns la concluzia intenţiei indirecte este unul nelegal.
Recurenta a arătat, totodată, că din dovezile de la dosar rezultă că, în termenii în care chiar
instanţa de apel a conceput condiţia profesionistului diligent, a pus în practică un sistem care să
excludă comercializarea unor mărfuri în privinţa cărora o verificare minimal avizată ar fi relevat
fără putinţă de tăgadă dacă sunt contrafăcute.
Înalta Curte constată că susţinerile recurentei nu sunt fondate.
Din considerentele deciziei recurate rezultă, într-adevăr, că s-a formulat aprecierea unei
largi cunoaşteri a mărcilor „Moncler”, fără a atinge stadiul notorietăţii, în rândurile publicului
vizat.
Această apreciere se regăseşte, însă, în partea de analiză a argumentelor pârâtei referitoare
la riscul de confuzie între produsul original şi cel contrafăcut şi, chiar dacă este menţionată şi în
evaluarea formei de vinovăţie, nu se poate considera, dat fiind modul în care este integrată în
context, că a avut o pondere decisivă în conturarea concluziei intenţiei indirecte.
290
 Astfel, enunţând condiţia profesionistului diligent – necombătută de către recurentă,
potrivit celor arătate anterior -, ce trebuie să se asigure că nu recepţionează şi oferă spre vânzare
mărfuri care încălcă drepturi de proprietate intelectuală, instanţa de apel a apreciat că „intimata ca
profesionist (mai ales de provenienţă franceză) nu ar putea să se apere cu succes invocând
necunoaşterea unei mărci înregistrate (cu atât mai puţin a mărcilor „Moncler”, cunoscute pe piaţa
franceză, românească şi europeană, în general)”.
Ceea ce s-a reproşat societăţii B. a fost, aşadar, lipsa unui sistem de verificare operaţional
şi eficient de prevenire a încălcării drepturilor asupra mărcii în toate cazurile, în privinţa oricărei
mărci protejate în România prin înregistrare, şi nu numai în cazul unei mărci care ar beneficia de
o largă cunoaştere în rândurile publicului vizat.
Existenţa unei mărci puternic distinctive a reprezentat, în raţionamentul instanţei, doar un
argument suplimentar pentru înlăturarea apărărilor pârâtei, nefiind considerentul decisiv pentru
care instanţa de apel a reţinut absenţa unui mecanism eficient de control al mărfurilor.
Instanţa a constatat în mod tranşant faptul că sistemul de verificare invocat de către pârâtă
nu a permis prevenirea încălcării drepturilor asupra unei mărci înregistrate, iar considerentele
care enunţă, într-adevăr, o prezumţie de cunoaştere a mărcii se referă la o marcă înregistrată, a
cărei necunoaştere nu poate fi invocată cu succes de către un profesionist, şi nu la o marcă larg
cunoscută de către publicul ţintă, astfel cum se pretinde prin motivele de recurs.
În aceste condiţii, este lipsită de utilitate cercetarea aptitudinii mijloacelor de probă la care
s-a raportat instanţa de apel de a fundamenta aprecierea unei largi cunoaşteri pe piaţa românească
a mărcilor „Moncler”. Chiar dacă, în urma unei asemenea analize, s-ar înlătura concluzia
distinctivităţii pronunţate a mărcilor „Moncler”, dobândite prin utilizare, ar rămâne neatinsă
aprecierea referitoare la prezumţia de cunoaştere a unei mărci protejate în România ca urmare a
înregistrării, ce nu a fost criticată ca atare prin motivele de recurs.
Înalta Curte constată, totodată, că nu au temei susţinerile recurentei potrivit cărora instanţa
de apel nu ar fi verificat în mod efectiv sistemul de control pus în practică, cu toate că acesta,
potrivit dovezilor de la dosar, relevă îndeplinirea condiţiei enunţate de către instanţă, în sensul că
permite unui utilizator avizat să observe că produsele sunt contrafăcute.
În primul rând, instanţa de apel s-a raportat chiar la apărările pârâtei, referitoare la
verificările lucrătorilor persoane fizice ce recepţionează marfa în magazin şi o amplasează la raft,
acesta fiind contextul în care a apreciat că este vorba despre un „sistem nesigur de recepţie şi de
comercializare, care nu asigură, practic, protecţia împotriva oferirii unor mărfuri contrafăcute
printr-un sistem propriu, intern de verificare”.
Aşadar, contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel a verificat chiar sistemul de
control invocat şi descris de către recurenta-pârâtă, considerând că acesta este unul
necorespunzător, care nu a putut preveni încălcarea unei mărci înregistrate şi reproşându-i
absenţa unui control care să nu se rezume la verificarea de către lucrătorii care recepţionează
marfa şi o plasează la raft a conformităţii datelor de pe eticheta ataşată produsului.
În al doilea rând, susţinerile recurentei referitoare la modul în care au fost etichetate
produsele în legătură cu care s-a constatat utilizarea de către pârâtă a mărcilor „Moncler” fără
consimţământul titularului dreptului, reclamanta din cauză, tind la repunerea în discuţie a situaţiei
de fapt, stabilite pe baza probelor administrate.
Instanţa de apel a reţinut că, în afară de eticheta M-King, pe care este plasat semnul grafic
care contraface mărcile figurative şi combinate „Moncler”, există o etichetă interioară ce conţine
chiar denumirea „Moncler”. S-a subliniat faptul că existenţa riscului de confuzie între mărcile
„Moncler” şi semnele utilizate de către pârâtă, stabilită cu autoritate de lucru judecat prin

291
admiterea în prima instanţă a cererii în contrafacere, rezultă şi din identitatea denumirii
„Moncler” cu marca verbală protejată aparţinând reclamantei.
În acest context au fost înlăturate apărările pârâtei referitoare la mecanismul de control,
care puneau accentul pe verificarea etichetei ataşate produsului, pe care se afla sintagma M-King,
şi justificau neverificarea etichetei interioare ce conţinea denumirea „Moncler”.
În condiţiile în care aprecierea instanţei de apel, în sensul că mecanismul de control pus în
practică de către pârâtă este unul ineficient în privinţa prevenirii încălcării drepturilor asupra unei
mărci înregistrate, a fost formulată tocmai în legătură cu eticheta interioară, se constată că
susţinerile din recurs reprezintă o reiterare a apărărilor cercetate şi înlăturate în apel, cu finalitatea
reaprecierii concluziei acceptării de către pârâtă a posibilităţii producerii unei încălcări, prin
sistemul de control practicat.
Or, reaprecierea situaţiei de fapt, pe baza probelor administrate, aşadar, a temeiniciei
deciziei recurate, nu este compatibilă cu atribuţiile acestei instanţe de control judiciar,
circumscrise exclusiv verificării legalităţii hotărârii de apel, prin prisma cazurilor expres şi
limitativ prevăzute de art.488 alin. 1 C.proc.civ.
Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondat motivul de
recurs referitor la raţionamentul juridic pe temeiul căruia şi-a fundamentat instanţa de apel
concluzia formei de vinovăţie a intenţiei indirecte în săvârşirea faptei de contrafacere.
Dată fiind această soluţie, pentru motivele arătate în debutul considerentelor, este lipsită
de interes cercetarea primului motiv de recurs, privind modul de interpretare a dispoziţiilor art. 14
alin. 1 din O.U.G. nr.100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate
industrială.
Înalta Curte constată, însă, că sunt fondate motivele de recurs referitoare la modul de
interpretare şi de aplicare a prevederilor art. 14 alin. 2 din O.U.G. nr. 100/2005, în ceea ce
priveşte calculul despăgubirilor cuvenite reclamantei cu titlu de daune materiale şi stabilite în
sarcina pârâtei B.
Potrivit acestei norme, „La stabilirea daunelor-interese instanţa judecătorească va lua în
considerare: a) toate aspectele corespunzătoare, cum ar fi consecinţele economice negative, în
special, pierderea câştigului suferită de partea vătămată, beneficiile realizate în mod injust de
către persoana care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat şi, după caz, elemente,
altele decât factorii economici, cum ar fi prejudiciul moral cauzat titularului dreptului încălcat;
sau b) cu titlu de alternativă, atunci când este cazul, fixarea unei sume forfetare pentru daunele-
interese, pe baza unor elemente cum ar fi cel puţin suma redevenţelor sau valoarea drepturilor
care ar fi fost datorate, dacă persoana care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat ar
fi cerut autorizaţia de a utiliza dreptul de proprietate în cauză.”
Instanţa de apel a calculat despăgubirile de 13.468 euro prin aplicarea celei de-a doua teze
a normei, prin raportare la redevenţele sau valoarea drepturilor care ar fi fost datorate în cazul
acordării de către titular a autorizaţiei de a utiliza dreptul de proprietate în cauză.
Prin motivele de recurs întemeiate pe cazul de casare prevăzut de art.488 alin. 1 pct. 8
C.proc.civ., dar şi pe cel de la pct. 5, în privinţa încălcării unei norme de drept procesual, s-a
contestat acest mod de calcul, susţinându-se, pe de o parte, caracterul său subsidiar în raport cu
cel de la lit.a) din acelaşi art. 14 alin. 2, iar, pe de altă parte, aplicarea greşită a legii procesuale.
După cum se observă din norma citată, raportarea la redevenţele sau valoarea drepturilor
care ar fi fost datorate în cazul acordării de către titular a autorizaţiei de a utiliza dreptul de
proprietate în cauză este prevăzută drept un criteriu de calcul alternativ faţă cel de la lit. a), care
are în vedere consecinţele economice negative sau prejudiciul moral produs prin fapta de
încălcare a unui drept de proprietate intelectuală.
292
 Incontestabil, art. 14 alin. 2 din O.U.G. nr. 100/2005 relevă îndreptățirea titularului
dreptului încălcat la repararea integrală a prejudiciului suferit, astfel încât nu poate fi exclusă
opţiunea titularului pentru un mod de calcul ce permite atingerea acestui scop.
Cu toate acestea, deşi nu se poate impune titularului dreptului obligaţia de a calcula
prejudiciul suferit pe temeiul art. 14 alin. 2 lit. a), nu se poate ignora nici faptul că modul de
calcul forfetar prevăzut la lit. b) este admis, ca alternativă, doar „atunci când este cazul”.
Această sintagmă este explicată în preambulul Directivei nr.2004/48/CE referitoare la
respectarea drepturilor de proprietate intelectuală, ce a fost transpusă prin O.U.G. nr. 100/2005.
Întrucât art. 14 din ordonanţă coincide în conţinut cu art. 13 din directivă, este relevant
preambulul directivei, care explicitează scopul şi obiectul reglementării, pentru a determina
intenţia legiuitorului român la edictarea actului normativ de transpunere, în condiţiile în care
legiuitorul a păstrat ad litteram textul corespondent al directivei.
Potrivit considerentului (26) al directivei menționate, expresia „atunci când este cazul” se
aplică, „de exemplu, în cazurile în care este dificil să se stabilească valoarea prejudiciului suferit
în realitate”.
În acelaşi timp, din considerentul (17) al acestei directive reiese că măsurile, procedurile
și mijloacele de reparație prevăzute de aceasta ar trebui să fie stabilite în fiecare caz astfel încât să
se țină seama în mod corespunzător de caracteristicile specifice ale acestui caz.
Aşadar, conform directivei, instanţa de judecată, în cuantificarea despăgubirilor cuvenite
titularului dreptului încălcat, ar trebui să recurgă la acel mod de calcul ce corespunde
caracteristicilor specifice ale fiecărui caz de încălcare în parte şi să arate motivele pentru care nu
este posibilă repararea prejudiciului real suferit, fiind necesară evaluarea ipotetică a
despăgubirilor cuvenite.
Se observă că instanţa de apel în prezenta cauză a aplicat în mod direct criteriul de calcul
prevăzut la lit. b), cu toate că, astfel cum s-a arătat în mod corect prin motivele de recurs, s-au
administrat probe, inclusiv expertiză contabilă, ce conţin elemente ce ar putea prefigura beneficii
realizate în mod injust de către pârâtă, aşadar, prejudiciul real suferit, decurgând din consecinţele
economice negative produse prin fapta de încălcare a dreptului şi, mai mult decât atât, fără ca
instanţa să arate argumentele pentru care este cazul în speţă să se acorde cu titlu de daune-
interese o sumă forfetară pe baza redevențelor sau a sumelor care ar fi fost datorate în ipoteza
autorizării folosirii semnului protejat prin dreptul de proprietate intelectuală.
Or, o asemenea modalitate de stabilire a despăgubirilor este contrară prevederilor art. 14
alin. 2 din O.U.G. nr. 100/2005 în măsura în care nu este justificată prin necesitatea unei evaluări
ipotetice a prejudiciului, mai ales în prezenţa unor elemente certe ale prejudiciului real suferit de
către titularul dreptului încălcat.
Cu privire la criteriul de calcul aplicat în mod efectiv anume cel de la lit. b) al art. 14 alin.
2 din ordonanță, se reține că instanța de apel a considerat că declarația dată pe proprie răspundere
de către reprezentantul societății reclamante, din care ar rezulta redevența uzuală de 12% din
valoarea produsului plus taxa de marketing de 4%, constituie un „fapt necontestat” în sensul art.
255 alin. 2 C.proc.civ. și, fiind vorba despre o politică comercială a reclamantei, nici nu era
posibilă administrarea unui probatoriu independent.
Susținerile recurentei pe aceste aspecte, din ultimul motiv de recurs, sunt fondate.
Aplicarea dispozițiilor art. 255 alin. 2 C.proc.civ., cu consecința că instanța va putea
decide, ținând seama de circumstanțele cauzei, că nu mai este necesară dovedirea faptului
considerat necontestat, presupune ca atitudinea părții adverse față de faptul în discuție să fie una
neechivocă, în sensul ca susținerile sale referitoare la acel fapt să concorde pe deplin cu cele ale

293
părții care l-a invocat. Simpla tăcere a părții în privinţa afirmațiilor întemeiate pe acel fapt nu are
semnificația necontestării acestuia din urmă.
În același timp, chiar dacă susținerile părților cu interese adverse ar coincide, instanța
trebuie să cerceteze dacă, prin necontestarea faptului ce reprezintă obiect al probei, nu se încalcă
regulile referitoare la admisibilitatea probelor.
Or, se constată, în cauză, că pârâta B. nu a făcut nicio referire în cursul judecății în primă
instanță la declarația dată pe proprie răspundere de către reprezentantul societății reclamante și,
mai mult decât atât, nici nu avea obligația de a adopta o poziție procesuală, dat fiind momentul la
care reclamanta a precizat câtimea pretențiilor, prin modul de calcul indicat în declarația pe
proprie răspundere.
Pârâta a depus întâmpinare, în termenul legal, raportându-se la motivarea cererii de
chemare în judecată, care conținea o sumă de bani estimativă a despăgubirilor pretinse, fără vreo
referire la vreunul dintre criteriile de calcul din art. 14 alin. 2 al O.U.G. nr. 100/2005. Mai mult
decât atât, prin întâmpinare, pârâta a subliniat tocmai absența vreunui criteriu de calcul în cererea
de chemare în judecată și a arătat că despăgubirile ar trebui calculate în raport de prevederile art.
14 alin. 2 lit. a) din ordonanță, indicând și elementele pe care le-a considerat a fi pertinente și
utile pentru o asemenea evaluare a despăgubirilor.
Pe de altă parte, faptul în discuție tinde să releve nu numai o practică comercială a
societății reclamante, dar și un element al unor acte de cesiune a drepturilor asupra mărcii,
respectiv prețul cesiunii.
Drept urmare, prin invocarea faptului respectiv, reclamanta tindea, în realitate, la
dovedirea unor acte juridice, ceea ce presupunea depunerea de către reclamantă, căreia îi revenea
sarcina probei, de contracte de cesiune din care să reiasă redevențele aplicate de către titularului
dreptului cedat.
În aceste circumstanțe, nu se poate considera că lipsa vreunei referiri a pârâtei în cursul
judecății în primă instanță la redevențele pretins practicate de către reclamantă are valoarea unui
fapt necontestat, reclamanta având obligația de a dovedi, prin depunerea de contracte de cesiune
și în termenii art. 14 alin. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 100/2005, redevenţele sau valoarea drepturilor
datorate în situațiile în care se acordă autorizaţia de a utiliza dreptul la marcă.
În consecință, ținând cont și de faptul că era posibilă administrarea unui probatoriu
independent, respectiv prin actele juridice menționate anterior, totodată, de împrejurarea că, prin
întâmpinarea la apelul principal, pârâta a arătat în mod explicit faptul că declarația
reprezentantului legal al reclamantei nu poate fi avută în vedere la determinarea prejudiciului,
Înalta Curte va admite motivele de recurs referitoare la cuantificarea prejudiciului în raport de
dispozițiile art. 14 alin. 2 din O.U.G. nr. 100/2005.
Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul pârâtei B. S.A. este
fondat şi îl va admite ca atare, iar pe cale de consecinţă, în aplicarea art. 497 C.proc.civ., va casa
decizia recurată şi va trimite cauza aceleiaşi curţi de apel, pentru rejudecarea apelului principal
declarat de reclamantă.
În ceea ce privește recursul principal declarat de chemata în garanţie S.C. C. S.R.L., Înalta
Curte reține că una dintre criticile formulate a vizat aplicarea greșită a criteriului propus de către
reclamantă, de stabilire a prejudiciului în raport de cuantumul unei remuneraţii pentru obţinerea
unei licenţe.
În aceste condiții, față de admiterea recursului incident tocmai în considerarea modalității
de cuantificare a prejudiciului pe temeiul art. 14 alin.2 din O.U.G. nr. 100/2005, Înalta Curte va
admite și recursul principal, urmând ca rejudecarea cauzei la curtea de apel să vizeze și apelul
provocat.
294
 Celelalte critici formulate de către recurenta – intervenientă nu pot fi, însă, primite.
Susținerile referitoare la riscul de confuzie produs prin utilizarea de către pârâta B. a
mărcilor reclamantei, precum și la diluția mărcii, tind să repună în discuție aspecte ce reprezintă
lucru dezlegat, în condițiile în care, după cum s-a arătat în analiza motivelor de recurs ale pârâtei
B., instanţa de apel a pornit, în analiza condiţiilor răspunderii civile delictuale, de la premisa că
admiterea cererii de chemare în judecată în privinţa capătului de cerere privind contrafacerea
mărcilor „Moncler” beneficiază de autoritate de lucru judecat, întrucât soluţia nu a fost apelată.
Or, constatarea cu autoritate de lucru judecat a existenței faptelor de contrafacere implică
o dezlegare și asupra existenței riscului de confuzie, instanța de apel intervenind în această
analiză, inclusiv prin considerentele vizând diluția mărcii, doar pentru a stabili dacă este vorba
despre o confuzie directă sau indirectă, astfel încât eventuala infirmare a unui risc de confuzie
indirectă nu ar avea alt efect decât cel al reținerii celeilalte forme de confuzie.
În ceea ce privește neîndeplinirea condițiilor răspunderii în persoana recurentei, se
constată că toate susținerile acesteia se raportează la cerințele răspunderii civile delictuale.
Or, cererea de chemare în garanție a fost fundamentată pe răspunderea civilă contractuală,
respectiv pe clauzele contractului de furnizare încheiat între pârâtă și intervenientă, context în
care instanța de apel a reținut că obligația contractuală de despăgubire asumată față de pârâtă este
independentă de orice culpă, apreciere ce nu a fost contestată în recurs.
Drept urmare, se constată că susținerile vizând întrunirea condițiilor răspunderii civile în
persoana intervenientei nu pot fi primite.
În ceea ce privește motivul de recurs referitor la cuantumul cheltuielilor de judecată,
Înalta Curte constată că este inadmisibil.
Astfel, prin Decizia nr. 3/2020 pronunțată într-un recurs în interesul legii, Înalta Curte a
statuat, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C.proc.civ., că
„motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport
cu prevederile art. 451 alin. (2) C.proc.civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată
reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în
motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C.proc.civ.”
Drept urmare, nefiind vorba despre O.U.G. nr. 100/2005 critică de nelegalitate, ci una de
netemeinicie, Înalta Curte va înlătura susținerile recurentei și pe acest aspect.
Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte a admis recursul principal, a casat
decizia recurată și a trimis cauza aceleiași curți de apel, pentru rejudecarea și a apelului provocat.

4. Marcă verbală. Acţiune în anularea înregistrării. Criterii de analiză a caracterului

distinctiv

Legea nr. 84/1996, art. 5 alin. (1) lit. b), lit. d)

O.G. nr. 66/2000, art. 1

Potrivit jurisprudenței instanțelor U.E. o marcă verbală care descrie caracteristicile

produselor și serviciilor este, ca urmare a acestui fapt, lipsită de caracter distinctiv cu privire la
aceste produse și servicii. În mod similar, chiar dacă un anumit termen nu este descriptiv în mod
clar în raport cu produsele și serviciile în cauză astfel încât să nu se aplice art.7 alin.(1) lit.c) din
Regulamentul privind marca UE, care corespunde art.5 alin.(1) lit. d) din Legea nr.84/1998,

295
poate fi invocat motivul de nulitate prevăzut la art.7 alin.(1) lit.b) din Regulamentul UE, care
corespunde art.5 alin.(1) lit. b) din Legea nr.84/1998, deoarece acest termen va fi perceput de
consumatori ca oferind exclusiv informații despre natura produselor și/sau serviciilor în cauză
fără a indica originea acestora, de exemplu termenul ”medi” pentru produse și/sau servicii
medicale.
Caracterul distinctiv rezidă în capacitatea mai mare sau mai mică a mărcii de a identifica
produsele sau serviciile pentru care a fost înregistrată ca provenind de la o anumită
întreprindere și astfel de a distinge aceste produse sau servicii de cele ale altor întreprinderi.
Un semn are caracter descriptiv dacă publicul relevant îl percepe ca oferind informații
despre produsele și serviciile pentru care se solicită înregistrarea, și căruia astfel nu îi atribuie
sensul de a indica originea comercială. Relația dintre termen și, respectiv, produse și servicii
trebuie să fie directă, concretă și înțeleasă fără eforturi suplimentare.
Un semn sau un element al unui semn nu este distinctiv dacă descrie exclusiv produsele
sau serviciile propriu zise sau caracteristicile acelor produse și servicii (cum ar fi calitatea,
valoarea, scopul, proveniența) și/sau dacă utilizarea lui în comerț este comună pentru acele
produse și servicii. În mod similar un semn sau un element al unui semn care este generic
(desemnează în specia lor produse sau servicii) va fi, de asemenea, lipsit de caracter distinctiv.
Semnele sugestive sunt acelea care fac aluzie la trăsături ale produselor sau serviciilor
fără a descrie în mod direct aceste trăsături. Acestea reprezintă trimiteri vagi sau indirecte către
produse sau servicii.
În cadrul examinării caracterului distinctiv intrinsec trebuie determinat: dacă publicul
relevant recunoaște sau nu conținutul semantic al mărcii în discuție; dacă acel conținut semantic
perceput este asociat cu și/sau are o utilizare comună în comerț pentru produsele sau serviciile
respective, dacă publicul relevant percepe acel înțeles ca fiind descriptiv, laudativ sau aluziv.
Astfel, în prealabil, trebuie determinat publicul relevant, anume consumatorul (care ar
putea utiliza) mediu al produselor sau al serviciilor în cauză.
Publicul larg este reprezentat de consumatorii care achiziționează produse și servicii
pentru a-și satisface nevoile personale, de regulă produse de consum zilnic. Această categorie de
public este opusă categoriei publicului profesionist sau specializat raportat la produsele și
serviciilor în cauză, de exemplu, de uz industrial, din domeniul IT, medical etc. Nu este exclus ca
o marcă, în funcție de produsele sau serviciile pentru care a fost înregistrată, să se adreseze
ambelor categorii de public. În acest caz, consumatorul mediu se determină în concret prin
raportare la serviciile pentru care a fost înregistrată marca.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 831 din 13 aprilie 2021

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a

III-a civilă la data de 02.11.2017, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta S.C. B.
S.R.L. şi pârâtul Oficiul de Stat Pentru Invenţii şi Mărci, anularea înregistrării mărci Rompatent
Design nr.141543, titular S.C. B. S.R.L., pentru clasa de servicii nr. 45, în temeiul art. 47 alin. (1)
lit. a) raportat la art. 5 alin. (1) lit. b) şi d), art. 47 alin. (2) lit. b) raportat la art. 6 alin. (4) lit. b) şi
art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, republicată
şi obligarea pârâtei la cheltuieli de judecată.
La data de 20.03.3018 reclamantul şi-a modificat cererea de chemare în judecată, solicitând
lărgirea cadrului procesul prin chemarea în judecată a pârâtului C.. A solicitat anularea mărcii
Rompatent Design nr.141543 pentru clasa de servicii 45, în temeiul art. 47 alin. (1) lit. b) raportat la
art.6 alin.(4) lit. b) din Legea nr.84/1998; anularea mărcii Rompatent Design nr. 141543 pentru clasa
296
de servicii 45, în temeiul art.47 alin.(l) lit. c) din Legea nr.84/1998; transferul numelui de domeniu
www (…) ro; anularea mărcii Rompatent Design nr.141543 pentru clasa de servicii 45, în temeiul
art.47 alin.(l) lit. a) raportat la art.5 alin.(l) lit. b) din Legea nr.84/1998; anularea mărcii
Rompatent Design nr.141543 pentru clasa de servicii 45, în temeiul art.47 alin.(l) lit. a) raportat la
art.5 alin. (1) lit. d) din Legea nr.84/1998; obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 47 alin. 1 raportat la art. 5 alin. 1 lit. b și d, art. 6
alin. 4 lit. b din Lg. 84/1998.
Prin sentinţa civilă nr. 590 din 02.04.2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-
a civilă, s-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul A.
Prin decizia nr. 1726A din 13.11.2019, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a
respins, ca nefondat, apelul.
Împotriva deciziei nr. 1726A/2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-
a civilă a declarat recurs reclamantul.
În motivarea recursului s-au arătat următoarele.
Instanţa a încălcat prevederile art.5 alin.(2) din Legea nr.84/1998.
În mod greşit s-a reţinut că marca Rompatent Design a dobândit distinctivitate prin folosire
la momentul înregistrării cererii (13.06.2013), deşi intimata B. S.R.L. nu a cerut prin cererea de
înregistrare a mărcii aplicarea art.5 alin.(2) din lege şi nici nu a depus probe în procedura de
înregistrare în faţa OSIM, astfel încât să se presupună că odată înregistrată marca are cel puţin un
grad minim al caracterului distinctiv intrinsec.
Instanţa a încălcat prevederile art.5 alin.(l) lit. b) din Legea nr.84/1998.
Din moment ce marca nu a dobândit caracter distinctiv ca urmare a folosirii înainte de
data de depozit a cererii de înregistrare, instanţa de apel trebuia să facă analiza distinctivităţii
strict în baza cererii de înregistrare depusă de intimat la 13.06.2013, adică numai asupra
elementului verbal Rompatent Design raportat la serviciile de proprietate intelectuală prevăzute în
clasa 45.
Ghidul EUIPO de examinare a mărcilor arată că în cazul mărcilor verbale cuvintele nu
sunt distinctive şi sau nu pot conferi caracter distinctiv unui semn compus dacă sunt atât de des
utilizate încât au pierdut orice capacitate de a distinge bunuri sau servicii.
Astfel, în exemplele date de EUIPO în ghid, următorii termeni, singuri sau în combinaţie
cu alte elemente care nu pot fi înregistrate, se resping de la înregistrare: ECO indică ”ecologic”
(24.04.2012, T-328/H, EcoPerfect, EU:T:2012:197§25; 15/01/2013, T-625/EcoDoor,
EU:T:2013:14, §21); GREEN indică ”prietenos cu mediul” (27.02.2015, T-106/14, Greenworld
EU:T:2015:123 , §24); MEDI se refera ”medical” (12/07/2012, T-470/09, Medi, EU:T:2012:369).
Conform jurisprudenţei instanţelor europene, o marcă verbală care descrie caracteristicile
produselor şi serviciilor în sensul art.7 alin.(l) lit.c) din Regulamentul privind marca UE (având
corespondent art.5 alin.(l) lit.d) din Legea nr.84/1998) este, ca urmare a acestui fapt, în mod
necesar lipsită de caracter distinctiv cu privire la aceste produse sau servicii în sensul art.7 lit.b)
din Regulamentul privind marca UE (12/06/2007, T-190/05, Twist & Pour, EU:T:2007:171, §
39). De asemenea s-a statuat în mod similar în cazurile în care structura lexicală utilizată, deşi
incorectă din punct de vedere gramatical, poate fi considerată ca fiind caracteristică limbajului
publicitar şi frecventă în contextul comercial respectiv.
Cuvintele ROM PATENT DESIGN sunt foarte des întâlnite în limbajul curent, pentru că
sunt cuvintele de bază în domeniul proprietăţii intelectuale, Patent şi Design fiind subdomenii
reglementate distinct la nivel internaţional și în egală măsură, descriind serviciile ce se prestează.
Instanţa a încălcat prevederile art.5 alin.(l) lit. d) din Legea nr.84/1998.
297
 Cu toate că aspectele teoretice asupra descriptivităţii sunt reţinute corect, instanţa de apel le-a
aplicat greşit, reţinând că ansamblul elementelor verbale pentru serviciile de consultanţa în
proprietate intelectuală nu constituie un semn descriptiv.
Instanţa a reţinut că "marca Rompatent Design este aluzivă, sugestivă", însă trimiterea
este "cel mult indirectă", întrucât "termenul folosit nu este modul uzual de a se referi la bunuri
sau servicii în limbajul comun".
Descriptivitatea unei mărci este examinată în raport cu percepţia semnului de către
publicul relevant şi apoi în raport cu lista de produse şi servicii invocate.
În cazul de faţă serviciile invocate sunt: clasa 45 "Consultanţă în materie de proprietate
intelectuală; servicii de supraveghere a proprietăţii intelectuale". Aceste servicii sunt destinate
atât unor consumatori profesionişti, cat şi unor consumatori medii care sunt în general informaţi,
atenţi şi circumspecţi. Atenţia consumatorului profesionist este mai mare decât a consumatorului
mediu. Având în vedere gradul de cunoaştere, avansat al limbii engleze, atât pentru consumatorul
profesionist, cât şi pentru cel mediu, termenii expresiei " Rompatent Design " vor fi percepuţi
imediat de aceştia ca fiind descriptivi în raport cu servicii invocate din clasa 45.
Cuvântul DESIGN este definit ca fiind: Aspect exterior, fel în care se prezintă un lucru
(din punct de vedere estetic).
Așadar combinaţia de cuvinte " Rompatent Design " este percepută de consumator, ca
fiind descriptivă în raport cu serviciile invocate în clasa 45, indicând modul de protecţie a acestor
servicii de proprietate intelectuală.
Acest articol care de fapt este transpunerea art. 7 alineatul 1 lit.c) din Regulamentul nr.
207/2009, împiedică semnele sau indicaţiile menţionate de a fi rezervate unei singure societăţi
pentru înregistrarea lor ca marcă comercială. Prin urmare, această dispoziţie urmăreşte un
obiectiv de interes general care impune ca astfel de semne sau indicaţii să poată fi utilizate în
mod liber [27 februarie 2002, Ellos / OAPI a (ELLOS), T-219/00, ECR, UE: T: 2002: 44, punctul
27, şi 07 iulie 2011, Cree / OHIM (TRUEWHITE), T-208/10, UE: T: 2011: 340, punctul 12].
Marca ROM PATENT DESIGN este o combinaţie simplă de elemente în care fiecare
element descrie caracteristici ale serviciilor propriu-zise, așa încât rămâne descriptivă pentru
caracteristicile respective. Simpla reunire a acestor elemente fără a introduce variaţii neobişnuite,
în special de sintaxă sau înţeles, nu va avea ca rezultat decât un semn descriptiv. Particula ROM
nu este de natura sa confere un alt înţeles decât acela al localizării serviciilor unde urmează a fi
oferite. Aceasta marca este o combinaţie de cuvinte într-o limba vorbita pe teritoriul României,
cuvinte care, de altfel, pot fi uşor înţelese şi de către consumatorul care nu a urmat cursuri de
engleza la scoală. Jurisprudența europeana arata ca astfel de combinaţii compuse din cuvinte din
diferite limbi sunt totuşi contestabile dacă consumatorul relevant înţelege sensul descriptiv
al tuturor elementelor fără un efort în plus.
Acest caz poate apărea în special când semnul conţine termeni de bază într-o limbă
înţeleasă uşor de vorbitorii altei limbi sau dacă termenii sunt asemănători în cele două limbi. De
exemplu, s-a statuat ca dacă o marcă este compusă dintr-un termen descriptiv de bază din limba
„A” și un cuvânt descriptiv din limba ,,B” semnul în ansamblu va rămâne descriptiv dacă se
presupune că vorbitor limbii „B" vor putea înţelege sensul primului termen.
Faţă de cele de mai sus, consideră că motivarea instanţei de apel este străină de cele
statuate în jurisprudența europeană, motiv pentru care solicită admiterea acestui motiv de recurs.
Instanța a aplicat greșit prevederile art.6 alin.(4) lit. b) din Legea nr.84/1998.
În mod greșit s-a reținut că utilizarea site-ului www (....) com a fost utilizat în perioada
octombrie-noiembrie 2012, în condițiile în care au fost depuse dovezi la dosar privind utilizarea
acestuia până la data 13.06.2013, când pârâta a depus cererea de înregistrare a mărcii
298
ROMPATENT DESIGN. Totodată, s-a reținut în mod greșit că utilizarea site-ului s-a făcut cu
scopul de informare a publicului asupra unor teme diverse, când rezultă fără echivoc că prin acest
website se oferă servicii de consultanță brevete, mărci, etc. sub denumirea ROPATENT. Aceste
dovezi arată o utilizare efectivă, serioasă, într-un volum considerabil adresat potenţialilor clienţi.
În Legea 84/1998 nu exista criterii cu privire la folosirea efectiva şi nici nu impune o perioada de
timp determinate, așa încât instanţa este subiectiva în apreciere. În schimb, jurisprudența
europeană statuează că atunci când un terţ aplică semnul care constituie denumirea sa socială,
numele său comercial sau emblema sa pe produsele pe care le comercializează, are loc o utilizare
„pentru produse".
Numele de domeniu, potrivit Deciziei ICCJ nr. 332 din 17 februarie 2017 "reprezintă un
semn ce are aptitudinea de a identifica un site de internet, implicit, produsele şi serviciile oferite
prin site-ul respective". În speţă, numele de domeniu www (....) com este un semn ce identifică
un site de internet şi, implicit, serviciile oferite prin el începând cu data înregistrării lui, respectiv
29.03.2011. Încă de la început acest site a fost şi este folosit cu funcţia de marcă identificând
serviciile prin intermediul acestuia. Prin intermediul acestuia s-au desfăşurat campanii de
marketing, devenind vizibil în rezultatele a căutare pe google, pe site-urile de profil juridic, pe
reţelele de socializare şi în mass media online, cat şi prin oferte trimise prin intermediul adresai
de email.
Astfel, nu se poate reține că site-ul este folosit cu scop pur informativ sau că nu este
folosit cu funcția de marcă.
În continuare sunt enumerate probe despre care se susține că instanța nu le-a observat, și
se susține că toate aceste probe dovedesc faptul ca a dobândit drepturi pentru acest semn înaintea
datei de depunere a cererii de înregistrare a mărcii intimatei B. şi că acest semn îi conferă dreptul
de a cere anularea mărcii în cauza.
Instanța a aplicat greșit prevederile art.47 alin.(1) lit. c) din Legea nr.84/1998, reținând în
mod greșit că simpla culpă nu are semnificația relei-credințe, contrar probelor de la dosar, care
demonstrează că în speță nu este vorba despre culpă, ci de intenția directă de a înlătura de pe
piață un concurent.
Aceasta rezultă din faptul că pârâtul C. (administratorul pârâtei B. SRL) a înregistrat
numele de domeniu www(...) ro, a înfiinţat firma D. SRL şi foloseşte marca altfel decât a
înregistrat-o, adică foloseşte doar denumirea ROMPATENT. Pârâtul C. ştia de exista numelui de
domeniu www (....) com la data la care a înregistrat numele de domeniu www(....)ro, fiind de
notorietate faptul ca atunci când se dorește înregistrarea unei denumiri ca nume de domeniu,
motorul de căutare generează toate tipurile de domenii de internet.
Înregistrarea numele de domeniu www(...) ro (16.07.2013), arată că intimata B. şi
administratorul acesteia, intimatul C., aveau cunoştinţa de existenta folosirii denumirii
ROPATENT şi a numelui de domeniu www (....) com. Așa cum a reţinut I.C.C.J. prin Decizia nr.
332 din 17 februarie 2017, ''numele de domeniu înregistrat de către Institutul National de
Cercetare Dezvoltare în Informatica reprezintă un semn ce are aptitudinea de a identifica un site
de internet, implicit, produsele şi serviciile oferite prin site-uri respective". Prin înregistrarea
numelui de domeniu www(...) ro se dovedeşte, în egală măsura, cunoaşterea "faptului relevant"-
existenta şi folosirea unui semn anterior folosit în activitatea comercială - şi intenţia frauduloasa
de a-l obliga să nu mai folosească în activitatea comercială denumirea ROPATENT, așa cum
reiese din opoziţia pe care a făcut-o la înregistrarea mărcii ROPATENT cu număr de depozit M
2016 04013. Reaua credinţa persista în continuare prin aceea ca în timpul prezentului proces
intimata a înțeles sa-si reînnoiască numele te domeniu wwww(....)ro, al cărui transfer face
obiectul prezenţii cereri de chemare în judecata.
299
 Mai mult, astfel cum a reţinut şi Înalta Curte prin decizia amintită anterior, faptul ca site-
ul www (...)ro nu poate fi accesat nu înlătură premisele unei încălcări a dreptului anterior
dobândit prin înregistrarea numelui ce domeniu www (....) com şi prin utilizarea denumirii
ROPATENT în activitatea comerciala.
Aceasta fapta este relevanta atât asupra capătului de cerere privind anularea mărcii pentru
rea credinţa, cat şi pentru capătul de cerere privind transferul către subscrisul a domeniului www
(....)ro.
Daca intimatele erau de buna credinţa trebuia sa se fi preocupat în a-şi distinge propriile
servicii printr-un semn propriu, iar nu sa înregistrez de exemplu, numele de domeniu www(...)ro.
In atare situaţie, alegerea de către intimate a unui semn similar pentru înregistrarea ca
marca pentru servicii identice nu poate fi rodul unei simple coincidente, ci un act deliberat, prin
care a urmărit cu rea-credință sa profite de cunoaşterea acestuia în rândul segmentului de public
relevant.
Cu privire la respingerea transferului numelui de domeniu, s-a apreciat în mod greșit că
nu este necesară deținerea unei mărci pentru transferul unui nume de domeniu ulterior înregistrat
și care ar aduce atingere mărci anterioare. Consideră că are dreptul să deţină acest nume de
domeniu cu terminaţia .ro întrucât deţine numele de domeniu www(...)corn începând cu anul
2011 și deţine drepturi de autor asupra elementului verbal şi elementului figurativ ROPATENT
anterior datei la care pârâtul şi-a achiziţionat numele de domeniu www (....)ro (iulie 2013) cu
scopul clar de a-l concura.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art.488 alin.(1) pct.8 Cod procedură civilă.
Institutului Naţional de Cercetare - Dezvoltare în Informatică a formulat întâmpinare, prin
care a arătat că în conformitate cu prevederile H.G. 1621/2003 pentru organizarea şi funcţionarea
Institutului National de Cercetare - Dezvoltare în Informatică ICI Bucureşti, modificată prin art.
22 al OUG 22/2009 are doar competenţe în organizarea, administrarea şi gestionarea TLD (top
level domain), îndeplinind funcţia de registru pentru numele de domenii ".ro". Un nume de
domeniu reprezintă o înşiruire unică de caractere, atribuită unei adrese IP a unui server care este
permanent conectat la internet. Numele de domeniu este unic. ICI Bucureşti a respectat atribuţiile
sale în calitate de Registru RoTLD şi a atribuit domeniul în conformitate cu regulile privind
înregistrarea numelor de domenii, reguli postate pe site-ul www.rotld.ro.
Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci a formulat întâmpinare, prin care a solicitat
respingerea recursului declarat de reclamant.
Cu privire la capătul de cerere referitor la plata cheltuielilor de judecată, O.S.I.M. a
acţionat în limitele competenţelor legale. Consideră că înregistrarea mărcii ROMPATENT
DESIGN s-a realizat cu respectarea dispoziţiilor legale şi în limitele atribuţiilor stabilite de lege,
astfel că nu poate fi vorba despre vreo culpă procesuală în sarcina O.S.I.M. Calitatea de pârât a
O.S.I.M. în această cauză nu presupune şi nu se întemeiază pe faptul încălcării unor drepturi sau
dispoziţii legale, citarea Oficiului fiind făcută pentru aplicarea dispoziţiilor art. 89 din Legea nr.
84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice republicată, respectiv pentru a pune la dispoziţia
instanţei de judecată actele, documentele şi informaţiile pe care la deţine necesare judecării
cauzei.
Prin urmare, solicită respingerea capătului de cerere cu privire la cheltuielile de judecată
faţă de O.S.I.M.
Înalta Curte a constatat fondat recursul în limitele și pentru considerentele expuse
mai jos.

300
 Este nefondat primul motiv de recurs (încălcarea art.5 alin.2 din Legea nr.84/1998) prin
care se susține că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că marca ROMPATENT DESIGN a
dobândit distinctivitate prin folosire la momentul înregistrării cererii (13.06.2013).
Contrar susținerilor recurentului instanța de apel a reținut în mod expres că ”este corectă
susținerea apelantului, în sensul că, în cererea de anulare marcă pentru lipsa distinctivității, ceea
ce interesează este folosirea până la momentul înregistrării pentru a se susține dobândirea
distinctivității prin folosință” și ca urmare a înlăturat argumentul tribunalului că pârâta a folosit
în mod constant și intens această marcă pe piața serviciilor din clasa 45, de la momentul
înregistrării sale și până în prezent, ceea ce i-ar fi oferit mărcii înregistrate caracter distinctiv. De
asemenea, în acest context instanța de apel a mai reținut că ”dobândirea distinctivității prin
folosință interesează la momentul înregistrării, căci, conform doctrinei și jurisprudenței, se
presupune că, odată înregistrate, mărcile au cel puțin un grad minim al caracterului distinctiv
intrinsec”, iar nu cum în mod eronat susține recurentul că a presupus că odată înregistrată marca
aceasta are cel puţin un grad minim al caracterului distinctiv intrinsec.
În cazul cererii de anulare a mărcii pentru că ar fi descriptivă sau lipsită de distinctivitate
tocmai existența caracterului distinctiv intrinsec se contestă, iar instanța de apel a făcut această
analiză ulterior acestei afirmații.
În ceea ce privește motivele de recurs prin care se susține greșita interpretare a art.5 alin.1
lit.b) și d) din Legea nr.84/1998 [sunt refuzate la înregistrare sau pot fi declarate nule dacă sunt
înregistrate, pentru următoarele motive absolute: mărcile care sunt lipsite de caracter distinctiv
(b) și mărcile care sunt compuse exclusiv din semne sau din indicații, putând servi în comerț
pentru a desemna felul, calitatea, cantitatea, destinația, valoarea, proveniența geografică sau data
fabricației produsului ori a prestării serviciului sau alte caracteristici ale acestora (d)], întrucât în
esență sunt invocate aceleași argumente, urmează a fi analizate împreună.
Aceste motive de nulitate au fiecare domeniul propriu de aplicare și nu sunt nici
interdependente, nici exclusive unul față de celălalt, chiar dacă elementele care trebuie verificate
în cazul celor două motive de nulitate se pot suprapune în mare măsură.
Este adevărat, de exemplu, că potrivit jurisprudenței instanțelor UE o marcă verbală care
descrie caracteristicile produselor și serviciilor este, ca urmare a acestui fapt, lipsită de caracter
distinctiv cu privire la aceste produse și servicii. În mod similar, chiar dacă un anumit termen nu
este descriptiv în mod clar în raport cu produsele și serviciile în cauză astfel încât să nu se aplice
art.7 alin.1 lit.c) din Regulamentul privind marca UE, care corespunde art.5 alin.1 lit. d) din
Legea nr.84/1998, poate fi invocat motivul de nulitate prevăzut la art.7 alin.1 lit.b) din
Regulamentul UE, care corespunde art.5 alin.1 lit. b) din Legea nr.84/1998, deoarece acest
termen va fi perceput de consumatori ca oferind exclusiv informații despre natura produselor
și/sau serviciilor în cauză fără a indica originea acestora, de exemplu termenul medi pentru
produse și/sau servicii medicale.
Caracterul distinctiv rezidă în capacitatea mai mare sau mai mică a mărcii de a identifica
produsele sau serviciile pentru care a fost înregistrată ca provenind de la o anumită întreprindere
și astfel de a distinge aceste produse sau servicii de cele ale altor întreprinderi.
Un semn are caracter descriptiv dacă publicul relevant îl percepe ca oferind informații
despre produsele și serviciile pentru care se solicită înregistrarea, și căruia astfel nu îi atribuie
sensul de a indica originea comercială. Relația dintre termen și, respectiv, produse și servicii
trebuie să fie directă, concretă și înțeleasă fără eforturi suplimentare (Hotărârea din 26 octombrie
2000, T-345/99, Trustedlink, paragr.35). Interesul public al reglementării prevăzute de art.7 alin.1
lit.c) din Regulamentul privind marca UE [art.5 alin.1 lit. d) din Legea nr.84/1998] rezidă în

301
faptul că termenii descriptivi pe care ar dori să-i utilizeze și alți comercianți nu trebuie să facă
obiectul unor drepturi exclusive.
Un semn sau un element al unui semn nu este distinctiv dacă descrie exclusiv produsele
sau serviciile propriu zise sau caracteristicile acelor produse și servicii (cum ar fi calitatea,
valoarea, scopul, proveniența) și/sau dacă utilizarea lui în comerț este comună pentru acele
produse și servicii. În mod similar un semn sau un element al unui semn care este generic
(desemnează în specia lor produse sau servicii) va fi, de asemenea, lipsit de caracter distinctiv.
Semnele sugestive sunt acelea care fac aluzie la trăsături ale produselor sau serviciilor fără
a descrie în mod direct aceste trăsături. Acestea reprezintă trimiteri vagi sau indirecte către
produse sau servicii (Hotărârea din 31 ianuarie 2001, T 135/99, Cine Action, paragraf.29).
În cadrul examinării caracterului distinctiv intrinsec trebuie determinat :
I. dacă publicul relevant recunoaște sau nu conținutul semantic al mărcii în discuție;
II. dacă acel conținut semantic perceput este asociat cu și/sau are o utilizare comună în
comerț pentru produsele sau serviciile respective, dacă publicul relevant percepe acel înțeles ca
fiind descriptiv, laudativ sau aluziv.
Astfel, în prealabil, trebuie determinat publicul relevant, anume consumatorul (care ar
putea utiliza) mediu al produselor sau al serviciilor în cauză.
Publicul larg este reprezentat de consumatorii care achiziționează produse și servicii
pentru a-și satisface nevoile personale, de regulă produse de consum zilnic. Această categorie de
public este opusă categoriei publicului profesionist sau specializat raportat la produsele și
serviciilor în cauză, de exemplu, de uz industrial, din domeniul IT, medical etc. Nu este exclus ca
o marcă, în funcție de produsele sau serviciile pentru care a fost înregistrată, să se adreseze
ambelor categorii de public.
Consumatorul mediu se determină în concret prin raportare la serviciile, în acest caz,
pentru care a fost înregistrată marca.
În speță, marca a cărei anulare s-a solicitat în temeiul dispozițiilor legale menționate
anterior este compusă din elementele verbale ROMPATENT DESIGN și a fost înregistrată
pentru următoarele servicii din clasa 45: consultanță in materie de proprietate intelectuala;
servicii de supraveghere a proprietății intelectuale.
Ca atare, segmentul publicului relevant în speță este consumatorul mediu, rezonabil de
bine informat, atent și circumspect al serviciilor de consultanță și de supraveghere in materie de
proprietate intelectuală.
Nu este contestat în speță (dimpotrivă, pârâții au susținut că această marcă a fost
înregistrată în legătură cu societatea de consiliere în proprietate intelectuală înființată la data de
07.09.2012, înscrisă la C.N.C.P.I.R. și acreditată de O.S.I.M. la data de 10.09.2012) faptul că
serviciile la care se referă această marcă sunt cele reglementate de O.G. nr. 66 din 17 august
2000 (republicată) privind organizarea și exercitarea profesiei de consilier în proprietate
industrială.
Potrivit art.1 alin.2 și 3 din O.G. nr. 66/2000 (republicată) privind organizarea si
exercitarea profesiei de consilier in proprietate industriala :
(2) Activitatea de consilier în proprietate industrială constă în acordarea de asistenta de
specialitate in domeniul proprietății industriale si reprezentarea persoanelor fizice si juridice
romane sau străine interesate in fata Oficiului de Stat pentru Invenții si Mărci, precum si fata de
terți in procedurile reglementate.
(3) Domeniul proprietății industriale are ca obiect brevetele de invenție, desenele si
modelele industriale, mărcile de comerț si de serviciu, numele comerciale, indicațiile de

302
proveniența, geografice sau denumirile de origine, topografiile de circuite integrate, precum si
combaterea concurentei neloiale.
Din considerentele deciziei atacate nu rezultă în mod expres la ce categorie de public s-a
raportat instanța de apel, nu rezultă dacă a considerat că serviciile de consultanță in materie de
proprietate intelectuala și serviciile de supraveghere a proprietății intelectuale se adresează
publicului larg, deci că ar fi servicii pe care publicul larg le-ar achiziționa pentru a-și satisface
nevoile personale și/sau unui public profesionist/ specializat.
Totuși, în cadrul analizei privind determinarea conținutului semantic al mărcii în cauză
instanța de apel s-a raportat la ”limbajul comun” uzual, definiții din dicționarul explicativ al
limbii române ale cuvintelor folosite în mod uzual, corespondentul cuvintelor care formează
marca în limba română folosită în mod uzual, referiri care duc la concluzia că instanța de apel s-a
raportat la publicul larg în general.
Cum în speță, raportat la serviciile pentru care a fost înregistrată marca a cărei anulare se
cere în cauză, așa cum s-a reținut mai sus, segmentul publicului relevant în speță este
consumatorul mediu, rezonabil de bine informat, atent și circumspect al serviciilor de consultanță
și de supraveghere în materie de proprietate intelectuală, instanța de apel nu a determinat corect
dacă publicul relevant recunoaște sau nu conținutul semantic al mărcii în discuție și dacă acel
conținut semantic perceput este asociat cu serviciile și/sau are o utilizare comună în comerț
pentru serviciile respective, dacă publicul relevant percepe acel înțeles ca fiind descriptiv,
laudativ sau aluziv.
De asemenea, pentru aceleași motive instanța de apel nu a determinat corect dacă semnul
în ansamblu este apt să distingă serviciile pârâtei de cele altei întreprinderi, aspect relevant în
analiza lipsei caracterului distinctiv al mărcii.
Referitor la prefixul ROM din cadrul primului element verbal al mărcii în cauză,
ROMPATENT, instanța de apel nu i-a atribuit vreo calitate suplimentară în analiza
descriptivității, respectiv lipsei distinctivității, acest element însemnând pentru consumator că
serviciile în cauză sunt oferite la nivelul României. De altfel, o analiză similară, raportat la
prefixul EURO, se regăsește chiar în hotărârea la care a făcut trimitere instanța de apel, deși sub
un alt aspect, cauza EuroHealth, T-359/99, paragraful 26, marcă ce a fost constatată descriptivă
pentru categoria serviciilor de asigurări, din perspectiva subcategoriei serviciilor de asigurări de
sănătate (paragr.32, 33).
Pentru aceste considerente sunt fondate motivele de recurs prin care se susține greșita
interpretare a art.5 alin.1 lit.b) și d) din Legea nr.84/1998.
În ceea ce privește motivele de recurs prin care se susține aplicarea greşită a dispoziţiilor
art. 6 alin. 4 lit. b) din Legea nr.84/1998, forma în vigoare la data înregistrării mărcii a cărei
anulare se solicită în cauză, sunt de reținut următoarele.
Potrivit art. 6 alin. 4 lit. b) o marcă este, de asemenea, refuzată la înregistrare sau, în cazul
în care a fost înregistrată, este susceptibilă a fi anulată dacă drepturile decurgând dintr-o marcă
neînregistrată sau dintr-un alt semn utilizat în activitatea comercială au fost dobândite înainte de
data de depozit a cererii de înregistrare a mărcii ulterioare ori, după caz, înainte de data priorităţii
invocate prin cererea de înregistrare a mărcii ulterioare şi dacă acea marcă neînregistrată sau acel
semn utilizat conferă titularului său dreptul de a interzice utilizarea mărcii ulterioare.
Pentru a fi îndeplinite condițiile acestui text de lege nu este suficient ca un semn să fie
folosit cu funcția de marcă, ci acea pretinsă marcă neînregistrată sau acel semn utilizat să confere
titularului său dreptul de a interzice utilizarea mărcii ulterioare.
Potrivit art.4 alin.1 din Lege: Dreptul asupra mărcii este dobândit şi protejat prin
înregistrarea acesteia la OSIM.
303
 Legea nr.84/1998 conferă un astfel de drept de a interzice utilizarea mărcii ulterioare doar
mărcilor notorii neînregistrate (art.6 alin.2 lit.f raportat la art.3 alin.1 lit.d din Lege), iar
reclamantul nu a indicat alte dispoziții legale din care să decurgă vreun astfel de drept.
Reclamantul a susținut că a folosit numele de domeniu www (....)com, dobândit în anul
2011, pentru a promova serviciile oferite sub semnul ROPATENT, semn care astfel ar fi fost
folosit ca marcă.
Instanța de apel a reținut, prin raportare la probele administrate în cauză, că nu s-a făcut
dovada, ținând cont și de data de depozit a mărcii a cărei anulare se solicită în cauză (iunie 2013),
a utilizării semnului cu titlu de marcă fără echivoc și pe o perioadă de timp semnificativă ca să
demonstreze dobândirea însușirii de stabili originea produselor/ serviciilor și de a naște dreptul
de a interzice marca similară înregistrată.
Ca atare, indiferent dacă denumirea ROPATENT a fost folosită, pe site-ul www (....) com,
pentru a distinge anumite servicii de consultanță în materia proprietății intelectuale, pentru a
pretinde în baza acesteia existența dreptului de a interzice utilizarea unei mărci ulterioare trebuia
să facă dovada unui grad ridicat de cunoaștere a semnului de către publicul căruia îi era destinat,
adică notorietatea semnului pretins a fi folosit ca marcă.
Pe de altă parte, din interpretarea coroborată a probelor referitoare la conținutul site-ului
ce corespunde numelui de domeniu www (....) com instanța de apel a reținut că denumirea
ROPATENT nu a fost folosită cu funcția de marcă.
În cadrul argumentelor susținute în cadrul acestui motiv de recurs recurentul nu face
altceva decât să reinterpreteze probele administrate în cauză pentru a ajunge la o altă situație de
fapt decât cea reținută de către instanța de apel, atât sub aspectul gradului de cunoaștere a
semnului în cauză, cât și sub aspectul folosirii cu funcția de marcă, adică cu funcția de a distinge
produsele și serviciile de cele ale unui concurent, a semnului în cauză.
Or, această motivare în fapt constă în critici legate de temeinicia hotărârii iar nu de
legalitatea acesteia, care nu pot fi analizate în recurs, din perspectiva art.488 alin.1 C.proc.civ.
Simpla referire la cele reținute în considerentele deciziei nr.332/2017 a ICCJ Secția I
civilă invocată ca jurisprudență de către recurent, în sensul că numele de domeniu reprezintă un
semn ce are aptitudinea de a identifica un site de internet, implicit, produsele şi serviciile oferite
pe site-ul respectiv, nu este suficientă pentru a se reține că în cadrul prezentului litigiu semnul
ROPATENT a fost folosit cu funcția de marcă prin intermediul site-ului atașat numelui de
domeniu www (....) com, concluzie la care se poate ajunge doar prin interpretarea probelor
administrate în prezenta cauză.
Recurentul a mai invocat faptul că instanța de apel nu ar fi observat anumite probe aflate
la dosar privind utilizarea website-ului www (....)ro cu funcția de marcă.
Sub acest aspect este de reținut că în apel reclamantul a invocat faptul că prima instanţă de
fond nu a analizat tot probatoriul depus cu privire la acest capăt de cerere și înscrisurile depuse
alături de cererea modificatoare.
Instanța de apel a analizat aceste susțineri din apel pe care le-a constatat nefondate, astfel:
”De asemenea, înscrisurile depuse la filele 272-275, 279-200 din vol. II al dosarului
tribunalului nu demonstrează utilizarea numelui de domeniu cu funcția de marcă. Se observă, din
nou, că înscrisurile depuse probează înregistrarea numelui de domeniu, precum și modul în
care urma să fie organizat site-ul, la dosar fiind depusă corespondența electronică având ca
temă conceperea acestuia. Faptul că, în corespondența electronică cu două persoane care s-au
ocupat de funcționarea site-ului și de inițierea unei strategii de promovare, reclamantul utilizează
la rubrica ”subiect” denumirea ”ropatent” nu are semnificația utilizării semnului cu funcția de
marcă, ci doar atrage atenția în cuprinsul e-maiului asupra scopului corespondenței. În același
304
timp, nu se poate vorbi despre intenția de a distinge originea serviciilor în corespondența
purtată cu aceste două persoane (E. și F.) , întrucât nu au calitatea de consumatori.
Înscrisurile de la filele 1-81 din vol. III sunt constituite din corespondență cu E. prin
care reclamantul este informat cu privire la numărul de persoane care urmăresc paginile de
Facebook, Twiter, Linkedin, Wikipedia, în perioada octombrie 2012 - decembrie 2012,
corespondență purtată cu potențiali clienți. Însă, conținutul acestor pagini este divers, așa cum
rezultă din capturile de ecran depuse, nefiind lipsit de echivoc că utilizarea semnului
ROPATENT are ca scop indicarea originii serviciilor de consultanță în domeniul proprietății
intelectuale. Se observă o mare diversitate de subiecte și, în plus, perioada de timp nu poate fi
considerată semnificativă pentru a concluziona că publicul a ajuns să recunoască efectiv
capacitatea semnului ROPATENT de a identifica originea serviciilor și distingerea lor de cele ale
concurenților.
Cele câteva e-mailuri în limba engleză în care reclamantul se prezintă ca fiind
reprezentantul Agenţiei de Proprietate Industrială ROPATENT şi câteva print screen-uri din care
reiese că ar fi fost folosită denumirea pe care doreşte să o protejeze nu reprezintă, în înţelesul
Legii nr. 84/1998 o folosire efectivă în comerţ a acestui semn.”
Ca atare, nu se poate reține existența vreunui motiv de nelegalitate din această
perspectivă.
În consecință, acest motiv de recurs este nefondat.
În ceea ce privește motivele de recurs prin care se susține aplicarea greşită a dispoziţiilor
art. 47 alin. 1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 (anularea înregistrării mărcii care a fost solicitată cu
rea-credință) sunt de reținut următoarele.
Prezumția de bună-credință este valabilă până în momentul furnizării unei dovezi contrarii
(Hotărârea din 13 februarie 2012, T-136/11, „Pelikan”, punctul 57).
Pentru a afla dacă titularul a dat dovadă de rea-credință în momentul depunerii cererii de
înregistrare a mărcii în cauză, trebuie să se efectueze o evaluare globală în care să fie luate în
considerare toate elementele relevante ale cazului individual.
Este relevantă jurisprudența CJUE în materie, în special C-529/07, „Chocoladenfabriken
Lindt & Sprüngli”, care a oferit unele orientări cu privire la modul de interpretare a acestei
noțiuni.
În jurisprudență s-au distins trei factori cumulativi ca fiind deosebit de relevanți pentru a
indica existența relei-credințe la înregistrarea unei mărci:
- identitate sau similaritate între semne care poate genera confuzie;
- cunoașterea utilizării unui semn identic sau similar până la confuzie pentru produse sau
servicii identice sau similare;
- intenția neloială a titularului mărcii.
Faptul că semnele sunt identice sau similare până la confuzie nu este, în sine, suficient
pentru a demonstra reaua-credință (referitor la identitate, Hotărârea din 1 februarie 2012, T-
291/09, „Pollo Tropical CHICKEN ON THE GRILL”, punctul 90).
Referitor la cunoașterea utilizării unui semn identic sau similar până la confuzie pentru
produse sau servicii identice sau similare, în jurisprudență s-a reținut că această condiție este
îndeplinită dacă titularul mărcii cunoaște sau trebuie să fi cunoscut utilizarea de către un terț a
unui semn identic sau suficient de similar pentru a crea confuzie pentru produse sau servicii
identice sau similare.
Cunoașterea există, de exemplu, atunci când părțile s-au aflat într-o relație de afaceri, în
timp ce cunoașterea se poate presupune că există („trebuie să fi cunoscut”) pe baza, printre altele,

305
a cunoașterii generale a sectorului economic în cauză, care ar putea fi dedusă în special din durata
de utilizare.
Cu cât este mai îndelungată utilizarea unui semn, cu atât este mai probabil ca titularul
mărcii să fi avut cunoștință de aceasta (Hotărârea din 11 iunie 2009, C-529/07,
„Chocoladenfabriken Lindt & Sprüngli”, punctul 39).
Chiar dacă ar fi considerat îndeplinit criteriul cunoașterii utilizării semnului opus,
cunoașterea în sine nu este suficientă pentru a susține o constatare a relei credințe (Hotărârea din
11 iunie 2009, C-529/07, „Chocoladefabriken Lindt & Sprüngli”, punctele 40, 48 și 49).
De exemplu, nu poate fi exclus ca, în cazul în care mai mulți producători utilizează, pe
piață, pentru produse identice sau similare, semne identice sau similare, care ar putea crea
confuzie cu semnul pentru care se solicită înregistrarea, titularul mărcii să urmărească prin
înregistrarea semnului un obiectiv legitim.
În ceea ce privește al treilea factor cumulativ relevant pentru a indica existența relei-
credințe la înregistrarea unei mărci, intenția neloială a titularului mărcii la data înregistrării
mărcii a cărei anulare se cere, acesta este un factor subiectiv, care trebuie determinat prin
raportarea la circumstanțe obiective (Hotărârea din 11 iunie 2009, C-529/07, „Chocoladefabriken
Lindt & Sprüngli”, punctul 42).
În recurs se susține că intenția frauduloasă ar consta în înregistrarea mărcii pe de o parte,
cu scopul de a înlătura de pe piață un concurent, iar pe de altă parte, cu scopul de a profita de
cunoaşterea în rândul segmentului de public relevant a semnului pretins a fi fost folosit anterior
de către reclamant pentru servicii identice.
În ceea ce privește cunoaşterea semnului ROPATENT, așa cum s-a reținut în cadrul
analizei motivului de recurs anterior, instanța de apel a reținut că nu s-a dovedit că semnul în
cauză ar fi ajuns să fie atât de cunoscut de către consumator, astfel încât să aibă capacitatea de a
identifica originea serviciilor și de a realiza distingerea lor de cele ale concurenților pe de o
parte, întrucât perioada de timp în care se pretinde că a fost folosit până la depunerea spre
înregistrare a mărcii în cauză (2011-iunie 2013) nu este semnificativă, iar pe de altă parte,
utilizarea semnului cu titlu de marcă nu a fost fără echivoc.
Ca atare, un astfel de element al intenției frauduloase nu poate fi reținut, nefiind dovedită
situația premisă, anume cunoaşterea semnului ROPATENT în rândul segmentului de public
relevant.
Referitor la faptul că intenția frauduloasă ar consta în înregistrarea mărcii cu scopul de a
înlătura de pe piață un concurent, recurentul a adus mai multe argumente:
- pârâtul C. (administratorul pârâtei B. SRL) a înregistrat numele de domeniu www (....)ro,
- a înfiinţat firma D. SRL,
- foloseşte marca altfel decât a înregistrat-o, adică foloseşte doar denumirea
ROMPATENT.
În prealabil analizării acestor argumente, este de reținut că prin cererea de chemare în
judecată s-a solicitat anularea înregistrării mărcii verbale ROMPATENT DESIGN cu număr de
depozit M 2013 04078, depusă spre înregistrare la 12.06.2013 și înregistrată prin decizia din data
de 26.11.2013 pentru serviciile din clasa 45: consultanță in materie de proprietate intelectuala;
servicii de supraveghere a proprietății intelectuale, pentru că ar fi fost solicitată cu rea-credință.
Prima instanță de fond a reținut prin raportare la probele administrate în cauză că marca
”ROMPATENT DESIGN” este identică cu denumirea comercială a societății pârâte, înființată la
data de 07.09.2012, înscrisă la C.N.C.P.I.R. si acreditată de OSIM la data de 10.09.2012 și că
pârâta a folosit în mod constant și intens această marcă pe piața serviciilor din clasa 45, de la

306
momentul înregistrării sale și până în prezent. Această situație de fapt rezultată din interpretarea
probelor administrate în cauză nu a fost schimbată în apel.
În aceste condiții, ținând cont că a existat o logică comercială pentru solicitarea mărcii și
că s-a constatat că a și fost dovedită utilizarea ulterioară înregistrării, nu se poate reține afirmația
recurentului în sensul că pârâta nu ar folosi marca așa cum a fost înregistrată, deci că nu ar fi
înregistrat-o spre a o folosi ci doar în scop de blocaj, întrucât în recurs nu pot fi reinterpretate
probele administrate în cauză.
În ceea ce privește faptul că pârâtul C. ar fi înregistrat numele de domeniu www (....)ro și
ar fi înfiinţat firma D. SRL, aceste elemente în sine nu pot fi considerate factori cu potențial
relevant pentru determinarea intenției frauduloase care să nu fi fost avute în vedere de către
instanța de apel, atâta timp cât în speță se invocă solicitarea cu rea credință a înregistrării mărcii
ROMPATENT DESIGN, iar nu a unei eventuale mărci verbale ”ropatent” sau ”rompatent”.
Nu poate fi reținut ca factor care să indice reaua-credință argumentul recurentului în
sensul că pârâții ar fi formulat opoziţie la înregistrarea mărcii ROPATENT cu număr de depozit
M 2016 04013, - trecând peste faptul că este cu mult ulterioară înregistrării mărcii (2016) -,
având în vedere că o astfel de cerere face parte dintre prerogativele care decurg din înregistrarea
unei mărci.
În ceea ce privește susținerea recurentului că pârâtul C. (administratorul pârâtei D. SRL)
ştia de exista numelui de domeniu www (....) com la data la care a înregistrat numele de domeniu
www (....)ro, este de remarcat că instanța de apel nu a negat acest fapt.
Dimpotrivă, instanța de apel a reținut că ”se poate prezuma că activând în același sector,
pârâta cunoștea că reclamantul utilizează numele de domeniu (...)”, dar a apreciat că nu s-a
dovedit că utilizarea s-a făcut cu funcția de marcă, deci că pârâta nu a cunoscut faptul că
reclamanta ar fi folosit semnul ROPATENT cu funcția de marcă.
Legat de acest ultim argument, recurentul a arătat că înregistrarea numele de domeniu
www (....)ro (16.07.2013), arata ca intimata B. şi administratorul acesteia, intimatul C., aveau
cunoştinţa de existența folosirii denumirii ROPATENT şi a numelui de domeniu www (....) com,
făcând trimitere la aceeași decizie nr.332/2017 a ICCJ Secția I civilă invocată ca jurisprudență de
către recurent și în cadrul motivului de recurs analizat anterior.
Or, așa cum s-a reținut mai sus, simpla referire la considerentele deciziei nr.332/2017 a
ICCJ Secția I civilă invocată ca jurisprudență, în sensul că numele de domeniu reprezintă un
semn ce are aptitudinea de a identifica un site de internet, implicit, produsele şi serviciile oferite
pe site-ul respectiv, nu este suficientă pentru a se reține că în cadrul prezentului litigiu semnul
ROPATENT a fost folosit cu funcția de marcă prin intermediul site-ului atașat numelui de
domeniu www (....) com, concluzie la care se poate ajunge doar prin interpretarea probelor
administrate în prezenta cauză.
În ceea ce privește faptul că în timpul prezentului proces intimata ar fi înțeles să-și
reînnoiască numele de domeniu wwww (....)ro, invocat de către reclamant în apel ca dovadă de
rea credință, instanța de apel a reținut că o asemenea acțiune nu poate fi caracterizată ca
frauduloasă, întrucât introducerea cererii de chemare de judecată cu obiectul precizat nu implică
obligația pârâtei de a se abține de la utilizarea numelui de domeniu al cărui titular este până la
momentul transferului.
Reluarea acestei susțineri în recurs fără a se formula critici concrete față de argumentele
instanței de apel nu poate fi analizată de instanța de recurs din perspectiva vreunui motiv de
nelegalitate.
Referitor la critica legată de faptul că site-ul www (....)ro nu ar putea fi accesat, este de
reținut că instanța de apel nu a reținut vreun astfel de argument la analiza intenției frauduloase a
307
titularului mărcii a cărei anulare se solicită în cauză ca un element al inexistenței acesteia, ca
atare, este nerelevantă sub acest aspect.
În consecință, acest motiv de recurs este nefondat.
Sunt nefondate și motivele de recurs legate de transferul numelui de domeniu www
(....)ro.
În prealabil, este de observat că acest capăt de cerere a fost formulat de către reclamant în
cadrul modificării cererii de chemare în judecată din data de 20.03.2018 (pct.2 lit.c).
În cadrul acestei cereri se arată că transferul acestui nume de domeniu reprezintă o
consecință a anulării mărcii ROMPATENT DESIGN, având în vedere dreptul anterior dobândit
de către reclamant asupra semnului ROPATENT.
Reclamantul a susținut că a folosit numele de domeniu www (....) com pentru a promova
serviciile oferite sub semnul ROPATENT, semn care astfel a fost folosit ca marcă.
Instanța de apel a constatat nefondată critica privind respingerea transferului numelui de
domeniu pe motivul că numai achiziționarea unui nume de domeniu cu încălcarea dreptului la
marcă constituie o faptă ilicită și poate fi sancționată prin transferul acestuia către titularul de
marcă, situație ce nu se regăsește în speță.
În ceea ce privește susținerea recurentului că ar deține drepturi de autor asupra
elementului verbal şi elementului figurativ ROPATENT, anterioare datei la care pârâtul şi-a
achiziţionat numele de domeniu www (....)ro (iulie 2013), care i-ar da dreptul să deţină acest
nume de domeniu cu terminaţia.ro, aceasta excede limitele de învestire a instanței de judecată,
având în vedere că prin cererea de chemare în judecată așa cum a fost modificată nu a fost
invocată încălcarea vreunui drept de autor, care să fie sancționată prin obligarea pârâtului C. la
transferarea numelui de domeniu în cauză, instanța de recurs fiind ținută, conform art.494
raportat la art.478 alin.3 C.proc.civ., de cauza cererii de chemare în judecată
Așa cum s-a reținut mai sus transferul acestui nume de domeniu a fost solicitat ca o
consecință a anulării mărcii ROMPATENT DESIGN, având în vedere pretinsul drept anterior
dobândit de către reclamant asupra semnului ROPATENT, prin folosirea ca marcă neînregistrată
prin intermediul site-ului www (....) com.
Atâta timp cât instanța de apel a constatat nefondate criticile legate de respingerea
capetelor de cerere prin care se solicita anularea mărcii înregistrate în cauză, reținerea ca
nefondate a criticilor ce vizau respingerea transferului numelui de domeniu a reprezentat o
consecință a primelor constatări.
Acesta este sensul argumentației din decizia atacată, în cadrul căreia accentul trebuie pus
pe lipsa constatării în cauză a încălcării vreunui drept la marcă, raportat și la limitele date de
cererea de chemare în judecată, unde a fost invocată dobândirea numelui de domeniu www (....)
com pentru a justifica folosirea ca marcă, pentru serviciile făcute publice pe site, a semnului
ROPATENT. Astfel, nu a fost invocată nici încălcarea limitelor de protecție a numelui de
domeniu www (....) com, prin dobândirea numelui de domeniu www (....)ro. raportat la legislația
specifică.
În consecință, în temeiul art.496 raportat la art.497 prima teză C.proc.civ., Înalta Curte a
admis recursul, a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

308
 II. Drepturi de autor

5. Comunicarea publică a unor opere muzicale. Remuneraţii cu titlu de drepturi

patrimoniale de autor datorate de organizatorul spectacolului. Calitatea de persoană
impozabilă a organismului de gestiune colectivă. Noţiunea de „manifestare cu caracter
festiv”

Legea nr. 571/2003, art. 126, art. 129

Legea nr. 8/1996, art. 98 alin. (1) lit. g1), art. 1065

Dispoziţiile referitoare la TVA din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal reflectă în
dreptul național conținutul Directivei 2006/112/CE a Consiliului privind sistemul comun al taxei
pe valoarea adăugată, ca efect al transpunerii în dreptul intern.
În raport cu interpretarea dată de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene articolului
2 alineatul (1) litera c) (care corespunde prevederilor art. 126 alin. (1) lit. a) din Legea nr.
571/2003) şi articolului 28 (transpus în art.129 alin. (2) din Legea nr. 571/2003) din Directivă,
prin hotărârea pronunţată în cauza C-501/19 în legătură cu caracterul impozabil în scop de TVA
al colectării remuneraţiilor pentru comunicarea publică a operelor muzicale, rezultă că titularii
drepturilor de autor de opere muzicale efectuează o prestare de servicii cu titlu oneros în
favoarea organizatorilor de spectacole, iar organismul de gestiune colectivă, care percepe în
nume propriu, dar în contul titularilor de drepturi de autor de opere muzicale, remunerațiile care
le sunt datorate în schimbul autorizării comunicării publice a operelor lor, acționează în calitate
de „persoană impozabilă” și, prin urmare, se consideră că a primit această prestare de servicii
de la acești titulari, înainte de a o furniza consumatorului final.
Întrucât Metodologia privind remuneraţiile pentru comunicarea publică a operelor
muzicale în concerte, spectacole ori manifestări artistice, publicată în Monitorul Oficial nr. 420
din 16 iunie 2011 în baza Deciziei O.R.D.A. nr. 203/2011, nu indică un reper specific pentru
definirea concertelor şi spectacolelor cu caracter festiv şi nici nu exemplifică manifestările ce
intră în această categorie, cum s-a procedat în alte cazuri (cum ar fi cel al manifestărilor
sportive pe fond muzical, de la pct. B.3), este corectă raportarea instanţei de apel la înţelesul
obişnuit al termenului „festiv”, potrivit definiţiei acceptate la nivel academic, care scoate în
evidenţă ideea de sărbătorire, de celebrare sau cadrul solemn în care evenimentul se desfăşoară.
Aşadar, caracterul festiv al evenimentului reprezintă un criteriu în sine pentru încadrarea
sa într-o anumită categorie, în scopul calculării remuneraţiei aferente, iar calificarea drept
eveniment festiv nu poate rezulta doar din tema spectacolului, iar un subiect de inspirație
națională, cu un repertoriu de folclor național sau de muzică patriotică, nu asigură în sine
caracterul festiv.
Calificarea trebuie să se bazeze pe identificarea intenţiei organizatorului spectacolului în
ce priveşte punerea în aplicare a unui anumit proiect cultural–artistic.
Astfel, intenția de organizare a unui spectacol muzical consacrat celebrării unui
eveniment, personaj de seamă etc., adică a unei manifestări cu caracter festiv trebuie să reiasă în
mod neechivoc nu numai din tema aleasă, dar și din conținutul concret și, nu în ultimul rând, din
modul efectiv în care organizatorul a prezentat în mod public evenimentul, pentru informarea
corectă a persoanelor interesate și ale căror așteptări nu ar putea fi înșelate prin indicații
eronate ori incomplete.

309
I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 225 din 9 februarie 2021

I. Circumstanţele cauzei.
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată la data de 20.10.2015, pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a
III-a Civilă, reclamanta Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România – Asociaţia
pentru Drepturi de Autor (UCMR – ADA) a chemat în judecată pe pârâta Asociaţia A., solicitând
instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea acesteia:
- la plata sumei de 5983.27 lei (inclusiv TVA aferent), suma reprezentând remuneraţie
restantă datorată de pârâtă pentru comunicarea publică a operelor muzicale în cadrul
spectacolului „Scrisoare din Basarabia”, desfăşurat în data de 16.11.2012, la Sala Palatului din
Bucureşti;
- la plata sumei de 4883,12 lei reprezentând penalităţi de întârziere datorate de pârâtă până
la data de 09.10.2015, pentru întârzierea plăţii remuneraţiilor menţionate la capătul 1.1. al cererii
de chemare în judecată;
- la plata penalităţilor de 0,1%/zi de întârziere datorate de către pârâtă până la data plaţii
remuneraţiilor în sumă de 5983,27 lei, începând cu data de 10.10.2015 şi până la data plăţii
efective a acestor remuneraţii;
- să se dispună obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă
Prin sentinţa nr. 411 din 22.03.2017, Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a civilă a admis
cererea reclamantei UCMR – ADA şi a obligat pe pârâta A. la plata către reclamantă a sumei de
15.391,81 lei cu TVA, reprezentând remuneraţii restante datorate pentru comunicarea publică a
operelor muzicale în cadrul spectacolului din 16.11.2012, precum şi la plata penalităţilor de
întârziere în sumă de 22.656,74 lei datorate de pârâtă până la 11.01.2017, la plata penalităţilor de
întârziere de 0,1%/zi de întârziere, începând cu 12.01.2017, până la data plăţii efective a
remuneraţiilor şi la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 3073 lei. Totodată, a respins, ca
neîntemeiată, cererea reconvenţională.
3. Hotărârea pronunţată în apel
Prin decizia nr. 963 din 1.11.2017, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a admis
apelul formulat de apelanta-pârâtă A. împotriva sentinţei civile menţionate, pe care a schimbat-o
în parte, în sensul obligării pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 11.692,75 lei fără TVA,
reprezentând remuneraţii restante datorate pentru comunicarea publică a operelor muzicale în
cadrul spectacolului din 16.11.2012, precum şi la plata penalităţilor de întârziere în sumă de
17.211,73 lei datorate de pârâtă până la 11.01.2017.
4. Calea de atac formulată în cauză
Împotriva acestei decizii a Curţii de Apel Bucureşti, au declarat recurs atât reclamanta, cât
şi pârâta-reclamantă, după cum urmează:
Motivele de recurs formulate de reclamanta UCMR – ADA, întemeiate pe prevederile art.
488 alin. 1 pct. 5 şi 8 C.proc.civ., au vizat soluţia instanţei de apel de înlăturare a dispoziţiei
primei instanţe de obligare a intimatei la plata TVA-ului aferent remuneraţiei în sumă de
11.692,75 lei, datorată către UCMR-ADA, soluţie motivată în mod greşit pe Decizia nr. 48/2017
a Înaltei Curţii de Casaţie si Justiţie.
Contrar hotărârii apelate, Decizia nr. 48/2017 nu dezleagă chestiunea de drept a
aplicabilităţii sau nu a normelor referitoare la TVA şi pentru cazul dreptului patrimonial de autor
de comunicare publică a operelor muzicale reglementat de art. 13 lit. f din Legea nr. 8/1996
310
privind dreptul de autor si drepturile conexe, fiind obligatorie, potrivit art. 521 alin. 3 C.proc.civ.,
numai în ceea ce priveşte chestiunea de drept dezlegată, în sensul că art. 126 alin. 1 lit. a şi art.
129 din Legea nr.571/2013 privind Codul fiscal nu se aplică anumitor drepturi conexe ale
artiştilor interpreţi şi executanţi, reglementate de art. 98 alin. 1 lit. g1 şi art.1065 din Legea nr.
8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe.
Întrucât nu există o decizie similară, pronunţată în baza art. 519 - 521 C.proc.civ., şi în
ceea ce priveşte dreptul de autor de comunicare publică a operelor muzicale, instanţa de apel a
încălcat art. 521 alin. 3 C.proc.civ., aplicând prin analogie Decizia nr. 48/2017 şi altor drepturi
patrimoniale decât cele cu privire la care a fost dezlegata chestiunea de drept.
Recurenta a susţinut, totodată, că aplicarea prin analogie a Deciziei nr. 48/2017 a Înaltei
Curţi, fără ca instanţa de apel să realizeze propria interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 126
alin. 1 lit. a şi art. 129 din Legea nr.571/2013 privind Codul fiscal în privinţa dreptului de autor
de comunicare publică a operelor muzicale, este de natură să încalce dispoziţiile art. 10 C.civ.,
care interzice analogia.
Raportându-se la Decizia nr. 48/2017 şi la prevederile art. 521 alin. 3 C.proc.civ., instanţa
de apel a dat o interpretare prea restrânsă art. 126 alin. 1 lit. a şi art. 129 din Legea nr.571/2013
privind Codul fiscal atunci când a stabilit că acestea nu se aplică în cazul autorizării folosinţei
dreptului patrimonial de autor de comunicare publică a operelor muzicale.
Din considerentele Deciziei nr. 48/2017 rezultă neîndoielnic motivul pentru care s-a
reţinut că nu intră în sfera operaţiunilor impozabile în scopuri de TVA colectarea remuneraţiilor
pentru cele două categorii de drepturi conexe reglementate, anume acela că pentru cele două
drepturi conexe nu există un drept de a autoriza sau de a interzice folosinţa drepturilor, ci doar un
drept la o remunerare echitabilă. În condiţiile în care, în absenţa dreptului de autorizare, nu are
loc o transmitere a folosinţei drepturilor conexe, sumele datorate în acele situaţii sunt în fapt şi în
drept despăgubiri, şi nu remuneraţii datorate în schimbul autorizării (transmiterii folosinţei
drepturilor).
Prin derogare de la prevederile art. 126 şi art. 129, prin dispoziţiile exprese ale art. 137 din
Legea nr. 571/2013 privind Codul fiscal se statuează ca nu exista o prestare de serviciu si nu se
datorează TVA in cazul despăgubirilor (daunelor interesase) stabilite prin hotărâre
judecătoreasca.
Cu totul alta este situaţia dedusă judecăţii în speţă, deoarece există un drept de autorizare,
reglementat în mod expres de art. 13 lit. f din Legea nr. 8/1996. În temeiul şi in exercitarea
acestui drept a fost încheiată între părţi şi autorizaţia licenţă neexclusivă care a permis intimatei
folosinţa neexclusivă a drepturilor patrimoniale de autor, în limitele autorizaţiei acordate.
Recurenta a făcut referire şi la proiectul de hotărâre de guvern publicat pe site-ul
Ministerului Finanţelor Publice (punctele 88 şi 89) privind modificarea Normelor de aplicare a
Codului fiscal, prin care se specifică în mod expres faptul că intra în sfera operaţiunilor
impozabile în scopuri de TVA remuneraţiile pe care le colectează organismele de gestiune
colectivă, cu excepţia remuneraţiei compensatorii pentru copie privată.
S-a susţinut, în acelaşi timp, că decizia de apel încalcă principiul neutralităţii fiscale care
reglementează impozitele indirecte, aşa cum este cazul TVA-ului.
Recursul declarat de pârâta A. a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 6 şi 8
C.proc.civ., după cum urmează:
În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de pct. 6, recurenta-pârâtă a susţinut că
instanţa de apel a confirmat în mod eronat aprecierea primei instanţe privind încadrarea
spectacolului în discuţie la pct. A.7. din Metodologia stabilită prin decizia civilă nr. 139A/2011,

311
publicată în baza deciziei O.R.D.A. nr. 203/2011, respectiv drept concert rock, pop, jazz, şi nu ca
spectacol cu caracter festiv.
Spectacolul respectiv nu a constituit un prilej de sărbătorire a interpretului X. pentru
activitatea sa artistică şi nici un prilej de pur divertisment, ci, aşa cum şi titlul o arată - „Scrisoare
din Basarabia” -, acest spectacol susţinut de X. şi invitaţii săi a fost destinat promovării valorilor
culturale româneşti din Basarabia.
Astfel, data organizării spectacolului ce face obiectul prezentului litigiu a fost aleasă
întocmai pentru a celebra naşterea poetului Andrei Mureşanu, unul dintre fruntaşii Revoluţiei
române de la 1848, autorul poemului "Deşteaptă-te, române!”, devenit după 1989 imnul naţional
al României.
Recurenta a mai precizat că prin încheierea din data de 09.11.2016, pronunţată de
Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti în dosarul nr. x/302/2016, s-a dispus dizolvarea de drept a
Asociaţiei A. şi intrarea în lichidare a pârâtei, motiv pentru care se impune suspendarea de drept a
prezentei cauze în conformitate cu dispoziţiile art. 412 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ.
În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ.,
recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra motivului de apel ce viza
cererea reconvenţională asupra căreia prima instanţă a apreciat greşit că pârâta nu a indicat niciun
motiv de nulitate absolută sau relativă pe care să se fi întemeiat solicitarea de anulare a
autorizaţiei licenţă neexclusivă.
În acest sens, recurenta a arătat că prin cererea reconvenţională s-a menţionat că actul a
cărui anulare o solicită a fost încheiat cu viciu de consimţământ, deoarece inspectorul de teren B.,
din cadrul Inspectoratului Bucureşti al reclamantei pârâte UCMR-ADA, a solicitat achitarea
remuneraţiei minime pentru concerte rock, pop, jazz, cu menţiunea că este de specialitate şi
cunoaşte că această remuneraţie este acoperitoare pentru spectacol, fără ca ulterior să fie necesar
a achita suplimentar alte sume.
Deşi a învederat auspiciile sub care s-a încheiat între pârâtă şi UCMR-ADA prin
inspectorul din cadrul Inspectoratului Bucureşti al pârâtei, autorizaţia neexclusivă nr.
S000527/13.11.2012 a utilizării operelor muzicale în concerte, spectacole, ori manifestări
artistice, tribunalul a concluzionat că pârâta nu a invocat motive de nulitate în susţinerea cererii
reconvenţionale, fără a le permite să le probeze pe cele invocate sau fără a verifica sub o altă
formă incidenţa în cauză a unui viciu de consimţământ.
5. Procedura de filtru
Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. 2 și 3 C.proc.civ. a fost analizat în
completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 23.11.2018, completul de filtru a
admis în principiu ambele recursuri şi a fixat termen de judecată la data de 18.01.2019, în şedinţă
publică, cu citarea părţilor.
La termenul din 22.02.2019, faţă de motivele de recurs formulate de către reclamanta
UCMR–ADA, s-a dispus sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu următoarele întrebări
în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare:
1) Titularii de drepturi asupra operelor muzicale realizează o prestare de servicii în sensul
art. 24 alin. (1) şi al art. 25 lit. a) din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006
privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată (Directiva TVA) către organizatorii de
spectacole de la care organismele de gestiune colectivă, pe baza unei autorizaţii – licenţă
neexclusivă –, percep în nume propriu, dar pe seama acestor titulari, remuneraţii pentru
comunicarea publică a operelor muzicale?
2) În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, atunci când percep remuneraţii de la
organizatorii de spectacole pentru dreptul de comunicare publică a operelor muzicale,
312
organismele de gestiune colectivă acţionează în calitate de persoane impozabile în sensul
articolului 28 din Directiva TVA şi sunt obligate să emită facturi cu TVA către respectivii
organizatori de spectacole, iar atunci când li se distribuie remuneraţii, autorii şi ceilalţi titulari de
drepturi de autor de opere muzicale, la rândul lor, trebuie să emită facturi cu TVA către
organismul de gestiune colectivă?
În temeiul art. 412 alin. (1) pct. 7 C.proc.civ., s-a dispus suspendarea judecăţii recursurilor
până la primirea hotărârii preliminare.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat în Cauza C-501/19 asupra trimiterii
preliminare adresate de instanța din România, prin hotărârea din 21 ianuarie 2021.
Recurenta-reclamantă, prin cererea formulată la data de 22.01.2021, a solicitat repunerea
cauzei pe rol în vederea continuării judecății; în acest scop, s-a fixat termen în ședința publică de
azi, dispunându-se repunerea cauzei pe rol, înainte de începerea dezbateri asupra recursurilor
formulate în cauză.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanta-pârâtă UCMR-ADA Asociaţia pentru
Drepturi de Autor a Compozitorilor, se constată că este fondat și va fi admis, ca efect al
pronunțării de către CJUE a deciziei preliminare evocate.
Prin decizia recurată, instanţa de apel a făcut aplicarea prin analogie a raționamentului
dezvoltat în Decizia nr. 48/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care, în interpretarea dispoziţiilor art. 126 alin. (1) lit. a)
şi art. 129 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, art. 98 alin. (1) lit. g1) şi art. 1065 din
Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, s-a statuat că nu reprezintă o
operaţiune impozabilă din punctul de vedere al taxei pe valoarea adăugată colectarea de către
organismul de gestiune colectivă a remuneraţiilor cuvenite artiştilor interpreţi şi executanţi pentru
radiodifuzarea sau comunicarea publică a înregistrărilor sonore conţinând fixarea prestaţiilor
artistice ale acestora.
Instanţa de apel a considerat că, din perspectiva legislației fiscale, nici organismul de
gestiune colectivă din prezenta cauză nu desfășoară o operațiune impozabilă din punctul de
vedere al taxei pe valoarea adăugată, cu toate că nu este vorba despre aceleaşi drepturi
patrimoniale ca cele din cauza în care s-a pronunțat hotărârea prealabilă menționată.
Drept urmare, invocând drept motiv de ordine publică aplicarea Deciziei nr. 48/2017 a
Înaltei Curţi, apelul pârâtei a fost admis, iar sentința apelată a fost schimbată în parte, în sensul
înlăturării din cuprinsul obligației stabilite de tribunal în sarcina pârâtei, a sumei corespunzătoare
TVA, aplicată la remunerațiile restante datorate şi la a căror plată a fost obligată.
Prin motivele de recurs formulate, reclamanta UCMR – ADA a criticat, în esenţă,
aplicarea în cauză a deciziei pronunţate de către Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
În acelaşi timp, a susţinut că, spre deosebire de operaţiunile desfăşurate de organismul de
gestiune colectivă care gestionează colectiv drepturile conexe ale artiștilor interpreți sau
executanți pentru radiodifuzarea sau comunicarea publică a înregistrărilor sonore conţinând
fixarea prestaţiilor artistice ale acestora, colectarea de către UCMR – ADA a remuneraţiilor
cuvenite autorilor de opere muzicale pentru comunicarea publică în spectacole a operelor
muzicale reprezintă o operaţiune impozabilă din punctul de vedere al taxei pe valoarea adăugată.
Criticile formulate sunt fondate.
Dispoziţiile referitoare la TVA din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal (aplicabilă
ratione temporis pretenţiilor reclamantei vizând anul 2012) reflectă în dreptul național conținutul
Directivei 2006/112/CE a Consiliului privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, astfel
313
cum a fost modificată prin Directiva 2010/88/UE a Consiliului din 7 decembrie 2010, ca efect al
transpunerii în dreptul intern.
Din acest punct de vedere, este relevantă interpretarea dată acestei directive de către
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, sens în care, în prezenta cauză, s-a adresat instanţei
europene o întrebare preliminară în legătură cu caracterul impozabil în scop de TVA al colectării
remuneraţiilor pentru comunicarea publică a operelor muzicale şi, în funcţie de răspuns, o
întrebare în legătură cu calitatea de persoană impozabilă a reclamantei.
Prin hotărârea pronunţată la data de 21.01.2021 în cauza C-501/19, CJUE a statuat
următoarele:
1) Articolul 2 alineatul (1) litera (c) din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28
noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, astfel cum a fost
modificată prin Directiva 2010/88/UE a Consiliului din 7 decembrie 2010, trebuie interpretat în
sensul că un titular de drepturi de autor asupra unor opere muzicale efectuează o prestare de
servicii cu titlu oneros în beneficiul unui organizator de spectacole, consumator final, atunci când
acesta este autorizat, printr-o licență neexclusivă, să comunice public aceste opere în schimbul
plății unor remunerații percepute de un organism de gestiune colectivă desemnat, care acționează
în nume propriu, dar în contul acestui titular de drepturi de autor.
2) Articolul 28 din Directiva 2006/112/CE, astfel cum a fost modificată prin Directiva
2010/88, trebuie interpretat în sensul că organismul de gestiune colectivă, care percepe în nume
propriu, dar în contul titularilor de drepturi de autor de opere muzicale, remunerațiile care le sunt
datorate în schimbul autorizației de comunicare publică a operelor lor protejate, acționează în
calitate de „persoană impozabilă” în sensul acestui articol și, prin urmare, se consideră că a primit
această prestare de servicii de la acești titulari, înainte de a o furniza personal consumatorului
final. Într-o asemenea situație, acest organism este obligat să emită facturi în nume propriu pentru
consumatorul final, în care să figureze remunerațiile percepute de la acesta, cu taxa pe valoarea
adăugată (TVA). Titularii de drepturi de autor sunt la rândul lor obligați să emită către
organismul de gestiune colectivă facturi cu TVA pentru prestația furnizată în temeiul
remunerațiilor primite.
Întrucât dispozițiile art. 2 alin. 1 lit. c din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28
noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, astfel cum a fost
modificată prin Directiva 2010/88/UE a Consiliului din 7 decembrie 2010, sunt transpuse în
dreptul intern și corespund prevederilor art. 126 alin. 1 lit. a din Legea nr. 571/2003 privind
Codul fiscal, rezultă că titularii drepturilor de autor de opere muzicale efectuează o prestare de
servicii cu titlu oneros în favoarea organizatorilor de spectacole, în circumstanțele anterior citate
din decizia preliminară.
Ca atare, în interpretarea art. 28 din aceeași Directivă – transpus în art.129 alin. 2 din
Legea nr. 571/2003 -, organismul de gestiune colectivă, care percepe în nume propriu, dar în
contul titularilor de drepturi de autor de opere muzicale, remunerațiile care le sunt datorate în
schimbul autorizării comunicării publice a operelor lor, acționează în calitate de „persoană
impozabilă” și, prin urmare, se consideră că a primit această prestare de servicii de la acești
titulari, înainte de a o furniza consumatorului final.
Faţă de dezlegarea dată de C.J.U.E. în cauza C-501/19, urmează a fi înlăturat argumentul
instanței de apel privind aplicabilitatea prin analogie a Deciziei nr. 48/2017 a Înaltei Curți de
Casație – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
În consecinţă, în aplicarea art. 497 C.proc.civ., Înalta Curte a admis recursul reclamantei
și a casat decizia atacată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, pentru a
se proceda la aplicarea la speță a celor statuate de C.J.U.E. în cauza C-501/19.
314
 În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâta-reclamantă, Înalta Curte constată
următoarele:
Critica vizând natura spectacolului în considerarea căruia au fost formulate în cauză
pretenţiile reclamantei a fost întemeiată în drept de către recurentă pe dispoziţiile art. 488 alin. 1
pct. 6 C.proc.civ., însă din dezvoltarea sa nu rezultă incidenţa acestui caz de casare.
Astfel, recurenta a criticat, cu finalitatea stabilirii unei remuneraţii mai mici cuvenite
autorilor de opere muzicale, încadrarea spectacolului, desfăşurat în data de 16.11.2012, la Sala
Palatului din Bucureşti, în categoria concertelor rock, pop, jazz, susţinând că spectacolul a avut
un caracter festiv, iar calificarea drept concert de interpret, cu interpreţi invitaţi, relevă un motiv
străin de natura cauzei.
Cât priveşte cazul de recurs prevăzut de pct. 6 al art. 488, acesta se referă la inserarea în
cuprinsul deciziei numai a unor motive străine de natura cauzei, ceea ce înseamnă că eventuala
expunere a unui asemenea considerent într-un raţionament care dezvoltă, totuşi, argumentele
relevante pentru soluţia pronunţată, nu este suficient pentru a face aplicabil acest motiv de recurs.
Motivul de apel referitoare la aplicarea Metodologiei privind remuneraţiile pentru
comunicarea publică a operelor muzicale în concerte, spectacole ori manifestări artistice, pe care
s-au întemeiat pretenţiile deduse judecăţii de către reclamanta UCMR – ADA, presupunea
stabilirea naturii spectacolului în discuţie, cu scopul încadrării în categoria de manifestări
artistice, din Metodologie, pretinsă de către pârâtă, respectiv cele cu caracter festiv, cu consecinţa
calculării remuneraţiei corespunzătoare acesteia.
În acest context, niciunul dintre considerentele expuse în legătură cu specificul
spectacolului nu poate fi socotit ca fiind străin de natura cauzei, în condiţiile în care relevă, în
virtutea efectului devolutiv al apelului prevăzut de art. 476 C.proc.civ., o statuare proprie a
instanţei în fapt şi în drept în ceea ce priveşte aplicarea Metodologiei.
În schimb, se poate considera că motivul de recurs în discuţie vizează chiar modul de
aplicare a legii de către instanţa de apel, din perspectiva identificării faptelor relevante ce trebuie
probate de părți și analizate ca atare, precum și a mijloacelor de probă adecvate, în contextul
dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ.
Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticii formulate.
La lit. A (Concerte şi spectacole cu caracter muzical) din Metodologia privind
remuneraţiile pentru comunicarea publică a operelor muzicale în concerte, spectacole ori
manifestări artistice, a cărei formă finală a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 420 din 16 iunie
2011, în baza Deciziei Oficiului Român pentru Drepturile de Autor nr. 203/27.05.2011, se
menţionează, printre altele, concertele rock, pop, jazz, etc. (pct. 7), pentru care se datorează o
remuneraţie de 7%, cu o remuneraţie minimă de 1000 lei/concert, dar şi concertele, spectacolele
sau manifestările artistice cu caracter festiv (pct. 10), pentru care autorilor li se cuvine o
remuneraţie de 3%, minimum 50 lei/concert.
Este de subliniat faptul că, în măsura în care se confirmă aprecierea instanţei de apel în
sensul că spectacolul în discuţie nu se încadrează în categoria de manifestări artistice cu caracter
festiv, urmează a se menţine încadrarea în categoria celor de la pct. 7, menţionată în autorizația
licență neexclusivă încheiată cu organismul de gestiune colectivă, deoarece instanţa de recurs nu
a fost învestită cu verificarea altei categorii dintre cele prevăzute de Metodologie la lit. A, în
afară de cea de la pct. 10.
Din această perspectivă, Înalta Curte constată că Metodologia nu indică un reper specific
pentru definirea concertelor şi spectacolelor cu caracter festiv şi nici nu exemplifică manifestările
ce intră în această categorie, cum s-a procedat în alte cazuri (cum ar fi cel al manifestărilor
sportive pe fond muzical, de la pct. B.3), astfel încât este corectă raportarea instanţei de apel la
315
înţelesul obişnuit al termenului „festiv”, potrivit definiţiei acceptate la nivel academic, care
scoate în evidenţă ideea de sărbătorire, de celebrare sau cadrul solemn în care evenimentul se
desfăşoară.
Aşadar, caracterul festiv al evenimentului reprezintă un criteriu în sine pentru încadrarea
sa într-o anumită categorie, în scopul calculării remuneraţiei aferente, iar calificarea drept
eveniment festiv nu poate rezulta doar din tema spectacolului, iar un subiect de inspirație
națională, cu un repertoriu de folclor național sau de muzică patriotică, nu asigură în sine
caracterul festiv.
Calificarea trebuie să se bazeze pe identificarea intenţiei organizatorului spectacolului în
ce priveşte punerea în aplicare a unui anumit proiect cultural–artistic, intenție relevată, după cum
în mod corect a apreciat instanța de apel, prin probele referitoare la conceperea, anunțarea și
promovarea spectacolului, precum și la repertoriul interpretat.
Astfel, intenția de organizare a unui spectacol muzical consacrat celebrării unui
eveniment, personaj de seamă etc., adică a unei manifestări cu caracter festiv trebuie să reiasă în
mod neechivoc nu numai din tema aleasă, dar și din conținutul concret și, nu în ultimul rând, din
modul efectiv în care organizatorul a prezentat în mod public evenimentul, pentru informarea
corectă a persoanelor interesate și ale căror așteptări nu ar putea fi înșelate prin indicații eronate
ori incomplete.
Drept urmare, în mod corect s-a raportat instanța de apel nu numai la tema, dar și la afișul
spectacolului, precum și la play-list, din moment ce un spectacol în care este anunțat un anume
artist și care interpretează toate melodiile din spectacol, singur și, într-o mică măsură, în duet,
fără ca evenimentul să aibă ca scop sărbătorirea chiar a acelui artist, indică publicului faptul –
constatat ca atare de către instanța de apel - că este vorba despre un concert al respectivului
interpret. Repertoriul tematic, potrivit subiectului anunțat, este doar o adecvare corespunzătoare
la tema aleasă, publicul așteptându-se la interpretarea anumitor melodii într-un anumit gen
muzical.
În absența altor indicii furnizate de către organizator în legătură cu spectacolul, precum
cele arătate în decizia de apel, nu este de așteptat, în mod rezonabil, ca publicul să știe sau să facă
legătura între eveniment și celebrarea nașterii unui poet. De altfel, recurenta, afirmând această
legătură, nici măcar nu a indicat și dovedit că versurile melodiilor interpretate au aparținut acelui
poet sau că, în decursul spectacolului, s-a făcut referire la acesta din urmă.
În consecință, instanța de apel a stabilit în mod corect obiectul probei, anume ce fapte sau
împrejurări trebuiau dovedite pentru încadrarea spectacolului în categoria manifestărilor
prevăzute la lit. A pct. 10 din Metodologie, precum și mijloacele de probă adecvate din această
perspectivă.
În ceea ce priveşte situaţia de fapt stabilită pe baza probelor administrate, aceasta nu poate
fi cenzurată în etapa procesuală a recursului, deoarece atribuţiile instanţei de control judiciar sunt
circumscrise verificării nelegalităţii deciziei recurate, în raport de prevederile art. 488 alin. 1
C.proc.civ., nu şi a netemeiniciei acesteia. Din acest motiv, nu pot fi reevaluate elementele
reţinute de către instanţa de apel, din probele administrate, ca relevante pentru situaţia de fapt
conturată în cauză.
Faţă de toate considerentele expuse, urmează a fi respinsă critica recurentei pe aspectul
modului de aplicare a legii de către instanţa de apel.
În ceea ce priveşte soluţionarea cererii reconvenţionale, Înalta Curte constată că, deşi
recurenta a invocat dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., susţinerile pe acest aspect nu
conţin vreo critică de nelegalitate, susceptibilă de a fi analizată ca atare din perspectiva vreunuia
dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. 1 C.proc.civ.
316
 Instanţa de apel, evocând fondul, a menţinut soluţia de respingere a cererii
reconvenţionale având ca obiect anularea autorizației licență neexclusivă emise de reclamantă la
data de 13.11.2012, față de netemeinicia susținerilor referitoare la încadrarea spectacolului în
discuție în categoria celor cu caracter festiv și față de împrejurarea că nu este vorba despre o
eroare în care pârâta s-ar fi aflat la momentul solicitării şi obţinerii autorizației licență
neexclusivă pentru acel concert.
Prin motivele de recurs, s-a susţinut că instanţa nu s-a pronunţat asupra motivului de apel
ce viza cererea reconvenţională şi prin care s-a criticat aprecierea primei instanţe conform căreia
pârâta nu ar fi indicat vreun motiv de nulitate absolută sau relativă pe care să se fi întemeiat
solicitarea de anulare a autorizaţiei licenţă neexclusivă.
Or, în condiţiile în care instanţa de apel a arătat motivele pentru care a înlăturat susţinerile
apelantei –pârâte în legătură cu soluţionarea cererii reconvenţionale de către prima instanţă şi
chiar a indicat posibilul viciu de consimţământ decelabil din motivarea cererii reconvenţionale,
Înalta Curte constată că susţinerile din recurs relevă o critică formală a deciziei recurate, din
moment ce nu se face vreo referire şi nu sunt combătute argumentele instanţei.
Simpla infirmare a dispoziţiei instanţei, fără vreo referire la argumentele acesteia, nu
reprezintă critici de nelegalitate, susceptibile de încadrare în vreunul dintre cazurile reglementate
de art. 488 alin. 1 C.proc.civ., susţinerile pe acest aspect urmând a fi, în consecinţă, înlăturate.
Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte a respins ca nefondat recursul declarat de
pârâta-reclamantă A., pe temeiul art. 496 C.proc.civ.

Notă: 1. Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal a fost abrogată prin art. 502 alin. 1 pct. 1 din Codul fiscal
din 2015
2. Legea nr. 8/1996 a fost republicată în M.Of. nr. 489 din 14 iunie 2018, textele fiind
renumerotate
3. În ceea ce privește aplicarea celor statuate de către C.J.U.E., în cauza C-501/19, printr-o altă
decizie nr. 402 din 9.03.2021 a Secției I civile a I.C.C.J.., pronunțată într-o speță în care drepturile
valorificate de organismul de gestiune colectivă în numele titularilor de drepturi de autor vizau drepturile
patrimoniale ale autorilor de opere muzicale de a încasa remunerații pentru radiodifuzarea operelor lor,
Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I civilă a reținut, în raport cu interpretarea dată de instanța
europeană dispozițiilor art. 28 din Directiva 2006/112/CE, că ”organismul de gestiune colectivă, care
percepe în nume propriu, dar în contul titularilor de drepturi de autor de opere muzicale, remunerațiile
care le sunt datorate în schimbul autorizației de comunicare publică a operelor lor protejate, acționează
în calitate de „persoană impozabilă” și, prin urmare, se consideră că a primit această prestare de servicii
de la acești titulari, înainte de a o furniza personal consumatorului final.”
Prin aceeași decizie, instanța de recurs a mai reținut că ”mecanismul utilizării drepturilor
patrimoniale de autor prin radiodifuzare este identic mecanismului utilizării aceloraşi drepturi prin
comunicare publică directă, din perspectiva calificării ca fiind o prestare de servicii cu titlu oneros a
titularilor de drept autor asupra operelor muzicale în beneficiul radiodifuzorilor (utilizator/consumator
final), întrucât și radiodifuzorul este autorizat printr-o licență neexclusivă să radiodifuzeze aceste opera,
în schimbul plății unor remunerații, percepute sau colectate de organismul de gestiune colectivă
desemnat, care acționează în nume propriu, dar în contul acestor titulari de drepturi de autor.
Atât dreptul patrimonial de a autoriza sau a interzice comunicarea publică, precum și cel de a
autoriza sau interzice radiodifuzarea sunt supuse gestiunii colective obligatorii, potrivit prevederilor art.
1231 alin. (1) lit. d) și e) din Legea nr. 8/1996, utilizatorii având obligația legală de a solicita, înainte de
utilizarea dreptului patrimonial specific, eliberarea unei autorizații licență neexclusivă de la organismul
de gestiune colectivă desemnat drept colector al remunerațiilor respective, în conformitate cu dispozițiile

317
legale aplicabile și cu respectarea Metodologiilor adoptate în aplicarea legii, conform procedurii
prevăzute de actul normativ de referință.”
În acelaşi sens a se vedea şi decizia nr. 830/2021 precum şi decizia nr. 339/2021 pronunţate de
Secţia I civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

6. Comunicarea publică a operelor muzicale în scop ambiental în lipsa autorizației/licenței

neexclusive. Faptă ilicită. Obligația utilizatorului de a achita remunerațiile cuvenite
titularilor drepturilor de autor

Legea nr. 8/1996, art. 13 alin. (1) lit. f), art. 20, art. 154, art. 188

Potrivit art. 13 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996, utilizarea unei opere dă naștere la
drepturi patrimoniale, distincte și exclusive, ale autorului de a autoriza sau de a interzice
comunicarea publică, direct sau indirect a operei, prin orice mijloace, inclusiv prin punerea
operei la dispoziția publicului, astfel încât să poată fi accesată în orice loc și în orice moment
ales, în mod individual, de către public.
Fapta constând în utilizarea operelor muzicale prin comunicare publică în spațiile din
cadrul unității de alimentație publică și cazare, fără autorizarea autorului și fără plata
drepturilor patrimoniale cuvenite în schimbul autorizării, prevăzută de dispoziţiile art. 13 lit. f) şi
art. 20 din Legea nr. 8/1996, se situează în sfera ilicitului, perspectivă ce determină angajarea
răspunderii utilizatorului pe tărâmul răspunderii civile delictuale, în condiţiile art. 188 din
Legea nr. 8/1996, iar legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu rezultă ex re, fapta
ilicită fiind săvârșită cu vinovăţie, întrucât, prin specificul activității desfășurate, aceasta
cunoștea că încalcă drepturile autorilor de opere muzicale.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 1150 din 25 mai 2021

I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a
III-a civilă la data de 28.0982018, reclamanta Asociaţia pentru Drepturi de Autor a
Compozitorilor (UCMR - ADA), în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., a solicitat instanţei ca, prin
hotărârea ce va pronunţa, să oblige pârâta: 1. la plata sumei de 28.939,80 lei inclusiv TVA egală
cu valoarea triplului remuneraţiilor (drepturi patrimoniale de autor) corespunzătoare comunicării
publice a operelor muzicale în spatiile, perioadele şi modalităţile menţionate la capatele 1.1, 1.2,
1.3, 1.4 corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale: 1.1 în unitatea de cazare
Pensiunea X., în perioada septembrie 2015 -august 2018; 1.2 în Restaurantul din Pensiunea X. în
perioada septembrie 2015 - august 2018; 1.3 în Barul din Pensiunea X., în perioada septembrie
2015 - august 2018; 1.4 la Terasa din Pensiunea X., în perioada septembrie 2015 - august 2018; în
subsidiarul capătului 1 al cererii de chemare in judecată, a solicitat obligarea pârâtei la plata: a)
sumei de 9.646,60 lei, inclusiv TVA, reprezentând valoarea remuneraţiilor restante
corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în spaţiile, în perioadele şi modalităţile
menţionate la capetele 1.1, 1.2, 13 şi 1.4 corespunzător unei comunicări publice autorizate a
operelor muzicale; b) a sumei de 23.766,30 lei reprezentând penalităţi de întârziere calculate până

318
la data de 21.08.2018 pentru întârzierea plăţii remuneraţiilor specificate la litera a) a capătului
subsidiar capătului 1 al cererii de chemare în judecată; c) a penalităţilor de 0,5%/zi de întârziere
începând cu data de 22.08.2018 şi până la data plăţii efective a sumei de 9.646,60 lei; 2. obligarea
pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 8/1996
privind drepturile de autor şi a drepturilor conexe, cu modificările ulterioare, Metodologiile
publicate prin Deciziile O.R.D.A. nr. 266/2011 şi nr. 198/2012 şi art. 30 alin. (1) şi art. 148 şi
urm. C.proc.civ.
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă
Prin sentinţa civilă nr. 1459 din 20.06.2019, Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a civilă a
admis, în parte, cererea formulată de reclamantă; a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de
26.640 lei reprezentând triplul remuneraţiei (TVA exclus) pentru comunicare opere muzicale în
scop ambiental în intervalul septembrie 2015 - august 2018; a obligat pârâta să plătească
reclamantei cu titlu de cheltuieli de judecată suma de 100 lei.
3. Hotărârea pronunţată în apel
Prin decizia civilă nr. 1557 A din 28.10.2019, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a
civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-pârâtă. împotriva sentinţei civile nr.
1459/2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a civilă.
4. Recursul declarat în cauză
Împotriva deciziei civile nr. 1557 A/2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia
a IV-a civilă, a declarat recurs pârâta.
Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecinţa
trimiterii cauzei, spre rejudecare.
În argumentarea motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8
C.proc.civ., a arătat că instanţa de apel nu a manifestat rol activ în aflarea adevărului şi nu a
urmărit scopul în vederea îndeplinirii conţinutului cercetării procesului, conform prevederilor art.
237 alin. (l) şi (2) C.proc.civ.
A precizat că nu a avut cunoştinţă despre obligaţia de a deţine licenţa pentru utilizarea
muzicii în scop ambiental de la UCMR-ADA şi CREDIDAM, în condiţiile în care deţine o astfel
de licenţă din anul 2011 până în prezent, emisă de către Uniunea Producătorilor de Fonograme
din România (UPFR) - organism de gestiune colectivă desemnat de Oficiul Român pentru
Drepturile de Autor în baza Deciziei O.R.D.A. nr. 10/2016 şi a contractului/declaraţiei nr.
D001300-220911/20.05.2008, iar solicitarea a trei taxe pentru aceeaşi muzică folosită în scop
ambiental, în opinia recurentei, este nelegală.
A arătat că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii, dând eficienţă Deciziei
O.R.D.A. nr. 267/2011 (hotărâre arbitrală) în detrimentul art. 139 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996
privind drepturile de autor şi drepturile conexe în sensul în care se impunea cenzurarea solicitării
reclamantei de obligare a pârâtei la plata triplului remuneraţiilor aferente comunicării publice a
operelor muzicale în spaţiile deţinute, conform dispoziţiilor art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/
1996, excepţie aplicabilă de la prevederile art. 139 alin. (2) lit. a) din aceeaşi lege.
A mai susţinut recurenta că modul de calcul expus de către reclamantă în anexa la cererea
de chemare în judecată, pe care de altfel l-a contestat atât la instanţa de apel, cât şi la fond, este greşit
în contextul în care camerele de cazare nu conţin instalaţie sau circuit pentru redarea muzicii
ambientale, iar cazarea a fost închisă de către ISU Neamţ.
Nu a putut preciza care au fost argumentele pentru care instanţa de apel a ajuns la
prezumţia judiciară că ar exista instalaţie de redare muzica ambientală în camerele de cazare în
lipsa vreunui document depus la dosarul cauzei din care să rezulte o asemenea împrejurare.
319
Aceeaşi instanţă nu a avut în vedere că terasa nu are un spaţiu util de 100 mp, ci de 40 mp, atâta
timp cât conţine casa scării, balustrada interioară, locul ocupat de frigidere, spaţiul necesar
amplasării meselor şi scaunelor de cca 2 mp, terasa este funcţională doar în perioada iunie-
septembrie, dată fiind poziţionarea locaţiei (zona de munte şi lacul Bicaz), fiind acoperită deasupra
pentru soare şi condiţii meteo nefavorabile.
La acestea se adaugă faptul că restaurantul nu are un spaţiu util de 100 mp în condiţiile în
care sunt amplasate 9 mese şi scaunele aferente în număr de 4, ocupând fiecare cca 2 mp, din
suprafaţa spaţiul de acces la bucătărie trebuiau scăzute cele două ieşiri obligatorii pentru evacuare
în caz de urgenţă, spaţiul ocupat de către grupurile sanitare cu holurile aferente fiecăruia,
rezultând o suprafaţă utilă de cca. 35-40 mp, barul de serviciu nu are suprafaţa de 100 mp, ci de
doar 30-35 mp luând în considerare cele 6 mese a 4 locuri la masă, 4 frigidere cu băuturi
alcoolice, suc şi apă, o vitrină ce conţine produse alimentare şi 2 lăzi de îngheţată.
Astfel fiind, prin modul de calcul, intimata-reclamantă s-a raportat la suprafaţa situată
între 101-200 mp în raport de care a utilizat preţul de 150 lei/lună în loc de 60 lei/lună, potrivit
deciziei nr. 266/2011 şi, din acest punct de vedere, a susţinut modul greşit în care cele două
instanţe de fond au respins administrarea probei cu expertiza judiciară contabilă pentru
determinarea cu exactitate a sumei datorate.
În fine, recurenta a apreciat că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil şi accesul liber
la justiţie, prevăzute de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, art. 10 din Declaraţia universală a drepturilor omului şi art. 21 din Constituţia
României.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând recursul prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente,
Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Printr-un prim motiv de recurs se invocă încălcarea dispoziţiilor art. 237 alin. (1) și (2)
C.proc.civ. prin lipsa manifestării rolului activ de către instanța de apel dedusă din împrejurarea
că nu şi-a îndeplinit obligația de cercetare a procesului, critică regăsită ca ipoteză normativă în
dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ. (încălcarea regulilor de procedură a căror
nerespectare atrage sancțiunea nulității).
În realitate, obiecţiei privind pretinse neregularităţi procedurale săvârşite de instanţa de
apel îi sunt subsumate aspecte ce ţin de reaprecierea probelor apte a determina o altă situaţie de
fapt decât cea statuată în apel, aspect ce excedează cadrului procesual al recursului, în care
controlul judiciar se limitează la verificarea legalităţii hotărârii atacate din perspectiva motivelor
de recurs prevăzute în mod expres şi limitativ de art. 488 alin. (1) C.proc.civ.
Nici criticile dezvoltate pe temeiul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct.
8 C.proc.civ. nu pot fi primite, întrucât deşi susţin nelegalitatea deciziei recurate reprezintă de
fapt o reluare a argumentelor cu același conținut formulate prin motivele de apel relativ la situaţia
de fapt pretinsă de recurenta-pârâtă în raport de care s-ar fi aplicat în mod greşit Decizia
O.R.D.A. nr. 267/2011 în detrimentul dispoziţiilor art. 139 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996
privind drepturile de autor şi drepturile conexe, ce ar fi impus cenzurarea solicitării reclamantei de
obligare a pârâtei la plata triplului remuneraţiilor aferente comunicării publice a operelor muzicale
în spaţiile deţinute.
Legat de aceste critici este de reţinut că instanţa de apel a constatat pe baza probelor
administrate de către intimata-reclamantă (planşele fotografice, certificatele de clasificare emise
de Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului şi Autorizaţia-Licenţă neexclusivă de utilizare
a muzicii în scop ambiental încheiată cu Uniunea Producătorilor de Fonograme din România,
valabilă în perioada de referinţă, înscrisuri de natură a fundamenta o prezumție judiciară de
320
utilizare, nerăsturnată de către recurentă), dând eficienţă dispozițiilor art. 249 C.proc.civ., că
pârâta deţine televizoare, care permit recepţia, redarea sau difuzarea operelor muzicale în cadrul
unităţii de alimentaţie publică şi de cazare pe care o gestionează.
Reţinând calitatea de utilizator de opere muzicale în sensul termenului definit de
dispoziţiile art. 2 lit. b) din Metodologia aprobată prin Decizia O.R.D.A. nr. 266/2011, calitate
care instituie obligaţia de a solicita organismelor de gestiune colectivă eliberarea
autorizaţiei/licenţei neexclusive, înainte de utilizarea repertoriului protejat, gestionat de intimata-
reclamantă Asociaţia pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor (UCMR-ADA), în condiţiile art.
162 lit. b) din Legea nr. 8/1996, instanţa de apel a apreciat în mod corect că recurenta-pârâtă
datorează remunerații, conform art. 1311 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, Deciziei O.R.D.A. nr.
266/2011, pentru realizarea actelor de comunicare publică în scop ambiental a operelor muzicale.
Printr-o altă critică, recurenta-pârâtă a susţinut că nu a avut cunoştinţă despre obligaţia de
a deţine Licenţa pentru utilizarea muzicii în scop ambiental de la UCMR-ADA şi CREDIDAM în
condiţiile în care deţine o astfel de Licenţă emisă de către Uniunea Producătorilor de Fonograme
din Romania (UPFR) - organism de gestiune colectivă desemnat de Oficiul Român pentru
Drepturile de Autor în baza Deciziei O.R.D.A. nr. 10/2016 şi a contractului/declarației nr.
D001300- 220911/20.05.2008, aşa încât este nelegală solicitarea a trei taxe pentru aceeaşi muzică
folosită în scop ambiental.
Nici acest motiv de casare nu este fondat.
Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă a avut susţineri similare şi în faţa instanţei de
apel, astfel încât pentru formularea unui veritabil motiv de recurs referitor la acelaşi aspect,
recurenta avea îndatorirea de a se raporta la modalitatea în care instanţa de apel a răspuns acestor
critici şi, prin urmare, de a susţine eventuale motive de nelegalitate luând în considerare judecata
realizată în apel, având în vedere că obiectul recursului îl constituie decizia dată în apel, precum
şi faptul că instanţa de recurs exercită un control de legalitate al acesteia, din perspectiva
motivelor susţinute de titularul recursului.
Astfel, se reţine că în ceea ce o priveşte pe intimata-reclamantă UCMR-ADA, instanţa de
apel în mod corect s-a raportat la obiectul gestiunii colective exercitate de către acest organism,
anume colectarea de la utilizatori a remuneraţiei datorate pentru o categorie distinctă de titulari de
drepturi - autorii de opere muzicale, în numele şi pe seama cărora acţionează, în numele legii.
Aşadar, existenţa autorizaţiei-licenţă neexclusivă eliberată de către UPFR în temeiul
căreia colectează remuneraţiile echitabile ce li se cuvin producătorilor de fonograme (drepturi de
autor conexe), nu prezintă relevanţă, întrucât priveşte raporturi juridice distincte de cele disputate
în cauză.
Potrivit art. 13 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996, utilizarea unei opere dă naștere la
drepturi patrimoniale, distincte și exclusive, ale autorului de a autoriza sau de a interzice
comunicarea publică, direct sau indirect a operei, prin orice mijloace, inclusiv prin punerea operei
la dispoziția publicului, astfel încât să poată fi accesată în orice loc și în orice moment ales, în
mod individual, de către public.
Fapta constând în utilizarea operelor muzicale prin comunicare publică fără autorizarea
autorului și fără plata drepturilor patrimoniale cuvenite în schimbul autorizării, prevăzută de
dispoziţiile art. 13 lit. f) şi art. 20 din Legea nr. 8/1996, drepturi gestionate colectiv în temeiul art.
145 alin. (1) lit. f) din lege, cauzatoare de prejudicii constând în remunerația unică echitabilă
neachitată, se situează în sfera ilicitului, perspectivă ce a determinat angajarea recurentei-pârâte
pe tărâmul răspunderii civile delictuale, în condiţiile art. 188 din Legea nr. 8/1996, legătura de
cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu rezultând ex re, fapta ilicită fiind săvârșită cu

321
vinovăţie, întrucât, prin specificul activității desfășurate, aceasta cunoștea că încalcă drepturile
autorilor de opere muzicale.
Recurenta-pârâtă a criticat decizia atacată şi sub aspectul aplicării greşite a legii, dând
putere Deciziei O.R.D.A. nr. 267/2011, care este o hotărâre arbitrală, şi nu Legii nr. 8/1996
privind drepturile de autor şi drepturile conexe. Aceasta a susţinut că instanţa trebuia să dea
eficienţă dispoziţiilor art. 139 alin. (2) lit. a) şi să cenzureze prin respingere solicitarea
reclamantei de obligare a pârâtei la plata triplului remuneraţiilor, aceasta nefiind decât o excepţie
de la prevederile legale menţionate.
Se reţine că şi această susţinere nu reprezintă decât o reluare a unui motiv de apel.
Prin motivele de recurs pârâta nu combate în niciun fel aprecierile instanţei de apel în
evaluarea acestei critici, pe care a considerat-o nefondată pentru că, invocând incidenţa
dispoziţiilor art. 188 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996 [art. 139 alin. (2) lit. a) din lege, în
forma anterioară modificării], în cadrul apelului pârâta nu a expus în mod concret modalitatea în
care ar fi putut fi stabilite consecinţele economice negative, în special câştigul nerealizat sau
beneficiul realizat pe nedrept al acesteia, care au fost evaluate prin raportare la tipul de utilizare
ce a făcut obiectul faptei ilicite, potrivit dispoziţiilor art. 188 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996
[art. 139 alin. (2) lit. b) din lege, în forma anterioară modificării].
Ca atare, instanţa de apel a considerat că pârâta nu a făcut dovada posibilităţii aplicării în
cauză a criteriilor prevăzute de art. 188 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996, caz în care sunt
aplicabile prevederile art. 188 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996.
Or, aşa cum s-a reţinut anterior, recurenta-pârâtă nu a formulat critici de nelegalitate cu
privire la reţinerea acestei premise de către instanţa de apel.
Pe de altă parte, modul de calcul al acestor sume este stabilit de pct. 6 din Metodologia
privind remuneraţiile cuvenite titularilor de drepturi patrimoniale de autor de opere muzicale
pentru comunicarea public a operelor muzicale în scop ambiental, aprobată prin Decizia
O.R.D.A. nr. 266/2011, cu modificările ulterioare.
Se constată că decizia recurată nu poate fi cenzurată sub aspectul întinderii despăgubirilor
deja acordate, cât timp acest aspect interesează situația de fapt stabilită pe baza probelor
administrate, și nu nelegalitatea deciziei, din perspectiva cazurilor expres și limitativ descrise în
art. 488 C.proc.civ.
Astfel, nu poate fi primită nici critica ce vizează calculul greşit efectuat de către
reclamantă în anexa la cererea de chemare în judecată (camerele de cazare nu conţin instalaţie sau
circuit de redare muzică ambientală, cazarea a fost închisă de către ISU Neamţ, nu s-a avut în
vedere că terasa nu are un spaţiu util de 100 mp, ci de 40 mp, că aceasta este funcţională doar în
perioada iunie-septembrie, barul de serviciu nu are suprafaţa de 100 mp, ci de doar 30-35 mp),
întrucât aduce în discuţie chestiuni ce vizează situația de fapt, ce a fost pe deplin stabilită de către
instanţa de apel.
Or, din acest punct de vedere, în ceea ce priveşte determinarea întinderii prejudiciului,
instanţa de apel a reţinut, pe de o parte, că recurenta-pârâtă nu a demontat prezumţia judiciară
fundamentată pe baza certificatului de clasificare nr. 7062/1689 din 18 mai 2011 emis de
Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, potrivit căruia terasa era acoperită, deci
funcţională tot timpul anului şi nu doar din luna iulie până în septembrie.
Pe de altă parte, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, Înalta Curte constată că nu
prezintă relevanţă sub aspectul modalităţii de determinare a întinderii prejudiciului nici suprafaţa
utilă a spaţiile enumerate de recurenta-pârâtă, atâta timp cât art. 12 din Metodologie nu face nicio
distincţie în această privinţă, din contră stipulează că la determinarea remuneraţiei datorate de
utilizatori vor fi luate în considerare toate spaţiile, indiferent de destinaţia acestora.
322
 Şi critica cu referire la respingerea în mod greşit a probei cu expertiză contabilă cu scopul
determinării exacte a sumei datorate supune atenţiei chestiuni ce țin de aprecierea probatoriului a
cărui analiză reprezintă atributul exclusiv al instanțelor de fond, excedând cenzurii instanței de
recurs ce poate fi exercitată doar cu privire la legalitatea hotărârii.
Date fiind argumentele expuse, nu se poate reţine o încălcare a dreptului la un proces
echitabil şi cel al accesului justiţie, prevăzute de art. 6 alin. (1) din Curtea pentru apărarea
drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, art. 10 din Declaraţia universală a drepturilor
omului şi art. 21 din Constituţia României, câtă vreme instanţa de apel a procedat la un examen
efectiv al aspectelor esențiale deduse judecății, raportându-se la probatoriul administrat și
răspunzând criticilor formulate, prin expunerea raţionamentului care a fundamentat soluția
adoptată.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C.proc.civ., Înalta Curte a respins,
ca nefondat, recursul declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1557 A/2019,
pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă.

7. Opere muzicale. Cesionarea dreptului de comunicare publică. Excluderea dreptului

organismului de gestiune colectivă de a colecta remunerațiile cuvenite pentru utilizarea
operelor în cadrul unui spectacol de teatru

Legea nr. 8/1996, art. 39, art. 1231 alin. (1) lit. e)

Din cuprinsul dispozițiilor art. 39 din Legea nr. 8/1996 rezultă că cesionarul, în cazul
cesiunii exclusive a drepturilor patrimoniale, devine chiar titularul dreptului de a autoriza sau de
a interzice actele de folosire a operei, în timp ce, în cazul cesiunii neexclusive, deţine doar
dreptul de utilizare a operei, cu autorizarea cedentului.
Faţă de efectele juridice produse, doar cesiunea neexclusivă corespunde gestiunii
individuale a drepturilor patrimoniale, atunci când titularul exercită el însuşi prerogativele
patrimoniale asupra operei, având nu numai dreptul de a utiliza el însuşi opera, dar şi dreptul de
a autoriza sau de a interzice actele de folosire a operei.
Cesiunea exclusivă nu poate fi asimilată unei gestiuni individuale, fiind echivalentă unei
vânzări a drepturilor, în condiţiile convenite.
În consecinţă, atunci când cesionarul ce a devenit titular în urma unei cesiuni exclusive
foloseşte el însuşi opera, nu este vorba despre o utilizare de către un terţ care are nevoie de o
autorizare în acest sens, ci despre utilizarea de către titularul însuşi.
Autorizarea actelor de utilizare, ce reprezintă esenţa gestiunii, respectiv a exercitării
drepturilor patrimoniale, poate privi doar acte ale terţilor, întrucât titularul nu are nevoie de
autorizare şi nici nu poate fi obligat la plata vreunei remuneraţii atunci când utilizează el însuşi
opera.
Într-o asemenea situaţie, chiar atunci când gestiunea colectivă este obligatorie potrivit
legii, organismul de gestiune colectivă, care îl reprezintă pe titular – autor sau alte persoane
fizice sau juridice –, nu este îndreptățit să colecteze vreo remuneraţie de la titular, chiar dacă
acesta întruneşte şi calitatea de utilizator.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 910 din 20 aprilie 2021

323
 I. Circumstanţele cauzei
Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV-a civilă la data de
04.05.2015, reclamanta Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România (UCMR-ADA) a
solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Teatrul X., obligarea pârâtului:
1. la plata sumei de 797.043,70 lei (inclusiv TVA aferent), estimată provizoriu, cu titlu
de remuneraţii restante (inclusiv TVA) datorate de pârâtă pentru comunicarea publica a operelor
muzicale în perioada 01.05.2012-31.05.2015 în cadrul spectacolelor de teatru;
2. la plata penalităţilor de întârziere de 418.414.42 lei, aferente remuneraţiilor în suma de
797.043,70 lei, calculate de la scadenţă şi până la data de 10.06.2015;
3. la plata penalităţilor reprezentând 0,1% pe zi de întârziere a remuneraţiilor în sumă de
797.043,70 lei, începând cu data de 11.06.2015 şi până la plata efectivă a acestor remuneraţii
restante;
4. obligarea pârâtului să comunice UCMR-ADA un raport, semnat şi ştampilat de
reprezentantul legal al acestuia, cuprinzând denumirea şi datele de desfășurare ale fiecărui
spectacol de teatru susţinut în perioada 01.05.2012-31.05.2015, cu menţionarea pentru fiecare
spectacol de teatru în parte, a denumirii spectacolului, a datei de desfăşurare, a denumirii fiecărei
opere muzicale, a autorilor (compozitori/textieri/editori) şi a duratei de utilizare a fiecărei opere
muzicale comunicate public în cadrul acestor spectacole.
Hotărârea pronunţată în primă instanţă
Prin sentinţa nr. 502 din 11.04.2017, Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a admis în
parte acţiunea, a respins ca neîntemeiate capetele de cerere nr. 1 şi 3, a obligat pârâtul să
plătească reclamantei suma de 6.945,30 lei, penalităţi, a obligat pârâtul să comunice reclamantei
rapoartele aferente perioadei 01.05.2012-31.05.2015 şi a obligat pârâtul să plătească reclamantei
suma de 1.400 lei, cheltuieli de judecată.
Hotărârea pronunţată în apel
Prin decizia nr. 2043 din 18.12.2019, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a
respins ca nefondat apelul principal declarat de reclamanta UCMR-ADA împotriva sentinţei
tribunalului, a admis apelul incident declarat de pârâtul Teatrul X. împotriva aceleiaşi sentinţe, pe
care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins capetele de cerere referitoare la penalităţi şi
comunicarea rapoartelor aferente perioadei 01.05.2012-31.05.2012, ca rămase fără obiect.
Restul dispoziţiilor din sentinţa tribunalului au fost păstrate.
Prin aceeaşi decizie, apelanta-reclamantă a fost obligată la plata către apelanta-pârâtă a
cheltuielilor de judecată în apel în sumă de 50 lei.
Calea de atac formulată în cauză
Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel, reclamanta a declarat recurs, invocând
dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 5, 6 şi 8 C.proc.civ., după cum urmează:
1. Hotărârea recurată este nemotivată, fiind data cu încălcarea art. 425 alin. 1 lit. b
C.proc.civ., având în vedere că instanţa de apel nu a arătat cum a ajuns la concluzia, pe baza căror
probe, că remuneraţiile aferente spectacolelor în limba maghiară au fost achitate integral pe
parcursul judecării cauzei în prima instanţă, mai ales că pentru aceste spectacole nu au fost
calculate remuneraţii prin raportul de expertiză contabilă întocmit în cursul judecăţii de primă
instanţă.
2. Decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea art. 1507 C.civ. şi cu interpretarea
greşită a art. 1509 C.civ.

324
 Astfel, intimata - pârâtă a efectuat către UCMR-ADA plăţi, pe baza facturilor emise de
către aceasta din urmă, iar imputația plăţii a fost făcută de către debitoare odată cu plata prin
virament bancar, potrivit art. 1507 alin. 3 C.civ., pentru sumele astfel cum au fost facturate, care
includeau şi TVA. Facturile au fost acceptate la plată de către intimata-pârâtă, care le-a înregistrat
în propria contabilitate, astfel cum au fost emise.
În atare condiţii, în mod nelegal instanţa de apel a modificat imputația plăţii făcută de
intimata pârâtă şi a procedat la o imputare legală a plăţii, cu toate că alin. 3 al art. 1509 C.civ.
interzice imputația legală.
Soluţia instanţei de apel conduce la o îmbogățire fără justă cauză a intimatei pârâte, în
condiţiile în care aceasta din urmă şi-a diminuat propriile obligaţii faţă de bugetul de stat cu suma
achitată cu titlu de TVA, potrivit facturilor emise de UCMR-ADA, înregistrate ca atare în
contabilitatea pârâtei (operaţiune reglementata de Codul fiscal), dar pârâta vrea să primească
înapoi de la UCMR-ADA aceeaşi sumă, pe lângă faptul că a recuperat-o de la bugetul de stat prin
deducere şi, mai mult, fără a formula o cerere de restituire, în condiţiile şi în termenul prevăzute
de art. 1342 C.civ., pentru sumele primite cu bună - credinţă de către UCMR-ADA cu titlu de
TVA.
În ceea ce o priveşte pe reclamantă, instanţa de apel a decis ca aceasta să restituie şi
intimatei pârâte, prin compensare, aceeaşi sumă pe care a plătit-o la bugetul de stat.
Recurenta a susţinut că, perspectiva soluţiei date cu privire la TVA, decizia este nelegală
şi prin raportare la soluţia CJUE din cauza C-501/19.
3. Hotărârea recurată este dată cu încălcarea art. 478 C.proc.civ., întrucât pârâta nu a
formulat cerere reconvențională prin care să solicite restituirea sumei pe care a plătit-o cu titlu de
TVA, așa cum rezultă din imputația plaţii pe care a realizat-o.
Pe cale de consecință, pârâta nu putea formula o astfel de cerere direct în apel şi să
solicite, astfel, o compensare legală a unor datorii reciproce, certe şi exigibile.
4. Hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1231, art.1234 şi art. 134
alin. 1 din Legea nr. 8/1996, în forma în vigoare în perioada în litigiu şi cu interpretarea greşită a
contractelor prin care pârâta susţine că a dobândit drepturile patrimoniale de autor de opere
muzicale.
Astfel, în ceea ce priveşte contractul nr. 324 din 21.03.2012, încheiat de intimata pârâtă
cu Asociaţia Culturală Y., este nelegală interpretarea potrivit căreia acesta ar proba că pârâta a
dobândit drepturile patrimoniale de autor asupra operelor muzicale utilizate în spectacolul
Fontana di Trevi direct de la titularul lor.
Potrivit art. 3 şi art. 13 din Legea nr. 8/1996, autorul este persoana fizică sau persoanele
fizice care au creat opera, deţinând drepturile patrimoniale de autor pentru opera pe care a
creat-o.
Asociaţia Culturală Y. cu care pârâta a încheiat contractul nu este o persoana fizică şi nu
poate fi autorul operei muzicale.
În acest caz, era necesar să se dovedească, în primul rând, că drepturile au fost dobândite
de la autor de către cocontractantul Asociaţia Culturală Y., iar dovada se face potrivit art. 42 din
Legea nr. 8/1996, care prevede forma scrisă ad probationem pentru a se dovedi atât existenţa, cât
şi conţinutul contractului. Or, în speţă, nu s-a făcut această dovadă.
În ceea ce priveşte contractele încheiate de intimata pârâtă cu persoanele fizice, este străin
de natura pricinii art. 134 alin. 1 din Legea nr.8/1996, text de lege pe care instanţa de apel şi-a
întemeiat hotărârea.
Această normă se referă la situaţia gestiunii colective încredințate prin contract de
mandat, în timp ce în speţă nu se invocă gestiunea pe bază de contracte de mandat, ci sunt deduse
325
judecaţii drepturi pentru care gestiunea colectiva se realizează în temeiul legii, pentru care
gestionarea colectivă este obligatorie prin lege.
Pe de altă parte, contrar aprecierii instanţei de apel, dreptul patrimonial de autor poate fi
limitat prin lege, ca drept de proprietate privată, în virtutea art. 44 alin. 1 din Constituţia
României.
Cu referire la aceleaşi contracte, recurenta a criticat şi confuzia făcută de instanţa de apel
între „reprezentare” şi „gestiune”, pentru clarificarea efectelor gestiunii colective obligatorii.
Reprezentarea constituie aptitudinea organismului de a reprezenta titularii de drepturi
patrimoniale de autor pe baza de contract de mandat sau în temeiul legii - în cazul de faţă, în
temeiul legii.
Gestionarea reprezintă administrarea drepturilor patrimoniale de autor, care, de regulă,
poate fi realizată individual - personal sau printr-un terţ - sau în mod colectiv, voluntar sau
obligatoriu, după caz.
În speţă, în perioada în litigiu art. 1231 din Legea nr. 8/1996 a prevăzut că administrarea,
gestionarea dreptului patrimonial de comunicare publică trebuie să se facă în mod obligatoriu
colectiv.
Pe cale de consecinţă, odată stabilită prin lege această limită, autorul nu îşi mai poate
gestiona, administra în mod individual drepturile sale patrimoniale de autor de opere muzicale.
Pentru interpretarea efectelor juridice ale gestiunii colective obligatorii, pentru distincţia
dintre efectele acesteia şi cele ale gestiunii extinse, ale celei facultative şi ale celei pe baza de
mandat special este obligatorie raportarea la prevederile directivelor UE care fac distincţie între
efectele juridice ale diferitelor forme de gestiune colectivă, relevante sub acest aspect fiind
dispoziţiile paragrafului 25 şi cele ale art. 4 alin. 1 din Directiva 2019/789.
În cazul în care gestiunea colectivă este obligatorie - precum în situaţia dreptului
patrimonial de autor de comunicare publică a operelor muzicale -, titularii drepturilor
patrimoniale de autor îşi pot exercita dreptul numai în mod colectiv, prin intermediul
organismului de gestiune colectivă, nu şi în mod individual.
Norma este una care reglementează interesul public general, atât al utilizatorilor, al
publicului şi al titularilor de drepturi, vizează şi asigură tratamentul egal pentru toţi titularii de
drepturi de autor de opere muzicale şi este o norma imperativă, de ordine publică, de la care nu se
poate deroga prin convenţii particulare.
Pentru drepturile pentru care legea prevede gestiunea colectivă, autorii nu pot, spre
exemplu, să restrângă posibilitatea accesului tuturor utilizatorilor şi al publicului la o operă prin
încheierea unor convenţii particulare şi acordarea în exclusivitate a dreptului către un singur
utilizator.
Orice altă interpretare ar înfrânge ordinea şi interesul public pentru care a fost limitată
exercitarea individuală a dreptului de autor şi instituită gestiunea colectivă obligatorie ca formă
de exercitare a unora dintre drepturile patrimoniale de autor.
Recurenta a susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit şi dispoziţiile art. 1234 din
Legea nr. 8/1996, care reglementează posibilitatea titularului de drepturi de a fi reprezentat şi de a
apela la un alt intermediar, atunci când este permisă de către lege negocierea individuală, ceea ce
nu este cazul gestiunii colective obligatorii. Aşadar, acest text de lege nu exclude gestiunea
colectivă obligatorie instituită prin norme de ordine publică.
Recurenta a criticat şi aprecierea instanţei de apel potrivit căreia în speţă nu ar fi incidente
dispoziţiile privitoare la gestionarea colectivă obligatorie, deoarece dreptul s-ar fi transmis către
un terţ prin cesiune exclusivă/neexclusivă, cesionarul devenind însuși titularul dreptului.

326
 O astfel de interpretare ar înfrânge tocmai caracterul de ordine publică şi interesul general
al normei care reglementează gestiunea colectivă, care rezidă în accesul neîngrădit al
utilizatorilor şi al publicului la opera muzicală. Or, acceptarea posibilităţii cesiunii exclusive a
dreptului către un singur utilizator ar înfrânge interesul public pentru care a fost instituită
gestiunea colectivă obligatorie şi ar permite unui singur utilizator să controleze circulaţia operei,
utilizarea acesteia, accesul publicului şi al utilizatorilor.
Aşadar, în cazul în care dreptul patrimonial de autor este transmis prin contract direct
către utilizator, ne aflăm în situaţia clară a unui act care contravine normei de ordine publică.
Pe de alta parte, dreptul de autor nu este un bun material, iar transmiterea lui nu trebuie
privită şi analizată în mod identic cu transmiterea dreptului de proprietate asupra unui bun
corporal. Dreptul de autor comportă atât prerogative de ordin patrimonial, cât şi prerogative de
ordin moral şi nu poate fi transmis. Se pot transmite numai prerogative ale dreptului patrimonial,
cele de a dispune de folosinţa operei, de posibilitatea de utilizare a operei, potrivit art. 13 din
Legea nr. 8/1996, dreptul patrimonial de autor vizând dreptul de a autoriza sau de a interzice
utilizarea operei.
Cesiunea acestui drept constă tocmai în autorizarea cesionarului de a utiliza opera şi de a-i
permite acestuia, la rândul lui, de a autoriza sau interzice alte utilizări.
Pe cale de consecinţă, cesiunea dreptului de autor, indiferent dacă este una exclusivă sau
neexclusivă, reprezintă însăși exercitarea dreptului de autor de a autoriza sau interzice utilizarea
operei într-una sau mai multe dintre modalităţile prevăzute de art. 13 din Legea nr. 8/1996.
Autorizarea utilizării reprezintă ea însăși o modalitate de transmitere (cesiune) a dreptului
de a utiliza opera, transmitere care poate fi exclusivă sau neexclusivă, inclusiv sub forma în care
utilizatorul poate utiliza opera în modalităţile prevăzute în contract, dar nu poate autoriza pe altul
să o folosească.
Recurenta a concluzionat în sensul că exercitarea individuală a dreptului patrimonial de
comunicare publică a operelor muzicale nu este posibilă dacă legea instituie gestiunea colectivă a
acestui drept, contrar celor reţinute de către instanţa de apel.
5. Instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit normele de drept material care
reglementează baza de calcul a remuneraţiei pentru perioada în litigiu şi a încălcat dispozițiile art.
969 din vechiul Cod civil.
În acest sens, recurenta a arătat că instanţa a încălcat forţa obligatorie a contractului, în
condiţiile în care nu s-a pronunţat asupra dispoziţiilor art. IV alin. 3 din contractul autorizaţie
licenţă neexclusivă, potrivit cărora părţile au convenit în mod expres cu privire la includerea în
baza de calcul a remuneraţiilor a subvenţiilor sau altor alocaţii bugetare care nu sunt defalcate pe
fiecare spectacol în parte şi la modalitatea în care se determină subvenţia pentru fiecare piesă de
teatru.
Pe de altă parte, instanţa a interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 5 lit. e din
Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 189/2010, modificată prin Decizia ORDA nr.
203/2011.
Recurenta a susţinut că interpretarea corectă trebuie să aibă în vedere art. 1311 alin. 2 din
Legea nr. 8/1996, în forma în vigoare în perioada în litigiu, potrivit căruia „Organismele de
gestiune colectivă pot solicita de la aceeaşi categorie de utilizatori remuneraţii forfetare sau
procentuale raportate la veniturile obţinute de utilizatori din activitatea care utilizează repertoriul,
iar în lipsa acestor venituri, la cheltuielile ocazionate de utilizare.”
Prin interpretarea strict literală a acestei dispoziţii legale, nu există niciun impediment în a
încadra alocaţiile şi finanţările bugetare în categoria veniturilor obţinute din comunicarea publică
a operelor muzicale.
327
 Principiul de bază ce trebuie să prevaleze în materia dreptului de autor este acela în sensul
că titularii drepturilor de autor trebuie să beneficieze de remuneraţie stabilită după criterii unitare
şi egale, indiferent de utilizatorul operelor. În acelaşi timp, trebuie să existe un tratament juridic
unitar aplicabil utilizatorilor, pentru a nu se crea o discriminare între aceştia.
Cu alte cuvinte, în cazul utilizării identice a operelor lor de către utilizatori care obţin
surse financiare în cuantum egal, autorii operelor trebuie să primească remuneraţii egale. O
interpretare contrară ar duce la situaţii inegale atât între autori, cât şi între utilizatori.
Astfel, excluderea din baza de calcul pentru stabilirea remuneraţiilor a sumelor de bani
primite cu titlu de alocaţii sau finanţări bugetare ar afecta drepturile cuvenite titularilor de opere
muzicale.
În acelaşi timp, trebuie să fie avute în vedere dispoziţiile legale care reglementau
finanţarea publică a organizatorilor de spectacole, la data adoptării metodologiilor, dispoziţiile
legale care definesc subvenţiile şi reglementează înregistrarea lor ca venituri.
Nu în ultimul rând, trebuie identificat sensul normei juridice de natură a asigura
aplicabilitatea ei, deoarece nicio normă juridică, cu atât mai puţin una de aplicare a unei legi, nu
poate fi interpretată în singurul sens în care nu produce efecte, în singurul sens în care ar
reglementa o situaţie legislativă şi practică inexistentă.
Or, interpretarea dată de instanţa de apel este singura care lipseşte norma juridică de
efecte.
În acest sens, recurenta a arătat că instituţiile şi companiile de spectacole sau concerte
sunt reglementate de O.G. nr. 21/2007, iar finanţarea instituţiilor de concerte şi spectacole este
reglementată de norme specifice – O.G. nr. 9/1996, O.G. nr. 21/2007 şi O.U.G. nr. 189/2008 şi de
norme generale - Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice (art. 62 şi art. 64) şi Legea
nr.273/2006 privind finanţele publice locale (art. 67 şi art. 68).
În executarea O.G. nr. 9/1996 şi O.G. nr. 21/2007 au fost adoptate alte acte normative de
către Guvernul României precum şi de către Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale, respectiv
HG nr. 1301/2009 şi Norma metodologică nr. 3977/1996.
Din coroborarea acestor acte normative rezultă că, ulterior încheierii unui exerciţiu
financiar contabil, se realizează un calcul al valorii medii anuale a
cheltuielilor/beneficiar(spectator).
Cheltuielile/beneficiar (spectator) sunt defalcate pe cele două surse de finanţare (din
venituri proprii şi respectiv din subvenţii).
În acest sens sunt dispoziţiile Ordinului nr. 2799/2015 al Ministrului Culturii - Anexa 3
dar şi ale H.G. nr. 1301/2009 – Anexa 3 (pct. A subpunctul III.4, punctul 13 din nota explicativă
finală şi punctul VI subpunctul d.8), Anexa 4 (Partea I subpunctul d.8) şi Anexa 5 (art. 7 alin. 2
lit. c şi d din contractul de management).
Recurenta a citat prevederile art. 2 lit. d, art. 3 lit. f, art. 4 alin. 1, art.20, 21 şi 22 din O.G.
nr. 21/2007, pe cele ale punctelor 3.1, 3.2, 4 şi 5 din Normele metodologice nr. 3977/1996 emise
de Ministrul Culturii, precum şi art. 11 din O.U.G. nr. 189/2008, susţinând că toate aceste
prevederi legale conduc la concluzia că sintagma „subvenţionarea preţului biletelor” prevăzută de
art. 5 lit. e din Metodologia publicată prin Decizia O.R.D.A. nr. 189/2010, modificată prin
Decizia O.R.D.A. nr. 203/2011, trebuie interpretată în acord cu actele normative care
reglementează subvenţionarea instituţiilor de spectacole, în sensul de sumă atribuită din subvenţie
per fiecare beneficiar - spectator.
Aceasta este singura interpretare care face ca textul interpretat să producă efecte juridice
şi singura care este întemeiată şi se coroborează cu actele normative speciale care reglementează

328
subvenționarea instituţiilor de spectacole, dat fiind că H.G. nr. 1301/2009 şi celelalte norme
invocate stabilesc modul de calcul al subvenţiei/beneficiar (spectator).
Recurenta a mai susţinut că o interpretare corectă a prevederilor art. 5 lit. e din
Metodologie trebuie să se raporteze şi la normele generale care reglementează subvenţiile şi
înregistrarea lor ca venituri.
Subvenţia reprezintă un transfer nerambursabil de resurse din bugetul de stat sau din
bugetele locale către un anumit domeniu sau anumite entităţi, în schimbul respectării anumitor
condiţii.
Potrivit dispoziţiilor publicate de către Ministerul Finanţelor Publice privitoare la
Reglementările contabile (Monitorul Oficial, Partea I nr. 963 din 30 decembrie 2014), subvenţiile
nu se acordă per bilet, ele se acordă întotdeauna pentru susţinerea unei activităţi, având drept scop
susţinerea unui preţ accesibil publicului pentru un bun sau un serviciu.
Întrucât instanţa de apel a considerat că subvenţiile nu intră în baza de calcul a
remuneraţiilor, nu a mai analizat şi nu s-a mai pronunţat nici cu privire la diferenţa semnificativă
dintre valoarea subvenţiilor identificate în documentele contabile ale intimatei pârâte, prin
expertiza administrată la prima instanţă şi valoarea (mult mai mică) a subvenţiilor indicată în
raportul de expertiză întocmit în apel, s-a mai arătat în motivarea recursului.
Apărările formulate în cauză
Intimatul-pârât a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca
nefondat.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi
lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:
1. Prin primul motiv de casare, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ.,
recurenta UCMR – ADA a susţinut că instanţa de apel nu a motivat, cu referire la probele
administrate concluzia referitoare la remuneraţiile aferente spectacolelor în limba maghiară
desfășurate în perioada de referință a litigiului, respectiv că aceste remunerații ar fi fost achitate
integral pe parcursul judecării cauzei în prima instanţă, mai ales că pentru aceste spectacole nu ar
fi fost calculate remuneraţii prin raportul de expertiză contabilă întocmit în cursul judecăţii de
primă instanţă.
Conform jurisprudenţei constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, obligaţia pe
care o impune art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O. instanţelor naţionale în ceea ce privește motivarea
hotărârilor judecătoreşti - care relevă și exigențele prescrise de art. 425 alin. 1 lit. b C.proc.civ. în
privinţa considerentelor oricărei hotărârii judecătoreşti - nu presupune existenţa unui răspuns
detaliat la fiecare argument (de exemplu, hotărârea din data de 19 aprilie 1994 pronunțată în
cauza Van der Hurk împotriva Olandei, hotărârea din data de 12 februarie 2004 pronunțată în
cauza Perez împotriva Franței).
Cu toate acestea, noţiunea consacrată de proces echitabil presupune ca o instanţă internă
care nu a motivat decât pe scurt hotărârea să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale
care i-au fost supuse (hotărârea din 19 decembrie 1997 în cauza Helle împotriva Finlandei).
Aceste exigențe sunt întrunite în ceea ce privește aspectul învederat prin motivele de
recurs, în condițiile în care instanța de apel a constatat că remunerațiile aferente spectacolelor în
limba maghiară au fost achitate integral pe parcursul judecării cauzei în prima instanţă.
Astfel, chiar dacă nu s-a făcut referire în mod expres la probele administrate pe acest
aspect, constatarea instanței de apel evocă apărarea pârâtului Teatrul X. din întâmpinarea la
apelul principal și înscrisurile doveditoare atașate, din care ar rezulta reglarea amiabilă a datoriei

329
constând în remunerațiile aferente spectacolelor în limba maghiară desfășurate în perioada de
referință a litigiului (în special factura emisă de UCMR – ADA nr. ADA404804/16.10.2016).
Drept urmare, instanța de apel nu ar fi examinat chestiunea în discuție și probele
administrate, în pofida redării succinte a considerentului esențial pentru care motivul de apel a
fost respins.
Cât privește susținerea din recurs conform căreia pentru spectacolele în limba maghiară
nu ar fi fost calculate remuneraţii prin raportul de expertiză contabilă întocmit în cursul judecăţii
de primă instanţă, Înalta Curte constată că nu poate fi primită, întrucât tinde la reevaluarea
situației de fapt reținute de instanțele de fond din cauză pe baza probatoriului administrat, iar
această finalitate este incompatibilă cu calea de atac a recursului, ce vizează exclusiv legalitatea,
iar nu temeinicia deciziei recurate.
Faţă de cele expuse, Înalta Curte a respins motivul de recurs referitor la nemotivarea
deciziei de apel.
2. În ceea ce priveşte critica referitoare la plata taxei pe valoarea adăugată aferente
remuneraţiei cuvenite titularilor de drepturi gestionate colectiv de către recurenta – reclamantă,
recurenta a susţinut, pe de o parte, că prin decizia recurată au fost încălcate prevederile art. 1507
şi 1509 C.civ., iar, pe de altă parte, că soluţia este nelegală şi prin raportare la hotărârea C.J.U.E.
pronunţată în cauza C-501/19.
Critica astfel formulată are în vedere dispoziţia instanţei de apel de respingere a capătului
de cerere referitor la penalităţi, ca rămas fără obiect, ca urmare a admiterii apelului incident
declarat de pârâtul Teatrul X. împotriva hotărârii primei instanţe şi a schimbării în parte a
acesteia, însă exclusiv din perspectiva taxei pe valoarea adăugată (TVA) aferente remuneraţiilor
datorate de către pârât titularilor drepturilor gestionate colectiv de către reclamanta UCMR –
ADA.
În acest cadru, Înalta Curte reţine că prima instanţă a respins capetele de cerere referitoare
la plata remuneraţiilor datorate de pârât pentru perioada 1.05.2012 – 31.05.2015, respectiv plata
penalităţilor de întârziere aferente acestor remuneraţii, cu începere de la data de 11.06.2015 şi
până la plata efectivă (capetele 1 şi 3 din cererea introductivă), însă a admis cel de-al doilea capăt
de cerere şi a obligat pe pârât la plata sumei de 6.945,30 lei.
Pentru a pronunţa aceste soluţii, tribunalul a reţinut, pe baza raportului de expertiză
contabilă, că la data efectuării expertizei pârâtul nu înregistra sume restante la plată cu titlu de
remuneraţie, în condiţiile în care valoarea remuneraţiei datorate în perioada de referinţă a
litigiului este de 17.650 lei, la care se adaugă TVA aferent de 4.236 lei, iar plăţile efectuate de
către pârât în cursul procesului sunt în valoare de 31.120 lei.
În acelaşi timp, însă, tribunalul a constatat că pârâtul datorează penalităţi pentru plata cu
întârziere a sumei de 31.120 lei, sens în care a dispus prin hotărârea pronunţată.
Învestită cu cercetarea existenţei obligaţiei de plată a penalităţilor de întârziere, prin
apelul incident al pârâtului, instanţa de apel, raportându-se la suma datorată cu titlu de
remuneraţie de 17.650 lei şi la cea efectiv achitată în cursul procesului de 31.120 lei, a constatat
că aceasta din urmă acoperă şi penalităţile de 6.945,30 lei, la care pârâtul a fost obligat prin
hotărârea primei instanţe, astfel încât a respins cererea referitoare la penalităţile de întârziere ca
rămasă fără obiect.
Faţă de calculul matematic pe care s-a bazat soluţia instanţei de apel, ce a avut în vedere
conţinutul raportului de expertiză, Înalta Curte apreciază că împrejurarea înlăturării TVA din
acest calcul de către instanţa de apel este lipsită de relevanţă pentru soluţia pronunţată.
Astfel, suma de 31.120 lei achitată de pârât în cursul procesului, constatată ca atare de
ambele instanţe de fond, este suficientă pentru a acoperi nu numai remuneraţia datorată în
330
cuantum de 17.650 lei şi penalităţile de întârziere de 6.945,30 lei, dar şi suma de bani
reprezentând TVA aferent remuneraţiei, de 4.236 lei, sumele datorate totalizând doar 28.831,30
lei, faţă de suma achitată de 31.120 lei.
Drept urmare, o eventuală constatare în recurs a nelegalităţii aprecierii instanţei de apel în
sensul că pârâtul nu datorează TVA şi a înlăturării acestei taxe din calculul efectuat nu ar
conduce la concluzia nelegalităţii soluţiei de respingere a celui de-al doilea capăt de cerere, ca
rămas fără obiect, respectiv la casarea deciziei, astfel cum se preconizează prin motivele de
recurs.
În acelaşi timp, Înalta Curte constată că nu au temei susţinerile recurentei referitoare la
încălcarea sau interpretarea greşită a dispoziţiilor Codului civil privind imputaţia plăţii, întrucât
nu se pune problema incidenţei în cauză a acestei categorii juridice de drept substanţial.
Prevederile art. 1506 – 1509 C.civ. sunt aplicabile doar în situaţia în care un debitor are
faţă de acelaşi creditor mai multe datorii cu acelaşi obiect, iar plata efectuată în considerarea
acestor datorii este insuficientă pentru a le stinge pe toate acestea.
Or, după cum s-a arătat anterior, plăţile efectuate de către pârâtul din cauză în cursul
procesului sunt suficiente pentru stingerea întregului debit, fiind superfluă chestiunea de a şti care
dintre datorii sunt stinse prin plată, în ordinea stabilită prin dispoziţiile Codului civil.
Aşadar, instanţa de apel a dat eficienţă dispoziţiilor art. 1469 C.civ., conform cărora plata,
prin remiterea de bunăvoie a obiectului prestaţiei datorate, are ca efect stingerea obligaţiei, şi nu
se pune problema în cauză a imputaţiei plăţii.
Pe de altă parte, nu este mai puţin adevărat că în cuprinsul deciziei recurate au fost
inserate considerente referitoare la inexistenţa obligaţiei pârâtului de plată a TVA aferent
remuneraţiilor datorate în calitate de utilizator, în cadrul apelului incident declarat de pârâtul
Teatrul X., apel ce viza capătul de cerere având ca obiect plata penalităţilor de întârziere, iar prin
motivele de recurs s-au formulat critici şi pe acest aspect, prin raportare la decizia C.J.U.E.
pronunţată în cauza C-501/19.
Considerentele deciziei de apel nu au influenţat însăşi soluţia dată capătului de cerere în
discuţie, în sensul că nu au fost de natură să conducă la o altă soluţie decât aceea de respingere a
pretenţiilor privind penalităţile de întârziere ca rămase fără obiect, din moment ce pârâtul a făcut
o plată suficientă pentru stingerea tuturor datoriilor vizate de prezentul litigiu, inclusiv a
contravalorii TVA, în măsura în care aceasta ar fi datorată, astfel cum a constatat prima instanţă.
Aceste considerente ar putea fi, însă, invocate de către pârât într-o desocotire a părţilor
ulterioară litigiului de faţă, în sensul că pârâtul ar putea pretinde restituirea de la reclamant a
sumei achitate în plus (diferenţa de la 28.831,30 lei la 31.120 lei), ce ar include TVA, din
moment ce instanţa de apel a constatat că pârâtul nu datorează TVA, iar această apreciere nu este
legală, după cum, în mod corect, s-a relevat prin motivele de recurs.
În aceste condiţii, este justificat interesul recurentei – reclamante de a obţine în recurs
înlăturarea considerentelor în discuţie, urmând ca Înalta Curte să procedeze la verificarea
modului de aplicare a legii pe acest aspect.
Trebuie subliniat, însă, că această analiză nu are loc în procedura prevăzută de art. 461
alin. 2 C.proc.civ., deoarece critica din recurs nu vizează numai considerentele respective, ci a
fost îndreptată chiar împotriva soluţiei cuprinse în dispozitivul deciziei, recurenta urmărind, ca
urmare a casării deciziei şi a rejudecării apelului incident, respingerea acestuia şi menţinerea
hotărârii primei instanţe.
Or, pentru argumentul arătat anterior, soluţia adoptată de instanţa de apel este corectă,
astfel încât constatarea nelegalităţii aprecierii instanţei de apel în sensul că pârâtul nu datorează
TVA şi a înlăturării acestei taxe din calculul efectuat nu poate conduce la admiterea recursului şi
331
la casarea deciziei. Drept urmare şi în condiţiile în care nu poate fi pronunţată nici soluţia
prevăzută de art. 461 alin. 2 C.proc.civ., se va proceda la înlocuirea considerentelor din decizia
recurată cu cele ce succed, cu aceleaşi efecte pentru desocotirea ulterioară a părţilor ca cele
preconizate de instanţa de apel prin inserarea în decizie a considerentelor în discuţie.
În acest context, Înalta Curte reţine că prin hotărârea pronunţată în cauza C–501/19
UCMR – ADA/Asociaţia Culturală „Suflet de Român” la data de 21 ianuarie 2021 – aşadar,
ulterior pronunţării deciziei de apel din prezenta cauză -, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a
statuat chiar în privinţa obligaţiei utilizatorului de opere muzicale în spectacole de a plăti TVA
aferent remuneraţiilor cuvenite titularilor de drepturi.
Astfel, cât priveşte caracterul impozabil în scop de TVA al colectării remuneraţiilor
pentru comunicarea publică a operelor muzicale, C.J.U.E. a statuat în sensul că „Articolul 2
alineatul (1) litera (c) din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind
sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, astfel cum a fost modificată prin Directiva
2010/88/UE a Consiliului din 7 decembrie 2010, trebuie interpretat în sensul că un titular de
drepturi de autor asupra unor opere muzicale efectuează o prestare de servicii cu titlu oneros în
beneficiul unui organizator de spectacole, consumator final, atunci când acesta este autorizat,
printr-o licență neexclusivă, să comunice public aceste opere în schimbul plății unor remunerații
percepute de un organism de gestiune colectivă desemnat, care acționează în nume propriu, dar în
contul acestui titular de drepturi de autor.”
Întrucât dispozițiile art. 2 alin. 1 lit. c din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28
noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, astfel cum a fost
modificată prin Directiva 2010/88/UE a Consiliului din 7 decembrie 2010, sunt transpuse în
dreptul intern și corespund prevederilor art. 126 alin. 1 lit. a din Legea nr. 571/2003 privind
Codul fiscal, rezultă că titularii drepturilor de autor de opere muzicale efectuează o prestare de
servicii cu titlu oneros în favoarea organizatorilor de spectacole, în circumstanțele anterior citate
din decizia preliminară.
Ca atare, în interpretarea art. 28 din aceeași Directivă – transpus în art.129 alin. 2 din
Legea nr. 571/2003 -, organismul de gestiune colectivă, care percepe în nume propriu, dar în
contul titularilor de drepturi de autor de opere muzicale, remunerațiile care le sunt datorate în
schimbul autorizării comunicării publice a operelor lor, acționează în calitate de „persoană
impozabilă” și, prin urmare, se consideră că a primit această prestare de servicii de la acești
titulari, înainte de a o furniza consumatorului final.
Faţă de dezlegarea dată de C.J.U.E. în cauza C-501/19, se constată că, în prezenta cauză,
pârâtul Teatrul X. datorează TVA aferent remuneraţiilor, care, de altfel, a fost achitat în cursul
procesului, după cum s-a arătat anterior.
Pentru toate considerentele expuse, urmează ca soluţia de respingere a cererii referitoare
la penalităţile de întârziere să fie menţinută, cu precizările arătate ce interesează desocotirea
părţilor în considerarea plăţii efectuate de către pârât în cursul procesului.
3. Pentru aceleaşi argumente, urmează a fi respinsă şi critica referitoare la formularea de
către pârât a unei solicitări direct în apel de restituire a TVA, susţinerea recurentei– reclamante
neavând finalitate, faţă de constatarea anterioară privind existenţa obligaţiei pârâtului de plată a
TVA aferent remuneraţiilor.
4. În ceea ce priveşte criticile din recurs referitoare la îndreptățirea organismului de
gestiune colectivă de colectare a remuneraţiilor în cazul utilizării operelor muzicale chiar de către
titularii de drepturi, Înalta Curte constată următoarele:
Susţinerile ce vizează contractul nr. 324/2012, încheiat de intimatul - pârât cu Asociaţia
Culturală Y., sunt formulate omisso medio, în condiţiile în care prin apelul declarat împotriva
332
hotărârii primei instanţe recurenta – reclamantă nu a invocat nedovedirea de către pârât a
dobândirii anterioare a drepturilor patrimoniale de autor asupra operelor muzicale utilizate în
spectacolul respectiv, ci a criticat doar necalcularea remuneraţiilor pentru acel spectacol, din
perspectiva gestiunii colective obligatorii.
Potrivit art. 488 alin. 2 C.proc.civ., motivele de casare prevăzute de alin. 1 al aceleiaşi
norme nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul
judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se
pronunţe asupra lor.
Or, recurenta nu a invocat niciuna dintre situaţiile de excepţie în care motivele de casare
ar putea fi primite chiar dacă nu au fost invocate în apel, astfel încât susţinerile formulate direct
în recurs vor fi înlăturate ca inadmisibile.
În ceea ce priveşte efectele contractului nr. 51/2015, încheiat de intimatul pârât cu
persoane fizice, Înalta Curte reţine că veniturile aferente spectacolelor vizate de acest contract nu
au fost incluse în baza de calcul a remuneraţiei stabilite de prima instanţă în sarcina pârâtului, iar
instanţa de apel a confirmat acest mod de calcul, în considerarea acordării dreptului de
comunicare publică a operelor muzicale utilizate în spectacole chiar de către autorii operelor.
Se constată că instanţa de apel a apreciat în mod corect în sensul că cesionarea către pârât
de către titularii drepturilor asupra operelor muzicale a dreptului de comunicare publică a
acestora exclude îndreptățirea organismului de gestiune colectivă, reclamanta din cauză, de a
colecta de la pârât remuneraţiile cuvenite pentru utilizarea operelor, chiar dacă gestiunea
colectivă a dreptului de comunicare publică a operelor muzicale este una obligatorie, conform art.
1231 alin. 1 lit. e din Legea nr. 8/1996.
Art. 39 din Legea nr. 8/1996, în forma de la data încheierii contractului în discuţie,
prevede următoarele: „(3) Drepturile patrimoniale ale autorului sau ale titularului dreptului de
autor se pot transmite prin cesiune exclusivă ori neexclusivă. (4) În cazul cesiunii exclusive,
însuşi titularul dreptului de autor nu mai poate utiliza opera în modalităţile, pe termenul şi pentru
teritoriul convenite cu cesionarul şi nici nu mai poate transmite dreptul respectiv unei alte
persoane. Caracterul exclusiv al cesiunii trebuie să fi expres prevăzut în contract. (5) În cazul
cesiunii neexclusive, titularul dreptului de autor poate utiliza el însuşi opera şi poate transmite
dreptul neexclusiv şi altor persoane.”
Din textul de lege citat rezultă că cesionarul, în cazul cesiunii exclusive a drepturilor
patrimoniale, devine chiar titularul dreptului de a autoriza sau de a interzice actele de folosire a
operei, în timp ce, în cazul cesiunii neexclusive, deţine doar dreptul de utilizare a operei, cu
autorizarea cedentului.
Faţă de efectele juridice produse, doar cesiunea neexclusivă corespunde gestiunii
individuale a drepturilor patrimoniale, atunci când titularul exercită el însuşi prerogativele
patrimoniale asupra operei, având nu numai dreptul de a utiliza el însuşi opera, dar şi dreptul de a
autoriza sau de a interzice actele de folosire a operei.
Cesiunea exclusivă nu poate fi asimilată unei gestiuni individuale, fiind echivalentă unei
vânzări a drepturilor, în condiţiile convenite.
În consecinţă, atunci când cesionarul ce a devenit titular în urma unei cesiuni exclusive
foloseşte el însuşi opera, nu este vorba despre o utilizare de către un terţ care are nevoie de o
autorizare în acest sens, ci despre utilizarea de către titularul însuşi.
Autorizarea actelor de utilizare, ce reprezintă esenţa gestiunii, respectiv a exercitării
drepturilor patrimoniale, poate privi doar acte ale terţilor, întrucât titularul nu are nevoie de
autorizare şi nici nu poate fi obligat la plata vreunei remuneraţii atunci când utilizează el însuşi
opera.
333
 Într-o asemenea situaţie, organismul de gestiune colectivă, care îl reprezintă chiar pe
titular – autor sau alte persoane fizice sau juridice –, nu este îndreptățit să colecteze vreo
remuneraţie chiar de la titular, chiar dacă acesta întruneşte şi calitatea de utilizator şi chiar atunci
când gestiunea colectivă este obligatorie, potrivit legii.
În condiţiile în care pârâtul Teatrul X. a devenit titular al dreptului de comunicare publică
a operelor muzicale prevăzute în contractul nr. 51/2015 şi a utilizat operele în această calitate, nu
poate fi obligat la plata vreunei remuneraţii către organismul de gestiune colectivă, după cum, în
mod corect, a apreciat instanţa de apel.
Se observă că susţinerile recurentei tind la infirmarea chiar a posibilităţii încheierii unei
cesiuni exclusive de către titular în situaţiile în care gestiunea colectivă a drepturilor este
obligatorie, din moment ce recurenta pretinde că acceptarea posibilităţii cesiunii exclusive către
un singur utilizator ar înfrânge interesul public pentru care a fost instituită gestiunea colectivă
obligatorie şi ar permite unui singur utilizator să controleze circulaţia operei, utilizarea acesteia,
accesul publicului şi al utilizatorilor.
Asemenea susţineri nu pot fi primite, întrucât interzicerea unei cesiuni exclusive a
drepturilor patrimoniale de autor ar trebui să fie prevăzută de legiuitor în mod expres, fiind vorba
despre o îngrădire adusă unui drept subiectiv recunoscut prin lege, art. 12 din Codul civil
reglementând libertatea titularului de a dispune de bunurile proprii, dacă legea nu prevede în mod
expres altfel.
Or, nu există vreo interdicţie expresă a încheierii unui act de cesiune exclusivă a
drepturilor patrimoniale de autor în situaţiile în care legea prevede că gestiunea colectivă a
acestor drepturi este obligatorie.
În acelaşi timp, se observă că susţinerile recurentei sunt contradictorii: pe de o parte, se
neagă posibilitatea unei cesiuni exclusive în situaţia dată, ceea ce ar însemna că numai autorii,
respectiv creatorii operelor muzicale pot fi titulari ai drepturilor patrimoniale, de vreme ce aceştia
nu le-ar putea transmite pe temeiul art. 39 alin. 4 din Legea nr. 8/1996, dar pe de altă parte, se
pretinde că recurenta – reclamantă îi reprezintă, în virtutea unui mandat legal sau convenţional,
nu numai pe autori, ci şi pe editori, precum şi pe alţi titulari ai drepturilor patrimoniale de autor.
Interdicţia încheierii unui act juridic nu poate fi dedusă din eventuale restricţii sau limitări
ale exercitării dreptului respectiv, cu atât mai mult cu cât instituirea prin lege a gestiunii colective
obligatorii nu poate fi privită drept o veritabilă limitare legală a exercitării drepturilor
patrimoniale chiar de către titular, echivalând doar cu o prezumţie legală de imposibilitate a
exercitării drepturilor de către titular şi permiţând organismului de gestiune colectivă să acţioneze
chiar în absenţa unui mandat dat de către titular.
Faţă de cele expuse, Înalta Curte urmează a fi înlăturate criticile recurentei – reclamante
referitoare la obligaţia pârâtului din cauză de a achita remuneraţia pentru utilizarea operelor
muzicale vizate de actele de cesiune încheiate cu autorii persoane fizice.
5. În ceea ce priveşte critica referitoare la interpretarea greşită a dispoziţiilor legale din
care ar rezulta, în mod coroborat, că este posibilă, contrar aprecierii instanţei de apel, includerea
alocaţiilor sau a altor finanţări bugetare destinate subvenţionării preţului biletelor spectacolelor în
baza de calcul a remuneraţiilor, Înalta Curte constată că nu este fondată.
Potrivit art. 5 lit. e din Metodologia publicată prin Decizia O.R.D.A. nr.189/2010,
modificată prin Decizia O.R.D.A. nr. 203/2011, „alocaţiile sau alte finanţări bugetare destinate
subvenţionării preţului biletelor spectacolului, concertului ori manifestării artistice” intră în mod
expres în baza de calcul a remuneraţiei.

334
 Expertizele contabile efectuate succesiv în cursul judecăţii au avut ca obiectiv
identificarea sursei de finanţare a preţului biletelor spectacolelor în care s-au utilizat opere
muzicale, organizate de pârâtul Teatrul X. în perioada 1.05.2012 – 31.05.2015.
Se observă, astfel, că obiectivul suplimentului la expertiza judiciară contabilă încuviinţat
în etapa procesuală a apelului la termenul de judecată din 21.03.2018 la solicitarea reclamantei
UCMR – ADA a inclus şi varianta identificării cheltuielilor/spectator pe surse de finanţare,
respectiv din subvenţii ori din venituri proprii sau alte surse atrase.
Prin concluziile completării la raport, expertul contabil a arătat în mod explicit că în
perioada de referinţă a litigiului nu s-au acordat şi nici evidenţiat ca atare în documentele
contabile ale pârâtului subvenţii/spectacole şi, mai mult decât atât, nici nu este posibilă o atare
identificare potrivit înscrisurilor înfăţişate expertului.
Faţă de probele deja administrate şi de concluziile expertizei, Înalta Curte constată ca
fiind lipsite de finalitate susţinerile recurentei – reclamante referitoare la dispoziţiile legale din
care ar rezulta obligaţia şi, implicit, posibilitatea evidenţierii contabile, ulterior încheierii unui
exerciţiu financiar contabil, a valorii medii anuale a cheltuielilor/beneficiar (în sensul de
spectator, conform definiţiei legale), pe surse de finanţare.
Astfel, chiar dacă s-ar confirma argumentarea reclamantei din motivele de recurs, care ar
presupune existenţa unui cadru legal pentru identificarea, în evidenţele contabile ale pârâtului, a
eventualelor finanţări bugetare destinate subvenţionării preţului biletelor, în sensul art. 5 lit. e din
Metodologie, un asemenea raţionament juridic nu ar conduce, în prezenta cauză, la soluţia casării
cu trimiterea cauzei spre rejudecare, din moment ce a fost deja administrată proba cu expertiză,
ce ar fi permis, pe baza dispoziţiilor legale invocate de recurentă, identificarea în concret a
subvenţiilor alocate preţului biletelor spectacolelor şi includerea valorii lor în baza de calcul a
remuneraţiei, precum şi faţă de concluziile raportului de expertiză.
Din moment ce în cursul judecării fondului cauzei nu a fost posibilă identificarea efectivă
a acestor surse de finanţare, cu toate că proba a fost administrată, la solicitarea reclamantei,
urmează a fi înlăturate susţinerile recurentei vizând cheltuielile/beneficiar (spectator), dar şi cele
vizând nepronunţarea instanţei de apel asupra clauzelor autorizaţiei licenţă neexclusivă emise de
reclamantă în favoarea pârâtului în anul 2011, întrucât acestea stabilesc un mod de calcul ce a
fost deja verificat prin expertiza contabilă efectuată în cauză, expertul arătând, în esenţă, că
evidenţele contabile nu relevă subvenţiilor alocate preţului biletelor spectacolelor.
În acest context şi ţinând cont, în acelaşi timp, de finalitatea interpretării coroborate a
tuturor textelor de lege invocate în motivele de recurs, care face inutilă referirea separată la
celelalte norme, altele decât cele reglementează, potrivit susţinerilor recurentei,
cheltuielile/beneficiar (spectator), Înalta Curte constată că, în raport de probele administrate şi de
criticile formulate în recurs, nu există nicio raţiune pentru a considera că alocările bugetare
primite de pârât ar reprezenta alocări destinate subvenţionării preţului biletelor spectacolelor,
infirmându-se, în acest fel, aprecierile instanţei de apel.
Drept urmare, Înalta Curte a respins criticile recurentei pe acest aspect şi, faţă de toate
considerentele expuse, a respins recursul reclamantei ca nefondat, în aplicarea art. 496
C.proc.civ.

Notă: Legea nr. 8/1996 a fost republicată în Monitorul Oficial nr. 489 din 14 iunie 2018, textele fiind
renumerotate

335
8. Fonograme. Radiodifuzare. Licență neexclusivă. Obligația utilizatorului de a achita
remunerațiile datorate artiștilor interpreți sau executanți în absența încheierii unui
contract general cu organismul de gestiune colectivă

Legea nr. 8/1996, art. 98, art. 130, art. 139

Prevederile art. 130 alin. (1) lit. a) şi lit. c) din Legea nr.8/1996 trebuie interpretate prin
prisma caracterului obligatoriu al autorizării utilizării unei interpretări sau execuţii, ce
presupune că terţul nu poate proceda la o asemenea utilizare fără o autorizare prealabilă.
Ambele ipoteze legale reglementează încheierea unor acte juridice care au ca obiect
tocmai autorizarea utilizării, după cum rezultă în mod explicit din conţinutul lor, iar
consimțământul se acordă pentru fiecare utilizator în parte, împrejurare ce exclude necesitatea
perfectării ambelor acte – autorizaţia/licenţă neexclusivă şi contractul general -, pentru că
legiuitorul nu pretinde o dublă autorizare în cazul aceluiaşi utilizator.
Existenţa unei autorizări prealabile utilizării echivalează cu întrunirea unui acord de
voinţă al utilizatorului, care este obligat să o solicite înainte de utilizare şi al organismului de
gestiune colectivă, care acţionează în numele şi pe seama titularului de drepturi, iar acest raport
juridic corespunde unui contract în ambele ipoteze legale şi nu unui act juridic unilateral, ce
presupune, conform art.1324 C.civ., numai manifestarea de voinţă a autorului său.
Chiar dacă în cazul unui organism de televiziune autorizarea ar trebui dată în cadrul
unui contract general, potrivit prevederilor exprese ale art. 130 alin. (1) lit. c) din Legea nr.
8/1996, faptul încheierii unui contract cu altă denumire, respectiv aceea prevăzută de art. 130
alin. (1) lit. a), nu lipseşte de efecte juridice manifestarea concordantă de voinţă a părţilor, cât
timp actul juridic a fost încheiat în formă scrisă şi conţine autorizarea utilizării repertoriului
protejat.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 1060 din 18 mai 2021

I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 23.07.2015,
reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - CREDIDAM
a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC A. SRL, obligarea pârâtei la plata sumei estimate de
15.281,63 lei (cu TVA inclus), reprezentând remuneraţie datorată artiştilor interpreţi sau
executanţi pentru radiodifuzarea prin intermediul postului de televiziune X. a fonogramelor de
comerţ sau a reproducerilor acestora, precum şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual,
aferentă perioadei 01.04.2012-31.03.2015, urmând ca suma reală să fie stabilită prin expertiză
contabilă; obligarea pârâtei la plata sumei estimate de 8.144,05 lei, reprezentând penalităţi de
întârziere aferente remuneraţiei datorate pe capătul 1 de cerere, penalităţi calculate până la data
de 22.07.2015, urmând ca suma reală să fie stabilită prin expertiză contabilă; obligarea pârâtei să
pună la dispoziţia CREDIDAM în varianta completă, conform art. 130 alin. (1) lit. h) din Legea
nr. 8/1996, lista completă a fonogramelor utilizate în serviciile de programe (pentru fonograme)
şi lista tuturor prestaţiilor transmise în emisiuni (pentru prestaţiile artistice din domeniul
audiovizual) pentru perioada 01.04.2012-31.03.2015; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de
judecată.
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

336
 Prin sentinţa nr. 639 din 8.04.2019, Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a admis în
parte acţiunea şi a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 23.792,16 lei, reprezentând
remuneraţie pentru activitatea de radiodifuzare desfăşurată de postul de televiziune X., aferentă
perioadei 01.04.2012-31.03.2015, precum şi suma de 31.566,99 lei, reprezentând penalităţi de
întârziere şi a obligat pârâta să pună la dispoziţia reclamantului lista completă a fonogramelor
utilizate în serviciile de programe (pentru fonograme) şi lista tuturor prestaţiilor artistice
transmise în emisiuni (pentru prestaţiile artistice din domeniul audiovizual) aferente perioadei
01.04.2012-31.03.2015, cu cheltuieli de judecată în sumă de 3.600 lei, reprezentând onorariu
expert, onorariu expert parte, onorariu avocaţial, taxa judiciară de timbru.
3. Hotărârea pronunţată în apel
Prin decizia nr. 471A din 10.06.2020, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a
respins ca nefondat apelul declarat de pârâta A.SRL împotriva sentinţei menţionate, cu cheltuieli
de judecată în apel în sumă de 1.500 lei.
4. Calea de atac formulată în cauză
Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel, a declarat recurs pârâta , invocând
incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 6 şi 8 C.proc.civ. şi susţinând următoarele:
- Hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, în ceea ce priveşte
efectele convenţiei încheiate de către reclamant cu organismul corespondent din Italia,
NUOVOIMAE.
Recurenta a arătat că, în virtutea calităţii sale de organ naţional de gestiune colectivă,
CREDIDAM exercită atribuţii de gestiune colectivă şi pentru membrii NUOVOIMAE,
organismul de gestiune colectivă din Italia, conform convenţiei încheiate între aceştia.
Acest contract bilateral a intrat în vigoare, însă, la data de 18.06.2015, astfel încât în
perioada reclamată, 01.04.2012 - 31.03.2015, CREDIDAM nu avea atribuţii de reprezentare a
artiştilor italieni, din moment ce efectele contractului se produc de la data încheierii contractului,
şi nu retroactiv.
În acest fel, instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 130 alin. 2 din Legea nr.
8/1996, faţă de absenţa unui contract valabil încheiat în formă scrisă cu un organism de gestiune
colectivă similar din străinătate pentru perioada în litigiu, cu menţionarea modului de realizare a
schimbului de informaţii privind repertoriul părţilor, a drepturilor gestionate, a duratei şi a
modalităţilor de plată, dar şi pe cele ale art. 130 alin. 1 lit. c şi d din lege.
Instanţa de apel a omis, totodată, să ia în considerare procesul verbal din data de
5.08.2015 întocmit de IPJ Ilfov-SICE, favorabil recurentei–pârâte, în cuprinsul căruia se
menţionează că postul de televiziune nu difuzează decât opere ale artiştilor din Italia, apreciind în
mod eronat că ar fi nedovedită pentru perioada în litigiu susţinerea potrivit căreia apelanta ar
radiodifuza (comunica public) doar prestaţiile unor artişti (interpreţi) italieni.
Hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii, după cum urmează:
Din motivarea deciziei reiese că între licenţa neexclusivă/autorizaţie şi contractul general
există echivalenţă în condiţiile în care, în fapt, licenţa neexclusivă/autorizaţia este un act
unilateral emis de CREDIDAM, iar contractul este un act bilateral, o manifestare de voinţă
concordantă.
Art. 130 alin. l lit. c din Legea nr. 8/1996 prevede obligaţia organismelor de gestiune
colectivă de a încheia, în numele titularilor de drepturi care le-au mandatat sau pe baza
convenţiilor încheiate cu organisme similare din străinătate, contracte generale cu organismele de
radiodifuziune ori de televiziune având ca obiect autorizarea de utilizare a repertoriului protejat.

337
 Or, în speţă, nu s-a încheiat niciun contract între organismul de gestiune colectivă şi
pârâtă, la dosarul cauzei regăsindu-se doar un proiect de contract tipizat care nu a fost completat
de niciuna dintre părţi.
De asemenea, după ce face referire la contracte, în sensul de negotium iuris, care includ şi
licenţa neexclusivă, instanţa de apel se contrazice, apreciind că ideea unui contract negociat este,
în primul rând, străină de realitatea în care organismul de gestiune colectivă trebuie să încheie în
mod curent acte similare cu o multitudine de utilizatori, forma contractului de adeziune fiind cea
mai adecvată în acest context. Prin urmare, instanţa de apel apreciază, în mod greşit, că
autorizaţia neexclusivă nu este un contract de adeziune.
De asemenea, motivarea instanţei de apel este confuză şi contradictorie şi cu privire la
încheierea actelor prevăzute de art. 130 alin. 1 lit. a, respectiv lit. c din Legea nr. 8/1996.
Astfel, după ce face referire la forţa obligatorie a contractelor încheiate, cât şi la
autorizaţia neexclusivă, instanţa de apel apreciază, în mod greşit, că ar fi vorba de o abordare
formalist-birocratică, străină principiului consensualismului, aceea în care s-ar cere o succesiune
de acte-întâi contract, apoi autorizaţie (cum procedează unele organisme de gestiune colectivă).
Din interpretarea art. 130 alin. l lit. a şi c, reiese faptul că legea impune cerinţa ambelor
acte, atât autorizaţie, cât şi contract general, aspect pe care, în mod evident nelegal, instanţa de
apel îl apreciază ca fiind neesenţial, respectiv o abordare formalist-birocratică.
Recurenta a criticat şi aprecierea instanţei de apel potrivit căreia „identificarea veniturilor
obţinute doar din televiziune” se face pe baza play-listelor, în realitate acestea conţinând doar
titlurile fonogramelor şi nume de artişti retransmişi de televiziune, în timp ce „veniturile” sunt
exprimate prin cifre contabile, facturi şi contracte depuse la dosar şi prevăzute în balanţele
contabile (inclusiv veniturile din activităţi extra televiziune) ce au un diferit regim legal.
Prin motivele de recurs, s-a mai susţinut inversarea sarcinii probei şi încălcarea
dispoziţiilor art. 249 C.proc.civ., în condiţiile în care obligaţia de a-şi proba susţinerile revenea
reclamantei.
Din motivarea hotărârii recurate nu rezultă motivele pentru care pârâta trebuie să-şi
probeze susţinerile, pe când reclamanta, cea care a introdus acţiunea pretinzând plata unor sume
de bani de la pârâtă, nu a probat în niciun fel că televiziunea X. a transmis fonograme şi artişti
protejaţi de organismul de gestiune colectivă CREDIDAM.
Pe parcursul procesului, instanţa de apel nu a cerut reclamantei CREDIDAM să-şi
probeze susţinerile, ci a sancţionat-o pe pârâtă pentru că nu a furnizat informaţii intimatei-
reclamante, deşi între cele două părţi nu există niciun contract aferent perioadei de difuzare
01.04.2012-31.03.2015, s-a mai arătat în motivarea recursului.
5. Apărările formulate în cauză
Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca
nefondat.
Recurenta - pârâtă a depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor
formulate de intimatul reclamant şi admiterea recursului astfel cum a fost formulat.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi
lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:
Motivul de recurs ce vizează efectele convenţiei încheiate de către reclamantul
CREDIDAM cu organismul de gestiune colectivă similar din Italia a fost formulat în legătură cu
apărarea constantă a recurentei – pârâte A. SRL potrivit căreia a radiodifuzat exclusiv interpreţi
italieni în perioada 01.04.2012 - 31.03.2015.

338
 De altfel, această susţinere a fost reiterată chiar prin motivele de recurs, pârâta criticând
constatarea instanţei de apel referitoare la nedovedirea apărării sale pe acest aspect şi neluarea în
considerare a unui alt mijloc de probă, relevant în dovedirea faptului pretins.
Aşadar, prin primul motiv de recurs, pârâta tinde la reaprecierea situaţiei de fapt pe
aspectul obiectului radiodifuzării şi, pe cale de consecinţă, la constatarea de către Înalta Curte a
absenţei obligaţii a pârâtei de a plăti reclamantului remuneraţia cuvenită pentru radiodifuzarea
fonogramelor de comerţ sau a reproducerilor acestora, precum şi a prestaţiilor artistice din
domeniul audiovizual, cât timp fonogramele şi prestaţiile artistice utilizate vizau doar artişti
interpreţi italieni.
Astfel conturată, critica recurentei este lipsită de finalitate, deoarece reaprecierea situaţiei
de fapt şi a probelor administrate interesează temeinicia, şi nu legalitatea deciziei recurate,
neîncadrându-se în vreunul dintre motivele de recurs descrise de art. 488 alin. 1 C.proc.civ.
Drept urmare, constatarea instanţei de apel în sensul că pârâta nu a probat susţinerea
referitoare la radiodifuzarea doar a interpreţilor italieni în perioada de referinţă a litigiului nu
poate fi cenzurată în această etapă procesuală, impunându-se ca premisă a analizei motivelor de
recurs, după cum nu poate fi reapreciat probatoriul administrat, pentru a se verifica eventuala
ignorare a unui mijloc de probă pretins relevant, cât timp stabilirea situaţiei de fapt excedează
atribuţiile acestei instanţe de control judiciar.
În atare context, susţinerea recurentei conform căreia actul juridic ce atestă reprezentarea
de către reclamantul CREDIDAM a interpreţilor italieni, a fost încheiat cu organismul similar din
Italia abia ulterior datei de 31.03.2015 şi, astfel, nu produce efecte juridice în cauză, nu ar putea
conduce la înlăturarea obligaţiei pârâtei de a plăti remuneraţia către reclamant, cât timp acesta din
urmă are calitatea de colector al remuneraţiei pentru tipurile de utilizare din speţă, calitate în care
a emis autorizaţia licenţă neexclusivă prevăzută de lege.
Mai mult decât atât, instanţa de apel a constatat că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia legală
de informare a organismului de gestiune colectivă în privinţa obiectului radiodifuzării şi de a
depune playlist-urile aferente programelor radiodifuzate, acestea nefiind păstrate şi, deci, nici nu
au fost remise expertului judiciar desemnat de instanţă în prezenta cauză pentru calcularea
remuneraţiei.
Constatarea pe acest aspect, ce nu poate fi cenzurată de către instanţa de recurs, semnifică
imposibilitatea identificării, din culpa recurentei – pârâte, a eventualelor fonograme şi prestaţii
artistice vizând artişti interpreţi italieni şi, implicit, imposibilitatea excluderii acestora din
calculul remuneraţiei.
În consecinţă, este lipsită de relevanţă împrejurarea dacă reclamantul era sau nu era
îndreptățit la colectarea remuneraţiei pentru interpreţi italieni, cât timp o eventuală constatare pe
acest aspect nu ar putea fi valorificată la calcularea remuneraţiei.
Faţă de cele expuse, Înalta Curte va înlătura critica formulată prin primul motiv de recurs.
În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de recurs, se constată că susţinerile se încadrează
în cazul prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., în condiţiile în care recurenta, deşi a
invocat în mod explicit ipoteza motivelor contradictorii, a criticat, de fapt, modul de interpretare
şi de aplicare a dispoziţiilor art. 130 alin. 1 lit. a şi c din Legea nr. 8/1996 de către instanţa de
apel.
În acest context, este de subliniat că instanţa de apel a reţinut în fapt emiterea de către
reclamantul CREDIDAM a unor licenţe neexclusive – pentru prestaţiile vizate de pretenţiile din
prezenta cauză - prin care a autorizat, în numele şi în beneficiul titularilor de drepturi pe care îi
reprezintă, utilizarea de către pârâtă a repertoriului protejat, pe temeiul art. 130 alin. 1 lit.a din

339
Legea nr. 8/1996, fără a încheia, însă, un contract general în sensul art. 130 alin. 1 lit. c din
aceeaşi lege.
Recurenta susţine, în esenţă, că normele în discuţie impun cerinţa încheierii ambelor acte
juridice, atât a contractului general, cât şi autorizaţiei/licenţă neexclusivă, astfel încât nu poate fi
vorba despre o echivalenţă între acestea, concluzie rezultată şi din natura lor diferită, stabilită, de
altfel, în mod greşit prin decizia recurată.
Criticile astfel formulate sunt nefondate.
În conformitate cu art. 130 alin. 1 din Legea nr. 8/1996, „Organismele de gestiune
colectivă au următoarele obligaţii:
a) să acorde autorizaţii neexclusive utilizatorilor, la cererea acestora, efectuată înainte de
utilizarea repertoriului protejat, în schimbul unei remuneraţii, prin licenţă neexclusivă, în formă
scrisă;
b) să elaboreze metodologii pentru domeniile lor de activitate, cuprinzând drepturile
patrimoniale cuvenite, ce trebuie negociate cu utilizatorii în vederea plăţii acestor drepturi, în
cazul acelor opere al căror mod de exploatare face imposibilă autorizarea individuală de către
titularii de drepturi;
c) să încheie, în numele titularilor de drepturi care le-au acordat mandat sau pe baza
convenţiilor încheiate cu organisme similare din străinătate, contracte generale cu organizatorii
de spectacole, cu utilizatorii care desfăşoară activităţi de comunicare publică, cu organismele de
radiodifuziune ori de televiziune sau cu distribuitorii de servicii de programe prin cablu, având ca
obiect autorizarea de utilizare a repertoriului protejat; (...)”.
Obligaţiile stabilite prin norma citată în sarcina organismelor de gestiune colectivă relevă
gestionarea prin intermediul acestora a dreptului de autorizare a utilizării oricărei opere, după caz,
a unei interpretări sau execuţii.
În cazul radiodifuzării unei interpretări sau execuţii, sunt relevante dispoziţiile art. 98 din
Legea nr. 8/1996.
Astfel, alin. 1 prevede că „Artistul interpret sau executant are dreptul patrimonial exclusiv
de a autoriza ori de a interzice următoarele: (...) g) radiodifuzarea şi comunicarea publică ale
interpretării sau ale execuţiei sale, cu excepţia cazului în care interpretarea ori execuţia a fost deja
fixată sau radiodifuzată; g1) în situaţia specificată la lit. g) au dreptul numai la remuneraţie
echitabilă.”
Potrivit alin. 3 din art. 98, „Remuneraţia echitabilă prevăzută la alin. (1) lit. g) se
stabileşte şi se colectează conform procedurii prevăzute la art. 131, 1311, 1312 şi 133”.
Aşadar, în situaţiile în care interpretarea a fost deja fixată sau radiodifuzată (cum este
cazul fonogramelor, dar se pot regăsi şi în privinţa prestaţiilor artistice din audiovizual), autorul
interpretării sau execuţiei poate exercita dreptul patrimonial exclusiv la care se referă art. 98 alin.
1 doar prin intermediul organismului de gestiune colectivă, care acţionează conform dispoziţiilor
art. 130 şi următoarele din lege.
Această constatare este de natură să clarifice aspectele esenţiale pe care le evocă motivele
de recurs din prezenta cauză.
După cum reiese din dispoziţiile legale citate, autorizarea utilizării unei interpretări sau
execuţii este obligatorie, astfel încât un terţ nu le poate utiliza, inclusiv în modalitatea
radiodifuzării, fără consimțământul organismului de gestiune colectivă.
Dacă terţul utilizează o prestaţie a unui artist interpret sau executant fără autorizare
prealabilă, o asemenea faptă are temei delictual, organismul de gestiune colectivă fiind îndreptățit
să solicite despăgubiri pentru neplata remuneraţiei şi repararea integrală a prejudiciului pe
temeiul art. 139 din Legea nr. 8/1996.
340
 Drept urmare, în măsura în care s-ar înlătura efectele autorizaţiilor/licenţe neexclusive
emise, astfel cum preconizează pârâta prin motivele de recurs, nu ar fi înlăturată şi obligaţia de
plată a remuneraţiei către organismul de gestiune colectivă, ci ar trebui verificată întrunirea
răspunderii civile delictuale în persoana pârâtei pe temei delictual. Or, pârâta nu a formulat
asemenea apărări în cauza de faţă, tinzând exclusiv la constatarea inexistenţei obligaţiei sale de
plată a remuneraţiei, finalitate care nu poate fi în niciun caz acceptată.
Pe de altă parte, prevederile art. 130 alin. 1 lit. a şi c din Legea nr.8/1996, la care se referă
motivele de recurs, trebuie interpretate tocmai prin prisma caracterului obligatoriu al autorizării
utilizării unei interpretări sau execuţii, ce presupune că terţul nu poate proceda la o asemenea
utilizare fără o autorizare prealabilă.
Ambele ipoteze legale reglementează încheierea unor acte juridice care au ca obiect
tocmai autorizarea utilizării, după cum rezultă în mod explicit din conţinutul lor, iar
consimțământul se acordă pentru fiecare utilizator în parte, împrejurare ce exclude necesitatea
perfectării ambelor acte – autorizaţia/licenţă neexclusivă şi contractul general -, astfel cum
pretinde recurenta, pentru că legiuitorul nu pretinde o dublă autorizare în cazul aceluiaşi
utilizator.
Existenţa unei autorizări prealabile utilizării echivalează cu întrunirea unui acord de
voinţă al utilizatorului, care este obligat să o solicite înainte de utilizare şi al organismului de
gestiune colectivă, care acţionează în numele şi pe seama titularului de drepturi, iar acest raport
juridic corespunde unui contract în ambele ipoteze legale, astfel cum, în mod corect, a apreciat
instanţa de apel, şi nu unui act juridic unilateral, ce presupune, conform art.1324 C.civ., numai
manifestarea de voinţă a autorului său.
Din punctul de vedere al formei, este suficientă forma scrisă ad probationem, astfel încât
odată ce a obţinut autorizarea scrisă din partea organismului de gestiune colectivă, terţul este
îndreptățit la utilizare, cu plata corespunzătoare a remuneraţiei, în raport de repertoriul protejat
utilizat.
Chiar dacă în cazul unui organism de televiziune autorizarea ar trebui dată în cadrul unui
contract general, potrivit prevederilor exprese ale art. 130 alin. 1 lit. c din Legea nr. 8/1996,
faptul încheierii unui contract cu altă denumire, respectiv aceea prevăzută de art. 130 alin. 1 lit. a,
nu lipseşte de efecte juridice manifestarea concordantă de voinţă a părţilor, cât timp actul juridic
a fost încheiat în formă scrisă şi conţine autorizarea utilizării repertoriului protejat.
În aceste condiţii, nu pot fi primite susţinerile recurentei referitoare la consecinţele
neîncheierii în cauză a unui contract cu denumirea prevăzută de art. 130 alin. 1 lit. c din Legea nr.
8/1996 şi este, totodată, lipsită de relevanţă stabilirea naturii actului, chiar în cazul unei
autorizaţii/licenţă neexclusivă, ca fiind sau nu un contract de adeziune în sensul art. 1175 C.civ.
Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte a respins recursul ca nefondat, în
aplicarea dispoziţiilor art. 496 C.proc.civ.

Notă: Legea nr. 8/1996 a fost republicată în Monitorul Oficial nr. 489 din 14 iunie 2018, textele fiind
renumerotate

341
9. Comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial şi a prestaţiilor
artistice din domeniul audiovizual într-un centru comercial desfăşurat pe mai multe etaje.
Întinderea obligaţiei de plată a remuneraţiei cuvenite artiştilor interpreţi şi executanţi.
Unicitatea sursei de sunet. Remuneraţie unică

Legea nr. 8/1996

Decizia O.R.D.A. nr. 99/2015, art. 3.11, art. 2.4, art. 2.3 lit. b)

Regula instituită la art. 3.11 alin. (1) din Metodologia privind remuneraţia echitabilă
datorată artiştilor interpreţi şi executanţi, cuprinsă în Decizia O.R.D.A. nr. 99/2015, este aceea
că dacă un utilizator deține sau folosește mai multe spații ori desfășoară mai multe activități,
remunerația se datorează distinct pentru fiecare spațiu în parte sau pentru fiecare activitate
desfășurată în parte.
Interpretarea a contrario a acestei norme presupune că dacă un utilizator deține sau
folosește un singur spațiu ori desfășoară o singură activitate, remunerația se datorează pentru
acel spațiu sau pentru acea activitate.
În acest context, și în ipoteza în care spațiile ar fi delimitate, spații ce sunt deținute sau
folosite de același utilizator, dacă se verifică unicitatea sursei de sunet care se distribuie în
fiecare dintre spațiile delimitate, remunerația datorată este unică și se va calcula prin aplicare
la întreaga suprafață a acestora, întrucât are loc un sigur act de comunicare publică pe
suprafața totală a respectivelor spații.
Astfel, chiar dacă spaţiul în cadrul căruia pârâta radiodifuzează opere muzicale este
reprezentat de holurile ce constituie zonele de trecere între etajele centrului comercial, holuri pe
care sunt grupate alte spații delimitate, aflate în exploatarea unor terți, pentru a se conchide că
suprafețele holurilor de pe fiecare etaj trebuie însumate pentru determinarea suprafeței totale în
cadrul căreia are loc actul de radiodifuzare, este suficient a se constata că există o unică sursă
de sunet și un singur act de comunicare publică, aceeași sursă de sunet fiind perceptibilă la
nivelul fiecărui etaj, neputându-se reţine că are loc câte un act distinct de comunicare publică de
fonograme de comerț sau fonograme publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora.
Cum pârâta realizează o singură comunicare publică, datorează o remuneraţie unică,
determinabilă în raport de întreaga suprafaţă a centrului comercial, privită ca un tot unitar,
stabilită prin cumularea suprafețelor fiecărui etaj, iar nu câte o remunerație calculată distinct în
funcție de suprafaţa fiecărui etaj.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 1669 din 21 septembrie 2021

I. Circumstanţele cauzei
I.1. Obiectul cereri de chemare în judecată
Prin acţiunea înregistrată la data de 22.02.2019, pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a
V-a civilă, reclamanta Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi –
CREDIDAM a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A. SA, obligarea pârâtei la plata sumei de
13.891,54 lei, reprezentând remuneraţie datorată artiştilor interpreţi sau executanţi pentru
comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora şi
a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual în perioada 01.01.2018 – 31.12.2018; obligarea
pârâtei la plata sumei de 2.786,57 lei, penalităţi legale de întârziere calculate până a 14.12.2018

342
şi în continuare, până la recuperarea integrală a remuneraţiei datorate, precum și obligarea pârâtei
la plata cheltuielilor de judecată.
I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă
Prin sentinţa civilă nr. 1627 din 04.07.2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia
a V-a civilă, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta Centrul Român Pentru
Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - CREDIDAM, în contradictoriu cu pârâta S.C A.
SA. A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 5.832 lei reprezentând remuneraţii
datorate pentru comunicarea publică a fonogramelor şi a prestaţiilor artistice din domeniul
audiovizual pentru perioada 01.01.2018-31.12.2018 şi la plata penalităţilor de 0,1% pe zi de
întârziere, de la scadenţă şi până la achitarea efectivă. A fost obligată pârâta la plata sumei de 700
lei cheltuieli de judecată, reprezentând taxă de timbru şi onorariu avocat, redus.
I.3. Hotărârea pronunţată în apel
Prin decizia civilă nr. 1597/A pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a
civilă s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr.
1627/2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă.
S-a admis apelul declarat de pârâta A. SA, astfel: a fost schimbată în parte sentinţa
apelată, în sensul că s-a dispus obligarea pârâtei să plătească reclamantei suma de 684,06 lei,
precum şi penalităţi de întârziere de 0,1% pe zi, calculate la acest debit, de la data scadenţei până
la data plăţii efective.
Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.
Apelanta-reclamantă a fost obligată la plata sumei de 4.000 lei cu titlu de cheltuieli de
judecată către intimata-pârâtă.
II. Calea de atac formulată în cauză
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta.
II.1. Motivele de recurs
Recurenta-reclamantă s-a prevalat de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct.
8 din Codul de procedură civilă.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta-reclamantă învederează că principala sa
critică vizează împrejurarea că în mod nelegal instanța de apel a trecut peste legea părților,
ignorând efectele juridice produse de contractul şi anexa acestuia încheiate între ele, astfel că, a
procedat la încadrarea spațiilor administrate de intimată într-o manieră cu totul diferită decât cea
indicată chiar de intimata însăși.
Recurenta arată că între părţi a fost încheiată Convenţia nr. 378/2016, pe baza declaraţiei
reprezentantului A. S.A. înregistrată sub nr. 377/2016, prin care se atestă faptul că aceasta
societatea difuzează fonograme şi prestaţii artistice în 8 spaţii diferite, delimitate pe etaje, spaţii
cu o suprafaţă cuprinsă între 1.200 - 2.000 mp fiecare, încă din 01.11.2015.
Urmare a faptului că intimata A. SA nu a comunicat organismului de gestiune colectivă
nicio notificare de reziliere, aşa cum prevedeau dispoziţiile 5.1.3 din Convenţia anterior
menţionată, aceasta este în vigoare şi în prezent.
Recurenta susține că, în concret a fost complet nesocotită de instanța de apel declaraţia
intimatei în care aceasta, în temeiul propriei voinţe, a indicat care sunt unităţile administrate,
precum şi spaţiile şi suprafaţa acestora, astfel încât acesteia nu i s-a dat niciun efect juridic, deşi
reprezintă o anexă la convenţia părţilor.
Acest raţionament a condus la aplicarea unei alte încadrări din cuprinsul metodologiei,
având implicaţii în sensul recalculării sumelor datorate de intimată.
Problema de fond nu este una complexă, ci priveşte modalitatea de percepere a
remuneraţiei fie pe fiecare etaj, aşa cum a fost declarat de către intimată pe proprie răspundere
343
prin anexa încheiată la convenţia semnată cu CREDIDAM, fie ca un tot unitar, apărare făcută în
cadrul prezentului dosar şi îmbrăţişată de instanţele de fond.
Recurenta-reclamantă a arată că în mod corect s-a reținut existența convenției încheiate
între părți, precum și existența unei declaraţii pe proprie răspundere nr. 377/2016, semnată de
reprezentantul legal al intimatei.
Or, declarația dată în anul 2016 de reprezentantul legal al A. SA are vocaţia de a angaja
juridic societatea intimată, efectele juridice generate de această declaraţie manifestându-se până
în prezent, de vreme ce nu au intervenit elemente noi, de natură a conduce la modificarea situaţiei
juridice a părţilor.
Cu toate acestea, prima instanță, în motivarea sentinţei, nu face nicio menţiune cu
privire la această declaraţie, apreciind ca incidente prevederile art. 4.1 din convenţia părţilor.
În concret, instanţa de fond a înlăturat efectele declaraţiei pe proprie răspundere a
intimatei şi a recurs la o reinterpretare proprie a suprafeţei administrate şi a modalităţii de
dispunere a acesteia, contrar susţinerilor asumate de intimată şi conform unor probe din dosar
(referatele delegaţilor CREDIDAM) care nu sunt lămuritoare sub aspectul modalităţii de
dispunere a spaţiului, ci doar sub aspectul dovedirii actelor de comunicare publică în scop
ambiental.
Pe de altă parte, instanța de apel a îmbrățișat opinia tribunalului și a amplificat întreaga
motivare la un nivel care depăşeşte cadrul procesual şi chiar apărările părţii adverse.
Recurenta susține că decizia recurată a fost dată cu încălcarea și cu aplicarea greşită a
normelor de drept material, astfel:
Instanţa de apel nu a aplicat prevederile art. 5.1.1 din convenţia părţilor, ci dispoziţiile
art. 4.1 din același contract care sunt specifice unei situaţii generale, inclusiv utilizatorilor faţă de
care se invocă o răspundere civilă delictuală.
Or, deși instanţa de apel reţine în mod corect situaţia de fapt şi menţiunile intimatei din
declaraţia pe proprie răspundere, respectiv:
„Declaraţia dată în numele A. SA la 26.01.2016 cuprinde într-adevăr defalcat etajele
celor două centre comerciale: B. Bucureşti, respectiv C. Braşov”, cu toate acestea, în
interpretarea eronată a dispoziţiilor convenţiei, curtea de apel a reținut că această declaraţie nu
produce efecte juridice şi, mai mult decât atât, că aceasta nici nu reprezintă parte din convenţia
părţilor.
Din acest punct de vedere, instanța de apel a apreciat că: „utilizatorul trebuie să
plătească (doar) remuneraţia datorată conform metodologiei, aşa cum a fost interpretată deja în
cuprinsul prezentei decizii, indiferent de maniera în care utilizatorul şi-a declarat spatiile.”
Recurenta susține că această concluzie este contrară pct. 2.4 din Decizia O.R.D.A. nr.
99/2015, care stabilește fără echivoc că autorizaţia-licenţă neexclusivă se eliberează în baza
declaraţiei pe propria răspundere a utilizatorului (reprezentant legal sau împuternicit) ori a
contractului încheiat între utilizator şi organismul de gestiune colectivă a drepturilor conexe ale
artiştilor interpreţi sau executanţi (...).
Or, interpretarea dată de instanța de apel este de natură a destabiliza nu numai practica
statornicită între organismele de gestiune colectivă şi utilizatori, ci este şi extrem de periculoasă,
întrucât conferă oricărei părţi posibilitatea de a nesocoti o bază de calcul declarată şi asumată de
către ambele părţi într-un moment anterior.
Dacă această interpretare ar fi apreciată ca întemeiată, atunci fiecare dintre cele două
părţi, ar putea în mod arbitrar, să ignore realitatea unităţilor administrate, fapt care ar denatura
întregul calcul al remuneraţiei.

344
 Or, convenţiile trebuie încheiate şi executate cu bună-credinţă, în sensul de a produce
efectele juridice în raport de voinţa părţilor de la momentul semnării lor, motiv pentru care este
necesar ca voinţa părţilor să fie respectată pe întreaga durată de valabilitate a convenţiei.
Pe de altă parte, o astfel de practică încurajează utilizatorii atât la nerespectarea obligaţii
asumate în mod explicit, cât şi la nedeclararea unităţilor administrate, ceea ce reprezintă la o
conduită ilicită contrară unui sistem de drept care funcţionează normal. Utilizatorii de bună-
credinţă trebuie încurajaţi în demersul lor licit, fiind imperios necesar a se ţine seama atât de
intenţia de declarare, cât şi de elementele concrete ale acestei declaraţii, întrucât aceştia sunt cei
care cunosc cel mai bine unităţile administrate şi specificul lor etc. A înlătura efectele unei
declaraţii, date în cunoştinţă de cauză, ar însemna încurajarea celor care stau în pasivitate şi nu
declară unităţile administrate, iar acest fapt este unui ilicit şi de nepermis.
În practică, la nivel de uzanţă, organismele de gestiune colectivă încheie cu utilizatorii
convenţii în vederea obţinerii autorizaţiilor/licenţelor neexclusive al căror conţinut este cvasi-
identic cu particularitatea că fiecare dintre aceştia îşi pot alege termenele de plată
(trimestrial/semestrial/anual) şi indică printr-o declaraţie pe proprie răspundere, natura şi
specificul activităţii desfăşurate. Raţiunea „declaraţiei pe proprie răspundere” este aceea a de se
putea cunoaşte activitatea utilizatorului, suprafaţa, perioada de exploatare a mijloacelor tehnice,
elemente indispensabile pentru determinarea remuneraţiei datorate în concret pentru fiecare caz
în parte.
În opinia recurentei, această declaraţie are natura juridică a unei anexe la convenţia
părţilor, fiind înscrisul în temeiul căruia urmează a se calcula remuneraţia datorată de utilizator.
O dovadă suplimentară a faptului că aceasta este parte din convenţia părţilor este tocmai
menţiunea din cuprinsul acesteia: „îmi asum răspunderea prevăzută pentru declaraţii în acte
oficiale, datele comunicate corespund realităţii şi mă angajez să comunic în maximum 15 zile,
orice modificare survenită referitoare la informaţiile de mai sus.”
În motivarea soluţiei recurate s-a reținut aplicabilitatea art. 4.1 din convenţia părţilor,
care prevede: „Pentru utilizarea fonogramelor de comerţ/fonogramelor publicate în scop
comercial sau a reproducerilor acestora şi/sau a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual,
utilizatorii au obligaţia de a achita remuneraţia în cuantumul prevăzut în tabelele ce fac parte
integrantă din metodologia în vigoare, la care se adaugă TVA.”
Recurenta susține că acest articol se referă însă la faptul că remuneraţiile sunt stabilite în
cuprinsul metodologiilor, fără a decela cu privire la suprafaţă, perioadă etc. pentru fiecare
utilizator în parte. Pentru determinarea în concret a sumelor datorate de către fiecare utilizator, se
va avea în vedere declaraţia utilizatorului care are aceste informaţii şi le va comunica
organismului de gestiune colectivă în îndeplinirea cu bună-credinţă a obligaţiilor sale.
Această interpretare este cea corectă şi rezultă din prevederile art. 5.1.1. din convenţia
părţilor care prevede astfel:
„Utilizatorul se obligă să plătească către CREDIDAM pe baza facturilor/înştiinţărilor de
plată remuneraţia echitabilă, la care se adaugă TVA, pentru comunicarea publică pe care
Utilizatorul o desfăşoară potrivit datelor cuprinse în declaraţie, parte integrantă a prezentei
convenţii. (...).”
Se observă că, instanţa de apel aplică prevederile art. 4.1 din convenţia părţilor, care se
referă la o chestiune de drept aplicabilă tuturor utilizatorilor, indiferent dacă există convenţie
încheiată sau nu. Nu numai că aceasta reprezintă o motivare specifică situaţiilor în care se invocă
o răspundere civilă delictuală, însă conduce la eludarea în mod expres a prevederilor art. 5.1.1.
din convenţie, inclusiv a informaţiilor cuprinse în anexa contractului, fapt asumat tot prin
contract.
345
 Or, o astfel de interpretare în opinia recurentei, reprezintă o aplicare greşită a dreptului
material, împrejurare ce se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8
C.proc.civ.
Aprecierile instanţei de apel privind interpretarea contractului în conformitate cu voinţa
părţilor contractante este corectă, însă, această voinţă trebuie apreciată prin prisma obligaţiilor
asumate la momentul încheierii convenţiei, iar nu ulterior în funcţie de apărările formulate peste
aproximativ 5 ani în cadrul unui dosar civil.
Or, în cauză, nu a fost contestată valabilitatea convenției în orice modalitate permisă de
lege de niciuna dintre părți,
Se observă totuşi că, deşi au fost expuse toate modalităţile de încetare a valabilităţii
convenţiei (potrivit mențiunilor din încheierea de la 4.11.2020), curtea de apel a cercetat această
ipoteză ca şi când ar fi fost învestită cu soluţionarea acestui aspect, în condițiile în care trebuia să
se pronunțe exclusiv în raport de apărările concrete formulate de parte, iar nu în virtutea unor
posibilităţi neexercitate sub nicio formă de partea adversă, prin cerere reconvenţională sau pe cale
de excepţie.
În ceea ce priveşte considerentul instanţei de apel din cuprinsul deciziei recurate, în
sensul că interpretarea contractului trebuie efectuată în raport de practica statornicită, recurenta
susține că acesta trebuie să se refere la încheierea declarației sus-amintite. Tocmai de aceea
trebuie recunoscută valoarea juridică a acelei declaraţii, acesta fiind şi motivul pentru care
recurenta a arătat pe larg cum se desfăşoară raporturile dintre organismele de gestiune colectivă şi
utilizatori. Pe de altă parte, se arată că a depus la dosarul cauzei înscrisuri din care rezultă faptul
că şi alţi utilizatori din aceeaşi categorie achită remuneraţiile în aceeaşi modalitate ca şi intimata,
ceea ce reprezintă tot o practică statornicită între părţi.
Recurenta, tot pe temeiul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din
C.proc.civ. susține că instanța de apel interpretat şi aplicat în mod greşit art. 3.11 alin. (2) din
Metodologie, deşi, în interpretarea corectă a textului, acesta este aplicabil unei împrejurări de fapt
străine de prezenta cauză şi de declaraţia utilizatorului.
Nesocotind prevederile convenţiei dintre părţi, inclusiv a declaraţiei asumate de
intimată, instanţa de apel a concluzionat că se aplică art. 3.11. alin. (2) din Metodologie.
Apreciind astfel, instanţa a ajuns la concluzia că remuneraţia ar fi trebuit aplicată prin
însumarea suprafeţelor etajelor clădirii, ca un tot unitar, deoarece „actul de comunicare este unic,
căci (....) pârâta nu realizează acte de comunicare publică în spaţiile delimitate individual şi
închiriate terţilor, ci doar la nivelul holurilor centrelor comerciale şi, mai mult, în aceste holuri
este difuzată (comunicată public) aceeaşi muzică.”
Cu alte cuvinte, instanţa de apel a considerat că atât timp cât în aceste centre comerciale
îşi desfăşoară activitatea mai multe magazine şi unităţi alimentare, cu care CREDIDAM are
raporturi juridice distincte, atunci intimata A. S.A. realizează comunicare publică doar la nivelul
holurilor centrelor comerciale.
Acest considerent, deși corect, nu priveşte modalitatea de determinare a remuneraţiei, ci
doar împrejurarea că este un singur act de comunicare publică.
Însă, mai arată recurenta, această calificare nu este un criteriu şi nu poate reprezenta un
motiv pentru care suprafaţa unităţii să fie reapreciată ca fiind un tot unitar, cu atât mai mult cu cât
acest fapt contravine realităţii tehnice a clădirii: delimitarea spaţiilor a fost făcută prin
modalitatea acesteia de construire pe mai multe nivele. Împrejurarea că este o singură sursă de
sunet este importantă, însă nu relevantă pentru stabilirea modalităţii de calcul, fapt exclus chiar
de către textul art. 3.11 alin. (2):

346
 ”(...) în cazul în care există o singură sursă de sunet sau de sunet şi imagine în spaţiile
nedelimitate din incinta unităţilor hoteliere, pentru zona de recepţie/alimentaţie publică, respectiv
din incinta unităţilor comerciale sau prestatoare de servicii de tip supermarketuri ori
hipermarketuri, pentru zona de alimentaţie publică parte integrantă a activităţilor comerciale
desfăşurate de acestea, în care se comunică public fonograme de comerţ/fonograme publicate în
scop comercial ori reproduceri ale acestora şi/sau prestaţii artistice audiovizuale, utilizatorul va
achita o singură remuneraţie corespunzătoare întregii suprafeţe, luând în calcul remuneraţia
pentru activitatea cu ponderea cea mai mare.”
Textul nu distinge în maniera reţinută de instanţa de apel, deoarece delimitarea spaţiilor
trebuie făcută prin raportare la funcţionalitatea întregi clădiri, care este împărţită pe etaje potrivit
planului de construcţie. A aprecia altfel este greşit, întrucât intimata putea administra suprafeţe
diferite pe fiecare etaj în parte. Pentru acest motiv, în cauza de fată nu sunt aplicabile dispoziţiile
art. 3.11 alin. (2) din Decizia O.R.D.A. nr. 99/2015, astfel cum greșit s-a reținut de instanţa de
apel prin decizia recurată, analiză care a vizat doar prima parte a textului, omițându-se a se lua în
considerare dacă activitatea desfăşurată în acele spaţii este de tip supermarket/hipermarket, cu
zonă de alimentaţie publică.
Dacă ar fi fost o altă situaţie de fapt, iar unităţile comerciale ar fi avut și activitate de
alimentaţie publică, atunci ar fi fost posibilă verificarea îndeplinirii concomitente a celorlalte
două condiţii regăsite în dispoziţiile art. 3.11 din Decizia O.R.D.A., anterior citate, respectiv: a)
să existe o singură sursă de sunet sau sunet şi imagine şi b) spaţiul sa fie nedelimitat.
În legătură cu spaţiile nedelimitate sau delimitate, recurenta menționează că niciuna din
părţi nu a prezentat apărări legate de holurile celor 2 imobile (din București și Brasov), de
eventualele uşi de incendiu sau de folosirea spaţiilor de către alţi terţi, motiv pentru care instanţa
de apel, s-a pronunţat pe aspecte neinvocate în cauză.
Mai mult decât atât, argumentarea instanţei de apel, care arată că unitatea funcţională a
spaţiilor comerciale (aceea de holuri de acces) şi unitatea de conţinut muzical comunicat (la toate
etajele), ar conduce la aplicarea unei singure remuneraţii pe întregul imobil, nu face altceva decât
să ateste încă o dată faptul că, în speţa de faţă, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 3.11. alin. (2) din
Decizia O.R.D.A. nr. 99/2015, care stabilesc o remuneraţie unică doar pentru spaţiile
nedelimitate, cu funcţionalitate de spaţiu comercial şi de alimentaţie publică.
Pentru motivele redate, recurenta-reclamantă solicită admiterea recursului, casarea
deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel, în vederea
calculării remuneraţiei conform convenţiei dintre părţi, cu obligarea intimatei la plata tuturor
cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.
II.2. Apărările formulate în cauză
Intimata-pârâtă a depus la dosar întâmpinare prin care, combătând în amănunt criticile
recurentei din memoriul de recurs, după reluarea întregii situații de fapt și a parcursului procesual
la cauzei, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei atacate, ca fiind
legală și temeinică; de asemenea, a solicitat obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor
de judecată efectuate în această etapă procesuală.
II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin
motivele de recurs și prin raportare dispoziţiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul
declarat de reclamantă este nefondat, pentru considerentele ce urmează.
Prealabil, se impune precizarea că deși prin întâmpinarea formulată la motivele de apel
intimata-pârâtă tindea să susțină că efectele convenției nr. 378/2016 (autorizație licență
neexclusivă) au încetat ca urmare a neachitării remunerațiilor (astfel încât, cauza de față ar trebui
347
analizată pe temeiul răspunderii civile delictuale, aspect invocat de intimată și în cadrul
întâmpinării la motivele de recurs), Înalta Curte apreciază nu este posibilă evaluarea acestor
susțineri ale intimatei în absența unui recurs incident prin care, eventual, să fi invocat anumite
omisiuni în analiza efectuată de curtea de apel, anume cele referitoare la încetarea efectelor
autorizaţiei licenţă neexclusivă în baza art. 3.2 – 3.4 şi 5.2.2 din convenţie.
Ca atare, premisa de drept de la care se pornește în evaluarea criticilor recurentei-
reclamante, vizează instituția juridică a răspunderii contractuale, pe temeiul căreia a fost analizată
cauza și de instanța de apel, recurenta-reclamantă susținând că, în speță, cauza obligației a cărei
îndeplinire o solicită, o reprezintă convenția nr. 378/2016 și declarația intimatei-pârâte nr.
377/2016.
Or, în condițiile în care curtea de apel a analizat cauza dedusă judecății pe temeiul
răspunderii contractuale, Înalta Curte constată că este lipsită de obiect şi referirea recurentei din
debutul motivelor de recurs referitoare la împrejurarea că intimata-pârâtă nu a invocat rezilierea
convenției, în condițiile stipulate prin prevederile art. 5.1.3. din cuprinsul acesteia sau potrivit
celor menţionate, cu referire la încetarea efectelor convenţiei.
Se constată că principalele critici dezvoltate de recurentă, în baza motivului de casare
reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, vizează aspecte de
interpretare a unor clauze contractuale, în contextul cadrului legal incident în care această
convenție a fost încheiată - cadru legal primar și secundar – Legea nr. 8/1996 care consacră, între
altele, drepturile patrimoniale ale artiștilor interpreți sau executanți, dar și Decizia O.R.D.A. nr.
99/2015 cuprinzând Metodologia privind remunerația echitabilă datorată artiștilor interpreți și
executanți.
Astfel cum corect a identificat instanța de apel, divergența dintre părți privește întinderea
obligaţiei de plată a remunerației, divergență generată de modalitatea diferită de interpretare a
clauzelor convenției, întrucât recurenta-reclamantă consideră că intimata-pârâtă datorează o
remunerație distinctă pentru fiecare etaj al celor două centre comerciale (4 nivele în cazul B.
Bucureşti şi 4 nivele în cazul C. Braşov), în timp ce pârâta apreciază că datorează o singură
remunerație pentru fiecare centru comercial, în ansamblul său, iar nu pentru fiecare etaj al
fiecărui centru comercial.
Pe baza analizării situației de fapt a cauzei și urmare a aplicării regulilor de drept
incidente, inclusiv a celor privind interpretarea convențiilor, instanța de apel a concluzionat că
pârâta realizează o singură comunicare publică şi datorează câte o remuneraţie unică,
determinabilă în raport de întreaga suprafaţă a fiecărui centru comercial, privit ca un tot unitar,
stabilită prin cumularea suprafețelor fiecărui etaj, iar nu câte o remunerație calculată distinct în
funcție de suprafaţa fiecărui etaj al celor două centre comerciale.
Pentru o atare concluzie, curtea de apel a reținut că între părți s-a încheiat convenția nr.
378/2016, însoțită de declarația intimatei-pârâte nr. 377/2016, considerând ca și prima instanță,
că în cauză sunt aplicabile dispozițiile 3.11 alin. (2) din Metodologie, potrivit cărora:
„(1) În situaţia în care un utilizator deţine sau foloseşte mai multe spaţii ori desfăşoară mai
multe activităţi, remuneraţia se datorează distinct pentru fiecare spaţiu în parte sau pentru fiecare
activitate desfăşurată în parte.
(2) În cazul în care există o singură sursă de sunet sau de sunet şi imagine în spaţiile
nedelimitate din incinta unităţilor hoteliere, pentru zona de recepţie/alimentaţie publică, respectiv
din incinta unităţilor comerciale sau prestatoare de servicii de tip supermarketuri ori
hipermarketuri, pentru zona de alimentaţie publică parte integrantă a activităţilor comerciale
desfăşurate de acestea, în care se comunică public fonograme de comerţ/fonograme publicate în
scop comercial ori reproduceri ale acestora şi/sau prestaţii artistice audiovizuale, utilizatorul va
348
achita o singură remuneraţie corespunzătoare întregii suprafeţe, luând în calcul remuneraţia
pentru activitatea cu ponderea cea mai mare.”
În acest sens, curtea de apel a reținut faptul necontestat de către reclamanta însăși, că în
fiecare dintre cele două centre comerciale există o singură sursă de muzică, respectiv că se
comunică public fonograme pe holurile de la fiecare etaj aceleași opere muzicale purtătoare de
drepturi patrimoniale aferente drepturilor conexe dreptului de autor, în mod concomitent.
Simetric, este permisă concluzia că nu are loc câte un act distinct de comunicare publică de
fonograme de comerț sau fonograme publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora la
nivelul fiecărui etaj din fiecare centru comercial, astfel încât să își găsească justificare pretenția
reclamantei de a calcula un număr de 8 remunerații.
Recurenta-pârâtă reproșează instanței de apel că a nesocotit complet declaraţia intimatei
în care aceasta, în temeiul propriei voinţe, a indicat care sunt unităţile administrate, precum şi
spaţiile şi suprafaţa acestora (respectiv 8 spaţii diferite, delimitate pe etaje, spaţii cu o suprafaţă
cuprinsă între 1.200 - 2.000 mp fiecare), astfel încât, acesteia nu i s-a dat niciun efect juridic, deşi
reprezintă o anexă la convenţia părţilor.
De asemenea, se susține că instanţa de apel ”nu a aplicat prevederile art. 5.1.1 din
convenţia părţilor, ci dispoziţiile art. 4.1 din același contract care sunt specifice unei situaţii
generale, inclusiv utilizatorilor faţă de care se invocă o răspundere civilă delictuală.”
Înalta Curte, pe lângă împrejurarea că o clauză convențională nu este aplicabilă în
soluționarea unui raport juridic întemeiat pe răspunderea civilă delictuală (întrucât răspunderea ex
contractu este specială în raport cu răspunderea civilă delictuală ex delictu și, drept urmare, poate
fi angajată numai în cazul în care nu există o convenție încheiată între părți), constată că instanța
de apel nu numai că nu a ignorat declarația dată de intimată sub nr. 377/2016 cu ocazia încheierii
contractului de adeziune reprezentat de autorizația licență neexclusivă nr. 378/2016, ci chiar a
procedat la analizarea conținutului acesteia, declarația fiind analizată în conformitate cu statutul
său juridic, anume, de parte integrantă în convenția părților (clauză contractuală), concordant cu
voința lor.
Astfel, la art. 5.1.1 din convenție (invocat de recurentă ca aplicabil în mod prioritar față
de art. 4.1), s-a prevăzut astfel:
”Utilizatorul se obligă să plătească către CREDIDAM pe baza facturilor/înștiințărilor de
plată remunerația echitabilă la care se adaugă TVA, pentru comunicarea publică pe care
utilizatorul o desfășoară potrivit datelor cuprinse în declarație, parte integrantă a prezentei
convenții. Cuantumul remunerației este prevăzut în Protocolul semnat de părți, publicat în M.Of.
nr. 778/19.10.2015.”
Este de precizat că acest Protocol constituie anexă la Decizia nr. 99/2015 și cuprinde
”Metodologia privind remunerația datorată artiștilor interpreți sau executanți și producătorilor de
fonograme pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerț/fonogramelor publicate în scop
comercial sau a reproducerilor acestora, precum și/sau a prestațiilor artistice din domeniul
audiovizual, în scop ambiental și lucrativ, și tabelele cuprinzând drepturile patrimoniale ale
artiștilor interpreți sau executanți pentru fonograme și pentru audiovizual și ale producătorilor de
fonograme, prin gestiune colectivă obligatorie.”
Pe de altă parte, se reține că art. 4.1 din aceeași convenție prevede astfel: ”Pentru
utilizarea fonogramelor de comerț/fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor
acestora și/sau a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual, utilizatorii au obligația de a achita
remunerația în cuantumul prevăzut de tabelele ce fac parte integrantă din metodologia în vigoare,
la care se adaugă TVA.”

349
 Înalta Curte apreciază că oricare dintre aceste două clauze din autorizația licență
neexclusivă, nu poate conduce la o concluzie contrară celei statuate de instanța de apel prin
aplicarea regulilor de interpretare a convențiilor și necesara raportare la Metodologia incidentă,
câtă vreme dispoziţiile Legii nr. 8/1996 şi Metodologia aplicabilă reprezintă cauza juridică a
convenţiei.
Astfel, autorizația licență neexclusivă reprezintă o convenție la încheierea căreia
utilizatorii sunt obligați în baza unor dispoziții imperative ale legii dreptului de autor, aceasta
având natura juridică a unui contract de adeziune, în sensul celor stipulate de art. 1175 din Codul
civil.
Ca atare, se apreciază că aplicarea oricăreia dintre clauzele citate nu are aptitudinea de a
impune o altă modalitate de determinare a remunerațiilor datorate de către intimata-pârâtă, în
condițiile în care art. 4.1 din autorizație reproduce regula din art. 3.1 din Metodologie, iar art.
5.1.1 din convenție arată condițiile în care organismul de gestiune colectivă procedează la
determinarea remunerației datorate de utilizator, operațiune pentru care este necesară o declarație
pe proprie răspundere a utilizatorului. În acest sens prevede art. 2.4 teza a doua din Metodologie,
iar această declarație este solicitată utilizatorului de către organismul de gestiune colectivă, în
temeiul art. 2.3 lit. b) din aceeași Metodologie.
Or, astfel cum s-a menționat, art. 5.1.1 din convenție nu stabilește că utilizatorul va
achita remunerații determinate în baza altor criterii decât cele prevăzute de ”Protocolul semnat de
părți, publicat în M.Of. nr. 778/19.10.2015”, așadar de Metodologia aplicabilă, ci face trimitere
explicită la acesta.
Declarația pe proprie răspundere a utilizatorului anterior evocată este necesară pentru ca
organismul de gestiune colectivă colector să realizeze încadrarea actului de utilizare în criteriile
legale și să procedeze la cuantificarea obligațiilor de plată în raport de criteriile concretizate prin
Metodologie.
Înalta Curte constată că însăși recurenta, în cuprinsul cererii de recurs, identifică în mod
corect scopul declarației pe proprie răspundere date de utilizatori, în următorii termeni:
”Raţiunea declaraţiei pe proprie răspundere este aceea a de se putea cunoaşte activitatea
utilizatorului, suprafaţa, perioada de exploatare a mijloacelor tehnice, elemente indispensabile
pentru determinarea remuneraţiei datorate în concret pentru fiecare caz în parte.”
Drept urmare, rezultă că prin aceste declarații pe proprie răspundere utilizatorii nu
comunică decât elemente de fapt, circumstanțele concrete în care are loc actul de utilizare a
operelor sau a prestațiilor purtătoare de drepturi de autor, fără ca normele incidente să pretindă
realizarea unor încadrări juridice în prevederile legii sau în dispozițiile Metodologiei; totodată, se
constată că însăși clauza de la art. 5.1.1 (invocată de recurentă ca prioritară în aplicare) cuprinde
trimiterea la noțiunea de ”date” în cuprinsul declarației pe proprie răspundere, iar nu la noțiunile
de date și calificări juridice.
Organismul de gestiune colectivă, în activitatea de colectare a remunerațiilor obligatorii
prevăzute de Legea nr. 8/1996, este primul chemat a realiza încadrarea în prevederile
Metodologiei sau ale actului normativ, iar în cazul în care părțile nu agreează această încadrare
(și, deci apar neînțelegeri privind voința lor concordantă) ori apar orice alte dispute legate de
interpretarea și/sau executarea convenției, acestea se vor adresa instanței de judecată (art. 8.1 din
convenție).
Într-un alt plan al analizei, se constată că dacă aceste informații (sau date, elemente de
fapt) comunicate de către utilizator organismului de gestiune colectivă nu sunt corespunzătoare
realității și ar fi de natură să conducă la calculul unor remunerații inferioare decât cele legal

350
datorate, utilizatorul va datora triplul sumei cu care se majorează remunerațiile, conform art. 139
alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, astfel cum prevede art. 2.8 din Decizia nr. 99/2015.
Drept urmare, textul evocat din Metodologie are un caracter sancționator pentru
conduita utilizatorului de a declara date necorespunzătoare realității care au consecința calculării
unei remunerații inferioare față de cea legal datorată; din aceeași dispoziție a Metodologiei,
rezultă că declarația pe proprie răspundere dată de utilizator poate fi verificată sub aspectul
realității împrejurărilor de fapt pe care le conține (spații exploatate, suprafețe, activitate
desfășurată etc.), astfel încât, aceasta nu reprezintă o chestiune imuabilă pe durata activității
utilizatorului (care, prin ipoteză) implică utilizarea unor opere purtătoare de drepturi patrimoniale
de autor sau conexe dreptului de autor.
Simetric, și utilizatorului trebuie să i se recunoască aceeași posibilitate de a rectifica
anumite mențiuni inexacte din cuprinsul declarației pe proprie răspundere, pentru a fi posibilă o
dimensionare corectă a obligațiilor sale în ceea ce privește remunerațiile datorate cu titlu de
drepturi de autor, în limitele stabilite de lege și concretizate prin Metodologie.
În această privință, Înalta Curte constată că instanța de apel în mod legal a reținut că ceea
ce reclamanta susține, pentru contestarea soluției date de tribunal, privește însă calificarea
juridică menționată în cuprinsul acesteia, anume referirea intimatei-pârâte la noțiunea juridică de
”puncte de lucru pe fiecare etaj”.
În realitate, ceea ce trebuia reținut din această declarație, a mai constatat curtea de apel,
este realitatea existenței celor 4 niveluri diferite din fiecare centru comercial în parte, precum și
suprafața fiecărui nivel.
Înalta Curte apreciază că, într-adevăr, recurenta tinde a susține (și în această etapă
procesuală) că nu se poate reveni asupra acestei calificări juridice realizate de intimată, pentru că
în acest fel se denaturează conținutul declarației, se intervine asupra practicilor statornicite dintre
organismul de gestiune colectivă și utilizatori și se ajunge la determinarea unor remunerații într-
un cuantum mai mic, dacă remunerația nu se calculează distinct pentru suprafața fiecare etaj, ci
pe suprafața totală a holurilor de la cele 4 nivele, pentru fiecare dintre cele două centre
comerciale.
Or, astfel cum deja s-a arătat, declarația pe proprie răspundere are menirea numai de a
pune la dispoziția organismului de gestiune colectivă elementele sau instrumentele necesare
pentru calcularea remunerațiilor datorate de utilizator, fiind străină scopului de a oferi sau stabili
calificări juridice.
Dacă totuși aceasta conține și astfel de încadrări juridice, ele sunt supuse cenzurii instanței
de judecată în cazul unui eventual litigiu generat de neînțelegeri asupra sensului unor clauze,
precum în speță.
O atare cenzură se realizează în temeiul dispozițiilor legale, prin corecta determinare a
înțelesului clauzelor contractuale, prin aplicarea regulilor de interpretare a contractelor, astfel
încât, este necesar a se stabili fie limita în care voința părților este concordantă, fie să se
determine sensul acestora prin utilizarea regulilor de interpretare a convențiilor.
Pe de altă parte, Înalta Curte va înlătura susținerea recurentei în sensul că soluția
instanțelor de fond încalcă practicile statornicite între utilizatori și organismele de gestiune
colectivă, întrucât s-a explicitat deja în acord cu dispozițiile din Metodologie natura juridică și
conținutul declarației pe proprie răspundere furnizate de utilizatori.
Noțiunea de practici statornicite se regăsește în prevederile art. 1272 alin. (1) din Codul
civil, normă edictată pentru stabilirea conținutului sau a efectelor unui contract (drepturile și
obligațiile părților), însă, aceasta privește practicile statornicite între părțile respectivei convenții,

351
iar nu între una dintre părți și terți față de convenție, explicațiile recurentei vizând noțiunea de
uzanțe, în realitate.
Pe de altă parte, dat fiind caracterul extrinsec al acestora în raport cu conținutul
contractului, practicile statornicite între părți și uzanțele nu au prioritate la aplicare față de
dispozițiile legale și nici față de clauzele convenționale; totodată, prin convenția lor, părțile nu
pot deroga de la normele imperative ale legii, ci numai de la cele dispozitive, regulă enunțată în
mod corect și prin decizia recurată.
Din perspectiva practicilor statornicite între părți, împrejurarea că anterior litigiului de
față intimata a achitat recurentei remunerațiile conform calificărilor din cuprinsul declarației pe
proprie răspundere, nu are nicio semnificație în prezenta cauză față de clauza de la art. 8.2 din
conținutul convenției, prin care se stabilește că în caz de neînțelegere între părți în legătură cu
interpretarea sau executarea convenției, părțile se vor adresa instanței de judecată.
Înalta Curte reține că ceea ce recurentei îi prilejuiește susținerea că intimata datorează
remunerațiile calculate pentru comunicare publică de fonograme pe holul fiecărui etaj în parte, iar
nu pentru totalitatea suprafeței holurilor celor 4 etaje din cele două centre comerciale, este faptul
că, în cuprinsul declarației, intimata a menționat că la nivelul fiecărui etaj funcționează câte un
punct de lucru, arătând suprafața fiecărui etaj (hol al etajului) pentru care are calitatea de
utilizator, astfel cum reiese din înscrisul de la fila 20 dosar apel.
Pe de altă parte, recurenta a susținut că holurile etajelor celor două centre comerciale sunt
delimitate unele față de altele și, deci, acestea reprezintă spații distincte, premisă ce justifică, în
opinia acesteia, stabilirea unor remunerații individuale.
În primul rând, recurenta însăși nu a contestat că pentru totalitatea holurilor din fiecare
centru comercial există o singură sursă de sunet și, prin urmare, are loc un singur act de
comunicare publică de fonograme de comerț și/sau fonograme publicate în scop comercial ori
reproduceri ale acestora (radiodifuzare).
Pe de altă parte, regula instituită la art. 3.11 alin. (1) din Metodologie este aceea că dacă
un utilizator deține sau folosește mai multe spații ori desfășoară mai multe activități, remunerația
se datorează distinct pentru fiecare spațiu în parte sau pentru fiecare activitate desfășurată în
parte.
Interpretarea a contrario a acestei norme presupune că dacă un utilizator deține sau
folosește un singur spațiu ori desfășoară o singură activitate, remunerația se datorează pentru acel
spațiu sau pentru acea activitate.
În acest context, se apreciază că și în ipoteza în care spațiile ar fi delimitate, spații ce sunt
deținute sau folosite de același utilizator, dacă se verifică unicitatea sursei de sunet care se
distribuie în fiecare dintre spațiile delimitate, remunerația datorată este unică și se va calcula prin
aplicare la întreaga suprafață a spațiilor delimitate, întrucât are loc un sigur act de comunicare
publică pe suprafața totală a respectivelor spații.
Spațiul în discuție, în cadrul căruia intimata radiodifuzează opere muzicale, este
reprezentat de holurile ce constituie zonele de trecere între etajele fiecărui centru comercial,
holuri pe care sunt grupate alte spații delimitate, aflate însă în exploatarea unor terți (aspecte ce
nu interesează speța de față).
Deși pentru tranșarea disputei de față și pentru a se conchide că suprafețele holurilor de pe
fiecare etaj trebuie însumate pentru determinarea suprafeței totale în cadrul căreia are loc actul de
radiodifuzare, era suficient a se constata că există o unică sursă de sunet și un singur act de
comunicare publică în fiecare dintre cele două centre comerciale, aceeași sursă de sunet fiind
perceptibilă la nivelul fiecărui etaj, Înalta Curte constată că menționarea în cuprinsul declarației

352
pe proprie răspundere dată de către intimată a suprafeței fiecărui etaj ca fiind adresa a câte unui
”punct de lucru” distinct, este cea care a generat aceste pretenții nefundamentate ale recurentei.
Deja s-a menționat că o atare inserare excedează scopul pentru care Metodologia a
prevăzut necesitatea declarațiilor utilizatorilor pe proprie răspundere, Înalta Curte constată că în
mod nefondat recurenta contestă concluzia instanței de apel asupra acestui aspect și susține altă
valență ”juridică” a acestei declarații, pe care, de altfel, o prezintă ca fiind necontestabilă din
motivul denaturării practicilor statornicite între organismul de gestiune colectivă și utilizatori.
În acest sens, Înalta Curte reține că ori de câte ori o noțiune sau un concept sunt inserate
într-un act normativ, acestea dobândesc un conținut legal, cu atât mai mult atunci când acestea
beneficiază de o definiție dată de legiuitor, astfel încât, în context juridic (prin urmare, și în
raporturile contractuale dintre subiectele de drept, precum în speță), ele trebuie să primească un
înțeles uniform, cerință subînțeleasă în cadrul unei ordini juridice coerente și previzibile.
Așa fiind, în condițiile în care intimata însăși este o societate pe acțiuni, era necesar a se
observa că noțiunea de ”punct de lucru” este o noțiune juridică, explicitată în cuprinsul Legii nr.
31/1990 a societăților.
Ca atare, această noțiune, în raporturile dintre părțile convenției și, cu atât mai puțin, în
cadrul dosarului de față, nu putea primi o altă semnificație, decurgând, eventual, din limbajul
comun și în care, de exemplu, să capete importanță delimitarea sau nedelimitarea între holurile
etajelor (deci, pe verticală), astfel cum recurenta a susținut.
Această definiție legală se regăsește în prevederile art. 43 alin. (3) din Legea nr. 31/1990,
punctul de lucru fiind un dezmembrământ al societății, fără personalitate juridică:
”(3) Celelalte sedii secundare – agenţii, puncte de lucru sau alte asemenea sedii – sunt
dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societăţilor comerciale şi se menţionează numai
în cadrul înmatriculării societăţii în registrul comerţului de la sediul principal.”
Or, potrivit normei citate, punctul de lucru este cel care se menționează în Registrul
comerțului la care este înmatriculată societatea, respectiv Registrul comerțului de la sediul
principal al societății.
Cu această semnificație legală, astfel cum reiese din înscrisurile din dosarul primei
instanțe, se constată că intimata-reclamantă A. SA are ca punct de lucru sau sediu secundar,
centrul comercial din municipiul Brașov.
Prin urmare, centru comercial din Brașov este punctul de lucru sau sediul secundar al
societății A. SA, cu sediul principal în București, acestea fiind cele două centre comerciale pentru
care recurenta-reclamantă a pretins plata remunerațiilor cuvenite artiștilor interpreți sau
executanți pentru utilizarea prestațiilor lor prin radiodifuzare.
Așa fiind, rezultă că intimata-reclamantă nu are puncte de lucru sau sedii secundare la
nivelul fiecărui etaj al celor două sedii (principal şi secundar), astfel cum, contrar normelor
legale, a menționat în cuprinsul declarației pe proprie răspundere.
Înalta Curte apreciază că părțile unei convenții nu pot utiliza, în context contractual, un alt
înțeles al noțiunii legale, întrucât norma de la art. 43 din Legea nr. 31/1990 nu are un caracter
supletiv.
Cum în fiecare dintre aceste două centre comerciale, la nivelul holului fiecărui etaj se
realizează un singur act de radiodifuzare, existând o singură sursă de sunet, perceptibilă identic și
concomitent în aceste spații de trecere, intimata-pârâtă datorează câte o singură remunerație
pentru fiecare centru comercial, determinabilă în funcție de suprafața însumată a acestor holuri,
din perspectiva Metodologiei (art. 3.11 alin. 1, interpretat a contrario) fiecare suprafață totală
fiind un spațiu unic din perspectiva intimatei, întrucât, în folosința sa, sunt doar aceste holuri, iar
nu și spațiile delimitate și închiriate terților, potrivit obiectului său de activitate.
353
 Deși recurenta-reclamantă susține în mod fondat că în cauză nu erau incidente în mod
direct prevederile art. 3.11 alin. (2) din Metodologie, Înalta Curte apreciază că această constatare
nu este de natură a infirma soluția pronunțată de instanța de apel, față de cele anterior arătate.
Într-adevăr, norma invocată este aplicabilă în situația în care într-un spațiu nedelimitat din
incinta unităților hoteliere sau din incinta unităților comerciale de tip supermarket sau
hipermarket se desfășoară și activități de alimentație publică în care se comunică public
fonograme de comerţ/fonograme publicate în scop comercial ori reproduceri ale acestora şi/sau
prestaţii artistice audiovizuale, dintr-o singură sursă de sunet sau sunet și imagine - pentru
audiovizual -, utilizatorul va datora o singură remunerație corespunzătoare întregii suprafețe,
luând în calcul remuneraţia pentru activitatea cu ponderea cea mai mare.
Norma invocată își găsește utilitatea în situația în care în cazul fiecărei activități
desfășurate de utilizator în condițiile descrise (dintre care una este cea de alimentație publică),
Metodologia prevede criterii sau procente de calcul diferite pentru determinarea remunerațiilor,
astfel încât, prin textul arătat, s-a ales criteriul activității cu ponderea cea mai mare ca reper de
calcul pentru remunerațiile datorate, pe baza celor stabilite prin Metodologie, pentru acea
activitate dominantă, dar pentru întreaga suprafață deținută sau folosită de același utilizator
(pentru alimentație publică și pentru altă activitate – hotelieră sau de tip hipermarket ori
supermarket, în ipoteza normei).
Or, în cauza de față, din perspectiva spațiilor deținute de intimată, în comparație erau
holurile de pe fiecare etaj din fiecare centru comercial (pe verticală), iar nu între aceste holuri și
spațiile închiriate de aceeași intimată terților (pe orizontală); mai mult decât atât, pe aceste holuri
intimata nu desfășoară nicio activitate, prin urmare, nici de alimentație publică, acestea fiind
spații de trecere între etaje și către magazinele închiriate terților la nivelul fiecărui etaj.
Cu toate că față de situația de fapt din cauză prevederile art. 3.11 alin. (2) din
Metodologie nu erau direct incidente, Înalta Curte apreciază că din conținutul normativ al acestei
dispoziții, instanța de apel a extras în mod corect principiul aplicabil și în speţa de față,
decurgând din faptul existenței unei singure surse de sunet în actul de comunicare publică pe
toate holurile celor 4 nivele ale fiecărui centru comercial, precum în ipoteza proprie normei în
discuție, textul menționat fiind o variantă particulară a regulii de la art. 3.11 alin. (1) din aceeași
Metodologie, incident în speță, potrivit celor deja analizate.
În plus față de argumentele deja redate, este de menționat că în cazul contractelor de
adeziune, clauzele neclare se interpretează împotriva celui care le-a propus, astfel cum prevede
art. 1269 alin. (2) din Codul civil, așadar, împotriva recurentei, având în vedere că utilizatorii nu
au opțiunea de a nu obține autorizațiile licență neexclusivă, iar dacă totuși au o atare conduită
ilicită, se expun riscului atragerii răspunderii lor civile delictuale, pentru a se asigura aducerea la
îndeplinire a obligaţiilor lor legale.
În sfârșit, se va înlătura ce nefondată și susținerea recurentei referitoare la analiza
excedentară a instanței de apel în raport de apărările formulate de către intimată, sens în care a
arătat că aceasta nu a contestat în niciun fel valabilitatea convenției dintre ele, subliniindu-se de
către reclamantă că pârâta nu a formulat în cauză cerere reconvențională.
În sensul reținut de curtea de apel, Înalta Curte constată că evidențierea unor argumente
cu privire la inexistența unei obligații a pârâtei de a achita o remunerație superioară celei legal
datorate dau expresie analizei cauzei din perspectiva poziției procesuale a ambelor părți, ceea ce
implică nu numai cercetarea motivelor cererii de chemare în judecată, ci și a celor arătate de
partea defensivă, pe cale de apărare, astfel cum acestea se individualizează în calea devolutivă de
atac.

354
 În plus, în mod corect s-a făcut referire la posibilitatea intimatei pârâtei de a invoca
nulitatea unei clauze și pe cale de excepție, la care trebuie adăugată şi obligația instanței de a
invoca din oficiu nulitatea unei convenții (deci, cu atât mai mult a unei clauze dintr-o convenție)
atunci când acestea încalcă norme imperative, de ordine publică, potrivit art. 1247 alin. (3) din
Codul civil.
Cu toate acestea, nu trebuie omis că sensul legal și conținutul declarației pe proprie
răspundere date de intimată a fost stabilit prin aplicarea regulilor de interpretare a convențiilor,
iar nu prin aplicarea sancțiunii nulității, din perspectiva dreptului material, astfel încât, critica
recurentei este lipsită de miză procesuală.
Având în vedere cele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea prevederilor art. 497 rap. la art.
496 alin. (1) din Codul de procedură civilă, a respins ca nefondat recursul declarat de reclamantă,
în cauză nefiind întrunit motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din același cod.

10. Fonograme de comerţ. Radiodifuzare. Post de televiziune. Prezumţia calităţii de

utilizator

Legea nr. 8/1996, art. 151 lit. a)

C.proc.civ., art. 328

Organismele de televiziune sunt considerate de către legiuitor ca având aptitudinea de a

utiliza fonograme, prin radiodifuzare, definiţia acestui act de utilizare din art. 151 lit. a) din
Legea nr. 8/1996 vizându-le în mod explicit.
În acelaşi timp, Metodologia privind remuneraţia datorată artiştilor interpreți sau
executanți şi producătorilor de fonograme pentru radiodifuzarea de către organismele de
televiziune a fonogramelor de comerț sau a reproducerilor acestora, prin gestiune colectivă
obligatorie (publicată în Monitorul Oficial în baza Deciziei O.R.D.A. nr. 133/2012) are în vedere
tocmai organismele de televiziune, ce au obligaţia plăţii remuneraţiei în situaţia utilizării de
fonograme, utilizare permisă doar în baza autorizării prealabile.
În acest cadru legal, în condiţiile în care postul TV al societăţii pârâte era îndreptățit să
difuzeze - potrivit anexei la licenţa audiovizuală, cuprinzând structura serviciului de programe -
şi programe de divertisment şi publicitate, nu numai transmiterea de ştiri şi dezbateri,
radiodifuzarea de fonograme este compatibilă cu grila de programe şi, ca atare, era posibilă, în
limitele licenţei audiovizuale.
Prin urmare, s-a făcut o aplicare corespunzătoare a dispoziţiilor art. 328 C.proc.civ., ce
reglementează prezumţiile legale, dându-se eficienţă prezumţiei de utilizare de fonograme din
faptul cunoscut, vecin şi conex al structurii programelor şi în aplicarea art. 151 lit. a) din Legea
nr. 8/1996, respectiv al pct. 2 din Metodologia referitoare la radiodifuzare.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 1923 din 5 octombrie 2021

I. Circumstanţele cauzei
Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 10.06.2016, astfel
cum a fost modificată la data de 13.09.2016, reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme

355
din România (UPFR), în contradictoriu cu pârâta A. SRL, a solicitat obligarea pârâtei la: plata
remuneraţiei echitabile şi a TVA-ului aferent, datorate producătorilor de fonograme pentru
radiodifuzarea fonogramelor de comerţ şi a fonogramelor publicate în scop comercial sau a
reproducerilor acestora prin intermediul postului de televiziune A., începând cu 1 aprilie 2013 -
până în prezent (data efectuării raportului de expertiză); plata remuneraţiei şi a TVA-ului aferent,
datorate producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerţ prin
intermediul serviciilor online sau mobile (streaming simulcasting) la adresa website-ului www
(...) ro, pentru perioada 1 mai 2013 - până în prezent (data efectuării raportului de expertiză);
plata sumelor rezultate din actualizarea cu rata inflaţiei a remuneraţiilor solicitate la pct. I si II,
precum şi la plata penalităţilor de întârziere, calculate de la data scadenţei până la data achitării
efective a remuneraţiilor; predarea listelor complete de fonograme publicate în scop comercial,
fonograme de comerţ şi reproduceri ale acestora radiodifuzate începând cu data de 1 aprilie 2013
şi până în prezent, pentru postul de televiziune deţinut, conform modelelor de playlist
reglementate de metodologiile în vigoare, necesare în vederea repartiţiei remuneraţiilor colectate
de reclamantă; obţinerea licenţelor neexclusive pentru radiodifuzarea prin intermediul postului
TV a fonogramelor de comerţ şi a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor
acestora, precum şi pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerţ prin intermediul
serviciilor online sau mobile (streaming simulcasting) la adresa website-ului www (....) ro.
În subsidiar, în cazul în care pârâta nu procedează la acoperirea integrală a prejudiciului
cauzat, potrivit art. 139 alin. 2 lit. a) din Legea nr. 8/1996, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei
la plata triplului remuneraţiilor legal datorate, potrivit art. 139 alin. 2 lit. b) din lege şi art. 13 din
Metodologia publicată prin Decizia O.R.D.A. nr. 133/2012.
Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa nr. 1760 din 11.09.2018, Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a dispus
următoarele:
A admis cererea precizată formulată de reclamanta Uniunea Producătorilor de
Fonograme din România şi a obligat pe pârâta A. SRL să plătească reclamantei suma de 22.458
lei, remuneraţie cuvenită producătorilor de fonograme, aferentă perioadei 01.04.2013-31.03.2018,
datorată pentru radiodifuzarea fonogramelor la postul de televiziune A.
A obligat pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 19.566 lei, penalităţi calculate până
la data de 07.05.2018 pentru neplata remuneraţiei cuvenite producătorilor de fonograme, precum
şi penalităţi în continuare, până la data plăţii integrale;
A obligat pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 1.180 lei, remuneraţie cuvenită
producătorilor de fonograme aferentă perioadei 01.05.2013 -31.03.2018, datorată pentru
comunicarea publică a fonogramelor prin intermediul serviciilor online;
A obligat pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 1.538 lei, penalităţi calculate până
la data de 07.05.2018 pentru neplata remuneraţiei cuvenite producătorilor de fonograme pentru
comunicarea publică a fonogramelor prin intermediul serviciilor online, precum şi penalităţi în
continuare, până la data plăţii integrale;
A obligat pe pârâtă să predea reclamantei listele cuprinzând fonogramele publicate în
scop comercial, fonograme de comerţ şi reproduceri ale acestora, radiodifuzate începând cu data
de 01.02.2012 şi până în prezent, prin intermediul postului TV deţinut, conform modelelor de
playlist reglementate de metodologiile în vigoare;
A obligat pe pârâtă să încheie cu reclamanta licenţe neexclusive pentru
radiodifuzarea/comunicarea publică a fonogramelor.
Decizia pronunţată de instanţa de apel

356
 Prin decizia nr. 280A din 18.03.2020, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a
admis apelul declarat de pârâta a. SRL şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a
respins cererea de obligare a pârâtei la încheierea licenţelor neexclusive pentru
radiodifuzare/comunicare fonograme, menţinând restul dispoziţiilor.
II. Calea de atac formulată în cauză
Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs pârâta, care a invocat incidenţa
motivului de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă şi a susţinut
următoarele:
Instanţa de apel a făcut o greşită aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 123, art. 1232
alin. 1 lit. f, coroborate cu dispoziţiile art. 1231, art. 1232 alin. 2 şi art. 1391 din Legea nr. 8/1996,
respingând, în mod eronat, toate argumentele invocate în susţinerea excepţiei lipsei dovezii
calităţii de reprezentant a UPFR.
Din coroborarea acestor texte de lege, reiese că pentru exercitarea drepturilor procesuale
în numele şi pe seama titularului de drepturi conexe, organismul de gestiune colectivă poate
reprezenta pe titularii de drepturi numai prin procură specială, iar potrivit art. 85 C.proc.civ.,
împuternicirea de a reprezenta o persoană fizică dată mandatarului care nu are calitatea de avocat
se dovedeşte prin înscris autentic.
Or, UPFR nu a făcut dovada mandatului acordat de titularii drepturilor conexe în cazul
fonogramelor pentru comunicarea publică şi radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop
comercial sau a reproducerilor acestora.
Instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 130 alin.1 lit. a din Legea nr.
8/1996, apreciind în mod greşit că pârâta avea obligaţia de a obţine licenţa neexclusivă şi, în
consecinţă, de a plăti remuneraţia echitabilă.
Pe temeiul acestei dispoziţii legale, obţinerea autorizaţiei neexclusive (prin licenţă
neexclusivă) este un drept al utilizatorilor, acordându-se la cererea acestora, iar nu o obligaţie,
astfel încât, în lipsa unei asemenea licenţe, nu poate exista nici obligaţia de plată a unei
remuneraţii echitabile.
Instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor referitoare la atragerea
răspunderii civile delictuale (art. 1349 şi urm. C.civ.), precum şi a celor referitoare la prezumţii
ca mijloace de probă (art. 327 şi urm. C.proc.civ.), considerând în mod greşit că, în cauză, sunt
îndeplinite condiţiile acestui tip de răspundere în sarcina societăţii pârâte a unei prezumţii simple
de utilizator, strict în baza calităţii de organism de televiziune şi a deţinerii licenţei audiovizuale.
Fapta ilicită a fost prezumată ca rezultând din simpla deţinere a licenţei audiovizuale,
legătura de cauzalitate a fost prezumată din pretenţia referitoare la încălcarea art. 1065 alin. 1 din
Legea nr. 8/1996, iar vinovăţia a fost prezumată din specificul activităţii pârâtei.
Or, răspunderea civilă delictuală nu poate fi atrasă decât în cazul în care este dovedită pe
deplin îndeplinirea condiţiilor cerute de lege, fiind exclusă atragerea unei astfel de răspunderi
doar în baza prezumţiilor.
Instanţa de judecată ar fi putut aplica prezumţia ca mijloc de probă numai dacă era
dovedit „faptul cunoscut” prevăzut de art. 327 C.proc.civ., având obligaţia de a constata faptul
cunoscut, vecin şi conex pe care se întemeiază prezumţia, obligaţia dovedirii acestuia revenind
reclamantei, ca parte căreia îi profită prezumţia, după cum dispune art. 328 din cod.
Faţă de raţionamentul juridic cuprins în Decizia Curţii Constituţionale nr. 448/2013 cu
privire la folosinţa serviciilor de televiziune, în situaţia în care nu s-a dovedit calitatea de
utilizator, pârâta nu poate fi obligată la plata remuneraţiilor care fac obiectul litigiului.

357
 Societăţii noastre i-a incumbat o probă negativă, în sensul de a dovedi că nu a folosit şi
nu a comunicat/publicat respectivele fonograme. Or, o astfel de probă negativă nu poate fi făcută,
sarcina probei faptului pozitiv contrar revenindu-i intimatei-reclamante UPFR.
Recurenta a mai arătat că nu a radiodifuzat fonograme de comerţ şi nici fonograme
publicate în scop comercial protejate de lege ori reproduceri ale acestora, postul de televiziune
locală A. fiind un post de televiziune de nişă, care are ca specific exclusiv transmiterea de ştiri şi
dezbateri, motiv pentru care nu utilizează fonograme protejate.
La dosarul cauzei s-au depus copii ale casetei martor despre care UPFR a susţinut că ar
fi analizat-o parţial şi că ar fi identificat câteva utilizări ale unor fonograme, indicând doar
numele interpretului şi titlul piesei muzicale, fără a menţiona şi producătorii fonogramelor
respective, data primei fixări şi perioada de protecţie.
Acele utilizări de fonograme identificate au avut ca obiect înregistrări pentru care pârâtei
i-au fost cesionate neexclusiv şi fără plată drepturile de autor, fapt dovedit cu declaraţiile şi
contractul depuse la dosarul cauzei, astfel că pentru acele comunicări nu datorează remuneraţie
echitabilă.
Instanţa de apel nu a făcut o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 146 din
Legea nr. 8/1996, obligând în mod generic pârâta la plata de sume reprezentând remuneraţie
echitabilă fără a indica, în concret, înregistrările pentru care era datorată această remuneraţie.
Instanţa nu a arătat în concret nici la care dintre cele două categorii de drepturi protejate
prevăzute de art. 146 din Legea nr. 8/1996 se referă şi pentru care pârâta a fost obligată la plata
remuneraţiei, nici la înregistrările căror producători se referă, pentru a demonstra că sumele sunt
stabilite în baza unor drepturi protejate de lege.
Apărările formulate în cauză
Intimata-reclamantă Uniunea Producătorilor de Fonograme din România a depus
întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
III. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor
formulate prin motivele de recurs și prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile în cauză, Înalta
Curte constată următoarele:
În ceea ce priveşte menţinerea, prin decizia de apel, a soluţiei primei instanţe de
respingere a excepţiei având ca obiect lipsa dovezii calităţii de reprezentant a reclamantei
Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR), critica recurentei nu poate fi
primită.
Excepţia procesuală cu acest obiect a vizat exclusiv calitatea reclamantei de reprezentant
al producătorilor de fonograme în cazul radiodifuzării fonogramelor publicate în scop comercial,
în considerarea caracterului facultativ al gestiunii colective în această situaţie, conform art. 1232
din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe.
Aşadar, pârâta nu a contestat calitatea reclamantei UPFR de reprezentant al
producătorilor de fonograme în cazul radiodifuzării fonogramelor de comerţ, utilizare în legătură
cu care s-au formulat, de asemenea, pretenţii prin cererea dedusă judecăţii şi pentru care
gestiunea colectivă este obligatorie, conform art. 1231 alin. 1 lit. f din Legea nr. 8/1996.
Or, după rezultă din hotărârea primei instanţe, menţinută în apel în ceea ce priveşte plata
remuneraţiei, pretenţiile reclamantei au fost admise în considerarea radiodifuzării fonogramelor
de comerţ, soluţia fiind motivată în mod explicit prin raportare, pe de o parte, la Metodologia
privind remuneraţia datorată artiştilor interpreți sau executanți şi producătorilor de fonograme
pentru radiodifuzarea de către organismele de televiziune a fonogramelor de comerț sau a
reproducerilor acestora, prin gestiune colectivă obligatorie (publicată în Monitorul Oficial în baza
358
Deciziei O.R.D.A. nr. 133/2012), iar, pe de altă parte, la Metodologia privind stabilirea
remunerațiilor cuvenite titularilor drepturilor conexe pentru comunicarea publică a fonogramelor
de comerț prin intermediul serviciilor online sau mobile (publicată în Monitorul Oficial în baza
Deciziei O.R.D.A. nr. 232/2011).
Singura dispoziţie din sentinţă care se referă şi la fonogramele publicate în scop
comercial este cea vizând obligarea pârâtei la predarea către reclamantă a listelor cuprinzând
aceste fonograme, dar şi fonogramele de comerţ şi reproduceri ale acestora, însă şi această soluţie
a fost întemeiată în drept tot pe prevederile celor două metodologii, ce vizează exclusiv
fonogramele de comerţ.
Drept urmare, este lipsită de interes critica referitoare la lipsa dovezii calităţii de
reprezentant pentru pretenţiile decurgând din radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop
comercial şi va fi înlăturată ca atare.
În ceea ce priveşte modul de interpretare şi aplicare de către instanţa de apel a
dispoziţiilor art. 130 alin. 1 lit. a din Legea nr. 8/1996, recurenta a pretins că nu are vreo obligaţie
de plată a remuneraţiei cuvenite producătorilor de fonograme, atât timp cât nici obţinerea
autorizaţiei/licenţei neexclusive nu este obligatorie, aceasta acordându-se la cerere, conform
normei invocate.
Critica astfel formulată nu este fondată.
Instanţele de fond din cauză au stabilit în mod corect în sarcina pârâtei plata
remuneraţiei echitabile cuvenite titularilor de drepturi, atât timp cât au constatat că pârâta a
utilizat fonograme protejate.
Atare obligaţie de plată este corelativă dreptului la remuneraţia echitabilă, care se cuvine
pentru utilizarea obiectului protecţiei legale şi se naşte, aşadar, prin utilizarea acestuia.
În acest sens, sunt relevante prevederile Metodologiei privind remuneraţia datorată
artiştilor interpreți sau executanți şi producătorilor de fonograme pentru radiodifuzarea de către
organismele de televiziune a fonogramelor de comerț sau a reproducerilor acestora, prin gestiune
colectivă obligatorie (publicată în Monitorul Oficial în baza Deciziei O.R.D.A. nr. 133/2012), pe
care s-a fundamentat soluţia primei instanţe de admitere a pretenţiilor reclamantei, confirmată în
apel.
Astfel, potrivit pct. 1 din Metodologie, „Pentru utilizarea directă sau indirectă a
fonogramelor de comerț ori a reproducerilor acestora prin radiodifuzare, organismele de
televiziune au obligația să plătească o remunerație unică echitabilă organismelor de gestiune
colectivă ale artiștilor interpreți sau executanti şi producătorilor de fonograme”.
În virtutea dreptului la remuneraţie al titularilor drepturilor conexe (producătorii de
fonograme), în cazul utilizării obiectului protecţiei legale, utilizatorul are obligaţia plăţii
remuneraţiei sau, după caz, a plăţii de despăgubiri, dacă utilizarea nu a fost autorizată în
prealabil.
Potrivit art. 139 alin. 1 din Legea nr. 8/1996, „Titularii drepturilor recunoscute şi protejate
prin prezenta lege pot solicita instanţelor de judecată sau altor organisme competente, după caz,
recunoaşterea drepturilor lor şi constatarea încălcării acestora şi pot pretinde acordarea de
despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat.”
Fapta de încălcare a drepturilor constă tocmai în utilizarea neautorizată şi fără plata
remuneraţiei cuvenite, astfel cum, în mod corect, s-a arătat prin decizia recurată, fără ca pârâta să
conteste prin motivele de recurs modul de calcul al despăgubirilor aplicat de către instanţa de
apel, respectiv prin raportare la remuneraţiile ce ar fi fost datorate în temeiul răspunderii
contractuale, aşadar, dacă s-ar fi obţinut autorizaţia/licenţa neexclusivă, înainte de utilizare.

359
 Întrucât remuneraţia trebuie achitată titularilor în cazul utilizării obiectului protecţiei
legale, indiferent dacă utilizarea a fost sau nu a fost autorizată în prealabil, absenţa
autorizaţiei/licenţă neexclusivă nu conduce la înlăturarea obligaţiei de plată a remuneraţiei, astfel
cum pretinde recurenta, ci doar justifică sesizarea instanţei de judecată pe temei delictual, pentru
acordarea de despăgubiri, în aplicarea art. 139 din Legea nr. 8/1996.
Împrejurarea că, potrivit art. 130 alin. 1 lit. a din Legea nr. 8/1996, autorizaţia/licență
neexclusivă se acordă „la cererea utilizatorilor” nu relevă altceva decât dreptul de a utiliza o
operă sau un alt obiect protejat prin lege, drept în considerarea căruia utilizatorul poate solicita
autorizarea din partea organismului de gestiune colectivă.
Chiar această normă invocată de către recurentă prevede, însă, că solicitarea şi obţinerea
autorizaţiei se efectuează „înainte de utilizarea repertoriului protejat”.
De asemenea, la pct. 2 din Metodologia aplicabilă în cauză se prevede, în acelaşi sens, că
„Utilizarea prin radiodifuzare de către organismele de televiziune a fonogramelor de comerț sau a
reproducerilor acestora, aduse anterior la cunoștință publică şi ale căror drepturi conexe
patrimoniale se află in termenele de protecție prevăzute de lege, se poate face numai în baza unei
autorizații sub formă de licență neexclusivă eliberată de organismele de gestiune colectivă
desemnate de Oficiul Român pentru Drepturile de Autor (O.R.D.A.) drept colector pentru artiștii
interpreți sau executanți şi producătorii de fonograme.”
Pe temeiul acestor norme, în măsura în care a avut loc utilizarea, fără ca utilizatorul să
solicite ori fără să-i fi fost acordată autorizaţia şi dacă nici nu a achitat remuneraţia, titularii de
drepturi se pot adresa instanţei de judecată pe temeiul art. 139 din Legea nr. 8/1996.
Faţă de cele expuse, urmează a fi respinsă critica referitoare la inexistenţa obligaţiei de
plată a remuneraţiei de către pârâtă, în absenţa autorizaţiei/licenţă neexclusivă, nesolicitată ori
neacordată pe temeiul art. 130 alin. 1 lit. a din Legea nr. 8/1996.
În ceea ce priveşte criticile referitoare la calitatea de utilizator a pârâtei şi, implicit, la
întrunirea, în persoana acesteia, a condiţiilor răspunderii civile delictuale, Înalta Curte constată
următoarele:
Recurenta–pârâtă a contestat modul de aplicare în cauză de către instanţa de apel, la
stabilirea existenţei faptei ilicite, a dispoziţiilor legale referitoare la prezumţii, însă, după cum
rezultă din susţinerile formulate, recurenta nu a pretins inadmisibilitatea prezumțiilor, ca mijloc
de probă, în prezenta cauză - proba fiind, în mod neechivoc, admisibilă, din moment ce se
pretinde o faptă de încălcare a drepturilor conexe -, ci a infirmat aptitudinea unui anumit fapt de a
fundamenta prezumţia calităţii sale de utilizator.
Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel nu a reţinut ca fiind relevantă pentru
calitatea de utilizator simpla existenţă a licenţei audiovizuale, aşadar statutul de organism de
televiziune, ci s-a bazat pe anexa acesteia, cuprinzând structura serviciului de programe al
postului de televiziune A.
Organismele de televiziune sunt considerate de către legiuitor ca având aptitudinea de a
utiliza fonograme, prin radiodifuzare, definiţia acestui act de utilizare din art. 151 lit. a din Legea
nr. 8/1996 vizându-le în mod explicit.
În acelaşi timp, Metodologia referitoare la radiodifuzare, aplicabilă în cauză, are în vedere
tocmai organismele de televiziune, ce au obligaţia plăţii remuneraţiei în situaţia utilizării de
fonograme, utilizare permisă doar în baza autorizării prealabile.
În acest cadru legal, în condiţiile în care postul TV al societăţii pârâte era îndreptățit să
difuzeze şi programe de divertisment şi publicitate, nu numai transmiterea de ştiri şi dezbateri -
aşa cum a pretins pârâta, inclusiv prin motivele de recurs -, radiodifuzarea de fonograme este
compatibilă cu grila de programe şi, ca atare, era posibilă, în limitele licenţei audiovizuale.
360
 Prin urmare, instanţa de apel a făcut o aplicare corespunzătoare a dispoziţiilor art. 328
C.proc.civ., ce reglementează prezumţiile legale, dând eficienţă prezumţiei de utilizare de
fonograme din faptul cunoscut, vecin şi conex al structurii programelor şi în aplicarea art. 151 lit.
a din Legea nr. 8/1996, respectiv al pct. 2 din Metodologia aplicabilă în cauză, prevedere citată
anterior în prezenta decizie.
De altfel, calitatea pârâtei de utilizator de fonograme nu a fost stabilită exclusiv în baza
prezumţiei sus – menţionate, ci a fost justificată chiar pe baza unor extrase, depuse la dosar, din
programe în cadrul cărora au fost difuzate fonograme.
Nu în ultimul rând, este de precizat că prima instanţă a reţinut – fără ca acest aspect să fie
reluat în decizia de apel – şi faptul plăţii de către pârâtă a remuneraţiilor cuvenite producătorilor
de fonograme pentru retransmiterea programelor tv difuzate, recunoscându-se utilizarea de
fonograme în cadrul acestei operaţiuni.
Or, potrivit definiţiei din art. 152 din Legea nr. 8/1996 (aplicabilă prin analogie şi în cazul
înregistrărilor sonore, conform art. 106 alin. 2 din lege), retransmiterea se bazează pe o transmisie
iniţială a unui program de radiodifuziune sau de televiziune, ceea ce înseamnă că utilizarea de
fonograme, pentru care s-a achitat remuneraţia, echivalează cu utilizarea de fonograme chiar în
cadrul programului retransmis.
Înalta Curte constată că susţinerile recurentei sunt contradictorii în ceea ce priveşte
dovada utilizării de fonograme: aceasta pretinde, pe de o parte, că nu a radiodifuzat fonograme şi,
mai mult decât atât, a reproşat instanţei de apel, prin cea din urmă critică formulată, că nu a
indicat înregistrările pentru care a obligat pârâta la plata remuneraţiei, dar, pe de altă parte,
admite utilizarea fonogramelor identificate în „caseta martor” depusă de către reclamantă la
dosar, conţinând capturi din cadrul programelor de televiziune, chiar dacă a susţinut, cu privire la
acestea din urmă, că nu datorează remuneraţia echitabilă, întrucât i-ar fi fost cesionate drepturile
de autor.
Contrarietatea susţinerilor recurentei justifică odată în plus înlăturarea lor, urmând a nu fi
primite nici din perspectiva pretinsei cesiuni exclusive a drepturilor patrimoniale, în condiţiile în
care recurenta invocă o transmitere a drepturilor de autor, în timp ce, în prezenta cauză, sunt
deduse judecăţii drepturi conexe ale producătorilor de fonograme.
În acelaşi timp, instanţa de apel a analizat această apărare a pârâtei şi a respins-o, cu
motivarea că din contractul de cesiune depus la dosar nu rezultă că toate fonogramele utilizate de
către pârâtă sunt din categoria celor ce constituie obiect al acestei convenţii.
Or, atare apreciere interesează situaţia de fapt, stabilită pe baza probelor administrate,
astfel încât nu poate fi reevaluată în prezenta cale de atac, întrucât atribuţiile acestei instanţe de
control judiciar se circumscriu verificării legalităţii deciziei recurate, în raport de motivele de
recurs expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. 1 C.proc.civ., care nu vizează şi temeinicia
deciziei de apel supuse recursului.
Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte constatând că niciuna dintre criticile
formulate nu are temei, a respins recursul ca nefondat, în aplicarea prevederilor art. 496
C.proc.civ.

Notă: În baza art. III din Legea nr. 74/2018, Legea nr. 8/1996 a fost republicată în M.Of. nr. 489 din 14
iunie 2018, textele fiind renumerotate

361
 DREPT COMERCIAL

I. Persoana juridică

1. Acţiune în constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra activelor societăţii

radiate din registrul comerţului formulată de asociatul unic, cetăţean străin aparţinând
unui stat terţ. Condiţii şi efecte

Constituția României, art. 44 alin. (2), art. 73 alin. (3) lit. m)

Legea nr. 31/1990, art. 237 alin. (13)
Legea nr. 359/2004, art. 31 alin. (7)
Legea nr. 312/2005, art. 6

Potrivit art. 44 alin. (2) din Constituția României, „Cetățenii străini și apatrizii pot
dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condițiile rezultate din
aderarea României la Uniunea Europeană și din alte tratate internaționale la care România este
parte, pe bază de reciprocitate, în condițiile prevăzute prin lege organică, precum și prin
moștenire legală”.
Articolul 6 din Legea nr. 312/2005 îngăduie cetățenilor străini, aparținând nu unui stat
membru al Uniunii Europene, ci unui stat terț, să dobândească dreptul de proprietate asupra
terenurilor, în condițiile reglementate prin tratate internaționale, pe bază de reciprocitate.
Astfel, în cazul în care asociatul unic al unei societăţi radiate din registrul comerţului,
cetăţean străin aparţinând unui stat terţ, a solicitat constatarea dobândirii dreptului de
proprietate asupra activelor societăţii, constând în terenuri, este legală soluţia instanţei de
respingere a acţiunii, în condiţiile în care nu s-a făcut dovada existenţei unui tratat şi a cerinţei
reciprocităţii.

I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 59 din 20 ianuarie 2021

Prin sentința civilă nr. 4536/07.12.2017 pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a
civilă, a fost respinsă atât excepția lipsei calității procesuale pasive a Oficiului Național al
Registrului Comerțului, cât și acțiunea prin care reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu
Oficiul Național al Registrului Comerțului și cu Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă
Tribunalul București, să se constate că a dobândit dreptul de proprietate (prin transfer de la S.C.
B. S.R.L., radiată din registrul comerțului) asupra activelor societății, constând în trei terenuri,
situate în C., jud. Dâmbovița, identificate în mod extins în cuprinsul cererii de chemare în
judecată.
Apelul declarat de reclamant împotriva sentinței indicate a fost respins prin decizia civilă
nr. 79A/23.01.2019 a Curții de Apel București, Secția a VI-a civilă.
Împotriva acestei decizii, A. a declarat recurs, apreciind că a fost dată cu încălcarea sau
aplicarea greșită a normelor de drept material; a invocat, astfel, motivul de nelegalitate prevăzut
de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.
Dezvoltând acest motiv de casare, recurentul a arătat că raționamentul expus de curtea de
apel - care a apreciat că, fiind cetățean israelian, nu poate dobândi drept de proprietate asupra
terenurilor în România - este eronat, deoarece art. 44 alin. (2) din Constituție garantează
proprietatea privată, indiferent de titular, iar legea care a oferit cetățenilor străini posibilitatea de

362
a dobândi un atare drept poartă nr. 247/2005 și face trimitere la legi speciale, norme conținute de
dispozițiile art. 237 din Legea nr. 31/1990 ori ale art. 31 alin. (7) din Legea nr. 359/2004. Așa
fiind, titularul căii de atac de față a susținut că legea trebuie interpretată în sensul producerii de
efecte, mai ales când ea nu face distincții și a criticat considerentul instanței de apel, potrivit cu
care Legea nr. 312/2005 este legea organică la care norma constituțională face trimitere. În opinia
recurentului, sunt îndeplinite toate condițiile dobândirii dreptului de proprietate prin efectul legii,
așa încât a solicitat admiterea recursului.
La 08.11.2019, intimații au depus întâmpinare, prin care au lăsat soluția ce se va pronunța
la aprecierea instanței.
În temeiul art. 493 C.proc.civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra
admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de
către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în
termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport; nicio parte nu și-a
prezentat punctul de vedere.
Recursul a fost admis în principiu la 11.11.2020, stabilindu-se un termen în ședință
publică, în vederea soluționării lui.
Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, prin prisma criticilor de
nelegalitate invocate, Înalta Curte a reținut următoarele:
În mod prioritar, se cuvine menționat că potrivit art. 499 C.proc.civ., „prin derogare de la
prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente
numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după
caz, s-au respins. (...)”.
După cum s-a reținut în etapele devolutive ale procesului, recurentul a avut calitatea de
asociat unic în cadrul S.C. B.S.R.L. și, în urma radierii acesteia din registrul comerțului începând
din 19.10.2016, a pretins să se constate că a dobândit dreptul de proprietate asupra activelor
societății, constând în trei terenuri, situate în C., jud. Dâmbovița, identificate în cuprinsul cererii
de chemare în judecată.
Instanțele de fond au respins demersul reclamantului, apreciind că norma din art. 44 din
Constituția României nu conferă cetățenilor străini dreptul la a dobândi terenuri în proprietate
decât în condițiile prevăzute prin legea organică și că o astfel de lege trebuie să fie una care să
normeze situația cetățenilor străini și dreptul lor de a dobândi în proprietate terenuri în România,
iar nu diverse acte normative care să reglementeze moduri de dobândire a dreptului de
proprietate, în tipare generale, precum Codul civil, ori în cazuri particulare, ca cele prevăzute de
art. 237 alin. (13) din Legea nr. 31/1990 sau de art. 31 alin. (7) din Legea nr. 359/2004.
Un asemenea raționament este corect, iar recurentul nu l-a combătut în mod eficient,
deoarece, în acord cu instanța de prim control judiciar, Înalta Curte reține că potrivit art. 44 alin.
(2) din Constituția României, republicată, „Cetățenii străini și apatrizii pot dobândi dreptul de
proprietate privată asupra terenurilor numai în condițiile rezultate din aderarea României la
Uniunea Europeană și din alte tratate internaționale la care România este parte, pe bază de
reciprocitate, în condițiile prevăzute prin lege organică, precum și prin moștenire legală”.
Așadar, în măsura în care dobândirea proprietății asupra terenurilor, de către cetățenii
străini și apatrizi, nu poate avea loc în condițiile rezultate din aderarea României la Uniunea
Europeană și din alte tratate internaționale la care România este parte și nici prin moștenire
legală, norma constituțională trimite la condițiile prevăzute prin legea organică.
În opinia recurentului, această lege poate fi fie art. 237 alin. (13) din Legea nr. 31/1990,
fie art. 31 alin. (7) din Legea nr. 359/2004, care prevăd că bunurile rămase din patrimoniul
persoanei juridice radiate din registrul comerțului revin asociaților. De asemenea, potrivit
363
autorului căii de atac, aceste dispoziții legale au caracterul unor legi organice, aplicabile fără
discriminare tuturor cetățenilor români sau străini, ori apatrizilor.
Raționamentul pe care recurentul și-a fundamentat calea extraordinară de atac ignoră însă
apariția în dreptul pozitiv, anterior radierii din registrul comerțului a societății al cărei asociat a
fost, a Legii nr. 312/2005 privind dobândirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de
către cetățenii străini și apatrizi, precum și de către persoanele juridice străine, lege care, în raport
cu prevederile art. 73 alin. (3) lit. m) din Constituția României, are statut de lege organică.
Articolul 6 din Legea nr. 312/2005 îngăduie cetățenilor străini, aparținând nu unui stat
membru al Uniunii Europene, ci unui stat terț, ca în cazul dedus judecății, să dobândească dreptul
de proprietate asupra terenurilor, în condițiile reglementate prin tratate internaționale, pe bază de
reciprocitate.
Această dispoziție legală nu recunoaște, deci, cetățenilor străini, aparținând unui stat terț,
posibilitatea de a dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor în România, în alte condiții
decât în cele reglementate prin tratate internaționale, pe bază de reciprocitate și ea nu poate fi
ignorată, pe temeiul existenței unor norme anterioare.
De altfel, dispozițiile art. 237 alin. (13) din Legea nr. 31/1990 ori ale art. 31 alin. (7) din
Legea nr. 359/2004 - care nu au caracter de lege organică, așa cum pretinde recurentul, întrucât
nu conțin reglementări asupra domeniilor rezervate legilor organice, indicate de art. 73 alin. (3)
din Constituția României -, implică în mod necesar cerința ca atribuirea bunurilor rămase din
patrimoniul persoanei juridice radiate către asociați/acționari să aibă loc în condițiile legii, iar nu
automat.
Subliniind, în final, că existența unui tratat și a cerinței reciprocității nu a fost nici măcar
afirmată, Înalta Curte a apreciat că decizia instanței de apel este una legală, iar argumentele aduse
de către autorul căii de atac nu pot să justifice casarea ei, motiv pentru care, în baza art. 496 alin.
(1) C.proc.civ., a respins recursul ca nefondat.

II. Obligaţii

2. Contract de execuţie lucrări. Imposibilitatea extinderii clauzei penale referitoare la plata

preţului şi în privinţa garanţiei de bună execuţie

C. civ. 1864, art. 982, art. 983, art. 984

Garanția de bună execuție este o sumă de bani pe care executantul o pune la dispoziția
beneficiarului în scopul asigurării acestuia de îndeplinirea cantitativă, calitativă și în termenul
convenit a lucrărilor contractate.
Aceasta se poate constitui fie prin virament bancar sau printr-un instrument de garantare
emis în condițiile legii de o societate bancară sau de o societate de asigurări, care devine anexă
la contract, fie prin depunerea la casierie a unor sume în numerar, fie prin rețineri succesive din
sumele datorate pentru facturi parțiale.
Chiar și în situația în care garanția de bună execuție se constituie prin reținerea unui
procent din prețul datorat, odată constituită, aceasta dobândește caracter autonom prin
specificitatea scopului său și, ca atare, restituirea ei nu se poate supune regulilor privind plata

364
prețului pentru lucrările executate, pe care beneficiarul are obligația de a le achita potrivit
clauzelor contractuale.
Astfel, în cazul în care voința părților a fost aceea de a stipula o clauză penală cu referire
la un anumit tip de încălcare a obligațiilor contractuale, respectiv pentru neplata la termen a
lucrărilor executate, extinderea aplicabilității acestei clauze și la ipoteza restituirii cu întârziere
a garanției de bună execuție reprezintă o interpretare și o aplicare greșită a legii, contrară
dispozițiilor art. 982-984 C. civ. 1864.

I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 2253 din 26 octombrie 2021

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, la data de 18
august 2015, sub nr. x/3/2015, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. GmbH
Frankfurt - Sucursala Bucureşti, a solicitat emiterea unei ordonanţe de plată prin care să se
dispună obligarea pârâtei-debitoare la plata sumei de 953.348.49 lei, reprezentând garanţii
reţinute potrivit art. 8, respectiv art. 9.1. din contractele de lucrări nr. 43/2010, respectiv nr.
25/2011, precum și la suportarea cheltuielilor de judecată.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1014 şi urm. C. proc. civ.
La data de 26 octombrie 2015 reclamanta A. S.R.L. a modificat temeiul juridic al cererii
de chemare în judecată, solicitând obligarea pârâtei, în baza art. 1350 C. civ., la plata sumelor
datorate în temeiul celor două contracte de lucrări, în cuantum total de 5.267.752,89 lei,
reprezentând debit principal, penalităţi de întârziere şi garanţie de bună execuţie.
Prin sentinţa civilă nr. 7074/07.11.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a
civilă, în dosarul nr. x/3/2015, a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de
reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. Gmbh - Sucursala Bucureşti, care a fost
obligată să plătească reclamantei suma de 5.267.752,89 lei reprezentând debit principal, garanţie
de bună execuţie şi penalităţi, la care se adaugă suma de 64.306 lei cu titlu de cheltuieli de
judecată.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâta B. GmbH - Sucursala Otopeni, fostă B.
Gmbh - Sucursala Bucureşti.
Prin decizia civilă nr. 1431/A din 24 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel
București, Secţia a VI-a civilă, a fost admis apelul pârâtei, fiind schimbată, în parte, sentinţa
civilă nr. 7074/07.11.2016 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, în sensul obligării
pârâtei la plata următoarelor sume: 1.573.764, 32 lei, rest factură de achitat, 1.614.404,97 lei,
penalităţi de întârziere aferente facturii, 554.972,56 lei, garanţie de bună execuţie, şi 398.375,53
lei, garanţie de bună execuţie, la care se adaugă cheltuieli de judecată compuse din suma de
8.223,25 lei onorariu de avocat şi suma de 45.020,17 lei taxă judiciară de timbru.
În complet de divergență, în majoritate, pârâta a fost obligată şi la plata penalităţilor de
întârziere aferente garanţiilor, în sumă de 350.742, 66 lei, respectiv 251.773,33 lei, la care se
adaugă cheltuielile de judecată aferente acestui capăt de cerere, reprezentând taxa judiciară de
timbru în cuantum de 9.630,15 lei, opinia separată fiind în sensul respingerii capătului de cerere
privind obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere aferente garanțiilor de bună execuție.
În rest, au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
Împotriva acestei decizii civile, la data de 29 iunie 2020, a formulat recurs pârâta B.
GmbH - Sucursala Otopeni.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă, la
data de 3 iulie 2020.

365
 Recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate și trimiterea
cauzei pentru o nouă judecată instanței de apel.
În cuprinsul cererii de recurs a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8
C. proc. civ., susținând că instanța de apel a stabilit, cu încălcarea art. 1268 alin. 4 și art. 1269
alin. 1 C. civ., că recurenta trebuie să plătească penalități de întârziere în cuantum de 350.742,66
lei, respectiv 251.773,33 lei, aferente garanției de bună execuție, la care se adaugă cheltuielile de
judecată pentru acest capăt de cerere constând în taxă judiciară de timbru în cuantum de 9.630,15
lei.
Recurenta a subliniat faptul că înțelege să critice exclusiv această parte a dispozitivului
hotărârii instanţei de apel.
Problema de drept supusă analizei, susține recurenta-pârâtă, privește interpretarea corectă
a regulilor de drept aplicabile în materie de interpretare a contractelor, prevăzute de art. 1267 C.
civ., referitor la interpretarea sistematică, art. 1268 alin. 4 C. civ. privind interpretarea restrânsă la
obiectul contractului, indiferent de caracterul general al termenilor folosiți, și art. 1269 alin. 1 C.
civ. privind interpretarea neclarităților în favoarea celui care se obligă, reguli deosebit de
importante pentru a interpreta corect clauzele contractuale prevăzute la art. 4, 7 și 8 din contractul
nr. 43, respectiv la art. 4, 8 și 9 din contractul nr. 25, încheiate de părți.
Prin decizia recurată a fost încălcat art. 1267 C. civ., în sensul în care au fost conferite
anumite efecte juridice unei clauze contractuale în contradicție cu conținutul concret al acesteia,
dar și prin raportare la clauzele relevante. Concret, în condițiile în care există două clauze în cele
două contracte, care reglementează separat plata prețului și restituirea garanției de bună execuție,
iar clauza penală stipulată printr-o clauză contractuală separată face trimitere expresă exclusiv la
clauza privind plata prețului, este greșită și contrară voinței părților stabilirea penalităților de
întârziere aferente garanției de bună execuție.
Reținerea de către instanța de apel a faptului că garanția de bună execuție ar reprezenta tot
o parte a prețului este greșită din moment ce clauza privind penalitățile de întârziere face trimitere
expresă doar la art. 4 din contract, care privește plata prețului, cu excluderea evidentă și
intenționată a clauzei 8, respectiv a clauzei 9, privind restituirea garanției de bună execuție;
așadar, părțile nu s-au limitat atunci când au stabilit clauza penală la a indica faptul că aceasta
poartă asupra neexecutării obligației de plată a prețului, ci au înțeles să trimită expres la o
anumită clauză din contract.
Printr-o altă critică se arată că prin decizia recurată au fost încălcate dispozițiile art. 1268
alin. 4 C. civ., atunci când instanța de apel a stabilit că garanția de bună execuție are tot natura
juridică a prețului lucrărilor și a reținut că este irelevantă intenția părților de stabilire a
mecanismului diferit constând în reținerea și restituirea garanției de bună execuție, singurul
element de diferență fiind stabilirea unui alt termen suspensiv de plată și a unei condiții
suspensive.
Recurenta consideră că nu are relevanță cum anume se constituie o garanție, acest criteriu
nefiind reținut nici de legislație și nici de practica judiciară; prin urmare, considerentele instanței
de apel prin care arată că față de modul de constituire-reținere a procentului de 10% din fiecare
plată, garanția de bună execuție stabilită de părți nu ar reprezenta o garanție, este un argument
greșit, nefundamentat pe nicio dispoziție legală.
Restituirea garanției la finalul perioadei de garantare pentru defectele lucrării nu
reprezintă plata restului de preț, ci obligația de restituire a unei sume ce ar fi reținută fără temei,
din moment ce evenimentul pentru care a fost constituită - apariția unor defecte sau vicii - nu s-a
ivit.

366
 Chiar dacă la constituire aceste sume au fost reținute ca procent din prețul aferent
lucrărilor, odată ce au fost individualizate și reținute ca garanție, natura juridică a acestora s-a
transformat. Modalitatea de constituire a garanției nu poate produce efectele pe care instanța de
apel le-a dat, asupra schimbării naturii juridice a garanției, neoperând o transformare a
modalităților care afectau plata prețului.
O ultimă critică vizează încălcarea dispozițiilor art. 1269 C. civ., recurenta susținând că
instanța de apel trebuia să interpreteze în favoarea sa dispozițiile considerate neclare, având în
vedere calitatea sa de debitor a obligației de plată a penalităților de întârziere. Din această
perspectivă, interpretarea trebuia să fie una restrictivă, restrânsă la scopul și obiectul pe care
părțile l-au prevăzut expres în contract, respectiv penalitățile să vizeze exclusiv plata prețului, iar
nu și restituirea garanției.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă, a dispus întocmirea raportului
asupra admisibilităţii în principiu a recursului.
Prin încheierea din 13 aprilie 2021, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493
alin. 3 C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune
punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede alin. 4 al aceluiaşi text.
Prin încheierea din 5 iulie 2021 a fost admis în principiu recursul declarat de pârâta B.
GmbH - Sucursala Otopeni împotriva deciziei civile nr. 1431/A din 24 septembrie 2019,
pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă.
Analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu
dispozițiile art. 483 alin. 3 C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că acesta este fondat,
pentru considerentele ce succed.
Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că societatea recurentă și-a limitat criticile împotriva
deciziei atacate exclusiv la penalitățile de întârziere aferente garanției de bună execuție a celor
două contracte și la cheltuielile de judecată referitoare la acest capăt de cerere, constând în taxa
judiciară de timbru.
Tot cu titlu prealabil, se mai reține faptul că deși recurenta a făcut trimitere la prevederile
noului Cod civil, în analiza criticilor formulate instanța se va raporta la dispozițiile care
reglementează aceleași reguli de interpretare a convențiilor, însă din vechiul Cod civil, având în
vedere data perfectării celor două acte juridice, potrivit principiului tempus regit actum.
Recurenta a criticat decizia atacată invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488
alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., conform căruia casarea unei hotărâri se poate solicita când aceasta a
fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.
În cauză, societatea pârâtă a susținut că prin decizia recurată instanța de apel a încălcat
normele de drept material privitoare la interpretarea convențiilor, respectiv art. 1267 din noul Cod
civil (corespondent al art. 982 din vechiul Cod civil), art. 1268 alin. 4 din noul Cod civil
(corespondent al art. 984 din vechiul Cod civil) și art. 1269 alin. 1 din noul Cod civil
(corespondent al art. 983 din vechiul Cod civil), care reglementează reguli de interpretare a
clauzelor contractuale, cu referire la art. 4, 7 și 8 din contractul nr. 43/18.11.2010, respectiv art. 4,
8 și 9 din contractul nr. 25/29.04.2011.
Înalta Curte reține că încălcarea legii presupune fie refuzul aplicării normei juridice, fie
interpretarea greșită a legii.
Refuzul aplicării legii constă în transgresarea directă a textului clar și precis, ce nu
presupune o interpretare specială (interpretatio cessat in claris).
Dacă interpretarea greșită a legii presupune că textul legal incident speței este susceptibil
de interpretări contrarii iar, prin hotărârea atacată, instanța a dat o interpretare neconformă

367
sensului real al textului, aplicarea greșită a legii presupune incongruența normei juridice raportată
la situația de fapt reținută de către instanțele de fond și/sau de apel.
Reclamanta a învestit instanța de judecată cu o cerere prin care a solicitat obligarea pârâtei
la plata unor sume datorate în temeiul a două contracte de execuție lucrări, reprezentând debit
principal, penalităţi de întârziere şi garanţie de bună execuţie, instanţa fiind chemată să
examineze modul de interpretare şi aplicare a clauzelor asumate de cele două părţi contractante.
Disputa litigioasă are în vedere interpretarea clauzelor prevăzute de art. 7 și art. 8, cu
aplicarea art. 4 din primul contract, respectiv art. 8 şi art. 9, cu aplicarea art. 4 din al doilea
contract, în sensul dacă, în baza acestor clauze, se pot percepe penalități de întârziere și pentru
sumele constituite cu titlu de garanție de bună execuție.
Potrivit art. 7 din contractul nr. 43/18.11.2010, în cazul unor întârzieri la plata sumelor
datorate în conformitate cu art. 4, subcontractantul va avea dreptul să perceapă penalităţi de 0,1%
pentru fiecare zi de întârziere din debitul restant, o clauză similară fiind reglementată și prin art. 8
din contractul nr. 25/29.04.2011, prin ambele clauze făcându-se trimitere expresă la art. 4 din cele
două contracte de execuție lucrări.
Conform clauzei prevăzute de art. 4 din primul contract, toate plățile graduale vor fi
efectuate pe baza confruntării documentelor contractuale prezentate de contractantul principal, iar
plata lucrărilor se efectuează în termen de 3 zile lucrătoare de la primirea acestor documente de la
beneficiar, o clauză asemănătoare fiind prevăzută și în cel de-al doilea contract.
Din analiza respectivei clauze contractuale, Înalta Curte reține că aceasta se referă
exclusiv la plata lucrărilor executate, nu și la restituirea garanţiilor de bună execuție, de vreme ce
pentru restituirea sumei constituite cu titlu de garanție părțile au convenit în mod distinct, prin
art. 8, respectiv art. 9 din contractele de execuție lucrări.
Or, în condițiile în care voința părților a fost aceea de a stipula o clauză penală cu referire
la un anumit tip de încălcare a obligațiilor contractuale - neplata la termen (gradual) a lucrărilor
executate -, extinderea aplicabilității clauzei penale privind penalitățile pentru neplata lucrărilor
executate și la ipoteza restituirii cu întârziere a garanțiilor de bună execuție reprezintă o
interpretare și aplicare greșită a legii, contrară dispozițiilor art. 982-984 din vechiul Cod civil,
cum corect a susținut recurenta.
Înalta Curte va reține ca fondată și critica privind aplicarea greșită a regimului juridic
a garanției de bună execuție.
Astfel, garanția de bună execuție este o sumă de bani pe care executantul o pune la
dispoziția beneficiarului în scopul asigurării acestuia de îndeplinirea cantitativă, calitativă şi
în termenul convenit a lucrărilor contractate.
Garanţia de bună execuţie se poate constitui fie prin virament bancar sau printr-un
instrument de garantare emis în condiţiile legii de o societate bancară sau de o societate de
asigurări, care devine anexă la contract, fie prin depunerea la casierie a unor sume în
numerar, fie prin reţineri succesive din sumele datorate pentru facturi parţiale. În speță,
părțile au optat pentru această din urmă modalitate.
Prin urmare, chiar și în situația în care garanția de bună execuție se constituie prin
reținerea unui procent din prețul datorat, odată constituită, aceasta dobândește caracter autonom
prin specificitatea scopului său și, ca atare, restituirea ei nu se poate supune regulilor privind plata
prețului pentru lucrările executate, pe care beneficiarul are obligația de a le achita potrivit
clauzelor contractuale, inclusiv de a răspunde pentru întârzierea plății prin aplicarea penalităților
de întârziere calculate potrivit clauzei penale stipulate de părţile contractante.
Altfel, suma constituită de executant cu titlu de garanție de bună execuție urma să fie
restituită în condițiile stabilite de părți în cele două contracte - art. 8, respectiv art. 9, după cum
368
urmează: jumătate din garanția constituită va fi restituită în urma finalizării și predării lucrărilor,
iar cealaltă jumătate în urma încetării perioadei de răspundere pentru defecte (12 luni de la data
preluării de către beneficiar), nicio clauză contractuală neprevăzând în mod expres o clauză
penală constând în plata de penalități şi pentru întârzierea în restituirea garanției de bună
execuție.
Clauzele susceptibile de mai multe înţelesuri se interpretează în sensul ce se potriveşte cel
mai bine naturii şi obiectului contractului. Este real că interpretarea contractului se poate dovedi
necesară în situații determinate fie de o folosire improprie, greșită a terminologiei juridice sau a
vocabularului uzual, fie de contradicția dintre manifestarea expresă de voință și voința internă,
reală a părților, însă nu aceasta este ipoteza în speță, conținutul clauzelor analizate fiind lipsit de
orice echivoc, sub acest aspect.
Așa cum s-a arătat, în cazul în care contractorul principal nu îşi îndeplineşte obligaţiile
asumate convențional potrivit art. 4, respectiv nu plătește contravaloarea lucrărilor executate în
termenele stabilite, acesta poate fi penalizat cu 0,1% din suma restantă pentru fiecare zi de
întârziere.
Cum în contractele încheiate de părți există două clauze diferite prin care se
reglementează plata prețului, pe de o parte, și restituirea garanției de bună execuție, pe de altă
parte, iar clauza penală stipulată printr-o prevedere contractuală separată face trimitere expresă
doar la clauza privind plata prețului, este greșită și contrară voinței concordante a părților
stabilirea penalităților de întârziere aferente garanției de bună execuție în temeiul clauzei penale
care privește exclusiv plata cu întârziere a prețului lucrării.
Întrucât cocontractanţii nu au prevăzut o clauză penală şi pentru eventuala întârziere în
restituirea garanției de bună execuție, sunt justificate nemulţumirile recurentei, în sensul că
instanţa de apel a conferit efecte juridice unei clauze contractuale în contradicție cu conținutul
concret al acesteia, dar și prin raportare la celelalte clauze relevante din contract.
În considerarea argumentelor expuse, constatând caracterul fondat al criticilor societăţii
pârâte, în temeiul art. 496, raportat la art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte a admis
recursul declarat de pârâta B. GmbH - Sucursala Otopeni împotriva deciziei civile nr. 1431/A din
24 septembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, pe care a casat-
o cu consecinţa trimiterii cauzei pentru o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel, doar în ceea ce
privește penalitățile de întârziere aferente garanției de bună execuție și cheltuielile de judecată în
legătură cu acest capăt de cerere reprezentând taxa judiciară de timbru, având în vedere limitele
casării trasate de partea recurentă.

3. Acțiune în răspundere civilă delictuală. Neîndeplinirea condiției certitudinii

prejudiciului. Efecte
C.civ. din 1864, art. 998, art. 999
Legea nr. 50/1991, art. 6
C.proc.civ., at. 476-477
Decretul nr. 167/1958, art. 3 alin. (1) teza I, art. 8 alin. (1)

Emiterea certificatului de urbanism este în responsabilitatea autorităţii administrative, ca

singură autoritate îndrituită să ateste regimul juridic al unui teren din perspectiva regulilor

369
generale de urbanism, și, prin urmare, fapta de a fi emis un act care atestă situaţii neconforme
realității este ilicită şi impune răspunderea pentru daune.
Cu toate acestea, menționarea în contractul de vânzare al reclamantei a unei interdicții
temporare de construire, până la elaborarea unui P.U.Z. sau P.U.D., interdicție care are
caracter clar exprimat, fără un termen determinat, atestă faptul că partea cumpărătoare a avut,
prin achiziția terenului, doar șansa de a construi, care nu se circumscrie noțiunii de prejudiciu
cert, în condițiile în care această pierdere nu a survenit ca urmare a faptului ilicit al autorității
administrative, ci a fost o împrejurare preexistentă, cunoscută cumpărătorului de la data
vânzării.
Astfel, în mod corect instanța de apel a respins acțiunea în răspundere civilă delictuală,
având ca obiect repararea prejudiciului patrimonial determinat de diferenţa dintre preţul plătit
efectiv şi preţul pe care l-ar fi plătit dacă ar fi cunoscut situaţia urbanistică a terenului,
promovată de cumpărător împotriva autorității administrative emitente a certificatului de
urbanism, pentru lipsa caracterului cert al prejudiciului.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 51 din 20 ianuarie 2021

Prin cererea în justiţie înregistrată la 14.03.2016 pe rolul Tribunalului Brașov, Secţia a II-
a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator
judiciar, a chemat în judecată pe pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul B. (UAT
B.), solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta la plata
prejudiciului constând în diferenţa dintre suma pe care reclamanta a achitat-o şi cea pe care
trebuia să o achite în realitate pentru terenul în suprafaţă de 46.500 mp la momentul achiziţionării
acestuia, la care se adaugă dobânda legală aferentă, actualizată cu rata inflaţiei până la data plăţii
efective. Prejudiciul a fost estimat provizoriu la suma de 300.000 lei.
Pretenţiile au fost întemeiate pe răspunderea civilă delictuală a pârâtei, iar fapta ilicită a
constat în emiterea unui certificat de urbanism, în anul 2005, act prin care emitentul menţiona că
terenul achiziționat de reclamantă de la un terţ era situat în intravilanul localităţii. În baza acestui
act reclamanta a cumpărat un teren raportat la un preţ negociat în considerarea regimului
urbanistic comunicat de către pârâtă, deși ulterior, în anul 2015, aceeași pârâtă a emis un nou
certificat de urbanism în care terenul era menţionat în categoria extravilan.
Prin sentinţa civilă nr. 1360/CA/06.11.2018, Tribunalul Brașov, Secţia a II-a civilă, de
contencios administrativ și fiscal, a respins excepţiile prescripţiei dreptului material la acțiune şi
lipsei calităţii procesuale active, a admis acțiunea și a obligat pârâta la plata către reclamantă a
sumei totale de 1.416.654 lei, compusă din suma de 972.728 lei cu titlu diferenţă preţ actualizată
şi suma de 443.926 lei cu titlu de dobândă legală; a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a
sumei de 13.229,17 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentinţe, Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul B. a declarat
apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin decizia civilă nr. 963/Ap/09.07.2019, Curtea de Apel Brașov, Secţia civilă, a admis
apelul și a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a respins acțiunea și a obligat
reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 5.418 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în primă
instanţă, a menținut dispoziţia privind respingerea excepţiilor prescripţiei şi a lipsei calităţii
procesuale active și a obligat intimata-reclamantă la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 7.140
lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
Împotriva deciziei din apel S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar, a declarat recurs,
precizând că nu înțelege să critice soluția dată excepțiilor prescripţiei dreptului material la acţiune
370
și lipsei calităţii procesuale active, dar și că, în ipoteza admiterii recursului, solicită menţinerea
obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată admise de instanţa de fond (13.229,17 lei) și
obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată din apel și recurs.
În motivare, a susținut că instanța de apel nu a argumentat înlăturarea temeiurilor de drept
în baza cărora prima instanță a admis acțiunea - Legea nr. 350/2001 și Legea nr. 50/1991, dând o
interpretare proprie apelului, cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material
reținute în mod corect de tribunal.
Astfel, a arătat că instanța de apel a reținut fapta ilicită a Unității Administrativ
Teritoriale, respectiv emiterea în anul 2005 a unui certificat de urbanism care atestă o situaţie
neconformă P.U.G.-ului aprobat la momentul respectiv, contrar dispoziţiilor art. 6 din Legea nr.
50/1991 și art. 29 din Anexa 1 a Ordinului M.L.P.T.L. nr. 1943/2001, reţinute de judecătorul
fondului, omițând însă că tribunalul a reţinut și incidenţa art. 30, 32 și 33 din Ordinul pentru
aplicarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991.
În continuare, a evocat dispozițiile art. 29 alin. (1), art. 30 alin. (3), art. 32 alin. (1) și art.
33 alin. (1) din Ordinul sus-menționat și a subliniat că instanța de apel nu a reținut incidența în
cauză a acestora, deși tribunalul le-a avut în vedere la pronunțarea soluției.
De asemenea, a arătat că instanța de prim control judiciar, pornind de la definiţia
termenilor de „intravilan” și „extravilan”, a conchis în mod eronat că „din analiza comparativă a
acestor noţiuni reiese cu evidență că diferenţa dintre intravilan și extravilan o constituie
posibilitatea realizării de construcţii, ambele categorii de terenuri fiind cuprinse în limita
administrativ teritorială a unităţii de baza”.
În opinia recurentei, separat de faptul că aceste motive sunt străine de natura cauzei,
semnificația acestor termeni nefiind invocată nici chiar de apelantă, abordarea este una greşită,
atât timp cât diferența dintre intravilan și extravilan o poate defini doar un expert în construcții.
A subliniat recurenta că instanța de apel a dat o interpretare greșită acțiunii, în scopul
înlăturării răspunderii intimatei, deși a reținut că există fapta ilicită și că aceasta a fost săvârșită
de Unitatea Administrativ Teritorială B.
În acest sens, a arătat că prin cererea de chemare în judecată a solicitat repararea
prejudiciului suferit ca urmare a faptei ilicite săvârşite de intimată, constând în emiterea, la
momentul la care a achiziționat terenul în suprafață de 46.500 mp, a unui certificat de urbanism
în care s-a menționat în mod greșit, contrar P.U.G.-ului aprobat la momentul respectiv și
dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 50/1991 și art. 29 din Anexa nr. 1 a Ordinului M.L.P.T.L. nr.
1943/2001, că terenul este situat în intravilan. Astfel, a solicitat diferența dintre suma pe care a
plătit-o și cea pe care ar fi trebuit să o plătească, în măsura în care intimata și-ar fi îndeplinit
atribuțiile și ar fi emis un certificat de urbanism în care se specifica în mod corect că terenul este
situat în extravilan, fiind de notorietate faptul că există o diferență de preț în raport cu statutul de
teren aflat în intravilan sau în extravilan.
Or, instanța de apel și-a motivat soluția reținând că ,,din motivarea cererii de chemare în
judecată și din prevederile legale precizate reiese că această diferenţă de valoare este generată de
imposibilitatea legală a realizării de construcţii pe terenuri extravilane, respectiv pe terenul
cumpărat”.
Potrivit susţinerilor recurentei, această motivare este contradictorie, în condițiile în care
curtea de apel reținuse deja existența faptei ilicite constând în emiterea în anul 2005 a unui
certificat de urbanism care atestă o situaţie neconformă P.U.G.-ului aprobat la momentul
respectiv, contrar dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 50/1991 și art. 29 din Anexa 1 a Ordinului
M.L.P.T.L. nr. 1943/2001, reţinute de judecătorul fondului, dar și faptul că nu se poate pune în

371
sarcina reclamantei obligația de a face alte verificări cu privire la regimul juridic al terenului, în
afară de certificatul de urbanism emis de autoritatea competentă.
Mai mult, a arătat că motivarea contradictorie a hotărârii atacate reiese și din împrejurarea
că, după ce a reținut că regimul juridic al terenului este cel prevăzut în certificatul de urbanism,
neputându-se efectua alte verificări faptice, curtea de apel a apreciat că împrejurarea că terenul
este fâneață, fiind amplasat pe vârful unui deal parțial împădurit, departe de orice zonă construită,
trebuia să îi fie cunoscută intimatei-reclamante la data cumpărării terenului, independent de orice
faptă a apelantei-pârâte.
A arătat recurenta că în mod contradictoriu și fără legătură cu cele solicitate prin cererea
de chemare în judecată, instanța de apel și-a argumentat soluția pornind de la posibilitatea reală
de a realiza construcții pe terenul achiziționat, în condițiile în care, prin demersul judiciar inițiat,
urmărește recuperarea diferenței dintre prețul plătit pentru un teren care, în realitate, era situat în
extravilan și prețul pe care l-ar fi plătit în condițiile în care din certificatul de urbanism ar fi
rezultat regimul juridic real al imobilului.
În acest context, a evocat și concluziile expertizei topo, în sensul că terenul nu se putea
afla în intravilan în anul 2005 și nu era cuprins în U.T.R. 36 nici în anul 2017, nici la momentul
emiterii certificatului de urbanism din anul 2005, astfel că, raportat la amplasamentul imobilului,
certificatul de urbanism eliberat în 2005 a fost încadrat greșit.
În continuare, a prezentat pe larg argumentele pentru care apreciază că instanța de apel a
aplicat greșit normele de drept material, reținând în mod nelegal că prejudiciul invocat nu este
unul actual, produs efectiv la momentul cumpărării și nici unul viitor cert, venit în prelungirea
unei stări de fapt existente la momentul faptei ilicite, întrucât ceea ce se pretinde în speţă este
doar o posibilitate ipotetică a intimatei de a-i plăti vânzătoarei un preţ mai mic pentru acelaşi
teren, cu privire la care ambele părți, în momentul negocierii şi stabilirii preţului aveau
reprezentarea amplasamentului real și a caracteristicilor (întindere, contur, vecinătăți, lipsa căilor
de acces, a utilităţilor etc.), precum și a faptului că nu era construibil, cel puţin temporar, și că
încetarea acestei interdicții era incertă ca moment și realizare.
Or, atât Codul civil de la 1864, cât și noul Cod civil consacră principiul reparării integrale
a prejudiciului.
Curtea de apel a ignorat însă faptul că a plătit 174.000 euro, un preț corect pentru un teren
situat în intravilan, în condițiile în care cu totul altul ar fi fost prețul pieței, dacă terenul era
vândut ca unul situat în extravilan.
A subliniat recurenta că aceasta este abordarea corectă care se impune a fi analizată în
cadrul răspunderii civile delictuale și că, în speță, și-a demonstrat pe deplin prejudiciul suferit,
care, contrar celor reținute de instanța de apel, este unul cert.
De asemenea, a susținut că în mod greșit a apreciat curtea de apel că nu se poate stabili
nici legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, care ar consta în diferenţa de preţ dintre
un teren construibil şi unul neconstruibil, atât timp cât intimata era obligată să emită certificatul
de urbanism în conformitate cu situaţia reală a terenului, pe baza documentațiilor urbanistice,
care existau la momentul acela.
În final, a susținut că instanța de apel a încălcat orice principiu al ordinii de drept atunci
când a reținut că fapta ilicită nu a fost săvârșită cu vinovăție, în condițiile în care în anul 2005
existau norme clare în materia emiterii certificatului de urbanism, norme legale care au fost
încălcate grav, cu vinovăție, de intimată, iar fapta acesteia i-a creat un prejudiciu grav, deoarece a
achitat un preţ vădit mai mare pentru teren.

372
 A subliniat recurenta că, în contra celor reţinute de curtea de apel, în speţă sunt îndeplinite
toate condițiile angajării răspunderii civile delictuale a intimatei, astfel că se impune admiterea
căii de atac.
În drept, a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C.proc.civ.
La 31.10.2019, intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității
recursului declarat de recurenta-reclamantă și a declarat recurs incident.
În motivarea recursului incident, a arătat că excepţia prescripţiei dreptului material la
acţiune a fost respinsă în mod greşit de prima instanţă, soluţie menţinută de instanţa de apel
printr-o interpretare şi aplicare greşită a prevederilor art. 8 alin. (1) raportat la art. 3 alin. (1) teza
I din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora reclamanta ar fi trebuit să promoveze acţiunea
întemeiată pe răspunderea civilă delictuală reglementată de art. 998 - 999 C.civ. în termen de 3
ani, termen care ar fi început să curgă de la momentul la care reclamanta a cunoscut sau ar fi
trebuit să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
Astfel, regula menţionată se caracterizează prin stabilirea a două momente alternative de
la care prescripţia poate începe să curgă şi anume, pe de o parte momentul subiectiv al cunoașterii
pagubei şi a celui care răspunde de ea, moment ce poate fi stabilit prin orice mijloc de probă
propus de reclamantă sau, după caz, de pârât, iar pe de altă parte momentul obiectiv al datei la
care păgubitul putea ori trebuia să cunoască aceste elemente.
Or, în speţă, momentul obiectiv la care reclamanta trebuia ori putea să cunoască paguba şi
pe cel care răspunde de ea este reprezentat de data încheierii contractului de vânzare - cumpărare
din 8.07.2005, dată de la care putea în mod obiectiv să verifice situaţia juridică a terenului în
calitate de proprietar al acestuia, cu minime diligențe ce se cuvin a fi efectuate de orice
cumpărător de bună-credinţă (verificarea istoricului de proprietate, identificarea faptică a
terenului, chiar prin expertize de specialitate, având în vedere poziţionarea acestuia cât şi faptul
că acest teren figura încă din 2005 ca fiind „fâneaţă”, verificarea dacă terenul este sau nu ocupat
de construcţii sau se află în posesia unor terţi etc). Faţă de acest moment, este evident că s-a
împlinit termenul de prescripţie de 3 ani în care reclamanta era îndreptăţită să formuleze acţiunea
introductivă.
De asemenea, a arătat că în ipoteza în care instanţa de judecată ar aprecia că momentul
dobândirii de către reclamantă a dreptului de proprietate asupra terenului nu constituie momentul
obiectiv de la care aceasta putea sau trebuia să cunoască pretinsa pagubă şi pe cel care răspunde
de ea, se poate constata că la momentul întocmirii documentației tehnice de ridicare topografică
din august 2009 de către expertul ing, topo. C. (ocazie cu care măsurătorile au fost incluse în
sistemul naţional de proiecţie stereografic 1970), în vederea obţinerii autorizaţiei de construcţie,
reclamanta a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască regimul juridic al terenului.
În acest context, a arătat că instanţa de apel însăși a reținut că „greşita indicare a
amplasamentului, deci greşita localizare a terenului a fost demonstrată abia ulterior, în anul 2009
și anume printr-o altă lucrare de specialitate.”
Prin urmare, indiferent la care dintre cele două momente obiective de la care începe să
curgă termenul de prescripţie s-ar face evaluarea, acţiunea formulată la data de 14.03.2016 este
prescrisă.
În continuare, a prezentat pe larg argumentele pentru care apreciază că în mod eronat a
validat instanța de apel raționamentul tribunalului, reţinând existența faptei ilicite, prin
interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 50/1991 şi art. 29 din Anexa 1
a Ordinului M.L.P.T.L. nr.1943/2001.
A subliniat această recurentă în apărare faţă de recursul principal că, pentru a obţine o
despăgubire integrală, justă şi echitabilă, cel prejudiciat trebuie să facă dovada că prejudiciul
373
suferit este consecinţa săvârșirii cu vinovăție a unei fapte ilicite de către persoana împotriva
căreia se îndreaptă. Numai în aceste condiţii fapta ilicită declanșează mecanismul antrenării
obligaţiei de despăgubire a persoanei responsabile. Or, în speţă, presupusa faptă ilicită ce ar
consta în emiterea certificatului de urbanism nr. 196/15.04.2005, prin care s-ar fi indicat la
regimul juridic al terenului că acesta este situat în intravilanul municipiului B., nu există.
Astfel, potrivit art. 6 din Legea 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de
construcţii, certificatul de urbanism este un act de informare prin care autorităţile competente fac
cunoscute solicitantului informațiile privind regimul juridic, economic şi tehnic al terenurilor şi
construcțiilor existente la data solicitării, în conformitate cu prevederile planurilor urbanistice şi
ale regulamentelor aferente acestora ori ale planurilor de amenajare a teritoriului, după caz,
avizate şi aprobate potrivit legii. Legalitatea unui act se verifică însă în raport cu dispozițiile
legale în vigoare, iar nu cu mențiunile altui act emis de autoritatea publică.
În acest context, a susținut că din probatoriul administrat în cauză rezultă că stabilirea
regimului juridic al terenului în intravilanul municipiului B. nu este rezultatul unei erori a Unității
Administrativ Teritoriale B., ci a documentației tehnice depuse de solicitantul certificatului de
urbanism şi a planșei de încadrare zonă scara 1:25000, respectiv proprietarul de la acel moment al
terenului.
Astfel, certificatul de urbanism din anul 2005 a fost emis în conformitate cu
documentațiile de urbanism aprobate la acel moment, inclusiv prin raportare la P.U.G. aprobat
prin H.C.L. nr. 23/22.02.2001, fără efectuarea de măsurători suplimentare, care nu erau
obligatorii.
Or, singurul argument pentru care reclamanta apreciază că emiterea certificatului de
urbanism în anul 2005 reprezintă o faptă ilicită este reprezentat de faptul că prin noul certificat de
urbanism emis în anul 2015, chiar la solicitarea acesteia, regimul juridic al terenului este diferit
de cel din anul 2005, respectiv acesta figurează în extravilanul municipiului B., fără a avea însă în
vedere că eliberarea unui astfel de certificat se face de către autoritate în baza documentației
depuse de către solicitant, documentație diferită de cea din anul 2005.
În drept, a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.
La 21.11.2019, S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar D., a răspuns la întâmpinare și a
depus întâmpinare la recursul incident, prin care a arătat că în speță sunt incidente dispozițiile
Codului de procedură civilă de la 1865, a solicitat ca recursul incident să fie calificat ca fiind unul
principal și a invocat excepțiile tardivității și inadmisibilității acestuia.
Prin încheierea din 11.11.2020, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului declarat
de recurenta-reclamantă, cererea de calificare a recursului incident ca fiind unul principal şi
excepţia inadmisibilităţii recursului incident; a admis în principiu recursurile şi s-a stabilit termen
pentru soluţionare în şedinţă publică, în raport cu art. 493 alin. (7) C.proc.civ.
Înalta Curte a luat în examinare recursurile, urmând ca în considerentele care
urmează să răspundă criticilor de nelegalitate formulate de părţi, analizând prioritar
recursul principal, chiar dacă recursul incident deduce instanţei de recurs nelegalitatea
deciziei de apel din perspectiva greşitei soluţionări a excepției prescripției dreptului
material la acțiune al reclamantei, dat fiind caracterul subsecvent al acestuia.
Astfel, recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a criticat decizia arătând că aceasta s-a
fundamentat pe aspecte străine celor reţinute de prima instanţă de fond. S-a arătat, în esență, că
instanţa de apel a dat o interpretare proprie apelului, fără a fundamenta excluderea de la aplicare a
dispozițiilor legale reţinute de prima instanță în soluţionarea cauzei.

374
 Instanţa de recurs arată că apelul are efect devolutiv, conform dispozițiilor art. 476 - 477
C.proc.civ., provocând o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt, cât
şi în drept.
Astfel, apelul declarat de Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul B., limitat la
aspectele indicate expres sau implicit de către apelant, a provocat o devoluţiune asupra întregii
cauze, iar instanța de apel nu era, în aceste condiţii, legată de statuările în fapt şi în drept ale
primei instanţe, realizând, așadar, o nouă judecată de fond a întregii cauze. Pe aceste premise,
instanţa de apel, evocând fondul, nu avea obligaţia de se conforma celor statuate de prima
instanţă, ci doar pe aceea de a rejudeca pricina în limitele devoluţiunii stabilite prin cererea de
apel.
Se mai cuvine subliniat, în acest context, că deşi recurenta a susţinut că prin apel nu s-a
criticat temeiul de drept pentru care prima instanţă a admis acţiunea, iar curtea de apel a reținut că
apelanta a săvârșit o faptă ilicită, totuşi, prin considerentele deciziei criticate, instanţa de apel a
expus considerente care nu au legătură cu cauza, în scopul justificării schimbării primei hotărâri
şi exonerării de răspundere a UAT B.
Nici criticile formulate din această perspectivă nu sunt fondate. Temeiul acţiunii
promovate a rămas stabil pe tot parcursul procesului în faţa instanţelor devolutive şi l-a
reprezentat răspunderea civilă delictuală a UAT B. pentru emiterea în anul 2005 a unui certificat
de urbanism care nu a corespuns documentaţiilor de urbanism şi planurilor de amenajare a
teritoriului aprobate în condiţiile legii. În acest sens, reclamanta a imputat pârâtei că certificatul
de urbanism emis în anul 2005 a identificat în mod greşit terenul cumpărat de reclamantă ca fiind
situat în intravilanul localităţii, deşi, în realitate, acesta era un teren situat extravilan, astfel cum s-
a constatat în anul 2015, când aceeaşi pârâtă a emis un nou certificat de urbanism.
Împrejurarea că, în acest context, instanța de apel a analizat în cuprinsul deciziei diferenţa
dintre intravilanul şi extravilanul localităţii conchizând că, în mod esenţial, aceasta constă în
posibilitatea realizării construcţiilor pe aceste tipuri de terenuri, nu a influenţat soluția pronunţată,
dar mai ales nu a contrazis statuările primei instanțe în ceea ce priveşte constatarea caracterului
ilicit al faptei pârâtei.
Instanţa de apel a subliniat cu claritate că săvârşirea de către apelanta UAT B. a unei fapte
ilicite a fost dovedită în cauză şi constă în emiterea unui certificat de urbanism în anul 2005 care
atestă o situaţie neconformă PUG-ului aprobat la momentul respectiv, contrar dispoziţiilor art. 6
din Legea nr. 50/1991 şi art. 29 din Anexa 1 a Ordinului MLPTL nr. 1943/2001.
Deşi recurenta S.C. A. S.R.L. impută instanţei de apel o lipsă de coerenţă în raţionament
şi o motivare plină de contradicţii a deciziei recurate, determinată de împrejurarea că, deşi s-a
stabilit că există o faptă ilicită, totuşi, acţiunea în răspundere a fost considerată nefondată, Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie arată că nu infirmarea faptei ilicite a fost fundamentul soluţiei, ci cu
totul o altă împrejurare, necontestată de partea litigantă.
În acest sens, instanţa de apel a arătat că, deşi prin certificatul de urbanism s-a relevat că
acesta intră in categoria terenurilor situate intravilan, atât în cuprinsul acestui act, cât şi în
contractul de vânzare încheiat de reclamantă cu o terţă parte - având ca obiect terenul, s-a
menţionat existenţa unei interdicţii temporare de construire, până la elaborarea unui P.U.Z. sau
P.U.D., interdicţie care avea caracter clar exprimat, fără un termen determinat. În acest context,
instanţa de apel a subliniat că, autonomă în raport cu menţiunea aflată în certificatul de urbanism
referitoare la situarea terenului în intravilanul localităţii B., intimata cunoştea interdicția de
construire care nu era imputabilă pârâtei, astfel încât reclamanta a avut, prin achiziţia terenului,
doar şansa de a construi şi de aceea, prejudiciul încercat, în această privință, nu are caracter cert.

375
 Din acest punct de vedere, Înalta Curte arată că nu este nici confuză şi nici contradictorie
motivarea instanţei de apel care, în realitate, nu a contrazis statuările primei instanţe în privinţa
erorilor comise de autoritatea administrativă la emiterea certificatului de urbanism considerat ca
element material al faptei ilicite. Prin devoluţiunea întregii cauze, însă, în apel s-a reţinut un
element suplimentar care, fără a contrazice caracterul ilicit al faptei, a arătat că reclamanta nu a
avut în mod originar dreptul de construire, aşa încât prejudiciul generat de acest fapt nu poate fi
considerat ca o consecinţă directă şi determinată.
Nu este, de asemenea, fondată critica recurentei S.C. A. S.R.L. referitoare la motivarea
contradictorie a deciziei, abordată comparativ, în planul excepţiei prescripției extinctive, cu cel al
fondului.
În acest sens, instanţa de apel a statuat că emiterea certificatului de urbanism este în
responsabilitatea autorităţii administrative, ca singură autoritate îndrituită să ateste regimul juridic
al unui teren din perspectiva regulilor generale de urbanism, nicio responsabilitate neputând fi
transferată, în acest domeniu, solicitantului acestui act şi astfel a stabilit că fapta de a fi emis un
act care atestă situaţii neconforme realității este ilicită şi plasată în responsabilitatea pârâtei.
Aceste statuări nu sunt în contradicţie cu constatările ulterioare ale aceleiași instanţe care,
evocând interdicția de construire cunoscută cumpărătorului, menționată atât în certificatul de
urbanism, cât şi în contractul de vânzare, a arătat că prejudiciul determinat de imposibilitatea de
construire nu este cert, în legătură indisolubilă cu faptul ilicit, atâta vreme cât, cunoscând aceste
împrejurări, nu este cert că la încheierea contractului, reclamanta ar fi plătit un preţ diminuat la
cumpărarea terenului.
În alte cuvinte, analizând elementele răspunderii, instanţa de a apel a stabilit prioritar
existenţa faptei ilicite, iar, succesiv, a analizat alte elemente ale răspunderii civile, prejudiciul şi
legătura cauzală, stabilind, pentru fiecare dintre aceste elemente, concluzii particulare, reflectate
coerent în planul deciziei.
După un lung expozeu explicativ al noţiunilor terminologice cu care se operează tehnic în
cauză şi după o reconsiderare a probelor, aspecte care excedează analiza de nelegalitate la care se
delimitează examinarea căii extraordinare de atac, recurenta a arătat printr-un alt motiv de recurs
că instanța de apel a încălcat norme de drept material pronunțând decizia recurată.
În acest sens, recurenta a arătat că s-a comis o încălcare a normelor de drept atunci când
instanţa de apel a constatat că „terenul cumpărat de reclamantă este fâneaţă (...) departe de orice
zonă construită (...) acest amplasament şi caracteristicile terenului trebuiau să îi fie cunoscute
intimatei la data cumpărării terenului (...)”, dar şi atunci când a statuat că prejudiciul invocat de
intimată nu este unul actual, produs efectiv la momentul cumpărării, dar nici unul viitor cert,
venit în prelungirea unei stări de fapt existente la momentul faptei ilicite, întrucât ceea ce se
pretinde este doar posibilitatea ipotetică de a fi plătit un preţ mai mic, deoarece, în esenţă, acest
prejudiciu, echivalent unei şanse, nu are caracter cert.
Cu privire la aceste critici, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată că, de asemenea, nu
sunt proprii recursului şi nu reprezintă motive apte să ofere instanţei de recurs pârghiile unui
control de legalitate.
Amintind recurentei că nu este suficientă enunţarea unei critici care reproduce dispoziţiile
art. 488 alin. (1) C.proc.civ., Înalta Curte arată că invocarea aplicării greşite ori încălcării unei
norme de drept material într-un recurs presupune nu doar invocarea normei de drept material în
mod punctual, dar şi reflectarea mecanismului său corect de aplicare ori interpretare şi modul în
care instanța de apel a înfrânt acest procedeu.
De aceea, o nemulțumire a recurentului legată de soluţia recurată, de modul în care
instanţa de apel concluzionează asupra stării de fapt, considerând, în cele din urmă, asupra
376
temeiniciei acţiunii, contestaţie care nu deduce instanţei de casare examinarea precisă a normei
de drept pretins încălcate, reprezintă, în realitate, o critică specifică unei căi de atac devolutive,
care nu va fi examinată în recurs, cale excepţională de atac care urmăreşte să supună Înaltei Curți
de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de
drept aplicabile.
În fine, ultimul set de critici formulate de recurenta-reclamantă solicită instanţei supreme
aprecierea necesităţii reevaluării probelor - critici care nu vor fi examinate, pentru considerentele
mai sus explicate - dar şi împrejurarea că în mod greşit instanţa de apel a considerat că
reclamanta a pierdut doar o şansă, care nu se circumscrie noţiunii de prejudiciu cert, în condiţiile
în care aceasta pierdere nu a survenit ca urmare a faptului ilicit, ci a fost o împrejurare
preexistentă, cunoscută cumpărătorului.
Din acest punct de vedere, în măsura în care reclamanta a solicitat prin acţiunea în
despăgubiri repararea prejudiciului patrimonial cert determinat de diferenţa dintre preţul plătit
efectiv şi preţul pe care l-ar fi plătit dacă ar fi cunoscut situaţia urbanistică a terenului, în
considerarea normelor de drept incidente prin raportare la data faptei ilicite, Înalta Curte arată că
instanţa de apel a caracterizat corect caracterul incert, deci nereparabil, al prejudiciului.
Condiţia certitudinii prejudiciului, caracterul său cel mai important, se identifică în
posibilitatea ca existenţa lui actuală să fie sigură şi posibil a fi determinată. Pe aceste premise,
instanţa de apel a stabilit corect că nu este cert prejudiciul care semnifică o posibilitate abstractă,
o şansă viitoare a reclamantei care depinde de factori externi şi neinfluențabili de vreuna dintre
părţi, dar şi că acest prejudiciu nu poate fi plasat în responsabilitatea pârâtei.
Dincolo de aceste considerente, instanța arată că toate celelalte aspecte sesizate de
recurentă nu reprezintă decât o reinterpretare a stării de fapt, bazată pe o evaluare proprie a
probelor, propusă spre validare instanţei de recurs, chestiuni care nu vor fi examinate.
Astfel pe baza celor reţinute, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată că motivele
recursului reclamantei, examinate în limitele încadrării lor în motivele de casare prevăzute de
lege, sunt în totalitate nefondate şi vor fi înlăturate.
Examinând recursul incident, Înalta Curte constată că acesta s-a fondat pe dispoziţiile art.
488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., fiind îndreptat asupra deciziei date de instanța de apel cu privire la
excepția prescripției ridicate de pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul B., dar şi
asupra unei părţi a considerentelor hotărârii, referitoare ca caracterul ilicit la faptei UAT B. de a
fi emis certificatul de urbanism, considerat ca element material al faptei ilicite.
Printr-un prim motiv de recurs pârâta a arătat că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare
a legii, art. 8 alin. (1) raportat la art. 3 alin. (1) teza I din Decretul nr. 167/1958 privitor la
prescripția extinctivă. În opinia recurentei, acţiunea reclamantei a fost promovată după împlinirea
termenului general de prescripţie de 3 ani, deoarece aceasta, în raport cu natura cererii
promovate, a cunoscut ori trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea la momente
clar determinate, anterioare datei emiterii celui de-al doilea certificat de urbanism, având nr.
84/2015.
Astfel, recurenta Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul B. a pretins că la data
încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 8 iulie 2005 reclamanta putea, în mod obiectiv,
să verifice situaţia juridică a terenului, cu diligenţe minime, cum ar fi verificarea istoricului de
proprietate, chiar prin expertize de specialitate. Oricum, chiar dincolo de acest moment,
cunoașterea situaţiei reale a regimului urbanistic al terenului a fost accesibilă reclamantei în luna
august a anului 2009, când a solicitat şi obţinut efectuarea unei expertize topometrice, în scopul
iniţierii demersurilor de obţinere a autorizaţiei de construire pe terenul în cauză.

377
 Întrucât disputa nu poartă asupra naturii ori duratei termenului de prescripţie şi nici asupra
modului de interpretare a art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, instanţa de recurs sesizează că
motivul de recurs vizează aplicarea legii, a modului în care curtea de apel a stabilit, în aplicarea
acestor dispoziţii, începutul prescripției, plasându-l la o dată ulterioară celei considerate de
recurentă.
Pe aceste premise, recurenta a considerat că instanța de apel a aplicat greşit dispozițiile
art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, deoarece a ignorat două momente obiectiv determinate
la care, cu diligenţe minime, cumpărătorul - reclamanta S.C. A. S.R.L. - putea cunoaște situația
reală a terenului, sub aspectul regimului său urbanistic.
Aceste critici nu sunt fondate. Instanţa de apel a verificat, pe baza probelor cauzei,
îndeplinirea obligațiilor de diligență cerute de lege titularului dreptului material la acţiune în ce
priveşte posibilitatea cunoaşterii pagubei şi a celui care răspunde de aceasta, ca moment al
debutului cursului prescripţiei.
În acest sens a statuat că situaţia juridică a terenului a fost verificată de cumpărător
anterior perfectării contractului de vânzare-cumpărare prin consultarea extrasului de carte
funciară şi prin solicitarea certificatului de urbanism pe care pârâta l-a emis anterior cumpărării,
dar şi că verificarea istoricului de proprietate era redundantă. Instanţa de apel a reţinut că în
condiţiile eliberării actelor anterior menționate - care prezumă corectitudinea datelor consemnate
în cuprinsul lor - reclamanta şi-a îndeplinit obligaţiile de diligenţă şi că o informaţie concludentă
în sensul clarificării regimului urbanistic al terenului nu ar fi putut fi obţinută, oricum, nici prin
verificări faptice şi nici prin efectuarea unor expertize anterior sau ulterior cumpărării, în anul
2009. A mai reţinut instanţa de apel că nu se poate reţine cumpărătorului încălcarea obligaţiilor
de diligenţă prin neconsultarea planului de urbanism general la nivelul localităţii, elaborat în anul
2000, o asemenea sarcină fiind considerată nejustificată.
Acestea fiind concluziile instanţei de apel asupra aprecierii îndeplinirii obligaţiilor de
diligenţă impuse cumpărătorului unui teren, în măsura în care recurenta propune doar o
reinterpretare a acestor constatări, fără a decela în ce a constat ignorarea, de către instanţa de
fond, a modului în care aceste constatări au condus la aplicarea greşită a normelor legale
incidente, Înalta Curte arată că motivul de casare evocat va fi înlăturat, fiind nefondat.
Un al doilea motiv al recursului vizează nelegalitatea considerentelor instanţei de apel
referitoare la menţinerea constatărilor privind caracterul ilicit al faptei UAT B. de a fi emis
certificatul de urbanism nr. 196/15.04.2005, act în care s-a indicat la rubrica referitoare la regimul
juridic al terenului faptul că acesta este situat în intravilanul municipiului B.
În susţinerea acestui motiv de recurs, Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul B. a
arătat că actul în discuţie a fost emis în conformitate cu prevederile planurilor urbanistice şi ale
regulamentelor aferente acestora ori ale planurilor de amenajare a teritoriului, după caz, avizate şi
aprobate potrivit legii. În acest sens, actul emis de UAT B. este un act legal întocmit, în acord cu
dispoziţiile legale în vigoare la data emiterii sale, sens în care nu se poate afirma că acesta are
caracter prejudiciabil prin comparaţie cu un act emis mult mai târziu, după ce măsurătorile
topografice au fost refăcute într-un sistem actualizat, performant. Recurenta a mai afirmat că
emiterea certificatului de urbanism nu este rezultatul unor erori imputabile sieşi, că datele
cuprinse în acest act s-au bazat pe documentația tehnică înaintată de solicitant şi prin raportare la
PUG aprobat prin HCL nr. 23/22.02.2001.
Într-un prim considerent Înalta Curte arată că nu a constituit obiect al disputei litigioase
nelegalitatea actului emis de Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul B. - certificatul de
urbanism nr. 196/15.04.2005 - ci împrejurarea că anumite constatări cuprinse în acest act erau
eronate şi nu corespundeau situaţiei juridice reale, situație a cărei verificare intra în competenţa şi
378
responsabilitatea pârâtei, aşa cum trasează Normele Metodologice emise în aplicarea Legii nr.
50/1991.
În aceste limite, instanţa de apel a statuat că prin Ordinul nr. 1943/2001 emis de MLPTL
s-a stabilit că autorităţii emitente a certificatului de urbanism îi revine responsabilitatea verificării
conformității datelor cuprinse în actele eliberate cu prevederile documentațiilor de urbanism, a
planurilor de amenajare a teritoriului, verificări care sunt realizate prin structurile de specialitate
din cadrul unităților administrative. S-a mai subliniat că, deşi erorile din cuprinsul actului
administrativ nu au fost săvârşite cu intenţie, totuşi pârâta este singura entitate responsabilă
pentru lipsa oricăror concordanţe existente între documentaţiile de urbanism şi situaţia reală
existentă.
Înalta Curte subliniază că nicio critică dintre cele deduse pentru susţinerea acestui ultim
motiv de recurs nu evocă încălcarea ori aplicarea greşită a unei dispoziţii legale, ci reprezintă o
reiterare a argumentelor proprii circumscrise contextului de fapt al emiterii actului administrativ,
considerat ca element al faptei ilicite. Or, în aceste condiţii, în lipsa unor argumente care să releve
încălcarea sau aplicarea greşită, în judecata apelului, a unor dispoziţii de drept material,
reevaluarea circumstanțelor de fapt considerate relevante la momentul emiterii actului
administrativ nu se integrează controlului de legalitate realizat în recurs şi nu vor fi analizate.
În concluzie, în baza considerentelor prezentate în cuprinsul acestei decizii, în condiţiile
art. 496 C.proc.civ., recursurile promovate de S.C. A. S.R.L. şi Unitatea Administrativ Teritorială
Municipiul B. au fost respinse ca nefondate, soluţie care înglobează şi cererile accesorii formulate
referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată, conform art. 453 alin. (1) C.proc.civ.

Notă: Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă a fost abrogat prin Legea nr. 71/2011 la data
de 1 octombrie 2010.

4. Acțiune în răspundere civilă delictuală cu element de extraneitate. Legea de drept

material aplicabilă. Incidența dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr.
864/2007 (Roma II)

C. civ., art. 2611 alin. (1)

Regulamentul (CE) nr. 864/2007 (Roma II), art. 2 alin. (1), art. 4 alin. (1)

Potrivit dispozițiilor art. 2611 alin. (1) C. civ., „legea aplicabilă obligațiilor
extracontractuale se determină potrivit reglementărilor Uniunii Europene”.
Conform art. 4 alin. (1) din Regulamentul nr. 864/2007 (Roma II), „cu excepția
dispozițiilor contrare din cadrul prezentului regulament, legea aplicabilă obligațiilor
necontractuale care decurg dintr-o faptă ilicită este legea țării în care s-a produs prejudiciul,
indiferent în ce țară are loc faptul cauzator de prejudicii și indiferent de țara sau țările în care se
manifestă efectele indirecte ale respectivului fapt”, iar potrivit art. 2 alin. (1) din același
regulament, „în sensul prezentului regulament, «prejudiciu» reprezintă orice consecință a unei
fapte ilicite, a îmbogățirii fără justă cauză, a negotiorum gestio (gestiunea de afaceri) sau culpa
in contrahendo”.
Astfel, în cazul în care, în urma unui accident rutier produs în Germania, decesul
victimei, respectiv prejudiciul direct, s-a produs în această țară, față de dispozițiile art. 4 alin.

379
(1) din Regulamentul Roma II, rezultă că legea de drept material aplicabilă este legea germană,
iar nu legea română, cum în mod greșit a fost determinată de instanța de apel.
Criteriul folosit de instanța de apel, respectiv domiciliul victimei pe teritoriul statului
român, nu are nicio relevanță în raport de dispozițiile art. 4 alin. (1) din Regulamentul Roma II,
care rețin legea țării în care s-a produs „prejudiciul”, respectiv, în cauză, decesul victimei,
indiferent de țara în care are loc faptul cauzator de prejudicii și de țara sau țările în care se
manifestă „efectele indirecte” ale respectivului fapt.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 1036 din 20 aprilie 2021

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă la

09.06.2017, sub nr. x/3/2017, reclamanţii A., B., C., D., E. şi F. au chemat în judecată pe pârâta
S.C. G. AS, H., prin corespondent S.C. I. S.R.L., şi intervenientul forţat J., pentru ca prin
hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtei:
- la plata către reclamantul A. a sumei de 150.000 Euro (echivalent în lei 685.500 lei la cursul
B.N.R. de 4,57 lei/euro);
- la plata către reclamanta B. a sumei de 150.000 Euro (echivalent în lei 685.500 lei la cursul
B.N.R. de 4,57 lei/euro);
- la plata către reclamantul C. a sumei de 150.000 Euro (echivalent în lei 685.500 lei la cursul
B.N.R. de 4,57 lei/euro);
- la plata către reclamanta D. a sumei de 150.000 Euro (echivalent în lei 685.500 lei la cursul
B.N.R. de 4,57 lei/euro);
- la plata către reclamanta E. a sumei de 150.000 Euro (echivalent în lei 685.500 lei la cursul
B.N.R. de 4,57 lei/euro);
- la plata către reclamantul F. a sumei de 150.000 Euro (echivalent în lei 685.500 lei la cursul
B.N.R. de 4,57 lei/euro), reprezentând despăgubiri morale urmare a accidentului rutier soldat cu
decesul numitului K., produs din vina numitului J., petrecut în data de 14.12.2016, în loc.
Munchen, Germania, în timp ce conducea autoturismul înmatriculat în Cehia sub nr. Y,
autovehicul pentru care la acea dată era încheiată o poliţă de asigurare R.C.A. la S.C. G. AS;
- la plata cheltuielilor pe care le vor suporta reclamanţii cu ocazia judecării prezentei pricini.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1357 şi urm. C. civ., Legea nr. 136/1995 privind
asigurările şi reasigurările în România, modificată şi republicată.
Prin sentinţa civilă nr. 4858 din 15 decembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti,
Secţia a VI-a civilă, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi şi
a fost obligată pârâta S.C. G. AS la plata următoarelor sume: 40.000 euro (în echivalent lei la data
plăţii) reprezentând despăgubiri morale, către reclamantul C.; 40.000 euro (în echivalent lei la
data plăţii) reprezentând despăgubiri morale, către reclamanta B.; 30.000 euro (în echivalent lei la
data plăţii) reprezentând despăgubiri morale, către reclamantul A.; 30.000 euro (în echivalent Iei
la data plăţii) reprezentând despăgubiri morale, către reclamantul F.; 30.000 euro (în echivalent
lei la data plăţii) reprezentând despăgubiri morale, către reclamanta D.; 30.000 euro (în
echivalent lei la data plăţii) reprezentând despăgubiri morale, către reclamanta E.; a fost obligată
pârâta la plata către reclamantul A. a sumei de 1830 lei cu titlul de cheltuieli de judecată.
Împotriva sentinţei civile nr. 4858 din 15 decembrie 2017, pronunţată de Tribunalul
Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, au declarat apel reclamanţii A., B., C., D., E., F. şi pârâta G. AS.
Prin decizia civilă nr. 604/A din 1 aprilie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a
civilă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelanţii-reclamanţi A., B., C., D., E., F. şi
de apelanta-pârâtă G. AS, în contradictoriu cu intimatul-intervenient J., împotriva sentinţei civile
380
nr. 4858/15.12.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, în dosarul nr.
x/3/2017; a respins cererea apelantei-pârâte G. AS privind acordarea cheltuielilor de judecată.
La 21 mai 2019, recurenta-pârâtă G. AS, H. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr.
604/A din 1 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă, prin care a
solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în
sensul aplicării legii locului producerii evenimentului, respectiv legea germană.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ.
În esenţă, recurenta susţine ca acţiunea dedusă judecăţii a fost întemeiată pe dispoziţiile
Ordinului CSA nr. 23/2014, ale O.U.G. nr. 54/2016, în vigoare la momentul producerii
accidentului şi ale Legii nr. 136/1995, abrogată la momentul producerii accidentului.
De asemenea, recurenta arată că, prin apelul formulat, a susţinut că dreptul la despăgubire
îşi are originea în raportul juridic delictual născut pe teritoriul unei alte ţări, situaţie faţă de care
sunt incidente dispoziţiile art. 2641 C. civ., care atrag aplicarea articolului 4 din Regulamentul nr.
864/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului din 11 iulie 2007, privind legea aplicabilă
obligaţiilor necontractuale (Roma II); în plus, dispoziţiile art. 49 alin. 1 din Legea nr. 136/1995,
în prezent abrogate, impuneau ca despăgubirile să fie acordate în conformitate cu legislaţia în
vigoare din statul pe teritoriul căruia s-a produs accidentul.
Recurenta-pârâtă apreciază că instanţa de apel a preluat în mod eronat inclusiv susţinerile
reprezentantului reclamanţilor, care a invocat un articol al Regulamentului care se aplică
răspunderii contractuale şi a menţinut, în mod greşit, considerentele reţinute de prima instanţă, în
sensul că despăgubirile se acordă conform legii române, efectele directe fiind calificabile în
funcţie de domiciliul victimei.
În speţă, susţine recurenta, persoana păgubită este persoana fizică cu domiciliul în
România, ce a fost prejudiciată ca urmare a unui accident survenit pe teritoriul unui stat membru
UE, respectiv Germania. Astfel, consideră că se aplică legea locului, legea germană, evenimentul
rutier fiind încadrat în sfera de aplicare a art. 4 din Regulamentul Roma II ca fapt juridic
necontractual, articol care face vorbire direct de ţara în care s-a produs vătămarea.
Pentru motivele invocate, recurenta-reclamanta solicită admiterea recursului şi casarea
hotărârii atacate, cu consecinţa aplicării legii locului producerii accidentului-legea germană.
Prin înscrisul depus la fila 15, recurenta-pârâtă a precizat că procedura instituită de art.
493 C. proc. civ. a fost abrogată prin intrarea în vigoare a dispoziţiilor Legii nr. 310/2018, astfel
încât nu este incidentă în prezenta cauză; dacă instanţa va aprecia că sunt incidente aceste
dispoziţii, recurenta menţionează că este de acord ca soluţionarea recursului să se facă de către
completul de filtru.
La 1 iulie 2019, în termen legal, intimaţii-reclamanţi A., B., C., D., E. și F. au depus
întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală şi
temeinică a hotărârii recurate. În cuprinsul întâmpinării, intimaţii susţin şi faptul că nu se impune
casarea hotărârii instanţei de apel pentru motivul invocat de recurentă (aplicarea greşită a
normelor de drept material - art. 488 alin. l pct. 8 C. proc. civ.), acesta fiind menţionat formal,
doar pentru a se circumscrie motivelor limitativ prevăzute de Codul de procedură civilă şi doar
pentru a se îndeplini condiţia obligatorie a motivării în drept.
Totodată, intimaţii-reclamanţi şi-au exprimat acordul ca recursul sa fie soluţionat în
completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. 6 C. proc. civ., în situaţia în care se va constata că
este admisibil.
În temeiul art. 493 C. proc. civ., în forma în vigoare anterior abrogării prin Legea nr.
310/2018, coroborat cu art. 24 din acelaşi cod, a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în

381
principiu a recursului, iar, prin încheierea din 22 septembrie 2020, Înalta Curte a dispus
comunicarea raportului către părţi.
Părțile nu au formulat un punct de vedere la raport.
Analizând recursul declarat în cauză, prin prisma criticilor formulate și a
dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurenta-
pârâtă este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente:
Acţiunea introductivă are ca obiect plata de despăgubiri formulate de persoanele păgubite,
rude ale victimei accidentului rutier petrecut la 14.12.2016, în loc. Munchen, Germania,
împotriva asigurătorului RCA al persoanei vinovate.
Așadar, litigiul privește o acțiune în răspundere delictuală cu element de extraneitate.
Potrivit art. 2611 alin. 1 C. civ., „legea aplicabilă obligațiilor extracontractuale se
determină potrivit reglementărilor Uniunii Europene”.
Cu titlu preliminar, instanța supremă reține că instanța de recurs nu este învestită cu o
critică privitoare la competența sau necompetența instanțelor române în soluționarea litigiului de
față, problema competenței rămânând definitiv soluționată în ciclurile procesuale anterioare,
criticile din recursul de față vizând alte aspecte.
Subsumat cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ.,
recurenta-pârâtă a invocat faptul că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 4 alin. 1 din
Regulamentul nr. 864/2007 privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale (Roma II), în
sensul că a apreciat în mod greșit, raportat la locul producerii prejudiciului direct, că legea
materială aplicabilă este legea română, iar nu cea germană.
Instanța supremă reține că, potrivit art. 4 alin. 1 din Regulamentul nr. 864/2007 (Roma
II), „cu excepția dispozițiilor contrare din cadrul prezentului regulament, legea aplicabilă
obligațiilor necontractuale care decurg dintr-o faptă ilicită este legea țării în care s-a produs
prejudiciul, indiferent în ce țară are loc faptul cauzator de prejudicii și indiferent de țara sau țările
în care se manifestă efectele indirecte ale respectivului fapt”.
Totodată, reține că, art. 2 din regulamentul menționat, intitulat „Obligațiile
necontractuale”, prevede la alin. 1 că, „în sensul prezentului regulament, «prejudiciu» reprezintă
orice consecință a unei fapte ilicite, a îmbogățirii fără justă cauză, a negotiorum gestio (gestiunea
de afaceri) sau culpa in contrahendo”.
Situația de fapt, necontestată de părți, relevă că prejudiciul produs reclamaților prin
decesul rudei lor, cetăţean român, în accidentul de circulație produs în Germania, ca urmare a
coliziunii cu autovehiculul condus de intervenientul forțat J., este consecința unei fapte juridice
ilicite.
Nu în ultimul rând, se reține că prejudiciul de care trebuie să se țină seama, pentru a
stabili locul în care acesta s-a produs, este prejudiciul direct, astfel cum reiese din considerentul
(16) al regulamentului menționat.
Pentru a se determina țara locului în care survine prejudiciul direct, Regulamentul Roma
II dispune, în considerentul (17), că țara locului în care survine prejudiciul direct este cea a
locului în care s-a produs vătămarea ori în care s-au produs daunele asupra bunurilor.
Fiind sesizată cu o întrebare preliminară într-o speță similară, Curtea Europeană de
Justiție a Uniunii Europene a stabilit că, „în cazul în care este posibil să se identifice producerea
unui prejudiciu direct, situație care se regăsește în mod normal în cazul unui accident de
circulație, locul acestui prejudiciu direct va fi punctul de legătură pertinent pentru stabilirea legii
aplicabile, indiferent de efectele indirecte ale acestui accident (Cauza C-350/14, Hotărârea Curții
(Camera a patra) din 10 decembrie 2015, Florin Lazar împotriva Allianz SpA., EU:C:2015:802,
punctele 23-25 și 29).
382
 Totodată, prin aceeași Decizie Preliminară s-a stabilit că „prejudiciile suferite de rudele
apropiate ale acesteia trebuie, la rândul lor, să fie considerate drept efecte indirecte ale
accidentului în discuție în litigiul principal, în sensul articolului 4 alin. 1 din Regulamentul Roma
II”.
Prin urmare, cum decesului victimei, respectiv prejudiciul direct, s-a produs în Germania,
față de dispozițiile art. 4 alin. 1 din Regulamentul Roma II mai sus evocate, rezultă că legea de
drept material aplicabilă este legea germană, iar nu legea română, cum în mod greșit a fost
determinată de instanța de apel prin decizia atacată.
Criteriul folosit de instanța de apel, respectiv domiciliul victimei pe teritoriul statului
român, nu are nicio relevanță în raport de dispozițiile art. 4 alin. 1 din Regulamentul Roma (II),
care rețin legea țării în care s-a produs „prejudiciul”, respectiv, în cauză, decesul victimei,
indiferent de țara în care are loc faptul cauzator de prejudicii și de țara sau țările în care se
manifestă „efectele indirecte” ale respectivului fapt.
Față de considerentele redate, în temeiul art. 497 teza I raportat la art. 496 alin. 2 C.
proc. civ., Înalta Curte a admis recursul declarat de către recurenta-pârâtă, cu consecința casării
deciziei recurate și trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

5. Acțiune în despăgubiri având ca obiect penalitățile de întârziere pentru despăgubirile

stabilite prin hotărâre penală. Momentul de la care curg penalitățile în raport cu
interpretarea noțiunii de ,,avizare” a evenimentului asigurat

Ordin C.S.A. nr. 14/2011, art. 35, art. 36 alin. (1), alin. (5) teza a II-a, art. 37

Potrivit dispozițiilor art. 35 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere

civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul nr.
14/2011 al președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, persoana prejudiciată are
dreptul să înainteze cererea de despăgubire către asigurătorul RCA, în cazul producerii unui risc
acoperit prin asigurarea obligatorie RCA, sau către Asociaţia „Fondul de protecţie a victimelor
străzii”, în cazul producerii unui risc acoperit din acest fond, ori către BAAR, în calitatea sa de
birou gestionar.
Acest demers, adresat asigurătorului RCA, are valența avizării producerii evenimentului
asigurat, la care face trimitere art. 36 alin. (1), al cărui mecanism îi impune apoi asigurătorului
ca în cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat fie să răspundă cererii,
formulând o ofertă de despăgubire justificată, dacă asiguratul răspunde pentru producerea
riscurilor acoperite prin asigurare, iar prejudiciul a fost cuantificat, fie să notifice părţii
prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în tot sau parţial, pretenţiile de despăgubire.
În cazul în care persoana prejudiciată nu a notificat (avizat) asigurătorului producerea
evenimentului asigurat, ci a ales să apeleze la procedura judiciară penală, în cadrul căreia s-a
constituit parte civilă, asigurătorul nu mai poate fi ținut de obligațiile instituite de art. 36 alin.
(1) din Norme, aplicabil doar în ipoteza în care părțile încearcă să soluționeze amiabil
pretențiile.
Prin urmare, ca parte responsabilă civilmente în procesul penal, asigurătorul trebuie nu
să răspundă cererii - care nici nu îi era adresată lui, ci instanței -, ci să își adapteze conduita

383
regulilor procedurii judiciare penale, iar apoi, să plătească despăgubirea stabilită prin hotărâre
judecătorească definitivă, în maximum 10 zile de la data la care decizia i-a fost comunicată.
De aceea, sancțiunea plății penalităților de întârziere, instituită prin art. 37 din Norme,
urmează să fie aplicată, în mod exclusiv, în condițiile art. 36 alin. (5) teza a II-a din Norme,
adică de la expirarea a 10 zile de la data la care asigurătorul a primit hotărârea judecătorească
definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 735 din 24 martie 2021

Prin cererea înregistrată la 03.08.2018 pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a

civilă, reclamanții A., B., C., D. şi E. au chemat în judecată pe pârâta Societatea de Asigurare -
Reasigurare F. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, în contradictoriu cu
intervenientul forţat G., să oblige pârâta la plata către reclamanţi a penalităţilor de întârziere de
0,2% pe zi de întârziere, pentru despăgubirile stabilite prin decizia penală nr. 197/A/2017 a Curţii
de Apel Piteşti, calculate de la 17.06.2016, ulterior expirării termenului de 3 luni prevăzut de art.
36 alin. (1) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii
produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul nr. 14/2011 al președintelui
C.S.A., până la plata efectivă a despăgubirilor acordate, 29.05.2017.
Prin sentinţa civilă nr. 3825/17.12.2018, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, a
admis în parte acțiunea şi a obligat pârâta la plata către reclamantul A. a sumei de 19.934,24 lei,
reprezentând penalităţi de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere, pentru despăgubirile stabilite
prin decizia penală nr. 197/A/2017 a Curţii de Apel Piteşti, calculate de la 03.05.2017 până la
29.05.2017; de asemenea, a obligat pârâta la plata, cu acelaşi titlu, a sumei de 18.984,99 lei către
reclamanta B., a sumei de 5.932,81 lei către reclamanta C., a sumei de 1.186,56 lei către
reclamanta D. şi a sumei de 1.186,56 lei către reclamantul E.; a respins, în rest, acţiunea ca
neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţe, A., B., C., D. şi E. au declarat apel, care a fost admis prin
decizia civilă nr. 1981/25.11.2019 a Curții de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă; ca o consecință,
sentința apelată a fost schimbată în parte, în sensul că pârâta a fost obligată la plata de penalităţi
de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere, pentru despăgubirile stabilite prin decizia penală nr.
197/A/2017 a Curţii de Apel Piteşti, calculate de la 17.06.2016 până la 29.05.2017; sumele
stabilite cu acest titlu sunt următoarele: 266.044,90 lei către reclamantul A., 253.375,93 lei către
reclamanta B., 79.178,46 lei către reclamanta C., 15.836,039 lei către reclamanta D. şi
15.836,039 lei către reclamantul E.; au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
Împotriva acestei decizii, Societatea de Asigurare - Reasigurare F. S.A. a declarat recurs,
solicitând schimbarea ei în parte, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiate pentru suma de
738.829.44 lei şi admiterii în parte, pentru suma de 47.225.16 lei.
În motivare, a susţinut că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau
cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei şi a fost dată cu încălcarea
sau aplicarea greşită a normelor de drept material; a invocat, astfel, motivele de casare prevăzute la
art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C.proc.civ.
În opinia recurentei, curtea de apel a aplicat greşit normele materiale aplicabile în speţă,
nedând eficienţă dispoziţiilor art. 36 alin. (5) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, conform cărora
„despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii
ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către
asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire
la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească”.
384
 A subliniat recurenta că textul menţionat mai sus stabileşte două momente distincte de la
care asigurătorul R.C.A. are obligaţia să plătească despăgubirea: primul vizează ipoteza stabilirii şi
acordării despăgubirii pe cale amiabilă, în baza înţelegerii dintre persoanele implicate, situaţie în
care asigurătorul are obligaţia să plătească despăgubirea în maximum 10 zile de la data depunerii
ultimului document necesar stabilirii şi cuantificării daunelor, iar al doilea moment vizează ipoteza
în care stabilirea despăgubirii se realizează pe cale judiciară, situaţie în care obligaţia de plată a
asigurătorului începe să curgă de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă.
Or, în speţă, reclamanţii nu au înaintat o avizare de daună, conform art. 35 din Ordinul
C.S.A. nr. 14/2011, cu privire la producerea evenimentului din 07.12.2014, ci au ales să se constituie
ca părți civile în procesul penal ce a făcut obiectul dosarului nr. x/241/2015.
Aşa fiind, a susținut că potrivit dispoziţiilor art. 36 alin. (5) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011,
despăgubirea cuvenită se transformă în creanţă certă, lichidă şi exigibilă la momentul stabilirii ei
prin hotărâre judecătorească definitivă.
Potrivit recurentei, cum decizia penală definitivă prin care s-a stabilit nivelul despăgubirilor
i-a fost comunicată la 23.04.2017, termenul de 10 zile a început să curgă de la această dată.
Având în vedere că a achitat suma de 935.691.76 lei la 29.05.2017, a apreciat că datorează
penalităţi începând cu a 11-a zi de la data primirii deciziei penale - 04.05.2017 până la data plăţii
efective (29.05.2017), dar calculând penalităţile de la 17.06.2016, instanţa de apel a nesocotit
dispoziţiile art. 36 alin. (5) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.
La 07.04.2020, intimaţii-reclamanți au depus la dosar o întâmpinare, prin care au invocat
excepţiile inadmisibilităţii şi nulităţii recursului; în subsidiar, au solicitat respingerea ca nefondat
a recursului.
La 20.05.2020 recurenta a răspuns la întâmpinare.
În temeiul art. 493 C.proc.civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra
admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de
către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în
termen de 10 zile de la comunicare puteau să depună puncte de vedere la raport; doar intimații-
reclamanți au prezentat un punct de vedere.
La termenul de la 25.11.2020, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a respins
excepțiile inadmisibilității și nulității și a admis în principiu recursul.
Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, prin prisma criticilor de
nelegalitate invocate, Înalta Curte a reținut următoarele:
În mod prioritar, se cuvine menționat că potrivit art. 499 C.proc.civ., „prin derogare de la
prevederile art. 425 alin. 1 lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente
numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după
caz, s-au respins. (...)”.
În mod expres, recurenta a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1)
pct. 6 și 8 C.proc.civ., texte legale potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când
ea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai
motive străine de natura cauzei și când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor
de drept material.
Examenul de detaliu al memoriului de recurs a relevat lipsa oricărei critici care să poată fi
subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., așa încât
Înalta Curte reține că acesta a fost invocat doar formal.
În schimb, susținerile recurentei, în sensul aplicării greşite a dispoziţiilor art. 36 din
Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 se încadrează în ipoteza art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.

385
 Astfel cum a fost reținută în etapele devolutive ale procesului, situația de fapt presupune
producerea unui accident, la 07.12.2014, din culpa intimatului-intervenient G., în urma căruia a
decedat H.; ulterior, în cadrul dosarului penal nr. x/241/2015 înregistrat pe rolul Judecătoriei
Horezu, intimații-reclamanți (atunci persoane vătămate) s-au constituit la 16.03.2016 ca părți
civile, comunicând intimatului-intervenient (atunci inculpat), dar și recurentei (atunci parte
responsabilă civilmente) despăgubirile pe care le-au pretins. Instanțele de fond au mai notat că
dosarul penal a fost soluționat definitiv la 07.03.2017, când Curtea de Apel Pitești, Secția penală
și pentru cauze cu minori și de familie, a pronunțat decizia penală nr. 197/A, comunicată părții
responsabile civilmente la 23.04.2017.
Demersul judiciar de față a fost inițiat, în vederea obligării societății de asigurare la plata
penalităților de 0,2% pe zi de întârziere, cu începere din ziua de 17.06.2016, atunci când, potrivit
titularilor cererii de chemare în judecată, a expirat termenul de 3 luni prevăzut de art. 36 alin. (1)
din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin
accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul nr. 14/2011 al președintelui Comisiei de
Supraveghere a Asigurărilor, penalitățile urmând să curgă până la plata efectivă a despăgubirilor
acordate, la 29.05.2017.
Prima instanță a admis în parte acțiunea, obligând pârâta la plata penalităților începând
însă din 03.05.2017, iar instanța de apel a reformat sentința tribunalului, stabilind că ziua de la
care încep să curgă penalitățile este 17.06.2016, diferența dintre cele două hotărâri derivând, după
cum rezultă din analiza considerentelor care le fundamentează, din abordarea diferită a instanțelor
anterioare, asupra art. 36 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru
prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul nr. 14/2011 al
președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor.
Practic, în opinia instanței de apel, penalitățile curg de la expirarea a 3 luni de la data la
care intimații-reclamanți s-au constituit părți civile în procesul penal, asimilând această
manifestare de voință avizării producerii evenimentului asigurat.
Stabilirea, așadar, a momentului de la care încep să curgă penalitățile este chestiunea de
drept de a cărei dezlegare depinde soluționarea prezentei căi de atac și esențial în logica expunerii
este, în mod prioritar, faptul că prevederile art. 35-37 din Norme au în vedere soluționarea
pretențiilor fie pe cale amiabilă, fie pe cale judiciară. Întăresc o astfel de concluzie prevederile
art. 36 alin. (5) din Norme, potrivit cărora despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în
maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi
cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a
primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat
să o plătească.
Pornind de la aceste considerente, Înalta Curte reține că Normele în discuție prevăd
dreptul (iar nu obligația) persoanei prejudiciate prin accidente de vehicule de a adresa
asigurătorului o cerere de despăgubire atunci când evenimentul asigurat s-a produs; în egală
măsură, dacă nu o face, îi rămâne deschis accesul la justiție.
Astfel, Înalta Curte ia act că potrivit dispozițiilor art. 35 din Normele privind asigurarea
obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în
aplicare prin Ordinul nr. 14/2011 al președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor,
persoana prejudiciată are dreptul să înainteze cererea de despăgubire către asigurătorul RCA, în
cazul producerii unui risc acoperit prin asigurarea obligatorie RCA, sau către Asociaţia „Fondul
de protecţie a victimelor străzii”, în cazul producerii unui risc acoperit din acest fond, ori către
BAAR, în calitatea sa de birou gestionar.

386
 Acest demers, adresat asigurătorului RCA, are valența avizării producerii evenimentului
asigurat, la care face trimitere textul imediat următor, art. 36 alin. (1), al cărui mecanism îi
impune apoi asigurătorului ca în cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat
fie să răspundă cererii, formulând o ofertă de despăgubire justificată, dacă asiguratul răspunde
pentru producerea riscurilor acoperite prin asigurare, iar prejudiciul a fost cuantificat, fie să
notifice părţii prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în tot sau parţial, pretenţiile de
despăgubire.
Părțile au opinii divergente asupra noțiunii de „avizare” a evenimentului asigurat: astfel,
intimații-reclamanți echivalează acest moment cu cel al constituirii ca părți civile în procesul
penal, iar recurenta contestă o asemenea afirmație.
Cum avizarea producerii evenimentului asigurat este descrisă în art. 35, evocat anterior,
Înalta Curte subliniază că doar în măsura în care părțile aleg să parcurgă respectiva procedură,
devine incident mecanismul instituit prin art. 36 alin. (1) din Norme.
Însă, în speță intimații-reclamanți nu au parcurs o asemenea procedură; ei nu au notificat
(avizat) asigurătorului producerea evenimentului asigurat, ci au ales să apeleze la procedura
judiciară penală, în cadrul căreia s-au constituit părți civile.
În aceste condiții, asigurătorul nu mai putea fi ținut de obligațiile instituite de art. 36 alin.
(1) din Norme - care este aplicabil doar în ipoteza în care părțile încearcă să soluționeze amiabil
pretențiile -, deci nu mai trebuia nici să răspundă cererii, formulând o ofertă de despăgubire, dar
nici să notifice motivele pentru care nu a aprobat pretenţiile de despăgubire.
Prin urmare, ca parte responsabilă civilmente în procesul penal, asigurătorul trebuia nu să
răspundă cererii - care nici nu îi era adresată lui, ci instanței -, ci să își adapteze conduita regulilor
procedurii judiciare penale, iar apoi, să plătească despăgubirea stabilită prin hotărâre
judecătorească definitivă, în maximum 10 zile de la data la care decizia i-a fost comunicată.
Așadar, constituirea ca parte civilă nu are semnificația avizării de daună.
În art. 37 din Norme, a fost instituită sancțiunea aplicării unor penalități de 0,2% pe zi de
întârziere, pentru cazul în care asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele
prevăzute la art. 36 sau și le îndeplinește defectuos, o astfel de reglementare având scopul de a
disciplina societățile de asigurare în raporturile lor cu persoanele vătămate.
Înalta Curte ia act că intimații-reclamanți susţin că în ipoteza în care ar fi urmat procedura
administrativă, iar asigurătorul nu ar fi răspuns în termenul legal, ar fi primit despăgubiri, pe când
în cea a constituirii ca parte civilă nu ar avea dreptul la despăgubiri, dar va înlătura o astfel de
afirmație, notând că în condițiile art. 37, raportat la art. 36 alin. (5) din Norme, și în cazul
parcurgerii procedurii judiciare, conduita asigurătorului poate fi impusă prin obligarea sa la plata
de penalități - pentru ipoteza în care nu-și îndeplinește obligația legală, de plată a despăgubirii în
termen de maximum 10 zile de la data la care a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu
privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.
Într-un asemenea caz însă, penalitățile nu curg de la expirarea termenului de 10 zile de la
data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei - așa cum
pretind intimații-reclamanți -, ci doar de la expirarea aceluiași termen de la data comunicării către
asigurător a hotărârii judecătorești definitive.
De aceea, sancțiunea plății penalităților, instituită prin art. 37 din Norme, urmează să fie
aplicată, dar nu în condițiile art. 36 alin. (1) din Norme - text inaplicabil, pentru motivele
prezentate mai sus -, ci, în mod exclusiv, în condițiile art. 36 alin. (5) teza a II-a din Norme, adică
de la expirarea a 10 zile de la data la care asigurătorul a primit hotărârea judecătorească definitivă
cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

387
 În considerarea argumentelor expuse anterior, Înalta Curte reține că decizia instanței de
apel a fost dată cu aplicarea eronată a art. 36 alin. (1) din Normele privind asigurarea obligatorie
de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin
Ordinul nr. 14/2011 al președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, motiv pentru care
este incidentă ipoteza reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.; de aceea, în temeiul art.
496 și 497 C.proc.civ., recursul a fost admis, decizia atacată a fost casată, iar cauza a fost trimisă,
spre o nouă judecată, instanței de apel, care va stabili data de la care încep să curgă penalitățile
ținând cont de dezlegările obligatorii oferite în precedent.

Notă: Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011 pentru punerea în aplicare a Normelor
privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule a
fost abrogat la data de 31 decembrie 2014 prin Norma A.S.F. nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de
răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule.

6. Acțiune în pretenții având ca obiect sume aferente cofinanțării publice. Cerere de

chemare în garanție a ministerului în subordinea căruia funcționează pârâta. Condiții de
admisibilitate în raport cu dispozițiile O.U.G. nr. 64/2009

C.civ., art. 1270, art. 1349, art. 1373, art. 1489

O.U.G. nr. 64/2009, art. 2 alin. (3) lit. a), e), art. 5 alin. (1)-(3), alin. (31),
art.7 alin. (1), art. 12
H.G. nr. 218/2002, art. 9 alin. (1)-(2)
Regulament CE nr. 1083/2006
O.U.G. nr. 85/2014, art. 1 alin. (2), art. 3
O.G. nr. 58/2004, art. 1 alin. (2), art. 14

Potrivit art. 2 alin. (3) lit. e) din O.U.G. nr. 64/2009, cofinanţarea publică reprezintă
orice contribuţie pentru finanţarea cheltuielilor eligibile din sumele aprobate în bugetele
prevăzute la art. 1 alin. (2) lit. c)-g) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu
modificările ulterioare, la art. 1 alin. (2) lit. a) - d) din Legea nr. 273/2006 privind finanţele
publice locale, inclusiv cofinanţarea acordată de la bugetul de stat pentru alţi beneficiari decât
cei prevăzuţi la art. 5 alin. (1) - (3) şi (31), precum şi alte cheltuieli similare, în sensul art. 2 alin.
(5) din Regulamentul (CE) nr. 1083/2006.
Din economia prevederilor art. 5 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 64/2009 reiese că în
bugetul Ministerului Transporturilor urmau a se cuprinde integral sumele necesare finanţării
valorii totale atât a proiectelor proprii, precum şi sumele necesare finanţării valorii totale a
proiectelor al căror beneficiar era, printre altele, și pârâta CENAFER.
Prin urmare, sumele reprezentând cofinanţarea publică pentru proiectele finanţate din
instrumente structurale se includ în bugetele ordonatorilor principali de credite care au rol de
Autoritate de management numai în situaţia în care beneficiarii sunt alţii decât cei prevăzuţi de
art. 5 alin. (1)-(3) din O.U.G. nr. 64/2009.
Împrejurarea că, pe parcursul implementării proiectului cu finanţare din fonduri externe
nerambursabile post aderare, nici pârâta şi nici ministerul chemat în garanţie, antrenat în litigiu
în calitate de instituție publică în subordinea căruia funcționează pârâta, nu au urmat procedura

388
prevăzută de art. 12 din O.U.G. nr. 64/2009 pentru a se asigura că au incluse în bugete, la
clasificaţia bugetară corespunzătoare, fondurile necesare pentru cofinanţarea publică, din
bugetul de stat, nu poate fi exoneratoare de răspundere și, în consecință, în mod corect a fost
admisă cererea de chemare în judecată formulată împotriva lor.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 690 din 23 martie 2021

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 28 martie 2017, sub nr.
x/3/2017, reclamanta A. S.A. a solicitat obligarea pârâtei Centrul Naţional de Calificare şi
Instruire Feroviară - CENAFER la plata sumei de 756.848,01 lei, reprezentând debit principal şi a
dobânzii legale penalizatoare, calculată de la data scadenţei fiecărei sume şi până la data plăţii
debitului, precum şi a cheltuielilor de judecată efectuate în cauză.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1270 şi art. 1489 C.civ.
Pârâta a formulat cerere de chemare în garanţie a Ministerului Transporturilor prin care a
solicitat obligarea acestuia la plata sumelor pretinse prin cererea de chemare în judecată, în cazul
în care va cădea în pretenţii faţă de reclamantă.
În drept, cererea de chemare în garanţie a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1349 şi art.
1373 C.civ.
Prin sentinţa civilă nr. 1119 din 13 aprilie 2018, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă,
a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei; a respins ca neîntemeiată cererea de
chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Centrul
Naţional de Calificare şi Instruire Feroviară - CENAFER; a respins ca rămasă fără obiect cererea
de chemare în garanţie a Ministerului Transportului.
Împotriva sentinţei primei instanţe, reclamanta a declarat apel, prin care a solicitat
admiterea căii de atac şi schimbarea sentinţei atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în
judecată.
Prin decizia civilă nr. 881 din 17 mai 2019, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă,
a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei primei instanţe, pe care
schimbat-o în parte, în sensul că: a admis cererea de chemare în judecată şi 1-a obligat pe pârâtul
Centrul Naţional de Calificare şi Instruire Feroviară - CENAFER la plata către reclamantă a
sumei de 756.848,01 lei, reprezentând despăgubiri, precum şi a dobânzii legale de la data
scadenţei acestei sume şi până la data plăţii; a admis cererea de chemare în garanţie şi 1-a obligat
pe chematul în garanţie Ministerul Transporturilor la plata către pârât a aceloraşi sume; l-a
obligat pe intimatul-pârât la plata către apelanta-reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum
de 28.613,94 lei, aferente ambelor etape procesuale; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei
atacate.
Împotriva deciziei instanţei de apel, Ministerul Transporturilor a declarat recurs, prin care
a solicitat casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.
În motivarea recursului, recurenta a prezentat raporturile contractuale dintre părţi, după
care a susţinut că hotărârea atacată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept
material.
În concret, autoarea recursului a învederat ca instanţa de apel a aplicat în mod greşit
dispoziţiile art. 7 alin. 1 din O.U.G. nr. 64/2009 şi art. 9 din H.G. nr. 218/2012, ca urmare a
obligării sale la plata unor sume pe care Autoritatea de Management trebuia să le vireze în
conturile de venituri ale bugetului de stat.
Totodată, aceeaşi parte a arătat că intimata-pârâtă a făcut demersuri pentru a beneficia de
sumele de bani pentru contribuţia publică naţională la finanţarea acordată de Autoritatea de
389
Management.
În continuare, Ministerul Transporturilor a susţinut că nu datora aceste sume, întrucât nu
le-a prevăzut în bugetul intimatei-pârâte pentru exerciţiul financiar aferent anului 2016, sume la
Titlul 56 - proiecte cu finanţare din fonduri externe nerambursabile postaderare.
În final, autoarea recursului a conchis că intimata-pârâtă trebuia să pretindă sumele
respective Direcţiei Generale Autoritatea de Management pentru Programul Operaţional Sectorial
Dezvoltarea Resurselor Umane, în calitate de semnatară a contractului de finanţare
POSDRU/51/1.3/S/3 8654, având ca obiect acordarea unei finanţări nerambursabile pentru
implementarea proiectului.
Autoarea recursului a menţionat că nu este de acord cu soluţionarea recursului în
completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. 6 C.proc.civ.
Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-reclamante şi intimatei-pârâte la 27 august
2019.
Intimata-pârâtă a depus întâmpinare la 17 septembrie 2019, cu respectarea termenului
legal, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Intimata-reclamantă a depus întâmpinare la 26 septembrie 2019, cu respectarea
termenului legal, prin care a solicitat anularea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele
de casare limitativ prevăzute de lege, iar, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.
Întâmpinările au fost comunicate recurentei la 26 septembrie 2019 şi 4 octombrie 2019.
Autoarea recursului a depus răspunsuri la întâmpinări la 4 şi 15 octombrie 2019, cu
respectarea termenului legal, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, ca
urmare a preluării drepturilor şi obligaţiilor sale de către Ministerul Fondurilor Europene.
Conform art. 493 alin. 2-4 C.proc.civ., a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în
principiu a recursului, raport care, după analizarea acestuia în completul de filtru, a fost
comunicat părţilor.
Prin încheierea din 24 noiembrie 2020, conform art. 493 alin. 7 C.proc.civ., în forma
anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost admis, în principiu recursul şi s-a
fixat termen de judecată pe fond a căii extraordinare de atac în reformare, cu citarea părţilor. Prin
aceeaşi încheiere, a fost calificată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de
recurentul chemat în garanţie Ministerul Transporturilor, ca o completare a motivelor de recurs
formulate iniţial, prin memoriul de recurs şi va fi analizată, în consecinţă, în considerentele ce
succed în prezenta hotărâre.
Recursul declarat de chematul în garanţie Ministerul Transporturilor este nefondat,
pentru motivele ce se vor arăta în continuare.
Prealabil analizei propriu-zise a motivelor de recurs, reţine ca fiind împrejurări de fapt
necontestate, că între reclamanta A. SA şi pârâta CENAFER s-a perfectat Acordul de parteneriat
nr. 1521 din 10 decembrie 2008, în vederea implementării proiectului „Formarea formatorilor, o
necesitate pentru alinierea la standardele Uniunii Europene privind formarea profesională în
domeniul feroviar”, proiect finanţat din Fondul Social European - Programul Operaţional Social
Dezvoltarea Resurselor Umane.
La data de 31 august 2009, CENAFER a încheiat cu Ministerul Muncii, Familiei şi
Protecţiei Sociale - Direcţia Generală Autoritatea de Management pentru Programul Operaţional
Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane contractul de finanţare POSDRU/51/1.3/S/3 8654,
având ca obiect acordarea unei finanţări nerambursabile pentru finanţarea proiectului susarătat.
Din valoarea totală eligibilă a proiectului, Autoritatea de Management a efectuat rambursarea
sumelor corespunzătoare asistenţei financiare nerambursabile din Fondul Social European (FSE),
în procent de 80,95%, astfel că în litigiu sunt doar sumele reprezentând contribuţia publică
390
naţională, sume care au fost, de asemenea, declarate eligibile, de către autoritatea de
management, în urma evaluării cererilor de rambursare depuse de pârâta-intimată.
Acesta este contextul factual în care urmează a fi verificată critica formulată de recurenta
chemată în garanţie, referitoare la greşita aplicare, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 7
alin. 1 din O.U.G. nr. 64/2009 şi a dispoziţiilor art. 9 alin. 1 şi 2 din H.G. nr. 218/2002, critică
subscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ. În opinia recurentei,
din cuprinsul textelor normative susarătate rezultă că, pentru a beneficia de sumele de bani
constând în contribuţia publică naţională în derularea proiectului, pârâta avea obligaţia de a
depune diligenţe legale la ordonatorul principal de credite Ministerul Muncii, Familiei şi
Protecţiei Sociale, în cadrul căruia funcţiona Direcţia Generală Autoritatea de Management
pentru Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane, care a acordat finanţarea
nerambursabilă pentru implementarea proiectului în discuţie.
Instanţa de recurs reţine însă că, potrivit art. 7 din O.U.G. nr. 64/2009, după autorizarea
cheltuielilor de către autorităţile de management, sumele din instrumentele structurale cuvenite a
fi rambursate beneficiarilor prevăzuţi la art. 5 alin. (1) - (3) şi (31) se virează de către aceste
autorităţi de management în conturile de venituri ale bugetelor din care au fost finanţate
proiectele respective.
Textul de lege sus arătat se referă însă doar la sumele aferente instrumentelor structurale,
care, potrivit definiţiei legale cuprinse în art. 2 alin. 3 lit. a) din O.U.G. nr. 64/2009, reprezintă
asistenţă financiară nerambursabilă primită de România, în calitate de stat membru U.E., prin
intermediul Fondului European de dezvoltare regională, Fondului social european (în discuţie în
litigiul de faţă) şi Fondului de Coeziune.
În speţă, obiectul litigiului nu a fost reprezentat de sume datorate din instrumentul
structural Fondul Social European, ci de sume aferente cofinanţării publice. Or, potrivit art. 2
alin. 3 lit. e) din O.U.G. nr. 64/2009, cofinanţarea publică reprezintă orice contribuţie pentru
finanţarea cheltuielilor eligibile din sumele aprobate în bugetele prevăzute la art. 1 alin. 2 lit. c)-
g) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările ulterioare, la art. 1 alin. 2 lit.
a) - d) din Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, inclusiv cofinanţarea acordată de
la bugetul de stat pentru alţi beneficiari decât cei prevăzuţi la art. 5 alin. (1) - (3) şi (31), precum şi
alte cheltuieli similare, în sensul art. 2 alin. 5 din Regulamentul (CE) nr. 1083/2006.
Aşadar, aşa cum rezultă din prevederile art. 5 alin. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 64/2009, astfel
cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 120/2010, în bugetul Ministerului Transporturilor şi
Infrastructurii (actualul Minister al Transporturilor) urmau a se cuprinde integral sumele necesare
finanţării valorii totale atât a proiectelor proprii, precum şi sumele necesare finanţării valorii
totale a proiectelor al căror beneficiar era, printre altele, CENAFER.
Prin urmare, sumele reprezentând cofinanţarea publică pentru proiectele finanţate din
instrumente structurale se includ în bugetele ordonatorilor principali de credite care au rol de
Autoritate de management numai în situaţia în care beneficiarii sunt alţii decât cei prevăzuţi de
art. 5 alin. 1-3 din O.U.G. nr. 64/2009, ceea ce nu este cazul, în prezentul litigiu.
Împrejurarea că, pe parcursul implementării proiectului cu finanţare din fonduri externe
nerambursabile postaderare, nici intimata-pârâtă şi nici recurenta-chemată în garanţie nu au urmat
procedura prevăzută de art. 12 din actul normativ susarătat pentru a se asigura că au incluse în
bugete, la clasificaţia bugetară corespunzătoare, fondurile necesare pentru cofinanţarea publică,
din bugetul de stat, nu poate fi exoneratoare de răspundere.
În sfârşit, nici critica referitoare la transmisiunea calităţii procesuale pasive de la pârâtul
chemat în garanţie, Ministerul Transporturilor către Ministerul Fondurilor Europene, în temeiul
art. 3 din O.U.G. nr. 85/2014, nu poate fi primită. Aşa cum rezultă din coroborarea prevederilor
391
art. 3 şi art. 1 alin. 2 din actul normativ susarătat, Ministerul Fondurilor Europene se subrogă în
toate drepturile şi obligaţiile Direcţiei generale managementul fondurilor externe din cadrul
Ministerului chemat în garanţie, numai în litigiile decurgând din activitatea de Autoritate de
management pentru Programul operaţional sectorial Transport şi de Autoritate de implementare a
proiectelor Ex - ISPA. Or, în raportul juridic dedus judecăţii, chemata în garanţie nu a desfăşurat
activitate de această natură, ci a fost antrenată în litigiu în calitate de instituţie publică în
subordinea căreia funcţionează pârâta CENAFER, în temeiul art. 1 alin. 2 şi art. 14 din O.G. nr.
58/2004.
Faţă de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. 1 C.proc.civ., Înalta Curte a respins
recursul, ca nefondat.

7. Contract de furnizare produse. Clauză penală pentru executarea cu întârziere a

obligației contractuale. Acțiune în rezilierea contractului pentru neexecutarea obligației
principale asumate contractual. Activarea clauzei penale. Condiții și efecte

C.civ., art. 1350, art. 1530, art. 1536, art. 1537, art. 1538, art, 1539
C.proc.civ., art. 22 alin. (6)

Din interpretarea sistematică şi logico-juridică a dispoziţiilor art. 1538 și art.1539 C.civ.

rezultă că legiuitorul a configurat două tipuri de clauze penale: clauza penală pentru
neexecutare şi clauza penală pentru executare neconformă (executarea cu întârziere sau
executarea în alt loc decât cel stabilit contractual).
Aceste dispoziții legale disting clar între cele două tipuri de clauze penale, fiind posibilă
inserarea într-un contract atât a clauzei penale pentru neexecutare, cât şi a celei pentru
executarea cu întârziere. Prevederea contractuală care inserează o clauză penală de un anumit
tip nu are semnificaţia aplicării sale implicite pentru clauza penală de celălalt tip.
Prin urmare, în cazul în care părțile au inserat în contract clauza penală pentru
executarea cu întârziere, aceasta nu poate fi extinsă în vederea acoperirii prejudiciului pretins
pentru neexecutarea obligaţiei principale asumate.

I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 1461 din 10 iunie 2021

Cererea de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, Secţia a II-a civilă, la data de 14
noiembrie 2020 sub nr. x/63/2019, reclamanta A. LTD a chemat în judecată pe pârâta B. SA,
solicitând instanţei ca prin sentinţa ce va pronunţa să dispună rezilierea contractului de furnizare
nr. 406511/15.12.2015 din culpa societăţii pârâte, precum şi la plata sumei de 128.290 Euro cu
titlu de prejudiciu suferit ca urmare a neexecutării contractului.
Hotărârea primei instanţe:
Prin sentinţa nr. 178/2020 din 21 iulie 2020, Tribunalul Dolj, Secţia a II-a civilă, a admis
acţiunea reclamantei şi a dispus rezilierea contractului dintre părţi, precum şi obligarea pârâtei la
plata sumei de 128.290 euro, reprezentând prejudiciu suferit ca urmare a neexecutării
contractului.
Apelul:

392
 Sentinţa de fond a fost atacată cu apel de pârâta B. SA, calea de atac fiind înregistrată pe
rolul Curţii de Apel Craiova, Secţia a II-a civilă la 6 noiembrie 2020 sub acelaşi număr unic de
dosar.
Prin decizia nr. 34/2021 din 26 ianuarie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a
civilă, a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă şi a schimbat în parte sentinţa de fond în sensul
respingerii cererii de obligare a pârâtei la plata prejudiciului cauzat prin neexecutarea
contractului, a menţinut în rest dispozițiile sentinţei apelate.
Recursul:
Împotriva deciziei pronunţate de curtea de apel a declarat recurs motivat reclamanta A.
LTD, cauza fiind înregistrată sub acelaşi număr unic la 26 martie 2021 pe rolul Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă.
Motivarea recursului:
După o prezentare succintă a situaţiei de fapt, recurenta-reclamantă a invocat prevederile
art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C.proc.civ., criticând decizia de apel sub următoarele aspecte:
Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ.
recurenta-reclamantă a susţinut motivarea contradictorie a deciziei recurate. În cadrul acestei
critici, a arătat mai întâi că fără a fi învestită în calea de atac cu analiza capătului de cerere vizând
rezilierea contractului dintre părţi, instanţa de apel a examinat temeinicia sentinţei de fond şi din
această perspectivă, concluzionând că măsura dispusă pe acest aspect este una legală. În
continuare, plecând de la considerentul instanţei de fond referitor la motivul rezilierii contractului
- nelivrarea produsului contractat, aspect necontestat în cauză, recurenta-reclamantă susţine
caracterul contradictoriu al considerentelor deciziei de apel, întrucât pe de o parte a reţinut că a
solicitat suma de 128.290 euro, cu titlu de penalităţi, pentru ca ulterior să statueze în sensul că nu
a solicitat acordarea de penalităţi pentru livrarea cu întârziere conform clauzei 10.1 din contract.
În acelaşi sens, redă alte considerente ale deciziei de apel care, în opinia recurentei-reclamante,
întăresc caracterul contradictoriu al raţionamentului instanţei de apel, care reţine că a fost emisă
factura cu privire la penalităţi ca urmare a nelivrării ultimului produs contractat, pentru ca apoi să
constate că nu a fost solicitat vreun prejudiciu ca urmare a livrării cu întârziere.
Pentru a înlătura orice confuzie, recurenta-reclamantă a precizat că a solicitat prin petitul
doi al cererii de chemare în judecată suma arătată cu titlu de penalităţi de întârziere pentru
livrarea cu întârziere a ultimului produs contractat.
Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.,
recurenta-reclamantă a criticat decizia de apel sub aspectul greşitei interpretări şi aplicări a
prevederilor art. 1350, art. 1530, 1536, art. 1538-1539 C.civ., prin raportare la clauza 10 din
contract.
Recurenta-reclamantă critică decizia de apel din perspectiva greşitei aprecieri a instanţei
că executarea cu întârziere nu este o neexecutare. A susţinut că o executare cu întârziere a unei
obligaţii înseamnă în mod necesar o neexecutare a acelei obligaţii, precizând că neexecutarea
obligaţiei reprezintă genul, iar neexecutarea la termen este specia. În acelaşi sens arată că ceea ce
trebuia să verifice instanţa de apel era faptul depăşirii termenului de livrare, iar în raport de
acesta, indiferent de cale aleasă - executarea silită în natură, executarea silită prin echivalent sau
rezilierea contractului - devenea activă clauza penală prevăzută contractual.
În cadrul aceluiaşi motiv de casare, recurenta-reclamantă a susţinut că nu a solicitat
acordarea penalităţilor pentru livrarea cu întârziere, ci acoperirea prejudiciului cauzat în condiţiile
în care clientul final a executat garanţia de bună execuţie, ori dezdăunarea poate fi realizată şi
prin acordarea de penalităţi, în condiţiile în care exista o clauză contractuală în acest sens. A mai
susţinut că stabilirea acestui prejudiciu era atributul instanţei, prin aplicarea ordinii stabilită de
393
art. 1536 C.civ. În acelaşi context a arătat că a întemeiat solicitarea sa de despăgubire şi pe
variantele subsidiare, respectiv acordarea dobânzii legale, iar în particular a invocat clauza
penală. A arătat, totodată, că prin justificarea prejudiciului prin executarea garanţiei de către
clientul final nu a intenţionat să susţină că prejudiciul cauzat este consecinţa neexecutării
obligaţiei intimatei-pârâte de emitere a garanţiei de bună performanţă, prevăzută la clauza 7.1 din
contract. În acest context, susţine că este nelegală decizia de apel care a validat apărarea
intimatei-pârâte în sensul solicitării reparării prejudiciului prin invocarea clauzei 7 din contract,
în realitate fiind invocată clauza 10.
În consecinţă, apreciază recurenta-reclamantă, în mod nelegal instanţa de apel a apreciat
că s-a acordat ceea ce nu s-a cerut.
În finalul motivelor de recurs, recurenta-reclamantă a criticat opinia instanţei de apel în
sensul că ar fi trebuit să precizeze în ce constă prejudiciul, susţinând că instanţa, în virtutea
rolului activ, trebuia să cerceteze în ce constă acest prejudiciu, sesizând neconcordanţe în ce
priveşte fundamentul pretenţiilor sale. În acest sens, menţionează greşita aplicare a prevederilor
art. 1537 C.civ.
Întâmpinarea:
Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-pârâtă a invocat excepţia nulităţii recursului,
apreciind că motivele dezvoltate în memoriul depus la dosar nu pot fi încadrate în cazurile de
casare invocate. Pe fondul recursului, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat, susţinând
legalitatea deciziei de apel.
Aspecte procesuale:
În cauză a fost administrată proba cu înscrisuri de către recurenta-reclamantă, conform
art. 492 C.proc.civ.
În şedinţa publică din 10 iunie 2021, Înalta Curte a respins excepţia de nulitate a
recursului, invocată de intimata-pârâtă, apreciind că pot fi identificate critici ce pot fi analizate
din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C.proc.civ.
Analiza motivelor de recurs:
Prealabil expunerii considerentelor care conturează soluţia pronunţată în cauză, Înalta
Curte apreciază că se impune prezentarea caracterului confuz al demersului judiciar promovat de
recurenta-reclamantă. Astfel, analiza cererii de chemare în judecată relevă că recurenta-pârâtă a
solicitat rezilierea contractului pentru neîndeplinirea de către intimata-pârâtă a obligaţiei de
livrare a ultimului produs comandat; în schimb în susţinerea pretenţiilor de reparare a
prejudiciului, recurenta-reclamantă face vorbire mai întâi de emiterea unei facturi, referindu-se
apoi la neexecutarea de către partea adversă a obligaţiei de constituire a unei garanţii bancare,
pentru ca în final, ca explicare expresă a prejudiciului, arată că acesta este stabilit contractual prin
intermediul clauzei privind garanţia de bună execuţie a contractului. Tot în faţa primei instanţe,
ca răspuns la întâmpinarea depusă de intimata-pârâtă, într-o exprimare la fel de confuză,
recurenta-reclamantă reia explicarea prejudiciului prin raportare la un alt aspect, executarea
garanţiei de bună execuţie emisă faţă de un terţ, precizând că factura menţionată în cererea de
chemare în judecată a avut la bază clauza 10 din contract.
În cursul apelului, recurenta-reclamantă, pe aceeaşi linie confuză de susţinere a
demersului judiciar, reiterează aspectul referitor la neîndeplinirea obligaţiei de constituire a
garanţiei bancare de bună execuţie de către intimata-pârâtă, apoi precizează că referirea la aceasta
din cuprinsul cererii de chemare în judecată poate fi o eroare de redactare, finalizând cu
precizarea că prejudiciul a fost solicitat în baza clauzei 10 din contract, aceasta fiind singura care
reglementează regimul penalităţilor de întârziere.

394
 În sfârşit, în cadrul recursului recurenta-reclamantă a susţinut fie că a solicitat prejudiciul
în forma clauzei 10 din contract, fie că a invocat prejudiciul în raport de executarea de către
clientul final a garanţiei pe care o constituise faţă de acesta, fie că a solicitat acordarea dobânzii
legale.
Plecând de la cele arătate anterior, motivele de nelegalitate invocate de recurenta-
reclamantă vor fi analizate şi prin raportare la art. 22 alin. (6) C.proc.civ, conform căruia
judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele
învestirii.
Analizând cauza, prin raportare la cele menţionate, faţă de actele dosarului, de
înscrisurile administrate şi de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte a apreciat recursul
ca nefondat, cu următoarele considerente:
Criticile recurentei-reclamante întemeiate pe motivul de casare reglementat de art. 488
alin. (1) pct. 6 C.proc.civ. sunt nefondate.
Se reţine sub un prim aspect că, într-adevăr, instanţa de apel a examinat litigiul din prisma
primului petit al acţiunii, interpretând în mod eronat dispozițiile legale ce reglementează efectele
caracterului devolutiv al căii de atac cu care era învestită. Acest aspect nu este, însă, de natură a
determina casarea deciziei de apel, Înalta Curte reţinând că aceste considerente se înscriu în
noţiunea celor supraabundente, nefiind determinante în susţinerea soluţiei pronunţate de instanţa
devolutivă de atac. Înalta Curte mai reţine că recurenta-reclamantă nu este vătămată prin
inserarea în motivarea căii de atac a considerentelor referitoare la primul petit al acţiunii, în
condiţiile în care a fost conservată soluţia dată de prima instanţă.
Înalta Curte apreciază că nu este fondată nici critica referitoare la pretinsa motivare
contradictorie a deciziei de apel. Această aparentă contradicţie în expunerea raţionamentului
instanţei de apel este determinată în principal de modul defectuos în care recurenta-reclamantă a
iniţiat şi condus demersul judiciar, prin exprimările confuze din cuprinsul actelor de procedură
depuse la dosarul cauzei, şi prin susţinerile, uneori contradictorii, astfel cum s-a expus anterior.
Astfel, se reţine că, în expunerea raţionamentului său, instanţa de apel a redat ceea ce chiar
recurenta-reclamantă a susţinut în cursul procesului, neputând fi imputată instanţei modalitatea în
care chiar partea a înţeles să iniţieze şi să conducă demersul judiciar. Din această perspectivă,
Înalta Curte reţine că abia în cursul căii extraordinare de atac, prin memoriul de recurs, recurenta-
pârâtă a înţeles să precizeze în mod expres că a solicitat suma de 128.290 euro cu titlu de
penalităţi pentru livrarea cu întârziere a ultimului produs contractat, în baza temeiului contractual
reprezentat de clauza 10.1.
Dar şi în cadrul acestui demers judiciar poziţia recurentei-pârâte este afectată de aceeaşi
confuzie, pentru că în dezvoltarea altei critici reiterează că a solicitat acoperirea prejudiciului
suferit, care doar a fost cuantificat la nivelul clauzei penale 10.1, susţinând însă că şi-a întemeiat
pretenţia şi pe prejudiciul suferit ca urmare a executării proprii de către beneficiarul final, dar şi
pe acordarea dobânzii legale.
În consecinţă, nu poate fi reţinută o motivare contradictorie a instanţei de apel, în
condiţiile în care nici partea nu poate determina, prin actele procedurale întocmite în cauză, la ce
anume se raportează acest prejudiciu.
Înalta Curte apreciază, de asemenea, ca nefondată critica recurentei-reclamante întemeiată
pe motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., prin care a invocat greşita
aplicare a prevederilor art. 1350, art. 1530, 1536, art. 1538-1539 C.civ., prin raportare la clauza
10 din contract.
Se reţine că prevederile art. 1350 şi art. 1530 C.civ., care reglementează, cu caracter
general răspunderea contractuală a părţii care nu şi-a executat o obligaţie asumată prin repararea
395
prejudiciului cauzat celeilalte părţi şi principiul reparării integrale a prejudiciului au incidenţă în
cauză doar prin raportare la celelalte texte de lege pretins a fi încălcate de instanţa de apel. Înalta
Curte are în vedere din această perspectivă verificarea legalităţii deciziei de apel prin prisma
celor solicitate prin cererea de chemare în judecată raportat la modul în care părţile au
reglementat contractual clauza penală de evaluare a prejudiciului, sub aspectul configurării
obligaţiei care atrage activarea acesteia.
Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că din interpretarea sistematică şi logico-juridică a
dispoziţiilor art. 1538 - 1539 C.civ. rezultă că legiuitorul a configurat două tipuri de clauze
penale: clauza penală pentru neexecutare şi clauza penală pentru executare neconformă
(executarea cu întârziere sau executarea în alt loc decât cel stabilit contractual).
Acest aspect este dedus din modul de reglementare expus în articolele de lege menţionate.
Astfel, art. 1538 alin. (1) C.civ. defineşte de principiu clauza penală ca fiind cea prin care părţile
stipulează că debitorul se obligă la o anumită prestaţie în cazul neexecutării obligaţiei principale,
iar alineatul 2 al aceluiaşi articol stipulează că în caz de neexecutare creditorul poate cere fie
executarea silită a obligaţiei principale, fie clauza penală. Este evident că aceste texte legale
vizează acea clauză penală care sancţionează neîndeplinirea obligaţiei de executare, concret
clauza penală pentru neexecutare. Interpretarea textului conduce la concluzia că creditorul
obligaţiei neexecutate poate cere fie executarea acesteia, fie desfiinţarea contractului
(reziliere/rezoluţiune, după caz) cu activarea clauzei penale.
Acest aspect rezultă şi din interpretarea coroborată a textului menţionat cu art. 1539 C.civ.
care interzice cumulul executării în natură cu plata penalităţii, cu excepţia cazului în care
penalitatea este prevăzută pentru executarea cu întârziere ori nu la locul stabilit. Este evident, şi
în acest caz, că legiuitorul a conturat clauza penală pentru executarea neconformă obligaţiei
asumate, ca tip distinct de clauza penală pentru neexecutare.
În acest context, este nefondată susţinerea recurentei-reclamante în sensul că în mod
eronat instanţa de apel ar fi apreciat că executarea cu întârziere nu este o neexecutare, nefiind în
prezenţa unui raport specie - gen, aşa cum motivează partea. Chiar dispozițiile legale invocate de
recurenta-reclamantă disting clar între cele două tipuri de clauze penale, fiind posibilă inserarea
într-un contract atât a clauzei penale pentru neexecutare, cât şi a celei pentru executarea cu
întârziere (executarea neconformă). Însă, prevederea contractuală care inserează o clauză penală
de un anumit tip nu are semnificaţia aplicării sale implicite pentru clauza penală de celălalt tip.
Astfel, clauza penală, fiind o evaluare anticipată a prejudiciului, nu poate fi aplicată decât strict în
ipotezele pentru care a fost concepută, neputând fi extinsă la alte ipoteze.
De asemenea este ilogică juridic susţinerea că o executare cu întârziere reprezintă, de fapt,
o neexecutare. Apelând şi la interpretarea sensului expresiilor redate anterior, o executare cu
întârziere înseamnă că obligaţia a fost executată, dar peste termenul stabilit; în schimb,
neexecutarea nu poate avea decât un singur înţeles: neîndeplinirea niciun moment a obligaţiei
asumate.
În continuarea raţionamentului juridic, Înalta Curte reţine legalitatea deciziei de apel din
perspectiva imposibilităţii de acordare a prejudiciului pretins de recurenta-reclamantă sub forma
clauzei penale 10.1 din contract. Analiza actului dintre părţi relevă că intenţia acestora a fost să
sancţioneze executarea cu întârziere a obligaţiilor principale asumate (plata preţului ori livrarea
produselor), evaluând anticipat, în aceste cazuri, prejudiciul care se cuvine creditorului obligaţiei
principale. În schimb, părţile nu au reglementat şi cuantificat anticipat prejudiciul care ar fi fost
produs în caz de neexecutare a obligaţiilor asumate.
În aceste condiţii, având în vedere caracterul specializat al clauzei penale asumată de
părţile contractante, aceasta nu poate fi extinsă în vederea acoperirii prejudiciului pretins de
396
recurenta-reclamantă pentru neexecutarea obligaţiei principale asumate de intimata-pârâtă, aspect
reţinut cu putere de lucru judecat în analizarea capătului de cerere ce a vizat rezilierea
contractului.
În consecinţă, în mod legal instanţa de apel a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 1537
C.civ., potrivit cărora dovada neexecutării obligaţiei nu îl scuteşte pe creditor de proba
prejudiciului, neputând fi reţinută susţinerea părţii că există o evaluare a acestuia prin raportare la
clauza penală din contract. Acest lucru era posibil doar în situaţia în care se întruneau condiţiile
prevăzute de art. 1539 C.civ. În speţă, însă, recurenta-reclamantă a înţeles să învestească instanţa
cu solicitarea de reziliere a contractului, caz în care nu se poate reţine o activare a clauzei penale
prevăzută pentru întârzierea în executare.
Din aceeaşi perspectivă, nu se poate reţine în cauză incidenţa prevederilor art. 1536
C.civ., având în vedere că recurenta-reclamantă nu a învestit instanţa cu o solicitare prin care să
se constate executarea cu întârziere a obligaţiei asumate de partea adversă. Se subliniază că
demersul recurentei-pârâte s-a fundamentat pe neexecutarea culpabilă a obligaţiei asumate de
intimata-pârâtă, prejudiciul fiind pretins în raport de neexecutare, iar nu de executarea cu
întârziere.
Se reţine, totodată, că până în faţa instanţei de recurs recurenta-reclamantă nu a solicitat
ca repararea prejudiciului să fie făcută prin acordarea dobânzii legale penalizatoare, susţinerea
acesteia că ar fi avut o asemenea cerere în faţa instanţelor inferioare fiind nefondată.
În concluzie, instanţa de apel nu a negat absolut posibilitatea de acoperire a prejudiciului
cauzat prin neexecutarea obligaţiei de către intimata-pârâtă, ci a constatat că nu există o evaluare
anticipată, prin contract, a acestuia, nefiind posibilă acordarea sumei determinată conform clauzei
10.1, întrucât aceasta vizează strict executarea cu întârziere a obligaţiilor, iar nu neexecutarea.
În sfârşit, în acelaşi context al caracterului confuz al demersului judiciar, recurenta-pârâtă
susţine că ar fi solicitat repararea prejudiciului suferit ca urmare a executării sale de beneficiarul
final al produsului contractat, dar finalizează prin raportarea la aceeaşi clauză 10.1, cu precizarea
că la acest nivel a estimat prejudiciul său.
Chiar dacă s-ar aprecia că a existat o asemenea învestire a instanţelor inferioare (deşi în
partea de început a memoriului de recurs partea contrazice această proprie susţinere, menţionând
expres că a solicitat acordarea penalităţilor de întârziere), Înalta Curte reţine legalitatea deciziei
de apel determinată de imposibilitatea acordării prejudiciului în forma solicitată. Aceasta
deoarece, astfel cum s-a reţinut, instanţa nu era în prezenţa unei clauze penale active pentru a
primi evaluarea anticipată a prejudiciului în forma prevăzută contractual.
Se reţine, de asemenea, că nu se poate reţine o încălcare a rolului activ al judecătorului,
prin raportare la prevederea art. 22 alin. (6) C.proc.civ. Totodată, nu poate fi reţinută susţinerea în
sensul că dacă a solicitat un prejudiciu, revenea instanţei obligaţia de a stabili care este acela, iar
nu de a-i reproşa că nu a făcut dovezi. Se observă că această susţinere se finalizează tot cu
referirea la evaluarea anticipată a prejudiciului, care însă, nu este aplicabilă situaţiei juridice
invocată de recurenta-reclamantă şi care a condus la rezilierea contractului.
În concluzie, Înalta Curte reţine legalitatea deciziei de apel prin raportare la temeiurile de
drept incidente în cauză.
Pentru considerentele expuse, având în vedere şi dispozițiile art. 496 C.proc.civ., Înalta
Curte a respins ca nefondat recursul declarat în cauză, reţinând caracterul nefondat al criticilor
formulate.

397
8. Promisiune bilaterală de vânzare. Executarea cu întârziere a vânzării. Clauză neuzuală
privind acceptarea executării cu rezerva valorificării clauzei penale. Condiții și efecte în
raport cu dispozițiile art. 1539 din Codul civil

C.civ., art. 13, art. 1266-1272, art. 1539

C.proc.civ., art. 457, art. 483

Sunt implicite, deci subînțelese într-un contract, clauzele obişnuite, celelalte, neuzuale,
trebuind să fie menţionate expres ori demonstrate prin orice alt mijloc. Pot fi considerate ca
făcând parte din voinţa tacită a părţilor acele clauze deduse din obiectul principal al
contractului, inerente acestuia ori cu privire la care părţile au consimţit necontestat.
În cazul unui contract de vânzare imobiliară, sunt considerate implicite doar acele
prevederi care cuprind obligații derivate din lege după natura contractului ori obligațiile
conforme voinţei necontestate a părţilor, potrivit echităţii contractuale.
Din acest punct de vedere, clauza privind acceptarea vânzării cu rezerva valorificării
clauzei penale nu poate fi considerată ca fiind o prevedere implicită, iar în aceste condiţii
reclamanţii au sarcina de a dovedi existenţa ei la data încheierii contractului de vânzare,
moment în care părțile şi-au făcut cunoscute ori şi-au declarat orice pretenţii reciproce aflate în
legătură cu acesta.
Astfel, această prevedere neuzuală trebuia inserată în contractul de vânzare sau
demonstrată ca fiind cunoscută părţii opuse în contractul sinalagmatic la data vânzării, deoarece
nu era implicită. Lipsa ei semnifică, în condiţiile art. 1539 C.civ., că partea acceptă întocmai
executarea obligaţiei debitorului pur şi simplu, pierzând justificarea de a pretinde penalităţile de
întârziere stabilite pentru executarea cu întârziere.

I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 731 din 24 martie 2021

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, la data de
05.09.2017, reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâta D. S.R.L., au solicitat obligarea
pârâtei la plata sumei de 278.055,70 lei, cu titlu de penalităţi pentru întârzierea încheierii
contractului de vânzare privind imobilul situat în Oraşul Bragadiru, Str. X nr. 44P, tarla 27,
parcela 115/3, judeţul Ilfov şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Reclamanţii au arătat că au încheiat cu pârâta promisiunea bilaterală de vânzare a
imobilului la data 25.11.2014, însă, întrucât data iniţială a perfectării contractului de vânzare nu a
fost respectată, prin act adiţional, părţile au prelungit termenul stabilit pentru semnarea
contractului până la data de 22.08.2016 şi au prevăzut plata unor penalităţi în cuantum de 10%
pentru fiecare lună de întârziere, raportate la avansul deja achitat, pentru cazul în care contractul
de vânzare la termenul prelungit, din culpa vânzătorului. Întrucât nici termenul stabilit prin act
adiţional nu a fost respectat, s-a încheiat un alt act adiţional, în care clauza penală arătată a fost
menţinută. Pentru neexecutarea obligaţiei asumate prin contract, reclamanții transmis notificare
de plată, la care pârâta a răspuns în sensul majorării preţului imobilului şi respingerii pretenţiilor,
pe motiv că întârzierea ar fi fost cauzată de reclamanţi.
Întrucât contractul de vânzare a fost încheiat la 25.07.2017, cu mare întârziere faţă de
scadenţa în comun agreată, reclamanții au solicitat instanţei obligarea pârâtei la plata clauzei
penale contractuale, întemeind în drept cererea pe dispoziţiile art. 94 alin. (1) lit. k) coroborat cu

398
art. 95, art. 194 şi urm., art. 453 C.proc.civ., art. 13, art. 1270, art. 1350, art. 1538, art. 1539
C.civ.
Prin sentinţa civilă nr. 1408/2018 din 09 mai 2018, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a
civilă, a admis în parte acţiunea şi a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamanților suma de
252.778 lei, reprezentând penalităţi de întârziere convenționale şi suma de 7.132,78 lei, cu titlu de
cheltuieli de judecată.
Prin încheierea din 18 februarie 2019, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, a dispus
îndreptarea erorii materiale strecurate în sentinţa civilă nr. 1408/2018 din 09 mai 2018, în sensul
că suma pe care pârâta este obligată să o plătească reclamanţilor cu titlu de cheltuieli de judecată
este de 16.132,78 lei, în loc de 7.132,78 lei, cum eronat s-a consemnat.
Împotriva sentinței şi încheierii au declarat apel atât reclamanţii, cât şi pârâta.
Prin decizia civilă nr. 1766/A din 30 octombrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, Secția a
V-a civilă, a admis apelurile declarate de pârâtă şi de reclamanţi și a schimbat hotărârile apelate,
în sensul că a respins acţiunea ca neîntemeiată, precum şi cererea reclamanţilor privind acordarea
cheltuielilor de judecată în primă instanţă. A luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată în
apel.
Împotriva acestei decizii, reclamanţii au declarat recurs, solicitând casarea deciziei atacate
prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.
Un prim set de critici a vizat aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1.539 teza a II-a C.civ.
Astfel, recurenţii au susţinut că existenţa rezervelor prevăzute de norma legală evocată trebuie
apreciată prin raport la întreaga conduită a părţilor şi nu strict la un singur document încheiat
între părţi.
Sub acest aspect, se solicită a se observa că instanţa de apel a făcut doar o simplă apreciere
teoretică asupra evoluţiei dreptului material, efectuând o comparație între dispoziţiile art. 1069
C.civ. de la 1864 şi cele ale art. 1.539 C.civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009 şi explicând
oportunitatea socială şi juridică a unei astfel de opțiuni de legiferare din partea legiuitorului.
Astfel, instanţa de apel a rezumat conduita părţilor strict la două documente din dosar,
respectiv notificarea transmisă pârâtei de către reclamanţi şi contractul de vânzare, aplicând
trunchiat dispozițiile art. 1.539 alin. (2) C.civ. la un singur moment din conduita părţilor,
respectiv doar acela al semnării contractului de vânzare în formă autentică, nu prin raportare la
conduita părţilor în ansamblu, cu ignorarea nejustificată a întregii relații contractuale desfășurate
între părţi.
Au susținut recurenţii, prin alte motive de recurs, că dispoziţiile art. 1.539 C.civ. nu sunt
incidente în cauză, părţile având în vedere menţinerea clauzei penale şi ulterior încheierii
contractului de vânzare în formă autentică.
Recurenţii au arătat că menţinerea clauzei penale reiese din coroborarea probelor
administrate în cauză şi că părţile nu au convenit în sensul modificării sau suprimării ei, precum
și că, de altfel, pârâta a fost întotdeauna de părere că întârzierea privind autentificarea
contractului de vânzare se datorează atitudinii culpabile a recurenților, aspect ce reiese cu
claritate şi din răspunsul la întrebarea nr. 2 din interogatoriu.
S-a arătat că în cauză instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 1.539 C.civ. prin
aprecierea unei pretinse renunţări tacite din partea reclamanţilor, dar renunţarea tacită/acceptarea
implicită trebuie să se desprindă indubitabil din conduita creditorului, ceea ce nu este cazul în
speţă.
Chiar şi într-o astfel de ipoteză, au susținut recurenții, aceasta trebuie să se desprindă din
conduita creditorului presupus a fi acceptat fără rezerve executarea contractului și, având în
vedere că pârâta nu a avut nicio problemă cu clauza penală supusă analizei, ci doar cu asumarea
399
culpei, în mod evident plata penalităţilor nu s-a putut stipula ca atare în contractul de vânzare,
urmând ca acest aspect să fie supus analizei instanţei de judecată care trebuia să tranşeze cu
privire la imputaţia întârzierii la semnarea contractului în formă autentică.
Recurenţii au mai susţinut că au făcut dovada faptului că nu se află în prezenţa unei
acceptări fără rezerve, aspect reţinut în mod corect de către prima instanţă și au subliniat că, de
altfel, contractul de vânzare nu conţine menţiunea faptului că acesta este semnat fără rezerve şi
nu cuprinde nici vreo renunţare la clauza stipulată de părţi prin actul adiţional nr. 3 la
promisiunea de vânzare.
Afirmând că articolul 1.539 C.civ. trebuie analizat în coroborare cu prevederile art. 13
C.civ., potrivit căruia renunţarea la drept nu se prezumă, recurenții au conchis că în mod corect
instanţa a reţinut că nu s-a făcut dovada renunţării neechivoce la dreptul de a pretinde penalitatea.
Intimata a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea
deciziei atacate ca fiind temeinică şi legală, deoarece recurenţii solicită o nouă reevaluare a
probelor, chestiune ce nu mai poate fi pusă în discuţie în această etapă procesuală, judecarea
recursului fiind strict limitată la motivele de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1-8
C.proc.civ., apărare evaluată de raportorul desemnat în cauză ca excepţie. A susținut că normele
de drept material incidente în cauză au fost corect aplicate la situația de fapt reținută.
Recurenții au depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea tuturor apărărilor
formulate de către intimată.
În conformitate cu dispoziţiile art. 493 C.proc.civ., s-a efectuat procedura de filtrare a
recursului, iar raportul întocmit de magistratul-asistent a fost comunicat părţilor, fiind depus şi
punct de vedere cu privire la acesta.
Prin încheierea completului de filtru din 25.11.2020 a fost respinsă excepţia nulităţii şi
admis în principiu recursul declarat în cauză, fiind stabilit termen pentru dezbaterile pe fond la
24.03.2021.
Analizând recursul formulat în cauză de reclamanţi, Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie l-a respins, în baza celor arătate succesiv.
Într-un prim considerent, instanța de recurs subliniază cu nu vor fi analizate, întrucât nu se
încadrează în motivele de casare limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C.proc.civ., acele critici
care subliniază greșita statuare asupra faptelor constatate de instanţa de apel.
În măsura în care recurenții au arătat că în mod greşit instanţa de apel s-a raportat doar la
două elemente probatorii - notificarea adresată de reclamanți pârâtei şi contractul de vânzare,
fiind ignorată proba cu interogatoriu, mai precis răspunsul pârâtei la întrebarea 2 din acest act
procesual, interpretând, pe cale de consecinţă, greşit voinţa exprimată a părților reclamate, Înalta
Curte arată că această parte a motivelor de recurs excedează sfera motivelor de nelegalitate
pentru care calea extraordinară de atac poate fi promovată.
Sunt de asemenea integrate motivelor de netemeinicie, acele critici referitoare la
aprecierea relevanţei termenului de 2 luni în care reclamanţii au formulat cererea de chemare în
judecată pentru plata clauzei penale, precum şi ignorarea, de către instanţa de apel, a dovezilor
referitoare la acceptarea cu rezerve a executării promisiunii de vânzare executare de pârâtă cu
necontestată întârziere ori a lipsei de semnificaţie, în plan factual, a împrejurării ca în contractul
de vânzare nu există această rezervă stipulată expres, în măsura în care acestea nu sunt integrate
criticilor care susţin în mod direct semnificaţiei pe care instanţa a dat-o acestora în interpretarea
legii.
Referirea la dispoziţiile art. 1539 C.civ. este, în acest context, pur formală, deoarece
stabilirea stării de fapt în apel a precedat, ca parte a raţionamentului judiciar, operaţiunii de
interpretare şi aplicare a legii, astfel că nici nu este posibil ca această statuare a instanţei de apel
400
să fie rezultatul aplicării greşite a normei de drept indicate.
Stabilirea faptelor este, aşadar, o operaţiune necesar premergătoare aplicării normei de
drept material, cu privire la care judecătorul de fond al cauzei are o marjă de apreciere lăsată de
lege în competenţa sa deplină, în acord cu reguli procedurale precise şi, de altfel, în cauză,
necontestate.
Or, în aceste condiţii repunerea în discuție a interpretării probelor, ca fundament al stării
de fapt, nu este posibilă în recurs, în cadrul căruia, în acord cu art. 483 raportat la art. 457
C.proc.civ., examinarea cauzei se rezumă la verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile
de drept aplicabile.
Un al doilea set de critici, integrate art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., deduce instanţei de
recurs verificarea aplicării dispoziţiilor art. 13 şi art. 1539 C.civ., recurenţii arătând că o renunţare
tacită la penalităţi ori o acceptare implicită a executării trebuie desprinsă indubitabil din conduita
creditorului, sub acest aspect instanţa de apel dând normelor legală o interpretare opusă, în mod
greşit.
Au dezvoltat recurenţii că, pe de o parte, renunţarea la drept nu se prezumă, aşa cum, de
altfel, chiar instanţa de apel a reţinut că un act expres de renunţare la dreptul de a percepe
penalităţile nu a emanat de la reclamanţi, iar pe de altă parte au arătat că aceasta renunţare nu
poate fi dedusă nici din lipsa unei rezerve exprese a acceptării executării obligaţiei cu întârziere.
S-a mai susţinut prin recurs că art. 1539 prevede două ipoteze în care creditorul poate
cumula executarea obligaţiei cu clauza penală, în cazul în care aceasta a fost prevăzută pentru
executarea cu întârziere a obligaţiei: atunci când nu a renunţat expres la acest drept sau atunci
când acceptă, fără rezerve, executarea obligaţiei.
Întrucât chiar instanţa de apel a exclus prima ipoteză, recurenţii au susţinut că nici prin
contract nu s-a menţionat că reclamanţii au acceptat executarea contractului fără rezerve. Or, în
aceste condiţii, prin interpretarea, inclusiv a art. 13 C.civ., trebuia ca o asemenea acceptare fără
rezerve să fie, la rândul său, expresă şi neîndoielnică şi conform principiului simetriei, renunţarea
la beneficiile clauzei penale trebuia să îmbrace chiar forma actului prin care clauza a fost
instituită.
Analizând temeinicia acestui motiv, Înalta Curte reţine că instanţa de apel nu a
fundamentat hotărârea considerând că reclamanţii au renunţat la clauza penală stipulată pentru
executarea cu întârziere a obligaţiei, aşadar, a dat deplină eficientă art. 13 C.civ. care arată că
renunţarea la dreptul subiectiv civil nu se prezumă, ca regulă generală.
Instanța de apel şi-a întemeiat decizia pe dispoziţiile art. 1539 C.civ. teza finală, în care
legiuitorul stabileşte că nu se acordă penalităţi cumulate executării în natură a obligaţiei dacă
partea îndreptățită acceptă, fără rezerve, executarea ei.
Se cuvine subliniat, în acest context, că obligaţia a cărei executare era prevăzută sub
clauza penală în discuţie, a fost cea de încheiere a contractului de vânzare şi revenea pârâtei D.
S.R.L.
Înalta Curte arată, aşadar, că trebuie evaluat dacă executarea acestei obligaţii, încheierea
vânzării, a fost acceptată de către reclamanţi cu rezerva valorificării clauzei penale ori dacă,
dimpotrivă, executarea a fost acceptată de către aceştia fără rezerve. Această manifestare a
voinţei reclamanţilor trebuia exprimată concomitent executării obligaţiei, deci trebuie să fie
contemporană încheierii actului de vânzare, iar nu dedusă din manifestări anterioare sau
ulterioare încheierii lui. Prin urmare, această manifestare de voinţă trebuie identificată în
cercetarea conţinutului contractului de vânzare care este sigura expresie a executării obligaţiei din
promisiunea bilaterală care l-a precedat.
Cu toate acestea, recurenţii au susţinut că nu trebuia inserată în contract o clauză ori
401
menţiune specială prin care să arate că au o anumită rezervă în privinţa acceptării executării şi că
aceasta se deduce din toată suita actelor care au precedat vânzarea, în timp ce instanţa de apel a
justificat interpretarea legii prin raportare la conţinutul contractului, pe raţiuni implicite, arătând
că lipsa unei atitudini exprimate a creditorului clauzei penale cu privire la acceptarea fără condiţii
a executării întârziate a contractului reflectă o indecizie a acestuia. În considerentele instanţei de
apel s-a subliniat că această atitudine conduce la afectarea securităţii juridice pe care ambele părţi
o prefigurează la încheierea contractului şi că o regulă precum cea instituită prin art. 1539 C.civ.
obligă creditorul să îşi valorifice cu promptitudine drepturile printr-o exprimare fără rezerve a
intenţiei sale de fructificare a clauzei penale.
Această interpretare a legii este cea corectă.
Înalta Curte reiterează că, în măsura în care expresia executării obligaţiei pârâtei este
reprezentată de încheierea contractului de vânzare, în conţinutul acestui act juridic - privit ca fapt
al executării, lato sensu - trebuie verificat dacă rezerva executării era un fapt care se deduce în
mod neîndoielnic. Acceptarea fără rezerve a executării este un fapt pozitiv/comisiv înţeles ca
manifestare de voinţă de natură să antreneze consecinţe juridice, de aceea, existenţa sa trebuie
probată prin analiza conţinutului actului de vânzare în cadrul căruia acest fapt trebuie identificat
expres sau reţinut ca implicit.
Și, întrucât rezerva executării nu a fost manifestată în mod explicit de către reclamanţi,
trebuie verificat dacă aceasta se deduce în mod implicit sau dacă este dovedită ca fiind cunoscută
pârâtei la data executării propriei obligaţii.
Aşadar, plecând de la regulile de interpretare a contractelor şi de evaluare a efectelor lor,
reflectate în art. 1266 - art. 1272 C.civ., rezultă că sunt implicite, deci subînțelese într-un contract,
clauzele obişnuite, celelalte, neuzuale, trebuind să fie menţionate expres ori demonstrate prin
orice alt mijloc. Pot fi considerate ca făcând parte din voinţa tacită a părţilor acele clauze deduse
din obiectul principal al contractului, inerente acestuia ori cu privire la care părţile au consimţit
necontestat.
În genere, cu valoare de principiu, interpretarea contractului se impune a fi făcută, pe
lângă luarea în considerare a clauzelor considerate implicite, şi cu evaluarea unei obligaţii egale a
părţilor contractuale de cooperare, coerenţă şi informare cu privire la încheierea şi executarea
acestuia. Totodată, din exigenţa bunei-credinţe se impune atât părţilor - iar instanţa de judecată
este ţinută de aceste limite - o abordare unitară a contractului şi o conduită conformă cu
aşteptările fiecăreia dintre ele.
În atare condiţii, în măsura în care o parte contractantă consideră că face parte din contract
o anumită prevedere, solicitând celeilalte părţi o conformare la aceasta, atunci ea este obligată să
facă în faţa instanţei de judecată proba clauzei respective, dacă aceasta nu face parte din categoria
celor implicite.
În condiţiile acestei chestiuni litigioase, se pune problema evaluării caracterului implicit al
clauzei, rămasă nescrisă în contract, referitoare la acceptarea executării obligaţiei pârâtei sub
rezerva solicitării penalităţilor de întârziere, pentru ca aceasta să poate fi opusă debitorului în
acest proces.
Întrucât contractul evaluat de instanţa de apel a fost unul de vânzare imobiliară, după un
criteriu ambivalent de analiză, sunt considerate implicite doar acele prevederi care cuprind
obligații derivate din lege după natura contractului ori obligațiile conforme voinţei necontestate a
părţilor, potrivit echităţii contractuale.
Din acest punct de vedere, clauza de care reclamanţii s-au prevalat în acest proces, aceea a
acceptării vânzării cu rezerva penalităților de întârziere, nu poate fi considerată, conform
criteriilor arătate, ca fiind o prevedere implicită, iar în aceste condiţii reclamanţii aveau sarcina de
402
a dovedi existenţa ei la data încheierii contractului de vânzare, moment în care părțile şi-au făcut
cunoscute ori şi-au declarat orice pretenţii reciproce aflate în legătură cu acesta.
De aceea, lipsa declarării exprese, din partea reclamanților a oricărei rezerve legate de
acceptarea încheierii acestui contract ori lipsa dovedirii împrejurării că au făcut cunoscută pârâtei,
la tot acest moment, intenţia lor de valorificare ulterioară a clauzei penale disputate, echivalează
cu acceptare executării obligaţiei cu întârziere fără nicio altă rezervă, deci, în condiţiile art. 1539,
teza finală, nu pot cumula executarea în natură cu penalităţile.
Nu este corectă, în acest context, teza recurenţilor, care arată că tăcerea lor la încheierea
vânzării este echivalentă menţinerii unei rezerve specifice în privinţa acceptării executării.
Înalta Curte reiterează că intenţia reclamanţilor trebuia să îmbrace o formă manifestă,
dovedită fie prin conţinutul exprimat al contractului, fie prin orice alt mod care să reflecte că
această manifestare pozitivă de voinţă a fost adusă la cunoştinţa co-contractantului, deoarece în
acest caz tăcerea lor şi lipsa unei atitudini manifeste în sensul considerat de recurenţi are
semnificaţie juridică, în puterea legii.
Chiar dacă recurenţii opun, în justificarea interpretării lor, extrase din decizii de speţă prin
care tind să demonstreze că menţinerea rezervei în privinţa executării nu trebuie să fie expresă,
practica judiciară nu are valoare probatorie în sine şi nu nici reprezintă izvor de drept. Aceasta
întrucât Constituţia României proclamă principiul că judecătorul se supune numai legii şi, în
cazuri particulare, potrivit normelor procesuale, acelor decizii date în interpretarea ori în interesul
legii care au generalitate şi obligativitate.
Nu este incidentă nici regula opusă de recurenţi, a simetriei formelor, deoarece în cazul
acceptării fără rezerve a executării obligaţiei, în condiţiile art. 1539 C.civ., tăcerea creditorului
are, în puterea legii, semnificaţie juridică.
Instanţa de apel nu a valorificat o renunţare a reclamanţilor la dreptul de a cere penalităţile
de întârziere, renunţare care, fără doar şi poate, trebuia să fie manifestă, ci a dat valoare tăcerii lor
determinată ca acceptare întocmai a executării.
În concluzie, o prevedere neuzuală, cum este cea în discuţie - acceptarea executării cu
rezerva valorificării clauzei penale - trebuia inserată în contractul de vânzare sau demonstrată ca
fiind cunoscută părţii opuse în contractul sinalagmatic la data vânzării, deoarece nu era implicită.
Lipsa ei, în tăcerea creditorului, semnifică, în condiţiile art. 1539 C.civ. că partea acceptă
întocmai executarea obligaţiei debitorului pur şi simplu, pierzând justificarea de a pretinde
penalităţile de întârziere stabilite pentru executarea cu întârziere.
De aceea, în baza tuturor considerentelor arătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată
că motivele de casare invocate de recurenţii A., B. şi C. sunt nefondate şi, în temeiul art. 496
C.proc.civ., a respins recursul formulat de aceştia.

403
9. Contract de servicii de consultanță. Acțiune în pretenții având ca obiect plata
comisionului de succes. Obligație afectată de o condiție suspensivă. Constatarea îndeplinirii
condiției suspensive. Condiții și efecte în raport cu dispozițiile art. 1404 alin. (1) din Codul
civil

C. civ., art. 1207 alin. (2) pct. 2, art. 1214, art. 1226 alin. (2), art. 1404 alin. (1)
C. proc. civ., art. 425 alin. (1) lit. b)
Statutul profesiei de avocat, art. 129 alin. (6)

Potrivit dispozițiilor art. 1404 alin. (1) C. civ., îndeplinirea condiţiei se apreciază după
criteriile stabilite de părţi sau pe care acestea este probabil să le fi avut în vedere după
împrejurări.
Împrejurarea că părțile unui contract de servicii de consultanță financiară au stabilit că
obligația contractuală de plată a comisionului de succes este afectată de o condiție suspensivă,
constând în încheierea contractului de restructurare a creditului între beneficiar și bancă, în
condiţii mai avantajoase decât cele propuse de unitatea bancară, acceptate de beneficiarul
serviciului de consultanță, semnifică că acestea au stabilit un criteriu clar pentru verificarea
îndeplinirii condiției suspensive.
Prin urmare, instanța de apel a aplicat în mod corect dispozițiile art. 1404 alin. (1) C.
civ. atunci când a apreciat că semnarea contractului de restructurare intermediat de reclamant
semnifică îndeplinirea condiţiei suspensive ce are ca efect nașterea obligaţiei contractuale
asumate sub această condiţie, respectiv, plata comisionului de succes, fiind legală soluția de
obligare a beneficiarului la plata acestui comision.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 1991 din 6 octombrie 2021

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov, Secţia a II-a civilă, de contencios
administrativ şi fiscal la 28.06.2019, sub nr. x/62/2019, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat-o în
judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige
pârâta la plata către recurentă a sumei de 300.000 lei plus T.V.A. ca urmare a neîndeplinirii
obligațiilor contractuale aferente contractului de servicii de consultanță din 05.02.2016, precum şi
la plata dobânzii legale aferente sumei de 300.000 de lei, începând cu data semnării contractului
de restructurare între C. S.A. şi pârâtă, cu cheltuieli de judecată.
În drept, a invocat art. 194 şi urm., art. 35 C.proc.civ., art. 1.165-1.170, art. 1.178, art.
1.270, art. 1.350 şi art. 1.481 C.civ.
La 18.07.2019, reclamanta şi-a precizat acţiunea, în sensul că suma totală aferentă
capătului principal este în cuantum de 357.000 lei.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, la
12.09.2019, sub nr. x/3/2019, reclamanta S.C. B. S.R.L. a chemat-o în judecată pe pârâta S.C. A.
S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să constate nulitatea absolută
parțială a contractului de servicii de consultanță din 05.02.2016, respectiv a clauzei de la art. 5.2.,
cu cheltuieli de judecată.
În drept, a invocat art. 1.249 alin. (1), art. 1.225 alin. (2) și art. 1.226 C.civ.
La 11.11.2019, în cadrul acestui dosar, intimata S.C. A. S.R.L. a formulat cerere
reconvențională, care are obiectul și motivele din cererea principală înregistrată pe rolul
Tribunalului Brașov.

404
 Prin încheierea din 08.01.2020, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, a admis
excepția conexității şi a conexat dosarul nr. x/3/2019 la dosarul nr. x/62/2019 al Tribunalului
Braşov, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Prin sentinţa civilă nr. 493/C/16.07.2020, Tribunalul Braşov, Secţia a II-a civilă, de
contencios administrativ şi fiscal a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, a
admis acţiunea principală din dosarul x/62/2019 și cererea reconvențională formulată în dosarul
conex nr. x/3/2019 și a obligat-o pe pârâtă să achite reclamantei sumele de 300.000 lei plus TVA
și de 91,013.35 lei cu titlu de dobândă legală, precum şi cea de 22.965,24 lei, reprezentând
cheltuieli de judecată. A respins cererea principală formulată de S.C. B. S.R.L în dosarul conexat,
nr. x/3/2019, şi cea de acordare a cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei sentinţe civile, pârâta S.C. B. S.R.L. a declarat apel, criticând-o pentru
nelegalitate şi netemeinicie.
Prin decizia civilă nr. 1185/Ap/02.12.2020, Curtea de Apel Braşov, Secţia civilă, a respins
apelul pârâtei.
Împotriva acestei decizii, pârâta a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin.
(1) pct. 1 şi 8 C.proc.civ., solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată
curţii de apel, precum şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.
În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., a
susţinut că decizia recurată este insuficient motivată şi că lipsesc motivele de drept pe care se
întemeiază soluţia.
Astfel, a arătat că în apel a criticat sentinţa sub aspectul respingerii apărării referitoare la
nulitatea absolută a clauzei de la art. 5.2. din contractul de servicii de consultanță din 05.02.2016,
pe motiv că obiectul acesteia nu este determinat şi nici determinabil deoarece, fiind în prezenţa
unei obligaţii afectate de o condiţie suspensivă, obiectul acestei obligaţii este unul complex, a
cărui validitate se analizează atât prin raportare la prevederile art. 1.226 alin. (2) C.civ., cât şi la
art. 1.404 alin. (1) C.civ.
Sub acest aspect, instanţa de apel a efectuat o analiză a stării de fapt, fără a crea vreun
silogism juridic între aceasta şi normele de drept incidente în materia nulităţii obiectului
obligaţiei, astfel că lipsesc motivele de drept pentru care obiectul obligaţiei nu ar fi lovit de
nulitate absolută.
A mai arătat că o altă critică adusă sentinţei primei instanţe este cea referitoare la
respingerea apărării legate de inexistenţa unor criterii de identificare a îndeplinirii evenimentului
prevăzut în condiţia suspensivă, iar instanţa de apel doar a menţionat dispoziţiile art. 1.404 alin.
(1) C.civ. fără a indica în concret care dintre cele două teze ale normei legale înţelege să le aplice
raportat la starea de fapt reţinută, aspect ce are semnificația insuficienței motivelor de drept.
În continuare, a mai subliniat că a invocat prevederile art. 1.207 alin. (1) C.civ. şi că a
insistat pe incidenţa alin. (2) pct. 2 teza I a acestui articol în ce priveşte eroarea esenţială în care
s-a aflat la încheierea contractului, însă instanţa de apel şi-a însuşit scurta motivare a primei
instanţe, fără a arăta motivele de drept care ar fi condus la înlăturarea apărării.
Potrivit recurentei, a mai criticat sentinţa primei instanţe şi în ce priveşte respingerea
apărării referitoare la dolul omisiv din partea pârâtei, sens în care a invocat şi prevederile art.
1.214 C.civ., apărare asupra căreia instanţa de apel, de asemenea, nu a făcut nicio referire la
motivele de drept care să constituie un silogism juridic al considerentelor reţinute.
Cu privire la incidenţa ipotezei de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.,
recurenta a susţinut că instanţa de apel a interpretat eronat dispoziţiile art. 1.404 alin. (1) C.civ.
prin prisma art. 129 alin. (6) din Statutul profesiei de avocat.

405
 Sub acest aspect, a arătat că prin interpretarea care a avut la bază argumentul analogiei
instanţa de apel golește de conținut prevederile art. 1.404 alin. (1) C.civ., admițând implicit că
pentru o obligaţie afectată de modalitatea condiției suspensive nu ar fi necesare criteriile de
apreciere a îndeplinirii sau neîndeplinirii evenimentului prevăzut în condiţie, cu pseudo-
motivarea că nici art. 129 alin. (6) din Statutul profesiei de avocat nu prevede criterii de atingere
a unui anumit rezultat, pentru plata onorariului de succes.
Ca atare, potrivit recurentei, în mod logic devin aplicabile prevederile dreptului comun în
materie, cu referire la condiţia suspensivă deoarece onorariul de succes este un drept sau obligaţie
condițională, Codul civil constituind dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera
sau spiritul dispoziţiilor sale, potrivit art. 2 alin. (2) C.civ.
Aşadar, în opinia recurentei, instanţa de apel doar a menţionat prevederile art. 1.404 alin.
(1) C.civ. nefăcând o aplicare concretă a acestuia, ci una formală din moment ce şi-a însuşit
acelaşi considerent eronat al primei instanţe, derivat din analogia cu textul art. 129 alin. (6) din
Statutul profesiei de avocat, motiv care constituie, totodată, şi o insuficientă motivare a deciziei
prin absența motivelor de drept care au stat la baza respingerii apărării.
Recurenta a conchis în sensul că art. 1.404 alin. (1) C.civ. reprezintă o normă juridică ce
face parte dintr-o lege organică, Legea nr. 287/2009, ce reprezintă un act normativ ierarhic
superior textului de la art. 129 alin. (6) din Statutul profesiei de avocat, astfel că interpretarea
instanţei de apel încalcă principiul ierarhiei actelor normative, astfel cum acesta se degajă din
Constituţia României.
Intimata a depus la dosar întâmpinare prin care, răspunzând criticilor formulate de
recurentă prin memoriul de recurs, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Examinând recursul, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale
incidente, Înalta Curte de Casație şi Justiţie a reținut următoarele:
Primul motiv de casare deduce instanţei supreme critica legată de lipsa motivelor de drept
care întemeiază hotărârea ori de lipsa unei motivări suficiente a acesteia.
Astfel, printr-o primă aserţiune, recurenta a menţionat că instanţa de apel nu a examinat
motivul vizând nulitatea absolută a clauzei cuprinse în art. 5.2 din contractul de servicii de
consultanță încheiat între părțile litigiului, nulitate întemeiată pe lipsa caracterului determinat sau
determinabil al obligaţiei; această obligaţie are, în opinia părţii, caracter complex, aşa încât
trebuia analizată prin raportare la dispoziţiile art. 1226 alin. (2) şi art. 1404 alin. (1) C.civ., pe
când decizia din apel nu expune considerentele de drept ale soluţiei adoptate.
Înalta Curte subliniază că, în acord cu dispoziţiile constituţionale şi rigorile impuse unui
proces echitabil, regăsite expres şi în dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ., hotărârea
instanţei trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia pronunţată
în cauză, într-o manieră care să creeze transparenţă asupra raţionamentului judiciar care o
fundamentează.
Din perspectiva motivării în drept, această obligaţie este îndeplinită de către instanţă dacă
în cuprinsul motivării se regăsesc transpuse textele de lege a căror aplicare şi interpretare este
explicată în cuprinsul hotărârii sau dacă instanţa identifică cu rigoare instituţia juridică de drept
material pe baza căreia rezolvă raportul juridic litigios din dosar.
Transpunând aceste exigenţe, din examinarea deciziei recurate, Înalta Curte arată că
instanţa de apel a analizat critica apelantei referitoare la nulitatea clauzei contractuale în discuţie,
referindu-se cu precizie la instituţia nulităţii incidente în privinţa obiectului obligaţiilor civile, de
vreme ce a subliniat, examinând comparativ şi clauza din art. 2.1 din contract, că obligaţia
stabilită prin clauza 5.2 are, din perspectiva obiectului său, caracter clar determinat. În acest
context, este evident, chiar dacă nu se regăsește enunţat ori citat în cuprinsul motivării, că
406
instanţa de apel a avut în vedere dispoziţiile art. 1226 alin. (2) C.civ., dispoziţie prin care legea
sancţionează ca nule absolut obligaţiile al căror obiect nu este determinat ori determinabil.
Mai departe, Înalta Curte arată că, deşi recurenta pretinde că obligaţia de plată a
comisionului de succes trebuia examinată şi prin aplicarea art. 1404 alin. (1) C.civ., iar instanţa
de apel a ignorat caracterul condiţionat al obligaţiei şi, prin urmare, a omis în motivare această
cercetare, afirmaţia recurentei are caracter nefondat.
În acest sens, instanţa de recurs constată că în decizia atacată se regăseşte examinarea
directă a art. 1404 alin. (1) C.civ., statuându-se că îndeplinirea condiţiei se apreciază după
criteriile stabilite de părţi sau pe care acestea este probabil să le fi avut în vedere după
împrejurări, mai departe, instanţa de apel identificând că litiganţii au stabilit un criteriu clar
pentru verificarea îndeplinirii condiţiei, respectiv încheierea contractului de restructurare în
condiţiile acceptate de beneficiar, deci, mai avantajoase decât cele preexistente.
Aşadar, pe lângă aspectele relevate, din care rezultă că instanţa de apel şi-a îndeplinit
obligaţia de motivare în drept cu privire la criticile din apel referitoare la nulitatea clauzei 5.2 din
contractul de servicii de consultanţă, instanţa de recurs mai arată şi că dispoziţiile art. 1404 alin.
(1) nu aveau, în domeniul nulităţii generate de lipsa obiectului determinat al obligaţiei, relevanţa
dată de recurentă. Aceasta întrucât norma legală în discuţie reglementează criterii pentru
constatarea îndeplinirii condiţiei, ca modalitate a actului juridic şi nu are nicio suprapunere în
domeniul nulităţii, aşa cum nulitatea a fost caracterizată de către recurentă.
Înglobat aceluiaşi motiv de casare, recurenta mai arată că instanţa de apel nu a identificat,
în acord cu dispoziţiile art. 1404 alin. (1) C.civ., care sunt criteriile avute în vedere pentru
aprecierea ca îndeplinită a condiţiei suspensive care afecta plata comisionului de succes.
Pentru a răspunde acestei critici, Înalta Curte subliniază, prin raportare şi la dispoziţiile
art. 457 alin. (1) C.proc.civ., că dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ. au în vedere lipsa
motivării, motivarea contradictorie a hotărârii sau prezentarea numai a unor motive străine de
natura pricinii. Din acest punct de vedere, în măsura în care instanţa de apel a realizat în
motivarea deciziei un examen al stării de fapt, stabilind că prin încheierea contractului de
restructurare intermediat de intimată apelanta a obţinut condiţii mai avantajoase de restituire a
plafonului de credit acordat de C. S.A., ceea ce corespunde îndeplinirii condiţiei suspensive
definite contractual, condiţia motivării hotărârii este îndeplinită.
Recurenta mai subliniază, succesiv, că motivarea oferită în apel este insuficientă, fără a
justifica, însă, de ce explicaţiile curţii de apel au, prin lipsuri esenţiale, aptitudinea de a conduce,
de fapt, la lipsa motivării, ca premisă a casării deciziei atacate.
Din acest punct de vedere, Înalta Curte subliniază că această critică înglobează, de fapt, o
nemulțumire a recurentei cu privire la modul în care instanța de apel a statuat asupra chestiunii
litigioase examinate, iar nu lipsa motivelor necesare pentru justificarea deciziei pronunţate, iar
aceste aspecte excedează cazul de casare analizat.
A mai subliniat recurenta că instanţa de apel nu a analizat şi nu a oferit un răspuns motivat
în drept cu privire la eroarea esenţială ca viciu de consimţământ şi că, deşi a invocat prin cererea
de apel dispoziţiile art. 1207 alin. (2) pct. 2 C.civ., aceste norme nu au fost avute în vedere.
Înalta Curte reaminteşte părţilor că motivarea în drept a hotărârii judecătorești este
considerată realizată dacă instanţa identifică în mod riguros instituţia juridică de drept material în
baza căreia examinează raportul juridic litigios.
Pe baza acestei statuări, instanța de recurs arată că din conţinutul considerentelor deciziei
rezultă cu claritate că instanța de apel a avut în vedere condiţiile erorii esenţiale ca viciu de
consimţământ, de vreme ce s-a raportat la împrejurările considerate esenţiale pentru părţi şi la
calitățile prestației urmărite de beneficiarul contractului de consultanţă. Simpla omisiune a
407
inserării în considerente a articolului de lege care definește legal eroarea esenţială nu reprezintă
nemotivare în drept, deoarece aspectele verificate în apel corespund întocmai aplicării normei de
drept în discuţie.
În fine, subsumat primului motiv de casare, recurenta a mai susţinut şi că instanţa de apel
nu a analizat dolul omisiv al intimatei, constând în aceea că aceasta a omis să o informeze asupra
criteriilor de îndeplinire a condiţiei suspensive, de a cărei îndeplinire depindea naşterea obligaţiei
de plată a comisionului de succes. Similar, recurenta a arătat că instanța de apel nu a făcut nicio
referire la dispoziţiile art. 1214 C.civ.
Cercetând şi această critică, instanţa de recurs subliniază că, în conţinutul său, critica se
referă la aprecieri ale instanţei de fond cu referire la stabilirea stării de fapt în cauză, chestiuni
care excedează controlul de legalitate al hotărârilor judecătoreşti, permis în recurs, şi de aceea nu
va fi examinată, iar pe baza considerentelor deja subliniate, constată că lipsa motivării nu poate fi
asimilată neindicării exprese a articolului de lege interpretat.
Aşadar, pe baza considerentelor redate în examinarea primului motiv de casare, Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie arată că acesta este lipsit de fundament şi va fi înlăturat.
Trecând la examinarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8
C.proc.civ., se reţine că recurenta a susținut aplicarea greşită a legii, determinată de interpretarea
greşită a dispoziţiilor art. 1404 alin. (1) C.civ. prin raportare la art. 129 din Statutul profesiei de
avocat. Recurenta arată că argumentul analogiei este greşit aplicat în cauză, fiind lipsite de efecte
dispoziţiile art. 1404 alin. (1) C.civ., deşi acestea sunt parte a dreptului comun pentru toate
domeniile dreptului privat. Consideră recurenta că aplicarea analogiei a lipsit de efecte însuşi
articolul de drept civil în discuţie, iar fundamentarea hotărârii pe baza unor dispoziții legale de
putere inferioară se identifică cu o motivare insuficientă a hotărârii şi, în acelaşi timp, cu
interpretarea eronată a legii.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată că motivul de casare, astfel cum este dezvoltat, nu
este fondat.
Analizând apelul, curtea de apel a reamintit un considerent al primei instanţe de fond
referitor la o abordare comparativă a naturii obligaţiilor de rezultat, care a avut în vedere şi art.
129 alin. (6) din Statutul profesiei de avocat referitor la onorariul de succes.
Fără a arăta, însă, că îşi însușește acest considerent, instanţa de apel a trecut, mai departe,
la examinarea art. 1404 alin. (1) C.civ., enunțând întregul conţinut al textului de lege, iar ulterior,
în aplicarea lui, a statuat că în contractul de servicii de consultanţă examinat condiţia suspensivă
a constat în încheierea contractului de restructurare a creditului de 12.000.000 lei între S.C. B.
S.R.L. şi C. S.A., în condiţii mai avantajoase decât cele propuse de unitatea bancară, acceptate de
beneficiarul serviciului de consultanță financiară şi negociere.
Mai departe, examinând probele, instanţa de apel a constatat că prin convenţia de
restructurare au fost stipulate condiţii mai bune decât cele propuse de banca creditoare, ceea ce
semnifică îndeplinirea condiţiei suspensive şi, ca efect, nașterea obligaţiei contractuale asumate
sub această condiţie, respectiv, plata comisionului de succes. Curtea de apel a explicat în acest
context că nu este fondată susţinerea apelantei conform căreia condiţia consta în identificarea
soluţiei de restructurare, la care intimata nu ar fi avut niciun aport, explicând, totodată, că
modalitatea sub care s-a angajat obligaţia recurentei s-a îndeplinit prin chiar semnarea actului de
restructurare, aşa cum rezultă din art. 5.2 din contractul de consultanță.
Rezultă, aşadar, că în cauză instanţa de apel a făcut o aplicare directă şi deplină a
dispoziţiilor art. 1404 alin. (1) C.civ. şi raţionamentul instanţei de apel nu interferează la niciun
nivel cu aplicarea normelor referitoare la onorariul de succes reglementat în Statutul profesiei de
avocat. Prin urmare, sunt lipsite de substanță criticile recurentei referitoare la folosirea greşită a
408
analogiei în aplicarea legii, la încălcarea principiului ierarhiei normelor de drept ori la
insuficienta motivare.
Cum în cauză nu au fost încălcate, înlăturate ori aplicate greşit dispozițiile art. 1404 alin.
(1) C.civ. care reprezintă fundamentul pe baza căruia instanța de apel a statuat asupra naturii,
conţinutului şi îndeplinirii condiției examinate pentru obligația dedusă judecăţii, Înalta Curte
arată că nici acest motiv de casare nu este fondat şi va fi înlăturat.
Astfel, pe baza considerentelor prezentate, în raport cu dispoziţiile art. 496 alin. (1)
C.proc.civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul ca nefondat, soluţie care
înglobează şi cererea accesorie a recurentei având ca obiect obligarea intimatei la plata
cheltuielilor de judecată.

10. Contract de prestări servicii de comunicație electronică încheiat în formă scrisă pentru
o perioadă anterioară perfectării convenției. Clauză penală moratorie. Condiții și efecte

C. civ., art. 1169, art. 1262-1264, art. 1266, art. 1267, art. 1535, art. 1539 teza ultimă
O.U.G. nr. 111/2011, art. 4 alin. (1) pct. 4, art. 51 alin. (1)
C. proc. civ., art. 9 alin. (2)-(3), art. 425 alin. (1) lit. b), art. 436 alin. (1)

În baza libertăţii contractuale instituită prin art. 1169 C. civ., părţile pot încheia orice
convenţie în măsura în care nu aduc atingere normelor imperative sau unor aspecte care ţin de
ordinea publică ori de bunele moravuri.
Conform prevederilor art. 1266 şi art. 1267 C. civ., contractele se interpretează după
voinţa concordantă a părţilor, iar clauzele se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia
înţelesul ce rezultă din ansamblul contractului.
În cazul în care acordul de prestare a unor servicii de comunicație electronică, perfectat
inițial verbal, a fost constatat ulterior prin înscris sub semnătură privată, scopul contractului fiind
acela de a reglementa condiţiile şi termenele de plată ale unor servicii deja prestate la momentul
perfectării convenţiei, este nelegală înlăturarea de către instanța de apel a clauzei penale
moratorii introdusă de părți în contract pentru neexecutarea la scadență a obligației de plată a
serviciilor deja prestate, în condițiile art. 1535 și art. 1539 teza ultimă C. civ.
Astfel, statuând că sancţiunea cuprinsă în clauza penală nu se poate aplica pentru obligaţii
anterioare încheierii convenţiei, instanța de apel a interpretat prevederile acestei clauze prin
luarea sa din context, contrar principiului interpretării sistematice. Câtă vreme prin contract
părţile au prevăzut explicit că perioada contractuală reglementată este anterioară datei încheierii
acordului, instanţa de apel, stabilind că prevederile clauzei penale nu se pot aplica retroactiv, a
interpretat acest articol contrar înţelesului ce rezultă din ansamblul contractului, aplicând greșit
prevederile art. 1169 C. civ. şi regulile de interpretare a convenţiilor, cuprinse în art. 1266 - 1267
C. civ.

I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 1963 din 5 octombrie 2021

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, la data de 30
ianuarie 2018, sub nr. x/3/2018, reclamanta A. SA a chemat în judecată pe pârâta B. SA,
solicitând instanţei să dispună obligarea pârâtei B. SA la plata sumei de 311.969,95 lei,

409
reprezentând penalităţi de întârziere calculate asupra facturilor fiscale nr. 0257523 din 30
decembrie 2014, nr. 0257529 din 30 decembrie 2014, nr. 0257524 din 30 decembrie 2014 şi nr.
0017462 din 16 februarie 2015, cu obligarea pârâtei B. SA la plata cheltuielilor de judecată
avansate.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1170, art. 1178, art. 1270 şi art. 1516
C. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 3760 din 13 decembrie 2018, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a
civilă, a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. SA în contradictoriu cu
pârâta B. SA şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 311.969,95 lei, reprezentând
penalităţi de întârziere calculate de la data scadenţei fiecărei facturi până la 27 august 2015.
Totodată, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 6724,70 lei cu titlu de cheltuieli de
judecată.
Împotriva sentinţei primei instanţe, B. SA a formulat apel, solicitând admiterea apelului,
schimbarea sentinţei instanţei de fond, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca
neîntemeiată.
Prin decizia civilă nr. 1671 din 21 octombrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-
a civilă, a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă B. SA, a schimbat în tot sentinţa apelată, în
sensul că a respins cererea de chemare în judecată ca nefondată.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamanta A. SA, înregistrat
la data de 31 ianuarie 2020 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă.
Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, arătându-se următoarele:
Cererea de recurs debutează cu o expunere a istoricului litigiului, după care, în motivarea
căii de atac declarate, recurenta formulează critici de nelegalitate întemeiate pe motivele de
recurs prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 şi pct. 6 C. proc. civ.
1.Cu referire la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ.,
recurenta susţine că instanţa de apel a reţinut în mod greşit incidenţa prevederilor art. 1263-1264
C. civ. în prezenta cauză, înlăturând, astfel, aplicabilitatea dispoziţiilor art. 1270 alin. l, art. 1516
şi art. 1535 C. civ.
Totodată, recurenta consideră că, pentru justa soluţionare a prezentei cereri, trebuie avut în
vedere principiul libertăţii contractuale în materie civilă prevăzut de dispoziţiile art. 1169 C. civ.
Raportat la acest principiu, recurenta arată că, prin încheierea Contractului unic pentru
furnizarea serviciilor de comunicaţii electronice nr. SBEX - 15-0365 („Contractul”) s-a urmărit
recunoaşterea (ratificarea) raporturilor juridice derulate între părţi în perioada 01.10.2014 -
31.12.2014 în baza unei înţelegeri verbale şi nicidecum confirmarea unui act juridic în sensul art.
1263 - 1264 C. civ., menţionând, totodată, şi că, prin acest contract, părţile au convenit ca A. să
poată solicita o penalitate de 0,1% pe zi de întârziere în cazul în care facturile aferente serviciilor
prestate nu sunt achitate de către B. la scadenţă.
Recurenta menţionează că părţile nu erau ţinute de respectarea formei scrise pentru
valabilitatea contractului (înţelegerii) încheiat verbal în raport de prevederile art. 1178 C. civ.,
potrivit cu care contractul se încheie prin simplul acord de voinţe al părţilor dacă legea nu impune
o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă.
Mai mult, se arată că, în cauză, nu existau motive de nulitate, iar prevederile art. 51 din
O.U.G. nr. 111/2011 privind comunicaţiile electronice nu sunt incidente întrucât, dată fiind
calitatea sa de furnizor de reţele şi servicii de comunicaţii electronice destinate publicului,
societatea B. nu întruneşte cerinţele unui utilizator final, noţiune a cărei definiţie se regăseşte la art.
4 alin. 1 pct. 4 din acelaşi act normativ.

410
 În cele ce urmează, recurenta face vorbire de principiul de drept civil pacta sunt servanda
reglementat de art. 1270 C. civ., menţionând că importanţa acestui principiu este evidenţiată şi în
cuprinsul art. 1516 alin. (1) C. civ.: „Creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la
timp a obligaţiei”.
Recurenta afirmă, totodată, că forţa obligatorie a contractului se impune şi în relaţia cu
instanţa de judecată, aceasta neputându-se substitui voinţei părţilor prin lipsirea de efecte juridice a
unui contract ce reprezintă voinţa lor concordantă.
Aşadar, având în vedere faptul că, prin încheierea contractului, s-a urmărit recunoaşterea
prestării serviciilor de telefonie 0800 pentru perioada 01.10.2014-31.12.2014, a tarifelor
aplicabile şi reglementarea termenilor şi condiţiilor financiare (scadenţa, penalităţi de întârziere,
etc.), recurenta consideră că aplicarea prevederilor art. 3.4. poate fi realizată, retroactiv, prin voinţa
părţilor, pentru perioada ce a făcut obiectul contractului.
Se mai arată că art. 1170 C. civ. nu poate fi interpretat în sensul unei acceptări parţiale a
obligaţiilor contractuale, respectiv numai debitul principal, nu şi cel accesoriu, astfel încât,
acceptarea la plată de către pârâtă a facturilor necontestate (mult după momentul semnării
contractului, respectiv în data de 27.08.2015) nu poate avea decât semnificaţia acceptării
indivizibile atât a valorii debitului principal, cât şi a accesoriului reprezentat de penalităţile de
întârziere.
În contextul mai-sus prezentat, recurenta consideră că instanţa de apel a interpretat greşit
actul juridic dedus judecăţii, considerând în mod eronat că prevederile contractului nu se pot
aplica retroactiv în ceea ce priveşte obligaţia de plată a penalităţilor în raport de faptul că acest
contract nu are caracterul unui act confirmativ.
Se susţine că intenţia părţilor, exteriorizată juridic, a fost aceea de a se percepe penalităţi
de întârziere pentru achitarea cu întârziere a contravalorii serviciilor prestate, astfel încât o
interpretare în acest mod a actului juridic în discuţie ar însemna practic lipsirea de efecte a
contractului, în condiţiile în care, potrivit regulilor generale de interpretare a contractelor (art.
1266 alin. 1 şi art. 1268 alin. 3 C. civ.), contractele se interpretează după voinţa concordantă a
părţilor, iar clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu
ar putea produce niciunul.
2. Cu referire la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ.,
recurenta susţine că, faţă de dispoziţiile art. 425 alin. 1 lit. b) C. proc. civ., decizia recurată este
nelegală, fiind pronunţată fără indicarea motivelor pentru care au fost înlăturate apărările A. cu
privire la recunoaşterea făcută de B. privind dreptul A. de a pretinde daune moratorii la nivelul
dobânzii legale pentru executarea necorespunzătoare a obligaţiilor de plată, recurenta afirmând că
instanţa de apel s-a limitat la a menţiona că acestea nu au relevanţă juridică în acest litigiu, fără a
prezenta argumentele şi raţionamentul care a stat la baza acestei concluzii.
La solicitarea Înaltei Curţi, recurenta a precizat că nu este de acord ca recursul să fie
soluţionat de completul de filtru, în situaţia în care acesta este admisibil, solicitând, în mod
expres, ca soluţionarea recursului să aibă loc cu citarea părţilor.
La 16 martie 2020, intimata-pârâtă B. SA a transmis, în termen legal, întâmpinare, prin
care a invocat excepţiile tardivităţii şi nulităţii recursului, formulând, totodată, şi apărări pe fond,
în sensul respingerii recursului ca fiind vădit nefondat.
Recurenta nu a formulat răspuns la întâmpinare.
Conform art. 493 alin. 2-4 C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea
nr. 310/2018, a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport care,
după analiza acestuia în complet de filtru, a fost comunicat părţilor.

411
 Prin încheierea din 6 aprilie 2021, completul de filtru a respins excepţiile tardivităţii şi
nulităţii recursului, invocate de intimată, pentru motivele reţinute în respectivul act procesual.
Conform art. 493 alin. 7 C. proc. civ., a fost admis în principiu recursul şi s-a fixat termen de
judecată pe fond, cu citarea părţilor.
Recursul de faţă este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Criticile subscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ. în
sensul că instanţa de apel nu a indicat considerentele pentru care a înlăturat actul de voinţă al
pârâtei, de recunoaştere a dreptului reclamantei la perceperea de daune moratorii, la nivelul
dobânzii legale, nu pot fi primite.
Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de prim control judiciar a motivat în ce constă
raţiunea pentru care achiesarea pârâtei la dreptul reclamantei de a solicita dobânda legală pentru
plata cu întârziere a debitului principal nu poate avea nicio consecinţă procesuală. Astfel, este de
netăgăduit faptul că atunci când pârâtul recunoaşte în tot sau în parte pretenţiile reclamantului,
instanţa, la cererea acestuia din urmă, va da o hotărâre în măsura recunoaşterii (art. 436 alin. 1 C.
proc. civ.). Însă, în speţă, instanţa nu a fost învestită cu un capăt de cerere subsidiar, referitor la
plata dobânzii legale, astfel că nu putea să dea altceva decât s-a cerut, fiind limitată în demersul său
de principiul disponibilităţii, ce guvernează procesul civil (art. 9 alin. 2 şi 3 C. proc. civ.). Cu alte
cuvinte, considerentele instanţei de apel, potrivit cărora nu poate da relevanţă juridică achiesării
pârâtei la o cerere cu care instanţa nu a fost învestită, răspund exigenţelor art. 425 alin. 1 lit. b) C.
proc. civ.
Instanţa constată, însă, întemeiate criticile subscrise motivului de nelegalitate prevăzut de
art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ.
Sub un prim aspect, se reţine că reclamanta a prestat pârâtei servicii de comunicaţie
electronică în perioada 1 octombrie 2014 - 31 decembrie 2014, în condiţiile inexistenţei unui
contract constatat prin înscris sub semnătură privată.
Pentru plata serviciilor de telefonie 0800, reclamanta a emis un număr de 4 (patru) facturi
fiscale, în perioada 30 decembrie 2014 - 16 februarie 2015, facturi necontestate de pârâtă
(beneficiarul serviciilor). Acordul perfectat iniţial verbal de către părţi a fost constatat prin înscris
sub semnătură privată abia la data de 6 aprilie 2015 (convenţia nr. SBEX -15 - 0365). Potrivit
convenţiei, pârâta avea obligaţia de a achita preţul serviciilor furnizate în termen de 30 de zile
calendaristice de la data emiterii facturilor, iar prin clauza penală inserată în art. 3.4, pentru neplata
la termen a preţului, aceasta datora o penalitate de întârziere de 0,1% pe zi, calculată asupra sumei
scadente şi neplătite, până la data achitării integrale a sumei restante.
Este necontestată împrejurarea că actul încheiat la data de 6 aprilie 2015 nu reprezintă o
confirmare a contractului, în sensul prevederilor art. 1262 - 1264 C. civ., întrucât nu reprezintă un
act juridic unilateral, abdicativ şi accesoriu, cu efecte retroactive, prin care s-ar fi renunţat la dreptul
de a invoca nulitatea contractului. Concret, la data perfectării înţelegerii părţilor nu existau motive
de nulitate, întrucât nu era necesară forma scrisă a convenţiei, în raport de prevederile art. 51 alin. 1
din O.U.G. nr. 111/2011 raportat la art. 4 alin. 1 pct. 4 din acelaşi act normativ. Pârâta nu are
calitatea de utilizator final, fiind ea însăşi furnizor de reţele şi servicii de comunicaţii electronice
destinate publicului. Aşadar, în speţă nu se pune în discuţie confirmarea unui contract anulabil, ci
doar dacă prevederile unei convenţii pot retroactiva.
Din această perspectivă, instanţa reţine că, în baza libertăţii contractuale instituită prin art.
1169 C. civ., părţile pot încheia orice convenţie în măsura în care nu aduc atingere normelor
imperative sau unor aspecte care ţin de ordinea publică ori de bunele moravuri.
Aşa fiind, în măsura în care părţile au inserat, în contractul perfectat la 6 aprilie 2015, o
clauză penală moratorie, pentru neexecutarea la scadenţă a obligaţiei de plată a serviciilor deja
412
prestate, în condiţiile art. 1535 şi art. 1539 teza ultimă C. civ., instanţa de apel nu a justificat
motivele pentru care o atare clauză nu poate produce efecte. Concret, în raport de prevederile art.
1169 C. civ., nu a arătat ce norme imperative împiedică o atare convenţie accesorie (clauza penală),
inserată în contractul de prestări servicii.
Mai mult decât atât, instanţa de apel a încălcat prevederile art. 1266 şi art. 1267 C. civ.,
potrivit cărora contractele se interpretează după voinţa concordantă a părţilor, iar clauzele se
interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înţelesul ce rezultă din ansamblul contractului.
Astfel, la stabilirea voinţei concordante, nu a ţinut seama de scopul contractului, anume
acela de a reglementa condiţiile şi termenele de plată ale unor servicii deja prestate la momentul
perfectării convenţiei. În acelaşi sens, a ignorat faptul că facturile fiscale emise de prestator nu erau
încă achitate la data încheierii acordului în formă scrisă.
Nu în ultimul rând, statuând că sancţiunea cuprinsă în clauza penală nu se poate aplica
pentru obligaţii anterioare încheierii convenţiei, a interpretat prevederile acestei clauze prin luarea
sa din context, contrar principiului interpretării sistematice. Câtă vreme prin prevederile art. 2.1,
părţile au prevăzut explicit că perioada contractuală reglementată este anterioară datei încheierii
acordului, instanţa de apel, stabilind că prevederile art. 3.4 nu se pot aplica retroactiv, a interpretat
acest articol contrar înţelesului ce rezultă din ansamblul contractului.
Faţă de cele mai sus arătate, constată întemeiate criticile referitoare la greşita aplicare, de
către instanţa de prim control judiciar, a prevederilor art. 1169 C. civ. şi a regulilor de interpretare a
convenţiilor, cuprinse în art. 1266 - 1267 C. civ., critici subscrise motivului de nelegalitate prevăzut
de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ.
Aşa fiind, potrivit art. 496 alin. 2 şi art. 497 teza I C. proc. civ., Înalta Curte a admis
recursul şi a casat decizia recurată, cu consecinţa trimiterii cauzei, spre o nouă judecată, instanţei de
apel.

III. Contracte

11. Promisiune bilaterală de vânzare. Acțiune în pronunțarea unei hotărâri care să țină loc
de contract. Rolul instanței în complinirea unor cerințe legale în cursul judecății

C.civ., art. 1276 alin. (1), art. 1279 alin. (1), (3), art. 1669 alin. (1)
Legea nr. 7/1996, art. 35 alin. (1), art. 36 alin. (1)
Legea nr. 207/2015, art. 195 alin. (5)
Legea nr. 17/2014, art. 3, art. 4, art. 5 alin. (1), art. 9
C.proc.civ., art. 41, art. 42, art. 461 alin. (2), art. 472 alin. (1)
O.U.G. nr. 80/2013, art. 57 alin. (1)

Potrivit dispozițiilor art. 1669 alin. (1) C.civ., când una dintre părțile care au încheiat o
promisiune bilaterală de vânzare refuză, nejustificat, să încheie contractul promis, cealaltă parte
poate cere pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract, dacă toate celelalte condiții de
validitate sunt îndeplinite.
În cazul în care instanța de apel a reținut necesitatea respectării cerințelor art. 35 și art.
36 din Legea nr. 7/1996 și a obligației prevăzute de art. 159 alin. (5) din Legea nr. 207/2015
privind Codul de procedură fiscală, omițând însă faptul că îndeplinirea acestora se verifică la
momentul pronunțării hotărârii, în cursul procesului acestea putând fi complinite, inclusiv prin
413
mijlocirea instanțelor, este nelegală hotărârea acesteia de menținere a soluției de respingere, ca
neîntemeiată, a acțiunii în pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare.
Dacă nu s-ar recunoaște instanței posibilitatea de a acționa activ în sensul complinirii
unor cerințe legale în cursul judecății, prin administrarea unor probe specifice, demersul
judiciar al reclamantului ar fi complet lipsit de finalitate în fața refuzului pârâtului de a realiza
procedurile prealabile înstrăinării imobilului.

I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 235 din 4 februarie 2021

Prin sentinţa civilă nr. 578/06.03.2019, Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, a
respins cererea de chemare în judecată, prin care reclamanta A. SRL a solicitat pronunţarea unei
hotărâri care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare pentru imobilul situat în București, str. X nr.
13 - 15, sector 3, format din etajul 5 și cota - parte indiviză din dreptul de proprietate asupra
spațiilor comune, aferentă etajului 5, în contradictoriu cu pârâta B. SRL.
Prin decizia civilă nr. 1934/A/19.11.2019, Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă,
a respins ca inadmisibil apelul incident formulat de pârâtă și ca nefondat apelul principal
promovat de reclamantă.
Împotriva acestei decizii, ambele părți au formulat recurs.
Recurenta - pârâtă B. S.R.L. a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1)
pct. 5 și 6 C.proc.civ. și a solicitat casarea deciziei și trimiterea spre rejudecarea apelului incident.
Recurenta - pârâtă a susținut că respingerea apelului său incident ca inadmisibil a fost
rezultatul interpretării restrictive, nelegale a dispozițiilor art. 472 alin. (1) C.proc.civ., lipsind-o
de posibilitatea criticării unor considerente din cuprinsul hotărârii primei instanțe care o
nemulțumeau și intrau în autoritatea de lucru judecat dacă nu erau repuse spre analiză instanței de
apel. Chiar dacă avea teoretic posibilitatea de a formula și apel principal împotriva
considerentelor, interesul său în criticarea acestora apărut după declararea apelului principal de
către partea adversă, care tindea la schimbarea soluției primei instanțe, care îi era favorabilă, iar
doctrina și jurisprudența anterioară au statuat deja asupra posibilității declarării apelului incident
atât împotriva soluției explicite din dispozitivul sentinței, cât și împotriva considerentelor atunci
când se urmărește doar înlăturarea unor dezlegări greșite, în aplicarea dispozițiilor art. 472 alin.
(1) raportat la art. 461 alin. (2) C.proc.civ.
Totodată, a apreciat a fi contradictorii considerentele deciziei atacate prin care instanța de
apel, deși reține că și considerentele fac parte din cuprinsul hotărârii, limitează scopul apelului
incident la schimbarea soluției primei instanțe, precum și cele referitoare la lipsa de relevanță a
calificării actului juridic dintre părți în ansamblul motivării soluției, cu toate că, în absența unui
antecontract, devenea inutilă analiza celorlalte condiții legale.
Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a criticat încheierea din data de 24.09.2019, invocând
motivul de recurs prevăzut art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., cu argumentarea că respingerea
probelor suplimentare solicitate (adrese în vederea obținerii certificatului fiscal și a extrasului de
carte funciară pentru imobil, expertiză judiciară specialitate topografie, cadastru și geodezie
pentru întocmirea documentației cadastrale și o expertiză tehnică financiar - contabilă în vederea
stabilirii cotei de taxe/impozite datorate pentru bunul promis) contravine dispozițiilor art. 57 din
O.U.G. nr. 80/2013 și efectului devolutiv al apelului, constituind probe specifice acestui tip de
litigiu, imposibil de administrat fără mijlocirea instanței în condițiile în care pârâta a încercat
paralizarea demersului său judiciar. În acest sens, a menționat în apărare considerentele Deciziei
I.C.C.J. nr. 21/2017 privind dezlegarea unor chestiuni de drept și decizia I.C.C.J. (de speță) nr.
825/2015.
414
 Totodată, recurenta - reclamantă a criticat soluția instanței de apel pentru aplicarea greșită
a normelor de drept substanțial, din perspectiva motivului de recurs prevăzut art. 488 alin. (1) pct.
8 C.proc.civ.
În acest cadru a susținut aprecierea instanței potrivit căreia înscrierea dreptului de
proprietate în cartea funciară ar avea efect constitutiv de drepturi față de dispozițiile tranzitorii
din art. 56 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, care prevăd doar efectul de opozabilitate față de terți
până la finalizarea lucrărilor de cadastru.
Recurenta - reclamantă a reiterat inaplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 35 și art. 36
din Legea nr. 7/1996 referitoare exclusiv la procedura desfășurată prin intermediul notarului
public, care, transpusă în fața instanței de judecată, ar permite promitentului - vânzător să
paralizeze acțiunea prin care se urmărește constituirea unui drept de proprietate asupra
imobilului. A subliniat, totodată, că dispozițiile art. 57 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 permiteau
instanței pronunțarea hotărârii în absența înscrierii în cartea funciară, cu prealabila efectuare a
expertizei cadastrale și realizare a celorlalte formalități, inclusiv individualizarea imobilului, în
același scop fiind instituită și norma de la art. 35 alin. (5) din Legea nr. 7/1996. În apărare, a
invocat considerentele Deciziilor I.C.C.J. nr. 24/2016, nr. 23/2017 privind dezlegarea unor
probleme de drept.
De asemenea, recurenta - reclamantă a susținut greșita interpretare și aplicare a
considerentelor Deciziei I.C.C.J. nr. 42/2017, prin care au fost dezlegate chestiuni de drept
referitoare la promisiunea de schimb, ce a condus la impunerea unei condiții suplimentare
referitoare la obținerea certificatului fiscal, ce nu era incidentă în cauză. Mai mult, a apreciat
eronată concluzia desprinsă de instanța de apel din existența unui litigiu referitor la o declarație
de impunere emisă împotriva pârâtei, ce a fundamentat soluția de respingere a probei privind
emiterea unei adrese pentru comunicarea unui certificat fiscal, excluzând posibilitatea ca
eventualele datorii să fie achitate de pârâtă sau chiar de către reclamantă, chiar și în absența unui
capăt de cerere în acest sens.
Pe calea prezentului recurs a fost criticată și încheierea pronunțată la data de 30.09.2019,
recurenta - reclamantă apreciind nejustificată respingerea cererii de recuzare a completului în
condițiile în care, în condițiile concrete ale cauzei, garanțiile de imparțialitate nu mai erau
respectate, respingerea probelor solicitate conducând la o antepronunțare.
Analizând, cu prioritate, soluția asupra apelului incident din cuprinsul deciziei
atacate, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat întemeiat recursul promovat de
recurenta - pârâtă B. SRL pentru următoarele considerente:
În esență, instanța de apel a considerat a fi inadmisibil apelul incident declarat împotriva
considerentelor sentinței primei instanțe câtă vreme acesta nu tinde la schimbarea soluției
instanței, potrivit art. 472 C.proc.civ., iar partea justifica interes să promoveze cale de atac
împotriva considerentelor chiar și în absența apelului principal al părții adverse.
Împotriva acestor argumente și în sprijinul apărărilor recurentei - pârâte în cauza de față
au devenit relevante considerentele Deciziei I.C.C.J. nr. 14/2020 pronunțate într-un recurs în
interesul legii, prin intermediul căreia, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art.
472 C.proc.civ., s-a statuat că apelul incident nu poate fi limitat la obiectul apelului principal, ci
poate viza orice alte soluții cuprinse în dispozitivul hotărârii atacate și/sau considerentele
acesteia. Prin intermediul acestora sunt demontate motivele reținute de instanța de apel pentru
respingerea ca inadmisibilă a apelului incident în cadrul practicii neunitare evidențiate anterior
acestui recurs în interesul legii.
Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că ,,interesul intimatului în promovarea
căii de atac doar împotriva considerentelor unei hotărâri rezidă în evitarea autorității de lucru
415
judecat sau, după caz, puterii de lucru judecat, în privința acelor considerente ale hotărârii care ar
putea prejudicia această parte din proces, cu toate că soluția cuprinsă în dispozitiv, atacată de
partea adversă prin apelul principal, îi este favorabilă. În această situație, interesul intimatului
vizează înlăturarea anumitor considerente prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept
care nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greșite ori cuprind constatări de fapt ce
prejudiciază partea”.
Socotind soluția preconizată de art. 461 alin. (2) C.proc.civ., anume înlăturarea de către
instanța de apel a unor considerente și înlocuirea lor cu propria argumentare în susținerea soluției
din dispozitiv, menținută ca atare, drept o schimbare a hotărârii, în sensul art. 472 alin. (1)
C.proc.civ., respectiv a acelei părți din hotărâre ce explicitează soluția pronunțată și intră sub
autoritate de lucru judecat odată cu dispozitivul, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că ,,nu
există o incompatibilitate între dispozițiile art. 472 alin. (1) și cele ale art. 461 alin. (2) din Codul
de procedură civilă, fiind posibilă exercitarea apelului/recursului incident împotriva
considerentelor unei hotărâri care sunt de natură să afecteze situația juridică a intimatului, în
cazul în care ar dobândi autoritate de lucru judecat prin neexercitarea căii de atac specifice”.
Totodată, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în
interesul legii a reținut că ,,doar după ce una dintre părți alege să exercite apel principal se naște
interesul celeilalte părți, intimată în apelul principal, de a formula, la rândul său, apel incident,
prin care să urmărească schimbarea hotărârii primei instanțe, care să corespundă interesului său,
fie în sensul de a surmonta, fie în sensul de a consolida situația juridică stabilită prin hotărârea
supusă căii de atac”.
În cuprinsul acestei decizii a fost înlăturat și argumentul conform căruia, prin fixarea unor
termene diferite în care, prin intermediul căilor incidentale, s-ar putea ataca altceva decât s-a
atacat prin calea principală de atac s-ar crea o inegalitate procesuală între părțile litigante,
creându-se o situație mai favorabilă celui din apelul sau recursul incident, prin existența unui
termen mai lung decât cel prevăzut pentru apelul/recursul principal, cât timp interesul exercitării
fiecăreia dintre cele două căi de atac se manifestă diferit, această condiție de exercițiu ivindu-se
la momente procesuale distincte, care nu pot fi privite decât în mod autonom, propriu fiecăreia
dintre cele două forme de manifestare a intenției de a ataca hotărârea primei instanțe.
În ceea ce privește calificarea în concret a considerentelor criticate prin intermediul
apelului incident, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acestea privesc chiar natura
raportului juridic dintre părți, premisă importantă în analiza temeiniciei acțiunii formulate de
reclamantă. Cu toate că, în final, prima instanță a respins acțiunea acesteia, considerând
neîndeplinite alte cerințe impuse pentru pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic
de vânzare - cumpărare, în condițiile în care soluția a fost criticată de reclamantă și aceasta tinde
la înlăturarea argumentelor reținute de instanță împotriva sa, pârâta are interes în a urmări
înlocuirea considerentelor apreciate a fi greșite cu altele, ce ar pune în discuție relevanța
celorlalte aspecte analizate de instanță.
Față de cele reținute, în baza art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., a fost
admis recursul și s-a dispus casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecarea cu
prioritate a apelului incident, soluția asupra acestuia influențând modalitatea de analiză a
celorlalte condiții specifice acțiunii formulate.
În ceea ce privește recursul promovat de recurenta - reclamantă A. S.R.L. împotriva
încheierii din data de 24.09.2019 și a deciziei civile nr. 1934/19.11.2019, Înalta Curte de Casație
și Justiție îl socotește deopotrivă întemeiat, pentru următoarele considerente:
Pentru menținerea soluției de respingere a acțiunii ca neîntemeiată, instanța de apel a
reținut, în esență, neîndeplinirea cerințelor speciale privitoare la înscrierea prealabilă a imobilului
416
în cartea funciară, faţă de dispoziţiile art. 35 alin. 1 și art. 36 alin. 1 din Legea nr. 7/1996, și
prezentarea unui certificat de atestare fiscală din care să rezulte achitarea tuturor obligațiilor de
plată către bugetul local prin raportare la art. 195 alin. 5 din Legea nr. 207/2015 coroborat cu art.
57 alin. 1 din O.U.G. nr. 80/2013. În prealabil, prin încheierea atacată, instanța de apel a respins
suplimentarea probatoriului în sensul solicitat de apelantul - reclamant, ce ar fi permis, în opinia
acestuia, suplinirea acestor cerințe în condițiile pasivității culpabile a pârâtului promitent -
vânzător.
În acest cadru, Înalta Curte de Casație și Justiție subliniază că instanța de apel a constatat
îndeplinite următoarele condiţii: să existe o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare valabil
încheiată (art. 1669 alin. 1 C.civ.); promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare să conţină toate
acele clauze ale contractului promis, în a căror lipsă părţile nu ar putea executa promisiunea (art.
1279 alin. 1 C.civ.); una dintre părţi refuză nejustificat încheierea contractului în forma autentică
(art. 1279 alin. 3 C.civ.); să nu existe o clauză de dezicere (art. 1276 alin. 1 C.civ.); reclamanta
să-şi fi îndeplinit obligaţiile asumate prin antecontract (art. 1279 alin. 3 prima teza C.civ.); natura
contractului promis să permită pronunțarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic (art. 1279
alin. 3 teza a II-a C.civ.), premisa preexistenței promisiunii de vânzare - cumpărare fiind
contestată pe calea apelului incident și urmând a fi reevaluată.
Totodată, s-a reținut situația de fapt necontestată privitoare la neintabularea imobilului ce
a făcut obiectul convenției părților, cunoscut fiind faptul că, în absența demersurilor
promitentului vânzător în vederea înscrierii imobilului în cartea funciară și a obținerii extrasului
de carte funciară și a certificatului de atestare fiscală, reclamantul care a promovat acțiunea nu
poate realiza el însuși aceste operațiuni, pentru a face dovada îndeplinirii cerințelor impuse de
instanțe. Or, în aceste condiții, simpla conduită a pârâtului ar conduce la blocarea acțiunii care
tinde la executarea în natură a obligațiilor asumate de către acesta prin convenția anterioară,
recunoscută ca fiind valabilă de instanță și menită a produce efecte.
Pe de altă parte, astfel cum s-a subliniat și în cuprinsul Deciziei I.C.C.J. nr. 24/2016
privind dezlegarea unor chestiuni de drept, având în vedere că, prin pronunțarea unei hotărâri
care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare, se tinde la obținerea unui act translativ de
proprietate, condițiile de validitate ale contractului trebuie verificate prin raportare la momentul
pronunțării hotărârii, și nu la cel al formulării acțiunii (s.n.). Chiar dacă decizia menționată se
referă la îndeplinirea altor cerințe necesare pentru pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act
de vânzare - cumpărare a unui teren extravilan, considerentele de principiu din cuprinsul acesteia
pot fi valorificate și în cauza de față, ținând cont de premisele similare.
Astfel, cu referire la abilitarea instanței de a suplini condițiile de validitate speciale
prevăzute de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 17/2014, cu modificările și completările ulterioare,
privitoare la respectarea dreptului de preemțiune prevăzut de art. 4 din lege, Înalta Curte de
Casație și Justiție a precizat că legea specială nu autorizează instanța să pronunțe o hotărâre care
să țină loc de contract de vânzare-cumpărare în lipsa întrunirii cumulative a condițiilor de
validitate speciale pe care acest act normativ le impune. Conform art. 1.669 C.civ., singura
condiție de validitate care poate fi suplinită de instanță, în condițiile legii, este consimțământul
promitentului care refuză în mod nejustificat să încheie contractul promis, aceasta fiind însă o
condiție generală de validitate.
În ceea ce privește posibilitatea îndeplinirii condițiilor de validitate speciale prevăzute de
art. 5 alin. (1) din Legea nr. 17/2014, cu modificările și completările ulterioare, în cursul
procesului, cu concursul instanței de judecată, momentul de referință pentru verificarea
îndeplinirii tuturor condițiilor de validitate ale vânzării este acela al pronunțării hotărârii
judecătorești. Din perspectiva dreptului procesual, acest moment pune capăt unei faze a judecății.
417
Cum nu există nicio dispoziție contrară, în acord cu dispozițiile Codului de procedură civilă,
instanța de judecată poate administra probe care pot constitui dovezi ale îndeplinirii condițiilor de
validitate speciale prevăzute de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 17/2014, cu modificările și
completările ulterioare.
Pe cale de consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că, în principiu, instanța
de judecată poate dispune îndeplinirea formalităților în vederea obținerii avizelor prevăzute la art.
3 și art. 9 din Legea nr. 17/2014, cu modificările și completările ulterioare, de la autoritățile
competente și parcurgerii procedurii privind respectarea dreptului de preempțiune prevăzut de art.
4 din același act normativ, în cursul judecății.
Față de cele reținute, apreciem că aceste considerente sunt relevante și în cauza de față
permițând, prin analogie, aceeași concluzie, și anume că cerințe de valabilitate similare pot fi
îndeplinite în cursul judecății, cu concursul instanței de judecată, care va dispune administrarea
unor probe care pot constitui dovezi ale îndeplinirii acestora. Pentru această concluzie avem în
vedere faptul că premisele și scopurile urmărite prin promovarea acțiunii în pronunțarea unei
hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare sunt aceleași fie că vorbim de teren
agricol extravilan, fie că vorbim de construcție, valorificându-se deopotrivă dispozițiile art. 1.669
alin. (1) C.civ. (pentru situația promisiunii bilaterale de vânzare), care reiau textul general cuprins
în art. 1.279 alin. (3) teza întâi C.civ., în ceea ce privește executarea silită a obligației de a încheia
un contract de vânzare, asumată printr-o promisiune bilaterală, potrivit cărora, în cazul refuzului
nejustificat al uneia dintre părțile care au încheiat o promisiune bilaterală de vânzare să încheie
contractul promis, partea care și-a îndeplinit obligațiile poate solicita instanței pronunțarea unei
hotărâri care să țină loc de contract, sub rezerva de a fi întrunite toate condițiile de validitate ale
vânzării. Dacă nu s-ar recunoaște instanței posibilitatea de a acționa activ în sensul complinirii
unor cerințe legale în cursul judecății, prin administrarea unor probe specifice, demersul judiciar
al reclamantului ar fi complet lipsit de finalitate în fața refuzului pârâtului de a realiza procedurile
prealabile înstrăinării imobilului.
În același sens sunt în final și concluziile formulate în considerentele Deciziei I.C.C.J. nr.
42/2017 privind dezlegarea unor chestiuni de drept, amplu preluate și de instanța de apel, fără a
urmări, însă, întrutotul scopul acestora raportat la cauza de față. Contrar susținerilor recurentei -
reclamante, apreciem că acestea pot fi valorificate și în cauza de față, chiar dacă soluția are în
vedere o promisiune bilaterală de schimb, întreaga argumentare din cuprinsul deciziei amintite
pornind de la premisa aplicării în materia schimbului a dispozițiilor privitoare la vânzare, potrivit
art. 1764 alin. (1) C.civ., inclusiv sub aspectul posibilității pronunțării unei hotărâri care să țină
loc de act translativ de proprietate.
În cuprinsul acestei decizii se subliniază, cu prioritate, că, la fel ca notarul public, care
verifică aceleași condiții cu ocazia întocmirii unui act de schimb voluntar, instanțelor le revin
obligații similare, deoarece, prin hotărârea care ține loc de act autentic, se suplinește doar
consimțământul părților la întocmirea actului de schimb; înscrisurile doveditoare ale dreptului de
proprietate, ca și actul din care să rezulte că proprietarul actual al bunului are achitate toate
obligațiile de plată datorate bugetului local al unității administrative-teritoriale în a cărei rază se
află înregistrat fiscal bunul ce se înstrăinează sunt însă aceleași.
Pornind de la această premisă, ce se regăsește și în deciziile anterioare pronunțate în
procedurile de unificare a jurisprudenței, instanța de apel a reținut în mod corect necesitatea
respectării cerințelor art. 35 și art. 36 din Legea nr. 7/1996 și a obligației prevăzute de art. 159
alin. (5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, omițând însă faptul că
îndeplinirea acestora se verifică la momentul pronunțării hotărârii, în cursul procesului acestea
putând fi complinite, inclusiv prin mijlocirea instanțelor.
418
 Deși finalitatea ambelor proceduri este aceeași din perspectiva efectului translativ de
proprietate, conduita părților și pârghiile procesuale conferite instanțelor de judecată sunt diferite
și impun nuanțări în cazul procedurii judiciare generate de formularea unei acțiuni care să
conducă la pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare - cumpărare.
Astfel, spre deosebire de situația procedurii necontencioase notariale, în cadrul căreia părțile se
prezintă voluntar și conlucrează în vederea îndeplinirii cerințelor legale pentru întocmirea actului,
atunci când parcurgerea acesteia nu este posibilă din cauza refuzului uneia dintre părți, nu se
poate pretinde aceeași contribuție din partea ambelor părți și în cazul procedurii contencioase
desfășurate în fața instanței. În aceste condiții, respingând de principiu rolul activ în
administrarea unor probe menite a complini îndeplinirea unor cerințe legale, s-ar ajunge ca
refuzul nejustificat al unei părți să ducă la lipsirea de finalitate a acestei forme de executare silită
a obligației asumate de aceasta printr-o promisiune bilaterală de vânzare.
Și în acest caz, pentru ca pârâtul să nu paralizeze eficiența acțiunii, prin refuzul de a
prezenta certificatul de atestare fiscală, I.C.C.J. a subliniat în cuprinsul Deciziei nr. 42/2017 că
dispozițiile art. 57 din O.U.G. nr. 80/2013 au pus în sarcina instanței obligația de a solicita
certificatul de atestare fiscală referitor la bun. Totodată, a menționat că, pentru a se evita o
conduită abuzivă din partea pârâtului, ar trebui să se acorde reclamantului (dacă formulează un
petit în acest sens) posibilitatea de a plăti el însuși obligațiile datorate la bugetul local de către
cealaltă parte, simultan cu abilitarea de a cere, în cadrul aceluiași proces sau pe cale separată,
obligarea acesteia din urmă la suportarea unor daune-interese egale cu cuantumul obligațiilor
achitate.
Deși a citat considerentele anterioare ale Deciziei I.C.C.J. nr. 42/2017, instanța de apel nu
a urmărit realizarea scopului propus de acestea. Dacă litigiul preexistent al pârâtei putea conduce
în mod justificat la concluzia existenței unor datorii constând în impozite aferente imobilului ce a
format obiectul convenției dintre părți, instanța de apel trebuia să țină cont de faptul că
reclamanta nu putea cunoaște prin mijloace proprii sumele datorate de pârâtă cu acest titlu, dar,
chiar și în absența unei cereri exprese în acest sens, urmărise, încă din fața primei instanțe,
îndeplinirea cerințelor legale pentru pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act
autentic, fiindu-i deschisă posibilitatea unei asemenea solicitări în cadrul procesului, dar și pe
cale separată, fără a exclude chiar și plata sumelor restante în numele promitentului - vânzător.
Pentru aceste motive, în baza art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C.proc.civ., a
fost admis recursul recurentei - reclamante împotriva încheierii din 24 septembrie 2019 şi deciziei
civile nr. 1934/19.11.2019 și s-a dispus casarea încheierii și a deciziei atacate și trimiterea cauzei
spre rejudecarea apelului părții, după prealabila analiză a apelului incident.
În ceea ce privește recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva
încheierii din 30 septembrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție l-a găsit nefondat și l-a
respins ca atare, în temeiul art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 1 și 5, constatând că instanța
de apel era ținută să se pronunțe asupra probelor solicitate, iar soluția adoptată cu privire la
acestea nu constituie un motiv de incompatibilitate absolută sau relativă în sensul celor limitativ
enunțate la art. 41 și art. 42 C.proc.civ. și nu poate conduce la concluzia lipsei de imparțialitate
din partea instanței de apel.

419
12. Acțiune în pretenții. Contract de asociere în participație încheiat prin corespondență
(între absenți). Condiții de validitate în raport cu dispozițiile art. 1950 din Codul civil

C.civ., art. 1178, art. 1186 alin. (2), art. 1187, art. 1196 alin. (1), art. 1950
C.proc.civ., art. 272, art. 483 alin. (3)

Potrivit dispozițiilor art. 1178 C.civ., contractul se încheie prin simplul acord de voințe al
părților dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă.
Contractul de asociere în participație este un contract consensual, iar forma scrisă a
acestuia reprezintă, conform dispozițiilor art. 1950 C.civ., o cerință necesară pentru dovedirea
lui, iar nu o condiție de validitate specială, în absența căreia contractul de asociere în
participație nu s-ar putea încheia în mod valabil.
Astfel, în cazul în care contractul de asociere în participație s-a încheiat prin
corespondență (între absenți), prin emiterea ofertei de a contracta în formă scrisă urmată de
acceptarea acesteia fără rezerve, dedusă din executarea contractului, în modalitatea pe care o
instituie dispozițiile art. 1186 alin. (2) C.civ., încheierea contractului este neîndoielnică.
Așadar, cum legea nu pretinde nicio cerință de formă pentru validitatea contractului de
asociere în participație, rezultă că, pentru situația în care convenția este încheiată prin
corespondență, atât oferta de a contracta, cât și acceptarea ofertei nu trebuie să îndeplinească o
anumită cerință de formă pentru valabilitatea contractului.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 1204 din 18 mai 2021

Prin cererea formulată la data de 03.11.2017, înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov,

sub nr. x/62/2017 şi precizată la data de 02.05.2018, reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu
pârâta B. S.R.L. a solicitat obligarea acesteia la plata pierderilor suferite, în cuantum de
936.265,59 lei, în conformitate cu prevederile contractului de asociere în participaţie încheiat de
părţi în data de 12.04.2016, la plata dobânzii penalizatoare aferentă sumei pretinse, potrivit art. 4
din Legea nr. 72/2013, calculată de la data depunerii acţiunii până la încasarea efectivă a
debitului restant; actualizarea tuturor sumelor pretinse de reclamantă cu indicele de inflaţie; cu
cheltuieli de judecată.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 194 şi urm. C.proc.civ. şi art. 1949 - 1945 C.civ.
Prin cererea reconvenţională formulată, pârâta B. S.R.L. a solicitat obligarea reclamantei
A. S.R.L. la plata sumei de 290.500 USD, reprezentând viramente bancare efectuate în contul
reclamantei în datele de 14.04.2016 şi 03.06.2016, respectiv suma de 880.000 lei (la cursul BNR
de conversie 3,9727 lei/USD) şi suma de 279.810 lei (la cursul BNR de conversie 4,0559
lei/USD); cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 198/C din 22 februarie 2019, Tribunalul Braşov, Secţia a II-a
civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea principală formulată de reclamanta
A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., precum şi cererea reconvenţională formulată de pârâta
B. S.R.L. în contradictoriu cu reclamanta A. S.R.L.
Împotriva sentinţei civile nr. 198/C din 22 februarie 2019 pronunţată de Tribunalul Braşov,
Secţia a II-a civilă, contencios administrativ şi fiscal au declarat apel ambele părţi.
Prin decizia civilă nr. 813/Ap din 12 iunie 2019, Curtea de Apel Braşov, Secţia civilă a
respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelanta reclamantă-pârâtă A. S.R.L. şi de apelanta
pârâtă-reclamantă B. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 198/C din 22 februarie 2019, pronunţată

420
de Tribunalul Braşov, Secţia a II-a civilă, contencios administrativ şi fiscal.
Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel au declarat recurs ambele părți.
Prin recursul formulat, recurenta-reclamantă A. S.R.L. a solicitat admiterea căii de atac,
casarea deciziei atacate cu privire la soluţia dată asupra propriului apel şi, judecând în fond, să fie
admisă acţiunea, în sensul obligării pârâtei B. S.R.L. la suportarea pierderilor suferite, în cuantum
de 936.265,59 lei, în conformitate cu prevederile contractului de asociere în participaţie încheiat de
părţi în data de 12.04.2016, precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 6 şi 8 C.proc.civ.
Recurenta-reclamantă a motivat că soluţia pronunţată de instanţă de apel este nelegală,
considerentele hotărârii fiind rezultatul inserării unor texte de lege şi a unor definiţii ale termenilor
puşi în discuţie, fără însă ca instanţa să ofere părţilor garanţiile procedurale că, dincolo de orice
dubiu, soluţia dispusă este justă din punct de vedere al textelor legale aplicabile.
Consideră că, prin omisiunea instanţei de fond de a examina şi cerceta, în mod efectiv,
prin considerentele hotărârii atacate, în integralitate, motivele de fapt şi de drept invocate de
reclamantă în susţinerea cererii, precum şi de a arăta, în mod concret, care au fost argumentele
care au stat la baza neluării în considerare, la soluţionarea litigiului, a concluziilor prezentate,
raportat şi la mijloacele de probă, au fost nesocotite dispoziţiile legale şi a fost încălcat dreptul
său la un proces echitabil.
Cu privire la nelegalitatea hotărârilor pronunţate atât de către instanţa de fond, cât şi de
către instanța de apel, apreciază că soluţiile se întemeiază pe considerente preluate din apărările
formulate de către intimata-pârâtă, fără a analiza în concret situaţia dedusă judecăţii.
Recurenta-reclamantă consideră că soluţia este criticabilă, întrucât, deşi s-a constatat
încheierea valabilă a contractului de asociere în participaţiune, prin efectuarea de plăţi în cuantum
de 880.000 lei şi de 279.810 lei, ambele plăţi fiind făcute cu menţiunea „plata conform contract
asociere în participaţiune”, nu s-au reţinut concluziile raportului de expertiză în sensul că aceste
sume reprezintă doar 27,16% din totalul procentului de 49% aferent obligaţiei de aportare
conform contractului de asociere în participațiune.
Recurenta apreciază că B. S.R.L. trebuia, în calitate de asociat secund, să participe atât la
beneficii, dar mai ales la pierderile suferite, în considerarea art. 1270 C.civ. şi a prevederilor art.
6.3 din contract.
Prin urmare, contractul de asociere în participație, fiind valabil încheiat, are putere de lege
între părţile contractante, astfel că prevederile acestuia sunt cele care trebuie să guverneze
soluţionarea acestui litigiu. Precizează recurenta că trebuie făcută distincția cu privire la
încheierea contractului și proba încheierii contractului, iar corespondenţa dintre părţi şi plăţile
făcute demonstrează acceptarea contractului, existenţa acordului de voinţă al părţilor, respectiv
existenţa contractului sub formă de negotium, şi nu instrumentum.
Menţionează dispoziţiile art. 1.186 alin. (2) C.civ., conform cărora: „contractul se
consideră încheiat în momentul în care destinatarul ofertei săvârşeşte un act sau un fapt
concludent, fără a-1 înştiinţa pe ofertant, dacă, în temeiul ofertei, al practicilor statornicite între
părţi, al uzanţelor sau potrivit naturii afacerii, acceptarea se poate face în acest mod”. Se arată că,
în condițiile în care părțile au executat obligațiile decurgând din contractul nesemnat de către
acestea, rezultă că voința acestora a fost de a se asocia, cu toate efectele care decurg din această
situație.
Astfel, arată că probele existente au demonstrat că B. S.R.L. a executat doar în parte
obligaţiile decurgând din contractul nesemnat de către acestea, ceea ce înseamnă că a avut loc o
acceptare tacită a contractului, acesta producând efecte faţă de ambele părţi.
În aceste condiţii, consideră că partea adversă nu se poate prevala de faptul că acest
421
contract nu este semnat şi nu îi poate incumba nicio obligaţie, cu atât mai mult cu cât aceasta nu
oferă nicio explicaţie pentru sumele plătite în mai multe tranşe, cu menţiunea „plata conform
contract de asociere în participațiune” şi nici cu privire la corespondenţa dintre părţi.
Mai mult, arată că, în cererea de deschidere a procedurii insolvenţei, partea adversă a
susţinut că a încheiat un contract de asociere în participațiune cu recurenta, precum şi faptul că la
dosar există un email din data de 12.04.2016, în care se detaliază plăţile ce urmează a se realiza
pentru contractul de asociere, iar, în 14.04.2016, intimata-pârâtă a virat suma de 880.000 lei,
aceasta fiind dovada clară a faptului că B. a urmărit să execute contractul.
De asemenea, din corespondenţa depusă la dosar, rezultă că intimata-pârâtă a arătat că s-a
încheiat contractul dintre părţi, deci a cunoscut activitatea ce urma să se desfăşoare şi costurile
acesteia.
Invocă principiul forţei obligatorii a contractului prevăzut de art. 1270 alin. 1 C.civ. şi
obligaţia de bună-credinţă în executarea contractului, prevăzută de art. 1170 C.civ.
Astfel, contrar reţinerilor instanţei referitoare la lipsa acordului intimatei-pârâte cu privire
la cheltuielile efectuate de recurentă în baza asocierii, susţine că la dosar există dovezi în ceea ce
priveşte comunicarea din interiorul asocierii, chestiuni care sunt demonstrate de înseşi probele
administrate de intimata-reclamantă reconvențională, respectiv întrebările la interogatoriu, dar şi
constatările consemnate de expertul cauzei.
Ceea ce este important, susţine recurenta, este conţinutul raportului de expertiză, care
detaliază modul în care a funcţionat asocierea, chestiuni necontestate de partea adversă.
Solicită instanţei să aibă în vedere şi dispoziţiile art. 277 alin. 2 C.proc.civ., conform
cărora: „înscrisul nesemnat, dar utilizat în mod obişnuit în exerciţiul activităţii unei întreprinderi
pentru a constata un act juridic, face dovada cuprinsului său, cu excepţia cazului în care legea
impune forma scrisă pentru însăşi dovedirea actului juridic”.
În continuare, recurenta-reclamantă prezintă situaţia de fapt din care rezultă încheierea
contractului de asociere în participaţie în data de 14.04.2016, dată la care s-a efectuat prima plată,
dar şi faptul că încetarea contractului de închiriere a avionului X cu compania C. a determinat şi
încetarea contractului de asociere în participaţie încheiat între părţile litigante.
Astfel, având în vedere că existenţa şi valabilitatea contractului de asociere a încetat în
data de 05.04.2017, data încetării contractului de închiriere cu compania C., recurenta susţine că
sunt aplicabile prevederile Capitolului VIII, denumit încetarea contractului, care statuează la
punctul 8.3 lit. a) că, în caz de încetare a asociaţiunii în participațiune, rezultatele lichidării se vor
repartiza pe coasociaţi proporţional cu cota de participare a fiecăruia la beneficii şi pierderi.
Pe perioada derulării contractului au avut loc colaborări cu mai multe societăţi, obţinându-
se venituri de 5.405.081,98 lei, iar cheltuielile au fost în sumă de 9.682.787,28 lei, rezultând
astfel un deficit de 4.277.705,30 lei, astfel că pierderea repartizată şi transmisă către B. S.R.L. a
fost de 2.096.075,59 lei.
Potrivit prevederilor art. 1949 C.civ., „contractul de asociere în participaţie este contractul
prin care o persoană acordă uneia sau mai multor persoane o participaţie la beneficiile şi
pierderile uneia sau mai multor operaţiuni pe care le întreprinde”.
Intimata-pârâtă B. S.R.L., în calitate de asociat secund, cu un procent de 49% participare la
beneficii şi pierderi, în urma plăţilor efectuate, a rămas obligată la plata diferenţei restante în
cuantum de 936.265,59 lei.
Potrivit Capitolului IV - Aporturile Părţilor, pct. 1.2., asociatul secund, în speţă, pârâta, va
participa la realizarea obiectivelor economice ale asociaţiei prin asigurarea capitalului de lucru
necesar desfăşurării de către asociatul prim a activităţii stipulate, sens în care va pune la
dispoziţia asociatului prim şi va achita un procent de 49% din plata chiriei lunare stabilite prin
422
contractul de închiriere şi din toate cheltuielile aferente utilizării avionului X, inclusiv garanţia
constituită cu titlul de „security deposit”.
De asemenea, conform prevederilor din Capitolul VI - Repartizarea beneficiilor şi
pierderilor, părţile s-au obligat să răspundă proporţional cu cota de participare a fiecărui asociat
atât la beneficii, cât şi la pierderile suferite, astfel că pârâta B. S.R.L. răspunde cu un procent de
49% pentru pierderile suferite în urma asocierii în participaţie.
În acest sens, recurenta-reclamantă menţionează deconturile pentru operaţiuni în
participare, atribuite pârâtei B. S.R.L., care atestă existenţa creanţei, în detaliu, astfel cum acestea
au fost evidenţiate în tabelele prezentate (decontul pentru operaţiuni în participaţie nr. 1/2017 şi
decontul pentru operaţiuni în participaţie nr. 2/2016).
Apreciază că reţinerile instanţei de fond sunt eronate şi nu fac decât să prejudicieze
recurenta, căci instanţa a constatat că nu are posibilitatea de a verifica dacă sumele înscrise în
deconturile pe ani, ataşate cererii de chemare în judecată şi documentele de plată verificate de
expertul judiciar numit în cauză, se referă la prezenta asociere sau privesc şi alte activităţi
comerciale ale recurentei.
Consideră că aceste reţineri sunt departe de adevăr, recurenta susţinând că întocmeşte
calcule şi deconturi individuale, astfel cum se poate observa din înscrisurile existente la dosarul
cauzei, iar societatea pârâtă nu a făcut obiecţiuni cu privire la modul de gestionare a sumelor de
repartizat şi nici cu privire la modul în care au fost întocmite deconturile, necontestând până la
momentul declanşării litigiului între părţi sumele sau modul de calcul al acestora. Cheltuielile
efectuate au depăşit cu mult veniturile obţinute, aşa cum rezultă din cuprinsul documentelor
anexate cererii introductive şi din concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, motiv
pentru care consideră că, în temeiul contractului de asociere în participaţie încheiat în data de
12.04.2016, pârâta B. S.R.L. este obligată la achitarea sumei de bani rămasă restantă.
Totodată, susţine că instanţa, în mod greşit, a apreciat că societăţii pârâte nu i-a fost adus
la cunoştinţă debitul datorat ca urmare a pierderilor suferite, anterior declanşării litigiului,
deoarece din înscrisurile depuse în probaţiune, rezultă că intimata pârâtă a fost notificată în acest
sens, însă nu s-a conformat notificării comunicate de către recurentă, astfel că sunt îndeplinite
dispoziţiile cuprinse în cadrul Capitolului XI - Litigii, rezolvarea neînţelegerii pe cale amiabilă
nefiind posibilă.
Pornind de la faptul că asocierea în participaţie trebuie abordată exclusiv din perspectiva
unui contract, recurenta invocă decizia nr. 1851 din 26 martie 2003 a Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, Secţia comercială.
Astfel, în raport de soluţia pronunţată în cauză, în ceea ce priveşte asocierea părţilor,
rezultă că operează strict regula solidarităţii active a asociaţilor, respectiv modalitatea de
împărţire a beneficiilor, fiind ignorată regula solidarităţii pasive, cu toate că părţile au stipulat în
mod expres modalitatea în care se vor suporta pierderile, având cunoştinţă încă de la momentul
încheierii acordului dintre acestea care va fi procentul atât cu privire la beneficii, cât şi cu privire
la pierderi, pe care îl suportă fiecare în parte. Or, o astfel de interpretare se plasează în zona
clauzelor leonine ce sunt sancţionate cu nulitatea.
Totodată, solicită instanţei de recurs să observe că societatea pârâtă nu s-a opus nicicând
modalităţilor de calcul efectuate de către recurentă, având posibilitatea de a le consulta și de a-și
expune opinia cu privire la acestea, în orice moment.
Totodată, recurenta-reclamantă și-a exprimat dezacordul ca recursul să fie soluționat în
completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C.proc.civ., în situația în care se va constata că
este admisibil.
La 19 august 2019, recurenta-pârâtă B. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei civile
423
nr. 813/Ap din 12 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, Secţia civilă, prin care a
solicitat admiterea căii de atac, casarea, în parte, a hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii
reconvenţionale şi obligării A. S.R.L. la plata către B. S.R.L. a sumei de 290.500 USD la cursul
BNR de conversie USD/RON din ziua plăţii.
Totodată, a solicitat obligarea A. S.R.L. la plata dobânzii legale penalizatoare aferente
sumei de 290.500 USD, potrivit art. 4 din Legea 72/2013, calculată de la data înregistrării acţiunii
până la încasarea efectivă a debitului restant și actualizarea tuturor sumelor pretinse de B. S.R.L.
cu indicele de inflaţie, precum şi obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată.
Recurenta-pârâtă susţine că sentinţa civilă nr. 198/C/22.02.2019 şi decizia civilă nr.
813/2019/12.06.2019 au fost date cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material şi
cuprind motive contradictorii şi/sau străine de natura cauzei.
Astfel, deşi instanţele au reţinut că nu a semnat contractul din data de 12.04.2016, totuşi, au
apreciat greşit, contrar dispoziţiilor art. 1950 C.civ. că încheierea contractului s-a realizat printr-o
acceptare implicită a ofertei de a contracta.
Conform art. 1950 C.civ., acest tip de contract se probează numai prin înscris, forma fiind
cerută ad validitatem, atât pentru atenţionarea părţilor asupra importanţei actului, asigurării libertăţii
şi certitudinii consimţământului, cât şi pentru exercitarea unui control cu privire la aceste acte.
Recurenta consideră că această formă ad validitatem reprezintă un element esenţial al actului
juridic civil, fiind incompatibilă cu manifestarea de voinţă tacită, deci presupune manifestarea expresă
de voinţă şi este exclusivă.
Susţine că acceptarea contractului de asociere în forma depusă de reclamant nu poate fi
prezumată, neexistând acceptul B. SRL cu privire la modul de repartizare a beneficiilor şi pierderilor
sau a conducerii/administrării asociaţiei.
Recurenta a învederat şi faptul că avansarea respectivelor sume de bani nu a însemnat că a
acceptat condiţiile contractuale. Aşa cum rezultă din corespondenţa dintre părţi, mai ales din emailul
transmis de A. S.R.L. în data de 14.04.2016, plata se realiza indiferent de situaţie, adică chiar dacă
părţile nu ajungeau la un acord.
Recurenta-pârâtă apreciază că instanţa de apel a coroborat, în mod greşit, dispozițiile art. 1187
și ale art. 1196 C.civ. cu art. 272 C.proc.civ., considerând că „pentru înscrierea contractului este
suficientă acceptarea ofertei de a contracta, în scris, semnată şi a unui act care constituie acceptare”.
Consideră că instanţa de apel a omis a ţine cont de întreg conţinutul art. 272 C.proc.civ.,
potrivit căruia înscrisul sub semnătură privată „nu este supus niciunei alte formalităţi, în afara
excepţiilor anume prevăzute de lege”, respectiv că potrivit art. 1187 C.civ., „oferta şi acceptarea
trebuie emise în forma cerută de lege (în speţă forma scrisă) pentru încheierea valabilă a
contractului”.
Reiterează prevederile art. 1950 C.civ. pentru a susține că această normă are caracter special și
este de strictă interpretare, în sensul că o eventuală asociere în participaţie trebuia consemnată într-un
contract, semnat de ambele părţi contractante şi nu doar de reclamant.
Totodată, în condiţiile în care nu există o ofertă de a contracta adresată de A. SRL către B.
SRL, nu se poate discuta sau aprecia că a fost acceptată o ofertă în acest sens.
Susţine că nu poate fi prezumată acceptarea ofertei de asociere în participaţie doar pe seama
detaliilor la plăţile efectuate prin virament bancar, respectiv „contravaloare plată conform
contract...”, aşa cum reține instanţa de apel.
Arată că, în eventualitatea unei asocieri în participaţie, sumele avansate de asociatul secund
trebuie să reprezinte aport la asociere, şi nicidecum contravaloare sau plată. Fiind efectuată o plată,
sumele achitate se impun a fi restituite în cazul în care nu se predă bunul sau nu este prestat serviciul
achiziţionat.
424
 Avându-se în vedere menţiunea expresă a reprezentanţilor reclamantei potrivit căreia „plata o
realizăm indiferent de situaţie”, adică avansarea sumelor urma a se face chiar dacă nu se ajungea la un
acord cu privire la clauzele contractuale, recurenta-pârâtă susţine că nu rezultă, în mod neîndoielnic,
că părţile s-au pus de acord asupra procentului de participare la beneficii sau pierderi (de 51% şi de
49%) şi asupra modului de conducere şi de administrare a asociaţiunii, propus de A. SRL, respectiv
asupra tuturor clauzelor contractuale.
Pe cale de consecinţă, pe seama viramentelor efectuate de B. S.R.L. în contul A. S.R.L. nu se
poate prezuma, fără echivoc, acceptarea unei eventuale oferte de asociere în participaţiune, aşa cum, în
mod greşit, au apreciat instanţele de fond şi apel.
De altfel, pe seama probatoriului administrat, arătă că nici măcar reclamanta A. S.R.L. nu a
considerat că există un contract de asociere în participaţie între părţi, în condiţiile în care „asociatul
prim” nu şi-a îndeplinit nici măcar parţial obligaţiile asumate prin proiectul de contract pe care îşi
întemeiază propriile pretenţii în prezenta cauză.
Cu privire la cererea reconvenţională formulată, pe seama probatoriului administrat şi a
extraselor de cont depuse la dosarul cauzei, din care rezultă că sumele achitate nu reprezintă o plată
datorată, iar primirea lor de către reclamantă constituie o îmbogăţire fără just temei a acesteia, în
condiţiile în care părţile nu au agreat în mod expres clauzele contractului de asociere în participaţie,
recurenta-pârâtă solicită obligarea A. SRL la plata către B. SRL a sumei de 290.500 USD la cursul
BNR de conversie USD/RON din ziua plăţii.
În susţinerea pretenţiilor formulate, învederează şi faptul că plata sumei de 290.500 USD,
reprezentând viramente bancare efectuate în contul reclamantei în datele de 14.04.2016 şi de
03.06.2016, respectiv suma de 880.000 lei (la cursul BNR de conversie 3,9727lei/USD) şi suma de
279.810 lei (la cursul BNR de conversie 4,05591ei/USD), este confirmată şi prin raportul de expertiză
dispus în prezenta cauză.
Pe cale de consecinţă, solicită obligarea A. S.R.L. la plata sumei de 290.500 USD şi achitarea
dobânzii legale penalizatoare aferente sumei pretinse, potrivit art. 4 din Legea 72/2013, calculată de
la data depunerii acţiunii până la încasarea efectivă a debitului restant şi actualizarea tuturor sumelor
pretinse de B. SRL cu indicele de inflaţie.
Prin înscrisul depus la fila 35, recurenta-pârâtă a precizat că este de acord ca recursul să fie
soluţionat în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C.proc.civ., în situaţia în care se va
constata că este admisibil.
La 3 octombrie 2019, în termen legal, recurenta-reclamantă A. S.R.L. a depus întâmpinare,
prin care a invocat, în principal, excepţia nulităţii recursului declarat de B. S.R.L., iar, în subsidiar,
a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de
judecată.
Recurenta-pârâtă B. S.R.L. a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea
excepţiei nulităţii şi admiterea recursului său astfel cum a fost formulat.
În cuprinsul răspunsului la întâmpinare, a invocat şi dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 3
C.proc.civ., susţinând că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a
altei instanţe. Astfel, arată că prin sentinţa civilă nr. 198/C din 22 februarie 2019 a Tribunalului Braşov
s-a reţinut că pârâta nu a semnat contractul din data de 12.04.2016, astfel că, în speţă, nu poate fi
identificată o competenţă teritorială alternativă în temeiul art. 113 alin. 1 pct. 3 C.proc.civ.
Cu privire la recursul declarat de A. S.R.L, a invocat, în principal, excepţia tardivităţii
formulării recursului, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea ca nefondat, precum şi obligarea la
plata cheltuielilor de judecată.
Prin încheierea de admitere în principiu a recursului din 24 noiembrie 2020, s-au respins
excepțiile nulității recursului formulat de recurenta-pârâtă, invocată de recurenta-reclamantă prin
425
întâmpinare, tardivității recursului formulat de recurenta-reclamantă, invocată de recurenta-pârâtă
prin răspunsul la întâmpinare.
S-au admis în principiu recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva
deciziei civile nr. 813/Ap din 12 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, Secţia civilă, şi
de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva aceleiași decizii.
Analizând recursurile prin prisma motivelor invocate și a apărărilor formulate,
Înalta Curte a reținut următoarele:
Recursul declarat de recurenta-pârâtă este nefondat pentru cele ce se vor arăta în
continuare:
Recurenta-pârâtă B. S.R.L. a invocat, sub un prim aspect, nelegalitatea deciziei atacate
prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., susținând încălcarea
și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1950 C.civ., derivată din aprecierea că forma scrisă a
contractului de asociere în participație este o cerință pentru probarea contractului. Recurenta-
pârâtă consideră că forma scrisă a contractului de asociere în participație este o condiție de
validitate instituită prin dispozițiile art. 1950 C.civ., care reprezintă norma cu caracter special, de
strictă interpretare în sensul că încheierea contractului de asociere în participație nu poate fi
prezumată pe seama unor demersuri colaterale sau prin coroborare cu prevederile art. 1187 și ale
art. 1196 C.civ.
Instanța de recurs reține că potrivit art. 1950 C.civ., „Contractul se probează numai prin
înscris”.
Interpretarea literală și logico-juridică a prevederilor legale mai sus redate denotă că
forma scrisă a contractului de asociere în participaţie reprezintă o cerință necesară pentru
dovedirea contractului, iar nu o condiție de validitate specială, în absența căreia contractul de
asociere în participație nu s-ar putea încheia în mod valabil, așa cum greșit afirmă recurenta-
pârâtă. Conținutul normativ al prevederilor art. 1950 C.civ. pune în evidență necesitatea încheierii
contractului de asociere în participație în formă scrisă, cerință care trebuie respectată în scopul de
a dovedi actul juridic încheiat.
Contractul de asociere în participație s-a încheiat prin corespondență (între absenți), prin
emiterea ofertei de a contracta în formă scrisă urmată de acceptarea acesteia în modalitatea pe
care o instituie dispozițiile art. 1186 alin. 2 C.civ. Susținerea potrivit căreia nu există un contract
de asociere în participație întocmit și semnat de părți nu ține seama de modalitatea în care s-a
încheiat contractul, perfectarea acestuia fiind determinată de momentul în care există certitudinea
că oferta a fost acceptată de către destinatar. În această situaţie, încheierea contractului este
marcată de momentul în care acceptarea întâlnește oferta și este format consimțământul, nefiind
necesară semnătura părților pentru a considera contractul valabil încheiat, așa cum fără temei
susține recurenta.
În cauză, recurenta-pârâtă a acceptat oferta comunicată în scris de către intimata-
reclamantă, acceptare exprimată prin acte de executare a obligațiilor asumate prin contractul de
asociere în participație, mențiunile de pe înscrisurile care atestă plățile efectuate de recurenta-
pârâtă fiind fără echivoc în această privință. În mod corect au reținut instanțele devolutive
incidența prevederilor art. 1196 alin. 1 C.civ. cu trimitere la art. 1186 alin. 2 C.civ., care dispune
că acceptarea se poate face în orice mod, printr-un act sau un fapt concludent, în cauză prin
executarea prestaţiei, în temeiul ofertei și potrivit naturii afacerii.
În acest cadru, instanța de recurs reține că cerința formei scrise impuse prin art. 1950
C.civ. este îndeplinită, câtă vreme oferta de a contracta transmisă în scris pârâtei cuprinde toate
elementele esențiale, obiective și subiective, pe care trebuie să le conțină contractul de asociere în
participație, așa cum au fost evidențiate în hotărârea pronunțată de prima instanță și necontestate
426
de pârâtă prin apelul declarat. Prin acceptarea fără rezerve a ofertei de a contracta, dedusă din
executarea contractului, încheierea contractului este neîndoielnică potrivit prevederilor art. 1186
C.civ. și art. 1196 alin. 1 C.civ. Încheierea contractului prin corespondență a fost reținută de
instanțele devolutive prin evaluarea probatoriului administrat, iar o reapreciere a forței probatorii
a corespondenței contractuale a părților nu este admisibilă în faza procesuală a recursului.
Așadar, susținerea referitoare la împrejurarea că reclamanta A. S.R.L. nu a făcut dovada
comunicării în scris a ofertei de a contracta către pârâta B. S.R.L. reprezintă un aspect care ține
de aprecierea probatoriului administrat, iar nu de nelegalitatea deciziei atacate cu recurs.
O altă critică subscrisă aceluiași motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8
C.proc.civ. vizează încălcarea prevederilor art. 1187 C.civ., care impun ca oferta și acceptarea să
fie emise în forma cerută de lege pentru încheierea valabilă a contractului. Recurenta-pârâtă
susține că aceste prevederi legale au fost încălcate, câtă vreme instanțele devolutive au reținut
incidența art. 1196 C.civ. pentru a considera că „este suficientă oferta de a contracta în formă
scrisă, semnată și un act care constituie acceptare”.
Instanța de recurs reține că mecanismul de încheiere a contractului între absenți presupune
acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta, nefiind nevoie, în principiu, de nicio altă
formalitate de îndeplinit datorită principiului consensualismului instituit prin art. 1178 C.civ. În
temeiul acestui principiu, „contractul se încheie prin simplul acord de voințe al părților dacă legea
nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă”.
Consacrarea expresă, cu caracter general, a principiului consensualismului impune ca
excepțiile să fie expres și limitativ prevăzute de lege.
Contractul de asociere în participație este un consensual, cerința formei scrise fiind
prevăzută de art. 1950 C.civ. numai ad probaționem, neexistând vreo reglementare legală sau
contractuală care să instituie îndeplinirea anumitor formalități pentru încheierea valabilă a
contractului de asociere în participație. Deși recurenta-pârâtă se referă în cuprinsul memoriului de
recurs la caracterele formei ad validitatem descrise în literatura de specialitate, instanţa de recurs
reţine că dispoziţiile legale prevăzute de art. 1950 C.civ., de care se prevalează recurenta, nu
instituie condiţii de formă pentru încheierea valabilă a contractului şi nu există nicio prevedere
contractuală prin care părţile să fi derogat de la dispoziţiile legale care reglementează asocierea în
participaţie. Referirile făcute de recurenta-pârâtă, din perspectivă teoretică și doctrinară, sunt fără
incidență în cauză.
Așa cum s-a reținut în cadrul primului motiv de recurs analizat, forma scrisă a
contractului este o cerință pentru probarea contractului, a cărei nerespectare atrage, în principiu,
imposibilitatea dovedirii lui cu un alt mijloc de probă, iar nu nevalabilitatea contractului.
Așadar, cum în cauză legea nu pretinde nicio cerință de formă pentru validitatea
contractului de asociere în participație, rezultă că, pentru situația în care convenția este încheiată
prin corespondență, atât oferta de a contracta, cât și acceptarea ofertei nu trebuie să îndeplinească
o anumită cerință de formă pentru valabilitatea contractului.
Instanța de recurs subliniază că înscrisul constatator, în sensul desemnat prin sintagma
instrumentum probationes, are menirea de a constata convenția părților și de a procura un mijloc
de probă pentru cazul când ar trebui să se dovedească existența convenției în toate detaliile ei.
Din această perspectivă, exigențele formei ad probaționem la care se referă art. 1950 C.civ. au
fost respectate, întrucât oferta de a contracta a fost emisă în formă scrisă și cuprinde toate
elementele pe care trebuie să le conțină contractul de asociere în participație, ofertă pe care
recurenta-pârâtă a acceptat-o prin acte de executare neechivoce.
Nu se poate reține nicio situație de excepție, cu referire la teza finală a art. 272
C.proc.civ., la care face trimitere recurenta-pârâtă pentru a susține forma scrisă a ofertei și
427
acceptării pentru încheierea valabilă a contractului de asociere în participație.
În raport de toate aceste considerente, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1
pct. 8 C.proc.civ. este nefondat.
Recurenta-pârâtă a mai invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6
C.proc.civ., însă în cuprinsul cererii de recurs nu există niciun argument care să poată fi subsumat
vreuneia dintre ipotezele pe care le reglementează acest motiv de recurs. În absența unor critici
concrete, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ. apare formal
invocat.
Instanța de recurs apreciază că nu se impune examinarea excepției privind necompetența
teritorială a Tribunalului, subscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 3
C.proc.civ., întrucât este un motiv invocat cu depășirea termenului legal de motivare a recursului.
Față de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. 1 C.proc.civ., recursul declarat de
recurenta-pârâtă B. S.R.L. a fost respins ca nefondat atât în privința obiectului principal al căii de
atac, cât și în privința cererii accesorii referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată.
Recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. este nefondat pentru cele ce se
vor arăta în continuare:
Prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă a înțeles să se prevaleze de motivele de
nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 6 și 8 C.proc.civ.
Subsumat motivului prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., recurenta-reclamantă a
arătat că instanța de fond a omis a examina și a cerceta, în mod efectiv, prin considerentele
hotărârii atacate, în integralitate motivele de fapt și de drept invocate în susținerea cererii, precum
și de a arăta, în concret, care au fost argumentele care au stat la baza neluării în considerare, la
soluționarea litigiului, a concluziilor prezentate prin raportare la mijloacele de probă, cu
nesocotirea dispozițiilor legale și a dreptului la un proces echitabil.
Cu titlu prealabil, instanța de recurs constată că recurenta-reclamantă nu se referă la critici
punctuale invocate prin cererea de apel, pe care instanța de prim control judiciar să fi omis a le
analiza în cadrul devoluțiunii efectuate în limitele determinate de ceea ce s-a criticat prin apel.
Potrivit art. 425 alin. 1 lit. b) C.proc.civ., considerentele hotărârii trebuie să cuprindă
motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-
au respins, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Motivarea este un element
esențial al unei hotărâri judecătorești, o garanție a calității actului de justiție, ce oferă posibilitatea
exercitării de instanțele superioare a unui control judiciar efectiv.
Decizia atacată răspunde tuturor acestor exigențe, de vreme ce s-a procedat la un examen
real și efectiv al tuturor argumentelor cuprinse în cererea de apel și s-a făcut o analiză proprie a
întregului material probator administrat. Astfel, în mod punctual, cu trimitere la clauzele
contractuale, instanța de apel a analizat raporturile dintre asociați, modalitatea de conducere și de
administrare a asociației, efectele contractului, forța obligatorie a acestuia și toate consecințele pe
care le implică acest principiu. Verificarea situației de fapt s-a realizat prin individualizarea
probelor administrate, constând în expertiza tehnică, interogatoriu, înscrisuri și prin aprecierea
caracterului concludent și pertinent al acestora. Argumentația expusă în cuprinsul hotărârii este
completă, explică motivele pentru care au fost înlăturate criticile aduse prin intermediul cererii de
apel. În consecință, din verificarea deciziei care constituie obiectul recursului, nu se poate
concluziona în sensul că hotărârea instanței de apel nu este motivată în fapt și în drept, atât timp
cât analiza de conținut a acesteia reflectă argumentele pentru care au fost găsite întemeiate ori
pentru care s-au respins susținerile sau apărările părților aflate în litigiu și expune motivele care
susțin soluția din dispozitiv.
Așadar, criticile subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6
428
C.proc.civ. nu pot fi primite.
În privința motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., instanța de
recurs constată că recurenta-reclamantă nu a expus într-o manieră structurată criticile ce pot fi
subsumate acestui motiv de recurs. Examinarea acestor critici relevă că o parte dintre acestea
susțin existența unui contract de asociere în participație valabil încheiat și efectele pe care le
generează principiului forței obligatorii a contractului. De asemenea, recurenta-reclamantă se
referă la caracterul nefondat al apărărilor formulate de intimata-pârâtă, prin care aceasta a
susţinut că nu a semnat contractul și că sunt lipsite de relevanţă plăţile efectuate.
Instanța de recurs găsește lipsite de interes aceste critici prin care se susține că între părți
s-a încheiat în mod valabil contractul de asociere în participație, prin acceptarea ofertei de a
contracta, dedusă din executarea obligațiilor de plată efectuate de intimata pârâtă, potrivit
înscrisurilor concludente în acest sens. Aceasta, deoarece prin decizia adoptată, instanța de apel a
confirmat hotărârea primei instanțe, stabilindu-se că există contract de asociere în participație
valabil încheiat prin corespondență.
A mai invocat recurenta-reclamantă că, în cauză, s-a ignorat principiul libertății
contractuale și regula solidarității pasive, cu toate că părțile au stipulat în mod expres modalitatea
în care vor fi împărțite pierderile. În acest context, a susținut că aplicarea principiului solidarității
doar în partea de active, nu și în partea de pasive conduce situația contractuală în zona clauzelor
leonine.
Instanța de recurs nu confirmă această critică. Argumentul decisiv în construcția
silogismului judiciar, care a stat la baza adoptării hotărârii pronunțate în apel, este reprezentat de
reținerea incidenței excepției de neexecutare a contractului, ca sancțiune specifică a faptului că
reclamanta, care pretinde executarea obligației din partea pârâtei, nu a înțeles să execute propriile
obligații.
Astfel, instanța de apel a reținut că reclamanta nu a făcut dovada că ar fi efectuat
cheltuieli în legătură cu asocierea după luarea vreunei decizii în cadrul Consiliului de
administrație și gestiune sau cu aprobarea asociatului secund, astfel că refuzul acestuia din urmă
este justificat, așa cum corect a reținut prima instanță. Instanța de recurs constată faptul că această
statuare a instanței de apel reprezintă considerentul fundamental care a stat la baza adoptării
deciziei atacate, pe care recurenta-reclamantă nu l-a combătut prin motivele de recurs invocate. În
condițiile în care instanța de apel a reținut că recurenta-reclamantă nu a prezentat dovezi
pertinente și concludente privind efectuarea de cheltuieli în legătură cu asocierea, rezultă că nu s-
a stabilit situația premisă constând în determinarea pasivului asocierii, în raport de care,
subsecvent, să se facă aplicarea principiului solidarității pasive potrivit regulilor contractuale
convenite de părți în acest sens. Prin urmare, critica referitoare la încălcarea principiului
solidarității pasive nu are legătură cu considerentele care fundamentează hotărârea adoptată de
instanța de apel.
În ce priveşte toate celelalte critici formulate, acestea sunt apreciate ca fiind de
netemeinicie, întrucât vizează modul în care instanţele de fond au statuat asupra situaţiei de fapt,
pe baza probatoriului administrat, susținându-se că există dovezi privind comunicarea în
interiorul asocierii și modul în care a funcționat asocierea. S-a mai arătat că asocierea în
participație și-a încetat activitatea ca urmare a încetării contractului de închiriere încheiat de
asociatul prim cu terțul C., menționându-se suma veniturilor, a cheltuielilor și a deficitului,
precum și modalitatea de repartizare a pierderilor între părți.
Prin aceste critici, recurenta-reclamantă pornește de la premisa corectă că a existat
contract de asociere în participație valabil încheiat, însă se solicită instanței de recurs să evalueze
probatoriul administrat, constând în corespondența contractuală, raportul de expertiză care
429
detaliază modul în care a funcționat asocierea, deconturile pentru operațiuni în participație,
documente de plată, în scopul de a dispune obligarea pârâtei la suportarea pierderilor suferite în
conformitate cu prevederile contractului de asociere în participație încheiat între părți.
Instanța de recurs constată că demersul părții tinde la o reevaluare a probatoriului
administrat și, în consecinţă, la stabilirea unei alte situaţii de fapt, esenţial diferită de aceea
reţinută de către instanţele de fond.
Recursul este o cale extraordinară de atac în reformare ce poate fi exercitată pentru
temeiuri de nelegalitate limitativ determinate de lege, iar nu şi pentru motive de netemeinicie.
Aşa cum rezultă din prevederile art. 483 alin. 3 C.proc.civ., scopul recursului este doar acela de
examinare a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Așa fiind, aprecierea
probelor şi stabilirea elementelor de fapt ale cauzei constituie atributul exclusiv al instanţelor
devolutive, aceste aspecte, de netemeinicie, neputând face obiectul căii de a recursului.
Față de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. 1 C.proc.civ., recursul declarat de
recurenta-reclamantă A. S.R.L. a fost respins ca nefondat, atât în privința obiectului principal al
căii de atac, cât și în privința cererii accesorii referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată.

13. Contract de lucrări. Lichidarea conturilor de bună execuție la cererea

administratorului judiciar al executantului. Acțiune a beneficiarului garanţiei de obligare a
băncii la repunerea în situația anterioară. Condiții de admisibilitate în raport cu natura
juridică a garanției de bună execuție

O.U.G. nr. 34/2006

H.G. nr. 925/2006, art. 89 alin. (1), art. 90 alin. (3), art. 91, art. 92 alin. (4)
Legea nr. 85/2006, art. 3 pct. 2, art. 48 alin. (1)

Potrivit dispoziţiilor art. 3 pct. 2 din Legea nr. 85/2006, averea debitorului reprezintă
totalitatea bunurilor şi drepturilor sale patrimoniale - inclusiv cele dobândite în cursul
procedurii insolvenţei -, care pot face obiectul executării silite, în condiţiile reglementate de
Codul de procedură civilă.
Garanția de bună execuție, constituită de către un debitor aflat în procedură de
insolvență în varianta indisponibilizării unei sume de bani pentru o perioadă determinată de
timp şi sub condiția producerii unui prejudiciu decurgând din neexecutarea sau executarea
necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale, nu reprezintă propriu-zis o garanție, astfel încât
regimul său nu este acela al unei garanții în procedura insolvenței.
În contractele de achiziţie publică, contractele de concesiune de lucrări publice şi
contractele de concesiune de servicii, aceste conturi de garanţie de bună execuţie au un regim
juridic special, instituit de o normă specială, respectiv H.G. nr. 925/2006.
Astfel, nu se poate considera că acţiunea prin care reclamantul solicită angajarea
răspunderii pârâtei pentru sumele care se pretinde că au fost eliberate de aceasta din urmă în
mod nelegal, cu ignorarea afectaţiunii speciale, respectiv a regimului juridic specific acestora,
nu ar putea fi, de plano, dedusă judecăţii pe calea dreptului comun, doar în considerarea
faptului că sumele constituite cu titlu de garanţie de bună execuţie au fost puse de banca pârâtă
la dispoziţia administratorului judiciar în cadrul procedurii insolvenţei debitorului.

430
I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 1070 din 21 aprilie 2021

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Alba, Secția a II - a

civilă, de contencios administrativ - fiscal şi de insolvenţă, Consiliul Local al Oraşului Zlatna a
solicitat obligarea pârâtelor A. S.A. şi A. S.A. - Agenţia Magheru la repunerea în situaţia
anterioară a lichidării conturilor de bună execuţie prin alimentarea conturilor de garanţie de bună
execuţie deschise la pârâta de ordinul 2, după cum urmează:
- suma de 1.074.988,59 lei care a fost constituită în contul X, pentru Contractul de lucrări
nr. 1912/2008, aferent obiectivului de investiţii „Reabilitare şi extindere reţele de canalizare în
oraşul Zlatna”
- suma de 351.562,51 lei care a fost constituită în contul Y, pentru Contractul de lucrări
nr. 542/2008, aferent obiectivului de investiţii „Extindere reţele de apă potabilă pe teritoriul
administrativ al oraşului Zlatna - Aducţiune apă brută” şi obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor
de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 15/COM/2018, Tribunalul Alba, Secţia a II-a civilă, de contencios
administrativ, fiscal şi de insolvenţă, a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată
de pârâta A. S.A. şi cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Consiliul Local al
Oraşului Zlatna în contradictoriu cu pârâtele A. S.A. şi A. S.A. - Agenţia Magheru.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta Consiliul Local al Oraşului Zlatna,
cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, Secţia a II-a civilă sub nr. x/107/2017.
De asemenea, pârâta A. S.A. a declarat recurs incident împotriva sentinţei civile nr.
15/COM/2018, pronunţată de Tribunalul Alba, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ,
fiscal şi de insolvenţă
Prin decizia nr. 213/2018, Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia a II-a civilă a declinat
competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a
Curţii de Apel Alba Iulia.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, Secţia de contencios
administrativ şi fiscal sub nr. x/107/2017*.
Prin decizia nr. 3847/2018, Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia de contencios administrativ
şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare în
favoarea Secției a II- a civile a Curţii de Apel Alba Iulia.
Prin decizia nr.3847/2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în regulator de
competenţă, în dosarul nr. x/107/2017*, s-a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în
favoarea Curţii de Apel Alba Iulia, Secţia a II-a civilă.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, Secţia de contencios
administrativ şi fiscal sub nr. x/107/2017**.
La termenul de judecată din data de 19 februarie 2019, reclamantul Consiliul Local al
oraşului Zlatna a precizat calea de atac formulată în cauză ca fiind apelul, aceasta fiind calificarea
dată de instanţă, prin încheierea din 16 aprilie 2019, căilor de atac exercitate de reclamant şi
pârâta A. S.A.
Prin decizia civilă nr. 179/2019 din 23 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Alba
Iulia, Secția a II-a civilă, a fost admisă excepţia tardivităţii apelului incident formulat către A. SA
împotriva sentinţei nr. 15/COM/2018, pronunţată de Tribunalul Alba în dosarul nr. x/107/2017,
cu consecinţa anulării acestuia, şi a fost respins apelul formulat de către Consiliul Local al
oraşului Zlatna împotriva aceleiaşi sentinţe.

431
 Împotriva deciziei sus-menţionate a declarat recurs reclamantul Consiliul Local al
oraşului Zlatna, invocând dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., în temeiul cărora a
solicitat admiterea recursului şi casarea în tot a hotărârii atacate.
În motivarea recursului, s-a susţinut că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea şi
aplicarea greşită a normelor de drept material, criticându-se faptul că au fost menţinute de către
Curtea de Apel Alba Iulia considerentele primei instanţe referitoare la faptul că sumele constituite
cu titlu de garanţie de bună execuţie au fost puse în mod corect de banca pârâtă la dispoziţia
administratorului judiciar, ca urmare a efectelor deschiderii procedurii insolvenţei.
Sub acest aspect, recurentul arată că transferarea sumelor de bani nu poate fi dispusă de
judecătorul sindic şi cu atât mai puţin de administratorul judiciar, întrucât, pe de o parte, nu există
temei legal, iar, pe de altă parte, aceste conturi constituite cu titlu de garanţie de bună execuţie au
un regim special, instituit de o normă specială, şi anume H.G. nr. 925/2006.
Susţine recurenta că modalitatea defectuoasă a băncii de a gestiona şi de a efectua
transferuri bancare fără acordul sau acceptul beneficiarului garanţiei şi fără acceptul Ministerului
Mediului şi Dezvoltării, condiţie esenţială prevăzută în art. 13.6 din contractele de lucrări, sunt de
natură a atrage răspunderea acesteia.
Recurentul precizează că sumele cu care Primăria Zlatna s-a înscris la masa credală
reprezintă taxe şi impozite locale, iar nu garanţiile de bună execuţie constituite pentru cele două
obiective de investiţii.
De asemenea, se susţine că în mod greşit instanţa de apel a reţinut nedepunerea de către
autoritatea contractantă a procesului verbal de recepţie a lucrării sau cel de recepţie finală, fiind
omisă precizarea reclamantului în sensul că aceste procese verbale nu au fost încheiate din cauza
nefinalizării lucrărilor nici până la momentul recursului.
Concluzionând, recurentul solicită instanţei de recurs să constate că în mod nelegal pârâta
a procedat la lichidarea conturilor de bună execuţie, la solicitarea administratorului judiciar B.
SPRL.
Prin întâmpinarea depusă de intimata - pârâtă Banca C. S.A., care a preluat calitatea
procesuală a A. S.A., fiind continuatoarea în drepturi şi obligaţii a acesteia urmare a fuziunii prin
absorbţie, a reiterat excepţia lipsei calităţii procesuale active a Consiliul Local al oraşului Zlatna,
arătând că în justiţie poate sta doar unitatea administrativ - teritorială, reprezentată prin primar.
În ceea ce priveşte recursul dedus judecăţii, intimata a solicitat respingerea acestuia ca
inadmisibil, în principal, pentru neîncadrarea criticilor invocate de recurent în motivele de
nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. 1 C.proc.civ., şi ca neîntemeiat, în subsidiar, arătând că
lichidarea contului de bună execuţie a avut loc ca urmare a dispoziţiei administratorului judiciar
desemnat conform prevederilor Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, în legătură cu
societatea succesoare a SC D. SA, în dosarul nr. x/3/2013 al Tribunalului Bucureşti.
În concret, societatea E. SA este succesoarea cu titlu particular a SC D. SA în privinţa
drepturilor şi obligaţiilor decurgând din contractele de lucrări invocate de recurentul - reclamant
în cauză.
Arată intimata - pârâtă că Primăria Zlatna a înţeles să se înscrie la masa credală pentru
următoarele sume: 203,15 lei creanţă bugetară, 6.230,94 lei creanţă chirografară, dar nu a
procedat în acelaşi mod în privinţa sumelor reprezentând garanţia de bună execuţie urmărite prin
prezenta acţiune.
Subliniază intimata faptul că sumele reprezentând garanţia de bună execuţie rămân într-un
cont special al cărui titular este executantul lucrărilor, ele nu devin proprietatea băncii, astfel că
beneficiarul lucrărilor nu dobândeşte o creanţă directă asupra instituţiei de credit, raportul juridic

432
rămânând acela între executant şi beneficiar, în baza contractului încheiat între aceştia, în care
banca nu este parte.
În acest context, susţine intimata că nu era în măsură să decidă şi să procedeze la
eliberarea către creditor a sumelor reţinute cu titlu de garanţie, în special în contextul prevederilor
Legii nr. 85/2006, banca nefăcând altceva decât să dea curs dispoziţiei administratorului judiciar
şi neputând fi răspunzătoare pentru modul în care administratorul judiciar a înţeles să îşi exercite
atribuţiile prevăzute de lege.
În plus, se arată că prin acţiune se aduc critici privind eliberarea garanţiei de bună
execuţie în alte condiţii decât cele contractuale, respectiv ca urmare a deschiderii procedurii
insolvenţei, însă, aşa cum corect a reţinut instanţa de fond, reclamantul nu a dovedit că a solicitat
administratorului judiciar, în cadrul procedurii insolvenţei, să restabilească situaţia anterioară
lichidării contului
Recurentul - reclamant a depus răspuns la întâmpinare.
În cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. 3 C.proc.civ., a fost întocmit
raportul asupra admisibilității în principiu a recursului.
Prin încheierea de şedinţă din data de 25 noiembrie 2020, Înalta Curte a calificat excepţia
inadmisibilităţii recursului, invocată de intimata - pârâtă Banca C. S.A. prin întâmpinare, ca fiind
excepţia nulităţii cererii de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 489 alin. 2 C.proc.civ., a respins
această excepţie, constatând că prin cererea de recurs au fost dezvoltate critici de nelegalitate care
pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. 1 C.proc.civ., şi a admis în
principiu recursul, fixând termen pentru judecarea acestuia în ședință publică.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a Consiliul Local al oraşului
Zlatna, reiterată în conţinutul întâmpinării la recurs, Înalta Curte constată că pârâta nu a învestit
instanţa cu o cale proprie de atac privitoare la soluţia instanţei de apel de admitere a excepţiei
tardivităţii apelului incident formulat către A. SA, apel care viza tocmai respingerea de către
prima instanţă a excepţiei lipsei calităţii procesuale active, ceea ce face ca dezlegarea dată acestei
chestiuni de drept să intre în puterea lucrului judecat, fără posibilitatea de a mai fi repusă în
discuţie.
Analizând recursul formulat de reclamantul Consiliul Local al oraşului Zlatna,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut următoarele:
Așa cum s-a stabilit în etapele anterioare ale procesului în ceea ce privește situaţia de fapt,
în anul 2008, între reclamantul Consiliul Local al oraşului Zlatna şi SC F. S.A. Bucureşti s-au
încheiat două contracte de lucrări (nr. 1912/2008 şi nr. 542/2008), în baza O.U.G. nr. 34/2006
privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice
şi a contractelor de concesiune de servicii.
Pe durata executării lucrărilor, SC F. S.A. a transferat drepturile şi obligaţiile asumate prin
cele două contracte către SC D. SA, în baza contractului de concesiune şi a acordului
achizitoriului, iar în baza contractului de novaţie nr. 4/12.01.2001, SC D. SA a preluat datoriile
către terţi ale G. SA.
În contractele de lucrări s-a prevăzut că executantul se obligă să constituie garanţia de
bună execuţie, prin reţineri succesive din sumele datorate pentru facturi parţiale, iar în vederea
constituirii garanţiei SC F. SA a solicitat acordul reclamantului, pentru a fi depusă în contul H. -
Sucursala Unirea Bucureşti. După încheierea contractului de novaţie, SC D. SA a comunicat
numărul conturilor deschise la A. S.A. în care să fie depusă această garanţie şi în care s-au virat
sumele reţinute din facturi, cu titlu de garanţie de bună execuţie. Reclamantul a solicitat A. S.A. -
Agenţia Magheru să îi confirme soldurile conturilor de garanţie de bună execuție deschise pentru
contractele de lucrări, însă i s-a comunicat, prin adresa nr. 524/12.10.2015, că aceste conturi au
433
fost lichidate, în data de 22.06.2012, la solicitarea administratorului judiciar B. SPRL, urmare a
insolvenţei societăţii succesoare a SC D. SA (SC E. SA).
Prin acţiunea formulată în cauză, reclamantul Consiliul Local al oraşului Zlatna a solicitat
obligarea pârâtelor A. S.A. şi A. S.A. - Agenţia Magheru la repunerea în situaţia anterioară
lichidării conturilor de bună execuţie menționate, prin alimentarea conturilor de garanţie de bună
execuţie cu sumele corespunzătoare, invocând dispoziţiile art. 89 alin. 1, art. 92 alin. 4 din H.G.
nr. 925/2006, mecanismul de executare a garanţiei bancare, asemănător stipulaţiei pentru altul, şi
faptul că în mod nelegal pârâta A. S.A. - Agenţia Magheru a procedat la lichidarea conturilor de
garanţie de bună execuţie, cu consecinţa imposibilităţii reclamantului de a recupera din această
garanţie prejudiciile cauzate de constructor.
Pornind de la aceste precizări prealabile, necesare pentru înţelegerea problematicii deduse
judecăţii în cadrul recursului, Înalta Curte constată ca fiind fondată principala critică invocată de
reclamant, subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8
C.proc.civ., vizând interpretarea greşită de către instanţa de apel a naturii juridice a garanţiei de
bună execuţie şi a efectului pe care deschiderea procedurii insolvenţei succesoarei executantului
lucrărilor l-ar avea în privinţa acestei garanţii, în raport cu prevederile art. 48 alin. 1 din Legea nr.
85/2006 privind procedura insolvenţei.
Astfel, a reţinut instanţa de apel că dispoziţiile textului anterior menţionat, care se aplică
cu prioritate faţă de dreptul comun, prevăd faptul că prin sentinţa sau, după caz, încheierea având
drept efect ridicarea dreptului de administrare, judecătorul-sindic va da dispoziţii tuturor băncilor
la care debitorul are disponibil în conturi să nu dispună de acestea fără un ordin al
administratorului judiciar/lichidatorului, astfel încât în mod legal pârâta a procedat la lichidarea
conturilor de bună execuţie, la solicitarea administratorului judiciar B. SPRL.
De asemenea, instanţa de apel a apreciat că reclamantul nu a stabilit în mod corect părţile
şi cauza cererii de chemare în judecată, întrucât restabilirea situaţiei anterioare lichidării contului
de bună execuţie trebuia cerută administratorului judiciar, în cadrul procedurii insolvenţei, iar nu
pe calea dreptului comun, calea procedurală aleasă de parte fiind considerată greşită atâta timp
cât eliberarea garanţiei s-a făcut la cererea administratorului judiciar, şi nu prin fapta exclusivă
sau dorinţa băncii.
Contrar acestor considerente, Înalta Curte reţine că garanției de bună execuție, constituită
de către un debitor aflat în procedură de insolvență în varianta indisponibilizării unei sume de
bani pentru o perioadă determinată de timp şi sub condiția producerii unui prejudiciu decurgând
din neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale, nu reprezintă
propriu-zis o garanție, astfel încât regimul său nu este acela al unei garanții în procedura
insolvenței.
Art. 3 pct. 2 din Legea nr. 85/2006 defineşte averea debitorului ca reprezentând
„totalitatea bunurilor şi drepturilor sale patrimoniale - inclusiv cele dobândite în cursul
procedurii insolvenţei -, care pot face obiectul executării silite, în condiţiile reglementate de
Codul de procedură civilă”.
Or, sumele constituite drept garanție de execuție nu fac parte din averea debitorului, în
sensul definiției sus menţionate, şi nu sunt la dispoziția acestuia până la momentul împlinirii
termenului de restituire şi a condiţiei inexistenţei unui prejudiciu decurgând din neexecutarea sau
executarea necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale, când aceste sume ar avea regimul unor
sume dobândite în cursul procedurii insolvenţei şi ar putea fi distribuite în mod corespunzător.
Pe de altă parte, se reţine că, în contractele de achiziţie publică, contractele de concesiune
de lucrări publice şi contractele de concesiune de servicii, aceste conturi de garanţie de bună
execuţie au un regim juridic special.
434
 Astfel, H.G. nr. 925/2006, în vigoare la data încheierii celor două contracte de lucrări
încheiate în cauză, prevede, la art. 89 alin.1, că garanţia de bună execuţie a contractului se
constituie de către contractant în scopul asigurării autorităţii contractante de îndeplinirea
cantitativă, calitativă şi în perioada convenită a contractului, iar la art. 90 alin. 3 indică
modalităţile în care poate fi constituită garanţia, una dintre acestea constând în reţineri succesive
din sumele datorate pentru facturi parţiale. În acest caz, contractantul are obligaţia de a deschide
un cont la dispoziţia autorităţii contractante, la o bancă agreată de ambele părţi. Pe parcursul
îndeplinirii contractului, autoritatea contractantă urmează să alimenteze acest cont de disponibil
prin reţineri succesive din sumele datorate şi cuvenite contractantului până la concurenţa sumei
stabilite drept garanţie de bună execuţie în documentaţia de atribuire. Autoritatea contractantă va
dispune ca banca să înştiinţeze contractantul despre vărsământul efectuat, precum şi despre
destinaţia lui.
De asemenea, art. 91 din H.G. nr. 925/2006 prevede faptul că autoritatea contractantă are
dreptul de a emite pretenţii asupra garanţiei de bună execuţie, oricând pe parcursul îndeplinirii
contractului, în limita prejudiciului creat, în cazul în care contractantul nu îşi îndeplineşte
obligaţiile asumate prin contract. Anterior emiterii unei pretenţii asupra garanţiei de bună
execuţie autoritatea contractantă are obligaţia de a notifica pretenţia contractantului, precizând
obligaţiile care nu au fost respectate.
Dispoziţii legale mai sus redate conturează un mecanism specific garanției de bună
execuţie constituite prin alimentarea succesivă a unui cont bancar deschis de executant, prin
rețineri din prețul datorat executantului, la care beneficiarul să aibă acces în cazul angajării
răspunderii contractuale.
Prin urmare, nu se poate aprecia că acţiunea prin care reclamantul solicită angajarea
răspunderii pârâtei pentru sumele care se pretinde că au fost eliberate de aceasta din urmă în mod
nelegal, cu ignorarea afectaţiunii speciale, respectiv a regimului juridic specific acestora, nu ar
putea fi, de plano, dedusă judecăţii pe calea dreptului comun, doar în considerarea faptului că
sumele constituite cu titlu de garanţie de bună execuţie au fost puse de banca pârâtă la dispoziţia
administratorului judiciar B. SPR în cadrul procedurii insolvenţei SC E. SA.
Cum acesta a fost unicul argument care a stat la baza respingerii apelului reclamantului,
constatând fondate criticile formulate de recurentul - reclamant în legătură cu nelegalitatea
deciziei pronunţate de instanţa de apel şi în temeiul dispozițiilor art. 496 C.proc.civ., cu referire la
cele ale art. 497 din același cod, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul, a casat în
parte decizia recurată, în ceea ce priveşte apelul formulat de către Consiliul Local al oraşului
Zlatna şi a trimis cauza la aceeași instanță spre o nouă judecată a acestei căi de atac. Au fost
menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.

Notă: Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei a fost abrogată de Legea nr. 85/2014 la data de 28
iunie 2014.
H.G. nr. 925/2006 pentru aprobarea normelor de aplicare a prevederilor referitoare la atribuirea
contractelor de achiziţie publică din O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie
publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii a fost
abrogată de H.G. nr. 395/2016 la data de 6 iunie 2016.

435
14. Contract de asigurare. Modul de determinare a sumei asigurate. Interpretarea
contractului potrivit dispozițiilor art. 1266 din Codul civil

C.proc.civ., art. 13 alin. (3)-(4), art. 22 alin. (2),

art. 42 alin. (1) pct. 1, art. 330
C.civ., art. 1266, art. 1267, art. 1268, art. 2201,
art. 2204, art. 2217, art. 2218

Forţa obligatorie a contractului şi implicit obligaţia de a acţiona cu bună-credinţă în

executarea convenţiei trebuie raportate la obligaţiile şi drepturile real convenite de către părţi.
O obligaţie esenţială cum este aceea privind valoarea la care se va plăti despăgubirea de
asigurare nu poate fi înlocuită cu altă obligație mai puțin oneroasă pentru asigurător, invocată
de asigurător după declanșarea litigiului judiciar. S-ar ajunge, astfel, la o modificare a clauzelor
contractuale prin instituirea unei obligaţii pe care părţile nu au convenit-o prin înțelegerea
transpusă în contractul de asigurare.
Reţinerea unei alte valori a sumei asigurate decât aceea pe care părțile au agreat-o, în
absenţa unor stipulaţii contractuale care să o prevadă sau din care să rezulte, echivalează cu o
modificare a contractului de asigurare în ceea ce priveşte elementele esenţiale ale acestuia sub
aspectul obiectului obligaţiilor asumate, în afara voinţei părţilor şi cu încălcarea principiului
consensualismului şi al libertăţii contractuale.

I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 691 din 23 martie 2021

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 7 august 2017, sub nr.
x/3/2017, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumei de
1.947.494,62 lei, reprezentând echivalentul în lei a sumei de 426.558 euro la cursul euro/leu din
27 iulie 2017, cu titlu de diferenţă de despăgubire, cuvenită în baza poliţei de asigurare nr.
8000250004661 din 15 octombrie 2014.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1350, art. 2214 şi art. 2217 C.civ.
Prin sentinţa civilă nr. 3326 din 1 noiembrie 2018, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a
civilă, a admis acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. şi
a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 1.947.494,62 lei, cu titlu de diferenţă de
despăgubire cuvenită în temeiul poliţei de asigurare, precum şi a cheltuielilor de judecată în
cuantum de 44.055 lei.
Împotriva sentinţei primei instanţe, B. S.A. a declarat apel, prin care a solicitat
schimbarea sentinţei atacate, în sensul respingerii acţiunii.
Prin decizia civilă nr. 945/A din 27 mai 2019, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a
civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.A. împotriva sentinţei primei
instanţe şi a obligat-o pe apelanta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă A. S.R.L. a
cheltuielilor de judecată în cuantum de 19.475,00 lei.
Împotriva deciziei instanţei de apel, pârâta B. S.A. a declarat recurs, prin care a solicitat
casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, precum şi
întoarcerea executării silite.
În motivarea recursului, autoarea recursului a relatat istoricul litigiului, după care a
susţinut că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 5, 6 şi 8 C.proc.civ.
În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ.,
436
recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a reţinut că poliţa de asigurare cuprinde o clauză la
„valoare de înlocuire de nou”, fără a indica temeiurile de fapt şi de drept pe care şi-a fundamentat
această concluzie.
Astfel, a arătat că a criticat în apel faptul că bifarea rubricii din cuprinsul specificaţiei nr. 1
la poliţa de asigurare nu are valoarea însuşirii unei clauze de despăgubire la valoarea unui bun
nou, ci reprezintă declaraţia părţii adverse în legătură cu ceea ce aceasta ar aprecia că reprezintă
suma asigurată.
Or, instanţa de apel nu a examinat această critică, ci s-a rezumat la a soluţiona apelul
pornind de premisa nemotivată, aceea că poliţa de asigurare cuprinde o clauză privind „valoarea
de înlocuire de nou”.
Autoarea recursului a subliniat că instanţa de apel s-a referit la existenţa rubricii
respective în decizia atacată, însă criticile din cererea de apel nu au vizat inexistenţa acestei
rubrici, ci înţelesul şi efectele juridice atribuite acesteia.
Aceeaşi parte a criticat considerentul prin care s-a reţinut că asigurătorul are obligaţia de a
verifica corecta evaluare a bunului asigurat.
În combaterea acestui considerent, recurenta-pârâtă a subliniat că instanţa de apel nu a
indicat temeiurile de fapt şi de drept pe care şi-a fundamentat această concluzie.
În continuare, autoarea recursului a învederat că această concluzie a avut un rol
determinat în soluţionarea pricinii. În acest sens, a arătat că, în măsura în care instanţa de apel ar
fi reţinut culpa părţii adverse cu privire la formularea unei declaraţii neconforme adevărului, ar fi
trebuit să dea eficienţă clauzei de decădere a asiguratului din dreptul de a încasa indemnizaţia de
asigurare.
În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ.,
recurenta-pârâtă a susţinut că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 13
alin. 4, art. 22 alin. 2 şi art. 330 C.proc.civ.
În concret, autoarea recursului a susţinut că instanţa de apel i-a respins cererea de
efectuare a unei noi expertize cu motivarea că admiterea acestei cereri ar echivala cu admiterea
apelului.
În combaterea acestui considerent, recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de apel avea
obligaţia de a administra toate probele apte să conducă la aflarea adevărului în cauză. Or,
respingând o probă pe motivul evitării unei antepronunţări, instanţa a soluţionat apelul doar în
baza probelor care susţineau poziţia intimatei-reclamante, având drept consecinţă încălcarea
dreptului la apărare al apelantei-pârâte.
În plus, recurenta-pârâtă a subliniat că, prin respingerea cererii sale de administrare a
probei cu expertiza, instanţa de apel s-a antepronunţat în favoarea intimatei-reclamante.
Astfel, neavând o probă care să determine cuantumul despăgubirilor pentru a aplica
regula proporţionalităţii, reglementată de art. 2218 C.civ., instanţa de apel nu a mai putut aplica
această regulă.
În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ.,
recurenta-pârâtă a susţinut că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art.
1266-1268 C.civ.
În concret, a arătat că instanţa de apel a interpretat în mod greşit clauza aferentă rubricii
din cuprinsul specificaţiei nr. 1 la poliţa de asigurare, apreciind că asigurătorul şi-a asumat
obligaţia de a plăti despăgubirea la valoarea reală de înlocuire a bunului asigurat.
În dezacord cu instanţa de apel, recurenta-pârâtă a subliniat că suma asigurată era de trei
ori mai mică decât valoarea anterior menţionată.
Totodată, a arătat că prima de asigurare a fost calculată prin raportare la suma asigurată,
437
iar nu prin raportare la valoarea reală de înlocuire a bunului asigurat.
După evocarea raportului de expertiză administrat în cauză şi a regulilor de interpretare a
contractelor, recurenta-pârâtă a învederat că intenţia reală a părţilor a fost aceea de a asigura
bunurile în limita sumei de 1.589.200 euro, în funcţie de care au calculat şi cuantumul primelor
de asigurare.
Ca atare, aceeaşi parte a subliniat că este greşită concluzia instanţei de apel, în sensul că
asigurătorul şi-a asumat obligaţia de a plăti valoarea reală de înlocuire a bunului asigurat, în
cuantum de 5.123.659 euro.
Autoarea recursului a mai arătat că instanţa de apel a aplicat în mod greşit art. 2204 C.civ.
când a reţinut că orice declaraţie inexactă a asiguratului în legătură cu valoarea reală de înlocuire
a bunului asigurat are drept consecinţă diminuarea despăgubirii în condiţiile acestui text de lege.
În concret, a subliniat că art. 2204 C.civ. vizează numai declaraţiile inexacte sau reticenţa
asiguratului în legătură cu riscul asigurat, iar nu declaraţiile acestuia în legătură cu valoarea
obiectului asigurării.
Recurenta-pârâtă a mai arătat că a solicitat instanţei de apel să dea eficienţă dispoziţiilor
art. 2218 C.civ. şi art. 8.1 din condiţiile generale, în sensul de a constata că asigurarea s-a încheiat
pentru o sumă inferioară valorii reale de înlocuire a bunului asigurat şi să reducă despăgubirile
corespunzător raportului dintre suma prevăzută în contract şi valoarea reală de înlocuire a
bunului, adică să aplice regula proporţionalităţii.
În acest context, autoarea recursului a subliniat că, în loc să dea eficienţă dispoziţiilor
anterior evocate, instanţa de apel a examinat în mod inutil culpa asigurătorului în privinţa
obligaţiei de verificare a declaraţiilor date de asigurat.
Or, înainte de analizarea unei eventuale culpe a asigurătorului, se impunea aplicarea regulii
proporţionalităţii în vederea determinării despăgubirilor datorate de asigurător.
În final, recurenta-pârâtă a conchis că, în ipoteza casării deciziei atacate, se impune
repunerea părţilor în situaţia anterioară, conform art. 500 şi art. 723-724 C.proc.civ., sub forma
obligării intimatei-reclamante la restituirea sumei de 2.011.024,62 lei, achitate cu ordinul de plată
din 3 iunie 2019.
În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. 1 pct.
5, 6 şi 8 C.proc.civ.
Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-reclamante.
Intimata-reclamantă a depus întâmpinare la 8 octombrie 2019, cu respectarea termenului
legal, prin care a solicitat anularea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare
limitativ prevăzute de lege, iar, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.
Conform art. 493 alin. 2-4 C.proc.civ., în forma anterioară modificărilor introduse prin
Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului,
raport care, după analiza acestuia în complet de filtru, a fost comunicat părților.
Prin încheierea din 19 ianuarie 2021, conform art. 493 alin. 7 C.proc.civ., a fost respinsă
excepția nulității recursului, invocată de intimată prin întâmpinare. Recursul a fost admis în
principiu și s-a fixat termen de judecată pe fond a căii extraordinare de atac, cu citarea părților.
Recursul declarat de pârâtă este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în
continuare:
În cadrul primului motiv de casare prevăzut art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., recurenta-
pârâtă a susţinut că hotărârea atacată conţine concluzia potrivit căreia polița de asigurare a fost
încheiată pentru o sumă asigurată la valoarea de înlocuire de nou, fără a arăta temeiul de fapt și
de drept pe care se bazează această concluzie.
Instanța supremă constată că, în cuprinsul deciziei atacate, se regăsesc analizate probele
438
administrate care au condus la stabilirea situaţiei de fapt, precum și interpretarea clauzelor
contractuale relevante, pe baza cărora s-a stabilit că părțile au convenit suma asigurată prin
raportare la valoarea de înlocuire de nou a bunurilor asigurate.
Nu poate fi primită argumentația recurentei-pârâte potrivit căreia instanța de apel nu a
răspuns criticii referitoare la înțelesul și efectele juridice pe care le implică bifa făcută în specificația
nr. 1 la polița de asigurare. Această critică este infirmată de considerentul existent în cuprinsul
deciziei atacate, prin care se arată că, potrivit specificației nr.1 la polița de incendiu și alte calamități,
clădirile au fost asigurate la valoarea de înlocuire de nou, aceasta fiind rubrica bifată, ceea ce
semnifică că aceasta a fost înțelegerea părților consfințită prin încheierea contractului de asigurare.
Nu se poate considera, așa cum susține recurenta-pârâtă, că instanța de apel s-a limitat să rețină că
mențiunea făcută în cuprinsul poliței de asigurare are doar sensul de „instrumentum”.
Instanța de recurs reţine că înscrisul constatator, în sensul desemnat prin sintagma
instrumentum probationis, are tocmai menirea de a constata convenția părților și de a procura un
mijloc de probă pentru cazul când ar trebui să se dovedească existența convenției în toate detaliile
ei. Din această perspectivă, instanța de apel a analizat specificația nr. 1 din cuprinsul poliței de
asigurare și a stabilit că prin contractul de asigurare părțile au înțeles să asigure bunurile pentru o
sumă asigurată la valoarea de înlocuire de nou a acestora, valoare în raport de care s-au acordat
despăgubirile. Prin urmare, instanța de apel a stabilit că înțelesul și efectele pe care le produce
bifarea specificației nr. 1 din cuprinsul poliței de asigurare denotă înţelegerea părţilor, consfinţită
prin încheierea contractului de asigurare.
Subsumat aceluiași motiv de casare, recurenta a arătat că nu s-a indicat temeiul de fapt și
de drept pe care se întemeiază argumentul că asigurătorul este cel care răspunde de corecta
evaluare a bunului. Deși este real că instanța de apel nu a indicat nicio dispoziție legală sau
contractuală care să stabilească în sarcina asigurătorului această răspundere, instanța de recurs
apreciază că respectiva mențiune în cuprinsul motivării hotărârii este una fără importanţă în
economia cauzei. Ceea ce prezintă relevanță vizează chestiunea dacă, în cauză, înțelegerea
părților în privința sumei asigurate a fost pentru asigurarea bunurilor la valoarea de piaţă,
inferioară valorii reale a bunurilor sau la valoarea de înlocuire de nou, valoare care, pentru
bunurile asigurate reprezentate de clădiri-hale este echivalentă cu valoarea de reconstruire.
Față de considerentele arătate, criticile formulate în cadrul motivului de casare prevăzut
de art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ. nu pot fi primite.
Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., recurenta-
pârâtă a invocat încălcarea prevederilor art. 13 alin. 4, art. 22 alin. 2 și art. 330 C.proc.civ., cu
prilejul adoptării soluţiei de respingere a probei cu o nouă expertiză tehnică. În concret, se arată
că instanța de apel a reținut un considerent eronat în motivarea măsurii dispuse, a încălcat dreptul
la apărare al pârâtei și nu a respectat obligația de a administra toate probele care să conducă la
aflarea adevărului.
Instanța de recurs reține că dreptul la apărare este un principiu de drept constituțional,
consacrat de art. 24 din Constituție, potrivit căruia dreptul la apărare este garantat în tot cursul
procesului. În vederea asigurării respectării dreptului la apărare, prin art. 13 alin. 3 C.proc.civ.
este dezvoltat conținutul dreptului părții la apărare în cadrul procesului civil, una din
componentele acestuia fiind reprezentată de posibilitatea părților de a propune probe.
Respectarea dreptului la apărare în cadrul procesului civil implică asigurarea respectării
dreptului de a propune probe, iar nu și posibilitatea ca acestea să fie în mod automat admise.
Respingerea probei privind efectuarea unei noi expertize în faza procesuală a apelului nu
aduce nicio atingere dreptului la apărare, câtă vreme nu se poate reține care sunt viciile de
legalitate care afectează măsura adoptată de instanța de apel și vătămarea legitimă cu caracter
439
procesual suferită de parte. Aprecierea asupra pertinenței, concludenței şi utilităţii probei propuse
se constituie într-un aspect care ține de temeinicia hotărârii adoptate, fiind incompatibilă cu
examenul de legalitate specific recursului.
A mai susținut recurenta că, prin respingerea probei propuse, instanța de apel s-a
antepronunțat. Cu alte cuvinte, recurenta invocă împrejurarea că prin respingerea probei cu o
nouă expertiză, judecătorii care au alcătuit completul de apel și-au exprimat opinia în legătură cu
pricina pe care au judecat-o, înainte de a se fi ajuns la deliberare și la pronunțare, situație care
poate fi încadrată în cazul de incompatibilitate relativă prevăzut de art. 42 alin. 1 pct. 1
C.proc.civ. Instanţa de recurs reţine că respingerea probei nu semnifică orientarea instanței spre o
anumită soluție finală. Dacă, totuși, partea consideră că judecătorii și-au exprimat părerea, în
cadrul ședinței de judecată, în legătură cu soluția finală, în timp ce litigiul era pendente, ar fi avut
posibilitatea de a recurge, în anumite condiții, la mijloacele procedurale prin intermediul cărora
să invoce neregularitățile săvârșite de instanța de apel, în vederea remedierii situației ivite. În
lipsa efectuării acestor demersuri, pârâta nu poate invoca aceste neregularități de procedură direct
în recurs.
Prin respingerea probei cu expertiza propusă de pârâtă nu se poate considera că instanța
de apel a încălcat principiul aflării adevărului, întrucât evaluarea asupra utilității probei ține de
resortul instanței devolutive, care are o marjă de apreciere în legătură cu stabilirea situației de
fapt. Instanța de apel a respins proba cu expertiza propusă de pârâtă, apreciind că argumentele
decisive ale părții nu sunt în mod direct și necesar legate de necesitatea demonstrării valorii
bunului în variantele propuse, ci exprimau nemulțumiri care presupun analiza propriu-zisă a
apelului.
Pentru aceste considerente, motivul invocat, întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art.
488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., este nefondat.
Subsumat cazului de nelegalitate prevăzut de art.488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., pârâta a
invocat mai multe critici de nelegalitate.
Într-o primă critică, recurenta a invocat încălcarea art. 1266-1268 C.civ., decurgând din
interpretarea și efectele pe care le generează bifarea rubricii din specificația nr.1 din cuprinsul
poliței de asigurare. Recurenta susține că instanța de apel a încălcat regulile de interpretare a
contractului cuprinse în reglementarea art. 1266-1268 C.civ., întrucât nu a ținut cont de nicio
regulă atunci când a stabilit că părțile s-au înțeles ca asigurătorul să-și asume obligația de a plăti
despăgubirea la valoarea de înlocuire de nou a bunurilor asigurate. Recurenta a invocat faptul că
bifarea rubricii în specificația nr.1 la poliță se constituie într-o simplă declarație făcută de
intimata-reclamantă, iar despăgubirile ar trebui calculate în raport de suma efectiv asigurată, care,
în opinia sa, este de trei ori mai mică decât valoarea de înlocuire de nou.
Instanţa de recurs constată că disputa dintre părți este generată de determinarea sumei
asigurate, recurenta-pârâtă susținând că modul în care se stabilește nivelul despăgubirii este
guvernat de regula proporționalității, întrucât în cauză valoarea de asigurare în sumă de 1.589.200
euro nu este valoarea reală de înlocuire de nou a bunurilor asigurate, aşa cum pretinde intimata-
reclamantă.
Documentul principal prin care se constată contractul de asigurare este polița de asigurare.
Potrivit art. 2.201 C.civ., în poliţa de asigurare trebuie indicate datele de identificare ale părţilor
contractante şi ale beneficiarului prin indicarea numelui ori denumirii, a domiciliului ori sediului,
după cum este o persoană fizică sau juridică, obiectul asigurării, riscurile ce se asigură, momentul
începerii şi cel al încetării răspunderii asigurătorului, primele de asigurare şi suma asigurată.
Suma asigurată reprezintă suma maximă în limita căreia asigurătorul este obligat să
plătească indemnizația de asigurare la ivirea cazului asigurat.
440
 În cauză, potrivit mențiunilor din cuprinsul poliței de asigurare suma asigurată este în
cuantum de 1.589.200 euro, sumă care reprezintă, potrivit specificației din polița de asigurare,
valoarea de înlocuire de nou a bunurilor asigurate.
Recurenta-pârâtă a motivat că interpretarea instanței de apel în legătură cu specificația
nr.1 din cuprinsul poliței de asigurare în care s-a menționat că suma de 1.589.200 euro reprezintă
valoarea de înlocuire de nou nu corespunde voinței reale a părților. Susține că interpretarea este
consecința faptului că instanța de apel a dat eficiență, în mod absurd, declarației intimatei-pârâte
cu privire la suma asigurată, iar această declarație este greșită din punct de vedere matematic și
ignoră realitatea.
Instanța de recurs notează, cu titlu prealabil, că, prin operaţiunea de interpretare a unei
convenţii, nu se poate ajunge la o modificare sau o completare a conţinutului drepturilor şi
obligaţiilor asumate de părţile contractate, ci se urmăreşte doar determinarea şi identificarea
voinţei reale.
Principala regulă de interpretare a contractelor o reprezintă voința concordantă a părților,
potrivit prevederilor art. 1266 C.civ., ceea ce presupune că interpretarea contractului trebuie să
pornească de la acordul real al voințelor părților. Pentru a se identifica voința reală a părților se
pot lua în considerare atât elemente intrinseci, cât și elemente extrinseci care ar putea servi la
înțelegerea voinței reale a părților. Din această perspectivă, recurenta-pârâtă nu a invocat aspecte
de nelegalitate care să conducă la concluzia că prin interpretarea efectuată de instanța de apel s-a
denaturat voința reală a părților la încheierea contractului de asigurare în privința sumei asigurate.
Susținerea că mențiunea referitoare la suma asigurată este greșită din punct de vedere matematic
nu este justificată prin argumente legale pertinente. Așa cum au reținut și instanțele de fond, se
constată că, în cauză, există o coerență între documentaţia întocmită în procedura precontractuală
de informare și cele consemnate în polița de asigurare în legătură cu asigurarea bunurilor la
valoarea de nou, respectiv valoarea de reconstruire a halelor asigurate. Așadar, există o
concordanță între documentele precontractuale și cele consemnate în contractul de asigurare, în
sensul că suma asigurată reprezintă valoarea de înlocuire de nou, respectiv de reconstrucție a
bunurilor asigurate.
Este lipsită de suport legal critica prin care recurenta susține că valoarea bunurilor
asigurate este alta decât aceea care a fost specificată atât în documentele precontractuale, cât și în
contractul de asigurare. Dacă părţile ar fi înţeles să stabilească suma asigurată la valoarea de piaţă
ar fi marcat rubrica existentă în poliţa de asigurare cu această menţiune.
O obligaţie esenţială cum este aceea privind valoarea la care se va plăti despăgubirea de
asigurare nu poate fi înlocuită cu altă obligație mai puțin oneroasă pentru asigurător, invocată de
asigurător după declanșarea litigiului judiciar. S-ar ajunge, astfel, la o modificare a clauzelor
contractuale prin instituirea unei obligaţii pe care părţile nu au convenit-o prin înțelegerea
transpusă în contractul de asigurare. Forţa obligatorie a contractului şi implicit obligaţia de a
acţiona cu bună-credinţă în executarea convenţiei trebuie raportate la obligaţiile şi drepturile real
convenite de către părţi.
Reţinerea unei alte valori a sumei asigurate decât aceea pe care părțile au agreat-o, în
absenţa unor stipulaţii contractuale care să o prevadă sau din care să rezulte, echivalează cu o
modificare a contractului de asigurare în ceea ce priveşte elementele esenţiale ale acestuia, sub
aspectul obiectului obligaţiilor asumate, în afara voinţei părţilor şi cu încălcarea principiului
consensualismului şi al libertăţii contractuale. Stipulația la care se referă specificația din polița de
asigurare referitoare la valoarea asigurată este clară, nefiind necesară recurgerea la regulile de
interpretare prevăzute de art.1268 C.civ. referitoare la clauzele îndoielnice, fiind fără echivoc

441
faptul că nu s-a avut în vedere o altă întindere a obligației de plată a despăgubirii decât aceea
specificată în polița de asigurare în raport de care s-a plătit prima de asigurare.
Regula proporționalității pe care urmărește să o impună recurenta nu este aplicabilă în
cauză, pentru că nu există ipoteza unei subasigurări a bunurilor, respectiv o asigurare a acestora la
o valoare mai mică decât valoarea lor reală. Totodată, instanța de recurs reține că regula
proporționalității ar fi prezentat importanță pentru asigurător în cazul distrugerii parțiale a
bunurilor asigurate, pentru că, doar în această situație, indemnizația de asigurare reprezintă
aceeași parte din daună pe care o reprezintă suma asigurată față de valoarea de asigurare. În cazul
în care bunurile sunt distruse în întregul lor, situație care se regăsește în cauza de față,
asigurătorul suportă integral paguba, în limita sumei asigurate.
În cauză, despăgubirea s-a stabilit prin raportare la criteriile impuse de art. 2217 C.civ.,
respectiv s-a avut în vedere starea bunului la momentul producerii riscului asigurat, fără a se
depăși valoarea bunului din acel moment, cuantumul pagubei și nici suma asigurată.
Recurenta se referă la o neconcordanță între suma asigurată și prima de asigurare,
susținând că intimata-reclamantă a solicitat sume de trei ori mai mari decât suma asigurată. O
atare argumentație este străină de ceea ce a solicitat reclamanta prin cererea de chemare în
judecată, dar și de ceea ce s-a acordat cu titlu de despăgubiri prin hotărârea instanţei de fond. În
raport de argumentele invocate, instanța de recurs reține că acestea nu pot fi integrate cazului de
nelegalitate referitor la aplicarea greșită a regulii de interpretare sistematică prevăzute de art.
1267 C.civ.
Faţă de considerentele reţinute mai sus, este nefondată şi critica referitoare încălcarea art.
2218 C.civ.
Dispoziţiile art. 2218 C.civ. reglementează situaţia în care contractul de asigurare s-a
încheiat pentru o sumă asigurată care este inferioară valorii bunului, caz în care despăgubirea
cuvenită se reduce corespunzător raportului dintre suma prevăzută în contract şi valoarea bunului.
Situația premisă pe care se întemeiază critica, aceea că valoarea de înlocuire a bunurilor este mai
mare decât valoarea menţionată în polița de asigurare reprezintă o chestiune de fapt, care a făcut
obiectul cenzurii instanțelor devolutive, fiind infirmată în urma evaluării probatoriului
administrat.
Nu poate fi primită nici critica prin care se invocă aplicarea greșită a prevederilor art.
2204 C.civ., derivând din împrejurarea că asiguratul a dat declarații inexacte în legătură cu
valoarea obiectului asigurării.
Prin critica prezentată, recurenta tinde la o reevaluare a elementelor de fapt prin
reaprecierea probatoriului administrat, în sensul invocat de recurentă, cu repercusiuni asupra
modificării înțelegerii părților, în sensul că suma asigurată reprezintă valoarea de piață a
bunurilor asigurate în raport de care s-ar diminua suma acordată cu titlu de despăgubire.
Recursul este o cale extraordinară de atac în reformare ce poate fi exercitată pentru
temeiuri de nelegalitate limitativ determinate de lege, nu şi de netemeinicie. Aşa cum rezultă din
prevederile art. 483 alin. 3 C.proc.civ., scopul recursului este acela de examinare a conformităţii
hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
Aprecierea probelor şi stabilirea elementelor de fapt ale cauzei constituie atributul
exclusiv al instanţelor devolutive, aceste aspecte, de netemeinicie, neputând face obiectul căii de
atac a recursului.
Faţă de considerentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. 1 C.proc.civ., Înalta Curte a
respins recursul, ca nefondat.
Potrivit art. 453 alin. 1 C.proc.civ., partea care pierde procesul este obligată, la cererea
părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuielile de judecată. În consecinţă, constată că
442
cererea intimatei, de obligare a recurentei la plata de cheltuieli constând în onorariu avocat,
dovedite în condiţiile art. 452 C.proc.civ., cu factura fiscală şi extras de cont este fondată şi, în
consecinţă, a fost admisă.

15. Cerere de suspendare a obligației de plată a ratelor contractului de credit de investiții în

contextul pandemiei COVID-19. Condiții de admisibilitate în raport cu prevederile O.U.G.
nr. 37/2020 privind acordarea unor facilități pentru creditele acordate de instituții de credit
și instituții financiare nebancare anumitor categorii de debitori

O.U.G. nr. 37/2020, art. 2 alin. (1), alin. (5), art. 3 alin. (4), art. 6
C.proc.civ., art. 19

Din economia dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 37/2020 reiese că obligaţia de
plată a ratelor scadente aferente împrumuturilor, reprezentând rate de capital, dobânzi şi
comisioane, acordate debitorilor de către creditori până la data de 30 martie 2020, se suspendă
la cererea debitorului pentru o perioadă cuprinsă între minimum o lună şi maximum 9 luni.
Această normă are caracter imperativ, astfel că instanţa nu trebuie decât să verifice
îndeplinirea condiţiilor stabilite în art. 6 din ordonanță, nefiind prevăzută condiția analizei
existenței cazului de forță majoră, respectiv a imposibilității fortuite de executare.
Prin urmare, suspendarea operează în temeiul legii dacă debitorul îndeplinește condițiile
cumulativ prevăzute de art. 6 din O.U.G. nr. 37/2020.
Astfel, în condiţiile în care reclamantul a prezentat dovezi din care rezultă că activitatea
economică i-a fost afectată de măsurile luate pentru combaterea pandemiei şi a declarat, pe
proprie răspundere, că se află în imposibilitate de a executa obligaţiile de plată a ratelor de
credit, în mod corect a fost admisă cererea de suspendare a obligaţiilor de plată aferente
contractului de credit de investiţii pentru o perioadă de 9 luni aferentă perioadei aprilie 2020 -
decembrie 2020.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 1182 din 13 mai 2021

A.Obiectul cererii introductive

Prin cererea formulată de reclamantul Aeroportul Internaţional A. R.A. în contradictoriu
cu pârâta B. - Sucursala Cluj-Napoca s-a solicitat, în temeiul art. 997 C. proc. civ., obligarea
pârâtei la aprobarea cererii de suspendare a obligaţiilor de plată aferente contractului de credit de
investiţii nr. RQ 14051144693729 din 21 mai 2014 - pentru o perioadă de 9 luni (aferente
perioadei aprilie 2020 - decembrie 2020), cu cheltuieli de judecată.
B. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa civilă nr. 839 din 7 iulie 2020, Tribunalul Specializat Cluj a admis cererea de
chemare în judecată formulată de reclamantul A. RA în contradictoriu cu pârâta B.; a obligat
pârâta să aprobe cererea de suspendare a obligaţiilor de plată aferente contractului de investiţii nr.
RQ14051144693729 încheiat la data de 21 mai 2019 pentru perioada aprilie-decembrie 2020; a
obligat pârâta să plătească în favoarea statului suma de 19.042,5 lei cu titlu de cheltuieli de
judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru de a cărei reducere a beneficiat reclamanta; a
obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 19.042,5 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

443
 C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanţe
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta B. SA, solicitând admiterea acestuia,
modificarea în tot a sentinţei atacate, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată
formulate de intimat în parte ca inadmisibilă, iar în rest ca neîntemeiată.
De asemenea, împotriva acestei sentinţe a formulat apel incident reclamantul A. R.A.
solicitând înlăturarea următoarelor considerente: „suspendarea nu se poate dispune în modalitatea
solicitată de către reclamantă prin cererea de transformare a ordonanţei preşedinţiale într-o cerere
de drept comun, respectiv pentru o perioadă de 9 luni stabilită de la momentul rămânerii
definitive a hotărârii deoarece o astfel de solicitare este contrară prevederilor legale care permit
ca suspendarea să se facă pe o perioadă de maxim 9 luni cuprinsă în intervalul aprilie-decembrie
2020”; cu menţinerea soluţiei cuprinsă în dispozitiv, precum şi cheltuieli de judecată în apel.
D. Hotărârea instanţei de apel
Prin decizia civilă nr. 526 din 3 noiembrie 2020, Curtea de Apel Cluj, Secţia a II-a civilă,
a respins apelul declarat de B. SA împotriva sentinţei civile nr. 839 din 7 iulie 2020 pronunţată de
Tribunalul Specializat Cluj; a admis apelul incident declarat de A. RA împotriva unor
considerente din sentinţa civilă nr. 839 din 7 iulie 2020 pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj
şi, în consecinţă, a dispus înlăturarea din considerentele sentinţei a următoarelor considerente:
„Însă, va fi apreciată ca întemeiată apărarea pârâtei în sensul că suspendarea nu se poate dispune
în modalitatea solicitată de către reclamantă prin cererea de transformare a ordonanţei
preşedinţiale într-o cerere de drept comun, respectiv pentru o perioadă de 9 luni stabilită de la
momentul rămânerii definitive a hotărârii deoarece o astfel de solicitare este contrară prevederilor
legale care permit ca suspendarea să se facă pe o perioadă de maxim 9 luni cuprinsă în intervalul
aprilie-decembrie 2020”; a obligat intimata B. SA să plătească apelantului A. RA suma de 100 lei
cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
E. Considerentele instanţei de apel
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Deşi aparent există o neconcordanţă între obiectul cererii iniţiale şi obiectul cererii
modificatoare, obiectul cererii este identic atât în cererea iniţială, cât şi în cererea modificatoare.
Diferenţa este ca perioada de 9 luni să fie calculată de la data rămânerii definitive a hotărârii, iar
aceasta nu este o diferenţă sub aspectul obiectului cererii cu care a fost învestită instanţa. Aceasta
provine din preocuparea intimatului ca, cu ocazia punerii în executare a hotărârii, perioada de 9
luni aferentă obligaţiilor de plată din intervalul aprilie 2020 - decembrie 2020 să fie acceptată la
suspendare, chiar dacă executarea hotărârii se va realiza după data de 31 decembrie 2020.
Respectiva precizare nu este de natură să modifice petitul cererii de chemare în judecată, ci a avut
ca finalitate organizarea punerii în executare a hotărârii prin care urma să se dispună obligarea
pârâtei să aprobe cererea de suspendare a obligaţiilor de plată derivate din contractul de credit.
Tribunalul nu a modificat limitele învestirii instanţei cu ocazia soluţionării cererii de chemare în
judecată şi s-a pronunţat strict în limitele învestirii sale, neputându-se reţine încălcarea
principiului disponibilităţii. Aspectele legate de punerea în executare a hotărârii nu pot forma
obiectul cererii de învestire a instanţei, iar instanţa nu ar urma să se pronunţe asupra acestora prin
însăşi dispozitivul hotărârii, ci acestea urmează a fi clarificate într-o altă etapă, cu ocazia punerii
în executare a hotărârii.
Prin urmare, considerentele a căror înlăturare se solicită sunt eronate şi, în acelaşi timp,
prejudiciabile pentru parte, deoarece pot crea premisele unei contestări de către partea adversă a
respectării limitelor judecării cauzei, premise care de altfel s-au şi concretizat, prin promovarea
de către B. SA a unui apel prin care s-a invocat, printre altele, încălcarea de către prima instanţă a
principiului disponibilităţii.
444
 Instanţa de apel apreciază că se impune admiterea apelului incident şi, în consecinţă,
înlăturarea considerentelor indicate de către reclamant.
Potrivit prevederilor art. 2 din O.U.G. nr. 37/2020, obligaţia de plată a ratelor scadente
aferente împrumuturilor, reprezentând rate de capital, dobânzi şi comisioane, acordate debitorilor
de către creditori până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, se suspendă la
cererea debitorului cu până la 9 luni, dar nu mai mult de 31 decembrie 2020.
Condiţiile de fond pentru acordarea acestor facilităţi, potrivit art. 6 constau în:
întreruperea de activitate (totală sau parţială, determinată de deciziile adoptate de autorităţile
publice competente), deţinerea unui certificat de situaţii de urgenţă sau certificat pentru situaţii de
urgenţă (prin care se atestă o diminuare a veniturilor sau a încasărilor cu minimum 25% în luna
martie, aprilie sau mai 2020 prin raportare la media lunilor ianuarie şi februarie 2020 sau
întreruperea parţială sau totală a activităţii) şi faptul că debitorul nu se află în stare de insolvenţă,
aspect probat cu extras de pe pagina web a ONRC.
În ce priveşte condiţia existenţei forţei majore care a generat o afectare a veniturilor
obţinute de debitor, instanţa de apel a apreciat că aceasta poate şi trebuie să formeze obiectul
analizei instanţei de judecată, în eventualitatea unui litigiu între părţile care au încheiat contractul
de credit, deoarece nu orice întrerupere de activitate sau reducere a veniturilor cu 25% este aptă
să constituie o premisă pentru acordarea facilităţilor la plata ratelor de credit, ci doar acelea care
au fost determinate de situaţia gravă generată de criza COVID-19.
Situaţia epidemiologică internaţională determinată de răspândirea coronavirusului SARS-
CoV-2 la nivelul a peste 150 de ţări, printre care şi ţara noastră, constituie o realitate ce nu poate
fi negată.
Situaţia generată de pandemia COVID-19, care a determinat limitări ale activităţii unor
persoane juridice, fie prin efectul deciziilor autorităţilor competente, fie inerente în noul context
epidemiologic, constituie o împrejurare exterioară contractului încheiat de părţi, care a fost aptă
să se repercuteze, uneori în mod grav, asupra capacităţii de plată a debitorului şi, în final, asupra
modului de derulare a raporturilor contractuale.
Din economia dispoziţiilor O.U.G. nr. 37/2020 reiese faptul că, deşi legiuitorul a făcut o
aplicaţie particulară a forţei majore în contractele de credit aflate în derulare, nu a reglementat
efectele forţei majore în maniera în care dispun prevederile de drept comun.
Pentru a se putea dispune suspendarea obligaţiilor de plată a debitorului, la cererea
acestuia, prevederile O.U.G. nr. 37/2020 nu au impus ca şi condiţie imposibilitatea de executare a
obligaţiei de plată, ci doar o dificultate în onorarea acesteia, cauzată de scăderea veniturilor
debitorului fie prin înregistrarea unor venituri inferioare celor obţinute în perioada precedentă, fie
prin restrângerea activităţii economice derulate.
Intenţia legiuitorului prin reglementarea unor facilităţi la plata ratelor de credit nu a fost
doar aceea de a interveni în cursul executării contractelor în favoarea debitorilor care s-ar afla în
imposibilitate de susţinere a costurilor creditului datorită situaţiei generate de criza Covid-19, ci a
fost aceea de adoptare a unor măsuri de sprijin pentru persoanele juridice care au încheiat
contractele de credit în calitate de debitor, pentru a se evita ca în conjunctura economică alterată
de pandemia Covid-19, aceşti debitori să se îndrepte spre faliment.
Prin hotărârile adoptate la nivelul conducerii aeroportului s-a aprobat suspendarea
temporară a contractelor de muncă ale unor salariaţi ca urmare a efectelor pandemiei, respectiv
reducerea activităţii, reducerea programului de lucru de la 5 zile la 4 zile pe săptămână, precum şi
suspendarea achiziţionării unor documentaţii tehnice aferente obiectivelor de investiţii şi a unor
echipamente şi utilaje. Toate aceste împrejurări evidenţiază faptul că activitatea economică a
reclamantului a fost afectată de criza generată de răspândirea virusului SARS-CoV2.
445
 Deoarece intimatul a îndeplinit condiţiile cumulative prevăzute de art. 6 din O.U.G. nr.
37/2020, se impunea admiterea cererii sale de suspendare a obligaţiilor de plată aferente
contractului de credit de investiţii nr. RQ14051144693729 din 21 mai 2014 pentru o perioadă de
9 luni aferente perioadei aprilie 2020 - decembrie 2020.
F. Calea de atac împotriva hotărârii instanţei de apel.
Împotriva deciziei Curţii de Apel Cluj a declarat recurs pârâta B. SA, criticând-o sub
următoarele motive de nelegalitate:
Hotărârea a fost pronunţată de către un complet de judecată a cărui compunere a fost
schimbată, cu încălcarea legii, astfel că în cauză sunt întemeiate cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 2
C. proc. civ.
La termenul de judecată din 13 octombrie 2020, completul a fost compus din judecătorii:
C. şi D., iar la 27 octombrie 2020, când a fost dezbătut fondul cauzei şi a fost amânată
pronunţarea pentru 3 noiembrie 2020, completul a fost compus din judecătorii, D. şi E.
Nu exista la dosarul cauzei niciun înscris care să justifice modificarea intervenită în
componenţa completului de judecată.
Au fost încălcate normele de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, în
cauză fiind încălcat principiul disponibilităţii părţilor.
În mod greşit a reţinut instanţa de apel că, în realitate, contradicţia dintre obiectul cererii
iniţiale şi obiectul cererii modificatoare este doar aparentă.
Recurenta susţine că pârâtul A. urmăreşte să obţină în prezenta cauză suspendarea ratelor
pentru o altă perioadă decât cea vizată iniţial, respectiv ca suspendarea să opereze începând cu
data rămânerii definitive a hotărârii pentru o perioadă de 9 luni.
Intimatul-reclamant face o confuzie vastă între hotărârea judecătorească şi dispozitivul
acesteia, pe de o parte, şi punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti, pe de altă parte, altfel
spus, între obţinerea unui titlu executoriu şi punerea în executare a acestuia.
Instanţa de apel se întemeiază pe susţinerile reclamantului de la termenul de judecată din
7 iulie 2020, deşi acestea au fost contestate, iar recurenta susţine că, în acest mod, instanţa i-a
încălcat dreptul la apărare şi la un proces echitabil.
Prin cererea modificatoare din 29 mai 2020 s-a modificat obiectul cererii de chemare în
judecată în sensul că s-a solicitat ca perioada de suspendare de 9 luni să curgă de la momentul
rămânerii definitive a hotărârii (şi nu din aprilie 2020); petitul referitor la momentul curgerii
perioadei de suspendare nu are ca finalitate organizarea punerii în executare a hotărârii, ci este un
capăt de cerere prin care a fost învestită instanţa, aceasta fiind obligată să îl soluţioneze astfel
cum a fost formulat.
Hotărârea a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.
Instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile O.U.G. nr. 37/2020 şi ale H.G. nr. 270/2020,
precum şi cele din materia forţei majore, respectiv art. 1351, art. 1557 şi art. 1634 C. civ.
Instanţa a reţinut că aplicarea O.U.G. nr. 37/2020 se face în litera ei, în mod automat, în
sensul că dacă sunt îndeplinite condiţiile exprese prevăzute de art. 6, atunci banca este obligată să
aprobe cererea. Recurenta susţine că această ordonanţă reprezintă o aplicaţie particulară a teoriei
forţei majore din dreptul comun, iar imposibilitatea fortuită de executare este o condiţie intrinsecă
de aplicare a ordonanţei, iar A. nu s-a confruntat şi nu se confruntă cu o imposibilitate fortuită de
executare a obligaţiei.
Instanţa de apel a golit practic de înţeles şi de efecte teoria forţei majore din dreptul
comun, ignorând-o cu desăvârşire, deşi la nivelul declarativ apreciază că această teorie este
incidentă în speţă.

446
 Dacă s-ar admite că ordonanţa nu ar impune imposibilitatea de executare, ci doar
dificultatea de executare, această concepţie şi terminologie se aproprie mai mult de teoria
impreviziunii şi se îndepărtează semnificativ de teoria forţei majore.
Prevederile H.G. nr. 270/2020 nu modifică şi nu derogă de la prevederile O.U.G. nr.
37/2020, ci le detaliază şi explică.
Instanţa de apel a făcut o interpretare şi aplicare greşită a ordonanţei, precum şi a
dispoziţiilor art. 1351, art. 1557 şi art. 1634 C. civ.
O forţă majoră aplicabilă ope legis nu poate fi recunoscută. În dreptul comun, art. 1634
alin. 4 C. civ. consacră regula conform căreia „dovada imposibilităţii de executare revine
debitorului”. O.U.G. nr. 37/2020 nu consacră in terminis vreo excepţie de la regula din dreptul
comun.
În opinia recurentei, ordonanţa instituie cel mult o prezumţie relativă de imposibilitate
fortuită de executare.
În ce priveşte condiţia imposibilităţii fortuite de executare, instanţa de apel a apreciat că
ordonanţa nu impune o astfel de condiţie.
În condiţiile în care ordonanţa face o aplicare a teoriei forţei majore din dreptul comun,
imposibilitatea de executare este o condiţie esenţială care trebuie analizată, în conformitate cu
prevederile art. 1557 şi art. 1634 C. civ. Instanţa de apel face vorbire despre o „dificultate în
executare”, care este incompatibilă cu teoria forţei majore.
Hotărârea cuprinde motive contradictorii.
Instanţa de apel apreciază că analiza incidenţei forţei majore se face în concret, ceea ce
înseamnă că trebuie analizate toate condiţiile prevăzute de lege pentru ca evenimentului de forţă
majoră să îi fie recunoscute efectele juridice. Dacă se admite incidenţa forţei majore, atunci
analiza instanţei trebuie să se refere şi la imposibilitatea fortuită de executare, ca efect al forţei
majore, respectiv la raportul de cauzalitate dintre evenimentul de forţă majoră şi imposibilitatea
de executare.
Instanţa de apel consideră că, deşi sunt incidente prevederile de drept comun referitoare la
forţa majoră, totuşi ordonanţa nu impune ca şi condiţie imposibilitatea fortuită de executare.
Sunt invocate dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 2, 5, 6 şi 8 C. proc. civ. şi se solicită
admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată
instanţei de apel.
G. Analizând recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte a
apreciat că acesta este nefondat şi l-a respins pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 2 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere
„dacă hotărârea a fost pronunţată de alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond
a procesului sau de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluţionarea
cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii”. Acest motiv de recurs vizează
în mod evident asigurarea respectării principiului continuităţii, reglementat expres de art. 19 C.
proc. civ., care prevede că judecătorul învestit cu soluţionarea cauzei nu poate fi înlocuit pe
durata procesului decât pentru motive temeinice, în condiţiile legii.
Cazurile şi condiţiile în care completul de judecată stabilit aleatoriu poate fi schimbat sunt
reglementate expres de lege, fie că este vorba despre Codul de procedură civilă, fie că este vorba
despre Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti.
În speţă, la termenul din 13 octombrie 2020, completul de judecată a fost alcătuit din
judecătorii C. şi D., conform Hotărârii Colegiului de Conducere a Curţii de Apel Cluj nr. 113 din
19 decembrie 2019, acesta fiind completul de apel A3. La termenul din 27 octombrie 2020,
completul a fost alcătuit din judecătorii D. şi E., aceasta din urmă fiind primul judecător
447
desemnat de permanenţă conform Hotărârii Colegiului de Conducere a Curţii de Apel Cluj nr. 66
din 2 iulie 2020.
Aşa fiind, în cauză nu este incident motivul de casare prevăzut de teza a II-a pct. 2 alin. 1
al art. 488 C. proc. civ., modificarea compunerii completului nefiind făcută cu încălcarea
dispoziţiilor legale, câtă vreme, la termenul din 27 octombrie 2020, a intrat judecătorul desemnat
în planificarea de permanenţă.
Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere
„când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage
sancţiunea nulităţii”. Acest motiv de recurs include toate neregularităţile procedurale care atrag
sancţiunea nulităţii, altele decât cele prevăzute la pct. 1-4, precum şi nesocotirea unor principii
fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.
Recurenta invocă încălcarea principiului disponibilităţii, criticând limitele învestirii
primei instanţe, fiind nemulţumită de soluţia pronunţată în apel faţă de motivele de apel invocate
de pârâtă. Principiul disponibilităţii acoperă atât dreptul justiţiabililor de a se adresa instanţelor de
judecată în modul, forma şi în contradictoriu cu persoanele pe care le doresc, dar cu respectarea
condiţiilor imperative ale legii, în acelaşi timp acoperă şi dreptul de a dispune în tot sau în parte
de drepturile conferite de lege în cadrul unui litigiu pendinte.
Acestui drept îi corespunde obligaţia corelativă a instanţei de judecată de a nu se pronunţa
nici minus, nici plus, respectiv ultra petita.
În cauză, instanţa de apel a reţinut în mod corect faptul că nu a fost încălcat principiul
disponibilităţii şi că nu există o modificare a obiectului cererii de chemare în judecată. Astfel, s-a
reţinut că A. este îndreptăţit la suspendarea ratelor creditului pentru o perioadă de 9 luni aferentă
perioadei aprilie 2020 - decembrie 2020.
Aşadar, nu există nicio încălcare a principiului disponibilităţii, instanţa acordând ceea ce
s-a cerut, respectiv a obligat pârâta să aprobe cererea de suspendare a obligaţiilor de plată
aferente contractului de investiţii nr. RQ 14051144693729 încheiat la data de 21 mai 2019
pentru perioada aprilie - decembrie 2020. În acest mod instanţa s-a pronunţat strict în limitele
învestirii sale şi nu se poate reţine încălcarea principiului disponibilităţii.
Recurenta invocă încălcarea dreptului la apărare şi la un proces echitabil arătând că
instanţa de apel a respins proba cu înregistrarea audio a şedinţei de judecată din data de 7 iulie
2020.
Dreptul la apărare este garantat, însă nu este un drept absolut, ci trebuie exercitat cu
respectarea condiţiilor prevăzute de lege.
Faptul că instanţa a respins solicitarea privind administrarea unei probe, considerând că
nu este utilă în soluţionarea cauzei, nu înseamnă că a fost încălcat dreptul la apărare al recurentei,
instanţa fiind suverană în aprecierea utilităţii probelor.
Pe de altă parte, aprecierea şi administrarea probelor nu reprezintă un motiv de
nelegalitate care să se circumscrie dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ. Este adevărat că dreptul la
apărare reprezintă principala garanţie a unui proces echitabil, fără de care tranşarea litigiului în
mod judicios nu ar fi posibilă, însă în cauză nu a fost încălcat dreptul la apărare şi la un proces
echitabil astfel cum susţine recurenta.
Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere
„când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material”.
Acest motiv de recurs presupune că instanţa a recurs la texte de lege aplicabile speţei, dar le-a
încălcat, în litera sau spiritul lor, sau le-a aplicat greşit. Exemplele date în doctrină se referă la
aplicarea unei norme generale în detrimentul normei speciale, aplicarea unei norme străine de
speţă, interpretarea greşită a textului de lege.
448
 În cauză nu sunt întrunite cerinţele art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ.
O.U.G. nr. 37/2020 a fost adoptată având în vedere Decretul nr. 195/2020 privind
instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României, prin care s-a instituit starea de urgenţă pe o
perioadă de 30 de zile, în contextul evoluţiei situaţiei epidemiologice internaţionale determinată
de răspândirea coronavirusului SARS-COV -2, context în care s-a considerat că, în scopul
prevenirii răspândirii virusului şi pentru limitarea efectelor negative ale acestuia trebuie luate a
serie de măsuri care vor viza sectorul sănătăţii publice, educaţiei, protecţiei sociale, precum şi
măsuri de limitare a efectelor negative determinate de limitarea sau întreruperea activităţilor
socioeconomice.
O.U.G. nr. 37/2020 este un act normativ adoptat în situaţia excepţională determinată de
pandemia de coronavirus. Aceasta reprezintă legea specială faţă de dispoziţiile de drept comun
prevăzute de Codul civil.
Potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. 1 din O.U.G. nr. 37/2020 „obligaţia de plată a ratelor
scadente aferente împrumuturilor, reprezentând rate de capital, dobânzi şi comisioane, acordate
debitorilor de către creditori până la data de 30 martie 2020, se suspendă la cererea debitorului
pentru o perioadă cuprinsă între minimum o lună şi maximum 9 luni”.
Norma cuprinsă în ordonanţă are caracter imperativ, astfel că instanţa nu trebuia decât să
verifice îndeplinirea condiţiilor stabilite în art. 6 din O.U.G. nr. 37/2020.
Aşa fiind, suspendarea operează în temeiul legii, dacă debitorul îndeplineşte condiţiile
enumerate în O.U.G. nr. 37/2020. Legea nu distinge, în afara condiţiilor enumerate la art. 6,
necesitatea analizei oportunităţii din partea băncii creditoare, nu este necesar acordul băncii
pentru a se dispune suspendarea plăţii.
Pe de altă parte, în O.U.G. nr. 37/2020 nu este prevăzută condiţia analizei existenţei
cazului de forţă majoră, respectiv a imposibilităţii fortuite de executare.
Banca susţine că A. putea şi poate să îşi achite ratele, însă pentru a beneficia de facilitatea
suspendării la plată, legea prevede obligaţia debitorului de a nu avea rate restante. Potrivit
dispoziţiilor art. 2 alin. 5 din O.U.G. nr. 37/2020, facilitatea poate fi acordată doar pentru
creditele care nu înregistrează restanţe la data instituirii stării de urgenţă pe teritoriul României
sau debitorii au efectuat plata acestor restanţe până la data solicitării suspendării obligaţiei de
plată.
În mod corect a reţinut Curtea de apel faptul că O.U.G. nr. 37/2020 nu impune ca şi
condiţie imposibilitatea de executare a obligaţiei de plată, aceasta practic ar echivala cu starea de
insolvenţă a debitorului, ori tocmai legea stabileşte în mod expres că debitorul trebuie să nu se
afle în stare de insolvenţă.
Condiţiile de fond prevăzute de art. 6 din O.U.G. nr. 37/2020 pentru a se acorda
facilităţile la plată sunt: întreruperea de activitate (totală sau parţială), deţinerea unui certificat de
situaţii de urgenţă prin care se atestă o diminuare a veniturilor sau a încasărilor cu minimum 25%
în luna martie, aprilie sau mai 2020 prin raportare la media lunilor ianuarie şi februarie 2020 sau
întreruperea parţială sau totală a activităţii şi faptul că debitorul nu se află în stare de insolvenţă.
Este de necontestat faptul că activitatea aeroporturilor a fost unul dintre sectoarele cele
mai afectate de pandemia de COVID-19, traficul aerian fiind oprit aproape complet în toată
Uniunea Europeană, inclusiv în România, din cauza măsurilor aplicate în vederea diminuării
impactului tipului de risc, materializate prin restricţii de zbor şi de trecere a frontierei.
S-a reţinut în mod corect de către instanţa de apel faptul că intenţia legiuitorului prin
reglementarea unor facilităţi la plata ratelor de credit nu a fost doar aceea de a interveni în cursul
executării contractelor în favoarea debitorilor care s-ar afla în imposibilitate de susţinere a
costurilor creditului datorită situaţiei generate de criza Covid-19, ci a fost aceea de adoptare a
449
unor măsuri de sprijin pentru persoanele juridice care au încheiat contractele de credit în calitate
de debitor, pentru a se evita ca în conjunctura economică alterată de pandemia Covid-19, aceşti
debitori să se îndrepte spre faliment.
Practic scopul intervenţiei legiuitorului a fost aceea de acordare a unor măsuri de protecţie
în scopul diminuării efectelor negative pe care pandemia Covid-19 le-a determinat în mediul
economic, astfel ca agenţii economici să îşi menţină o situaţie economico-financiară relativ
stabilă şi să se evite situaţia intrării acestora în insolvenţă.
Este de reţinut în acest context faptul că A. a luat măsuri de reducere a personalului de
reducere a programului de muncă şi corelativ a veniturilor, de anulare a unor proceduri de
achiziţie publică sectorială, toate acestea pentru a continua activitatea şi a plăti ratele de credit în
contextul pandemiei Covid-19, care prin restricţiile impuse a generat o restrângere drastică a
activităţii.
Întrucât intimatul a îndeplinit condiţiile cumulativ prevăzute de art. 6 din O.U.G. nr.
37/2020 în mod corect a fost admisă cererea de suspendare a obligaţiilor de plată aferente
contractului de credit de investiţii nr. RQ 14051144693729 din 21 mai 2014 pentru o perioadă de
9 luni aferentă perioadei aprilie 2020 - decembrie 2020.
Aşa fiind, în cauză nu sunt întrunite cerinţele art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., hotărârea
nefiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere
„când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive
contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei”.
Acest motiv de casare sancţionează neîndeplinirea obligaţiei legale şi convenţionale de
motivare a hotărârii judecătoreşti, iar controlul exercitat asupra motivării hotărârii examinate
constituie premisa indispensabilă pentru exercitarea măsurii fundamentale a instanţei de recurs,
respectiv examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
În cauză, instanţa de apel a arătat în considerentele hotărârii obiectul cererii şi susţinerile
părţilor, expunerea situaţiei de fapt, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia,
reţinând atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile
părţilor.
Critica recurentei privind motivele contradictorii care rezultă din faptul că, deşi instanţa
de apel a reţinut că analiza incidenţei forţei majore se face în concret, analiza condiţiilor forţei
majore se limitează la condiţiile formale impuse de ordonanţă, fără a se putea analiza pe fond
existenţa imposibilităţii de executare - este nefondată.
Raţionamentul juridic al instanţei de apel este corect. Astfel, O.U.G. nr. 37/2020 nu
impune printre condiţiile prevăzute la art. 6 imposibilitatea fortuită de executare.
Potrivit art. 3 alin. 4 din ordonanţă - „Creditorul analizează solicitarea şi o aprobă în
condiţiile prevăzute în normele de aplicare a prezentei ordonanţe de urgenţă”.
În condiţiile în care reclamantul a prezentat dovezi din care rezultă că activitatea
economică i-a fost afectată de măsurile luate pentru combaterea pandemiei şi a declarat, pe
proprie răspundere, că se află în imposibilitate de a executa obligaţiile de plată a ratelor de credit,
în mod corect s-a reţinut îndeplinirea condiţiilor prevăzute de O.U.G. nr. 37/2020 şi s-a dispus
suspendarea obligaţiilor de plată aferente contractului de învestiţii nr. RQ 14051144693729
încheiat la 21 mai 2019 pentru perioada aprilie - decembrie 2020.
Aşa fiind, motivarea hotărârii oferă o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe
baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv, iar în cauză nu sunt întrunite cerinţele
art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ.

450
 Faţă de toate aceste considerente, Înalta Curte a apreciat că în cauză nu există motive de
nelegalitate care să impună casarea deciziei recurate şi, pe cale de consecinţă, potrivit
dispoziţiilor art. 496 alin. 1 C. proc. civ., recursul a fost respins ca nefondat.

16. Contract de închiriere. Clauză contractuală derogatorie de la dreptul comun. Condiții și

efecte

C.civ., art. 1268 alin. (1) - (3), art. 1796 lit. c),
art. 1821 alin. (1), art. 1822

Principiul libertății contractuale conferă părţilor dreptul de a deroga prin convenţii de la

normele generale ale dreptului civil, dacă acestea din urmă nu sunt imperative ori de ordine
publică.
Sunt norme imperative cele inderogabile, care prescriu părţilor o anumită conduită ori
interzic o anumită conduită sub sancţiuni specific determinate şi sunt de ordine publică acelea
care răspund scopului de protecţie a unui interes public sau general.
În acest context, dispoziţiile art. 1822 C.civ., care reglementează răspunderea locatarului
pentru bunul închiriat, nu au acest caracter, pe de-o parte pentru că norma prescrie o conduită
generală, fără a interzice derogări sub sancţiuni determinate iar pe de altă parte, interesul
ocrotit prin acestea este eminamente privat.
Prin urmare, această normă are un caracter supletiv, stabilind o conduită a părţilor de la
care acestea pot deroga, stabilind în convenţii clauze speciale, cu un conţinut diferit.
Astfel, dispoziţiile clauzei din convenţia părţilor prin care se instituie obligaţia
locatorului de a suporta toate reparațiile necesare, indiferent de persoana care provoacă
stricăciuni ori degradări imobilului închiriat au caracter derogator de la norma generală şi în
mod corect a stabilit instanţa de apel că ele prescriu părţilor o conduită diferită de cea prescrisă
de dreptul comun, pe care sunt ţinute să o respecte în virtutea principiului de drept pacta sunt
servanda.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 1808 din 22 septembrie 2021

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a II-a de contencios

administrativ și fiscal la 29 mai 2017, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat-o în judecată pe pârâta
B., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să o oblige pe pârâta la plata către
reclamantă a sumei de 416.219,57 lei, reprezentând chiria aferentă perioadei 1 februarie 2017 -
31 martie 2017 (300.250,50 lei), despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat ca urmare a
deteriorării imobilului situat în str. X, nr. 1-3, Bucureşti, (103.831,07 lei), onorariul şi cheltuielile
de executare efectuate în cadrul dosarului de executare nr. 155/2017, înregistrat la B.E.J. C.
(6.783 lei) şi onorariul perceput de D. pentru întocmirea raportului de evaluare a daunelor (5.355
lei), acţiunea fiind fondată în drept pe dispozițiile art. 1429, art. 1431 şi art. 143 C.civ., precum și
dispoziţiile C.proc.civ.
După declinare, cauza a fost înregistrată la Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă la 11
iulie 2017 sub nr. x/3/2017***.

451
 Prin sentinţa civilă nr. 3776 din 13 decembrie 2018, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a
civilă a respins ca nefondată acţiunea reclamantei.
Împotriva acestei sentinţe, reclamanta a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin
decizia civilă nr. 2131 din 19 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel București, Secția a
VI-a civilă.
Împotriva decizei pronunţate în apel, reclamanta a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile
art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., solicitând casarea acesteia şi trimiterea cauzei pentru o nouă
judecată instanţei de apel.
După prezentarea detaliată a situaţiei de fapt care a generat prezentul litigiu, recurenta a
susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit prevederile art. VII.6 din contractul părților,
reţinând eronat că pârâta şi-ar fi respectat în integralitate obligaţia care vizează reparaţiile
necesare spaţiului ce i-a fost închiriat.
A arătat că raţionamentul instanţei de apel goleşte de conţinut juridic înţelegerea părţilor,
intenţia, motivaţia încheierii contractului nefiind aceea de a o exonera pe pârâtă de la orice
răspundere pentru stricăciunile aduse imobilului şi de a o elibera pe aceasta de una dintre
obligaţiile principale ce îi reveneau în calitate de chiriaş, respectiv aceea de a folosi bunul cu
prudenţă şi diligenţă, conform art. 1796 lit. c) C.civ.
În continuare, recurenta a redat conţinutul clauzelor contractului subsecvent nr. 9 din 30
decembrie 2016 referitoare la reparaţiile şi îmbunătăţirile imobilului, arătând că din conţinutul
acestora se poate observa echivocul, confuzia şi contradicția pe care acestea le generează, iar
interpretarea conferită de instanţa de apel în sensul că art. VII.1 ar institui în sarcina locatorului
obligaţia de a suporta toate reparaţiile necesare la nivelul imobilului închiriat ar conduce la
lipsirea de efecte juridice a prevederilor art. VII.3, art. VII.4, art. VII.6, art. VII.7.
Or, susține recurenta, potrivit art. 1.268 alin. (3) C. civ., clauzele se interpretează în sensul
în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar produce niciunul.
Recurenta a redat conţinutul art. 1.268 alin. (1) şi (2) C. civ. şi a susţinut că prin închiriere
se transmite atributul folosinţei, iar nu cel al dispoziţiei.
A mai relevat faptul că instanţa de apel în mod greşit a apreciat că nu sunt întrunite
condiţiile răspunderii civile contractuale, reţinând că predarea imobilului s-ar fi realizat în
conformitate cu dispoziţiile contractuale, nefiind dovedit faptul ilicit cauzator de prejudicii şi nici
cerinţa impusă de existenţa unui prejudiciu.
Cu privire la fapta ilicită, recurenta a susţinut că aceasta rezidă în împrejurarea că pârâta
nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale cu referire la starea în care a predat imobilul, obligaţie
ce includea şi efectuarea pe cheltuială proprie a tuturor reparaţiilor necesare pentru remedierea
degradărilor şi readucerea bunului la starea în care l-a primit.
De altfel, susține recurenta, a făcut dovada existenţei unui prejudiciu în patrimoniul ei, în
cuantum de 103.831, 07 lei, având în vedere că a suportat în totalitate valoarea de înlocuire a
elementelor distruse şi a reparaţiilor pentru aducerea imobilului la stare iniţială, timp în care a
fost lipsită de posibilitatea de a oferi imobilul spre închiriere, beneficiul nerealizat prin
neutilizarea spaţiului fiind de 150.125,25 lei.
În final, a susţinut că pârâta are obligaţia de a îi repara prejudiciul cauzat, având în vedere
prevederile art. 1.270 alin. (1), art. 1.492, art. 1.516 alin. (1), art. 1.527 alin. (1), art. 1.350, art.
1.351 C.civ.
Intimata a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului şi menţinerea deciziei
atacate ca fiind legală, deoarece recurenta a invocat în mod formal art. 488 alin. (1) pct. 8
C.proc.civ., reluând criticile expuse în faţa instanţelor de fond.

452
 Potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2) şi (3) C.proc.civ., în cauză s-a întocmit raportul
asupra admisibilității în principiu a recursului, comunicat părților, iar prin încheierea completului
de filtru din 19.05.2021, recursul a fost declarat admisibil în principiu, fiind stabilit termen pentru
dezbateri.
Examinând motivele de casare invocate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie prezintă asupra acestora următoarele considerente:
Primul motiv al recursului vizează aplicarea greşită a normelor de drept material
referitoare la regulile de interpretare a convențiilor. Recurenta a arătat că, apreciind că
prevederile art. VII din convenţia de închiriere nr. 9/53647/30.12.2016 au caracter special faţă de
normele legale, curtea de apel a golit de conţinut juridic înțelegerea părţilor şi a dat clauzelor în
discuţie un alt sens, interpretând greşit contractul şi menţinând în privinţa acestuia caracterul
echivoc. Astfel, prin interpretarea realizată de instanţa de apel în sensul că, potrivit art. VII.1, se
instituie obligaţia locatorului de a suporta toate reparațiile necesare, indiferent de persoana care
provoacă stricăciuni ori degradări imobilului închiriat, se lipsesc de efecte clauzele succesive ale
aceluiaşi articol. Instanţa de apel ajunge, pe cale de consecință, la interpretarea injustă că toate
remedierile cad în sarcina locatorului, lipsind de efecte dispoziţiile art. 1796 lit. c), art. 1821 alin.
(1) şi art. 1822 C.civ.; aceste concluzii sunt, în opinia recurentei, rezultatul unei greşite aplicări a
normelor legale de interpretare a contractelor, statuate în art. 1268 alin. (1) - (3) C.civ., actul
juridic fiind lipsit de efectele sale fireşti şi evaluat într-o măsură care se îndepărtează de la natura
şi obiectul contractului şi cu ignorarea caracterului său comutativ.
Înalta Curte subliniază în preambulul considerentelor proprii că nicio dispută nu poartă
asupra naturii contractului, acesta fiind un contract de închiriere imobiliară supus, în acord cu
dispoziţiile art. 6 alin. (5) C.civ. şi art. 5 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a
Codului civil, Codului Civil adoptat prin Legea nr. 287/2009.
Potrivit dispoziţiilor generale reglementate în materia obligaţiilor, părţile au libertatea de a
contracta, de a determina conținutul convenţiilor lor, în limitele impuse de lege, de ordinea
publică şi bunele moravuri. De asemenea, clauzele obișnuite ale unui contract, în funcţie de
natura acestuia, sunt subînţelese, cele derogatorii trebuind să fie prevăzute expres, în limitele
anterior amintite. Principiul libertății contractuale înglobează, deci, dreptul părţilor de a deroga,
prin convenţii particulare, de la normele generale ale dreptului civil, dacă acestea din urmă nu
sunt imperative ori de ordine publică. Acelaşi principiu impune evaluarea contractului potrivit
unor reguli prestabilite de interpretare, astfel încât legea conferă prioritate voinţei reale şi
concordante a părţilor, impune interpretarea contractului în mod sistematic, adaptată ansamblului
şi naturii lui dar şi în sensul de a se da efect acestuia ca realitate juridică.
În acest ansamblu, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sesizează că recurenta arată, într-o
primă aserţiune, că în apel a fost încălcat art. 1268 alin. (1) - (3) C.civ. care instituie regula
interpretării unitare a contractului, în scopul de a fi apt să-şi producă efectele, fiind totodată
ignorată adevărata voinţă a părţilor.
Disputa poartă asupra art. VII din contractul evocat, care reglementează capitolul referitor
la reparaţiile şi îmbunătățirile bunului închiriat, în măsura în care instanţa de apel a statuat că prin
convenţie părţile au agreat ca toate reparaţiile necesare, determinate de stricăciuni intervenite pe
durata contractului, să fie suportate de locator, chiar dacă provin din culpa locatarului, evaluând
comparativ punctele 1 - 7 ale articolului VII, iar recurenta consideră că această interpretare este
contrară legii şi ar exonera de răspundere pe locatar în orice situaţie, ceea ce este contrar voinţei
reale şi logicii întregului capitol din contract.
Critica recurentei nu este fondată şi va fi înlăturată.

453
 În ansamblul său, art. VII din contract reglementează drepturile şi obligaţiile părţilor în
situația în care imobilul închiriat suportă stricăciuni, dacă i se aduc modificări ori îmbunătăţiri,
dacă locatarul doreşte remodelări ale spațiului sau instalează bunuri considerate personale,
echipamente, instalații etc.
Astfel, prin art. VII.1 din contract, părţile au detaliat cu precizie că locatorul suportă, pe
durata închirierii, obligaţia de a efectua toate reparaţiile determinate de stricăciuni, chiar dacă
acestea provin din culpa locatarului, a unui prepus al acestuia sau chiar a unei terţe persoane fără
legătură cu locatarul. În contrapondere, ca expresie a naturii sinalagmatice a contractului şi
caracterului său comutativ, locatorul şi-a rezervat, în aceste condiţii, dreptul la chirie, chiar dacă
efectuarea reparațiilor afectează folosinţa bunului, indiferent de durată, dar nu mai mult de 90 de
zile, iar dacă locatorul încalcă obligaţia de a efectua reparaţii, acestea pot fi deduse de locatar din
valoarea chiriei.
Din modul de reglementare a acestei clauze, este exclusă dualitatea interpretării, specifică
clauzelor echivoce, cu privire la responsabilitatea reparaţiilor în această ipoteză, iar clauza este
aptă, prin claritatea conduitei edictate, să producă efectele specifice contractului bilateral.
Şi abordarea sistematică a textelor art. VII determină aceeaşi interpretare a clauzei VII.1,
întrucât, prin reglementările succesive, părţile au determinat obligaţii care se referă, mai departe,
la stricăciuni provenind din structura de rezistenţă sau viciile construcţiei, dreptul locatarului de a
efectua redecorări, remodelări sau îmbunătățiri ale spaţiului, de a-şi instala bunuri personale,
echipamente, instalaţii etc. cu acordul proprietarului, toate acestea fiind distincte de reparaţiile
impuse de stricăciunile avute în vedere de părţi în primul alineat. De asemenea, conform art.
VII.6 al convenţiei, la finalul locaţiunii s-a instituit obligaţia locatarului de a ridica bunurile
personale, echipamentele şi instalaţiile montate pe durata contractului, aceste acţiuni specific
determinate fiind în sarcina locatarului. În final, prin art. VII.7, părţile au convenit ca locatarul să
suporte orice costuri legate de reparaţiile necesare pentru readucerea bunului în stare de folosinţă
în condiţiile iniţiale, cu excepţia celor prevăzute în art. VII.1 şi art. VII.2.
Deşi recurenta a invocat încălcarea în apel a dispoziţiilor art. 1268 C.civ., prin examenul
propriu realizat de instanța supremă cu privire la regulile incidente în materia interpretării
convenţiilor se ajunge la acelaşi rezultat, respectiv acela că stricăciunile determinate de locatar pe
durata locaţiunii sunt în sarcina locatorului, aşa încât criticile recurentei sunt lipsite de temei şi
vădesc o nemulţumire a părţii recurente, care, în sine, nu este rezultatul aplicării ori interpretării
greşite a normelor de drept material.
Nu vin în contradicţie clauzele succesive statuate în art. VII pct. 1 şi 6 din contract,
fiecare dintre acestea reglementând un spectru diferit, prima referindu-se la reparaţiile
determinate de stricăciunile survenite în perioada locaţiunii, cea din urmă reglementând obligaţia
locatarului ca, la finele locaţiunii, să ridice obiectele personale, echipamentele, utilajele,
instalaţiile montate şi să suporte remedierile provocate de acest proces, în scopul eliberării
spaţiului şi readucerii sale în starea iniţială, pe spezele proprii. Prin urmare, aceste două clauze nu
doar că nu vin în contradicţie, ci delimitează coerent premise diferite de angajare a răspunderii, în
baza unor situaţii de fapt privite distinct de părţi la data încheierii contractului.
Este, în egală măsură, adevărat că prin conduita asumată contractual, părţile au derogat de
la dispoziţiile art. 1822 C.civ., însă, după cum s-a arătat în preambulul acestor considerente,
principiul libertății contractuale conferă părţilor dreptul de a deroga prin convenţii de la normele
generale ale dreptului civil, dacă acestea din urmă nu sunt imperative ori de ordine publică.
Or, sunt norme imperative cele inderogabile, care prescriu părţilor o anumită conduită ori
interzic o anumită conduită sub sancţiuni specific determinate şi sunt de ordine publică acelea
care răspund scopului de protecţie a unui interes public sau general; în acest context, dispoziţiile
454
art. 1822 C.civ. nu au acest caracter, pe de-o parte pentru că norma prescrie o conduită generală,
fără a interzice derogări sub sancţiuni determinate, iar interesul ocrotit prin acestea este
eminamente privat.
Prin urmare, norma analizată are un caracter supletiv, stabilind o conduită a părţilor cu
caracter general, conduită de la care acestea pot însă deroga, stabilind în convenţii clauze
speciale, cu un conţinut diferit.
Aşa fiind, dispoziţiile clauzei VII.1 din convenţia părţilor au caracter derogator de la
norma generală şi în mod corect a stabilit instanţa de apel că ele prescriu părţilor o conduită
specială, diferită de cea prescrisă dreptul comun, pe care sunt ţinute să o respecte în virtutea
principiului de drept pacta sunt servanda (convenţiile legal făcute au putere obligatorie între
părţile contractante).
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie mai arată că, deşi recurenta a invocat încălcarea, în apel,
a dispoziţiilor art. 1796 lit. c) C.civ. şi art. 1821 alin. (2) C.civ., aceste dispoziţii nu au fost
interpretate ori aplicate greşit.
Instanţa de apel nu a stabilit, prin decizia pronunţată, că pârâtei i-a fost permisă, în
executarea contractului de închiriere, o conduită contrară obligaţiei de a folosi bunul cu prudență
şi diligenţă şi nu a stabilit că în cauză este inoperantă prezumția legală că, la începutul locaţiunii,
locatarul a primit bunul în stare corespunzătoare potrivit destinaţiei stabilite, de aceea, criticile de
nelegalitate care deduc încălcarea legii din această perspectivă sunt lipsite la rândul lor de
fundament.
Un al doilea motiv de casare a vizat, potrivit memoriului de recurs, aplicarea greşită a
legii, în apel, referitor la cercetarea condiţiilor răspunderii contractuale.
Într-o primă susţinere, recurenta a arătat că instanța de apel a ignorat şi lipsit de efecte
dispozițiile contractuale ale art. VII.6, deoarece a negat obligația locatarului de a restitui imobilul
în starea iniţială, care îngloba efectuarea tuturor reparaţiilor necesare pentru remedierea
degradărilor provocate pe durata locaţiunii.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată că a răspuns în considerentele precedente că
instanţa de apel a interpretat corect întregul articol VII al contratului referitor la reparaţii şi
îmbunătățiri, aşa încât clauza VII.6 nu prescrie conduita pretinsă de recurentă.
Mai departe, criticile recurentei au vizat ignorarea, sub aspect probator, a raportului de
evaluare întocmit în cadrul procedurii de constatare a stării de fapt, înscris care demonstra că la
finalul locaţiunii imobilul închiriat prezenta degradări majore cauzate de utilizarea lui improprie.
În același context, recurenta arată că în mod nelegal instanţa de apel i-a negat existenţa unui
prejudiciu, acesta fiind echivalent valorii de înlocuire a elementelor distruse şi a sumelor plătite
pentru reparațiile efectuate în scopul de a readuce imobilul în starea lui iniţială.
Nici acest motiv de casare nu este fondat.
Instanţa de apel a arătat, aspect necombătut prin recurs, că potrivit art. 477 alin. (1)
C.proc.civ., evocarea fondului în apel s-a realizat în limita criticilor formulate, critici care au
vizat greşita statuare a tribunalului referitoare la lipsa obligaţiei pârâtei de a efectua reparațiile
proprii readucerii imobilului închiriat în starea în care s-a aflat la începutul locaţiunii şi plata
chiriei pe toată perioada efectuării lucrărilor de remediere.
Or, cercetând cauza în aceste limite pe baza actelor şi probelor cauzei, instanţa de apel a
statuat, iar Înalta Curte a constatat conformă legii această interpretare, că pârâtei i se pretinde
executarea unei obligaţii contra conduitei contractuale stabilite consensual.
În acest context, curtea de apel nu a realizat examenul întinderii daunelor pretinse
concordant raționamentului său, iar nu ca efect al unei cercetări judecătorești insuficiente ori
inadecvate, fiind lipsită de utilitate valorificarea raportului de evaluare în cadrul procedurii de
455
constatare a unei stări de fapt, de vreme de obligaţia pârâtei de reparație a daunelor era exclusă
contractual. Cauza determinantă a respingerii pretenţiei reclamantei a fost explicată în apel, în
mod corect, pe baza interpretării art. VII din convenţie, instanţa de apel circumstanţiind, numai
pentru redarea stării de fapt, că deficiențele menționate nu au fost remediate, întrucât reclamanta
a procedat la o reconstruire integrală a întregului imobil; în aceste condiţii valorificarea
materialului probator care demonstra că deteriorările au fost determinate de o utilizare inadecvată
a imobilului de către chiriaş nu era utilă, deoarece nu putea conduce instanţa de apel către o altă
hotărâre.
În fine, un ultim motiv de recurs a vizat aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1270 C.civ.,
care prescrie caracterul obligatoriu al contractului pentru părţi, art. 1492, art. 1516, art. 1526, art.
1350 şi art. 1351 C.civ care consfinţesc dreptul creditorului de a primi obiectul exact al prestaţiei
asumate de către debitor şi beneficiile nerealizate în caz de neexecutare.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată că această ultimă critică reprezintă o simplă
enunţare a unor principii de drept statuate în norme pozitive, iar nu o critică veritabilă a hotărârii
instanţei de apel. Ea extrapolează în întregime raționamentul curţii de apel şi conchide, în lipsa
oricărui argument, că pârâta a încălcat contractul, datorând costurile de înlocuire a elementelor
distruse, a reparaţiilor necesare aducerii imobilului în starea iniţială şi pe cel al chiriei pe toată
perioada lucrărilor de remediere.
Examinarea aplicării acestor dispoziţii legale de către instanţa de recurs nu poate fi
realizată în aceste condiţii, în măsura în care întreaga hotărâre a instanţei de apel s-a fundamentat
pe concluzia potrivit căreia angajarea răspunderii pârâtei B. nu poate fi angajată, întrucât, potrivit
clauzelor contractuale statuate în art. VII, asumarea reparaţiilor oricăror deteriorări aduse
imobilului produse în perioada contractuală revine locatorului.
Constatând lipsa de temeinicie a motivelor de recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a
înlăturat toate criticile recurentei prezentate în memoriul de recurs şi, în temeiul art. 496
C.proc.civ, a respins ca nefondat recursul, soluţie care înglobează şi cererea accesorie a recurentei
vizând plata cheltuielilor de judecată.

17. Infrastructura rețelelor de comunicații electronice. Contract de închiriere încheiat

anterior intrării în vigoare a Legii nr. 154/2012. Acţiune în constatarea nulităţii absolute
parțiale a contractului pentru nerespectarea unor dispoziții din Legea nr. 154/2012.
Condiții și efecte

Legea nr. 154/2012, art. 10 alin. (2)-(3), art. 37 alin. (3), art. 38 alin. (3)
Legea nr. 554/2004, art. 4 alin. (2)-(3)
C. proc. civ., art. 36, art. 37, art. 59, art. 478 alin. (3), art. 494
C. civ., art. 6 alin. (6), art. 1246, art. 1250, art. 1255
Directiva 2014/104/UE, art. 11
Constituţie, art. 15 alin. (2)
Legea nr. 71/2011, art. 102 alin. (1)
Legea nr. 21/1996, art. 52, art. 66

Nulitatea este sancţiunea de drept civil care lipseşte actul juridic de efectele contrare
normelor edictate pentru încheierea sa valabilă. Prin urmare, cauza de nulitate se verifică

456
potrivit normelor legale în vigoare la data încheierii contractelor, așa încât prezintă relevanţă
actele normative atunci existente.
Aplicarea acestei sancţiuni pentru nerespectarea unor dispoziţii legale intrate în vigoare
ulterior încheierii unor contracte ar echivala cu aplicarea retroactivă a legii noi, operațiune
interzisă prin art. 15 alin. (2) din Constituţia României, întrucât ea ar pretinde părților să-şi
conformeze conduita unor reguli care nu existau la data încheierii actelor juridice, reguli a
căror existenţă nu era, așadar, previzibilă.
Prin urmare, nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 154/2012 nu poate atrage nulitatea
unor convenţii încheiate anterior intrării sale în vigoare.
Potrivit art. 38 alin. (3) din Legea nr. 154/2012, „la solicitarea furnizorilor de reţele de
comunicaţii electronice sau din oficiu, clauzele cuprinse în contractele deja încheiate prin care
se stabileşte accesul furnizorilor de reţele de comunicaţii electronice la proiectele prevăzute la
art. 10 alin. (2) vor fi modificate, în vederea asigurării respectării condiţiilor tehnice şi
economice stabilite în conformitate cu dispoziţiile art. 37 alin. (3)”.
Aceste dispoziţii impun părților conduita de parcurs, în vederea conformării la condițiile
tehnice și economice stabilite potrivit art. 37 alin. (3) din Legea nr. 154/2012, prin modificarea
pentru viitor a clauzelor contractuale; ele nu conturează și nici nu ar putea contura o cauză de
nulitate care să afecteze contractul încheiat sub imperiul unei legi anterioare.

I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 1243 din 19 mai 2021

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, la

19.05.2016, reclamanta S.C. A. S.R.L. i-a chemat în judecată pe pârâţii S.C. B. S.A., S.C. C. S.A.
şi Municipiul Bucureşti, reprezentat prin Primarul General, solicitând instanței ca, prin hotărârea
pe care o va pronunța, să constate nulitatea absolută, începând cu 01.06.2013, a clauzelor
cuprinse în contractul de închiriere tubete nr. 63/B74C/10105C/15.09.2010, indicate la pagina 13
a acțiunii, în contractul de închiriere branşamente nr. 11/11.02.2009, indicate la aceeași pagină şi
în contractul de închiriere racorduri nr. 63/B74E/11054C/15.09.2010, indicate la pagina 14 a
acțiunii, toate contractele fiind încheiate între reclamantă şi pârâta S.C. B. S.A.; reclamanta a mai
solicitat instanței să îi oblige pe pârâți la înlocuirea/modificarea, începând cu 01.06.2013, a
clauzelor nule cu altele valabile, care să respecte prevederile Avizului conform nr. DER/928 emis
de A.N.C.O.M. la 30.05.2013 și să-i oblige pe pârâți la repararea prejudiciului cauzat în intervalul
01.06.2013-01.05.2016, evaluat la 113.334,51 euro, precum şi la plata dobânzii penalizatoare
aferente, cu începere de la data introducerii acţiunii și până la achitarea efectivă a debitului
principal, cu cheltuieli de judecată.
Prin încheierea din 14.09.2017, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, a respins
cererea de suspendare a judecăţii cauzei până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/3/2014,
întemeiată pe art. 413 alin. (1) pct. 1 C.proc.civ., iar prin sentinţa civilă nr. 3410/28.09.2017 a
admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a S.C. C. S.A. şi a Municipiului Bucureşti, prin
Primar General şi, ca o consecință, a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu aceste părți,
ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; în rest, acţiunea a fost
respinsă ca neîntemeiată.
Atât împotriva încheierii de la 14.09.2017, cât şi împotriva sentinței civile indicate,
reclamanta a declarat apel, iar pe parcursul judecății căii ordinare de atac a invocat, la
04.06.2018, excepţia de nelegalitate a Hotărârii nr. 108/06.03.2008 a Consiliului General al
Municipiului Bucureşti şi a Anexei 1 la această hotărâre.
Prin încheierea de la 18.09.2018, Curtea de Apel Bucureşti, Secția a V-a civilă, a respins
457
ca inadmisibilă excepția de nelegalitate, iar prin decizia civilă nr. 1472/01.10.2019 a respins ca
nefondat apelul.
Împotriva încheierii din 18.09.2018 și împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat
recurs, solicitând casarea lor și, ca o consecință, fie trimiterea cauzei spre o nouă judecată
instanţei de apel, fie reţinerea ei, spre o nouă judecată prin care să fie admisă excepţia de
nelegalitate a Hotărârii nr. 108/06.03.2008 a Consiliului General al Municipiului Bucureşti şi
acțiunea, în întregul ei.
În motivare, după prezentarea amplă a situației de fapt, recurenta a susținut că în mod
eronat a fost respinsă excepția de nelegalitate a Hotărârii nr. 108/2008 a Consiliului General al
Municipiului București şi a Anexei 1, întrucât de acest act administrativ depinde soluționarea
prezentului litigiu, că raporturilor juridice dintre părți le sunt aplicabile clauzele contractului de
concesiune, care contravin Legii nr. 154/2012, iar în cauză sunt aplicabile prevederile Avizului nr.
DER/928, emis la 30.05.2013 de A.N.C.O.M. De aceea, recurenta a susținut admisibilitatea
excepției de nelegalitate și a solicitat admiterea ei, ca o consecință a reformării încheierii atacate.
În privința deciziei instanței de prim control judiciar, a arătat că dispoziția de admitere a
excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților S.C. C. S.A. şi Municipiul Bucureşti, prin
Primar General, este nelegală, prin raportare la prevederile art. 37 și 59 C.proc.civ., respectiv art.
37 și 38 din Legea nr. 154/2012, care instituie solidaritatea obligațională a tuturor persoanelor
care implementează proiectele de infrastructură suport pentru telecomunicații.
Astfel, a susținut că și S.C. C. S.A., și S.C. B. S.A. au aceeași poziție juridică în
contractul de concesiune în care sunt prevăzute condițiile de acces la infrastructura D., fiindu-le
acordată aceeași poziție juridică în vederea implementării și încheierii contractelor cu furnizorii
de rețele de comunicații electronice, chestiune expusă pe larg prin răspunsul la întâmpinarea
depusă la instanța de fond. În aceste condiții, dată fiind strânsa legătură dintre cele două intimate,
recurenta consideră obligatorie și necesară coparticiparea procesuală pasivă din perspectiva art.
59 C.proc.civ.
Totodată, a mai arătat că Municipiul București, prin Primarul General, a concesionat pe o
perioadă de 49 de ani dreptul exclusiv al lucrărilor de realizare și administrare a rețelei D., așa
încât el va rămâne proprietarul bunurilor care fac obiectul contractului de concesiune, aprobat
prin Hotărârea nr. 108/2008 a C.G.M.B.
De asemenea, a mai susținut că, în cazul încetării în orice mod a contractului de
concesiune, Municipiul București, în calitatea sa de proprietar al infrastructurii D., rămâne direct
răspunzător pentru neîndeplinirea obligațiilor ori pentru îndeplinirea lor defectuoasă.
În continuare, recurenta a apreciat că afirmațiile sale sunt confirmate și de Consiliul
Concurenței, care, prin adresa nr. 10756/11.09.2013, a constatat că Municipiul București a
acordat o serie de drepturi speciale ori exclusive S.C. B. S.A., fapt interzis de art. 10 din Legea
nr. 154/2012 și de art. 52 din Legea nr. 21/1996 și sancționat cu nulitatea absolută.
Așadar, în considerarea dreptului de închiriere către recurentă, acordat prin contractul de
concesiune celorlalte două pârâte în schimbul unei redevențe de 12% din venituri, în situația în
care se solicită reducerea tarifului de închiriere de tubetă de la 120 euro/km/lună la 85
euro/km/lună, recurenta a considerat că Municipiul București ar trebuie să fie interesat în
obținerea unei redevențe micșorate de la 14,40 euro/km/lună la 10,20 euro/km/lună, ceea ce ar
justifica participarea sa în proces. Prin urmare, în temeiul art. 37 și 59 C.proc.civ., a solicitat
respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București, prin Primarul
General și să se constate că în cauză litisconsorțiul este necesar şi obligatoriu, iar hotărârea ce se
va pronunța în cauză trebuie să îi fie opozabilă și acestuia.
A argumentat recurenta solidaritatea pentru prejudiciul cauzat de încălcarea legislației în
458
materie de concurență și prin raportare la dispozițiile art. 11 din Directiva 2014/104/UE, care fac
referire la toate persoanele implicate în proiect.
În final, recurenta a conchis că nu doar normele din dreptul comun impun coparticiparea
procesuală, ci și legea specială, respectiv art. 37 alin. (3) și art. 38 alin. (3) din Legea nr.
154/2012, art. 52 și art. 66 din Legea nr. 2171996, art. 11 din O.U.G. nr. 39/2017, care prevăd
solidaritatea obligațională a tuturor persoanelor care implementează proiectul de infrastructură D.
Pe fondul recursului, recurenta a susținut că instanța de apel a interpretat în mod eronat
prevederile art. 6 alin. (6) C.civ., art. 1.246, coroborat cu art. 1.250 și cu art. 1.255 C.civ., art. 38
alin. (3) din Legea nr. 154/2012, precum și art. 4 din Directiva 2002/21/CE.
Recurenta a precizat că instanțele nu au dat eficiență principiului aplicării imediate a legii
noi, având în vedere că situația juridică născută anterior intrării în vigoare a legii noi era
nefinalizată la acea dată, ceea ce, prin interpretarea corectă a dispozițiilor art. 6 alin. (6) din
Legea nr. 287/2009 și a art. 102 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, ar fi trebuit să conducă la
concluzia că modificarea clauzelor urma a se face potrivit dispozițiilor din Legea nr. 154/2012,
astfel cum art. 38 alin. (3) din această lege impune în mod expres.
Recurenta a mai susținut că, în cauză, Legea nr. 154/2012 este aplicabilă de la momentul
intrării ei în vigoare, context în care se impune înlăturarea clauzelor din contracte care îi
contravin, conform art. 38 alin. (3) din Legea nr. 154/2012, care prevăd obligativitatea
modificării clauzelor, în vederea asigurării respectării condițiilor tehnice și economice stabilite în
conformitate cu art. 37 alin. (3).
În acest context, a arătat că instanțele de judecată nu au interpretat teleologic și sistemic
articolele din Legea nr. 154/2012 incidente, pentru a înțelege corect atât situația de fapt, cât și
voința legiuitorului la momentul adoptării legii.
Totodată, cu ignorarea dispozițiilor imperative ale art. 38 alin. (3) și art. 37 alin. (3) din
Legea nr. 154/2012, a mai arătat că instanțele au apreciat că în cazul proiectelor de infrastructură
realizate cu participarea sau sprijinul autorităților administrației publice centrale sau locale și care
sunt deja executate ori în curs de executare, precum proiectul D. din București, pentru
modificarea clauzelor din contractele deja încheiate nu este suficient doar Avizul A.N.C.O.M.,
emis în baza art. 37 alin. (3) din Legea nr. 154/2012, ci trebuie să existe și un act administrativ al
autorității publice locale care să prevadă alte condiții tehnice și economice decât cele menționate
prin contractul de concesiune, ce constituie Anexa la H.C.G.M.B. nr. 108/2008.
Or, o astfel de interpretare echivalează, în opinia recurentei, unei adăugări nepermise la
Legea nr. 154/2012 și reflectă o poziționare a instanței de judecată în locul legiuitorului, faptă ce
reprezintă un atac la principiul separației puterilor în stat.
O altă chestiune se referă la incidența art. 52 și 66 din Legea nr. 21/1996, recurenta
solicitând anularea clauzelor din convențiile aflate în discuţie și repararea prejudiciului.
Sub acest aspect, a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile din Regulamentul nr.
1/2003 al CE din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență,
respectiv art. 81 şi 82.
De altfel, a subliniat recurenta, rapoartele Consiliului Concurenței relevă faptul că
intimata S.C. B. S.A. are cotă de piață de 100%, deținând poziţia de monopol pe piața de acces la
infrastructură.
Clauzele a căror nulitate se solicită sunt constatate, a mai arătat recurenta, ca fiind
abuzive, din perspectiva art. 6 din Legea nr. 21/1996 şi art. 102 din TFUE, atât de A.N.C.O.M.,
cât şi de Consiliul Concurenței.
Astfel, recurenta a solicitat obligarea intimaţilor la repararea prejudiciului, ca urmare a
practicării tarifelor ilegale, abuzive şi nelegale şi nu a celor stabilite şi reglementate de
459
A.N.C.O.M., precum şi obligarea acestora la plata dobânzii penalizatoare.
În continuare, recurenta a redat paragrafe din deciziile nr. 3288/22.10.2015 și nr.
253/22.09.2003 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.
La 28.02.2020, intimatul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, a depus
întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, precizând că nu
are calitatea de semnatar al contractelor de închiriere aflate în discuţie; pe fond, a arătat că nu
poate fi obligat la plata unei sume cu titlu de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului, în
condiţiile în care nu este parte contractantă.
La 04.03.2020, intimatele S.C. B. S.A. şi S.C. C. S.A. au depus întâmpinare, prin care au
solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, prin prisma criticilor de
nelegalitate invocate, Înalta Curte a reținut următoarele:
În mod prioritar, se cuvine menționat că, potrivit art. 499 C.proc.civ., „prin derogare de
la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente
numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după
caz, s-au respins. (...)”.
Litigiul derulat între părți derivă din proiectul pentru realizarea „Reţelei metropolitane de
fibră optică a municipiului Bucureşti pentru telecomunicaţii - D.”, proiect pentru a cărui realizare
cele trei intimate-pârâte au încheiat un contract de concesiune de lucrări publice, care a fost
aprobat prin Hotărârea nr. 108, adoptată de Consiliul General al Municipiului București la
06.03.2008, contractul constituind Anexa 1 la aceasta.
În baza contractului evocat, Municipiul Bucureşti, în calitate de concedent, a agreat
concesionarea exclusivă, pe o perioadă de 49 ani, a lucrărilor de realizare şi administrare a reţelei
D. către S.C. E. S.A. (în prezent, S.C. C. S.A.), în calitate de concesionar şi S.C. B. S.A., în
calitate de societate afiliată a S.C. E. S.A.
Ulterior, între intimata-pârâtă S.C. B. S.A. şi recurenta-reclamantă s-au încheiat mai multe
contracte de închiriere de tubete, branșamente și racorduri, în perioada cuprinsă între 11.12.2008
și 15.09.2010.
Invocând dispozițiile art. 10 alin. (2) și (3) și art. 37 alin. (3) din Legea nr. 154/2012,
precum și conținutul Avizului conform nr. DER/928/30.05.2013, emis la 30.05.2013 de
A.N.C.O.M., reclamanta a inițiat demersul judiciar de față, prin care, în contradictoriu cu pârâţii
S.C. B. S.A., S.C. C. S.A. şi Municipiul Bucureşti, a solicitat să se constate nulitatea, începând cu
data de 01.06.2013, a unor clauze (indicate în cuprinsul cererii de chemare în judecată) din
contractele de închiriere încheiate cu pârâta S.C. B. S.A.; a mai solicitat obligarea pârâţilor la
înlocuirea/modificarea, începând cu 01.06.2013, a clauzelor nule cu altele valabile, care să
respecte prevederile Avizului conform nr. DER/928/30.05.2013, emis de A.N.C.O.M., dar și
obligarea pârâţilor la repararea prejudiciului cauzat în intervalul 01.06.2013-01.05.2016, în sumă
de 113.334,51 euro şi la plata dobânzii penalizatoare aferente, calculată cu începere de la data
introducerii acţiunii până la achitarea efectivă a debitului, cu cheltuieli de judecată.
Așadar, un prim aspect care trebuie subliniat este că acțiunea nu se îndreaptă și împotriva
contractului de concesiune, ci le vizează exclusiv pe cele încheiate de către recurentă și intimata-
pârâtă S.C. B. S.A. în subsecvența acestuia.
Al doilea aspect care se cuvine notat este că ultimele două capete de cerere sunt plasate pe
premisa admiterii celui dintâi, așadar nu se află într-o relație de independență față de acesta.
O atare concluzie este impusă de principiul disponibilității, în temeiul căruia reclamanta-
recurentă a solicitat ca pârâţii-intimați să fie obligați la înlocuirea sau la modificarea unor clauze,
începând cu 01.06.2013, care să respecte prevederile Avizului conform nr. DER/928 emis de
460
A.N.C.O.M. la 30.05.2013, având ca premisă constatarea în prealabil a nulității clauzelor; iar
caracterul accesoriu al capătului de cerere privind repararea prejudiciului a fost confirmat de
însăși recurenta-reclamantă în cuprinsul actului de procedură regăsit la fila 184 din volumul II al
dosarului primei instanțe.
Prin încheierea din 18.09.2018, atacată pe calea prezentului recurs, instanța de apel a
respins excepția de nelegalitate a Hotărârii nr. 108/06.03.2008, prin care Consiliul General al
Municipiului București a aprobat contractul de concesiune de lucrări publice încheiat de
intimatele-pârâte.
În opinia recurentei, Hotărârea nr. 108/06.03.2008 a Consiliului General al Municipiului
București trebuie privită în întregul ei, incluzând așadar și Anexa 1, care cuprinde contractul de
concesiune de lucrări publice încheiat de intimatele-pârâte, iar de respectiva Hotărâre depinde
soluționarea cauzei de față, de vreme ce izvorul tuturor contractelor subsecvente îl constituie
chiar contractul de concesiune inițial.
Examinând această critică, Înalta Curte reține că art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004
impune cerința unei dependențe între actul administrativ atacat pe calea excepției de nelegalitate
și soluționarea pe fond a cauzei și subliniază că în concret îndeplinirea acestei condiții se verifică
prin prisma obiectului cererii și, atunci când excepția este invocată în fața unei instanțe de control
judiciar, prin prisma limitelor analizei în respectiva cale de atac.
Cât timp acțiunea nu este îndreptată împotriva contractului de concesiune, nu există
raportul de dependență evocat mai sus, deoarece eventuala nelegalitate a actului administrativ cu
caracter individual, în măsura în care ar fi constatată, nu ar fi fost suficientă pentru a determina
admiterea acțiunii reclamantei-recurente; cu alte cuvinte, chiar dacă instanța ar fi procedat în
conformitate cu art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și ar fi soluționat cauza fără să țină seama
de Hotărârea nr. 108/06.03.2008 a Consiliului General al Municipiului București, aceasta nu ar fi
avut aptitudinea să releve caracterul fondat al demersul judiciar de față. De altfel, cererea de
constatare a nulității parțiale absolute a contractelor încheiate între recurentă și intimata-pârâtă
S.C. B. S.A. în subsecvența celui de concesiune nu a fost întemeiată pe pretinsa nelegalitate a
actului administrativ atacat, ci, în mod exclusiv, pe apariția unui nou cadru legislativ; în acest
context, Hotărârea nr. 108/06.03.2008 a Consiliului General al Municipiului București a fost
amintită în cuprinsul cererii de chemare în judecată în contextul prezentării istoricului relațiilor
contractuale dintre părți.
Notând, așadar, că acțiunea nu vizează și contractul de concesiune, ci numai pe cele
încheiate între recurentă și S.C. B. S.A. în subsecvența celui dintâi, instanțele le-au negat
Municipiului Bucureşti și S.C. C. S.A. calitatea procesuală pasivă.
Recurenta critică această dezlegare, invocând art. 37 și 59 C.proc.civ., art. 37 și 38 din
Legea nr. 154/2012, care instituie solidaritatea obligațională a tuturor persoanelor care
implementează proiectele de infrastructură pentru telecomunicații.
Calitatea procesuală, definită în art. 36 C.proc.civ., rezultă din identitatea dintre părți și
subiectele raportului litigios, astfel cum acesta este dedus judecății.
De aceea, cât timp contractele a căror nulitate parțială se cere a fi constatată nu au ca părți
decât pe recurentă și pe intimata S.C. B. S.A., Înalta Curte constată că ele sunt singurele persoane
care au calitatea de subiecte ale raportului litigios, și aceasta distinct de eventuala identitate de
poziție juridică, pe care recurenta afirmă că cel puțin două intimate-pârâte ar avea-o în contractul
de concesiune.
De aceea, chiar dacă nu doar intimatei-pârâte S.C. B. S.A., ci și intimatei-pârâte S.C. C.
S.A. li s-ar fi acordat aceeași poziție juridică în vederea implementării și încheierii contractelor
cu furnizorii de rețele de comunicații electronice, legătura dintre cele două entități nu este atât de
461
strânsă pe cât o consideră recurenta, de vreme ce contractele atacate au fost încheiate doar de S.C.
B. S.A.; prin urmare, neexistând nici obligație ori cauză comună, nici vreo strânsă legătură, nu
sunt incidente prevederile art. 59 C.proc.civ., referitoare la litisconsorțiul procesual pasiv.
În considerarea acelorași argumente, nici calitatea Municipiului București de proprietar al
bunurilor care fac obiect al contractului de concesiune, nici eventualul lui interes în obținerea
unei redevențe micșorate nu justifică participarea acestuia în proces, iar referirile recurentei la
dispozițiile art. 37 C.proc.civ. sunt irelevante, de vreme ce ele au în vedere doar ipoteza în care,
în cazurile și condițiile prevăzute exclusiv prin lege, alte persoane decât cele legitimate procesual
activ, potrivit art. 36 C.proc.civ., pot sta în proces pentru a apăra drepturile ori interesele legitime
ale unor persoane aflate în situații speciale sau în scopul ocrotirii unui interes de grup ori general.
Lipsa unei dispoziții legale care să-i legitimeze Municipiului București participarea în proces
relevă caracterul nefondat și al criticii fondate pe pretinsa nesocotire a art. 37 C.proc.civ.
Nici afirmata solidaritate a răspunderii pentru prejudiciul reclamat nu poate justifica, în
persoana intimaților S.C. C. S.A. şi Municipiul Bucureşti, calitatea procesuală pasivă; în acest
context, Înalta Curte ia act că recurenta afirmă că cererea sa ar fi una derivată din încălcarea
regulilor de concurență, ceea ce ar atrage incidența art. 11 din Directiva 2014/104/UE a
Parlamentului European și a Consiliului din 26.11.2014, a Legii nr. 21/1996 ori a O.U.G. nr.
39/2017, dar este util să se reamintească părților că însăși recurenta a declarat în fața primei
instanțe că cererea în despăgubiri este accesorie constatării nulității clauzelor contractuale; se
cuvine subliniat că în calea de atac nu se poate schimba cauza acțiunii, pentru că se opun
prevederile art. 478 alin. (3) C.proc.civ., aplicabile și în recurs potrivit normei de trimitere de la
art. 494 C.proc.civ.
Totodată, referirile la art. 37 alin. (3) și la art. 38 alin. (3) din Legea nr. 154/2012 nu au
aptitudinea de a schimba dezlegarea expusă în precedent, întrucât normele evocate nu
reglementează solidaritatea persoanelor care implementează proiectul de infrastructură D. în
sensul pe care îl are în vedere recurenta atunci când critică soluția dată excepției lipsei calității
procesuale pasive.
În considerarea argumentelor expuse anterior și văzând criteriile indicate în art. 36
C.proc.civ. în raport cu care se apreciază calitatea procesuală, condiţie de exercitare a acţiunii
civile, Înalta Curte găsește criticile recurentei sub acest aspect ca fiind nefondate.
În continuare, recurenta a susținut că, față de apariția Legii nr. 154/2012 și în considerarea
Avizului A.N.C.O.M. nr. DER/928/30.05.2013, actele juridice care au fost încheiate sub imperiul
legii anterioare trebuie anulate.
Textele de lege pe care recurenta își fundamentează cererea sunt cuprinse în art. 10 alin.
(2) și (3) și în art. 37 alin. (3) din Legea nr. 154/2012.
Instanța supremă constată că, potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 154/2012, „în cazul
proiectelor de instalare de infrastructură realizate cu participarea sau sprijinul autorităţilor
administraţiei publice centrale ori locale sau finanţate, total ori parţial, din fonduri publice,
furnizorii de reţele de comunicaţii electronice beneficiază de acces deschis la această
infrastructură pentru o perioadă de cel puţin 7 ani, cu respectarea principiilor nediscriminării,
proporţionalităţii şi obiectivităţii”. În conformitate cu alin. (3) al aceluiași articol, „condiţiile
tehnice şi economice în care se realizează accesul la infrastructură al furnizorilor de reţele de
comunicaţii electronice în cazul prevăzut la alin. (2) se stabilesc cu avizul conform al ANCOM”.
De asemenea, art. 37 alin. (3) din aceeași lege prevede că „în cazul proiectelor de
instalare de infrastructură realizate ori în curs de realizare prevăzute la art. 10 alin. (2),
autorităţile administraţiei publice centrale sau locale care participă ori sprijină realizarea
acestor proiecte sau le finanţează au obligaţia de a transmite ANCOM condiţiile tehnice şi
462
economice în care se realizează accesul furnizorilor de reţele de comunicaţii electronice, în
vederea aplicării art. 10 alin. (3), în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a
prezentei legi. ANCOM poate solicita modificarea sau completarea condiţiilor propuse”.
În exercitarea atribuţiilor prevăzute de art. 10 alin. (3) şi art. 37 alin. (3), citate mai sus,
A.N.C.O.M. a emis Avizul privind condiţiile economice şi tehnice în care se realizează accesul
furnizorilor de reţele de comunicaţii electronice la infrastructura reţelei metropolitane de fibră
optică a Municipiului Bucureşti pentru telecomunicaţii - D.
Întemeindu-se pe dispozițiile art. 10 alin. (2) și (3) și în art. 37 alin. (3) din Legea nr.
154/2012 și pe conţinutul Avizului A.N.C.O.M., recurenta-reclamantă a invocat nulitatea
absolută a unor clauze contractuale, pe care le-a indicat în cerere, iar instanțele anterioare au
respins acest petit, apreciind, în esență, că nerespectarea dispoziţiilor unui act normativ nu poate
atrage nulitatea unor convenţii încheiate anterior intrării lui în vigoare.
Criticile recurentei vizează pretinsa interpretare eronată, de către instanța de apel, a
prevederilor art. 6 alin. (6) C.civ., art. 1.246, coroborat cu art. 1.250 și cu art. 1.255 C.civ.;
potrivit autoarei căii de atac, instanțele nu ar fi dat eficiență principiului aplicării imediate a legii
noi, având în vedere că în cauză este o situație juridică născută anterior și nefinalizată la data
intrării în vigoare a legii noi, iar în condițiile apariției unui nou cadru legislativ, respectiv Legea
nr. 154/2012 și Avizul A.N.C.O.M. nr. DER/928/30.05.2013, se impune anularea actelor juridice
încheiate sub imperiul legii vechi.
Nici aceste critici nu sunt fondate.
Nulitatea este sancţiunea de drept civil care lipseşte actul juridic de efectele contrare
normelor edictate pentru încheierea sa valabilă.
Prin urmare, cauza de nulitate se verifică potrivit normelor legale în vigoare la data
încheierii contractelor, așa încât prezintă relevanţă actele normative atunci existente.
Or, Legea nr. 154/2012 a intrat în vigoare ulterior semnării contractelor a căror nulitate
absolută parțială se cere a fi constatată.
Recurenta a invocat greșita aplicare, în apel, a art. 6 alin. (6) din noul Cod civil, text de
lege potrivit căruia dispoziţiile legii noi sunt aplicabile „şi efectelor viitoare ale situaţiilor
juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea şi capacitatea
persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de
proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, şi din raporturile de vecinătate, dacă aceste
situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi”.
Notând, în mod prioritar, că încheierea contractelor atacate se situează într-o perioadă
cuprinsă între 11.12.2008 și 15.09.2010, așadar anterior intrării în vigoare a noului Cod civil,
Înalta Curte subliniază și că nulitatea nu reprezintă un efect al contractului, așa cum în mod
nefondat consideră recurenta, ci, așa cum s-a arătat mai sus, este o sancţiune pentru încheierea lui
cu nerespectarea legii.
Aplicarea acestei sancţiuni pentru nerespectarea unor dispoziţii legale intrate în vigoare
ulterior încheierii contractelor ar echivala cu aplicarea retroactivă a legii noi, operațiune interzisă
prin art. 15 alin. (2) din Constituţia României, întrucât ea ar pretinde părților să-şi conformeze
conduita unor reguli care nu existau la data încheierii actelor juridice, reguli a căror existenţă nu
era, așadar, previzibilă.
În întărirea acestor concluzii, se cuvin evocate prevederile art. 102 alin. (1) din Legea nr.
71/2011 pentru punerea în aplicare a noului Cod civil, potrivit cu care „Contractul este supus
dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea,
interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa”.
În considerarea argumentelor expuse anterior, nu poate fi primită nici critica vizând
463
pretinsa încălcare a celorlalte dispoziții indicate de recurentă, cuprinse tot în noul Cod civil, în
art. 1.246, 1.250 și în art. 1.255, precum și în art. 52 și 66 din Legea nr. 21/1996, respectiv în
norme comunitare.
În continuare, recurenta a invocat dispozițiile art. 38 alin. (3) din Legea nr. 154/2012, ca
temei al solicitării de înlocuire a prevederilor nule cu unele care nu contravin legii noi.
Un aspect esențial care se desprinde din analiza memoriului de recurs este cel potrivit
căruia atitudinea recurentei, în ceea ce privește formularea cererilor pe care le adresează instanței,
este una oscilantă: astfel, dacă în cererea de chemare în judecată a solicitat obligarea pârâtelor-
intimate la înlocuirea/modificarea clauzelor nule din contracte (ca o consecință a constatării
nulității acestora, deci), ulterior, pe parcursul procesului, a solicitat înlăturarea clauzelor
respective, pe motiv că ar contraveni Legii nr. 154/2012, pe temeiul art. 38 alin. (3).
În acest context, se cuvine reiterată concluzia expusă în precedent, în sensul că în calea de
atac nu se poate schimba cauza acțiunii, pentru că se opune art. 478 alin. (3) C.proc.civ., care este
aplicabil și în recurs potrivit art. 494 C.proc.civ.
Potrivit art. 38 alin. (3) din Legea nr. 154/2012, „La solicitarea furnizorilor de reţele de
comunicaţii electronice sau din oficiu, clauzele cuprinse în contractele deja încheiate prin care
se stabileşte accesul furnizorilor de reţele de comunicaţii electronice la proiectele prevăzute la
art. 10 alin. (2) vor fi modificate, în vederea asigurării respectării condiţiilor tehnice şi
economice stabilite în conformitate cu dispoziţiile art. 37 alin. (3)”.
Aceste dispoziţii impun părților conduita de parcurs, în vederea conformării la condițiile
tehnice și economice stabilite potrivit art. 37 alin. (3) din Legea nr. 154/2012, prin modificarea
pentru viitor a clauzelor contractuale; ele nu conturează și nici nu ar putea contura o cauză de
nulitate care să afecteze contractul încheiat sub imperiul unei legi anterioare.
În procesul de față, instanțele judecătorești nu au fost învestite cu o cerere de modificare a
contractelor, întemeiată pe prevederile art. 38 alin. (3) din Legea nr. 154/2012; dimpotrivă,
demersul de modificare a unor clauze din contracte a fost inițiat și întemeiat de autorul său, în
mod expres, pe premisa anulării lor prealabile.
Cum motivele de nulitate a respectivelor clauze nu sunt fondate, respingerea acestui capăt
de cerere se repercutează și asupra următoarelor două petite, care au fost fundamentate pe ipoteza
caracterului fondat al celui dintâi, așa încât devine inutil să fie analizată susținerea recurentei
potrivit căreia prin aprecierea că ar fi necesar, pe lângă Avizul A.N.C.O.M., și un act
administrativ emis de autoritatea publică locală care să prevadă alte condiții tehnice și economice
decât cele care sunt menționate în contractul de concesiune, instanțele de fond ar fi adăugat la
lege.
De aceea, subliniind că doar considerentele deciziei de față și cele prezentate de instanţele
anterioare, care nu contravin, nici nu le excedează pe acestea justifică dispozitivul și intră, așadar,
în puterea lucrului judecat, Înalta Curte constată că motivele invocate nu au fost în măsură să
demonstreze nelegalitatea deciziei atacate, așa încât, în temeiul art. 496 alin. (1) C.proc.civ., a
respins recursul ca nefondat.

464
18. A. Acțiune directă în plată formulată în temeiul dispozițiilor art. 1856 din Codul civil.
Condiții de admisibilitate și efecte
B. Contract de ipotecă mobiliară. Concursul dintre titularul acţiunii directe prevăzută de
art. 1856 din Codul civil şi creditorul cu ipotecă asupra creanţei

C. civ., art. 1856, art. 2404, art. 2409, art. 2465

Legea nr. 85/2006, art. 36, art. 76 alin. (1), art. 122, art. 123, art. 149
C. proc. civ. 1865, art. 129 alin. (3), (4), (6), art. 315 alin. (1)
Legea nr. 71/2011, art. 102 alin. (1)-(2), art. 170
Legea nr. 99/1999, art. 84, art. 85

A. Potrivit dispozițiilor art. 1856 C. civ., în măsura în care nu au fost plătite de

antreprenor, persoanele care, în baza unui contract încheiat cu acesta, au desfăşurat o activitate
pentru prestarea serviciilor sau executarea lucrării contractate au acţiune directă împotriva
beneficiarului, până la concurenţa sumei pe care acesta din urmă o datorează antreprenorului la
momentul introducerii acţiunii.
În cazul acţiunii directe în plată reglementată de art. 1856 C. civ., este suficient ca
titularul ei să aibă o creanţă împotriva debitorului său imediat sau intermediar şi ca
subdebitorul să aibă o datorie faţă de debitorul intermediar (care este, de regulă, creditorul său
imediat), la momentul exercitării acţiunii. Toate cauzele de stingere a acestor datorii succesive
care intervin posterior momentului exercitării acţiunii sunt inopozabile titularului acţiunii
directe. Aşadar, numai excepţiile care se întemeiază pe cauze de stingere sau de transmitere a
creanţei care constau în operaţii juridice realizate anterior exercitării acţiunii directe sunt şi
rămân eficace şi opozabile titularului acţiunii directe.
Specificul acţiunii directe constă în aceea că acordă unui anumit creditor posibilitatea
juridică de a acţiona direct împotriva debitorului debitorului său, în nume propriu şi în
beneficiul său. Această posibilitate are ca temei un drept propriu al creditorului, care nu trece
prin patrimoniul debitorului intermediar. Acţiunea directă nu se confundă cu acţiunea oblică, în
care creditorul exercită un drept al debitorului său neglijent. Creditorul neavând, în acest caz,
un drept propriu împotriva debitorului debitorului său, este ţinut să suporte concursul celorlalţi
creditori ai debitorului.

B. Pentru a fi perfectă, pentru a putea să îşi producă toate efectele asociate unui drept
real de garanţie, ipoteca trebuie să fie născută, efectivă şi cu formalităţile de publicitate
îndeplinite. Numai întrunirea cumulativă a acestor condiţii asigură caracterul perfect al ipotecii.
În cazul în care la data executării ipotecii mobiliare nu erau întrunite cele două condiţii
cumulative, respectiv, deşi exista creanţa ipotecară, nu se putea reţine şi existenţa în patrimoniul
constituitorului a bunului ipotecat, nu se poate considera că ipoteca devenise efectivă.
Faptul că la data executării ipotecii mobiliare era deja înregistrată acțiunea directă a
subantreprenorului are drept efect imobilizarea creanței care, de la acea dată, este afectată
exclusiv pentru plata creditorului direct. Cum acţiunea directă are ca temei un drept propriu al
creditorului, acesta nu mai trece prin patrimoniul debitorului intermediar. Aşadar, dreptul
propriu al reclamantei asupra creanţei astfel indisponibilizate determină inexistenţa dreptului
terţilor de a o urmări iar debitorul intermediar nu poate dispune de ea.
La data la care creditorul cu ipotecă asupra creanţei a pus în executare contractul de
ipotecă, a urmărit „bunul afectat garanţiei”, acesta nu se afla în patrimoniul constituitorului,

465
astfel că ipoteca mobiliară, deşi constituită, nu a devenit efectivă şi nu putea produce efectele
urmărite prin cererea de intervenţie principală formulată de creditorul garantat.

I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 2059 din 12 octombrie 2021

I. Prin sentinţa civilă nr. 2327 din 23 septembrie 2015 pronunţată în dosarul nr.
x/93/2012, Tribunalul Ilfov, Secția civilă, a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în
judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B. S.C.S., a admis cererea
de intervenție forțată formulată de pârâtă în contradictoriu cu intervenienta C. S.R.L., prin
administrator D. Insolvency, a admis cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienta
C. S.R.L., a respins ca neîntemeiată cererea de intervenție în interes propriu formulată de
intervenienta E. S.A., și a respins ca neîntemeiată cererea pârâtei având ca obiect acordarea
cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:
În fapt, tribunalul a reţinut că între reclamantă, în calitate de subantreprenor, şi S.C. F.
S.R.L., în calitate de subantreprenor principal, s-a încheiat contractul de subantrepriză nr. 802 din
data de 14.10.2011, având ca obiect obligaţia subantreprenorului de a executa şi preda în stare
funcţională lucrările de montaj tabla de acoperiş şi copertine pentru obiectivul „Centrul Logistic
B., Jud. Mureş”, precum şi obligaţia subantreprenorului principal de a plăti contravaloarea
lucrărilor stabilită conform contractului, respectiv 996.000 euro. Ulterior, au fost încheiate mai
multe acte adiţionale, prin care s-a mărit succesiv valoarea contractului.
Între pârâtă, în calitate de beneficiar şi S.C. G. S.A., în calitate de antreprenor, s-a încheiat
contractul de antrepriză generală din data de 06.05.2011, având ca obiect proiectarea şi
construcţia la cheie, în stare funcţională, a centrului Logistic B., judeţul Mureş.
Între S.C. G. S.A., în calitate de antreprenor general şi S.C. F. S.R.L., în calitate de
subantreprenor s-a încheiat contractul de subantrepriză nr. 2937 din data de 05.05.2011, având ca
obiect execuţia şi predarea în stare funcţională a lucrărilor la obiectivul menţionat anterior.
În drept, tribunalul a reţinut că potrivit art. 1856 C. civ. (aplicabil cererii de chemare în
judecată în raport de data încheierii contractului de subantrepriză de către reclamanta): „În
măsura în care nu au fost plătite de antreprenor, persoanele care, în baza unui contract încheiat cu
acesta, au desfăşurat o activitate pentru prestarea serviciilor sau executarea lucrării contractate au
acţiune directă împotriva beneficiarului, până la concurenţa sumei pe care acesta din urmă o
datorează antreprenorului la momentul introducerii acţiunii.”
În cauza de faţă se pune problema exercitării, în temeiul dispoziţiei legale anterior
menţionate, a unei acţiuni directe de către reclamanta subantreprenor faţă de pârâta beneficiar.
Într-adevăr, pârâta beneficiar a încheiat contractul de antrepriză cu o societate care la rându-i a
încheiat un contract de subantrepriză cu o societate comercială ce se află în raporturi contractuale
cu reclamanta. Prin urmare, în cauza de faţă se exercită acţiunea directă, recunoscută de
dispoziţiile legale precitate, de către o societate ce nu se află în raporturi contractuale directe cu
antreprenorul pârâtei beneficiare. În aceste condiţii, tribunalul a apreciat că se tinde la o
interpretare eronată a dispoziţiilor legale ce recunosc dreptul la acţiunea directă întrucât, aşa cum
a precizat şi pârâta beneficiar, această acţiune reprezintă o excepţie de la principiul relativităţii
efectelor contractului şi, ca orice excepţie, trebuie supusă unei interpretări restrictive. Or, art.1856
C. civ. are în vedere existenţa unui dublu raport contractual, între beneficiar şi antreprenor, pe de
o parte, precum şi între antreprenor şi lucrător, pe de altă parte, astfel că interpretarea dispoziţiei
legale în discuţie nu poate fi extinsă dincolo de această ipoteză.

466
 Aşadar, reclamanta nu poate dispune de beneficiul acţiunii directe împotriva
beneficiarului, aceasta având doar posibilitatea de a se îndrepta împotriva societăţii cu care a
încheiat contractul de subantrepriză, cu atât mai mult cu cât aceasta nu are legături contractuale
directe cu pârâta beneficiar.
Împotriva acestei sentinţe civile a declarat apel reclamanta A. S.R.L., solicitând admiterea
acestuia, schimbarea în tot a hotărârii atacate și, pe fond, admiterea acțiunii, astfel cum a fost
formulată și respingerea tuturor cererilor de intervenție formulate în cauză.
De asemenea, împotriva acestei sentinţe civile a declarat apel și intervenienta E. S.A.,
solicitând admiterea acestuia, modificarea în tot a sentinței apelate, în sensul admiterii cererii de
intervenție în interes propriu pe care a formulat-o și a obligării pârâtei B. S.C.S. la plata, în
principal, a tranșei nr. 20 din contractul de antrepriză în cuantum de 7.248.449,45 de lei, iar, în
subsidiar, la plata sumei de 3.093.070 de lei (7.100.000 de lei - 456.930 de lei - 3.550.000 de lei)
stabilită conform calculelor realizate de expertul contabil desemnat.
Prin decizia civilă nr. 1560 A din 7 octombrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel
București, Secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/93/2012, au fost admise apelurile declarate de
apelantele A. S.R.L. şi E. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2327 din 25 septembrie 2015
pronunţate de Tribunalul Ilfov, Secţia civilă, în dosarul nr. x/93/2012, în contradictoriu cu
intimaţii B. S.C.S. şi C. S.R.L., prin administrator judiciar D. S.P.R.L., a fost anulată în parte
sentinţa apelată în ce priveşte acţiunea principală şi cererile de intervenţie, reținută cauza spre
judecare și menținută sentinţa doar în ce priveşte respingerea cheltuielilor de judecată solicitate
de pârâtă; pe fond, a fost respinsă acţiunea principală formulată de reclamanta A. S.R.L. în
contradictoriu cu pârâta B. S.C.S. și intervenienta C. S.R.L. (fosta G. S.A.), prin administrator
judiciar D. S.P.R.L., ca nefondată; de asemenea, a fost admisă cererea de intervenţie accesorie
formulată de intervenienta C. S.R.L. (fosta G. S.A.), prin administrator judiciar D. S.P.R.L., în
interesul B. S.C.S.; a fost respinsă cererea de chemare în judecată a altei persoane formulate de
pârâta B. S.C.S. privind pe intervenienta C. S.R.L. (fosta G. S.A.), prin administrator judiciar D.
S.P.R.L.; a fost respinsă cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienta E.
S.A. în contradictoriu cu pârâta B. S.C.S., reclamanta A. S.R.L. și intervenienta C. S.R.L. (fosta
G. S.A.), ca nefondată; au fost obligate apelantele A. S.R.L. şi E. S.A. să plătească intimatei-
pârâte B. S.C.S. suma de 2.712,8 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut următoarele:
În primul rând, reclamanta apelantă A. S.R.L. a susţinut că, prin motivarea sumară a
soluţiei de respingere a acţiunii ca nefondată, în sensul că ,,reclamanta nu poate dispune de
beneficiul acţiunii directe împotriva beneficiarului, având doar posibilitatea de a se îndrepta
împotriva societăţii cu care a încheiat contractul de subantrepriză”, instanţa de fond a ignorat
încheierile interlocutorii şi a încălcat principiul contradictorialităţii, pronunţându-se pe un aspect
care nu a fost pus în discuţia părţilor.
Curtea a constatat că deşi, aparent, prima instanţă a respins ca nefondată acţiunea
reclamantei, în realitate, în considerentele sentinţei apelate nu se face referire decât la un unic
argument în justificarea soluţiei pronunţate, respectiv la îndreptăţirea de a figura în procesul
declanşat în calitate de parte.
Din motivarea eliptică a soluţiei de respingere a acţiunii principale, fără a se analiza toate
condiţiile cumulative prevăzute de art. 1856 C. civ. pentru acţiunea directă a subantreprenorului
împotriva beneficiarului lucrării (pe care îşi întemeiase reclamanta acţiunea), se deduce că
instanţa de fond nu îi recunoaşte reclamantei calitatea de titular al dreptului de a formula acţiunea
împotriva pârâtei şi, prin aceasta, calitatea procesuală.

467
 Principiul contradictorialităţii, componentă a dreptului fundamental la apărare, impunea
instanţei de judecată obligaţia de a pune în discuţia părţilor toate chestiunile de fapt şi de drept în
baza cărora urma să soluţioneze litigiul.
Din conţinutul încheierii de dezbateri din data de 02.09.2015, se observă că instanţa de
fond a luat concluziile părţilor pe fondul cauzei, fără a se invoca şi o excepţie privind lipsa
calităţii procesuale.
Pronunţarea asupra litigiului, fără a se analiza toate condiţiile art. 1856 C. civ., care
formaseră obiectul dezbaterilor orale, fără a se da posibilitatea reclamantei apelante să îşi
exprime punctul de vedere, prin prisma altor motive decât cele care au fost puse în dezbaterea
părţilor, conduce la nesocotirea principiului contradictorialităţii, dar şi la încălcarea dreptului la
apărare şi, prin aceasta, a dreptului la un proces echitabil.
Verificarea calităţii de parte în proces trebuie să corespundă cu verificarea calităţii de
titular al dreptului şi, respectiv, al obligaţiei care formează conţinutul raportului juridic de drept
material dedus judecăţii.
În speţă, prin încheierea de şedinţă din data de 01.11.2012 şi, ulterior, prin încheierea din
06.12.2012, prima instanţă rezolvase aceste aspecte litigioase, prin respingerea excepţiilor
inadmisibilităţii acţiunii principale şi a lipsei calităţii procesuale pasive.
Prima instanţă a reţinut expres în cuprinsul încheierii din 01.11.2012 că în temeiul art.
1852 alin. 2 din noul Cod civil, subantreprenorul (reclamanta apelantă) putea promova acţiune
directă împotriva beneficiarului lucrării, iar pârâta-intimată B. (în calitate de beneficiar al
lucrării) putea sta în judecată ca pârâtă.
Fiind, deci, încheieri interlocutorii care leagă instanţa şi au caracter obligatoriu, instanţa
de fond nu mai putea reveni asupra soluţiei, fiind încălcate dispoziţiile art. 268 alin. 3 C. proc.
civ. de la 1865, cu consecinţa nelegalităţii şi a nulităţii sentinţei, apelul reclamantei fiind, deci,
întemeiat.
În al doilea rând, apelanta E. S.A. (intervenientă în interes propriu) a invocat lipsa
considerentelor din sentinţa apelată care au stat la baza respingerii cererii de intervenţie, apelul
acesteia fiind, de asemenea, întemeiat.
Într-adevăr, a constatat că, deşi, în dispozitiv, cererea intervenientei este respinsă ca
nefondată, din cuprinsul considerentelor hotărârii pronunţate de prima instanţă lipseşte cu
desăvârşire motivarea acestei soluţii, element esenţial al unei hotărâri judecătoreşti pentru
exercitarea controlului judiciar.
Cererea de intervenţie a fost omisă din analiza susţinerilor, apărărilor şi probelor din
dosar, sentinţei apelate lipsindu-i un element obligatoriu, prevăzut ca atare prin dispoziţiile art.
261 pct. 5 C. proc. civ., cu consecinţa nulităţii acesteia ca act procedural.
Motivarea hotărârii constituie o garanţie pentru părţi în faţa unui eventual arbitrariu
judecătoresc, fiind circumscris noţiunii de proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului.
Prin urmare, pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 297 alin. 2 teza finală
C. proc. civ. de la 1865, Curtea a admis apelurile declarate de reclamanta A. S.R.L. şi de
intervenienta E. S.A., a anulat sentinţa apelată în parte, cu reţinerea procesului spre judecare prin
evocarea fondului, cu privire la toate aspectele şi cu privire la toate părţile, urmând a fi menţinute
doar dispoziţiile din sentinţă privind respingerea cheltuielilor de judecată solicitate de pârâtă, care
nu au format obiectul apelurilor.
Pe fond, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta B., solicitând obligarea acesteia
la plata sumei de 7.248.449,45 lei, reprezentând contravaloarea lucrărilor executate la obiectivul
„Centrul Logistic B”, jud. Mureş, al cărui beneficiar era pârâta.
468
 Acţiunea a fost motivată în drept pe dispoziţiile art.1856 C. civ.
Astfel, a reţinut că reclamanta A. S.R.L., în calitate de subantreprenor (subcontractor) a
încheiat cu F. S.R.L. (actuală H. S.R.L.), în calitate de subantreprenor principal, un contract de
subantrepriză nr. 802/14.10.2011, cu o valoare iniţială de 996.000 Euro, majorată ulterior prin
acte adiţionale la suma de 2.134.281,52 Euro plus TVA.
Din sumele cuvenite reclamantei, aceasta susţine că nu i s-a achitat suma de 7.245.733,17
lei, rezultată din facturile nr. 12644/31.01.2012, nr. 12675/16.03.2012, nr. 12734/12.06.2012, nr.
125/03.07.2012 şi nr. 126/03.07.2012.
Această creanţă nu a mai putut fi recuperată de la societatea cu care contractase, întrucât a
intrat în procedura insolvenţei, reclamanta A. fiind înscrisă în tabelul de creanţe al debitoarei.
Curtea a constatat că, într-adevăr, pe cale de excepţie de la principiul relativităţii efectelor
contractului, art. 1856 C. civ. permite persoanelor angajate de antreprenor să îl acţioneze direct
pe beneficiar, până la concurenţa sumei pe care acesta o datorează antreprenorului.
În speţă, acţiunea a fost îndreptată împotriva beneficiarului lucrării, pârâta B. Astfel, în
data de 06.05.2011, între B. (beneficiar) şi G. S.A. (actuala C. SRL), în calitate de antreprenor, s-
a încheiat contractul de antrepriză generală având ca obiect proiectarea şi construcţia „Centrului
Logistic B.” din judeţul Mureş, termenul de finalizare a lucrărilor fiind stabilit pentru data de
23.02.2012.
La rândul său, G. S.A. (antreprenorul general) a încheiat cu F. S.R.L., contractul de
subantrepriză nr. 2937/05.05.2011, privind efectuarea lucrărilor de zidărie, excavaţii, amenajări
spaţii verzi, lucrări exterioare de evacuare ape menajere pentru acelaşi obiectiv „Centrul Logistic
B.” din judeţul Mureş, stabilindu-se un preţ de 32.298.775,65 lei fără TVA.
Acţiunea directă se află la îndemâna subantreprenorilor, sfera persoanelor având acces la
acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 1856 C. civ., fiind extinsă faţă de dispoziţiile mult mai
restrictive din Codul civil de la 1864.
Prin încheierile premergătoare din data de 01.11.2012 şi din 06.12.2012 au fost
soluţionate de către instanța de fond excepţiile lipsei calităţii procesuale, lipsei de interes şi
inadmisibilităţii acţiunii, acestea nefiind atacate cu apel.
Curtea a mai reținut și că, prin încheierea de şedinţă din data de 18.03.2014 a Tribunalului
Ilfov, au fost respinse excepţiile invocate de intervenienta forţată C. SRL privind prematuritatea
acţiunii principale și necompetenţa instanţei, fiind respinsă şi cererea de suspendare a judecăţii
cauzei în temeiul art. 36 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, în considerarea
calităţii procesuale a acesteia, încheiere interlocutorie care, de asemenea, nu a fost atacată cu
apel.
Reclamanta A. S.R.L. (subcontractor) nu se află, deci, în situaţia premisă avută în vedere
de art. 1856 C. civ., de a fi contractat cu antreprenorul general G. S.A. (actuala C. SRL), ci cu
subantreprenorul acesteia, F. (actuala H. SRL).
În același timp, pârâta (beneficiarul lucrării - B.) nu a avut raporturi contractuale directe
cu subantreprenorul F. S.R.L., cu care contractase reclamanta A. S.R.L., ci doar cu antreprenorul
general G. S.A.
Pentru a putea fi obligat beneficiarul lucrării la plata sumelor datorate direct către
persoanele angajate de antreprenor, instanţa este chemată să verifice dacă beneficiarul (în speță
pârâta B.) nu a plătit lucrările antreprenorului la termenele şi în cuantumul convenit.
Astfel, acţiunea directă putea fi admisă doar în limita sumelor datorate de beneficiar
antreprenorului la momentul introducerii acţiunii -14.08.2012.
În apărarea sa, pârâta, în calitate de beneficiar al lucrării, poate opune excepţiile pe care
le-ar fi putut opune propriului său creditor până la introducerea acţiunii directe. Aceasta
469
presupune, în mod necesar că, atâta timp cât datoria pârâtei față de antreprenor nu a ajuns la
scadenţă, subcontractantul antreprenorului nu poate pretinde plata acestei datorii.
În cauză s-a efectuat o expertiză contabilă care a concluzionat, în răspunsul la obiecţiuni,
că la data introducerii acţiunii - 14.08.2012, G. S.A. (antreprenorul general) mai avea de facturat
către beneficiarul B. o sumă de 7.100.000 lei, reprezentând tranşa finală contractuală (tranşa 20).
Aceasta nu era, însă, scadentă, în raport de dispoziţiile art. 5 din actul adiţional nr. 4/14.09.2012
la contractul de antrepriză semnat de părţi în data de 6.05.2011, nefiind îndeplinite condiţiile
cumulative în legătură cu procesul-verbal de recepţie semnat de beneficiar, procesul-verbal de
acceptare a remedierii deficienţelor şi predarea unei scrisori de garanţie bancară în valoare de 5%
din valoarea contractului.
Înscrisul în care este evidențiată înțelegerea părților - actul adiţional nr. 4 care modificase
clauzele iniţiale ale contractului - a fost semnat ulterior introducerii acţiunii, însă, în baza unui
acord final din data de 04.07.2012, care marchează înțelegerea propriu-zisă (negotium) și care
este anterior introducerii acţiunii de către reclamantă.
Prin urmare, nu se poate reţine, din actele dosarului, o fraudare a interesului reclamantei
prin semnarea actului adiţional nr. 4/14.09.2012 de către pârâta B. şi intervenienta G. S.A., în
scopul evitării consecințelor acțiunii directe demarate de reclamantă, cu atât mai mult cu cât
acestea nu aveau raporturi contractuale cu reclamanta.
Prin decizia civilă nr. 227 din 24.03.2015 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă a
fost, într-adevăr, anulată o convenţie de compensare a datoriilor reciproce între antreprenorul
general C. S.R.L. (fostă G. S.A.) şi subantreprenorul H. SRL (fostă F.), fiind menţinut contractul
de subantrepriză care a stat la baza operaţiunii de compensare, această hotărâre producând efecte
doar în ce priveşte debitele înregistrate între cele două societăţi, aflate ambele în procedura
insolvenţei, precum și asupra creditorilor înscriși în tabelul de creanțe.
Curtea are în vedere că, potrivit legii, în acţiunea directă întemeiată pe dispozițiile art.
1856 C. civ., reclamanta creditoare acţionează în limita drepturilor debitorului său raportate la
data introducerii acţiunii.
În speță, debitoarea reclamantei, societatea F. S.R.L. (actuala H. S.R.L. în insolvență) cu
care încheiase contractul de subantrepriză reclamanta, nu deţinea în data de 14.08.2012 o creanţă
exigibilă împotriva beneficiarului B., nefiind, deci, îndeplinite condiţiile unei acţiuni directe,
pentru ca acesta să fie obligat la plata sumelor datorate direct către reclamantă.
În ce privește datoriile achitate de pârâtă ulterior introducerii acțiunii directe (în data de
14.08.2012), s-a reținut că plata efectuată în data de 26.09.2012 acoperă factura nr. 201209003
emisă în data de 14.09.2012, în temeiul unui act adiţional nr. 4 din 7 septembrie 2012, semnat
după introducerea acţiunii.
Nu are, deci, relevanţă, nefiind constatată vreo datorie în raport cu beneficiara pârâtă B.,
după cum nu are relevanţă nici plata facturii nr. 201208001 din 8 august 2012 emisă de
antreprenorul general G. S.A. şi nu de F. S.R.L., cu care contractase reclamanta A. S.R.L. Nici
această factură, de altfel, nu era scadentă la data introducerii acţiunii (14.08.2012), ci abia în
termen de 30 zile de la emiterea facturii, potrivit clauzelor agreate de părți.
Reclamanta care a învestit instanţa cu acţiunea directă era chemată să facă dovada că
antreprenorul nu a plătit persoanele angajate care au efectuat lucrările respective, înregistrându-se
un deficit probatoriu în ce priveşte existenţa şi întinderea datoriei intervenientei G. S.A.
(antreprenorul general - actuala C. SRL) către subantreprenorul (F.-actuala H. SRL) cu care
contractase reclamanta. De altfel, această societate (F.) nici nu face parte din cadrul procesual
stabilit de reclamantă în acest dosar, instanța putând soluționa cauza doar în limitele dictate de
principiul disponibilității procesuale.
470
 Nu a fost primit argumentul reclamantei, în sensul că pentru admiterea acţiunii ar fi
suficient să se probeze existenţa unei datorii a beneficiarului (B.) faţă de antreprenorul general G.
S.A., şi a subantreprenorului său către reclamanta A. S.R.L., orice creanţă deţinută de reclamantă
împotriva subantreprenorului F. S.R.L. fiind automat şi o creanţă împotriva antreprenorului
general G. S.A.
Cele două societăţi sunt, într-adevăr, afiliate, întrucât C. S.R.L. (fosta G. S.A.) deţine 90%
din capitalul social al H. S.R.L. (fosta F.), însă aceste societăți participă în nume propriu la
circuitul civil şi nu trebuie să se piardă din vedere că personalitatea juridică oferă societăţii
calitatea de subiect de drept distinct de constituentul său, urmând, deci, să răspundă în nume
propriu pentru obligaţiile asumate contractual.
În acelaşi timp, acţiunea directă este reglementată ca o excepţie de la principiul
relativităţii efectelor contractului, dispoziţiile legale ale art. 1856 C. civ., fiind, deci, de strictă
interpretare şi aplicare, norma juridică neputând fi extinsă şi la alte situaţii pe care aceasta nu le
prevede (art. 10 C. civ.).
Prin urmare, interpretarea extensivă prin analogie în ce priveşte dispoziţiile art. 1856 C.
civ., care reglementează acţiunea directă a subantreprenorului, în forma avansată prin acţiunea
principală de reclamantă, nu este permisă de lege.
Pentru motivele expuse, nefiind, deci, îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1856 C. civ.,
acţiunea nu era fondată, cu consecința respingerii acesteia.
Societatea G. S.A. (actuala C. SRL) a formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul
pârâtei B., în sensul respingerii acţiunii principale formulate de reclamanta A. SRL.
Având în vedere raportul de dependenţă faţă de acţiunea principală, ca urmare a
respingerii acesteia ca nefondată, în temeiul dispoziţiilor art. 51 şi art. 55 C. proc. civ., Curtea a
admis cererea de intervenţie accesorie în interesul pârâtei formulată de intervenienta C. SRL.
La rândul său, pârâta B. a formulat cerere de introducere forţată în proces a intervenientei
C. SRL (fosta G. S.A.), în temeiul dispoziţiilor art. 58 C. proc. civ., în considerarea calităţii
acesteia de antreprenor general, care ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamanta A. S.R.L.
privind debitele restante ale pârâtei rezultate din contractul de antrepriză încheiat cu
intervenienta, pentru opozabilitatea hotărârii.
Constatându-se netemeinicia pretenţiilor reclamantei care au format obiectul acțiunii
principale, în limita verificărilor efectuate în acest cadru procesual, din concluziile expertizei
efectuate în dosar reținându-se că nu existau debite scadente ale acestei interveniente asupra
pârâtei la data introducerii acțiunii, Curtea a respins, în temeiul art. 57 şi art. 58 C. proc. civ.,
cererea pârâtei de chemare în judecată a altei persoane privind intervenienta C. S.R.L. (fostă G.
S.A).
Intervenienta E. S.A. a formulat la prima instanță cerere de intervenţie în interes propriu
în data de 19.11.2013, precizată în data de 21.01.2014, prin care a solicitat, în calitate de cesionar
al contractului de cesiune de creanţă cu titlu de garanţie nr. G63/02.08.2010 încheiat cu
intervenienta G. S.A. (actuala C. SRL), obligarea pârâtei B. la plata sumei de 7.248.449,45 lei,
parte a creanţei cedate de G. S.A., cerere formulată și în contradictoriu cu reclamanta A. S.R.L. şi
intervenienta G. S.A.
În ce priveşte situaţia de fapt, Curtea a constatat că, prin contractul de cesiune de creanţă
cu titlu de garanţie nr. G63/02.08.2010, G. S.A, în calitate de cedent şi intervenienta E. S.A., în
calitate de cesionar, în vederea garantării tuturor obligaţiilor asumate de cedent prin contractul de
credit nr. 216/23.10.2008 (în valoare de 10 milioane Euro), a instituit în favoarea cesionarului o
garanţie reală mobiliară asupra creanţelor prezente şi viitoare, precum şi asupra veniturilor
prezente şi viitoare.
471
 Garanţia reală mobiliară cuprindea o universalitate a creanţelor prezente şi viitoare
împreună cu toate drepturile, dobânzile, beneficiile şi garanţiile aferente acestora, astfel cum
erau datorate de debitorii cedaţi din contractele comerciale identificate în anexa la contract.
Părţile au stipulat că orice plată a debitorilor cedaţi urma să se facă direct în contul
cedentului.
În anexa la contract, conţinând condiţiile comerciale şi tabelul creanţelor cesionate, a fost
indicat şi contractul de antrepriză din 06.05.2011, în ce priveşte debitorul cedat B., fiind indicată
creanţa de 71 milioane lei (rest de încasat) în anul 2011.
Contractul a suferit modificări succesive prin actele adiţionale nr. 1 şi nr. 2 din
08.06.2011, în sensul extinderii obiectului garanţiei.
Nu au fost primite susţinerile intervenientei E. S.A., în sensul că prin acest contract a
operat o veritabilă cesiune de creanţă a cărei executare ar fi fost doar amânată, condiţionat de
neîndeplinirea obligaţiei de plată a creditului contractat de cedenta G. S.A.
Ceea ce se urmăreşte prin contractul analizat, încheiat sub imperiul Codului civil de la
1864, nu este doar funcţia de transmitere a unor obligaţii, ci în mod neîndoielnic instituirea unei
garanţii reale mobiliare în favoarea intervenientei creditoare E. S.A.
În situaţia în care cesiunea de creanţă ar fi stipulată în locul executării obligaţiei proprii,
ca o varietate a dării în plată, ar prezenta importanţă asupra existenţei şi întinderii creanţei
intervenientei E. asupra G. S.A., în timp ce în situaţia garanţiei reale mobiliare, creditoarea îşi
păstrează dreptul de a executa silit atât obligaţia garantată (rezultată din contractul de credit), cât
şi garanţia.
Intervenienta în interes propriu este înscrisă, de altfel, în tabelul de creanţe din procedura
insolvenţei, în calitate de creditor garantat al debitoarei G. S.A.
Distincţia teoretică între cesiunea de creanță, cesiunea în scop de garanție și ipotecă
asupra creanței, care se apropie prin prisma efectelor recunoscute de lege, nu prezintă o relevanţă
deosebită în soluţionarea cererii de intervenţie, astfel cum a fost formulată.
Prin actul adiţional nr. 3 din 6 aprilie 2012, de extindere a garanţiei asupra noilor creanţe,
urmare a intrării în vigoare a dispoziţiilor din noul Cod civil, părţile au adaptat contractul iniţial
la terminologia specifică şi la instituţia ipotecii asupra creanţelor, astfel cum a fost reglementată
prin dispoziţiile art. 2398 C. civ., cererea de intervenție fiind întemeiată pe dispozițiile din acest
ultim act adițional.
Astfel, contractul nr. G63 a fost calificat chiar de părţi drept „contract de ipotecă
mobiliară”, G. S.A. a fost denumită „debitor ipotecar”, iar E. S.A. „creditor ipotecar”.
În lista anexă conţinând tabelul creanţelor ipotecate, la poziţia 3, a fost înscrisă şi valoarea
rămasă neîncasată în data de 31.03.2012 de la debitorul cedat B. în temeiul contractului de
antrepriză încheiat în data de 06.05.2011, în valoare de 29.820.000 lei.
Notificarea efectuată în data de 06.02.2013, a debitorului ipotecar G. S.A., s-a efectuat
sub denumirea de „notificare a ipotecii mobiliare” instituite prin contractul de ipotecă mobiliară
asupra creanţelor nr. G63/02.08.2010.
Astfel, creditorul ipotecar (E. S.A.) a dobândit drepturi asupra creanțelor ipotecate
rezultate din contractul de antrepriză încheiat între pârâta B. şi debitoarea G. SA, în limita
valorică a garanţiei sale, intervenienta în interes propriu subrogându-se în drepturile
constituitorului ipotecii, respectiv în drepturile intervenientei forţate G. S.A. (actuala C. SRL - în
insolvență).
Apărarea reclamantei A. S.R.L. privind clauza inserată în art. 6.6 din contractul de
antrepriză încheiat între B. şi G. S.A., prin care se condiţionează cesiunea/gajarea drepturilor
antreprenorului rezultate din acest contract de acordul scris al beneficiarului (pârâta) nu are
472
relevanţă, din moment ce partea în favoarea căreia a fost instituită clauza respectivă nu înţelege
să se prevaleze de efectele acesteia.
Intervenienta în interes propriu E. S.A. are, într-adevăr, posibilitatea recunoscută de lege
de a exercita o acţiune directă împotriva B. (debitor al creanţei ipotecate), în temeiul contractului
de antrepriză în care nu este parte, fiind îndeplinită şi condiţia de includere în cadrul procesual a
G. S.A. (actuala C. SRL), aflată în procedura de insolvenţă, doar pentru raţiuni de opozabilitate.
Intervenţia în interes propriu, deşi nu urmăreşte decât obligarea pârâtei B. la plata sumelor
restante din contractul de antrepriză încheiat în data de 06.05.2011, este îndreptată şi împotriva
reclamantei din acţiunea principală, A. S.R.L., în sensul negării dreptului de prioritate asupra
aceluiaşi drept de creanţă.
Sub acest aspect, se constată că, în principiu, acţiunea directă (cum este cea întemeiată pe
art. 1856 C. civ.) exercitată împotriva terţului debitor al propriului debitor are avantajul că
valoarea urmărită trece din patrimoniul terţului, direct în patrimoniul creditorului urmăritor, fără
a mai suporta riscul concursului altor creditori.
În speţă, însă, acţiunea principală nu este fondată, pentru considerentele expuse pe larg
anterior, nefiind cazul unui concurs al reclamantei cu intervenienta creditoare pentru aceeaşi
creanţă.
În plus, potrivit legii, dreptul de ipotecă conferă un drept de preferinţă creditorului
ipotecar, cum este cazul intervenientei E. S.A., având, deci, dreptul de a-şi satisface creanţa
înaintea altor creditori chirografari, precum şi a creditorilor cu rang inferior.
Intervenienta, în calitate de creditor ipotecar, şi-a exercitat, în speţă, dreptul de a se
îndrepta împotriva debitorului creanţei ipotecate, pentru a percepe plata acestei creanţe ipotecate.
Art. 2400 C. civ. condiţionează dreptul respectiv de o prealabilă notificare privind
existenţa ipotecii, a creanţei ipotecate, a sumei datorate, a locului şi a modalităţii de plată.
Din actele dosarului, se reţine că intervenienta a îndeplinit obligaţia de publicitate, privind
înregistrarea în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare a garanţiei mobiliare iniţiale,
efectuând după modificarea contractului prin actul adițional nr. 3 şi notificarea individuală a
pârâtei B. cu privire la obligaţia de a achita creanţele datorate cedentului G. S.A. în baza
contractului de antrepriză încheiat cu aceasta, mai întâi în data de 01.05.2012 şi ulterior, în data
de 06.02.2013.
Din cuprinsul cererii de intervenţie, rezultă că obiectul său se referă în concret la plata de
către pârâta-beneficiar al lucrării (B.) a tranşei nr. 20, aferentă contractului de antrepriză încheiat
în data de 06.05.2011 cu societatea C. SRL (fostă G. S.A.).
Potrivit legii, ca efect al garanţiei, creditorul ipotecar are dreptul de a percepe toate
sumele care i se cuvin debitorului său, în calitate de creditor al creanţei ipotecate, drepturile sale
fiind limitate nevoii proprii de a-şi satisface creanţa până la concurenţa creanţei garantate cu
ipoteca.
Cererea nu este, însă, întemeiată, întrucât tranşa finală contractuală în valoare de
7.100.000 lei plus TVA nu a mai devenit scadentă, potrivit clauzelor contractuale asumate cu
valoare obligatorie de părți prin art. 5 din actul adiţional semnat în data de 07.09.2012.
Prin art. 5 din actul adiţional nr. 4/14.09.2012, a fost modificat art. 7 din contractul de
antrepriză, în sensul că „plata ultimei facturi, reprezentând tranşa 20 - conform graficului de
facturi şi plăţi cuprins în anexa 7 la contractul de antrepriză - se face de către beneficiar (B.) după
efectuarea recepţiei formale interne şi finalizarea remedierii tuturor deficienţelor, verificarea
obiectivă şi de specialitate, predarea scrisorii de garanţie bancară, în valoare de 5% din suma de
71 milioane lei, cel târziu în termen de 30 de zile calendaristice de la primirea facturii”, obligații
care nu au mai fost aduse la îndeplinire, societatea G. S.A. intrând în insolvență.
473
 Ca urmare a neîndeplinirii obligaţiei asumate drept condiţie pentru a se putea emite
factura aferentă tranşei nr. 20, nici creanţa privind ultima tranşă a preţului contractual nu a mai
devenit scadentă, neputându-se solicita, prin urmare, nici plata acesteia de către creditorul
ipotecar prin cererea de intervenţie în interes propriu.
Propunerea avansată de intervenienta creditoare de a se interpreta clauzele contractuale în
sensul imposibilităţii executării obligaţiilor contractuale ale antreprenorului de a mai accesa o
scrisoare de garanţie bancară, urmare a intrării în insolvență, şi de a se înlătura cu această
motivare aplicarea clauzei respective, urmată de deducerea acestei valori de 5% direct din
contravaloarea tranşei finale, nu poate fi primită, având în vedere cadrul procesual limitat fixat, în
virtutea principiului disponibilităţii, chiar de către intervenientă prin cauza cererii cu care a
învestit instanţa de fond.
Din modul în care şi-a precizat la prima instanță, în temeiul art. 132 C. proc. civ. de la
1865, cererea de intervenţie, în data de 21.01.2014, se desprinde concluzia că E. S.A. a solicitat
direct pârâtei debitoare B. plata creanţei ipotecate.
Intervenienta urmărea, deci, prin cererea sa, îndeplinirea prestaţiilor datorate potrivit
contractului dintre beneficiarul B. și antreprenorul general G. S.A. pe calea unei acţiuni în
executare, condiţii care nu erau, însă, îndeplinite, pentru argumentele expuse anterior, obligaţia a
cărei executare se solicită nefiind exigibilă.
Ca principiu, obligaţiile contractuale trebuie să se execute întocmai şi de bună-voie.
Examinarea modului concret de îndeplinire/neîndeplinire a obligaţiei asumate prin contractul de
antrepriză încheiat de părţi în data de 06.05.2011, precum şi excepţia de neexecutare invocată de
pârâtă în apărarea sa puteau fi analizate doar în cadrul unei acţiuni în răspundere contractuală, cu
care instanţa de fond nu a fost învestită.
Prin urmare, cererea de intervenţie în interes propriu a E. S.A. nu putea fi admisă în
temeiul art. 50 şi art. 55 C. proc. de la 1865, nefiind fondată.
Împotriva acestei decizii civile a declarat recurs apelanta-reclamantă A. S.R.L., prin care a
solicitat admiterea acestuia, modificarea în parte a deciziei atacate și, rejudecând fondul cauzei,
admiterea acțiunii introductive astfel cum a fost formulată, menținând celelalte dispoziții ale
deciziei atacate.
De asemenea, împotriva acestei decizii civile a declarat recurs și apelanta-intervenientă E.
S.A., prin care a solicitat admiterea acestuia și, în principal, casarea și trimiterea cauzei spre
rejudecare, iar, în subsidiar, modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul admiterii cererii de
intervenție în interes propriu pe care a formulat-o și a obligării pârâtei B. S.C.S. la plata, în
principal, a tranșei nr. 20 din contractul de antrepriză în cuantum de 7.248.449,45 de lei, iar, în
subsidiar, la plata sumei de 3.093.070 de lei (7.100.000 de lei - 456.930 de lei - 3.550.000 de lei)
stabilită conform calculelor realizate de expertul contabil desemnat.
Prin decizia nr. 1617 din 7 noiembrie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și
Justiție, în dosarul nr. x/93/2012 au fost admise recursurile declarate de reclamanta A. S.R.L. și
de intervenienta E. S.A. împotriva deciziei nr. 1560 A din 7 octombrie 2016 pronunțate de Curtea
de Apel București, Secția a VI-a civilă, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare
aceleiași instanțe.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de recurs a reţinut următoarele:
Premergător formulării oricăror considerente cu privire la recursurile promovate, Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie a reluat premisele de fapt avute în vedere de părţi şi de instanţa de apel
la soluţionarea cauzei.

474
 Între B. SCS şi Societatea G. SA (devenită ulterior C. SRL) s-a încheiat contractul de
antrepriză generală la 6.05.2011, obiectul acestuia fiind proiectarea şi realizarea unei construcţii
la cheie, mai exact, Centrul logistic B., jud. Mureş.
Între antreprenorul general şi Societatea F. SRL, parte a aceluiaşi grup, s-a încheiat un
prim contract de subantrepriză, cu nr. 2937 la 5.05.2011, având ca obiect execuţia si predarea în
stare funcţională a lucrărilor la obiectivul menţionat anterior.
Ulterior, la 14.10.2011, societatea subantreprenoare F. SRL a încheiat cu reclamanta A.
SRL un contract de subantrepriză cu nr. 802 din 14.10.2011, care a avut ca obiect executarea şi
predarea în stare funcţională a lucrărilor de montaj tablă acoperiş şi copertine pentru obiectivul
Centrul logistic B. din judeţul Mureş, act care a fost modificat succesiv, prin 6 acte adiţionale.
Întrucât Societatea F. SRL (devenită Societatea H. SRL) nu a achitat A. SRL preţul
convenit pentru executarea lucrărilor contractate, iar Societatea H. SRL a intrat în procedura
insolvenţei, reclamanta a acţionat pe calea unei acţiuni directe, în temeiul art. 1856 C. civ.
împotriva beneficiarului antreprizei, B. SCS pentru plata datoriilor pe care aceasta le avea, faţă de
antreprenor la data formulării acţiunii, 14.08.2012, mai exact contravaloarea tranşei 20 a
contractului de antrepriză generală, în cuantum de 71.000.000 lei.
Pentru a zădarnici demersurile creditorilor societăţii intrate în insolvenţă, deci, pentru a
lipsi de fundament acţiunea directă promovată în cauză, la 23.11.2012, între C. SRL şi H. SRL s-
a încheiat o convenţie de compensare cu nr. 479, care a fost însă anulată prin decizia civilă
irevocabilă nr. 227/24.03.2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, constatând tocmai
conivenţa la fraudă a acestora.
După începerea litigiului, la 14.08.2012, între beneficiarul lucrării şi antreprenorul general
a intervenit actul adiţional nr. 4 la contractul de antrepriză generală, încheiat la 7.09.2012, act
prin care plata ultimei facturi, aferente tranşei 20 din contractul de antrepriză, însumând
7.100.000 lei, va fi făcută după efectuarea recepţiei formale interne şi finalizarea remedierii
tuturor deficienţelor, verificarea obiectivă şi de specialitate şi predarea scrisorii de garanţie
bancară în 30 de zile de la primirea facturii.
Pe parcursul litigiului în prima instanţă în proces au fost formulate cereri incidentale,
prima, având ca obiect introducerea în cauză, pe temeiul art. 58 C. proc. civ., a SC G. SA (actuală
C. SRL), a doua, având ca obiect o cerere de intervenţie voluntară, în interesul pârâtei, a
antreprenorului general, SC G. SA. De asemenea, a intervenit în cauză, în interes propriu E., cu o
cerere prin care a solicitat, în contradictoriu cu A. SRL, respingerea acţiunii reclamantei,
deoarece dreptul de creanţă care face obiectul pretenţiei este datorat de către pârâtă direct
intervenientei, în baza unui contract de cesiune de creanţă cu titlu de garanţie, G63 din 2.08.2010,
act la care s-au adăugat 3 acte adiţionale. Ulterior, intervenienta principală a solicitat ca pârâta B.
să fie obligată la plata sumei de 7.100.000 direct în favoarea sa.
Pe aceste premise litigiul a fost soluţionat de instanţele de fond, iar într-un prim
considerent instanţa de apel a admis apelurile declarate, reţinând că prin încheierea interlocutorie
din 1.11.2012, au fost respinse excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a B. SCS şi excepţia
inadmisibilităţii acţiunii pornite pe fundamentul art. 1856 C. civ., iar această încheiere nu a fost
atacată, dar şi că cererea de intervenţie principală a fost respinsă fără a fi motivată soluţia de
primă instanţă.
Astfel, a fost anulată sentinţa primei instanţe şi procesul a fost reţinut spre rejudecare de
către instanţa de apel fiind pronunţată decizia atacată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Analizând criticile formulate, a constatat că un prim considerent al deciziei pronunţate,
criticat de către recurenta A. SRL în propriul recurs, are ca fundament dispoziţiile art. 304 pct. 8
C. proc. civ. şi supune verificării greşita interpretare a actului dedus judecăţii, actul adiţional nr.
475
4/14.09.2012 la contractul de antrepriză generală, act care, în opinia recurentei, a fost întocmit cu
fraudarea intereselor reclamantei.
Deşi este adevărat că actul adiţional la contractul de antrepriză generală cu nr.
4/14.09.2012 a fost valorificat ca probă procesuală, stabilindu-se în condiţiile art. 5 al acestuia că
scadenţa ratei 20 a contractului de antrepriză nu este împlinită, totuşi, nu este fondată apărarea
intimatei-pârâte, care arată că prin această critică recurenta propune o reevaluare a probei pentru
reconsiderarea stării de fapt lămurite în apel.
Totodată, Înalta Curte a arătat şi că în mod greşit critica recurentei s-a fondat pe
dispoziţiile pct. 8 din art. 304 C. proc. civ., în realitate prin conţinutul criticii, aceasta nesupunând
controlului o greşită interpretare a actului juridic, prin deturnarea înţelesului lămurit al acestuia
într-o manieră în care adevărata voinţă a părţilor să fi fost nesocotită.
În realitate, critica vizează lipsa oricărei cercetări efective şi consistente a instanţei de apel
referitoare la caracterul fraudulos al actului, act care, în opinia sa, a fost preconstituit, prin
conivenţa celorlalte părţi, după începerea litigiului, în scop procesual pentru zădărnicirea
demersului reclamantei. Scopul contestării actului a fost obţinerea, de către reclamantă, a
înlăturării acestei probe din dosar şi lipsirea sa de orice relevanţă în stabilirea stării de fapt.
Din această perspectivă, critica a fost încadrată din oficiu, în dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi
7 C. proc. civ. şi a fost apreciată fondată, întrucât concluzia instanţei de apel nu prezintă
argumente concrete care să releve realizarea cercetării judecătoreşti adecvate.
În acest sens, analiza instanţei sesizate cu această apărare trebuia să aibă în vedere nu doar
circumstanţe temporale, legate de data întocmirii actului, şi principiul libertăţii contractuale a
părţilor actului de antrepriză, ci, mai mult decât atât să evalueze dacă în condiţiile art. 10 din
contractul de antrepriză, coroborat cu întocmirea proceselor-verbale de recepţie încheiate
succesiv la 5.06.2012, 25.10.2012, a împrejurării că după recepţie societatea pârâtă şi-a înscris în
cartea funciară imobilul construit şi că acesta a fost folosit cu destinaţia avută în vedere de către
beneficiar, a faptului că după 7.09.2012 B. a comandat şi au fost executate lucrări suplimentare,
dar şi împrejurarea că G. SA a emis la 14.09.2014 facturi care au fost în parte achitate de către
pârâtă în perioada procesului, contextul şi situaţia reală justificau sub auspicii oneste încheierea
actului adiţional pentru executarea contractului iniţial, sau dacă acest demers a avut doar un scop
procesual.
Din acest punct de vedere, instanţa de apel nu a răspuns adecvat unei apărări importante a
cauzei, vizând îndeplinirea unei condiţii cuprinse în dispoziţiile art. 1856 C. civ. evocat ca temei
al acţiunii, referitoare la scadenţa creanţei beneficiarului, acest motiv de recurs fiind fondat şi
imprimând necesitatea reevaluării cauzei.
Tot în acest context, Înalta Curte a subliniat că este nereală apărarea intimatei B. SCS care
opune împrejurarea că frauda sub care a fost încheiat actul adiţional a fost pentru prima dată
invocată în recurs. În condiţiile în care actul adiţional nr. 4/14.09.2012 a fost depus pentru prima
dată în faţa tribunalului după data de 18.03.2014, o primă contestare a actului a fost realizată în
faţa primei instanţe înainte de dezbaterea fondului, fiind reiterată prin motivele de apel.
Chiar şi în condiţiile în care, depăşind chestiunea caracterului fraudulos al actului
adiţional, existenţa şi executarea acestuia condiţionează scadenţa creanţei antreprenorului
general, creanţă deţinută împotriva B., instanţa de fond avea îndatorirea de a verifica executarea
sa la data soluţionării cauzei, în condiţiile art. 5 ale convenţiei adiţionale.
În cadrul aceluiaşi motiv de recurs recurenta A. SRL a susţinut interpretarea greşită a
actului de compensare din 23.11.2012, convenţie anulată prin decizia civilă nr. 227/24.03.2015
irevocabil, dar şi schimbarea înţelesului lămurit al acesteia, în sensul că a considerat nedovedite
datoriile dintre antreprenorul principal şi subantreprenorul F. SRL.
476
 Cu privire la această critică, instanţa de recurs a subliniat că, în raport cu decizia evocată,
s-a valorificat în acest proces efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat. Aşa fiind, instanţa de
apel nu a realizat un examen în interpretare al convenţiei de compensare, într-o manieră străină
de voinţa părţilor.
Cu toate acestea, instanţa de apel a reţinut un deficit de probe atunci când a constatat că
obligaţia A. de a proba existenţa unei datorii între G. SA (actuală C. SRL) şi F. SRL (actuală H.
SRL) nu a fost îndeplinită. Această concluzie nu s-a justificat însă pe date ale cauzei şi nici nu a
argumentat necesitatea unei asemenea demonstraţii în condiţiile în care erau activate dispoziţiile
art. 1856 C. civ., arătând doar că această acţiune are caracter excepţional şi dispoziţiile legale
trebuie interpretate restrictiv.
Pe baza celor reţinute, Înalta Curte a arătat că, deşi nu se pune în cauză problema
interpretării convenţiei de compensare între antreprenorii anteriori reclamantei A., anulate printr-
o decizie irevocabilă, la analiza condiţiilor acţiunii directe este necesar un răspuns efectiv la acele
apărări care tind să demonstreze sau să infirme îndeplinirea condiţiilor cerute de lege, într-o
măsură care să facă precis şi complet raţionamentul instanţei de fond.
Un al doilea motiv al recursului a vizat, în opinia reclamantei, greşita aplicare a legii. Într-
o primă argumentare, recurenta consideră că în motivarea curţii de apel există contradicţii.
Aceasta pentru că, pe de-o parte, instanţa de apel a statuat că acţiunea directă a subantreprenorilor
care au acces la acţiunea directă fondată pe dispoziţiile art. 1586 C. civ. este mai extinsă prin
comparaţie cu sfera persoanelor care aveau acest drept potrivit reglementării din Codul civil de la
1864 şi că în temeiul art. 1852 alin. (2) C. civ. reclamanta poate promova acţiunea directă
împotriva beneficiarului B. care poate sta în judecată, iar, pe de altă parte, a statuat, în
considerente succesive, că interpretarea extensivă prin analogie a dispoziţiilor art. 1856 C. civ. în
forma avansată de reclamantă prin acţiunea principală nu este permisă de lege.
Deşi dezvoltarea motivului de recurs nu corespunde unei greşite aplicări a legii, ci unei
motivări contradictorii, încadrând din oficiu aceste critici în motivul de recurs prevăzut de art.
304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este fondat.
Astfel, un prim motiv al anulării sentinţei atacate la instanţa de apel a fost acela că nicio
parte litigantă nu a atacat cu apel încheierea interlocutorie din 1.11.2012, prin care a fost respinsă
excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii fondate pe
dispoziţiile art. 1852 alin. (2) şi art. 1856 C. civ. Prin această încheiere s-a stabilit că dispoziţiile
legale nu trebuie interpretate restrictiv şi că pot fi extinse şi la subantreprenori, inclusiv la
contractul de subantrepriză încheiat cu un subantreprenor general, având în vedere şi dispoziţiile
art. 1852 alin. (2) C. civ. care stabilesc că subantrepriza este supusă dispoziţiilor prevăzute pentru
contractul de antrepriză.
Chiar instanţa de apel a stabilit, în mod corect, că prin neapelarea acestei încheieri care
rezolvă chestiuni litigioase lăsând să se întrevadă o soluţie asupra litigiului, efectele acestea se
consolidează prin dobândirea puterii de lucru judecat şi nu ar mai putea fi repuse în discuţie,
opunându-se în litigiu pe tot parcursul soluţionării sale.
De aceea, afirmaţia concluzivă a instanţei de apel, în acea parte a considerentelor
referitoare la apelul reclamantei, prin care a statuat că acţiunea directă deschisă de art. 1856 C.
civ. este reglementată ca o excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractului, dispoziţiile
legale fiind de strictă interpretare, astfel încât nu pot fi extinse, prin analogie, la situaţia avansată
de reclamant prin acţiunea principală, vine în totală contradicţie cu considerentele proprii reţinute
în paragrafele anterioare.

477
 Or, o contradicţie de o asemenea anvergură în cadrul considerentelor cu caracter decisiv
pentru soluţia adoptată creează părţii o îndoială justificată asupra raţionamentului juridic aplicat
de instanţa care a soluţionat procesul şi asupra clarităţii soluţiei adoptate.
De aceea, fiind această îndoială asupra justificării pe care instanţa a dat-o soluţiei
pronunţate, asupra modului în care cauza a fost analizată, Înalta Curte a arătat că se impune
reluarea judecăţii la instanţa de fond, prin acordarea deplinului efect al puterii de lucru judecat
înglobat de încheierea prin care se statuează asupra împrejurărilor litigioase referitoare la
admisibilitatea acţiunii în forma avansată de reclamantă.
O ultimă critică a recurentei A. SRL vizează greşita aplicare a legii, a dispoziţiilor art.
1856 C. civ. care nu condiţionează admiterea acţiunii de condiţia ca datoria beneficiarului să fie
scadentă la data acţiunii.
Acest motiv de recurs nu a fost considerat fondat şi Înalta Curte l-a înlăturat. Interpretarea
dispoziţiilor art. 1865 C. civ., care reglementează acţiunea directă împotriva beneficiarului a
persoanelor care au prestat o activitate pe baza unui contract încheiat cu antreprenorul, implică
valorificarea, de către antreprenor, a tuturor excepţiilor pe care beneficiarul le poate opune
contractantului său direct. Enumerându-se printre acestea şi condiţia exigibilităţii creanţei, este
firesc ca această apărare să poată fi opusă de beneficiar titularului acţiunii directe, chiar dacă
acesta nu se află într-un raport contractual cu reclamantul, câtă vreme nu va putea să răspundă
decât în limita şi în condiţiile în care ar răspunde faţă de antreprenor. Cu toate acestea, condiţia
exigibilităţii, potrivit considerentelor anterior redate în această decizie va fi reevaluată cu prilejul
rejudecării, pentru aprecierea temeinicei acţiunii, ţinând cont de principiul disponibilităţii, dar
verificându-se şi dacă reclamanta şi-a fundamentat acţiunea pe dispoziţiile art. 110 C. proc. civ.
Examinând, mai departe recursul declarat de intervenienta în interes propriu E., Înalta
Curte a constatat că un prim motiv de recurs deduce analizei nelegalitatea actului de procedură
pentru lipsa motivării dar şi pentru motive succesive contradictorii.
Astfel, această recurentă consideră că este nefundamentată juridic concluzia potrivit căreia
nu poate fi acceptată propunerea intervenientei de interpretare a clauzelor contractuale în sensul
că, din cauza unei imposibilităţi a G. SA (actuală C. SRL) de a mai accesa o scrisoare de garanţie
bancară, este justificată obligarea la plată a B. a tranşei 20 a contractului de antrepriză cu
reţinerea unui procent de 5% din totalul sumei care ar corespunde valorii înglobate de garanţie.
De asemenea, recurenta a subliniat şi că există o contradicţie în considerentele instanţei de apel
care, anterior promovării acestei concluzii, a arătat că intervenienta E. are deplina justificare de a
pretinde direct debitorului ipotecar, societatea B., plata ultimei tranşe a contractului de antrepriză,
procedând chiar la analiza pe fond a acestei pretenţii, atunci când a reţinut că, de fapt, tranşa 20,
în valoare de 7.100.000 lei, nu este scadentă în condiţiile art. 5 ale actului adiţional nr. 4 la
contractul principal.
Examinând aceste critici, Înalta Curte a constatat că sunt doar parţial fondate.
Instanţa de apel a dezvoltat corect mecanismul garanţiei constituite în favoarea cesionarei
în garanţie, E, adaptată la 6.04.2012 ca ipotecă asupra creanţelor, stabilind că actul
G63/02.08.2010 are primordial funcţia de garantare a obligaţiilor angajate de Societatea G. SA şi
nu este o simplă cesiune de creanță sau o veritabilă dare în plată.
Sub acest aspect accesarea garanţiei implică anumite condiţii sub care creditorul ipotecar
poate cere debitorului ipotecar plata directă a creanţelor care se constituie ca obiect al garanţiei şi
se substituie dreptului constituitorului ipotecii, G. SA. Prin considerentele contestate ca fiind
nemotivate, instanţa de apel a explicat că, prin efectul subrogării, creanţa creditorului ipotecar nu
poate fi valorificată decât în condiţiile contractului de antrepriză, astfel cum acesta a fost
modificat prin actul adiţional nr. 4. Mai precis, instanţa de apel a stabilit că prin efectul art. 5 al
478
actului adiţional, tranşa 20 rămasă de plată nu este scadentă ca urmare a neîndeplinirii obligaţiei
stabilite în sarcina antreprenorului.
Mai departe, curtea de apel a statuat că cererea creditorului ipotecar de a se accesa tranşa
20 cu o reţinere de 5% care ar fi corespuns valorii rămase în garanţie într-o scrisoare bancară care
nu mai poate fi accesată din cauza insolvenţei antreprenorului principal, semnifică o înlăturare a
dispoziţiilor art. 5 din actul adiţional, care nu ar putea fi primită.
Înalta Curte a arătat că această expunere a considerentelor nu conţine nicio contradicţie în
raţionamentul dezvoltat de instanţa de apel, iar această instanţă nu realizează, prin prevalenţa
clauzei din art. 5 la actul adiţional, nicio interpretare a contractului care nu ar corespunde voinţei
netăgăduite a părţilor.
Totuşi, ceea ce s-a solicitat instanţei de apel de către E. nu a fost nici inactivarea art. 5 al
actului adiţional, nici reinterpretarea acestei clauze, ci o evaluare a modalităţii sale de executare,
în situaţia în care condiţia accesării scrisorii de garanţie bancară a devenit, prin intrarea G. SA
(actuala C.) în insolvenţă, o obligaţie imposibil de executat.
Din această perspectivă nu se poate reţine lipsa totală de motivare sau motivarea
contradictorie, ci un deficit al considerentelor care trebuia să răspundă acestei solicitări, de natură
să impună reanalizarea cauzei.
Succesiv, recurenta-intervenientă a arătat că decizia a fost pronunţată cu interpretarea ori
aplicarea greşită a legii, reţinându-se greşit că E. deţine o ipotecă mobiliară, în fapt, aceasta fiind
cesionara directă a creanţei G. SA împotriva B.
Dincolo de împrejurarea că recurenta nu identifică dispoziţiile legale a căror aplicare ori
interpretare s-au realizat printr-o greşeală de judecată, caracterizarea obiectului actelor juridice
încheiate între G. SA şi E. începând cu 8.02.2010 s-a făcut printr-o valorificare a clauzelor
convenţiei dintre părţi. Instanţa de apel a stabilit conținutul acestora prin interpretarea literală a
termenilor conveniţi de părţi, profesionişti al căror exerciţiu în acest gen de operaţiuni are
caracter curent, dublată de împrejurarea că acţiunile ulterioare ale părţilor în executarea acestei
convenţii au corespuns sensului stabilit prin aceasta.
De aceea acest motiv de recurs este nefondat şi a fost înlăturat.
Celelalte aspecte criticate de recurenta E. pe temeiul greşitei aplicări ori interpretări a legii
dezvoltă un set de argumente care corespund, parţial, chiar celor stabilite de instanţa de apel, iar
unei părţi a acestora Înalta Curtea le-a răspuns deja prin considerente a căror reluare nu se
impune.
În fine, cu prilejul rejudecării cauzei, analiza temeiniciei cererii E. presupune, pe lângă
cele deja stabilite, verificarea îndeplinirii tuturor condiţiilor stabilite în art. 5 al actului adiţional
nr. 4 la contractul de antrepriză, referitoare şi la efectuarea recepţiei interne, remedierea
deficienţelor şi efectuarea verificărilor de specialitate, printr-o completă valorificare a
materialului probator al cauzei.
De aceea, pentru toate aceste considerente, recursurile declarate au fost admise, decizia
atacată casată, iar în temeiul art. 304 pct. 5 şi 7, raportat la art. 312 alin. (3) şi art. 314 C. proc.
civ., cauza a fost trimisă pentru rejudecare la instanţa de apel.
II. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, Secția a VI-a civilă, la
data de 15.01.2018, sub nr. x/ 93/2012*.
La data de 30.05.2018, a fost depusă de C. S.R.L. cerere de intervenţie accesorie în
interesul intervenientei E. S.A., prin care a solicitat să se dispună admiterea cererii de intervenție
în interes propriu și respingerea cererii de chemare în judecată formulate de A. S.R.L., ca
inadmisibilă. În subsidiar, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată formulate de A.

479
S.R.L., ca nefondată. De asemenea, a solicitat admiterea cererii de intervenție formulată de E.
S.A. și obligarea pârâtei B. S.C.S. la plata sumei de 7.248.449,45 de lei.
De asemenea, la aceeași dată, C. S.R.L. a depus la dosarul cauzei cerere de renunțare la
judecata cererii de intervenție accesorie formulate în interesul pârâtei B. S.C.S.
Prin încheierea de ședință din data de 31.10.2018 pronunțată de Curtea de Apel București,
Secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/ 93/ 2012* s-a luat act de renunțarea C. S.R.L. la judecata
cererii de intervenție accesorie în interesul pârâtei B. S.C.S.; de asemenea, s-a admis în principiu
cererea de intervenție accesorie în interesul apelantei-interveniente E. S.A., formulată de C.
S.R.L.
Prin decizia civilă nr. 938/29.05.2019 pronunţată în dosarul nr. x/93/2012*, Curtea de
Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, a calificat apărare de fond excepția inadmisibilității
formulării cererii de chemare în judecată, invocată de intervenienta accesorie C. S.R.L, a admis
apelurile formulate de apelantele A. S.R.L. și E. S.A. împotriva sentinței civile nr. 2327/
25.09.2015 pronunțate de Tribunalul Ilfov, Secția civilă, în dosarul nr. x/93/2012, în
contradictoriu cu intimatele B. S.C.S. și C. S.R.L., prin lichidator judiciar CII I., a anulat în parte
sentința civilă apelată în ceea ce privește soluțiile pronunțate relativ la cererea de chemare în
judecată formulată de apelanta-reclamantă A. S.R.L., la cererea de chemare în judecată a altor
persoane formulată de intimata B. S.C.S., la cererea de intervenție voluntară principală formulată
de intimata E. S.A. și la cererea de intervenţie accesorie în interesul pârâtei B. S.C.S., formulată
de intervenienta accesorie C. S.R.L., și, reținând cauza spre rejudecare, a admis în parte cererea
de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B. S.C.S., a
obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 7.248.449,3 lei, reprezentând contravaloare
lucrări executate la Centrul Logistic B., a luat act că reclamanta A. S.R.L. şi-a rezervat dreptul de
a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată, a respins cererea de chemare în judecată a altor
persoane formulată de pârâta B. S.C.S. în contradictoriu cu intervenienta în interes propriu C.
S.R.L., ca neîntemeiată, a respins cererea de intervenție voluntară principală formulată de
intervenienta principală E. S.A. în contradictoriu cu reclamanta A. S.R.L., pârâta B. S.C.S. și
intervenienta în interes propriu C. S.R.L., ca neîntemeiată, a respins cererea de intervenţie
accesorie în interesul apelantei-intervenientă principală E. S.A., formulată de intervenienta
accesorie C. S.R.L., ca neîntemeiată, a luat act că apelanta A. S.R.L. şi-a rezervat dreptul de a
solicita cheltuieli de judecată pe cale separată, a respins cererea apelantei E. S.A. de acordare a
cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată, a luat act că intimata B. S.C.S. şi-a rezervat dreptul de
a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut următoarele:
În ceea ce privește excepția inadmisibilității formulării cererii de chemare în judecată,
invocată de intervenienta accesorie C. S.R.L., Curtea, față de motivele invocate de parte în
susținerea sa , a apreciat că aceasta are natura juridică a unei apărări pe fondul cauzei.
Ca atare, la analiza fondului cauzei, Curtea a avut în vedere motivele de fapt și de drept
expuse de intervenienta accesorie C. S.R.L. în susținerea excepției invocate.
Pe cale de consecință, în temeiul art. 84 C. proc. civ. din anul 1865, Curtea a calificat
apărare de fond excepția inadmisibilității formulării cererii de chemare în judecată, invocată de
intervenienta accesorie C. S.R.L.
Analizând apelurile declarate, Curtea a reținut următoarele:
A constatat că, potrivit art. 295 alin. 1 teza I C. proc. civ. din anul 1865, instanţa de apel
verifică, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima
instanță.

480
 Acest text legal reglementează regula tantum devolutum quantum apellatum, regulă care
semnifică faptul că instanța de apel va proceda la o nouă judecată asupra fondului numai în
limitele criticii formulate de apelant. În alte cuvinte, poate judeca doar atât cât i s-a cerut.
De asemenea, Curtea a reținut că, în cadrul apelului, ca un corolar al textului legal anterior
menționat, trebuie avute în vedere, dacă legea nu prevede altfel, numai motivele expuse de
apelant în cererea de apel. Ca atare, nu pot fi avute în vedere motivele de apel noi, expuse în
cereri depuse de parte după împlinirea termenului de apel sau după casarea deciziei civile din
apel de instanța de recurs sau prin cuvântul pe fondul apelului.
De asemenea, în analiza cererilor de apel formulate în cauză, Curtea a avut în vedere
prevederile art. 315 alin. 1 C. proc. civ. din anul 1865, prevederi potrivit cărora, în caz de casare,
hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității
administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
a. Așa cum s-a reținut anterior, prin încheierea de ședință din data de 31.10.2018
pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/93/2012*, s-a luat
act de renunțarea C. S.R.L. la judecata cererii de intervenție accesorie în interesul pârâtei B.
S.C.S.
Pe cale de consecință, Curtea a apreciat că aceasta determină anularea sentinței civile a
primei instanțe cu privire la soluția pronunțată de aceasta asupra cererii de intervenție accesorie
formulate de C. S.R.L. în interesul pârâtei B. S.C.S.
b. Prin cererile formulate, apelantele A. S.R.L. și E. S.A. au invocat anumite neregularități
relative la judecata în primă instanță și la sentința civilă pronunțată de prima instanță. Având în
vedere că sancțiunea care intervine în această situație este, față de prevederile art. 295 și cele ale
art. 297 C. proc. civ. din anul 1865, nulitatea sentinței civile pronunțate de prima instanță, Curtea
a apreciat că aceste motive de apel trebuie analizate cu prioritate.
În ceea ce o privește pe apelanta-reclamantă A. S.R.L., Curtea, verificând motivele
acesteia de apel, a constatat că partea a invocat - în esență - faptul că prima instanță a ignorat
încheierile interlocutorii pronunțate în cauză și a încălcat principiul contradictorialității atunci
când s-a pronunțat asupra unor aspecte care nu au fost puse în discuția părților.
Curtea a reținut că prin încheierea de ședință din data de 01.11.2012, Tribunalul Ilfov,
Secția civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatei-pârâte B. S.C.S., ca
neîntemeiată. De asemenea, prima instanță a respins și excepția inadmisibilității acțiunii, ca
neîntemeiată.
În ceea ce privește prima excepție, Curtea a constatat că prima instanță a reținut, în esență,
că prevederile art. 1.856 C. civ. din anul 2009 nu trebuie interpretate în mod strict, în sensul că au
dreptul la acțiune directă împotriva beneficiarului numai persoanele care au încheiat contract cu
antreprenorul. A mai reținut că aceste raporturi juridice pot fi extinse și la subantreprenori,
respectiv contractului de subantrepriză încheiat între un subantreprenor general și subantreprenori
speciali/subcontractor, cum e cazul celui din cauză, având în vedere prevederile art. 1.852 alin. 2
C. civ. din anul 2009. Prima instanță a reținut că, în temeiul art. 1.852 alin. 2 C. civ. din anul
2009, subantreprenorul poate promova acțiune directă împotriva beneficiarului lucrării, scopul
legiuitorului fiind acela de a nu îngreuna situația creditorilor, ce au executat lucrări, în
recuperarea prețului de la beneficiarul final. Pe cale de consecință, prima instanță a reținut că,
având în vedere că intimata-pârâtă B. S.C.S. are calitatea de beneficiar al lucrării, aceasta poate
sta în judecată ca pârâtă, având, astfel, calitate procesuală pasivă.
Relativ la cea de-a doua excepție, Curtea a constatat că prima instanță a reținut că prin art.
1.852 C. civ. din anul 2009 s-a reglementat subantrepriza care nu era prevăzută expres în vechiul
cod civil, dar care implicit o recunoștea atunci când făcea referiri la „zidari, lemnari și ceilalți
481
lucrători întrebuințați“, „persoane ce a întrebuințat”- art. 1.487 - 1.489 C. civ. din anul 1864.
Așadar, prin art. 1.852 C. civ. din anul 2009 este expres reglementat contractul de subantrepriză,
iar prin art. 1.856 din același act normativ, ce poate face acel subantreprenor pentru a încasa
preţul cuvenit de la beneficiar, respectiv dreptul de a promova o acţiune directă împotriva
beneficiarului lucrării pentru recuperarea preţului cuvenit. Deci art. 1.856 nu poate fi interpretat
că se referă doar la lucrători-persoane fizice.
Pe de altă parte, Curtea a reținut că prin încheierea de ședință din data de 06.12.2012,
Tribunalul Ilfov, Secția civilă, a respins excepția inadmisibilității cererii și excepția lipsei de
interes cu aceeași opinie exprimată de instanță prin încheierea din data de 01.11.2012.
Având în vedere că prin aceste încheieri prima instanță a rezolvat anumite aspecte
litigioase ale procesului care lasă să se întrevadă care va fi soluția acestuia, Curtea a apreciat că
au natura juridică a unor încheieri interlocutorii (art. 268 alin. 3 C. proc. civ. din anul 1865). Ca
atare, aceste încheieri leagă instanța, aceasta nemaiputând reveni asupra lor.
Având în vedere considerentele expuse de prima instanță pentru fundamentarea soluției,
Curtea a constatat că aceasta, deși a respins cererea de chemare în judecată formulată de apelanta-
reclamantă ca neîntemeiată, a avut în vedere numai posibilitatea apelantei-reclamante de a figura
în procesul declanşat în calitate de parte, neanalizând îndeplinirea sau nu a condițiilor prevăzute
de art. 1.856 C. civ. din anul 2009. În alte cuvinte, Curtea a constatat că prima instanță, ignorând
considerentele pentru care au fost respinse excepțiile menționate anterior, considerente expuse, în
esență, în încheierea interlocutorie din data de 01.11.2012, a reținut că apelanta-reclamantă nu are
calitatea de titular al dreptului de a formula acţiunea prevăzută de art. 1.856 C. civ. din anul 2009
împotriva intimatei-pârâte B. S.C.S. Pe cale de consecință, ceea ce susține prima instanță este
lipsa calității procesuale active a apelantei-reclamante A. S.R.L.
Având în vedere aceste considerente, precum și faptul că încheierile menționate anterior
sunt încheieri interlocutorii care leagă instanţa şi care au caracter obligatoriu, Curtea a apreciat că
prima instanță nu mai putea reveni asupra soluţiilor pronunțate prin acestea. Ca atare, a reținut
încălcarea dispoziţiilor art. 268 alin. 3 C. proc. civ. din anul 1865. Pe cale de consecință, sub
acest aspect, sentința civilă apelată este nelegală, ceea ce determină nulitatea acesteia.
Pe de altă parte, având în vedere principiul contradictorialităţii, care este o componentă a
dreptului la apărare, Curtea a apreciat că prima instanță avea obligaţia de a pune în discuţia
părţilor toate chestiunile de fapt şi de drept în temeiul cărora urma să soluţioneze litigiul. În acest
sens, Curtea a avut în vedere prevederile art. 129 alin. 4 C. proc. civ. din anul 1865, prevederi
potrivit cărora, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă în
susţinerea pretenţiilor şi apărărilor lor, judecătorul este în drept să le ceară acestora să prezinte
explicaţii, oral sau în scris, precum şi să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori de
drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare.
Verificând încheierea de amânare a pronunțării din data de 02.09.2015, Curtea a constatat
că prima instanță a luat concluziile părţilor numai cu privire pe fondul cauzei, fără a se invoca o
excepţie privind lipsa calităţii procesuale (active sau pasive).
Pe cale de consecință, pronunţarea asupra litigiului, fără a se analiza îndeplinirea sau nu a
condițiilor prevăzute de art. 1.856 C. civ. din anul 2009, care formaseră obiectul dezbaterilor
orale, și fără a se da posibilitatea apelantei-reclamante să îşi exprime opinia, raportat la alte
motive decât cele care au fost puse în dezbaterea contradictorie a părţilor, duce la nerespectarea
principiului contradictorialităţii, precum şi la încălcarea dreptului la apărare al apelantei-
reclamante. Pe cale de consecință, Curtea a constatat că prima instanță a încălcat și dreptul
apelantei-reclamante la un proces echitabil.

482
 În ceea ce o privește pe apelanta-intervenientă E. S.A., Curtea, verificând motivele
acesteia de apel, a constatat că partea a invocat, în esență, faptul că prima instanță nu a expus
niciun argument pentru care a respins cererea sa de intervenție în interes propriu.
Cu prioritate, Curtea a constatat că, în dispozitivul sentinței civile apelate, prima instanță a
menționat că respinge cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta E. S.A.,
ca neîntemeiată.
Cu toate acestea, în considerentele sentinței civile apelate nu s-a motivat în niciun mod
această soluție de respingere.
Pe de altă parte, potrivit art. 261 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ. din anul 1865, hotărârea va
cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care
s-au înlăturat cererile părţilor.
Verificând sentința civilă apelată, Curtea a constatat că aceasta nu conține niciun fel de
considerente cu privire la cererea de intervenție voluntară principală formulată de intervenienta
principală E. S.A. Ca atare, având în vedere că sentinţei civile apelate îi lipsește un element
obligatoriu, Curtea a constatat că au fost încălcate prevederile art. 261 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ.
din anul 1865. Pe cale de consecință, din această perspectivă, se impune anularea acesteia.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 297 alin. 2 teza finală C. proc. civ. din anul
1865, Curtea a admis apelurile formulate de apelantele A. S.R.L. și E. S.A. împotriva sentinței
civile nr. 2327/25.09.2015 pronunțate de Tribunalul Ilfov, Secția civilă în dosarul nr. x/93/2012,
în contradictoriu cu intimatele B. S.C.S. și C. S.R.L.
Ca atare, a anulat în parte sentința civilă apelată în ceea ce privește soluțiile pronunțate
relativ la cererea de chemare în judecată formulată de apelanta-reclamantă A. S.R.L., la cererea
de chemare în judecată a altor persoane formulată de intimata B. S.C.S., la cererea de intervenție
voluntară principală formulată de intimata E. S.A. și la cererea de intervenţie accesorie în
interesul pârâtei B. S.C.S. [având în vedere și considerentele expuse la lit. a)], formulată de
intervenienta accesorie C. S.R.L., și a reținut cauza spre rejudecare.
c. Cu privire la cererea de chemare în judecată formulată de apelanta-reclamantă A.
S.R.L., Curtea a reținut următoarele:
La data de 14 octombrie 2011, apelanta-reclamantă A. S.R.L., în calitate de
subcontractor/subantreprenor, a încheiat cu H. S.R.L. (F. S.R.L. la data încheierii contractului), în
calitate de subantreprenor principal, contractul de subantrepriză nr. 802.
Potrivit art. 2 teza I din contract, apelanta-reclamantă se obliga se execute și să predea în
stare funcțională lucrările de montaj tablă de acoperiș și copertine pentru obiectivul „Centrul
logistic B., Jud. Mureș”, în conformitate cu Oferta de preț și cu prevederile proiectului tehnic, la
termenele intermediare și finale stabilite și cu obligațiile asumate prin prezentul contract.
De asemenea, potrivit art. 3 din același contract, prețul stabilit a fost de 996.000 de euro,
fără TVA.
Prin actele adiţionale încheiate la contractul menționat anterior, prețul contractului a fost
majorat la suma de 2.134.281,52 de euro, la care se adaugă TVA.
Pe de altă parte, la data de 06 mai 2011, intimata-pârâtă B. S.C.S., în calitate de
beneficiar, a încheiat cu intimata-intervenientă C. S.R.L. (G. S.A. la data încheierii contractului),
în calitate de antreprenor, contractul de antrepriză generală nr. 2011.1 referitor la construcția la
cheie a unui centru logistic în Iernut, România.
Potrivit art. 1 din contract, obiectul convenţiei îl reprezintă proiectarea și construcția la
cheie, în stare funcțională a centrului Logistic B., din Mureș, România, și amenajările exterioare,
conform bazelor contractuale din art. 2 și volumului de lucrări descris în detaliu la art. 3, în
limitele proprietății identificate prin Carte Funciară nr. 50776,50777, Iernut.
483
 Acest contract de antrepriză a fost modificat prin mai multe acte adiționale.
Cu privire la actul adițional nr. 4/14.09.2012, instanța de apel, în acord cu dezlegările
instanței de recurs, a reținut următoarele:
Cu prioritate, Curtea a constatat că acest act adițional a fost încheiat după ce apelanta-
reclamantă o înștiințase pe intimata-pârâtă B. S.C.S. despre faptul că H. S.R.L. (F. S.R.L. la data
încheierii contractului) nu îi achitase contravaloarea lucrărilor executate în temeiul contractului
de subantrepriză nr. 802/14.10.2011.
Aceste aspecte rezultă din adresa intimatei-pârâte B. S.C.S. către apelanta-reclamantă din
data de 11.07.2012. În această adresă intimata-pârâtă B. S.C.S. a arătat următoarele: „Obiectivul
(respectiv Centrul Logistic B. din Iernut - nota Curții) a fost deja recepționat oficial de la
antreprenor împreună cu autoritățile locale astfel că acesta este în proprietatea, administrarea și
folosința noastră (a intimatei-pârâte B. S.C.S. - nota Curții) în acest moment. Înțelegem că firma
dumneavoastră a acționat în calitate de subantreprenor de specialitate și că există creanțe nestinse
între compania dumneavoastră și antreprenor. (sublinierea Curții) Vă informăm în acest sens că
societatea noastră și-a îndeplinit toate obligațiile de plată către S.C. G. S.A. (C. S.R.L. în prezent
- nota Curții) potrivit termenilor și condițiilor contractului. Firma noastră a plătit 90% din
contravaloarea contractului cu S.C. G. S.A. B. SCS a agreat și aprobat în data de 04.07.2012
lucrările suplimentare solicitate de către S.C. G. S.A.”.
De asemenea, în adresa intimatei-pârâte B. S.C.S. către apelanta-reclamantă din data de
20.07.2012 s-au menționat următoarele: „...societatea noastră (B. S.C.S. - nota Curții), în calitate
de beneficiar al lucrărilor de construire de la depozitul din Iernut a procedat la încheierea
Procesului Verbal de Recepție a Lucrărilor cu antreprenorul general S.C. G. S.A. și autoritățile
competente anterior corespondenței purtate cu subscrisa referitor la plățile datorate Dvs. de către
subantreprenorul S.C. F. S.A. (...) Ulterior semnării procesului verbal cu autoritățile subscrisa a
procedat și la intabularea construcției pe numele societății noastre”.
Pe de altă parte, Curtea a constatat că actul adițional nr. 4/14.09.2012 a fost încheiat după
ce apelanta-reclamantă o înștiințase și pe intimata C. S.R.L. (G. S.A. la momentul respectiv)
despre faptul că H. S.R.L. (F. S.R.L. la data încheierii contractului) nu îi achitase contravaloarea
lucrărilor executate în temeiul contractului de subantrepriză nr. 802/14.10.2011.
Aceste aspecte rezultă din adresele apelantei-reclamante nr. 130/10.07.2012 și nr.
136/27.07.2012.
De asemenea, în adresa intimatei C. S.R.L. (G. S.A. la momentul respectiv), în calitate de
antreprenor general al proiectului „Depozit B.”, către apelanta-reclamantă din data de 10.07.2012
s-au menționat următoarele: „...vă comunicăm că în cursul acestei săptămâni vom face toate
demersurile necesare pe lângă subantreprenorul cu care ați încheiat contractul de subantrepriză în
vederea reglementării situației dumneavoastră financiare.”.
Mai constată Curtea că din adresa intimatei-pârâte B. S.C.S. către intimata C. S.R.L. (G.
S.A. la momentul respectiv) rezultă că acestea aveau cunoștință de faptul că subantreprenorii
acesteia din urmă formulaseră plângeri cu privire la neplata facturilor scadente.
La data de 5 iunie 2012, a fost încheiat procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor
nr. RO1335 privind lucrarea „Depozit produse alimentare și nealimentare, birouri și anexe
sociale, cabină poartă, parcaje auto, drumuri de incintă și platforme, steaguri, indicatoare rutiere,
împrejmuire, rețele tehnico-edilitare de incintă, amenajare acces din DN 14 A, organizare de
șantier” executată în cadrul contractului din data de 06.05.2011 încheiat între intimata-pârâtă B.
S.C.S. și intimata C. S.R.L. (G. S.A. la momentul respectiv). Potrivit acestui proces-verbal,
comisia de recepție a propus admiterea recepției și remedierea unor deficiențe/lipsuri până la data
de 20 iunie 2012.
484
 La data de 4 iulie 2012, intimata-pârâtă B. S.C.S. și intimata C. S.R.L. (G. S.A. la
momentul respectiv) au încheiat un acord final, în care s-au menționat următoarele: „Pentru
oricare deficiențe, stabilite prin protocolul de recepție din 5 iunie 2012, care nu au fost agreate de
către antreprenor (...), beneficiarul (...) primește o reducere de costuri în valoare de 265.000 EUR
(net). Ca sold pentru costurile suplimentare și minimale se va stabili o sumă în valoare de
1.815.000 EUR (net). Suma finală suplimentară față de valoarea de bază a contractului este în
valoare de 1.550.000 EUR (net). Prin această sumă sunt compensate orice lucrări care mai sunt
necesare pentru punerea în funcțiune a centrului logistic. (...) Orice creanțe de costuri
suplimentare și minimale care nu au fost menționate separat până astăzi, în anexa 1, sunt
compensate prin acest acord final.”.
Având în vedere aceste aspecte, Curtea a apreciat că încheierea, la data de 07.09.2012 sau
la data de 14.09.2012 (în privința datei încheierii actului adițional, Curtea a constatat că în
cuprinsul acestuia sunt menționate, ca dată de încheiere, atât data de 07.09.2012, cât și data de
14.09.2012), de către intimata-pârâtă B. S.C.S. și intimata C. S.R.L. (G. S.A. la momentul
respectiv) a actului adițional nr. 4 la contractul de antrepriză generală 2011.1/ 06.05.2011
referitor la construcția la cheie a unui Centru Logistic în Iernut, România, s-a realizat și cu scopul
de a paraliza demersurile apelantei-reclamante de recuperare a creanței pe care o pretinde în
prezenta cauză.
Astfel, Curtea a constatat că părțile acestui act adițional nu au indicat, având în vedere atât
procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor nr. RO1335/05.06.2012, cât și acordul final
din data de 04.07.2012, care sunt motivele concrete pentru care au încheiat acest act, atât timp cât
se poate prezuma, în condițiile art. 1203 C. civ. din anul 1864 [aplicabil speței având în vedere
prevederile art. 230 lit. a) din Legea nr. 71/ 2011], că prin încheierea acordului final părțile
contractului și-au lămurit toate aspectele rezultate din executarea contractului de antrepriză pe
care l-au încheiat. În alte cuvinte, Curtea a apreciat că părțile acestui act adițional nu au justificat,
în mod concret și obiectiv, necesitatea încheierii acestuia.
În final, Curtea a apreciat că nu se poate ignora faptul că la momentul la care intimata-
pârâtă B. S.C.S. a formulat întâmpinare, respectiv la data de 27.09.2012, aceasta nu a susținut că
ar fi încheiat actul adițional nr. 4 cu intimata C. S.R.L. (G. S.A. la momentul respectiv), deși
acesta fusese întocmit anterior, respectiv la data de 07.09.2012 sau la data de 14.09.2012.
Având în vedere aceste considerente, Curtea a considerat că, în aprecierea scadenței
eventualelor sume de bani pe care intimata-pârâtă B. S.C.S. le mai avea de achitat intimatei C.
S.R.L. la momentul introducerii prezentei acțiuni de către apelanta-reclamantă (respectiv la data
de 14.08.2012), nu se pot avea în vedere prevederile art. 5 din actul adițional nr. 4/2012, întrucât,
față de probele administrate în cauză, încheierea acestuia s-a realizat și cu scopul de a paraliza
demersurile apelantei-reclamante de recuperare a creanței pe care o pretinde în prezenta cauză.
În final, contrar celor susținute de intimata-pârâtă B. S.C.S., referitoare la faptul potrivit
căruia scadența ultimei tranșe din prețul contractului de antrepriză generală depinde de emiterea
de către intimata C. S.R.L. (fosta G. S.A.) a facturii aferente, Curtea a considerat că, față de
acordul final din data de 04.07.2012, părțile au convenit ca plata ultimelor sume din contract să se
realizeze numai în temeiul acestuia.
Mai mult, Curtea a apreciat că apărarea intimatei-pârâte este una pur formală, atât timp cât
partea nu a arătat, în concret, care sunt motivele de substanță care o determină să refuze plata
ultimei tranșe. În acest sens, Curtea a considerat că nu se poate ignora faptul că intimata-pârâtă B.
S.C.S. și-a înscris în cartea funciară dreptul de proprietate asupra construcției edificate de
intimata C. S.R.L. (fosta G. S.A.), așa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei și din
susținerile părții [adresa intimatei-pârâte B. S.C.S. către apelanta-reclamantă din data de
485
20.07.2012]. La fel, nu se poate ignora nici faptul că respectiva construcție a fost folosită cu
destinația avută în vedere de beneficiar, respectiv de intimata-pârâtă B. S.C.S. (așa cum, de altfel,
a reținut și Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia pronunțată în recurs).
A mai reținut Curtea că intimata-pârâtă B. S.C.S. nu a susținut că ar fi formulat vreo
acțiune împotriva intimatei C. S.R.L., acțiune în care să reclame nerespectarea de către aceasta
din urmă a contractului de antrepriză generală pe care l-au încheiat.
Pe cale de consecință, Curtea a apreciat că ar da dovadă de un formalism excesiv dacă ar
avea în vedere această apărare a intimatei-pârâte B. S.C.S.
Pe de altă parte, la data de 05 mai 2011, intimata C. S.R.L. (G. S.A. la momentul
respectiv) a încheiat cu H. S.R.L. (F. S.R.L. la data încheierii contractului), contractul de
subantrepriză nr. 2937.
Potrivit art. 2 teza I din contract, H. S.R.L. (F. S.R.L. la data încheierii contractului) se
,,obliga să execute și să predea în stare funcțională lucrările de organizare de șantier, săpături,
excavații și decopertări, drumuri, amenajări spații verzi, lucrări exterioare de evacuare ape
menajere, lucrări de zidărie, lucrări beton și lucrări de execuție a sapelor pentru obiectivul
„Centrul logistic B din Loc. Iernut, Jud. Mureș, România, în conformitate cu prevederile
proiectului tehnic (anexa 1), la termenele intermediare și finale stabilite (anexa 3) și cu obligațiile
asumate prin prezentul contract”.
De asemenea, potrivit art. 3 din același contract, prețul contractului a fost de
32.298.775,65 de lei, fără TVA.
Așa cum rezultă din cererea de chemare în judecată, apelanta-reclamantă A. S.R.L. a
solicitat în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.C.S. obligarea acesteia din urmă la plata sumei
de 7.248.449,45 de lei, reprezentând contravaloarea lucrărilor executate la obiectivul Centrul
Logistic B. Iernut, obiectiv al cărui beneficiar este intimata-pârâtă.
Temeiul de drept al acțiunii, indicat de apelanta-reclamantă, constă în prevederile art.
1.856 C. civ. din anul 2009, prevederi potrivit cărora, în măsura în care nu au fost plătite de
antreprenor, persoanele care, în baza unui contract încheiat cu acesta, au desfăşurat o activitate
pentru prestarea serviciilor sau executarea lucrării contractate au acţiune directă împotriva
beneficiarului, până la concurenţa sumei pe care acesta din urmă o datorează antreprenorului la
momentul introducerii acţiunii.
Curtea a apreciat că, pentru a putea fi admisă o acțiune întemeiată pe prevederile acestui
text legal, este necesar ca beneficiarul să datoreze antreprenorului anumite sume de bani la data
formulării acesteia.
De asemenea, Curtea a constatat că există și o limitare a sumei la care un beneficiar poate
fi obligat. Astfel, aceasta nu poate fi obligat decât până la concurenţa sumei pe care beneficiarul o
datorează antreprenorului.
Având în vedere aceste aspecte, Curtea a constatat că acțiunea prevăzută de art. 1.856 C.
civ. din anul 2009 constituie o excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractului.
S-a mai reținut că acţiunea directă se află și la îndemâna subantreprenorilor, sfera
persoanelor care au acces la acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 1.856 C. civ. din anul 2009
fiind extinsă faţă de dispoziţiile mai restrictive ale art. 1488 C. civ. din anul 1864.
În final, a reținut Curtea că, fiind o acțiune directă, starea de insolvabilitate sau falimentul
antreprenorului nu se răsfrânge asupra creanțelor subantreprenorului. Acesta îl acționează direct
pe beneficiar și, prin urmare, nu are a suporta concursul celorlalți creditori ai antreprenorului
(dacă aceștia nu au făcut o poprire asupra sumelor datorate de beneficiar în mâinile acestuia,
înainte de intentarea acțiunii directe).

486
 Prin cererea de chemare în judecată, apelanta-reclamantă a susținut că nu i s-a achitat de
către H. S.R.L. (F. S.R.L. la data încheierii contractului) suma de 7.248.449,45 de lei, sumă care
ar rezulta din facturile nr. 12644/31.01.2012, nr. 12675/16.03.2012, nr. 12734/12.06.2012, nr.
125/03.07.2012 şi nr. 126/03.07.2012.
Această creanță nu a mai putut fi recuperată de la societatea cu care contractase, întrucât
față de aceasta s-a deschis procedura insolvenţei, apelanta-reclamantă fiind înscrisă în tabelul de
creanţe al respectivei societăți.
Față de temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, Curtea a considerat că trebuie să
analizeze dacă H. S.R.L. (fosta F. S.R.L.) datorează anumite sume de bani apelantei-reclamante
A. S.R.L. în temeiul contractului de subantrepriză nr. 802/14.10.2011, dacă intimata C. S.R.L.
(fosta G. S.A.) datorează anumite sume de bani societății H. S.R.L. (fosta F. S.R.L.) în temeiul
contractului de subantrepriză nr. 2937/05.05.2011 și dacă intimata-pârâtă B. S.C.S. datorează
anumite sume de bani intimatei C. S.R.L. (fosta G. S.A.) în temeiul contractului de antrepriză
generală nr. 2011.1/06.05.2011.
În primul rând, așa cum rezultă din raportul de expertiză contabilă judiciară efectuat în
fața primei instanțe, expertul a constatat că facturile ce fac obiectul cauzei au fost acceptate drept
creanțe certe, lichide și exigibile și apar în tabelul creanțelor în procesul de insolvență al H.
S.R.L. (fosta F. S.R.L.), așa cum a fost publicat de J. SPRL, lichidatorul judiciar al acestei
societăți. A mai constatat expertul că în cazul facturilor nr. 12644/31.01.2012, nr.
12675/16.03.2012 și nr. 12734/12.06.2012 suma facturată coincide cu suma acceptată de H.
S.R.L. (fosta F. S.R.L.) în situațiile de lucrări semnate. De asemenea, expertul a constatat că în
cazul facturii nr. 12734/12.06.2012 suma facturată este mai mică decât cea acceptată de H. S.R.L.
(fosta F. S.R.L.) în situația de lucrări semnată. În privința facturilor nr. 125/03.07.2012 şi nr.
126/03.07.2012, expertul contabil a reținut că au fost emise în baza procesului-verbal fără
obiecțiuni. În concluzie, expertul contabil a arătat că situațiile de lucrări și facturile sunt întocmite
în baza contractului de subantrepriză și există concordanță între facturile emise de apelanta-
reclamantă A. S.R.L. și situațiile de lucrări acceptate de către H. S.R.L. (fosta F. S.R.L.).
Concluzii identice sunt expuse și în răspunsul la obiecțiunile la raportul de expertiză
contabilă judiciară.
Mai mult, verificând dosarul cauzei, Curtea a constatat că părțile nu au contestat cu
argumente pertinente că apelanta-reclamantă A. S.R.L. deține o creanță neachitată față de
societatea H. S.R.L. (fosta F. S.R.L.).
Deși în fața primei instanțe intimata-pârâtă B. S.C.S. a susținut că apelanta-reclamantă nu
a executat în mod corespunzător activitățile a căror contravaloare o solicită, Curtea a constatat că
partea nu a dovedit prin niciun mijloc de probă, în condițiile art. 1169 C. civ. din anul 1864, cele
susținute.
Având în vedere aceste aspecte, Curtea a reținut că societatea H. S.R.L. (fosta F. S.R.L.)
datorează apelantei-reclamante A. S.R.L. în temeiul contractului de subantrepriză nr.
802/14.10.2011 suma de 7.248.449,3 lei, reprezentând contravaloare lucrări executate la Centrul
Logistic B. Aceasta este suma care rezultă din însumarea valorilor menționate în facturile nr.
12644/31.01.2012, nr. 12675/16.03.2012, nr. 12734/12.06.2012, nr. 125/03.07.2012 şi nr.
126/03.07.2012 și scăderea sumei de 1.100.000,02 lei, achitată apelantei-reclamante.
Prin decizia civilă nr. 227/R/24.03.2015 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a
VI-a civilă în dosarul nr. x/3/2013 a fost anulată convenția autentificată sub nr. 479/23.11.2012 la
BNP K. încheiată între societatea H. S.R.L. (fosta F. S.R.L.) și intimata C. S.R.L. (fosta G. S.A.).
Prin această convenție anulată societatea H. S.R.L. (fosta F. S.R.L.) și intimata C. S.R.L.
(fosta G. S.A.). au convenit stingerea în totalitate a debitului de 13.823.620 de lei, pe care aceasta
487
din urmă îl avea față de prima societate, debit reprezentând rest de plată la facturile seria F nr.
20123002/31.03.2012 și nr. 201204007/30.04.2012. Așa cum rezultă din ansamblul hotărârii
judecătorești menționate anterior, Curtea a constatat că aceste facturi au fost emise în temeiul
contractului de subantrepriză nr. 2937/05.05.2011 încheiat de intimata C. S.R.L. (fosta G. S.A.),
în calitate de antreprenor general, cu H. S.R.L. (fosta F. S.R.L.).
Având în vedere aceste aspecte, Curtea a reținut că intimata C. S.R.L. (fosta G. S.A.)
datora la data formulării acțiunii deduse judecății (respectiv la data de 14.08.2012) societății H.
S.R.L. (fosta F. S.R.L.) în temeiul contractului de subantrepriză nr. 2937/05.05.2011 suma de
13.823.620 de lei.
În sensul că această sumă era datorată la data formulării acțiunii deduse judecății, Curtea a
avut în vedere principiul retroactivității efectelor nulității, potrivit cărora nulitatea produce efecte
nu numai pentru viitor, ci și pentru trecut, adică efectele nulității se produc din chiar momentul
încheierii actului juridic civil. În temeiul retroactivității efectelor nulității actului juridic civil,
părțile ajung în situația în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi încheiat acel act juridic. În acest sens,
Curtea a avut în vedere prevederile art. 1.254 alin. 1 C. civ. din anul 2009 [aplicabil efectelor
nulității, având în vedere data încheierii convenției autentificate sub nr. 479, respectiv data de
23.11.2012, care se situează după data intrării în vigoare a Codului civil din anul 2009, respectiv
după data de 01.10.2011 (art. 220 alin. 1 din Legea nr. 71/2011)].
Pe de altă parte, contrar celor susținute de intervenienta accesorie C. S.R.L. prin cererea
de intervenție accesorie în interesul apelantei-interveniente E. S.A., Curtea a apreciat că faptul că
societatea H. S.R.L. (fosta F. S.R.L.) nu este înscrisă, în calitate de creditor, în tabelul definitiv de
creanțe împotriva averii sale nu constituie un impediment de natură legală în promovarea de către
apelanta-reclamantă A. S.R.L. a acțiunii deduse judecății.
Astfel, chiar dacă, potrivit art. 76 din Legea nr. 85/2006, societatea H. S.R.L. (fosta F.
S.R.L.) nu ar mai avea dreptul de a-și realiza creanța împotriva intervenientei accesorii C. S.R.L.,
Curtea a apreciat că ceea ce trebuie să se verifice într-o acțiune întemeiată pe prevederile art.
1.856 C. civ. din anul 2009 este dacă, la data promovării acesteia (respectiv la data de
14.08.2012), intimata C. S.R.L. (fosta G. S.A.) datora societății H. S.R.L. (fosta F. S.R.L.) vreo
sumă de bani, iar nu dacă respectiva sumă de bani mai poate să fie plătită la un moment ulterior
acestei date.
Cum la data promovării acțiunii deduse judecății, respectiv la data de 14.08.2012, față de
intervenienta accesorie C. S.R.L. nu se deschisese procedura insolvenței, care a fost deschisă la
data de 18.06.2013, și având în vedere principiul retroactivității efectelor nulității enunțat
anterior, Curtea a constatat că la data formulării acțiunii, așa cum s-a reținut deja, intimata C.
S.R.L. (fosta G. S.A.) datora societății H. S.R.L. (fosta F. S.R.L.) în temeiul contractului de
subantrepriză nr. 2937/05.05.2011 suma de 13.823.620 de lei.
Faptul că ulterior datei de 14.08.2012 față de intervenienta accesorie C. S.R.L. s-a deschis
procedura insolvenței nu are nicio relevanță juridică, atât timp cât condiția arătată mai sus era
îndeplinită la data promovării acțiunii deduse judecății și cât apelanta-reclamantă nu tinde să își
valorifice creanța sa din patrimoniul intimatei C. S.R.L. (fosta G. S.A.), ci din patrimoniul
intimatei-pârâte B. S.C.S.
În final, Curtea a apreciat că acțiunea apelantei-reclamante, întemeiată pe prevederile art.
1.856 C. civ. din anul 2009, nu fraudează dispozițiile Legii nr. 85/2006, atât timp cât apelanta-
reclamantă nu tinde să își valorifice creanța sa din patrimoniul intimatei C. S.R.L. (fosta G. S.A.)
sau al societății H. S.R.L. (fosta F. S.R.L.), ci din patrimoniul intimatei-pârâte B. S.C.S.

488
 Așa cum rezultă din raportul de expertiză contabilă judiciară efectuat în fața primei
instanțe, expertul a constatat că tranșa finală de 7.100.000 de lei mai era de facturat de către
intimata C. S.R.L. (fosta G. S.A.) la data promovării acțiunii deduse judecății.
În alte cuvinte, această sumă era datorată de intimata-pârâtă B. S.C.S. intimatei C. S.R.L.
(fosta G. S.A.) la data promovării acțiunii deduse judecății, respectiv la data de 14.08.2012,
având în vedere că, așa cum s-a reținut anterior, în aprecierea scadenței eventualelor sume de bani
pe care intimata-pârâtă B. S.C.S. le mai avea de achitat intimatei C. S.R.L. la momentul
introducerii prezentei acțiuni de către apelanta-reclamantă, nu se pot avea în vedere prevederile
art. 5 din actul adițional nr. 4/2012.
A mai reținut expertul că, în temeiul contractului de antrepriză generală nr.
2011.1/06.05.2011, intimata-pârâtă B. S.C.S. a mai achitat intimatei C. S.R.L. (fosta G. S.A.),
după promovarea acțiunii deduse judecății, suma de 396.180 de lei, sumă care reprezintă un
procent de 15% din tranșa nr. 18. Suma a fost achitată la data de 07.09.2012, în temeiul unei
facturi emise de intimata C. S.R.L. (fosta G. S.A.) la data de 08.08.2012.
De asemenea, a mai arătat expertul că, după introducerea acțiunii, în temeiul actului
adițional nr. 4/2012, intimata C. S.R.L. (fosta G. S.A.) a emis factura nr. 201209003/14.09.2012
în valoare de 6.471.762,93 de lei, reprezentând „Lucrări suplimentare”. Această sumă a fost
achitată de către intimata-pârâtă B. S.C.S. la data de 26.09.2012. Expertul a reținut că nu a primit
de la această ultimă intimată o situație de lucrări atașată acestei facturi pentru a putea ști când s-
au prestat serviciile suplimentare ce fac obiectul actului adițional nr. 4/2012 și dacă s-au prestat
înainte sau după introducerea acțiunii.
Având în vedere aceste aspecte, Curtea a reținut că intimata-pârâtă B. S.C.S. datora la
data formulării acțiunii deduse judecății (respectiv la data de 14.08.2012) intimatei C. S.R.L.
(fosta G. S.A.) în temeiul contractului de antrepriză generală nr. 2011.1/06.05.2011 suma totală
de 13.967.942,93 de lei. Această sumă reprezintă însumarea valorilor menționate anterior.
Curtea a constatat că intimata-pârâtă B. S.C.S. nu mai trebuia să achite intimatei C. S.R.L.
(fosta G. S.A.) sumele de 396.180 de lei și de 6.471.762,93 de lei, având în vedere că, așa cum s-
a reținut mai sus, apelanta-reclamantă o înștiințase pe prima despre faptul că H. S.R.L. (fosta F.
S.R.L.) nu îi achitase contravaloarea lucrărilor executate în temeiul contractului de subantrepriză
nr. 802/14.10.2011. Achitând sumele de 396.180 de lei și de 6.471.762,93 de lei, intimata-pârâtă
B. S.C.S. s-a expus riscului de a fi obligată să achite și apelantei-reclamante A. S.R.L. sumele
datorate acesteia de societatea H. S.R.L. (fosta F. S.R.L.), având în vedere prevederile art. 1.856
C. civ. din anul 2009.
Având în vedere aceste considerente, Curtea a constatat că H. S.R.L. (fosta F. S.R.L.)
datorează anumite sume de bani apelantei-reclamante A. S.R.L. în temeiul contractului de
subantrepriză nr. 802/14.10.2011, că intimata C. S.R.L. (fosta G. S.A.) datorează anumite sume
de bani societății H. S.R.L. (fosta F. S.R.L.) în temeiul contractului de subantrepriză nr.
2937/05.05.2011 și că intimata-pârâtă B. S.C.S. datorează anumite sume de bani intimatei C.
S.R.L. (fosta G. S.A.) în temeiul contractului de antrepriză generală nr. 2011.1/06.05.2011.
Pe cale de consecință, Curtea a apreciat că cererea de chemare în judecată formulată de
apelanta-reclamantă este întemeiată cu privire la suma de 7.248.449,3 lei, reprezentând
contravaloare lucrări executate la Centrul Logistic B.
d. În ceea ce privește cererea de chemare în judecată a altor persoane formulată de pârâta
B. S.C.S. în contradictoriu cu intervenienta în interes propriu C. S.R.L., Curtea a reținut
următoarele:

489
 La data de 25.10.2012, intimata-pârâtă B. S.C.S. a formulat, în temeiul art. 57 - 58 C.
proc. civ. din anul 1865, cerere de chemare în judecată a altor persoane în contradictoriu cu C.
S.R.L.
Așa cum rezultă din această cerere, intimata-pârâtă B. S.C.S. a formulat-o pentru ca
hotărârea care se va pronunța să fie opozabilă intervenientei în interes propriu C. S.R.L. (fosta G.
S.A.). În alte cuvinte, Curtea a constatat că intimata-pârâtă B. S.C.S. a solicitat ca, în cazul în
care se va constata că datorează anumite sume de bani în temeiul contractului de antrepriză
generală nr. 2011.1/06.05.2011, instanța de judecată să stabilească cărei persoane trebuie să i le
plătească.
La termenul de judecată din data de 06.12.2012, prima instanță a reținut că C. S.R.L.
(fosta G. S.A.) va avea dublă calitate. Astfel, C. S.R.L. (fosta G. S.A.) a dobândit calitatea de
intervenient în interes propriu (în temeiul art. 58 C. proc. civ. din anul 1865) și calitatea de
intervenient accesoriu (în temeiul art. 49 alin. 3 și a art. 52 C. proc. civ. din anul 1865).
Având în vedere că cererea de chemare în judecată formulată de către apelanta-reclamantă
A. S.R.L. este întemeiată, Curtea a apreciat că cererea de chemare în judecată a altor persoane
formulată de pârâta B. S.C.S. în contradictoriu cu intervenienta în interes propriu C. S.R.L. (fosta
G. S.A.) este neîntemeiată, neputându-se acorda aceeași sumă de bani și acesteia din urmă.
Mai mult, Curtea a avut în vedere chiar natura juridică a acțiunii prevăzute de art. 1.856
C. civ. din anul 2009, respectiv de acţiune directă împotriva beneficiarului, acțiune care constituie
o excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractului. În alte cuvinte, această acțiune îl
pune la adăpost pe subantreprenor de eventualele pretenții ale antreprenorului cu privire la
sumele datorate acestuia de către beneficiar.
În final, Curtea a avut în vedere la respingerea cererii de chemare în judecată a altor
persoane formulate de pârâta B. S.C.S. în contradictoriu cu intervenienta în interes propriu C.
S.R.L. (fosta G. S.A.) - pentru a nu le relua inutil - considerentele expuse pe larg în ceea ce
priveşte cererea de chemare în judecată formulată de către apelanta-reclamantă A. S.R.L.
Pentru aceste considerente, Curtea a apreciat că cererea de chemare în judecată a altor
persoane formulată de pârâta B. S.C.S. în contradictoriu cu intervenienta în interes propriu C.
S.R.L. (fosta G. S.A.) este neîntemeiată.
e. În ceea ce privește cererea de intervenție voluntară principală formulată de
intervenienta principală E. S.A., Curtea a reținut următoarele:
La data de 19.11.2013, apelanta-intervenientă E. S.A. a formulat, în temeiul art. 49 - 50 C.
proc. civ. din anul 1865, cerere de intervenție în interes propriu, prin care a solicitat respingerea
cererii formulate de apelanta-reclamantă A. S.R.L.
Ulterior, la data de 21.01.2014, apelanta-intervenientă E. S.A. a depus la dosarul cauzei o
cerere completatoare/precizatoare a cererii de intervenție în interes propriu. În această cerere
apelanta-intervenientă a arătat că solicită respingerea cererii de chemare în judecată, admiterea
cererii de intervenție și obligarea intimatei-pârâte B. S.C.S., în calitate de debitor cedat, la plata
sumei de 7.248.449,45 de lei, reprezentând parte a creanței cesionate cu titlu de garanție în
favoarea sa de către cedentul C. S.R.L. (fosta G. S.A.).
În speță, Curtea a constatat că, prin contractul de cesiune de creanţă cu titlu de garanţie nr.
G63/02.08.2010, intimata C. S.R.L. (fosta G. S.A.), în calitate de cedent, şi apelanta-intervenientă
E. S.A., în calitate de cesionar, în vederea garantării tuturor obligaţiilor asumate de cedent prin
contractul de credit nr. 216/23.10.2008 (în valoare de 10.000.000 de euro), a instituit în favoarea
cesionarului o garanţie reală mobiliară asupra creanţelor prezente şi viitoare, precum şi asupra
veniturilor prezente şi viitoare.

490
 Deși nu este indicat în mod explicit în cuprinsul contractului, Curtea a reținut că temeiul
juridic al încheierii acestui contract îl constituie prevederile Titlului VI al Legii nr. 99/1999, titlu
care reglementează regimul juridic al garanţiilor reale mobiliare.
Acest contract a fost modificat prin trei acte adiționale, fiind extins obiectului garanţiei.
Așa cum rezultă din anexa nr. 1 la actul adițional nr. 2/08.06.2011 și din anexa nr. 1 la
actul adițional nr. 3/06.04.2012, anexe care conțin tabelul creanţelor cesionate, una dintre
creanțele avute în vedere de intimata C. S.R.L. (fosta G. S.A.) şi apelanta-intervenientă E. S.A. a
fost și cea rezultată din contractul de antrepriză generală nr. 2011.1/06.05.2011. Această creanță
îl privea pe debitorul cedat B. S.C.S., fiind indicată creanţa de 71.000.000 de lei (rest de încasat
în anul 2011) și - ulterior - creanța de 29.820.000 de lei (valoare rămasă de încasat la 31.03.2012
- exclusiv TVA).
A mai reținut Curtea că acestui contract și actelor adiționale nr. 1 și 2, având în vedere că
au fost încheiate anterior datei de 01.10.2011, dată la care a intrat în vigoare Codul civil din anul
2009 [având în vedere prevederile art. 230 lit. a) din Legea nr. 71/ 2011], li se aplică prevederile
Titlului VI al Legii nr. 99/1999, având în vedere dispozițiile art. 102 alin. 1 din Legea nr.
71/2011, dispoziții potrivit cărora contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a
fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa.
Actului adițional nr. 3, având în vedere că a fost încheiat ulterior datei de 01.10.2011, dată
la care a intrat în vigoare Codul civil din anul 2009 [potrivit prevederilor art. 230 lit. a) din Legea
nr. 71/2011], i se aplică prevederile referitoare la ipotecile asupra creanțelor conținute de acest
ultim act normativ, față de dispozițiile art. 102 alin. 2 din Legea nr. 71/2011. Conform acestui
text legal, modificarea contractului se face cu respectarea tuturor condiţiilor prevăzute de legea în
vigoare la data modificării; în privinţa elementelor ce nu fac obiectul modificării, sunt aplicabile
dispoziţiile alin. 1.
Pe de altă parte, garanţia reală mobiliară constituită potrivit contractului menționat
anterior cuprinde o universalitate a creanţelor prezente şi viitoare împreună cu toate drepturile,
dobânzile, beneficiile şi garanţiile aferente acestora, astfel cum erau datorate de debitorii cedaţi
din contractele comerciale identificate în anexa la contract, așa cum acesta a fost modificat.
În privința naturii juridice a contractului de cesiune de creanţă cu titlu de garanţie nr.
G63/02.08.2010, Curtea a considerat că aceasta nu este a unei cesiuni de creanță [a cărei
executare ar fi fost doar amânată, raportat la o eventuală neîndeplinire a obligaţiei de plată a
creditului contractat de cedenta C. S.R.L. (fosta G. S.A.)], așa cum susține prin cererea de apel
apelanta-intervenientă E. S.A., ci a unei garanții reale mobiliare constituite în condițiile Titlului
VI al Legii nr. 99/1999. În alte cuvinte, ceea ce se urmăreşte prin contractul analizat, încheiat sub
imperiul Titlului VI al Legii nr. 99/1999, nu este funcţia de transmitere a unor drepturi de creanță,
ci, în mod evident, instituirea unei garanţii reale mobiliare în favoarea apelantei-interveniente E.
S.A.
În acest sens, Curtea a avut în vedere art. 5 din contract, potrivit căruia, în caz de
neexecutare, creditorul (respectiv apelanta-intervenientă E. S.A.) poate folosi mijloacele proprii
pentru luarea în posesie a bunului afectat garanției. De asemenea, art. 5.1 lit. b), drepturile
conferite cesionarului (respectiv apelantei-interveniente E. S.A.) de legislația română în vigoare,
precum și de prezentul contract, vor putea fi puse în executare în orice moment ca urmare a
apariției unui caz de nerespectare a obligațiilor asumate de împrumutat [respectiv intimata C.
S.R.L. (fosta G. S.A.)] prin contractul de credit și/sau acest contract; astfel, cesionarul va putea
exercita următoarele drepturi, fără a se limita la acestea: (…) să colecteze/ încaseze direct
creanțele debitorilor cedați și alte venituri ale cedentului, până la îndeplinirea în totalitate de către
împrumutat a obligațiilor garantate.
491
 Ca atare, având în vedere natura juridică a contractului de cesiune de creanţă cu titlu de
garanţie nr. G63/ 02.08.2010, Curtea a apreciat că sunt aplicabile prevederile art. 62 - 89 din
Titlul VI al Legii nr. 99/1999.
Astfel, potrivit art. 62, în cazul neîndeplinirii obligaţiei garantate, creditorul va putea să
aleagă între a iniţia procedura de executare prevăzută de Codul de procedură civilă sau a executa
garanţia reală potrivit prevederilor prezentului capitol; dacă nu se prevede altfel, dispoziţiile
prezentului capitol se aplică numai garanţiilor reale asupra bunurilor cu care se garantează
îndeplinirea unei obligaţii care cade sub incidenţa prezentului titlu; obligaţia trebuie să fie certă şi
exigibilă.
De asemenea, potrivit art. 63, în cazul în care debitorul nu îşi îndeplineşte obligaţia,
creditorul are dreptul de a-şi satisface creanţa cu bunul afectat garanţiei; în acest scop, creditorul
are dreptul să ia în posesie, în mod paşnic, bunul afectat garanţiei sau produsele rezultate din
valorificarea acestuia, precum şi titlurile şi înscrisurile care constată dreptul de proprietate al
debitorului asupra bunului, fără a fi necesară vreo autorizaţie sau notificare prealabilă şi fără a
plăti taxe sau vreun tarif; în exercitarea dreptului de a lua în posesie bunul creditorul nu poate
tulbura ordinea publică, nici nu poate face uz de forţă fizică sau de orice alt tip de intimidare
asupra persoanei debitorului ori să recurgă la orice alt mijloc de a-l constrânge pe debitor în
momentul luării în posesie; în timpul intrării paşnice în posesia bunului, în nici un moment
creditorul nu poate fi însoţit de un funcţionar public sau poliţienesc; pentru a putea lua în posesie
bunul potrivit alin. 1 - 3, contractul de garanţie trebuie să includă următoarea formulă, redactată
cu caractere majuscule, având dimensiunea de cel puţin 12 puncte (0,5 cm): "ÎN CAZ DE
NEEXECUTARE CREDITORUL POATE FOLOSI MIJLOACELE PROPRII PENTRU
LUAREA ÎN POSESIE A BUNULUI AFECTAT GARANŢIEI".
În final, Curtea a avut în vedere și prevederile art. 84 - 85 din același act normativ,
prevederi potrivit cărora creditorul garantat cu o garanţie reală asupra unor drepturi de creanţă
poate exercita următoarele drepturi, la alegerea sa: a) să intre în mod paşnic în posesia
documentelor care constată drepturile de creanţă; în acest scop creditorul poate folosi mijloace
paşnice pentru încasarea sumelor din creanţele constituite ca garanţie până la concurenţa sumei
datorate, potrivit dispoziţiilor prezentului capitol; b) să preia sau să cedeze altei persoane
drepturile de creanţă asupra cărora s-a constituit garanţia reală, până la concurenţa creanţei
garantate, restul urmând a fi transmis celorlalţi creditori ori debitorului, potrivit regulilor de
distribuire a sumelor rezultate din vânzare, stabilite în prezentul capitol; când bunul afectat
garanţiei, constând într-o creanţă bănească, este cesionat, cesionarul trebuie să notifice cesiunea,
în scris, debitorului cedat; notificarea se poate face fie prin act sub semnătură privată, fie prin
intermediul instanţei sau printr-un act autentificat de notarul public; notificarea trebuie să facă
menţiune despre creanţa cedată, suma de plată, numele său, modul şi locul plăţii; din momentul
în care debitorul primeşte notificarea, acesta se poate elibera de obligaţie numai prin efectuarea
plăţii către cesionar în modul indicat în notificare; cu toate acestea, dacă debitorul cere ca
cesionarul să prezinte dovada cesiunii, iar acesta nu o face în termen de 15 zile de la data cererii,
debitorul poate să continue efectuarea plăţilor către cedent; dovada cesiunii se poate face prin
copia certificată de pe contractul de cesiune sau de pe contractul de garanţie ori prin copia de pe
înregistrarea cesiunii la arhivă.
În privința neîndeplinirii de către intimata C. S.R.L. (fosta G. S.A.) a obligațiilor pe care
și le-a asumat prin contractul de credit (nedepus la dosarul cauzei) și/sau contract de cesiune de
creanţă cu titlu de garanţie nr. G63/02.08.2010, Curtea a constatat că apelanta-intervenientă E.
S.A. este înscrisă în tabelul de creanţe din procedura insolvenţei, în calitate de creditor garantat al
acestei intimate.
492
 Ca atare, Curtea a apreciat că se poate prezuma, în condițiile art. 1203 C. civ. din anul
1864, că intimata C. S.R.L. (fosta G. S.A.) nu și-a îndeplinit obligațiile pe care și le-a asumat prin
contractul de credit și/sau contract de cesiune de creanţă cu titlu de garanţie nr. G63/02.08.2010,
atât timp cât administratorul judiciar al acesteia a dispus înscrierea în tabelul de creanțe al
intimatei a creanței deținute de apelanta-intervenientă E. S.A. (creanță care reprezintă, așa cum
rezultă din tabelul preliminar de creanțe asupra averii intimatei C. S.R.L., linie de credit restantă,
scrisori de garanție, dobânzi restante aferente liniei de credit, comisioane restante etc.), la ordinea
de preferință prevăzută de art. 121 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 85/2006 (creanţe ale creditorilor
garantaţi).
Cu toate acestea, Curtea a apreciat că nu se poate ignora natura juridică a acțiunii
promovate de intimata-reclamantă A. S.R.L., întemeiate pe dispozițiile art. 1.856 C. civ. din anul
2009, respectiv de acţiune directă împotriva beneficiarului, acțiune care constituie o excepţie de
la principiul relativităţii efectelor contractului. În alte cuvinte, această acțiune îl pune la adăpost
pe subantreprenor de eventualele pretenții ale antreprenorului cu privire la sumele datorate
acestuia de către beneficiar. De asemenea, Curtea a constatat că acţiunea directă exercitată
împotriva terţului debitor al propriului debitor are avantajul că valoarea urmărită trece din
patrimoniul terţului direct în patrimoniul creditorului urmăritor, fără a mai suporta riscul
concursului altor creditori. În alte cuvinte, cel care exercită acțiunea directă nu are a suporta
concursul celorlalți creditori ai antreprenorului.
Pe cale de consecință, Curtea, contrar celor susținute de apelanta-intervenientă E. S.A.
prin cererea de apel, a apreciat că creanța intimatei-reclamante A. S.R.L. are prioritate față de
creanța invocată de apelanta-intervenientă.
Mai mult, Curtea a considerat că, având în vedere mecanismul instituit de Titlul VI din
Legea nr. 99/1999 (care este cvasiidentic mecanismului ipotecii asupra creanțelor, reglementat de
Codul civil din anul 2009), apelanta-intervenientă E. S.A. a avut posibilitatea de a se prevala de
garanția sa numai la momentul la care a constatat că intimata C. S.R.L. (fosta G. S.A.) nu și-a
îndeplinit obligațiile pe care și le-a asumat prin contractul de credit și/ sau contract de cesiune de
creanţă cu titlu de garanţie nr. G63/02.08.2010.
Cum apelanta-intervenientă nu a dovedit prin niciun mijloc de probă, în condițiile art.
1169 C. civ. din anul 1864, momentul la care intimata C. S.R.L. (fosta G. S.A.) nu și-a îndeplinit
obligațiile pe care și le-a asumat, Curtea a apreciat că se poate prezuma, în condițiile art. 1203 C.
civ. din anul 1864, că aceasta din urmă nu și-a mai îndeplinit obligațiile începând cu data la care
s-a deschis față de ea procedura insolvenței, respectiv data de 18.06.2013.
Ca atare, numai de la această dată apelanta-intervenientă E. S.A. a avut posibilitatea de a
se prevala de garanția sa.
Cum la această dată era deja promovată de către apelanta-reclamantă A. S.R.L. acțiunea
întemeiată pe prevederile art. 1.856 C. civ. din anul 2009, Curtea a apreciat că această creanță
beneficiază de prioritate.
Față de aceste considerente, Curtea a reținut că este de prisos analizarea celorlalte motive
de apel expuse de apelanta-intervenientă E. S.A. prin cererea de apel pe care a formulat-o,
constatarea ca fondate a acestora nefiind de natură a duce la admiterea cererii sale de intervenție
voluntară principală.
La fel, având în vedere considerentele expuse anterior, Curtea a reținut că nu se mai
impune verificarea, așa cum a arătat Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia pronunțată în
recurs, a îndeplinirii tuturor condițiilor stabilite în art. 5 al actului adițional nr. 4 la contractul de
antrepriză. În acest sens, Curtea a mai avut în vedere și cele reținute anterior, respectiv faptul că
încheierea, la data de 07.09.2012 sau la data de 14.09.2012, de către intimata-pârâtă B. S.C.S. și
493
intimata C. S.R.L. (G. S.A. la momentul respectiv) a actului adițional nr. 4 la contractul de
antrepriză generală 2011.1/06.05.2011 referitor la construcția la cheie a unui Centru Logistic în
Iernut, România, s-a realizat și cu scopul de a paraliza demersurile apelantei-reclamante de
recuperare a creanței pe care o pretinde în prezenta cauză.
Pentru aceste considerente, Curtea a reținut că cererea de intervenție voluntară principală
formulată de intervenienta principală E. S.A. în contradictoriu cu reclamanta A. S.R.L., pârâta B.
S.C.S. și intervenienta în interes propriu C. S.R.L. este neîntemeiată.
3. În ceea ce privește cererea de intervenţie accesorie în interesul apelantei-intervenientă
principală E. S.A., formulată de intervenienta accesorie C. S.R.L., Curtea a reținut următoarele:
La data de 30.05.2018, a fost depusă de C. S.R.L. cerere de intervenţie accesorie în
interesul intervenientei E. S.A., prin care a solicitat să se dispună admiterea cererii de intervenție
în interes propriu și respingerea cererii de chemare în judecată formulate de A. S.R.L., ca
inadmisibilă. În subsidiar, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată formulate de A.
S.R.L., ca nefondată. De asemenea, a solicitat admiterea cererii de intervenție formulată de E.
S.A. și obligarea pârâtei B. S.C.S. la plata sumei de 7.248.449,45 de lei.
Având în vedere că cererea de intervenție voluntară principală formulată de intervenienta
principală E. S.A. a fost respinsă, Curtea - apreciind că apărarea intervenientei accesorii C. S.R.L.
nu a fost de natură a duce la câștigarea litigiului de către partea pentru care a intervenit - constată
netemeinicia cererii de intervenţie accesorie.
Prin decizia civilă nr. 1284/08.07.2020, pronunţată în dosarul nr. x/93/2012*, Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă, a admis recursurile declarate de recurenta-intervenientă
E. S.A. şi de recurenta S.C. C. S.R.L., prin lichidator judiciar I. S.P.R.L., împotriva deciziei civile
nr. 938 din 29 mai 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, a casat
decizia civilă nr. 938 din 29 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a
civilă şi a trimis cauza Curţii de Apel București, Secţia a VI-a civilă în vederea rejudecării.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de recurs a reţinut următoarele:
Primul motiv de recurs invocat de recurenta-intervenientă E. S.A. întemeiat pe dispozițiile
art. 304 pct. 5 C. proc. civ. relativ la încălcarea dispozițiilor art. 137 alin. 1 C. proc. civ. și
nerespectarea ordinii de soluționare a incidentelor procedurale, a fost considerat fondat pentru
argumentele ce succed:
Ca incident procedural, excepţia se va soluţiona cu prioritate faţă de actele de cercetare a
cauzei în fond. Mai mult, excepţia, prin neregularitățile pe care le aduce în discuţie şi a căror
soluţionare o impune, are uneori rolul de a simplifica cercetarea judecătorească sau de a ajuta la o
bună administrare a actelor judecăţii. În acest sens, conform prevederilor art. 137 alin. (1) pct. 1
C. proc. civ., soluţionarea excepţiilor se face în etapa de cercetare a procesului, etapă în care se
îndeplinesc, în condiţiile legii, acte de procedură la cererea părţilor ori din oficiu, pentru
pregătirea dezbaterii în fond a procesului, dacă este cazul. Regula generală stabilită de Codul de
procedură civilă este ca instanţa să se pronunţe mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum
şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz,
cercetarea în fond a cauzei - art. 137 alin. (1) C. proc. civ.
Precizarea din art. 137 alin. (2) C. proc. civ. are în vedere, generic, regula ca excepţia
procesuală să fie rezolvată înainte de analiza fondului, indiferent de soluţia ce urmează să fie dată
acesteia (de admitere sau respingere).
Instanţa trebuie să califice în mod corect excepţiile invocate şi să stabilească ordinea de
soluţionare a acestora atunci când ele sunt invocate simultan.
Respectarea principiului dreptului la apărare și a principiului contradictorialităţii impune
punerea în discuţia contradictorie a părţilor a calificării aşa-zisei excepţii ca apărare de fond sau,
494
eventual, invers, dacă este cazul; instanţa se va pronunţa prin încheiere asupra acestui aspect, ca
asupra unei chestiuni prealabile, în caz contrar, actul jurisdicțional fiind lipsit de transparența pe
care o impune dreptul la un proces echitabil instituit de art. 6 din CEDO.
Din analiza actelor și lucrărilor dosarului, Înalta Curte a reținut că, deşi excepţia
inadmisibilității acțiunii directe a subantreprenorului a fost invocată de intervenienta C. S.R.L.
încă de la termenul din data de 30 mai 2018, instanța de apel a apreciat ca fiind prioritară
necesitatea discutării probelor, cu încălcarea regulii instituite de dispozițiile art. 137 alin. 1 C.
proc. civ., menținând această stare de incertitudine până la momentul rămânerii în pronunțare -17
aprilie 2019, când a pus în discuţie calificarea excepției invocate ca fiind o apărare de fond.
Înalta Curte a reţinut, astfel, că în cauză s-a produs o încălcare a dreptului la apărare al
părților şi a principiului contradictorialității, prin ignorarea normei din art. 137 C. proc. civ. și a
naturii juridice a incidentului procedural care obligă instanța de judecată fie la o soluționare
imediată, fie la o calificare, tot imediată, a incidentului intervenit ca fiind o simplă apărare de
fond, după ce acest aspect a fost pus în discuția părților, fie la unirea excepției invocate cu fondul
cauzei, în condițiile art. 137 alin. 2 C. proc. civ.
Ca atare, incidentele procesuale, categorie în care se regăsesc şi excepțiile procesuale,
impun o reacție imediată a instanței de judecată, întrucât ele reprezintă un mijloc de apărare pus
la îndemâna părţilor cu scopul de a pune capăt procesului înainte de a se intra în cercetarea
judecătorească, astfel încât instanța este obligată să ia măsura, prin încheiere motivată, de
soluționare sau de recalificare pentru respectarea dreptului de apărare atât al părții care a invocat
un atare incident, cât și al celei care i se opune, asigurând transparența actului jurisdicțional şi,
implicit, dreptul de acces la instanţă.
Recurenta-intervenientă E. S.A. a mai invocat în cadrul motivelor formulate încălcarea
dispozițiilor art. 261 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a apreciat ca fiind de
prisos analizarea tuturor motivelor de apel formulate de intervenientă prin cererea sa de apel,
deoarece constatarea ca fondate a acestora nu determină admiterea cererii de intervenție voluntară
formulată, recurenta-intervenientă susținând că, astfel, soluția instanței de apel este una pur
formală, făcând dificilă exercitarea controlului judecătoresc.
Înalta Curte a reţinut ca fiind întemeiată şi critica recurentei-interveniente E. S.A. privind
neanalizarea şi nesoluţionarea motivată a tuturor motivelor de apel invocate de aceasta, critică
întemeiată pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Conform textului de lege menționat, casarea se poate solicita atunci când hotărârea atacată
nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori motive străine de
natura pricinii. Motivul de casare arătat este consecința firească a nerespectării dispozițiilor art.
261 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ. care, referindu-se la considerentele hotărârii judecătorești, prevăd
că acestea trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluția,
menționându-se argumentele pentru care s-au admis şi, respectiv, s-au respins cererile părților.
Fără îndoială, motivarea hotărârii este un atribut esențial al acesteia, de natură să le
explice părților soluția primită şi să le determine să o accepte, fiind astfel o garanție implicită
împotriva unei eventuale atitudini arbitrare a judecătorului, dar şi o condiție esenţială pentru a se
realiza controlul judiciar de către instanţa ierarhic superioară.
Motivarea clară, convingătoare şi completă a hotărârii judecătorești, datorită importanței
sale în explicarea soluției pronunțate, a fost ridicată la rang de principiu în Convenția Europeană
a Drepturilor Omului - articolul 6, paragraful 1 - din perspectiva dreptului părților la un proces
echitabil. Evident, însă, că pentru ca partea să pretindă sancționarea de ordin juridic pentru
nemotivarea hotărârii, sub oricare dintre cele trei forme prevăzute de art. 304 alin. 1 pct. 5 -
nemotivare, motivare contradictorie sau străină de natura cauzei, este important ca, în cadrul căii
495
de atac asupra căreia s-a pronunțat instanța prin hotărârea atacată cu un astfel de motiv de casare,
partea să fi formulat motive rămase neexaminate.
Analizând apelul declarat în cauză de către intervenienta principală, în examinarea căruia
s-a pronunțat decizia criticată pentru această vulnerabilitate, precum şi considerentele acestei
hotărâri, Înalta Curte a reținut că instanța de apel a apreciat în considerentele deciziei pronunțate
că nu se mai impune analizarea celorlalte motive de apel ale intervenientei principale întrucât
„constatarea ca fondate a acestora” nu este de natură să ducă la admiterea cererii de intervenție
principală formulată.
Un atare considerent al instanței de apel lipseşte de fundament juridic soluția dată de cea
de-a doua instanță de fond cu privire la cererea de intervenție voluntară principală a recurentei-
interveniente, fiind de natură să creeze confuzie în privința temeiniciei cererii de apel a părții, în
condițiile în care instanța de apel nu a soluţionat apelul intervenientei principale prin admiterea
vreunui incident procesual, ci a dat o soluţie pe fondul cauzei. Alegând să nu mai răspundă unor
critici cuprinse în cererea de apel, pe care curtea însăși le apreciază ca „posibil fondate”, instanța
de apel a pronunțat o hotărâre nemotivată, făcând imposibil controlul judecătoresc pe aspectele
neanalizate şi aducând atingere garanției părții implicate împotriva unei soluții arbitrare, cu atât
mai mult cu cât în cauză nu este vorba despre o simplă omisiune în analizarea motivelor de apel,
în condițiile în care instanța de apel face aprecieri cu privire la eventualul caracter fondat al
acestor motive.
Înalta Curte de Casație şi Justiţie a mai reţinut că, atât recurenta-intervenientă principală,
E. S.A., cât şi recurenta-intervenientă în interesul acesteia, C. S.R.L., au invocat în fața instanţei
de recurs încălcarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., în sensul nerespectării dispoziţiilor
instanţei de casare, critică ce atrage casarea deciziei instanței de apel în baza art. 304 pct. 5 C.
proc. civ.
În cadrul acestei critici, recurenta-intervenientă E. S.A. a arătat că, în rejudecare, instanța
de apel a respins toate probele solicitate de părţi, cu motivarea că decizia de casare obligă instanța
de rejudecare exclusiv la o reanalizare a probelor deja administrate. Totodată, recurenta-
intervenientă a criticat hotărârea instanţei de apel sub aspectul respingerii probelor noi, întrucât
nu au fost solicitate în primul ciclu procesual.
Din analiza şi interpretarea art. 315 C. proc. civ. rezultă că, în caz de casare cu trimitere,
problemele de drept soluționate de instanța de casare şi probele indicate de aceasta sunt
obligatorii pentru instanța de fond a cărei hotărâre a fost casată. Cu toate că situaţia de fapt nu
poate fi stabilită de instanța de casare, aprecierile instanței de recurs asupra stării de fapt nefiind
obligatorii pentru judecătorii fondului, aceştia sunt obligaţi să reanalizeze faptele indicate în
decizia de casare şi să administreze toate probele pentru stabilirea exactă a acestora.
Cu referire la decizia ce face obiectul prezentului recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
a reţinut că, după respingerea tuturor probelor solicitate de părţi în fond după casare, cu
motivarea că unele nu au fost cerute în primul ciclu procesual, motivare ce încalcă textul de lege
inclus în art. 315 C. proc. civ., care permite administrarea oricărui mijloc de probă după casarea
cu trimitere tocmai pentru o corectă şi aprofundată analiză a fondului cauzei, instanţa de apel şi-a
fundamentat soluţia prin reţinerea unor prezumţii simple, deşi în decizia de casare s-a reţinut că
materialul probator analizat în primul ciclu procedural este deficitar, aspect ce presupune
deopotrivă luarea în considerare a tuturor probelor deja administrate şi câștigate cauzei, dar şi o
suplimentare a probelor deja administrate, astfel încât soluția cauzei să se fundamenteze, în
măsura posibilului, înțelegând aici aplicarea dispozițiilor art. 129 alin. 5 C. proc. civ., pe probe
certe, iar nu pe indicii ce permit formularea unor prezumții simple. Sub acest aspect, Înalta Curte
a reţinut că, deşi instanța de apel a apreciat că prin decizia de casare i s-a solicitat o reanalizare a
496
probelor deja administrate, a reţinut că scadenţa obligaţiei de restituire a creditului de către
debitoarea-antreprenor C. S.R.L. ar fi data intrării în insolvență a acestei societăți, aplicând în
cauză dispozițiile art. 1169 C. proc. civ., fără să analizeze înscrisurile depuse în acest sens de
către intervenientă în volumul II al dosarului de fond, în sensul de a le reține ca având valoare
probatorie sau de a le înlătura motivat.
La rândul său, recurenta-intervenientă accesorie C. S.R.L. a invocat, în cadrul motivului
de casare fundamentat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., faptul că instanța de apel a
nesocotit obligația impusă de instanța de casare de a califica pe deplin regimul juridic aplicabil
cesiunii de creanță - calificată drept garanție reală mobiliară, instanța limitându-se la o enumerare
a textelor de lege aplicabile, fără să indice temeiurile de drept care au condus-o la concluzia
priorității creanței chirografare a reclamantei faţă de creanţa garantată a intervenientei principale.
Înalta Curte a reţinut că şi această critică este întemeiată întrucât, în examinarea cererii de
intervenție principală, curtea de apel şi-a fundamentat soluţia pe reluarea argumentelor relative la
caracterul de garanţie reală mobiliară şi nu de simplă cesiune de creanţă, a actului din care
izvorăște creanţa intervenientei principale, aspect dezlegat irevocabil prin decizia de casare care a
menţinut soluţia dată în primul ciclu procesual, fără să-şi fundamenteze soluţia pe interpretarea
textelor reţinute ca aplicabile acestei instituții juridice de către însăși instanţa de casare, texte
incluse în Titlul VI al Legii nr. 99/1999, a căror simplă enumerare se regăsește în motivarea
deciziei atacate. Or, sensul deciziei de casare era de interpretare a normelor din legea specială şi
de analizare a naturii juridice a garanţiei reale mobiliare, având în vedere că în prezenta cauză se
pune problema stabilirii ordinii de prioritate între creanţa garantată a intervenientei principale şi,
respectiv, creanța solicitată în prezenta cauză de reclamanta titulară a acţiunii directe,
reglementată de art. 1856 C. civ. nou, acţiune directă ce reprezintă la rândul său un privilegiu al
titularului, întrucât are ca efect imediat indisponibilizarea creanței debitorului direct împotriva
subdebitorilor, însă cu respectarea tuturor principiilor aplicabile acestei acţiuni, între care şi
principiul potrivit căruia titularul acţiunii directe evită concursul creditorilor debitorului său
direct, în speţă, H. S.R.L., însă intră în concurs cu creditorii subdebitorului, în speță antreprenorul
C. S.R.L., întrucât titularul acţiunii directe nu poate să aibă mai multe drepturi decât debitorul său
imediat în calitate de creditor al subdebitorului.
Înalta Curte mai reţine că în cauză ambele părți au formulat şi critici întemeiate pe
dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., apreciind că hotărârea atacată a fost dată cu interpretarea
şi aplicarea greșită a legii, cu precădere a dispozițiilor din Legea specială nr. 85/2006, dar şi a
principiilor care guvernează instituţia juridică a acţiunii directe reglementată de art. 1856 C. civ.
nou.
Întrucât în cauză, instanța supremă a reținut ca întemeiate criticile de nelegalitate ce
impun casarea hotărârii atacate, nefiind pronunțată o hotărâre irevocabilă pe fondul cauzei, nu a
mai analizat în această fază procesuală motivele de recurs invocate în baza pct. 9 al art. 304 C.
proc. civ., întrucât acestea privesc fondul cauzei.
III. În rejudecarea apelurilor, în al treilea ciclu procesual, cauza a fost înregistrată pe rolul
Curții de Apel București, Secția a VI-a civilă, sub nr. x/93/2012**.
În această etapă procesuală s-a administrat proba cu înscrisuri și interogatoriul intimatei-
pârâte B. S.C.S.
Prin decizia nr. 759 din 26 aprilie 2021 s-au admis apelurile declarate de reclamanta A.
S.R.L. și de intervenienta E. S.A. împotriva sentinței civile nr. 2327 din 25 septembrie 2015 a
Tribunalului București.
A fost anulată în parte sentința civilă apelată, în ceea ce privește soluțiile pronunțate
relativ la cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., la cererea de
497
chemare în judecată a altor persoane formulată de pârâta B. S.C.S., la cererea de intervenție
voluntară principală promovată de intervenienta E. S.A. și la cererea de intervenție accesorie în
interesul pârâtei, formulată de intervenienta C. S.R.L. și s-a reținut cauza spre rejudecare.
A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. și a
fost obligată pârâta B. S.C.S. la plata către reclamantă a sumei de 6.471.762,93 lei, reprezentând
contravaloare lucrări suplimentare executate la Centrul Logistic Iernut.
A luat act că reclamanta și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale
separată.
A respins cererea de chemare în judecată a altor persoane formulate de pârâta B. S.C.S., în
contradictoriu cu intervenienta C. S.R.L., ca nefondată.
A admis cererea de intervenție voluntară principală formulată de intervenienta E. S.A. și a
obligat pârâta la plata către această intervenientă a sumei de 7.100.000 lei.
A admis cererea de intervenție accesorie în interesul intervenientei E. S.A. formulată de
intervenienta accesorie C. S.R.L.
A obligat pe intimata B. S.C.S. să plătească apelantei E. S.A. cheltuieli de judecată în
cuantum de 187.777,5 lei, reprezentând taxă de timbru aferentă soluționării fondului, apelului și
recursului.
A obligat pe intimata B. S.C.S. la plata sumei de 21.211,93 lei către intimata-intervenientă
accesorie C. S.R.L., cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.
Pentru a pronunța această soluție, a reținut următoarele:
Admisibilitatea acțiunii directe a reclamantei împotriva beneficiarului lucrării, întemeiată
pe dispozițiile art. 1856 C. civ., în condițiile în care în lanțul de contracte există, pe lângă
antreprenorul general, încă un subantreprenor, a fost deja stabilită cu autoritate de lucru judecat.
Prin decizia civilă nr. 938 din 29 mai 2019 pronunţată în dosarul nr. x/93/2012*, instanţa
de apel din cel de-al doilea ciclu procesual a dispus anularea sentinţei pentru încălcarea
dispoziţiilor art. 268 alin. 3 din Vechiul Cod de procedură civilă, reţinând, în esenţă, că prima
instanţă nu a respectat caracterul interlocutoriu al încheierilor din datele de 01.11.2012 şi
06.12.2012 prin care au fost respinse excepţiile inadmisibilităţii şi a lipsei calităţii procesuale
pasive. În privinţa inadmisibilităţii, prima instanţă reţinuse că dispoziţiile art. 1856 Noul C. civ.,
aplicabile în cauză nu trebuie interpretate în mod strict, în sensul că au dreptul la acţiune directă
împotriva beneficiarului doar persoanele care au încheiat contract cu antreprenorul. Aceste
raporturi juridice pot fi extinse şi la subantreprenori, adică contractului de subantrepriză încheiat
între un subantreprenor general şi subantreprenori speciali/subcontractor, cum este cazul şi celui
din prezenta cauză, dat fiind prevederile art. 1852 Noul C. civ.
Această soluţie a instanţei de apel prin care a fost valorificat caracterul interlocutoriu al
încheierii primei instanţe de respingere a excepţiei inadmisibilităţii nu a fost criticată prin
recursurile exercitate în cel de-al doilea ciclu procesual, aşa încât a intrat în puterea de lucru
judecat.
Ceea ce s-a impus însă a fi analizat în privinţa condiţiilor de exercitare a acţiunii directe
sunt apărările intimatei C. formulate în cadrul cererii de intervenţie accesorie în interesul
intervenientei E., reiterate în recursul declarat împotriva deciziei din apel în cel de-al doilea ciclu
procesual.
În esenţă, acestea vizează faptul că reclamanta nu este creditor al antreprenorului general
C., ci al subantreprenorului H., care nu este înscris în tabelul de creanţe al C. (cu consecinţa
sancţiunii prevăzută de art. 76 teza a II-a din Legea nr. 85/2006), aşa încât nu există un lanţ
neîntrerupt de datorii între beneficiar, antreprenor general şi subantreprenori. Pe de altă parte,
formularea unei acţiuni directe în condiţiile art. 1856 noul C. civ. ar fi de natură să fraudeze
498
dispoziţiile Legii nr. 85/2006 în ceea ce priveşte obligativitatea înscrierii la masa credală şi cu
privire la ordinea legală de preferinţă între creditori, afectând caracterul concursual şi colectiv al
procedurii insolvenţei.
În această privinţă, Curtea a reţinut că reclamanta A. este înscrisă la masa credală a
subantreprenorului H. cu creanţa solicitată şi în prezenta cauză. Având în vedere că această
creanţă a fost supusă verificării de către administratorul judiciar în condiţiile art. 72 din Legea nr.
85/2006, cu posibilitatea contestării înscrierii sale în tabel, potrivit art. 73 alin. 1 din Legea nr.
85/2006, reţinând şi prevederile art. 76 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei
(aplicabile procedurii insolvenţei societăţii H.), potrivit cărora înscrierea la masa credală dă
dreptul creditorului de a-şi realiza creanţele împotriva debitorului, Curtea a constatat că apelanta-
reclamantă a făcut dovada creanţei sale împotriva subantreprenorului H.
În ceea ce priveşte creanţa pe care H. o avea împotriva intimatei C., Curtea a constatat că
prin decizia civilă nr. 227R/24.03.2015 pronunţată în dosarul nr. x/3/2013 Curtea de Apel
Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, a anulat convenţia autentificată sub nr. 479/23.11.2012 încheiată
între H. şi C., reţinând că operaţiunea de compensare a creanţelor invocate în convenţie este în
dauna creditorilor, căci creanţa de 13.823.620 lei (rest de plată la facturile seria F. nr.
20123002/31.03.2012 şi nr. 20120400/30.04.2012, emise în temeiul contractului de subantrepriză
pentru lucrările efectuate în beneficiul B.) deţinută de debitoare împotriva asociatului său
majoritar nu mai poate intra la masa credală şi nu mai poate servi la îndestularea tuturor
creditorilor înscrişi în tabelul de creanţe, conform regulilor ce reglementează procedura colectivă
de insolvenţă. Prin aceeaşi decizie s-a mai reţinut că prezumţia de fraudă în dauna creditorilor,
pe lângă faptul că este instituită de lege, rezultă şi din următoarele împrejurări: 1) cele două
societăţi parte în convenţie sunt societăţi afiliate, SC C. SRL (fostă G. SA) deţinând 90% din
capitalul social al debitoarei; 2) convenţia a cărei anulare s-a solicitat, factura emisă de asociatul
majoritar G. SA pentru penalităţile invocate în cuantum de 32.273.862,85 lei şi contractele de
cesiune invocate de asociatul majoritar au fost încheiate în perioada august-octombrie 2012,
perioadă în care pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VII-a civilă erau deja înregistrate cereri
de deschidere a procedurii insolvenţei împotriva debitoarei (conform înscrisurilor aflate la filele
5-8 vol. I dosar fond); 3) debitoarea a refuzat predarea documentelor contabile către
administratorul/lichidatorul judiciar pentru a se putea verifica legalitatea operaţiunilor efectuate,
iar intimata-pârâtă SC C. SRL (fostă G. SA), asociatul majoritar parte în convenţie, a refuzat
depunerea la dosar a înscrisurilor solicitate de reclamantă şi intervenienta SC L. SRL şi
încuviinţate de instanţa de fond la termenul din 05.12.2013; 4) beneficiarul B. a arătat în adresa
din 11.07.2012 că nu a aplicat penalităţile de întârziere către antreprenorul general SC G. SA,
chiar dacă termenele intermediare şi cel final au fost încălcate substanţial, ceea ce contrazice
afirmaţiile intimatei-pârâte de la pct. VII din preambulul convenţiei contestate.
S-a probat, aşadar, că subantreprenorul H. avea împotriva antreprenorului general C. o
creanţă în cuantum de 13.823.620 lei reprezentând rest de plată la facturile seria F. nr.
20123002/31.03.2012 şi nr. 20120400/30.04.2012, emise în temeiul contractului de subantrepriză
pentru lucrările efectuate în beneficiul B.
Neînscrierea societăţii H. în tabelul de creanţe al intimatei C. cu această creanţă se
datorează faptului că administratorul judiciar al creditoarei H. s-a aflat în imposibilitatea de a
depune la dosar cele două facturi, întrucât nu i-au fost puse la dispoziţie înscrisurile arătate de art.
28 alin. 1 din Legea nr. 85/2006. În consecinţă, aşa cum rezultă din tabelele de creanţă ale
debitoarei C. depuse la dosar, contestaţia împotriva neînscrierii creanţei în cuantum de
13.823.620 lei a fost respinsă irevocabil în dosarul nr. x/3/2012*.

499
 Or, în acest context, în care a fost dovedită conivenţa celor două societăţi - H. şi C. - în
vederea fraudării creditorilor lor, Curtea a apreciat că nu se poate opune reclamantei faptul că
antreprenorul cu care a contractat nu s-a înscris la masa credală a debitorului său, antreprenorul
general. Aceasta cu atât mai mult cu cât la momentul formulării cererii de chemare în judecată
niciuna din cele două societăţi nu se afla în procedura insolvenţei, deschisă ulterior. Or, condiţiile
de exercitare a dreptului subiectiv civil trebuie analizate la momentul formulării cererii de
chemare în judecată, dată la care facturile seria F. nr. 20123002/31.03.2012 şi nr.
20120400/30.04.2012 emise de H. erau scadente, C. înregistrând un debit de 13.823.620 lei.
Cât priveşte susţinerea acestei intimate în sensul că prin exercitarea acţiunii directe sunt
fraudate drepturile celorlalţi creditori înscrişi la masa sa credală, Curtea a reiterat că această
acţiune a fost pusă la dispoziţia subantreprenorului de către legiuitor tocmai pentru ca acesta să
evite concursul celorlalţi creditori ai debitorului debitorului său. Mai mult, trebuie avut în vedere
că reclamanta A. şi-a exercitat dreptul la acţiune cu bună credinţă, anterior intrării celor două
societăţi (H. şi C.) în insolvenţă, s-a înscris la masa credală a debitoarei H., însă, nefiind în
raporturi juridice directe cu C., H. nu se putea înscrie şi la masa credală a acesteia din urmă.
Adoptarea raţionamentului prezentat de intimata C. conduce la concluzia paralizării acţiunii
directe pentru motive ulterioare formulării cererii de chemare în judecată, imputabile exclusiv
societăţilor H. şi C., a căror intenţie a fost tocmai aceea de fraudare a intereselor propriilor
creditori. Or, astfel cum a arătat şi intimata C., potrivit art. 149 din Legea 85/2006, prevederile
acesteia se completează, în măsura compatibilităţii, cu dispoziţiile Codului de procedură civilă. În
contextul celor expuse anterior, Curtea a statuat că în prezenta cauză exercitarea acţiunii directe
de către reclamantă nu este incompatibilă cu procedura insolvenţei derulată în privinţa celor două
societăţi, concursul între reclamantă şi creditoarea garantată E. urmând a fi analizat în cadrul
prezentului litigiu.
Reţinându-se, aşadar, existenţa, la momentul formulării acţiunii directe, a datoriei H. către
A. şi a datoriei C. către H., instanţa de apel a verificat creanţa deţinută de C. împotriva pârâtei B.
Având în vedere părţile care au declarat recursul în cel de-al doilea ciclu procesual (E. şi
C., a cărei poziţie procesuală este contrară celei B.), criticile aduse de acestea deciziei din apelul
pronunţat în cel de-al doilea ciclu procesual (respingerea probatoriilor solicitate de E., cu
încălcarea dreptului la apărare şi la un proces echitabil; nesoluţionarea tuturor motivelor de apel
invocate de E., inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată formulată de A. prin raportare la
prevederile art. 76 din Legea nr. 85/2006 şi eludarea dispoziţiilor privind suspendarea cererii în
temeiul art. 36 din această lege; neanalizarea în mod concret a regimului juridic aplicabil cesiunii
de creanţă şi interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale în această materie; încălcarea
ordinii de soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii invocată de C.) şi considerentele instanţei de
recurs referitoare la motivele de recurs găsite întemeiate (cele privind ordinea de soluţionare a
excepţiei inadmisibilităţii, neanalizarea tuturor motivelor de apel formulate de E. şi modul de
aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale referitoare la cesiunea de creanţă), Curtea a constatat
că au intrat în puterea de lucru judecat soluţia şi considerentele instanţei de apel din al doilea
ciclu procesual referitoare la existenţa creanţei pe care antreprenorul general C. o avea împotriva
beneficiarului B. la data introducerii cererii de chemare în judecată - 13.967.942, 93 lei, la
caracterul fraudulos al actului adiţional nr. 4 privind lucrările suplimentare, şi la exigibilitatea
tranşei 20 din contractul de antrepriză generală.
În privinţa sumei de 13.967.942, 93 lei, instanţa de apel din cel de-al doilea ciclu
procesual a reţinut cu putere de lucru judecat că aceasta este compusă din:

500
 - 6.471.762,93 lei (5.219.163,65 lei + TVA), conform facturii nr. 201209003/14.09.2012
reprezentând lucrările suplimentare convenite prin Actul final din 04.07.2012 şi Actul Adiţional
nr. 4/07.09.2012, achitată la data de 26.09.2012;
- 396.180 lei (319.500 lei + TVA), conform facturii nr. 201208001/08.08.2012
reprezentând rest de plată din tranşa 18 datorată conform contractului de antrepriză, achitată la
data de 31.08.2012.
- 7.100.000 lei, pentru care s-a emis factura nr. 201211004/19.11.2012 reprezentând
tranşa 20 conform contractului de antrepriză, neachitată de pârâta B.
În ceea ce priveşte suma de 6.471.762,93 lei (5.219.163,65 lei + TVA), conform facturii
nr. 201209003/14.09.2012, reprezentând lucrările suplimentare convenite prin Actul final din
04.07.2012 şi Actul Adiţional nr. 4/07.09.2012, achitată la data de 26.09.2012, Curtea a constatat
că aceasta nu a făcut obiectul contractului de ipotecă mobiliară şi a actelor adiţionale la acesta,
încheiate între intervenientele C. şi E. şi nici nu a fost solicitată de aceasta din urmă prin cererea
de intervenţie în interes propriu.
Astfel, ultimul Act adiţional (nr. 3) la contractul de cesiune de creanţă cu titlu de garanţie
a fost încheiat la data de 06.04.2012 şi a avut ca obiect creanţa rămasă de încasat la data de
31.03.2012, în valoare de 29.820.000 lei.
Or, Actul final din 04.07.2012 şi Actul adiţional nr. 4 din 07.09.2012 la contractul de
subantrepriză prin care s-a convenit suplimentarea lucrărilor, cu obligaţia corelativă a intimatei-
pârâte B. de a achita o diferenţă de preţ de 1.550.000 euro, au fost încheiate ulterior.
Aşa fiind, întrucât s-a stabilit cu putere de lucru judecat că această sumă era datorată de B.
către C. la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, având în vedere şi faptul că
asupra acestei creanţe nu a existat o ipotecă mobiliară, iar intimata-pârâtă, deşi notificată, nu a dat
curs solicitării de plată din partea A., Curtea a reţinut că aceasta din urmă este îndreptăţită, în
temeiul art. 1856 NCC, la plata sumei de 6.471.762,93 lei. În această privinţă, Curtea a mai notat
că acţiunea directă are drept efect indisponibilizarea creanţei debitorului intermediar contra
subdebitorului, asemenea unei popriri. Aşa fiind, în cazul în care, în mod nejustificat acesta din
urmă nu dă curs cererii de plată formulată de titularul acţiunii directe, subdebitorul este obligat la
plată, chiar dacă, anterior, efectuase deja plata în contul creditorului său.
În privinţa sumelor de 396.180 lei (319.500 lei + TVA), conform facturii nr.
201208001/08.08.2012 reprezentând rest de plată din tranşa 18 datorată conform contractului de
antrepriză, achitată la data de 31.08.2012, şi 7.100.000 lei, pentru care s-a emis factura nr.
201211004/19.11.2012 reprezentând tranşa 20 conform contractului de antrepriză, neachitată de
pârâta B., acestea fac obiectul contractului de cesiune de creanţă cu titlu de garanţie şi a actelor
adiţionale la acesta, încheiate între intimata C. şi intervenienta E. Prin urmare, cu privire la aceste
creanţe, Curtea a analizat, în raport de îndrumările celor două instanţe de casare, concursul între
titularul acţiunii directe şi creditorul garantat.
În ceea ce priveşte acţiunea directă, reglementată de art. 1856 noul C. civ., prin decizia de
casare pronunţată în cel de-al doilea ciclu procesual, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a
II-a civilă, a statuat că aceasta reprezintă la rândul său un privilegiu al titularului, întrucât are ca
efect imediat indisponibilizarea creanței debitorului direct împotriva subdebitorilor, însă cu
respectarea tuturor principiilor aplicabile acestei acţiuni, între care şi principiul potrivit căruia
titularul acţiunii directe evită concursul creditorilor debitorului său direct, în speţă, H. S.R.L.,
însă intră în concurs cu creditorii subdebitorului, în speță antreprenorul C. S.R.L., întrucât
titularul acţiunii directe nu poate să aibă mai multe drepturi decât debitorul său imediat în calitate
de creditor al subdebitorului.

501
 Prin aceeaşi decizie de casare, pronunţându-se şi asupra dreptului invocat de intervenienta
E., instanţa de recurs a constatat caracterul de garanţie reală mobiliară şi nu de simplă cesiune de
creanţă, a actului din care izvorăște creanţa intervenientei principale, aspect dezlegat irevocabil
prin decizia de casare care a menţinut soluţia dată în primul ciclu procesual, apreciind necesară
interpretarea textelor reţinute ca aplicabile acestei instituții juridice de către însăși instanţa de
casare, texte incluse în Titlul VI al Legii nr. 99/1999.
Lecturând prima decizie de casare la care Înalta Curte a făcut trimitere, a apreciat ca
relevante considerentele în sensul că instanţa de apel (din primul ciclu procesual) a dezvoltat
corect mecanismul garanţiei constituite în favoarea cesionarei în garanţie, E., adaptată la
6.04.2012 ca ipotecă asupra creanţelor, stabilind că actul G63/02.08.2010 are primordial funcţia
de garantare a obligaţiilor angajate de Societatea G. SA şi nu este o simplă cesiune de creanţă sau
o veritabilă dare în plată. În ceea ce priveşte calificarea obiectului actelor juridice încheiate între
G. SA şi E. începând cu 08.02.2010 ca ipotecă mobiliară şi nu cesiune de creanţă, instanţa de
casare a reţinut că instanţa de apel a stabilit conţinutul acestora prin interpretarea literală a
termenilor conveniţi de părţi, profesionişti al căror exerciţiu în acest gen de operaţiuni are
caracter curent, dublată de împrejurarea că acţiunile ulterioare ale părţilor în executarea acestei
convenţii au corespuns sensului stabilit prin aceasta.
În esenţă, în raport de aceste dezlegări obligatorii, cele două instanţe de recurs au solicitat
ca, în rejudecarea apelurilor, să fie evaluată modalitatea de executare a creanţei E., în situaţia în
care condiţia accesării scrisorii de garanţie bancară a devenit, prin intrarea G. S.A. în insolvenţă,
o obligaţie imposibil de executat, să fie interpretate normele din legea specială şi analizată natura
juridică a garanţiei reale mobiliare, având în vedere că, în prezenta cauză, se pune problema
stabilirii ordinii de prioritate între creanţa garantată a intervenientei principale şi creanţa solicitată
de titulara acţiunii directe.
Curtea a procedat la această analiză reiterând, în prealabil, statuarea obligatorie a instanţei
de recurs din cel de-al doilea ciclu procesual potrivit căreia titularul acţiunii directe evită
concursul creditorilor debitorului său direct, în speţă, H. S.R.L., însă intră în concurs cu creditorii
subdebitorului, în speță antreprenorul C. S.R.L.
Aşa fiind, Curtea a reţinut că, în faţa primei instanţe, la data de 19.11.2013, intervenienta
E. S.A. a formulat cerere de intervenţie în interes propriu, precizată la data de 21.01.2014, prin
care a solicitat, în calitate de cesionar al contractului de cesiune de creanţă cu titlu de garanţie nr.
G63/02.08.2010 încheiat cu intervenienta G. S.A. (actuala C. SRL), obligarea pârâtei B. la plata
sumei de 7.248.449,45 lei, parte a creanţei cedate de G. S.A. Din cuprinsul cererii de intervenţie
rezultă că obiectul său se referă în concret la plata de către pârâta-beneficiar al lucrării (B.) a
tranşei nr. 20, aferentă contractului de antrepriză încheiat în data de 06.05.2011 cu societatea C.
SRL (fostă G. S.A.).
În vederea garantării tuturor obligaţiilor asumate de cedent prin contractul de credit nr.
216/23.10.2008 (în valoare de 10 milioane Euro), prin contractul de cesiune de creanţă cu titlu de
garanţie nr. G63/02.08.2010, G. S.A, în calitate de cedent, a instituit în favoarea cesionarului E.
S.A. o garanţie reală mobiliară asupra creanţelor prezente şi viitoare, precum şi asupra veniturilor
prezente şi viitoare.
Garanţia reală mobiliară cuprindea o universalitate a creanţelor prezente şi viitoare
împreună cu toate drepturile, dobânzile, beneficiile şi garanţiile aferente acestora, astfel cum
erau datorate de debitorii cedaţi din contractele comerciale identificate în anexa la contract.
Părţile au prevăzut că orice plată a debitorilor cedaţi în cadrul creanţelor urma să se facă
direct în contul cedentului.

502
 În anexa la contract, conţinând condiţiile comerciale şi tabelul creanţelor cesionate, a fost
indicat şi contractul de antrepriză din 06.05.2011, în ce priveşte debitorul cedat B., fiind indicată
creanţa de 71 milioane lei (rest de încasat) în anul 2011.
Contractul a suferit modificări succesive prin actele adiţionale nr. 1 şi nr. 2 din
08.06.2011, în sensul extinderii obiectului garanţiei.
Prin actul adiţional nr. 3/06.04.2012, de extindere a garanţiei asupra noilor creanţe,
urmare a intrării în vigoare a dispoziţiilor din noul Cod civil, părţile au adaptat contractul iniţial
la terminologia specifică şi la instituţia ipotecii asupra creanţelor, astfel cum a fost reglementată
prin dispoziţiile art. 2398 C.civ., cererea de intervenţie fiind întemeiată pe dispoziţiile din acest
ultim act adiţional.
În conţinutul acestui act adiţional, contractul nr. G63 a fost calificat chiar de părţi drept
„contract de ipotecă mobiliară”, G. S.A. a fost denumită „debitor ipotecar”, iar E. S.A. „creditor
ipotecar”. În lista anexă conţinând tabelul creanţelor ipotecate, la poziţia 3, a fost înscrisă şi
valoarea rămasă neîncasată în data de 31.03.2012, de la debitorul cedat B. în temeiul contractului
de antrepriză încheiat în data de 06.05.2011, în valoare de 29.820.000 lei.
În acest context şi în raport de îndrumările celor două instanţe de casare, Curtea a reţinut,
în privinţa normelor legale aplicabile, incidenţa dispoziţiilor Titlului VI al Legii nr. 99/1999
asupra contractului de cesiune de creanţe şi a Actelor adiţionale 1 şi 2, şi a dispoziţiilor art. 2387
şi urm. Noul C. civ. referitoare la ipoteca mobiliară, asupra Actului adiţional nr. 3.
Potrivit art. 1.2. şi 1.3 din contractul de cesiune de creanţă cu titlu de garanţie încheiat
între părţi, orice plată făcută de debitorii cedaţi în contul creanţelor, precum şi plata oricăror
venituri se va face numai în conturile cedentului menţionate expres, însă, pe toată durata garanţiei
şi dacă nu a intervenit un caz de nerespectare a obligaţiilor asumate de împrumutat prin contractul
de credit, cedentul va putea utiliza sumele din aceste conturi în cursul normal al activităţii sale.
Această clauză este o transpunere a normelor cuprinse în Titlul VI al Legii nr. 99/1999 şi
apoi în noul Cod civil în materia garanţiilor, care permit ca pe durata contractului de garanţie
debitorul să poată dispune în orice mod de bunul afectat garanţiei (art. 21 din Titlul VI al Legii
nr. 99/1999, art. 2376 NCC, art. 2410 NCC).
Prin urmare, numai în măsura în care împrumutatul nu şi-a respectat obligaţia de plată la
scadenţă creditorul ipotecar poate proceda la executarea garanţiei, care, dacă are ca obiect
drepturi de creanţă, se realizează în condiţiile art. 84 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999 şi art. 2465
Noul C. civ.
De altfel, prin art. 5.1 pct. 2 din contractul de cesiune a creanţelor cu titlu de garanţie
părţile au convenit ca drepturile conferite cesionarului (E.) de legislaţia română în vigoare şi de
prezentul contract vor fi puse în executare în orice moment ca urmare a apariţiei unui caz de
nerespectare a obligaţiilor asumate de împrumutat prin contractul de credit. Astfel, cesionarul va
putea să colecteze/încaseze direct creanţele debitorilor cedaţi şi alte venituri ale cedentului până
la îndeplinirea în totalitate de către împrumutat a obligaţiilor garantate.
În cauză, aşa cum rezultă din precizările scrise ale intervenientei E., scadenţa obligaţiei de
plată asumată de intervenienta C. prin contractul de credit a fost 31.03.2013; anterior acestui
moment, la data de 06.02.2013 intervenienta E. a comunicat acesteia schimbarea conturilor în
care se pot face plăţi valabile şi interdicţia operării oricăror compensări.
Curtea a constatat, aşadar, că scadenţa obligaţiei de plată rezultând din contractul de
împrumut garantat cu ipoteca mobiliară a intervenit ulterior momentului la care a fost promovată
cererea de chemare în judecată (14.08.2012).
Cu toate acestea, exigibilitatea creanţei intervenientei E. la momentul formulării cererii de
intervenţie nu poate fi ignorată, în condiţiile în care aceasta dispunea de o ipotecă perfectă,
503
potrivit art. 2409 noul C. civ., anterior formulării cererii de chemare în judecată. Astfel, în raport
de dispoziţiile art. 2387 noul C. civ., Curtea a constatat că ipoteca asupra creanţei reprezentând
tranşa 20 din contractul de antrepriză producea efecte de la data la care obligaţia garantată a luat
naştere, iar nu de la momentul exigibilităţii creanţei E., că intimata C., în calitate de constituitor
al ipotecii a dobândit dreptul asupra acesteia şi că formalităţile de publicitate constând în
înscrierea în Arhiva de Garanţii Reale Mobiliare fuseseră îndeplinite imediat după constituirea
ipotecii şi anterior formulării acţiunii directe.
Or, în atare condiţii, devin incidente dispoziţiile art. 2409 alin. 3 noul C. civ., potrivit
căruia ipoteca perfectă este opozabilă celorlalţi creditori ai constituitorului, celor care dobândesc
ulterior drepturi asupra bunului ipotecat, precum şi tuturor celorlalte persoane.
Este şi cazul reclamantei A., care a exercitat acţiunea directă ulterior momentului la care
ipoteca deţinută de E. a devenit perfectă; aşadar, aceasta îi este opozabilă, fiind lipsit de relevanţă
faptul că la momentul formulării cererii de chemare în judecată creanţa creditorului garantat nu
era exigibilă.
De altfel, art. 2403 noul C. civ. conferă creditorului ipotecar dreptul de a intenta acţiuni
împotriva debitorului creanţei care face obiectul ipotecii, drept valorificat în prezenta cauză de E.
prin formularea cererii de intervenţie în interes propriu.
În raport de toate aceste motive, Curtea a conchis că, în concursul dintre reclamantă,
titular al acţiunii directe întemeiată pe dispoziţiile art. 1856 NCC, şi intervenienta în interes
propriu E., creditor garantat cu o ipotecă perfectă anterioară, are prioritate aceasta din urmă. Aşa
fiind, cererea de intervenţie în interes propriu a fost apreciată întemeiată, intervenienta E. fiind
îndreptăţită la plata de către B. a sumei de 7.100.000 lei reprezentând tranşa 20 din contractul de
antrepriză.
În privinţa sumei de 396.180 lei (319.500 lei + TVA), conform facturii nr.
201208001/08.08.2012 reprezentând rest de plată din tranşa 18 datorată conform contractului de
antrepriză, aceasta a făcut, de asemenea, obiectul contractului de ipotecă mobiliară. Reţinând că,
potrivit celor expuse anterior, intervenienta E. avea un drept de preferinţă şi asupra acestei
creanţe, Curtea a constatat că aceasta a fost achitată de pârâta B. la data de 31.08.2012, în contul
menţionat în contractul de ipotecă. Întrucât plata acestei sume s-a făcut cu respectarea clauzelor
acestui contract, în condiţiile agreate de intervenienta E., anterior exigibilităţii creanţei acesteia
din urmă, Curtea a constatat că pârâta B. a făcut o plată valabilă.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 296 vechiul C. proc. civ., Curtea a admis
apelurile şi, întrucât soluţia instanţei de apel din cel de-al doilea ciclu procesual în privinţa
anulării în parte a sentinței civile apelată în ceea ce privește soluțiile pronunțate relativ la cererea
de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., la cererea de chemare în judecată a
altor persoane formulată de pârâta B. S.C.S., la cererea de intervenție voluntară principală
formulată de intervenienta E. S.A. și la cererea de intervenţie accesorie în interesul pârâtei B.,
formulată de intervenienta C., nu a fost criticată, intrând în puterea de lucru judecat, Curtea a
reluat-o ca atare.
În rejudecarea apelurilor, Curtea a admis în parte cererea de chemare în judecată
formulată de reclamanta A. S.R.L. şi a obligat pârâta B. S.C.S. la plata către reclamantă a sumei
de 6.471.762,93 lei, reprezentând contravaloare lucrări suplimentare executate la Centrul Logistic
Iernut.
Pentru considerentele expuse anterior, cererea de intervenție voluntară principală
formulată de intervenienta principală E. S.A. a fost admisă şi a fost obligată pârâta B. S.C.S. la
plata către intervenienta principală E. S.A a sumei de 7.100.000 lei.

504
 Având în vedere soluţia dată acestei cereri de intervenţie în interes propriu, Curtea a
admis şi cererea de intervenţie accesorie în interesul intervenientei principală E. S.A., formulată
de intervenienta accesorie C. S.R.L.
Faţă de soluţia dată cererii principale şi cererii de intervenţie în interes propriu, Curtea a
respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată a altor persoane formulată de pârâta B.
S.C.S. în contradictoriu cu intervenienta în interes propriu C. S.R.L.
În temeiul art. 274 VCPC, reţinând culpa procesuală a intimatei-pârâte B., aceasta a fost
obligată să plătească apelantei E. S.A. cheltuieli de judecată în cuantum de 187.777,5 lei
reprezentând taxă de timbru aferentă soluţionării fondului, apelului şi recursului şi intimatei-
interveniente accesorii C. S.R.L. cheltuieli de judecată în cuantum de 21.211,93 lei reprezentând
onorariu de avocat (în faza recursului în cel de-al doilea ciclu procesual şi în faza prezentului
apel).
Curtea a luat act că apelanta-reclamantă A. şi-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de
judecată pe cale separată.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs pârâta B. S.C.S. și reclamanta
A. S.R.L.
De asemenea, atât împotriva deciziei nr. 759/A din 26 aprilie 2021, cât și împotriva
încheierilor din 14 decembrie 2020 și 25 ianuarie 2021 a declarat recurs intervenienta în interes
propriu E. S.A.
Recursurile au fost înregistrate la data de 17 iunie 2021 pe rolul Înaltei Curți de Casație și
Justiție, Secția a II-a civilă.
Reclamanta A. S.R.L. a criticat decizia recurată sub aspectul nelegalității, pentru
următoarele motive:
Hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, pe de o parte, iar, pe de altă parte, nu
răspunde, motivat, unor apărări formulate de părți, neputându-se decela raționamentul logico-
juridic al instanței de apel asupra unor aspecte esențiale ale cauzei (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).
Astfel, instanța de apel a reținut că îi sunt aplicabile contractului de ipotecă mobiliară și
primelor două acte adiționale la această convenție dispozițiile Legii nr. 99/1999, iar actului
adițional nr. 3 i se aplică noul Cod civil. Însă, pentru a reține aplicabilitatea în timp a legii civile,
instanța de apel și-a fundamentat soluția pe pretinsele statuări ale instanțelor de recurs în acest
sens. Or, o atare motivare, în opinia recurentei-reclamante, nu este nici suficientă și nici nu
corespunde, în realitate, celor stabilite prin cele două decizii de casare.
O altă critică, subscrisă motivului de nelegalitate al nemotivării hotărârii recurate, constă
în lipsa unui răspuns adecvat al instanței de apel excepției inadmisibilității cererii de intervenție a
E. S.A., invocată de reclamantă în rejudecarea apelului, în al treilea ciclu procesual. Concret,
reclamanta a invocat că dreptul material la acțiune al G., pentru creanța în cuantum de 7.100.000
lei, pretins deținută împotriva B., s-a prescris, aspect reținut cu autoritate de lucru judecat în
hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/93/2016 al Tribunalului București. Ca atare, nici cesionarul
în garanție E. nu poate avea mai multe drepturi decât cedentul, ceea ce conduce la
inadmisibilitatea cererii de plată a acestei părți. Deși instanța de apel a calificat excepția invocată
de reclamantă ca fiind o apărare de fond, prin decizia recurată nu a dat niciun răspuns acestei
apărări.
Reclamanta a mai susținut că decizia recurată nu motivează care este întinderea creanței
deținute de intervenientă împotriva G., nici la data introducerii acțiunii directe a
subantreprenorului și nici la data formulării cererii de intervenție, creanță garantată prin
contractul de ipotecă mobiliară a cărui executare se solicită în prezenta cauză.

505
 În sfârșit, reclamanta arată că, deși a invocat neîndeplinirea, la data introducerii acțiunii
directe, a condițiilor prevăzute de art. 2409 C. civ., pentru ca ipoteca asupra creanțelor să poată fi
considerată perfectă, instanța de apel a omis să răspundă acestor apărări. În mod asemănător,
reclamanta a susținut că instanța de apel nu a motivat de ce a admis, în parte, atât cererea
introductivă de instanță, cât și, în tot, cererea de intervenție principală, deși intervenienta a
solicitat, pentru sine, obiectul dedus judecății de către reclamantă, deci aceeași creanță. Totodată,
nu a arătat considerentele pentru care plata lucrărilor suplimentare efectuate de beneficiarul
lucrării către antreprenorul principal, deși inopozabilă beneficiarului acțiunii directe, poate fi
considerată frauduloasă și față de creditorul ipotecar. Mai mult, dispozițiile ambelor decizii de
casare au impus analizarea concursului dintre creanțele pretinse de reclamantă și de intervenienta
principală, iar nu plata ambelor creanțe.
În fine, reclamanta a apreciat că decizia atacată nu cuprinde nicio analiză a îndeplinirii
condițiilor prevăzute de art. 5 din actul adițional nr. 1.
Cu privire la caracterul contradictoriu al considerentelor deciziei atacate, reclamanta a
susținut că nu pot fi conciliate aprecierile instanței de apel, care a reținut, pe de o parte, că
titularul acțiunii directe evită concursul celorlalți creditori, iar, pe de altă parte, că acest concurs
nu poate fi evitat.
Reclamanta a invocat și motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. din
1865, susținând că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii
Astfel, sub un prim aspect a arătat că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a
prevederilor art. 6 alin. 2 noul C. civ. și art. 104 alin. 1 din Legea nr. 71/2011, reținând că sunt
aplicabile contractului de garanție și primelor două acte adiționale la acesta prevederile Titlului
VI al Legii nr. 99/1999, dar că actul adițional nr. 3 este supus legii noi, respectiv Codului civil.
Chiar dacă actul adițional nr. 3 a fost încheiat la data de 6 aprilie 2012, iar părțile au procedat la
adaptarea terminologiei specifice noului Cod civil, denumind convenția ipotecă asupra creanțelor,
totuși majoritatea prevederilor contractuale au fost adoptate de părți sub imperiul legii vechi.
Așadar, recurenta-reclamantă apreciază că întregului raport contractual, deci inclusiv actului
adițional nr 3, îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 99/1999.
O altă critică subscrisă motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
constă în greșita aplicare a dispozițiilor referitoare la regimul juridic al garanțiilor reale
mobiliare. Astfel, din coroborarea art. 11 din Legea nr. 99/1999 și art. 62 alin. 2 teza a II-a rezultă
că, pentru a executa silit garanția reală mobiliară, creditorul, beneficiar al garanției, trebuie să
dețină o creanță certă și exigibilă. Or, la 14 august 2012, obligația intervenientei principale nu
îndeplinea aceste condiții, întrucât a devenit scadentă abia la 31 ianuarie 2013.
A mai susținut recurenta-reclamantă că preluarea, de către intervenienta principală, a
drepturilor de creanță asupra cărora s-a constituit garanția reală, până la concurența creanței
garantate, în condițiile art. 84 lit. b) din Legea nr. 99/1999 este îndoielnică. Astfel, în prezentul
litigiu a formulat o cerere de plată a creanței împotriva debitorului cedat B., în vreme ce într-un
alt dosar (nr. x/93/2016 al Tribunalului Ilfov) a formulat cerere de intervenție accesorie în
favoarea G., prin care a susținut că aceeași sumă se cuvenea cedentei. Mai mult, cesionara nu
putea prelua mai multe drepturi decât cedenta C. Or, în litigiul mai sus arătat, s-a reținut cu putere
de lucru judecat că s-a prescris dreptul material la acțiune al antreprenorului principal. În sfârșit,
reclamanta-recurentă a mai susținut că intervenienta deține o creanță garantată doar în raport cu
constituitorul garanției, C., nu și în relația cu debitorul cedat B.
O altă critică vizează greșita aplicare a legii de către instanța de apel, respectiv a
dispozițiilor art. 2409 C. civ., prin reținerea întrunirii condițiilor ipotecii perfecte la data
introducerii acțiunii directe de către reclamantă. În esență, a susținut că nu era îndeplinită condiția
506
dobândirii de către constituitor a dreptului asupra bunurilor mobile ipotecate (art. 2387 C. civ.),
câtă vreme antreprenorul general nu îndeplinise condițiile prevăzute de actul adițional nr. 4 din 7
septembrie 2012, pentru a putea pretinde plata tranșei nr. 20 din preț.
În sfârșit, reclamanta-recurentă a invocat încălcarea prevederilor art. 2400 C. civ., potrivit
cărora creditorul ipotecar nu poate cere plata decât după ce comunică în scris debitorului acesteia
existența ipotecii, creanța ipotecată, suma datorată, locul și modalitatea de plată.
Or, această comunicare a avut loc abia la data de 6 februarie 2013, ceea ce înseamnă că,
anterior, pârâta-beneficiar nu putea stinge creanțele deținute de antreprenorul general decât prin
plata efectuată acestuia din urmă.
Pe de altă parte, după introducerea acțiunii directe orice datorie a G. (actuala C.) trebuia
achitată subantreprenorului reclamant, ceea ce înseamnă că intervenienta E. nu putea cere o
asemenea plată pentru sine. Altfel spus, potrivit art. 2373 C. civ., constituitorul ipotecii era liber
să folosească și să dispună de bunul grevat.
În final recurenta-reclamantă a invocat încălcarea de către instanța de apel a cadrului
procesual stabilit prin cererile formulate de părți și a naturii juridice a cererii de intervenție în
interes propriu. Astfel, deși intervenienta E. S.A. a solicitat respingerea acțiunii introductive de
instanță și admiterea cererii de intervenție pentru aceeași sumă, instanța de apel, admițând în
parte ambele cereri, a depășit valoarea obiectului acestor cereri. Această critică nu a fost
întemeiată în drept.
Pentru aceste considerente, a solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei atacate
În drept, a invocat art. 299 și urm. C. proc. civ. din 1865, Titlul VI al Legii nr. 99/1999,
art. 104 alin. 1 din Legea nr. 71/2011.
Pârâta B. S.C.S. a criticat decizia nr. 759 din 26 aprilie 2021 a Curții de Apel București
sub aspectul nelegalității pentru următoarele motive:
Prin hotărârea dată, instanța de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub
sancțiunea nulității, respectiv dispozițiile art. 129, art. 294 și art. 295 C. proc. civ. (motiv de
recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.).
De asemenea, a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.,
susținând că instanța a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut.
În dezvoltarea acestor critici, a susținut că, admițând, în același timp, atât cererea de
chemare în judecată, cât și cererea de intervenție principală a E. S.A., instanța de apel s-a
pronunțat asupra unui lucru care nu a fost cerut, extinzând în mod nepermis cadrul procesual
stabilit prin cererile celor două părți. În același timp, au fost încălcate prevederile art. 129 alin. 6
C. proc. civ.
Intervenienta a urmărit negarea dreptului reclamantei la aceeași creanță și acordarea
dreptului ce a făcut obiectul acțiunii introductive de instanță către sine. Așadar, obiectul
dezbaterilor, în apel, în al treilea ciclu procesual, a constat în stabilirea întâietății în exercitarea
aceluiași drept de creanță împotriva pârâtei B. Concret, prin niciuna din cererile și apărările
formulate de părți nu s-a pus în discuție satisfacerea concomitentă atât a A., cât și a E. S.A., prin
efectuarea unei plăți duble, care să extindă întinderea obligațiilor asumate de pârâtă prin
contractul de antrepriză încheiat cu antreprenorul general
Prin nepunerea în discuție a unei atare împrejurări, în condițiile art. 129 alin. 3 și 4, a fost
încălcat dreptul la apărare al pârâtei.
De asemenea, pârâta a susținut încălcarea art. 294 și art. 295 C. proc. civ., relativ la
limitele judecății în apel, dar și limitele rejudecării impuse de instanța de casare, limitate la
analiza concursului celor doi creditori asupra aceleiași creanțe.

507
 Pârâta a susținut, de asemenea, că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se
sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii (motiv de recurs prevăzut
de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).
O primă critică subscrisă acestui motiv de nelegalitate constă în lipsa considerentelor
relative la cuantumul creanței deținute de intervenienta E. împotriva C. la data formulării cererii
de intervenție principală, deși cuantumul pretențiilor sale sunt limitate de lege la valoarea propriei
creanțe împotriva constituitorului ipotecii mobiliare asupra creanțelor. În mod asemănător, deși
pretențiile E. au fost încuviințate doar în parte, instanța de prim control judiciar nu a explicat
motivele înlăturării restului pretențiilor, după cum nu a justificat nici soluția de obligare a pârâtei
la plata integrală a cheltuielilor de judecată solicitate, fără a ține seama că pretențiile nu au fost
admise integral, iar majoritatea susținerilor celor două interveniente vizau netemeinicia cererii
reclamantei.
În sfârșit, recurenta-pârâtă susține că instanța de apel nu a pus în discuția părților și nu a
motivat contextul în care plata sumei de 6.471.762,33 lei, efectuată la data de 26 septembrie
2021, nu poate fi considerată o plată valabilă către constituitorul ipotecii, față de momentul
scadenței obligației de plată asumate de C. prin contractul de credit.
S-a invocat, de asemenea, și motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,
respectiv greșita aplicare a dispozițiilor Legii nr. 99/1999 - Titlul VI, a prevederilor art. 2429 -
2430 și art. 2465 C. civ., a dispozițiilor art. 1270, art. 1280, art. 1856 C. civ. și omisiunea de a
aplica art. 1616 și urm. C. civ., cu privire la compensație.
Astfel, atât art. 62 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999, cât și art. 2465 C. civ. instituie regula
conform căreia creditorul unei creanțe garantate cu ipotecă mobiliară asupra unei alte creanțe are
dreptul de a iniția demersuri împotriva debitorului creanței (în speță B.) doar în măsura în care
debitorul principal (C., în cazul nostru) nu și-a îndeplinit obligația asumată și doar în limita
creanței pe care o are împotriva acestuia din urmă.
Or, la data formulării pretențiilor față de pârâtă, E. avea o creanță scadentă față de C. în
cuantum de 6.572.028,48 lei, potrivit tabelului preliminar al creanțelor publicat în Buletinul
Procedurilor de Insolvență, astfel că intervenienta principală nu putea justifica formularea unor
pretenții față de B. superioare acestui cuantum.
A mai relevat pârâta că, ca efect al admiterii acțiunii directe a A., nu mai înregistra nicio
datorie față de antreprenorul principal, întrucât aceasta ar însemna o extindere a răspunderii
contractuale față de creditorii creditorului său peste valoarea agreată în contractul de antrepriză.
În condițiile în care s-ar pune problema sumei plătite conform actului adițional nr. 4,
instanța de apel ar fi trebuit să observe și intervenția compensației de drept conform art. 1616 C.
civ. cu orice creanțe ulterioare pe care C. le-ar avea împotriva beneficiarului antreprizei, inclusiv
creanța reprezentată de ultima tranșă.
Mai mult, B. a achitat două sume în contul bancar indicat de C. și E. prin notificarea din
mai 2012, astfel că intervenienta E. avea la dispoziție mecanisme directe pentru îndestularea sa
din plățile încasate de către debitorul său.
În condițiile în care, în cadrul dosarului, s-a pus în discuție concursul celor doi creditori
asupra cuantumului sumei aferente tranșei 20 nu se putea ajunge ca pârâta B. să achite o sumă
dublă, deși pretențiile ambelor părți (reclamantă și intervenientă) erau identice.
A mai susținut recurenta-pârâtă că, pe calea cererii prevăzute de art. 57 C. proc. civ., a
fost provocată C. să precizeze dacă pretinde pentru sine aceste sume, iar acesta nu a înțeles să
facă o atare solicitare. Faptul că instanța a admis cererea reclamantei A. echivalează cu stingerea
oricărui drept al C. privind sumele achitate cu titlu de lucrări suplimentare. Acest efect nu putea fi

508
ignorat de creditorul antreprenorului, respectiv de intervenienta E. Aceasta întrucât B. poate
invoca față de E. toate excepțiile și apărările pe care le poate opune C.
În subsidiar, pârâta a invocat greșita aplicare a prevederilor art. 1270 alin. 1 și 2, art. 1280
și 1281 C. civ., raportat la indicațiile deciziei de casare din primul ciclu procesual.
În esență, în dezvoltarea acestei critici de nelegalitate, a susținut că instanța de apel a omis
a efectua analiza îndeplinirii obligațiilor ce îi reveneau antreprenorului în baza actului adițional
nr. 4 și consecința neîndeplinirii acestora, respectiv lipsa exigibilității obligației de plată a tranșei
20 din preț. Așadar, a concluzionat că intervenienta E. nu putea să ceară plata acestei ultime
tranșe în alte condiții decât cele convenite prin contract, aceasta echivalând cu o veritabilă
încălcare a principiului relativității actului juridic civil.
În consecință, a solicitat, în principal, casarea deciziei recurate, cu consecința trimiterii
cauzei, spre rejudecare, instanței de apel și, în subsidiar, modificarea acesteia, în sensul
respingerii cererii de intervenție principală formulată de E. S.A. și a cererii de intervenție
accesorie, în interesul E., formulate de C. S.R.L. și obligarea celor două părți la plata cheltuielilor
de judecată.
Prin recursul declarat, intervenienta E. S.A. a criticat atât decizia atacată, cât și încheierile
de ședință din 14 decembrie 2021 (prin care a fost recalificată excepția inadmisibilității acțiunii
directe ca fiind apărare de fond) și din 25 ianuarie 2021 (prin care instanța de apel a respins
cererea de suspendare, întemeiată pe dispozițiile art. 36 din Legea nr. 85/2006), susținând
următoarele:
Hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, respectiv a
prevederilor art. 36, art. 76, art. 122 și art. 123 din Legea nr. 85/2006 (motiv de recurs prevăzut
de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Astfel, instanța de apel, respingând excepția inadmisibilității acțiunii directe promovate de
reclamantă, excepție fundamentată pe inexistența calității de creditor a debitorului său direct, H.
S.R.L., față de antreprenorul general, C., prin neînscrierea acestuia la masa credală, a încălcat
dispozițiile imperative ale art. 76 din Legea nr. 85/2006.
Contrar celor reținute de instanța de prim control judiciar, indiferent de motivele ce au
determinat neînscrierea creanței H. la masa credală a C., este aplicabilă sancțiunea prevăzută de
art. 76 din Legea nr. 85/2006, întrucât o recunoaștere a unei astfel de creanțe în afara procedurii
insolvenței (respectiv în litigiul de față) reprezintă o încălcare a puterii de lucru judecat a soluției
instanțelor specializate în insolvență, care au respins contestația H., prin hotărâre definitivă.
A mai susținut recurenta intervenientă că soluția instanței de apel, de admitere a acțiunii
directe, reprezintă o încălcare a prevederilor art. 122 și art. 123 din Legea nr. 85/2006. Astfel, un
creditor chirografar obține satisfacerea creanței sale în detrimentul tuturor creditorilor cu același
rang de preferință înscriși în tabelele definitive consolidate ale debitoarelor H. și C., contrar
regulii stabilite de legea specială de îndestulare a creanțelor.
Recurenta-intervenientă a criticat și soluția instanței de apel, de respingere a cererii de
suspendare, întemeiată pe art. 36 din Legea nr. 85/2006, susținând nerelevanța faptului că cererea
în pretenții nu vizează direct patrimoniul falitei C., din moment ce acoperirea respectivei creanțe
va afecta patrimoniul acesteia, ce înglobează și creanțele pe care C. le are de recuperat de la
debitorii săi.
În sfârșit, recurenta a susținut că, contrar prevederilor art. 315 C. proc. civ., instanța de
apel a încălcat dezlegările obligatorii date de Înalta Curte de Casație și Justiție în cea de a doua
decizie de casare cu trimitere, relativă la concursul creditoarei A. cu creditorii C., concurs
argumentat de legea specială, Legea nr. 85/2006.

509
 A mai relevat intervenienta că au fost încălcate prevederile art. 15 din Legea nr. 24/2000
și art. 149 din Legea nr. 85/2006, respectiv principiul prevalenței legii speciale (în speță, Legea
nr. 85/2006), în raport cu legea generală (Codul civil, art. 1856, incident în speță).
În sfârșit, a concluzionat că, nefiind îndeplinită condiția existenței unui lanţ neîntrerupt de
datorii între beneficiar (B.), antreprenorul general (C.), subantreprenorul H. și sub -
subantreprenorul A., condiția prevăzută de art. 1856 teza finală C. civ. nu este îndeplinită, astfel
că cererea reclamantei este inadmisibilă.
Pentru aceste motive, a solicitat admiterea recursului și modificarea în parte a sentinței
recurate, în sensul respingerii cererii A.
Prin întâmpinare, intimata-intervenientă C. a solicitat respingerea recursului declarat de
pârâta B. S.R.L., ca nefondat. A susținut, în esență, că nu au fost încălcate dispozițiile art. 129 C.
proc. civ. și nici cele prevăzute de art. 294, art. 295 C. proc. civ. și că instanța de apel nu a
acordat altceva sau mai mult decât s-a cerut. Astfel, prin cererea de chemare în judecată și
motivele de apel formulate de A. s-a pus în discuție și valoarea lucrărilor suplimentare, alături de
tranșa 20, astfel că toate aceste sume au fost indisponibilizate pe cale acțiunii directe. Ca atare, nu
au fost încălcate dreptul la apărare al pârâtei sau principiul contradictorialității.
A mai relevat intimata că hotărârea atacată este suficient motivată și nu conține
considerente contradictorii.
Cât privește pretinsa încălcare a normelor de drept material a arătat că nu sunt veritabile
critici de nelegalitate, că se invocă, pe de o parte, chestiuni de fapt, iar, pe de altă parte, se pun în
discuție aspecte noi, direct în recurs. Cu referire la incidența compensației, a arătat că se încalcă
limitele procedurale ale rejudecării cauzei și că, oricum, reprezintă o chestiune de fapt,
incompatibilă cu natura recursului. Mai mult, B. avea obligația, pentru a putea invoca o atare
apărare, să formuleze o cerere de admitere a creanței în procedura C. și, tot în cadrul acestei
proceduri, să invoce compensația legală, în condițiile art. 52 din Legea nr. 85/2006.
În sfârșit, intimata a arătat că motivarea încălcării art. 1270, art. 1281, art. 1282 este pur
formală, nefiind indicate veritabile critici de nelegalitate. Oricum, aspectul relativ la exigibilitatea
tranșei 20 a intrat deja în puterea lucrului judecat, neputând fi contrazisă de soluția pronunțată în
prezentul litigiu.
Aceeași intimată a formulat întâmpinare și în raport de recursul declarat de reclamanta A.
S.R.L. și de recursul declarat de intervenienta E., solicitând respingerea căii de atac a
reclamantei, ca nefondată. În sinteză, a arătat că hotărârea atacată este corect motivată.
Totodată, garanția reală mobiliară constituită prin contractul de garanție și cele trei acte
adiționale la acesta au devenit opozabile, prin înscrierea în A.E.G.R.M., erga omnes, inclusiv
reclamantei, anterior promovării acțiunii directe, notificarea E. către B. de plată direct către bancă
a creanțelor cesionate s-a efectuat la 6 februarie 2013, creanța E., în cuantum total de
10.867.603,97 lei este înscrisă în tabelul C., deci este certă, lichidă și exigibilă.
Așadar, fie că sunt aplicabile dispozițiile Titlului VI al Legii nr. 99/1999, fie că sunt
incidente prevederile noului Cod civil (art. 2409 raportat la art. 2387), creanța intervenientei
principale este prioritară. De asemenea, este lipsită de consecințe soluția pronunțată în dosarul nr.
x/93/2016, de vreme ce E. a formulat, în prezenta cauză, cerere de intervenție înăuntrul
termenului de prescripție, de 3 ani, calculat de la data de 19 decembrie 2012.
În ce privește recursul declarat de intervenienta E. S.A., intimata a solicitat admiterea
acestuia, achiesând la toate criticile formulate prin respectiva cale de atac în reformare.
Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare față de recursul declarat de
intervenienta E. S.A., solicitând respingerea acestuia, în principal, ca inadmisibil și, în subsidiar,
ca nefondat.
510
 În ceea ce privește pretinsa inadmisibilitate a căii de atac declarate, a susținut, în esență,
că o cerere de suspendare a judecății cauzei, întemeiată pe prevederile art. 36 din Legea nr.
85/2006, a fost formulată și în etapa fondului, în fața Tribunalului Ilfov, iar prin încheierea din 18
martie 2014, această solicitare a fost respinsă. Cum soluția instanței de fond, sub acest aspect, nu
a fost apelată, aceste statuări nu mai pot fi reevaluate, pe calea recursului de față, intrând în
puterea lucrului judecat.
Cât privește inadmisibilitatea acțiunii directe, din perspectiva inexistenței unei creanțe a
H. față de C., reclamanta a susținut că este o chestiune dezlegată, cu putere de lucru judecat, prin
decizia nr. 227 din 24 martie 2015 a Curții de Apel București, pronunțată în dosarul nr. x/3/2013,
prin care s-a anulat convenția de compensare a creanțelor reciproce dintre cele două societăți.
Mai mult, excepția inadmisibilității acțiunii directe a fost respinsă prin încheierea din 1 noiembrie
2012 a Tribunalului Ilfov, neatacată de vreuna din părți, astfel că nu mai poate fi reiterată.
Cât privește celelalte critici formulate de intervenientă, a solicitat respingerea acestora,
întrucât instanța a fost învestită cu o acțiune directă, potrivit dreptului comun, împotriva
beneficiarului antreprizei, B., care nu se află în insolvență, astfel că prevederile Legii nr. 85/2006
nu sunt incidente în cauză. Astfel, prevederile art. 76 din acest act normativ sunt aplicabile
creditorilor direcți ai debitorului în insolvență, respectiv C., iar nu reclamantei - lucrător, iar
decăderea H. din dreptul de a participa la procedura insolvenței și de a își realiza creanța în cadrul
acestei proceduri nu echivalează cu inexistența acestei creanțe la data introducerii acțiunii directe
(singurul moment relevant pentru raporturile juridice de față). În mod asemănător, nici
prevederile art. 122 sau art. 123 din Legea nr. 85/2006 nu sunt incidente în litigiul pendinte,
întrucât vizează ordinea de distribuire a sumelor între creditori, în cadrul procedurii insolvenței,
iar prezenta acțiune nu este îndreptată împotriva vreunui debitor aflat sub incidența acestei legi și,
ca atare, nu vizează patrimoniul H. sau C.
În consecință, a solicitat respingerea recursului formulat de intervenienta principală.
Pârâta B. S.R.L. a formulat întâmpinare față de recursul declarat de intervenienta E. S.A.,
solicitând respingerea acestuia, ca nefondat.
În ce privește pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 315 alin. 1 C. proc. civ., a susținut în
esență, că dezlegările instanței de casare, în cel de al doilea ciclu procesual, nu pot fi considerate
obligatorii decât pentru judecătorii din primă instanță și din apel, iar nu și pentru instanța
învestită cu soluționarea prezentelor recursuri.
Referitor la motivul de recurs vizând încălcarea dispozițiilor din Legea nr. 85/2006, a
relevat că raționamentul intervenientei ar fi fost corect doar în ipoteza în care A. ar fi încercat
satisfacerea creanței sale pe calea acțiunii oblice. Or, de vreme ce A. a inițiat o acțiune directă
împotriva beneficiarului antreprizei, acesta nu poate intra în concurs cu creditorii persoanelor
aflate în lanțul de tranzacționare (antreprenor general și subantreprenor).
Așadar, a apreciat că este irelevant că cele două societăți au intrat în insolvență, dar că
această împrejurare este de natură să împiedice posibilitatea intervenientei principale însăși de a-
și valorifica propria creanță în afara procedurii insolvenței debitorului său direct. Aceasta întrucât
E. nu deține o creanță împotriva pârâtei, astfel că își putea valorifica creanța doar în cadrul
procedurii insolvenței C., în condițiile art. 39 alin. 1 din Legea nr. 85/2006.
În concluzie, a solicitat respingerea recursului E. S.A. și obligarea acesteia la plata
cheltuielilor de judecată.
Prin întâmpinările formulate, intervenienta E. S.A. a solicitat respingerea recursurilor
declarate de recurenta-pârâtă B. S.C.S. și de recurenta-reclamantă A. S.R.L., arătând, în sinteză
următoarele:

511
 Cu privire la motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 și art. 304 pct. 6 C. proc.
civ., invocate de pârâtă, a relevat netemeinicia susținerilor referitoare la încălcarea dreptului la
apărare și a principiului contradictorialității, precum și faptul că instanța de apel nu a acordat mai
mult sau altceva decât s-a cerut.
Astfel, prin cererea de chemare în judecată a A. și intervenția principală s-a solicitat
obligarea pârâtei la plata unor creanțe diferite, cu temeiuri juridice distincte. Diferența dintre cele
două petite constă în sumele de bani achitate de B. către C. ulterior formulării acțiunii directe, iar
o dată stabilită situația de fapt, în sensul că, la data introducerii acțiunii directe, antreprenorul
avea de recuperat de la beneficiar suma totală de 13.967.942,93 lei, B. putea avea reprezentarea
că ambele creanțe pot fi îndestulate.
În ce privește critica de nemotivare a unor aspecte, critică comună celor două recursuri,
intervenienta principală a susținut, în esență, că instanța nu este obligată să răspundă fiecărui
argument, fiind suficient să transpară raționamentul logico-juridic ce fundamentează soluția. Pe
de altă parte, a arătat că pârâta B. invocă pentru prima dată în recursul de față nedovedirea
cuantumului creanței E. Ulterior, prin ambele întâmpinări, face o prezentare exhaustivă a tuturor
înscrisurilor din care rezultă cuantumul creanței sale împotriva debitorului C. și scadența acestei
obligații.
Referitor la celelalte critici formulate de B., privind pretinsa compensare a creanțelor
reciproce dintre aceasta și C., a relevat că acest aspect nu a fost invocat, în apărare, în stadiile
procesuale anterioare, că, contrar celor relevate de recurentă, are o creanță în cuantum superior
sumei de 7.100.000 lei (6.394.127,90 lei, creanță anterioară deschiderii procedurii împotriva C.,
la care se adaugă creanța ulterioară de 1.153.736,98 lei).
În ce privește partea nescadentă a creanţei, la data formulării cererii de intervenţie, a
susţinut că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 2409 C. civ.
În sfârşit, a susţinut netemeinicia criticilor subscrise de recurenta A. motivului de recurs
prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că interpretarea naturii juridice a contractului de
cesiune de creanţă cu titlu de garanţie şi a dispoziţiilor legale aplicabile a făcut obiectul
dezlegărilor anterioare ale instanţelor de recurs şi, ca atare, au intrat în puterea de lucru judecat.
Totodată, a susţinut că atât dispoziţiile Legii nr. 99/1999, cât şi cele ale noului Cod civil consacră
dreptul de preferinţă al creditorului ipotecar, inclusiv pentru situaţia în care creanţa garantată nu
este ajunsă la scadenţă.
Relativ la celelalte critici, privind scadenţa tranşei 20, a susţinut, în esenţă, că asupra
acestei chestiuni există deja autoritate de lucru judecat şi că, în orice caz, recurenta A. nu justifică
interesul de a le formula.
Pentru toate aceste motive, a solicitat respingerea recursurilor declarate de reclamantă şi
de pârâtă, ca nefondate.
La termenul din 21 septembrie 2021, recurenta-pârâtă B. S.C.S. a invocat excepţia
inadmisibilităţii cererii de intervenţie în interes propriu formulată de E. S.A., susţinând, în esenţă,
că aceasta nu avea posibilitatea satisfacerii pretenţiilor sale pe calea unei acţiuni de drept comun
împotriva debitorului creanţelor ipotecate, ci doar în cadrul procedurii insolvenţei C. În acest
sens, a invocat incidenţa prevederilor art. 36 şi art. 39 alin. 1 din Legea nr. 85/2006. Această
excepţie a fost calificată ca un motiv suplimentar al recursului declarat de această parte şi va fi
evaluat, în continuare, cu prilejul analizării, pe fond, a căilor de atac în reformare ce fac obiectul
cauzei de faţă.
Recursul declarat de intervenienta principală E. S.A. este nefondat, pentru
considerentele ce succed:

512
 Sub un prim aspect, intervenienta a susţinut inadmisibilitatea acţiunii directe a A., ca
urmare a neîndeplinirii condiţiei prevăzute de art. 1856 teza finală C. civ., întrucât nu există un
lanţ neîntrerupt de datorii între beneficiar (B.), antreprenorul general (C. S.R.L.),
subantreprenorul H. S.R.L. şi sub-subantreprenorul A. Concret, a relevat că subantreprenorul H.
nu are calitatea de creditor al antreprenorului general C., întrucât cererea sa de înregistrare a
creanţei a fost definitiv respinsă şi, ca atare, în condiţiile art. 76 alin. 1 din Legea nr. 85/2006,
este decăzut din dreptul de a fi înscris în tabelul creditorilor, nu a dobândit calitatea de creditor
îndreptăţit să participe la procedură şi nu are dreptul de a-şi realiza creanţa împotriva debitorului
său direct.
Este adevărat că, pentru ca titularul acţiunii directe să poată introduce o atare cerere
împotriva beneficiarului, este necesar, printre altele, ca beneficiarul să nu fi plătit lucrările sau
serviciile antreprenorului, iar acesta la, rândul său, să nu fi plătit subantreprenorului lucrările sau
serviciile contractate, deci să existe raporturi juridice în conţinutul cărora intră obligaţia plăţii
unor sume de bani pe care debitorii lor (beneficiar, antreprenor, subantreprenor) să nu le fi
executat voluntar la scadenţă. Însă, aşa cum corect a statuat instanţa de apel, este suficient să se
constate existenţa dreptului material la acţiune care protejează raportul juridic în conţinutul căruia
intră obligaţia antreprenorului de a plăti sumele datorate propriilor săi contractanţi, precum şi
dreptul material la acţiune ce protejează obligaţia beneficiarului de a plăti sumele datorate, pentru
a se naşte dreptul derivat la acţiune prevăzut de art. 1856 C. civ., la data sesizării instanţei cu
acţiunea directă. Altfel spus, îndeplinirea tuturor condiţiilor prevăzute de lege se verifică la data
introducerii acţiunii A., nefiind necesar ca drepturile materiale la acţiune primare să fie
conservate de titularii lor pe parcursul derulării litigiului de faţă.
În cazul acţiunii directe în plată reglementată de art. 1856 C. civ., este suficient ca
titularul ei să aibă o creanţă împotriva debitorului său imediat sau intermediar şi ca subdebitorul
să aibă o datorie faţă de debitorul intermediar (care este, de regulă, creditorul său imediat), la
momentul exercitării acţiunii. Toate cauzele de stingere a acestor datorii succesive care intervin
posterior momentului exercitării acţiunii, deci inclusiv prin neînscrierea în tabelul de creanţe, în
cazul intrării în insolvenţă a unuia din debitorii intermediari, sunt inopozabile titularului acţiunii
directe. Aşadar, numai excepţiile care se întemeiază pe cauze de stingere sau de transmitere a
creanţei care constau în operaţii juridice realizate anterior exercitării acţiunii directe sunt şi rămân
eficace şi opozabile titularului acţiunii directe. Susţinerea recurentei interveniente, în sensul că,
pe parcursul soluţionării acţiunii de faţă, debitorii intermediari ar fi trebuit să îşi conserve
acţiunile pe care le au faţă de debitorii lor direcţi, pentru ca mecanismul reglementat de art. 1856
C. civ. să rămână eficace, reprezintă o veritabilă adăugare la lege.
Cât priveşte pretinsa încălcare a prevederilor art. 122 şi art. 123 din Legea nr. 85/2006,
respectiv a ordinii de acoperire a creanţelor în cadrul procedurii insolvenţei, constată că sunt texte
de lege străine de raporturile juridice deduse judecăţii. Specificul acţiunii directe constă în aceea
că acordă unui anumit creditor posibilitatea juridică de a acţiona direct împotriva debitorului
debitorului său, în nume propriu şi în beneficiul său. Această posibilitate are ca temei un drept
propriu al creditorului, care nu trece prin patrimoniul debitorului intermediar. Acţiunea directă nu
se confundă cu acţiunea oblică, în care creditorul exercită un drept al debitorului său neglijent.
Creditorul neavând, în acest caz, un drept propriu împotriva debitorului debitorului său, este ţinut
să suporte concursul celorlalţi creditori ai debitorului.
În speţă, însă, este lipsit de relevanţă că debitorii intermediari, C. şi H., fac obiectul unor
proceduri de insolvenţă, deschise ulterior promovării acţiunii directe de către A. Astfel, titularul
acţiunii directe are posibilitatea de a fi plătit cu prioritate din creanţa pe care antreprenorul C. o
are împotriva clientului său, B., ce nu este supus prevederilor legii insolvenţei, iar plata se face de
513
client direct în mâna sub-subantreprenorului, astfel că nu va fi în situaţia de a suporta concursul
celorlalţi creditori ai C. şi H.
În consecinţă, falimentul celor doi debitori intermediari nu influenţează realizarea
dreptului de creanţă al reclamantei, iar prevederile art. 123 din Legea nr. 85/2006 sunt
inaplicabile raportului juridic dedus judecăţii.
În sfârşit, nici criticile aduse încheierii din 25 ianuarie 2021, prin care instanţa de apel a
respins cererea de suspendare a soluţionării cauzei, în raport de art. 36 din Legea nr. 85/2006, nu
pot fi primite. Aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, de la data deschiderii procedurii
insolvenţei se suspendă de drept toate acţiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare
silită pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale. Or, acţiunea directă nu
este exercitată împotriva debitorilor intermediari, supuşi procedurii insolvenţei, ci împotriva
subdebitorului B. De asemenea, nu vizează bunuri ale debitorilor intermediari, din moment ce, la
data exercitării acţiunii directe şi ca efect al acesteia, creanţa debitorului intermediar C. a fost
indisponibilizată, iar titularul acţiunii directe a dobândit un drept propriu asupra creanţei astfel
indisponibilizate, care nu trece prin patrimoniul debitorului intermediar.
Contrar susţinerilor intervenientei-recurente, instanţa de prim control judiciar nu a omis să
acorde prevalenţă legii speciale (Legea nr. 85/2006), în raport cu normele generale cuprinse în
Codul civil, şi nici nu a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 149 din Legea nr. 85/2006. În
concret, nu a fost pusă în situaţia analizării unui concurs între legea specială şi cea generală,
întrucât, faţă de cele mai sus arătate, dispoziţiile legii insolvenţei nu au incidenţă asupra
raporturilor juridice deduse judecăţii.
În fine, nici critica potrivit căreia instanţa de apel a încălcat prevederile art. 315 alin. 1 C.
proc. civ., ce consacră caracterul obligatoriu al problemelor de drept dezlegate prin cea de a doua
decizie de casare nr. 1284 din 8 iulie 2020, nu poate fi primită.
Sub un prim aspect, nu putem fi de acord cu apărarea formulată de recurenta-pârâtă B., în
sensul că chestiunile de drept dezlegate de instanţa de recurs sunt obligatorii doar pentru instanţa
de trimitere, de fond sau de apel, cu prilejul reluării judecăţii, iar nu şi pentru instanţa de recurs
însăşi, învestită cu prezentele căi de atac în reformare. În realitate, ceea ce se impune judecăţii
este autoritatea de lucru judecat a punctelor litigioase tranşate de instanţa de recurs (efectul
pozitiv al autorităţii de lucru judecat), în privinţa cărora nu se poate da o altă dezlegare nici de
către instanţa de trimitere şi nici de către instanţa de recurs însăşi, învestită în ciclul procesual
ulterior. Este vorba de necesitatea respectării autorităţii de lucru judecat în interiorul aceluiaşi
proces.
În speţă, însă, instanţa de casare nu a tranşat nicio chestiune de drept relativă la incidenţa
art. 36 sau art. 76 din Legea nr. 85/2006 asupra raporturilor juridice deduse judecăţii, aşa cum
susţine recurenta-intervenientă. În realitate, prin cea de a doua decizie pronunţată în recurs, s-au
constatat întemeiate doar criticile subscrise motivelor de casare prevăzute de art. 304 pct. 5 şi pct.
7 C. proc. civ., (relative la ordinea de soluţionare a excepţiilor sau la nemotivarea hotărârii),
nefiind supuse analizei motivele de recurs întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Ceea ce s-a reţinut, în realitate, prin cea de a doua decizie de casare, este doar neconformarea
instanţei de apel obligaţiei impuse prin prima decizie pronunţată de instanţa de recurs, de a
analiza natura garanţiei reale mobiliare de care se prevalează intervenienta principală şi de a
tranşa, motivat, concursul dintre titularul acţiunii directe şi creditorul garantat. Doar în acest
context a reamintit instanţa principiul ce guvernează, în adevăr, consecinţele acţiunii directe
reglementate de art. 1856 C. civ., anume acela că titularul acestei acţiuni evită concursul
creditorilor debitorului său direct, însă intră în concurs cu creditorii subdebitorului, întrucât
titularul acţiunii directe nu poate să aibă mai multe drepturi decât creditorul subdebitorului.
514
Instanţa de recurs a avut însă în vedere grupul de contracte tipic unei atare acţiuni, ce implică un
client, un antreprenor şi un subantreprenor, iar nu situaţia concretă din prezenta cauză, în care, în
lanţul de raporturi contractuale, se interpune şi un subantreprenor general, anume C. Aceasta
întrucât, în mod evident, C. nu este debitor direct al reclamantei, iar cele două părţi în concurs,
reclamanta şi intervenienta, urmăresc a se îndestula, deopotrivă, din patrimoniul subdebitorului
B.
Cert este faptul că prin cea de a doua decizie de casare nu a fost dată o rezolvare de
principiu asupra fondului problemelor de drept supuse judecăţii, nefiind verificate jurisdicţional
chestiuni punctuale supuse dezbaterii. Avem în vedere concluzia că dezlegarea în drept dată de
instanţă produce efecte raportat la o anumită situaţie de fapt (din acest punct de vedere spunându-
se că, spre deosebire de legiuitor, judecătorul creează norme particulare, la speţă). Or, aşa cum s-
a mai arătat, instanţa de recurs, în cel de al doilea ciclu procesual, nu s-a pronunţat decât asupra
chestiunilor relative la caracterul suficient al motivării deciziei atacate şi la măsura în care au fost
respectate dispoziţiile art. 315 alin. 1 C. proc. civ. de către instanţa de apel.
Faţă de cele mai sus reţinute, constată că susţinerile recurentei-interveniente, ce pot fi
încadrate în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 (criticile vizând încălcarea normelor
cuprinse în Legea nr. 85/2006) şi prevăzute de art. 304 pct. 5 (relative la pretinsa încălcare a art.
315 alin. 1 C. proc. civ.), nu pot fi primite. În consecinţă, conform art. 312 alin. 1 C. proc. civ.
din 1865, a respins recursul declarat de E. S.A., ca nefondat.
Recursurile declarate de pârâta B. şi de reclamanta A. sunt fondate, însă numai
pentru motivele ce se vor arăta în continuare:
În primul rând, constată că prin ambele căi de atac în reformare se critică decizia atacată
sub aspectul caracterului insuficient al motivării, al inserării de motive străine de natura cauzei şi
al caracterului contradictoriu al considerentelor, critici subscrise motivului de casare prevăzut de
art. 304 pct. 7 C. proc. civ., astfel că se va proceda la analiza concomitentă a acestora.
Astfel, reclamanta susţine că, deşi instanţa de apel a reţinut că îi sunt aplicabile
contractului de ipotecă mobiliară şi primelor două acte adiţionale la acesta Titlul VI al Legii nr.
99/1999, iar actului adiţional nr. 3 i se aplică dispoziţiile noului Cod civil, totuşi o atare motivare
este „simplistă” şi contradictorie. Această critică de nemotivare nu poate fi primită, întrucât
instanţa de prim control judiciar, respectând standardele de expunere a temeiurilor de drept pe
care îşi fundamentează soluţia, nu numai că a reţinut modalitatea în care se aplică concursul de
norme de drept material în timp, ci a şi indicat, în concret, textele de lege incidente în
soluţionarea cererii de intervenţie.
În mod asemănător, reclamanta a susţinut că a invocat, drept temei al constatării
inadmisibilităţii cererii de intervenţie principală, stingerea dreptului de creanţă al constituitorului
ipotecii, G. (actuala C.), prin prescripţie, şi că această apărare a sa nu a primit un răspuns adecvat
prin considerentele deciziei atacate. Este adevărat că acest argument nu a primit un răspuns
detaliat din partea instanţei de apel, dar nu este mai puţin real faptul că dreptul la acţiune al
creditorului ipotecar este o manifestare a acţiunii ipotecare care, în acest caz, e un drept material
la acţiune derivat din dreptul său la acţiunea pentru executarea creanţei garantate (drept la acţiune
primar major) şi dreptul la acţiune al constituitorului pentru executarea creanţei afectate garanţiei
(drept la acţiune primar minor). Din moment ce instanţa de apel a reţinut, cu prilejul analizării
dreptului material la acţiune derivat al titularului acţiunii directe a subantreprenorului, că nu este
necesar ca, pe parcursul soluţionării litigiului de faţă, titularii dreptului la acţiune primar să îşi
conserve aceste drepturi, nu putea să aplice alte standarde acţiunii ipotecare promovate de
intervenientă. Pe cale de consecinţă, nu era obligată să reia argumentele deja prezentate în
cuprinsul hotărârii.
515
 O altă critică subscrisă caracterului insuficient al motivării, critică comună recursurilor
declarate de reclamantă şi de pârâtă, vizează neanalizarea cuantumului creanţei intervenientei E.
împotriva C., la data formulării cererii de intervenţie. Instanţa constată, însă că, prin decizia nr.
938 din 29 mai 2019, pronunţată de instanţa de apel în al doilea ciclu procesual, s-a reţinut că
intervenienta deţine o creanţă împotriva C., constând în linia de credit restantă, scrisori de
garanţie, dobânzi şi comisioane restante, al cărei cuantum rezultă din tabelul preliminar de
creanţe întocmit în procedura insolvenţei acestei părţi. Împotriva acestei hotărâri au declarat
recurs doar intervenienta principală E. S.A. şi intervenienta accesorie C., iar cuantumul creanţei
E. nu a constituit, în mod evident, motiv de critică şi nu a fost supus analizei instanţei de recurs.
Or, trebuie apreciat că ceea ce nu a fost criticat în prima cale de atac deschisă împotriva hotărârii
a intrat în autoritate de lucru judecat, în sensul că este posibil ca procesul să nu se fi definitivat pe
toate aspectele deduse judecăţii, ci doar pe chestiuni punctuale, care însă nu mai pot fi aduse în
dezbatere judiciară (câtă vreme pentru acestea nu au fost utilizate căile de contestare legale).
Aşadar, instanţa de apel, în rejudecare, nu era obligată să facă o nouă analiză, proprie, a
probatoriului, pe baza căruia să stabilească cuantumul creanţei E. împotriva C. Pentru aceleaşi
considerente, nu poate fi primită critica de nemotivare formulată de reclamantă, relativ la
îndeplinirea tuturor condiţiilor stabilite în art. 5 al actului adiţional nr. 4 la contractul de
antrepriză, din moment ce în al doilea ciclu procesual, instanţa de apel a constatat, pe cale
incidentală, nulitatea acestui act. Or, pârâta B., singura interesată să critice acest aspect, întrucât,
în calitate de subdebitor, încercând să paralizeze acţiunea directă a lucrătorului, invocase
neexigibilitatea creanţei antreprenorului, nu a declarat recurs, astfel că acest aspect litigios a
intrat, de asemenea, în puterea lucrului judecat.
În sfârşit, reclamanta a invocat pretinsa nemotivare a îndeplinirii condiţiilor prevăzute de
art. 2409 C. civ. pentru admiterea acţiunii ipotecare formulate de intervenienta principală, a
aspectului referitor la posibilitatea îndestulării concomitente atât a reclamantei, cât şi a
intervenientei, deşi cele două părţi solicitaseră aceeaşi sumă sau motivare contradictorie a
efectelor acţiunii directe. Pe de altă parte, pârâta a invocat motivarea insuficientă a chestiunii
admiterii în parte a cererii de intervenţie principală, a capătului de cerere privind obligarea sa la
cheltuieli de judecată, la scadenţa obligaţiei asumate de C. faţă de creditorul ipotecar sau la
posibilitatea obligării sale şi la plata sumei de 6.471.762,93 lei. Însă, din modalitatea în care au
fost dezvoltate aceste critici, instanţa constată că ele nu vizează, în realitate, insuficienta
motivare, motivarea contradictorie sau inserarea de considerente străine de natura cauzei, ci
pretinse erori de judecată. Ca atare, ele vor fi analizate cu prilejul luării în dezbatere a celorlalte
motive de recurs, în măsura în care nu vor fi apreciate ca fiind critici de netemeinicie.
Pârâta B. a invocat şi critici subscrise motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct.
5 şi art. 304 pct. 6 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, că instanţa de apel s-a pronunţat asupra unui
lucru care nu a fost cerut, extinzând cadrul procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată
şi cererea de intervenţie în interes propriu şi că, astfel, au fost încălcate prevederile art. 129 alin. 6
C. proc. civ., potrivit cărora judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii.
Procedând astfel, respectiv dispunând satisfacerea concomitentă a creanţelor pretinse de
cele două părţi, deşi în litigiu se pusese în discuţie doar concursul celor doi creditori şi stabilirea
întâietăţii în exercitarea aceluiaşi drept de creanţă împotriva B., recurenta pârâtă a apreciat că au
fost încălcate şi prevederile art. 129 alin. 3 şi 4 C. proc. civ., precum şi dreptul său la apărare.
Totodată, a relevat şi încălcarea art. 294 şi art. 295 C. proc. civ., relative la limitele judecăţii în
apel.
Sub un prim aspect, se impune a arăta că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C.
proc. civ. din 1865 vizează neregularităţile de ordin procedural a căror nerespectare atrage
516
sancţiunea nulităţii, nulitate condiţionată de producerea unei vătămări, conform art. 105 alin. 2.
Acest motiv de casare este larg formulat, incluzând în conţinutul său toate neregularităţile
procedurale ce pot fi săvârşite în cursul procedurii judiciare, cu excepţia celor care sunt
constituite în motive distincte de nelegalitate. Or, în speţă, se invocă nerespectarea principiului
disponibilităţii procesuale, principiu potrivit căruia instanţa este ţinută să statueze numai în
limitele în care a fost sesizată. Nerespectarea acestui principiu este sancţionată, însă, de un motiv
distinct de recurs, anume cel prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., astfel că toate criticile
formulate de recurenta-pârâtă vor fi analizate din perspectiva acestui text de lege.
Aşadar, statuând în aceste limite, constată că, în adevăr, prin cererea de chemare în
judecată, reclamanta a solicitat, pe calea acţiunii directe, obligarea pârâtei la plata sumei de
7.248.449,45 lei, reprezentând sume datorate de beneficiar antreprenorului general C. Pe calea
cererii de intervenţie, E. a solicitat respingerea acţiunii principale şi obligarea B. la plata către
intervenientă a aceleiaşi creanţe. Aşadar, cei doi creditori şi-au disputat dreptul de a încasa
aceeaşi sumă, solicitând instanţei să stabilească care dintre creditorii aflaţi în concurs are
întâietate. Din nicio cerere sau apărare formulată de cele două părţi nu reiese solicitarea de
satisfacere concomitentă a acestora.
Contrar apărărilor formulate de E. S.A., prin întâmpinare, în stabilirea obiectului celor
două cereri (acţiunea directă a A. şi cererea intervenientei, având ca premisă garanţia asupra
creanţelor) nu are relevanţă că acestea au temeiuri juridice diferite. Ceea ce determină obiectul
pretenţiei concrete dedusă judecăţii este faptul că cele două părţi îşi dispută aceeaşi sumă,
datorată de pârâtă cocontractantului său.
Este lipsită de fundament susţinerea intervenientei, că diferenţa dintre cele două petite ar
consta în sumele de bani achitate de B. în temeiul contractului de antrepriză ulterior formulării
acţiunii directe, din moment ce intervenienta E., prin cererea al cărei titular este, nu a invocat
inopozabilitatea vreunei plăţi făcute de pârâtă către C., anterior datei de 19 noiembrie 2013 (data
la care a sesizat instanţa terţul intervenient).
Aşadar, în mod evident, instanţa de apel, dispunând satisfacerea concomitentă a celor doi
creditori, deşi fusese învestită cu analiza concursului acestora asupra aceleiaşi creanţe, a dispus
extra petita, ignorând pretenţiile concrete formulate de reclamantă prin cererea de chemare în
judecată şi de terţ prin cererea incidentală, ce au determinat limitele litigiului şi au fixat obiectul
pricinii. În consecinţă, constată întemeiate criticile subscrise de pârâtă motivului de recurs
prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
Reţine, de asemenea, că atât reclamanta A., cât şi pârâta B. au invocat incidenţa motivului
de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv că hotărârea a fost dată cu încălcarea
sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Întrucât o parte din aceste critici sunt comune
ambelor căi de atac, instanţa va răspunde prin aceleaşi considerente.
Sub un prim aspect, reţine că nu poate fi primită critica recurentei A., relativă la greşita
aplicare în timp a dispoziţiilor privind garanţia reală mobiliară. Astfel, instanţa de apel,
constatând că sunt aplicabile contractului de cesiune de creanţă în scop de garanţie şi actelor
adiţionale nr. 1 şi 2 prevederile Titlului VI al Legii nr. 99/1999, a făcut o corectă aplicare a
prevederilor art. 102 alin. 1 şi art. 170 din Legea nr. 71/2011, potrivit cărora contractul este supus
dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea,
interpretarea, efectele şi executarea sa, respectiv că ipotecile mobiliare constituite anterior intrării
în vigoare a Codului civil sunt supuse legii existente la data constituirii lor.
De asemenea, reţinând incidenţa dispoziţiilor noului Cod civil asupra actului adiţional nr.
3, instanţa de prim control judiciar a făcut o judicioasă aplicare a prevederilor art. 102 alin. 2 din
Legea nr. 71/2011, conform căruia modificarea contractului se face cu respectarea tuturor
517
condiţiilor prevăzute de legea în vigoare la data modificării. În mod evident, în privinţa
elementelor care nu fac obiectul modificării, rămâne aplicabilă legea veche.
Ceea ce este important însă de reţinut este faptul că prin noul Cod civil nu au fost aduse
modificări majore regimului garanţiilor reale mobiliare instituite prin Legea nr. 99/1999, dincolo
de precizări şi modificări terminologice şi o reglementare mai detaliată. Esenţial este faptul că un
contract de ipotecă mobiliară beneficiază de o reglementare legală, ce conturează şi conţinutul
juridic al acestuia, adică drepturile şi obligaţiile părţilor. Însă, dincolo de clauzele obligatorii, în
lipsa cărora contractul poate fi invalidat, de existenţa unor drepturi şi obligaţii implicite, care vor
fi incluse în conţinutul său, dacă părţile nu aleg să le îndepărteze în mod expres, este esenţial că
părţile pot include clauze specifice operaţiunii concrete, în virtutea libertăţii contractuale. Aşadar,
în analiza corectei sau greşitei aplicări a normelor de drept material de către instanţa de apel, este
important de stabilit că legile succesive ce reglementează perfectarea şi executarea ipotecii asupra
creanţelor nu au modificat substanţial regimul juridic al acestora şi că trebuie stabilit conţinutul
concret al drepturilor şi obligaţiilor prin raportare la clauzele inserate de părţi în convenţie.
În acest context, se cuvine reamintit faptul că reclamanta, titular al acţiunii directe
reglementate de art. 1856 C. civ., a acţionat împotriva debitorului debitorului său la data de 14
august 2012, iar efectul acestei acţiuni este indisponibilizarea creanţei debitorului intermediar la
acea dată şi ca rezultat al acesteia. Acţiunea directă este un drept propriu al reclamantei şi îi
profită exclusiv acesteia. Pe cale de consecinţă, plata care se face eventual de subdebitor către
creditorul său imediat este inopozabilă titularului acţiunii directe.
Pe de altă parte, intervenienta E., pe calea cererii incidentale înregistrate la data de 19
noiembrie 2013, astfel cum a fost precizată la data de 21 ianuarie 2014, invocând faptul că
obligaţia garantată, decurgând dintr-un contract de credit încheiat cu C. (fostă G.) nu a fost
achitată la scadenţă, a trecut la executarea ipotecii direct împotriva debitorului creanţei - obiect
(ipotecate). În acest context, se impune precizat faptul că, potrivit susţinerilor intervenientei
însăşi, a notificat debitorul cedat asupra preluării creanţelor la 6 februarie 2013. De asemenea,
cum împotriva C. s-a deschis procedura insolvenţei la data de 18 iunie 2013, iar în tabelul
definitiv al creanţelor, rectificat la 5 noiembrie 2013, intervenienta fusese înscrisă cu o creanţă de
6.572.028.48 lei, înseamnă că, la data executării ipotecii obligaţia garantată, ajunsă la scadenţă şi
neexecutată avea acest cuantum (restul sumelor înscrise, ulterior, în tabelul suplimentar de
1.153.736,98 lei, reprezentând, evident, accesorii ce au curs în timpul producerii insolvenţei).
În acest context, se impune a răspunde motivului de recurs formulat de către pârâta B.,
care a invocat inadmisibilitatea acţiunii promovate de creditorul ipotecar, faţă de împrejurarea că
debitorul său direct, C., se afla în procedura insolvenţei la data formulării cererii de intervenţie. În
ce priveşte executarea ipotecii asupra creanţelor, atât prevederile art. 84 - 85 din Titlul VI al Legii
nr. 99/1999, cât şi art. 2465 noul Cod civil enumeră mai multe modalităţi distincte de
valorificare: preluarea creanţei, executarea debitorului cedat, respectiv cesiunea de creanţă.
Această flexibilitate este permisă de natura duală a creanţei care face obiectul ipotecii. Creanţa
ipotecată poate fi privită, fie din exterior, ca o valoare patrimonială, ca o creanţă - obiect ce
reprezintă un bun asimilat, fie din interior, ca element din conţinutul unui raport juridic. În prima
situaţie, creanţa poate face obiectul comerţului juridic, putând fi transferată unui terţ sau preluată
de către creditorul ipotecar. În a doua situaţie, „emolumentul” creanţei (corelativ datoriei
debitorului cedat) poate fi „capturat” în mod direct de către creditorul ipotecar.
În speţă, însă, nu se poate nega dreptul creditorului ipotecar de a trece la executare direct
împotriva debitorului creanţei - obiect (ipotecate). Debitorul creanţei - obiect va efectua o plată a
datoriei sale, ceea ce nu poate fi influenţat de situaţia constituitorului ipotecii (creditor al creanţei
obiect). Câtă vreme debitorul creanţei cedate nu se află în procedura insolvenţei, nu se poate
518
reţine vreun impediment la executarea ipotecii pe calea dreptului comun, contrar susţinerilor
intimatei B.
Însă, în prezenta cauză instanţa de apel a ignorat mecanismul de funcţionare a ipotecii
asupra creanţei, mecanism agreat de părţile raportului de garanţie (creditor garantat E. şi
constituitor al ipotecii C.). Astfel, părţile nu au stabilit ca, de la început, prestaţia asumată de
debitorul creanţei - obiect, B., să fie efectuată în beneficiul creditorului ipotecar (înainte de
scadenţa obligaţiei garantate), contribuind astfel la reducerea cuantumului creanţei ipotecare (art.
2404 C. civ.). Dimpotrivă, prin dispoziţii exprese din contractul de ipotecă, s-a permis debitorului
ipotecar să perceapă valoarea creanţei, creditorul ipotecar putând trece la executare direct
împotriva debitorului creanţei ipotecate atunci când obligaţia garantată, deşi ajunsă la scadenţă,
nu a fost executată. Cu alte cuvinte, se presupune că a operat un transfer al creanţei de la garant
către creditorul ipotecar atunci când debitorul cedat a fost notificat (în condiţiile art. 85 alin. 1 şi
2 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999 sau art. 2400 C. civ.), iar creditorul ipotecar a precizat că a
preluat creanţa, ca formă de executare a ipotecii.
Astfel, contrar celor reţinute de instanţa de prim control judiciar, pentru a fi perfectă,
pentru a putea să îşi producă toate efectele asociate unui drept real de garanţie, ipoteca trebuie să
fie născută, efectivă şi cu formalităţile de publicitate îndeplinite. Numai întrunirea cumulativă a
acestor condiţii asigură caracterul perfect al ipotecii. În practică, nu este necesară respectarea
succesiunii etapelor prezentate (naştere, efectivitate, perfectare). Astfel, în cazul ipotecii asupra
unui bun viitor sau al celei care garantează o obligaţie viitoare, formalităţile de publicitate pot fi
realizate înainte ca obligaţia principală să se nască sau constituitorul să dobândească drepturi
asupra bunului. În aceste situaţii, deşi ipoteca este făcută publică, ea nu este perfectă întrucât nu
este îndeplinită una din condiţiile esenţiale menţionate de art. 2409 alin. 1 C. civ. (ipoteca nu a
devenit încă efectivă).
În speţă, la data executării ipotecii mobiliare, aceasta nu devenise efectivă, întrucât nu
erau întrunite cele două condiţii cumulative, respectiv, deşi exista creanţa ipotecară (în cuantumul
prezentat în precedentele considerente), nu se putea reţine şi existenţa în patrimoniul
constituitorului a bunului ipotecat.
Astfel, aşa cum s-a mai arătat, la data executării ipotecii mobiliare, era deja înregistrată
acţiunea directă a subantreprenorului, ceea ce a avut ca efect imobilizarea creanţei care, de la
acea dată, este afectată exclusiv pentru plata creditorului direct. Cum acţiunea directă are ca
temei un drept propriu al creditorului, acesta nu mai trece prin patrimoniul debitorului
intermediar (în speţă, C.). Aşadar, dreptul propriu al reclamantei asupra creanţei astfel
indisponibilizate determină inexistenţa dreptului terţilor de a o urmări, iar debitorul intermediar
nu poate dispune de ea. Cu alte cuvinte, la data la care intervenienta a pus în executare contractul
de ipotecă, a urmărit „bunul afectat garanţiei”, acesta nu se afla în patrimoniul constituitorului,
astfel că ipoteca mobiliară, deşi constituită, nu a devenit efectivă şi nu putea produce efectele
urmărite prin cererea de intervenţie principală formulată de creditorul garantat E.
Faţă de cele mai sus arătate, în sensul că, admiţând cererea de intervenţie formulată de
creditorul garantat E., instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a prevederilor art.
84 - 85 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999, art. 2465 raportat la art. 2409 alin. 1 şi art. 2387 C. civ.,
nu se mai impune analiza criticilor formulate de pârâta B., referitoare la neaplicarea dispoziţiilor
art. 1616 C. civ. În mod evident, faţă de soluţia prefigurată, nu vor exista datorii reciproce între
pârâtă şi intervenienta accesorie C. şi devine de prisos a mai verifica dacă această critică poate fi
primită în prezentul stadiu procesual al recursului şi în procedura de drept comun, faţă de
aplicabilitatea Legii nr. 85/2006 faţă de C.

519
 În mod asemănător, nu se mai impune analizarea criticilor relative la greşita aplicare a
prevederilor art. 1270 alin. 1 şi 2, art. 1280 şi art. 1281 C. civ. în interpretarea actului adiţional nr.
4 la contractul de antrepriză şi, prin raportare la indicaţiile deciziei de casare din primul ciclu
procesual. Aşa cum s-a mai reţinut în precedentele considerente, în rejudecarea apelului, în al
doilea ciclu procesual, s-a constatat nulitatea actului adiţional nr. 4, pe cale incidentală, iar pârâta
B. nu a declarat recurs împotriva acestei hotărâri. Pe cale de consecinţă, asupra acestei chestiuni
deja tranşate, cu autoritate de lucru judecat, nu este necesar a reveni. Ca atare, instanţa de apel, în
al treilea ciclu procesual, nu putea să analizeze modul în care părţile unui contract deja invalidat
şi-au executat sau nu obligaţiile asumate.
Faţă de cele mai sus arătate, potrivit art. 312 alin. 1 C. proc. civ. din 1865, Înalta Curte a
respins recursul declarat de intervenienta principală E. S.A., atât împotriva încheierilor din 14
decembrie 2020 și 25 ianuarie 2021, cât şi împotriva deciziei nr. 759/A din 26 aprilie 2021, ca
nefondat.
Conform art. 312 alin. 2 teza I şi alin. 3 teza I raportat la art. 304 pct. 6 şi pct. 9 C. proc.
civ., a admis recursurile declarata de reclamanta A. S.R.L. și de pârâta B. S.C.S. şi a modificat în
parte decizia recurată, în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată şi obligării
pârâtei la plata sumei de 7.248.449,3 lei. Avem în vedere că, pe lângă prestaţia încă datorată de
B. cocontractantului său, respectiv tranşa 20 din contractul de antrepriză, sunt inopozabile
titularului acţiunii directe plăţile făcute de B. creditorului său imediat în cursul procesului.
De asemenea, a respins cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta
E. S.A., ca nefondată.
Cum cererea de intervenție accesorie formulată de C. S.R.L. urmărea să sprijine apărarea
intervenientei principale, în condiţiile art. 49 alin. 6 C. proc. civ., în mod evident se impune şi
respingerea acesteia.
Având în vedere că, prin modificarea soluţiei din apel, în sensul celor sus arătate, pârâta
B. nu mai este parte căzută în pretenţii faţă de cele două interveniente, potrivit art. 274 alin. 1 C.
proc. civ., a fost înlăturată obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.
În sfârşit, faţă de cererea formulată de recurenta pârâtă B. şi de faptul că recurenta
intervenientă E. S.A. a pierdut procesul, a obligat intervenienta principală la plata cheltuielilor de
judecată efectuate de partea adversă în această etapă procesuală, conform art. 274 alin. 1 C. proc.
civ. Cuantumul acestor cheltuieli este de 37.560,5 lei şi reprezintă taxă judiciară de timbru şi
timbru judiciar, potrivit ordinului de plată nr. 0080002935 din 5 august 2021.

Notă: Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței a fost abrogată prin Legea nr. 85/2014 la data de 27
iunie 2014.

520
19. Acțiune în constatarea rezoluțiunii vânzării unui imobil la licitație publică și anularea
procesului-verbal de licitație. Invocarea garanției pentru evicțiune și a celei pentru viciile
ascunse ale bunului. Condiții și efecte în raport cu dispozițiile art. 1695 și art. 1707 alin. (1)
din Codul civil

C. civ., art. 1270, art. 1695, art. 1700, art. 1707 alin. (1), alin. (6), art. 1710
C. proc. civ., art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (6), art. 478 alin. (3), art. 479

Potrivit dispozițiilor art. 1707 alin. (1) C. civ., vânzătorul garantează cumpărătorul
contra oricăror vicii ascunse care fac bunul vândut impropriu întrebuințării la care este destinat
sau care îi micșorează în asemenea măsură întrebuințarea sau valoarea încât, dacă le-ar fi
cunoscut, cumpărătorul nu ar fi cumpărat sar ar fi dat un preț mai mic, iar conform celor ale art.
1695 din același cod, vânzătorul este de drept obligat să îl garanteze pe cumpărător împotriva
evicțiunii care l-ar împiedica total sau parțial în stăpânirea netulburată a bunului vândut.
Condiţiile pe care legea le impune a fi îndeplinite pentru a opera garanțiile contra
evicțiunii și contra viciilor bunului, care pot atrage rezoluțiunea contractului, presupun
încheierea unui contract de vânzare-cumpărare prin care să se transfere dreptul de proprietate.
În cazul în care prin cererea de chemare în judecată se solicită constatarea rezoluțiunii
vânzării prin licitație publică și anularea procesului-verbal de licitație pentru evicțiune, este
corectă soluția instanței de respingere a acțiunii pentru neîndeplinirea condiției încheierii unui
contract de vânzare-cumpărare, situație premisă pentru activarea obligației de garanție în
temeiul art. 1707 alin. (1) C. civ.
Procesul-verbal de licitație nu este de natură a transfera dreptul de proprietate în
patrimoniul reclamantului, ci are doar rolul de a constata persoana câștigătoare a licitației,
invocarea nerespectării garanțiilor pentru vicii ascunse și evicțiune fiind efectul unui contract de
vânzare-cumpărare care, în această situație, nu a fost încheiat.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 2783 din 16 decembrie 2021

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, la data de
18.04.2017, sub nr. x/3/2017, reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. prin
lichidator judiciar C. Filiala Ilfov a solicitat: constatarea rezoluțiunii vânzării prin licitaţie publica
pentru evicțiune și anularea procesului-verbal de licitaţie din data de 10.12.2015 privind vânzarea
imobilului rezidenţial situat în str. (…) nr. 7A (…), jud. Ilfov; obligarea pârâtei la restituirea
garanţiei de participare la licitaţie în sumă de 717.930,17 lei, ce a fost depusă de către reclamantă
cu titlu de garanţie de participare în vederea achiziţiei la licitaţie organizată de către lichidatorul
judiciar al pârâtei; obligarea pârâtei la restituirea cheltuielilor întreprinse de reclamantă pentru
verificarea conformităţii descrierii imobilului scos la licitaţie publică.
Prin sentința civilă nr. 3721 din 11.12.2018, Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, a
respins cererea formulată de reclamanta A. SRL în contradictoriu cu pârâta B. SRL prin
lichidator judiciar C. Filiala Ilfov, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta A. SRL.
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 1171A din
29.09.2020, a respins apelul formulat de reclamantă ca nefondat.
Împotriva deciziei civile nr. 1171A din 29.09.2020 pronunţată de Curtea de Apel
București, Secţia a VI-a civilă, a declarat recurs reclamanta A. SRL.

521
 Motive de recurs.
Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 6 şi 8 C.
proc. civ.
Prima critică adusă deciziei recurate se referă la încălcarea şi aplicarea greşită a normelor
de drept material sub aspectul incidenţei garanţiei pentru evicţiune în cazul vânzării la licitaţie
pentru fapte personale ale promitentului-vânzător.
În analiza căii de atac a apelului, instanţa de control judiciar şi-a însuşit opinia primei
instanţe în sensul în care garanţia promitentului-vânzător pentru evicţiune nu ar opera în cazul în
care bunul oferit spre vânzare nu a făcut anterior obiectul unui contract de vânzare-cumpărare.
În combaterea acestei opinii, recurenta arată că procesul-verbal de licitaţie întruneşte
condiţiile legale pentru a opera promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare, acordul părţilor
fiind întrunit din chiar momentul acceptării condiţiilor de vânzare stabilite de promitentul
vânzător.
Acordul părţilor a operat din chiar momentul oferirii preţului de vânzare şi declararea
drept adjudecatar în persoana cumpărătorului.
Procesul-verbal de licitaţie constată îndeplinirea cumulativă a condiţiilor pentru generarea
de efecte juridice din care să rezulte drepturi şi obligaţii reciproce în sarcina ambelor părţi.
Recurenta face trimitere la decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 23/2017
pronunțată pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, în care s-a reţinut că nu este obligatorie
forma autentică la încheierea promisiunii de vânzare a unui bun imobil, înscrisul sub semnătură
privată fiind valabil şi suficient în măsura în care şi celelalte condiţii legale sunt îndeplinite.
Având în vedere că scopul avut în vedere la contractare a fost cunoscut de către
promitenta-vânzătoare, respectiv exploatarea imobilului cu destinaţia de locuinţă rezidenţială, iar
din verificările ulterioare a rezultat că acesta este impropriu utilizării conform destinaţiei avută în
vedere de ambele părţi, recurenta a solicitat să se constate rezoluţiunea vânzării din culpa pârâtei
şi restituirea avansului plătit de reclamantă.
Respingerea cererii de desfiinţare a actului juridic duce la golirea de conţinut a obligaţiei
de garanţie pentru evicţiune instituită în mod expres în sarcina vânzătorului, potrivit art. 1672 pct.
3 raportat la pct. 1 C. civ.
În acord cu dispoziţiile incidente şi practica instanţelor, obligaţia de garanţie contra
evicţiunii este aplicabilă în orice vânzare, inclusiv în cazul vânzării prin licitaţie publică, mai ales
în cazul unei evicţiuni provenind din fapta proprie, iar evicţiunea parţială are ca efect juridic
dreptul cumpărătorului de a alege între a cere rezoluţiunea vânzării sau menţinerea ei cu
despăgubiri.
Potrivit art. 1700 C. civ., vânzătorul este ţinut să înapoieze preţul în întregime, iar
cumpărătorul poate cere şi obţine rezoluţiunea vânzării dacă a fost evins de întregul bun sau de o
parte a acestuia îndeajuns de însemnată încât, dacă ar fi cunoscut evicţiunea, el nu ar mai fi
încheiat contractul.
Pentru aceste considerente, recurenta apreciază ca fiind nelegală soluţia instanţei de apel
sub aspectul excluderii garanţiei pârâtei pentru modalitatea în care a înţeles să îşi execute
obligaţia contractuală.
A doua critică adusă deciziei recurate se referă la încălcarea şi aplicarea greşită a
normelor de drept material sub aspectul neexaminării cauzei sub toate aspectele, inclusiv în ceea
ce priveşte fapta proprie a vânzătorului.
Recurenta apreciază nelegală soluţia instanţei de apel sub aspectul excluderii răspunderii
promitentului-vânzător pentru fapta proprie, solicitând examinarea inclusiv a incidenţei
provocate, respectiv a faptului personal al promitentului-vânzător.
522
 Recurenta citează şi dispoziţiile art. 1695 C. civ., vânzătorul fiind de drept obligat să îl
garanteze pe cumpărător împotriva evicţiunii, care l-ar împiedica total sau parţial în stăpânirea
netulburată a bunului vândut.
Ultima critică adusă deciziei recurate se referă la existenţa motivelor străine de natura
cauzei, sub aspectul învestirii instanţei cu o acţiune vizând rezoluţiunea vânzării prin licitaţie şi
anularea procesului-verbal de licitaţie, inclusiv pentru motive ce ţin de fapta personală a
promitentului-vânzător, motiv de casare reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.
Recurenta apreciază nelegală soluţia instanţei de apel în ceea ce priveşte incidenţa
garanţiei pentru evicţiune cu privire la fapta personală a promitentului-vânzător.
Recurenta arată că situaţia tehnico-juridică a imobilului nu a fost corect, real şi legal
prezentată, astfel încât a câştigat licitaţia în necunoştinţă de cauză, printr-o eroare provocată de
pârâtă prin lichidator judiciar constând în descrierea neconformă a situaţiei de fapt şi de drept cu
privire la problemele de ordin juridic şi tehnic ridicate de imobilul a cărui valorificare se doreşte.
Pârâta, cunoscând caracterul nereal al indicatorilor urbanistici menţionaţi în caietul de
sarcini şi neconformitatea descrierii imobilului oferit spre vânzare, a omis să-i aducă la cunoştinţă
reclamantei imposibilitatea recepţiei imobilului la terminarea lucrărilor, în lipsa achiziţionării
unei suprafeţe de teren suplimentare.
Pentru aceste considerente, solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi
trimiterea cauzei spre rejudecare.
La 29.03.2021 intimata-pârâtă B. SRL prin lichidator judiciar C. Filiala Ilfov a formulat
întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului reclamantei ca nefondat şi menţinerea
deciziei recurate ca legală.
Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând decizia atacată în raport cu criticile
formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, a reţinut
următoarele considerente:
Recurenta-reclamantă îşi întemeiază cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct.
8 și 6 C. proc. civ.
În conformitate cu art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere
când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
Aceste dispoziţii vizează aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt prin
restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situaţii de fapt determinată,
interpretarea şi aplicarea greşită a textului de lege la o anumită situaţie de fapt sau încălcarea unor
principii generale de drept.
Criticile recurentei-reclamante prin care se susţine că este întemeiată cererea
adjudecatarului de restituire a prețului plătit în cazul intervenției rezoluțiunii, iar obligația de
garanție contra evicțiunii este aplicabilă în orice vânzare, inclusiv în cazul vânzării la licitație
publică sunt nefondate.
Din perspectiva acestor critici aduse deciziei recurate, Înalta Curte reţine că hotărârea
instanţei de apel a fost pronunţată în temeiul dispoziţiilor legale indicate în mod expres de
reclamantă, respectiv art. 1707 și art. 1700 C. civ., care reglementează garanția pentru evicțiune
și garanția pentru vicii.
Se mai reține că prin intermediul acțiunii de față, reclamanta a solicitat instanței să
constate rezoluțiunea vânzării prin licitație publică și anularea procesului-verbal de licitație din
data de 10.12.2015, privind vânzarea imobilului rezidențial X, pentru evicțiune, potrivit art. 1700
și art. 1710 C. civ. și restituirea garanției de participare la licitație în sumă de 717.930,17 lei.
Astfel, potrivit art. 1707 alin. (1) C. civ., vânzătorul garantează cumpărătorul contra
oricăror vicii ascunse care fac bunul vândut impropriu întrebuințării la care este destinat sau care
523
îi micșorează în asemenea măsură întrebuințarea sau valoarea încât, dacă le-ar fi cunoscut,
cumpărătorul nu ar fi cumpărat sar ar fi dat un preț mai mic.
De asemenea, potrivit art. 1695 C. civ., vânzătorul este de drept obligat să îl garanteze pe
cumpărător împotriva evicțiunii care l-ar împiedica total sau parțial în stăpânirea netulburată a
bunului vândut.
Condiţiile pe care legea le impune a fi îndeplinite pentru a opera garanțiile contra
evicțiunii și contra viciilor bunului care pot atrage rezoluțiunea contractului, presupun încheierea
unui contract de vânzare-cumpărare prin care să se transfere dreptul de proprietate
În speţă, în mod corect, a reţinut instanţa de prim control judiciar că în lipsa unui contract
de vânzare-cumpărare nu se poate atrage răspunderea vânzătorului, în cauză neexistând situația
premisă pentru activarea obligației de garanție în temeiul art. 1707 alin. 1 C. civ.
Astfel, în mod judicios a reţinut instanţa de apel că societatea reclamantă a fost declarată
câștigătoarea unei licitații publice. Se mai reține că prevederile caietului de sarcini și
regulamentul licitației au fost asumate de către reclamantă în mod valabil, conform art. 1270 C.
civ.
În procesul-verbal al licitației din data de 10.12.2015 s-a stipulat că la data achitării
integrale a prețului de adjudecare se va proceda la încheierea unui contract de vânzare-cumpărare
în formă autentică, cu suportarea cheltuielilor de cumpărător.
În conformitate cu art. 1270 C. civ., contractul valabil încheiat are putere de lege între
părţile contractante.
Prin urmare, faţă de această situație de fapt, condiţia încheierii unui contract de vânzare-
cumpărare, cerută pentru a opera garanțiile contra evicțiunii și viciilor, nu este îndeplinită.
Procesul-verbal de licitație nu este de natură a transfera dreptul de proprietate în
patrimoniul reclamantei, ci are doar rolul de a constata persoana câștigătoare a licitației,
invocarea nerespectării garanțiilor pentru vicii ascunse și evicțiune fiind efectul unui contract de
vânzare-cumpărare, care în speță nu a fost încheiat.
În ceea ce privește susținerea recurentei-reclamante în sensul că garanțiile arătate sunt
incidente și în cazul unui proces-verbal de licitație, deoarece reprezintă o promisiune de vânzare-
cumpărare, instanța de recurs arată că pentru a opera garanțiile contra evicțiunii și viciilor este
necesară existența unui contract de vânzare-cumpărare, și nu a unui antecontract, potrivit art.
1695 și art. 1707 C. civ. Aceste garanții reprezintă efectul principal al contractului de vânzare-
cumpărare, care are ca situație premisă transferul dreptului de proprietate de la vânzător la
cumpărător, or, procesul-verbal de licitație are doar rolul de a constata persoana câștigătoare a
licitației.
De altfel, chiar în situația în care contractul de vânzare-cumpărare ar fi fost încheiat,
angajarea răspunderii vânzătorului pentru vicii ascunse nu poate opera în temeiul de drept
invocat, deoarece art. 1707 alin. 6 C. civ. exclude acest tip de garanție în vânzările silite, cum este
cazul de față.
În ceea ce privește petitul privind restituirea garanției de participare la licitație, se reține
netemeinicia acestuia, față de prevederile din caietul de sarcini și regulamentul acesteia, care
prevăd că sumele achitate cu acest titlu nu se restituie, dispoziții care se impun față de prevederile
art. 1270 C. civ. De altfel, nu există nici temei pentru restituirea acestei sume, în condițiile
respingerii capetelor de cerere având ca obiect rezoluțiunea și anularea procesului-verbal de
licitație.
O altă critică a recurentei, subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct.
8 C. proc. civ., a vizat examinarea motivului de nulitate de sine stătător privind incidența erorii
provocate.
524
 În mod corect a reţinut instanţa de apel că invocarea în apel a acestui motiv de nulitate
reprezintă solicitarea reclamantei de a se analiza o cauză nouă a cererii de chemare în judecată,
ceea ce contravine dispozițiilor art. 478 alin. 3 C. proc. civ.
Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin
cererile şi apărările părţilor, iar în condiţiile art. 22 alin. (6) din acelaşi cod, judecătorul trebuie să
se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii.
Potrivit dispoziţiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ., în apel nu se poate schimba calitatea
părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi.
Prevederile art. 479 C. proc. civ. obligă instanţa de apel să verifice, în limitele cererii de
apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.
În conformitate cu principiul disponibilităţii, părţile pot determina conţinutul procesului
prin stabilirea cadrului procesual în privinţa obiectului şi al participanţilor la proces, a fazelor şi
etapelor pe care procesul le-ar putea parcurge.
Având în vedere limitele învestirii sale determinate prin cererea de chemare în judecată,
în aplicarea principiului disponibilităţii, instanţa este obligată să se pronunţe numai cu privire la
ceea ce s-a cerut, astfel cum această solicitare a fost expusă în cuprinsul cererii de chemare în
judecată.
În apel, faţă de dispoziţiile imperative ale art. 478 alin. (3) C. proc. civ., instanţa nu poate
proceda la schimbarea cadrului procesual sub aspectul obiectului, ci numai la explicitarea lui în
raport de cererea formulată în primă instanţă.
Având în vedere aceste dispoziții procedurale, Înalta Curte constată că instanţa de apel a
lămurit cadrul procesual dedus judecăţii, în ceea ce priveşte obiectul cererii de chemare în
judecată, potrivit precizării temeiului juridic al acțiunii de către reclamantă, respectiv în raport de
dispozițiile art. 1700-1707 C. civ.
În ceea ce privește motivul de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ., se
constată că susţinerile recurentei-reclamante nu constituie critici care privesc existența unor
motive străine de natura pricinii, ci privesc nelegalitatea soluției instanței de apel în ceea ce
privește garanția pentru evicțiune.
Exercitarea dreptului de apreciere al instanţei de apel asupra probelor și aspectele de
nelegalitate ale soluției nu pot forma obiectul cenzurii în cadrul controlului de legalitate din
perspectiva motivului de casare invocat.
Prin urmare, Înalta Curte reţine că invocarea art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a fost
făcută din punct de vedere formal, în realitate fiind reluate aspecte susținute prin criticile
subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., anterior analizate.
Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc.
civ., a respins ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. SRL împotriva deciziei
civile nr. 1171/A din 29 septembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a VI-a
civilă.

525
 IV. Prescripţia extinctivă

20. Contract de asociere în participaţiune. Prejudiciu cauzat prin pagube succesive. Acţiune
în despăgubiri. Momentul de la care curge termenul de prescripţie

C.proc.civ., art. 453 alin. (2), art. 455, art. 461 alin. (2),
art. 466 alin. (2), art. 478 alin. (1), (3)
Decretul nr. 167/1958, art. 8
C.civ. din 1864, art. 1020-1021

Creditorul unor obligaţii contractuale de a face sau de a da este în măsură, în principiu,

să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea la data când obligaţiile au devenit exigibile şi
debitorul trebuia, astfel, să le execute. Naşterea dreptului la acţiune se produce în momentul
când titularul dreptului subiectiv nu primeşte satisfacţia la care este îndreptăţit pentru că, până
la acel moment, titularul nu are nevoie de mijlocul juridic de ocrotire, care este dreptul la
acţiune.
Astfel, în condiţiile în care, prin acţiunea în răspundere contractuală formulată, s-a
solicitat desdăunarea pentru pagube succesive, iar aceste pagube, la data încălcării dreptului
subiectiv, erau doar viitoare sau eventuale, în mod corect a apreciat instanţa de apel că termenul
de prescripţie al acţiunii în reparaţie începe să curgă de la data când victima a cunoscut efectiv
(sau trebuia să cunoască) realizarea fiecărei eventualităţi.

I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 1201 din 18 mai 2021

Prin cererea înregistrată sub nr. x/1285/2019, la data de 11 februarie 2019 pe rolul
Tribunalului Specializat Cluj, reclamantele societăţi A. S.R.L. Cluj-Napoca şi B. S.R.L. Cluj-
Napoca au chemat în judecată pe pârâta Regia Autonomă a Domeniului Public Cluj-Napoca,
pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată pârâta la plata sumei de 1.198.976 lei,
cu titlu de daune interese de la data de 23 aprilie 2008 şi până la data plăţii efective.
În esenţă, au invocat răspunderea civilă contractuală a pârâtei, solicitând acoperirea
prejudiciului cauzat prin neexecutarea obligaţiilor asumate prin contractul de asociere în
participaţiune nr. 47 din 23 aprilie 2008 anume acela de a-i vinde reclamantei A. SRL
construcţiile existente pe terenul situat în Cluj-Napoca, B-dul X, f. n. şi de a-i constitui un drept
de superficie asupra terenului în suprafaţă de 7.637 m.p.
Prin sentinţa civilă nr. 1435 din 10 septembrie 2019, s-a luat act de renunţarea reclamantei
B. S.R.L. Cluj-Napoca la judecata cererii de chemare în judecată.
S-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi, în consecinţă, s-a respins,
ca prescrisă, cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. Cluj-Napoca.
A fost obligată reclamanta B. să plătească pârâtei cheltuieli de judecată în cuantum de
10.000 lei, reprezentând onorariu avocat.
De asemenea, şi reclamanta A. S.R.L. a fost obligată să plătească pârâtei suma de 10.000
lei, cu titlu de cheltuieli judecată, constând în onorariu avocat.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel cele două reclamante, înregistrat la data de 23
iunie 2020 pe rolul Curţii de Apel Cluj, Secţia a II-a civilă.

526
 Prin decizia nr. 553 din 12 noiembrie 2020 a fost respins, ca nefondat, apelul, fiind
obligată reclamanta B. SRL la plata sumei de 1000 lei şi apelanta-reclamantă A. SRL la plata
sumei de 9000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamantele A. S.R.L. şi B. SRL, înregistrat
la data de 22 ianuarie 2021 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă.
Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:
Recurenta B. SRL a susţinut că soluţia instanţei de apel, de respingere a criticilor
formulate în ce priveşte cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de judecătorul fondului
părţii adverse, încalcă prevederile art. 455 şi art. 453 alin. 2 C.proc.civ. Critica a fost subscrisă
motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ.
În dezvoltarea acestui motiv de casare, a arătat că instanţa de prim control judiciar a
pornit de la o premisă greşită, anume aceea că această parte fusese obligată, în etapa fondului, la
plata sumei de 1.000 lei, în condiţiile în care suma pusă în sarcina sa era de 10.000 lei.
Or, onorariul solicitat de pârâtă, de la ambele reclamante, a vizat apărări identice.
Apărarea suplimentară, formulată în raport de această reclamantă, a constat doar în invocarea
unei excepţii de lipsă a calităţii procesuale, excepţie care, urmare renunţării la judecată, nu a mai
fost analizată. Apreciază recurenta că sunt eronate considerentele instanţei de apel, potrivit cărora
anvergura activităţii prestate de avocat trebuie raportată la momentul angajării în dosar, iar nu în
raport cu activitatea efectiv prestată de acesta.
În sfârşit, recurenta impută instanţei de apel că nu a făcut aplicarea art. 451 alin. 2
C.proc.civ., precum şi înlăturarea apărărilor relative la incidenţa O.U.G. nr. 26/2012, act normativ
care nu ar fi permis părţii adverse să angajeze avocat.
În ce o priveşte pe recurenta A. S.R.L., aceasta a susţinut, sub un prim aspect, că instanţa
de apel a încălcat prevederile art. 478 alin. 1 şi alin. 3 C.proc.civ.
Astfel, în considerentele deciziei atacate s-a reţinut că această apelantă ar fi extins cadrul
procesual, în sensul că ar fi făcut referire, în justificarea pretenţiilor, şi la acea faptă ilicită
constând în nefinalizarea operaţiunii de compensare dintre părţi, conform contractului de
asociere. Instanţa de apel a reţinut, din această perspectivă, încălcarea prevederilor art. 478 alin. 1
şi 3 C.proc.civ.
Or, aceste aspecte noi au fost relevate de apelantă prin intermediul notelor scrise, prin
care a descris evoluţia raporturilor contractuale dintre părţi, la solicitarea instanţei de apel.
Aşadar, conformându-se dispoziţiei instanţei, nu se poate considera că apelata a urmărit să
extindă cadrul procesual direct în apel.
Aceeaşi recurentă a susţinut nelegalitatea deciziei atacate, din perspectiva încălcării şi
aplicării greşite a prevederilor art. 461 alin. 2 C.proc.civ.
În dezvoltarea acestui motiv de nelegalitate, a susţinut că instanţa de apel nu doar a
completat considerentele reţinute de prima instanţă în fundamentarea soluţiei de respingere a
acţiunii în despăgubiri, ca prescrisă, ci a şi înlocuit o parte din considerentele decizorii. În acest
sens, instanţa de apel a constatat că pentru beneficiul nerealizat ce se cere a fi acoperit, termenul
curge diferit, la finele fiecărui an, pentru anul precedent. A mai reţinut că termenul de prescripţie
nu începe să curgă de la data introducerii cererii de chemare în judecată în dosarul nr. x/117/2009
(24.09.2009), întrucât acţiunea nu echivalează cu un act de punere în întârziere.
Întrucât instanţa de apel a înlocuit o mare parte din considerentele hotărârii primei
instanţe, apreciază recurenta că soluţia corectă procedurală ar fi fost de admitere a apelului, de
schimbare a considerentelor primei instanţe şi de menţinere a hotărârii, cu noile considerente.
Un alt motiv de recurs invocat de A. S.R.L. este cel prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6
C.proc.civ., aceasta arătând că decizia atacată cuprinde motive contradictorii.
527
 Astfel, soluţia instanţei de apel este fundamentată atât pe propriile considerente, cât şi pe
cele reţinute de prima instanţă. Întrucât nu le-a înlăturat pe acestea din urmă există contradicţie,
prin urmare, între considerentele aceleiaşi hotărâri (din apel).
A susţinut recurenta că prima instanţă consideră că termenul de prescripţie începe să
curgă de la data introducerii cererii de chemare în judecată, ce a făcut obiectul dosarului nr.
x/117/2009, respectiv de la data de 24 septembrie 2009. Pe de altă parte, instanţa de prim control
judiciar, fără a înlătura considerentele primei instanţe, a reţinut că termenul de prescripţie curge
diferit pentru fiecare an în parte, de la sfârşitul fiecăruia, când s-a cunoscut cifra de afaceri
realizată efectiv de societatea pretins prejudiciată.
Ca atare, fiind vorba de termene ce se exclud reciproc, hotărârea atacată cuprinde motive
contradictorii.
În fine, recurenta a invocat încălcarea normelor de drept material ce reglementează
prescripţia extinctivă, precum şi a prevederilor art. 1020 - 1021 C.civ. de la 1864, critici subscrise
motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ.
Deşi nu a invocat, în mod explicit, încălcarea prevederilor art. 8 din Decretul nr.
167/1958, a arătat că termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune pentru recuperarea
pagubei cauzate prin neîndeplinirea obligaţiei pârâtei-intimate de a-i transfera dreptul de
proprietate asupra unei construcţii nu putea curge anterior datei de 11 februarie 2016, data
soluţionării irevocabile a dosarului nr. x/117/2009. Doar după ce drepturile recurentei au fost
consolidate printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă, aceasta a putut să îşi intabuleze dreptul de
proprietate asupra clădirii şi dreptul de superficie asupra terenului. Ca atare, anterior acestei date
reclamanta nu putea să aibă certitudinea naşterii drepturilor sale şi nu putea să realizeze din punct
de vedere obiectiv, dacă a suferit sau nu o pagubă ca urmare a împiedicării exploatării bunului în
această calitate, de titular al dreptului de superficie.
Dacă s-ar accepta raţionamentul instanţei de apel, s-ar ajunge la situaţia inechitabilă ca o
persoană să fie pusă în situaţia de a formula o acţiune în justiţie înainte de a avea deja în
patrimoniu un drept născut, lezat de fapta ilicită a altei persoane.
Cât priveşte încălcarea art. 1020 - 1021 C.civ., recurenta a susţinut că, chiar dacă s-ar
aprecia că a dobândit, în anul 2008, un drept de superficie deplin, acest drept a fost afectat de o
condiţie rezolutorie până la data de 11 februarie 2016, când s-a stabilit cu autoritate de lucru
judecat că A. S.R.L. şi-a îndeplinit toate obligaţiile asumate. Aşadar, doar după consolidarea
drepturilor ce izvorau din contractul de asociere în participaţiune, au devenit cunoscute şi
elementele pentru atragerea răspunderii civile contractuale.
În consecinţă, s-a solicitat casarea deciziei pronunţate în apel şi a sentinţei Tribunalului
Specializat Cluj şi trimiterea cauzei primei instanţe, spre o nouă judecată.
Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Regia Autonomă a Domeniului Public Cluj-Napoca a
solicitat respingerea recursului, ca nefondat, întrucât decizia atacată este legală. A susţinut că
majoritatea criticilor formulate prin cererea de recurs sunt, în realitate, de netemeinicie. Nici
susţinerile ce pot fi subscrise vreunui motiv de nelegalitate nu pot fi primite, întrucât instanţa de
apel nu a făcut altceva decât să complinească motivarea primei instanţe, reţinând că, de vreme ce
despăgubirile solicitate vizează perioada 2008 - 2015, termenul de prescripţie curge pentru
fiecare an în parte.
A mai arătat, în esenţă, că dreptul la dezdăunare se naşte de la data scadenţei obligaţiei
neexecutate de către cealaltă parte contractantă şi nu de la data validării contractului de către
instanţă.
Recursul de faţă este nefondat, pentru considerentele ce se va arăta în continuare:

528
 Criticile relative la încălcarea şi aplicarea greşită, de către instanţa de apel, a prevederilor
art. 478 alin. 1 şi 3 C.proc.civ. au fost subsumate de recurenta A. S.R.L. motivului de casare
prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ. Însă, fiind în discuţie o pretinsă încălcare a regulilor
de procedură, susţinerile vor fi analizate din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art.
488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ..
Textele de lege pretins încălcate consacră principiul potrivit căruia prin intermediul
apelului nu se poate lărgi cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe (tantum devolutum
quantum judicatum), al inadmisibilităţii modificării elementelor esenţiale ale acţiunii civile şi ale
judecăţii în primă instanţă. Însă, prin critica formulată, recurenta nu impută instanţei de prim
control judiciar încălcarea acestor norme de procedură, ci faptul că s-ar fi pronunţat prin
considerentele deciziei atacate, asupra unor susţineri din apel care, în realitate, nu ar fi fost
formulate de titularul căii de atac. Concret, susţine că nu a extins cadrul procesual direct în apel,
prin invocarea unei fapte ilicite constând în nefinalizarea operaţiunilor de compensare, ci s-a
conformat doar dispoziţiei instanţei, de a descrie evoluţia raporturilor contractuale dintre părţi,
prin intermediul notelor scrise depuse la dosar. Aşadar, dacă această situaţie ar fi fost reală,
decizia atacată ar fi putut fi criticată din perspectiva întemeierii soluţiei, în parte, pe motive
străine de cele invocate prin cererea de apel, iar nu sub aspectul pretinsei încălcări a prevederilor
art. 478 alin. 1 şi 3 C.proc.civ..
Or, modul în care şi-a structurat recurenta susţinerile din cererea de recurs nu permite
decelarea interesului judiciar al părţii în analizarea acestor critici.
De altfel, considerentul instanţei de apel, potrivit căruia nu poate cenzura acele motive de
apel ce tind la schimbarea cauzei juridice a acţiunii direct în calea de atac are suport în chiar
conţinutul respectivei cereri de apel (fila 7, paragraful 3, ce descrie modul de derulare a litigiului
ce a făcut obiectul dosarului nr. x/211/2014 al Judecătoriei Cluj-Napoca). Altfel spus, criticile
formulate prin cererea de recurs nu permit nici detectarea folosului practic urmărit prin analiza
lor şi nici nu se întemeiază pe împrejurări reale.
Cât priveşte susţinerile relative la încălcarea prevederilor art. 461 alin. 2 C.proc.civ.,
constată, în primul rând, că se impune încadrarea acestora în motivul de casare prevăzut de art.
488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ.
În al doilea rând, reţine că reclamantele au declarat calea de atac împotriva soluţiei
cuprinse în dispozitivul hotărârii, în condiţiile art. 461 alin. 1 C.proc.civ., iar nu numai împotriva
considerentelor acesteia. În atare situaţie, câtă vreme apelul nu a vizat exclusiv considerentele,
instanţa de apel nu putea pronunţa soluţia prevăzută de art. 466 alin. 2 C.proc.civ. Constatând
legalitatea soluţiei de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţa de
apel a menţinut hotărârea de fond, chiar dacă a apreciat că se impune completarea considerentelor
cu propriile aprecieri. Altfel spus, o cale de atac îndreptată împotriva dispozitivului unei hotărâri
vizează, întotdeauna, şi considerentele decizorii pe care acesta se fundamentează, ceea ce nu
înseamnă că instanţa de control judiciar, învestită în aceste limite, ar putea vreodată ca,
menţinând dispozitivul hotărârii atacate, să admită acea cale de atac, pentru unicul motiv că nu şi-
a însuşit toate motivele de fapt şi de drept reţinute de prima instanţă. De altfel, pe lângă faptul că
recurenta critică decizia sub aspectul neadoptării unei soluţii procedurale neprevăzute de lege,
aceasta nu poate justifica nici interesul formulării acestui motiv de recurs.
Instanţa constată nefondate şi susţinerile privind contrarietatea între considerentele
deciziei atacate (motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ). S-a arătat, în
esenţă că instanţa de apel a menţinut soluţia primei instanţe, atât pe baza propriilor considerente,
cât şi pe baza considerentelor primei instanţe. Întrucât nu le-a înlăturat pe acestea din urmă, iar

529
instanţa de prim control judiciar a propus o abordare diferită a soluţionării excepţiei prescripţiei
faţă de prima instanţă, consideră că decizia este fundamentată pe considerente ce nu pot coexista.
Critica nu este fondată, întrucât decizia pronunţată în apel nu este fundamentată pe motive
contradictorii. Judecătorul fondului a reţinut, în esenţă, că a fost învestit de către reclamante cu o
acţiune în despăgubiri, pentru neexecutarea, de către pârâtă, a unor obligaţii contractuale de a
face sau de a da (de a încheia un contract de vânzare-cumpărare a unei construcţii sau de a
constitui un drept de folosinţă asupra unei suprafeţe de teren, în vederea desfăşurării de activităţi
comerciale, activităţi reglementate printr-un contract de asociere în participaţiune). Ca atare,
dreptul la acţiunea în repararea pagubei cauzată prin faptul neexecutării unor obligaţii
contractuale de această natură curge, potrivit instanţei de fond, de la data când reclamantele au
cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde, moment care coincide, în principiu, cu data
când obligaţiile au devenit exigibile şi debitorul nu le-a executat (data încălcării dreptului
subiectiv).
Instanţa de apel a validat acest raţionament al judecătorului fondului. Ceea ce a adăugat
instanţa de apel este doar faptul că, pe calea acestei acţiuni în răspundere contractuală, se cere
repararea prejudiciului constând în diminuarea cifrei de afaceri în perioada anilor 2008 - 2015, în
raport cu veniturile obţinute de aceeaşi societate în anii anteriori. Aşadar, câtă vreme s-a solicitat
acoperirea unor pagube succesive, instanţa de apel a apreciat că termenul de prescripţie începe să
curgă de la data când creditorul obligaţiei neexecutate era obligat să descopere fiecare prejudiciu
succesiv (în cazul unei societăţi cu personalitate juridică, la finele fiecărui an). Aşadar, constată
că argumentele instanţei de apel nu contravin celor pe care judecătorul fondului şi-a fundamentat
soluţia, ci doar completează raţionamentul logico-juridic iniţial.
Cât priveşte eventualitatea curgerii termenului de prescripţie de la data rămânerii
definitive a deciziei nr. 719 din 17 aprilie 2015 a Curţii de Apel Cluj, din considerentele deciziei
atacate rezultă, în mod evident, că este vorba de o motivare subsidiară, menită să sprijine soluţia
doar în situaţia în care considerentele decizorii, principale, nu ar fi primite. Or, o motivare
subsidiară nu poate fi apreciată, prin urmare, ca fiind în contradicţie cu motivele de fapt şi de
drept ce fundamentează soluţia.
Criticile relative la încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a
dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958 şi a prevederilor art. 1020 - 1021 C.civ. de la 1864,
subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ. sunt, de asemenea,
neîntemeiate.
Este necontestat faptul că instanţele de fond au identificat corect norma juridică aplicabilă
raportului juridic dedus judecăţii, respectiv art. 8 din Decretul nr. 167/1958. Într-adevăr, legea
prevede două momente alternative din care începe să curgă termenul de prescripţie al acţiunii în
repararea unei pagube cauzate printr-o faptă ilicită, unul de natură subiectivă şi altul de natură
obiectivă (de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel
care răspunde de ea). Aceste momente se stabilesc de către instanţele devolutive, în funcţie de
împrejurările de fapt relevante, pe baza probatorului administrat. Ca atare, instanţa de recurs se va
limita, în prezentul demers doar la analiza criticilor ce pot fi subscrise unei cauze de nelegalitate.
În esenţă, constată că reclamantele au învestit instanţa cu o acţiune în răspundere
contractuală, solicitând repararea prejudiciului pretins cauzat prin neexecutarea unor obligaţii
contractuale (de a face şi de a da, respectiv de a vinde o construcţie sau de a constitui un drept de
folosinţă asupra unui teren). Litigiul de faţă a fost precedat de o judecată anterioară între aceleaşi
părţi, prin care creditoarea obligaţiilor neexecutate a solicitat în instanţă executarea convenţiei,
obţinând, în final, o hotărâre care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare a construcţiei şi prin
care a fost obligată pârâta să instituie un drept de superficie asupra unei anumite suprafeţe de
530
teren. Recurenta A. S.R.L. a susţinut că termenul de prescripţie pentru promovarea prezentei
acţiuni în despăgubiri începe să curgă de la data rămânerii irevocabile a hotărârii pronunţate în
prima dispută a părţilor, când s-au consolidat şi recunoscut irevocabil drepturile acesteia.
În acord cu soluţia instanţelor de fond, apreciem că creditorul unor obligaţii contractuale
de a face sau de a da este în măsură, în principiu, să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de
ea la data când obligaţiile au devenit exigibile şi debitorul trebuia, astfel, să le execute. Este
evident că naşterea dreptului la acţiune se produce în momentul când titularul dreptului subiectiv
nu primeşte satisfacţia la care este îndreptăţit pentru că, până la acel moment, titularul nu are
nevoie de mijlocul juridic de ocrotire, care este dreptul la acţiune. Or, dreptul subiectiv, de
creanţă, al reclamantei a fost încălcat când obligaţiile contractuale ale pârâtei au devenit exigibile,
iar aceasta nu le-a executat. În condiţiile în care, prin acţiunea de faţă, s-a solicitat desdăunarea
pentru pagube succesive iar aceste pagube, la data încălcării dreptului subiectiv, erau doar
viitoare sau eventuale, în mod corect a apreciat instanţa de apel că termenul de prescripţie al
acţiunii în reparaţie începe să curgă de la data când victima a cunoscut efectiv (sau trebuia să
cunoască) realizarea fiecărei eventualităţi.
Susţinerile recurentei în sensul că, anterior datei de 11 februarie 2016, aceasta nu putea să
aibă certitudinea naşterii dreptului său de proprietate asupra clădirii şi nici a naşterii sau, cel
puţin, a întinderii dreptului de folosinţă asupra terenului, astfel că, în mod obiectiv, nu putea să
realizeze dacă a suferit o pagubă ca urmare a împiedicării exploatării bunului în calitate de titular
al dreptului de superficie sunt străine de raportul juridic dedus judecăţii. Contrar acestor aserţiuni,
prezenta acţiune în repararea prejudiciului se întemeiază pe încălcarea, de către partea adversă, a
unui drept de creanţă, izvorât din contract, iar nu pe pretinsa încălcare a unui drept real (dreptul
de superficie). Aşadar, nu se poate pretinde că, anterior soluţionării dosarului nr. x/117/2009,
drepturile invocate pentru a justifica paguba nici măcar nu erau născute, din moment ce dreptul
lezat prin fapta ilicită este dreptul de creanţă, născut în temeiul convenţiei, nu dreptul real ce
făcea obiectul obligaţiei de a da.
Aşadar, este de prisos a mai analiza susţinerile referitoare la încălcarea art. 1020 - 1021
C.civ. de la 1864, potrivit cărora dreptul de superficie dobândit prin convenţie era afectat de o
condiţie rezolutorie, până la data de 11 februarie 2016. Aşa cum s-a mai arătat, încălcarea unui
drept de creanţă este cauza prezentei acţiuni în despăgubiri, fapta ilicită imputată pârâtei nefiind
încălcarea atributelor unui drept real (de superficie). Oricum, prescripţia începe să curgă de la
data când s-a împlinit condiţia, numai în cazul drepturilor de creanţă afectate de o condiţie
suspensivă, nu şi în cazul celor afectate de o condiţie rezolutorie.
Constată că sunt neîntemeiate şi criticile formulate de recurenta B. S.R.L., relative la
încălcarea, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 455 şi art. 453 alin. 2 C.proc.civ.
Instanţa de prim control judiciar, respingând motivele de apel ce vizau cuantumul
cheltuielilor de judecată la care a fost obligată această parte în etapa fondului, a făcut o corectă
aplicare a normelor legale incidente. Astfel, renunţarea reclamantei la judecata cererii sale a
intervenit nu doar după comunicarea cererii de chemare în judecată, ci după două termene de
judecată în şedinţă publică, iar prevederile art. 406 alin. 3 C.proc.civ. permit în mod explicit
obligarea reclamantului cu o atare conduită procesuală la plata cheltuielilor de judecată pe care
partea adversă le-a efectuat. Cât priveşte inserarea, în considerente, a sumei de 1000 lei, în loc de
10.000 lei, aceasta reprezintă o simplă eroare materială, ce nu a fost de natură să afecteze
raţionamentul logico-juridic pe care judecătorii din apel şi-au fundamentat soluţia.
Nu poate reprezenta o încălcare a prevederilor art. 453 alin. 2 şi art. 455 C.proc.civ.,
împrejurarea că reclamantele au fost obligate, în mod egal, la plata cheltuielilor de judecată, din
moment ce textul de lege permite o atare distribuire a spezelor judecăţii între părţile cu aceeaşi
531
poziţie procesuală. În mod corect a apreciat instanţa de apel că cele două principii ce guvernează
materia lichidării cheltuielilor de judecată (culpa procesuală şi acoperirea integrală a prejudiciului
cauzat părţii câştigătoare) conduc la această soluţie din moment ce ambele reclamante,
promovând o acţiune ce, în final, a fost respinsă, au fost deopotrivă în culpa procesuală.
Celelalte aspecte invocate, inclusiv referitoare la proporţionalitatea cheltuielilor de
judecată constând în onorariu avocat şi la incidenţa art. 451 alin. 2 C.proc.civ. sunt de
netemeinicie şi nu de nelegalitate şi, prin urmare, nu pot face obiectul prezentei căi de atac, astfel
cum a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, învestită cu un recurs în interesul legii (Decizia
nr. 3/2020). În sfârşit, constată că este lipsită de interes invocarea încălcării prevederilor O.U.G.
nr. 26/2012, din moment ce acest act normativ nu interzice autorităţilor şi instituţiilor publice
achiziţionarea de servicii juridice de asistenţă şi reprezentare, ci le permite acestor entităţi
angajarea unor astfel de servicii, în condiţii „temeinic justificate”. Or, existenţa unor situaţii
„temeinic justificate” nu se analizează de instanţă, ci de către instituţiile abilitate şi cu procedura
prevăzută de acest act normativ (art. I alin. 2 şi 3 din O.U.G. nr. 26/2012).
Faţă de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. 1 C.proc.civ., Înalta Curte a respins
recursul declarat de reclamantă, ca nefondat.
Văzând şi prevederile art. 453 alin. 1 C.proc.civ., a obligat recurentele, părţi care au
pierdut procesul, la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimată, constând în onorariu
avocat.
Însă, potrivit art. 451 alin. 2 C.proc.civ., instanţa a apreciat că, în raport de complexitatea
cauzei şi activitatea concretă desfăşurată de avocatul intimatei, se impune reducerea cuantumului
onorariului avocaţial, de la 10.000 lei la 6000 lei. Astfel, în etapa recursului s-a depus doar o
întâmpinare, limitată, în ce priveşte conţinutul apărărilor, la aspecte privind prescripţia dreptului
material la acţiune, iar la singurul termen de judecată acordat în şedinţă publică, intimata nu a
fost reprezentată.
În ce priveşte modul de lichidare a cheltuielilor de judecată între cele două recurente, în
condiţiile art. 455 C.proc.civ., a constatat că apărările formulate de către intimată au vizat, cu
precădere, recursul declarat de A. S.R.L. Din moment ce recursul celeilalte recurente a criticat
doar soluţia dată cheltuielilor de judecată din etapa fondului, este evident că miza litigiului pentru
această parte a fost mai redusă şi, prin apărarea sa, a provocat cheltuieli mai reduse. Aşadar, cele
două recurente vor fi obligate la plata cheltuielilor de judecată proporţional cu poziţia şi culpa lor
procesuală.

Notă: Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă a fost abrogat de Legea nr. 71/2011 la data de
1 octombrie 2011.

532
21. Acțiune în pretenții. Pierderea șansei de a obține un câștig. Momentul ivirii
prejudiciului. Efecte asupra începutului cursului prescripției dreptului material la acțiune

O.U.G. nr. 80/2013, art. 1, art. 9 lit. c), art. 25 alin. (3), art. 32,
art. 33 alin. (2), art. 34 alin. (1)
C.proc.civ., art. 22 alin. (6), art.194 lit. c), art. 397 alin. (1),
art. 486 alin. (2)-(3)
C.civ., art. 2523, art. 2528
C.civ. 1864, art. 969, art. 1082, art. 1085

Dreptul material la acţiune - ataşat dreptului la reparaţia cauzată de încălcarea unei

obligaţii preexistente - se naşte, nu la data săvârşirii faptei care constituie elementul material al
ilicitului, ci la data cauzării prejudiciului, a ivirii sale concrete.
Acestei reguli i se ataşează regula statuată în art. 2523 C.civ., prin care se stabileşte că
„Prescripția începe să curgă la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după
împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui”.
Aşadar, se disting două repere legate de prescripţie: - cel al producerii prejudiciului,
care corespunde naşterii dreptului la acţiune sancţionate cu prescripţie şi - începutul prescripţiei
acestui drept, care reprezintă momentul în care titularul dreptului la acţiune, cunoscându-l, are
posibilitatea reală de a acţiona. Cu toate acestea, în lipsa celui dintâi, nu există prescripție,
deoarece, logic, nu poate fi sancţionată pasivitatea exercitării unui drept la acţiune încă
nenăscut.
În cazul în care prin acțiunea în pretenții formulată se solicită acoperirea prejudiciului
cauzat prin neexecutarea obligației contractuale a băncii de a ridica ipoteca asupra imobilului -
bun în legătură cu care reclamanta a pierdut oportunitatea de a vinde la un preț determinat
printr-un antecontract încheiat în anul 2010 -, prejudiciul suferit fiind determinat de diferența
dintre prețul la care ar fi putut vinde potrivit antecontractului și cel efectiv obținut în anul 2017
din vânzarea imobilului, concretizată ca pierdere a şansei de a câştiga prin vânzare preţul mai
cel mai bun, existenţa daunei a devenit neîndoielnică la data vânzării, dată la care s-a născut şi
dreptul material la acţiune pentru repararea acestuia. Anterior, în lipsa dreptului la acţiune, nu
exista prescripţie (actioni non natae, non praescribitur), potrivit art. 2523 C.civ., pentru a se
considera prescris dreptul material la acțiune.

I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 1628 din 23 iunie 2021

Prin cererea înregistrată la 20.06.2018 pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a

civilă, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanţei ca
prin hotărârea pe care o va pronunţa să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 150.000
euro, cu titlu de prejudiciu material suferit de aceasta, ca urmare a nerespectării clauzelor
contractelor de credit nr. 113/2006 şi nr. 69/2007, la care se adaugă dobânda legală, calculată
până la data plăţii.
Prin sentinţa civilă nr. 3726/11.12.2018, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, a
admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea de chemare în
judecată, ca fiind prescrisă.

533
 Împotriva acestei sentinţe, S.C. A. S.R.L. a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi
netemeinicie.
Prin decizia civilă nr. 931/23.05.2019, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă, a
admis apelul, a anulat sentinţa atacată, a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune
şi a reţinut cauza spre rejudecare, în vederea evocării fondului.
Rejudecând cauza după evocarea fondului, prin decizia civilă nr. 2202/19.12.2019, Curtea
de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă, a admis cererea de chemare în judecată, a obligat pârâta la
plata către reclamantă a sumei de 150.000 euro, reprezentând debit principal, precum şi la plata
dobânzii legale aferente, calculată de la 04.07.2017 până la data plăţii efective a debitului
principal, a luat act că reclamanta şi-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale
separată şi a respins cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
Împotriva acestor decizii, B. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea celor două decizii
pronunţate în apel.
În motivare, a arătat că, potrivit dispoziţiilor art. 2528 C.civ., „prescripţia dreptului la
acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la
data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde
de ea”.
Prin urmare, legiuitorul a stabilit două momente alternative de la care începe să curgă
termenul de prescripţie, unul determinat după un criteriu subiectiv, respectiv cel al cunoaşterii
pagubei şi pe cel care răspunde pentru ea şi unul obiectiv, data la care păgubitul trebuia ori putea
să cunoască aceste elemente.
În speţă, deşi prin motivarea hotărârii se reţine că momentul începerii cursului prescripţiei
a fost determinat după criteriul obiectiv, instanţa de apel subliniază momentul la care „putea fi
cunoscută paguba”.
Aşadar, curtea de apel a determinat începerea cursului prescripţiei după un criteriu
subiectiv, iar nu obiectiv, care viza momentul la care păgubitul trebuia să cunoască prejudiciul, şi
nu la care putea să-l cunoască, cum în mod greşit a interpretat instanţa de apel dispoziţiile art.
2528 C.civ., atunci când s-a raportat la data la care reclamanta a cunoscut existenţa prejudiciului,
respectiv data la care a fost înstrăinat imobilul.
Potrivit recurentei, momentul obiectiv la care a început să curgă termenul de prescripţie
este 26.03.2013, când B. S.A. şi-a recunoscut culpa în împiedicarea reclamantei la înstrăinarea
imobilului şi a eliberat acesteia adresele de radiere a ipotecii constituite asupra imobilului. La
această dată intimata a cunoscut persoana care se face vinovată de producerea pagubei şi trebuia
să cunoască întinderea acesteia, atât timp cât la o dată anterioară, prin acţiunea ce a făcut obiectul
dosarului nr. x/3/2012, S.C. A. S.R.L. a indicat persoana care se face vinovată de producerea
prejudiciului, paguba cauzată şi cuantumul prejudiciului, în vederea atragerii răspunderii B. S.A.
Aşadar, intimata cunoştea faptul că a suferit un prejudiciu încă de la data de 03.07.2012,
când a introdus acţiunea ce a făcut obiectul dosarului nr. x/3/2012, iar împrejurarea că nu a reuşit,
în cadrul acelui dosar, să dovedească producerea prejudiciului, nu o repune în termenul de
prescripţie.
A conchis recurenta că momentul obiectiv de la care a început să curgă termenul de
prescripţie este 26.03.2013, dată la care S.C. A. S.R.L. cunoştea persoana vinovată de producerea
prejudiciului şi trebuia să cunoască existenţa şi întinderea prejudiciului pretins.
A mai susţinut recurenta că, în contra celor reţinute de instanţa de apel, împrejurarea că
somaţia de executare era înscrisă în cartea funciară nu a reprezentat un impediment la vânzarea
imobilului de către intimată, care, în măsura în care ar fi intenţionat să înstrăineze bunul, ar fi

534
putut să o facă, aşa cum a procedat în anul 2014 şi cealaltă reclamantă din dosarul nr. x/3/2012,
C.
În acest sens, a arătat că imobilul putea fi înstrăinat cu acordul creditorului, chiar şi în
situaţia în care în cartea funciară era notată somaţia de executare, însă nu există nicio dovadă că
intimata ar fi încercat să vândă imobilul ulterior ridicării ipotecii, iar B. S.A. nu ar fi fost de
acord.
De altfel, şi la data de 04.07.2017, când intimata a vândut imobilul, somaţia de executare
era notată în cartea funciară, iar acest fapt nu a împiedicat-o să realizeze vânzarea.
O altă critică formulată de recurentă vizează aplicarea greşită a normelor de drept material
privind răspunderea contractuală.
În ceea ce priveşte existenţa faptei ilicite, a arătat că la 26.03.2013, conform procesului-
verbal de predare primire, semnat şi ștampilat de reprezentantul S.C. A. S.R.L., recurenta a pus la
dispoziţia intimatei adresele de radiere şi declarațiile autentificate la notar, prin care a solicitat
radierea ipotecilor şi a interdicţiilor de înstrăinare şi grevare cu sarcini. Intimata nu a întreprins
însă nicio acţiune la O.C.P.I. în vederea ridicării ipotecilor, deşi era direct interesată. Aşa fiind,
reclamanta nu se poate prevala de propria culpă, pentru a solicita repararea unui pretins
prejudiciu.
În opinia recurentei, intimata nu a dorit niciun moment să înstrăineze imobilul, ci doar să
obţină un profit nejustificat. În acest context, a arătat că, anterior prezentului litigiu, intimata a
formulat o serie de acţiuni împotriva B. S.A. pentru recuperarea aceluiași prejudiciu. Având în
vedere că nu a putut obţine sumele solicitate, acţiunile fiind respinse, precum şi faptul că B. S.A.
a solicitat deschiderea procedurii insolvenței asupra debitoarei S.C. A. S.R.L., la data de
04.07.2017 intimata a vândut imobilul, pentru a evita intrarea în procedură şi a obţine un profit
(diferenţa de preţ şi fructele civile culese în perioada 26.03.2013 - 04.07.2017).
De altfel, intimata nu a probat faptul că ulterior ridicării ipotecilor asupra imobilului a
încercat să vândă imobilul în cauză şi nu a reuşit.
Potrivit recurentei, în mod greşit a reţinut curtea de apel că prejudiciul pretins ar fi fost
cert şi previzibil. Aceasta, întrucât la momentul formulării cererii de chemare în judecată nu
exista niciun text de lege care să reglementeze acordarea unui asemenea prejudiciu.
Astfel, posibilitatea presupusului păgubit de a invoca producerea unei consecinţe
negative, dăunătoare a faptei ilicite, care ar consta în producerea unui prejudiciu, a fost
reglementată pentru prima dată prin art. 1385 alin. (4) din noul Cod civil, text de lege aplicabil şi
în materia răspunderii contractuale.
Pe de altă parte, a susţinut că prejudiciul nu este corect cuantificat, având în vedere că
intimata, deşi ulterior datei de 26.03.2013, la care a primit adresele de radiere a ipotecilor, a avut
posibilitatea reală de a înstrăina imobilul, nu a efectuat niciun demers în acest sens, urmărind
maximizarea profitului prin păstrarea proprietăţii imobilului şi culegerea fructelor civile pentru o
perioadă cât mai îndelungată.
Or, având în vedere că în toată această perioadă intimata, având proprietatea imobilului, a
încasat fructele civile produse de acesta, recurenta a apreciat că valoarea prejudiciului invocat,
reprezentând diferenţa de preţ, trebuie redusă cu contravaloarea fructelor civile produse de
imobil, respectiv chiriile care au fost sau puteau fi încasate, faptul că imobilul nu a fost închiriat
neavând relevanţă.
De asemenea, a susţinut că în mod greşit a analizat curtea de apel întinderea prejudiciului,
raportat la preţul stabilit prin contractul de vânzare - cumpărare, fără a avea în vedere preţul de
piaţă al imobilului, stabilit ca urmare a efectuării unei expertize judiciare, încuviinţată de instanţa
de apel şi necontestată de intimată.
535
 Or, diferenţa dintre valoarea de piaţă determinată de expertul desemnat de instanţă şi
preţul de vânzare este una importantă, care determină reducerea cuantumului prejudiciului cu o
treime.
A mai arătat recurenta că intimata nu a dovedit nici legătura de cauzalitate dintre fapta
ilicită şi prejudiciu, subliniind că, în condiţiile în care, de la 26.03.2013, a aşteptat o perioadă de
peste 4 ani pentru a înstrăina imobilul, culpa pentru prejudiciul suferit ca urmare a vânzării
bunului abia în anul 2017, la un preţ inferior, îi aparţine.
În final, a susţinut că în mod nelegal, cu încălcarea art. 397 alin. (1) C.proc.civ., curtea de
apel a acordat intimatei dobânda legală aferentă raporturilor juridice între profesionişti, deşi prin
cererea precizatoare depusă la dosar la 10.07.2018, S.C. A. S.R.L. a solicitat suma de 13.113 lei,
care reprezintă valoarea dobânzii legale remuneratorii.
Cu toate acestea, instanţa de apel a dispus obligarea B. S.A. la plata unei sume de
aproximativ cinci ori mai mare decât cea solicitată de reclamantă.
În drept, a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.
Intimata a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţiile inadmisibilităţii şi nulităţii
recursului, în motivarea ambelor susţinând că recurenta nu a dezvoltat motive de nelegalitate; pe
fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Potrivit dispoziţiilor art. 493 C.proc.civ., în cauză a fost întocmit raportul asupra
admisibilității în principiu a recursului, raport comunicat părţilor, iar prin încheierea completului
de filtru din 10.03.2021, după calificarea excepţiei inadmisibilității ca excepţie a nulităţii
recursului şi după respingerea acesteia, recursul a fost declarat admisibil în principiu, fiind stabilit
termen pentru dezbateri.
Întrucât la termenul de judecată cauza a fost amânată la cererea recurentei, pentru a
depune la dosar hotărârea definitivă pronunţată în dosarul nr. x/3/2016, la 31.05.2021, reclamanta
S.C. A. S.R.L. a depus la dosar o cerere de recurs principal împotriva considerentelor deciziei
civile nr. 931/23.05.2019 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă şi concomitent a solicitat
repunerea în termenul de recurs.
Examinând cu prioritate excepţia netimbrării recursului şi a cererii de repunere în termen
a părţii pentru declararea recursului promovat de reclamantă, în conformitate cu prevederile art.
248 C.proc.civ., raportat la art. 9 lit. c) şi art. 25 alin. (3) din O.U.G nr. 80/2013, coroborat cu art.
32 și cu art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine
următoarele:
Potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 80/2013, acţiunile şi cererile introduse la instanţele
judecătoreşti sunt supuse taxelor judiciare de timbru, iar conform art. 32 din aceeași ordonanță,
taxele judiciare de timbru se datorează atât pentru judecata în primă instanță, cât și pentru
exercitarea căilor de atac, în condițiile prevăzute de lege, iar art. 33 statuează că acestea se plătesc
anticipat, cu excepțiile prevăzute de lege.
De asemenea, potrivit art. 486 alin. (2) C.proc.civ., la cererea de recurs se va atașa dovada
achitării taxei de timbru, conform legii, iar potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, cerinţele
menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii.
La rândul lui, art. 9 lit. c) din O.U.G. nr. 80/2013 reglementează cuantumul taxei judiciare
corespunzător formulării cererii de repunere în termen. Constatându-se că această cerere nu a fost
timbrată, în sarcina recurentei s-a stabilit obligaţia achitării taxei judiciare de timbru în cuantum
de 20 lei, obligaţia fiind comunicată părţii la sediul său procesual, indicat în actele de procedură
efectuate în faţa instanţei de recurs.
Totodată, s-a constatat că cererea de recurs nu este timbrată, context în care, în baza art.
25 alin. (3) din O.U.G nr. 80/2013, s-a stabilit în sarcina recurentei obligaţia achitării taxei
536
judiciare de timbru în cuantum de 100 lei, instanţa procedând la comunicarea obligației părții
îndatorate la plată, în condiţiile legii.
Totodată, în examinarea excepţiei, s-a reţinut că dovezile de comunicare a înştiinţărilor de
plată au fost restituite la dosar, aşadar, la termenul de judecată, în lipsa executării obligaţiei de
timbrare şi constatând culpa procesuală a recurentei reclamante, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
constată că devin incidente dispoziţiile art. 32 şi art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 şi art.
486 alin. (3) C.proc.civ., urmând să dispună anularea cererii de repunere în termenul de recurs
precum şi a recursului, ca netimbrate.
Analizând în continuare recursul pârâtei, prin prisma motivelor invocate, încadrate
în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C.proc.civ., şi a normelor de drept incidente, Înalta
Curte a reţinut următoarele:
Un prim motiv de casare, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.,
deduce instanţei de control judiciar aplicarea greşită a normelor de drept material care guvernează
începutul prescripţiei extinctive, respectiv art. 2528 C.civ., care a determinat soluţionarea greşită
a excepției prescripţiei în apel, prin decizia civilă nr. 931/23.05.2019.
Recurenta a susţinut că, potrivit articolului de lege menţionat, prescripţia începe să curgă
la data la care cel păgubit cunoaște ori trebuia să cunoască paguba şi persoana obligată la
despăgubire, legea stabilind momente alternative de la care prescripția îşi începe cursul. Astfel,
legiuitorul instituie un moment subiectiv, al cunoașterii pagubei şi persoanei responsabile şi unul
obiectiv, când persoana păgubită trebuia, după împrejurări, să cunoască aceste elemente.
Chiar şi în aceste condiții, criteriul subiectiv nu poate fi înţeles ca o posibilitate
discreționară a creditorului care neglijează promovarea acţiunii, limita până la care acesta poate
rămâne inactiv fiind determinată de reperul obiectiv, cel la care păgubitul trebuia să cunoască
paguba şi pe cel ţinut la reparaţie.
Din acest punct de vedere, recurenta arată că deşi instanţa de apel s-a raportat la reperul
obiectiv pentru a stabili începutul prescripției, totuşi, a avut în vedere momentul la care
reclamanta putea cunoaște paguba, aplicând, în esență, criteriul subiectiv. Așadar, instanța de apel
a avut în vedere data la care reclamanta a cunoscut paguba, ca fiind data înstrăinării imobilului.
Această abordare este, în opinia recurentei, greşită, întrucât instanţa de apel trebuia să aibă
în vedere momentul obiectiv al pretinsului prejudiciu, care corespunde datei de 26.03.2013, dată
la care, pârâta recunoscându-şi culpa, a eliberat adresele de radiare a ipotecii constituite în
favoarea sa asupra imobilului. Că aceasta este data obiectivă a cunoaşterii pagubei rezultă şi din
faptul că reclamanta a acţionat B. S.A. în judecată prin acţiunea care a făcut obiectul dosarului nr.
x/3/2012, în care a indicat toate elementele componente ale prejudiciului încercat. Şi în acel
proces, ca şi în cel pendinte, S.C. A. S.R.L. a afirmat că prejudiciul suferit este determinat de
diferenţa dintre valoarea de piaţă a bunului la nivelul anului 2010 şi cel la care ar fi putut fi
tranzacţionat în anul 2013, aşadar aceasta a cunoscut existenţa unui prejudiciu încă din acel
moment, chiar dacă nu a avut capacitatea de a-l demonstra.
Este greşită, din punctul de vedere al recurentei, şi constatarea instanţei de apel referitoare
la împrejurarea că imobilul nu putea fi înstrăinat în anul 2013 din cauza notării în cartea funciară
a somaţiei de executare, deoarece aceasta nu a reprezentat un impediment propriu pentru vânzare.
Aşadar, întrucât reclamanta avea posibilitatea efectivă de a vinde imobilul, chiar în aceste
circumstanţe, cu acordul creditoarei care începuse executarea silită, pasivitatea acesteia nu poate
permuta data începutului prescripţiei; de altfel, recurenta a subliniat că însăşi vânzarea din 2017 a
fost realizată în aceleaşi condiţii.
Raportat la acest motiv, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţa de apel a
plecat de la aceeași repere, examinând prescripția. A constatat că momentul subiectiv al
537
cunoașterii pagubei este 04.07.2017, dată care corespunde vânzării apartamentului nr. 1 situat în
Bucureşti, Str. X, nr. 69A şi că, din punct de vedere obiectiv, paguba putea fi cunoscută de
reclamantă la data la care aceasta a avut posibilitatea reală de a vinde, adică la care a încetat orice
împiedicare la vânzare. S-a reţinut că nu poate fi imputată reclamantei o pasivitate în demersul de
a vinde, întrucât pârâta demarase executări silite care constituiau un real impediment la vânzare
din cauza indisponibilizărilor existente în cartea funciară, executări care s-au dovedit nelegale în
procese judiciare specifice, dar şi că pârâta nu a dovedit pe tot parcursul procesual o deschidere
amiabilă pentru facilitarea vânzării bunului în discuţie.
Examinând acest motiv de recurs, Înalta Curte reţine că prin prezentul demers judiciar
S.C. A. S.R.L. a solicitat obligarea B. S.A. la plata sumei de 150.000 euro şi dobândă legală,
reprezentând prejudiciul pentru neexecutarea obligației contractuale a pârâtei de a ridica ipoteca
supra unor imobile, între care şi cel situat în Bucureşti, Str. X nr. 69A, bun în legătură cu care a
pierdut oportunitatea de a vinde la un preţ determinat printr-un antecontract încheiat în anul 2010.
A arătat reclamanta că, din cauza acestui fapt şi a împrejurării că, şi după rezolvarea diferendului
pe cale judiciară - soluţionat definitiv prin decizia civilă nr. 700/28.02.3013, nu a putut vinde
bunul decât în anul 2017 din cauza unor executări silite nelegale, prejudiciul suferit fiind
determinat de diferența dintre prețul la care ar fi putut vinde potrivit antecontractului şi cel efectiv
obţinut în anul 2017 din vânzarea imobilului.
Întrucât disputa litigioasă poartă, subordonat motivului de recurs, asupra începutului
cursului prescripției extinctive pentru reparația solicitată, Înalta Curte arată că este util să
reamintească părţilor că dreptul material la acţiune - ataşat dreptului la reparaţia cauzată de
încălcarea unei obligaţii preexistente - se naşte, nu la data săvârşirii faptei care constituie
elementul material al ilicitului, ci la data cauzării prejudiciului, a ivirii sale concrete.
Acestei reguli i se ataşează principiul statuat în art. 2523 C.civ., prin care se stabileşte că
„Prescripția începe să curgă la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după
împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui”.
Aşadar, se disting două repere legate de prescripţie: - cel al producerii prejudiciului, care
corespunde naşterii dreptului la acţiune sancţionate cu prescripţie şi - începutul prescripţiei
acestui drept, care reprezintă momentul în care titularul dreptului la acţiune, cunoscându-l, are
posibilitatea reală de a acţiona. Cu toate acestea, în lipsa celui dintâi, nu există prescripție,
deoarece, logic, nu poate fi sancţionată pasivitatea exercitării unui drept la acţiune încă nenăscut.
La rândul lui, art. 2528 C.civ. arată că după ivirea prejudiciului, titularul dreptului la
acţiune poate să acţioneze, ca moment care marchează începutul prescripţiei la data când
păgubitul a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care
răspunde de ea; într-adevăr, legiuitorul stabilește două momente alternative de început a
prescripţiei, cum distinge şi recurenta, unul subiectiv, altul obiectiv.
Niciuna dintre părţile litigiului nu contestă că fapta pârâtei a constat în executarea cu
întârziere a obligaţiei de radiere a ipotecii înscrise în favoarea reclamantei în cartea funciară, cu
privire la imobilul situat în Bucureşti, Str. X nr. 69A, proprietatea reclamantei, pentru ca acesta să
poată fi vândut - executare care s-a realizat abia la 26.03.2013 - ori că autorul acesteia este pârâta.
Disputa poartă însă asupra momentului ivirii prejudiciului, care corespunde naşterii
dreptului la acţiune şi, implicit, condiţionează începutul prescripţiei.
Sub acest aspect, recurenta susţine că producerea prejudiciului s-a realizat la 26.03.2013,
data la care pârâta a emis adresa pentru radierea ipotecii, iar instanţa de apel a considerat că acest
moment se identifică cu cel la care vânzarea bunului a fost încheiată, 04.07.2017.

538
 Înalta Curte arată că, în dinamica ilicitului, 26.03.2013 reprezintă momentul la care,
executându-şi obligaţia, elementul obiectiv al faptei ilicite este epuizat, însă acest moment nu este
cel al ivirii prejudiciului.
Deşi recurenta arată că afirmaţia sa are ca suport cele statuate prin decizia pronunţată în
dosarul nr. x/3/2012, în care S.C. A. S.R.L. a cunoscut toate elementele răspunderii, acţionând în
justiţie pentru repararea prejudiciului determinat de faptul ilicit în discuţie, totuşi, instanţa
supremă arată că prin decizia irevocabilă pronunţată în acest dosar de Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, nr. 199/06.02.2017, se impune cu autoritate de lucru judecat o dezlegare contrară.
Statuând asupra unor chestiuni litigioase cu caracter decisiv în planul deciziei pronunţate, prin
decizia amintită, s-a reţinut că „ [...] Concret, deşi erau îndeplinite condițiile pentru a fi radiate
sarcinile în anul 2010, banca şi-a executat cu întârziere această obligaţie, abia în anul 2013. Însă,
deşi pârâta, cu vinovăție, şi-a executat cu întârziere o obligaţie contractuală, instanţa de apel a
dispus indemnizarea unui prejudiciu inexistent, în condiţiile în care nu se putea stabili o legătură
de cauzalitate între fapta culpabilă a pârâtei şi pretinsa pagubă. Astfel, a reţinut că reclamanta a
pierdut şansa de a obţine un câştig, pe care l-a cuantificat ca fiind diferenţa dintre prețul pe care l-
ar fi primit prin vânzarea celor două imobile în anul 2010 şi prețul net inferior, optenabil în 2013,
ca urmare a deteriorării pieţei imobiliare. Or, spre deosebire de reclamanta I., care, într-adevăr, a
vândut propriul imobil în 2014, la un preţ inferior, imobilele în discuţie se află încă în
patrimoniul intimatei S.C. A. S.R.L., putând fi valorificate în condiţiile pieţei imobiliare, aflate în
ascensiune [...]. Beneficiul nerealizat trebuie să reprezinte o consecinţă directă şi necesară a
neexecutării obligaţiei, chiar şi pierderea şansei de a obţine un câştig trebuie să aibă caracter cert,
iar nu eventual. ”
Ceea ce se impune cu putere de lucru judecat în faţa oricărei jurisdicții ulterioare prin
citatul redat este că, la data promovării acţiunii anterioare, instanţa a constatat că menţinerea
bunului în patrimoniul S.C. A. S.R.L. face ca prejudiciul să nu fie cert, pentru că, vânzarea
bunului nefiind realizată, acesta nu s-a produs încă. Instanţa supremă a statuat că prejudiciul nu
este nici sigur, datorită tendinţelor de creştere a preţurilor pe piaţa imobiliară, nu însă că acest
prejudiciu nu are caracter posibil în viitor, iar această dezlegare nu este în sensul celor afirmate
de recurentă.
Dimpotrivă, prin considerentele citate se impune că analiza instanţei în litigiul anterior a
clarificat că în acel caz prejudiciul nu era produs, sigur că se va produce ori iminent, ceea ce,
consecvent prezentelor considerente, impune concluzia că dreptul la acţiune nu era, pe cale de
consecinţă, născut.
Din acest punct de vedere, aceleaşi considerente sunt regăsite şi în decizia nr.
1713/24.09.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/3/2016, opusă
de recurentă cu putere de lucru judecat în acest proces, decizie în care instanţa supremă a reţinut,
validând considerentele instanţei de apel, că „în cauză nu există prejudiciu, în condiţiile în care
imobilele nu au fost înstrăinate, deci, nu există premisa acordării despăgubirilor, întrucât nu se
poate stabili dacă imobilele vor fi valorificate la un preţ inferior”.
Însă, prin vânzarea bunului imobil în anul 2017, pierderea şansei de a obţine un câştig,
dacă faptul ilicit nu ar fi existat, s-a concretizat iar prejudiciul nu mai are caracter eventual, ci se
certifică în diferenţa de preţ pe care reclamanta a pierdut-o ca efect al imposibilității de a vinde
bunul la data prevăzută în antecontractul încheiat în anul 2010.
Concretizată aşadar ca pierdere a şansei de a câştiga prin vânzare preţul cel mai bun,
existenţa daunei a devenit neîndoielnică la 04.07.2017, dată la care s-a născut şi dreptul material
la acţiune pentru repararea acestuia. Anterior, în lipsa dreptului la acţiune, nu exista prescripţie
(actioni non natae, non praescribitur), potrivit art. 2523 C.civ.
539
 Pe aceste premise au fost corespunzător aplicate dispoziţiile art. 2528 C.civ., reclamanta
cunoscând atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea la data producerii prejudiciului,
04.07.2017, moment în raport cu care acţiunea judiciară în acest dosar a fost introdusă înăuntrul
termenului legal de prescripție extinctivă de 3 ani, iar decizia instanţei de apel este legală.
Integrat aceluiași motiv de recurs, B. S.A. a susţinut că prescripţia şi cursul acesteia nu
pot fi influențate de atitudinea subiectivă a recurentei, de rămânerea sa în pasivitate cu privire la
perfectarea vânzării. S-a susţinut că reclamanta nu a intenţionat să vândă în mod real imobilul,
deşi putea proceda la vânzare încă din anul 2013 şi că pretextul existenţei somaţiilor de executare
nu a reprezentat un impediment real în acest sens.
Examinând aceste critici, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată că regula reparării
prejudiciului determinat de pierderea unei şanse, cum este cazul în speţă, este subsumată
proporționalității. În alte cuvinte, este real că pierderea şansei trebuie să fie consecinţa directă a
faptului ilicit pentru care este angajată răspunderea şi că reparația se raportează la marja de
incertitudine care afectează posibilitatea realizării câştigului sau de evitare a pagubei.
Pasivitatea imputată victimei este, însă, un criteriu de cuantificare a reparației ori de
stabilire a legăturii cauzale, dar nu are repercusiuni asupra momentului producerii prejudiciului,
care marchează în speţă data naşterii dreptului la acţiune, ca reper esenţial pentru stabilirea
cursului prescripţiei. În planul dreptului la acţiune, al ivirii prejudiciului şi, pe cale de consecinţă,
al prescripţiei, atitudinea pârâtei nu se repercutează asupra momentului producerii daunei, care nu
poate fi influențat de acest fapt, ci poate avea semnificație în planul altor elemente ale răspunderii
civile.
De aceea, pentru toate aceste considerente, Înalta Curte arată că este nefondat acest prim
motiv de recurs, care a vizat aplicarea greşită în apel a normelor de drept material referitoare la
stabilirea datei la care prescripția dreptului la acţiune şi-a început cursul, iar acest motiv de casare
va fi înlăturat.
Un al doilea motiv de recurs a vizat aplicarea greşită, prin decizia instanţei de apel prin
care s-a evocat fondul, a normelor de drept material incidente în cazul răspunderii contractuale.
A arătat recurenta că fapta ilicită nu există, deoarece după soluţionarea dosarului nr.
x/3/2013 prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, B. S.A. a emis adresele de radiere a
ipotecii şi declaraţiile autentificate la notarul public în acest scop, moment începând cu care S.C.
A. S.R.L. putea face demersurile corespunzătoare şi putea proceda la vânzarea imobilului,
rămânând pasivă şi, mai mult decât atât, nu a dovedit că a încercat vânzarea bunului fără succes.
De asemenea, s-a subliniat că prejudiciul nu are caracter cert şi previzibil, întrucât la data
promovării acţiunii nu exista un text de lege care să reglementeze acordarea lui, tot astfel cum
nici instanţa de apel nu s-a raportat la dispoziţii normative care să aibă incidență în cauză. S-a
mai susţinut prin recurs că prejudiciul nu a fost corect cuantificat, deoarece reclamanta nu a
dovedit că a efectuat demersuri concrete pentru vânzarea imobilului, urmărind maximizarea
incorectă a profitului, că a deţinut în patrimoniu bunul, putând încasa fructele acestuia, dar şi că
instanţa de apel a ignorat probe ale cauzei, mai precis o expertiză evaluatorie în care se
concluziona că prejudiciul este mai mic cu 1/3 faţă de valoarea solicitată.
A mai arătat recurenta că legătura cauzală dintre faptă şi prejudiciu nu a fost demonstrată,
deşi obligaţia probei cădea, în acest caz, în sarcina reclamantei. A reiterat că în stabilirea şi
cuantificarea prejudiciului trebuia interpusă analiza faptei reclamantei înseși, care avea
posibilitatea de a efectua demersuri pentru înstrăinarea imobilului din Bucureşti, Str. X nr. 69A,
dar că nu a depus toate diligenţele în acest scop, urmărind conștient mărirea pagubei prin
rămânerea sa în pasivitate, iar toate aceste aspecte au fost greşit evaluate de către instanţa de apel.

540
 Cu privire la critica referitoare la inexistența faptului ilicit, Înalta Curte arată că, potrivit
acţiunii şi cauzei pe care s-a întemeiat, acesta a fost conturat ca fiind determinat de nerespectarea
obligaţiilor contractuale ale pârâtei, obligaţii determinate în contractele de credit nr. 113/2006 şi
nr. 69/2007, chestiuni de fapt stabilite necontestat prin hotărâri judecătorești anterioare.
Împrejurarea că, după scadenţa obligaţiilor contractuale şi după promovarea litigiului nr.
x/3/2010 finalizat în anul 2013 prin hotărâre irevocabilă, pârâta a executat obligațiile care îi
reveneau în puterea convențiilor, nu semnifică inexistența faptei ilicite, ci epuizarea elementului
său material, care a constat în refuzul nejustificat de executare a unei obligaţii legitim pretinse.
Că este aşa, s-a statuat în mod irevocabil prin decizia nr. 700/21.02.2013 pronunţată de
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care a fost menţinută sentinţa nr. 94/2012 pronunţată în
dosarul menţionat anterior, iar împrejurările ulterioare invocate de recurentă nu intră în criteriile
de determinare ale faptei ilicite, ci reprezintă chestiuni de fapt care se pot repercuta asupra
legăturii cauzale şi cuantificării prejudiciului; aceste chestiuni au fost avute în vedere în apel,
instanţa identificând precis fapta ilicită.
În ceea ce priveşte caracterul cert şi previzibil al prejudiciului, instanţa de recurs
subliniază, printr-un prim considerent că nu va fi examinată, în acord cu dispoziţiile art. 483 alin.
(3) şi art. 488 alin. (2) C.proc.civ. acea parte a criticilor care vizează interpretarea probelor ori a
oricăror circumstanțe de fapt stabilite în apel care nu se circumscrie unor critici de nelegalitate,
derivate din interpretarea probelor, ori care nu au fost deduse examinării instanţei de apel, cum
este cea referitoare la scăderea, din valoarea despăgubirii, a fructelor civile produse de bunul
imobil printr-o valorificare oportună a acestuia.
Mai departe, arată că instanţa de apel a stabilit corespondenţa temeiului hotărârii sale cu
normele de drept aplicabile. Astfel, s-a reţinut în considerente că principiul răspunderii pentru
daune este statuat în art. 969 şi art. 1082 C.civ. de la 1864, că prejudiciul supus reparaţiei are
caracter cert şi că este în sarcina părţii responsabile, chiar şi dacă nu a fost prevăzut de părţi la
data contractului, potrivit art. 1085 din acelaşi cod. De asemenea, instanţa de apel a argumentat,
într-o largă expunere, modul de producere şi întinderea prejudiciului, şi chiar dacă nu a indicat
punctual un text de lege care să conţină o caracterizare a prejudiciului cert şi previzibil, a arătat
că aceste elemente şi reperele analizei proprii se bazează pe studii doctrinare şi pe o largă
jurisprudență, care, în aplicarea normelor de drept material ale răspunderii civile potrivit Codului
civil anterior, conțineau repere previzibile pentru o astfel de determinare.
În fine, în ceea ce priveşte stabilirea legăturii de cauzalitate, sub un prim aspect, instanţa de
recurs subliniază că, deşi se impută instanței de apel încălcarea dispozițiilor legale referitoare la
sarcina probaţiunii, recurenta nu a arătat care a fost mijlocul prin care instanţa a încălcat această
obligaţie, fie transferând sarcina probei celuilalt litigant, fie absolvind reclamanta de această
obligaţie, în măsura în care analiza instanţei de apel s-a bazat pe toate probele cauzei, probe
administrate nemijlocit, de către părţi.
Cât priveşte relevanţa pe care instanţa a dat-o acestor probe, interpretarea lor concretă şi
semnificaţia lor în planul stabilirii stării de fapt, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată că aceste
evaluări sunt circumscrise domeniului temeiniciei hotărârii, necenzurabil în recurs, cale
extraordinară de atac, prin mijlocirea căruia se realizează exclusiv un control de legalitate, de
verificare a modului în care legea a fost interpretată şi aplicată. Domeniul stabilirii faptelor pe
baza probelor este atributul instanţei de apel care evocă fondul, căreia îi revine obligaţia
exclusivă de stabilire a situaţiei de fapt, care, în măsura în care nu este rezultatul încălcării
normelor de drept, nu este cenzurabilă în recurs.
Dincolo de aceste elemente, însă, instanţa de apel a analizat şi stabilit dacă în intervalul
2013 - care corespunde momentului la care pârâta a emis documentele necesare pentru radierea
541
ipotecii - şi până în 2017 - care corespunde momentului în care vânzarea imobilului a fost efectiv
realizată - se poate reţine un comportament culpabil al reclamantei în ceea ce priveşte ivirea sau
maximizarea pagubei, îndeplinindu-și obligaţiile trasate de lege.
Mai subliniază instanţa supremă că deşi B. S.A. opune cu putere de lucru judecat decizia
nr. 1713/24.09.2020, pronunţată de această instanţă în dosarul nr. x/3/2016, considerentele aceste
decizii nu conţin, în acord cu dispoziţiile art. 430 - 431 C.proc.civ, dezlegări cu valoare
obligatorie pentru instanţa care judecă acest recurs.
În măsura în care în litigiul anterior analiza cauzei s-a delimitat la pretenţia S.C. A. S.R.L.
derivată din constatarea abuzului de drept al B. S.A. în ceea ce priveşte demararea unor executări
silite în lipsa unui titlu executoriu şi plata unor despăgubiri morale şi materiale (calculate ca
dobânzi) pentru aceste fapte, privite ca fapte ilicite stricto sensu, considerentele deciziei amintite
nu pot fi evaluate decât prin raportare la aceste limite, pe când cauza şi obiectul acţiunii sunt
diferite în litigiul pendinte. Aşadar, numai prin raportare la faptele ilicite constând în demararea
executărilor silite pretinse ca nelegale sunt opozabile considerentele deciziei amintite, prin care s-
a statuat că nu există un prejudiciu, deoarece nu se poate stabili cum s-au repercutat aceste
executări asupra indisponibilității bunului imobil, statuându-se şi că hotărârea este bazată pe lipsa
unui probatoriu suficient.
De aceea, pe baza acestor considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată că se
impune înlăturarea motivului de casare analizat, constatându-se că instanța de apel a aplicat
corect legea în cauză.
În fine, ultimul motiv de casare vizează încălcarea dispozițiilor art. 397 alin. (1)
C.proc.civ., în măsura în care instanţa de apel a acordat reclamantei dobânda legală stabilită în
relaţiile dintre profesioniști, deşi prin cererea precizatoare formulată la 10.07.2018 s-a solicitat
acordarea dobânzii legale remuneratorii.
A arătat recurenta că potrivit acestei precizări, reclamanta a indicat cuantumul dobânzii
legale aferent perioadei 04.07.2017 - 18.06.2018, însă instanţa a acordat acesteia un spor de
aproximativ 5 ori mai mare.
Recurenta susţine, aşadar, încălcarea limitelor învestirii, considerând că instanţa de apel a
acordat reclamantei mai mult decât ceea ce partea a solicitat prin cererea precizată.
Motivul de recurs vizând încălcarea principiului procesual al disponibilităţii, încadrat în
dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., şi stabilirea greşită a dobânzii, este nefondat,
urmând să fie, de asemenea, înlăturat.
Potrivit art. 397 alin. (1) coroborat cu art. 22 alin. (6) C.proc.civ., instanţa este obligată să
soluţioneze toate cererile părţilor fără a se depăşi limitele învestirii. Aceste limite sunt fixate prin
cererea de chemare în judecată precizată sau modificată, după caz.
Or, prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat, în privinţa dobânzilor,
obligarea pârâtei la plata acestor accesorii calculate până la data plăţii integrale a prejudiciului,
iar urmare măsurilor instanţei, luate prin rezoluţia de primire a cererii de chemare în judecată,
cererea a fost precizată în sensul că dobânda a fost solicitată pe durata cuprinsă între 04.07.2017
şi data plății integrale a prejudiciului, aceasta fiind, în privinţa accesoriilor, limita învestirii.
Împrejurarea că reclamanta a cuantificat această dobândă pentru intervalul 04.07.2017 -
18.06.2018 (care corespunde datei sesizării instanţei cu cererea de chemare în judecată) a fost
rezultatul îndeplinirii unei obligaţii procesuale, precizarea fiind făcută exclusiv în scopul stabilirii
valorii taxei judiciare de timbru corespunzătoare acestui capăt de cerere, în conformitate cu
dispozițiile art. 34 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 şi art. 194 lit. c) C.proc.civ., valoare care
trebuia determinată la data sesizării instanţei şi, de aceea, nu are semnificația restrângerii
pretenţiei, propusă de recurentă.
542
 De asemenea, dobânda solicitată are un caracter penalizator, şi nu remunerator, cum a
apreciat recurenta, deoarece pretenţia accesorie este echivalentă neîndeplinirii obligaţiei de plată
a unei despăgubiri. Ea vizează daunele determinate de faptul ilicit şi este legată de neplata sumei
datorate cu acest titlu la data sesizării instanţei, iar nu folosinţa convenţională a capitalului,
anterior unei scadențe contractuale.
În aceeași ordine de idei, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 3
alin. (1) din O.G. nr. 13/2011, deoarece raportul juridic judecat este unul între profesionişti, astfel
cum aceştia sunt definiţi prin art. 8 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicarea Legii nr.
287/2009 privind Codul Civil.
Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că toate motivele de casare deduse prin
memoriul de recurs şi puse în dezbatere în cursul procedurii recursului au fost înlăturate, aşa
încât, potrivit art. 496 C.proc.civ, recursul a fost respins ca nefondat, decizie care înglobează şi
soluţia dată cererii recurentei de plată a cheltuielilor de judecată corespunzătoare, potrivit art. 453
C.proc.civ.

22. A. Acțiune în pretenții având ca obiect obținerea dividendelor în vederea virării către
fondul de întreținere, înlocuire și dezvoltare instituit de O.U.G. nr. 198/2005. Condiții de
admisibilitate
B. Acțiune în pretenții. Renunțare tacită la beneficiul prescripției împlinite. Condiții și
efecte

C. civ., art. 1531, art. 2507, art. 2508 art. 2510 alin. (1), art. 2537
O.U.G. nr. 198/2005
Legea nr. 31/1990, art. 67 alin. (1)
O.G. nr. 13/2011

A. În cazul operatorului regional, care beneficiază de finanțare nerambursabilă din

partea Uniunii Europene, având ca acționari mai multe unități administrativ-teritoriale, sunt
incidente prevederile O.U.G. nr. 198/2005, care a instituit un fond de întreţinere, înlocuire şi
dezvoltare a fiecărui obiectiv de investiții, reglementându-i condițiile de constituire, alimentare
şi utilizare.
Mecanismul stabilit prin Normele cuprinse în anexa la O.U.G. nr. 198/2005 presupune ca
în cazul operatorilor regionali, toate unitățile administrativ-teritoriale care au calitatea de
acționari să vireze în acest fond sumele egale cu dividendele de la societatea comercială cu
capital integral sau majoritar de stat, care beneficiază de finanțare nerambursabilă din partea
Uniunii Europene.
În cazul în care demersul judiciar inițiat de unitatea administrativ-teritorială are ca
finalitate obținerea dividendelor în vederea virării către fondul IID a sumelor egale cu
dividendele încasate de la operatorul regional al cărui acționar majoritar este, potrivit
mecanismului stabilit de Normele privind constituirea, alimentarea și utilizarea fondului IID,
cuprinse în anexa la O.U.G. nr. 198/2005, opțiunea acesteia, de a nu parcurge mecanismul
simplificat, care presupunea ca întregul profit să fie vărsat direct în fondul IID, nu poate să
fundamenteze concluzia nelegalității deciziei prin care a fost respins apelul operatorului
regional formulat împotriva hotărârii de admitere a acțiunii formulate, care trebuie înțeleasă în

543
sensul că sumele nu au fost acordate reclamantei în scopul sporirii patrimoniului propriu, ci, în
mod lipsit de echivoc, în vederea îndeplinirii obligației de a le vira către fondul IID.
Prin urmare, operatorul regional este dator să achite suma în discuție, în vederea virării
către fondul IID, fiind irelevant dacă face plata direct către fond sau către unitatea
administrativ-teritorială, care ulterior o va vira în respectivul fond.

B. Potrivit art. 2.507 C.civ., „Nu se poate renunța la prescripție cât timp nu a început să
curgă, dar se poate renunța la prescripția împlinită, precum și la beneficiul termenului scurs
pentru prescripția începută și neîmplinită”.
Efectul renunțării la prescripție este indicat de art. 2.510 alin. (1) C.civ., care statuează
că „după renunțare, începe să curgă o nouă prescripție de același fel”.
Renunțarea la prescripție poate fi, potrivit art. 2.508 alin. (1) C.civ., expresă sau tacită,
iar în conformitate cu alin. (2) al aceluiași articol, renunțarea tacită trebuie să fie neîndoielnică,
ea putând rezulta numai din manifestări neechivoce.
Plata unei părți din datorie ulterior împlinirii termenului de prescripție are, în mod
neechivoc, semnificația renunțării tacite la beneficiul prescripției împlinite și că ea produce
consecința curgerii unei noi prescripții, de același fel, așa cum rezultă din art. 2.507, art. 2.508
alin. (2) și din art. 2.510 alin. (1) C.civ.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 196 din 3 februarie 2021

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Olt, Secția a II-a civilă, de contencios
administrativ și fiscal la data de 04.12.2017, reclamantul Municipiul Slatina a chemat în judecată
pe pârâta S.C. A. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige
pârâta la plata sumelor de 6.952.840,60 lei, reprezentând dividende neachitate și de 1.760.612 lei,
cu titlu de accesorii aferente, calculate până la 16.06.2017, dar și la plata în continuare a acestora,
până la achitarea integrală a debitului; în subsidiar, a solicitat obligarea pârâtei să verse sumele
direct în fondul de întreținere, înlocuire și dezvoltare (IID).
Întrucât la 20.12.2017 pârâta a virat suma de 3.556.713 lei, reclamantul a precizat că
valoarea debitului principal s-a diminuat la 3.386.128 lei.
Prin sentința nr. 168/12.03.2019 pronunțată de Tribunalul Olt, Secția a II-a civilă, de
contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune, a fost
admisă în parte cererea, iar pârâta a fost obligată la plata către reclamant a sumelor de 3.386.128
lei, reprezentând dividende neachitate și de 1.971.980 lei, cu titlu de accesorii aferente, calculate
până la 20.12.2017, dar și la plata în continuare a acestora, până la achitarea integrală a debitului;
de asemenea, a mai fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 1.400 lei, cu titlu de
cheltuieli de judecată.
Apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței primei instanțe a fost respins, prin decizia nr.
654/17.09.2019 a Curții de Apel Craiova, Secția a II-a civilă.
Împotriva acestei decizii, pârâta a declarat recurs, prin care a solicitat casarea ei și
trimiterea cauzei spre o nouă judecată curţii de apel, afirmând că instanța de apel a aplicat greșit
și a încălcat legea; a invocat, astfel, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8
C.proc.civ.
În dezvoltarea memoriului, recurenta a susținut că instanța de apel a aplicat greșit
dispozițiile art. 2.507-2.508 C.civ., respingând excepția prescripției dreptului material la acțiune
în ceea ce privește pretențiile aferente perioadei 2011-2013.

544
 Având în vedere caracterul de pretenții contractuale civile ale dividendelor datorate
acționarilor, indiferent de structura capitalului social și de aplicabilitatea dreptului comun, a
subliniat că acțiunea în pretenții având acest obiect este supusă termenului general de prescripție
de 3 ani, stabilit de art. 2.517 C.civ. Totodată, a arătat că dividendele datorate Statului, în
calitatea sa de acționar, trebuie plătite în 60 de zile de la termenul prevăzut de lege pentru
depunerea situațiilor financiare anuale, așa încât a precizat că pentru dividendele aferente anilor
2011, 2012 și 2013 termenul de plată s-a împlinit la 30 iulie 2012, 30 iulie 2013 și 30 iulie 2014,
date de la care a început să curgă și termenul de prescripție, care s-a împlinit la 30 iulie 2015, 30
iulie 2016 și 30 iulie 2017, date situate anterior formulării cererii de chemare în judecată. Deși
acest aspect a fost necontestat, recurenta a afirmat că în mod nejustificat instanțele de fond au
reținut faptul că ar fi renunțat la beneficiul prescripției, ca efect al art. 2.507 C.civ.
Subliniind că nu a renunțat expres la prescripție, a apreciat că în mod nelegal instanțele
devolutive au asimilat unei renunțări tacite la prescripție plățile efectuate în anul 2017, cu toate că
ele fuseseră făcute ca urmare a unor controale ale Curții de Conturi și a deciziilor emise în urma
acestora, adică nu în mod benevol, ci în executarea unor obligații stabilite printr-un act
administrativ, astfel încât a arătat că nu a existat o manifestare neechivocă din partea sa pentru a
se aprecia că există o renunțare tacită la beneficiul prescripției.
A doua critică, subsumată aceluiași motiv de nelegalitate, vizează aplicarea greșită a Legii
nr. 31/1990 și O.U.G. nr. 198/2005, recurenta susținând că nu avea obligația de plată a
dividendelor pentru perioada în care se derula contractul de delegare de gestiune.
Astfel, a arătat că reclamantul, în calitate de acționar majoritar, este cel care a dispus în
acest sens, prin art. 21.5 din actul constitutiv, iar dacă prima instanță nu s-a pronunţat asupra
acestor apărări, analizând doar susținerile privind contractul de delegare de gestiune, nu și cele
din actul constitutiv, instanța de apel a analizat atât prevederile actului constitutiv, cât și pe cele
ale contractului de delegare de gestiune și a conchis că s-ar aplica cu prioritate contractul de
delegare, fără însă să evalueze ultima voință a părților contractuale și fără să explice motivul
pentru care contractul de servicii s-ar aplica prioritar față de actul constitutiv al societății.
Recurenta a mai susținut că a solicitat în subsidiar schimbarea în parte a sentinței atacate,
în sensul admiterii în parte a petitului privind acordarea dobânzii legale, ca o aplicare a regulilor
din materia răspunderii civile și în special a art. 1.531 C.civ. și art. 1 alin. (3) din O.G. nr.
13/2011, arătând, sub acest aspect, că nu putea să folosească suma de bani decât pentru o
perioadă limitată (cinci zile). De altfel, a precizat că este supusă prevederilor O.U.G. nr.
198/2005, iar acționarii au stabilit prin două acte juridice cu forță obligatorie pentru ambele
entități ca sumele să fie vărsate direct contul deschis conform O.U.G. nr. 198/2005. În consecință,
a afirmat că neplata dividendelor nu putea să prejudicieze acționarii, deoarece plata oricum
trebuia efectuată în fondul IID, iar nu în conturile acționarilor; or, pentru angajarea răspunderii,
era necesară întrunirea condiției existenței unui prejudiciu, condiție care nu este îndeplinită sau
este îndeplinită doar pentru perioada de cinci zile lucrătoare prevăzută de art. 6 din Normele de
aplicare ale O.U.G. nr. 198/2005.
Totodată, a invocat puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 1605 din 18 februarie
2014, prin care Judecătoria Slatina a respins acțiunea formulată de către unul dintre acționarii
recurentei privind plata dividendelor aferente anilor 2009-2012 cu motivarea că prin actul
constitutiv și contractul de delegare a gestiunii părțile au decis ca dividendele să fie vărsate direct
în fondul IID.
La 17.02.2020, intimatul a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea
recursului ca nefondat.

545
 În temeiul art. 493 C.proc.civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra
admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de
către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în
termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport; niciuna dintre părți nu
și-a prezentat punctul de vedere.
Recursul a fost admis în principiu la 07.10.2020, stabilindu-se un termen în ședință
publică, în vederea soluționării lui.
Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, prin prisma criticilor de
nelegalitate invocate, Înalta Curte a reținut următoarele:
În mod prioritar, se cuvine menționat că potrivit art. 499 C.proc.civ., „prin derogare de la
prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente
numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după
caz, s-au respins. (...)”.
Prima critică expusă în recurs vizează modalitatea în care curtea de apel a confirmat
dispoziția primei instanțe, care a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune,
reținând că sunt întrunite condițiile art. 2.507 și 2.537 C.civ.
Recurenta, societate al cărei acționar majoritar este intimatul, nu contestă neîndeplinirea
obligației de plată a dividendelor.
Dacă prin cererea de chemare în judecată, reclamantul-intimat a solicitat ca pârâta-
recurentă să fie obligată la plata dividendelor aferente perioadei 2011-2015 și a accesoriilor, în
urma plății parțiale efectuate de către aceasta din urmă, a depus la dosar la 22.01.2019 o cerere
adițională prin care a pretins ca pârâta-recurentă să fie obligată la plata dividendelor aferente
perioadei 2013-2016 și a accesoriilor.
Din această perspectivă, în mod nejustificat recurenta aduce în discuție prescripția
dreptului la acțiune „pentru pretențiile aferente perioadei 2011-2013”, deoarece, ca efect al
disponibilității manifestate prin cererea adițională, pretențiile aferente anilor 2011 și 2012 nu au
mai format obiect al judecății.
Prin urmare, controlul de legalitate urmează să fie restrâns doar la pretențiile aferente
anului 2013.
Înalta Curte reține că prescripția dreptului la acțiune, în sens material, pentru plata
dividendelor începe să curgă de la expirarea a 60 de zile de la termenul prevăzut de lege pentru
depunerea situațiilor financiare anuale, astfel încât pentru dividendele aferente anului 2013, se
împlinise la 30.07.2017, anterior formulării, la data de 04.12.2017, a cererii de chemare în
judecată.
După cum au reținut instanțele devolutive, recurenta a comunicat intimatului că prin
ordinul de plată nr. 1806/20.12.2017 a virat suma de 3.566.713 lei, cu titlu de dividende, raportul
de expertiză fiscală evidențiind că o parte din această sumă, respectiv 490.270 lei, a fost achitată
cu titlu de dividende aferente anului 2013. De atfel, acesta este și motivul pentru care în cererea
adițională reclamantul-intimat a precizat că pretinde dividendele aferente anului 2013 nu în
totalitate, ci în parte.
Așadar, plata parțială a fost făcută după împlinirea termenului de prescripție.
Potrivit art. 2.507 C.civ., „Nu se poate renunța la prescripție cât timp nu a început să
curgă, dar se poate renunța la prescripția împlinită, precum și la beneficiul termenului scurs
pentru prescripția începută și neîmplinită”.
Iar efectul renunțării la prescripție este indicat de art. 2.510 alin. (1) C.civ., care statuează
că „după renunțare, începe să curgă o nouă prescripție de același fel”.

546
 Renunțarea la prescripție poate fi, potrivit art. 2.508 alin. (1) C.civ., expresă sau tacită, iar
în conformitate cu alin. (2) al aceluiași articol, renunțarea tacită trebuie să fie neîndoielnică, ea
putând rezulta numai din manifestări neechivoce.
Fără să conteste plata parțială a dividendelor corespunzătoare anului 2013, recurenta a
susținut că o atare împrejurare nu are semnificația unei renunțări tacite la prescripție, pentru că nu
a efectuat plățile în mod benevol, ci în executarea unor obligații stabilite prin actul administrativ
al Curții de Conturi.
Or, o atare susținere, așa cum în mod just a observat și instanța de apel, este
nefundamentată probator. Și, în contra a ceea ce a afirmat recurenta, prima instanță nu a reținut că
toate plățile ar fi fost efectuate în executarea obligațiilor stabilite în actul de control fiscal, ci doar
că unele ar fi fost făcute „în timpul controlului”, iar altele ulterior.
În acest context factual, aprecierea recurentei, în sensul că nu ar fi fost util să dovedească
că a făcut plata în executarea obligației stabilite de Curtea de Conturi, ține de propria sa conduită
procesuală, pe care a ales s-o prezinte în proces, dar ea nu poate contura nelegalitatea deciziei
care formează obiect al recursului de față.
De aceea, Înalta Curte apreciază, în deplin acord cu instanțele anterioare, că plata unei
părți din datorie ulterior împlinirii termenului de prescripție are, în mod neechivoc, semnificația
renunțării tacite la beneficiul prescripției împlinite și că ea produce consecința curgerii unei noi
prescripții, de același fel, așa cum rezultă din art. 2.507, art. 2.508 alin. (2) și din art. 2.510 alin.
(1) C.civ.
Așa fiind, prima critică a recurentei nu este fondată.
A doua critică este centrată pe teza că obligația de plată a dividendelor era suspendată atât
timp cât contractul de delegare de gestiune se afla în derulare.
Reținând că recurenta este un operator regional, care beneficiază de finanțare
nerambursabilă din partea Uniunii Europene, având ca acționari mai multe unități administrativ-
teritoriale, instanțele devolutive au constatat incidența prevederilor O.U.G. nr. 198/2005, care a
instituit un fond de întreţinere, înlocuire şi dezvoltare a fiecărui obiectiv de investiții (în
continuare, fondul IID), reglementându-i condițiile de constituire, alimentare şi utilizare.
Mecanismul stabilit prin Normele cuprinse în anexa la O.U.G. nr. 198/2005 presupune ca
în cazul operatorilor regionali, toate unitățile administrativ-teritoriale care au calitatea de
acționari să vireze în fondul IID sumele egale cu dividendele de la societatea comercială cu
capital integral sau majoritar de stat, care beneficiază de finanțare nerambursabilă din partea
Uniunii Europene.
Potrivit art. 21.5 din actul constitutiv al S.C. A. S.A., „Profitul net se va reinvesti sau se
va aloca pentru fondul IID prevăzut de O.U.G. nr. 198/2005, conform hotărârii Adunării
Generale. Societatea nu va distribui dividende pe durata executării Contractului de Delegare”.
În egală măsură, în art. 39 din contractul de delegare a gestiunii serviciilor publice de
alimentare cu apă și de canalizare, încheiat de Asociația de Dezvoltare Intercomunitară „B.”, în
calitate de autoritate delegantă, acționând în numele mai multor unități administrativ-teritoriale,
printre care și Municipiul Slatina, și recurentă, în calitate de operator, părțile au agreat ca, pentru
a scurta mecanismul de circulație a fondurilor și pentru a asigura eficientizarea procesului de
rambursare a împrumuturilor și realizarea de investiții din surse proprii, întregul profit de
distribuit să fie vărsat direct în fondul IID. În caz contrar, autoritatea delegantă ar fi trebuit să
verse într-un cont special pus la dispoziția operatorului, în termen de 5 zile de la încasare, sumele
primite cu titlu de dividende de la operator, pentru ca acesta din urmă să le utilizeze pentru
finanțarea unor activități specifice, indicate în mod detaliat în cuprinsul aceleiași clauze.

547
 Prevalându-se de clauza cuprinsă în art. 21.5 din actul constitutiv, recurenta a arătat că nu
datorează dividende pe durata executării contractului de delegare, dar Înalta Curte subliniază că
demersul judiciar inițiat de reclamantul-intimat nu are ca finalitate obținerea dividendelor pentru
sine, ci în vederea virării către fondul IID a sumelor egale cu dividendele încasate de la recurentă,
potrivit mecanismului stabilit de Normele privind constituirea, alimentarea și utilizarea fondului
IID, cuprinse în anexa la O.U.G. nr. 198/2005, prezentat mai sus.
Or, trebuie făcută distincția între profitul net, care potrivit acestui mecanism legal trebuie
virat în fondul IID, dacă nu este reinvestit, și dividend, definit de art. 67 alin. (1) din Legea nr.
31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare, ca o cotă-parte din profit ce se
plătește fiecărui asociat.
Așa fiind, înțelegerea părților, consemnată în art. 21.5 din actul constitutiv, este aceea ca
acționarilor să nu li se distribuie o cotă-parte din profit (dividende), fără ca interpretarea ei să
conducă spre eludarea obligației legale de virare a sumei datorate, respectiv încasate cu acest titlu
către fondul IID, obligație reluată și în art. 39 din contractul de delegare, evocat în cele ce preced.
În acest context, este util a se sublinia și faptul că opțiunea intimatului, de a nu parcurge
mecanismul simplificat, care presupunea ca întregul profit să fie vărsat direct în fondul IID, nu
poate să fundamenteze concluzia nelegalității deciziei, care trebuie înțeleasă în sensul expus
anterior, în sensul că sumele nu au fost acordate intimatului în scopul sporirii patrimoniului
propriu, ci, în mod lipsit de echivoc, în vederea îndeplinirii obligației de a le vira către fondul
IID.
De aceea, admiterea recursului nu ar aduce niciun beneficiu autoarei lui, de vreme ce în
rejudecare, considerentele deciziei de față, de care instanța ar fi ținută, ar releva că și cererea
subsidiară, care acordă eficiență mecanismului simplificat, ar fi fost fondată. Cu alte cuvinte,
recurenta este datoare să achite suma în discuție, în vederea virării către fondul IID, fiind
irelevant dacă face plata direct către fond sau către intimat, care ulterior o va vira în respectivul
fond.
Prin urmare, nici critica privind soluția dată pretențiilor accesorii nu este întemeiată, căci
atât timp cât suma va fi transferată fondului IID, dobânda va fi, la rândul ei, virată în același fond;
de aceea, este lipsit de importanță că intimatul nu putea folosi suma decât o perioadă limitată,
pentru că nu el este cel care, în cele din urmă, va beneficia de dobânda la plata către recurenta a
fost obligată. Și atât timp cât obligația de plată a sumei către fondul IID nu a fost îndeplinită la
scadență, acordarea dobânzilor nu pentru o perioadă de 5 zile, ci până la stingerea debitului
principal nu constituie o dispoziție contra legii, ci una care respectă prevederile art. 1.531 C.civ.
și pe cele ale O.G. nr. 13/2011.
Aceleași considerente conduc spre caracterul nefondat și al susținerii privind pretinsa
încălcare a puterii de lucru judecat a sentinței civile nr. 1605/18.02.2014 a Judecătoriei Slatina,
căci stabilirea unui mecanism simplificat nu-l privează pe intimat de dreptul de a promova o
acțiune de genul celei care formează obiect al dosarului de față, în vederea îndeplinirii obligației
de virare a sumelor către fondul de întreţinere, înlocuire şi dezvoltare.
Având în vedere argumentele anterior expuse, Înalta Curte a reținut că motivele invocate
de recurentă nu au aptitudinea de a contura nelegalitatea deciziei atacate, așa încât, în temeiul art.
496 alin. (1) C.proc.civ., a respins recursul ca nefondat.

548
23. A. Acţiunea vânzătorului în rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare. Termenul
de prescripție aplicabil. Incidența dispozițiilor art. 1890 din Codul civil de la 1864
B. Apelul. Comunicarea de două ori a hotărârii primei instanțe. Momentul de la care curge
termenul de exercitare a apelului

C. civ. 1864, art. 977, art. 982, art. 1295 alin. (1), art. 1368, art. 1890
Decretul nr. 167/1958, art. 3, art. 21
O.U.G. nr. 80/2013, art. 38, art. 39
C. proc. civ., art. 197, art. 470 alin. (2)-(3)
Legea nr. 146/1997, art. 18

A. În temeiul dispozițiilor art. 1368 C. civ. de la 1864, acțiunea vânzătorului în

rezoluțiunea contractului încheiat este o acțiune reală prin care se tinde la dobândirea dreptului
real de proprietate asupra bunului vândut.
Această acțiune nu cade sub incidența prescripției extinctive reglementate prin Decretul
nr. 167/1958, așa cum rezultă din prevederile art. 21, potrivit cărora dispozițiile acestui act
normativ „nu se aplică dreptului la acțiune privitor la drepturile de proprietate (...)”.
De aici rezultă că regimul acestui drept real, din punct de vedere al prescripţiei
extinctive, urmează a fi stabilit în cadrul dispoziţiilor legale prevăzute de Codul civil de la 1864.
Prin urmare, în cauză nu sunt aplicabile prevederile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, ci
dispoziţiile art. 1890 C. civ. de la 1864, în temeiul cărora toate acţiunile reale se prescriu în
termen de 30 de ani, dacă prin lege nu se dispune altfel.

B. În cazul în care hotărârea pronunțată în primă instanță a fost comunicată de două ori
părților, în absența invocării vreunei neregularități a actului de procedură care atestă
comunicarea acesteia, în mod corect instanța de apel a stabilit data primei comunicări a
hotărârii ca moment la care se raportează calculul termenului pentru exercitarea căii de atac a
apelului.
Împrejurarea că prima instanță a efectuat comunicarea de două ori nu se poate constitui
într-un viciu de procedură care să afecteze valabilitatea primei comunicări a hotărârii, ci
reprezintă o eroare administrativă a instanței, care nu poate justifica decalarea momentului care
marchează data în raport cu care se calculează termenul de 30 de zile pentru exercitarea căii de
atac a apelului.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 1756 din 21 septembrie 2021

Prin sentinţa civilă nr. 1719 din 09.10.2019, pronunţată de Tribunalului Specializat Cluj
în dosarul nr. x/117/2019, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de
reclamantul Consiliul Local al Municipiului Câmpia Turzii prin primar în contradictoriu cu
pârâta A. S.R.L, ca fiind formulată de o persoană fără capacitate procesuală de folosinţă.
A fost admisă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantului Municipiul
Câmpia Turzii, excepţie invocată de pârâta A. S.R.L., şi, pe cale de consecinţă, s-a respins, ca
fiind prescrisă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Municipiul Câmpia
Turzii, prin Primar în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., având ca obiect rezoluţiune parţială
contract de vânzare-cumpărare. A fost obligat reclamantul Municipiul Câmpia Turzii să plătească
pârâtei suma de 28.920,95 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu avocaţial.

549
 Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Municipiul Câmpia Turzii şi Consiliul Local al
Municipiului Câmpia Turzii, solicitând admiterea apelului, cu consecinţa schimbării hotărârii
atacate, în sensul respingerii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi a diminuării
cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat şi, consecutiv, trimiterea cauzei spre
rejudecare.
Prin decizia civilă nr. 500 din 16 octombrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Cluj,
Secția a II-a civilă, apelul declarat de Consiliul Local al Municipiului Câmpia Turzii a fost anulat,
ca fiind tardiv formulat, potrivit dispozițiilor regăsite în cuprinsul practicalei acestei decizii.
S-a respins apelul declarat de reclamantul Municipiul Câmpia Turzii împotriva sentinţei
civile nr. 1719 din 09.10.2019 pronunţată în dosarul nr. x/117/2019 al Tribunalului Specializat
Cluj.
S-a dispus obligarea apelantului la plata sumei de 35.043,27 lei către intimata A. S.R.L,
cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel au formulat recurs principal reclamanții
Consiliul Local al Municipiului Câmpia Turzii și Municipiul Câmpia Turzii, iar pârâta A. S.R.L.
a formulat recurs incident.
Recursul declarat de recurentul-reclamant Consiliul Local al Municipiului Câmpia Turzii.
Prin cererea de recurs, recurentul Consiliul Local al Municipiului Câmpia Turzii a solicitat
admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei
de apel, susținând că soluţia de admitere a excepţiei tardivităţii cererii de apel este eronată.
În dezvoltarea motivelor de recurs recurentul-reclamant Consiliul Local al Municipiului
Câmpia Turzii a arătat că instanţa de apel a constatat că sentinţa civilă nr. 1719/2019 pronunțată
de prima instanță a fost comunicată atât Municipiului Câmpia Turzii, cât şi Consiliului Local al
Municipiului Câmpia Turzii în data de 06.05.2020. După această dată, prin rezoluţia instanţei din
data de 26.06.2020, ca urmare a nerestituirii la dosar a dovezilor de comunicare a hotărârii, s-a
dispus o recomunicare a hotărârii, realizată în data de 02.07.2020.
Instanța de apel a apreciat că, faţă de documentele aflate la dosarul cauzei, comunicarea
sentinţei s-a realizat în data de 06.05.2020, astfel încât, faţă de data înregistrării apelului
Consiliului Local, în data de 15.07.2020, acesta este tardiv, cu consecinţele prescrise de lege.
Recurentul motivează că atâta vreme cât s-a realizat a doua comunicare a sentinţei civile
nr. 1719/2019, în baza rezoluţiei judecătorului, înseamnă că prevederile legale cu privire la
comunicarea hotărârilor judecătoreşti faţă de părţile împrocesuate nu erau îndeplinite.
În contextul în care, în data de 02.07.2020, s-a recomunicat sentinţa civilă nr. 1519/2020,
iar apelul Consiliului Local a fost depus în data de 15.07.2020, recurentul susține că apelul a fost
formulat în termen.
Instanţa de apel trebuia să ţină seama de aspectul că recomunicarea sentinţei fondului a
fost realizată atât Municipiului Câmpia Turzii, cât şi Consiliului Local al Municipiului Câmpia
Turzii, fapt care, în opinia recurentului, denotă neîndeplinirea condiţiilor legale pentru
comunicarea hotărârilor judecătoreşti.
Susține că apelul Consiliului Local Câmpia Turzii a fost formulat în data de 15.07.2020,
în interiorul termenului de 30 zile de la comunicarea sentinţei din data de 02.07.2020.
Pentru aceste considerente a solicitat admiterea recursului formulat, casarea hotărârii
atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată în faţa instanţei de apel, întrucât soluţia de
admitere a excepţiei tardivităţii cererii de apel este eronată.
În drept, a invocat prevederile art. 483 și ale art. 488 alin (1) pct. 8 C. proc. civ.
Recursul declarat de recurentul-reclamant Municipiul Câmpia Turzii.

550
 Prin cererea de recurs, recurentul-reclamant Municipiul Câmpia Turzii a solicitat admiterea
recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.
Recurentul-reclamant a arătat că prin apelul formulat a invocat încălcarea dispoziţiilor art.
14 şi art. 22 C. proc. civ.ă, deoarece prima instanță a reținut în motivarea hotărârii adoptate, fără a
pune în discuția contradictorie a părților, calificarea naturii juridice a contractului încheiat între
părți ca fiind un contract nenumit, iar nu un contract de vânzare-cumpărare. Instanţa de apel a
constatat că prima instanţă a încălcat principiile statuate în aceste articole, atunci când, fără a
pune în discuţia părţilor calificarea naturii juridice a contractului, a reţinut în cuprinsul
considerentelor natura contractului ca fiind unul nenumit, însă a considerat că această încălcare
nu este de natură să atragă nulitatea sentinţei atacate. A reținut instanța de apel că opinia
exprimată de reclamant cu privire la natura juridică a contractului nu este aptă de a schimba
hotărârea primei instanțe.
Recurentul-reclamant motivează că instanța de apel a aplicat greşit normele de drept
material cu prilejul calificării contractului încheiat de părţi ca fiind un contract nenumit, iar nu un
contract de vânzare-cumpărare. Arată că natura contractului este aceea a unui contract de
vânzare-cumpărare și că această calificare rezultă din clauzele contractuale referitoare la obiectul
contractului (în cap. II şi III din contract) și la obligațiile asumate de părțile contractante. În
capitolul V „Obligaţiile cumpărătorului” este convenită o obligaţie suplimentară a
cumpărătorului, aceea de a realiza investiţia propusă în planul de investiţii.
Recurentul a motivat că această obligaţie nu este stipulată la cap. II/III referitor la obiectul
contractului, deoarece are caracter secundar faţă de obligaţia de a vinde şi obligația de a cumpăra
teren, iar sancţiunea nerealizării este, potrivit clauzei din cap. V alin. 2 din contract, desfiinţarea
contractului şi restituirea imobilului către vânzător.
Aşadar, obiectul contractului a constat în vânzarea unei suprafeţe de teren, consecutiv cu
transmiterea dreptului de proprietate din patrimoniul Municipiului Câmpia Turzii în patrimoniul
cumpărătorului fiind convenită şi obligaţia suplimentară pentru cumpărător să realizeze investiţia
pe care şi-a asumat-o în planul de investiţii propus. Consideră recurentul că această împrejurare
nu este de natură să schimbe calificarea contractului dedus judecăţii dintr-un contract civil de
vânzare-cumpărare, cum corect l-au denumit părţile în conformitate cu voinţa şi intenţiile lor,
într-un contract nenumit.
Părţile, dorind o operaţiune mai complexă, au consimţit la transferul dreptului de
proprietate în patrimoniul intimatei dacă realizează investiţia pe care și-a asumat-o. Realizarea
investiţiei este o condiţie rezolutorie compatibilă cu vânzarea, iar neîndeplinirea obligaţiei poate
fi valorificată în cadrul unei acţiuni reale în rezoluţiunea vânzării. În concluzie, recurentul susţine
că obiectul contractului rămâne vânzarea-cumpărarea terenului, iar proiectul asumat de
cumpărător îi conferă o afectaţiune specială fără a avea consecința schimbării vânzării într-un alt
tip de contract numit sau într-un contract nenumit.
Sub un alt aspect, recurentul a motivat că incidenţa Decretului nr. 167/1958 și calificarea
acțiunii ca fiind una personală cu caracter patrimonial, prescriptibilă, este de asemenea greșită din
același considerent, și anume că obligația cumpărătorului de a realiza pe terenul cumpărat o
investiţie, sub sancţiunea rezoluţiunii, nu a modificat obiectul contractului din vânzare-cumpărare
în contract de investiţii sau de realizare lucrări sau într-un contract nenumit.
Pentru neîndeplinirea acestei obligaţii ce incumbă cumpărătorului, sancţiunea convenită
de părţi în pactul comisoriu expres stipulat la cap. V alin. 2 este rezoluţiunea contractului de
vânzare-cumpărare, acţiunea fiind una reală, imprescriptibilă potrivit art. 1368 C. civ. de la 1864.
Recurentul apreciază că în cauză este incidentă norma juridică din art. 1368 C. civ. de la
1864, deoarece la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat s-a realizat
551
transmisiunea proprietăţii terenului în patrimoniul cumpărătorului şi s-au îndeplinit obligaţiile
specifice vânzării, respectiv predarea bunului şi plata integrală a preţului.
Susține că în situaţia unei acţiuni în rezoluţiunea unui contract asumat de părţi ca fiind
vânzare-cumpărare, în care obligaţiile specifice - predarea bunului şi plata preţului, respectiv
transmisiunea proprietăţii - au fost integral executate, prescripţia nu se supune dispoziţiilor
Decretului nr. 167/1958, ci Codului civil, chiar dacă cumpărătorul din contract şi-a asumat o
obligaţie suplimentară.
În drept, a invocat prevederile art. 483, art. 488 alin (1) pct. 8 C. proc. civ.
Recursul incident declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L.
Recurenta-pârâtă a precizat în partea introductivă a cererii de recurs că aceasta are
caracter subsidiar, în măsura în care se vor admite cererile privind recursurile principale.
Sub un prim motiv a arătat că soluţia dată excepţiei netimbrării cererilor de apel este
contrară prevederilor art. 488 alin. 1 pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., fiind nelegală.
Instanţa de apel a soluţionat excepţia nulităţii cererilor de apel cu interpretarea greşită a
normelor prevăzute de art. 197 C. proc. civ., text care instituie sancţiunea nulităţii cererii pentru
netimbrarea cererii. Raţionamentul instanţei de apel în sensul că „împotriva modalităţii de
stabilire a acestei obligaţii există o singură cale de atac de retractare, respectiv cererea de
reexaminare, care este la dispoziţia reclamantului” este contrar normei prevăzute de art. 197 C.
proc. civ., text care ar rămâne neaplicabil, excluzând dreptul părţii adverse de a invoca
neregularităţile cererii formulate din perspectiva art. 176 pct. 6 C. proc. civ., ceea ce este
inadmisibil.
Procedând în sensul arătat, Curtea de Apel Cluj nu a înţeles să răspundă argumentelor
invocate, pe care le-a ignorat, cu încălcarea art. 425 alin. 1) lit. b) C. proc. civ. Noţiunea de
proces echitabil presupune că o instanţă internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa are
totuşi obligaţia de a examina în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse judecăţii
(Hotărârea Helle împotriva Finlandei, din 19 decembrie 1997), întrucât numai prin pronunţarea
unei hotărâri motivate poate fi realizat un control public al administrării justiţiei (Hirvisaari c.
Finlandei, 27 septembrie 2001).
Se arată că, din această perspectivă, judecătorii Curţii de Apel au încălcat şi prevederile
art. 470 alin. 2) şi alin. 3) C. proc. civ. și au ignorat faptul că cererile formulate de Consiliul
Local şi de Municipiul Câmpia Turzii erau supuse obligaţiei de plată a taxei judiciare de timbru,
prin raportare la prevederile art. 25 alin. 2) lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare
de timbru.
Cererea de apel formulată împotriva unei hotărâri prin care s-a respins cererea de chemare
în judecată ca prescrisă este supusă taxei judiciare de timbru de 50 lei, iar conform art. 470 alin.
2) C. proc. civ. dovada achitării taxelor judiciare se ataşează cererii de apel. Sub acest aspect, a
arătat şi faptul că prevederile art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013 nu au aplicabilitate în prezenta
cauză, aceste prevederi legale fiind circumscrise exclusiv noţiunii de venituri publice. Noţiunea
de venit public/venit bugetar este conturată de prevederile Legii nr. 273/2006 privind finanţele
publice locale, care la art. 2 pct. 58 prevede că venituri bugetare sunt acele resurse băneşti „care
se cuvin bugetelor prevăzute la art. 1 alin. (2) lit. a-f, după caz, în baza unor prevederi legale,
formate din impozite, taxe, contribuţii, alte vărsăminte, alte venituri, cote defalcate din unele
venituri ale bugetului de stat, precum şi cele prevăzute la art. 5 alin. (1) lit. b) - d)”.
Rezultă, aşadar, că în ceea ce priveşte sursa veniturilor în bugetul local este necesară o
dispoziţie expresă a legii speciale, în sensul includerii oricăror cereri adresate justiţiei, ceea ce în
cazul de faţă nu poate fi reţinut.

552
 În temeiul dispoziţiilor legale evocate, solicită reformarea hotărârii recurate sub aspectul
caracterului timbrabil al demersului judiciar. În temeiul art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013, solicită
obligarea recurentelor la plata taxelor judiciare de timbru pentru apelul formulat.
Excepţia nulităţii cererii de recurs formulate de Consiliul Local Câmpia Turzii pentru
lipsa capacităţii de folosinţă;
Sub acest aspect a invocat că hotărârea recurată este contrară prevederilor art. 430 alin. 2
C. proc. civ., motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 7 C. proc. civ., întrucât încheierea de
dezbateri din data de 25.09.2019, prin care instanţa de fond a tranşat chestiunea lipsei capacităţii
de folosinţă, în sensul admiterii acesteia, nu a făcut obiectul cererilor de apel, astfel încât, raportat
la art. 477 alin. 1 C. proc. civ., considerentele instanţei de fond nu mai puteau fi supuse
controlului judecătoresc, acestea beneficiind de autoritate de lucru judecat.
Pe cale de consecinţă, cererea de recurs formulată de Consiliul Local al Municipiului
Câmpia Turzii se impune a fi anulată în temeiul dispoziţiilor art. 56 alin. 3 C. proc. civ. raportat
la art. 32 alin. 1 lit. a) C. proc. civ., pentru lipsa capacităţii procesuale de folosinţă a acesteia.
Pentru motivele arătate, a solicitat admiterea cererii de recurs incident şi obligarea
recurentelor la plata taxelor judiciare de timbru, iar, în privinţa cererilor de apel şi de recurs
formulate de recurenta Consiliul Local al Municipiului Câmpia Turzii, a solicitat admiterea
excepţiei autorităţii de lucru judecat şi anularea acestora ca urmare a lipsei capacităţii de
folosinţă.
În drept, a invocat art. 488 şi art. 489 alin. 2 C. proc. civ., art. 1368 C. civ. anterior, art. 22
C. proc. civ. şi art. 490 C. proc. civ., precum şi principiile în care îşi are sediul materia.
Intimata-pârâtă A. S.R.L a formulat întâmpinare față de recursurile declarate de
recurenții-reclamanți.
Prin intermediul întâmpinării, intimata-reclamantă a solicitat anularea sau respingerea
cererilor de recurs şi menţinerea Deciziei civile nr. 500/16.10.2020 pronunţată de Curtea de Apel
Cluj în dosarul nr. x/117/2019 şi obligarea, în solidar, a recurentului Municipiul Câmpia Turzii şi
a Consiliului Local al Municipiului Câmpia Turzii la plata cheltuielilor de judecată.
În subsidiar, în temeiul art. 490 C. proc. civ. raportat la art. 488 pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C.
proc. civ., a solicitat admiterea cererii de recurs incident şi obligarea recurentelor la plata taxelor
judiciare de timbru, iar, în privinţa cererilor de apel şi de recurs formulate de recurentul Consiliul
Local al Municipiului Câmpia Turzii a solicitat admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat şi
anularea acestora ca urmare a lipsei capacităţii de folosinţă.
În dezvoltarea apărărilor formulate, intimata-pârâtă a invocat excepţia nulităţii cererilor de
recurs pentru lipsa motivelor de nelegalitate, în temeiul art. 489 alin. 2 C. proc. civ. şi art. 486
alin. 3 C. proc. civ.
A susţinut că nemulţumirile recurentului nu pot lua forma unor simple susţineri de fapt
referitoare la clauzele contractuale sau la intenţia părţilor referitoare la îndeplinirea sau
neîndeplinirea obligaţiilor asumate, din care instanţa de recurs să deducă anumite aspecte
neprecizate expres.
De asemenea, susţinerile recurentului Consiliul Local al Municipiului Câmpia Turzii în
sensul că în soluţionarea excepţiei tardivităţii căii de atac „instanţa de judecată a aplicat greşit
normele de drept material” este eronată, întrucât maniera de soluţionare a excepţiei decăderii nu
reprezintă consecinţa încălcării normelor de drept substanţial.
Or, criticând soluţia instanţei de apel pe motiv că operaţiunea de calificare juridică a
contractului dedus judecăţii ar contraveni dispoziţiilor de drept material sau că, în cauză, s-a
efectuat de două ori comunicarea hotărârii primei instanţe, recurentele nu au făcut altceva decât să
solicite instanţei de recurs reaprecierea situaţiei de fapt, nicidecum interpretarea legii.
553
 Ceea ce se solicită instanţei de recurs, afirmându-se încălcarea normelor de drept material,
este să efectueze o interpretare diferită în drept, nicidecum să verifice realitatea elementelor de
fapt care au condus instanţa de apel la adoptarea unei anumite soluţii.
Se tinde, aşadar, la o cenzurare a aprecierii date de instanţele de fond mijloacelor de probă
şi la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului,
în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la
situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a
elementelor de fapt ale cauzei, invocarea încălcării normelor de drept material de către instanţa de
apel fiind o critică pur formală.
Întrucât criticile formulate nu se subsumează motivului prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8
C. proc. civ., intimata-pârâtă a solicitat anularea recursurilor.
Pe fond, a solicitat respingerea cererii de recurs formulate de recurentul Municipiul
Câmpia Turzii, ca nefondată.
Intimata a susţinut că examenul întreprins de instanţele de fond este legal şi temeinic, iar
critica recurentului referitoare la faptul că „instanţa de apel a procedat la aplicarea greşită a
normelor de drept material, în sensul în care a calificat contractul încheiat de părţi, autentificat la
notarul public sub nr. 786/14.06.2006, ca fiind un contract nenumit şi nu unul de vânzare-
cumpărare”, se impune a fi respinsă ca nefondată.
Intimata a motivat că recurentul a ignorat raţionamentul instanţei de apel, care a ajuns la o
soluţie concordantă cu cea a primei instanţe, însă aceste dezlegări nu au fost criticate, motiv
pentru care au dobândit autoritate de lucru judecat.
De asemenea, arată că susţinerile recurentului referitoare la incidenţa prevederilor art.
1368 C. civ. anterior, în raport de care acţiunea vânzătorului pentru rezoluţiunea vânzării este
reală, au fost înlăturate în mod just de către instanţa de apel.
Se relevă că instanţa de apel a reţinut că „Ceea ce reclamă apelantul este nerespectarea
unei obligaţii de a face, aşadar, dreptul patrimonial ce se cere a fi protejat nu este unul real, ci
este dreptul de creanţă corelativ îndeplinirii obligaţiei de a realiza parcul industrial pe întreaga
suprafaţă achiziţionată de intimată”, fără ca această dezlegare judicioasă să facă obiectul criticilor
recurentei.
Prin raportare la analiza efectuată, intimata consideră că în mod judicios a reţinut instanţa
de apel că „este incident art. 1 alin. 1 şi art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia
extinctivă, care stabileşte că dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin
prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, iar termenul de prescripţie este de
3 ani. Raportat la expirarea celor 5 ani de zile pentru realizarea planului de investiţii prevăzuţi de
convenţia părţilor, 14 iunie 2011, dată la care s-a născut dreptul la acţiunea în rezoluţiunea
convenţiei, termenul de prescripţie extinctivă s-a împlinit la data de 14 iunie 2014, iar cererea de
chemare în judecată a fost înregistrată la data de 20 februarie 2019 pe rolul tribunalului, deci cu
depăşirea termenului de prescripţie extinctivă”.
Faţă de aceste împrejurări, solicită a se observa că recurenta nu a arătat motivele pentru
care instanţa de apel ar fi încălcat dispoziţiile legale aplicabile, după cum simpla reiterare a
apărărilor întemeiate pe prevederile art. 1368 C. civ. anterior nu este suficientă pentru reformarea
hotărârii recurate, astfel încât, în cauză, nu este incident motivul de recurs întemeiat pe
dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., motiv pentru care, în temeiul art. 496 C. proc. civ., a
solicitat respingerea recursului ca nefondat.
În privinţa cererii de recurs formulate de recurentul Consiliul Local al Municipiului
Câmpia Turzii intimata relevă că nu se contestă faptul că în data de 06.05.2020 s-a realizat o

554
primă comunicare a hotărârii judecătoreşti, dar se prevalează de a doua comunicare pentru a
justifica formularea cu întârziere inexplicabilă a cererii de apel, ceea ce este inadmisibil.
Curtea de Apel Cluj a reţinut că data de comunicare a sentinţei civile nr. 1719/2019
pronunţată la data de 9 octombrie 2019 este cea din 05.05.2020, potrivit dovezii din dosarul
tribunalului.
Mai mult, în condiţiile în care cererea de apel formulată de Municipiul Câmpia Turzii a
fost înregistrată în data de 05.06.2020, iar cererea de apel formulată de Consiliul Local Câmpia
Turzii, având conţinut şi semnatari identici, a fost transmisă pe cale electronică şi înregistrată la
instanţă abia în data de 15.07.2020, dezlegarea dată de Curtea de Apel Cluj este legală şi
temeinică, recurenta înţelegând să-şi invoce propria turpitudine, pentru a obţine reformarea
hotărârii judecătoreşti.
Intimata-pârâtă a solicitat respingerea cererii de recurs formulată de recurentul Consiliul
Local şi menţinerea hotărârii recurate ca legală şi temeinică.
Recursul declarat de recurentul-reclamant Consiliul Local al Municipiului Câmpia
Turzii este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare:
Recurentul a motivat că apelul împotriva hotărârii pronunțate de Tribunal a fost formulat
în termenul legal de 30 de zile, calculat de la data ultimei comunicări a hotărârii, efectuată de
Tribunal în data de 02.07.2020, iar nu de la prima comunicare a hotărârii care a avut loc în data
de 06.05.2020, reținută de instanța de apel în calcularea termenului pentru exercitarea căii de atac
a apelului. Recurentul a motivat că instanța de apel ar fi trebuit să țină seama de faptul că
recomunicarea sentinței pronunțate în primă instanță a fost realizată atât față de municipiul
Câmpia Turzii, cât și față de Consiliul Local al municipiului Câmpia Turzii, ceea ce denotă
neîndeplinirea condițiilor legale pentru comunicarea hotărârilor judecătorești în privința primei
comunicări.
Critica astfel prezentată poate fi încadrată în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1
pct. 5 raportat la art. 468 alin. 1 C. proc. civ.
Instanța de recurs constată că recurentul, deși invocă neîndeplinirea condițiilor legale în
legătură cu comunicarea hotărârii pronunțate în primă instanță, nu indică în concret care sunt
neregularitățile care afectează prima comunicare a hotărârii, în data de 06.05.2020.
Împrejurarea că prima instanță a efectuat comunicarea de două ori nu se poate constitui
într-un viciu de procedură care să afecteze valabilitatea primei comunicări a hotărârii, ci
reprezintă o eroare administrativă a instanței, care nu poate justifica decalarea momentului care
marchează data în raport cu care se calculează termenul de 30 de zile pentru exercitarea căii de
atac a apelului.
Instanța de recurs constată că hotărârea pronunțată în primă instanță a fost comunicată în
mod valabil recurentului-reclamant Consiliul Local al municipiului Câmpia Turzii în data de
06.05.2020, potrivit dovezii de comunicare aflată la dosar. În absența invocării vreunei
neregularități a actului de procedură care atestă comunicarea hotărârii pronunțate în primă
instanță, în mod corect instanța de apel a stabilit data primei comunicări a hotărârii ca moment la
care se raportează calculul termenului pentru exercitarea căii de atac a apelului. De asemenea,
instanța de apel a ținut seama că termenul pentru exercitarea recursului a început să curgă după
încetarea stării de urgență, în data de 15.05.2020, cu respectarea art. 63, capitolul VII din Anexa
nr.1 la Decretul nr. 240/14.04.2020 privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României și
s-a împlinit în data de 15.06.2020, apelul fiind declarat în data de 15.07.2020, cu depășirea
evidentă a termenului legal înăuntrul căruia putea fi exercitat dreptul de a ataca hotărârea
pronunțată de prima instanță. În acest cadru, soluția privind anularea apelului este legală.

555
 Față de considerentele mai sus reținute, în temeiul art. 496 C. proc. civ., recursul declarat
de recurentul-reclamant Consiliul Local al municipiului Câmpia Turzii este nefondat.
Recursul incident declarat de intimata-pârâtă A. S.R.L.
Sub un prim motiv de recurs, intimata-pârâtă a invocat că instanța de apel a încălcat
prevederile art. 197 C. proc. civ. care instituie sancțiunea nulității cererii pentru netimbrare. A
susținut că motivarea instanței de apel, potrivit căreia împotriva modului de stabilire a taxei de
timbru se poate formula doar cerere de reexaminare de către reclamant, este contrară prevederilor
art. 197 C. proc. civ. și exclude dreptul părții adverse de a invoca neregularități din perspectiva
art. 176 pct. 6 C. proc. civ.
Procedând la verificarea deciziei pronunțate de instanța de apel, se constată că excepția
netimbrării cererilor de apel a fost invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare. Instanța de apel a
soluționat excepția netimbrării apelurilor declarate de apelanții reclamanți în sensul respingerii
acestei excepții.
În motivarea soluției adoptate, instanța de apel a reţinut că dispoziţiile art. 197 C. proc.
civ. sancţionează cu nulitatea cererii de chemare în judecată nerespectarea de către parte,
subiectul activ al obligaţiei de plată a taxei judiciare de timbru, a obligaţiei stabilite în mod
expres de instanţă. Referindu-se la dispoziţiile O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de
timbru, instanţa de apel a reţinut că acest act normativ prevede în mod expres că judecătorul este
cel care stabileşte caracterul timbrabil sau netimbrabil al cererii deduse judecăţii, iar împotriva
modalităţii de stabilire a taxei judiciare de timbru există o singură cale de atac de retractare,
respectiv cererea de reexaminare, care este la dispoziţia reclamantului. Astfel, în analiza excepţiei
netimbrării s-a verificat dacă s-a respectat sau nu obligaţia de către titularul cererii deduse
judecăţii. Având în vedere că a fost stabilită scutirea apelantei de la plata taxei judiciare de
timbru, Curtea de apel a constatat că nu se poate reţine nerespectarea obligaţiei de a achita taxa
judiciară de timbru, astfel încât nu sunt incidente prevederile art. 197 C. proc. civ. în prezenta
cauză, considerente pentru care s-a respins excepţia netimbrării.
Instanța de recurs constată, contrar celor susținute de intimata-pârâtă, că soluția de
respingere a excepției de netimbrare a cererilor de apel este motivată, instanța de apel reținând că
nu se poate aplica sancțiunea nulității cererilor de apel, potrivit art. 470 alin. 3 C. proc. civ.,
întrucât nu se verifică neîndeplinirea cerinței extrinseci prevăzute de art. 470 alin. 2 C. proc. civ.
referitoare la dovada achitării taxelor de timbru, întrucât apelanții sunt scutiți de taxa judiciară de
timbru. Motivarea instanței de apel, potrivit căreia împotriva modului de stabilire a taxei de
timbru se poate formula cerere de reexaminare, este corectă și respectă statuările din Decizia nr.
7/2014 din 08/12/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să
judece recursul în interesul legii, care sunt valabile și în privința prevederilor art. 39 din O.U.G.
nr. 80/2013, întrucât au același conținut normativ cu cele ale art. 18 din Legea nr. 146/1997,
aceste din urmă dispoziții legale făcând obiectul dezlegărilor date prin această decizie.
Instanța supremă a stabilit prin Decizia nr. 7/2014, în cadrul mecanismului de unificare a
practicii judiciare, că: „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 146/1997,
cu modificările şi completările ulterioare, partea în sarcina căreia s-a stabilit obligaţia de plată
a taxei judiciare de timbru poate formula critici care să vizeze caracterul timbrabil al cererii de
chemare în judecată exclusiv în cadrul cererii de reexaminare, neputând supune astfel de critici
controlului judiciar prin intermediul apelului sau recursului”.
În considerentele acestei decizii s-a reținut că, prin intermediul cererii de reexaminare, se
permite părţii în sarcina căreia s-a impus obligaţia de timbrare să supună contestaţia sa unei
instanţe imparţiale şi independente, care nu trebuie să funcţioneze neapărat la nivelul unei
jurisdicţii superioare celei care a stabilit taxa de timbru contestată, având în vedere că art. 6
556
paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu garantează dreptul la un dublu
grad de jurisdicţie.
Este adevărat că în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a cristalizat
principiul potrivit căruia, în situaţia în care dreptul de a ataca o hotărâre judecătorească pe calea
apelului sau a recursului este prevăzut în legislaţia unui stat parte la Convenţie, instanţa învestită
cu aceste căi de atac este chemată să soluţioneze cauza respectând toate condiţiile instituite de art.
6 paragraful 1 (Cauza Delcourt contra Belgiei, 17 ianuarie 1970). Această ipoteză nu este
aplicabilă însă în materia contestării modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, domeniu în
care legislaţia naţională prevede exclusiv calea de atac a reexaminării.
În raport de statuările din Decizia nr. 7/2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și
Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, ale cărei efecte sunt
obligatorii potrivit art. 517 alin. 4 C. proc. civ., criticile care susțin caracterul timbrabil al
cererilor de apel nu pot fi primite.
În acest cadru, cererea privind obligarea recurenților-reclamanți la plata taxelor de timbru
aferente apelurilor formulate apare ca lipsită de obiect, câtă vreme textul art. 38 din O.U.G. nr.
80/2013 are în vedere situaţia în care instanţa judecătorească învestită cu soluţionarea unei căi de
atac ordinare sau extraordinare constată că, în fazele procesuale anterioare, „taxa judiciară de
timbru nu a fost plătită în cuantumul legal”, nicidecum situaţia în care s-a stabilit că partea este
scutită de taxa judiciară de timbru.
În această situaţie, contrarietatea de interese nu intervine între părţi, ci între reclamanţi,
pretinşi debitori ai obligaţiei de plată şi stat, care ar putea fi creditor al acestei obligaţii.
Sub un alt motiv de recurs, intimata-pârâtă a susținut că hotărârea recurată este contrară
prevederilor art. 430 alin. 2 C. proc. civ., întrucât prin încheierea de dezbateri din data de
25.09.2019, prima instanță a soluționat excepția lipsei capacității procesuale de folosință a
Consiliului Local al Municipiului Câmpia Turzii, în sensul admiterii acestei excepții, iar această
excepție nu a făcut obiectul cererilor de apel și nu mai putea fi supusă controlului, modalitatea de
soluționare dobândind autoritate de lucru judecat.
Instanța de recurs constată că prin sentinţa civilă nr. 1719 din 09.10.2019, pronunţată de
Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr. x/117/2019, a fost respinsă cererea de chemare în
judecată formulată de reclamantul Consiliul Local al Municipiului Câmpia Turzii prin Primar în
contradictoriu cu pârâta A. S.R.L, ca fiind formulată de o persoană fără capacitate procesuală de
folosinţă. Apelul formulat de reclamantul Consiliul Local al Municipiului Câmpia Turzii, prin
Primar împotriva soluției date excepției privind lipsa capacității procesuale de folosință a fost
anulat, întrucât a fost tardiv formulat. Prin anularea cererii de apel, ca efect al decăderii
reclamantului din dreptul de a exercita calea de atac a apelului, soluția dată excepției lipsei
capacității procesuale de folosință a dobândit autoritate de lucru judecat.
Această soluție nu a fost cenzurată în calea de atac a apelului. Prin urmare, nu se confirmă
susținerile intimatei potrivit cărora soluția dată acestei excepții ar fi fost cenzurată în apel,
întrucât Consiliul Local al Municipiului Câmpia Turzii a fost decăzut din dreptul de a exercita
calea de atac a apelului.
În raport de considerentele mai sus arătate, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge
recursul incident ca nefondat.
Analizând recursul declarat de recurentul-reclamant Municipiul Câmpia Turzii
instanţa de recurs reține următoarele:
Recurentul-reclamant Municipiul Câmpia Turzii a motivat că instanța de apel a aplicat
greșit normele de drept material în procesul de calificare a contractului, stabilind că între părți s-a
încheiat un contract nenumit. Susține că între părți s-a încheiat un contract de vânzare-cumpărare,
557
întrucât obiectul contractului încheiat cu intimata-pârâtă A. S.R.L. constă în vânzarea unei
suprafețe de teren, care a avut ca efect transmiterea dreptului de proprietate din patrimoniul privat
al Municipiului Câmpia Turzii în patrimoniul intimatei-cumpărătoare A. S.R.L. Împrejurarea că
în sarcina cumpărătorului s-a stabilit pe lângă obligația de plată a prețului și obligația
suplimentară de a realiza investiția propusă în planul de investiții nu transformă contractul de
vânzare-cumpărare într-un contract nenumit.
Instanța de recurs reține, cu caracter prealabil, că operațiunea de calificare a contractului,
în scopul determinării și aplicării regimului său juridic, trebuie să se raporteze la elementele
esențiale ale contractului care au relevanță în procesul de calificare precum: obiectul, natura
acordului de voință, privită ca fundament al contractului la momentului încheierii acestuia,
obiectul obligațiilor asumate de părți, calitatea acestora.
În cauza dedusă spre soluționare, potrivit statuărilor din considerentele sentinței
pronunțate în primă instanță și confirmate prin decizia instanței de apel, între reclamantul
Municipiul Câmpia Turzii, prin Primar şi pârâta A. S.R.L. a fost încheiat un contract de vânzare-
cumpărare autentificat sub nr. 786 din 14 iunie 2006 de notarul public B., prin care reclamantul a
vândut pârâtei suprafaţa de teren de 520.774 mp (suprafaţă rezultată din datele de carte funciară)
înscrisă în CF X Câmpia Turzii, pentru preţul total de 1.760.000 lei, preţ achitat integral în două
tranşe.
Potrivit art. V din contractul de vânzare-cumpărare, cumpărătorul s-a obligat să realizeze
investiţia propusă în Planul de investiţii prezentat vânzătorului în cadrul ”Formularului de
ofertare” şi care face parte integrantă din contract, în termen de cinci ani de la data încheierii
contractului. În cazul nerealizării investiţiei promise în termenul asumat şi în condiţiile indicate
în planul de investiţii acceptat de către vânzător, contractul urmează a fi desfiinţat. În urma
desfiinţării contractului, cumpărătorul este ţinut să restituie vânzătorului imobilul vândut, însă
vânzătorul nu va fi obligat la restituirea preţului încasat până la acea dată.
În raport de considerentele care au fundamentat decizia atacată, instanța de recurs constată
că, în procesul de calificare a contractului, instanțele devolutive au limitat analiza doar la obiectul
obligațiilor pe care cumpărătoarea şi le-a asumat, respectiv plata prețului și efectuarea anumitor
investiții, cu neobservarea contextului în care se încadrează clauzele care conțin aceste obligații,
fără a se realiza o coordonare cu celelalte clauze contractuale spre a obține o corectă lămurire a
sensului lor real.
Apărarea intimatei-pârâte potrivit căreia recurentul-reclamant nu a criticat decizia
instanței de apel în privința calificării contractului intervenit între părți este infirmată de critica
formulată de recurent prin care a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept
material prin calificarea contractului ca fiind un contract nenumit.
Prin raportare la data încheierii contractului și la prevederile art. 3, art. 102 şi art. 201 din
Legea nr. 71/2011, în cauză sunt aplicabile dispozițiile Codului civil de la 1864 şi ale Decretului
nr. 167/1958.
În sistemul fostului cod civil român, în vigoare până la 1 octombrie 2011, problema
interpretării contractului se pune atunci când acesta este neclar, fiind susceptibil de a primi două
sensuri, fie atunci când există o contradicție între clauzele sale.
Instanţa de recurs relevă că, pe calea unei interpretări a contractului, nu pot fi suplinite,
dar nici nu pot fi ignorate elemente esențiale ce țin de calificarea și natura respectivului act
juridic. În acest sens, este de precizat că una dintre condițiile de valabilitate ale unei vânzări o
reprezintă învoiala asupra lucrului și asupra prețului, potrivit art. 1295 alin. 1 C. civ. de la 1864.
Prin urmare, trebuie stabilit dacă voința prioritară a părților la momentul încheierii contractului a

558
fost aceea de a vinde, respectiv de a cumpăra terenul sau doar de a se realiza o investiție pe
respectivul teren.
Contractul în structura sa cuprinde capitolele II și III cu denumirea „obiectul
contractului”, în cuprinsul capitolului II fiind descris şi identificat imobilul pe care reclamantul,
în calitate de vânzător, îl vinde cumpărătorului, iar în capitolul III fiind indicat cuantumul
preţului, modalitatea de plată.
Din analiza de ansamblu a elementelor esențiale ale contractului, privite ca un tot unitar,
rezultă că obligația vânzătorului de a înstrăina o suprafață de teren se află în interdependență cu
obligația cumpărătoarei de a plăti prețul terenului și, subsecvent, de a efectua investițiile stabilite
în capitolul V din contract. Obiectul acestor obligaţii au un rol principal şi determinant în
stabilirea obiectului contractului și în calificarea acestuia. În raport de obligațiile principale ale
părților și de principiul priorității voinței reale, rezultă că operațiunea de vânzare a terenului
constituie obiectul contractului, în absența căruia nu ar fi existat premisa pentru asumarea
obligației de efectuare a investiției și, totodată, această obligație ar fi lipsită de cauza juridică.
Faţă de considerentele arătate, instanța de recurs reține că între părți s-a încheiat un
contract de vânzare-cumpărare, iar nu un contract nenumit, cum în mod greșit au reținut
instanțele devolutive, cu nesocotirea regulilor de interpretare a contractului prevăzute de art. 977
și art. 982 C. civ. de la 1864.
Pornind de la calificarea greşită a contractului, instanța de apel a exclus de la aplicare
prevederile art. 1368 C. civ. de la 1864, reținând că, prin acțiunea promovată, recurentul-
reclamant tinde la protejarea unui drept de creanță corelativ obligației care incumbă pârâtei, de a
realiza parcul industrial pe întreaga suprafață achiziționată.
Reclamantul şi-a fundamentat juridic acţiunea, între altele, pe dispoziţiile art. V, teza
finală din contract. Prin efectul pe care îl instituie clauza cuprinsă în art. V teza finală din
contract, acela al desființării contractului și al restituirii imobilului vândut în situația în care
intimata-cumpărătoare nu realizează investiția, rezultă că recurentul-reclamant tinde la
redobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului, iar nu la valorificarea unui drept de
creanță, cum greşit au reţinut instanţele devolutive.
Așadar, prin acțiunea promovată, recurentul-reclamant invocă nerealizarea investiției de
către intimata-pârâtă și solicită desființarea contractului, cu consecința redobândirii dreptului de
proprietate asupra imobilului, în temeiul stipulaţiilor pe care le conţine clauza art. V din contract,
ceea ce imprimă caracter real acțiunii promovate, potrivit art. 1368 C. civ. de la 1864.
Calificarea greșită a contractului s-a repercutat asupra stabilirii naturii dreptului pe care
vânzătorul tinde să îl valorifice pe calea acțiunii în rezoluțiune, cu stabilirea greşită a domeniului
de aplicare a prescripției extinctive.
În temeiul art. 1368 C. civ. de la 1864, acțiunea vânzătorului în rezoluțiunea contractului
încheiat este o acțiune reală prin care se tinde la dobândirea dreptului real de proprietate asupra
bunului vândut. Această acțiune nu cade sub incidența prescripției extinctive reglementate prin
Decretul nr. 167/1958, așa cum rezultă din prevederile art. 21 din Decretul nr. 167/1958, potrivit
cărora dispozițiile acestui act normativ „nu se aplică dreptului la acțiune privitor la drepturile de
proprietate (...)”. De aici rezultă că regimul acestui drept real, din punct de vedere al prescripţiei
extinctive, urmează a fi stabilit în cadrul dispoziţiilor legale prevăzute de Codul civil de la 1864.
Prin urmare, în cauză nu sunt aplicabile prevederile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, ci
dispoziţiile art. 1890 C. civ. de la 1864, în temeiul cărora toate acţiunile reale se prescriu în
termen de 30 de ani, dacă prin lege nu se dispune altfel.
În raport de considerentele mai sus expuse, recursul recurentului-reclamant Municipiul
Câmpia Turzii este fondat, întrucât instanțele devolutive au dat o calificare greșită contractului
559
intervenit între părți, şi, în acest cadru, au aplicat greşit legea cu prilejul soluţionării excepției
prescripției dreptului material la acțiune.
În temeiul art. 496 și art. 497 C. proc. civ., fiind îndeplinite și condițiile prevăzute la art.
480 alin. 3 C. proc. civ., Înalta Curte a casat decizia și sentința primei instanțe, cu consecința
trimiterii cauzei spre rejudecare. Prima instanță va soluționa cu prioritate excepția prescripției
dreptului material la acțiune prin raportare la dezlegările date.

Notă : Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă a fost abrogat prin Legea nr. 71/2011 la data
de 1 octombrie 2011.
Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru a fost abrogată prin O.U.G. nr. 80/2013 la data de
28 iunie 2013.

24. Acțiune în pretenții având ca obiect penalități de întârziere. Renunțare tacită la

prescripția debitului principal. Efecte în privința penalităților de întârziere

C. civ., art. 2507, art. 2508

Potrivit art. 2507 C. civ., nu se poate renunţa la prescripţie cât timp nu a început să
curgă, dar se poate renunţa la prescripţia împlinită, precum şi la beneficiul termenului scurs
pentru prescripţia începută şi neîmplinită.
Din dispoziţiile art. 2508 C. civ. rezultă că renunţarea la prescripţia îndeplinită poate fi
atât expresă cât şi tacită, renunţarea fiind expresă când se face printr-un act scris sau în mod
verbal şi tacită când rezultă dintr-un fapt sau dintr-o împrejurare care lasă a se presupune
abandonarea prescripţiei îndeplinite.
Prin încheierea de către părțile litigante a unui angajament de plată cu privire la debitul
principal şi efectuarea unor plăţi în baza acestuia, după împlinirea termenului de prescripție,
reiese fără echivoc că, în acest caz, a operat renunţarea tacită la prescripţia debitului principal.
În aceste condiții, în mod corect a apreciat instanța că nu a intervenit prescripţia
dreptului la acţiune a penalităţilor de întârziere aferente perioadei de trei ani anterioară
introducerii cererii de chemare în judecată.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 1897 din 29 septembrie 2021

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Caraş-Severin sub nr. x/115/2019 din 18 decembrie
2019, reclamanta A. S.A. în faliment, prin B. SPRL, a chemat în judecată pârâta C. S.R.L.,
solicitând ca, prin sentinţa ce se va pronunţa în cauză, să fie obligată pârâta la plata integrală şi
imediată a creanţei certe, lichide şi exigibile, în cuantum total de 256.889,75 lei, reprezentând
penalităţi de întârziere, calculate la factura fiscală nr. 5342 din 7 decembrie 2012, conform
contractului de vânzare-cumpărare nr. 301 din 25 septembrie 2012.
Pârâta C. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare - solicitând în principal, admiterea excepţiei
prescripţiei extinctive şi, în consecinţă, respingerea acţiunii promovate ca prescrisă, în subsidiar
solicită respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
Prin sentința civilă nr. 266 din 22 iunie 2020 pronunţată de Tribunalul Caraș-Severin în
dosarul nr. x/115/2019 a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune; a fost respinsă

560
acţiunea formulată de reclamanta A. S.A. în faliment, prin B. SPRL, împotriva pârâtei C. S.R.L.,
fără cheltuieli de judecată.
Împotriva sentinței civile nr. 266 din 22 iunie 2020 a declarat apel A. S.A. care, prin
decizia civilă nr. 23 din 13 ianuarie 2021, Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a civilă, a admis
apelul, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins excepţia prescripţiei extinctive
pentru perioada 19 decembrie 2016 - 31 mai 2019, a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta să-
i achite reclamantei suma de 73.768,96 lei, cu titlu de penalităţi de întârziere: a menţinut în rest
dispoziţiile sentinţei apelate; fără cheltuieli de judecată.
Împotriva deciziei civile nr. 23 din 13 ianuarie 2021, pronunţate de Curtea de Apel
Timişoara, Secţia a II-a civilă, a declarat recurs C. S.R.L.
În motivarea cererii recurenta invocă dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.,
arătând că instanţa de apel a constatat în mod neîntemeiat că plăţile pe care le-a efectuat şi
încheierea unui angajament de plată echivalează cu recunoaşteri ale debitului, care au întrerupt
prescripţia extinctivă, efectul fiind, potrivit art. 2541 alin. 1, 2 C. civ., ştergerea prescripţiei
începute înainte de a se fi ivit cauza de întrerupere şi începerea curgerii unui nou termen de
prescripţie extinctivă.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, recurenta arată că instanţa de apel nici măcar nu s-a
pronunţat, deşi era obligată să rejudece fondul şi să constate că debitul a fost achitat integral. În
susţinerea acestei critici recurenta face trimitere la înscrisurile existente la dosarul cauzei,
contractul de vânzare-cumpărare nr. 301, angajamentul de plată încheiat la data de 5 august 2016.
Intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea
ca legală şi temeinică a deciziei recurate.
Analizând actele dosarului în funcţie de criticile şi apărările invocate, Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie a reţinut că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când
hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
Textul de lege are în vedere situaţiile în care instanţa recurge la dispoziţii legale ce sunt de
natură să ducă la soluţionarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau în spiritul lor, fie le aplică
greşit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă sau prea restrânsă ori cu totul eronată.
Doctrina a statuat că pentru a exista acest motiv de casare este nevoie, în principiu, ca
încălcarea sau aplicarea greşită a legii să se reflecte în dispozitivul hotărârii.
În prezenta cauză problema de drept care trebuie dezlegată este aceea de a stabili dacă a
intervenit prescripţia dreptului la acţiune a penalităţilor de întârziere în condiţiile în care părţile
litigante au încheiat un angajament de plată a debitului principal şi au fost efectuate plăţi în baza
acestuia, după împlinirea termenului de prescripţie.
Potrivit art. 2507 C. civ., nu se poate renunţa la prescripţie cât timp nu a început să curgă,
dar se poate renunţa la prescripţia împlinită, precum şi la beneficiul termenului scurs pentru
prescripţia începută şi neîmplinită.
Literatura de specialitate a statuat că renunţarea la prescripţie este actul prin care
beneficiarul prescripţiei câştigate renunţă la dreptul de a invoca prescripţia extinctivă, iar ca
natură juridică renunţarea la prescripţia extinctivă este un act juridic care îmbracă mai multe
caractere specifice, şi anume: unilateral, consensual, neutru, pur şi simplu (neafectat de
modalităţi), abdicativ (constând în stingerea, prin renunţare, a dreptului de a invoca prescripţia).
Articolul 2508 C. civ. prevede că renunţarea la prescripţie este expresă sau tacită (alin. 1).
Renunţarea tacită trebuie să fie neîndoielnică. Ea poate rezulta numai din manifestări neechivoce
(alin. 2).

561
 Din dispoziţiile art. 2508 C. civ. rezultă că renunţarea la prescripţia îndeplinită poate fi
atât expresă, cât şi tacită.
Renunţarea este expresă când se face printr-un act scris sau în mod verbal şi renunţarea
este tacită când rezultă dintr-un fapt sau dintr-o împrejurare care lasă a se presupune abandonarea
prescripţiei îndeplinite.
Or, prin încheierea angajamentului de plată la data de 5 august 2016 şi efectuarea plăţilor
în baza acestuia a debitului principal reiese fără echivoc că în prezenta cauză a operat renunţarea
tacită a prescripţiei debitului principal.
Nu este lipsit de relevanţă de a sublinia în acest context că prin încheierea nr. 1158 din 25
august 2017 Judecătoria Caransebeş a admis cererea având ca obiect ordonanţa de plată şi a
dispus obligarea C. (recurenta) la plata sumei de 73.061,88 lei debit principal, diferenţă de plată
din factura fiscală nr. 5342 din 7 decembrie 2012.
Faţă de cele arătate, la care se adaugă şi faptul că debitul principal a fost achitat integral la
10 septembrie 2019 (afirmaţia intimatei în întâmpinare şi necombătută de către recurentă), rezultă
că la data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 18 decembrie 2019, dreptul de a
solicita penalităţi de întârziere aferente perioadei de trei ani anterioară introducerii acesteia nu era
prescris.
Referitor la critica recurentei privind fondul cauzei, în sensul că instanţa de apel nu s-a
pronunţat, Înalta Curte o va înlătura deoarece atât din dispozitivul, cât şi din considerentele
deciziei recurate rezultă că instanţa a dispus cu privire la penalităţile de întârziere.
Susţinerea recurentei referitoare la interpretarea înscrisurilor existente la dosarul cauzei,
contractul de vânzare-cumpărare nr. 301, angajamentul de plată încheiat la 5 august 2016 nu va fi
analizată de către Înalta Curte deoarece se tinde la reaprecierea probelor, ceea ce este
incompatibil cu etapa procesuală a recursului.
Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art.
496 C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat.

25. Acțiune în pretenții formulată de consilierul în proprietate industrială. Termenul de

prescripție aplicabil. Incidența dispozițiilor art. 2520 alin. (1) din Codul civil

Legea nr. 71/2011, art. 201

C. civ., art. 2520 alin. (1) pct. 8
O.G. nr. 66/2000, art. 1, art. 20 alin. (1)
Legea nr. 437/2002

Potrivit dispoziţiilor art. 2520 alin. (1) pct. 8 C. civ., se prescrie în termen de un an
dreptul la acţiune în cazul inginerilor, arhitecţilor, geodezilor, contabililor şi altor liber-
profesionişti, pentru plata sumelor ce li se cuvin. Termenul prescripţiei se va socoti din ziua când
s-a terminat lucrarea.
Acest termen de prescripţie extinctivă se aplică şi în cazul acţiunii în pretenţii formulată
de un consilier în proprietate industrială pentru plata sumelor care i se cuvin pentru prestațiile
efectuate în temeiul contractului de consultanţă având ca obiect acordarea de asistenţă de
specialitate în domeniul proprietăţii industriale şi reprezentarea beneficiarului în procedurile în
faţa Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci şi în faţa terţilor.

562
 Profesia de consilier în proprietate industrială este liberă și independentă, cu organizare
și funcționare autonomă, conform art. 1 din O.G. nr. 66/2000, consilierul în proprietate
industrială fiind un liber-profesionist în înţelesul art. 2520 alin. (1) pct. 8 C. civ.
Prin urmare, instanța de apel ar fi trebuit să aibă în vedere art. 2520 C. civ. care
reglementează termenul de prescripție de un an în cazul altor liber-profesioniști, în afara celor
amintiți în mod expres de către legiuitor în articolul amintit, pentru plata sumelor care li se
cuvin pentru prestațiile efectuate.

I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 2239 din 21 octombrie 2021

Prin cererea înregistrată sub nr. x/89/2019 reclamanta A. Agenţie de Proprietate

Intelectuală, în contradictoriu cu pârâta SC B. SA a solicitat admiterea acţiunii şi obligarea
pârâtei la plata penalităţilor de întârziere aferente sumei 94.277 reprezentând contravaloarea
următoarelor facturi seria ARIF: nr. 201522527T1.11.2015 (22.142,56 lei); nr.
20151982/06.10.2015 (11.195,15 lei); nr. 20151317/01.07.2015 (30.263,69 lei); nr.
20^51305/29.06.2015 (55.676 lei, parţial achitată), in cuantum de 0,5% pe zi pentru valoarea
facturii, conform dispoziţiilor Cap. III Art. 10 teza 3 din contractul cu nr. 2000/17.06.2009 şi la
plata cheltuielilor de judecata.
În drept s-au invocat dispoziţiile art. 1516 şi urm. C. civ.
Prin sentința civilă nr. 1269/2019 din 3 decembrie 2019, Tribunalul Vaslui, Secția civilă,
a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă prin întâmpinare cu
privire la plata penalităţilor de întârziere calculate până la data de 21 ianuarie 2017.
A admis în parte cererea principală formulată de reclamanta A. Agenție de Proprietate
Intelectuală în contradictoriu cu pârâta SC B. SA, ca fiind prescrisă.
A obligat pârâta către reclamantă la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,5%
pentru fiecare zi de întârziere aferente sumei de 94.277 lei, reprezentând contravaloarea facturilor
seria ARIF: nr. 20152252/11.11.2015; nr.20151982/06.10.2015; nr. 20151317/ 01.07.2015; nr.
20151305/29.06.2015, calculate de la data de 22.01.2017 şi până la data stingerii sumei datorate.
A obligat pârâta către reclamantă la plata sumei de 5.546 lei cu titlu de cheltuieli de
judecată.
A luat act că pârâta şi-a rezervat dreptul să solicite cheltuielile de judecată pe cale
separată.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta A. Agenţie de Proprietate
Intelectuală şi pârâta SC B. SA.
Prin decizia civilă nr. 499/2020 din 28 octombrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi,
Secţia civilă, au fost admise apelurile declarate de reclamanta A. Agenţie de Proprietate
Intelectuală şi de pârâta SC B. SA împotriva sentinţei civile nr. 1269/2019 din 3 decembrie 2019
pronunţată de Tribunalul Vaslui, Secţia civilă pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:
Respinge excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă.
Obligă pârâta SC B. SA să plătească reclamantei suma de 94.277 lei, reprezentând
contravaloarea penalităţilor de întârziere.
Obligă pârâta SC B. SA să plătească reclamantei suma de 4.990,54 lei cu titlu de
cheltuieli de judecată la instanţa de fond (din care 2990,54 lei reprezintă taxa de timbru şi 2000
lei onorariu de avocat) şi suma de 50 lei cheltuieli de judecată în apel.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs principal pârâta SC B. SA şi recurs incident
reclamanta A. Agenţie de Proprietate Intelectuală SRL.
Motivele de casare formulate de recurenta-pârâta B. SA, prin recursul principal.
563
 Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 6 şi 8 C.
proc. civ.
În argumentarea memoriului de recurs, se susţine determinarea eronată a termenului de
prescripţie, cu greşita aplicare a dispoziţiilor art. 2520 C. civ. şi O.G. nr. 66/2000, sens în care se
arată că termenul de prescripţie trebuia determinat în funcţie de dispoziţiile citate, întrucât
reclamanta a încheiat contractul de consultanţă ca formă de exercitare a profesiei liberale de
consilier de proprietate intelectuală.
Contractul nr. 2000/17.06.2009 a fost încheiat de pârâtă aşa cum se menţionează în
contract, având în vedere înregistrarea consilierului în Registrul Naţional OSIM sub nr. 1222,
eliberată de Camera Naţională a Consilierilor în Proprietate Intelectuală din România.
Aşadar, în opinia recurentei, prescripţia trebuia judecată prin prisma termenului de 1 an
reglementat de art. 2520 C. civ.
Chiar dacă prescripţia ar fi fost întreruptă la data de 14 octombrie 2016 cu privire la una
dintre facturi prin aplicarea termenului de un an, creanţa ar fi fost deja prescrisă în data de 14
ianuarie 2017, cu mult înainte de învestirea instanţei cu prezenta cauză în 23 ianuarie 2018.
Sub al doilea aspect, recurenta critică decizia instanţei de apel cu referire la aplicarea
dispoziţiilor art. 10 din contractul 2000/2009, chestiune care nu a făcut obiectul analizei instanţei
de judecată în sentinţa civilă nr. 641/2017 a Judecătoriei Bârlad, motiv pentru care apărarea nu
poate fi înlăturată prin trimiterea la art. 430 C. proc. civ.
Se reproşează instanţei de apel faptul că hotărârea judecătorească este pronunţată în
cadrul unei proceduri superficiale, a ordonanţei de plată, incompatibile cu standardele emiterii
unei hotărâri judecătoreşti apte pentru a bloca accesul la justiţie, în cadrul unei cauze aflate în
legătură cu aceasta, dar fără a exista tripla identitate de părţi, cauză şi obiect.
Prin urmare, autoritatea/puterea de lucru judecat nu poate fi opusă în cauza de faţă,
raportat la practica CEDO, iar existenţa unei sentinţe pronunţate într-o cauză în care au fost
criticate pretenţiile la nivel superficial, nu poate fi opusă ca motiv pentru care să se refuze
judecata.
Deşi au fost aduse la cunoştinţa judecătorului de fond considerentele încheierii din data de
14 septembrie 2016 pronunţate în cadrul dosarului nr. x/189/2016 al Judecătoriei Bârlad,
considerente care au stat la baza refuzului emiterii ordonanţei de plată pentru penalităţile aplicate
în baza aceluiaşi contract ce este temeiul de drept în prezenta cauză şi raportat şi la facturi ce
constituie în parte şi obiectul prezentei cauze, acestea au fost complet ignorate.
Invocarea greşită a autorităţii de lucru judecat raportat la sentinţa civilă nr. 641/2017 a dus
la neanalizarea următoarelor apărări:
- facturile pentru care se solicită obligarea la plata de penalităţi nu sunt în executarea
contractului nr. 2000/2009;
- nu există comandă din partea pârâtei;
- serviciile facturate nu se încadrează în obiectul contractului;
- reclamanta nu a asigurat pentru pârâtă beneficiul serviciilor sale, excepţie de neexecutare a
contractului;
- contractul nu are obiect determinat sau determinabil, preţul acestuia nefiind agreat în cadrul
acestuia, dar nici pe cale separată, prin anexă, act adiţional sau alt act scris însuşit de pârâtă;
- instanţa de apel a înlăturat criticile referitoare la cauza ilicită a contractului nr. 2000/2009.
Pentru aceste considerente, recurenta-pârâtă apreciază că se impune admiterea recursului,
criticile fiind subsumate motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 6 şi 8 C. proc.
civ.

564
 La 26.03.2021, intimata-reclamantă A. Agenţie de Proprietate Intelectuală a formulat
întâmpinare şi recurs incident împotriva deciziei nr. 499/2020 din 28 octombrie 2020 pronunţată
de Curtea de Apel Iaşi, Secţia civilă, comunicată recurentei-reclamante la 26 martie 2021, prin
care a solicitat, în ceea ce priveşte recursul pârâtei, în principal respingerea acestuia.
În ceea ce priveşte recursul incident, a solicitat în eventualitatea admiterii recursului
principal, admiterea acestuia, casarea parţială a deciziei recurate în ceea ce priveşte soluţia
dispusă asupra apelului reclamantei în legătură cu excepţia prescripţiei dreptului material la
acţiune şi trimiterea cauzei către instanţa de apel în vederea rejudecării în limitele casării.
Motivele de recurs formulate de recurenta-reclamanta A. Agenţie de Proprietate
Intelectuală SRL, prin recursul incident.
Recurenta solicită admiterea recursului formulat, casarea în parte a deciziei recurate cu
privire la considerentele faţă de soluţia dispusă asupra apelului reclamantei în legătură cu
excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa
de apel în vederea rejudecării în limitele casării.
În argumentarea memoriului de recurs, se susţine că interesul soluţionării prezentului
recurs se justifică în condiţiile în care recurenta-pârâtă a formulat recurs cu privire la soluţia
instanţei de apel, iar unul dintre motivele invocate de aceasta în cererea de recurs cu privire la
soluţia instanţei de apel se referă la reţinerea de către instanţă a prevederilor art. 2517 C. civ., faţă
de art. 2520 C. civ., aşa cum aceasta a pretins.
În acest context, se arată că în cauză sunt aplicabile prevederile Codului civil de la 1864
cu privire la termenul de 3 ani, apreciind că recursului îi sunt aplicabile prevederile art. 488 alin.
1 pct. 8 C. proc. civ. şi vizează greşita aplicare a dispoziţiilor referitoare la legea aplicabilă
situaţiei deduse judecăţii şi la aplicabilitatea prescripţiei extinctive prevăzute de legea nouă sau
de legea în vigoare la data naşterii pretenţiei.
În ceea ce priveşte Codul civil aplicabil în speţa de faţă, se arată că pentru actul de faţă
legiuitorul a stabilit regula privind aplicarea legii în vigoare la data încheierii actului juridic, nu
numai în privinţa condiţiilor de validitate, ci şi pentru alte aspecte ce privesc încheierea actului
juridic, respectiv şi pentru efectele actului juridic, inclusiv cele produse după intrarea în vigoare a
unei noi legi.
Această regulă se desprinde atât din dispoziţiile art. 6 alin. 2 şi 3 C. civ., reluate în art. 3 şi
art. 4 din Legea nr. 71/2011, cât şi din art. 102 alin. 1 din Legea nr. 71/2011 şi apreciază că
instanţa de apel a confirmat în mod greşit soluţia instanţei de fond, arătând că sunt aplicabile
dispoziţiile noului Cod civil, având în vedere că efectele contractului de consultanţă s-au produs
după intrarea în vigoare a acestui act normativ, or efectele contractului sunt sub incidenţa legii de
la momentul încheierii actului.
Aplicarea noului Cod civil în raport cu data emiterii facturilor este eronată, întrucât
factura nu este un contract sau un act juridic unilateral căruia să îi fie aplicabile dispoziţiile
Codului civil, ci are doar calitatea de document justificativ care stă la baza înregistrărilor în
contabilitatea furnizorului şi reprezintă un mijloc de probă cu privire la operaţiunea efectuată.
Penalităţile de întârziere sunt datorate în temeiul unei clauze penale inserate în contract,
care potrivit art. 969 C. civ. reprezintă legea părţilor, astfel încât aplicarea dispoziţiilor referitoare
la intervenirea, calcularea prescripţiei extinctive se calculează raportat la data încheierii
contractului, fiind aplicabile dispoziţiile legii în vigoare la data încheierii contractului, în speţa de
faţă fiind aplicabile dispoziţiile Decretului nr. 167/1958.
Recurenta citează dispoziţiile art. 1 şi art. 16 din Decretul nr. 167/1958 şi arată că
recunoaşterea pretenţiilor de către reclamantă rezultă şi din demersurile personale ori prin

565
intermediul adreselor pe e-mail ori în urma notificărilor, urmare a încercării rezolvării situaţiei pe
cale amiabilă iniţiate de reclamantă.
Având în vedere că pârâta nu a procedat la achitarea debitului principal, decât parţial,
aceasta operând şi ca o recunoaştere a datoriei, dar şi data pronunţării celor două hotărâri de către
Judecătoria Bârlad, cu privire la debitul principal, în cauzele cu nr. x/189/2016 şi x/189/2017, în
raport de data introducerii acţiunii în cauza de faţă, termenul de prescripţie extinctivă pentru
obţinerea penalităţilor aferente debitului principal nu a fost împlinit, pe cale de consecinţă nici
termenul pentru prescrierea penalităţilor nu este împlinit.
Pentru aceste considerente, solicită admiterea recursului şi trimiterea cauzei spre
rejudecare în limitele casării.
La 7 mai 2021, recurenta-pârâtă B. SA a formulat întâmpinare la recursul incident, prin
care a solicitat înlăturarea tuturor apărărilor formulate de reclamantă, respectiv respingerea
recursului incident ca nefondat.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului,
Înalta Curte a constatat că recursul principal formulat de către recurenta-pârâtă B. SA este
fondat și l-a admis cu consecința respingerii recursului incident declarat de către recurenta-
reclamantă, pentru următoarele considerente:
Cu titlu preliminar, instanța supremă, având în vedere criticile recurentei-pârâte sub
aspectul corectei determinări a termenului de prescripție incident în cauză, ocazie cu care s-a
susținut că instanța de apel a dat o decizie civilă nelegală prin care a încălcat atât normele de
drept material care reglementează termenul de prescripție, cât și normele care reglementează
activitatea de consilier în proprietate intelectuală, reține că se impune cercetarea cu prioritate a
acestui motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., corelativ cu
analizarea recursului incident referitor la greșita reținere în considerente de către instanța de apel
a incidenței noului Cod civil și a termenului de prescripție aplicabil pretențiilor deduse judecății
de către recurenta-reclamantă.
În atare context, se constată că reclamanta a învestit instanța judecătorească cu o cerere
având un obiect evaluabil în bani solicitând pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se
dispună obligarea pârâtei la plata unor penalități de întârziere decurgând din mai multe facturi
emise în perioada iunie 2015-noiembrie 2015, în temeiul contractului părților cu nr.
2000/17.06.2009.
Din această perspectivă, Înalta Curte apreciază că cercetarea criticilor recurentei-pârâte,
sub aspectul faptului că obligarea sa la plata de penalități de întârziere nu poate decurge din
executarea contractului nr. 2000/2009, prezintă un caracter subsidiar celor referitoare la corecta
determinare a termenului de prescripție incident în dosar și urmează a fi avute în vedere de către
instanța de apel cu ocazia rejudecării apelului pârâtei.
Așadar, în temeiul contractului părților de consultanță cu nr. 2000/17.06.2009 având ca
obiect acordarea de către reclamantă de asistență de specialitate în domeniul proprietății
industriale și reprezentarea pârâtei-beneficiară de către reclamanta-consilier în procedurile în fața
OSIM și în fața terților, s-a formulat prezenta cerere de chemare în judecată a cărei analizare se
impunea a fi analizată prin raportare la data emiterii facturilor emise de către reclamantă în
perioada iunie-noiembrie 2015 și care se află la baza pretențiilor deduse judecății.
Referitor la legea aplicabilă în cauză, în mod corect atât instanța de apel cât și prima
instanță au reținut incidența art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului
civil, potrivit căruia prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil
sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.

566
 Astfel fiind, reclamanta a susținut că a emis facturile fiscale, reprezentând contravaloarea
serviciilor prestate în favoarea pârâtei, în baza contractului de consultanță nr. 2000/17.06.2009,
iar termenul de prescripție în cazul pretențiilor patrimoniale care însoțesc acțiunea acesteia a
început să curgă din momentul emiterii fiecărei facturi, începând cu luna iunie 2015.
Prin urmare, din perspectiva dispozițiilor tranzitorii și de punere în aplicare a cărții a VI-a
,,Despre prescripția extinctivă, decădere și calculul termenelor” a Codului civil, în cauză își
găsește aplicabilitatea noul Cod civil, chiar dacă se are în vedere un contract încheiat între părți
anterior intrării în vigoare actului normativ evocat.
Cu toate acestea, având în vedere data emiterii facturilor în discuție și momentul nașterii
dreptului la acțiune al reclamantei prin raportare la fiecare factură, instanța de apel a reținut în
mod nelegal faptul că reclamanta nu este un liber-profesionist în înțelesul art. 2520 alin. 1 pct. 8
din Noul Cod civil și că nu se poate aplica termenul de prescripție extinctivă de un an, așa cum a
susținut pârâta-beneficiar.
Această reținere este în contradicție cu motivația încheierii contractului părților care stă la
baza pretențiilor reclamantei-consultant, motivație constând în asigurarea cadrului legal de
protecție a proprietății intelectuale de către specialiști autorizați în această meserie conform
O.G. nr. 66/2000 și Legii nr. 437/2002, pregătiți să își asume răspunderea de reprezentare a
intereselor firmelor sau persoanelor fizice care apelează la serviciile lor.
Reclamanta-consultant își desfășoară profesia de consilier în proprietate industrială în
condițiile Ordonanței enunțate anterior, iar potrivit art. 20 alin. 1 din acest act normativ,
consilierii de proprietate industrială cu liberă practică își desfășoară activitatea în cabinete
individuale autorizate, cabinete individuale asociate pe bază de contract, societăți civile
profesionale persoane juridice sau în societăți comerciale având ca unic obiect activitățile din
domeniul proprietății industriale. De altfel, profesia de consilier în proprietate industrială este
liberă și independentă, cu organizare și funcționare autonomă, se arată în art. 1 din aceeași
Ordonanță.
Pe cale de consecință, după reținerea aplicabilității noului Cod civil instanța de apel ar fi
trebuit să aibă în vedere art. 2520 care reglementează termenul de prescripție de un an în cazul
altor liber-profesioniști, în afara celor amintiți în mod expres de către legiuitor în articolul
amintit, pentru plata sumelor care li se cuvin pentru prestațiile efectuate.
Procedând altfel, instanța de apel a încălcat dispozițiile legale care stabilesc termenul
special de prescripție aplicabil acțiunilor patrimoniale în cazul liber-profesioniștilor și a nesocotit
caracterul profesiei de consilier în proprietate industrială, aspecte care fundamentează calea de
atac promovată de pârâtă și pentru care Înalta Curte urmează să admită recursul principal declarat
de această parte.
Față de cele expuse, în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul
principal declarat de pârâta B. SA împotriva deciziei civile nr. 499 din 28 octombrie 2020,
pronunțată de Curtea de Apel Iași, Secția civilă, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare
aceleiaşi instanţe de apel, cu consecința respingerii recursului incident declarat de către
reclamantă împotriva aceleiași decizii, ca nefondat.

567
26. Acțiune în răspundere civilă contractuală. Calculul termenului stabilit pe zile în
privința scadenței obligației de plată. Incidența dispoziţiilor art. 2553 alin. (1) din Codul
civil

C. civ., art. 1266, art. 1267, art. 1268, art. 1270 alin. (1), art. 1272, art. 1530,
art. 1533, art. 1535 alin. (1), art. 1548, art. 2551, art. 2553 alin. (1), art. 2554
Legea nr. 72/2013, art. 3 alin. (1), alin. (3)
H.G. nr. 231/2016
C. proc. civ., art. 483 alin. (3)

În conformitate cu prevederile art. 2551 C. civ., „durata termenelor, fără deosebire de

natura şi izvorul lor, se calculează potrivit regulilor stabilite de prezentul titlu”.
Dispoziţiile art. 2551 din Codul civil exclud orice deosebire privind modalitatea de calcul
al termenelor în funcţie de natura şi izvorul acestora, ceea ce înseamnă că prevederile Titlului III
- Calculul termenelor, din Cartea a VI-a Codului civil, se aplică şi termenelor de scadenţă
convenite printr-un contract civil.
În aplicarea principiului libertății de a contracta, părțile pot deroga de la modalitatea de
calcul al termenelor reglementată de Titlul III din Cartea a VI-a a Codului civil, însă, în lipsa
unei asemenea derogări exprese, se aplică normele generale privind calculul termenelor.
Potrivit dispozițiilor art. 2553 alin. (1) C. civ., când termenul se stabileşte pe zile, nu se ia
în calcul prima şi ultima zi a termenului.
Faptul că părțile contractante au prevăzut că la calculul termenelor se vor avea în vedere
zilele calendaristice nu semnifică excluderea de la aplicare a prevederilor art. 2553 alin. (1) C.
civ. întrucât stabilirea unor termene pe zile calendaristice nu reprezintă o derogare de la
dispoziția de drept comun, consacrată legal de legiuitor, ci doar indicarea termenului cu luarea
în considerare a zilelor din calendar, iar nu doar a zilelor lucrătoare.
Astfel, termenul de plată prevăzut în contractul încheiat de părți, calculat în modalitatea
reglementată art. 2553 alin. (1) C. civ., fără a se lua în calcul prima şi ultima zi a termenului, s-a
făcut cu aplicarea şi interpretarea corectă a prevederilor legale şi convenţionale.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 1677 din 14 septembrie 2021

1. Prin cererea înregistrată la 10 octombrie 2017, pe rolul Tribunalul București, Secția a

VI-a civilă, sub nr. x/3/2017, reclamanta Compania Națională de Căi Ferate „C.F.R.” S.A. a
solicitat obligarea pârâtei Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători „C.F.R.
Călători” S.A. la plata sumei de 1.301.371,64 lei, cu titlu de penalități pentru achitarea cu
întârziere a tarifului de utilizare a infrastructurii feroviare, conform facturilor fiscale nr.
0100024540 și nr. 0100024540, emise la 17.05.2017 și respectiv nr. 0100024791 și nr.
0100024792 emise la 04.08.2017.
În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 14, art. 1164, art. 1170, art. 1270, art. 1272,
art. 1350, art. 1516, art. 1530-1535 C. civ., art. 192 şi art. 194 C. proc. civ. şi prevederile
Contractului de acces pe infrastructura feroviară nr. 7 din 30.01.2017.
La 28 noiembrie 2017 societatea pârâtă a formulat cererea de chemare în garanție a
Ministerului Transporturilor și Autorităţii pentru Reformă Feroviară, în temeiul art. 72-74 C.
proc. civ., prin care a solicitat obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 1.301.371,64 lei, în
situaţia admiterii cererii de chemare în judecată.

568
 De asemenea, Ministerul Transporturilor a depus la data de 02 februarie 2018 cererea de
chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice și Autorităţii pentru Reformă Feroviară, în
temeiul art. 72 C. proc. civ.
Prin sentința civilă nr. 319 din 06 februarie 2018, Tribunalul București, Secția a VI-a
civilă, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, Secția
de contencios administrativ, care, la rândul său, prin sentința civilă nr. 2391 din 23 mai 2018, a
declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, Secția a VI-a
civilă.
Prin decizia nr. 3152 din 04 octombrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casație și
Justiție, Secția de contencios administrativ și fiscal, s-a stabilit competența de soluționare a
cauzei în favoarea Tribunalului București, Secția a VI-a civilă.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a civilă, la data de 15
noiembrie 2018, sub acelaşi număr, iar la termenul de judecată din 08 ianuarie 2019 s-a admis în
principiu cererea de chemare în garanție a Ministerului Transporturilor și Autorităţii pentru
Reformă Feroviară, formulată de societatea pârâtă.
La termenul de judecată din data de 22 ianuarie 2019, instanța a admis excepția nulității
cererii de chemare în garanție formulate de Ministerul Transporturilor și a respins excepțiile
tardivității cererii de chemare în garanție formulate de pârâtă și lipsei calității procesuale pasive a
Autorităţii pentru Reformă Feroviară.
Prin sentinţa civilă nr. 1023 din data de 17 aprilie 2019, pronunţată de Tribunalul
Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/3/2017, s-a respins cererea de chemare în judecată
formulată de reclamantă ca nefondată, s-a respins cererea de chemare în garanţie formulată de
pârâtă ca rămasă fără obiect, s-a anulat cererea de chemare în garanţie formulată de Ministerul
Transporturilor şi s-au respins cererile privind plata cheltuielilor de judecată.
2. Împotriva acestei hotărâri, la 4 iunie 2019, a formulat apel reclamanta Compania
Națională de Căi Ferate „C.F.R.” S.A., prin care a solicitat schimbarea sentinței atacate, în sensul
admiterii acțiunii și obligării pârâtei la plata sumei de 1.301.371,64 lei, precum și la plata
cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea cauzei în fond și apel.
Împotriva aceleiaşi hotărâri, pârâta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători
„C.F.R. Călători” S.A. a declarat apel provocat în cuprinsul întâmpinării, prin care a solicitat ca,
în situația admiterii apelului principal, să fie admisă cererea de chemare în garanție, cu consecința
obligării, în solidar, a intimaților-chemați în garanție Ministerul Transporturilor și Autoritatea
pentru Reformă Feroviară, la plata sumei la care ar putea fi obligată în situația admiterii, în tot
sau în parte, a acțiunii.
Prin decizia civilă nr. 84A din 20 februarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti,
Secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2/2019, s-a admis apelul principal formulat de reclamantă, s-
a respins apelul provocat formulat de pârâtă, a fost schimbată, în parte, sentinţa apelată, în sensul
că s-a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă şi a fost obligată
pârâta la plata sumei de 1.268.374,26 lei, reprezentând penalităţile pentru facturile menţionate în
cererea de chemare în judecată.
De asemenea, a fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de
16.288,74 lei, reprezentând taxa judiciară de timbru aferentă pretenţiilor admise.
Totodată, a fost respinsă cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă ca
neîntemeiată şi au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
A fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 8.144,37 lei,
reprezentând taxă judiciară de timbru achitată pentru apelul principal şi a fost respinsă cererea de
acordare a cheltuielilor de judecată formulată de pârâtă, prin apelul provocat, ca neîntemeiată.
569
 3. Împotriva acestei decizii, la 4 iunie 2020, reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate
”C.F.R” S.A. a formulat recurs, prin care a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc.
civ., casarea, în parte, a hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.,
recurenta-reclamantă susţine că hotărârea a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de
drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 1266, art. 1267, art. 1270 alin. (l), art. 1530, art. 1548
C. civ.
Recurenta-reclamantă a arătat că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut modalitatea de
calcul al termenului de plată reglementată de dispoziţiile art. 2553 alin. (1) C. civ., întrucât părţile
au derogat de la aceste dispoziţii potrivit clauzelor prevăzute la art. 5.2 coroborate cu art. 5.4 şi
5.5 din contractele de acces pe infrastructura feroviară nr. 1 din 2015 şi nr. 7 din 2017.
În acest sens, recurenta-reclamantă a menţionat că părţile au stabilit că termenele de
primire şi de scadenţă sunt calendaristice, intenţia acestora fiind de a se lua în calcul atât ziua în
care începe să curgă termenul, cât şi ziua când acesta se împlineşte.
Prin urmare, susţine recurenta-reclamantă că prin hotărârea atacată a fost încălcată voinţa
părţilor exprimată în clauzele contractuale asumate, dispoziţiile art. 2553 alin. (l) C. civ. nefiind
aplicabile în raporturile dintre părţi decurgând din contractele de acces pe infrastructura feroviară
sub aspectul modului de calcul al termenului de scadenţă al facturilor fiscale.
Potrivit recurentei-reclamante, dispoziţiile art. 2553 alin. (l) C. civ. reglementează doar
modalitatea de calcul al termenelor de prescripţie extinctivă sau de decădere, legale sau
convenţionale, acestea nefiind aplicabile în cauză întrucât părţile, de comun acord, au stabilit în
convenţiile menţionate că scadenţa debitelor se calculează pe zile calendaristice, nu pe cele libere
prevăzute de Codul civil.
Recurenta-reclamantă susţine că dispoziţiile art. 2553 alin. (1) şi art. 2554 C. civ. nu sunt
incidente în cauză întrucât între părţi au fost încheiate în mod valabil contractele menţionate, iar
prevederile acestora au putere de lege, potrivit dispoziţiilor art. 1270 alin. (1) C. civ.
Prin clauza de la art. 5.6 din contractul de acces pe infrastructura feroviară nr. 7 din
07.12.2017 recurenta-reclamantă consideră că părţile au prevăzut o clauză penală, reglementată
de art. 1538 C. civ., potrivit căreia în cazul în care nu se execută obligaţiile financiare asumate
prin contract, partea responsabilă va plăti penalităţi de întârziere pentru depăşirea termenului de
plată al facturilor, începând cu „prima zi după expirarea termenului de plată”.
Recurenta-reclamantă invocă dispoziţiile art. 1268 C. civ., susţinând că voinţa părţilor
potrivit naturii şi obiectului contractelor a fost clară, de stabilire a unor termene de scadenţă care
să se calculeze pe zile calendaristice, a căror împlinire nu poate fi decalată în situaţia în care cade
într-o zi nelucrătoare, până la prima zi lucrătoare.
În acest sens, în temeiul art. 1272 C. civ., recurenta-reclamantă a relevat uzanţa dintre
părţi din anii anteriori, în care dispoziţiile art. 2553 alin. (l) C. civ. nu au fost aplicate, recurenta-
pârâtă fiind de acord cu modalitatea de calcul al termenelor de plată pe zile calendaristice.
În continuare, recurenta-reclamantă arată că termenul de scadenţă se identifică cu data la
care suma datorată trebuie să existe în contul creditorului, întrucât din acest moment obligaţia
devine exigibilă şi se calculează penalităţile de întârziere, invocând în acest sens dispoziţiile art.
1535 C. civ. şi art. 3 alin. (l) şi (2) din Legea nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea
întârzierii în executarea obligaţiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contractele
încheiate între profesionişti şi între aceştia şi autorităţile contractante, care transpun în legislaţia
naţională prevederile Directivei 2011/7/CE privind combaterea întârzierii la plată în tranzacţiile
comerciale.

570
 În concluzie, recurenta-reclamantă a apreciat că modalitatea de calcul al penalităţilor de
întârziere în conformitate cu art. 2553 alin. (1) şi art. 2554 C. civ. este neîntemeiată, aceasta
urmând a se realiza potrivit clauzelor contractelor nr. 1/2015 şi nr. 7/2017.
4. De asemenea, la 5 iunie 2020, împotriva aceleiaşi decizii, a formulat recurs şi pârâta
Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători ”C.F.R. Călători” S.A., prin care a
solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., admiterea recursului şi rejudecând
apelul, admiterea cererii de chemare în garanţie a Ministerului Transporturilor.
Raportat la prevederile art. 1533 C. civ., recurenta-pârâtă, în ceea ce priveşte prejudiciile
,,pe care putea să le prevadă ca urmare a neexecutării la momentul încheierii contractului” a
susţinut că intimatul - chemat în garanţie Ministerul Transporturilor putea prevedea, la momentul
încheierii contractului, prejudiciile pe care le produce neplata la termen a subvenţiei, având în
vedere prevederile art. 1 alin. (2) şi art. 2 alin. (1), (11) şi (12) din H.G. nr. 21/2015. Potrivit
dispoziţiilor menţionate, chematul în garanţie, în calitate de autoritate de stat în domeniul
transporturilor, este chiar emitentul normelor care reglementează domeniul feroviar şi, implicit,
are obligaţia legală de a cunoaşte toate actele normative care reglementează sau care au incidenţă
în acest domeniu, inclusiv cele care reglementează activităţile pârâtei.
Cu privire la reglementarea şi publicitatea obligaţiilor de plată, recurenta-pârâtă a relevat
că potrivit dispoziţiilor art. 12 alin. (4) din H.G. nr. 581/1998, art. 5 alin. (4), art. 5 alin. (8), art.
38 şi 39 din O.U.G. nr. 12/1998 şi Regulamentul CE nr. 1370/2007 al Parlamentului European şi
al Consiliului din 23 octombrie 2007 privind serviciile publice de transport feroviar şi rutier de
călători, s-a încheiat cu Ministerul Transporturilor contractul de servicii publice pentru perioada 1
ianuarie 2016 - 2 decembrie 2019, aprobat prin H.G. nr. 231/2016.
Recurenta-pârâtă a arătat că, potrivit art. 141 din H.G. nr. 2408/2004 şi art. 3 din
Contractul de servicii publice încheiat între chematul în garanţie Ministerul Transporturilor şi
aceasta, a întreprins demersuri pentru alocarea lunară a compensaţiei, însă, aceasta a fost achitată
cu întârziere, respectiv la data de 19.05.2017.
Recurenta-pârâtă învederează că în materia răspunderii civile contractuale, creditorul
trebuie să dovedească existenţa contractului şi faptul că obligaţia corelativă a dreptului său nu a
fost executată, pentru a se antrena răspunderea.
Potrivit recurentei, instanţa de apel a ignorat obligaţia asumată de intimatul - chemat în
garanţie Ministerul Transporturilor, de a achita lunar compensaţia necesară pentru îndeplinirea
transportului feroviar public de călători, asumată prin art. 4.1 din Contractul de servicii publice.
Recurenta-pârâtă a solicitat să se constate că Ministerul Transporturilor putea să prevadă
la momentul încheierii contractului efectul acordării cu întârziere a compensaţiei, respectiv
penalităţile generate de neplata la termen a compensaţiei, deoarece cunoştea că recurenta-pârâta
achită contravaloarea acesteia în baza unui contract civil supus prevederilor legale în materie şi
care cuprinde o clauza penală.
În continuare, recurenta-pârâtă a arătat că, fiind un profesionist, relaţiile contractuale pe
care le are cu terţii se supun normelor generale de drept, ale Codului Civil, inclusiv celor care fac
obiectul art. 1270, art. 1530, art. 1533 si art. 1535 C. civ.
Aşadar, a susţinut recurenta-pârâtă, faptul că intimatul - chemat în garanţie nu poate fi
privit ca simplu terţ faţă de obligaţiile de plată ce izvorăsc din contractul de acces pe
infrastructură, încheiat între recurente, atâta timp cât aceasta este autoritatea de stat care
reglementează activitatea feroviară, care alocă compensaţiile bugetare şi care are obligaţia
expresă stabilită prin normele invocate.
Având în vedere că recurentele sunt societăţi, devine evident faptul că neplata la termen a
compensaţiei de către intimatul-chemat în garanţie atrage întârzieri la plată în raporturile
571
obligaţionale în care recurenta-pârâta are calitatea de debitor şi implicit achitarea de daune faţă de
aceasta.
Potrivit recurentei-pârâte, instanţa de apel a reţinut în mod greşit faptul că aceasta nu a
dovedit lipsa fondurilor pentru efectuarea plăţilor întrucât costul transportului feroviar este limitat
prin acte normative, fiind obligată să se încadreze ,,în cota de profit de maxim 3% pentru
activitatea de transport feroviar de călători”, sub costul real al serviciilor prestate.
În consecinţă, susţine recurenta-pârâtă că este evident faptul că nu există niciun temei
pentru a prezuma existenţa unor fonduri suplimentare din care recurenta-pârâtă să poată plăti
obligaţiile neonorate de intimatul-chemat în garanţie.
5. La 8 septembrie 2020, recurenta-reclamantă Compania Naţională de Căi Ferate C.F.R.
SA a formulat întâmpinare la recursul pârâtei, prin care a solicitat, în esenţă, respingerea acestuia
ca nefondat.
De asemenea, la 7 septembrie 2020, recurenta-pârâtă Societatea Naţională de Transport
Feroviar de Călători C.F.R. - Călători S.A. a formulat întâmpinare la recursul reclamantei, prin
care a solicitat, în principal, anularea recursului întrucât criticile invocate nu se subscriu
motivului de casare invocat şi, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca fiind neîntemeiat.
La 14 septembrie 2020, intimatul-chemat în garanţie Ministerul Transporturilor,
Infrastructurii şi Comunicaţiilor a formulat întâmpinare la recursul pârâtei Societatea Naţională
de Transport Feroviar de Călători C.F.R. - Călători S.A., prin care a solicitat, în esenţă,
respingerea recursului ca nefondat.
La 21 septembrie 2020, intimata-chemată în garanţie Autoritatea pentru Reformă
Feroviară a depus întâmpinare la recursul pârâtei, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii
procesuale pasive a sa şi a solicitat, în esenţă, respingerea recursului.
La 6 octombrie 2020, recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinarea formulată de
pârâtă, prin care a solicitat înlăturarea ca neîntemeiate a tuturor apărărilor formulate de intimata-
pârâtă prin întâmpinare, cu consecinţa admiterii recursului, astfel cum a fost formulat.
La 9 octombrie 2020, recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinările formulate în
cauză, prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimatul-reclamant și de intimații-
chemați în garanție, ca neîntemeiate și admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă, a dispus întocmirea raportului
asupra admisibilităţii în principiu a recursului.
Prin încheierea din 9 februarie 2021, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493
alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se
depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) din acelaşi cod.
Prin încheierea din 11 mai 2021, pentru considerentele menţionate în cuprinsul acesteia,
Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, şi
a admis în principiu recursul.
Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele
controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:
Recursul formulat de reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate C.F.R. SA este
întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care poate fi invocat atunci când
hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
În acest sens se susţine că instanţa de apel a reţinut în mod greşit modalitatea de calcul al
penalităţilor de întârziere pe zile libere, în conformitate cu art. 2553 alin. (1) şi art. 2554 C. civ.,
contrar voinţei părţilor care au derogat de la aceste dispoziţii şi au stabilit în contractele încheiate
că termenele sunt calendaristice, cu încălcarea sau aplicarea greșită a prevederilor art. 1266, art.
1268, art. 1267, art. 1270 alin. (l), art. 1272, art. 1530, art. 1535 şi art. 1548 C. civ.
572
 Analizând critica recurentei, din această perspectivă, Înalta Curte reţine că în conformitate
cu prevederile art. 2551 C. civ., „durata termenelor, fără deosebire de natura şi izvorul lor, se
calculează potrivit regulilor stabilite de prezentul titlu”, pentru modalitatea de calcul a oricăror
termene în materie civilă, fără deosebire de natura şi izvorul lor, fie că sunt legale sau
convenționale, se aplică regulile stabilite de Titlul III „Calculul termenelor”, din Cartea a VI-a
Cod civil.
Prin urmare, modalitatea de calcul al termenelor stabilite în Titlul III din Cartea a VI-a
Cod civil se aplică şi contractelor de acces nr. 1 din 30.12.2015 şi nr. 7 din 07.12.2017.
Astfel, în ce priveşte termenul stabilit pe zile, legiuitorul a reglementat, conform
prevederilor art. 2553 alin. (1) C. civ., modalitatea de calcul, respectiv „când termenul se
stabilește pe zile, nu se ia în calcul prima și ultima zi a termenului”.
Aceasta înseamnă că nu se ia în calculul termenului nici ziua când el a început să curgă
(dies a quo), nici ziua când acesta se sfârşeşte (dies ad quem).
În cauză, instanţa de apel în mod corect a reţinut în aplicarea principiului libertății de a
contracta că părțile pot deroga de la modalitatea de calcul al termenelor reglementată de Titlul III
din Cartea a VI-a a Codului civil, însă, în lipsa unei asemenea derogări exprese, se aplică normele
generale privind calculul termenelor.
În consecinţă, este nefondată susținerea recurentei-reclamante în sensul că părțile au
exclus aplicabilitatea prevederilor art. 2553 alin. (1) C. civ. prin clauza contractuală care prevede
că se vor avea în vedere zilele calendaristice.
Stabilirea unor termene pe zile calendaristice nu reprezintă o derogare de la dispoziția de
drept comun, consacrată legal de legiuitor, ci doar indicarea termenului cu luarea în considerare a
zilelor din calendar, iar nu doar a zilelor lucrătoare.
În egală măsură, Înalta Curte constată că cele două contracte de acces pe infrastructura
feroviară au fost încheiate între profesionişti şi au fost semnate de conducătorii direcţiilor juridice
ale ambelor părţi, astfel că părţile au cunoscut semnificaţia juridică a termenilor folosiţi, respectiv
faptul că noţiunea de „zile calendaristice” semnifică zilele din calendar, aceasta nereprezentând o
derogare de la modalitatea consacrată legal pentru calculul termenelor de drept material civil pe
„zile libere”.
Astfel, termenul de plată a fost calculat corect în modalitatea reglementată art. 2553 alin.
(1) C. civ., fără a se lua în calcul prima şi ultima zi a termenului, cu aplicarea şi interpretarea
corectă a prevederilor legale şi convenţionale.
Sunt nefondate criticile recurentei-reclamante în sensul că prevederile art. 2551 - 2556 C.
civ. ar reglementa numai modalitatea de calcul al termenelor de prescripţie şi de decădere.
Cartea a VI-a din Codul civil cuprinde trei titluri, ultimul dintre acestea fiind consacrat
calculului termenelor, regimul juridic al prescripției extinctive şi al decăderii fiind reglementat de
primele două titluri.
Instanţa de apel a reţinut în mod corect că, în condiţiile în care reglementările sunt
cuprinse în titluri diferite, nu există nicio rațiune pentru a se considera că legiuitorul a limitat
aplicarea modalității de calcul (stabilită în Titlul III numai pentru termenele de prescripţie şi de
decădere), lăsând nelegiferată modalitatea de calcul al termenelor legale sau convenționale
aplicabile în raporturile juridice de drept civil.
Dimpotrivă, art. 2551 C. civ. exclude, aşa cum s-a menţionat mai sus, orice deosebire
privind modalitatea de calcul al termenelor în funcţie de natura şi izvorul acestora, ceea ce
înseamnă că prevederile Titlului III se aplică şi termenelor de scadenţă convenite printr-un
contract civil.

573
 Critica recurentei-reclamante privind modalitatea diferită de calcul al penalităților pentru
anii anterior 2014, 2015, 2016 faţă de cea reţinută de instanţa de apel nu poate fi primită, întrucât
uzanţa, în enumerarea art. 1 C. civ., este izvor subsidiar de drept, şi se aplică numai în condiţiile
inexistenței unor dispoziții legale sau convenționale.
Înalta Curte constată că invocarea de către recurenta-reclamantă a prevederilor art. 1535
C. civ. şi art. 3 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 72/2013 nu prezintă relevanţă pentru modalitatea
de calcul al termenelor, întrucât acestea nu derogă de la dispoziţiile art. 2553 alin. (1) C. civ., ci
stabilesc faptul că daunele moratorii sunt datorate de la scadență, care urmează a se determina
prin aplicarea termenelor stabilite de contract sau de lege, calculate conform Titlului III din
Cartea a VI-a Cod civil.
În consecinţă, instanţa de apel a reţinut în mod just faptul că termenul de plată este
calculat pe zile libere, în conformitate cu art. 2553 alin. (1) C. civ., în lipsa unei derogări exprese
prin contractul încheiat între părți, astfel încât cuantumul penalităților datorate este în cuantum de
1.268.374,26 lei.
Recursul pârâtei Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători ,,C.F.R. Călători”
S.A., întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează, în esenţă, respingerea în mod
greşit a cererii de chemare în garanţie a Ministerului Transporturilor.
Raporturile juridice dintre recurenta-pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar de
Călători „C.F.R. - Călători” S.A. și intimatul-chemat în garanție Ministerul Transporturilor sunt
reglementate de Contractul de servicii publice pentru perioada 1 ianuarie 2016 - 2 decembrie
2019, aprobat prin Anexa nr. 1 la H.G. nr. 231/2016. Prin clauza cuprinsă la art. 4 alin. (1) din
contract, intimatul-chemat în garanție Ministerul Transporturilor și-a asumat obligația de a aloca
lunar sumele compensatorii cuvenite recurentei-pârâte, în condițiile legii.
Din conţinutul Contractului de servicii publice pentru perioada 1 ianuarie 2016 - 2
decembrie 2019, aprobat prin Anexa nr. 1 la H.G. nr. 231 din 2016 și din actele normative care au
reglementat acordarea compensației, nu rezultă nicio clauză penală prin care să fie reglementat
cuantumul daunelor-interese moratorii pentru plata cu întârziere a compensației de către
autoritatea competentă.
Înalta Curte constată că, în mod just, instanţa de apel a reţinut că nu sunt îndeplinite
condițiile prevăzute de art. 1270, art. 1530, art. 1533 și art. 1535 C. civ. pentru angajarea
răspunderii civile contractuale a intimaţilor-chemați în garanție, sub forma reparării prejudiciului
suferit de recurenta-pârâtă constând în penalitățile de întârziere pe care este obligată să le
plătească recurentei-reclamante, conform facturilor menţionate în cererea de chemare în judecată.
Astfel, în mod corect, s-a argumentat prin decizia recurată că şi în situaţia în care s-ar
putea reţine o culpă în plata sumelor compensatorii cuvenite recurentei-pârâte, prin încălcarea de
către intimatul-chemat în garanție Ministerul Transporturilor a obligaţiei prevăzute la art. 4 alin.
(1) din Contractul de servicii publice pentru perioada 1 ianuarie 2016 - 2 decembrie 2019, nu este
îndeplinită condiţia privind previzibilitatea prejudiciului prevăzută la art. 1533 C. civ., contrar
susţinerilor recurentei-pârâte.
Se constată că deşi chematul în garanție Ministerul Transporturilor este autoritatea statului
cu competenţă în emiterea normelor care reglementează domeniul feroviar şi are obligaţia legală
de a le cunoaşte, totuşi acesta este terţ faţă de raporturile contractuale existente între reclamantă şi
pârâtă, respectiv contractele de acces nr. 1 din 30.12.2015 şi nr. 7 din 07.12.2017, neavând
cunoştinţă de clauza penală stipulată de cele două părţi, la art. 5.6 din Contractul de acces pe
infrastructura feroviară nr. 7 din 30.01.2017.
Prin urmare, prejudiciul ce se solicită a fi reparat nu are caracter previzibil, întrucât
intimatul-chemat în garanţie Ministerul Transporturilor nu putea să prevadă faptul că
574
neexecutarea la scadenţă a obligaţiei de plată a compensaţiei datorate recurentei-pârâte va genera
în sarcina acesteia plata unor penalităţi de întârziere, în cuantumul solicitat de recurenta-
reclamantă.
Criticile recurentei-pârâte privind calitatea de profesionist a recurentelor şi consecinţele pe
care, în calitate de autoritate reglementatoare, intimatul-chemat în garanţie le cunoştea prin
neonorarea la termen a obligaţiei de plată a compensaţiilor sunt nefondate, întrucât Ministerului
Transporturilor, în calitate de terţ faţă de raporturile contractuale dintre recurente, nu-i era
opozabilă clauza penală prevăzută la art. 5.6 din Contractul de acces pe infrastructura feroviară
nr. 7 din 30.01.2017, încheiat între recurente şi, astfel, nu putea prevedea cuantumul prejudiciului
invocat de către recurenta-pârâtă.
De asemenea, Înalta Curte constată că nici condiţia prevăzută de teza finală cuprinsă la art.
1533 C. civ., privind dovedirea de către recurenta-pârâtă a legăturii de cauzalitate directă şi
necesară între îndeplinirea cu întârziere a obligaţiei intimatului-chemat în garanţie Ministerul
Transportului de plată a compensaţiei şi îndeplinirea cu întârziere a obligaţiei recurentei-pârâte de
plată a tarifelor, nu este îndeplinită.
În mod corect, curtea de apel a reţinut că producerea prejudiciului invocat este urmarea
directă a faptei recurentei-pârâte, care şi-a asumat clauza penală cuprinsă la art. 5.6 din
Contractul de acces pe infrastructura feroviară nr. 7 din 30.01.2017, dar nu a efectuat plata, în
termen, a tarifelor datorate.
Susţinerile recurentei-pârâte privind inexistenţa unor fonduri suplimentare cauzată de
practicarea unor preţuri sub costul real al serviciilor, din care să poată efectua plata, pe de o parte,
nu sunt dovedite, iar, pe de altă parte, sunt critici de netemeinicie, care nu pot forma obiectul
analizei în calea extraordinară de atac a recursului, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.
În consecinţă, în mod corect instanţa de apel a reţinut că dispoziţiile art. 1535 alin. (1) C.
civ. conform cărora, „în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are
dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de
părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu”, nu sunt
aplicabile în cauză, întrucât chematul în garanţie nu este parte în contractul încheiat între
recurente, nefiindu-i opozabilă clauza penală prin care părţile au stabilit cuantumul daunelor-
interese moratorii.
Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte
a respins ca nefondate recursurile declarate de reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate
C.F.R. S.A. şi de pârâta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători C.F.R. - Călători
S.A. împotriva deciziei civile nr. 84A din 20 februarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel
Bucureşti, Secţia a VI-a civilă.

Notă: În acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 1056 din 21 aprilie 2021, Decizia nr. 1876 din 28 septembrie
2021.

575
 V. Procedura insolvenței

27. Recurs formulat de administratorul special al societății aflate în procedura prevăzută

de Legea nr. 85/2014. Obligația achitării taxei judiciare de timbru. Neincidența dispozițiilor
art. 115 din Legea nr. 85/2014

O.U.G. nr. 80/2013, art. 1, art. 25 alin. (1) lit. c), art. 32, art. 33 alin. (1)
Legea nr. 85/2014, art. 115
C. proc. civ., art. 486 alin. (2)-(3)

Din economia dispoziţiilor art. 115 din Legea nr. 85/2014 rezultă că sunt scutite de la
plata taxei judiciare de timbru acțiunile introduse de administratorul judiciar sau de lichidatorul
judiciar, nu şi acţiunile introduse de administratorul special.
Prin urmare, în cazul în care cererea de recurs este formulată prin administratorul
special al societăţii aflate în procedura prevăzută de Legea nr. 85/2014, se impune ca aceasta să
fie timbrată în conformitate cu prevederile art. 25 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 80/2013.

I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 832 din 31 martie 2021
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Buftea la 11
septembrie 2015, sub nr. x/94/2015, reclamanta A. GmbH, în contradictoriu cu pârâta S.C. B.
S.R.L., a solicitat obligarea pârâtei la restituirea unor bunuri imobile aflate în proprietatea
reclamantei şi deţinute fără drept de către pârâtă, respectiv staţie de prelucrare de betoane marca
X, nr. serie 932023/2007, valoarea de piaţă estimativă a acesteia fiind de 30.000 euro, și staţie de
reciclare marca Y, nr. serie 92019/2007, valoarea de piaţă estimativă a acesteia fiind de 9.500
euro.
Pârâta a depus întâmpinare prin care a invocat excepţiile netimbrării acţiunii şi a lipsei
calităţii procesuale active a reclamantei.
Prin sentinţa civilă nr. 6426 din 30 septembrie 2016, Judecătoria Buftea a admis excepţia
necompetenţei materiale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în
favoarea Tribunalului Ilfov.
Prin sentința civilă nr. 3300/2016 din 14 decembrie 2016, Tribunalul Ilfov, Secția civilă, a
admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei către
Judecătoria Buftea. A constatat ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecata cauzei
și a trimis dosarul Curții de Apel București pentru soluționarea conflictului negativ de
competență.
Prin sentința civilă nr. 43F/2017 din 28 martie 2017, Curtea de Apel București, Secția a
IV-a civilă, a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Ilfov.
Prin încheierea de şedinţă din 14 noiembrie 2017, Tribunalul Ilfov, Secţia civilă, a respins
excepţia netimbrării acţiunii şi a unit cu fondul excepţia lipsei calităţii procesuale active a
reclamantei.
Prin sentinţa civilă nr. 654 din 27 februarie 2018, Tribunalul Ilfov, Secția civilă, a respins
excepţia lipsei calităţii procesuale active, invocată de către pârâtă, a admis acţiunea și a obligat
pârâta la restituirea către reclamantă, în deplină proprietate şi posesie, a bunurilor - staţie de

576
prelucrare betoane marca X nr. serie 932023/2007 şi staţie de reciclare marca Y, nr. serie
920019/2007. A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 17.950,93 lei cu titlu de
cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel București, Secția a III-a civilă şi pentru
cauze cu minori şi de familie sub nr. x/2/2018.
Prin încheierea nr. 34A din 9 octombrie 2018, Curtea de Apel București, Secția a III-a
civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis excepţia necompetenţei funcţionale şi a
trimis cauza spre soluţionare Secţiilor a V-a sau a VI-a civile ale Curţii de Apel Bucureşti.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel București, Secția a V-a civilă, sub nr.
x/2/2018.
Prin decizia civilă nr. 332 din 21 februarie 2019, Curtea de Apel București, Secţia a V-a
civilă, a anulat ca insuficient timbrat apelul declarat de pârâta B. S.R.L. prin administrator special
C.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâtă B. S.R.L. prin administrator special C.,
motivele fiind, în esenţă, următoarele:
Recurenta-pârâtă susţine că intimata-reclamantă nu a făcut dovada calităţii de proprietar a
bunurilor revendicate şi nu a dovedit că au fost semnate procesele verbale de predare-primire a
bunurilor. Arată că nu au fost respectate dispoziţiile art. 1650 şi art. 1674 C. civ.
Intimata-reclamantă a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia netimbrării cererii
de recurs, iar în subsidiar a solicitat anularea recursului.
Pe baza cererii de recurs şi a întâmpinării depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a
dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat prin care s-a reţinut că soluţia
preconizată este aceea de anulare a recursului, sub condiţia achitării taxei judiciare de timbru.
Prin încheierea din 9 decembrie 2020, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului
asupra admisibilităţii în principiu a recursului declarat, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. 4 C.
proc. civ. Părţile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.
Examinând cu prioritate aspectele legate de timbrarea recursului declarat în cauză,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în complet de filtru, a reţinut următoarele:
Recurenta-pârâtă a formulat recurs împotriva unei decizii pronunţate de Curtea de Apel
Bucureşti în calea de atac a apelului, prin care a fost anulat ca insuficient timbrat apelul promovat
de pârâta reprezentată prin administrator special C.
În conformitate cu prevederile art. 25 alin. 1 lit. c) din O.U.G. nr. 80/2013, se taxează cu
20 lei cererile pentru exercitarea apelului sau, după caz, a recursului împotriva hotărârilor
judecătoreşti prin care cererea a fost anulată ca netimbrată.
Prin art. 1 din O.U.G. nr. 80/2013 a fost statuat principiul potrivit căruia acţiunile şi
cererile adresate instanţelor judecătoreşti sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute de
actul normativ menţionat, taxele fiind datorate atât de persoanele fizice, cât şi de persoanele
juridice, iar conform art. 32 şi art. 33 alin. 1 din O.U.G. nr. 80/2013, taxele judiciare de timbru se
plătesc anticipat, cu excepţiile prevăzute de lege, fiind datorate atât pentru judecata în primă
instanţă, cât şi pentru exercitarea căilor de atac.
Conform prevederilor art. 115 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a
insolvenței și de insolvență, sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru acțiunile introduse de
administratorul judiciar sau de lichidatorul judiciar, nu şi acţiunile introduse de administratorul
special.
Cererea de recurs din prezenta cauză este formulată prin administratorul special al
recurentei-pârâte, societate aflată în procedura prevăzută de Legea nr. 85/2014.
577
 Înalta Curte constată că recurentei-pârâte prin administrator special i s-a pus în vedere să
achite taxa judiciară de timbru în cuantum de 20 de lei prin adresa emisă la 10 iulie 2019 şi
comunicată la 12 iulie 2019, astfel cum rezultă din procesul verbal de comunicare acte aflat la fila
16 din dosarul de recurs, şi că obligaţia de achitare a taxei judiciare de timbru a fost menţionată şi
în raportul întocmit de magistratul-asistent, care a fost comunicat părţii, astfel cum rezultă din
procesul verbal de comunicare acte aflat la fila 57 din dosarul de recurs.
Pentru aceste considerente şi văzând că până la data soluţionării căii de atac formulate,
recurenta-pârâtă nu şi-a îndeplinit obligaţia de achitare a taxei judiciare de timbru, Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, dând eficienţă prevederilor art. 486 alin. 2 şi 3 C. proc. civ. raportat la art. 115
din Legea nr. 85/2014, în temeiul art. 493 alin. 5 din același cod, a anulat, ca netimbrat, recursul
declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. prin administrator special C. împotriva deciziei civile
nr. 332 din 21 februarie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, Secţia a V-a civilă.

28. Procedura insolvenței. Acțiune în constatarea nulității unor acte încheiate de

lichidatorul judiciar, formulată pe calea dreptului comun. Inadmisibilitate. Prioritatea
procedurii speciale față de cea de drept comun

C. proc. civ., art. 7, art. 129 alin. (2) pct. 2

Legea nr. 85/2006, art. 21 alin. (3), art. 25 lit. i), art. 149, art. 118 alin. (1)
Constituție, art. 21
C. civ., art. 1247 alin. (2), art. 1249

Procedura specială reglementată de legea insolvenţei este efectivă şi funcţională,

garantând accesul liber la justiţie, iar neexercitarea în termen a acestei proceduri nu dă dreptul
părţii de a formula o acţiune de drept comun.
În cazul în care prin cererea de chemare în judecată se solicită, pe calea dreptului
comun, constatarea nulității unor acte întocmite de lichidatorul judiciar în cadrul procedurii de
insolvenţă, în temeiul art. 25 lit. i) din Legea nr. 85/2006, și cum dispoziţiile Legii nr. 85/2006
prevăd o cale de atac specială împotriva măsurilor luate de acesta, în mod corect s-a apreciat că
nu este admisibilă o acţiune în anulare formulată pe calea dreptului comun împotriva aceloraşi
măsuri, aceasta nefiind compatibilă cu procedura insolvenţei, în condiţiile art. 149 din Legea nr.
85/2006.
Astfel, atâta timp cât este prevăzută o procedură specială, anularea actelor întocmite de
lichidatorul judiciar nu poate fi solicitată pe calea dreptului comun, acţiunea fiind inadmisibilă.

I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 1458 din 10 iunie 2021

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Botoşani la 18 iulie 2019 sub nr.
x/193/2019, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii B. SRL, prin lichidator judiciar CII C., a
solicitat să se constate nulitatea procesului-verbal de licitaţie nr. 1 din 29 martie 2019 şi a
contractului de vânzare-cumpărare autentificat de societatea profesională notarială „D.” prin
încheierea nr. 2221 din 12 aprilie 2019 şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Botoşani la 18 iulie 2019 sub nr.
y/193/2019, contestatoarea A., în contradictoriu cu intimata E., a solicitat să dispună anularea

578
somaţiei emise de BEJ F. în cadrul dosarului nr. x/2019, precum şi a tuturor actelor de executare
subsecvente, efectuate în baza titlului executoriu, respectiv sentinţa civilă nr. 390 din 20 mai
2019 a Judecătoriei Botoșani.
La termenul din 23 septembrie 2019, cauza ce formează obiectul dosarului nr. x/193/2019
a fost conexată la dosarul nr. y/193/2019.
Prin sentinţa civilă nr. 3184 din 10 octombrie 2019, Judecătoria Botoşani a admis
excepţia necompetenţei materiale a instanţei, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de
soluţionare a cererii, în favoarea Tribunalului Botoşani.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Botoşani, Secţia a II-a civilă, de contencios
administrativ şi fiscal, la data de 21 octombrie 2019, iar la termenul de judecată din 26 noiembrie
2019, din oficiu, instanţa a invocat excepţia disjungerii capătului de cerere, având ca obiect
constatare nulitate proces-verbal de licitație nr. 1 din 29 martie 2019 și contract de vânzare-
cumpărare autentificat sub nr. 2221 din 12 aprilie 2019 - Societatea Profesională Notarială „D.”
de capătul de cerere având ca obiect contestație la executare; excepţia necompetenței materiale a
Tribunalului Botoșani în soluționarea contestației la executare; excepţia necompetenţei
funcţionale a completului de judecată în soluţionarea capătului de cerere având ca obiect
constatare nulitate proces-verbal de licitație nr. 1 din 29 martie 2019 și contract de vânzare-
cumpărare autentificat sub nr. 2221din 12 aprilie 2019.
Prin sentința civilă nr. 555 din 26 noiembrie 2019, Tribunalul Botoșani a admis excepția
disjungerii și a disjuns capătul de cerere având ca obiect constatare nulitate proces-verbal de
licitație nr. 1 din 29 martie 2019 și contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2221 din 12
aprilie 2019 - Societatea Profesională Notarială „D.”;
A dispus formarea unui nou dosar în vederea soluționării capătului de cerere având ca
obiect constatare nulitate proces-verbal de licitație nr. 1 din 29.03.2019 și contract de vânzare-
cumpărare autentificat sub nr. 2221din 12 aprilie 2019, formulat de către A. în contradictoriu cu
E. și SC B. SRL;
A admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului Botoșani în soluționarea
contestației la executare, formulată de către A. în contradictoriu cu E. și a declinat competența de
soluționare în favoarea Judecătoriei Botoșani;
A constatat ivit conflict negativ de competență în ceea ce privește soluționarea
contestației la executare și a înaintat cauza spre soluționarea conflictului Curții de Apel Suceava,
a suspendat judecata contestației la executare, până la soluționarea conflictului de competență.
Urmare a admiterii excepției disjungerii și formării unui nou dosar, cauza a fost
înregistrată sub nr. x/40/2019, iar la termenul de judecată din 12 decembrie 2019 s-a pus în
discuția părților excepția necompetenței funcționale a completului COMN2 - litigii civile,
apreciindu-se că se impune soluționarea cauzei de către judecătorul sindic învestit cu soluționarea
insolvenței SC B. SRL - C.F 1 - dosar nr. x/40/2013.
Având în vedere temeiul de drept invocat pentru soluționarea cererii - art. 118 din Legea
nr. 85/2006, Tribunalul Botoşani a reţinut incidenţa dispozițiilor art. 129 alin. 2 pct. 2 C. proc.
civ. şi, pe cale de consecinţă a admis excepția necompetenței funcționale și a înaintat cauza
judecătorului sindic spre competentă soluționare.
La data de 15 ianuarie 2020 s-a înregistrat dosarul sub nr. x/40/2019* pe rolul
Tribunalului Botoşani, Secţia a II-a civilă.
Prin sentinţa civilă nr. 131 din 8 iulie 2020, Tribunalul Botoşani, Secţia a II-a civilă, a
respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC B. SRL;

579
 A respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de contestatoarea A., în contradictoriu cu
intimaţii E. şi SC B. SRL (…), comuna Mihai Eminescu, judeţul Botoşani, prin lichidator judiciar
Cabinet Individual de Insolvenţă C.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel contestatoarea A.
Prin decizia nr. 307 din 5 noiembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, Secția a
II-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat de contestatoarea A. împotriva sentinţei
civile nr. 131 din 8 iulie 2020, pronunţată de Tribunalul Botoşani, Secţia a II-a civilă, în dosarul
nr. x/40/2019*.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, contestatoarea A. a declarat recurs, solicitând
admiterea acestuia, casarea deciziei atacate pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1
pct. 5 C. proc. civ., hotărârea fiind dată cu încălcarea principiului legalităţii prevăzut de art. 7 C.
proc. civ. şi regulilor de procedură privind accesul la justiţie.
În acest sens, se arată că instanţa a fost învestită cu o acţiune de drept comun în nulitatea
actului de vânzare-cumpărare prin licitaţie pentru încălcarea legii în materia licitaţiilor publice şi
că nicio dispoziţie a legii procesuale nu impune titularului acţiunii, sub sancţiunea
inadmisibilităţii, obligaţia de a urma exclusiv calea procesuală prevăzută de legea specială.
Astfel, nicio dispoziţie a legii nu impune o anumită modalitate de exercitare a acţiunii,
persoana interesată, pentru apărarea drepturilor şi intereselor sale legitime, putând opta în mod
liber între procedura prevăzută de art. 21 din Legea nr. 85/2006 şi procedura de drept comun în
materia nulităţilor actelor de vânzare-cumpărare.
Prin urmare, atunci când pentru realizarea unui drept există o procedură specială şi alta de
drept comun, putem întrebuinţa pe oricare dintre ele, cu condiţia de a nu le întrebuinţa pe
amândouă în acelaşi timp şi de a nu fi intervenit o hotărâre judecătorească definitivă şi
irevocabilă în cauză.
Concursul acţiunilor creează în favoarea celui interesat un drept de opţiune, căile deschise
fiind alternative, iar dreptul părţii de a alege între mai multe căi procedurale nu poate fi
considerat închis decât în ipoteza în care partea care s-a pronunţat pentru o cale recurge la alta,
fără ca cea dintâi să fi fost închisă şi când prima cale a dat loc unei hotărâri cu irevocabilă
autoritate în fondul cauzei.
În acest context, recurenta evocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului,
potrivit căreia, considerând că nu trebuie să tranşeze problema consecinţelor în dreptul român a
alegerii unei anumite căi pentru realizarea dreptului în detrimentul alteia, a stabilit că respingerea
acţiunii de drept comun pe considerentul că reclamantul ar avea deschisă calea prevăzută de legea
specială şi astfel nu ar mai avea acces la procedura comună, reprezintă un refuz de acces la o
instanţă, astfel încât există o încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie (Cauza Smoleanu împotriva
României hotărârea din 3 decembrie 2002).
În acest sens, recurenta susţine că atunci când reclamantului i s-a respins acţiunea de drept
comun ca inadmisibilă, fără a fi examinat fondul cauzei, există o încălcare a dreptului de acces la
instanţă.
Astfel, din această hotărâre rezultă şi dreptul de opţiune al reclamantului între acţiunea de
drept comun şi cea prevăzută de legea specială.
Prin urmare, în cazul existenţei în paralel a acţiunii de drept comun şi a celei prevăzută de
legea specială, reclamantul are dreptul suveran de a indica preferinţa sa pentru acţiunea de drept
comun, iar instanţa va trebui să o examineze pe fond, iar atunci când reclamantului i s-a respins
acţiunea de drept comun ca inadmisibilă, fără a fi examinat fondul cauzei, există o încălcare a
dreptului de acces la instanţă.

580
 Tot în acelaşi context au fost evocate - cauza Faimblat împotriva României, hotărârea din
13 ianuarie 2009 şi cauza Miu împotriva României, hotărârea din 6 noiembrie 2012.
Aşadar, a lipsi reclamanta de exerciţiul acestei acţiuni pe motiv că ar fi trebuit să urmeze
calea contestaţiei prevăzute de art. 21 din Legea nr. 85/2006, înseamnă pe de o parte a-i încălca
dreptul fundamental de acces liber la justiţie pe care nicio lege nu-1 poate îngrădi (art. 21
Constituţie), iar, pe de altă parte, înseamnă a accepta menţinerea în vigoare a unor acte juridice
încheiate cu încălcarea dispoziţiilor legii.
Prin urmare, opunerea de către instanţele de fond privind procedura prevăzută de Legea
nr. 85/2006 şi refuzul examinării fondului cauzei acţiunii în nulitate constituie o încălcare a
dreptului la un proces echitabil în componenta sa privind accesul la justiţie. Totodată, trebuie
reţinut că nulitatea absolută pentru încălcarea dispoziţiilor legii în materia vânzării prin licitaţie
publică poate fi invocată, potrivit dispoziţiilor art. 1247 alin. 2 C. civ., de orice persoană
interesată, pe cale de acţiune sau de excepţie.
În cauză nu s-a depus întâmpinare de către intimata E.
Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept
invocate, Înalta Curte a constatat că recursul declarat de recurenta-contestatoare A. este
nefondat pentru următoarele considerente:
Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ. vizează neregularități de
ordin procedural ce sunt sancționate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., dispoziţii ce constituie
dreptul comun în materia actelor de procedură şi care vizează o singură ipoteză de nulitate,
respectiv încălcarea formelor procedurale.
În argumentarea acestui motiv de casare, recurenta susţine că hotărârea atacată a fost dată
cu încălcarea principiului legalităţii prevăzut de art. 7 C. proc. civ. şi a regulilor de procedură
privind accesul la justiţie.
În acest sens, se arată că instanţa a fost învestită cu o acţiune de drept comun în nulitatea
actului de vânzare-cumpărare prin licitaţie pentru încălcarea legii în materia licitaţiilor publice şi
că nicio dispoziţie a legii procesuale nu impune titularului acţiunii, sub sancţiunea
inadmisibilităţii, obligaţia de a urma exclusiv calea procesuală prevăzută de legea specială.
Aşadar, lipsirea reclamantei de exerciţiul acestei acţiuni pe motiv că ar fi trebuit să
urmeze calea contestaţiei prevăzute de art. 21 din Legea nr. 85/2006, înseamnă pe de o parte a-i
încălca dreptul fundamental de acces liber la justiţie pe care nicio lege nu-1 poate îngrădi (art. 21
Constituţie), iar, pe de altă parte, înseamnă a accepta menţinerea în vigoare a unor acte juridice
încheiate cu încălcarea dispoziţiilor legii.
Aceste critici sunt nefondate, urmând a fi respinse, în considerarea următoarelor
argumente:
Ca urmare a admiterii excepției disjungerii și formării unui nou dosar, în vederea
soluționării capătului de cerere având ca obiect constatare nulitate proces-verbal de licitație nr. 1
din 29.03.2019 și contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2221/12.04.2019, formulat
de către A. în contradictoriu cu E. și SC B. SRL şi faţă de temeiul de drept invocat pentru
soluționarea cererii - art. 118 din Legea nr. 85/2006, Tribunalul Botoşani a reţinut incidenţa
dispozițiilor art. 129 alin. 2 pct. 2 C. proc. civ. şi, pe cale de consecinţă, a admis excepția
necompetenței funcționale și a înaintat cauza judecătorului sindic spre competentă soluționare,
cauza fiind înregistrată sub dosarul nr. x/40/2019* pe rolul Tribunalului Botoşani, Secţia a II-a
civilă.
Prin precizarea de către reclamantă a temeiului juridic al acţiunii s-a susţinut că cererea
este promovată pe dreptul comun, iar, prin concluziile scrise, reclamanta a precizat că nu sunt
aplicabile dispoziţiile art. 21 alin. 3 din Legea nr. 85/2006, instanţa fiind învestită cu o acţiune în
581
nulitatea actelor de vânzare prin licitaţie publică, şi nu o contestaţie împotriva măsurilor luate de
lichidatorul judiciar, ca temei de drept invocând dispoziţiile art. 1247 alin. 2 C. civ.
În acest sens, instanţele au reţinut că procesul-verbal de licitaţie nr. 1 din 29 martie 2019 a
fost încheiat de CII C. ca urmare a licitaţiei publice cu strigare de la acea dată ce a avut ca obiect
bunurile aparţinând debitoarei B. SRL, în cadrul dosarului de insolvenţă al acesteia.
În motivarea acţiuni, reclamanta a susţinut nerespectarea dispoziţiilor art. 118 alin. 1 din
Legea nr. 85/2006, iar în concluziile scrise a apreciat că actele juridice de vânzare-cumpărare prin
licitaţie pot fi atacate pentru motive de nulitate, în temeiul prevăzut de art. 1249 C. civ., iar
potrivit art. 149 din Legea nr. 85/2006, dispoziţiile acestei legi se completează cu cele ale
Codului civil, în legea specială nefiind prevăzut un termen special.
Într-adevăr, în cauză, instanţele au reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 149 din Legea nr.
85/2006, potrivit cărora „dispoziţiile prezentei legi se completează, în măsura compatibilităţii lor,
cu cele ale Codului de procedură civilă” şi au apreciat, în mod corect, în sensul că fiind prevăzută
o procedură specială, anularea actelor întocmite de lichidatorul judiciar nu poate fi solicitată pe
calea dreptului comun, constatând astfel că acţiunea este inadmisibilă.
Din această perspectivă, se constată că în mod greşit reclamanta a solicitat, pe calea
dreptului comun, constatarea nulităţii procesului-verbal de licitaţie nr. 1 din 29 martie 2019 şi a
contractului de vânzare-cumpărare autentificat de SNP D. sub nr. 2221/12.04.2019, susţinând
încălcarea dispoziţiilor art. 118 din Legea nr. 85/2006.
Aceasta, deoarece procesul-verbal de licitaţie şi ulterior contractul de vânzare-cumpărare
în cauză sunt înscrisuri întocmite de lichidatorul judiciar în cadrul procedurii de insolvenţă ca
urmare a licitaţiei publice cu strigare din 29 martie 2019, în temeiul art. 25 lit. i) din Legea nr.
85/2006, în cadrul căruia sunt menţionate principalele atribuţii ale lichidatorului judiciar şi, cum
dispoziţiile actului normativ evocat prevăd o cale de atac specială împotriva măsurilor luate de
lichidatorul judiciar, în cadrul procedurii insolvenţei, se constată că în mod corect au apreciat cele
două instanţe că nu este admisibilă o acţiune în anulare formulată pe calea dreptului comun
împotriva aceloraşi măsuri, aceasta nefiind compatibilă cu procedura insolvenţei, în condiţiile art.
149 din Legea nr. 85/2006.
În ceea ce priveşte deciziile CEDO, invocate de recurentă în cadrul motivelor de recurs,
prin care se susţine încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie, în cauza Smoleanu împotriva
României - hotărârea din 3 decembrie 2002, se reţine că obiectul acesteia viza restituirea unui
imobil înainte de adoptarea legilor de restituire; în cauza Faimblat împotriva României -
hotărârea din 13 ianuarie 2009 se reţine dreptul statului pentru instituirea procedurilor admise,
dar constată ineficienţa sistemului, iar în cauza Miu împotriva României - hotărârea din 6
noiembrie 2012 se referă la procedura administrativă.
În acest context, Înalta Curte constată că deciziile CEDO invocate sunt nerelevante din
perspectiva problemei de drept analizată în recurs - accesul la justiţie - Curtea Europeană
nestatuând asupra posibilităţii de formulare, la opţiunea părţii, a acţiunii de drept comun şi a celei
reglementate prin legea specială. Toate aceste decizii recunosc dreptul statului de a stabili
proceduri speciale, prioritare, CEDO constatând doar lipsa lor de eficienţă. Din această
perspectivă au fost adoptate hotărârile de condamnare a României.
Relevant în toate aceste hotărâri este faptul că jurisprudenţa CEDO nu sancţionează statul
român pentru instituirea procedurii speciale, prioritare faţă de cea de drept comun, ci pentru
ineficienţa acesteia.
Sub acest aspect este importantă hotărârea CEDO în cauza Maria Atanasiu şi alţii
împotriva României - hotărâre pilot în care, fiind recunoscut dreptul statului de a stabili o

582
procedură specială prioritară, sunt determinate direcţiile de acţiune pentru eficientizarea acestei
proceduri.
În speţă, procedura specială reglementată de legea insolvenţei este efectivă şi funcţională,
garantând accesul liber la justiţie.
Neexercitarea în termen a acestei proceduri nu dă dreptul părţii de a formula o acţiune de
drept comun, în raport şi de jurisprudenţa constantă sub acest aspect la nivelul CEDO.
Din această perspectivă, se constată că sunt relevante argumentele Curţii Europene în
cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, în care la paragraful 114 „Curtea reaminteşte
că art. 6 & 1 din Convenţie garantează oricărei persoane dreptul ca o instanţă să se pronunţe
asupra oricărei contestaţii referitoare la drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil. Articolul
consfinţeşte astfel „dreptul la o instanţă”, cu privire la care dreptul de acces, şi anume dreptul de
a sesiza instanţa în materie civilă, nu constituie decât unul dintre aspecte; par. 115. Dreptul de
acces la instanţe, recunoscut de art. 6 & 1 din Convenţie, nu este absolut: el se pretează la limitări
admise implicit deoarece, prin însăşi natura sa, impune o reglementare de către stat. Statele
contractante se bucură, în materie, de o anumită marjă de apreciere. Cu toate acestea, Curţii îi
revine obligaţia de a statua în ultimă instanţă cu privire la respectarea cerinţelor Convenţiei; ea
trebuie să se convingă că limitările implementate nu restrâng accesul oferit individului într-un
asemenea mod sau într-o asemenea măsură încât dreptul să fie încălcat în însăşi substanţa lui. În
plus, o astfel de limitare nu este conformă cu art. 6 & 1 decât dacă urmăreşte un scop legitim şi
dacă există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit;
par. 116. În această privinţă, trebuie reamintit faptul că scopul Convenţiei este să protejeze nu
drepturi teoretice sau iluzorii, ci concrete şi efective. Remarca este valabilă în special pentru
dreptul de acces la instanţe, avându-se în vedere locul eminent pe care îl ocupă dreptul la un
proces echitabil într-o societate democratică (Prinţul Hans-Adam II de Liechtenstein împotriva
Germaniei [MC], nr. 42.527/98, && 43 - 45, CEDO 2001-VIII)”.
Aşadar, din perspectiva cerinţelor impuse de dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc.
civ., se constată că recurenta nu au invocat nicio neregularitate de ordin procedural ce ar putea
conduce la nulitatea actului, astfel încât, pentru toate argumentele ce preced, în temeiul
dispoziţiilor art. 496 alin. 1 C. proc. civ., Înalta Curte a respins ca nefondat recursul declarat de
recurenta-contestatoare A. împotriva deciziei nr. 307 din 5 noiembrie 2020 pronunţată de Curtea
de Apel Suceava, Secția a II-a civilă.

Notă: Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței a fost abrogată prin Legea nr. 85/2014 la data de 27
iunie 2014.

29. Acțiune în pretenții formulată împotriva unui grup de societăți. Deschiderea procedurii
insolvenței față de una dintre societăţile din grup. Nelegala suspendare a judecății în
temeiul art. 36 din Legea nr. 85/2006 cu privire la întregul grup de societăţi

Legea nr. 85/2006, art. 36

C. proc. civ., art. 9, art. 406 alin. (5), art. 412 alin. (1) pct. 8, art. 483 alin. (3)

Potrivit dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006, de la data deschiderii procedurii
insolvenței se suspendă de drept toate acţiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de
executare silită pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale.

583
 În cazul în care calitatea de pârâtă o are un grup de societăţi, iar faţă de una dintre
societăţile din grup a fost deschisă procedura insolvenţei, este nelegală aplicarea de către
instanţă a măsurii suspendării de drept a judecăţii în faza de apel și formei de asociere, întrucât
prevederile art. 36 din Legea nr. 85/2006 au în vedere exclusiv societatea față de care s-a
declanșat procedura de executare colectivă, iar nu și posibilele forme de asociere în care
respectiva debitoare ar fi intrat.

I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 1871 din 28 septembrie 2021

Prin cererea înregistrată la data de 29 iunie 2017, pe rolul Tribunalului Satu-Mare, Secţia
a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta Societatea A. S.R.L. Satu Mare,
prin administrator judiciar B. I.P.U.R.L., în contradictoriu cu Asocierea Grupo C. S.A. Spania &
D. S.A. Spania & E. S.R.L. România, prin liderul asocierii Grupo C. S.A. Spania - Sucursala
Bucureşti, a solicitat instanţei, în principal, să oblige pârâtele debitoare, membre ale asocierii, la
plata în solidar a sumei de 263.509,45 lei, reprezentând contravaloarea facturii nr. 3/01.02.2017,
a penalităţilor de întârziere de 0,5%/zi de întârziere, calculate de la data scadenţei datoriei şi până
la data plăţii efective a debitului principal, la care se adaugă cheltuielile de judecată; în subsidiar,
în cazul în care se va constata că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile privind răspunderea
solidară a asociaţilor faţă de terţi, din asocierea mai sus menţionată, pârâta Grupo C. S.A. Spania
- Sucursala Bucureşti să fie obligată la plata sumelor solicitate.
În drept, a invocat dispoziţiile art. 109, art. 113 alin. 1 pct. 3, art. 453, art. 663 alin. 2, 3, 4
şi art. 1014 şi urm. C. proc. civ.
Prin sentinţa nr. 229/14.11.2018 a Tribunalului Satu-Mare, Secţia a II-a civilă, de
contencios administrativ şi fiscal, cererea reclamantei a fost admisă în parte, pârâtele, membre ale
asocierii, fiind obligate la plata în solidar către reclamantă a sumei de 263.509,45 lei,
reprezentând contravaloarea facturii nr. 3/01.02.2017, capătul de cerere privind penalităţile de
întârziere și cererea de acordare a cheltuielilor de judecată fiind respinse.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel Societatea A. S.R.L., prin administrator judiciar
B. I.P.U.R.L.
Prin încheierea din 14 ianuarie 2020, Curtea de Apel Oradea, Secţia II-a civilă, de
contencios administrativ și fiscal, a respins cererea de amânare a judecării cauzei, formulată de
reprezentantul apelantei, iar în baza art. 412 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., raportat la art. 36 din
Legea nr. 85/2006, coroborat cu art. 15 din Regulamentul CE nr. 1346/2000, a constatat
suspendarea de drept a cauzei.
La data de 17 martie 2020, reclamanta Societatea A. S.R.L., prin administrator judiciar B.
I.P.U.R.L. a declarat recurs împotriva încheierii din 14 ianuarie 2020 pronunţate de Curtea de
Apel Oradea, Secţia II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.
În cuprinsul cererii de recurs, întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488
alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că încheierea de suspendare este
nelegală, fiind pronunțată cu greșita aplicare a legii, temeiul de drept reținut de instanță, respectiv
art. 36 din Legea nr. 85/2006, nefiind incident în cauză, întrucât nu debitorul în insolvență
Societatea Grupo C. S.A. Spania are calitate procesuală pasivă în litigiu, ci Asocierea Grupo C.
S.A. Spania & D. S.A. Spania & E. S.R.L. România, asociere fără personalitate juridică, care
poate sta în judecată în temeiul art. 56 alin. 2 C. proc. civ.
Recurenta-reclamantă a subliniat faptul că asocierea menționată are calitate procesuală
pasivă întrucât există identitate de părți între subiectele raportului litigios, contractul în baza
căruia a fost pornit litigiul fiind încheiat cu această asociere.
584
 A mai susținut că, pe lângă debitorul Societatea Grupo C. S.A. Spania, în cauză mai există
alți debitori ai Societății A. S.R.L., și anume D. S.A. și E. S.R.L., care nu sunt în procedura de
insolvență. Prin urmare, suspendarea cauzei și față de aceștia este nelegală, fiind o împiedicare în
atragerea răspunderii acestora pe perioada insolvenţei celuilalt membru al asocierii, Grupo C.
S.A., cu atât mai mult cu cât nu această societate are calitate procesuală pasivă în cauză.
Conform art. 1953 alin. 2 C. civ., dacă asociaţii acţionează în numele asocierii faţă de
terţi, aceştia sunt ţinuţi solidar pentru actele încheiate de oricare dintre ei, iar potrivit art. 1426
alin. l din același cod, solidaritatea debitorilor sau creditorilor nu atrage, prin ea însăşi,
indivizibilitatea obligaţiilor.
Așadar, existenţa răspunderii solidare a membrilor asocierii faţă de terţi, pentru obligaţiile
contractate de către oricare dintre aceştia în numele asocierii, nu atrage indivizibilitatea
obligaţiilor, ceea ce duce la concluzia că fiecare dintre membrii asocierii este obligat să achite
toate datoriile contractate faţă de terţi în numele asocierii de către oricare dintre ei, astfel încât
suspendarea cauzei faţă de Societatea D. S.A. şi Societatea E. S.R.L. este nelegală deoarece aceşti
doi membri ai asocierii nu sunt în insolvenţă, fiind ţinuţi să răspundă faţă de terţi pentru
obligaţiile asocierii. Or, acest lucru este imposibil de realizat în condiţiile în care cauza ar fi
suspendată de drept în temeiul art. 36 din Legea nr. 85/2006, suspendarea operând doar faţă de
debitorul Grupo C. S.A., care este în insolvenţă, nu şi faţă de ceilalţi doi debitori - D. S.A. şi E.
S.R.L.
Recurenta a arătat și faptul că în şedinţa din data de 14 ianuarie 2020 a solicitat instanței
amânarea cauzei pentru a face în scris renunţarea la judecată faţă de debitorul Grupo C. S.A.,
pentru ca judecata să continue în contradictoriu cu ceilalţi doi membri ai asocierii, însă instanţa
de apel i-a respins în mod nelegal cererea de amânare, fără a i se da posibilitatea, după
respingerea cererii de amânare, să facă renunţarea la judecată, cu toate că a depus în scris la
dosarul cauzei o astfel de solicitare.
Curtea de apel a pronunţat în mod intempestiv suspendarea, menţionând la finalul
încheierii de şedinţă o notă în care se arată, în mod nereal, că „după ce instanţa a constatat
suspendarea de drept a prezentei cauze, în condiţiile în care s-a dat posibilitatea reprezentantului
apelantei să îşi exprime opţiunea privind exercitarea dreptului de a renunţa la judecarea apelului,
opţiune pe care nu şi-a manifestat-o anterior măsurii dispuse, reprezentantul apelantei arată că
doreşte să depună la dosarul cauzei o cerere de renunţare la judecata apelului faţă de Grupo C.
S.A. şi continuarea judecăţii apelului faţă de ceilalţi doi membri ai asocierii pârâte”.
În realitate, însă, aşa cum reiese din transcriptul înregistrării şedinţei de judecată, între
momentul respingerii cererii de amânare a cauzei şi cel al pronunţării constatării suspendării
cauzei, instanţa nu i-a dat posibilitatea de a renunţa la judecată, deşi a fost depus la dosar un
înscris în acest sens, fiindu-i încălcat dreptul la apărare. Existenţa unei astfel de cereri, înainte de
pronunţarea asupra suspendării cauzei, ar fi presupus comunicarea acesteia părţilor şi citarea lor
pentru punerea în discuţie a renunţării la judecată, într-o atare situaţie nemaiexistând motivul de
suspendare prevăzut de art. 36 din Legea nr. 85/2006, fapt care ar fi dus la pronunţarea unei cu
totul alte soluţii.
În data de 28 august 2020 Asocierea Grupo C. S.A. Spania & D. S.A. Spania & E. S.R.L.
România, prin liderul asocierii Grupo C. S.A. Spania - Sucursala Bucureşti, a formulat
întâmpinare prin care a invocat excepţiile nulităţii recursului şi a lipsei capacităţii procesuale de
folosinţă a asocierii, iar pe fond a solicitat respingerea recursului.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă, a dispus întocmirea raportului
asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

585
 Prin încheierea din 30 martie 2021, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493
alin. 3 C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se
depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede alin. 4 al aceluiași articol, părţile
neînţelegând să îşi exercite acest drept.
Prin încheierea din 15 iunie 2021 au fost respinse excepțiile nulității și lipsei capacității de
folosință a asocierii și a fost admis în principiu recursul, pentru considerentele menționate în
această încheiere.
Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate
cu dispozițiile art. 483 alin. 3 C. proc. civ., a constatat că acesta este fondat pentru
considerentele ce succed.
Recurenta contestă aplicarea măsurii suspendării de drept a judecării cauzei, susținând că
aceasta a fost luată cu aplicarea greșită a art. 412 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., raportat la art. 36 din
Legea nr. 85/2006.
Înalta Curte constată că aceste dispoziții legale reglementează norme de procedură și, prin
urmare, deși recurenta a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc.
civ., criticile sale corespund, de fapt, motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5, din
perspectiva căruia ele vor fi analizate.
Conform acestui din urmă text, casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată,
instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.
Instanța de apel a reținut, drept temei al suspendării judecății, dispozițiile art. 36 din Legea
nr. 85/2006, potrivit cărora, de la data deschiderii procedurii insolvenței se suspendă de drept
toate acţiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea
creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale. Astfel, a fost justificată dispunerea măsurii
suspendării de drept a judecării cauzei în faza de apel prin faptul că împotriva Societății Grupo C.
S.A. a fost deschisă procedura de insolvenţă.
Înalta Curte reține că textul de lege care a constituit temeiul suspendării, respectiv art. 36
din Legea nr. 85/2006, are în vedere exclusiv societatea față de care s-a declanșat procedura de
executare colectivă, iar nu și posibilele forme de asociere în care respectiva debitoare ar fi intrat.
Prin urmare, în mod greșit a reținut instanța de apel că măsura suspendării de drept a judecății se
aplică și formei de asociere, respectiv Asocierea Grupo C. S.A. Spania & D. S.A. Spania & E.
S.R.L. România, al cărui lider este Grupo C. S.A. Spania - Sucursala Bucureşti, această asociere
având, în dosar, calitatea de pârâtă. Contractul în temeiul căruia a fost pornit litigiul este încheiat
cu această asociere, entitate care are calitate procesuală pasivă întrucât există identitate de părți
între subiectele raportului litigios.
În concluzie, soluția instanței de apel de a extinde efectele incidenței art. 36 din Legea nr.
85/2006 și față de asociere nu are suport legal, motiv pentru care este fondată critica pe acest
aspect.
Totodată, se reține ca fondată și critica recurentei prin care reproșează instanței de apel
încălcarea principiului disponibilității, în sensul că nu i-a acordat posibilitatea de a-și exprima
voința cu privire la precizarea cadrului procesual prin raportare la starea de insolvență a uneia
dintre părțile litigiului.
Într-adevăr, cum titularul dreptului subiectiv material are prerogativa exclusivă de
exercitare a dreptului său, în plan procesual această prerogativă se manifestă prin posibilitatea
părții interesate de a dispune de mijloacele procedurale acordate de lege, care dau formă și
conținut principiului disponibilităţii, reglementat prin art. 9 C. proc. civ.
O astfel de manifestare a principiului disponibilității este reprezentată de cererea
recurentei, formulată în fața instanței de apel în şedinţa din data de 14 ianuarie 2020, prin care a
586
solicitat amânarea judecării cauzei pentru a avea posibilitatea de a formula în scris o cerere de
renunţare la judecată faţă de Societatea Grupo C. S.A., astfel încât judecata să continue în
contradictoriu cu ceilalţi doi membri ai asocierii, față de care nu a fost deschisă procedura de
insolvență.
În aceste condiții, în mod greșit i-a fost respinsă de către instanța de apel cererea de
amânare, recurentei fiindu-i îngrădit, nelegal, dreptul de a renunţa la judecată faţă de debitorul
insolvent, prin nesocotirea principiului disponibilității, care este unul dintre principiile
fundamentale ale procesului civil și care garantează părților că pot realiza acte de dispoziție care,
ca regulă, sunt obligatorii pentru instanța de judecată, în sensul că nu pot fi refuzate (prin
derogare, numai atunci când printr-o reglementare legală se prevede inadmisibilitatea renunțării
la judecată, instanţa nu poate lua act de o astfel de manifestare de voință - a se vedea, cu titlu de
ex., art. 437 alin. 2 C. proc. civ., însă nu este cazul în speță). Aceasta, cu atât mai mult cu cât noul
cod prevede expres, în cuprinsul art. 406 alin. 5, posibilitatea renunțării la judecată nu doar în
apel, ci și în căile extraordinare de atac.
În consecinţă, reţinând incidenţa în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1
pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul în temeiul dispoziţiilor art. 496 şi art. 497 din
acelaşi cod, a casat încheierea atacată şi a trimis cauza la aceeaşi instanţă pentru continuarea
judecăţii.

Notă: Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței a fost abrogată prin Legea nr. 85/2014 la data de 27
iunie 2014.

VI. Societăţile

30. Retragerea asociatului. Acțiune în pretenții având ca obiect contravaloarea părților

sociale cuvenite. Prescripția dreptului material la acțiune. Neincidența dispozițiilor art.
2532 alin. (1) pct.7 din Codul civil

Legea nr. 31/1990, art. 226 alin. (1) lit. b), alin. (3)
C. civ., art. 2532 alin. (1) pct. 7

Potrivit dispozițiilor art. 226 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, drepturile asociatului
retras, cuvenite pentru părţile sale sociale, se stabilesc prin acordul asociaţilor ori de către un
expert desemnat de aceştia, sau, în caz de neînţelegere, de tribunal.
Din interpretarea textului de lege rezultă că legiuitorul, atunci când a reglementat
condițiile retragerii asociaților din societate a avut în vedere principiul libertății convențiilor,
acordând asociaților dreptul de a reglementa desocotirea dintre ei pe cale amiabilă, prin
acordul unanim manifestat printr-o hotărâre sau de către un expert desemnat de aceștia, fie pe
cale judecătorească.
Astfel, faptul că asociații au hotărât ca stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite
asociatului retras să fie făcută prin recurgerea la un expert desemnat de aceștia nu reprezintă
nici o încercare de împăcare a părților, nici o procedură prealabilă prevăzută de lege, de natură
a atrage incidența dispozițiilor art. 2532 alin. (1) pct. 7 C. civ. în privința suspendării cursului

587
prescripției dreptului material la acțiune, ci reprezintă o modalitate prevăzută de lege pentru
efectuarea desocotirii.

I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 693 din 23 martie 2021

Prin cererea înregistrată la 28 aprilie 2018, sub nr. x/1285/2018, reclamantul A. a solicitat
obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata sumei de 250.000 euro, reprezentând contravaloarea părţilor
sociale deţinute din capitalul social al societăţii pârâte şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de
judecată.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 226 alin. 3 din Legea nr. 31/1990.
Prin sentinţa civilă nr. 1658/2018 din 23 octombrie 2018, pronunţată de Tribunalul
Specializat Cluj s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi, în consecinţă, s-a
respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B.
S.R.L.; reclamantul a fost obligat să plătească pârâtei suma de 1.872,25 lei cu titlu de cheltuieli
de judecată.
Împotriva sentinţei civile nr. 1658/2018 din 23 octombrie 2018, pronunţată de Tribunalul
Specializat Cluj, a declarat apel reclamantul A., solicitând, în principal, anularea sentinţei apelate
şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, în temeiul 480 alin. 3 C. proc. civ., iar, în
subsidiar, în măsura în care nu se va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare, a solicitat
schimbarea în tot a sentinţei apelate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată aşa cum a
fost formulată şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Prin decizia civilă nr. 184/2019 din 1 aprilie 2019, Curtea de Apel Cluj, Secţia a II-a
civilă, a respins apelul declarat de apelantul A., împotriva sentinţei civile nr. 1658 din 23
octombrie 2018 în dosarul nr. x/1285/2018 al Tribunalului Specializat Cluj; a fost obligat
apelantul să plătească intimatei B. S.R.L. suma de 1057,82 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în
apel.
La 22 mai 2019, recurentul-reclamant A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr.
184/2019 din 1 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, Secţia a II-a civilă, prin care a
solicitat, în temeiul art. 497 coroborat cu art. 480 alin. 3 C. proc. civ., admiterea căii de atac,
casarea deciziei atacate şi a sentinţei civile nr. 1658/2018 din 23 octombrie 2018, pronunţată de
Tribunalul Specializat Cluj, şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată către instanţa de fond,
precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocaţial.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. l pct. 8 C. proc. civ.
Recurentul susţine că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a fost soluţionată
în mod eronat de către instanţele inferioare, soluţiile date atât în primă instanţă, cât şi în apel,
fiind întemeiate pe o greşită aplicare a normelor de drept material.
Consideră recurentul că soluţiile pronunţate sunt consecinţa aplicării greşite a prevederilor
Codului civil referitoare la suspendarea termenului de prescripţie.
Astfel, susţine că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că nu sunt incidente în speţă
prevederile art. 2532 alin. l pct. 7 C. civ.; or, în baza acestui text legal se impunea suspendarea
termenului prescripţiei pentru perioada în care a operat cazul de suspendare, deşi nu mai mult de
3 luni de la intervenirea acestuia.
Raportat la considerentele deciziei atacate, recurentul invocă faptul că instanţa de apel,
deşi a reţinut că momentul naşterii în favoarea sa a dreptului de a fi despăgubit, conform art. 226
alin. 3 din Legea nr. 31/1990, este data de 27.02.2015, în ciuda acestui fapt nu i-a recunoscut
posibilitatea realizării efective a dreptului legal prevăzut, rezumându-se pur şi simplu la analiza

588
momentului naşterii dreptului acestuia şi ignorând cu desăvârşire momentul la care recurentul a
devenit în imposibilitate de a-şi realiza în mod efectiv acest drept.
Arată că intervalul cuprins între adoptarea hotărârii asociaţilor şi cel al realizării raportului
de expertiză reprezintă o încercare de împăcare a părţilor, de rezolvare amiabilă a unei situaţii
potenţial litigioase, sens în care părţile au apelat la întocmirea unui raport de expertiză
extrajudiciară în vederea determinării sumei datorate.
Împrejurarea că, prin raportul de expertiză extrajudiciară, a fost stabilită o situaţie evident
abuzivă şi neancorată în realitate şi contestarea acestei sume de către recurent nu face decât să
confirme faptul că încercarea de împăcare a părţilor nu a fost una fructuoasă.
În acest context, temeiul legal pentru care recurentul consideră că a operat suspendarea
cursului prescripţiei se regăseşte în textul art. 2532 C. civ., potrivit căruia prescripţia se suspendă
„în cazul în care cel îndreptăţit la acţiune trebuie sau poate, potrivit legii sau contractului, să
folosească o anumită procedură prealabilă (...) încercarea de împăcare sau altele asemenea, cât
timp nu a cunoscut şi nici nu trebuia să cunoască rezultatul acelei proceduri (...). "
Referitor la faptul că încercarea de împăcare a părţilor nu îmbracă forma unei proceduri
prealabile, recurentul arată că textul evocat nu obligă la îndeplinirea unei astfel de condiţii, ci
prevede situaţiile indicate în mod exemplificativ.
Astfel, reiese că, până la finalizarea raportului de expertiză, recurentul nu cunoştea
rezultatul acesteia, sens în care, orice apărare care putea fi formulată în legătură cu drepturile
acestuia ca urmare a retragerii, era prematură şi vădit inoportună.
De aceea, fiind incidente prevederile art. 2532 alin. l pct. 7 C. civ., recurentul susţine că
de la data adoptării hotărârii AGA nr. 1 din 27.02.2015 şi până la data de 27.05.2015, cursul
prescripţiei a fost suspendat.
În concluzie, recurentul apreciază că prescripţia începută la 27.02.2015 s-ar fi împlinit la
27.05.2018, situaţie în care înregistrarea acţiunii în data de 23.04.2018 a fost făcută în termenul
legal, motiv pentru care recurentul solicită instanţei de recurs respingerea excepţiei prescripţiei
dreptului material la acţiune ca fiind neîntemeiată.
Recurentul-reclamant nu a precizat dacă este de acord ca recursul să fie soluţionat în
completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. 6 C. proc. civ., în situaţia în care se va constata că
este admisibil.
Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte B. S.R.L., la 24 iunie 2019.
La 25 iulie 2019, în termen legal, intimata-pârâtă B. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care
a solicitat respingerea recursului în principal ca inadmisibil şi, în subsidiar, ca nefondat, precum
şi obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.
Cu privire la excepţia inadmisibilităţii, intimata invocă dispoziţiile art. 226 alin. l lit. c) şi
alin. 2 şi 3 din Legea nr. 31/1990 potrivit cărora hotărârile ce ţin de retragerea asociaţilor,
inclusiv despăgubirea acestora, sunt supuse numai apelului, precum şi prevederile art. XVIII alin.
2 din Legea nr. 2/2013.
Totodată, intimata nu şi-a exprimat acordul ca recursul să fie soluţionat în completul de
filtru prevăzut de art. 493 alin. 6 C. proc. civ., în situaţia în care se va constata că este admisibil.
Recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea
excepţiei inadmisibilităţii invocată de intimată şi admiterea recursului astfel cum a fost formulat.
În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu
a recursului, iar, prin încheierea din 14 iulie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului
către părţi.
Recurentul-reclamant a depus un punct de vedere prin care a solicitat respingerea
excepției inadmisibilității cererii de recurs.
589
 Prin încheierea din 24 noiembrie 2020, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a
respins excepția inadmisibilității recursului, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, a admis
în principiu recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 184/2019
din 1 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, Secţia a II-a civilă şi a fixat termen în
şedinţă publică, pentru soluţionarea acestuia.
Analizând recursul declarat în cauză, în raport de criticile formulate și de dispozițiile
legale incidente, Înalta Curte constată că nu este fondat și urmează a fi respins, pentru
următoarele considerente:
Instanţa de recurs reţine că obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă pretenţiile
reclamantului A., în calitate de fost asociat, formulate în contradictoriu cu B. S.R.L., pentru suma
de 250.000 euro, reprezentând contravaloarea părţilor sociale. După cum a reţinut şi instanța de
apel, prin hotărârea asociaţilor B. S.R.L. nr. 1 din 27.02.2015 s-a aprobat retragerea din societate
a reclamantului, în temeiul art. 226 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 31/1990. La momentul adoptării
hotărârii, asociaţii au stabilit că drepturile recurentului-reclamant se vor stabili de un evaluator
autorizat, care va fi desemnat de comun acord de asociaţi.
Recurentul-reclamant susține că decizia a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art.
2532 alin. 1 pct. 7 C. civ., potrivit cărora prescripţia se suspendă „în cazul în care cel îndreptăţit
la acţiune trebuie sau poate, potrivit legii ori contractului, să folosească o anumită procedură
prealabilă (...) încercarea de împăcare sau altele asemenea, cât timp nu a cunoscut şi nici nu
trebuia să cunoască rezultatul acelei proceduri (...)”.
În acest context, instanța supremă reține că, potrivit art. 226 alin. 3 din Legea nr. 31/1990,
„Drepturile asociatului retras, cuvenite pentru părţile sale sociale, se stabilesc prin acordul
asociaţilor ori de către un expert desemnat de aceştia, sau, în caz de neînţelegere, de tribunal”.
Din interpretarea textului de lege rezultă că legiuitorul, când a reglementat condițiile
retragerii asociaților din societate a avut în vedere, pe de o parte, principiul libertății convențiilor,
acordând asociaților dreptul de a reglementa desocotirea dintre ei pe cale amiabilă, prin acordul
unanim manifestat printr-o hotărâre sau de către un expert desemnat de aceștia, fie pe cale
judecătorească. Așadar art. 226 din Legea nr. 31/1990 reglementează și un remediu juridic pentru
asociatul retras din societate în situația în care părțile nu au ajuns la o înțelegere amiabilă cu
privire la despăgubirile la care are dreptul asociatul retras.
Prin urmare, în mod corect a reținut instanța de apel faptul că modalitatea în care
recurentul-reclamant și foștii asociați au ales să stabilească cuantumul despăgubirilor nu
reprezintă o încercare de împăcare a părților, ci o modalitate prevăzută de lege pentru efectuarea
desocotirii, așa cum reiese din dispozițiile art. 226 alin. 3 din Legea nr. 31/1990.
Totodată, modalitatea de stabilire a despăgubirilor prin recurgerea la un expert nu
reprezintă o procedură prealabilă prevăzută de lege. O procedură prealabilă presupune obligația
părții, stabilită convențional sau prin lege, de a urma o anumită procedură înainte de a se adresa
instanței. Or, faptul că art. 226 alin. 3 din Legea nr. 31/1990 stabilește proceduri alternative
pentru desocotire în cazul retragerii asociatului din societate, reprezintă o aplicare a principiului
de drept civil potrivit căruia orice drept civil se poate desocoti între părți pe cale amiabilă sau, în
caz de neînțelegere, prin instanță.
Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut în
mod judicios faptul că dispozițiile art. 2532 alin. 1 pct. 7 C. civ. nu sunt aplicabile în cauză, sens
în care, în temeiul art. 496 alin. 1 C. proc. civ., a respins recursul recurentului-reclamant, ca
nefondat.
În temeiul art. 453 alin. 1 C. proc. civ., a obligat recurentul-reclamant la plata către
intimata-pârâtă a sumei de 2388,12 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
590
31. A. Acțiune în constatarea dreptului de proprietate asupra bunurilor aportate în
societate. Lipsa obiectului determinat al obligației de transfer de drepturi reale
B. Acțiune în constatarea nulității actului constitutiv al societății. Invocarea încălcării art.
37 din Legea nr. 31/1990. Condiții și efecte

C. civ. 1864, art. 948

C. proc. civ., art. 431 alin. (2), art. 435 alin. (1), art. 478 alin. (1)
Legea nr. 7/1996, art. 27 alin. (1), art. 58 alin. (1), art. 59, art. 72 alin. (2)-(3)
Decret-lege nr. 115/1938
Legea nr. 31/1990, art. 37, art. 56, art. 70, art. 71, art. 1432 alin. (2), alin. (4)
H.G. nr. 1031/2000
O.U.G. nr. 115/2003

A. Potrivit dispozițiilor art. 948 C.civ., pentru a fi valabilă, obligația contractuală trebuie
să aibă un obiect determinat, înțeles ca sferă a drepturilor și obligațiilor asumate de părți.
În cazul în care se invocă lipsa identificării bunului care a făcut obiectul transferului de
drepturi reale, determinată de împrejurarea că acesta nu a fost individualizat prin datele de
carte funciară, nu se poate reține că obligaţia nu are ca obiect un lucru determinat, întrucât
bunul tranzacţionat, imobil prin natura lui, are determinată, prin ipoteză, individualitatea ca
lucru cert.
Condiţia identificării imobilelor prin date cadastrale ori funciare nu are caracter esenţial
în caracterizarea obiectului obligaţiei, iar lipsa acestor date nu poate atrage sancţiunea nulităţii
contractului.

B. Potrivit dispoziţiilor art. 37 din Legea nr. 31/1990, (1) La societăţile pe acţiuni, dacă
există aporturi în natură, avantaje rezervate fondatorilor, operaţiuni încheiate de fondatori în
contul societăţii ce se constituie şi pe care aceasta urmează să le ia asupra sa, judecătorul
delegat numeşte, în termen de 5 zile de la înregistrarea cererii, unul sau mai mulţi experţi din
lista experţilor autorizaţi. Aceştia vor întocmi un raport cuprinzând descrierea şi modul de
evaluare a fiecărui bun aportat şi vor evidenţia dacă valoarea acestuia corespunde numărului şi
valorii acţiunilor acordate în schimb, precum şi alte elemente indicate de judecătorul delegat.
Pentru bunurile mobile noi va fi luată în considerare factura. (2) Raportul va fi depus în termen
de 15 zile la oficiul registrului comerţului şi va putea fi examinat de creditorii personali ai
asociaţilor sau de alte persoane. La cererea şi pe cheltuiala acestora, li se pot elibera copii
integrale sau parţiale de pe raport.
Împrejurarea că raportul de expertiză pe baza căruia s-a dispus înmatricularea societăţii
nu a fost întocmit de un expert desemnat de judecătorul delegat la Oficiul Registrului Comerțului
în care s-a operat înregistrarea societăţii, acesta fiind, însă, valorificat corect în procedura de
înființare a societăţii de către judecătorul delegat care a admis cererea de înregistrare, nu poate
atrage nulitatea societății astfel constituite, dacă acest viciu procedural nu a fost invocat în
procedura derulată în fața judecătorului delegat.
Nulitatea unei societăţi comerciale deja înmatriculate poate fi cerută numai pentru
situaţiile enumerate în art. 56 din Legea nr. 31/1990.

I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 2369 din 10 noiembrie 2021

591
 Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, Secția a II-a
civilă, de contencios administrativ și fiscal, la 11.05.2016, reclamanta S.C. A. S.R.L. - societate
în faliment - prin lichidator judiciar B. S.P.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. - aflată
în insolvenţă - prin administrator judiciar D. S.P.R.L., a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o
va pronunța, să constate și să înscrie în cartea funciară dreptul său de proprietate al imobilelor
dobândite cu titlu de aport în natură la constituirea societăţii de la acţionarul S.C. C. S.A. şi
pentru care nu s-au efectuat demersuri de intabulare, respectiv:
- teren în suprafaţă de 99.178,53 mp şi un număr de 24 clădiri şi construcții speciale
situate în Braşov, str. (…) nr. 5 (platforma C.);
- active situate în exteriorul Platformei C., compuse din: atelier de întreţinere (clădire) nr.
inventar 100257 şi terenul de sub construcţie în suprafaţă de 49 mp, situat în Braşov, str. (…) nr.
9, bl. 13, jud. Braşov; „Gospodărie anexă grup şcolar” situată în Braşov, str. (…) nr. 23, nr.
inventar 100442 formată din construcţie (clădire) şi teren aferent 1.749 mp conform Titlului de
proprietate teren seria M03 nr. 6531; Gospodărie anexă E. situată în loc. E., str. (…) nr. 66, nr.
inventar 100446-100447 cu o suprafaţă de teren de 3.003 mp, conform Titlului de proprietate
teren seria M03 nr. 6536.
În drept, au fost invocate prevederile art. 35 C.proc.civ., art. 16 alin. (2) şi art. 65 alin. (1)
din Legea nr. 31/1990.
Pârâta S.C. C. S.A., aflată în insolvenţă, prin administrator judiciar D. S.P.R.L., a
formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunţa,
să constate nulitatea absolută parțială a actului constitutiv al S.C. A. S.A., autentificat sub nr.
1930/15.07.2002 de către B.N.P.A. F., faţă de lipsa consimțământului acționarului S.C. C. S.A. la
înfiinţarea S.C. A. S.A. şi la realizarea aportului în natură la capitalul social al acesteia şi pentru
lipsa unui obiect determinat al actului constitutiv, având în vedere că din cuprinsul actului nu se
poate determina obiectul aportului în natură pretins a fi adus de S.C. C. S.A.
Prin sentinţa nr. 597/C/24.10.2018, Tribunalul Brașov, Secția a II-a civilă, de contencios
administrativ și fiscal, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii și acţiunea principală, a admis
cererea reconvenţională și a constatat nulitatea absolută parțială a actului constitutiv al S.C. A.
S.R.L., autentificat sub nr. 1930/15.07.2002 de B.N.P.A. F., în ceea ce priveşte aportul în natură
al acționatului S.C. C. S.A. la constituirea S.C. A. S.R.L.
Împotriva acestei sentinţe, reclamanta, legitimată sub denumirea S.C. A. S.A., a declarat
apel principal, iar pârâta S.C. C. S.A. a promovat apel incident.
În cursul judecății apelului, la 24.05.2019, Direcţia Fiscală Braşov a formulat cerere de
intervenţie accesorie în favoarea reclamantei, în temeiul art. 63, raportat la art. 67 C.proc.civ.,
admisă în principiu prin încheierea din 27.05.2019 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, Secţia
civilă.
Prin decizia civilă nr. 1600/AP/20.11.2019, Curtea de Apel Brașov, Secția civilă, a admis
în parte apelul reclamantei, a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a admis în parte
acţiunea și a constatat că reclamanta a dobândit în proprietate, cu titlu de aport în natură de la
acţionarul S.C. C. S.A., următoarele imobile:
I. Teren în suprafaţă de 1.854 mp, înscris în CF nr. (…) Braşov nr. cad. (…), teren în
suprafaţă de 22.612 mp, înscris în CF nr. (…) Braşov nr. cad. (…), teren în suprafaţă de 1.146
mp, înscris în CF nr. (…) Braşov, nr. cad. (…), teren în suprafaţă de 17.621 mp, înscris în CF nr.
(…) Braşov, nr. cad. (…), teren în suprafaţă de 33.935 mp, înscris în CF nr. (…) Braşov, nr. cad.
(…), teren în suprafaţă de 16.868 mp, înscris în CF nr. (…) Braşov, nr. cad. (…);

592
 II. Gospodărie anexă grup şcolar, situată în str. (…) nr. 23, teren în suprafaţă de 1.749
mp, conform titlului de proprietate M03/6531 din 9.05.2001, emis de Ministerul Industriei şi
Resurselor, gospodărie anexă E., situată în E., str. (…) nr. 66, teren în suprafaţă de 3.003 mp,
conform titlului de proprietate M03/6536 din 9.05.2001 emis de Ministerul Industriei şi
Resurselor.
A dispus intabularea dreptului de proprietate al reclamantei pentru terenuri, respingând
restul pretenţiilor din cererea principală.
A respins cererea reconvenţională formulată de S.C. C. S.A., prin administrator judiciar
D. S.P.R.L.
A admis în fond cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienta Direcţia
Fiscală Braşov în favoarea reclamantei.
A respins apelul incident formulat de pârâtă împotriva aceleiaşi sentinţe.
Împotriva acestei decizii, pârâta S.C. C. S.A., prin administrator judiciar D. S.P.R.L., a
declarat recurs, invocând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.
După prezentarea situației de fapt, recurenta a invocat nelegalitatea deciziei atacate, ca
urmare a încălcării și aplicării greșite a prevederilor art. 72 din Legea nr. 7/1996, în forma
aplicabilă la data efectuării transferului de proprietate, 15.07.2002, art. 26 și art. 32 din Decretul-
lege nr. 115/1938, art. 948 C.civ., art. 37 din Legea nr. 31/1990, art. 70 și art. 71 din Legea nr.
31/1990, în vigoare la 15.07.2002.
Cu privire la prima critică vizând interpretarea și aplicarea eronată a art. 72 din Legea nr.
7/1996, în forma aflată în vigoare la 15.07.2002, coroborat cu art. 26 și art. 32 din Decretul-lege
nr. 115/1938, recurenta a susținut că la data de 15.07.2002 îşi produceau încă efecte dispoziţiile
Decretului-lege nr. 115/1938, fiind bine-cunoscută teza efectului constitutiv de drepturi al
înscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate, aplicabilă tuturor transferurilor efectuate
sub imperiul acestui act normativ.
În consecință, neînscrierea unui drept în evidența cărții funciare face ca acel drept să nu
existe, cu consecința inadmisibilității unei acțiuni prin care se tinde la eludarea acestui efect.
În continuare, a susținut că la nivelul doctrinei și jurisprudenței s-au cristalizat opinii
divergente cu privire la data și modul de intrare în vigoare a prevederilor Legii nr. 7/1996, care
are menirea de a schimba efectul principal al înscrierii unui act translativ de proprietate în cartea
funciară, stabilindu-se că acest efect este unul de opozabilitate față de terți, iar nu constitutiv de
drepturi.
A mai arătat că apreciază ca fiind juste concluziile instanțelor de judecată care au reţinut
că, până la abrogarea expresă a Decretului-lege nr. 115/1938, dispoziţiile acestui act normativ au
rămas în vigoare în zonele unde finalizarea lucrărilor cadastrale și ale registrelor de publicitate
imobiliară pentru întreg teritoriul administrativ al județului nu s-au finalizat, cum este cazul în
speță.
Sub acest aspect a susţinut că normele tranzitorii din Legea nr. 7/1996 abrogă Decretul-
lege nr. 115/1938 doar după finalizarea lucrărilor cadastrale pe județe. Cum nici până în prezent
aceste lucrări nu au ajuns la final, acest mecanism abrogatoriu nu a funcționat niciodată. Abia
prin legea de punere în aplicare a Codului civil adoptat prin Legea nr. 287/2009, prin art. 230, se
abrogă expres Decretul-lege nr. 115/1938, putându-se trage concluzia că până la intrarea în
vigoare a noului Cod civil, în majoritatea zonelor țării, efectul constitutiv de drepturi s-a
menţinut. Însă instanța de apel a ignorat această succesiune a prevederilor legale aplicabile și a
conchis în mod succint că prevederile Legii nr. 7/1996 erau în vigoare și se aplicau încă din anul
2002, deși este evident că o abrogare a prevederilor Decretului-lege nr. 115/1938 s-a produs abia
prin intrarea în vigoare a noului Cod civil și că unele prevederi își produceau pe deplin efectele în
593
regiunile de carte funciară ce nu aveau definitivate lucrările cadastrale de înființare a noilor cărți
funciare.
Cu privire la acest aspect, a învederat că a învestit instanța de apel inclusiv cu analiza
efectelor specifice puterii de lucru judecat decurgând din analiza situației juridice similare a S.C.
G. S.A., prin raportare la sentința civilă nr. 474/2016, pronunțată de Tribunalul Brașov.
Prin urmare, soluția instanței de apel este greșită, fiind infirmată de practica judiciară și de
doctrină.
Cea de-a doua critică vizează greșita interpretare și aplicare a art. 948 C.civ. de la 1864, în
argumentarea căreia a invocat reticența instanței de apel de a analiza aprofundat chestiunea
caracterului determinat al obiectului actului juridic, cu consecința directă a lipsei unei verificări a
corespondenței între evidențele de carte funciară, privind imobilele aflate în discuție, și
mențiunile din expertiza H. S.A.
În continuare, în cadrul următoarei critici, recurenta a mai susținut că din lecturarea
deciziei atacate rezultă că instanța de apel nu a expus motivele pentru care a înlăturat de la
aplicare prevederile art. 37 din Legea nr. 31/1990, împrejurare ce o determină să aprecieze că
apărarea sa sub acest aspect a fost găsită ca fiind neîntemeiată.
În speță, raportul de expertiză invocat de către reclamantă nu este întocmit de către un
expert desemnat de judecătorul delegat la Oficiul Registrului Comerţului, împrejurare față de care
recurenta apreciază că identificarea și evaluarea bunurilor imobile este realizată cu încălcarea
prevederilor legii speciale. Acest viciu de formă atrage implicit nulitatea actului constitutiv,
întrucât la data încheierii sale aportul în natură și implicit bunurile imobile au fost individualizate
exclusiv prin raportare la acesta.
Cu privire la al patrulea motiv de casare, prin prisma căruia se invocă aplicarea greșită a
art. 70 și art. 71 din Legea nr. 31/1990, coroborat cu art. 948 pct. 2 C.civ., recurenta a solicitat să
se constate lipsa consimțământului S.C. C. S.A. la realizarea aportului în natură la societatea nou
înființată, S.C. A. S.A., întrucât directorul general al S.C. C. S.A. nu deținea competențe speciale
de a realiza înstrăinări de active, nu exista o hotărâre A.G.E.A., validă, de aprobare a transferului
de bunuri imobile determinate și individualizate în mod riguros și legal către noua societate
înființată și, totodată, nu exista un act de voință valid din partea consiliului de administrație al
S.C. C. S.A., care să aprobe transferul de bunuri imobile.
Pentru cele mai sus arătate, a solicitat admiterea recursului și trimiterea cauzei Curții de
apel spre o nouă judecată.
Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului,
deoarece nu poate fi reținută incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8
C.proc.civ., criticile recurentei fiind nefondate.
Numai recurenta și-a exprimat acordul ca în ipoteza în care este admisibil în principiu
recursul să fie soluționat de completul de filtru.
În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, în acord
cu dispoziţiile art. 493 C.proc.civ., comunicat părţilor.
Prin încheierea din 21.04.2021 recursul a fost admis în principiu, părţile fiind citate pentru
dezbateri, regăsite în încheierea care face parte integrantă a acestei decizii.
Premergător expunerii considerentelor proprii recursului, Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie sesizează că pe parcursul procesului societatea reclamantă s-a legitimat, sub aspectul
denumirii sale, prin cererea de chemare în judecată şi în faţa primei instanţe, ca S.C. A. S.R.L.,
iar ulterior, în faza apelului şi în recurs, ca S.C. A. S.A.
În aceste condiţii, instanţa supremă, procedând la verificări proprii, constată că din actele
de la dosar - actul constitutiv al societăţii autentificat sub nr. 1930/15.07.2002 la BNP Asociaţi
594
F., încheierea nr. 939/26.07.2002 pronunţată de judecătorul delegat la ORC Braşov prin care s-a
dispus înmatricularea societăţii, certificatul de înregistrare al firmei seria A nr. 283999 emis de
CCI Braşov, certificatul informativ nr. 29043/08.05.2017 eliberat de ONRC de pe lângă
Tribunalul Braşov - rezultă că forma de organizare a societăţii A. este cea a societăţii pe acţiuni;
numai în actele dosarului de insolvență al acestei societăţi, nr. x/62/2012 aflat pe rolul
Tribunalului Braşov, se menţionează alternativ denumirii S.C. A. S.A. şi cea sub care reclamanta
s-a legitimat în faţa primei instanţe, S.C. A. S.R.L.
De aceea, pe de o parte, în temeiul art. 478 alin. (1) C.proc civ., aplicabile şi în recurs, iar,
pe de altă parte, pe baza celor constatate, toate referirile instanţei supreme vor fi făcute în
continuare, în privința acestei părţi litigante, sub denumirea de S.C. A. S.A.
Examinând recursul, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis caracterul nefondat
al acestuia, pentru următoarele considerente:
Înalta Curte reţine că primul motiv de casare dezvoltat de recurentă, după expunerea
cadrului litigios şi a perspectivei juridice proprii a S.C. C. S.A. cu privire la situaţia juridică în
cauză, a vizat încălcarea ori aplicarea greşită a dispozițiilor art. 72 din Legea nr. 7/1996, în forma
aplicabilă la data transferului dreptului de proprietate, 15.07.2002. Mai precis, recurenta a
susţinut că actului de transfer de drept real îi erau aplicabile dispozițiile Decretului-lege nr.
115/1938, normă în raport cu care opera efectul constitutiv al înscrierilor drepturilor reale în
cartea funciară. A mai susţinut recurenta că acest din urmă act normativ a fost abrogat prin art.
230 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Codului civil, fiind evident că până la data
intrării în vigoare a noului Cod civil, 01.10.2011, în majoritatea zonelor ţării efectul constitutiv al
înscrierilor în cartea funciară a fost aplicabil. A arătat recurenta că această apărare a fost invocată
prin întâmpinare, sens în care a oferit instanţei spre analiză o hotărâre judecătorească cu putere de
lucru judecat, sentinţa civilă nr. 474/2016 a Tribunalului Braşov, prin care s-a tranşat o situaţie
juridică similară, însă acestei hotărâri nu i s-a dat niciun efect.
Cu toate acestea, recurenta a arătat că instanţa de apel a conchis succint că prevederile
Legii nr. 7/1996 erau în vigoare şi se aplicau la data încheierii actului translativ de drepturi reale,
în pofida realităţii de drept justificate de recurentă, decizia fiind rezultatul greşitei aplicări a legii
şi contrazisă de practica judiciară şi doctrina evocate de către S.C. C. S.A.
Verificând dezlegările instanţei de apel, Înalta Curte reţine că aceasta nu a dat valoare
susţinerilor S.C. C. S.A., statuând că în raport cu data încheierii actului constitutiv al S.C. A. S.A.
erau aplicabile dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 7/1996 prin care s-a stabilit că înscrierile în cartea
funciară devin opozabile faţă de terţi de la data înregistrării cererii, aşa încât înscrierile operate în
cărţile funciare aveau, la acea dată, efect de opozabilitate, iar nu efect constitutiv de drepturi.
Dezlegarea oferită în apel reprezintă rezultatul unei aplicări corecte a legii, chiar dacă,
fără o justificare elaborată în planul motivării, aceasta este exprimată numai în mod concluziv.
Înalta Curte subliniază că este real, şi niciuna dintre părțile cauzei nu contestă, că data
transferului dreptului real de proprietate imobiliară de la S.C. C. S.A. către S.C. A. S.A.
corespunde cu data încheierii actului constitutiv al reclamantei, 15.07.2002, iar ca fapt juridic
creator de situații juridice, actul juridic examinat este guvernat de legea în vigoare la data
încheierii lui, Legea nr. 7/1996.
Examinând conţinutul Legii nr. 7/1996 în forma în vigoare la acea dată, este evident că
până la definitivarea lucrărilor cadastrale pentru fiecare unitate administrativ-teritorială,
înscrierile în cartea funciară realizate sub imperiul acestei legi, chiar având un caracter real, au
numai efect de opozabilitate faţă de terţi; efectul constitutiv de drepturi, consacrat mai târziu, prin
Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, întârzie şi astăzi să devină operaţional din cauza
neîncheierii lucrărilor cadastrale. Aşadar, până la finalizarea acestor lucrări, în privinţa efectelor
595
înscrierilor transmisiunilor imobiliare, îşi vor găsi în continuare aplicare şi dispoziţiile Legii nr.
7/1996.
Întrucât, până la intrarea în vigoare a acestei legi, pe teritoriul României coexistau două
sisteme de publicitate imobiliară, diferite din punctul de vedere al funcţiei şi efectelor publicităţii
reale, efecte care au continuat să se producă, în mod firesc s-a impus, conform principiului
tempus regit actum, necesitatea reglementării unor ipoteze tranzitorii, care au vizat situaţiile
anterioare intrării în vigoare a legii cadastrului şi publicităţii imobiliare.
Astfel, prin art. 58 alin. (1) aflat în numerotarea iniţială a Legii nr. 7/1996 - relevantă din
perspectiva efectelor, după criteriul datei încheierii actului - s-a statuat că „Înscrierile făcute în
conformitate cu actele normative în vigoare în registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni, în cărţile
funciare şi în cărţile de publicitate funciară, înainte de data intrării în vigoare a prezentei legi,
îşi vor produce şi după această dată efectele prevăzute, cu excepţia cazurilor în care drepturile de
proprietate şi celelalte drepturi reale au fost afectate în orice mod prin efectul legii.”
De asemenea, prin art. 59 din acelaşi act normativ s-a prevăzut că „Actul juridic privind
constituirea sau transmiterea unui drept imobiliar, valabil, încheiat anterior intrării în vigoare a
prezentei legi, netranscris în registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni ori, după caz, neînscris în
cartea funciară, îşi produce efectele la data înscrierii în cartea funciară, potrivit regimului
juridic la data încheierii lui (...).”
Aceste situaţii consacră neretroactivitatea legii civile noi în privinţa situaţiilor anterioare
ale căror consecinţe proprii s-au produs sub legea veche, iar acele consecinţe continuă să se
producă.
Din acest punct de vedere, art. 58 şi art. 59 din Legea nr. 7/1996 consacră menţinerea în
vigoare a Decretului-lege nr. 115/1938 şi sistemul de publicitate cu caracter şi efect real, aplicat
în Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş şi Bucovina, însă numai pentru situaţiile punctual
reglementate în cele două articole citate. Se exclude, cum este şi firesc, menținerea efectelor legii
vechi pentru situaţiile juridice create în totalitate după intrarea în vigoare a legii noi, care intră
exclusiv în sfera aplicării imediate a acesteia.
De aceea, pentru situaţiile specific determinate, pentru care legiuitorul a menţinut în
vigoare Decretul-lege nr. 115/1938, s-a introdus în finalul Legii nr. 7/1996 art. 72 alin. (2) şi (3),
prin care s-a stabilit că numai la data finalizării lucrărilor cadastrale şi a registrelor de publicitate
imobiliară pentru întreg teritoriul administrativ al unui județ, respectiv, la nivelul întregii ţări, îşi
încetează activitatea Decretul-lege nr. 115/1938.
Acest examen, util din perspectiva succesiunii legilor în timp, relevă împrejurarea că actul
examinat, încheiat la 15.07.2002, nu cade sub incidența situațiilor tranzitorii reglementate prin
legea cadastrului şi publicităţii imobiliare. În privința acestuia, legea aplicabilă este aceea sub
care actul s-a generat ca fapt juridic lato sensu, respectiv Legea nr. 7/1996, fiind exclusă
aplicarea legii vechi.
Prin urmare, este corectă concluzia instanței de apel care a subliniat că în cauză, în raport
cu data încheierii actului constitutiv al S.C. A. S.A., erau aplicabile dispoziţiile art. 27 alin. (1)
din Legea nr. 7/1996 prin care s-a statuat că înscrierile în cartea funciară devin opozabile faţă de
terţi de la data înregistrării cererii, aşa încât înscrierile operate în cărţile funciare aveau la acea
dată, în privinţa actului examinat, efect de opozabilitate, iar nu efect constitutiv de drepturi, astfel
cum a considerat recurenta.
Acestui considerent i se adaugă complementar aserțiunea că, întrucât până la data la care
litigiul a debutat între părţi, actul translativ examinat nu era înscris în cartea funciară şi, întrucât
Codul civil adoptat prin Legea nr. 287/2009 consacră prin art. 885 efectul constitutiv al
înscrierilor în cartea funciară, devin incidente şi dispoziţiile art. 56 din Legea nr. 71/2011 pentru
596
punerea în aplicare a Codului civil, care redefinește soluţia tranzitorie în materie de publicitate
imobiliară. Prin acest articol s-a statuat că „(1) Dispoziţiile Codului civil privitoare la dobândirea
drepturilor reale imobiliare prin efectul înscrierii acestora în cartea funciară se aplică numai după
finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială şi deschiderea, la
cerere sau din oficiu, a cărţilor funciare pentru imobilele respective, în conformitate cu
dispoziţiile Legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare. (2) Până la data prevăzută la alin. (1), înscrierea în cartea funciară a
dreptului de proprietate şi a altor drepturi reale, pe baza actelor prin care s-au transmis, constituit
ori modificat în mod valabil, se face numai în scop de opozabilitate faţă de terţi.”
Nevalorificarea, în acest context, a sentinţei nr. 476/2016 pronunţată de Tribunalul Braşov
în analiza aceleiași probleme de drept într-o cauză civilă în care S.C. C. S.A. a avut calitatea de
parte, în contradictoriu cu o altă societate, nu reprezintă o încălcare a legii, prin ignorarea
efectului puterii lucrului judecat a acestei sentinţe.
Efectul pozitiv implicat de autoritatea lucrului judecat, evocat de recurentă, implică, în
condiţiile art. 431 alin. (2) coroborat cu art. 435 alin. (1) C.proc.civ., condiţia ca litigiul anterior
să fi fost disputat între acelaşi părţi; pentru terţi hotărârea judecătorească pronunţată într-un alt
litigiu este opozabilă doar ca mijloc de probă şi numai până la dovada contrară a faptelor juridice
statuate prin acea hotărâre.
Aşadar, pentru intimata S.C. A. S.A., care nu a avut calitatea de parte în litigiul în care s-a
pronunţat sentinţa opusă în apel şi, ulterior, în acest recurs, aceasta nu imprimă efectele proprii
autorităţii de lucru judecat, iar evocarea hotărârii anterioare în acest litigiu are doar semnificația
opunerii ei ca probă. De aceea, în măsura în care intimata a combătut faptul juridic statuat prin
hotărârea anterioară, instanţa învestită cu prezentul litigiu a avut obligaţia să examineze problema
de drept, neputând valorifica împotriva terţului efectul autorităţii lucrului anterior judecat.
În aceste condiţii, instanţa de apel nu a încălcat o dispoziţie legală prin lipsirea de
semnificaţie a hotărârii anterioare, ci, în considerarea funcţiei ei probatorii în acest litigiu, a
procedat corect la examinarea chestiunii litigioase în mod direct, garantând tuturor părţilor
dreptul la apărare, în condiţii de contradictorialitate.
În concluzie, Înalta Curte subliniază că este lipsit de temei motivul de casare analizat, prin
care recurenta doreşte să demonstreze aplicarea ori interpretarea greşită a legii de către instanţa
de apel şi statuarea eronată a efectului translativ de proprietate al actului juridic examinat,
opunând fără fundament că, în lipsa înscrierii sale în cartea funciară, transferul de proprietate nu a
putut opera; de aceea, acest prim motiv de recurs va fi înlăturat.
Cea de-a doua critică vizează greșita interpretare și aplicare a art. 948 C.civ. de la 1864, în
argumentarea căreia recurenta a invocat reticența instanței de apel de a analiza aprofundat
chestiunea caracterului determinat al obiectului actului juridic, cu consecința directă a lipsei unei
verificări a corespondenței dintre evidențele de carte funciară privind imobilele aflate în discuție
și mențiunile din expertiza H. S.A. Recurenta a arătat că la nivelul anului 2002, dată la care s-a
încheiat actul translativ contestat, identificarea bunului trebuia să privească în mod obligatoriu
indicarea şi menționarea datelor de carte funciară, în sens contrar bunul supus transferului
neputând fi identificat, ca o condiţie a valabilității actului încheiat.
Înalta Curte, examinând acest motiv de casare, arată că potrivit art. 948 C.civ. de la 1864,
în raport cu care trebuie să fie examinate condiţiile de fond impuse de lege la încheierea actului
analizat, pentru a fi valabilă, obligația contractuală trebuie să aibă un obiect determinat, înțeles ca
sferă a drepturilor și obligațiilor asumate de părți.
Întrucât motivul de casare, astfel cum a fost dezvoltat, nu se referă însă la lipsa de
determinare a conduitei părţilor, ci la lipsa determinării obiectului material al obligaţiei, acest
597
motiv de recurs va fi examinat din perspectiva lucrului la care obligaţia se referă. În acest sens,
recurenta invocă lipsa identificării bunului, determinată de împrejurarea că acesta nu a fost
individualizat prin datele de carte funciară, aşa încât obligaţia nu are ca obiect un lucru
determinat.
Dincolo, aşadar, de împrejurarea că recurenta invocă un temei de drept inapt să susţină
temeinicia motivului său de casare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie subliniază că bunurile
tranzacţionate, imobile prin natura lor, au determinată, prin ipoteză, individualitatea ca lucruri
certe.
Din punct de vedere probator, instanţa de apel a reţinut că prin raportul de evaluare a
mijloacelor fixe întocmit de H. S.A. au fost indicate şi individualizate bunurile care urmau să fie
aportate fiecărei filiale, această condiţie fiind respectată şi în privinţa filialei A.
Cum chestiunile stabilite asupra datelor de fapt ale cauzei, prin mijlocirea probelor
administrate în cauză, nu pot fi repuse în discuţie în calea extraordinară de atac, delimitată la
controlul aplicării legii, instanța de recurs subliniază că dincolo de evocarea dispoziţiilor cu
caracter general, recurenta nu invocă nicio altă normă de drept încălcată ori ignorată în apel în
evaluarea caracterului determinat al obiectului obligaţiei de transfer de drepturi reale. Condiţia
identificării imobilelor prin date cadastrale ori funciare nu are caracter esenţial în caracterizarea
obiectului obligaţiei, iar lipsa acestor date nu poate atrage sancţiunea nulităţii contractului.
Din acest punct de vedere, Înalta Curte reţine că motivul de casare examinat nu are
caracter fondat şi îl va înlătura.
Succesiv, recurenta a susținut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 37 din Legea
nr. 31/1990, nedând normei invocate nicio valoare şi înlăturând nemotivat această apărare
formulată în cadrul apelului. A susținut recurenta că raportul de expertiză opus de reclamantă în
proces, act pe baza căruia s-a dispus înmatricularea societăţii, nu a fost întocmit de un expert
desemnat de judecătorul delegat la Oficiul Registrului Comerțului în care s-a operat înregistrarea
societăţii A. Acest viciu procedural atrage, în opinia recurentei, nulitatea actului constitutiv al
societății reclamante, de vreme ce aportul în natură la constituirea acesteia a fost individualizat
exclusiv prin referirea la acest raport de expertiză.
Examinând decizia atacată, Înalta Curte constată că instanța de apel a dat semnificaţie -
verificând circumstanțele constituirii S.C. A. S.A. - raportului de evaluare a mijloacelor fixe ale
S.C. C. S.A. care urmau a fi aportate la constituirea noii societăți şi a reţinut că raportul de
expertiză întocmit de H. Bucureşti a fost valorificat corect în procedura de înființare a societăţii
intimate de către judecătorul delegat la Oficiul Registrului Comerțului care a admis cererea de
înregistrare a S.C. A. S.A.
În măsura în care recurenta a apreciat că astfel au fost încălcate dispoziţiile art. 37 din
Legea nr. 31/1990 - în forma în vigoare a textului de lege la data constituirii societăţii -, Înalta
Curte arată că dispoziţiile evocate sunt aplicabile în cazul constituirii societăţilor pe acţiuni, dacă
există aporturi în natură, avantaje rezervate fondatorilor, operaţiuni încheiate de fondatori în
contul societăţii ce se constituie şi pe care aceasta urmează să le ia asupra sa.
Totuşi, acest viciu procedural, în măsura în care nu a fost invocat în procedura derulată în
faţa judecătorului delegat la Oficiul Registrului Comerţului, nu poate atrage nulitatea societăţii
constituite. În acest context Înalta Curte subliniază că nulitatea unei societăţi comerciale deja
înmatriculate poate fi cerută numai pentru situaţiile enumerate în art. 56 din Legea nr. 31/1990,
între care cea expusă de recurentă în dezvoltarea acestui motiv de recurs nu se regăsește.
În aceste condiţii, în mod corect instanța de apel nu a dat nicio relevanţă dispoziţiilor art.
37 din Legea nr. 31/1990, invocate şi în recurs, aşa încât, în acord cu cele dezvoltate, motivul de
casare va fi înlăturat, fiind neîntemeiat.
598
 Ultimul motiv de recurs a vizat aplicarea greșită a dispoziţiilor art. 70 și art. 71 din Legea
nr. 31/1990, coroborat cu art. 948 pct. 2 C.civ., recurenta solicitând instanţei de recurs să constate
lipsa consimțământului S.C. C. S.A. la realizarea aportului în natură la societatea nou înființată,
S.C. A. S.A. A subliniat recurenta că acest consimţământ trebuia exprimat prin intermediul
organelor sale de conducere care aveau competenţa funcţională de a angaja juridic societatea.
Confirmând parţial raţionamentul instanţei de apel, s-a subliniat că nicăieri în cuprinsul deciziei
nu se regăsesc considerente referitoare la determinarea întinderii patrimoniului S.C. C. S.A. care
urma să fie transferat tuturor societăţilor afiliate, deşi aceste decizii trebuia exhibate concret de
adunarea generală a acţionarilor.
Recurenta mai arată şi că au fost încălcate dispoziţiile art. 70 şi art. 71 din Legea nr.
31/1990, în baza cărora nu se poate imagina un transfer juridic de bunuri către terţi în lipsa
consimțământului consiliului de administrație. Lipsa deciziei consiliului de administrație este
egală lipsei consimțământului, iar sancțiunea incidentă operațiunii juridice care nu se
conformează textelor de lege este nulitatea absolută. Instanţa de apel, examinând cauza, a conferit
competenţe inexistente directorului general al S.C. C. S.A., fără a examina limitele evidente ale
acestui mandat.
Analizând aspectele specifice în apel cu referire la modul de formare a consimțământului,
curtea de apel a reţinut că statul, acţionar majoritar al S.C. C. S.A., a decis prin H.G. nr.
1031/2000 strategia de restructurare, privatizare, restructurare a S.C. C. S.A. prin constituirea de
filiale sub formă de societăţi comerciale pe acţiuni, cu participaţia majoritară a Societăţii
Comerciale C. S.A. Braşov, societatea comercială-mamă, proces urmat de vânzarea acţiunilor
deţinute de societatea-mamă la noile societăţi comerciale constituite ca filiale şi de vânzarea de
active, după caz, act care reprezintă voinţa acţionarului majoritar al recurentei la acel moment.
Ulterior, s-a adoptat Hotărârea AGEA C. S.A. nr. 3/2002, fiind decisă înfiinţarea filialelor şi a
fost mandatată conducerea S.C. C. S.A. pentru a finaliza acţiunea de constituire a filialelor. În
acest sens, s-a întocmit actul constitutiv pentru societatea reclamantă în care s-au adus ca aport la
capital bunuri în valoare de 300.477.459.000 ROL, iar ulterior, prin O.U.G. nr. 115/2003 au fost
determinate filialele nou constituite; instanța de apel a apreciat că acest mecanism relevă
modalitatea de formare a consimțământului ca element fundamental al valabilității constituirii
S.C. A. S.A. şi a actului de transfer de active.
Răspunzând motivului de casare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că recurenta
dezvoltă, din perspectiva nulităţii actului de transfer al activelor, trei abordări subsumate lipsei
consimțământului, ca element esenţial al actului juridic.
Prima dintre acestea supune examinării lipsa hotărârii adunării generale a acţionarilor S.C.
C. S.A. prin raportare la determinarea exactă şi expresă la întinderea fracţiei patrimoniului ce
urma să facă obiectul transferurilor către filiale, ca motiv de nulitate absolută a actului de
transmitere a bunurilor aportate.
Înalta Curte arată că obiectul litigiului este limitat la examinarea legalităţii actului
constitutiv al S.C. A. S.A. şi transferului către această societate a unor active patrimoniale ca
aport social de la S.C. C. S.A. Din această perspectivă, nu face obiectul acţiunii şi nici nu se
integrează cauzei acesteia examinarea consimțământului S.C. C. S.A. la constituirea tuturor
filialelor sau la efectuarea aporturilor în natură privite însumat, către toate filialele, prin raportare
la patrimoniul societăţii recurente; actul de transfer de active de la S.C. C. S.A. către S.C. A. S.A.
este un act juridic cu individualitate proprie, a cărui valabilitate trebuie evaluată prin raportare la
condiţiile legale proprii lui, iar nu prin raportare la totalitatea transferurilor realizate de societatea
recurentă pentru constituirea tuturor filialelor.

599
 În afara acestor delimitări, instanța de recurs subliniază că pe parcursul acestui litigiu
apărarea S.C. C. S.A. referitoare la încălcarea regulilor de formare a consimțământului, derivate
din împrejurarea că actul de constituire al S.C. A. S.A. şi de aportare de active proprii către
această societate impunea o hotărâre a acţionarilor recurentei nu a fost dublată de niciun
argument în drept şi nu a fost demonstrată prin probe de natură să contureze încălcarea unor
dispoziții legale. Nici în recurs societatea recurentă nu a susținut ori demonstrat că actele reţinute
de instanţa de apel ca formă de exprimare a consimțământului nu au această valoare, de aceea,
teza recursului astfel caracterizată de recurentă este lipsită de temei.
A doua critică derivată din motivul de casare care fundamentează lipsa consimțământului
a vizat lipsa hotărârii consiliului de administraţie al S.C. C. S.A.; această critică este întemeiată în
drept pe dispoziţiile art. 70-71 din Legea nr. 31/1990, a căror încălcare este evocată prin recurs.
Analizând şi acest argument al motivului de casare, Înalta Curte reţine că după adoptarea
H.G. nr. 1013/2000 pentru restructurarea S.C. C. S.A. prin constituirea de filiale, prin hotărârea
AGEA nr. 3/07.07.2002 a acestei societăţi s-a decis constituirea de filiale sub forma de societăţi
comerciale pe acţiuni, cu participarea majoritară a S.C. C. S.A. şi a fost mandatată conducerea
societăţii, consiliul de administraţie, pentru ducerea la îndeplinire a acestei hotărâri.
Din acest punct de vedere, ca organ executiv, în limitele puterilor conferite de adunarea
generală, consiliul de administrație avea, ca organ social executiv, împuternicirea efectuării
oricărei operațiuni juridice apte să ducă la executarea hotărârii adunării generale extraordinare a
acționarilor S.C. C. S.A.
Fiind stabilit un raport juridic generat sub auspiciile Legii nr. 31/1990, în relația dintre
consiliul de administraţie şi societatea recurentă, organul executiv al societăţii acţionează în
numele societăţii în baza unui raport de mandat, ale cărui limite sunt stabilite prin lege şi actul
constitutiv. Aşadar, organul executiv, în virtutea art. 70-71 din Legea nr. 31/1990, reprezintă
societatea şi o angajează juridic în raporturile cu terţii, iar instanţa de apel a valorificat corect
aceste dispoziţii legale.
În măsura în care S.C. C. S.A. impută lipsa unei hotărâri a consiliului de administraţie, ca
procedură legală necesară pentru efectuarea unor acte de înstrăinare a activelor către terţi, aceasta
ar putea semnifica cel mult o executare defectuoasă a mandatului care nu se poate repercuta
asupra valabilităţii operațiunii juridice înseși; executarea defectuoasă a conducerii executive a
societăţii sau nerespectarea limitelor mandatului de către consiliul de administrație are efecte în
planul răspunderii organului executiv față de societatea reprezentată, în acest caz, prin angajarea
răspunderii puterii executive pentru orice prejudicii cauzate societăţii prin încheierea unor acte cu
terţii.
Aşadar, lipsa hotărârii consiliului de administraţie al S.C. C. S.A. pentru efectuarea
actului de transfer de active către S.C. A. S.A. nu se poate repercuta asupra valabilității actului,
iar în acest context dispozițiile art. 70-71 din Legea nr. 31/1990 care trasează rolul organului de
administrare al societăţii nu au fost încălcate.
Recurenta apreciază, în consecinţă, greşit că depăşirea limitelor mandatului ori executarea
defectuoasă a obligațiilor consiliului de administrare conduc spre nulitatea actului juridic încheiat
în numele societăţii cu terţii, iar criticile astfel formulate vor fi înlăturate.
În fine, în teza finală a acestui motiv de nelegalitate recurenta a subliniat că directorul
general al S.C. C. S.A. nu avea competenţa de a angaja juridic societatea în efectuarea actului de
transfer de active.
Reiterând că lipsa acestor competenţe atrage nulitatea actului de aportare a activelor S.C.
C. S.A. către societatea nou înfiinţată în temeiul art. 70 -71 din Legea nr. 31/1990, recurenta a

600
considerat că decizia instanţei de apel este nelegală, întrucât nu au fost examinate existenţa ori
limitele mandatului dat de consiliul de administraţie directorului general, dl. I.
Instanţa supremă subliniază însă că pe tot parcursul litigiului S.C. C. S.A. s-a limitat la
această afirmaţie, fără a fi demonstrată teza promovată şi fără a combate apărarea de substanţă a
S.C. A. S.A. referitoare la puterea de reprezentare a directorului general pentru angajarea juridică
a societăţii, întemeiată pe dispoziţiile art. 1432 alin. (4) şi (2) din Legea nr. 31/1990, dublată de
menţiunile existente în registrul comerţului, contemporane actului atacat, referitoare la delegarea
atribuţiilor de conducere a S.C. C. S.A. d-lui I., în calitate de director general.
În acest context, susţinerea recurentei rămâne o simplă afirmaţie inaptă să demonstreze
raționamentul greşit al instanţei de apel în aplicarea legii, lipsită de valoare juridică şi care nu
poate conduce la constatarea incidenţei motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8
C.proc.civ.
Astfel, pentru toate aceste considerente, găsind neîntemeiate toate motivele de casare
invocate de recurenta S.C. C. S.A., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul ca
nefondat, potrivit art. 496 alin. (1) C.proc civ.
Pe cale de consecință, în temeiul art. 453 alin. (1) C.proc civ., a admis cererea intimatei
S.C. A. S.A. şi a obligat recurenta la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimată în recurs,
în cuantum total de 10.624 lei, sumă reprezentând costuri de deplasare, cazare şi onorariu de
avocat, dovedite cu înscrisurile administrate în cauză.

Notă: În decizie a fost avută în vedere forma art. 37 din Legea nr. 31/1990 în vigoare la data încheierii
actului constitutiv al societății (15 iulie 2002).
Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare a fost în vigoare
până la data de 30 septembrie 2011, fiind abrogat prin Legea nr. 71/2011.

VII. Privatizarea societăților

32. Contract de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare. Incidența dispozițiilor

art. 27 din O.U.G. nr. 88/1997 în lipsa prevederii în contract a condițiilor operării clauzei
irevocabile de vânzare

O.U.G. nr. 88/1997, art. 27

Legea nr. 99/1999

Având în vedere scopul reglementării şi destinaţia sa subordonată interesului public,

asigurării premiselor corecte ale economiei de piaţă şi domeniul său de aplicare - administrarea
proprietății publice -, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 88/1997 are, pe de o parte,
caracterul de normă specială în raport cu dreptul comun, iar, pe de altă parte, are caracter de
ordine publică, reglementând în sfera interesului general.
Aceasta semnifică nu doar aplicarea sa prioritară, în concurs cu dreptul comun ori
general, dar şi caracterul inderogabil al conduitei juridic reglementate prin acest act normativ.
Eludarea ordinii juridice instituite prin acest act normativ semnifică încălcarea regulii de drept

601
specialia generalibus derogant şi, nu mai puţin, imprimă nulitate oricărui act ori fapt juridic
încheiat cu nesocotirea sa şi impune restabilirea legalităţii.
Rezultă, aşadar, că în privinţa înstrăinării activelor unei societăți în care statul are o
deţinere majoritară în portofoliul de acţiuni, orice act juridic trebuie conformat dispoziţiilor
acestui act normativ, sub sancţiunea nulităţii.
Libertatea de opţiune a societăților comerciale sau regiilor autonome se limitează la
posibilitatea de a decide încheierea unor contracte care presupun înstrăinarea activelor prin
negociere directă, iar nu la condiţiile de fond ale înstrăinării, impuse prin lege, între care cea a
efectuării investiţiilor care are caracter esenţial.
Astfel, în măsura în care părţile unui contract de leasing imobiliar au consimţit să nu se
conformeze, prin inserarea clauzei de vânzare în favoarea utilizatorului, la dispozițiile art. 27
din O.U.G. nr. 88/1997 şi, astfel, să nu prevadă condiţia efectuării investiției de o valoare mai
mare 15% din valoarea activului pentru vânzare, clauza specifică încalcă o normă specială
imperativă şi i se impune sancţiunea nulităţii.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 2209 din 20 octombrie 2021

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 05.08.2019 pe rolul Tribunalului

Specializat Mureş, modificată la 07.01.2020, reclamanta Societatea A. S.A. a solicitat, în
contradictoriu cu pârâta Societatea B. S.R.L., să se constate nulitatea absolută a clauzei
irevocabile de vânzare, prevăzută în Contractul de leasing imobiliar cu clauza irevocabilă de
vânzare nr. 19/28.02.2000, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 204 C. proc. civ. şi art. 948, art. 968 vechiul
C.civ., O.U.G. nr. 88/1997, Legea nr. 99/1999, precum şi articolele menţionate în cererea de
chemare în judecată şi în cererea modificatoare.
Prin sentinţa nr. 25/10 iunie 2020 pronunţată de Tribunalul Specializat Mureş s-a dispus
respingerea acţiunii formulate de reclamanta societatea A. S.A. în contradictoriu cu pârâta
societatea B. S.R.L., reținându-se că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 27 din O.U.G. nr.
88/1997.
Împotriva acestei sentinţe reclamanta a formulat apel, soluţionat prin decizia nr.
300/A/28.10.2020, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, Secţia a II-a civilă, de contencios
administrativ şi fiscal, apelul fiind respins ca nefondat.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, reclamanta A. S.A. a formulat recurs solicitând
ca, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 2, 5, 6 şi 8 C.proc.civ., decizia atacată să fie casată în
totalitate, iar, în rejudecare, apelul promovat de această parte să fie admis, iar sentinţa schimbată
în totalitate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, iar pârâta obligată la plata
cheltuielilor de judecată.
Prin memoriul de recurs recurenta a arătat că motivele prezentate de instanța de apel în
decizia atacată sunt contradictorii şi străine de natura cauzei şi că hotărârea a fost dată cu
încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
Astfel, instanţa de apel reţine greşit că în contractul de leasing imobiliar nu sunt incidente
dispoziţiile O.U.G. nr. 88/1997 în lipsa unei menţiuni exprese în acest sens în clauzele din
convenţie, fiind greşit interpretate dezlegările date de Curtea Constituţională a României în
decizia nr. 186/2001.
S-a arătat că instanţa de apel a comis o eroare, înlăturând în speţă incidența normelor
speciale şi dând deciziei amintite cu totul altă semnificaţie decât cea avută în vedere în
contenciosul constituţional.
602
 Recurenta a subliniat că prin decizia nr. 186/2001, Curtea Constituţională a statuat că
sintagma „pot” din conţinutul art. 27 al O.U.G. nr. 88/1997 se referă la posibilitatea încheierii
contractelor de leasing imobiliar de către societățile în care statul este deţinătorul majoritar al
acţiunilor, în sensul că aceste societăţi nu au o obligaţie legală, ci un drept de opţiune, sintagma
nefăcând referire la condiţiile care trebuie îndeplinite, dacă s-a optat pentru vânzare. De altfel,
aceasta este semnificaţia pe care Curtea Constituțională a dat-o şi prin decizia nr. 8/1999, în care
s-a statuat că dispoziţiile art. 24 şi art. 27 din O.U.G. nr. 88/1997 nu contravin normelor
constituţionale în ceea ce priveşte ocrotirea proprietăţii, deoarece „este firesc ca statul să
stabilească prin acte normative situaţia părţii sale din patrimoniu şi să dea în acest sens mandat
instituției care îl reprezintă, pentru apărarea intereselor social şi economice generale”. Or, O.U.G.
nr. 88/1997 şi H.G. nr. 450/1999 au fost emise tocmai pentru a se stabili proceduri referitoare la
patrimoniul statului, care au fost încălcate prin modalitatea în care contractul de leasing supus
analizei judiciare a fost încheiat.
Astfel, prin motivarea curţii de apel, interpretarea sintagmei „pot” din cuprinsul art. 27 din
O.U.G. nr. 88/1997 a fost greşit realizată, de vreme ce s-a considerat că părţile se pot referi sau
nu în contract la partea corespunzătoare de investiţii, ca şi condiţie a vânzării.
Astfel, instanţa de apel a concluzionat că părţile au înţeles să deroge de la incidenţa art. 27
din O.U.G. nr. 88/1997 în contractul de leasing încheiat într-un sens inacceptabil, mai precis,
acela că părţile au înţeles să nu se prevaleze de acest articol, recurenta susţinând că această
interpretare este contrară sensului legii.
Statuând prin art. 27 din O.U.G. nr. 88/1997 că părţile pot să încheie contracte de leasing
imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare prin negociere directă numai sub condiţia efectuării
unor învestiții mai mari de 15% din valoarea activelor negociate, recurenta arată că legiuitorul a
impus o obligație imperativă, care ocroteşte un interes general, astfel că încălcarea acestei
obligaţii are ca efect nulitatea clauzei contrare legii.
Instanţa de apel a dat o valoare greşită, în acest caz, principiului libertății contractuale,
încălcând dispoziţiile art. 27 din O.U.G. nr. 88/1997, aşa cum a fost modificat prin Legea nr.
99/1999. Sensul prevederii obligației de investiții, pe care instanţa de apel a ignorat-o, justifica, în
acest caz, încheierea contractului de leasing imobiliar prin negociere directă, altfel, înstrăinările
putând fi realizate numai prin licitație publică. Acest articol nu deschidea părţilor implicate o
posibilitate, ci instituia o condiţie pentru a cumpăra direct imobilele deţinute în calitate de
locatari.
În măsura în care art. 14 din contractul de leasing prevede că la finalul contractului bunul
trece în proprietatea utilizatorului, fără a condiționa acest drept de executarea investiției minime,
în lipsa unei interpretări adecvate a art. 27 din O.U.G. nr. 88/1997, acest contract se confundă cu
o simplă promisiune de vânzare, nepermisă de lege, şi care este contrară adevăratei intenții a
contractanților.
În acest sens, recurenta arată că au fost încălcate dispozițiile prevăzute de art. 948 şi art.
968 C.civ., iar contractul este lovit de nulitate în măsura în care contravine celor stabilite prin
lege.
Considerând că în cauză nu se impune examinarea investiţiilor, deoarece excedează voinţa
contractuală, instanţa de apel a ignorat o dispoziţie legală cu valoare obligatorie.
Mai departe, recurenta a subliniat că instanţa de apel nu a examinat probele propuse în
apărare, probe care ar fi demonstrat lipsa investiţiilor minime.
Mai mult, se subliniază prin memoriul de recurs că instanţa de apel a oferit o motivare în
totală contradicţie cu cea a primei instanţe, în măsura în care prin sentinţă s-a reţinut că O.U.G.

603
nr. 88/1997 nu era incidentă deoarece statul nu era acționar majoritar în societatea reclamantă la
data contractului de leasing.
Recurenta a evocat, cu titlu de practică judiciară, decizia nr. 3606/2013 pronunţată de Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a statuat că art. 27 din O.U.G. nr. 88/1997 este o normă cu
caracter special în raport cu O.G nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing.
Împotriva recursului intimata a formulat întâmpinare, solicitând instanţei de recurs să
respingă toate motivele invocate; a subliniat că nicio critică dintre cele dezvoltate nu se
încadrează în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 2 şi 5 C.proc.civ. dar şi că toate motivele de casare
converg spre netemeinicia hotărârii recurate şi că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii
în cauză.
Recurenta a formulat şi depus la dosar răspuns la întâmpinare.
Examinând decizia atacată în raport cu motivele de casare dezvoltate de recurentă,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că recursul este fondat pentru considerentele
care vor fi redate succesiv.
Se constată, în primul rând că, deşi recursul promovat este întemeiat în drept pe dispoziţiile
art. 488 alin. (1) pct. 2, 5, 6 şi 8 C.proc.civ., niciuna dintre criticile recurentei nu dezvoltă motive
de casare proprii încălcării principiului continuităţii ori repartizării aleatorii a cauzei - încadrabile
în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 2 C.proc.civ. - sau nerespectării unor norme de procedură a
căror încălcare atrage sancţiunea nulităţii actelor procesuale - încadrabile în dispoziţiile art. 488
alin. (1) pct. 5 C.proc.civ.-, de aceea, subliniază că invocarea acestor temeiuri de drept în
memoriul de recurs are un caracter formal.
În acest context, Înalta Curte subliniază că nu are obligaţia de a examina legalitatea deciziei
din perspectiva acestor motive, această consecinţă fiind dedusă prin interpretarea a fortiori a
dispoziţiilor art. 489 alin. (2) C.proc.civ.
Aşadar, vor fi examinate motivele de casare dezvoltate specific şi întemeiate de recurentă
pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C.proc.civ., cu precizarea că în privinţa acestora vor fi
prezentate considerente comune, întrucât, astfel cum a arătat şi recurenta, deficienţa motivării -
lipsa caracterului său precis ori suficient - a justificat, ca o consecinţă, aplicarea greşită a legii de
către instanţa de apel.
Reţinând că recurenta a subliniat că motivarea deciziei din apel este contradictorie şi străină
de natura cauzei, deoarece raţionamentul judiciar este lipsit de acurateţe juridică şi are la bază
premise eronate, derivate dintr-o evaluare greşită atât a legii, cât şi a dezlegărilor cu valoare
obligatorie a deciziei nr. 186/2001 pronunţate de Curtea Constituțională a României şi examinând
considerentele deciziei recurate, instanţa de recurs constată că raţionamentul instanţei de apel
este, într-adevăr, insuficient dar şi că are în vedere constatări greşite în planul interpretării şi
aplicării legii.
Astfel, plecând de la aspectele de fapt necontestate de părţi, referitoare la elementele şi
circumstanțele încheierii contractului de leasing imobiliar nr. 19/28.02.2000, la împrejurarea că la
data încheierii contractului examinat statul era acţionarul majoritar în societatea A. S.A. (cu
55,88% din totalul acţiunilor) şi administra acest portofoliu prin Fondul Proprietăţii de Stat, dar şi
că în titlul contractului s-a prevăzut că acesta se încheie în conformitate cu dispoziţiile O.U.G. nr.
88/1997 şi cele ale Legii nr. 99/1999, instanţa de apel reţine o concluzie lipsită de justificare
juridică în planul motivării, care a determinat, în esenţă, aplicarea greşită a legii.
În acest sens, instanța de apel nu oferă părţilor nicio motivare de substanță prin care să
explice de ce, deşi acestea menționează în preambulul contractului examinat că actul este încheiat
sub incidenţa O.U.G. nr. 88/1997 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 99/1999, este
justificată concluzia că părţile au intenționat să deroge de la dispoziţiile art. 27 din acest act
604
normativ ori cel puţin dacă o asemenea derogare era posibilă. Chiar dacă instanţa de apel evocă în
acest context decizia nr. 186/2001 a Curţii Constituționale, citatul oferit nu poate substitui
motivarea instanţei, în măsura în care fragmentul redat în considerente nu avea aptitudinea, prin
dezlegarea oferită în contenciosul constituțional, să susțină concluzia trasată în apel.
Pe baza acestei concluzii insuficient argumentate, instanţa de apel motivează decizia,
stabilind că prin absenţa menţionării în cuprinsul contractului a dispoziţiilor art. 27 din O.U.G.
nr. 88/1997 părţile au consimţit să nu se prevaleze de „posibilitatea” oferită de lege şi că voinţa
lor trebuie interpretată literal, în acord cu principiul pacta sunt servanda, în sensul că inserarea
clauzei irevocabile de vânzare trebuie raportată exclusiv la conţinutul contractului, sustras de sub
legea specială.
Dezlegarea dată de instanţa de apel este eronată şi, dincolo de lipsa unei motivări care să
justifice complex hotărârea dată în evocarea fondului în apel, hotărârea dată este, în principal,
rezultatul greşitei interpretări şi aplicări a legii.
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997, cu modificările ulterioare, a reglementat
cadrul normativ pentru privatizarea societăţilor comerciale, trecerea la economia de piaţă, fiind
firesc ca statul să stabilească prin acte normative situaţia părţii sale din capitalurile proprii pentru
apărarea intereselor sociale şi economice generale, fără ca prin acestea să se aducă atingere
dreptului de proprietate al altor persoane.
Având astfel în vedere scopul reglementării şi destinaţia sa subordonată interesului public,
asigurării premiselor corecte ale economiei de piaţă şi domeniul său de aplicare - administrarea
proprietății publice -, O.U.G. nr. 88/1997 are, pe de o parte, caracterul de normă specială în raport
cu dreptul comun, iar, pe de altă parte, are caracter de ordine publică, reglementând în sfera
interesului general.
Aceasta semnifică nu doar aplicarea sa prioritară, în concurs cu dreptul comun ori general,
dar şi caracterul inderogabil al conduitei juridic reglementate prin acest act normativ. Eludarea
ordinii juridice instituite prin acest act normativ semnifică încălcarea regulii de drept specialia
generalibus derogant şi, nu mai puţin, imprimă nulitate oricărui act ori fapt juridic încheiat cu
nesocotirea sa şi impune restabilirea legalităţii.
Rezultă, aşadar, că în privinţa înstrăinării activelor unei societăți, cum este reclamanta, în
care statul avea o deţinere majoritară în portofoliul de acţiuni, orice act juridic trebuia conformat
dispoziţiilor acestui act normativ, sub sancţiunea nulităţii, iar în mod evident, referirea în
preambulul contractului de leasing examinat la O.U.G. nr. 88/1997 nu a fost o opţiune a părţilor.
În concluzie, pe lângă împrejurarea că instanţa de apel a înlăturat fără temei, în privinţa
regimului contractului de leasing imobiliar, aplicarea directă a dispoziţiilor O.U.G. nr. 88/1997
sub auspiciile căreia contractul s-a încheiat, aşa după cum rezultă în menţiunea inserată în
subtitlul acestuia, este greşită deopotrivă concluzia potrivit căreia lipsa indicării exprese a unor
dispoziții precise ale acestei ordonanţe în cuprinsul actului juridic semnifică neaplicarea acestora
şi aplicarea exclusivă a normelor de drept comun.
În măsura în care, astfel cum a precizat şi intimata în dezbaterile consemnate în practicaua
acestei decizii, părţile au consimţit să nu se conformeze, prin inserarea clauzei de vânzare în
favoarea utilizatorului, la dispozițiile art. 27 din O.U.G. nr. 88/1997 şi, astfel, să nu prevadă
condiţia efectuării investiției de o valoare mai mare 15% din valoarea activului pentru vânzare,
clauza specifică încalcă o normă specială imperativă şi i se impune sancţiunea nulităţii.
Este, de asemenea greşită, concluzia instanţei de apel referitoare la caracterul supletiv al
art. 27 din O.U.G. nr. 88/1997, bazată pe considerentele eronat interpretate ale deciziei nr.
186/2001 pronunţată de Curtea Constituțională a României în examinarea excepției de
neconstituționalitate a acestui text legal.
605
 Instanța de apel a aplicat greşit, în acest caz, reperele interpretării gramaticale ale
sintagmei „pot” din textul legal care cuprinde conduita „pot vinde sau încheia contracte de
leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare, prin negociere directă cu locatarii sau asociaţii
în situaţiile în care aceştia au efectuat investiţii în activele pe care le utilizează reprezentând mai
mult de 15% din valoarea acestor active”, considerând că opţiunea societăţii comerciale în curs
de privatizare pentru încheierea acestui tip de angajamente vizează condiţiile sub care aceste
convenţii pot fi asumate.
Se cuvine subliniat că, evaluând circumstanţele sesizării, Curtea Constituţională a statuat
că „utilizarea de către legiuitor, în conţinutul art. 27 din O.U.G. nr. 88/1997, a cuvântului ,,pot”,
atunci când se referă la vânzarea unor active sau la încheierea contractelor de leasing imobiliar,
creează o posibilitate, iar nu o obligaţie fermă, de natură să aducă atingere prerogativelor
dreptului de proprietate al societăţilor comerciale la care se referă textul”. Curtea a clarificat,
aşadar, că este în acord cu principiile constituţionale că societăţile comerciale la care statul sau o
autoritate a administraţiei publice locale este acţionar majoritar au dreptul să decidă, în cazurile
delimitate de acest text - în ipoteza în care se află în derulare contracte de locaţie de gestiune,
închiriere sau asociere în participaţiune - dacă încheie contracte prin negociere directă cu
partenerii contractuali actuali, în contrapondere cu obligaţia generală trasată în cuprinsul aceluiaşi
act normativ, de a înstrăina activele prin licitaţie deschisă cu strigare, cu adjudecare la cel mai
mare preţ obţinut pe piaţă, astfel cum impune art. 24 din acelaşi act normativ.
Libertatea de opţiune a societăților comerciale sau regiilor autonome se limitează, aşadar,
la posibilitatea de a decide încheierea unor contracte care presupun înstrăinarea activelor prin
negociere directă, iar nu la condiţiile de fond ale înstrăinării, impuse prin lege, între care cea a
efectuării investiţiilor are caracter esenţial în acest caz.
Caracterul esenţial al acestui element contractual - argument neexaminat de instanţa de
apel - se susţine sistematic şi prin actele normative secundare: în acest sens, H.G. nr. 450/1999
care cuprinde Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 88/1997 enumeră, între principalele
elemente ale contractului de leasing cu clauză irevocabilă de vânzare, „determinarea expresă a
îmbunătățirilor/investițiilor realizate de utilizator la activul care face obiectul contractului, care se
va deduce din restul de preţ şi, după caz, din ratele scadente”.
O înțelegere contrară a părţilor litigante, de natură să semnifice că acestea au înlăturat
condiţia efectuării investiţiilor este, aşa cum s-a dezvoltat în cuprinsul acestor considerente,
asumată contrar normei imperative stabilite în O.U.G. nr. 88/1997.
În aceste condiţii, prin raportare la limitele învestirii şi obiectul acţiunii limitat la
constatarea nulităţii parţiale a contractului examinat, este lipsită de semnificaţie neexaminarea
efectuării investițiilor, tot astfel cum este lipsită de fundament critica recurentei referitoare la
contradicția totală între considerentele hotărârii primei instanţe de fond şi cele ale deciziei din
apel; motivarea contradictorie, spre a putea fi considerată motiv specific de casare a unei hotărâri,
presupune lipsa de coeziune a argumentelor instanţei care a pronunţat hotărârea recurată în
jurisdicția realizată în apel, iar nu prin abordarea comparativă a hotărârilor pronunțate de
instanțele sesizate ierarhic cu aceeași pricină.
Astfel, pe baza tuturor considerentelor reţinute prin această decizie, Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie a admis recursul şi, în temeiul art. 497 C.proc.civ., a casat decizia atacată şi a
trimis cauza spre o nouă judecată la instanţa de apel care va examina apelul cu respectarea
dispoziţiilor art. 501 C.proc.civ. În rejudecare, instanţa de apel va examina şi cererile formulate
de părţi în faţa instanţei de recurs referitoare la plata cheltuielilor de judecată, în acord cu
dispoziţiile art. 453 C.proc.civ.

606
 VIII. Protecția consumatorilor

33. Acţiune în constatarea existenţei unor clauze abuzive dintr-un contract de credit care
nu mai este în derulare. Admisibilitatea demersului în raport cu jurisprudenţa Curții de
Justiție a Uniunii Europene

Directiva 93/13, art. 2 lit. b)

Legea nr. 193/2000
C. proc. civ., art. 497

Prin Hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauzele conexate

C-698/18 şi C-699/18, SC Raiffeisen Bank SA împotriva JB şi BRD Groupe Societe Generale SA
împotriva KC, s-a statuat că „definiţia noţiunii de consumator care figurează la articolul 2
litera( b) din Directiva 93/13 nu conţine niciun element care să permită stabilirea momentului la
care un contractant încetează să fie un consumator în sensul acesteia şi încetează, prin urmare,
să se poată prevala de protecția pe care i-o conferă această directivă” (pct. 71).
Totodată, prin această hotărâre s-a statuat că „(…)limitarea protecției conferite
consumatorului de Directiva 93/13 numai la durata executării contractului în discuție, în sensul
că executarea integrală a acestui contract exclude orice posibilitate a consumatorului de a se
prevala de această protecție, nu poate fi conciliată cu sistemul de protecție instituit de această
directivă” (pct. 73).
Prin urmare, în acord cu jurisprudența CJUE, consumatorul are posibilitatea să solicite
în temeiul Legii nr. 193/2000 constatarea existenței unor clauze contractuale ca fiind abuzive,
chiar și în condițiile în care contractul de credit nu mai este în derulare.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 720 din 24 martie 2021

Prin sentinţa civilă nr. 271/C din 21 martie 2017 pronunţată în dosarul nr. x/62/2016,
Tribunalul Braşov a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active, excepţia lipsei calităţii
procesuale pasive, excepţia inadmisibilităţii, excepţia lipsei de obiect a cererii şi excepţia lipsei
de interes, invocate de pârâta Banca A. S.A.; a admis în parte cererea formulată de reclamantul
B., în contradictoriu cu pârâta Banca A. S.A. și, în consecinţă, a constatat caracterul abuziv al
clauzelor prevăzute la: art. 3 lit. d) (posibilitatea băncii de a revizui structura ratei dobânzii
curente), art. 5 lit. a) (comisionul de risc), lit. b) (comision de analiză dosar credit) şi lit. d)
(comision de gestiune) din condiţiile speciale ale convenţiei de credit nr. 0128611/11.10.2007 şi
art. 3.5 (comisionul de risc) şi 3.6 (comision de administrare), din condiţiile generale ale acestei
convenţii; art. 3 pct. 5.1 lit. b) (comision de risc) din actul adiţional nr. 4/24.03.2011 la convenţiei
de credit nr. 0128611/11.10.2007; art. 2.4.2 (comision lunar gestiune cont din convenţia de credit
nr. 170858/28.11.2012); art. 3 lit. d) (posibilitatea băncii de a revizui structura ratei dobânzii
curente), art. 5 lit. a) (comisionul de risc), lit. b) (comision de analiză dosar credit) şi lit. d)
(comision administrare garanţii) din condiţiile speciale ale convenţiei de credit nr.
0141969/18.02.2008 şi art. 3.5 (comisionul de risc) şi 3.6 (comision de administrare), din
condiţiile generale ale acestei convenţii; art. 2.4.2 (comision lunar gestiune cont) din convenţia de
credit nr. 170859/28.11.2012; a dispus înlăturarea clauzelor de mai sus şi a respins restul
pretenţiilor reclamantului.

607
 Împotriva acestei sentinţe, reclamantul B. și pârâta Banca A. au formulat cereri de apel.
Prin decizia civilă nr. 1796/Ap din 27 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel
Braşov, Secţia civilă, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate în cauză de către
reclamantul B. şi de către pârâta Banca A. SA, prin Serviciul Litigii, împotriva sentinţei civile nr.
271/C din 21 martie 2017 pronunţată de Tribunalul Braşov.
A fost obligată apelanta-pârâtă Banca A. SA să plătească apelantului-reclamant B. suma
de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
Invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 4, 6 și 8 C. proc. civ., pârâta Banca A.
SA a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1796/Ap din 27 octombrie 2017 pronunţată de
Curtea de Apel Braşov, Secţia civilă.
În argumentarea cererii de recurs, după o scurtă prezentare a situației de fapt, Banca A.
SA a precizat că înțelege să critice hotărârea atacată sub aspectul prevederilor art. 488 alin. 1 pct.
8 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea poate fi casată „când a fost dată cu încălcarea sau
aplicarea greşită a normelor de drept material”.
Subsumat acestui motiv de casare, a solicitat instanței să constate faptul că atât instanţa de
fond, cât şi instanţa de apel au omis analizarea art. 1167 alin. 2 C. civ. din 1864, conform căruia:
„confirmarea, ratificarea sau executarea voluntară, informă și în epoca determinată de lege ţine
loc de renunţare în privinţa mijloacelor şi excepţiilor ce puteau fi opuse acestui act, fără a se
vătăma însă drepturile persoanelor a treia”.
Totodată, având în vedere că reclamantul solicită constatarea ca fiind abuzive a unor
clauze contractuale din contracte care nu mai sunt în fiinţă, iar în motivare se prevalează de
dispoziţiile Legii nr. 193/2000, recurenta apreciază că aceste prevederi se aplică doar contractelor
în derulare, conform art. 6 din Legea nr. 193/2000: „Clauzele abuzive (...) nu vor produce efecte
asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare...”. De asemenea, potrivit
prevederilor art. 7 din Legea nr. 193/2000: „în măsura în care contractul nu îşi mai poate produce
efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptăţit să ceară
rezilierea contractului”.
Recurenta consideră că nu pot fi constatate abuzive clauze în contracte ce nu mai produc
efecte între părţi şi solicită instanței de recurs să constate că, întrucât reclamantul solicită
constatarea nulităţii unor clauze contractuale din contracte deja încheiate, acţiunea este una
decurgând ex contractu.
În opinia sa, admiterea posibilităţii unei „ultraactivităţi contractuale” (post contractum
finitum) ar permite cocontractanţilor de rea-credinţă să atace sine die convenţiile în care ei înşişi
au fost parte şi care au încetat anterior prin acordul ambelor părţi, cu consecinţe extrem de grave
asupra securităţii circuitului juridic civil.
În acest context, subliniază că nu poate fi de acord cu argumentarea instanţei conform
căreia „Critica apelantei pârâte referitoare la soluţia de respingere de către instanţa de fond a
excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată este nefondată, câtă vreme nici o
dispoziţie legală nu limitează posibilitatea invocării de către consumator a caracterului abuziv al
clauzelor contractuale până la momentul încetării/stingerii acestuia”, prevederile art. 6 şi art. 7
din Legii nr. 193/2000 evidenţiind condiţia derulării/existenţei contractului care cuprinde
presupusele clauze abuzive.
Reținerea instanţei de apel: „consecinţa constatării caracterului abuziv al unor clauze din
contractul de credit este echivalentă cu constatarea nulităţii absolute a acestora, nefiind aplicabilă
sancţiunea existentă în cazul nulităţii relative, şi anume anularea clauzei respective” este
nefondată raportat la interesul particular al consumatorului, în speţă reclamantul B., care şi-a
întemeiat prezenta acţiune pe prevederile art. 14 din Legea nr. 193/2000: „Consumatorii
608
prejudiciaţi prin contracte încheiate cu încălcarea prezentei legi au dreptul de a se adresa
organelor judecătoreşti în conformitate cu prevederile Codului civil şi ale Codului de procedură
civilă”.
Astfel, se deduce, în mod evident, faptul că legiuitorul oferă consumatorului posibilitatea
ocrotirii interesului particular (a fiecăruia în parte), acesta având posibilitatea de a solicita
instanţelor judecătoreşti constatarea şi excluderea presupuselor clauze abuzive din contractele în
care este parte.
Prevederile Legii nr. 193/2000 stabilesc în mod clar faptul că acţiunile promovate în
constatarea clauzelor abuzive într-un contract de credit vizează apărarea unui interes particular,
fiecare consumator având posibilitatea de a formula sau nu acţiune în baza acestei legi,
neexistând o obligativitate a promovării unei asemenea cereri în instanţă.
În prezenta cauză, mai susține recurenta-pârâtă, nu se poate face vorbire de nulitate
absolută şi implicit de imprescriptibilitate, câtă vreme legiuitorul oferă consumatorului
posibilitatea ocrotirii unui interes particular (în mod particular) care are ca sancţiune nulitatea
relativă conform art. 1248 alin. 1 şi 2 C. civ.
Un alt argument în plus, pentru care apreciază că aceste clauze provenite dintr-un contract
încheiat/finalizat nu pot fi sancţionate cu nulitatea absolută este dat de faptul că instanţa de
judecată, conform art. 1247 alin. 3 C. civ., nu poate invoca din oficiu nulitatea absolută în aceste
cauze. Constatarea clauzelor abuzive se face doar la solicitarea consumatorului, aşa cum prevede
şi Legea nr. 193/2000, care solicită înlăturarea/anularea clauzelor constatate ca abuzive.
Totodată, solicită a se constata că reclamantul invocă o lipsă de negociere, de bună-
credinţă din partea băncii, conform condiţiilor prevăzute de Legea nr. 193/2000, or aceste motive
privesc consimţământul/acordul consumatorului de la momentul încheierii contractului de credit
cu privire la anumite clauze, aspecte ce ţin de nulitatea relativă a clauzelor contractuale.
Consideră că opinia instanţei de apel privind aplicarea prevederilor art. 1.247 alin. 2)
coroborat cu art. 1.249 alin. 1 C. civ. nu poate fi atribuită clauzelor abuzive atâta timp cât
promovarea unei asemenea acţiuni în instanţă priveşte ocrotirea unui interes particular, şi nu
general, şi este sancţionat cu nulitatea relativă, care este supusă, la rândul ei, unui termen de
prescripţie.
Conchizând, apreciază ca fiind în mod indubitabil inadmisibile aceste capete de cerere ce
privesc constatarea caracterului abuziv din cadrul Convenţiilor de credit nr. 0141969/18.02.2008,
respectiv 0128611/11.10.2007.
Solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, modificarea în parte a deciziei
recurate, în sensul respingerii capetelor de cerere ce privesc constatarea ca fiind abuzive a
clauzelor prevăzute de art. 3 litera d), art. 5 literele b) şi d) din Convenţia de credit nr.
0128611/11.10.2007, cât şi din Convenţia de credit nr. 0141969/18.02.2008, convenţii
stinse/încheiate ca urmare a refinanţării creditelor.
Intimatul-reclamant B. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea
recursului și obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.
La termenul din 19 octombrie 2018, în temeiul art. 520 alin. 4 C. proc. civ., a fost
suspendată judecata recursului, până la soluţionarea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în
vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, înregistrată
sub nr. 2658/1/ 2018.
Prin încheierea din 3 februarie 2021, a fost respinsă cererea de constatare a intervenirii
perimării, formulată de intimatul-reclamant B.; a fost repusă cauza pe rol şi a fost admis în
principiu recursul declarat, fiind acordat termen pentru soluţionarea acestuia.

609
 Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate
decizia recurată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, a constatat
că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:
Cu titlu preliminar, instanţa supremă observă că recurenta-pârâtă a solicitat admiterea căii
extraordinare de atac a recursului şi modificarea deciziei recurate, nesocotind că, în situaţia
recursurilor judecate la Înalta Curte, Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010
nu prevede soluţia casării cu reţinere, ci doar pe aceea a casării cu trimitere, după cum rezultă din
art. 497, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, modificări care nu sunt
însă aplicabile în cauză, potrivit art. 25 C. proc. civ.
Totodată, deși recurenta a invocat dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 4, 6 și 8 C. proc. civ., se
constată că în argumentarea cererii de recurs a precizat expres că înțelege să critice decizia
atacată din perspectiva motivului reglementat de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ.
Întreaga construcție a recursului vizează greșita menținere de către instanța de apel a
soluției instanței de fond în ceea ce privește respingerea excepției inadmisibilității acțiunii
promovate de reclamantul B., care, în opinia recurentei-pârâte, nu ar mai putea solicita în temeiul
dispozițiilor Legii nr. 193/2000 să se constate existența unor clauze abuzive în contractul de
credit, câtă vreme acesta nu se mai află în derulare.
În acest context, recurenta susține, în esență, aplicarea greșită a prevederilor Legii nr.
193/2000.
Motivul de recurs invocat de către recurenta-pârâtă Banca A. S.A., respectiv cel prevăzut
de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., sancţionează hotărârea care a fost dată cu încălcarea sau
aplicarea greşită a normelor de drept material, însă acesta este nefondat.
Se reţine că prin Hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în
cauzele conexate C-698/18 şi C-699/18, SC Raiffeisen Bank SA împotriva JB şi BRD Groupe
Societe Generale SA împotriva KC, obligatorie pentru instanțele naţionale, s-a statuat că
„definiţia noţiunii de consumator care figurează la articolul 2 litera( b) din Directiva 93/13 nu
conţine niciun element care să permită stabilirea momentului la care un contractant încetează să
fie un consumator în sensul acesteia şi încetează, prin urmare, să se poată prevala de protecția
pe care i-o conferă această directivă” (pct. 71).
Având în vedere că sistemul de protecţie instituit prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea
că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de un profesionist în ceea ce
priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, în hotărârea amintită s-a statuat şi
că „executarea contractului în discuție nu modifică retroactiv împrejurarea că, la momentul
încheierii acestui contract, consumatorul se afla în această situație de inferioritate. În aceste
condiții, limitarea protecției conferite consumatorului de Directiva 93/13 numai la durata
executării contractului în discuție, în sensul că executarea integrală a acestui contract exclude
orice posibilitate a consumatorului de a se prevala de această protecție, nu poate fi conciliată cu
sistemul de protecție instituit de această directivă” (pct. 73).
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a ajuns la concluzia că noţiunea de „consumator”
care figurează la articolul 2 litera (b) din Directiva 93/13 trebuie interpretată în sensul că faptul că
un contract este executat integral nu exclude ca o parte la acest contract să poată fi calificată drept
„consumator”, în sensul acestei dispoziţii.
Prin urmare, contrar susținerilor recurentei-pârâte, în acord cu jurisprudența Curții de
Justiţie a Uniunii Europene, în speță, reclamantul B. este consumator și are posibilitatea să
solicite în temeiul Legii nr. 193/2000 constatarea existenței unor clauze contractuale ca fiind
abuzive, chiar şi în condiţiile în care contractul nu mai este în derulare.

610
 Legislația privind protecția consumatorilor reprezintă o legislație specială, a cărei aplicare
trebuie subsumată situațiilor în care se poate reţine o astfel de calitate (consumator), recurenta
prevalându-se în mod greșit de aplicarea în cauză a prevederilor Codului civil din 1864, în locul
celor prevăzute de Legea nr. 193/2000.
În acest context, se impune a se preciza că, în jurisprudența constantă a instanțelor
române, inopozabilitatea clauzelor abuzive a fost asimilată regimului nulității absolute, efectul
acesteia fiind restabilirea situației anterioare, respectiv restituirea sumelor încasate în baza
clauzelor constatate ca fiind abuzive.
Altfel spus, cum în mod legal a reținut și instanța de apel, natura juridică a acţiunii în
constatarea caracterului abuziv al clauzelor inserate în contractele încheiate cu consumatorii este
identică naturii juridice a acţiunii în constatarea nulităţii absolute, acţiune care poate fi promovată
oricând, independent de stadiul de derulare al contractului vizat.
Din această perspectivă este de necontestat că reclamantul este îndrituit să promoveze
acțiunea dedusă judecății, chiar și în condițiile în care contractul nu mai este în derulare, fiind
nefondate și criticile recurentei sub aspectul nulității relative a clauzelor inserate în contractele de
credit încheiate cu consumatorii.
În consecință, soluția instanței de apel este legală, în acord cu regimul juridic al nulității
absolute, fiind dată, totodată, cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente speţei și
regulilor de drept pe care s-a bazat soluția.
Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că decizia recurată este la adăpost de orice critică,
Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. 1 C. proc. civ., văzând și
prevederile art. 499 C. proc. civ., a respins recursul declarat de recurenta-pârâtă Banca A. S.A.
împotriva deciziei civile nr. 1796/Ap din 27 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel
Braşov, Secţia civilă, ca nefondat, menţinând decizia atacată, ca fiind legală.
Constatând culpa procesuală a recurentei în promovarea recursului de faţă şi în raport de
solicitarea intimatului B. privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul
dispoziţiilor art. 453 alin. 1 C. proc. civ., să fie admisă cererea acestuia, în sensul obligării
recurentei-pârâte Banca A. S.A. la plata sumei de 3000 lei cheltuieli de judecată către intimatul-
reclamant B., conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosar.

611
 DREPT ADMINISTRATIV

1. Cariera magistraţilor. Judecători. Sesizarea Inspecţiei Judiciare cu privire la săvârşirea

unei posibile abateri disciplinare. Acțiune având ca obiect anularea rezoluţiei Inspecţiei
Judiciare prin care a fost respinsă plângerea formulată împotriva măsurii de clasare a
sesizării privitoare la săvârşirea abaterii disciplinare. Limitele verificărilor administrative
efectuate de Inspecţia Judiciară în cadrul cercetărilor disciplinare

Constituţia României, art. 124 alin. (3)

Legea nr. 303/2004, art. 2 alin. (3), art. 97 art. 99 lit. ş)
Legea nr. 304/2004, 46 alin. (2);
Legea nr. 317/2004, art. 45, art. 451

În raport cu prevederile art.97 alin. (2) din Legea 303/2004 verificările administrative nu
pot implica cenzurarea unor raţionamente juridice de drept substanţial sau procedural.
Interpretarea normelor de drept şi coroborarea probelor administrate reprezintă elemente ale
raţionamentului logico-juridic, întrucât interpretarea normelor este o operaţiune raţională şi
logică de determinare a înţelesului şi conţinutului acestora, iar coroborarea probelor reprezintă
un proces intelectiv de evaluare a acestora, în urma căruia judecătorul stabileşte situaţia de fapt
ce urmează să o încadreze în drept. În acest demers, judecătorul trebuie să decidă liber, fără
nicio influenţă, presiune sau ameninţare, iar opinia pe care acesta şi-o formează nu poate fi
cenzurată decât în căile de atac ordinare şi/sau extraordinare prevăzute de lege, nu şi în cadrul
unei verificări disciplinare. A admite o altă interpretare ar înseamnă a nesocoti principiile
constituţionale potrivit cărora judecătorul este independent, iar hotărârile judecătoreşti sunt
supuse numai controlului judiciar.
Rezultă, aşadar, că modul de examinare al argumentelor, apărărilor sau susţinerilor
părţilor în cauzele deduse judecaţii excedează competenţelor Inspecţiei judiciare, fiind nepermis
să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalităţii şi temeiniciei soluţiei pronunţate de
instanţă.

I.C.C.J., Secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 12 din 12 ianuarie 2021

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IX-a contencios
administrativ şi fiscal, la data de 09.08.2019, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta
Inspecţia Judiciară, formulând contestaţie împotriva Rezoluţiei inspectorului-şef nr.C19-2306 din
17.07.2019, pronunţată în dosarul de cercetare disciplinară nr.CI9-2306/2019, prin care a fost
respinsă plângerea formulată împotriva Rezoluţiei de clasare nr.1241 din 24.04.2019, pronunţată
în dosarul de cercetare disciplinară nr. 19-1411/2019.
Reclamantul a solicitat instanţei să desfiinţeze Rezoluţia inspectorului-şef al Inspecţiei
Judiciare nr.C19-2306/17.07.2019, pronunţată în dosarul de cercetare disciplinară nr.C19-
2306/2019 şi a Rezoluţiei de clasare nr.1241/24.04.2019, pronunţată în dosarul de cercetare
disciplinară nr.19- 1411/2019, cu trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor.
Prin Sentinţa civilă nr. 670 din 25 octombrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a
IX-a contencios Administrativ și Fiscal a respins contestaţia formulată de reclamantul A, în
contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca neîntemeiată.

612
 Împotriva acestei sentinţe, reclamantul A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art.
488 pct. 8 C.proc.civ.
În cadrul recursului întemeiat pe dispoziţiile art.488(1) pct.8 C.proc.civ. se invocă greşita
aplicare şi interpretare a dispoziţiilor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art.99 lit.ş) din
Legea nr.303/2004 rep. de către prima instanţă în ceea ce priveşte situaţia de respingere a
conteestaţiei.se arată faptul că prima instanţă a apreciat greşit asupra legalităţii ordonanţei de
clasare contestată şi a raportat soluţia la dispoziţiile art.97 (2) din Legea nr.303/2004 în
condiţiile în care recurentul precizează în sensul că nu a solicitat o reanalizare a cauzei sub
aspectul legalităţii şi temeiniciei soluţiei pronunţate de instanţă în dosarul civil nr.x/118/2018 al
Tribunalului Constanţa.
Se arată că sesizarea sa privea încălcarea de către judecători a dispoziţiilor art.99 lit.s din
Legea nr.303/2004 în sensul că motivarea era vădit contrară raţionamentului juridic a unui
hotărâri judecătoreşti dar acest aspect nu a fost verificat de intimata-pârâtă şi de instanţa de fond.
Se arată că prima instanţă nu a verificat în concret incidenţa dispoziţiilor art.99 lit.s) din
Legea nr.303/2004 şi a pronunţat o hotărâre nelegală.
Se solicită admiterea recursului cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
La dosar intimata-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului
ca nefondat.
La dosar recurentul-reclamant a formulat răspuns la întâmpinare.
Analizând recursul declarat în raport de motivul de recurs invocat, Curtea îl
apreciază pentru următoarele considerente ca nefondat în cauză nefiind îndeplinite
condiţiile prevăzute de art.488 (1) pct.8 C.proc.civ. în sensul încălcării sau aplicării greşite a
normelor de drept de către prima instanţă.
Prima instanţă în opinia Curţii a interpretat şi aplicat corect normele de drept material
incidente în raport de obiectul cauzei analizarea legalităţii actelor emise de autoritatea intimată
având în vedere plângerea formulată de recurent pe rezoluţia de clasare contestată în cauză
neexistând aspecte de nelegalitate de natură a determina casarea cu trimitere sau respectiv
rejudecarea în sensul admiterii acţiunii.
Curtea apreciază că prima instanţă a interpretat şi aplicat corect dispoziţiile art.99 lit.s)
din Legea nr.303/2004 nu poate forma obiectul aplicării în abstract ci numai coroborat cu
dispoziţiile art.97 (2) din Legea nr.303/2004 în ceea ce priveşte limitele verificării abaterii
disciplinare, verificare care poate realiza numai cu respectarea Constituţiei României şi a Legii
nr.303/2004 rap.
Curtea constată că prima instanţă a reţinut incidente dispoziţiile art.97 din Legea
nr.303/2004 şi a verificat în concret legalitatea rezoluţiei de clasare în raport de elementele
constitutive ale abaterii disciplinare reclamate respectiv abaterea disciplinară prevăzută de art.99
lit.s) din Legea nr.303/2004 respectiv existenţa unei motivări vădit contrară raţionamentului
juridic de natură să afecteze prestigiul justiţiei sau demnitatea funcţiei de magistrat.
În art. 99 din Legea nr. 303/2004 se detaliază ce anume constituie abateri disciplinare
pentru magistraţi, la litera s făcându-se vorbire despre motivarea hotărârii în mod vădit contrară
raţionamentului juridic, de natură să afecteze prestigiul justiţiei sau demnitatea funcţiei de
magistrat. Curtea a subliniat faptul că raţionamentul juridic reprezintă un silogism în care este
necesar a fi validată concluzia la care magistratul ajunge pe baza celor două premise principale,
respectiv situaţia de fapt analizată şi dispoziţiile legale aplicabile, iar motivarea actului este
necesar să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea magistratului pe baza
probelor administrate.

613
 Faţă de limitele trasate de art. 97 alin 2 din Legea 303/2004 a rezultat că verificările
administrative nu pot implica cenzurarea unor raţionamente juridice de drept substanţial sau
procedural. Modul de examinare al argumentelor, apărărilor sau susţinerilor părţilor în cauzele
deduse judecaţii excede competenţelor Inspecţiei judiciare, fiind nepermis să se realizeze o
reanalizare a cauzei sub aspectul legalităţii şi temeiniciei soluţiei pronunţate de instanţă, în raport
de criticile concrete aduse de petent, care vizează aprecierea probelor şi identificarea textelor de
lege aplicabile, în mod corect a reţinut Inspecţia Judiciară relativ la calitatea hotărârii reclamate
de petent că nu poate atrage consecinţe disciplinare, pentru judecător.
În ceea ce priveşte susţinerile recurentului conform cărora instanţa de fond ar fi făcut o
greşită aplicare a prevederilor legale speciale în materie, având a analiza în speţă întrunirea
elementelor constitutive ale abaterii disciplinare indicate la litera s), în mod temeinic instanţa de
fond a constatat că reclamantul nu a făcut dovezi în acest sens, criticile invocate prin sesizare şi
preluate în contestaţie vizând în concret operaţiunile de stabilire a situaţiei de fapt, interpretare a
normelor juridice şi apreciere a probelor administrate în cauză, specifice activităţii de judecată şi
care se subsumează tocmai raţionamentului logico-juridic a magistratului. Stabilirea situaţiei de
fapt, în baza probatoriului administrat, aprecierea şi coroborarea mijloacelor de probă,
interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale sunt operaţiuni specifice şi esenţiale ale activităţii de
judecată, care nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către
Inspecţia Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin
promovarea de către partea nemulţumită a căilor de atac legale.
Verificând aspectele sesizate de către reclamant, în mod corect Curtea de Apel Bucureşti a
constatat că, reclamantul a expus aceleaşi critici în calea de atac a recursului, cale de atac ce a
fost respinsă, cu consecinţa rămânerii definitive a hotărârii contestate. Or, atributul esenţial al
activităţii de judecată îl reprezintă raţionamentul pe care magistratul îl face atunci când transpune
în drept situaţia de fapt.
Interpretarea normelor de drept şi coroborarea probelor administrate reprezintă elemente
ale raţionamentului logico-juridic, întrucât interpretarea normelor este o operaţiune raţională şi
logică de determinare a înţelesului şi conţinutului acestora, iar coroborarea probelor reprezintă un
proces intelectiv de evaluare a acestora, în urma căruia judecătorul stabileşte situaţia de fapt ce
urmează să o încadreze în drept. în acest demers, judecătorul trebuie să decidă liber, fără nicio
influenţă, presiune sau ameninţare, iar opinia pe care acesta şi-o formează nu poate fi cenzurată
decât în căile de atac ordinare şi/sau extraordinare prevăzute de lege, nu şi în cadrul unei
verificări disciplinare. A admite o altă interpretare ar înseamnă a nesocoti principiile
constituţionale potrivit cărora judecătorul este independent, iar hotărârile judecătoreşti sunt
supuse numai controlului judiciar.
În cauză Curtea nu va reţine susţinerile recurentului din recurs şi din răspunsul la
întâmpinare deoarece verificarea săvârşirii abaterii disciplinare reclamate nu poate fi efectuată de
intimată decât cu respectarea dispoziţiilor art.97 alin.1 şi 2 din legea nr.303/2004 dispoziţii care
sunt incidente în cauză.
Faţă de cele mai sus, Curtea în baza art.496-497 C.proc.civ. a respins recursul ca nefondat
menţinând ca legală şi temeinică sentinţa pronunţată de instanţa de fond.

614
2. Cariera magistraților. Transfer. Declararea ca neconstituționale a unor dispoziții legale
care reglementează instituția transferului judecătorilor și procurorilor. Efecte în planul
soluției adoptate de instanța de contencios administrativ în ceea ce privește contestarea
legalității hotărârilor Consiliului Superior al Magistraturii de respingere a cererilor de
transfer

Constituția României, art. 147 alin. (4)

Legea nr. 303/2004, art. 60 alin. (1) și (2)

În condițiile în care, prin Decizia Curţii Constituţionale nr.454/24.06.2020 s-a constatat

că dispozițiile cuprinse în art.60 alin. (1) și alin. (3) din Legea nr.303/2004 sunt
neconstituţionale, în considerarea principiilor ce se degajă din conținutul art. 147 alin. (4) din
Constituția României, instanța de recurs a reținut nelegalitatea hotărârilor emise de Consiliul
Superior al Magistraturii, prin care au fost respinse cererile de transfer ale reclamanților,
hotărâri care au devenit lipsite de temei legal, ca urmare a declarării neconstituţionale a
dispoziţiilor legale pe care acestea s-au fundamentat.
În consecinţă, în respectarea principiului legalităţii - legiuitorul având obligaţia de a
pune în acord cu Constituţia prevederile art. 60 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 303/2004, iar
C.S.M. păstrând atribuţia de a dispune asupra cererilor de transfer, conform art. 40 alin. (1) lit.
j) din Legea nr. 317/2004 - Înalta Curte a apreciat că soluţia din recurs trebuie să se limiteze la
anularea hotărârilor adoptate asupra cererilor de transfer, C.S.M. rămânând învestit cu acestea
şi urmând să le soluţioneze după punerea în acord cu Constituţia a dispoziţiilor art. 60 alin. (1)
şi (3) din Legea nr. 303/2004.

I.C.C.J., Secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 715 din 9 februarie 2021

Prin acţiunea înregistrată la data de 10.01.2020 pe rolul Curţii de Apel Cluj – Secţia a III-
a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii (judecători) A. și B. în contradictoriu cu pârâtul
Consiliul Superior al Magistraturii, au solicitat instanţei anularea Hotărârii nr. xx1/2019 din 21
iunie 2019 a Secţiei pentru judecători (în ce o priveşte pe A.) şi a Hotărârii nr. xx2/2019 din 21
iunie 2019 a Secţiei pentru judecători (în ce îl priveşte pe B.), prin care au fost respinse cererile
lor de transfer precum şi obligarea corelativă a pârâtului de a adopta, de îndată, hotărâri prin care
să dispună transferul, alternativ, la Curtea de Apel Cluj, Tribunalul Cluj, Tribunalul Specializat
Cluj (pentru A.), respectiv Tribunalul Cluj, Tribunalul Specializat Cluj (pentru B.), cu cheltuieli
de judecată.
Prin Sentinţa civilă nr. 60/2020 pronunţată în data de 10 iunie 2020 Curtea de Apel Cluj -
Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată
de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii.
Împotriva Sentinţei nr. 60/2020 din data de 10 iunie 2020 a Curţii de Apel Cluj – Secţia a
III-a contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs reclamanţii, încadrând în drept criticile
lor în dispoziţiile art. 488 alineat 1 pct.6 şi 8 C.proc.civ.
Împotriva recursului promovat de cei doi reclamanţi a formulat întâmpinare intimatul –
pârât Consiliul Superior al Magistraturii, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

615
 Recurenţii – reclamanţii A. și B. au formulat răspuns la întâmpinarea depusă de intimatul
– pârât Consiliul Superior al Magistraturii, invocând caracterul vădit nefondat al apărărilor
acestuia.
În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr.212/2018 dispoziţiilor
art. 20 din Legea nr.554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare
a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art.493 C.proc.civ., este incompatibilă cu specificul
domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea
Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de
hotărârea Plenului judecătorilor Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a
recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art.493 C.proc.civ., este incompatibilă cu specificul
domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.
Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin.(2) și art. 201
C.proc.civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin.(3), raportat la art. XV din
Legea nr.2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi
pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă și
dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătoreşti, prin
Rezoluţia din data de 16.12.2020 s-a fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 09
februarie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor art.496-499
C.proc.civ.
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de
motivele de casare invocate şi de apărările din cuprinsul întâmpinării, Înalta Curte
constată că recursul formulat de reclamanţii A. și B. este fondat, urmând a-l admite, pentru
următoarele considerente:
Motivele de recurs au fost întemeiate de recurenţii reclamanţi pe dispoziţiile art.488(1)
pct.6 şi 8 C.proc.civ.
În raport de dispoziţiile art.488 (1) pct.6 C.proc.civ. se invocă faptul că hotărârea recurată
prin care a fost respinsă cererea de chemare în judecată astfel cum a fost formulată nu este
motivată în acord cu dispoziţiile art.425 (1) lit.b C.proc.civ.
Se susţine faptul că prima instanţă nu a analizat în concret legalitatea hotărârilor
contestate prin care autoritatea pârâtă le-a respins cererile de transfer formulate şi faptul că prin
hotărârea atacată au fost însuşite numai apărările formulate de autoritate.
În raport de dispoziţiile art.488 (1) pct.8 C.proc.civ. se invocă nelegalitatea sentinţei
atacate pentru greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art.60 alin (1) din Legea nr.303/2004
care reglementează instituţia transferului judecătorilor şi procurorilor şi a dispoziţiilor Hot.
C.S.M. nr.193/2006 prin care s-a aprobat Regulamentul privind transferul şi detaşarea
judecătorilor şi procurorilor.
Se arată în cadrul acestui motiv de recurs nelegalitatea respingerii aspectelor de nulitate
invocate cu privire la cele două hotărâri şi nelegalitatea în ceea ce priveşte aprecierea eronată a
criteriilor prevăzute la art.3 din Regulament şi nerespectarea principiului nediscriminării în ceea
ce priveşte analizarea cererilor de transfer sentinţa atacată a fost pronunţată la data de 10.06.2020
iar recursul a fost declarat la data de 13.08.2020.
În raport de obiect în cadrul recursului recurenţii-reclamanţi au invocat incidenţa Deciziei
nr.454/2020 din 24.06.2020 publicată în Monitorul Oficial nr.655 din 24 iulie 2020.
Prin această decizie s-a admis excepţia de neconstituţionalitate invocată în dosarul nr.
x/1/2017 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia contencios administrativ şi fiscal şi s-a
616
constatat soluţia legislativă cuprinsă în art.60 din Legea nr.303/2004 şi în art.60 alin. (1) din
acelaşi act normativ, care nu precizează condiţiile transferării judecătorilor sunt neconstituţionale.
Recurenţii-reclamanţi invocă aplicabilitatea în cauză în faza soluţionării recursului a
Deciziei nr.454/2020 a Curţii Constituţionale în raport de dispoziţiile art.147 alin. (4) din
Constituţia României şi solicită în consecinţă admiterea recursului casarea sentinţei atacate şi
rejudecarea în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată.
Se solicită ca instanţa de recurs să anuleze hotărârile contestate şi să admită cererile de
transfer ale reclamanţilor prin reaprecierea criteriilor pe cererile de transfer în raport de
probatoriul administrat la instanţa de fond.
La dosar intimatul-pârât a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului
ca nefondat apreciind că în cauză, în raport de dispoziţiile art.147 alin. (4) din Constituţie şi cu
respectarea principiului neretroactivităţii, nu este incidentă Decizia Curţii Constituţionale
nr.454/2020.
La dosar recurenţii-reclamanţi au formulat răspuns la întâmpinare în care au arătat că în
cauză în faza judecării recursului nefiind o cauză soluţionată ci în curs de soluţionare devin
incidente în raport de obiect dispoziţiile Curţii Constituţionale nr.454/2004 cu respectarea
efectului ex nunc (pt.viitor) al deciziilor obligatorii ale Curţii Constituţionale.
Analizând recursul declarat, Curtea apreciază pentru următoarele considerente că în
cauză în raport de obiectul acţiunii sunt incidente dispoziţiile Deciziei Curţii Constituţionale
nr.454/2020 şi plecând de la această premisă recursul este apreciat ca fondat în ceea ce priveşte
admiterea în parte a acţiunii reclamanţilor astfel cum a fost formulată.
Motivul de recurs prevăzut de art.488 alin. (1) pct.6 C.proc.civ. este nefondat în cauză
sentinţa atacată fiind motivată în fapt şi în drept cu respectarea dispoziţiilor art.425 alin. (1) lit. b)
C.proc.civ. şi art.6 din CEDO.
În opinia Curţii motivarea sentinţei face posibilă exercitarea controlului de legalitate al
instanţei de recurs.
În cadrul motivului de recurs prevăzut de art.488(1) pct.8 C.proc.civ. constată incidenţa
Deciziei Curţii Constituţionale nr.454/2004 şi în consecinţă, în raport de obiect, nelegalitatea
hotărârilor contestate în ceea ce-i priveşte pe reclamanţii – recurenţi strict în raport de dispoziţiile
deciziei Curţii Constituţionale.
Tot în raport de incidenţa Deciziei Curţii Constituţionale nr.454/2020 în rejudecare Curtea
va respinge în rest cererea de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.
Curtea constată că în cauza aflată pe rol în faza recursului la data publicării în Monitorul
Oficial 24 iulie 2020 sunt incidente dispoziţiile Deciziei Curții Constituționale nr.454 din 24
iunie 2020.
În raport de dispoziţiile art.147 alin. (4) din Constituţie în sensul aplicării pentru viitor şi
faţă de caracterul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, Curtea constată
incidentă Decizia Curţii Constituţionale nr.454/2020 în raport de obiectul prezentului litigiu şi
faţă de faptul că la data apariţiei Deciziei Curţii Constituţionale nr.454/2020 cauza aflată în recurs
se află în curs de soluţionare.
În cauză nu poate fi apreciat ca fiind încălcat principiul neretroactivităţii deoarece Decizia
Curţii Constituţionale nr.454/2020 produce consecinţe juridice şi pentru o cauză în curs de
judecată pentru o situaţie juridică nefinalizată respectiv legalitatea hotărârilor autorităţii pârâte
prin care s-a dispus cu privire la cererile de transfer ale reclamanţilor – recurenţi.
Prin acţiunea formulată pe rolul Curţii de Apel Cluj – reclamanţii judecători au contestat
hotărârile emise de C.S.M. – Secţia judecători prin care au fost respinse cererile lor de transfer,
cereri de transfer formulate în baza art.60 (1) din Legea nr.303/2004 coroborat cu art.1-3 din Hot.
617
C.S.M. nr.193/2006 prin care s-a aprobat Regulamentul privind transferul şi detaşarea
judecătorilor şi procurorilor.
Curtea constată că temeiul de drept al ambelor hotărâri, prin care s-au respins cererile de
transfer ale reclamanţilor, îl reprezintă dispoziţiile art.60 alin.(1) şi (3) din Legea nr.303/2004 şi
art.1-2(1) şi 8 din Regulamentul privind transferul şi detaşarea judecătorilor şi procurorilor.
Prin Decizia Curţii Constituţionale nr.454/24.06.2020 s-a admis excepţia de
neconstituţionalitate ridicată şi s-a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art.60 alin. (1) din
Legea nr.303/2004 , care nu precizează condiţiile transferării judecătorilor precum şi art.60 alin.
(3) din Legea nr.303/2004 sunt neconstituţionale.
În esenţă, Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor legale –
art.60 alin. (1) şi (3) din Legea nr.303/2004 - prin care este reglementată instituţia transferului,
fără stabilirea condiţiilor în care se realizează transferul şi care au permis adoptarea
Regulamentului ce completează legea, cu încălcarea art. 1 alin. (4), art. 61 alin. (1), art. 133 alin.
(1) din Constituţie. Or, aceste dispoziţii legale au stat la baza emiterii hotărârilor C.S.M.
contestate în prezenta cauză.
Din cuprinsul motivării rezultă faptul că prevederile art.60 alin. (1) şi (3) din Legea
nr.303/2004 au fost constatate neconstituţionale pentru lipsa de previzibilitate a textului de lege
criticat, care nu precizează condiţiile transferării judecătorilor fapt care generează o stare de
impredictibilitate fiind încălcate art.1 alin. (5) din Constituţie, deoarece de la caz la caz, în mod
arbitrar se poate decide în mod subiectiv cu privire la cariera judecătorilor.
S-a arătat în motivarea Curţii Constituţionale, cu privire la statutul judecătorilor şi
procurorilor, că elementele esenţiale ale raporturilor de muncă al acestora trebuie reglementate
prin lege, iar nu printr-un act cu forţă juridică inferioară acestuia, respectiv prin hotărâre cu
caracter normativ emisă de autoritatea pârâtă.
Se arată în motivarea Deciziei nr.454/2020 a Curţii Constituţionale că revine legiuitorului
sarcina de a reglementa prin lege, pe de o parte, instituţia transferului şi criteriile care trebuie să
fie îndeplinite (în cadrul Legii nr.303/2004) şi, pe de altă parte, procedura realizării acestuia (în
cadrul Legii nr.317/2004).
În raport de cele expuse, Curtea apreciază recursul ca fondat şi în parte ca întemeiată
acţiunea reclamanţilor ţinând cont de efectele în prezenta cauză ale Deciziei Curţii
Constituţionale nr.454/2004.
Cele două hotărâri emise de autoritatea competentă C.S.M. – Secţia pentru judecători,
prin care în baza art.60 alin. (1) şi (2) din Legea nr.304/2004 au fost respinse cererile de transfer
formulate de reclamanţi sunt nelegale deoarece au devenit lipsite de temei legal, ca urmare a
declarării neconstituţionale a dispoziţiilor legale pe care cele două hotărârii s-au fundamentat.
În urma casării şi rejudecării, Curtea va admite în parte cererea de chemare în judecată
formulată de reclamanţi şi va anula Hotărârea nr.xx1/21 iunie 2019 şi Hot.nr.xx2/21 iunie 2019
în ceea ce-i priveşte pe reclamanţi.
Curtea va respinge în rest cererea de chemare în judecată constatând că, nu numai în
controlul de legalitate al hotărârilor C.S.M., ci şi în privinţa înseşi cererilor de transfer sunt
incidente dispoziţiile Deciziei Curţii Constituţionale nr.454/2020.
Aceasta deoarece Curtea Constituţională a arătat că dispoziţiile art.60 alin. (1) şi (3) din
Legea nr.303/2004 sunt neconstituţionale şi urmează a fi înlăturate de la aplicare în cauzele aflate
în curs de judecare la momentul publicării deciziei, dar şi că nu pot fi prevăzute prin Regulament
condiţiile transferului, acestea fiind necesar a fi reglementate prin Legea nr.303/2004.

618
 În consecinţă, în respectarea principiului legalităţii, nu se poate dispune de către instanţa
de recurs asupra cererilor de transfer, în condiţiile declarării neconstituţionalităţii textului de lege
care reglementa transferul, fără însă a cuprinde condiţiile de transfer.
Cu toate acestea, legiuitorul având obligaţia de a pune în acord cu Constituţia prevederile
art. 60 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 303/2004, iar C.S.M. păstrând atribuţia de a dispune asupra
cererilor de transfer, conform art. 40 alin. (1) lit. j) din Legea nr. 317/2004, Înalta Curte consideră
că soluţia din recurs trebuie să se limiteze la anularea hotărârilor adoptate asupra cererilor de
transfer, C.S.M. rămânând învestit cu acestea şi urmând să le soluţioneze după punerea în acord
cu Constituţia a dispoziţiilor art. 60 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 303/2004.
Faţă de considerentele expuse, Curtea în baza art.496-497 C.proc.civ., a admis recursul, a
casat sentinţa atacată şi rejudecând, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de
reclamanţi, dispunând anularea hotărârilor atacate. A respins în rest cererea de chemare în
judecată.

3. A. Personal auxiliar și de specialitate al instanțelor judecătorești. Recunoaşterea vechimii

în specialitate pentru perioada concediului de creştere a copilului realizat anterior anului
2012. Aplicarea legii civile în timp în ceea ce privește facta pendentia
B. Perpetuarea prin acte administrative succesive (emise de aceeaşi autoritate) a punerii în
aplicare în mod greșit a legii. Consecinţele necontestării actelor administrative anterioare în
ceea ce privește exercitarea dreptului de contestare a ultimului act administrativ emis

Constituția României, art. 15

C.civ., art. 6 alin. (5)
O.U.G. nr. 124 /2011
Legea-cadru nr. 153/2017
Legea nr. 554/2004

A. Stabilirea vechimii în specialitate reprezintă o situație juridică în curs de modificare

la data intrării în vigoare a legii noi, astfel că din punct de vedere al regulilor aplicării legii
civile în timp, se încadrează în prevederile art. 6 alin. (5) din noul Cod civil, fiindu-i aplicabile
pe deplin prevederile legii în forma modificată. Prin urmare, stabilirea vechimii (în muncă, în
funcţie şi în specialitate) se face raportat la prevederile legale de la momentul stabilirii acesteia,
astfel că orice act administrativ al angajatorului care realizează o asemenea statuare trebuie să
respecte dispoziţiile legale în vigoare la momentul emiterii acelui act. Cu alte cuvinte, curgerea
ca atare a timpului ce poate fi calificat ca vechime de o anumită natură (în speţă, vechime în
specialitate) se concretizează prin actul de stabilire a vechimii, acesta fiind cel care constituie
sau modifică situaţia juridică a persoanei în cauză.

B. Orice ordin nou emis beneficiază de posibilitatea de atacare de către beneficiar, chiar
dacă reiterează aspecte avute în vedere şi la emiterea ordinelor anterioare, cât timp, aşa cum s-a
arătat deja, nu există o consolidare administrativă sau judiciară a refuzului, ca urmare a unei
atacări a acestora. Altfel spus, preluarea unei aplicări eronate a legii prin acte administrative
succesive neatacate de beneficiar nu poate duce la concluzia pierderii definitive a dreptului de a
contesta un act administrativ ulterior.

619
I.C.C.J., Secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 2160 din 5 aprilie 2021

1. Cererea de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a contencios
administrativ şi fiscal la data de 15.05.2018, sub nr. x/3/2018, reclamanta A. a solicitat în
contradictoriu cu pârâţii Colegiul de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Preşedinte, pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună
anularea în parte a Hotărârii nr. 38/27.03.2018 emise de Colegiul de Conducere al Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, în ceea de priveşte soluţia de respingere a contestaţiei formulate împotriva
Ordinelor de salarizare nr. 5/16.01.2018 şi nr. 53 /12.02.2018, anularea Ordinelor de salarizare nr.
5/16.01.2018 şi nr. 53/12.02.2018 emise de Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
obligarea pârâtelor la reîncadrarea sa conform vechimii reale, prin luarea în calcul a perioadei în
care a beneficiat de concediu pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani şi acordarea, în
acest sens, a drepturilor ce decurg din această încadrare, cu obligarea pârâţilor la plata
cheltuielilor de judecată.
Prin Încheierea din 17.07.2018, Tribunalul București – Secția a II-a contencios
administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței funcționale și a trimis dosarul Tribunalului
București – Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.
Prin Sentința Civilă nr. 6723 din 24.09.2018, Tribunalul București – Secția a VIII-a
conflicte de muncă și asigurări sociale a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea
Curții de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, dosarul fiind
înregistrat pe rolul acestei instanţe la data de 24.10.2018.
2.Soluţia instanţei de fond
Prin Sentinţa civilă nr. 1304 pronunţată în data de 04.04.2019, Curtea de Apel Bucureşti -
Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia prescripţiei dreptului la
acţiune, respingând deopotrivă şi acţiunea, ca nefondată.
3.Cererea de recurs
Reclamanta A. a formulat recurs împotriva sentinţei de mai sus, prin care a solicitat
admiterea acestuia, casarea în parte a sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea cererii de
chemare în judecată astfel cum a fost formulată, cu obligarea părții adverse la achitarea
cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentei cauze.
În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele:
Recurenta a precizat cu titlu preliminar că, prin intermediul prezentei căi de atac, nu
înţelege să critice şi soluţia pronunţată de către prima instanţă cu privire la excepţia prescripţiei
dreptului la acţiune. Dimpotrivă, obiectul prezentului recurs vizează exclusiv soluţia pronunţată
de către Curtea de Apel Bucureşti din perspectiva temeiniciei acţiunii formulate. De asemenea,
recurenta a arătat că nu critică nici modalitatea în care instanţa de judecată a reţinut situaţia de
fapt, raportat la probele ce au fost administrate în dosar.
Prima instanţă a aplicat în mod greşit dispoziţiile din materia recunoaşterii vechimii în
specialitate în situaţia concediului pentru creşterea copilului anterior anului 2012, aspect ce se
circumscrie motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. l) pct. 8 C.proc.civ.
Din această perspectivă, în sentinţa civilă recurată, s-a reţinut că perioada de creştere a
copilului a fost recunoscută ca vechime în funcţie începând cu anul 2012, odată cu intrarea în
vigoare a O.U.G. nr. 124 /2011. Astfel, anterior acestei date, dispoziţiile legale nu recunoşteau ca
vechime în specialitate perioada concediului pentru creşterea copilului.
Recurenta a arătat că nu poate susţine acest argument, deoarece, conform art. 70 din
Legea nr. 567 /2004 privind statutul personalului auxiliar al instanţelor judecătoreşti, „grefierii
620
cu studii superioare juridice beneficiază de vechime în specialitate juridică, pentru perioada în
care desfăşoară această activitate ".
De asemenea, art. 18 alin. (7) din O.U.G. nr. 148/2005 privind susţinerea familiei în
vederea creşterii copilului, astfel cum a fost introdus prin art. 12 din Legea nr. 7/2007 pentru
aprobarea O.U.G. nr. 148/2005, prevedea că „perioada concediului pentru creşterea copilului în
vârstă de până la 2 ani sau de până la 3 ani în cazul copilului cu handicap constituie vechime în
muncă şi în serviciu, care se are în vedere la stabilirea drepturilor ce se acordă în raport cu
aceasta".
Aşadar, nu pot fi primite considerentele în sensul că vechimea în specialitate ar fi
recunoscută doar prin intermediul O.U.G. nr. 124/2011, care, în orice caz, nu poate produce
efecte şi în intervalul iunie 2007 - martie 2010. Dimpotrivă, art. 17 din O.U.G. nr. 124/2011, prin
intermediul căruia a fost modificat art. 18 alin. (7) din O.U.G. nr. 148/2005, nu vine decât să
confirme o concluzie recunoscută în mod constant în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor
Omului, anume aceea că perioada pentru creşterea copilului reprezintă vechime în specialitate.
Din această perspectivă, inclusiv în jurisprudenţa naţională s-a statuat în sensul că
perioada de timp în care reclamanta a beneficiat de concediu pentru creşterea copilului de până la
2 ani se include în durata vechimii în specialitate a acesteia.
În sentinţa civilă recurată s-a mai reţinut că prin Decizia nr. 818/03.07.2008 a Curţii
Constituţionale, s-a statuat că instanţele judecătoreşti nu au posibilitatea să anuleze prevederile
legale pe care le consideră discriminatorii şi să le înlocuiască cu alte norme de aplicare generală,
neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse
judecăţii. Din această perspectivă, Curtea Constituţională a admis excepţia de
neconstituţionalitate a prevederilor art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (I) din O.G. nr. 137 /2000,
statuând că aceste dispoziţii sunt neconstituţionale în măsura în care din acestea se desprinde
înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte
normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme
create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Cu toate acestea, recurenta a precizat că, raportat la solicitările formulate prin cererea de
chemare în judecată, instanţa nu a fost învestită să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte
normative cu putere de lege, ci, dimpotrivă, să facă aplicarea în mod prioritar a prevederilor
CEDO în materia protecţiei dreptului de proprietate privată şi să constate incidenţa art. 14 CEDO,
în sensul existenţei unor distincţii între persoanele care au beneficiat de concediul pentru
creşterea copilului raportat la intervalul de timp, fără a exista o justificare obiectivă şi rezonabilă
în acest sens.
Strâns legat de argumentele reţinute de către curtea de apel, s-a mai precizat că
nelegalitatea pe temeiul discriminării nu poate fi susţinută nici prin invocarea dispoziţiilor
Constituţiei ori ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, deoarece dreptul la sporul pentru
vechime în funcţie nu reprezintă un drept fundamental constituţional şi nici un drept câştigat. Ca
atare, acordarea unor drepturi ce nu aparţin sferei drepturilor şi libertăţilor fundamentale
reprezintă opţiunea exclusivă a legiuitorului
Referitor la acest aspect, se arată că, raportat la prevederile O.U.G. nr. 124/2011, se află
într-o profundă situaţie de discriminare, fiind încălcată egalitatea de tratament între persoanele ce
se află în concediul pentru creşterea copiilor, indiferent de momentul la care acesta intervine.
Din această perspectivă, menţionează ca în prezenta cauză sunt incidente art. 16 din
Constituţia României privind egalitatea în drepturi şi art. 14 din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

621
 Astfel, în prezenta cauză, s-a realizat o distincţie între persoanele care au beneficiat de
concediul pentru creşterea copilului raportat exclusiv la intervalul de timp în care acesta a avut
loc, fără a exista o justificare obiectivă şi rezonabilă în acest sens, fiind nesocotite prevederile art.
14 din CEDO, prin conduita autorităţii pârâte de a emite ordine cu privire la drepturile salariale
ale recurentei, fără a lua în considerare întreaga vechime în muncă şi în specialitate a recurentei.
Prin prevederile art. 14 din CEDO, statele au obligaţia de a nu supune nicio persoană
aflată sub jurisdicţia sa unei discriminări. Or, dreptul la nediscriminare a fost grav încălcat în
prezenta cauză, contrar ceea ce a reţinut Curtea de Apel Bucureşti în sentinţa recurată.
Doctrina a stabilit că este necesară îndeplinirea a două condiţii pentru a fi în prezenţa unei
situaţi de discriminare: existenţa unei diferenţe de tratament şi lipsa unei justificări obiective şi
rezonabile.
În ceea ce priveşte existenţa primei condiţii - existenţa unei diferenţe de tratament -
aceasta este pe deplin satisfăcută, întrucât, conform art. 18 alin. (7) din O.U.G. nr. 148/2005,
perioada concediului pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau de până la 3 ani în
cazul copilului cu handicap constituie vechime în muncă şi în serviciu.
Odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 124/2011, articolul de lege menţionat anterior a
fost modificat, sens în care s-a prevăzut că perioada concediului pentru creşterea copilului în
vârstă de până la 2 ani sau de până la 3 ani în cazul copilului cu handicap constituie vechime în
munca şi în serviciu, precum şi în specialitate şi se are în vedere la stabilirea drepturilor ce se
acordă în raport cu acestea.
Astfel, din instituirea unor privilegii doar în privinţa mamelor care au beneficiat de
concediul pentru creşterea copilului ulterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 124/2011 se creează o
poziţie discriminatorie în detrimentul celorlalte categorii de persoane beneficiare de acelaşi tip de
concediu de creştere a copilului, însă anterior datei de 31 decembrie 2010.
Referitor la cea de a doua condiţie - lipsa unei justificări obiective şi rezonabile - se poate
observa că şi aceasta este îndeplinită, întrucât recurentei nu îi sunt acordate drepturile salariale
aferente întregii vechimi în muncă, respectiv în specialitate, strict prin raportare la un criteriu
temporal, care nu poate fi circumscris noţiunii de justificare obiectivă şi rezonabilă.
In mod contrar considerentelor reţinute de către Curtea de Apel Bucureşti din această
perspectivă, dreptul la sporul pentru vechime în funcţie reprezintă un drept câştigat, intrând sub
incidenţa dreptului de proprietate prevăzut de art. 1 din Protocolul adiţional, chiar dacă în
perioada în care recurenta s-a aflat în concediu pentru creşterea copilului nu exista reglementată
încă, în mod expres, o dispoziţie legală care să recunoască această perioadă ca vechime în
funcţie.
Din această perspectivă, recurentei îi este este constrâns în mod nejustificat dreptul de
proprietate, având în vedere că în patrimoniul recurentei există un bun sau cel puţin o speranţă
legitimă. Astfel, drepturile salariale de care ar trebui să beneficieze se calculează prin raportare la
o anumită vechime în specialitate şi în muncă, situaţie ce presupune luarea în considerare şi a
perioadei în care a beneficiat de concediul pentru creşterea copilului, anterior datei de 1 ianuarie
2012.
Instituirea unui tratament discriminatoriu între mame, prin omiterea de la stabilirea
vechimii în muncă şi specialitate a perioadei în care a beneficiat de concediul pentru creşterea
copilului, încalcă speranţa legitimă a recurentei în ceea ce priveşte dreptul de proprietate
consacrat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO.
Este unanim acceptat că, pentru a putea fi solicitată protecţia conferită de art. 1 din
Protocolul 1 la CEDO, reclamantul trebuie să deţină un „bun". Or, recurenta deţine un bun în
sensul Convenţiei.
622
 În accepţiunea Curţii, noţiunea de „bun" trece dincolo de înţelesul noţiunii de lucru,
desemnând nu doar bunuri corporale, ci un ansamblu de drepturi şi interese ale unei persoane, cu
valoare de active patrimoniale, inclusiv drepturile salariale.
Conform jurisprudenţei CEDO, privarea de proprietate este admisibilă numai atunci când
sunt respectate trei condiţii: legalitatea măsurii, justificarea măsurii de o cauză de utilitate publică
şi proporţionalitatea măsurii cu scopul vizat. Or, raportat la circumstanţele prezentei cauze,
niciuna dintre aceste condiţii nu sunt îndeplinite.
Restrângerea în mod nejustificat a drepturilor salariale, prin refuzul de a i se recunoaşte o
anumită vechime în muncă şi în specialitate, reprezintă, indiscutabil, o ingerinţă ce are ca efect
privarea recurentei de bunul său, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO.
În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ.
4.Apărările formulate în cauză
Pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a formulat întâmpinare, prin care a solicitat
respingerea recursului ca nefondat.
În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele:
Instanţa de fond a respectat şi aplicat întocmai prevederile legale incidente în cauză,
sprijinindu-şi soluţia pe o motivare susţinută, amplă şi convingătoare. Argumentele instanţei de
fond în sprijinul soluţiei de respingere a acţiunii dispuse prin sentinţa recurată sunt în deplină
concordanţă cu dispoziţiile legale incidente şi sunt de natură să fundamenteze convingerea
pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice.
Prima instanţă a realizat o analiză atentă a actelor şi a lucrărilor dosarului, stabilind
împrejurările esenţiale în cauză, a evocat normele de drept incidente în speţă, soluţia de
respingere a acţiunii recurentei-reclamante exprimată prin dispozitiv fiind corolarul
considerentelor hotărârii pronunţate. În esenţă, nemulţumirea recurentei-reclamante constă în
aceea că perioada în care s-a aflat în concediu pentru creşterea şi îngrijirea copilului, anterior
datei de 1 martie 2010, nu a fost considerată drept vechime în specialitate, însă în perioada în care
recurenta-reclamantă s-a aflat în concediul pentru creşterea copilului, concediu pe care doreşte sa
îl valorifice ca reprezentând vechime in specialitate, nu exista nicio dispoziţie legală care să
asimileze respectiva perioadă unei asemenea vechimi.
Actul normativ care a introdus dispoziţia referitoare la considerarea perioadei concediului
pentru creşterea copilului drept vechime în specialitate, respectiv Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 124 din 27 decembrie 2011 pentru modificarea şi completarea unor acte
normative care reglementează acordarea de Beneficii de asistenţă socială, a intrat în vigoare la o
dată la care recurenta-reclamantă efectuase deja concediul respectiv, la data de 1 ianuarie 2012.
Prin urmare, acest act normativ care a modificat atât articolul 18 alin. (7) din Ordonanţa
de urgenţă a Guvernului nr. 148/2005 privind susţinerea familiei în vederea creşterii copilului, cât
şi art. 22 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2010 privind concediul şi
indemnizaţia lunară pentru creşterea copilului, prin introducerea dispoziţiei referitoare la
considerarea perioadei concediului pentru creşterea copilului drept vechime în specialitate, nu era
în vigoare în perioada în care recurenta-reclamantă s-a aflat în concediu pentru creşterea
copilului.
Însăşi Constituţia României, revizuită, stabileşte la nivel de principiu, în art. 15 alin. (2),
că „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai
favorabile."
În acord cu dipoziţiile constituţionale mai sus invocate, Codul civil, în art. 6 alin. (1),
prevede că „legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere
retroactivă."
623
 Aşadar, intimata-pârâtă a respectat prevederile legale în vigoare la momentul de referinţă,
afirmaţiile recurentei-reclamante fiind lipsite de justificare.
O altă problemă esenţială este aceea potrivit căreia ordinele atacate de recurenta-
reclamantă nu vizează reîncadrarea acesteia ca urmare a întoarcerii din concediul pentru creşterea
şi îngrijirea copilului sau ca urmare a intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.
124 din 27 decembrie 2011, ci acestea sunt două ordine recente care au privesc salarizarea unei
întregi categorii de personal ca urmare a dispoziţiilor noii legi cadru de salarizare, respectiv ale
Legii nr. 153 /2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.
De la momentul intrării în vigoare a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.
124 din 27 decembrie 2011 până la emiterea ordinelor atacate, au mai fost emise alte ordine
vizând salarizarea recurentei-reclamante, unele legate direct de stabilirea vechimii în specialitate,
ordine pe care recurenta-reclamantă nu le-a atacat în condiţiile şi în termenele prevăzute de lege,
ceea ce reprezintă, în mod firesc, un important fine de neprimire a acţiunii prezente, fiind
inadmisibilă atacarea Ordinelor nr. 5/16.01.2018 şi nr. 53/12.02.2018 ale Președintelui Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie pe aspecte care au fost tranşate definitiv prin alte acte administrative
care se bucură de legalitate şi temeinicie.
După cum reiese din Ordinul nr. 103 din 13 iunie 2007, recurenta- reclamantă a beneficiat
de concediu pentru creşterea şi îngrijirea copilului începând cu data de 26 iunie 2007; ulterior,
prin Ordinul nr. 96 din 11 mai 2009 recurentei-reclamante i s-a stabilit spor de 20 % calculat la
indemnizaţia de încadrare brută lunară pentru 15 ani vechime în muncă, prin Ordinul nr. 46 din 1
martie 2010, urmare a reînceperii de către recurenta-reclamantă a activităţii după încetarea
concediului pentru creşterea şi îngrijirea copilului i-au fost stabilite acesteia drepturile salariale,
fiind emise în privinţa salarizării acesteia şi alte ordine, dintre acestea prezentând o relevanţă
aparte Ordinul nr. 202 din 22 iulie 2013 prin care s-a stabilit expres că drepturile salariale ale
acesteia au fost stabilite avându-se în vedere o vechime în funcţie de 15 ani, vechime împlinită la
14 iunie 2013.
In momentul prezent, ceea ce prezintă importanţă, în raport cu nemulţumirea recurentei-
reclamante, este că ordinele anterioare de salarizare care au vizat vechimea în funcţie
(specialitate) nu au fost nici anulate, nici revocate, în condiţiile prevăzute de lege, pentru a se
putea ridica pretenţii vizând o astfel de vechime prin raportare directă la Ordinele nr.
5/16.01.2018 şi nr. 53/12.02.2018, respectiv la Hotărârea nr. 38 din 27 martie 2018 a Colegiului
de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Nici legalitatea, nici temeinicia ordinelor privind vechimea în specialitate a recurentei-
reclamante - cu referire aparte la Ordinul nr. 202 din 22 iulie 2013 - nu mai pot fi puse în discuţie
în condiţiile în care orice termen de contestare a acestora a expirat: pe cale de consecință, nicio
altă cerere pe care recurenta-reclamantă o invocă pornind de la respectivele ordine nu mai poate
fi luată în considerare, alăturată lipsei de temeinicie, fiind clară si situarea unor asemenea
solicitări nu numai în afara termenelor legale, dar şi în afara altor condiţii instituite de
reglementările incidente.
Recurenta-reclamantă nu a dovedit că ordinele privind vechimea sa în funcţie
(specialitate), ordine anterioare Ordinelor nr. 5/16.01.2018 si nr. 53/12.02.2018 pe care a înţeles
să le conteste prin acţiunea formulate în cauză, au fost anulate sau revocate în modalităţile
reglementate de lege (fiind stabilite condiţii speciale prin Legea cadru nr. 284/2010 privind
salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri - art. 7 alin. (1) şi (2) din Anexa VI intitulată
Familia ocupaţională de funcţii bugetare «Justiţie». în vigoare la emiterea acelor ordine).
Aşadar, la acest moment nu mai poate fi pusă în discuţie sub nicio privinţă modalitatea de
stabilire a vechimii în specialitate privind-o pe recurenta-reclamantă, ordinele atacate de aceasta
624
şi, implicit, Hotărârea nr. 38/2018 a Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
fiind legale şi temeinice.
In privinţa susţinerii recurentei-reclamante că ar fi fost discriminată, această susţinere este
lipsită de suport probator, recurenta-reclamantă neducând nicio dovadă în sensul că persoane
aflate sub incidenţa aceloraşi reglementări ar fi fost tratate diferit de către intimata-pârâtă.
Intimata-pârâtă a aplicat fiecărei situaţii dispoziţiile legale în vigoare sub imperiul cărora
respectivele situaţii s-au situat, legiferarea salarizării într-un sens sau altul nefiind in competenţa
acesteia.
De menţionat faptul că printr-o jurisprudenţă constantă, Curtea Constituţională a statuat
că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3), art. 6, art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind
prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, „sunt neconstituţionale, în măsura in
care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori
să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi
sale înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte
normative” (decizia 818 din 3 iulie 2008; decizia nr. 819 din 3 iulie 2008; decizia 820 din 3 iulie
2008; decizia nr. 821 din 3 iulie 2008), reţinând în considerente că "un asemenea înţeles al
dispoziţiilor ordonanţei, prin care se conferă instanţelor judecătoreşti competenţa de a desfiinţa
norme juridice instituite prin lege şi de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui
cu norme cuprinse in alte acte normative, este evident neconstituţional, întrucât încalcă
principiul separaţiei puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituţie, precum şi prevederile
art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării.
În virtutea textelor constituţionale menţionate, Parlamentul şi, prin delegare legislativă,
în condiţiile art. 115 din Constituţie, Guvernul au competenţa de a institui, modifica şi abroga
norme juridice de aplicare generală. Instanţele judecătoreşti nu au o asemenea competenţă,
misiunea lor constituţională fiind aceea de a realiza justiţia - art. 126 alin. (1) din Legea
fundamentală -, adică de a soluţiona, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire
la existenţa, întinderea şi exercitarea drepturilor lor subiective.'''
Astfel, în lumina celor statuate de Curtea Constituţională prin deciziile mai sus
menţionate, rezultă faptul că instanţele naţionale nu au posibilitatea legală de a proceda ele însele
la o analiză a caracterului discriminatoriu al unei prevederi legale, acesta fiind atributul exclusiv
al instanţei constituţionale, ca element fundamental al ordinii de drept româneşti, bazată pe
principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat.
Nici prin prisma dispoziţiilor convenţionale şi a jurisprudenței Curţii Europene a
Drepturilor Omului, susţinerea recurentei-reclamante nu se justifică.
Astfel, recurenta-reclamantă nu a beneficiat de un „bun" sau cel puţin de o speranţă
legitimă, care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru
Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, întrucât, în intervalul de timp în care
aceasta s-a aflat în concediu pentru creşterea copilului, norma juridică ce a stabilit considerarea
ca vechime în specialitate a perioadei concediului pentru creşterea copilului nu se afla în vigoare.
In acest sens, prin decizia de inadmisibilitate pronunţată la data de 6 decembrie 2011 în
cauzele Felicia Mihaieş împotriva României şi Adrian Gavril Senteş împotriva României, Curtea
Europeană a Drepturilor Omului a statuat că „este de competenta statului să stabilească în mod
discreţionar remuneraţiile provenite de la bugetul statului pe care vrea să le plătească
angajaţilor săi. Astfel, un stat poate introduce, suspenda sau elimina plata anumitor remuneraţii,
prin intermediul unor modificări legislative."
Prin urmare, în cauză-intimata-pârâtă nu a făcut altceva decât să respecte întocmai
reglementările incidente în vigoare pe perioada de referinţă, aşa cum s-a învederat mai sus. De
625
asemenea, având în vedere că intimata-pârâtă nu a făcut altceva decât să se conformeze
reglementărilor existente, ceea ce atrage în mod firesc lipsa culpei procesuale, solicitarea de
obligare a intimate-pârâte la plata cheltuielilor de judecată este lipsită de temei.
Faţa de considerentele expuse, intimata-pârâtă solicită respingerea recursului ca fiind
nefondat.
5.Răspunsul la întâmpinare
Recurenta-reclamantă nu a formulat răspuns la întâmpinare, deşi aceasta i-a fost legal
comunicată.
6.Procedura de soluționare a recursului
În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor
art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de
filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C.proc.civ., este incompatibilă cu
specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin
Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act
de hotărârea Plenului judecătorilor Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a
recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C.proc.civ., este incompatibilă cu specificul
domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.
Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201
C.proc.civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din
Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi
pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă și
dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătoreşti, prin
Rezoluţia din data de 18.06.2020, s-a fixat primul termen de judecată la data de 23 martie 2021,
în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
7.Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor
art.496-499 C.proc.civ.
7.1.Situaţia de fapt şi aspecte de drept reţinute de prima instanță
Reclamanta are calitatea de grefier la Înalta Curte de Casație și Justiție. Prin Ordinul nr. 5
din 16.01.2018 și apoi prin Ordinul nr. 53 din 12.02.2018 emise de președintele Înaltei Curți de
Casație și Justiție, în aplicarea dispozițiilor Legii-cadru nr. 153/2017, s-au stabilit drepturile
salariale ale reclamantei începând cu data de 1.01.2018.
La stabilirea drepturilor salariale ale reclamantei s-a avut în vedere o vechime în funcție
de 15-20 ani. La calcularea acestei vechimi, nu a fost luată în considerare perioada concediului
pentru creșterea copilului în vârstă de până la doi ani, anterioară anului 2012.
Contestația formulată de reclamantă împotriva acestor ordine de salarizare a fost respinsă
prin hotărârea nr. 38 din 27.03.2018 a colegiului de conducere al instanței.
Prima instanţă a reţinut ca argument esenţial faptul că, anterior anului 2012, dispoziţiile
legale nu recunoșteau ca vechime în specialitate perioada concediului pentru creșterea copilului
în vârstă de până la doi ani sau de până la trei ani în cazul copilului cu handicap.
În ceea ce priveşte pretinsa discriminare, dincolo de considerentele Deciziei nr.
818/03.07.2008 a Curţii Constituţionale a României, s-a reţinut că dreptul la sporul pentru
vechimea în funcţie nu reprezintă un drept fundamental constituţional şi nici un drept câştigat,
după cum a stabilit Curtea Constituţională. Prin urmare, acordarea unor asemenea drepturi ce nu
aparţin sferei drepturilor şi libertăţilor fundamentale reprezintă opţiunea exclusivă a legiuitorului.
Pe de altă parte, în ceea ce priveşte noţiunea de discriminare privită prin prisma
prevederilor Convenției europene a drepturilor omului, s-a reţinut că nu se poate pune un semn de
626
egalitate între persoanele care au beneficiat de concediu pentru creșterea copilului anterior anului
2012 și cele care au beneficiat ulterior, sub imperiul unei noi reglementări.
De asemenea, prima instanţă a reţinut că sunt neîntemeiate criticile reclamantei care
vizează faptul că hotărârea contestată încalcă dreptul de proprietate prevăzut de art. 1 din
Protocolul adițional; în perioada în care reclamanta s-a aflat în concediu pentru creșterea
copilului nu exista o dispoziție legală care să recunoască această perioadă ca vechime în funcție,
astfel că nu poate beneficia de protecția Convenției.
7.2.Analiza motivelor de recurs invocate de recurenta-reclamantă şi a apărărilor formulate
de intimata-pârâtă
Înalta Curte va lua act de susținerile recurentei-reclamante, în sensul că nu a criticat
soluția pronunțată de către prima instanță cu privire la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi
că obiectul prezentului recurs vizează exclusiv soluţia pronunţată din perspectiva aplicării legale
a legii, fără a se critica modalitatea de statuare a situaţiei de fapt.
Criticile recurentei pot fi grupate în trei categorii de argumente, toate putând fi
circumscrise motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. l) pct. 8 C.proc.civ.:
-greşita aplicare a dispoziţiilor din materia recunoaşterii vechimii în specialitate în situaţia
concediului pentru creşterea copilului anterior anului 2012;
-existenţa unei situaţii de discriminare în defavoarea reclamantei;
-încălcarea prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, respectiv nerecunoașterea
dreptului la „un bun” în favoarea reclamantei.
În ceea ce priveşte prima categorie de argumente, Înalta Curte urmează să constate, pentru
raţiunile ce vor fi expuse mai jos, că se impune considerarea acestora ca fiind întemeiate.
Este de necontestat succesiunea temporală a dispoziţiilor legale incidente în cauză, care
vor fi redate pentru claritate.
Astfel, conform art. 18 alin. (7) din O.U.G. nr. 148/2005 privind susţinerea familiei în
vederea creşterii copilului, astfel cum a fost introdus prin art. 12 din Legea nr. 7/2007 pentru
aprobarea O.U.G. nr. 148 /2005:
„(7) Perioada concediului pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau
depănă la 3 ani în cazul copilului cu handicap constituie vechime în muncă şi în serviciu, care se
are în vedere la stabilirea drepturilor ce se acordă în raport cu aceasta".
Conform art. 17 din O.U.G. nr. 124/2011, prin intermediul căruia a fost modificat art. 18
alin. (7) din O.U.G. nr. 148/2005:
„17. La articolul 18, alineatul (7) se modifică şi va avea următorul cuprins:
"(7) Perioada concediului pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau de
până la 3 ani în cazul copilului cu handicap constituie vechime în muncă şi în serviciu, precum şi
în specialitate şi se are în vedere la stabilirea drepturilor ce se acordă în raport cu acestea."
Înalta Curte constată că principalul motiv pentru care intimatele-pârâte au refuzat
recunoaşterea perioadei de concedii de creştere a copilului ca fiind vechime în specialitate (în
funcţia de grefier) în favoarea reclamantei a fost acela că aceste concedii s-au derulat anterior
anului 2012, sub imperiul normei care recunoştea doar vechimea în muncă şi în serviciu, astfel că
s-a statuat de către intimate că nu poate fi aplicată retroactiv norma juridică intrată în vigoare
ulterior epuizării perioadelor de concediu.
Prin urmare, problema de drept ce trebuie rezolvată prin prezentul recurs se referă la
aplicarea legii civile în timp, respectiv la calificarea situaţiei juridice deduse judecăţii (stabilirea
vechimii în specialitate) ca reprezentând o situaţie juridică desfăşurată integral sub imperiul legii
vechi (facta praeterita) ce ar impune aplicarea prev. art. 6 alin. 2 C.civ. (fiind un efect trecut
produs de o situaţie juridică realizată în întregime sub imperiul legii vechi) sau ca reprezentând o
627
situaţie juridică în curs de modificare la momentul intrării în vigoare a legii noi (facta pendentia),
ce ar impune aplicarea prevederilor art. 6 alin. 5 C.civ.
Din punct de vedere al regulilor de aplicare a legii civile în timp, reglementarea de bază o
constituie prevederile art. 6 din noul Cod civil, potrivit cărora:
„Aplicarea în timp a legii civile
(1) Legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere
retroactivă.
(2) Actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de
intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în
vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor.
(..)
(5) Dispoziţiile legii noi se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz,
produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situațiilor juridice născute după
intrarea sa în vigoare.
(6) Dispoziţiile legii noi sunt de asemenea aplicabile şi efectelor viitoare ale situațiilor
juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea şi capacitatea
persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție şi obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de
proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, şi din raporturile de vecinătate, dacă aceste
situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi.”
Ca urmare, se face distincția între trei categorii de situații juridice, raportat la data intrării
în vigoare a legii noi:
- facta praeterita, adică faptele constitutive, modificatoare sau extinctive de situaţii
juridice realizate în întregime înainte de intrarea în vigoare a legii noi, cât şi efectele trecute sau
viitoare produse de acea situaţie juridică;
- facta pendentia, adică situațiile juridice în curs de constituire, modificare sau stingere la
data intrării în vigoare a legii noi;
- facta futura, adică situaţiile juridice care se vor naşte, modifica sau stinge după intrarea
în vigoare a legii noi.
Stabilirea vechimii în specialitate reprezintă o situație juridică în curs de modificare la
data intrării în vigoare a legii noi, astfel că din punct de vedere al regulilor aplicării legii civile în
timp, se încadrează în prevederile art. 6 alin. 5 din noul Cod civil, fiindu-i aplicabile pe deplin
prevederile legii în forma modificată.
Ca urmare, nu sunt încălcate nici prevederile art. 6 alin. 1 C.civ., invocate de către
intimata-pârâtă şi mai ales nici dispozițiile art. 15 alin. 2 din Constituţie, nefiind o aplicare
retroactivă a legii civile.
Un alt argument în acest sens este acela că stabilirea vechimii (în muncă, în funcţie şi în
specialitate) se face raportat la prevederile legale de la momentul stabilirii acesteia, astfel că orice
act administrativ al angajatorului care realizează o asemenea statuare trebuie să respecte
dispoziţiile legale în vigoare la momentul emiterii acelui act. Cu alte cuvinte, curgerea ca atare a
timpului ce poate fi calificat ca vechime de o anumită natură (în speţă, vechime în specialitate) se
concretizează prin actul de stabilire a vechimii, acesta fiind cel care constituie sau modifică
situaţia juridică a reclamantei.
În ceea ce priveşte argumentul legat de neatacarea ordinelor anterioare de salarizare, care
în mod similar cu cele din cauza de faţă, nu au recunoscut reclamantei vechimea în specialitate
aferentă perioadei în care s-a aflat în concediile de creştere a copilului, se constată că nu se poate
reţine un fine de neprimire care să ducă la respingerea de plano a acţiunii, pe acest motiv. Cât
timp dreptul la stabilirea vechimii conform legii în vigoare preexista, nu se poate reţine o
628
consolidare a pierderii acestui drept, prin neatacarea unor ordine anterioare; pe de altă parte, orice
ordin nou emis beneficiază de posibilitatea de atacare de către beneficiar, chiar dacă reiterează
aspecte avute în vedere şi la emiterea ordinelor anterioare, cât timp, aşa cum s-a arătat deja, nu
există o consolidare administrativă sau judiciară a refuzului, ca urmare a unei atacări a acestora.
Altfel spus, preluarea unei aplicări eronate a legii prin acte administrative succesive neatacate de
beneficiar nu poate duce la concluzia pierderii definitive a dreptului de a contesta un act
administrativ ulterior.
În concluzie, Înalta Curte reţine caracterul fondat al acestei prime categorii de argumente,
legate de greşita aplicare în timp a legii civile, ceea ce impune admiterea acţiunii sub acest
aspect.
Având în vedere reţinerea ca fondată a acestei prime critici, nu se mai impune analizarea
celorlalte critici referitoare la discriminare şi la o presupusă încălcare a prevederilor art. 1 din
Protocolul nr. 1 al CEDO, critici respinse ca nefondate de prima instanţă.
7.3.Temeiul procesual al soluţiei date recursului
Pentru aceste motive, în temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ.,
Înalta Curte a admis recursul, a casat sentinţa recurată şi, rejudecând, a admis cererea; a anulat în
parte Hotărârea nr. 38/27.03.2018 emisă de pârâtul Colegiul de Conducere al I.C.C.J., în ceea ce
priveşte soluţia de respingere a contestaţiei; a anulat, în orivința reclamantei, Ordinele de
salarizare nr. 5/16.01.2018 şi nr. 53/12.02.2018, emise de Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie şi a obligat pârâţii la reîncadrarea reclamantei conform vechimii reale, prin luarea în
calcul a perioadei în care a beneficiat de concediu de creştere copil în vârstă de până la 2 ani şi la
acordarea drepturilor ce decurg din această încadrare; au fost menţinute dispoziţiile sentinţei
referitoare la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.

4. Fond forestier. Cerere de suspendare a executării ordinului Ministerului Apelor și

Pădurilor de aprobare a unui amenajament silvic. Aprecierea îndeplinirii condițiilor legale
pentru dispunerea suspendării

Legea nr. 554/2004, art. 14, art. 15

În condițiile existenței unei incertitudini în ceea ce privește includerea unor suprafețe de

pădure virgine sau cvasivirgine în amenajamentul silvic aprobat, instanța de recurs a apreciat că
este îndeplinită condiția cazului bine justificat, având în vedere necesitatea prevenirii unei
posibile degradări a unor astfel de zone.
În privința celei de a doua condiții pentru admiterea cererii de suspendare a efectelor
actului administrativ, instanța a reținut că Legea contenciosului administrativ nu impune ca
paguba iminentă să fie certă, ci ca prejudiciul să fie previzibil or, în raport de îndeplinirea în
cauză a condiţiei cazului bine justificat, prejudiciul material care ar putea decurge din
intervenţia ilegală în zone protejate este unul previzibil.

I.C.C.J., Secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 822 din 11 februarie 2021

I.Circumstanţele cauzei.
1. Obiectul cererii deduse judecăţii

629
 Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios
administrativ şi fiscal, reclamanta Asociaţia A. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Ministerul
Apelor şi Pădurilor, Direcţia Silvică Gorj şi Ocolul Silvic Padeş, anularea Ordinului nr.493/2016,
emis de pârâta Ministerul Apelor si Pădurilor în beneficiul Direcţiei Silvice Gorj si Ocolului
Silvic Padeş, precum şi a amenajamentului silvic aprobat prin act act, şi, totodată, suspendarea
executării respectivelor acte.
De asemenea, a invocat excepţia de nelegalitate a deciziei etapei de încadrare
nr.31/24.08.2015, sens în care a chemat în judecată şi Agenţia pentru Protecţia Mediului (APM)
Gorj.
În prezenta cauză, instanţa este învestită cu cererea de suspendare a executării Ordinului
nr.493/2016 şi a amenajamentului silvic aprobat prin acest ordin.
2. Hotărârea primei instanţe
Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin
încheierea din 15 mai 2020, a admis în parte cererea de suspendare formulată de reclamantă.
Totodată, a suspendat în parte executarea Ordinului nr.493/2016 emis de Ministerul
Mediului, Apelor şi Pădurilor (antecesorul pârâtului Ministerul Apelor şi Pădurilor), prin
ministrul mediului, apelor şi pădurilor, precum şi a amenajamentului silvic aprobat prin ordinul
indicat, în sensul că a suspendat orice tăiere de arbori/arboret şi /sau orice lucrare care implică
tăiere de arbori /arboret, de pe suprafaţa amenajamentului silvic aprobat prin ordinul indicat, cu
excepţia tăierilor de igienă, precum şi orice altă lucrare de exploatare silvică, până la depunerea la
dosar a unui document legal (emis de entitatea competentă, potrivit legii lato sensu) care să ateste
faptul că pădurile/arborii/arboretele din cadrul amenajamentului silvic nu îndeplinesc criteriile şi
indicatorii aprobaţi prin Ordinul ministrului mediului şi pădurilor nr. 3.397/2012 privind
stabilirea criteriilor şi indicatorilor de identificare a pădurilor virgine şi cvasivirgine în România,
iar, în caz contrar (de nedepunere a documentului legal), suspendarea executării va dura până la
împlinirea termenului maxim prevăzut de art.15 alin.(1) din Legea nr.554/2004, respectiv până la
soluţionarea definitivă a prezentei cauze.
3. Recursurile exercitate
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanta Asociația A. şi pârâţii Ocolul
Silvic Padeș și Regia Națională a Pădurilor - Direcția Silvică Gorj, precum şi Ministerul
Mediului, Apelor și Pădurilor.
3.1. În motivarea recursului său recurenta-reclamantă a invocat cazurile de casare
prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 8 şi 6 C.proc.civ.
În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ. recurenta-
reclamantă a arătat că instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 15 al. 1 din L. 554/2004 atunci
când a apreciat că suspendarea poate să dureze mai puţin decât până la soluţionarea definitivă a
cauzei. Astfel, art. 15 al. 1, dispune:" (...) In acest caz, instanţa poate dispune suspendarea actului
administrativ atacat, până la soluţionarea definitivă a cauzei (...)". Textul de lege are o formulare
imperativă cu privire la durata suspendării. care va dura până la soluţionarea definitivă a cauzei,
neexistând termene intermediare la care ar putea să înceteze măsura suspendării.
În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ. recurenta-
reclamantă a arătat că în motivarea hotărârii în cadrul analizei cazului bine justificat, instanţa de
fond a apreciat că şi nerespectarea Ordinului 19/2010 constituie un caz bine justificat, fiind
reprezentat de neemiterea de către APM a avizului Natura 2000 însă, cu toate acestea, în
dispozitiv, instanţa circumscrie şi condiţionează măsura suspendării strict de situaţia pădurilor
virgine şi cvasivirgine, uitând că a mai existat un motiv care constituie un caz bine justificat, pe
care se întemeiază măsura suspendării până la soluţionarea definitivă cauzei.
630
 3.2. În ceea ce priveşte recursul pârâţilor, Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor a
invocat cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs recurentul-pârât a arătat că împrejurări vădite, de fapt
şi de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act
administrativ au fost reţinute de I.C.C.J. ca fiind: "emiterea unui act administrativ de către un
organ necompetent sau cu depăşirea competenţei, actul administrativ emis în temeiul unor
dispoziţii legale declarate neconstituţionale, nemotivarea actului administrativ. în esenţă este
vorba de defecte fundamentale sub aspectul fie al competenţei organului fie sub aspectul legii
aplicabile", ceea ce nu este cazul în prezenta speţă.
Recurentul a mai arătat că Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor coordonează
elaborarea şi aprobarea Studiilor de fundamentare pentru includerea în Catalogul naţional al
pădurilor virgine şi cvasivirgine din România. în acest sens, au fost deja elaborate sau sunt în curs
de elaborare astfel de studii pentru o parte din suprafaţa de pădure aflată în administrarea
Ocolului Silvic Padeş, în baza amenajamentului silvic aprobat prin OAAMAP nr.493/2016.
Suprafeţele de pădure care fac obiectul unor astfel de studii de fundamentare, precum şi
amplasamentele acestora care se estimează că îndeplinesc criteriile şi indicatorii de identificare a
pădurilor virgine şi cvasivirgine, aprobate prin Ordinul ministrului mediului şi pădurilor nr.
3397/2012 privind stabilirea criteriilor şi indicatorilor de identificare a pădurilor virgine şi
cvasivirgine în România sunt:
1) Unitatea de producţie nr. I, (UP I) suprafaţa 900.45 ha
Parcelele şi subparcelele 107A, 107B, 108A, 108B, 108D, 108E, 108F, 115A, 115B,
129A, 130b, 130c, 131a, 131b, 132b, 165a, 166b, 169d, 171d, 172, 173a, 177, 178a, 180a, 181a,
182A, 190, 192, 193, 194, 195, 196B, 197, 198, 199, 200, 205, 206, 207A şi 207B;
2) Unitatea de producţie nr. II, (UP II) suprafaţa 340.56 ha
Parcelele şi subparcelele 8A, 9A, 10, 14A, 18A, 23A, 52C, 52F, 53B, 54A, 54B, 97A,
97B şi 98.
Suprafeţele de pădure/arborii/arboretele din amenajamentul silvic aprobat prin OMMAP
nr. 439/2016, altele decât cele menţionate mai sus, în suprafaţa de 1.240,01 ha pădure, nu ar
îndedplini criteriile şi indicatorii aprobaţi prin Ordinul ministrului mediului şi pădurilor nr.
3397/2012 privind stabilirea criteriilor şi indicatorilor de identificare a pădurilor virgine şi
cvasivirgine în România.
În aceste condiţii recurentul susţine că instanţa nu poate suspenda toate lucrările stabilite
prin amenajamentul silvic pe întreaga suprafaţă de 14.612, 36 ha, ci maximum pe suprafaţa de
1.241,01 ha care face obiectul studiului de fundamentare.
Referitor la condiţia pagubei iminente se afirmă că în mod eronat instanţa de fond a
reţinut că îndeplinirea condiţiei privind paguba iminentă rezultă fără echivoc din lipsa măsurilor
de protecţie şi precauţie, pentru întreg amenajamentul silvic.
La rândul lor, recurenţii-pârâţi Direcţia Silvică Gorj şi Ocolul Silvic Padeşa şi-au
întemeiat recursul pe argumente circumscrise cazurilor de casare prevăzut de art. 488 alin. 1
pct. 6 şi 8 C.proc.civ.
În concret, în susţinerea recursului lor cei doi recurenţi au arătat că sentinţa este
netemeinică şi eronat motivată în condiţiile în care instanţa de fond si-a bazat argumentaţia
exclusiv pe invocările reclamantei, in lipsa oricărei probe palpabile.
Se mai arată, totodată, faptul că sentinţa este singulară în practica recentă a Curţii de Apel
Bucureşti, judecătorul fondului, in ciuda faptului ca nu era judecătorul titular al completului de
judecata 19 fond, si nu avusese timpul fizic necesar sa parcurgă in întregime multiplele volume
care compun acest dosar, la primul termen de judecata la care a intrat a si dispus suspendarea
631
unui întreg amenajament silvic cu repercusiuni extrem de grave asupra activităţii Romsilva şi
insasi formularea dispozitivului este eronata in opinia Romsilva, atâta timp cat s-a apreciat ca
suspendarea va opera pana la momentul la care se va depune la dosar "un document legal emis de
autoritatea competenta, potrivit legii lato sensu) care sa ateste faptul ca pădurile
/arborii/arboretele din cadrul amenajamentului silvic nu îndeplinesc criteriile si indicatorii
aprobaţi prin Ordinul ministrului mediului si pădurilor nr. 3.397/2012 privind stabilirea criteriilor
si indicatorilor de identificare a pădurilor virgine si cvasivirgine din România.
Recurenţii-pârâţi afirmă că au depus la dosar înscrisul solicitat de instanţă referitor la
neincluderea pădurilor din cadrul amenajamentului silvic Padeş în categoria pădurilor virgine sau
cvasivirgine. Sunt înscrisuri (adrese oficiale, note de constatare etc. ) emise de Garda Forestiera,
instituţie de control, independenta de Romsilva, ce nu este nici măcar parte in acest litigiu, care
certifica faptul ca s-a avizat favorabil executarea de lucrări silvice in amenajamentul suspendat
prin încheierea din 15.05.2020 si ca arboretele verificat nu întrunește criteriile si indicatorii
aprobaţi prin OM 3.397/2012 cu modificările ulterioare.
Reclamanta are posibilitatea furnizării de dovezi, daca apreciază ca deţine astfel de
probe- care sa dovedească contrariu documentelor comunicate la dosar de RNP Romsilva.
Recurenţii-pârâţi mai afirmă că actul atacat este legal emis, neexistând motive de îndoială
cu privire la legalitatea acestuia.
Se arată că Ordinul nr. 493/09.03.2016 pentru aprobarea amenajamentului silvic al
fondului forestier proprietate publica a statului, administrat de Ocolul Silvic Pades, Direcţia
Silvica Gorj a fost / este intocmit de către organul competent, Ministerul Mediului, Apelor si
Pădurilor, in limitele sale de competenta, fiind emis in temeiul prevederilor art. 22 alin. 1 din
Legea nr. 46/2008 - Codul Silvic precum si ale art. 13 alin. 4 din H.G. nr. 38/2015 privind
organizarea si funcţionarea Ministerului Mediului, Apelor si Pădurilor.
Astfel, Ordinul menţionat mai sus a fost emis in considerarea Referatului de aprobare nr.
165373/DI/02.02.2016 al Direcţiei Politici si Strategii in Silvicultura, in conformitate cu Avizul
Comisiei tehnice de avizare pentru silvicultura din Ministerul Mediului si Pădurilor nr.
316/05.11.2015 si ținând cont de Decizia etapei de încadrare a Agentei pentru Protecţia Mediului
Goii nr. 31/24.08.2015.
In ceea ce priveşte inexistența procedurii de comunicare către public a planului propus
spre aprobare - amenajamentul silvic se afirmă că, potrivit Adresei nr. 5568/29.07.2015, Agenţia
pentru Protecţia Mediului Gorj a decis că Amenjamentul Ocolului Silvic Pades se supune
procedurii de adoptare fără aviz de mediu și, în conformitate cu H.G. nr. 1076/2004 privind
stabilirea procedurii de realizare a evaluării de mediu pentru planuri si programe, a transmis
Ocolului Silvic Pades conţinutul anunţului public privind Decizia etapei de incadrare pentru
amenajamentul in cauza cu obligaţia de a il publica in mass-media in termen de 3 zile de la data
comunicării.
De asemenea, obligaţia de publicare a fost adusa la îndeplinire de Ocolul Silvic Pades, in
acest sens fiind depuse la dosarul cauzei dovada anunţării publicului interesat asupra planului
amenajamentului silvic, in presa locala, in acord cu prevederile art. 12 din H.G. nr. 1076/2004.
Mai mult, reclamanta nu a probat in ce măsura pretinsele vicii ale procedurii de consultare
publica au afectat in mod grav posibilitatea părţilor interesate de a înțelege si verifica premisele si
concluziile autorităţii de reglementare cu privire la aspectele care au stat la baza deciziei sale de
adoptare a ordinului contestat.
Referitor la lipsa avizului de mediu si lipsa unei evaluări a impactului asupra ariilor
protejate, se afirmă că a actul a fost emis in baza Deciziei etapei de încadrare a Agenţiei pentru
Protecţia Mediului Gorj nr. 31/24.08.2015 prin care s-a decis ca planul/programul Ocolului Silvic
632
Pades nu necesita evaluare de mediu si nu necesita evaluare adecvata si se va supune adoptării
fară aviz de mediu
În ceea ce priveşte paguba iminentă recurenţii pârâţi arată că Înalta Curte de Casaţie si
Justiţie a statuat, iar subsecvent instanţele inferioare au consfinţit in mod constant prin practica
lor, faptul ca iminenta producerii unei pagube nu se prezuma ci trebuie dovedita de persoana
lezata, sub acest aspect fiind lipsite de relevanta simplele afirmaţii făcute (Decizia nr.
442/30.01.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie).
Suspendarea ordinului ar putea fi întemeiata doar prin faptul ca reclamanta ar putea suferi
un prejudiciu greu cuantificabil in intervalul de timp necesar soluţionării pe fond a litigiului.
Având in vedere faptul ca Ordinul contestat este din anul 2016, este greu de crezut si
interes care ar putea fi paguba/prejudiciul iminent in anul 2020 ce ar putea fi evitat prin
suspendarea Ordinului 493 si implicit prin suspendarea întregii activităţi pentru Ocolul Silvic
Pades.
Recurenţii mai arată că Amenajamentul silvic, aprobat prin ordinul a cărui suspendare se
solicita asigura gospodărirea pădurilor spre starea lor de maxima eficacitate polifunctionala, in
conformitate cu multiplele funcţiuni ecologice si social-economice ale silviculturii, bazate pe
conceptul zonării funcţionale si promovarea conceptului sistemic in gospodărirea pădurilor,
precum si protecţia pădurilor împotriva bolilor si dăunătorilor.
Suspendarea amenajamentelor silvice ar avea drept efect încetarea activităţii Regiei
Naţionale a Padurilor-Romsilva, cu consecinţe economice, sociale si de mediu greu de evaluat si
imposibil de reparat, mai ales ca pădurile sunt introduse in legea siguranţei naţionale.
II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi în temeiul art. 496
C.proc.civ., Înalta Curte constată următoarele:
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
1. 1. Regularitatea promovării recursului recurentei- reclamante Asociația A.
În ceea ce priveşte recursul formulat de recurenta-reclamantă Asociaţia A. se constată că
acesta nu a fost depus în termenul legal de 5 zile prevăzut de art. 14 alin. 4 din Legea nr.
554/2004 calculat de la data comunicării sentinţei atacate.
Astfel, se constată că sentinţa a fost comunicată recurentei la data de 12.06.2020 (aşa cum
rezultă din dovada de comunicare existentă în dosarul de fond) iar recursul a fost depus prin e-
mail la data de 19.06.2020.
În consecinţă, având în vedere că depăşirea termenului atrage decăderea părţii din
exercitarea dreptului, conform art. 185 C.proc.civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de
recurenta-reclamantă ca tardiv.
1.2. Recursurile recurenţilor-pârâţi
În ceea ce priveşte recursurile formulate de recurenții-pârâți, Înalta Curte constată că
acestea sunt nefondate.
Recurentul-pârât Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor a susţinut, în esenţă, că doar o
mică suprafaţă din amenajamentul silvic face obiectul unor studii de fundamentare pentru a se
stabili dacă sunt îndeplinite criteriile referitoare al pădurile virgine şi cvasivirgine astfel încât
instanţa nu era îndreptăţită să suspende amenajamentul silvic în integralitate.
Or, Înalta Curte constată că aceste susţineri sunt de natură să confirme temerea că
amenajamentul silvic a fost aprobat fără a se cunoaşte, cu exactitate, dacă în cuprinsul său există
păduri virgine sau cvasivirgine şi, cu toate acestea, în ordinul de aprobare nu sunt cuprinse
dispoziţii de natură să protejeze aceste zone până la momentul la care studiile de fundamentare
sunt finalizate.
633
 Nu era obligaţia instanţei de fond să limiteze măsura de suspendare la respectivele arii în
curs de cercetare, mai ales în condiţiile în care nu există date suficiente pentru a stabili dacă, într-
adevăr, doar respectivele suprafeţe sunt vizate ci, în măsura în care exista îndoială cu privire la
încadrarea anumitor suprafeţe în criteriile prevăzute de Ordinul ministrului mediului şi pădurilor
nr. 3.397/2012 privind stabilirea criteriilor şi indicatorilor de identificare a pădurilor virgine şi
cvasivirgine în România era obligaţia emitentului să individualizeze suprafeţele vizate şi să
reglementeze pentru acestea un regim silvic conform cu principiul precauţiei.
Instanţa de fond a reţinut în mod corect faptul că nereglementarea în acest stadiu a unui
regim de protecţie pentru respectivele suprafeţe creează premisele pentru distrugerea
respectivelor site-uri, măsurile ulterioare de protecţie putând fi tardive.
Contrar celor susţinute de recurentul-pârât, cazurile bine justificate nu se limitează la
emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depăşirea competenţei, sau
în temeiul unor dispoziţii legale declarate neconstituţionale, nemotivarea actului administrativ
etc. ci în cadrul unei cereri de suspendare a executării unui act administrativ pot fi analizate şi
aspecte de fond cu condiţia ca îndoiala serioasă să fie evidentă, să poată fi decelată cu uşurinţă
printr-o cercetare sumară a aparenţei dreptului, ceea ce a şi făcut instanţa de fond.
În ceea ce priveşte recursul recurentei-pârâte Direcţia Silvică Gorj, se constată că
susţinerile acestei recurente sunt, cel puţin, parţial, în contradicţie cu cele ale recurentului
Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor în sensul că se susţine că a fost obţinut un înscris din
care rezultă că în cadrul Ocolului Silvic Padeş nu există suprafeţe de pădure care să respecte
criteriile impuse de Ordinul ministrului mediului şi pădurilor nr. 3.397/2012 privind stabilirea
criteriilor şi indicatorilor de identificare a pădurilor virgine şi cvasivirgine în România.
Or, din analiza înscrisurilor invocate nu pare a rezulta că acestea se referă la toate
suprafeţele cu privire la care recurentul-pârât Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor a
recunoscut că sunt în lucru studii de fundamentare. Faptul că pentru anumite parcele Garda
forestieră a apreciat că nu sunt întrunite condiţiile pentru constatarea existenţei unor păduri
virgine sau cvasivirgine nu este suficientă pentru a înlătura îndoiala instanţei cu privire la faptul
că prin ordinul atacat este posibil să fie nesocotit regimul special de protecţie de care trebuie să se
bucure astfel de arii.
În ceea ce priveşte constatarea instanţei de fond referitoarea la nerespectarea Ordinului
MMP nr.19/2010 (versiunea în vigoare la data emiterii ordinului atacat), în sensul că ar fi trebuit
ca autoritatea competentă pentru protecţia mediului să decidă fie emiterea avizului Natura 2000,
fie parcurgerea unor proceduri având ca finalitate emiterea unor acte de mediu, iar nu ceea ce s-a
emis prin decizia etapei de încadrare nr. 31/24.08.2015 a Agenţiei pentru Protecţia Mediului
(APM) Gorj, recurentele-pârâte nu au formulat critici concrete de natură să contrazică
considerentele instanţei de fond.
Recurenta-pârâtă Direcţia Silvică Gorj afirmă doar că actul a fost emis in baza Deciziei
etapei de încadrare a Agenţiei pentru Protecţia Mediului Gorj nr. 31/24.08.2015 prin care s-a
decis ca planul/programul Ocolului Silvic Pades nu necesita evaluare de mediu si nu necesita
evaluare adecvata si se va supune adoptării fara aviz de mediu. Or, aceste susţineri nu reprezintă
un contraargument valid în condiţiile în care instanţa de fond a indicat prevederile legale care
impuneau emiterea unor acte de mediu şi a înlăturat motivat cele stabilite în Decizia nr.
31/24.08.2015.
Instanţa de fond a motivat în mod corespunzător sentinţa, fiind eronată susţinerea
recurenţilor-pârâţi potrivit căreia considerentele s-ar fi raportat doar la susţinerile reclamantei. De
altfel, deşi recurenţii au invocat în mod formal cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6

634
C.proc.civ. acest motiv de recurs nu a fost dezvoltat în mod corespunzător şi nu au fost indicate
apărările la care instanţa ar fi trebuit să răspundă în mod explicit şi a omis să o facă.
Cât priveşte faptul că soluţia instanţei a fost în sensul suspendării actului atacat până la
depunerea unor înscrisuri nu până la soluţionarea definitivă a cauzei se constată că acesta este în
favoarea recurenţilor pârâţi, aceştia neavând niciun interes să critice sentinţa sub acest aspect.
În ceea ce priveşte paguba iminentă, instanţa de fond a reţinut în mod corect faptul că
această condiţie este îndeplinită întrucât există riscul ca ducerea la îndeplinire a actului supus
cenzurii să conducă la tăieri de arbori care ar putea afecta arii protejate.
În condiţiile în care există îndoială cu privire la faptul că nicio suprafață dintre cele
cuprinse în amenajamentul silvic atacat ar întruni condiţiile pentru includerea sa în categoria
pădurilor virgine sau cvasivirgine măsura suspendării se impune tocmai pentru a preveni o
posibilă degradare a unor astfel de zone.
Legea contenciosului administrativ nu impune ca paguba iminentă să fie certă ci ca
prejudiciul să fie previzibil or, în raport de cele statuate în legătură cu îndeplinirea condiţiei
cazului bine justificat prejudiciul material care ar putea decurge din intervenţia ilegală în zone
protejate este unul previzibil.
Rolul Romsilva în gestionarea fondului forestier este incontestabil dar acest lucru nu
exclude posibilitatea ca în anumite cazuri gestionarea acestui fond să se facă cu încălcarea
legislaţiei naţionale, europene sau a acordurilor internaţionale la care România este parte,
controlul instanţei de contencios administrativ având menirea de a preîntâmpina astfel de situaţii.

5. Achiziții publice finanțate din fonduri europene. Modificarea valorii contractului cu un

sfert din valoarea inițială. Aprecierea caracterului substanțial al modificării. Legala
aplicare a corecției financiare

Legea nr. 98/2016 art. 221 alin. (1) lit. f)

H.G. nr.395/2016, art. 137 alin. 2 lit. f) rap. la art. 55.
Directiva 2014/24/UE

Deși potrivit art. 107 din Directiva 2014/24/UE:”Modificările contractului având ca

rezultat o modificare minoră a valorii contractului ar trebui sa fie întotdeauna posibilă până la o
anumită valoare, fără să fie necesară derularea unei noi proceduri de achiziţie", totuși, în
condițiile în care preţul ofertei depuse şi acceptate a fost, într-un final, cu un sfert peste valoarea
estimată comunicată prin anunţul de participare, o astfel de modificare nu poate fi considerată
„minoră”, în sensul textului de lege citat.
Împrejurarea că s-a efectuat o economie în cadrul proiectului nu o poate exonera pe
beneficiar de responsabilitatea respectării procedurii și dispozițiilor legale ce reglementează
achizițiile publice finanțate din fonduri europene și nici nu poate constitui un argument valid
pentru anularea notei de constatare legal întocmite. Producerea unei nereguli în utilizarea
fondurilor europene acţionează cu prioritate clauza de salvgardare a bugetului UE, fără să fie
necesară existenţa unui prejudiciu concret asupra bugetului UE, motiv pentru care apărările
privind inexistența prejudiciului nu au fost primite de instanță.

I.C.C.J., Secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 826 din 11 februarie 2021

635
 I.Circumstanţele cauzei.
1. Obiectul cererii deduse judecăţii
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios
administrativ şi fiscal, reclamantul Institutul Național A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul
Ministerul Fondurilor Europene (succesor în drepturi şi obligaţii al Ministerului Dezvoltării
Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene), anularea în parte a Deciziei/
Notificării nr. 56193/19.09.2017 privind situaţia Cererii de plată nr. 1/17.07.2017 întocmite de
Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene - Direcţia
Generală Programe Europene Competitivitate, doar cu privire la plata respinsă AM POC pentru
suma de 36.357,48 lei.
Totodată, a solicitat anularea Deciziei nr. 6716/27.10.2017, obligarea pârâtului să aprobe
în integralitate Cererea de plată nr.1/17.07.2017 şi să îi plătească reclamantului suma de
36.357,48 lei, respinsă prin Decizia/ Notificarea nr. 56193/19.09.2017.
2. Hotărârea primei instanţe
Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa
nr.5106 din 5 decembrie 2018, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamant,
ca neîntemeiată.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul Institutul Național A., invocând
motivele de casare prevăzute de art.488 alin.(1) punctele 6 şi 8 C.proc.civ.
Se susține că sentinţa atacată a fost data cu ignorarea art. 221 alin. (1) lit f) din Legea nr.
98/2016 și a art. 137 alin. (2) lit. f) raportat la art. 55 din H.G. 395/2016, pe care, deşi le-a
constatat ca fiind aplicabile, instanţa a refuzat să le valorifice.
Sub acest aspect, reamintește ca Legea nr. 98/2016, în forma aplicabilă la data încheierii
contractului dedus judecaţii, nu mai conţinea plafonul fix de 10% până la care vechea legislaţie,
în materia achiziţiilor publice (O.G. nr. 34/2006) permitea corecţiile financiare. Astfel, potrivit
art. 221 alin. (1) lit. f): ”contractele de achiziţie publica/acordurile-cadru pot fi modificate, fără
organizarea unei noi proceduri de atribuire, în următoarele situaţii ...: f) atunci când modificările,
indiferent de valoarea lor, nu sunt substanţiale ".
Totodată, se arată că, în conformitate cu dispoziţiile art. 137 alin. 2 lit. f) din H.G.
nr.395/2016: ”în condiţiile art. 215 alin.(4) din Lege, oferta este considerată inacceptabila în
următoarele situaţii: [...] f) preţul, fără TVA, inclus în propunerea financiară depăşeşte valoarea
estimată comunicată prin anunţul de participare și, deşi exista posibilitatea disponibilizării de
fonduri suplimentare pentru îndeplinirea contractului de achiziţie publică respectiv, se constată că
acceptarea unei astfel de oferte ar conduce la modificarea substanţială în sensul art. 55 alin. (2)
lit. a)."
Potrivit art. 55 din H.G. nr.395/2016, prin modificare substanţială se înţelege acea
modificare care „afectează atât de mult elementele ce descriu contextul achiziţiei publice, încât au
ca efect schimbarea indicatorilor principali ce caracterizează rezultatul contractului ce urmează a
fi atribuit, fapt ce afectează nivelul de competiţie sau schimba piaţa de profil la care se
adresează”.
Raportat la aplicabilitatea recunoscută a acestor dispoziţii, instanţa era obligată să analizeze
dacă prin majorarea valorii contractului cu 24,17% au fost schimbaţi indicatorii ce caracterizează
rezultatul acestuia, a fost afectat nivelul competiției și/ sau a fost schimbata piaţa de profil.
O atare analiză nu a fost făcută, instanţa mulțumindu-se să rețina, în mod superficial, că
procentul de 25% ar putea fi considerat, după standardele unei aprecieri comune, obişnuite, ca fiind
substanţial, deşi în cauză, nu aceste standarde comune prezintă relevanță.
636
 Daca s-ar fi raportat la normele aplicabile și nu la criteriile subiective, neprevăzute de
lege, instanţa ar fi observat, că majorarea în cauză nu a afectat nici elementele achiziţiei
(indicatorii ce caracterizează rezultatul), nici nivelul de competiţie și nici piaţa de profil.
Se precizează că singura societate care putea furniza echipamentele aferente Lotului 3 -
componente sistem de monitorizare si control a simulării (SMC) este societatea B. S.R.L., care de
altfel a fost și unicul ofertant.
Nu are nicio relevanță argumentul conform căruia, în cazul unui ofertant unic avea
posibilitatea aplicării procedurii de negociere fără publicare prealabilă, întrucât în prezenta cauză
nu se pune în discuţie alegerea procedurii de achiziţie, ci posibilitatea majorării valorii
contractului.
In sprijinul susţinerilor sale, recurenta invocă preambulul Directivei 2014/24/UE a
Parlamentului European si a Consiliului privind Achiziţiile publice, care, la pct. (107) a enunţat
principiul conform căruia „Modificările contractului având ca rezultat o modificare minoră a
valorii contractului ar trebui sa fie întotdeauna posibile până la o anumita valoare, fără să fie
necesara derularea unei noi proceduri de achiziţie "
S-a mai susținut că sentința a fost dată cu nesocotirea art. 221 alin. (1) lit. e) din Legea nr.
98/2016 și cu greşita aplicare a art. 221 alin. (1) lit. f) din acelaşi act normativ, motivarea
instanţei fiind, în plus, contradictorie.
Se menționează că la pagina 4 din hotărâre, instanţa a confirmat inexistenta în Legea nr.
98/2016 a pragului valoric de 10% până la care vechea legislaţie în materia achiziţiilor publice
permitea corecţiile financiare și, implicit, aplicabilitatea art. 221 alin. (1) lit. f) care institie
criteriul caracterului substanţial /nesubstanțial.
În totală contradicţie cu cele reţinute la pagina 14, în pagina imediat următoare instanţa
retine că în cauză, ar fi aplicabil art. 221 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 98/2016, care ar impune în
continuare criteriul valoric de 10%.
Cele doua argumente sunt în mod vădit și evident contradictorii, aplicabilitatea art. 221
alin. (1) lit. e) excluzând aplicabilitatea art. 221 alin. 1 lit. f) și invers.
În realitate, recurenta apreciază că art. 221 alin. (1) lit. f) nu este aplicabil întrucât
respectiva litera f) reglementează un caz distinct de modificare față de cel reglementat prin
dispoziţiile de la lit. e).
Or, în măsura în care modificările (chiar și valorice) îndeplinesc condiţiile legale pentru a
nu fi considerate substanţiale, pragul valoric nu prezintă relevanță, iar corecţia financiara poate
avea orice cuantum.
Sunt importante de observat sub acest aspect inclusiv prevederile art. 5 alin.(2) din
Instrucţiunile ANAP nr. 3/2017, potrivit cărora, „o modificare va fi considerată nesubstanţială
[...] atunci când se îndeplinesc, în mod cumulativ, următoarele condiţii:
a) modificarea nu introduce condiţii care, dacă ar fi fost incluse in procedura iniţială de
atribuire, ar fi permis selectarea altor candidaţi decât a celor selectaţi iniţial sau alegerea unei alte
oferte decât a celei declarate câştigătoare ori ar fi permis şi participarea altor operatori economici
la procedură;
b) modificarea nu schimbă echilibrul economic al contractului de achiziţie
publică/ sectorial/ acordului-cadru în favoarea contractantului iniţial într-o maniera care nu a fost
prevăzută în contractul iniţial;
c) modificarea nu extinde/ reduce în mod considerabil domeniul/obiectul contractului de
achiziţie publică/ sectorial/ acordului-cadru;

637
 d) contractantul iniţial nu este înlocuit în alte condiţii decât cele prevăzute ca urmare a
unei clauze de revizuire sau a unei opţiuni stabilite de autoritatea/entitatea contractantă în
contractul iniţial".
Or, prin Nota nr. 1758/ 09.05.2017 s-a constatat ca B. S.R.L. este singurul ofertant și
singurul agent economic care poate furniza către recurentă produsele necesare executării
contractului, astfel că nu poate fi vorba despre o inegalitate de tratament, de posibilitatea
participării și/sau a selectării altor candidaţi, de posibilitatea alegerii unei alte oferte, respectiv de
o schimbare a echilibrului economic al contractului.
Sub un ultim aspect, s-a arătat că instanţa a validat greşit o soluţie întemeiată pe
încălcarea principiilor transparenței și tratamentului egal, prevăzute în art. 2 din Legea nr.
98/2016, neobservând că, în realitate, niciunul dintre aceste principii nu a fost nesocotit.
Așa cum rezultă din dispoziţiile art. 1 din H.G. nr.395/2016, în procesul de realizare a
achiziţiilor publice, doar situaţiile pentru care nu există o reglementare explicită se interpretează
prin prisma principiilor prevăzute la art. 2 alin. 2 din Legea nr.98/2016. Or, recurenta apreciază
că, situaţiile în care se impune respingerea ofertelor ca inacceptabile sunt în mod expres și
limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 137 din H.G. nr.395/2016 - nefiind incidentă niciuna din
aceste ipoteze.
În opinia recurentei, chiar și dacă am admite prin absurd că nu exista reglementari
explicite și că era este necesară verificarea respectării celor doua principii, trebuie observate
următoarele:
Principiul egalităţii de tratament presupune utilizarea de către autoritatea contractanta a
unor reguli, cerinţe și criterii care să fie valabile pentru toți operatorii economici participanţi la
procedura de achiziţie publică.
Conform definiţiei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, ”principiul egalităţii de
tratament impune ca situaţii comparabile să nu fie tratate în mod diferit și situații diferite să nu fie
tratate în acelaşi mod, cu excepţia cazului în care un astfel de tratament este justificat în mod
obiectiv ".
Or, prin Nota nr. 1758/09.05.2017 s-a constatat ca B. S.R.L. este singurul agent economic
care poate furniza aceste produse către recurentă, astfel că nu se poate vorbi despre o inegalitate
de tratament.
În plus, pentru înlăturarea oricărui arbitrariu, prin Notificarea nr.56193/ 19.09.2017, arată
că a transmis pârâtei decizia de aplicare a corecţiei financiare de 25% pentru contractul nr. 16/
31.05.2017 încheiat cu B. S.R.L., față de care pârâta nu a formulat nici o solicitare de clarificare
prealabila.
Referitor la principiul transparenței, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat ca acest
principiu ”este destinat in principal pentru a exclude orice risc de favoritism și de arbitrar din
partea autorităţii contractante. Aceasta presupune ca toate condiţiile și regulile detaliate ale
procedurii de atribuire trebuie să se stabilească într-un mod clar, precis și neechivoc în anunţul de
participare sau documentele contractului (...)'".
Nu se poate vorbi de vreun risc de favoritism sau de arbitrar din partea autorităţii
contractante, câtă vreme condiţiile și regulile procedurii de atribuire au fost stabilite extrem de
clar și fără echivoc, astfel că toţi cei interesaţi puteau intelege cu o minima diligență semnificaţia
lor exactă.
Sub aspectul principiului transparentei, nu poate fi primita susţinerea instanţei, conform
căreia, dacă valoarea estimata crescută cu 24.165% ar fi fost făcută publică la momentul iniţierii
procedurii, numărul de ofertanţi ar fi fost mai mare, întrucât singura societate care putea furniza

638
echipamentele aferente Lotului 3 - componente sistem de monitorizare și control a simulării
(SMC) este societatea B S.R.L., care de altfel a fost și unicul ofertant.
Nu în ultimul rând, în contra celor reținute la fond, consideră relevant inclusiv faptul că
prin creşterea valorii de achiziţie a lotului 3 cu 24,17% nu a fost afectat bugetul procedurii de
achiziţie, întrucât în cadrul procesului de achiziţie ”Achiziţie active corporale pentru platforma
experimentala (PE)" a fost realizata o economie de 52.660,82 lei la achiziţia Lotului 2 - senzorii
(S), economie menţionată în raportul „Situaţia achiziţiilor pana la data de 30.06.2017" transmis la
OI cu menţiunea ”Vrem să utilizăm pe viitor economiile în cadrul proiectului".
4. Apărarea intimatului-pârât
Intimatul Ministerul Fondurilor Europene a formulat întâmpinare, solicitând în principal,
nulitatea recursului și în subsidiar respingerea acestuia ca nefondat.
Se susține că recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului şi casarea hotărârii
atacate cu consecinţa anulării actelor administrative contestate, fără însă a dezvolta în vreun fel
motivele de nelegalitate pe care şi-a întemeiat prezenta cerere de recurs, respectiv criticile în
raport de care apreciază că hotărârea atacată ar fi fost pronunţată în mod nelegal.
Or, potrivit dispoziţiilor art. 486 lit. d) C.proc.civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă
motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, respectiv asupra
hotărârii pronunţate care sunt inexistente în cererea de recurs formulată, recurenta-reclamantă
înţelegând să redea argumentele din cuprinsul cererii de chemare în judecată.
În realitate, recurenta-reclamantă este nemulţumită de soluţia dată de prima instanţa
acţiunii sale prin respingerea acesteia, considerând-o dată cu aplicarea greşită a normelor de drept
material, din perspectiva aplicării eronate a prevederilor legale, respectiv a motivelor
contradictorii care au stat la baza emiterii acesteia, apreciind totodată că prin validarea hotărârii
instanţa de fond ar fi apreciat eronat faptul că s-ar fi încălcat principiile transparenţei şi
tratamentului egal prevăzute de lege.
Însă, în opinia intimatului, împrejurările relatate de recurenta-reclamantă nu sunt de
natura a conferi caracter nelegal hotărârii atacate şi astfel a justifica demersul său judiciar de
reformare, susţinerea fiind demonstrată de lipsa criticilor de nelegalitate, recurenta nefiind în
măsură să invoce concret care ar fi viciile de nelegalitate ale hotărârii atacate.
Aşadar, prin cererea de recurs formulată, recurenta-reclamantă nu aduce critici pertinente
cu privire la considerentele în baza cărora instanţa investită cu soluţionarea pe fond a cauzei a
respins cererea de chemare în judecata ce face obiectul prezentei cauze, aceasta limitându-se a
relua aceleaşi acuze invocate şi în fața primei instanţe, fapt care nu poate constitui un aspect de
nelegalitate a hotărârii pronunţate, cu atât mai puţin susceptibil de a fi încadrat în dispoziţiile art.
488 alin. (6) şi alin. (8) din Codul procedură civilă, și de a face obiect de analiza pentru instanţa
de recurs.
În ce privește recursul declarat, intimatul apreciază că, întrucât Autoritatea Contractantă a
confirmat prin Nota nr. 1758/09.06.2017 aprobarea Suplimentării bugetului achiziţiei până la
suma de 122.210, 00 lei fără TVA, în mod corect autoritatea de management POS CCE a propus
aplicarea corecţiei financiare de 25% din valoarea eligibilă a contractului nr. 16/31.05.2017
atribuit firmei B. SRL pentru Lotul 3 - „Componente sistem de monitorizare şi control a simulării
(SMC]".
Totodată, în motivarea corecţiei financiare aplicate autoritatea de management a ţinut cont
şi de încălcarea principiului transparenţei şi tratamentului egal statuat de legislaţia în domeniu,
întrucât dacă valoarea estimată crescută de autoritatea contractantă cu 24,17% ar fi fost făcută
publică la momentul iniţierii procedurii, potenţial, numărul de ofertanţi ar fi fost mai mare şi
implicit, ar fi crescut gradul de competitivitate.
639
 Mai mult, apreciază că nici economiile realizate pe proiect de beneficiar, nu au nirio
relevanţă faţă de procedura de achiziţie, întrucât în speţa de faţă au fost analizate respectarea
prevederilor legale în domeniu şi nu bugetul proiectului, astfel că indiferent dacă autoritatea
contractantă susţine că ar fi avut bani disponibili pentru creşterea valorii estimate a contractului
de achiziţie, acest fapt nu o exonerează de obligaţia de transparenţă care îi incumbă prin efectul
legii.
În ceea ce priveşte majorarea bugetului alocat pentru implementarea proiectului (Lotul 3),
în mod corect, analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa de fond a reţinut ca Autoritatea
Contractantă, prin Comisia de Evaluare a acceptat o ofertă financiară la o valoare majorata cu
24,17% faţă de valoarea estimată iniţial încălcând prevederile art. 137 alin. (2) lit. f din H.G. nr.
395/2016 cu privire la obligativitatea respingerii ofertei, precum şi principiile transparenţei şi
tratamentului egal prevăzute la art. 2 din Legea nr. 98/2016.
În acest sens, prima instanţă a considerat că o comunicare transparentă de către
Autoritatea Contractantă privind valoarea estimată actuală la data lansării procedurii ar fi evitat
restricţionarea competiţiei, ca urmare a publicării unei valori estimate subevaluate în mod
substanţial.
Or, având în vedere aspectele identificate, prima instanţă a apreciat că în mod corect
Autoritatea de Management, în conformitate cu prevederile H.G. nr. 519/2014 privind stabilirea
ratelor procentuale/corecţiilor financiare, a procedat la aplicarea corecţiei financiare de 25%,
reţinând totodată nerespectarea de către Autoritatea Contractantă a principiilor transparenţei şi
tratamentului egal în timpul evaluării, prin restricţionarea competiţiei.
Pe de alta parte, arată că au fost încălcate şi prevederile art. 6 din Instrucţiunea ANAP nr.
3/2017 privind modificările contractului de achiziţie publică, în care este definită noţiunea de
modificare "nesubstanţială" - (prag valoric) ca fiind o modificare sub pragul valoric de 10%, care
prin analogie modificare "substanţială” reprezintă o modificare de peste 10% din preţul
contractului de achiziţie.
Or, faptul invocat de recurentă în sensul că Legea 98/2016, la data încheierii contractului
dedus judecăţii, nu mai prevedea pragul fix de 10% pană la care legislaţia anterioară permitea
aplicarea corecţiilor financiare, nu prezintă relevanţă în speţă, întrucât nu înseamnă că în lipsa
unei astfel de prevederi beneficiarul poate modifica cum doreşte valoarea estimată în timpul
procedurii, acesta având oricum obligaţia de a aduce la cunoştinţa potenţialilor ofertanţi toate
elementele necesare pentru participarea la procedură.
Astfel, faţă de dispoziţiile art. 236 privind aplicarea în timp a Legii nr.94/2016, în mod
corect instanţa de fond a reţinut că în cauză sunt incidente dispoziţiile în vigoare la data încheierii
Contractului de finanţare nr. 141/10.10.2016, - respectiv art. 221 alin. 1 lit. f) din Legea nr.
98/2016 şi art 137 alin.(2) lit. f) raportat la art. 55 din H.G. nr. 395/2016 care, într-adevăr nu mai
cuprindeau pragul de 10% prevăzut de reglementarea anterioară (art. 36 alin.(1) lit. e) ind. 1 din
H.G. nr.925/ 2016), însă acest aspect nu poate avea semnificaţia faptului că beneficiarul ar fi
putut modifica, fără nicio limită, valoarea estimată de creştere a bugetului proiectului cu 25%
putând fi considerată ca fiind substanţială, mai ales că aceasta se raportează la o sumă
semnificativă de 98.727,72 lei fără TVA.
Prin urmare, în speţă, rezultă fără echivoc faptul că Autoritatea Contractantă prin Comisia
de Evaluare a acceptat o oferă financiară majorată cu 24,17% a contractului de achiziţie publică
nr. 16/31.05.2017- Lotul 3 - încheiat cu ofertantul B. SRL, conform Notei nr. 1758/09.05.2017,
care a condus la o modificare substanţială a acestuia, în sensul art. 55, alin (2) lit. a) din H.G.
395/2016, încălcând principiile care stau la baza atribuirii contractelor de achiziţie publică

640
stipulate în art. 2 alin. 2 din Legea nr. 98/2016 (nediscriminării, tratamentului egal şi
transparenţei).
Or, având în vedere cele menţionate în actele administrative contestate, precum şi faptul
că proiectul este finanţat din bani publici, respectiv din fonduri europene (FEDR) şi Bugetul de
stat (BS) că IMCAS Bucureşti, în calitate de autoritate contractantă, nu avea voie să mărească
valoarea contractului de achiziţie, în timpul procedurii de achiziţie, depăşind astfel bugetul
proiectului aprobat prin contractul de finanţare, astfel că suma respinsă la plată de autoritatea de
management POS CCE prin actul contestat reprezintă cheltuială neeligibilă, care, în conformitate
cu art. 3 alin. (3) din contractul de finanţare, trebuie suportată în întregime de beneficiar,
confirmă faptul că a fost respinsă în mod corect la plată o cheltuială neeligibilă.
II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului
1. Argumente de fapt și de drept relevante
Excepția nulității recursului pentru nemotivare invocată de intimatul pârât este nefondată
și urmează a fi respinsă.
Se observă că argumentele de nelegalitate susținute pe calea recursului pot fi circumscrise
cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 6 și 8 C.proc.civ., respectiv atunci când
hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, sau când cuprinde motive contradictorii ori
numai motive străine de natura cauzei și când au fost interpretate sau aplicate greșit normele de
drept material.
Deși se susține că recurenta ar fi reluat considerentele expuse în cererea de chemare în
judecată, este evident că, în cazul de față, acest fapt nu poate atrage nulitatea cererii de recurs, în
condițiile în care au fost menționate textele de lege a căror interpretare se susține că a fost eronat
efectuată de prima instanță și modalitatea în care au fost inserate argumente contradictorii, în
hotărârea recurată.
Este cert că prezentul recurs nu cuprinde o reiterare mecanică a cererii de chemare în
judecată, pentru a fi admisibilă excepția părții adverse, ci cuprinde critici veritabile de
nelegalitate ce pot fi supuse cenzurii instanței de control judiciar.
Recursul declarat de reclamantă este, de asemenea, nefondat, raționamentul primei instanțe
fiind consecința interpretării legale și temeinice a dispozițiilor legale incidente, pentru
argumentele ce vor fi expuse în continuare:
Cu referire la motivul de casare prev. de art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., s-a susținut că
motivarea este contradictorie, de vreme ce prima instanță a confirmat inexistența în Legea nr.
98/2016 a pragului valoric de 10% până la care vechea legislaţie în materia achiziţiilor publice
permitea corecţiile financiare și, implicit, aplicabilitatea art. 221 alin. (1) lit. e), pentru ca în
pagina imediat următoare să rețină că, în cauză, ar fi aplicabil art. 221 alin. (1) lit. f) din Legea nr.
98/2016, care ar impune în continuare criteriul valoric de 10%.
Pentru a răspunde acestui motiv de recurs, Înalta Curte, observând motivarea sentinței
recurate, constată că prima instanță a stabilit, cu caracter de principiu că incidente speței sunt
prevederile legale în vigoare la data încheierii Contractului de Finanţare nr. 141/10.10.2016,
respectiv art. 221 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 98/2016 şi art. 137 alin. 2 lit. f) rap. la art. 55 din
H.G. nr. 395/2016 – care, într-adevăr, pe de o parte ”nu mai cuprindeau pragul de 10% prevăzut
de reglementarea anterioară reprezentată de art. 36 alin. 1 lit. e) indice 1 din H.G. nr. 925/2006;
iar pe de altă parte, încă nu prevedeau pragul de 10% din preţul contractului de achiziţie publică
iniţial, acesta fiind (re)introdus în materia achiziţiilor publice abia prin O.U.G. nr.45/2018 pentru
modificarea şi completarea unor acte normative cu impact asupra sistemului achiziţiilor publice
(publicată în M.Of. nr. 459/04.06.2018).”

641
 Însă, în paragraful următor, instanța de fond a statuat că această împrejurare ”nu poate
avea semnificaţia faptului că Beneficiarul ar fi putut modifica, fără nicio limită, valoarea
estimată” astfel că motivarea nu este contradictorie, argumentele fiind evidente și fără echivoc
din punctul de vedere al silogismului logic dezvoltat în hotărâre.
Totodată, au fost analizate, în context, prevederile art. 5 și 6 din Instrucțiunile din
Instrucţiunile emise de M.F.P. Agenţia Naţională pentru Achiziţii Publice nr.3/2017 privind
modificările contractului de achiziţie publică/contractului de achiziţie sectorială/acordului-cadru
şi încadrarea acestor modificări ca fiind substanţiale sau nesubstanţiale, unde instanța de fond a
constatat că pragul de 10% a rămas în continuare un criteriu pentru stabilirea caracterului
substanțial al modificării, fără ca aceste statuări să se transpună într-o motivare contradictorie așa
cum a apreciat recurenta.
Din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., s-a
invocat, în primul rând, aplicarea greșită a prevederilor art. 221 alin. (1) lit. f) din Legea nr.
98/2016 şi art. 137 alin. 2 lit. f) rap. la art. 55 din H.G. nr.395/2016.
Prima instanță a stabilit, în mod legal, că textele de lege incidente prezentului litigiu sunt
cele în vigoare la data încheierii contractului de finanțare, aspect ce nu este contestat nici de
recurentă.
Astfel, art. 137 alin. 2 lit. f) din H.G. nr. 395/2016 prevede că:„(2) În condiţiile art. 215
alin. (4) din Lege, oferta este considerată inacceptabilă în următoarele situaţii: (…) f) preţul, fără
TVA, inclus în propunerea financiară depăşeşte valoarea estimată comunicată prin anunţul de
participare şi, deşi există posibilitatea disponibilizării de fonduri suplimentare pentru îndeplinirea
contractului de achiziţie publică respectiv, se constată că acceptarea unei astfel de oferte ar
conduce la modificarea substanţială în sensul art. 55 alin. (2) lit. a)”.
Art. 55 alin. 2 lit. a din H.G. nr. 395/2016 stabilește că: „(2) În condiţiile art.153 din Lege,
autoritatea contractantă are obligaţia de a prelungi termenul-limită de depunere a ofertelor în
cazul în care modificările prevăzute la alin. (1) conduc la ajustări/completări ale specificaţiilor
tehnice care presupun timp suplimentar pentru reacţia potenţialilor ofertanţi, cu excepţia
modificărilor substanţiale care conduc la anularea procedurii de atribuire deoarece:a) afectează
atât de mult elementele ce descriu contextul achiziţiei publice încât au ca efect schimbarea
indicatorilor principali ce caracterizează rezultatul contractului ce urmează a fi atribuit, fapt ce
afectează nivelul de competiţie sau schimbă piaţa de profil la care se adresează; b) conduc la
modificări substanţiale a criteriilor de calificare şi selecţie, în sensul extinderii nivelului acestora
sau introducerii unora noi, fapt ce determină restrângerea competiţiei sau favorizarea unor
anumiţi operatori economici”.
Ceea ce se reproșează primei instanțe este faptul că nu a efectuat o analiză care să ateste
dacă prin majorarea valorii contractului cu 24,17% au fost schimbaţi indicatorii ce caracterizează
rezultatul acestuia, a fost afectat nivelul competiţiei și/sau a fost schimbata piaţa de profil.
O atare analiză a fost apreciată inutilă, în contextul în care, s-a reținut că o modificare a
valorii estimate a contractului cu un sfert din valoarea inițială a acestuia, este substanțială după o
apreciere comună și de bun simț, aspect ce este împărtășit și de Înalta Curte.
Se observă că prima instanță nu a folosit în aprecierea caracterului substanțial al
modificării doar aprecierea considerată superficială, în opinia recurentei, ci a uzat și de criteriile
statuate în sensul preambulului Directivei 2014/24/UE a Parlamentului European și a Consiliului
din 26 februarie 2014 privind achiziţiile publice şi de abrogare a Directivei 2004/18/CE, iar
aceste criterii nu pot fi considerate subiective.
Deși au fost invocate prevederile art. 107 din Directiva enunțată mai sus, conform cărora:
”Modificările contractului având ca rezultat o modificare minora a valorii contractului ar trebui sa
642
fie întotdeauna posibilă până la o anumita valoare, fără sa fie necesara derularea unei noi
proceduri de achiziţie", totuși recurenta nu a indicat în ce modalitate o modificare a valorii
estimate a contractului cu un sfert din totalul acesteia, ar putea cădea sub incidența acestei
reglementări.
În sentința recurată, instanța de fond a argumentat corect că preţul ofertei depuse şi
acceptate a fost, într-un final, de 122.210 lei fără TVA, adică o diferenţă 23.482,28 lei fără TVA
(36.357,48 lei cu TVA), față de valoarea estimată inițial, iar această suma de 36.357,48 lei,
reprezentând un sfert peste valoarea estimată comunicată prin anunţul de participare, nu poate fi
considerată „minoră”, în sensul textului de lege citat.
S-a mai susținut că singura societate care putea furniza echipamentele aferente Lotului 3 -
componente sistem de monitorizare și control a simulării (SMC) este societatea B S.R.L., care de
altfel a fost și unicul ofertant.
Acest considerent a fost just înlăturat de prima instanță, având în vedere că, odată inițiată
procedura de achiziție cu publicarea unui anunț prealabil, autoritatea trebuia să respecte
principiile și dispozițiile legale ce reglementează această modalitate de achiziție. Or, în cauză nu
s-a făcut dovada că ar fi fost îndeplinite cerințele legale ale art. 69 alin. 4 rap. la art. 104 din
Legea nr. 98/2016, referitoare la negocierea fără publicare prealabilă, în cazuri special prevăzute
de legiuitor.
Pe de altă parte, așa cum just a observat și judecătorul fondului, simpla împrejurare că
societatea B S.R.L. a fost unicul ofertant nu înseamnă, de plano, că echipamentele Lotului 3
puteau fi furnizate numai de către un anumit operator economic, acest fapt nefiind probat
corespunzător.
O altă critică invocată a fost aceea că sentința a fost dată cu nesocotirea art. 221 alin. (1)
lit. e) și cu greşita aplicare a art. 221 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 98/2016,
Art. 221 alin. 1 lit. e) din Legea nr. 98/2016 stabilește:„(1) Contractele de achiziţie
publică/Acordurile-cadru pot fi modificate, fără organizarea unei noi proceduri de atribuire, în
următoarele situaţii:e) atunci când modificările, indiferent de valoarea lor, nu sunt substanţiale”,
recurenta fiind de părere că acesta este textul de lege aplicabil contractului ce face obiectul
litigiului, în măsura în care modificările (chiar si valorice) îndeplinesc condiţiile legale pentru a
nu fi considerate substanţiale, pragul valoric nu prezintă relevanta, iar corecţia financiara poate
avea orice cuantum.
Această abordare nu poate fi primită, chiar și prin raportare la evoluția teleologică a
modificărilor legislative în materia achizițiilor publice. Astfel, în condițiile în care anterior
contractului în speță și ulterior încheierii acestuia, legiuitorul a avut în vedere un criteriu obiectiv
valoric, în raport de care modificarea era apreciată ca substanțială, iar acest criteriu era de 10%
din valoarea contractului, nu se poate stabili, în mod rezonabil, că, în prezenta speță, o modificare
de 24,17% poate fi considerată nesubstanțială.
De altfel, așa cum just a reținut și prima instanță, la data încheierii contractului erau în
vigoare prevederile Instrucţiunilor emise de M.F.P. Agenţia Naţională pentru Achiziţii Publice
nr. 3/2017 privind modificările contractului de achiziţie publică/contractului de achiziţie
sectorială/acordului-cadru şi încadrarea acestor modificări ca fiind substanţiale sau
nesubstanţiale, care la art. 6 alin. 2 lit b stabilesc că: ”(2) Fără a se verifica dacă sunt îndeplinite
condiţiile prevăzute de art. 5 alin. (2), o modificare va fi considerată „nesubstanţială - prag
valoric”, supusă prevederilor art. 221 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 98/2016 (…), atunci când
valoarea modificării este mai mică decât: ...b) 10% din preţul contractului de achiziţie
publică/acordului-cadru iniţial, în cazul contractelor de achiziţie publică de servicii sau de
produse şi al contractelor sectoriale de servicii sau de produse (…).”
643
 Deși recurenta susține că ar fi aplicabile speței prevederile art. 5 din aceleași Instrucțiuni,
se observă că acestea nu-i sunt favorabile, mai ales în contextul în care s-a reținut în sarcina sa o
modificare valorică a contractului, iar nu de o altă natură care să atragă ipoteza invocată.
În final s-a susținut că instanţa a validat greşit o soluţie întemeiata pe încălcarea
principiilor transparenței și tratamentului egal, prevăzute în art. 2 din Legea nr. 98/2016,
neobservând că, în realitate, niciunul dintre aceste principii nu a fost nesocotit.
În opinia recurentei, aceste principii nu puteau fi încălcate, în condițiile în care, prin Nota
nr. 1758/09.05.2017 s-a constatat ca B. S.R.L. este singurul agent economic care putea furniza
aceste produse, astfel ca nu se poate vorbi despre o inegalitate de tratament, sau de o lipsă de
transparență.
Însă, așa cum s-a reținut în precedent, dacă produsele sau serviciile achiziționate ar fi fost
supuse unor restricții din cele stabilite la art. 104 din lege, autoritatea contractantă putea apela la o
altă modalitate de achiziționare, în care să nu fie ținută de respectarea formalităților de publicare
prealabilă. Or, în contextul în care a abordat o anumită procedură cu publicarea unei valori
estimate a contractului, iar ulterior a acceptat o ofertă substanțial majorată, nu se poate vorbi de
respectarea principiilor egalității de tratament și transparenței, mai ales că nu s-a făcut dovada că
alți potențiali ofertanți nu ar fi participat la procedură dacă ar fi cunoscut prețul real al
contractului.
Nu în ultimul rând, împrejurarea că s-a efectuat o economie în cadrul proiectului nu o
poate exonera pe recurentă de responsabilitatea respectării procedurii și dispozițiilor legale ce
reglementează achizițiile publice finanțate din fonduri europene și nici nu poate constitui un
argument valid pentru anularea notei de constatare legal întocmite.
În acest context, potrivit unei jurisprudenţe constante a Curţii de Justiţie a Comunităţii
Europene (Hotărârea GUE din 15 septembrie 2005, Irlanda/ Comisia, C-199/03, punctul 31,
Hotărârea din 21 decembrie 2011, Chambre de commerce et d'industrie de l'lndre, C-465/10,
punctul 47), „inclusiv abaterile care nu au un impact financiar precis pot afecta grav interesele
financiare ale Uniunii".
Se poate astfel concluziona că producerea unei nereguli în utilizarea fondurilor europene
acţionează cu prioritate clauza de salvgardare a bugetului UE, fără să fie necesară existenţa unui
prejudiciu concret asupra bugetului UE, motiv pentru care apărările privind inexistența
prejudiciului nu vor fi confirmate.

644
6. Schemă de ajutor de stat privind exceptarea parţială a consumatorilor industriali
electro-intensivi de la plata certificatelor verzi aferente cotei obligatorii. Modificarea
hotărârii de Guvern prin care au fost aprobate procedura și condițiile de acordare a
ajutorului de stat, în sensul precizării momentului de la care se va aplica exceptarea, ca
fiind cel al emiterii acordului de exceptare obținut de beneficiari. Lipsa vătămării unui
drept

Legea nr. 220/2008, art. 8 alin. (2)

H.G. nr. 495/2014, art. 3 alin. (1)

Este legală modificarea adusă prin H.G. nr. 113/2016, prevederilor art. 3 alin. (1) din
HG nr. 495/2014, în sensul stabilirii că ajutorul de stat acordat sub forma scutirii de la obligația
instituită prin art. 8 alin. (2) din Legea nr. 220/2008 se aplică de la data emiterii acordului de
exceptare obținut de beneficiari.
În condițiile în care până la emiterea acordului de exceptare, marii consumatori care
îndeplineau condițiile instituite prin H.G. nr. 495/2014, aveau doar o vocație în privința
acordării ajutorului de stat, nu se poate susține cu temei faptul că prin stabilirea momentului de
la care se aplică exceptarea este instituită o condiție mai restrictivă pentru acordarea acesteia.
Totodată, cum în acord cu jurisprudența C.J.U.E., o decizie a Comisiei Europene de
aprobare a unui ajutor de stat nu produce efecte în sensul creării unei obligații în sarcina
statului membru de a acorda respectivul ajutor, susținerile reclamantei privind încălcarea prin
adoptarea H.G. nr. 113/2016 a unor drepturi recunoscute prin Decizia Comisiei Europene
C(2014) 7287 din 15 octombrie 2014 sunt neîntemeiate.

I.C.C.J., Secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 3258 din 27 mai 2021

I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios
administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâţii Autoritatea Naţională de
Reglementare în Domeniul Energiei şi Guvernul României, și cu intervenienții Ministerul
Economiei și societatea B S.R.L. a solicitat anularea Ordinului nr. 5/2016 emis de pârâta
Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei, anularea H.G. nr. 113/2016 privind
modificarea art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 495/2014, obligarea pârâților la repararea prejudiciului
produs societății, în cuantum de 3.486.029 lei, precum şi la suportarea cheltuielilor de judecată.
2. Soluția instanței de fond
Prin sentinţa civilă nr. 17 din 10 ianuarie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Bucureşti -
Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă excepţia tardivităţii cu privire la
capătul de cerere privind anularea Ordinului ANRE nr. 5/2016, fost respins acest petit ca tardiv
formulat şi a fost disjunsă cauza cu privire la soluţionarea capătului de cerere privind anularea
H.G. nr. 113/2016 şi a excepţiei de nelegalitate a Ordinului nr. 5/2016, dispunându-se formarea
unui alt dosar.
Prin încheierea de şedinţă din 14 noiembrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2/2017,
Curtea de Apel Bucureşti- Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia de
nelegalitate a Ordinului nr. 5/2016, ca inadmisibilă.

645
 Prin sentinţa civilă nr. 1165 din 13 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Bucureşti -
Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă, ca neîntemeiată, acţiunea
formulată de reclamanta A. S.A. şi intervenienta accesorie B. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii
Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei, Guvernul României şi
intervenientul accesoriu Ministerul Economiei.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva încheierii de şedinţă din 14 noiembrie 2017 şi a sentinţei civile nr. 1165 din 13
martie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi
fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8
din Codul de procedură civilă, în baza cărora a solicitat casarea celor două hotărâri și rejudecarea
cauzei în fond, în sensul anulării H.G. nr. 113/2016 privind modificarea art. 3 alin. (1) din H.G.
nr. 495/2014, admiterea excepţiei de nelegalitate a Ordinului ANRE nr. 5/2016, obligarea
intimaților-pârâți Guvernul României şi Ministerul Economiei la repararea prejudiciului produs
societăţii în cuantum de 3.486.029 lei, precum și la suportarea cheltuielilor de judecată
ocazionate de soluţionarea demersului judiciar.
În dezvoltarea motivelor de casare mai sus menționate, recurenta-reclamantă a formulat,
în esență, următoarele critici de nelegalitate în privința celor două hotărâri recurate:
Încheierea prin care excepţia de nelegalitate a fost respinsă ca inadmisibilă, a fost
motivată succint, fără prezentarea motivelor pentru care s-au înlăturat argumentele părţilor.
În ceea ce priveşte motivarea soluției de respingere a excepţiei de nelegalitate, în sensul
că reclamanta a supus controlului de legalitate acelaşi act administrativ atât pe cale directă şi pe
cale de excepţie, instanţa de fond s-a limitat la a menţiona această concluzie, fără a motiva în
drept şi în fapt.
Referitor la motivul de respingere a excepţiei de nelegalitate, în sensul că de Ordinul nr.
5/2016 nu depinde soluţionarea litigiului pe fond, instanţa de fond a precizat doar că acțiunea în
anularea H.G. nr. 113/2016 nu depinde de Ordinul nr. 5/2016, fără a analiza, legătura de
cauzalitate dintre acestea şi fără a lua în considerare efectele produse de intrarea în vigoare a
celor două acte administrative.
Sentința civilă recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, din simpla lectură a
acesteia rezultând că nu toate argumentele aduse în discuţie de către părţi au fost analizate şi
respinse în mod argumentat de către prima instanță.
În acest sens, în considerentele sentinţei recurate, instanţa de fond a omis să analizeze
următoarele critici: reducerea perioadei de valabilitate a schemei de ajutor de stat aprobată de
către Comisia Europeană de la 10 ani la 9,5 ani; modificarea perioadei de aplicare a schemei de
ajutor; prejudiciul produs ca urmare a întârzierii emiterii acordului de exceptare.
Încheierea de şedinţă din 14 noiembrie 2017 reflectă o interpretare și aplicare greșită a
normelor de drept material.
Introducerea acţiunii de anulare nu exclude invocarea excepţiei de nelegalitate în cadrul
dosarului disjuns (în care instanţa nu mai era investită, prin cerere principală, cu anularea
acestuia).
În cadrul actualului dosar (rezultat după disjungere), instanţa de fond a fost învestită cu
soluţionarea cererii principale având ca obiect anularea H.G. nr. 113/2016 și a excepţiei de
nelegalitate a Ordinului nr.5/2016. Dosarul disjuns nu presupunea și analiza unei cereri principale
de anulare a acestui ordin și prin urmare, nu a existat niciun moment o invocare concomitentă a
argumentelor împotriva Ordinului nr. 5/2016 atât pe cale principală, cât şi pe calea excepţiei de
nelegalitate.

646
 Totodată, există o legătură de cauzalitate între emiterea Ordinului nr. 5/2016 şi emiterea
H.G. nr. 113/2016. Astfel, Ordinul nr. 5/2016 vine în completarea reglementării cuprinse în H.G.
nr. 495/2014 şi stabileşte cota de obligatorie de achiziţie de certificate verzi pentru anul 2015.
Deşi în preambulul Ordinului nr. 5/2016 este menţionată doar H.G. nr. 495/2014, această
reglementare include şi modificările sale ulterioare publicării în Monitorul Oficial. Or, H.G. nr.
495/2014 fiind modificată prin H.G. nr. 113/2016, care instituie regula de recunoaştere a
exceptării numai de la momentul emiterii acordului, ajunge să producă efecte în mod direct şi în
ceea ce priveşte conţinutul Ordinului nr. 5/2016.
Sentința civilă recurată reflectă aplicarea în mod greșit a normelor de drept material.
Raportat la faptul că dreptul de exceptare al A. S.A. a fost recunoscut la data de
03.06.2015, anterior intrării în vigoare a H.G. nr. 113/2016 şi a Ordinului nr. 5/2016, rezultă că
societatea a dobândit dreptul de exceptare conform dispoziţiilor art. 3 din H.G. 495/2014, în
varianta sa nemodificată prin H.G. nr. 113/2016.
Actul administrativ contestat contravine drepturilor deja recunoscute societăţii prin actele
administrative, având în vedere că faţă de succesiunea reglementărilor emise, dreptul de
exceptare al A S.A. s-a născut o dată cu intrarea în vigoare a H.G. nr. 495/2014 în condiţiile
reglementate prin forma în vigoare la data publicării, respectiv „începând cu anul în care a fost
obţinut acordul de exceptare”. Formularea conduce în mod direct la concluzia că operatorii
economici sunt exceptați de la plata contravalorii certificatelor verzi începând cu data de 1
ianuarie a anului în care au obţinut acordul de exceptare, această fiind şi reglementarea necesar a
fi aplicată în raport de A S.A.
Dacă ANRE şi-ar fi îndeplinit obligaţia de a acorda un răspuns la cererea A S.A. în
termenul prevăzut legal, societatea ar fi beneficiat de exceptare chiar şi în condiţiile impuse prin
actul administrativ contestat, deoarece A S.A. şi-a îndeplinit toate obligaţiile impuse în sarcina sa
anterior anului 2015, prin depunerea cererii de emitere a acordului în data de 16.12.2014.
Deși prin sentinţa recurată se reţine că autoritatea pârâtă a făcut dovada că analiza
dosarelor, inclusiv al reclamantei, a presupus clarificări solicitate Comisiei Europene, în lipsa
documentelor care certifică motivul neimputabil ANRE pentru nesoluţionarea cererii, susţinerile
în acest sens trebuie să fie considerate nedovedite.
Mai mult, în temeiul pct. 27 din Decizia Comisiei Europene, ANRE avea posibilitatea ca
în termenul de 30 de zile de la data înregistrării cererii să trimită solicitanţilor fie aprobarea
exceptării, fie o notificare prin care să precizeze că cererea este incompletă, fie o scrisoare de
respingere a cererii. Or, ANRE nu a uzat de posibilitatea de a comunica societăţii reclamante
posibilele probleme intervenite ca urmare a formulării acestei cereri, ci a întârziat emiterea
acordului de exceptare din motive imputabile exclusiv acesteia.
Totodată, exceptarea nu poate funcționa decât prin raportare la o cotă anuală obligatorie.
Referirile la anul calendaristic, ca interval de referință, sunt uzuale în această materie având în
vedere că atât cota de certificate verzi, cât și datele pe baza cărora se calculează electro-
intensitatea consumatorilor exceptați se bazează, ca intervale de referință, tot pe anul
calendaristic.
În plus, toate elementele care stau la baza analizării dosarului de exceptare au ca referință
anul întreg, aspect care confirmă încă o dată că, în situația obținerii acordului, exceptarea trebuie
să producă efecte tot cu privire la cota anuală, iar nu la o cotă corespunzătoare intervalului din an
ulterior emiterii acordului.
Mai mult, Legea nr. 220/2008, care reglementează schema de sprijin a energiei produse
din surse regenerabile, face vorbire despre cote anuale. Chiar atunci când definește întreg
mecanismul de funcționare a schemei de sprijin, Legea nr. 220/2008 precizează că este vorba
647
despre un sistem de cote obligatorii, mecanism ce presupune „aplicarea cotelor anuale obligatorii
de achiziţie certificate verzi” (art. 2 lit. y).
4. Apărările formulate în cauză
4.1. Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-pârâtă Autoritatea Naţională de
Reglementare în Domeniul Energiei a solicitat respingerea recursului declarat de reclamantă ca
nefondat, reiterând, în esență, apărările formulate pe parcursul judecării cauzei în primă instanță.
Intimata-pârâtă a învederat că hotărârile recurate sunt motivate și în mod corect instanța de fond a
respins excepția de nelegalitate a Ordinului nr. 5/2016, ca inadmisibilă.
4.2. Prin concluziile scrise depuse la dosar, intimatul-pârât Guvernul României a solicitat
respingerea recursului declarat de reclamantă ca nefondat. În ceea ce privește cererea recurentei-
reclamante având ca obiect plata despăgubirilor, intimatul-pârât Guvernul României a invocat
excepția neîndeplinirii procedurii prealabile prevăzute de art. 7 din Legea nr. 554/2004, apreciind
că solicitarea de acordare a despăgubirilor reprezintă un petit distinct în raport de acțiunea în
anulare a H.G. nr. 113/2016.
II. Soluţia instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de
motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este
nefondat.
1. Argumente de fapt și de drept relevante
Examinând criticile recurentei-reclamante subsumate motivului de casare prevăzut de art.
488 alin. (1) pct. 6 din Codul de procedură civilă, se constată că acesta este nefondat.
Încheierea de ședință din 14 noiembrie 2017 și sentința civilă nr. 1165 din 13 martie
2018, criticate prin prezentul recurs, satisfac cerinţele instituite de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit.
b) din Codul de procedură civilă, în conținutul hotărârilor atacate regăsindu-se motivele de fapt şi
de drept care au determinat formarea convingerii primei instanţe cu privire la soluţia pronunţată,
fiind examinate efectiv problemele esenţiale ridicate de părţi.
Astfel, încheierea recurată cuprinde în motivare argumentele care au fundamentat soluţia
adoptată în privința excepției de nelegalitate, judecătorul fondului explicând raţionamentul pe
baza căruia a reţinut că excepția în discuție este inadmisibilă.
Contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de fond a examinat efectiv susținerile
formulate de părți pe parcursul procesului și a expus în mod concis și clar argumentele pentru
care a considerat inadmisibilă excepția de nelegalitate, în raport de conținutul încheierii recurate
neputându-se reține o analiză superficială a motivelor invocate pe calea excepției de nelegalitate.
Aceleași considerații sub aspectul motivării urmează a se reține și în ceea ce privește
sentința civilă recurată, din parcurgerea considerentelor acesteia rezultând că judecătorul fondului
a prezentat explicit argumentele care l-au determinat să respingă acțiunea formulată de
reclamantă, aceste argumente, expuse în mod logic și gradual, raportându-se în mod necesar, pe
de o parte, la susţinerile părţilor şi la mijloacele de probă administrate în litigiu, iar pe de altă
parte, la prevederile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii.
În aceste condiţii, împrejurarea că prima instanţă nu a răspuns fiecărei susțineri formulate
de reclamantă sau a grupat şi structurat aceste susțineri în raport de problemele de drept vizate,
răspunzându-le prin considerente comune, nu echivalează cu nemotivarea sentinței atacate.
Instanța de control judiciar constată că motivarea clară şi accesibilă a celor două hotărâri
recurate răspunde şi exigenţelor impuse de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului,
care obligă tribunalele să-şi motiveze deciziile dar nu le poate impune să dea un răspuns detaliat
la fiecare argument (Hotărârea din 9 decembrie 1994, pronunțată în cauza Ruiz Torja contra
Spaniei, Hotărârea din 13 martie 2007, pronunțată în cauza Gheorghe contra României).
648
 Criticile recurentei-reclamante circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin.
(1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, sunt nefondate.
Examinând, cu prioritate, condițiile de admisibilitate a excepției de nelegalitate, în mod
corect prima instanță a reținut că reclamanta a supus controlului de legalitate Ordinul ANRE nr.
5/2016 atât pe cale directă, în cadrul procesului având ca obiect anularea acestui ordin, cât și pe
calea excepției de nelegalitate, demers judiciar care este inadmisibil.
Astfel, analizând actele și lucrările dosarului se constată că prin sentința civilă nr. 17 din
10 ianuarie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2/2016, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a
contencios administrativ şi fiscal a respins ca tardiv capătul de cerere privind anularea Ordinului
nr. 5/2016, formulat de reclamanta A. S.A. și intervenienta accesorie B. S.R.L., în contradictoriu
cu pârâții Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei, Guvernul României şi
Ministerul Economiei, Comerțului și Relațiilor cu Mediu de Afaceri, a disjuns cauza cu privire la
soluționarea capătului de cerere privind anularea H.G. nr. 113/2016 și excepția de nelegalitate a
Ordinului nr. 5/2016, dispunând formarea unui dosar separat cu acest obiect, care ulterior a fost
înregistrat sub nr. 254/2/2017.
În raport de principiul electa una via non datur recursus ad alteram, se reține că
verificarea legalității Ordinului nr. 5/2016 pe calea excepției de nelegalitate, în cadrul procesului
având ca obiect anularea aceluiași ordin, este inadmisibilă, cele două căi de examinare a
legalității actului administrativ contestat excluzându-se reciproc (în acest sens este jurisprudența
constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ şi fiscal,
exemplificată prin decizia nr. 2708/2012).
Împrejurarea că în prezenta cauză, formată în urma disjungerii din dosarul nr.
3705/2/2016, instanța de judecată a fost învestită cu excepția de nelegalitate a Ordinului nr.
5/2016 și cu acțiunea în anulare a H.G. nr. 113/2016, nu este de natură a conduce la o concluzie
contrară celor reținute anterior, având în vedere că recurenta-reclamantă a invocat excepția de
nelegalitate a Ordinului nr. 5/2016 în cadrul dosarului nr. x/2/2016, care a avut ca obiect cererea
în anulare a aceluiași ordin, criticile de nelegalitate în privința acestui act administrativ fiind
invocate concomitent, atât pe cale principală, cât și pe calea excepției de nelegalitate.
În concluzie, examinarea Ordinului nr. 5/2016 pe cale directă exclude controlul
judecătoresc al acestui act administrativ pe calea indirectă a excepţiei de nelegalitate, la cererea
aceleiași persoane reclamante.
Procedând în continuare la examinarea condițiilor de admisibilitate a excepției de
nelegalitate, instanța de fond a reținut în mod judicios că soluționarea capătului de cerere având
ca obiect anularea H.G. nr. 113/2016 nu depinde de Ordinul nr. 5/2016, contestat pe calea
excepției de nelegalitate.
Astfel, Ordinul nr. 5/2016 nu este emis în temeiul H.G. nr. 113/2016, ci în baza
dispozițiilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 495/2004, art. 4 alin. (9) din Legea nr. 220/2008, precum
și a prevederilor art. 25 și art. 26 din Metodologia aprobată prin Ordinul ANRE nr. 101/2015.
Prin H.G. nr. 113/2016 a avut loc o modificare a dispozițiilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr.
495/2004, care inițial prevedeau că exceptarea se aplică la cota obligatorie de achiziţie de
certificate verzi care se aplică furnizorilor de energie, comunicată de ANRE, începând cu anul în
care a fost obţinut acordul de exceptare. Conform modificărilor aduse acestor dispoziții prin
intermediul H.G. nr. 113/2016, exceptarea se aplică începând cu data emiterii acordului de
exceptare obţinut de beneficiarii ajutorului de stat.
Prin Ordinul ANRE nr. 5/2016 s-a stabilit cota finală obligatorie de achiziţie de certificate
verzi pentru anul 2015, luându-se în calcul un consum exceptat raportat la datele acordurilor de
exceptare emise în primul an de implementare a schemei de sprijin.
649
 În contextul evidențiat, se reține că soluționarea capătului de cerere având ca obiect
anularea H.G. nr. 113/2016 nu depinde de Ordinul nr. 5/2016.
În ceea ce privește cererea în anulare a H.G. nr. 113/2016 privind modificarea art. 3 alin.
(1) din H.G. nr. 495/2004, soluția primei instanțe reflectă interpretarea și aplicarea corectă a
dispozițiilor legale incidente la circumstanțele de fapt ale cauzei.
În acord cu judecătorul fondului, instanța de control judiciar reține că modificarea art. 3
alin. (1) din H.G. nr. 495/2014, în sensul că exceptarea de la prevederile art. 8 alin. (2) din Legea
nr. 220/2008, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se aplică de la data emiterii
acordului de exceptare obţinut de beneficiarii ajutorului de stat, nu poate fi apreciată ca fiind
contrară principiului neretroactivității legii.
Această modificare legislativă are doar rolul de a preciza momentul de la care se va aplica
exceptarea, fiind vorba despre data emiterii acordului de exceptare obținut de beneficiarii
ajutorului de stat.
În conținutul H.G. nr. 495/2014 sunt reglementate regulile procedurale pentru acordarea
ajutorului de stat, precum și condițiile pe care pe care trebuie să le îndeplinească solicitanții. Ca
atare, doar în urma verificării îndeplinirii acestor condiții și criterii de eligibilitate de către
autoritatea competentă, se procedează la acordarea ajutorului de stat aflat în discuție.
Rezultă astfel că ajutorul de stat nu se acordă necondiționat la momentul aprobării schemei
de ajutor de stat prin Decizia Comisiei Europene și emiterii hotărârii de Guvern.
În raport de cadrul normativ din domeniul promovării producerii energiei electrice din
surse regenerabile de energie, Înalta Curte constată că, potrivit art. 4 alin. (7), (8) şi (9) din Legea
nr. 220/2008, Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei a elaborat o
metodologie de stabilire a cotelor anuale de achiziţie de certificate verzi. În formula de calcul a
acestei cote joacă un rol consumul final de energie electrică realizat, diminuat cu consumul final
exceptat de energie electrică pentru aceeaşi perioadă. De asemenea, în luna decembrie a anului
precedent, ANRE stabileşte, prin ordin, cota anuală obligatorie de achiziţie de certificate verzi
estimată pentru anul următor, ţinând cont de consumul final de energie electrică estimat pentru
anul de referinţă, iar până la data de 1 martie a anului următor celui de referinţă stabileşte cota
anuală obligatorie de achiziţie de certificate verzi aferentă anului de referinţă, pe baza cantităţilor
realizate de energie electrică din surse regenerabile şi a consumului final de energie electrică din
anul precedent.
Prin urmare, acordul de exceptare obţinut de recurenta-reclamantă în iunie 2015 se
presupune că a produs în cursul acestui an efectele juridice prevăzute de H.G. nr. 495/2014, în
forma iniţială, care prevedea că exceptarea de la plata certificatelor verzi va fi corespunzătoare
energiei electrice consumate pe întregul an.
Însă, în cadrul mecanismului de corecţie ce a operat în anul următor, în formula de calcul a
cotei obligatorii de achiziţie de certificate verzi a fost utilizat un consum total exceptat (calculat
pentru toţi beneficiarii schemei de sprijin) raportat nu la întregul an 2015, ci la perioadele din
acest an în care au operat acordurile de exceptare, raportat la data emiterii fiecăruia.
Art. 8 alin. (2) din Legea nr. 220/2008 stabileşte că furnizorii de energie electrică şi
producătorii prevăzuţi la alin.(1) al aceluiaşi text de lege sub obligaţi să achiziţioneze anual un
număr de certificate verzi echivalent cu produsul dintre valoarea cotei anuale obligatorii de
achiziţie de certificate verzi stabilite pentru anul respectiv, potrivit prevederilor art. 4 alin. (9) din
lege, şi cantitatea de energie electrică prevăzută la alin. (1), exprimată în MWh, furnizată anual
consumatorilor finali. Această obligaţie de achiziţie a certificatelor verzi se reflectă, în cele din
urmă, într-un cost pe care îl suportă consumatorul final al energiei electrice.

650
 Potrivit art. 8 alin. (8) din acelaşi act normativ, se exceptează de la aplicarea prevederilor
prezentei legi un procent din cantitatea de energie electrică livrată consumatorilor finali, cu
respectarea reglementărilor europene incidente. Condiţiile de calificare pentru mecanismul de
exceptare, precum şi cantitatea exceptată, condiţionată de aplicarea programelor anuale de
creştere a eficienţei energetice, vor fi aprobate prin hotărâre a Guvernului, după notificarea
acestora la Comisia Europeană şi obţinerea unei decizii de autorizare din partea acesteia.
Schema de ajutor de stat privind exceptarea parţială a consumatorilor industriali electro-
intensivi de la plata certificatelor verzi aferente cotei obligatorii a fost reglementată prin H.G. nr.
495/2014, fiind aprobată prin Decizia Comisiei Europene C(2014) 7287 din 15.10.2014.
Art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 495/2014 cuprinde o normă de implementare a schemei de
ajutor, iar potrivit modificărilor aduse acestor prevederi prin H.G. nr. 113/2016, exceptarea se
aplică începând cu data emiterii acordului de exceptare obţinut de beneficiarii ajutorului de stat.
Din nota de fundamentare a H.G. nr. 113/2016 rezultă că modificarea a fost impusă de
raţiuni practice, respectiv dacă s-ar fi avut în vedere exceptarea consumului beneficiarilor
schemei de sprijin din întregul an 2015, în care au fost obţinute acordurile de exceptare, s-ar fi
ajuns la o abatere semnificativă a cotei obligatorii finale de achiziţie, faţă de cea estimată, cu
impact asupra costurilor suportate de consumatorii finali de energie.
Așa cum s-a arătat anterior, prin Ordinul nr. 5/2016, ANRE a stabilit cota finală
obligatorie de achiziţie de certificate verzi pentru anul 2015, luând în calcul un consum exceptat
raportat la datele acordurilor de exceptare emise în primul an de implementare a schemei de
sprijin.
Stabilirea acestei cote anuale obligatorii de achiziţie de certificate verzi (stabilite
procentual ca fiind raportul dintre numărul de certificate verzi emise şi consumul final de energie
electrică realizat, diminuat cu consumul final exceptat) a fost influenţată de valoarea mai mică a
consumului exceptat (conform HG nr. 113/2016), în sensul că a fost mai mică decât dacă
valoarea consumului exceptat era cea din întreg anul 2015.
Efectul vătămător la adresa recurentei-reclamante nu rezultă direct din cota anuală
obligatorie de achiziţie, ci din stabilirea acesteia pe baza unei valori mai mici a consumului
exceptat, care se corelează cu o valoare mai mare a consumului neexceptat, pentru care se
menţine obligaţia de achiziţie de certificate verzi. Există, astfel, o strânsă interdependenţă între
cota anuală obligatorie de achiziţie de certificate verzi şi consumul neexceptat, datorită
împrejurării că, în formula de calcul a cotei, un element îl reprezintă consumul exceptat.
Invocarea de către recurenta-reclamantă a unor drepturi câştigate nu poate fi relaţionată cu
conţinutul normativ al H.G. nr. 113/2016, având în vedere că valoarea diminuată a consumului
exceptat nu a fost stabilită prin hotărârea de guvern atacată, ci prin acte de punere în aplicare a
normei de implementare a schemei de ajutor, a cărei modificare intervenită în 2016 a fost aplicată
şi pentru anul 2015, în cadrul procedurilor administrative derulate de ANRE de stabilire a cotei
finale obligatorii de certificate verzi şi a listei operatorilor economici cu obligaţie de achiziţie de
certificate verzi, inclusiv a numărului de certificate verzi necesare pentru îndeplinirea cotei
obligatorii de achiziţie pentru anul 2015.
Critica recurentei-reclamante potrivit căreia H.G. nr. 113/2016 îi încalcă drepturile
recunoscute prin Decizia Comisiei Europene C(2014) 7287 din 15 octombrie 2014, este
neîntemeiată.
În temeiul prevederilor art. 108 alin. (3) din TFUE, România a notificat spre aprobare
Comisiei Europene un ajutor sub forma unei finanțări reduse a sprijinului pentru electricitatea din
surse regenerabile de energie, planificat a fi acordat marilor consumatori de energie.

651
 În baza dispozițiilor art. 4 din Regulamentul (UE) nr. 2015/1589, Comisia Europeană a
evaluat schema notificată de Statul Român și ,,a decis să nu ridice obiecțiuni cu privire la ajutor,
considerând că acesta este compatibil cu piața internă, în conformitate cu art. 107 alin. (3) lit. c)
TFUE”.
Potrivit dispozițiilor art. I (d) din Regulamentul (UE) nr. 2015/1589 al Consiliului din 13
iulie 2015 de stabilire a normelor de aplicare a articolului 108 din Tratatul privind funcţionarea
Uniunii Europene, schema de ajutor de stat este definită drept ,,orice act în baza căruia, fără a fi
necesare măsuri suplimentare de punere în aplicare, pot fi acordate alocări individuale de ajutor
întreprinderilor definite în mod general şi abstract, precum şi orice act în baza căruia ajutorul,
care nu este legat de un anumit proiect, poate fi acordat uneia sau mai multor întreprinderi pentru
o perioadă de timp nedeterminată şi/sau într-un cuantum nedeterminat.”
După cum reiese din definiţia noţiunii de schemă de ajutor de stat, autorităţile române pot
acorda alocări individuale de ajutor întreprinderilor definite în mod general şi abstract în schema
de ajutor de stat. Prin notificarea unui proiect de schemă de ajutor de stat, autorităţile române şi-
au arătat intenţia de a acorda ajutoare de stat marilor consumatori de energie.
Ulterior aprobării schemei de ajutor de stat de către Comisia Europeană, autorităţile
române ar fi putut în mod teoretic să renunţe la intenţia de a institui această schemă. Din acest
motiv, nu se poate invoca faptul că marii consumatori au câştigat dreptul de acordare a ajutorului
de stat în momentul emiterii deciziei Comisiei Europene, întrucât autorităţile române nu sunt
obligate să instituie o schemă de ajutor de stat după aprobarea Comisiei Europene dacă nu mai
consideră că această măsură este oportună.
De asemenea, Comisia Europeană nu poate obliga un stat membru să acorde un ajutor de
stat chiar dacă acesta ar fi în limitele permise de art. 107 (3) din TFUE. Astfel spus, doar statul
membru decide asupra oportunității instituirii unei scheme de ajutor de stat aprobată de Comisia
Europeană.
Această interpretare este în acord cu jurisprudența Curţii de Justiţie a Uniunii Europene
care, prin Decizia din data de 20 noiembrie 2008, pronunţată în Cauza C-18/08 Foselev Sud-
Quest SARL contra Administration des douanes et droits indirects, având ca obiect o cerere de
pronunţare a unei hotărâri preliminare, a statuat următoarele:
,,Decizia 2005/449/CE a Comisiei din 20 iunie 2005 privind o cerere de scutire de taxa pe
vehiculele cu motor introdusă de Franţa în temeiul art. 6 alin. (2) lit. b) din Directiva 1999/62/CE
a Parlamentului European şi a Consiliului de aplicare a taxelor la vehiculele grele de marfă pentru
utilizarea anumitor infrastructuri nu poate fi invocată de un particular în raporturile cu Republica
Franceză, destinatară a acestei decizii, în scopul de a beneficia de scutirea autorizată prin decizia
menţionată începând de la momentul notificării sau al publicării acesteia.”
În litigiul de faţă, statul a considerat oportun să emită o schemă de ajutor de stat pentru
marii consumatori de energie şi a realizat acest lucru prin adoptarea H.G. nr. 495/2014, care
stabilește beneficiarii și procedura de acordare.
Ajutorul de stat aflat discuție este acordat în momentul în care acordul de exceptare este
emis. Doar din acel moment se naște dreptul de a primi ajutorul de stat și doar acel acord poate fi
invocat în instanță pentru a obține ajutorul de stat în situația în care statul nu îl mai acordă
efectiv. Desigur, până la emiterea acordului de exceptare, marii consumatori care îndeplineau
condițiile instituite prin H.G. nr. 495/2014, aveau doar o vocație în privința acordării ajutorului
de stat.
În atare situație, nu se poate susține faptul că prin stabilirea datei de la care beneficiarii
ajutorului de stat sunt exceptați de la prevederile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 220/2008,

652
republicată, cu modificările și completările ulterioare, este instituită o condiție mai restrictivă
pentru acordarea acestuia.
Înalta Curte apreciază că prezintă relevanță în privința aspectului analizat și precizările
făcute la pct. 14 și pct. 15 din Avizul Comisiei Europene formulat în conformitate cu
comunicarea Comisiei privind aplicarea normelor referitoare la ajutoarele de stat de către
instanțele naționale în cauza TMK Reșiţa S.A. v. Guvernul României:
,,pct. 14 - În ceea ce privește acordarea acestui ajutor, decizia Comisiei prin care aceasta
nu a ridicat obiecțiuni cu privire la ajutor nu rezultă într-o obligație corespunzătoarea statului
membru, respectiv de a acorda ajutor de la o anumită dată. Cu toate acestea, elementele
principale ale măsurii (durată, buget, criterii de eligibilitate, intensitate, etc) sunt luate în
considerare pentru a determina dacă ajutorul este compatibil cu piața internă, odată ce statul
membru a decis să implementeze măsura respectivă.
pct. 15 - Decizia Comisiei C (2014) 7287 din 15 octombrie 2014 nu conține însă detalii cu
privire la regulile concrete de implementare a măsurii, spre exemplu, dacă măsura de suport ar
trebui să se aplice de la data emiterii acordului de exceptare sau pentru întregul an în care un
astfel de acord este emis.”
În ceea ce privește susținerile recurentei-reclamante vizând culpa autorității pârâte în
emiterea cu întârziere a acordului de exceptare, aspectele invocate nu mai prezintă relevanţă față
de considerentele expuse anterior, precum şi raportat la împrejurarea că în prezenta cauză,
instanţa nu are de soluţionat aspecte în legătură cu data la care trebuia încheiat acest acord,
potrivit dispozițiilor legale.
Referitor la excepția neîndeplinirii procedurii prealabile, invocată de intimatul-pârât
Guvernul României prin concluziile scrise, Înalta Curte apreciază că excepția în discuție este
inadmisibilă.
Examinând actele și lucrările dosarului se constată că intimatul-pârât Guvernul României
nu a invocat excepția neîndeplinirii procedurii prealabile prin întâmpinarea formulată în cauză în
primă instanță, astfel că potrivit dispozițiilor art. 193 alin. (2) din Codul de procedură civilă,
intimatul-pârât este decăzut din dreptul de a invoca această excepție în calea de atac a recursului.
Distinct de aceste argumente, se reține că prin plângerea prealabilă înregistrată la
Guvernul României sub nr. 4273/28.03.2016, recurenta-reclamantă a solicitat plata daunelor
materiale în cuantum de 3.486.029 lei, context în care, din această perspectivă, excepția
neîndeplinirii procedurii prealabile este neîntemeiată.
2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr.
554/2004 și art. 496 alin. (1) din Codul de procedură civilă, Înalta Curte a respins, ca nefondat,
recursul declarat de reclamantă împotriva încheierii din 14 noiembrie 2017 şi a sentinţei civile nr.
1165 din 13 martie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios
administrativ şi fiscal.

653
7. A. Act administrativ cu caracter normativ. Analiza efectelor neintroducerii acțiunii în
anulare în termenul de 6 luni de la data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă
B. Reactualizarea delimitării fondului cinegetic al României în fonduri de vânătoare.
Obligația respectării principiului continuității. Lipsa de relevanță juridică a acordurilor
încheiate în regim de drept privat

Legea nr. 554/2004, art. 7 alin. (11), art. 11 alin. (4)

Legea nr. 103/1996, art. 46

A. În raport cu dispoziţiile art. 7 alin. (11) coroborate cu cele ale art. 11 alin. (4) din
Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, este lipsită de fundament interpretarea potrivit
căreia o plângere prealabilă neurmată în termen de 6 luni de formularea acţiunii în contencios
administrativ ar atrage decăderea/prescripţia din dreptul de a formula, la o dată ulterioară, cu
urmarea procedurii plângerii prealabile, o acţiune în anularea actului administrativ normativ.

B. Singurul criteriu prevăzut de Legea nr.103/1996 pentru operaţiunea de reactualizare a

delimitării fondului cinegetic al României în fonduri de vânătoare, de către autoritatea publică
centrală care răspunde de silvicultură, este principiul continuităţii, prevăzut de art. 46 din
această lege. Cum aplicarea acestui principiu presupune respectarea limitelor fondurilor de
vânătoare vecine din perioada anterioară (1980-2002), iar legea nu cuprinde dispoziţii care să
se refere la rearondarea unor suprafeţe din fondurile de vânătoare în raport cu acordul
gestionarilor acestor fonduri, în mod corect prima instanța a reținut că acordurile încheiate între
două asociaţii de vânătoare cu privire la limita dintre fondurile de vânătoare vecine pe care
acestea le gestionează nu au relevanță juridică în realizarea operațiunii de delimitare a
respectivelor fonduri, dispoziţiile art. 969 din vechiul Cod civil referitoare la forţa obligatorie a
contractului părţilor negăsindu-şi aplicarea în acest caz.

I.C.C.J., Secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 3473 din 8 iunie 2021

I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
1.1. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 25 iulie 2016, pe rolul
Curţii de Apel Cluj – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta Asociaţia
Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi A. Şieu, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului,
Apelor şi Pădurilor, a solicitat:
- anularea în parte a Ordinului nr. 193/20.04.2002, emis de Ministrul Agriculturii,
Alimentaţiei şi Pădurilor şi publicat Monitorul Oficial, partea I, nr. 317 din 14.05.2002, privind
reactualizarea fondului cinegetic al României în fonduri de vânătoare, în ce priveşte art. 1, anexa
nr. 3, privind schiţa şi descrierea fondurilor de vânătoare nr. 29 Şieuţ şi nr. 25 Săcal;
- în consecinţă, obligarea pârâtului să efectueze operaţiunea administrativă de modificare
a schiţelor celor două fonduri de vânătoare şi a descrierii limitelor fondului de vânătoare 25
Săcal, în ce priveşte limita de sud a fondului de vânătoare nr. 29 Şieuţ şi respectiv limita de nord
a fondului de vânătoare 25 Săcal pe traseul pârâului Gledinel, limita de ocol între Ocolul Silvic
Bistriţa şi Ocolul Silvic Reghin, conform descrierii limitelor şi folosinţei exercitate din 1980 şi
până în prezent;
- obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
654
 1.2. Prin cererea depusă la data de 12 septembrie 2016, reclamanta a completat cadrul
procesual pasiv al acţiunii introductive, chemând în judecată şi pe pârâtul Ministrul Mediului,
Apelor şi Pădurilor.
1.3. Instanţa de fond, prin încheierea din 13 martie 2017, a pus în discuţia părţilor
necesitatea introducerii în cauză a Asociaţiei Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi B., în calitate de
beneficiară a ordinului contestat.
1.4. Prin cererea depusă la data de 24 martie 2017, reclamanta a solicitat, în temeiul art.
78 alin. (2) Cod procedură civilă şi art. 161 din Legea nr. 554/2004, extinderea cadrului
procesual, prin introducerea în cauză a Asociaţiei Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi B. Aceasta a
fost citată în cauză sub titulatura de intervenientă.
2. Hotărârea instanţei de fond
2.1. Prin încheierea din 21 iunie 2017, Curtea de Apel Cluj - Secţia a III-a contencios
administrativ şi fiscal a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de
Asociaţia Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi B.
2.2. Prin sentinţa civilă nr. 46 din 1 martie 2018, Curtea de Apel Cluj - Secţia a III-a
contencios administrativ şi fiscal a admis cererea reclamantei şi a anulat în parte Ordinul nr.
193/2002 privind reactualizarea delimitării fondului cinegetic al României emis de Ministrul
Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor, în ceea ce priveşte art. 1, anexa nr. 3, privind schiţa şi
descrierea fondurilor de vânătoare nr. 29 Şieuţ şi nr. 25 Săcal şi în consecinţă, a obligat pârâtul
Ministerul Apelor şi Pădurilor să efectueze operaţiunea administrativă de modificare a schiţelor
celor două fonduri de vânătoare şi a descrierii limitelor Fondului de Vânătoare nr. 25 Săcal, în
ceea ce priveşte limita de sud a fondului de vânătoare nr. 29 Şieuţ şi respectiv limita de nord a
fondului de vânătoare nr. 25 Săcal pe traseul pârâului Gledinel, limita de ocol între Ocolul Silvic
Bistriţa şi Ocolul Silvic Reghin, pe limita de judeţ între judeţul Bistriţa Năsăud şi judeţul Mureş.
A obligat pârâţii să plătească reclamantei suma de 2.550 de lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva încheierii din 21 iunie 2017 şi a sentinţei civile nr. 46 din 1 martie 2018,
pronunţate de Curtea de Apel Cluj - Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat
recurs intervenienta Asociaţia Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi B., întemeiat pe dispoziţiile art.
488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, solicitând casarea încheierii şi a sentinţei recurate şi, în
rejudecare, admiterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei şi respingerea, pe
acest temei, a cererii de chemare în judecată, iar în subsidiar, respingerea cererii, ca neîntemeiată.
În motivarea recursului, arată că prima instanţă a respins, prin încheierea interlocutorie
din 21.06.2017, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei, reţinând că
Ordinul nr. 193/30.04.2002 este un act administrativ normativ, împotriva căruia poate fi
formulată plângere prealabilă oricând, în conformitate cu dispoziţiile art. 7 alin. (11) din Legea nr.
554/2004.
Hotărârea este nelegală fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 11 alin. (1) lit. c) din
Legea nr. 554/2004, potrivit cărora cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ
individual se pot introduce în termen de 6 luni de la data expirării termenului de soluţionare a
plângerii prealabile. Intimata-reclamantă a susţinut că, prin cererea adresată Ministerului
Mediului Apelor şi Pădurilor înregistrată sub nr. 152252/21.01.2016, şi-a exprimat nemulţumirea
faţă de limitele celor două fonduri de vânătoare stabilite prin Ordinul atacat, solicitând
modificarea schiţelor fondurilor cinegetice 29 Şieuţ şi 25 Săcal, adresa constituind plângere
prealabilă, în sensul art. 7 alin.(1) din Legea nr. 554/2004. Reclamanta a omis, însă, că un atare
demers l-a întreprins şi la data de 29.08.2013, prin adresa înregistrată la Ministerul Mediului şi

655
Schimbărilor Climatice sub nr. 199483/29.08.2013, aceasta constituind o veritabilă plângere
prealabilă.
Prin urmare, termenul de prescripţie de 6 luni defipt de dispoziţiile anterior evocate a
început să curgă la data expirării termenului de soluţionare a plângerii prealabile adresate în
2013, adică în luna martie 2014.
Intimata-reclamantă trebuia să promoveze acţiunea în contencios administrativ înlăuntrul
termenului de prescripţie calculat prin raportare la adresa nr. 199483/29.08.2013, iar acţiunea
introdusă la 25.07.2016 este prescrisă chiar dacă reclamanta a urmat o nouă procedură prealabilă
cu autoritatea publică pârâtă, în cursul anului 2016. Practic, prin acest din urmă demers
reclamanta a eludat dispoziţiile Legii nr. 554/2004, reiterând procedura prealabilă în scopul de a
atrage curgerea unui nou termen de prescripţie. Or, o asemenea conduită juridică nu poate fi
acceptată.
Pe cale de consecinţă, se impune casarea încheierii interlocutorii, admiterea excepţiei
prescripţiei dreptului material la acţiune şi respingerea acţiunii, ca fiind prescris dreptul material
la acţiune.
Referitor la fondul cauzei soluţionat prin sentinţa recurată, recurenta arată că instanţa a
pronunţat hotărârea cu încălcarea dispoziţiilor art. 969 din vechiul Cod civil, aplicabil la data
încheierii procesului-verbal de recunoaştere a actualelor limite ale celor două fonduri de
vânătoare, dar şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 46 din Legea nr. 103/1996, în vigoare la data
emiterii actului administrativ normativ.
Din cuprinsul referatului de aprobare a ordinului atacat rezultă că s-a procedat la stabilirea
limitelor fondurilor de vânătoare în cooperare cu gestionarii celor două fonduri de vânătoare, care
şi-au însuşit noile limite, trasate cu acordul lor.
Aprecierea pur subiectivă şi arbitrară a judecătorului fondului, potrivit căreia
consimţământul intimatei-reclamante în cedarea unei suprafeţe de 700 ha din fondul de vânătoare
pe care îl gestionează către fondul de vânătoare nr. 25 Săcal nu ar fi fost unul „veritabil” nu poate
sta la baza lipsirii de efecte juridice a acordului dintre părţi.
De altfel, judecătorul fondului nu a indicat motivele pentru care acest acord nu ar avea
valoare juridică, limitându-se doar la a menţiona că reclamanta s-ar fi adresat organelor
competente imediat ce a sesizat neconcordanţa între descrierea limitelor şi schiţe. Or, aceasta nu
poate constitui un motiv de nulitate a actului juridic încheiat, câtă vreme consimţământul a fost
liber exprimat la vremea respectivă de către preşedintele Asociaţiei reclamante, care
administrează fondul de vânătoare nr. 29 Şieuţ.
Pe baza acordului părţilor au fost întocmite schiţele celor două fonduri şi a fost emis
ordinul atacat, părţile derogând de la principiul continuităţii prevăzut de art. 46 din Legea nr.
103/1996.
Organul central nu a făcut altceva decât să ia în considerare înţelegerea părţilor, emiţând
actul normativ conform descrierii acceptate de preşedinţii asociaţiilor care gestionează fondurile
de vânătoare învecinate.
Nesocotind acordul părţilor în stabilirea limitelor celor două fonduri, instanţa a încălcat
dispoziţiile art. 969 din vechiul Cod civil.
Prin adresa nr. 4168/20.12.2018 a Ministerului Educaţiei şi Cercetării Ştiinţifice s-a
comunicat care sunt coordonatele punctelor de pe linia comună a celor două fonduri, fiind
anexată schiţa din care rezultă această limită teritorială actuală. Recurenta precizează că limita de
nord a fondului cinegetic nr. 25 Săcal este conformă schiţei fondului, a descrierii şi a suprafeţelor
cuprinse în această fişă. Limita de nord nu corespunde cu limita administrativă dintre judeţe şi
nici nu este obligatorie o asemenea suprapunere, neexistând niciun text legal care să interzică
656
pătrunderea în alt judeţ a unui fond de vânătoare. Limitele fondurilor se stabilesc nu în funcţie de
limitele judeţelor, ci în funcţie de anumite repere naturale: drumuri, cursuri de apă, culmi, etc.
Nu are relevanţă împrejurarea că în perioada 1980-2002 fondul de vânătoare Săcal nu a
deţinut suprafeţe în judeţul Bistriţa-Năsăud, câtă vreme reprezentanţii celor două fonduri au căzut
de acord ca fondul de vânătoare gestionat de recurentă să pătrundă în judeţul limitrof, derogând
în acest fel de la principiul continuităţii.
Şi prin nota de constatare nr. 6481/1/16.09.2015 a Comisariatului pentru Regim Silvic şi
Cinegetic Braşov se confirmă că limita teritorială a fondului gestionat de recurentă este cea
cuprinsă în Ordinul nr. 193/2002, stabilită cu acordul gestionarilor învecinaţi.
Judecătorul fondului a arătat că nu există o justificare rezonabilă ca terenurile aparţinând
locuitorilor comunei Monor să fie incluse într-un fond de vânătoare din alt judeţ, însă o atare
justificare nu era necesară în condiţiile în care limitele celor două fonduri s-au stabilit pe baza
înţelegerii părţilor. În cauză nu poate fi incidentă jurisprudenţa Chassagnjou contra Franţei,
hotărârea CEDO din această cauză vizând o cu totul altă ipoteză decât cea din cauza de faţă,
respectiv apartenenţa forţată a reclamanţilor la o asociaţie de vânătoare. CEDO a analizat
ingerinţa în dreptul de proprietate al proprietarilor de terenuri care au fost obligaţi să devină
membrii unor asociaţii de vânătoare sau să suporte prezenţa pe terenurile lor a vânătorilor, în
vreme ce în cauza de faţă vânătorii din comuna Monor nu sunt nemulţumiţi de faptul că se
vânează pe terenurile lor, ci de faptul că aceste terenuri sunt arondate altui fond de vânătoare.
4. Apărările formulate în cauză
4.1 Prin întâmpinare la recurs, intimata-reclamantă Asociaţia Vânătorilor şi Pescarilor
Sportivi A. Şieu a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, arată că această
chestiune trebuie tranşată plecând de la stabilirea caracterului actului administrativ atacat.
Ordinul nr. 193/2002 este, raportat la întinderea efectelor juridice pe care le produce, un act
normativ, care stabileşte cadrul general al delimitării fondului cinegetic al României.
Actelor administrative cu caracter normativ nu li se aplică dispoziţiile art. 11 alin.(1)
lit.c), ci cele ale art. 11 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, care stabilesc că aceste acte pot fi atacate
oricând. Rezultă că acţiunea a fost formulată în termen la data de 25.07.2016, iar critica de
nelegalitate a încheierii se impune a fi respinsă.
În ceea ce priveşte pretinsa nelegalitate a sentinţei, criticile recurentei sunt, de asemenea,
nefondate. Instanţa a stabilit că delimitarea celor două fonduri de vânătoare prin actul normativ
atacat încalcă prevederile art. 46 din Legea nr. 103/1996, care impune respectarea principiului
continuităţii în reactualizarea delimitării fondurilor de vânătoare. Ordinul a avut ca scop
„reactualizarea delimitării fondului cinegetic” cu date concrete în baza unui studiu modern, iar nu
o rearondare a fondurilor de vânătoare, fără vreun criteriu sau temei de fapt şi de drept.
Singurul argument adus de ministerul pârât şi susţinut cu vehemenţă de recurenta-
intervenientă pentru deposedarea reclamantei de cele 700 ha (care au făcut parte până la emiterea
ordinului din fondul de vânătoare nr. 29 Şieuţ) este acela al acordului pe care asociaţia
reclamantă, prin preşedintele său, l-ar fi exprimat cu privire la limita sudică a fondului de
vânătoare.
Ministerul Apelor şi Pădurilor a depus înscrisuri referitoare la acest acord, din care
rezultă că reprezentantul asociaţiei reclamante şi-a dat acordul cu privire la o delimitare potrivit
căreia nu numai fondul 25 Săcal intră pe raza administrativă a judeţului Bistriţa-Năsăud, ci şi
fondul 29 Şieuţ intră pe raza administrativă a judeţului Mureş. Or, delimitarea fondurilor expusă
prin ordinul atacat adoptă numai intrarea fondului 25 Săcal pe raza administrativă a judeţului
Bistriţa-Năsăud, nu şi intrarea fondului 29 Şieuţ pe raza administrativă a judeţului Mureş
657
 De altfel, dezacordul reclamantei în ceea ce priveşte modificarea schiţelor şi limitelor
celor două fonduri a fost unul expres exprimat înainte de adoptarea Ordinului nr.193/2002. Însăşi
recurenta a recunoscut în mod constant că limita reală dintre cele două fonduri este cea
corespunzătoare schiţelor de delimitare din 1980, 1997 şi 2001, aspect care rezultă din procesul-
verbal nr. 91/3.07.2002 întocmit în prezenţa reprezentantului ITRSC Bistriţa.
Limitele pretinse de recurentă nu au fost niciodată acceptate de către intimata-reclamantă.
Pe de altă parte, nicio dispoziţie a Legii nr. 103/1996 nu permite rearondarea fondurilor
de vânătoare, chiar şi în condiţiile existenţei acordului gestionarului fondului vecin.
Jurisprudenţa CEDO invocată de reclamantă şi însuşită de curtea de apel este relevantă în
cauză având în vedere că 12 membrii vânători ai asociaţiei de vânătoare reclamante sunt cetăţeni
ai comunei Monor, rearondată prin ordinul atacat la fondul de vânătoare nr. 25 Săcal.
Şi în cauza de faţă este evidentă încălcarea prerogativelor dreptului de proprietate, acestor
membrii ai asociaţiei limitându-li-se dreptul de dispoziţie asupra terenurilor proprii.
Dispoziţiile art. 46 din Legea nr. 103/1996 nu pot fi înlăturate de la aplicare de aşa-zisul
acord al părţilor asupra limitelor fondurilor de vânătoare, acord care, de altfel, nu a existat.
4.2 Intimatul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor nu a formulat întâmpinare faţă de
cererea de recurs, dar a depus înscrisuri, în privinţa cărora s-a constatat de către instanţa de recurs
că nu pot fi calificate ca înscrisuri noi, acestea regăsindu-se administrate şi în dosarul de fond.
II. Soluţia instanţei de recurs
Analizând criticile recurentei referitoare la încheierea şi sentinţa recurate, prin prisma
motivului de casare invocat, respectiv cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pc. 8 Cod de procedură
civilă, Înalta Curte constată că recursul declarat de intervenienta Asociaţia Vânătorilor şi
Pescarilor Sportivi B. este nefondat, pentru următoarele considerente:
II.1. Cât priveşte încheierea interlocutorie din 21 iunie 2017, aceasta a fost recurată pentru
soluţia pronunţată asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei.
Prin încheierea menţionată, instanţa de fond a respins excepţia invocată de intervenienta
Asociaţia Vânătorilor Sportivi B., cu următoarea motivare: Ordinul nr. 193/30.04.2002 privind
reactualizarea delimitării fondului cinegetic al României în fonduri de vânătoare, inclusiv
anexele, este act administrativ normativ, iar potrivit art. 11 alin. (4) teza a II-a din Legea nr.
554/2004, actul administrativ normativ poate fi atacat oricând.
Deşi invocă aplicabilitatea art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, recurenta nu
critică calificarea actului administrativ atacat ca fiind unul normativ. Dimpotrivă, în criticile sale
subsecvente referitoare la soluţia pronunţată pe fondul cauzei, recurenta se referă la Ordinul
nr.193/2002 ca fiind act administrativ normativ.
Ca atare, Înalta Curte, pe de o parte, constată lipsa oricăror argumente contrare calificării
date actului atacat de către instanţa de fond, iar pe de altă parte, constată că această calificare a
ordinului ca act normativ este corectă.
Aşa cum Înalta Curte de Casație și Justiție –Secția de contencios administrativ și fiscal a
stabilit în practica sa anterioară (a se vedea decizia nr. 1718 din 26 februarie 2013), distincţia
între actele administrative individuale şi cele normative se realizează în funcţie de întinderea
efectelor juridice pe care le produc. Astfel, actele administrative normative conţin reglementări
cu caracter general, impersonale, care produc efecte erga omnes, în timp ce actele administrative
individuale produc efecte, de regulă, faţă de o persoană, sau uneori faţă de mai multe persoane,
nominalizate expres în conţinutul actului. Înalta Curte a precizat că încadrarea actului
administrativ într-una dintre cele două categorii mai sus arătate nu se poate realiza prin
„decuparea” unor dispoziţii din acel act (spre ex., o anexă la actul normativ), afectând în acest

658
mod caracterul unitar al acestuia, ci prin examinarea integrală a conţinutului său, prin prisma
trăsăturilor fiecăreia dintre cele două categorii de acte.
Din această perspectivă, Înalta Curte constată că Ordinul nr. 193/2002, publicat în
Monitorul oficial nr. 317 din 14 mai 2002, care aprobă reactualizarea delimitării fondului
cinegetic al României în fonduri cinegetice, ca urmare a lucrării de revizuire a rearondării
teritoriului României în fonduri cinegetice, potrivit anexelor nr. 1 - 5 la ordin, este act normativ
ce conţine reguli generale, cu aplicabilitate erga omnes, astfel că raportat la dispoziţiile art. 11
alin. (4) din Legea nr. 554/2004 acţiunea în contencios administrativ poate fi formulată oricând,
în sensul neopunerii vreunui termen de decădere, cum este cel prevăzut de alin. (2) al aceluiaşi
articol de lege, aplicabil actelor administrative individuale.
Desigur, plângerea prealabilă rămâne o condiţie pentru exercitarea dreptului la acţiune,
însă şi aceasta, în conformitate cu dispoziţiile art. 7 alin.(11) din Legea nr. 554/2004, poate fi
adresată oricând.
În cauză, reclamanta a adresat o plângere prealabilă la 21 ianuarie 2016 Ministerului
Mediului, Apelor şi Pădurilor, iar în termen de 6 luni de la răspunsul ministerului, emis la 11
februarie 2016, a formulat acţiunea în contencios administrativ ce face obiectul prezentei cauze.
Drept urmare, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a fost corect respinsă.
Susţinerea acestei excepţii pe argumentul adresării de către reclamantă a unei alte plângeri
prealabile anterior, în anul 2013, va fi înlăturată ca nefondată.
În primul rând, corespondenţa purtată de către reclamantă în anul 2013 cu autoritatea
ministerială este forţat calificată de către recurentă ca reprezentând plângere prealabilă, câtă
vreme reclamanta - titulară a adresei înregistrată sub nr. 199483/29.08.2013 - nu a intitulat-o ca
atare.
În al doilea rând, din dispoziţiile art. 7 alin. (11) coroborate cu cele ale art. 11 alin. (4) din
Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 nu rezultă, aşa cum susţine recurenta, că o
plângere prealabilă neurmată în termen de 6 luni de formularea acţiunii în contencios
administrativ ar atrage decăderea/prescripţia din dreptul de a formula la o dată ulterioară, cu
urmarea procedurii plângerii prealabile, o acţiune în anularea actului administrativ normativ.
Pe cale de consecinţă, recursul declarat împotriva încheierii din 21 iunie 2017 va fi
respins ca nefondat, judecătorul fondului dând o corectă interpretare şi aplicare prevederilor Legii
nr. 554/2004 în materie de prescripţie a dreptului la acţiune.
II.2. Cât priveşte legalitatea sentinţei recurate, titulara căii de atac se referă la neaplicarea
de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 969 din vechiul Cod civil, în sensul de a da efect
juridic acordului intervenit anterior emiterii ordinului atacat între asociaţiile de vânătoare litigante
asupra limitelor fondurilor de vânătoare pe care le gestionează, acord pe care ordinul l-a
materializat.
De asemenea, recurenta invocă greşita aplicare a art. 46 din Legea nr.103/1996, în forma
în vigoare la data emiterii ordinului, respectiv cu ignorarea acordului gestionarilor fondurilor de
vânătoare vecine.
Luând în considerare că Ordinul nr. 193/2002 este act administrativ normativ şi că
emiterea lui se înscrie în sfera raporturilor de drept public, Înalta Curte constată că nu exista
niciun temei pentru ca instanţa de fond să ia în considerare şi să dea efecte juridice pretinsului
acord intervenit între cele două asociaţii de vânătoare, cu privire la limita dintre fondurile de
vânătoare vecine pe care acestea le gestionează.
Singurul criteriu prevăzut de Legea nr.103/1996 pentru operaţiunea de reactualizare a
delimitării fondului cinegetic al României în fonduri de vânătoare, de către autoritatea publică

659
centrală care răspunde de silvicultură, este principiul continuităţii, prevăzut de art. 46 din lege
(devenit art. 47 în actuala formă a Legii nr.103/1996).
Aplicarea acestui principiu, aşa cum a reţinut instanţa de fond, presupune respectarea
limitelor fondurilor de vânătoare vecine din perioada anterioară (1980-2002).
Or, probatoriul administrat în cauză (în special, documentaţia administrativă care a stat la
baza emiterii ordinului nr. 193/2002 prezentată de către ministerul intimat, din care fac parte
schiţele şi descrierile fondurilor de vânătoare nr. 29 Şieuţ şi nr. 25 Săcal) atestă că limita istorică
dintre aceste fonduri, la sud pentru primul fond şi, respectiv, la nord pentru cel de-al doilea a fost
cea indicată de instanţa de fond în dispozitivul hotărârii.
Pe cale de consecinţă, instanţa a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 46 din Legea
nr. 103/1996, care reglementează principiul continuităţii. Legea nu cuprinde dispoziţii care să se
refere la rearondarea unor suprafeţe din fondurile de vânătoare în condiţiile în care ar exista
acordul gestionarilor acestor fonduri. Principiul continuităţii este singurul relevant în soluţionarea
litigiului, dispoziţiile art. 969 din vechiul Cod civil referitoare la forţa obligatorie a contractului
părţilor negăsindu-şi aplicarea în cauza de faţă.
Din aceste motive, Înalta Curte constată caracterul nefondat al căii de atac îndreptate
împotriva sentinţei şi, pe cale de consecinţă, apreciază a nu mai fi necesare nici expunerea unor
consideraţii suplimentare asupra pretinsului acord pe care reclamanta l-ar fi exprimat pentru
cedarea suprafeţei de 700 ha din fondul de vânătoare 29 Şiueţ (situată pe raza administrativă a
comunei Monor din jud Bistriţa-Năsăud), acord negat de către reclamantă şi nici antamarea
aplicabilităţii în cauză a jurisprudenţei Curţii EDO în cauza Chassagnou contra Franţei.
Pentru aceste motive, în temeiul dispoziţiilor art. 496 Cod procedură civilă, Înalta Curte a
respins recursul, ca nefondat.

Notă: Înalta Curte a avut în vedere dispozițiile art. 46 din Legea fondului cinegetic și a protecției vânatului
nr. 103/1996, publicată în M.Of. nr. 235 din 27 septembrie 1996, cu modificările și completările
ulterioare. În urma republicării acestei legi în M.Of. nr. 328 din 17 mai 2002, articolele sale au fost
renumerotate, art. 46 devenind art. 47. (Ulterior, Legea nr. 103/1996 a fost abrogată prin Legea vânătorii
și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006, publicată în M.Of. nr. 944 din 22 noiembrie 2006).

8. Finanțare pentru Măsura 214 "Plăţi de agromediu", pachetul 5 "Agricultură ecologică".

Caracterul nelegal al constatării unei nereguli constând în lipsa de concordanță a
certificatului de conformitate privind agricultura ecologică depus de beneficiar, cu
dispozițiile legale aplicabile emiterii acestuia. Formalismul excesiv al autorității pârâte

O.U.G. nr. 66/2011

H.G. nr. 875/2011, anexa nr. 4

Având în vedere că beneficiarul a respectat condițiile de fond pentru acordarea

finanțării, scopul măsurii finanțate fiind îndeplinit, autoritatea pârâtă cu exces de putere și în
manifestarea unui formalism excesiv a aplicat, în urma constatării unei neconcordanțe formale
(respectiv, a faptului că anexa certificatului de conformitate depus de către fermier la dosar în
campania 2012 nu era întocmită cu respectarea OMADR nr. 181/2012 pentru aprobarea
regulilor privind organizarea sistemului de inspecţie şi certificare în agricultura ecologică, în
sensul că nu era certificată fiecare parcelă în parte, ci suprafaţa totală pentru fiecare cultură

660
ecologică), cea mai drastică măsură administrativă, constând în excluderea integrală de la
plată, cu impunerea obligației de restituire în integralitate a sumei acordate.
Astfel, câtă vreme suprafața totală certificată prin respectivul act de conformitate
corespundea întocmai suprafeței indicate în cererea unică de plată pe suprafață pentru anul
2012, iar certificatul era un document probator emis de o altă entitate decât beneficiara
finanțării, constatarea neregulii și luarea măsurii recuperării integrale a finanțării, fără a fi fost
făcute verificări și solicitate lămuriri suplimentare, au avut un caracter excesiv și, astfel, nelegal.

I.C.C.J., Secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 3476 din 8 iunie 2021

I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
1.1. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 26 octombrie 2017, pe
rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a Contencios administrativ şi fiscal, reclamanta
Societatea A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru
Agricultură, Societatea B. S.R.L. şi Societatea C S.R.L. (societate radiată), a solicitat:
(i) anularea deciziei nr. 52324/10.04.2017 de soluţionare a contestaţiei, în contradictoriu
cu pârâta APIA;
(ii) anularea în totalitate a procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a
creanţelor bugetare nr. APIA 46389/02.11.2016, respectiv nr. DACIS 4534/01.11.2016 privind
campania din 2012, în contradictoriu cu pârâta APIA;
(iii) în subsidiar, faţă de capetele 1 şi 2, obligarea pârâtelor societăţi la plata către pârâta
APIA a sumelor stabilite prin actele atacate ca fiind solicitate reclamantei, ca efect al
nerespectării formei îmbrăcate de certificatele de conformitate emise de acestea ca organisme de
certificare;
(iv) în cazul admiterii capătului 3 al cererii de chemare în judecată, să se constate că
sumele ce vor fi individualizate în cadrul acestui proces ca fiind creanţe bugetare pentru
neregularitatea pentru care sunt răspunzătoare pârâtele societăţi, nu sunt datorate de reclamantă;
până la clarificarea sumelor pretinse a fi restituite de către pârâta APIA ca efect al neconformităţii
certificatelor de conformitate, reclamanta pretinde suma totală de 146.611,37 lei;
(v) obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
1.2. Prin cererea modificatoare înregistrată în dosarul instanţei de fond la data de 22
martie 2018, reclamanta a completat temeiul de drept al susţinerii capetelor 3 şi 4 din cerere,
invocând şi prevederile art. 161 din Legea nr. 554/2004, art. 1082 şi urm. vechiul Cod civil şi art.
1530 noul Cod civil.
1.3. Prin încheierea din 24 mai 2018, Curtea a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale
de folosinţă a pârâtei Societatea C. S.R.L. şi, totodată, a admis excepţia inadmisibilităţii cererii de
introducere în cauză a fostului administrator al Societăţii C. S.R.L.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 3251 din 9 iulie 2018, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a
contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:
- a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată şi precizată
de reclamantă Societatea A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii Agenţia de Plăţi şi Intervenţie
pentru Agricultură şi Societatea B. S.R.L.;
- a anulat decizia nr. 52324/10.04.2017 şi procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de
stabilire a creanţelor bugetare nr. 46389/02.11.2016, emise de pârâta Agenţia de Plăţi şi
Intervenţie pentru Agricultură;
661
 - a obligat pârâta Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură la plata către partea
reclamantă a sumei de 100 de lei cheltuieli de judecată, respectiv taxă judiciară de timbru;
- a constatat nulă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă în
contradictoriu cu pârâta Societatea C. S.R.L.;
- a respins ca inadmisibilă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă în
contradictoriu cu pârâta Societatea B. SRL.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 3251 din 9 iulie 2018, pronunţată de Curtea de Apel
Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâta Agenţia de
Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod
procedură civilă, solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei atacate şi, în
rejudecare, respingerea capetelor de cerere vizând anularea Procesului-verbal de constatare a
neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. 46389/02.11.2016 şi a Deciziei nr.
52324/10.04.2017 de soluţionare a contestaţiei.
În motivare, recurenta arată că, sentinţa atacată a fost pronunţată cu încălcarea
prevederilor art. 6 alin. 1 din OMADR nr. 181/2012 pentru aprobarea regulilor privind
organizarea sistemului de inspecţie şi certificare în agricultura ecologică, în cuprinsul căruia sunt
enumerate printre obligaţiile organismului de inspecţie şi certificare şi ale anexei nr. 4 la H.G. nr.
875/2011 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanţei de
urgenţă a Guvernului nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea şi sancţionarea neregulilor
apărute în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene şi/sau a fondurilor publice naţionale aferente
acestora, unde la punctul 10 din modelul prevăzut de legiuitor pentru "PROCES-VERBAL de
constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare" se arată în concret cum trebuie
prezentată creanţa bugetară în titlul de creanţă.
Procesul verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr.
46389/02.11.2016 are la bază constatarea a 2 nereguli de către echipa de verificare din cadrul
Direcţiei Antifraudă, Control Intern şi Supracontrol, cu ocazia verificărilor efectuate cu privire la
modul în care intimata-reclamantă a obţinut în campania 2012 sprijinul financiar de la A.P.I.A.:
1. Anexa certificatului de conformitate depus de către fermier la dosar în campania 2012
nu este întocmită cu respectarea OMADR nr. 181/2012 pentru aprobarea regulilor privind
organizarea sistemului de inspecţie şi certificare în agricultura ecologică, în sensul că nu este
certificată fiecare parcelă în parte, ci suprafaţa totală pentru fiecare cultură ecologică, nefiind
respectată forma prevăzută de anexa nr. 5 din ordin, despre care se face vorbire în art. 6 alin 1,
astfel cum a fost modificat şi completat. Conform anexei la certificatul nr. 615-375/12 emis la
data de 11.12.2012, suprafaţa certificată ecologic este de 383,54 ha (fără a fi certificată fiecare
parcelă în parte).
2. Contractul nr. 146/17.02.2006, în care în calitate de arendator este doamna D., iar
suprafaţa arendată este de 5,55 ha, nu a fost avut în vedere ca document valabil pentru dovedirea
dreptului de folosinţă şi utilizare, întrucât printre contractele încheiate de S.C. A. S.R.L., predate
echipei de verificare, nu se regăseşte niciun contract încheiat cu doamna D, la numărul 146 fiind
contractul încheiat cu Dl E, iar la poziţia 146 din Registrul contractelor de arendă figurează Dl F.
Instanţa de fond a apreciat că A.P.I.A. "(...) a acordat prevalență unui aspect de formă în
defavoarea realităţii reieşite din probele disponibile instanţa constatând că au fost certificate
ecologic culturile suprafeţele lor aferente (...) ", deci, suprafaţa certificată ecologic este de 383,54
ha (fără a fi certificată fiecare parcelă în parte).
Mai mult decât atât, se apreciază faptul că, prin depunerea de către intimată la dosarul
instanţei de fond a unui înscris denumit "anexă la documentul justificativ nr. RO-615-
662
375/11.12.2013", anexă emisă la data de 11.02.2013 de către S.C. C. S.R.L., act care nu se
regăseşte la dosarul fermierului, deci nu a fost avut în vedere de echipa de verificare, aşa cum
reiese din adresa Direcţiei Antifraudă şi Control Intern nr. 2842/28.09.2018, "s-ar acoperi"
neregula privind necertificarea fiecărei parcele în parte, aşa cum se prevede în OMADR nr.
181/2012.
Chiar dacă acest document ar fi fost prezentat de către intimată instituţiei, neregula tot ar
fi existat, întrucât potrivit prevederilor art. 6 alin. 1 din OMADR nr. 181/2012 organismul de
inspecţie şi certificare trebuie "k) să elibereze, până la data de 15 octombrie a fiecărui an, o anexă
ta documentul justificativ menţionat la alin. (2), conform modelului prevăzut în anexa nr. 5(...)",
şi numai prin excepţie de la prevederile lit. k), organismele de inspecţie şi certificare pot elibera
anexa la documentul justificativ până la data de 15 decembrie (...)".
Or, anexa la care face referire instanţa de fond, act prin care îşi justifică decizia
pronunţată, este emisă la data de 11.02.2013, cu mult peste termenul legal, deci nu ar fi putut fi
luată în considerare.
În Manualul de proceduri privind administrarea cererilor unice de plată pentru anul 2012,
se menţionează faptul că plăţile pentru angajamentele încheiate în cadrul pachetului 5 de agro-
mediu (P5) vizează terenurile agricole certificate în agricultura ecologică. Certificatul care atestă
că suprafeţele solicitate fac parte: din sistemul de agricultură ecologică, poate fi depus de fermier
până la 15 octombrie 2012. în caz de neprezentare a documentului menţionat până Ia data
stabilită, fermierul va fi respins de la plata
Concluzia instanţei de fond este că "neregula analizată nu se confirmă", ignorându-se
astfel condiţiile de eligibilitate impuse de legislaţia incidenţă pentru obţinerea sprijinului
financiar solicitat de fermier.
Or, A.P.I.A are obligaţia de a respecta prevederile comunitare, în vigoare, întrucât
schemele de plată accesate se plătesc din fonduri comunitare, iar nerespectarea prevederilor
legale, atrage după sine răspunderea celor vinovaţi şi sancţionarea statului membru, în măsura în
care plăţile sunt realizate, fără ca acestea să fi fost în conformitate cu dispoziţiile legale.
Fermierul are dreptul de a solicita plăţile aferente schemelor de sprijin financiar, având
obligaţia de a îndeplini condiţiile de eligibilitate în vederea acordării acestor plăţi, în caz contrar
asumându-şi sancţiunile prevăzute de lege.
În ceea ce priveşte cea de-a 2-a neregulă care a dus la emiterea titlului de creanţă
contestat, recurenta arată că, contractul nr. 146/17.02.2006, în care în calitate de arendator este
doamna D., iar suprafaţa arendată este de 5,55 ha, nu a fost avut în vedere ca document valabil
pentru dovedirea dreptului de folosinţă şi utilizare, întrucât printre contractele încheiate de S.C.
A. S.R.L., predate echipei de verificare, nu se regăseşte niciun contract încheiat cu doamna D., la
numărul 146 fiind contractul încheiat cu dl E., iar la poziţia 146 din Registrul contractelor de
arendă figurează dl F.
Chiar dacă instanţa de fond a constatat existenţa acestei nereguli, a apreciat că "(...)
procesul verbal şi decizia de soluţionare a contestaţiei sunt lovite de nulitate în integralitate, iar
nu doar parţial corespunzător neregulii privind anexa certificatului de conformitate şi excluderea
aferentă de 100%, întrucât nici din conţinutul actelor litigioase şi nici din documentaţia aferentă
coroborate cu explicaţiile scrise şi orale oferite de partea pârâtă A.P.I.A. nu a rezultat modul de
calcul al creanţei bugetare litigioase.".
Procesul verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr.
46389/02.11.2016 a cărui anulare se solicită prin acţiunea dedusă judecăţii, a fost întocmit în
baza prevederilor O.U.G. nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea şi sancţionarea neregulilor
apărute în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene şi/sau a fondurilor publice naţionale aferente
663
acestora, forma acestuia fiind cea reglementată în anexa nr. 4 la H.G. nr. 875/2011 pentru
aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului
nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea şi sancţionarea neregulilor apărute în obţinerea şi
utilizarea fondurilor europene şi/sau a fondurilor publice naţionale aferente acestora, unde la
punctul 10 din modelul prevăzut de legiuitor se arată în concret cum trebuie prezentată creanţa
bugetară de către echipa de verificare. Din acestea rezultă faptul că, sumele datorate se
individualizează raportat la provenienţa fondurilor şi nu în funcţie de fiecare neregulă în parte.
Mai mult decât atât, la dosar a fost depusă şi Nota de fundamentare pentru desfăşurarea
unei acţiuni de verificare nr. 2996156/23.09.2016 prin care, în urma reinstrumentării cererii
depusă în campania 2012, a fost stabilită suma plătită necuvenit intimatei.
Pentru termenul de judecată stabilit pentru data de 21.06.2018, la solicitarea instanţei,
A.P.I.A. a depus la dosar adresa A.P.I.A. - Centrul judeţean Teleorman nr. 2758/06.06.2018,
înregistrată la A.P.I.A.- aparat central sub nr. 23938/08.06.2018, în care era prezentat modul de
calcul detaliat al debitului care face obiectul Procesului verbal de constatare a neregulilor şi de
stabilire a creanţelor bugetare nr. 46389/02.11.2016.
Chiar dacă instituţia a înţeles să respecte întocmai modelul reglementat prin H.G. nr.
875/2011 şi chiar dacă instanţa apreciază că această neregulă există, a dispus anularea în tot a
titlului de creanţă, fără a-şi întemeia în drept decizia luată.
În ceea ce priveşte obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest
proces, solicită respingerea ţinând cont de dispoziţiile art. 451 alin. 2 din Codul de procedură
civilă şi de faptul că A.P.I.A. este o entitate publică finanţată de la bugetul de stat şi este
nelegitim ca resursele financiare ale statului şi ale sectorului public, în loc sa primească o
destinaţie utilă şi în concordanţă cu misiunea legală a fiecărei entităţi publice, să fie folosite
pentru plata fie a onorariilor de avocaţi, fie a cheltuielilor de judecată, astfel că bugetul APIA nu
prevede sume care să poată fi alocate unei astfel de destinaţii.
4. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinarea depusă în dosarul instanţei de recurs, intimata-reclamantă Societatea A
S.R.L. a invocat excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare, iar în subsidiar, a solicitat
respingerea recursului, ca nefondat.
Sub aspect procedural, invocă excepţia nulităţii recursului, dat fiind faptul că
motivele de recurs nu se încadrează în cadrul pct. 8 alin. (1) art.488 C. pr. civ., precum şi datorită
faptului că, deşi este invocat acest temei legal, recurenta nu precizează care dintre ipotezele
normative sunt incidente şi care sunt criticile subsumate ipotezei alese.
Pe fondul criticilor recurentei, intimata reclamantă arată că, în termenii specifici, instanţa
fondului a realizat o veritabilă analiză a fundamentului aplicabilităţii unei norme, demonstrând
inutilitatea formei în raport de utilitatea stării de fapt ca fiind conforme cu cea avută în vedere de
normele referite în actele vizate de acţiunea introductivă în contencios administrativ.
Cu privire la prima neregulă reţinută în procesul verbal, se constată că instanţa nu acceptă
aplicarea strictă a literei legii ci a spiritului acesteia.
În cvasitotalitatea argumentelor enunţate recurenta invocă norme şi proceduri ce trebuiau
respectate de către organismul de certificare – C. S.R.L (care la momentul declanşării
procedurilor litigioase în legătură cu acest dosar îşi pierduse capacitatea de folosinţă prin radiere
din Registrul Comerţului la cererea împuterniciţilor săi).
Organismul de certificare este singurul vinovat de modul în care a înţeles să aplice
normele speciale care îi asigurau exercitarea prestaţiilor, în speţă OMADR 181/2002.
Numai organismul de certificare ştia regulamentele speciale în sensul punerii acestora în
operă, iar, Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale - entitate care, pe de o parte a emis
664
normele invocate ca nerespectate de către organismul de certificare, iar pe de altă parte, este
autoritatea sub care îşi desfăşoară activitatea şi pârâta cu plenitudine.
Acest Minister are ca rol şi verificarea îndeplinirii condiţiilor de certificare şi de
desfăşurare a activităţii organismelor de certificare, aşa cum rezultă şi din norma invocată de
pârâtă acum în recurs.
APIA, deşi invocă nerespectarea unor norme de către organismul de certificare - ca fiind
principala culpă pentru nerespectarea formei certificatului de conformitate care a cauzat, în
accepţiunea organismului de control antifraudă, principala neregularitate pecuniară care a fost
constatată şi sancţionată de către aceasta, nu demonstrează care este culpa sa în privinţa formei
certificatului.
Astfel, deşi recurenta declară efectiv cine este culpabil pentru emiterea nelegală a
certificatului de conformitate, nu a făcut nici cel mai mic efort de a dovedi:
- că a luat măsura sancţionării organismului de certificare C. şi măsura recuperării
prejudiciului de la acesta, aşa cum nu a făcut nicio remarcă fermă cu privire la acuzele subscrisei
formulate în cadrul acţiunii introductive.
- că a încercat măcar să preîntâmpine stingerea din activitate a respectivului organism de
certificare prin realizarea unui proces verbal de constatarea a unor creanţe bugetare precum a fost
cel instrumentat subscrisei.
Însă, recurenta pârâtă a luat măsura trimiterii organismului antifraudă subordonat sieşi
pentru a dispune la 4 ani de la momentul instrumentării cererii sale - o constatare a unei situaţii
care a avut-o în permanenţă sub control şi în evidenţe, dar pericolul auditului extern probabil că a
dus la radicalizarea aplicării normei mai ales când pârâta a constatat că organismul de certificare
C fusese deja radiat în luna mai 2015.
Recurenta pârâta se află într-o culpă în forma neglijenţei cu prevedere, pentru că aceasta
demonstrează cu un act certificat de ea însăşi nr. 2982386/28.10.20113 emis de Direcţia Juridică
şi contencios a pârâtei APIA depus la dosarul fondului în data de 21.06.2018, act cu numele de
Notă de fundamentare pentru desfăşurarea unei acţiuni de verificare - în ceea ce privea cererea de
plată/finanţare a subscrisei aferentă campaniei 2012.
Astfel, strict referitor la teza probatorie avansată de recurenta pârâtă cu privire la
documentul respectiv - aceasta trebuia şi putea să ia măsura sancţionării în anul 2013 - şi
societatea ar fi avut posibilitatea să regreseze peste organismul de certificare, dar recurenta nici
măcar nu a încercat să recupereze paguba formală de la organismul de certificare printr-o acţiune
de control legitim administrativ.
Recurenta pârâtă prin autoritatea antifraudă subordonată, putea verifica dacă cele
declarate în certificatul de conformitate - chiar dacă anexa acestuia a venit câteva luni mai târziu
(din lipsa controlului ferm şi punctual al autorităţilor legitime) - erau conforme în fapt, dar era
deja prea târziu în anul 2016 - pentru că respectivele culturi erau de mult recoltate.
Faţă de aceste argumente, apreciază că recurenta îşi invocă în mod repetat propria
turpitudine, fiind în situaţia în care era obligată să evite şi să sancţioneze asumarea unui certificat
de conformitate neconform.
Instanţa fondului nu s-a pronunţat pe aceste măsuri ale culpei autorităţii, dar a apreciat în
mod legal în esenţa şi spiritul legii, dat fiind faptul că munca în agricultură nu este formată din
cadenţe manifeste de cultură tehnică a detaliului examinat la rece în linie informatică după luni şi
ani în condiţiile în care recurenta primise documentele prin Centrul Judeţean Teleorman la aceiaşi
funcţionari care ar fi constatat peste 1 an aşa zise nereguli - conform notei de fundamentare
referite mai sus.

665
 Motivul 2 de recurs este de asemenea netemeinic, recurenta nereuşind să demonstreze în
ce fel este greşit raţionamentul instanţei de fond, mai ales că vine cu invocarea unei calculaţii deşi
în faţa instanţei de fond s-a opus realizării unei expertize judiciare.
Nelegalitatea actului anulat - procesul verbal nr. 46389/02.11.2016, constă în caracterul
ocult al modului de calcul al creanţelor bugetare pretinse dar şi în modul de invocare a
temeiurilor legale, acestea fiind invocate strict ca nume de act normativ fără a fi indicat în ce
ipoteză a vreunei prevederi legale subscrisa nu s-ar fi încadrat.
Aceeaşi abordare rezultă şi din nota de fundamentare din anul 2013 invocată de pârâtă în
dosarul de fond şi criticată mai sus.
II. Soluţia instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de
casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Agenţia de Plăţi şi Intervenţie
pentru Agricultură este nefondat, pentru următoarele considerente:
Prin procesul – verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr.
46389/02.11.2016, respectiv, 4534/01.11.2016 emis de pârâta Agenția de Plăți și Intervenție
pentru Agricultură, având ca temei legal al verificării O.U.G. nr. 66/2011, a fost stabilită în
sarcina intimatei reclamante o creanță bugetară de 146.611,37 lei din care contribuție UE
119.678,25 lei, respectiv FEGA – SAPS: 8135,86 lei, FEADR – AMP4: 146,30 lei, FEADR –
AMP5.1: 110.086,09 lei, BN1 – CNDP1: 2448,19 lei, BN1-FEADR – AMP4: 319,71 lei și BN1-
FEADR-AMP5.1: 24.165,22 lei.
Procesul verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr.
46389/02.11.2016 are la bază constatarea a 2 nereguli de către echipa de verificare din cadrul
Direcţiei Antifraudă, Control Intern şi Supracontrol, cu ocazia verificărilor efectuate cu privire la
modul în care intimata-reclamantă a obţinut în campania 2012 sprijinul financiar de la A.P.I.A.
Cu referire la prima neregulă, echipa de verificare a reținut că, Anexa certificatului de
conformitate depus de către fermier la dosar în campania 2012 nu este întocmită cu respectarea
OMADR nr. 181/2012 pentru aprobarea regulilor privind organizarea sistemului de inspecţie şi
certificare în agricultura ecologică, în sensul că nu este certificată fiecare parcelă în parte, ci
suprafaţa totală pentru fiecare cultură ecologică, nefiind respectată forma prevăzută de anexa nr.
5 din ordin, despre care se face vorbire în art. 6 alin 1, astfel cum a fost modificat şi completat.
Conform anexei la certificatul nr. 615-375/12 emis la data de 11.12.2012, suprafaţa certificată
ecologic este de 383,54 ha (fără a fi certificată fiecare parcelă în parte). S-a conchis că fermierul
nu a îndeplinit obligația asumată sub aspectul formei pe care trebuie să o îmbrace documentul
emis de organismul de certificare.
Instanța de fond, a constatat că la emiterea actelor administrative atacate autoritatea
publică a acordat prevalență unui aspect de formă în defavoarea realității reieșite din probele
disponibile. Din conținutul certificatului de conformitate nr. RO-615-375/12 emis de societatea C
SRL la data de 11.12.2012, inclusiv anexa acestuia, s-a constatat că au fost certificate ecologic
culturile și suprafețele lor aferente, respectiv «Soia 177,05 ha», «M 146,49 ha», «Rapița 52,00
ha» și «Floarea soarelui 8,00 ha», în total o suprafață de 383,54 ha. La data de 11.02.2013,
societatea C SRL a emis o Anexă la documentul justificativ nr. RO-615-375/11.12.2013 prin
care, pentru intimate reclamantă a menționat pentru locațiile din Teleorman, aferent culturii
(conform măsurii 214 „Plăți de agromediu”, pachetul 5 „Agricultura ecologică”) P.4.5.1
suprafețele corespunzătoare fiecărui bloc fizic, certificând o suprafață totală de 383,54 ha,
respectiv 58,93 ha + 14,82 ha + 29,12 ha + 93,73 ha + 103,62 ha + 83,32 ha. Prin cererea unică
de plată pe suprafață 2012, reclamanta a indicat o suprafață totală de 520,75 ha, din care în cadrul

666
măsurii P4.5.1. suprafețele de 58,93 ha + 14,82 ha + 29,12 ha + 93,73 ha + 103,62 ha + 83,32 ha,
respectiv un total de 383,54 ha.
În acest context, instanța de fond a conchis că este excesivă și formală concluzia părții
pârâte în sensul că reclamanta ar fi procedat la o supradeclarare de 100% pentru întreaga
suprafață de 383,54 ha, sub motiv că în anexa certificatului de conformitate nr. RO-615-375/12
emitentul său certifica respectivele culturi ecologice, iar nu fiecare parcelă cultivată în parte. Câtă
vreme suprafața totală certificată prin respectivul act de conformitate corespundea întocmai
suprafeței indicate în cererea unică de plată pe suprafață 2012 – 383,54 ha, iar ulterior societatea
autorizată emite o nouă anexă prin care procedează la certificarea în raport de fiecare bloc fizic și
parcel agricolă. Altfel spus, pornind de la o neconcordanță formală și fără a efectua vreo
verificare suplimentară sau accepta alte lămuriri, autoritatea publică pârâtă a luat față de
reclamantă cea mai drastică măsură administrativă, anume aceea a excluderii integrale de la plată,
rezultând din conținutul procesului-verbal coroborat cu precizările scrise depuse de pârâtă la data
de 18.06.2018 că a fost reținut un procent de supradeclarare de 100%, cu impunerea obligației de
restituire în integralitate a sumei acordate. Certificatul de conformitate în sine a fost emis cu
respectarea termenului impus de art. 6 din Ordinul MARD nr. 181/2012, în timp ce anexa
precizatoare emisă ulterior a avut scopul de a lămuri conținutul certificării și în consecință,
neregula analizată nu se confirmă.
Recurenta arată că înscrisul denumit "anexă la documentul justificativ nr. RO-615-
375/11.12.2013", anexă emisă la data de 11.02.2013 de către S.C. C. S.R.L., nu se regăseşte la
dosarul fermierului, deci nu a fost avut în vedere de echipa de verificare. Chiar dacă acest
document ar fi fost prezentat de către intimată instituţiei, neregula tot ar fi existat, a fost depus cu
mult peste termenul legal, deci nu ar fi putut fi luată în considerare. Concluzia instanţei de fond
este că "neregula analizată nu se confirmă", ignorându-se astfel condiţiile de eligibilitate impuse
de legislaţia incidenţă pentru obţinerea sprijinului financiar solicitat de fermier. Fermierul are
dreptul de a solicita plăţile aferente schemelor de sprijin financiar, având obligaţia de a îndeplini
condiţiile de eligibilitate în vederea acordării acestor plăţi, în caz contrar asumându-şi sancţiunile
prevăzute de lege
Înalta Curte nu poate achiesa la criticile recurentei pârâte.
Intimata reclamantă a solicitat și primit sprijin financiar pentru Măsura 214 – Plăți de
agromediu – pachetul 5.1. – Culturi agricole pe terenuri arabile, sunt incidente prevederile
Ghidului informativ pentru beneficiarii măsurilor de mediu şi climă ale programului naţional de
dezvoltare rurală, conform cărora, terenurile agricole pentru care se încheie angajamente trebuie
să fie înregistrate ca terenuri certificate în sistem ecologic de către un organism de inspecţie şi
certificare autorizat. Suprafeţele pentru care se încheie angajamente în cadrul acestui pachet
trebuie să continue să fie înregistrate de către un organism de inspecţie şi certificare pe toată
perioada angajamentului şi să continue să fie utilizat conform metodelor de producţie ecologice
în conformitate cu legislaţia naţională relevantă şi cu Regulamentul CE nr. 834/2007, cu
modificările şi completările ulterioare.
Conform art. 6 alin. (1) lit. k) și l din Ordinul MADR nr. 181/2012, obligaţiile
organismelor de inspecţie şi certificare faţă de operatorii care desfăşoară activităţi în sectorul
de agricultură ecologică sunt următoarele….să elibereze, până la data de 15 octombrie a
fiecărui an, o anexă la documentul justificativ menţionat la alin. (2), conform modelului prevăzut
în anexa nr. 5, în vederea accesării de către operator a măsurii 214 "Plăţi de agromediu",
pachetul 5 "Agricultură ecologică", din cadrul Planului naţional de dezvoltare rurală, măsură de
sprijin financiar destinată suprafeţelor certificate ecologic, pe toată durata aplicării acestei
măsuri; prin excepţie de la prevederile lit. k), organismele de inspecţie şi certificare pot elibera
667
anexa la documentul justificativ până la data de 15 decembrie, în cazul încheierii contractelor cu
operatori aflaţi în sistemul de inspecţie şi certificare al altui organism căruia i-a fost retrasă
aprobarea, în decursul anului respective…
Conform aceluiași act normativ, aprobarea organismelor de inspecţie şi certificare se face
de către Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, în conformitate cu prevederile art. 2 alin.
(4) lit. d) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2000, aprobată prin Legea nr. 38/2001, cu
modificările şi completările ulterioare, prin structura cu atribuţii în elaborarea politicilor în
domeniul agriculturii ecologice. De asemenea, controlul şi supravegherea activităţii acestora se
efectuează de către Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, în conformitate cu
prevederile art. 2 alin. (4) lit. e) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2000, aprobată
prin Legea nr. 38/2001, cu modificările şi completările ulterioare, prin structura cu atribuţii de
inspecţii tehnice în domeniul agriculturii ecologice.
De precizat că Ordinul nr. 181/2012 se referă la regulile privind organizarea sistemului de
inspecţie şi certificare în agricultura ecologică.
Așadar, forma pe care o îmbracă documentele emise de organismul de certificare, dacă
certificatul de conformitate are sau nu anexate toate anexele obligatorii în forma prevăzută de
actele normative în vigoare, nu sunt documente emise de fermier ci de un organism de inspecție
și certificare acreditat de asociația de acreditare din România și aprobat de Ministerul Agriculturii
și Dezvoltării Rurale din România.
Într-adevăr, în Manualul IACS se prevede că, plăţile pentru angajamentele încheiate în
cadrul acestui pachet vizează terenurile agricole certificate în agricultura ecologică. Certificatul
de conformitate sau agricultură ecologică trebuie depuse de fermier până la 15 octombrie a
anului în curs. În caz de neprezentare a documentului menţionat până la data stabilită fermierul
va fi respins de la plata P5, însă, așa cum a reținut și instanța de fond, intimata reclamantă,
pentru cererea unică de plată pe anul 2012, a depus în termen certificatului de conformitate nr.
RO-615-375/12 emis de societatea C. SRL la data de 11.12.2012 iar prin lămurirea conținutului
acestuia prin anexa la acest document din 11.02.2013, nu a făcut decât să certifice și parcelele
componente.
Într-adevăr, recurenta pârâtă a dat prevalență unor aspecte formale în detrimentul scopului
și esenței măsurii 214 "Plăţi de agromediu", pachetul 5 "Agricultură ecologică", așa cum sunt ele
prevăzut în Manualul de proceduri privind administrarea cererilor unice de plată pentru anul
2012, versiunea 10.0.
În condițiile în care intimata reclamantă a respectat condițiile de fond pentru a beneficia
de măsura de mai sus, scopul fiind îndeplinit, pentru o neconcordanță formală și fără a verifica
sau solicita lămuriri suplimentare, cu atât mai mult cu cât certificatul era un document probator
emis de o altă entitate decât intimata reclamantă, cu exces de putere recurenta a luat măsura
excluderii integrale de la plată reținând un procent de supradeclarare de 100%. Aceasta cu atât
mai mult cu cât însăși recurenta a constatat în procesul verbal atacat că nu există neconcordanțe
între suprafața vizată prin cererea de plată unică, Registrul parcelar, caietul de agro-mediu și cea
din certificat.
Așa fiind, în concordanță cu instanța de fond, Înalta Curte reține că această neregulă nu se
confirmă, critica formulată de recurenta pârâtă fiind nefondată.
În ceea ce priveşte a 2-a neregulă care a dus la emiterea titlului de creanţă contestat,
recurenta arată că, deși instanţa de fond a constatat existenţa acestei nereguli, a apreciat că "(...)
procesul verbal şi decizia de soluţionare a contestaţiei sunt lovite de nulitate în integralitate, iar
nu doar parţial corespunzător neregulii privind anexa certificatului de conformitate şi excluderea
aferentă de 100%, întrucât nici din conţinutul actelor litigioase şi nici din documentaţia aferentă
668
coroborate cu explicaţiile scrise şi orale oferite de partea pârâtă A.P.I.A. nu a rezultat modul de
calcul al creanţei bugetare litigioase".
Chiar dacă instituţia a înţeles să respecte întocmai modelul de proces verbal reglementat
prin H.G. nr. 875/2011 din care rezultă faptul că, sumele datorate se individualizează raportat la
provenienţa fondurilor şi nu în funcţie de fiecare neregulă în parte instanța a dispus anularea în
tot a titlului de creanţă, fără a-şi întemeia în drept decizia luată.
Înalta Curte constată că și această critică este nefondată.
Într-adevăr, chiar dacă formal se poate presupune că este respectat modelul de proces
verbal reglementat prin anexa nr. 4 din H.G. nr. 875/2011 prin prisma faptului că sumele
datorate se individualizează raportat la provenienţa fondurilor, din conținutul acestuia nu rezultă
cum au fost ele calculate, ce reprezintă sumele aferente prescurtărilor utilizate), notele depuse în
fața instanței prin adresa A.P.I.A. - Centrul judeţean Teleorman nr. 2758/06.06.2018, în care era
prezentat modul de calcul detaliat al debitului care face obiectul Procesului verbal de constatare a
neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. 46389/02.11.2016, nefiind de natură să
clarifice modul în care recurenta intimată a individualizat creanța datorată. Aceasta cu atât mai
mult cu cât, la pct. 9 din procesul verbal, se face vorbire de reinstrumentarea cererii depuse de
intimata reclamantă pe anul 2011 și de un alt proces verbal (26572/23.06.2016) în vederea
individualizării sumei plătite necuvenit. Pe de altă parte, așa cum rezultă din practicaua sentinței
atacate, reprezentantul recurentei a făcut trimitere și la o altă neregulă constatată pe anul 2013 și
care ar fi fost și ea avută în vedere la stabilirea creanței
Așa cum a reținut și instanța de fond, în realitate, suma constituind creanță apare ca o
diferență de recuperat, calculată în urma compensărilor și corecturilor în evidențe efectuate de
APIA, fără însă ca formula concretă de calcul matematic să fie prezentată de autoritatea publică.
Este evident că din niciun înscris depus de recurenta nu reiese clar modul în care s-a ajuns
la o creanță de recuperat de 146.611,37 lei iar în condițiile în care aceasta s-a opus efectuării unei
expertize pentru clarificarea acestui aspect, în lipsa unor minime informații clare și logice care să
permită atât destinatarului actului atacat cât și instanței să verifice corectitudinea calcului efectuat
de recurentă, este evident că actul este viciat, fiind lovit de nulitate absolută.
Susținerile recurentei pârâte conform cărora instanța de fond nu a indicat temeiul legal
pentru care a procedat la anularea integrală a procesului verbal pentru considerentele de mai sus,
nu pot fi reținute. Astfel, Înalta Curte are în vedere că principiul motivării impune necesitatea ca
autoritatea care emite un act administrativ să arate, în mod expres, elementele de fapt şi de drept
care determină adoptarea deciziei respective.
Motivarea reprezintă un element esenţial pentru formarea convingerii cu privire la
legalitatea şi oportunitatea actului administrativ, constituind, totodată, o garanţie a alegerii
soluţiei optime de către organul de decizie.
Amploarea şi detalierea motivării depind de natura actului adoptat, iar cerinţele pe care
trebuie să le îndeplinească motivarea depind de circumstanţele fiecărui caz. Aşadar, deşi
motivarea reprezintă o obligație generală, aplicabilă oricărui act administrativ, ea face obiectul
unei aprecieri in concreto, după natura acestuia și contextul adoptării sale, prin prisma obiectivul
său, care este prezentarea într-un mod clar și neechivoc a raționamentului instituției emitente a
actului.
Motivarea urmărește o dublă finalitate: îndeplinește, în primul rând, o funcție de
transparență în profitul beneficiarilor actului, care vor putea, astfel, să verifice dacă actul este sau
nu întemeiat; permite, de asemenea, instanței să realizeze controlul său jurisdicțional, deci în cele
din urmă permite reconstituirea raționamentului efectuat de autorul actului pentru a ajunge la

669
adoptarea acestuia; desigur ea trebuie să figureze chiar în cuprinsul actului și să fie realizată de
autorul său. În speță, aceste cerințe nu au fost respectate.
Față de cele de mai sus, Înalta Curte constată că sentința atacată este legală, criticile
formulate de recurentă nefiind justificate.
Așa fiind, în baza art. 496 C. pr. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, recursul declarat
de pârâta Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură a fost respins ca nefondat.

9. Neregulă constând în abateri de la legislația achizițiilor publice. Negocierea fără

publicarea prealabilă a unui anunț de participare. Noțiunea de „circumstanțe
imprevizibile” în înțelesul art. 122 lit. i) din OUG nr. 34/2006. Corecta aplicare a corecției
financiare

O.U.G. nr. 66/2011

O.U.G. nr. 34/2006, art. 122 lit. j)

În sensul legislaţiei în domeniul achiziţiilor publice, circumstanţele imprevizibile pot fi

asimilate fie evenimentelor/împrejurărilor extreme, fie celor care exclud orice culpă a autorităţii
contractante şi care nu pot fi prevăzute şi/sau evitate, în mod realist, de către autoritatea
contractantă, până la data semnării contractului iniţial.
Planificarea defectuoasă a serviciilor/lucrărilor şi/sau erorile de proiectare nu intră în
categoria circumstanţelor imprevizibile şi, prin urmare, nu constituie o justificare în vederea
aplicării prevederilor art. 122 lit. i) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006.

I.C.C.J., Secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 1791 din 22 martie 2021

Prin acţiunea formulată la data de 24.04.2017 reclamanta A. a învestit Curtea de Apel

Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal cu o acţiune formulată în
contradictoriu cu Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice având ca obiect
anularea Deciziei nr. 355/14.10.2016 privind soluţionarea contestaţiei formulată de către
reclamanta A., înregistrată la sediul MDRAP sub nr 77461/19.08.2016, retransmisă cu
completări, anularea Notei de constatare a neregulilor şi de stabilire a corecţiilor financiare
încheiată la data de 12.07.2016, exonerarea de plata corecţiei financiare nelegal stabilita prin
Nota de constatare a neregulilor si stabilire a corecţiilor financiare încheiată la data de 12.07.2016
şi restituirea sumelor nelegal reţinute în contul corecţiei aplicate.
Prin Sentinţa civilă nr. 1209 pronunţată în data de 14 martie 2018, Curtea de Apel
Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de A.,
în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Pulice și Fondurilor
Europene (succesor în drepturile şi obligaţiile fostului Minister al Dezvoltării Regionale şi
Administraţiei Publice), ca nefondată.
Împotriva Sentinţei nr. 1209 din data de 14 martie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti –
Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta A, solicitând
admiterea acestuia, casarea sentinţei primei instanţe şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată
acesteia.
În cadrul dezbaterilor orale formulate cu privire la fondul recursului, apărătorul recurentei
– reclamante a invocat doar dispoziţiile art. 488 alineat 1 pct.8 C.pr.civ., aducând critici

670
subsumate doar acestui motiv de casare şi solicitând deopotrivă admiterea recursului, casarea
hotărârii recurate şi rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs, în sensul admiterii contestaţiei.
Împotriva cererii de recurs formulată de recurenta – reclamantă a depus întâmpinare
intimatul-pârât Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, solicitând respingerea
recursului, ca nefondat şi menţinerea hotărârii recurate, ca fiind temeinică şi legală.
Cu privire la examinarea recursului în completul filtru
În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr.212/2018 dispoziţiilor
art. 20 din Legea nr.554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare
a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art.493 Cod procedură civilă, este incompatibilă cu
specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin
Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act
de hotărârea Plenului judecătorilor Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a
recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art.493 Cod procedură civilă, este incompatibilă cu
specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.
Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin.(2) și art. 201 din Codul
de procedură civilă, astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin.(3), raportat la art.
XV din Legea nr.2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum
şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă și
dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătoreşti, prin
Rezoluţia din data de 07.01.2019 s-a fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 23
martie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor
art.496-499 din Codul de procedură civilă.
Criticile de nelegalitate invocate de recurenta-reclamantă A. au fost încadrate în motivele
de casare prevăzute de art.488(1) pct.6 şi pct.8 Cod procedură civilă.
În raport de dispoziţiile art.488(1) pct.6 Cod procedură civilă recurenta-reclamantă arată
faptul că sentinţa atacată prin care s-a respins acţiunea cuprinde motive contradictorii nefiind
analizate o parte din actele şi susţinerile reclamantei.
În esenţă se invocă nerespectarea dispoziţiilor art.425 (1) lit.b Cod procedură civilă.
Prin motivul de casare prevăzut de art. 488 (1) pct.8 Cod procedură civilă recurenta-
reclamantă invocă greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art.122 lit.i din O.U.G. nr.34/2006
respectiv greşita reţinere privind neîndeplinirea acestor condiţii în ceea ce priveşte procedura de
negociere pentru publicarea prealabilă a unui anunţ de participare.
Recurenta-reclamantă arată că în cauză erau îndeplinite condiţiile prevăzute de art.122 lit.i
din O.U.G. nr.34/2006 în sensul existenţei unor circumstanţe imprevizibile care au justificat
conform notei nr.1634/20.06.2014 aplicarea de către autoritatea contractată a procedurii de
negociere fără publicarea prealabilă a unui anunţ de participare.
Se solicită de recurenta-reclamantă admiterea recursului – casarea sentinţei atacate şi
rejudecarea în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost formulat.
La dosar intimatul-pârât Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi
Fondurilor Europene a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca
nefondat.
Analizând recursul declarat în raport de motivele de recurs invocate, Curtea îl apreciază
pentru următoarele considerente ca nefondat în cauză nefiind îndeplinite condiţiile motivelor de
casare invocate.

671
 Motivul de recurs prevăzut de art.488 (1) pct.6 Cod procedură civilă nu este fondat în
cauză sentinţa atacată foind motivată în fapt şi în drept, cu respectarea dispoziţiilor art.425 lit.b
Cod procedură civilă şi art.6 din CEDO.
Nu pot fi reţinute aspecte contradictorii prima instanţă analizând susţinerile părţilor pentru
stabilirea situaţiei de fapt, în raport de obiectul cauzei şi de criticile de nelegalitate invocate.
Faptul că nu s-a pronunţat expres asupra incidenţei deciziei de verificare nr.698/2014 nu
infirmă legalitatea soluţiei de respingere aceasta fiind motivată în esenţă în raport de incidenţa
dispoziţiilor art.122 lit. i din O.U.G. nr.34/2006.
Iar o decizie favorabilă ANRMAP, care este o altă autoritate nu este de natură a înlătura
dreptul de a fi contestată neregula în condiţiile O.U.G. nr.66/2011.
Motivul de recurs prevăzut de art.488 (1) pct.8 Cod procedură civilă este nefondat, în
cauză sentinţa atacată fiind dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor art.122 lit.i din
O.U.G. nr.34/2006, în sensul că nu erau îndeplinite condiţiile pentru ca recurenta-reclamantă în
calitate de autoritate contractantă să uzeze de această procedură.
In speţă, pentru achiziţia lucrărilor de construcţii suplimentare necesare realizării
obiectivului de investiţii „Valorificarea turistică a Ansamblului Mitropolitan din Iaşi", reclamanta
în calitate de autoritate contractantă a aplicat procedura de "negociere fără publicarea prealabilă a
unui anunţ de participare", în baza art. 122 lit. i) din O.U.G. nr. 34/2006, contractul fiind atribuit
operatorului economic SC X. SA.
Ca urmare a verificării acestei achiziţii, s-a constatat că recurenta-reclamantă (în calitate
de autoritate contractantă) a aplicat o procedură necompetitivă. Astfel, potrivit art. 122 lit. i) din
O.U.G. nr. 34/2006: „Autoritatea contractantă are dreptul de a aplica procedura de negociere fără
publicarea prealabilă a unui anunţ de participare numai în următoarele cazuri: i) atunci când este
necesară achiziţionarea unor lucrări sau servicii suplimentare/adiţionale, care nu au fost incluse în
contractul iniţial, dar care datorită unor circumstanţe imprevizibile au devenit necesare pentru
îndeplinirea contractului în cauza, şi numai dacă se respectă, în mod cumulativ, următoarele
condiţii:
- atribuirea să fie făcută contractantului iniţial;
- lucrările sau serviciile suplimentare/adiţionale nu pot fi, din punct de vedere tehnic şi
economic, separate de contractul iniţiat fără apariţia unor inconveniente majore pentru autoritatea
contractantă sau, deşi separabile de contractul iniţiat, sunt strict necesare în vederea îndeplinirii
acestuia;
- valoarea cumulată a contractelor care vor fi atribuite şi a actelor adiţionale care vor fi încheiate
pentru lucrări şi/sau servicii suplimentare ori adiţionale nu depăşeşte 20% din valoarea
contractului iniţial; în cazuri temeinic motivate ordonatorul principal de credite poate aproba
majorarea procentului până la limita maximă de 50% din valoarea contractului iniţiat pe baza
unei note justificative în care vor fi precizate motivele care au condus la depăşirea procentului de
20% şi care este parte a dosarului achiziţiei publice".
În cauză întocmirea notei justificative nr.1634/20.06.2014 reprezintă obligaţie legală a
autorităţii contractante, dar întocmirea ei nu determină legalitatea aplicării procedurii de
negociere fără publicarea prealabilă a unui anunţ de participare, această procedură fiind situaţia
de excepţie de la regula prevăzută în art.20 (1) din O.U.G. nr.34/2006.
Noţiunea de circumstanţe neprevăzute se refera la situaţiile care nu puteau fi anticipate, în
pofida pregătirii cu o diligentă rezonabilă a procedurii iniţiale de achiziţie. luând în considerare
mijloacele disponibile, natura şi caracteristicile proiectului concret, bunele practici din domeniul
în cauză şi necesitatea de a asigura o relaţie corespunzătoare între resursele cheltuite pentru
pregătirea procedurii de atribuire şi valoarea sa previzibilă. Acest lucru nu se aplică însă în cazul
672
în care o modificare conduce la o transformare a naturii achiziţiei globale, de exemplu prin
înlocuirea lucrărilor, a produselor sau a serviciilor care urmează să fie achiziţionate cu altele
diferite sau prin modificarea fundamentală a tipului de achiziţie, întrucât, în această situaţie, se
poate presupune că modificarea respectivă va influenţa rezultatul.
Întrucât elementul specific al acestui tip de procedură de achiziţie publică, îl reprezintă
imprevizibilitatea, Autoritatea Contractantă avea obligaţia de a justifica în mod argumentat
existenţa acesteia, prin întocmirea unei Note justificative.
În acest sens, a fost întocmită Nota justificativă nr. 1634/20,06.2014 privind selectarea
procedurii de negociere fără publicarea prealabilă a unui anunţ de participare, prin care s-au
menţionat următoarele:
"Pe parcursul execuţiei lucrărilor au fost identificate o serie de aspecte tehnice
imprevizibile netratate în proiectul tehnic iniţial la corpurile de clădire C2-Cancelaria
Mitropolitană şi C1 - Biblioteca Mitropolitană din cadrul Ansamblului. Principalele probleme
tehnice au apărut după demararea lucrărilor de decopertare a elementelor structurate (fundaţii.
stâlpi, centuri, pereţi, planşee) si în urma execuţiei lucrărilor de intervenţii ta subsolul clădirilor
(săpături). Aceste aspecte nu au putut fi identificate ta etapa de investigare în vederea elaborării
documentaţiei tehnice iniţiale, chiar dacă la momentul respectiv au fost realizate şi îndeplinite
toate metodele de investigare conform actelor normative legale respectiv
• Realizarea investigaţiilor specifice în teren şi a sondajelor locale ta principalele elemente
structurate
• Colectarea informaţiilor pentru evaluarea structurală
• Identificarea şi descrierea sistemului structurai
Proiectantul a dispus o serie de măsuri care constau în prevederea unor soluţii tehnice şi:
elemente de construcţii noi care nu au putut fi prevăzute în proiectul tehnic iniţial şi care sunt
absolut necesare pentru realizarea soluţiilor de consolidare pentru cele doua corpuri de clădire şi
luarea măsurilor de îndepărtare a cauzelor care au determinat apariţia aspectelor imprevizibile în
conformitate cu normativele tehnice în vigoare şi cu respectarea cerinţelor iniţiate privind
rezistenţa si stabilitatea din Legea nr. 10/1995".
Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, Curtea arată că prima instanţă nu a înlăturat
acest înscris, ci dimpotrivă l-a analizat şi a concluzionat că, "faţă de conţinutul notei justificative,
nu se poate retine ca reclamanta ar fi produs dovezi ale caracterului imprevizibil al
circumstanţelor ce au condus-o la modificarea prin act adiţional a contractului de execuţie de
lucrări iniţial".
În sensul legislaţiei în domeniul achiziţiilor publice, circumstanţele imprevizibile pot fi
asimilate fie evenimentelor/împrejurărilor extreme, fie celor care exclud orice culpă a autorităţii
contactante şi care nu pot fi prevăzute şi/sau evitate, în mod realist, de către autoritatea
contractantă, până la data semnării contractului iniţial.
Planificarea defectuoasă a serviciilor/lucrărilor şi/sau erorile de proiectare nu intră în
categoria circumstanţelor imprevizibile şi, prin urmare, nu constituie o justificare în vederea
aplicării prevederilor art. 122 lit. i) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006.
Analiza circumstanţelor de aplicabilitate a prevederilor art. 122 lit. i) din O.U.G. nr.
34/2006, privind procedura de negociere fără publicarea prealabilă a unui anunţ de participare,
este reglementată ca o excepţie de la regula instituită prin art. 20 alin. (1) din norma legislativă.
Astfel, prevederile textului de lege susmenţionat pot fi aplicate doar pentru acele lucrări
suplimentare/adiţionale a căror necesitate nu ar fi putut fi anticipată în niciun fel prin realizarea,
în condiţiile impuse prin reglementările şi normativele în vigoare, a tuturor studiilor si depunerea
tuturor diligentelor care se impuneau. în vederea identificării necesităţilor reale ale autorităţii
673
contractante, anterior atribuirii contractului iniţial, astfel încât constatarea acestora ar fi fost
posibilă, în mod obiectiv, doar după începerea derulării contractului respectiv.
Din analiza justificărilor prezentate de Autoritatea Contractantă şi care au stat la baza
aplicării acestei proceduri necompetitive, a rezultat că recurenta-reclamantă nu a făcut dovada că
circumstanţele care au condus la modificarea prin act adiţional a contractului de execuţie de
lucrări iniţial, au avut un caracter imprevizibil.
Faptul că în proiectul iniţial nu au fost prevăzute anumite aspecte tehnice, deoarece
acestea ar fi fost sesizate de abia după demararea lucrărilor de decopertare a elementelor
structurale, nu poate constitui o circumstanţa imprevizibilă, ci o omisiune de proiectare ce a
condus la întocmirea defectuoasă a documentaţiei tehnice ce a stat la baza atribuirii contractului
„iniţial de lucrări.
Cu alte cuvinte, la momentul întocmirii documentaţiei de atribuire, autoritatea
contractantă trebuie să se asigure că specificaţiile tehnice care fac parte din caietul de sarcini
corespund necesităţii autorităţii şi condiţiilor reale. în măsura în care aceste specificaţii nu mai
corespund realităţii, se impune ca autoritatea contractantă să dispună măsurile necesare în
vederea remedierii situaţiei, o posibilă soluţie putând fi inclusiv refacerea documentaţiei tehnice,
daca este cazul.
Prin urmare, faptul că datele descrise de către beneficiar nu au fost luate în calcul în
proiectul iniţial, prin raportare la apariţia unei împrejurări noi care impunea efectuarea unor
lucrări suplimentare, nu poate constitui un element imprevizibil decât în măsura în care
schimbarea acestor date a fost cauzată de împrejurări care nu au fost si nu au putut fi prevăzute la
momentul întocmirii documentaţiei tehnice.
Prin urmare, lucrările suplimentare nu sunt datorate unor circumstanţe imprevizibile, ci
reprezintă omisiuni ale proiectului tehnic iniţial. Astfel, reclamanta a majorat în mod nejustificat
valoarea iniţială a contractului de lucrări, prin recurgerea la procedura de negociere fără
publicarea prealabilă a unui anunţ de participare, în absenţa unei urgenţe imperative rezultată din
evenimente imprevizibile.
Faţă de cele expuse mai sus, Curtea în baza art.496-497 Cod procedură civilă recursul a
fost respins ca nefondat, sentinţa pronunţată de instanţa de fond fiind menținută.

10. Schemă de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră. Obligația de

restituire a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră. Nerespectare. Sancțiune. Natura
juridică a penalității de 100 Euro prevăzută de art. 28 alin. (1) şi (4) din H.G. nr. 780/2006.
Imposibilitatea ajustării cuantumului penalității

H.G. nr. 780 /2006, art. 28 alin. (1)

O.U.G. nr. 196 /2005

Având în vedere scopul urmărit de legiuitor prin instituirea penalității prevăzute de art.
28 alin. (1) şi (4) din H.G. nr. 780/2006, acela al sancţionării operatorilor care nu-şi
îndeplinesc obligaţiile referitoare la generarea de emisii de gaze cu efect de seră în exces, natura
juridică a acestei penalități este cea a unei sancțiuni contravenționale.
Între obligaţia de restituire a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră şi obligaţia
de plată a penalităţilor există un raport de tip principal-accesoriu. Dacă neachitarea la termen a
obligaţiei principale (nerestituirea în termen legal a certificatelor de emisii de gaze cu efect de
674
seră) atrage răspunderea fiscală, nefiind relevant motivul care a determinat neachitarea taxei,
culpa contribuabilului nefiind o condiţie de angajare a răspunderii fiscale, în ceea ce priveşte
obligaţia accesorie (plata penalităţilor), care intervine în situaţia neachitării obligaţiei
principale, fiind o răspundere contravenţională, este necesară existența unei culpe, iar
exoneratoare poate fi doar forţa majoră.
În aplicarea penalității prevăzute de art. 28 alin. (1) şi (4) din H.G. nr. 780/2006 nu sunt
aplicabile dispoziţiile art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001, care stabilesc criteriile de
individualizare a sancțiunii contravenționale, trimiterea făcută de art. 29 din H.G. nr. 780 /2006
la dispozițiile O.G. nr. 2/2001 referindu-se strict la contravenţiile prevăzute la art. 281 din
acelaşi act normativ, or penalitatea în discuție este reglementată de art. 28, nefiindu-i aplicabilă
această trimitere. Ca urmare, nu se aplică criteriile de individualizare a sancțiunii
contravenționale, un argument suplimentar în acest sens fiind împrejurarea că art. 28
reglementează un cuantum fix al penalităţii. De altfel, imposibilitatea ajustării penalității rezultă
și din jurisprudența consolidată a CJUE prin care s-a stabilit că sistemul de sancțiuni prevăzut
la articolul 16 din Directiva 2003/87 nu încalcă principiul proporționalității.

I.C.C.J., Secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 1799 din 23 martie 2021

1.Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta Societatea A. S.A. în
contradictoriu cu pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu, s-a solicitat anularea Deciziei nr.
72 /2017 prin care a fost respinsă contestația administrativă formulată împotriva Deciziei de
impunere nr. 2 /2017 emisă de Administrația Fondului pentru Mediu - Direcția Generală de
Administrare Fiscală Direcţia Evidență și Colectare, privind aplicarea penalității prevăzute în
cazul nerestituirii certificatelor de emisii de gaze cu efect de sera în sumă de 516.722.074,00 lei,
calculate în temeiul art. 9 alin. (1) lit. s) din Ordonanţa de Urgență a Guvernului nr. 196 /2005
privind Fondul pentru Mediu; anularea Deciziei de impunere nr. 2/2017 și exonerarea reclamantei
de la plata sumei de 516.722.074.00 lei.
2.Soluţia instanţei de fond
Prin Sentinţa nr. 118/2018 pronunţată în data de 30 mai 2018, Curtea de Apel Alba Iulia -
Secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea, ca nefondată.
3.Cererea de recurs
Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta Societatea A S.A., prin care a solicitat
admiterea recursului si casarea sentinţei recurate, cu admiterea acţiunii.
În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele:
Instanţa de fond a făcut o greșită aplicare a legii, respectiv a dispozițiilor art. 28 alin. (1)
din H.G. nr. 780/2006, care instituie penalitatea de 100 euro echivalent in lei pentru fiecare tona
de dioxid de carbon echivalent emisa pentru care operatorul sau operatorul de nave nu a restituit
certificatele de emisii de gaze cu efect de sera, ce constituie venit la Fondul pentru mediu, în
condițiile legii.
Din interpretarea textului de lege rezulta ca sancțiunea instituită de legiuitor este o
sancțiune civilă, fie de natura răspunderii contravenționale, fie de domeniul răspunderii civile
delictuale, dar in ambele situații, în speță, nu sunt întrunite elementele acestor forme de
răspundere juridica.
Totodată, nu au fost îndeplinite prevederile art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001, care
prevede criteriile de individualizare a sancţiunii contravenționale, iar nerespectarea obligaţiei

675
depunerii certificatelor de emisii de gaze cu efect de sera constituie contravenție, supusa
regimului sancționator instituit prin O.G. nr. 2/2001.
Potrivit prevederilor art. 29 din H.G. nr. 780/2006, "contravenţiilor prevăzute la art. 28
indice l le sunt aplicabile dispozițiile Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic
al contravenţiilor", fapta imputata constituind contravenție, regimul sancționator fiind cel
reglementat de O.G. nr. 2/2001 si nu cel stabilit de Codul de procedura fiscala.
Nu sunt respectate prevederile art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001, articol care prevede
criteriile de individualizare a sancțiunii contravenționale. Nici condiţia vinovăției nu este
îndeplinită, predarea întregii cantități de certificate nefiind posibila din cauza faptului ca împotriva
sa a fost deschisa procedura insolventei. Lipsa lichidităților bănești disponibile pentru plata
creanțelor a condus la introducerea cererii de deschidere a procedurii insolventei.
Deschiderea procedurii generale a insolventei si împrejurarea ca societatea nu a avut
asigurate fondurile necesare achiziționării deficitului de certificate, a condus la neîndeplinirea
obligaţiei sale de a restitui numărul de certificate aferente emisiilor de Co2 generate in perioada
01.01.2016-31.12.2016, reprezentând in opinia sa o justa cauza de exonerare de la plata amenzii.
Recurenta A. S.A. funcționează pe o piață concurențială de vânzare a energiei electrice total
nefavorabila producătorilor de energie electrică pe baza de cărbune, sumele încasate pentru
energia electrica vândută neputând acoperi cheltuielile necesare desfășurării activității. In aceste
condiţii, A. S.A nu a avut resursele necesare pentru achiziționarea certificatelor de emisii de gaze
cu efect de seră.
Prin hotărârea atacata, prima instanţă a respins cererea sa, însă, prin considerentele
hotărârii, instanța nu a analizat cele invocate de A. S.A privind incidența încheierii nr. 152/2016
de suspendare provizorie a executărilor silite asupra conturilor sale pana la pronunțarea unei
hotărâri in dosarul nr. x/97/2016 (dosar care este suspendat până la soluționarea dosarului nr.
x/97/2016).
După o expunere cronologica a faptelor, recurenta a arătat că, având in vedere blocarea
conturilor, indisponibilizarea sumelor datorate de către terţii popriţi si consemnarea acestora la
dispoziţia executorului judecătoresc ca urmare a comunicărilor emise de către executori
judecătoreşti, societatea s-a aflat in imposibilitatea achitării oricăror obligaţii. În același timp,
având in vedere incheierile prin care s-a dispus suspendarea provizorie a executărilor silite si s-a
dispus eliberarea doar a sumelor necesare achitării salariilor angajaților A. S.A., nu exista
posibilitatea achitării altor obligaţii, aspecte care nu au fost avute in vedere de instanţa de fond in
motivarea hotărârii.
Mai mult decât atât, Administraţia Fondului pentru Mediu a formulat cerere de deschidere
a procedurii insolventei asupra Societăţii A. S.A., cererea formând obiectul dosarului nr.
x/97/2017, suspendat pana la soluţionarea dosarului nr. x/97/2016.
Recurenta a arătat că nu a putut restitui din motive independente de voinţa sa numărul de
1.136.994 certificate de emisii de gaze cu efect de sera. Deschiderea procedurii generale a
insolventei si împrejurarea ca societatea nu a avut asigurate fondurile necesare achiziţionării
deficitului de certificate, a condus la neîndeplinirea obligaţiei sale de a restitui numărul de
certificate aferente emisiilor de C02 generate in perioada 01.01.2016-31.12.2016, reprezentând o
justa cauză de exonerare de la plata amenzii. A S.A. funcționează pe o piață concurențială de
vânzare a energiei electrice total nefavorabila producătorilor de energie electrica pe baza de
cărbune, sumele încasate pentru energia electrica vânduta neputând acoperi cheltuielile necesare
desfăşurării activităţii. In aceste condiţii, A S.A nu a avut resursele necesare pentru achiziţionarea
certificatelor de emisii de gaze cu efect de sera

676
 Societatea desfăşoară o activitate care urmăreşte satisfacerea unui scop public, producerea
si furnizarea de energie electrica, sens in care acţionar unic al acesteia este statul român prin
Ministerul Energiei. A. si-a dovedit importanta in perioada de iarna in satisfacerea scopului
public când s-a dovedit ca A. S.A. a avut un rol determinant in asigurarea energiei electrice, cu
toate problemele cu care se confruntă.
În drept, au fost invocate prevederile art. 20 din Legea nr. 554/2004.
4.Apărările formulate în cauză
Împotriva recursului promovat de reclamantă a formulat întâmpinare intimata–pârâtă
Administraţia Fondului Pentru Mediu, în cadrul căreia a invocat excepţia nulităţii recursului, iar
în subsidiar, pe fondul recursului a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.
În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele:
Recurenta îşi întemeiază cererea de recurs exclusiv pe art. 20 din Legea nr. 554/2004 a
contenciosului administrativ, fără a lua în considerare şi prevederile art. 28 alin. (1) ale aceleiaşi
legi, astfel că nu indică concret motivele de nelegalitate conform rigorilor stabilite de art. 487, art.
488 şi art. 489 din Codul de procedură civilă sub a cărui incidenţă intră prezenta cauză, neajuns
sancţionat de textele legale anterior menţionate cu nulitatea recursului.
În subsidiar, pe fond se arată că instanţa de fond a reţinut corect situaţia de fapt, având în
vedere materialul probator administrat în cauză, şi a realizat o încadrare juridică adecvată.
De asemenea, se arată că în cuprinsul cererii de recurs deduse judecăţii nu se regăsesc
critici propriu-zise împotriva sentinţei instanţei de fond, cu indicarea punctuală de către recurent a
motivelor de nelegalitate prin raportare la soluţia pronunţată în fond şi la argumentele folosite de
instanţă în fundamentarea acesteia. Modalitatea de motivare a recursului adoptată de recurentă
constă practic în redarea istoricului cauzei, prin indicarea obiectului cererii de chemare în
judecată, a apărărilor formulate cu ocazia soluţionării fondului cauzei, a probelor administrate, cu
concluzia finală că hotărârea primei instanţe este nelegală şi netemeinică, fără însă a arăta în
concret în ce constă greşeala instanţei de fond.
Astfel, un prim motiv de recurs pe care îl invocă reclamanta, motiv invocat şi prin cererea de
chemare în judecată, îl reprezintă deschiderea procedurii generale a insolvenţei şi împrejurarea că
societatea nu a avut asigurate fondurile necesare achiziţionării deficitului de certificate, ceea ce a
condus la neîndeplinirea obligaţiei societăţii de a restitui numărul de certificate aferente emisiilor
de C02 generate în perioada 01.01.2016 - 31.12.2016, apreciind astfel recurenta că aceasta
reprezintă o justă cauză de exonerare de la plata amenzii.
Faţă de acest prim aspect, se arată că în mod corect a reţinut instanţa de fond că societatea
are calitatea de operator în sensul art. 3 lit. g din HG nr. 780/2006 şi că în această calitate avea
obligaţia de a restitui, până cel târziu la data de 30 aprilie a fiecărui an, un număr de certificate de
emisii de gaze cu efect de seră egal cu cantitatea totală de emisii de gaze cu efect de seră
provenite de la instalaţia respectivă în anul calendaristic anterior. Prin susţinerile sale, recurenta-
reclamanta arată în fapt că nu a avut asigurate fondurile necesare achiziţionării deficitului de
certificate aferente emisiilor de C02, necontestând în vreun fel restituirea certificatelor, or, în
mod corect instanţa de fond a apreciat că acest motiv nu reprezintă o cauză care înlătură
răspunderea societăţii.
Un al doilea motiv de recurs invocat de recurentă îl reprezintă incidenţa încheierii nr.
152/2016 de suspendare provizorie a executărilor silite asupra conturilor societăţii până la
pronunţarea unei hotărâri în dosarul nr. x/97/2016.
Intimata a arătat că prin cererea de chemare în judecată, recurenta doar a învederat
instanţei faptul că a formulat cerere de suspendare provizorie şi că prin încheierea nr.
152/29.11.2016 s-a dispus suspendarea procedurilor de executare silită asupra bunurilor societăţii,
677
nefăcând o analiză prin care să conteste sumele datorate Administraţiei Fondului pentru Mediu.
Mai mult, aceasta apreciază că instanţa de fond nu a analizat cele invocate cu privire la această
încheiere, însă, în fapt, prin cererea de chemare în judecată, în cadrul unui singur paragraf, doar se
aduce la cunoştinţa instanţei de existenţa acestei încheieri. Instanţa de fond s-a pronunţat cu privire
la acest aspect, reţinând în mod corect că aceste motive nu sunt de natură să înlăture obligaţia
prevăzută de art. 18 alin. 2 din H.G. nr.780/2006.
Totodată, este neîntemeiat motivul referitor la faptul că Administraţia Fondului pentru
Mediu a formulat cerere de deschidere a procedurii insolvenţei împotriva societăţii, întrucât
societatea reclamantă-recurentă este în funcţiune (activă).
De altfel, în ceea ce priveşte celelalte susţineri din cuprinsul recursului, solicităm instanţei să
le respingă, ca neîntemeiate şi să constate că instanţa de fond în mod corect a reţinut că art. 18
alin. 2 din H.G. nr. 780/2006 privind stabilirea schemei de comercializare a certificatelor de emisii
de gaze cu efect de seră prevede că operatorul fiecărei instalaţii are obligaţia de a restitui, până
cel târziu la data de 30 aprilie a fiecărui an, un număr de certificate de emisii de gaze cu efect de
seră egal cu cantitatea totală de emisii de gaze cu efect de seră provenite de la instalaţia
respectivă în anul calendaristic anterior, altul decât numărul de certificate pentru aviaţie,
verificate potrivit dispozițiilor art. 22, iar aceste certificate se anulează ulterior.
In drept, au fost invocate dispoziţiile art. 205 din Codul de procedură civilă.
5.Răspunsul la întâmpinare
Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimata–pârâtă
Administraţia Fondului pentru Mediu, prin care, cu privire la excepţia nulităţii cererii de recurs, a
arătat că toate criticile sale se încadrează in prevederile art. 488 alin. (l) pct. 8 din Codul de
procedură civilă; pe fondul cauzei, a reluat aspectele prezentate în cadrul cererii de recurs.
6.Procedura de soluționare a recursului
6.1.În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr.212/2018
dispoziţiilor art. 20 din Legea nr.554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că
procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art.493 Cod procedură civilă,
este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi
măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018
prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor Secţiei de contencios administrativ şi
fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că
procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art.493 Cod procedură civilă,
este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.
Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin.(2) și art. 201 din Codul
de procedură civilă, astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin.(3), raportat la art.
XV din Legea nr.2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum
şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă și
dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătoreşti, prin
Rezoluţia din data de 07.01.2019 s-a fixat primul termen de judecată la data de 23 martie 2021, în
şedinţă publică, cu citarea părţilor.
6.2.Alte aspecte procesuale
În cauză, recurenta–reclamantă a fost legal citată prin administratorul judiciar, conform
art. 41 alin. 1 din Legea insolvenţei nr. 85/2014, având în vedere că s-a deschis procedura
generală a insolvenţei împotriva societăţii, prin Sentinţa nr. 601/F/2019 pronunţată în dosarul nr.
x/97/2016.

678
 La data de 04.03.2021, s-a înaintat pe e-mail la instanţă, din partea administratorului
judiciar al recurentei–reclamante, o adresă prin care menționează că îşi însuşeşte recursul
formulat de recurenta-reclamantă.
6.3.La termenul de azi, Înalta Curtea respins ca nefondată excepţia nulităţii recursului,
invocată de intimata –pârâtă prin întâmpinare, pentru motivele cuprinse în practicaua prezentei
decizii.
7.Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor
art.496-499 din Codul de procedură civilă.
7.1.Situaţia de fapt reținută de prima instanţă
Reclamanta are calitatea de operator în sensul art. 3 lit. g din H.G. nr. 780/2006
(operator este orice persoană care operează sau controlează o instalaţie sau care, potrivit
legislaţiei în vigoare, a fost învestită cu putere de decizie economică asupra funcţionării tehnice a
instalaţiei) şi că în această calitate avea obligaţia de a restitui, până cel târziu la data de 30 aprilie
a fiecărui an, un număr de certificate de emisii de gaze cu efect de seră egal cu cantitatea totală de
emisii de gaze cu efect de seră provenite de la instalaţia respectivă în anul calendaristic anterior.
Prin decizia de impunere nr. 2/2017 emisă de pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu
s-au stabilit în sarcina reclamantei obligaţii de plată la fondul pentru mediu în sumă de 516 722
074 lei.
Prin decizia nr. 72/01.09.2017 a fost respinsă ca neîntemeiată contestaţia formulată de
reclamantă împotriva deciziei de impunere.
Din motivarea acestor decizii rezultă că sumele de plată stabilite suplimentar au fost
stabilite în baza art. 9 alin. 1 litera ș) din O.U.G. nr. 196/2005 privind fondul pentru mediu, având
în vedere că, din datele transmise de Agenția Națională pentru Protecția Mediului prin adresa nr.
1/1482/VT/19.05.2017 rezultă că, în 2017, reclamanta nu a restituit un număr de 1136994
certificate aferente emisiilor de CO2 generate în perioada 01.01.2016 -31.12.2016. În acest cadru,
acesteia i s-a aplicat o penalitate în cuantum de 100 Euro, echivalent în lei, pentru fiecare tonă de
dioxid de carbon emisă, stabilindu-se valoarea obligației de 516 722 074 lei.
7.2.Analiza motivelor de casare invocate de recurenta-reclamantă şi a apărărilor intimatei-
pârâte
Înalta Curte reţine, cu titlu preliminar, cadrul legal aplicabile speţei, aşa cum a fost
prezentat de către prima instanţă.
Potrivit prevederilor art. 18 alin. 2 din H.G. nr. 780/2006 privind stabilirea schemei de
comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră:
„Operatorul fiecărei instalaţii are obligaţia de a restitui, până cel târziu la data de 30
aprilie a fiecărui an, un număr de certificate de emisii de gaze cu efect de seră egal cu cantitatea
totală de emisii de gaze cu efect de seră provenite de la instalaţia respectivă în anul calendaristic
anterior, altul decât numărul de certificate pentru aviaţie, verificate potrivit dispozițiilor art. 22,
iar aceste certificate se anulează ulterior.”
Conform prevederilor art. 28 alin. 1 şi 4 din același act normativ:
„Pentru nerespectarea prevederilor art. 18 alin. (2) şi (3), pentru perioada prevăzută la
art. 12^2 se aplică o penalitate de 100 euro, echivalentă în lei, la cursul de schimb leu/euro al
Băncii Naţionale a României valabil la data de 1 mai a anului respectiv, pentru fiecare tonă de
dioxid de carbon echivalent emisă pentru care operatorul sau operatorul de aeronave nu a
restituit certificatele de emisii de gaze cu efect de seră, ce constituie venit la Fondul pentru
mediu, în condiţiile legii.
(…)

679
 (4) Plata sumelor prevăzute la alin. (1) nu exonerează operatorul sau operatorul de
aeronave de la obligația de a restitui certificatele de emisii de gaze cu efect de seră pentru
fiecare tonă de dioxid de carbon echivalent emisă pentru care operatorul sau operatorul de
aeronave nu a restituit certificate în registrul național, până la data la care restituie certificatele
de emisii de gaze cu efect de seră corespunzătoare emisiilor din următorul an calendaristic.”
De asemenea, art. 9 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 196/2005 privind Fondul
pentru mediu, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 105/2006 prevede că veniturile
Fondului pentru mediu se constituie din: „ş) sumele încasate ca urmare a aplicării penalității de
100 euro, echivalentă în lei la cursul de schimb leu/euro al Băncii Naționale a României valabil
la data de 1 mai a anului respectiv, pentru fiecare tonă de dioxid de carbon echivalent emisă,
plătită de către operatorul sau operatorul de aeronave care nu a restituit certificatele de emisii
de gaze cu efect de seră corespunzătoare emisiilor de gaze cu efect de seră generate în anul
anterior, penalitate care crește anual în conformitate cu indicele european al prețurilor de
consum, potrivit prevederilor legale în vigoare.”
Recurenta a invocat, în primul rând, faptul că sancțiunea instituită de legiuitor este o
sancțiune civilă, fie de natura răspunderii contravenționale, fie de domeniul răspunderii civile
delictuale, dar in ambele situații, în speță, nu sunt întrunite elementele acestor forme de
răspundere juridică.
În ceea ce privește natura juridică a sancțiunii instituite de textul amintit anterior, Înalta
Curte constată că scopul legii este acela al sancţionării operatorilor care nu-şi îndeplinesc
obligaţiile stabilite referitoare la generarea de emisii de gaze cu efect de seră în exces, iar potrivit
art. 1 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, este sancţionată prin lege
fapta săvârşită cu vinovăţie.
În mod evident, aplicarea unei penalităţi are ca temei juridic săvârşirea unei fapte de
încălcare cu vinovăţie a unei norme juridice, deci natura juridică a unei sancţiuni
contravenționale, mai ales că, potrivit legii, plata penalităților nu exonerează operatorul sau
operatorul de aeronave de la obligația de a restitui certificatele de emisii de gaze cu efect de seră.
Nu poate fi reţinut argumentul recurentei în sensul că nu sunt întrunite elementele
răspunderii contravenţionale, în speţă aceasta solicitând să se constate că nu este regăsită condiția
vinovăţiei, invocând deschiderea procedurii generale a insolvenţei şi împrejurarea că societatea nu
a avut asigurate fondurile necesare achiziţionării deficitului de certificate, ceea ce a condus la
neîndeplinirea obligaţiei societății de a restitui numărul de certificate aferente emisiilor de C02
generate în perioada 01.01.2016 - 31.12.2016.
În primul rând, prima instanţă a luat în considerare argumentele recurentei referitoare la
blocarea conturilor sale şi la deschiderea procedurii insolvenţei, dar a reţinut în mod corect că
niciuna din aceste împrejurări nu este de natură să o exonereze de obligaţia de plată a
penalităţilor.
Astfel, existenţa dificultăților financiare nu reprezintă o cauză de exonerare de la plata
obligaţiilor fiscale; sub acest aspect, instanța de recurs reţine că între obligaţia de restituire a
certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră şi obligaţia de plată a penalităţilor există un raport
de tip principal-accesoriu. Dacă, în ceea ce priveşte obligaţia principală, instanţa de recurs
menţine considerentele sentinţei, în sensul că neachitarea la termen a obligaţiei principale (în
speţă, nerestituirea în termen legal a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră) atrage
răspunderea fiscală, nefiind relevant motivul care a determinat neachitarea taxei, culpa
contribuabilului nefiind o condiţie de angajare a răspunderii fiscale; în ceea ce priveşte obligaţia
accesorie (plata penalităţilor), care intervine în situaţia neachitării obligaţiei principale, fiind o

680
răspundere contravenţională, este necesară existența unei culpe, iar exoneratoare poate fi doar
forţa majoră.
Or, împrejurările precum aceea că recurenta a acumulat datorii în activitatea sa sau că a
intrat în procedura insolvenţei, în condiţiile în care obligaţia de restituire a certificatelor era
cunoscută şi previzibilă, potrivit legislației incidente, nu pot contura situaţia unei împrejurări
imprevizibile şi insurmontabile care să o fi împiedicat în mod absolut pe recurentă să anticipeze
consecinţele neîndeplinirii obligaţiei sale principale.
În ceea ce priveşte argumentul recurentei, în sensul că nu au fost respectate dispoziţiile
art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001, care prevede criteriile de individualizare a sancțiunii
contravenționale, Înalta Curte constată că trimiterea făcută de art. 29 din H.G. nr. 780/2006 se
referă la contravenţiile prevăzute la art. 28 indice 1 din acelaşi act normativ, or penalitatea ce
face obiectul prezentei cauze este reglementată de art. 28, nefiindu-i aplicabilă această trimitere.
Ca urmare, nu se aplică criteriile de individualizare a sancțiunii contravenționale, un argument
suplimentar în acest sens fiind împrejurarea că art. 28 reglementează un cuantum fix al
penalităţii.
Înalta Curte mai reţine şi faptul că, prin Decizia din octombrie 2013 din cauza C-113/19,
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că art.16 din Directiva 203/87/CE, privind
stabilirea unui sistem de comercializare a cotelor de emisie de gaze cu efect de seră în cadrul
Comunităţii Europene trebuie interpretat în sensul că se opune excluderii de la aplicarea
penalităţii de 100 Euro pentru depăşirea emisiilor pe care o prevede în cazul operatorului care nu
a restituit până la data de 30 aprilie a anului în curs cotele de dioxid de carbon care corespunde
emisiilor sale din anul precedent, chiar dacă operatorul dispune la această dată de un număr
suficient de certificate. S-a statuat, prin această decizie, că articolul 16 alineatul (3) din Directiva
2003/87 stabilește o distincție obiectivă și rezonabilă în raport cu obiectivul care constă în
instituirea unui sistem comun performant de cote între, pe de o parte, operatorii care și-au
îndeplinit obligația de restituire și, pe de altă parte, cei care s-au sustras de la aceasta (par 39-42):
„Astfel, a da instanței naționale posibilitatea de a ajusta cuantumul penalității care
sancționează operatorii din această a doua categorie și, prin urmare, de a trata în mod diferit
operatorii care se află cu toții în mod obiectiv în aceeași situație de nerespectare a obligației lor
de restituire nu numai că nu rezultă deloc din principiul egalității în drept, dar ar fi chiar în
contradicție cu acesta.
În continuare, în ceea ce privește articolul 47 din cartă, presupunând că instanța de
trimitere consideră că ar trebui să permită punerea sub semnul întrebării a validității Directivei
2003/87 pentru faptul că nu ar permite persoanelor vizate să conteste cuantumul penalității care
le este aplicată, trebuie amintit că, referitor la acest aspect, Curtea s-a pronunțat deja în
Hotărârea Billerud și, ulterior, în Ordonanța din 17 decembrie 2015, Bitter (C-580/14,
EU:C:2015:835), și a statuat că sistemul de sancțiuni prevăzut la articolul 16 din această
directivă nu încalcă principiul proporționalității.
În sfârșit, în ceea ce privește articolul 49 alineatul (3) din cartă, potrivit căruia pedepsele
nu trebuie să fie disproporționate față de infracțiune, este suficient, din nou, să se facă trimitere
în orice caz la aprecierea, efectuată deja de Curte în Hotărârea Billerud, cu privire la principiul
proporționalității.
Astfel, trebuie să se răspundă la a treia întrebare că articolele 20 și 47, precum și
articolul 49 alineatul (3) din cartă trebuie interpretate în sensul că nu se opun ca penalitatea
forfetară prevăzută la articolul 16 alineatul (3) din Directiva 2003/87 să nu poată fi în niciun fel
ajustată de instanța națională.”

681
 Mai mult decât atât, prin Ordonanța Curții din 17 decembrie 2015 în cauza C-580/14,
CJUE a statuat că „examinarea întrebării adresate nu a evidențiat niciun element de natură să
afecteze, în privința principiului proporționalității, validitatea articolului 16 alineatul (3) a doua
teză din Directiva 2003/87/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 octombrie 2003
de stabilire a unui sistem de comercializare a cotelor de emisie de gaze cu efect de seră în cadrul
Comunității și de modificare a Directivei 96/61/CE a Consiliului, astfel cum a fost modificată
prin Directiva 2009/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2009, în
măsura în care acesta prevede o amendă de 100 de euro pe tonă de dioxid de carbon echivalent
emisă pentru care operatorul nu a restituit cotele.”
În sfârşit, argumentele legate de faptul că recurenta desfășoară o activitate care urmăreşte
satisfacerea unui scop public şi de importanţa serviciilor prestate pe timp de iarnă sunt strict
teoretice şi nu pot înlătura obligaţia de plată a penalităților, cât timp recurenta s-a aflat în
nerespectarea obligaţiei legale specifice de restituire a certificatelor de emisii de gaze cu efect de
seră.
7.3.Temeiul procesual al soluţiei date recursului
Pentru toate aceste argumente, în temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. 1 pct. 8 din
Codul de procedură civilă, Înalta Curte a respins recursul ca nefondat.

11. Asigurarea de răspundere profesională a executorilor judecătorești prin intermediul

Casei de Asigurări a Executorilor Judecătorești. Lipsa condiționării încheierii contractelor
de asigurare de existența unui mandat oferit C.A.S.E.J. de către persoanele asigurate

Legea nr. 237/2015, art. 25 alin. (1)

Casa de Asigurări a Executorilor Judecătorești este o entitate înființată în temeiul art. 35

din Legea nr. 188/2000 pentru asigurarea răspunderii civile privind executorii judecătorești în
funcție, funcționând ca un fond mutual de protecție instituit ca urmare a delegării autorității
publice către executorul judecătoresc și a liberalizării profesiei, nefiind, prin urmare, o societate
de asigurare pentru a se supune dispozițiilor Legii nr. 237/19.10.2015.
Casa de Asigurări a Executorilor Judecătorești nu are nevoie de un mandat de la
executorul judecătoresc asigurat pentru a acționa în calitatea de contractant pentru încheierea
poliței de asigurare cu asiguratorul privat. Acest drept este conferit de dispozițiile art. 25 alin.
(1) din Statutul său de funcționare în care se precizează faptul că trebuie să solicite doar
aprobarea Consiliului UNEJ (format din reprezentanți ai tuturor Camerelor Executorilor
Judecătorești) în vederea realizării unei astfel de operațiuni juridice.

I.C.C.J., Secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 5889 din 24 noiembrie 2021

1. Acțiunea judiciară
1.1. Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a,
contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A, în calitate de executor judecătoresc în cadrul
Biroului executorului judecătoresc B, a chemat în judecată pe pârâtele Uniunea Națională a
Executorilor Judecătorești din România și Casa de Asigurări a Executorilor Judecătorești,
solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună:

682
1. anularea Hotărârii nr. 19/2010 prin care a fost adoptat Statutul Uniunii Naționale a
Executorilor Judecătoreşti şi a profesiei de executor judecătoresc;
2. anularea Hotărârii UNEJ nr. 2/2014 prin care a fost adoptat Statutul Casei de Asigurări a
Executorilor Judecătoreşti;
3. anularea Hotărârilor nr. 39/2005, nr. 30/2014 și nr. 3/18.02.2016, toate emise de Consiliul
Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti din România;
4. repararea pagubei, constând în restituirea sumelor de bani achitate către pârâte de la data
admiterii in profesie, respectiv luna august 2011 și până la pronunţarea hotărârii judecătoreşti.
1.2. La data de 08.10.2018, reclamanta a depus la dosar cerere completatoare la acțiunea
introductivă de instanță prin care a solicitat și anularea art. 21 alin. (1) lit. g) și art. 26 alin. (3) și
(4) din Statutul Profesiei de executor judecătoresc, aprobat prin Hotărârea Consiliului Uniunii nr.
11/11.05.2018, pe motiv că aceste dispoziţii adaugă la prevederile art. 33 alin. (1) lit. b) din
Legea nr. 188/2000 (actualmente, art. 34).
1.3. La data de 01.11.2018, reclamanta a depus la dosar cerere precizatoare referitoare la
obiectul cererii de chemare în judecată prin care a învederat următoarele:
1. Anularea parţială a Hotărârilor U.N.E.J. nr. 19/2010, nr. 2/2014, nr. 39/2005, nr.
30/2014 și nr. 3/18.02.2016, respectiv a art. 26 alin. (3) și (4) din Statutul Profesiei de executor
judecătoresc ce prevede: ,,(3) cota de contribuţie a fiecărui executor judecătoresc la Uniune se
aprobă de Consiliul Uniunii, la propunerea Biroului executiv al Consiliului Uniunii. (4) Cotele de
contribuţie se plătesc lunar’’ pe motiv că aceasta dispoziţie normativă adaugă la prevederile art.
33 alin. (1) lit. b) din Legea 188/2000 (actualmente art. 34) ce dispune: ,,Consiliul Uniunii
Naţionale a Executorilor Judecătoreşti îndeplineşte următoarele atribuţii: (….) aprobă cotele de
contribuţie ale birourilor executorilor judecătoreşti la Camera executorilor judecătoreşti, precum
şi pe cele ale Camerelor executorilor judecătoreşti la Uniunea Naţională a Executorilor
Judecătoreşti, potrivit statutului acesteia.’’
- anularea art. 1 din Hotărârea UNEJ nr 30/2014, potrivit căruia “începând cu data intrării in
vigoare a prezentei hotărâri, toate Camerele Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curţile de apel
vor transmite UNEJ o situaţie trimestrială cu încasările brute realizate lunar de către birourile de
executor judecătoresc care virează la U.N.E.J. contribuţia profesională lunară în cuantum mai mic
decât maximul prevăzut în Hotărârea Consiliului U.N.E.J. nr. 23/10.07.2014, respectiv 1000 lei”;
- renunţarea la anularea Hotărârilor nr. 39/2005, nr. 2/2014; nr. 3/18.02.2016;
- restituirea de către U.N.E.J. a sumei de 38.750 lei, încasată cu titlu de contribuţie;
- restituirea de către Casa de Asigurări a Executorilor Judecătoreşti a sumei de 3.750 lei.
2. Soluţia instanţei de fond
Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa
civilă nr. 726 din 26.02.2019, a respins acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva sentinței a declarat recurs reclamanta, care a solicitat casarea acesteia și, în
urma rejudecării cauzei, admiterea acțiunii astfel cum a fost precizată.
În motivarea căii de atac, încadrabilă în drept în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8
C.proc.civ., recurenta a susținut faptul că sentința contestată a fost dată cu aplicarea greșită a
normelor de drept material.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurentă critici de
nelegalitate cu privire la hotărârea judecătorească atacată ce vor fi prezentate în continuare.
Asigurarea de răspundere civilă are ca obiect răspunderea civilă, iar asigurătorul se obligă
să plătească o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde în baza legii faţă de
terţele persoane păgubite şi pentru cheltuielile făcute de asigurat în procesul civil.
683
 La producerea cazului asigurat, despăgubirea se stabileşte pe baza convenţiei dintre
asigurat, persoana păgubită şi asigurător, potrivit contractului de asigurare. Or, Casa de asigurări
încheie un contract de asigurare ca intermediar, fără ca să fie mandatată de asigurat, în speţă,
executorul judecătoresc. Singura asigurare profesională pe care o poate contracta și achita un
executor judecătoresc este cea pe care o încheie în nume propriu; ca atare, asigurarea nu o poate
încheia prin intermediarul Casa de asigurări.
Hotărârea nr. 2/2014 privind Statutul Casei de asigurări a fost adoptată cu încălcarea
prevederilor art. 5 din Legea nr. 32/2000 privind activitatea şi supravegherea intermediarilor în
asigurări şi reasigurări.
Este eronată concluzia primei instanțe în sensul că funcţionarea Casei de asigurări a
executorilor judecătoreşti nu intră în obiectul de reglementare al Legii nr. 237/2015. Astfel, ori de
câte ori prin legi şi prin alte acte normative se face trimitere la prevederile referitoare la
asigurători şi reasiguratori din Legea nr. 32/2000, cu modificările şi completările ulterioare,
abrogate prin această lege, trimiterea se consideră a fi făcută la prezenta lege.
În mod greșit, instanța de fond a apreciat că adoptarea Legii nr. 237/19.10.2015 nu
produce efecte juridice în ceea ce priveşte funcţionarea CAEJ, deoarece Hotărârea Congresului
UNEJ nr. 2/2014 este anterioară adoptării acestei legi. În realitate, prin intrarea în vigoare a Legii
nr. 237/19.10.2015, a fost abrogată Hotărârea Congresului UNEJ nr. 2/2014, întrucât cuprinde
dispoziții contrare acestei legi.
Recurenta opinează în sensul că Statutul Casei de asigurări, prin art. 8, impune în mod
nelegal o dublă asigurare.
În altă ordine de idei, recurenta susține că prima instanță a interpretat și a aplicat eronat
prevederile art. 34 lit. b) din Legea nr.188/2000.
4. Apărările formulate în cauză
Intimatele au formulat întâmpinări în care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
5. Soluția instanței de recurs
Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor
expuse în întâmpinările intimatelor, precum și a cadrului normativ aplicabil, Înalta Curte
apreciază că recursul este nefondat.
Cu titlu prealabil, instanța de control judiciar reține faptul că activitatea executorilor
judecătorești este reglementată printr-o lege specială, un regulament de punere în aplicare a legii
și un statut.
Astfel, Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, republicată, cu modificările și
completările ulterioare, menționează, la art. 32 alin. (1) lit. a) și f) și alin. (2), precum şi la art.
34 lit. b):
„(1) Congresul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti are următoarele atribuţii:
a) adoptă Statutul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti şi pe cel al Casei de
asigurări; (…) f) aprobă bugetul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti şi al Casei de
asigurări; (…)
(2) Hotărârile Congresului Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti sunt obligatorii
pentru toţi membrii acesteia. (…)
Art. 34. Consiliul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti îndeplineşte următoarele
atribuţii: (…)
b) aprobă cotele de contribuţie ale birourilor executorilor judecătoreşti la Camera
executorilor judecătoreşti, precum şi pe cele ale Camerelor executorilor judecătoreşti la Uniunea
Naţională a Executorilor Judecătoreşti, potrivit statutului acesteia.”

684
 Din interpretarea dispozițiilor normative anterior citate rezultă faptul că legiuitorul a
conferit posibilitatea reglementării prin statut a modului de plată al contribuțiilor profesionale
datorate de executorii judecătorești.
Relevante sunt și prevederile art. 93 alin. (2) din Regulamentul de aplicare a Legii nr.
188/2000 în care se stipulează faptul că: “Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești
funcționează în baza statutului propriu (…).”
Prin art. 26 alin. (2) - (4) din Hotărârea nr. 19/2010 privind aprobarea Statutului UNEJ și
al profesiei de executor judecătoresc s-au prevăzut următoarele:
“(2) Bugetul Uniunii este format din contribuțiile bănești ale membrilor săi, donații,
sponsorizări și din orice alte sume de bani dobândite ilicit.
(3) Cota de contribuție a fiecărui executor judecătoresc la Uniune se aprobă de Consiliul
Uniunii, la propunerea Biroului Executiv al Consiliului Uniunii.
(4) Cotele de contribuție se plătesc lunar.”
După cum în mod justificat a menționat și prima instanță, în aplicarea dispozițiilor legale
mai sus citate, prin art. 26 alin. (3) și (4) din Hotărârea nr. 19/2010 privind aprobarea Statutului
UNEJ și al profesiei de executor judecătoresc s-a reglementat modul de punere în executare a
prevederilor art. 34 lit. b) din legea în discuție, fără a adăuga la aceasta și fără a o modifica.
În atare condiții, recurenta nu poate susține cu temei faptul că a fost obligată la plata unor
contribuții bănești care nu se regăsesc în corpul legii aplicabile profesiei pe care o exercită.
În ceea ce privește răspunderea civilă a executorului judecătoresc și asigurarea
profesională a acestuia, art. 35 din Legea nr. 188/2000 precizează că:
“(1) În cadrul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti se va organiza şi va
funcţiona o casă de asigurări pentru asigurarea de răspundere civilă a executorilor judecătoreşti,
cu personalitate juridică, în condiţiile stabilite prin statutul propriu aprobat de Congresul Uniunii
Naţionale a Executorilor Judecătoreşti.”
De asemenea, art. 45 din aceeași lege menționează că:
“(1) Răspunderea civilă a executorului judecătoresc poate fi angajată, în condiţiile legii
civile, pentru cauzarea de prejudicii prin încălcarea obligaţiilor sale profesionale.
(2) Asigurarea de răspundere profesională a executorului judecătoresc se realizează prin
Casa de asigurări constituită în acest scop, potrivit art. 35 alin. (1)."
În aplicarea prevederilor art. 35 din Legea nr. 188/2000, prin Hotărârea nr. 2/23.05.2014
adoptată de Congresul UNEJ a fost aprobat Statutul Casei de Asigurări a Executorilor
Judecătorești.
Critica recurentei potrivit căreia adoptarea Legii nr. 237/19.10.2015 privind autorizarea şi
supravegherea activităţii de asigurare şi reasigurare produce efecte juridice în ceea ce priveşte
funcţionarea CAEJ este nefondată.
În art. 1 din Legea nr. 237/19.10.2015 se precizează în mod expres faptul că acest act
normativ are ca obiect de reglementare autorizarea şi funcţionarea societăţilor de asigurare şi
reasigurare cu sediul pe teritoriul României.
Or, Casa de Asigurări a Executorilor Judecătorești nu este o societate de asigurare pentru
a se supune dispozițiilor acestei legi. Așa cum s-a precizat anterior, ea este o entitate înființată în
temeiul art. 35 din Legea nr. 188/2000 pentru asigurarea răspunderii civile privind executorii
judecătorești în funcție. În cadrul întâmpinării depuse la dosar, intimata UNEJ a arătat faptul că
funcționează ca “un fond mutual de protecție instituit ca urmare a delegării autorității publice
către executorul judecătoresc și a liberalizării profesiei.”

685
 Desigur, contrar celor susținute de către recurentă, Casa de Asigurări a Executorilor
Judecătorești nu își poate condiționa activitatea de un “mandat” al executorului judecătoresc în
funcție în condițiile în care aceasta răspunde pentru activitatea tuturor executorilor în funcție.
Casa de Asigurări a Executorilor Judecătorești nu are nevoie de un mandat de la
executorul judecătoresc pentru a acționa în calitatea de contractant pentru încheierea poliței de
asigurare cu asiguratorul privat. Acest drept este conferit de dispozițiile art. 25 alin. (1) din
Statutul său de funcționare în care se precizează faptul că trebuie să solicite doar aprobarea
Consiliului UNEJ (format din reprezentanți ai tuturor Camerelor Executorilor Judecătorești) în
vederea realizării unei astfel de operațiuni juridice.
În fine, instanța de control judiciar apreciază că este lipsită de substanță juridică afirmația
recurentei potrivit căreia Statutul Casei de asigurări, prin art. 8, impune în mod nelegal o dublă
asigurare.
Așa cum s-a precizat de către intimată, scopul înființării Casei de Asigurări a Executorilor
Judecătorești nu este acela de a proteja executorul judecătoresc de pierderile financiare suferite de
despăgubirea terților care au fost prejudiciați prin activitatea profesională, ci acela de a proteja
persoanele păgubite ca o măsură asiguratorie a Statului Român care a delegat autoritatea publica
a executării silite profesiei liberalizate a executorului judecătoresc.
6. Temeiul legal al soluției instanței de recurs
Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 și art. 28 din
Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările și completările
ulterioare, raportat la art. 496 C.proc.civ., Înalta Curte a respins recursul, ca nefondat.

686
 DREPTUL CONCURENŢEI

1. Faptă anticoncurențială constând în stabilirea prețurilor la lucrările de instalații în

domeniul gazelor naturale. Prescripţia extinctivă a dreptului Consiliului Concurenței de a
aplica sancţiunea. Calculul termenului de prescripție de 5 ani, prevăzut de art. 61 alin. (1)
lit. b) din Legea nr. 21/1996. Întreruperea cursului prescripției. Condiții

Legea nr. 21/1996, art. 5 alin. (1), art. 61 alin. (1) lit. b)

Actele procedurale efectuate de către Consiliul Concurenţei în condiţiile art. 62 din

Legea concurenţei nr. 21/1996 au ca efect întreruperea termenului de 5 ani, de prescripţie a
dreptului de a aplica sancţiunea contravenţională, cu consecinţa curgerii unui nou termen de 5
ani de la data la care autoritatea de concurență a întreprins una dintre acţiunile menţionate la
alin. (2) al acestui articol.
Reglementarea prescripţiei dreptului Consiliului de a instrumenta fapte anticoncurenţiale
şi a aplica sancţiuni are ca scop stimularea unei conduite active în valorificarea drepturilor şi
competenţelor recunoscute prin lege acestuia şi, implicit, sancţionarea rămânerii în pasivitate
faţă de orice fapte care prezintă pericol anticoncurențial fiind, astfel, de neacceptat ca ieşirea
din pasivitate a Consiliului, în exercitarea competenţelor sale proprii, să rămână fără efect sub
aspectul curgerii termenului de prescripţie.
Este fără putere de tăgadă că numai în acest fel poate fi interpretată dispoziţia art. 62
alin. (2) din Legea nr. 21/1996, în enumerarea acţiunilor ce pot fi întreprinse de către Consiliul
Concurenţei şi care întrerup cursul termenului de prescripţie, legiuitorul având în vedere toate
actele sau faptele juridice emise sau săvârşite de autoritatea de competenţă în limitele sale de
competenţă cărora li se recunoaşte efect întreruptiv al oricărei prescripţii care curge împotriva
acestuia. Această enumerare nu are caracter limitativ, ci este exemplificativă, aspect care rezultă
din utilizarea de către legiuitor a sintagmei „în principal”, sugerându-se că legiuitorul a avut în
vedere şi alte acţiuni, însă neindividualizate.

I.C.C.J., Secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 3426 din 4 iunie 2021

I. Circumstanţele cauzei
1.1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios
administrativ şi fiscal, la data de 26.01.2016, reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul
Consiliul Concurenţei, a solicitat:
I. pe cale de excepţie, anularea Deciziei nr. 37/14.09.2015 privind constatarea încălcării
prevederilor art. 5 alin.(1) lit. a) din Legea concurenţei nr.21/1996, emisă de Plenul Consiliului
Concurenţei, în ce priveşte sancţiunea aplicată în mod nelegal reclamantei A. S.A., în cuantum de
788.017 lei, ca efect al împlinirii termenului de prescripţie cu privire la faptele analizate;
II. pe fondul cauzei, anularea Deciziei nr. 37/14.09.2015 privind constatarea încălcării
prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea concurenţei nr. 21/1996, emisă de Plenul Consiliului
Concurenţei, în ce priveşte sancţiunea aplicată în mod nelegal subscrisei A S.A., în cuantum de
788.017 lei, întrucât faptele investigate nu reprezintă încălcări ale Legii concurenței nr. 21/1996:

687
III. în subsidiar, a solicitat reducerea cuantumului amenzii ca urmare a individualizării sancţiunii,
precum şi prin reţinerea unor circumstanţe atenuante suplimentare şi înlăturarea circumstanței
agravante.
1.2. Soluţia primei instanţe
Prin Sentinţa nr. 2114 din 17 iunie 2016, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a
contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. SA în
contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei, ca nefondată.
1.3. Calea de atac exercitată
Împotriva sentinţei nr. 2114 din 17 iunie 2016 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti –
Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.A,
întemeiat pe dispoziţiile art.488 alin.(1) pct. 8 Cod procedură civilă, solicitând admiterea
recursului, casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, admiterea cererii introductive astfel cum a
fost formulată. Totodată, a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 453 Cod procedură civilă,
obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.
O primă critică vizează faptul că, în mod greșit ar fi apreciat instanţa de fond că în cauză
nu a intervenit prescripţia extinctivă a dreptului de a aplica sancţiuni, ceea ce echivalează cu
încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material (în concret a dispoziţiilor legale
incidente prescripţiei, aplicabile materiei investigaţiilor în domeniul concurenţei); astfel, susține
recurenta, instanţa de fond a reţinut că „în cauză sunt incidente prevederile privind prescripţia
dreptului Consiliului Concurenţei de a aplica sancţiunea în forma în vigoare la data adoptării
soluţiei de sancţionare (14.09.2015), nefiind incident principiul legii contravenţionale mai
favorabile".
În opinia recurentei, soluția este greșită, întrucât ignoră regulile de aplicare în timp a
normelor legale. Astfel, conform prevederilor Legii concurenţei, data de la care începe să curgă
termenul de prescripţie extinctivă este data săvârşirii faptei, respectiv data încetării ultimului act
sau fapt anticoncurențial, în cauză ultimul act încetând în martie 2010, aspect confirmat inclusiv
prin Decizia de sancţionare contestată în cauză; prescripţia (inclusiv cauzele de întrerupere a
termenului de prescripţie) este supusă normelor legale care au instituit-o, respectiv prevederilor
anterioare modificărilor aduse prin O.U.G. nr. 31/2015.
Susține recurenta că instituţia prescripţiei exctinctive a fost abordată diferit de către
legiuitor, în sensul în care, până la 01.10.2011 (data intrării în vigoare a noului Cod Civil),
aceasta a fost concepută ca o instituţie de ordine publică, guvernată de norme imperative, iar
ulterior a fost reglementată ca instituţie de ordine privată, care nu mai operează de plin drept;
într-un atare context, prin aplicarea legii noi unei prescripţii extinctive începută pe legea veche,
se ajunge „nu doar la modificarea regimului de invocare a excepţiei de prescripţie - care devine
altul decât cel legal prevăzut la data începerii cursului acesteia, ci la o modificare chiar a naturii
juridice a acestei instituţii a prescripţiei extinctive (cu consecinţe inclusiv în planul dreptului
substanțial), care, deşi de ordine publică la naşterea ei, va fi tratată ca instituţie de ordine privată"
(Decizia nr. 1/17.02.2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie). Ca atare, recurenta apreciază că,
în cauză, se impune aplicarea prevederilor legale privind instituţia prescripţiei (inclusiv a celor
care reglementează cazurile de întrerupere a prescripţiei) în vigoare la data la care a început să
curgă termenul de prescripţiei extinctivă, respectiv data ultimului act anticoncurențial care, în
prezenta speță, ar fi avut loc în martie 2010.
Mai arată recurenta că, la nivel comunitar, amenzile aplicate de Comisia Europeană
pentru încălcarea regulilor de concurenţă sunt stabilite plecând de la cifra de afaceri realizată de
întreprindere pe piaţa relevantă pe care s-a produs încălcarea; în acest sens, prevederile art. 12 şi
13 din Orientările Comisiei din 2006 privind individualizarea sancţiunilor sunt clare: ,,cuantumul
688
de bază se fixează în raport cu valoarea vânzărilor", iar ,,valoarea vânzărilor" este definită ca
,,valoarea vânzărilor de bunuri sau servicii, realizate de întreprindere, care au legătură directă sau
indirectă cu încălcarea". Spre deosebire de situaţia la nivel comunitar, în opinia recurentei, în
România, nivelul de bază al amenzii se determină ca procent din cifra de afaceri totală a
întreprinderii, potrivit art. 55 alin. (1) lit. (a) din Legea Concurenței; ca atare, între Acquis-ul
comunitar şi Legea Concurenţei există diferenţe considerabile în ceea ce priveşte nivelul minim
al sancţiunii (0,5% din cifra de afaceri în România, respectiv 0,2% la nivel UE), baza de calcul a
amenzii (cifra de afaceri totală în România, respectiv cifra de afaceri pe piaţa relevantă la nivel
UE) şi anul relevant pentru stabilirea bazei de calcul (ultimul an anterior sancţionării în România,
respectiv ultimul an al încălcării la nivel UE).
În consecință, contrar celor reţinute de instanţa de fond, în opinia recurentei, nu ar exista
identitate de conţinut între prevederile art. 62 înainte şi după modificarea intervenită prin O.U.G.
nr.31/2015, motivarea instanţei de fond privind prescripţia dreptului de a aplica sancţiuni
sprijinindu-se în mod greșit şi pe o presupusa identitate de conţinut între art. 62 din Legea
Concurenţei în forma avută înainte de intrarea în vigoare a O.U.G. nr.31/2015 şi art. 62
modificat, ca urmare a intrării în vigoare a acestei ordonanţe; deşi ar exista diferenţe de
necontestat între textul celor două norme (în special cea care vorbeşte despre ,,declanşarea
investigaţiei" şi cea care vorbeşte de ,,investigare”, instanţa de fond ar fi apreciat că această
diferenţă nu are vreun impact asupra conţinutului celor două norme, deși, susține recurenta,
,,declanşarea investigaţiei" nu are cum să echivaleze cu ,,investigarea" pentru că primul este un
moment precis determinat în timp (emiterea ordinului de deschidere a investigaţiei), în vreme ce
,,investigarea" este un proces care durează (începe la declanşarea investigaţiei, presupune mai
multe acte de investigare-solicitări de informaţii, inspecţii inopinate, analizarea de către Consiliu
a materialului probator, întocmirea raportului de investigaţie, analiza observațiilor scrise depuse
de întreprinderi în legătură cu raportul, audierea părţilor) şi se finalizează cu emiterea unei decizii
de sancţionare sau cu un ordin de închidere a investigaţiei; ca atare, în opinia recurentei, un
moment precis determinat în timp nu are cum să echivaleze cu un întreg proces ce presupune cu
necesitate mai mulţi pași.
O altă critică, fundamentată pe aceeași situație de casare este aceea că, în mod eronat ar fi
reţinut instanţa de fond existența unui preţ fix în contractele semnate de recurentă, prin
interpretarea nejustificată a clauzelor contradictorii, în sensul în care acestea ar reglementa un
preţ fix , ceea ce constituie o încălcare şi aplicare greşită a prevederilor Codului Civil aplicabil
rationae temporis, în materia realizării, interpretării (art. 982, art. 983, art. 984 C.civ.), executării
şi efectelor contractelor, dar şi o abatere de la principiul pacta sunt servanda (art.969 C.civ.)
În realitate, susține recurenta, în cazul a 12 din cei 14 executanți (în cadrul investigaţiei, 8
din cei 10 executanți) cu care A a încheiat contracte, este vorba despre clauze contractuale
contradictorii, caz în care este necesară interpretarea contractului în vederea identificării voinței
reale a părţilor, singura posibilitate de stabilire a intenţiei părţilor fiind interpretarea contractelor
potrivit regulilor de interpretare stabilite de Codul civil.
În opinia recurentei, prin clauza contractuală care menţionează acordarea discount-urilor
pentru respectarea preţurilor, nu se face distincţie între respectarea unor preţuri fixe şi respectarea
unor preţuri maxime, fiind o formulare neutră, această clauză neputând fi invocată în susţinerea
vreuneia din cele două interpretări (preţ fix vs. preţ maxim); împrejurarea că A. este debitorul
unei obligaţii corelative de plată a discount-urilor în cazul în care se respectă preţurile (fără a se
arăta despre ce preţuri este vorba) este lipsită de vreo relevanţă pentru interpretarea contractului;
chiar dacă acordarea discount-urilor ar fi fost condiţionată de respectarea unui preţ fix, în opinia
recurentei, acest aspect nu ar fi făcut decât să accentueze caracterul contradictoriu al clauzelor
689
contractuale, câtă vreme articolul 6.3 din contracte vorbeşte în mod neechivoc de respectarea
unor preţuri maxime. Ar fi devenit cu atât mai necesară interpretarea contractului pentru a vedea
dacă există obligaţia de a respecta un preţ fix, întrucât de existenţa unei asemenea obligaţii ar fi
depins, la rândul ei, existenţa obligaţiei A de a plăti un discount pentru respectarea preţului fix.
În ceea ce privește cele două contracte comerciale în cauză, arată recurenta că simplul fapt
că eroarea de redactare nu a fost observată până la declanşarea investigaţiei, nu presupune ab
initio că aceasta ar fi fost cunoscută de către părţi; în fapt, susține recurenta, câtă vreme această
clauză nu a făcut obiectul vreunei dispute contractuale între A şi cei doi executanți, nici nu s-a
pus vreodată în discuţie problema respectării unor preţuri fixe de către executanţii de lucrări. De
altfel, instanţa de fond şi-a întemeiat motivarea exclusiv pe lipsa unui act rectificator între părţile
contractuale, nefiind invocat niciun alt argument sau mijloc de probă în susţinerea concluziei
instanţei.
O altă critică susținută în dezvoltarea aceluiași motiv de recurs este aceea că, în mod
eronat, ar fi reţinut instanţa de fond că înţelegerea dintre recurentă şi executanţii de lucrări ar
reprezenta o înţelegere verticală, o asemenea concluzie fiind, în mod vădit eronată, deoarece o
înţelegere verticală este cea care îndeplineşte condiţiile cumulative stabilite de Orientările
Comisiei privind restricțiile verticale, cea mai importantă în speţă fiind cerinţa ca înţelegerea să
se încheie între două sau mai multe întreprinderi care acţionează fiecare în sensul înţelegerii, la
niveluri diferite ale lanțului de producţie şi de distribuţie; obligaţiile legale care trebuie respectate
de recurenta “A”, respectiv de executanţii de lucrări, sunt incompatibile cu asimilarea lor cu un
furnizor, respectiv nişte cumpărători de servicii de avizare, recepţie şi punere în funcţiune a
instalaţiilor de gaze naturale între care a intervenit o înţelegere verticală.
Astfel, susține titulara căii de atac, în cazul încheierii unei înţelegeri verticale cu un
furnizor de servicii, cumpărătorul poate să îşi aleagă în mod liber furnizorul de servicii,
neexistând vreo obligaţie legală de a încheia un contract cu un anumit furnizor. Or, în cazul
executanților de lucrări care au încheiat contracte cu recurenta, această libertate nu există, ei fiind
obligaţi prin lege să cumpere aceste servicii exclusiv de la aceasta.
De asemenea, în cazul unor înţelegeri verticale, este necesar ca fiecare parte a acesteia să
acţioneze, în sensul înţelegerii, la un nivel diferit al lanțului de producţie sau de distribuţie. Or, în
cazul de faţă, în opinia recurentei, nu se poate vorbi de existenţa unui astfel de lanț de producţie-
distribuţie, deoarece este vorba despre respectarea unei obligaţii legale atât de către executanţii de
lucrări, cât şi de către recurenta A, nu cu o activitate de plasare în comerţ de servicii de avizare,
recepţie şi punere în funcţiune; neexistând un asemenea lanț de producţie-distribuţie, nu ar putea
fi vorba de înţelegeri verticale.
O ultimă critică vizează concluzia instanţei de fond în sensul în care nivelul de bază al
amenzii ar fi fost corect determinat, apreciind curtea de apel că nivelul de bază al sancţiunii
(stabilit de către Consiliu la limita maximă prevăzută de lege pentru încălcările de gravitate mică,
2% din cifra de afaceri totală a A.) ar fi fost corect determinat „având în vedere anvergura
economică a reclamantei A., cu o putere pe piaţa semnificativă, având relaţii contractuale cu o
multitudine de întreprinderi, spre deosebire de executanţii de lucrări”.
În opinia recurentei, în mod nejustificat ar fi reţinut instanţa de fond că nivelul de bază al
sancţiunii nu ar fi disproporționat, câtă vreme aceasta nu a luat în calcul necesitatea redusă de a
asigura efectul disuasiv/preventiv al amenzii raportat la împrejurările concrete ale cauzei, de
natură a conduce la concluzia că se impune reducerea cuantumului amenzii stabilite prin Decizia
contestată: conduita pe piaţă a A. care nu a mai făcut obiectul unui raport de investigaţie al
Consiliului, nicio întreprindere nu ar fi formulat vreodată o plângere adresată Consiliului în
legătură cu comportamentul Societăţii pe piaţă, iar societatea pusese capăt presupusei încălcări
690
încă înainte de declanşarea investigaţiei, faptele investigate fiind săvârşite acum mai mult de 5
ani, ceea ce face ca relevanţa lor pentru consumatori să fie extrem de redusă în prezent.
1.4. Apărările intimatei-reclamante
Intimatul-pârât Consiliul Concurenţei a formulat întâmpinare prin care a solicitat
respingerea recursului ca nefondat.
A arătat intimatul că faptele analizate în cauză, respectiv stabilirea în contractele încheiate
între A. şi cele 10 întreprinderi a unui preţ fix pentru executarea instalației standard de utilizare a
gazelor naturale cu debit pana la 10 mc/h intră sub incidenţa interdicţiei prevăzută de art. 5 alin.
(1) lit. a) din lege, întrucât reprezintă o restrângere a libertăţii întreprinderilor executante de a-şi
stabili politica de preţ.
În opinia Consiliului Concurenței, natura anticoncurenţială a acestei înţelegeri verticale
derivă din faptul că părţile implicate au încheiat contracte comerciale prin care au convenit
practicarea de către executanţii de lucrări, în relaţia cu clienţii, a unor prețuri fixe ale instalației
standard de utilizare a gazelor naturale, prețuri ce ar fi trebuit stabilite în mod independent de
întreprinderile executante, fapt ce constituie o restricție gravă a comportamentului acestora pe
piaţă, astfel că, prin Decizia nr. 37/14.09.2015, pârâtul a constatat încălcarea art. 5 alin. (1) din
lege de către A. si întreprinderile B., C., D., E., F., G., H., I., J. si K., prin încheierea unor
înţelegeri anticoncurenţiale având ca obiect denaturarea şi împiedicarea concurenței pe piaţă prin
stabilirea de prețuri fixe pentru instalația standard de utilizare a gazelor naturale, astfel că, în
temeiul art. 53 alin. (1) lit.a) din Legea concurenţei, A. a fost sancţionată pentru încălcarea art. 5
alin.(1) lit. a) din lege cu o amendă in cuantum de 788.017 lei, reprezentând 1,5% din cifra de
afaceri realizată in anul 2014.
Susține intimatul-pârât că sentinţa recurată este legală, instanţa de fond aplicând în mod
corect prevederile legale incidente in materie, fiind respinse judicios apărările recurentei-
reclamante atât în ceea ce priveşte pretinsa prescriere a dreptului pârâtului de a aplica sancţiunea
contravenţională, cât și în ceea ce priveşte conţinutul constitutiv al faptei contravenţionale și
cuantumul sancţiunii aplicate.
II. Soluția instanței de recurs
Examinând legalitatea sentinței atacate prin prisma criticilor invocate, Înalta Curte reține
caracterul nefondat al recursului, pentru considerentele ce urmează, neexistând niciun motiv care
să inducă instanței de reformare concluzia că prima instanță ar fi interpretat eronat sau ar fi făcut
în cauză aplicarea greșită a vreunei norme de drept substanțial, nefiind incident motivul de casare
prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 8 Cod de procedură civilă.
2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.
Din perspectiva situației de fapt, se reține că, prin Ordinul Preşedintelui Consiliului
Concurenţei nr. 197/29.04.2010, s-a dispus declanşarea din oficiu a unei investigaţii având ca
obiect posibila încălcare a art. 5 alin. 1 din Legea Concurenţei de către reclamanta A. S.A. (actual
A.A. România SA) şi zece întreprinderi autorizate ANRE să execute lucrări de instalaţii de
utilizare a gazelor naturale, investigaţie care a fost extinsă prin Ordinul Preşedintelui Consiliului
Concurenţei nr. 431/17.09.2010 cu privire la D S.R.L. ("Investigaţia").
La data de 30.06.2015, Consiliul Concurenţei a transmis către reclamantă un exemplar al
Raportului de Investigaţie („Raportul”) privind o posibilă încălcare a art. 5 alin. (1) din Legea
concurenţei nr. 21/1996 de către A. şi zece executanți de lucrări de instalaţii în domeniul gazelor
naturale. Potrivit acestui act de control, s-a reţinut că A. şi cei 10 executanţi, prin semnarea unor
contracte cu clauze anticoncurenţiale, ar fi participat la înţelegeri pe verticală ce vizau stabilirea
unor preţuri unice-fixe în perioada de valabilitate a contractelor, respectiv 01.07.2009 -
31.03.2010. În consecință, Consiliul Concurenţei a emis Decizia nr. 37/14.09.2015 prin care s-a
691
decis sancţionarea reclamantei cu o amendă în cuantum de 788.017 lei pentru fapte aferente
perioadei iulie 2009 - martie 2010.
Împotriva respectivei decizii, reclamanta a formulat contestație la instanța de contencios
administrativ, respinsă ca neîntemeiată de către curtea de apel, prin sentința ce face obiectul
prezentului recurs.
Se impune a se preciza cu prioritate că, deși recurenta reclamantă a invocat mai multe
critici de nelegalitate împotriva hotărârii judecătorului de primă instanță, toate fiind încadrate în
motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 8 Cod de procedură civilă, în realitate, în
dezvoltarea acestor critici ce reflectă nemulțumirea sa față de soluția de respingere a acțiunii,
titulara căii de atac a reluat o mare parte din aspectele și susținerile cu care a învestit curtea de
apel, în primul grad de jurisdicție.
Pe de altă parte, după cum se constată din chiar conținutul recursului, recurenta-
reclamantă face trimitere îndeosebi la modalitatea de soluționare a raportului juridic dedus
judecății, de apreciere a probelor (de exemplu, stabilirea situației de fapt prin prisma aprecierii
probelor administrate) şi cum aceste probe trebuiau interpretate şi coroborate între ele,
declarându-şi dezacordul faţă de concluzia instanţei şi față de sentința pronunţată; or, aceste
aspecte nu pot fi cenzurate de instanţa de recurs, întrucât stabilirea ori verificarea situaţiei de fapt
reţinută de instanţele de fond şi, deci, temeinicia hotărârii recurate, nu pot constitui obiect al
recursului, instanţa de reformare fiind ținută de limitele controlului de legalitate ce nu poate fi
exercitat decât pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) Cod procedură
civilă, astfel de împrejurări neputând fi considerate decât evidente aspecte de netemeinicie și nu
de nelegalitate, ce nu pot face obiectul criticilor în calea extraordinară de atac a recursului.
O primă critică dezvoltată laborios în conținutul mai multor pagini ale memoriului de
motivare a recursului și reiterând numeroase aspecte aduse și în atenția instanței de fond, se
referă la pretins greșita apreciere de către aceasta din urmă asupra împrejurării că în cauză nu a
intervenit prescripţia extinctivă a dreptului de a aplica sancţiunea ce face obiectul deciziei
contestate; critica este nefondată, pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare:
În esență, recurenta-reclamantă susține faptul că, în prezenta cauză, s-ar aplica prevederile
art. 62 din Legea concurentei în vigoare la data ultimului act sau fapt anticoncurențial, ce a avut
loc în luna martie 2010 (fostul art. 59 din lege) si nu cele în vigoare la data emiterii deciziei de
sancţionare, conform principiului aplicării în timp a normelor legale, considerând că prescripţia
(inclusiv cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie) este supusă normelor legale care au
instituit-o, respectiv prevederilor anterioare modificărilor aduse prin O.U.G. nr. 31/2015; potrivit
dispozițiilor art. 62, în forma de care se prevalează recurenta, termenul de prescripţie este
întrerupt doar de acţiunile întreprinse de Consiliul Concurenței în scopul unei examinări
preliminare sau în scopul începerii procedurii de investigaţie, în accepţiunea sa ultimul act de
procedură ce putea întrerupe cursul termenului de prescripţie fiind doar ordinul de declanşare a
investigaţiei. Cum, în cauză, investigaţia a fost declanşată la data de 29.04.2010, prin urmare, în
accepţiunea reclamantei, dreptul de aplica sancţiunea s-ar fi prescris la data de 29.04.2015, când
s-a împlinit termenul de 5 ani prevăzut la art. 61 alin. (1) lit. b) din Legea concurenţei, anterior
menționată.
Susținerile recurentei sunt, din această perspectivă, lipsite de suport real, iar raționamentul
judecătorului de primă instanță cu privire la aspectul analizat, este unul corect. Distincția pe care
o face recurenta între conținutul anterior al articolului 62 (fostul articol 59 din lege) și actuala sa
reglementare este una superficială și lipsită de efecte juridice; aceasta deoarece, așa cum reiese
din analiza comparativă a acelor două texte de lege, între forma legii în vigoare la data declanşării
investigației și forma în vigoare la data emiterii deciziei de către pârât, nu există diferenţe de
692
conţinut, inclusiv potrivit formei art. 62 în vigoare în anul 2010, la data ultimului act
anticoncurențial, acţiunile care întrerup cursul termenului de prescripţie erau prevăzute ca fiind
orice demers întreprins de autoritate în scopul investigării faptei.
Pe de altă parte, în acord cu instanța de fond, instanța de control judiciar constată că sunt
nefondate susţinerile recurentei-reclamante, potrivit cărora în cauza dedusă judecăţii a intervenit
prescripţia dreptului pârâtului Consiliul Concurenţei de a aplica sancţiunea contravenţională,
întrucât a operat o întrerupere succesivă a cursului termenului de prescripţie a dreptului pârâtului
de a aplica sancţiunea contravenţională, în condiţiile art. 62 din Legea concurenţei nr. 21/1996.
Actele procedurale efectuate de către pârâtul Consiliul Concurenţei în condiţiile art. 62
din Legea concurenţei nr. 21/1996 au ca efect întreruperea termenului de 5 ani, de prescripţie a
dreptului de a aplica sancţiunea contravenţională, cu consecinţa curgerii unui nou termen de 5 ani
de la data la care Consiliul Concurenţei a întreprins una dintre acţiunile menţionate la art. 62 alin.
2 din Legea concurenţei nr. 21/1996. Reglementarea prescripţiei dreptului Consiliului de a
instrumenta fapte anticoncurenţiale şi a aplica sancţiuni are ca scop stimularea unei conduite
active în valorificarea drepturilor şi competenţelor recunoscute prin lege acestuia, şi, implicit,
sancţionarea rămânerii în pasivitate faţă de orice fapte care prezintă pericol anticoncurențial, fiind
astfel de neacceptat ca ieşirea din pasivitate a Consiliului, în exercitarea competenţelor sale
proprii, să rămână fără efect sub aspectul curgerii termenului de prescripţie.
Este fără putere de tăgadă că numai în acest fel poate fi interpretată dispoziţia art. 62 alin
2 (actual 64 alin.2), în enumerarea acţiunilor ce pot fi întreprinse de către Consiliul Concurenţei
şi care întrerup cursul termenului de prescripţie, legiuitorul având în vedere toate actele sau
faptele juridice emise sau săvârşite de autoritatea de competenţă în limitele sale de competenţă
cărora li se recunoaşte efect întreruptiv al oricărei prescripţii care curge împotriva acestuia.
Această enumerare nu are caracter limitativ, ci este exemplificativă, aspect care rezultă din
utilizarea de către legiuitor a sintagmei „în principal”, sugerându-se că legiuitorul a avut în
vedere şi alte acţiuni, însă neindividualizate.
În contextul prezentei analize, trebuie subliniat faptul că, în soluţionarea întrebării
preliminare adresată de Înalta Curte de Casaţie și Justiţie în dosarul nr. 3521/2/2015, în ceea ce
priveşte actele întreruptive ale cursului prescripţiei, C.J.U.E. a reţinut următoarele, în hotărârea
pronunţată la data de 21 ianuarie 2021 in cauza C-308/19, până la soluționarea căreia a fost
suspendată judecata și în prezentul dosar:
,,Articolul 4 alineatul (3) TUE şi articolul 101 TFUE, citite în lumina principiului
efectivității, trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naţionale, astfel cum este
interpretată de instanţele naţionale competente, potrivit căreia ordinul de declanşare a unei
investigaţii, adoptat de autoritatea naţională de concurenţă, care vizează o încălcare a normelor
dreptului concurenţei al Uniunii este ultimul act al acestei autorităţi care poate avea ca efect
întreruperea termenului de prescripţie referitor la competenţa sa de a aplica sancţiuni şi exclude
posibilitatea ca un act ulterior de examinare sau de investigare să întrerupă acest termen, atunci
când se dovedeşte, având în vedere ansamblul elementelor regimului de prescripţie în cauză, că
o astfel de excludere prezintă un risc sistemic de impunitate a faptelor care constituie asemenea
încălcări, aspect a cărui verificare este de competenţa instanţei de trimitere”.
Așadar, potrivit Curţii, o interpretare strictă a reglementării naţionale, care interzice în
mod absolut întreruperea termenului de prescripţie prin acte adoptate ulterior în cadrul
investigaţiei, pare susceptibilă să compromită punerea în aplicare efectivă de către autorităţile
naţionale de concurenţă a normelor dreptului concurenţei al Uniunii, în măsura în care această
interpretare ar putea prezenta un risc sistemic de impunitate a faptelor care constituie încălcări ale
acestui drept; pe de altă parte s-a apreciat că acele cauze care intră sub incidenţa dreptului
693
concurenţei al Uniunii necesită, în principiu, realizarea unei analize factuale şi economice
complexe. Ca atare, într-un număr semnificativ de cazuri care prezintă un grad ridicat de
complexitate, asemenea acte care prelungesc în mod necesar durata procedurii, s-ar putea dovedi
indispensabile, revenind instanţei naţionale, în lumina principiului efectivității, sarcina de a
verifica dacă interpretarea regimului naţional de prescripţie în discuţie în litigiu prezintă, ţinând
cont de ansamblul elementelor regimului naţional de prescripţie în discuţie în litigiul principal, un
risc sistemic de impunitate a faptelor care constituie astfel de încălcări; în aceste condiţii, este
obligaţia instanţei naţionale ca, luând în considerare dreptul intern în ansamblul său, şi aplicând
metodele de interpretare recunoscute de acesta, să interpreteze dispoziţiile naţionale în discuţie în
litigiul principal, în măsura în care este posibil, în lumina dreptului Uniunii şi în special a textului
şi a finalității articolului 101 TFUE.
Prin urmare, în ceea ce priveşte actele întreruptive ale cursului prescripţiei, C.J.U.E. a
reţinut, în esenţă, că o interpretare conform căreia ordinul de declanşare a investigaţiei ar fi
ultimul act întreruptiv al cursului prescripţiei, excluzându-se demersurile investigative ulterioare
ale autorităţii, se opune articolului 4 alineatul (3) TUE şi articolul 101 TFUE, atunci când se
dovedeşte că o astfel de excludere prezintă un risc sistemic de impunitate a faptelor care
constituie asemenea încălcări.
Or, în cauza de față, așa cum a învederat Consiliul Concurenței, prin datele statistice
prezentate, având în vedere numărul mare de cauze cu acest specific, aflate atât pe rolul
instanțelor de judecată, cât și în curs de investigare, există probabilitatea substanţială ca, în
privinţa unui număr semnificativ de întreprinderi, demersurile întreprinse până în prezent de
Consiliul Concurenței și, implicit, scopul intervenției acestuia pe pieţele pe care acţionează
respectivele societăţi, să fie invalidate de o interpretare restrictivă a normelor privind prescripţia.
O altă critică, dezvoltată de fapt în faţa judecătorului de primă instanţă vizează pretins
greşita apreciere de către pârâtă şi de către instanţa de fond a situaţiei de fapt reflectată în pretinsa
săvârşirea faptei contravenţionale, susţinând recurenta că probele ar fi fost interpretate greşit, iar
analiza clauzelor contractuale ar fi una eronată.
Contrar susţinerilor recurentei, clauzele contractuale invocate nu au un caracter
contradictoriu şi dovedesc cu prisosinţă voinţa reală a părţilor în sensul practicării în relaţia cu
clienţii executanților de lucrări a unor preţuri cu nivel fix determinat, stabilită la valoarea
prevăzută în Anexa 1 la contract – 2499 lei (inclusiv TVA), respectiv 2.380 lei (inclusiv TVA),
clauza fiind clară: „tariful de mai sus va fi facturat de către constructor clienţilor pentru realizarea
instalației de utilizare Standard”.
În acest context, recurenta nu a reușit să facă dovada contrarie a celor reţinute de către
instanţa de fond în sensul că intenţia părţilor a fost aceea de a stabili prin contracte preţuri fixe şi
nu maxime, un argument în plus fiind prevederea unor discounturi în cazul respectării preţurilor
prevăzute, respectiv a sancţiunii încetării contractului, în situaţia nerespectării acelui preţ.
În ceea ce priveşte contractele cu E şi I, nici în faţa Înaltei Curţi, recurenta nu a reușit să
probeze afirmaţia sa în sensul că preţurile prevăzute în aceste contracte ar fi rezultatul unei erori
administrative, fiind greu de crezut că doar aceste două contracte au fost negociate în alţi termeni
contractuali, diferiţi de ceilalţi 8, iar pretinsa eroare nu a fost în niciun fel dovedită, iar explicaţia
oferită de către recurentă, în afară de faptul că are caracter pro-causa, nu este nici aplicabilă în
sensul sintagmei de „explicaţie alternativă”, câtă vreme înţelegerea anticoncurenţială a fost
constatată de către autoritate pe baza unor dovezi scrise.
În aceste condiţii, este fără putere de tăgadă că stabilirea în contractele încheiate de A şi
cele 10 întreprinderi în cauză a unui preţ fix pentru exercitarea instalației standard de utilizare a
gazelor naturale cu debit până la 10 mc/h intră sub incidenţa interdicţiei prevăzută de art.5
694
alin.(1) lit.a) din lege, deoarece reprezintă în mod clar o restrângere a libertăţii întreprinderilor
executante de a-şi stabili politica de preţ.
În ceea ce priveşte caracterul de „înţelegere pe verticală” al relaţiei recurentei cu
executantul de lucrări, contestat şi în faţa instanţei de reformare, afirmaţiile reclamantei nu pot fi
reţinute câtă vreme societatea în cauză şi executanţii de lucrări activează la niveluri diferite pe
verticală şi au încheiat înţelegeri contractuale, asumând-şi drepturi şi obligaţii, iar serviciile
oferite de A. sunt transmise mai departe de către executantul de lucrări în relaţia cu clienţii
acestora; pe de altă parte, clienţii, pentru a beneficia de serviciul de execuţie a instalației de
utilizare a gazelor naturale nu pot apela direct la executanți, fără ca aceştia să beneficieze de
serviciile reclamantei, ceea ce dovedeşte o dată în plus faptul că relaţia dintre reclamantă şi
executanţii de lucrări este plasată la niveluri diferite ale lanțului de producţie – distribuţie. În
acest context, contraargumentul recurentei privind existenţa obligaţiei legale de furnizare a
serviciilor de avizare, nu are nicio valoare juridică de natură a combate caracterul „vertical” al
relaţiei contractuale analizată.
Nefondată este şi critica referitoare la modul de individualizare a pedepsei, procentul de
2% din cifra de afaceri a A. aplicat, fiind proporţional cu gravitatea faptei săvârşite; procentul
mai mare aplicat societăţii-reclamante faţă de executanţii de lucrări este explicabil prin evidenta
sa poziţie de piaţă mai avantajoasă a acesteia, fiind singura întreprindere care deţinea licenţă de
distribuire pentru un număr important de oraşe şi având multiple relaţii contractuale şi o
anvergură economică mult mai mare.
În acest context, aşa cum a apreciat în mod corect prima instanţă, nu se poate reţine
circumstanţa atenuantă a încetării faptelor anterior intervenției autorităţii de concurenţă, câtă
vreme nu s-a dovedit faptul că această încetare este direct legată de acţiunea autorităţii de
concurenţă.
Nu se poate reţine în favoarea reclamantei nici circumstanţa unei erori săvârşite din
„neglijenţă”, având în vedere poziţia pe piaţă a reclamatei mai sus amintită, dar şi vasta sa
experienţă în domeniul în care activează.
De asemenea, nu se poate reține în favoarea recurentei-reclamante nici circumstanța
atenuantă a colaborării cu autoritatea de concurență, în timpul investigaţiei; o colaborare efectivă
și deplină a întreprinderii în cadrul procedurii poate fi invocată în favoarea acesteia din urmă doar
în cazul în care colaborează dincolo de obligaţia legală pe care o are, ceea ce nu este cazul
societății reclamante.
În jurisprudența europeană, acest aspect a fost evidențiat astfel: „O reducere a amenzii
pentru cooperarea în cadrul procedurii de investigaţie este justificată doar în măsura în care
comportamentul întreprinderii respective a facilitat Comisiei sa stabilească încălcarea, sau,
unde e cazul, sa pună capăt acesteia” (Cazul T-13/89, ICI/ Comisia, Hotărârea din 10 martie
1992, ECR 11-1021, pct. 393; Cazul T-310/94, Gruber si Weber/ Comisia, Hotărârea din 14 mai
1998, ECR 11-1043, pct.271, Cazul T-311/94, Eendracht/ Comisia, ECR 11-1129, pct.325; Cazul
T-31/99,
În cauza de față, nu exista niciun element care sa se circumscrie noţiunii de cooperare
„dincolo de obligaţia legală", aşa cum acest concept a fost clarificat si conturat jurisprudențial si
care sa atragă aplicabilitatea acestei circumstanţe atenuante, în cazul societății investigate, câtă
vreme A avea obligaţia legală, sub incidența unei sancţiuni (conform art. 51 din lege,
contravențiile de procedură se sancţionează cu amendă de până la 1% din cifra de afaceri), de a se
supune inspecţiei, de a răspunde corect și complet la cererile de informaţii adresate de Consiliul
Concurenței și de a colabora cu autoritatea de concurență pe parcursul desfăşurării investigaţiei.

695
 Ca atare, câtă vreme titulara căii de atac nu a arătat și nu a dovedit în ce constă greșeala
judecătorului de primă instanță în nereținerea în favoarea sa a acestei circumstanțe, critica apare
ca fiind nefondată.
În acest context al analizei modului în care s-a realizat individualizarea sancțiunii, se
observă că și circumstanţa agravantă privind rolul de inițiator al reclamantei a fost corect
confirmată de prima instanță, societatea comercială neputând face dovada contrară prevalându-se
doar de nereținerea acestei circumstanţe în alte cazuri alte autorităţii, ci prin probe solide din care
să rezulte indubitabil exonerarea sa de respectiva poziție în cadrul înțelegerii, dovadă pe care
titulara căii de atac nu a făcut-o, ceea ce face ca și critica referitoare la acest aspect să fie
nefondată.
2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.
Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin.
(1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr.
554/2004 şi art. 496 alin. (1) din Codul de procedură civilă, raportat la dispozițiile art. art. 5 alin.
(1) lit. a) din Legea nr.21/ 1996, Înalta Curte a dispus respingerea recursului declarat de recurenta
– reclamantă A.A. România SA (fostă S.C. A. SA), ca nefondat.

Notă: Înalta Curte a avut în vedere dispozițiile Legii concurenței nr. 21/1996, în forma republicată în
M.Of. nr. 240 din 03 aprilie 2014.

2. Înțelegere anticoncurențială având ca obiect stabilirea preţului minim pentru serviciile

de pază umană din România. Faptă anticoncurențială prin omisiune

Legea nr. 21/1996, art. 5 alin. (1) lit. a)

În condițiile săvârșirii practicii anticoncurențiale printr-o faptă omisivă - însușirea

prețului minim rezultând din nedenunțarea practicii anticoncurențiale și preluarea
calculatorului tarifar prestabilit - faptul că în cuprinsul deciziei atacate nu s-a reținut existența
unei comunicări între societatea recurentă și alte entități investigate nu prezintă importanță,
nefiind relevant că atitudinea recurentei nu a fost una proactivă ci, faptul că manifestarea sa de
voinţă a fost de natură, conjugată cu poziţia celorlalte părţi, să conducă la realizarea unui acord
menit să înfrângă conduita prescrisă de legiuitor, în cuprinsul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.
21/1996.
Prin urmare, în mod corect instanţa de fond, analizând întregul material probator a
statuat că a fost probată o înţelegere anticoncurenţială şi că participarea la formarea acordului
în vederea stabilirii unui preţ minim pentru tariful orar pentru paza umană, cade în mod automat
sub incidenţa interdicţiei prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996, fiind
dăunătoare pentru funcţionarea normală a concurenţei la nivelul naţional, prin însăşi natura ei.

I.C.C.J., Secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 1670 din 17 martie 2021

I. Circumstanţele cauzei
1.1 Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a
VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 22.05.2018, reclamanta A. în contradictoriu cu

696
pârâtul Consiliul Concurenţei a formulat acţiune în anulare prin care a solicitat anularea Deciziei
nr. 80/2017 emisă de Consiliul Concurentei, urmând ca instanța prin hotărârea pe care o va
pronunţa, pe cale de excepţie, să constate că decizia este nemotivată, fiind lovită de nulitate
absolută; în principal, să constate că fapta imputată reclamantei nu există şi, pe cale de
consecinţă, nu se justifică aplicarea unei amenzi contravenţionale, astfel cum a fost propusă prin
Decizia atacată; în subsidiar, în măsura în care, în pofida argumentelor aduse la capitolele
anterioare, se va susţine totuşi că fapta imputată a existat şi a fost săvârșită, să se procedeze la
individualizarea sancţiunii aplicate societăţii către minimul acesteia.
1.2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 5211/11.12.2018 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a VIII-a
contencios administrativ şi fiscal s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de către
reclamanta A, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei, ca neîntemeiată.
1.3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta, criticând hotărârea atacată ca
nelegală, din perspectiva motivului de nulitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură
civilă, pentru următoarele considerente:
Instanţa de fond constată, contrar susţinerilor reclamantei, că decizia contestată prezintă
situaţia de fapt anticoncurenţială, reţinând că actul atacat conţine elemente de fapt şi de drept care
au contribuit la stabilirea existenţei faptei, iar în privinţa recurentei s-ar identifica un
comportament anticoncurenţial, determinat de faptul că a luat parte la corespondenţa din care a
reieşit că reclamanta, a primit la data de 11 aprilie 2013, un comunicat de presă având ataşat un
document referitor la calcularea tarifului unic; şi că, de asemenea, a participat la simpozionul din
data de 29 aprilie 2013, cu tema "Securitatea privată încotro?!".
A rezultat, aşadar, implicarea reclamantei A. în înţelegerea anticoncurenţială prin luarea
la cunoştinţă despre strategia comună de stabilire şi promovare prin intermediu PSS şi FSS a unui
preţ minim pentru serviciile de pază umană.
Ca elemente progresive ale faptei au fost, aşadar reţinute luarea la cunoştinţă despre
invitaţia la simpozion cu tema "Securitatea privată încotro?!", în ataşul e-mailului regăsindu-se
mai multe prezentări iar printr-un document se arăta o simulare de tarif cu asigurarea condiţiilor
legale pentru realizarea serviciului; precum şi procesul verbal al adunării generale a PSS din
19.05.2015, elementul de incriminare fiind, de aceasta data, paragraful potrivit căruia „se
lucrează la grila de calcul pentru stabilirea tarifului orar minim."'
Relativ la data săvârşirii infracţiunii, arată că pentru a stabili actele normative aplicabile
este importantă data săvârşirii şi nu data de încetare a încălcări legii; fapta reţinută în sarcina
reclamantei, face parte din categoria faptelor progresive întrucât pericolul de încălcare a legii
creştea exponenţial de la întâlnire la întâlnire sau de la o comunicare la alta, în cazul e-mail-
urilor.
Având în vedere că fapta pe care Consiliul Concurenţei o reţine ca fiind săvârşită de A.
SRL, de a adopta un comportament pasiv, omiţând să denunţe fapta, a susţinut că instanţa de
control judiciar este în măsură să considere că fapta este una comisivă, întrucât exista o obligaţie
contractuală de a acţiona, aşa cum este prevăzut în Capitolului IV art. 13 lit. a) din Statutul
Federaţiei Servirilor de Securitate.
1.4. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinare, pârâtul a invocat, în principal, excepţia nulităţii recursului formulat în
cauză, pentru nemotivarea acestuia (respinsă la termenul de judecată din 17.03.2021 şi, în
subsidiar, a solicitat respingerea recursului formulat de reclamantă, şi menţinerea, pe cale de
consecinţă, ca legală şt temeinică a sentinţei atacate, pentru următoarele considerente:
697
 Sentinţa recurată vizează două aspecte, respectiv că Consiliul Concurentei a constatat
incidenţa dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea concurentei, în privinţa înțelegerii
anticoncurențiale la care a participat şi reclamanta şi, amenda stabilită faţă de societate.
Soluţia instanţei de fond cu privire la existenţa faptei anticoncurențiale şi la îndeplinirea
standardului probatoriu este temeinică şi legală, recurenta-reclamantă limitându-se la a preciza
numai constatările primei instanţe cu privire la fapta pentru care aceasta a fost sancţionată, fără a
aduce veritabile critici de nelegalitate asupra celor reţinute.
In ceea ce priveşte standardul probatoriu, instanţa de fond a reţinut în mod temeinic şi
justificat faptul că decizia atacată conţine, expuse detaliat, toate elementele de fapt şi de drept
esenţiale care contribuie la stabilirea neechivocă a faptei anticoncurențiale sancţionate, prin
identificarea tuturor aspectelor care au determinat incidenţa dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea
concurenţei, cât şi ansamblul probatoriu care dovedeşte implicarea reclamantei în săvârşirea
faptei anticoncurențiale.
Astfel, principiile esenţiale care guvernează evaluarea standardului probatoriu au fost în
mod constant reiterate atât în jurisprudenţa instanţelor europene, cat şi în cea a instanţelor
naţionale, astfel că, toate documentele indicate de autoritatea de concurenţă, coroborate, dovedesc
existenţa înţelegerii anticoncurenţiale.
Concluzionând argumentele susţinute in cadrul acestui capitol, Consiliul Concurentei
apreciază ca soluţia instanţei de fond cu privire la existenţa faptei anticoncurențiale si la
îndeplinirea standardului probatoriu este temeinică şi legală, iar pe baza elementelor probatorii
care au stat la baza emiterii deciziei, a conexiunii logice a acestora şi a principiilor de origine
jurisprudenţială incidente acestor elemente de probă, autoritatea de concurenta a reţinut în mod
corect că participând la schimbul de informaţii privind preturile "legitime" din sector şi rămânând
active pe piaţă, întreprinderile implicate au ţinut cont de informaţiile schimbate cu concurenţii lor
sau de informaţiiie care le-au fost aduse la cunoştinţă şi de care nu s-au distanţat în mod public la
stabilirea propriului comportament pe piaţă.
Prima instanţă a constatat în mod întemeiat faptul că amenda aplicată de recurentei-
reclamante a fost individualizată în mod temeinic şi legal de către autoritatea de concurenţă,
singurele susţineri care ar putea, eventual, să fie circumscrise noţiunii de „critici de nelegalitate"
privind soluţia instanţei de fond privesc individualizarea sancţiunii, mai exact momentul de
început al faptei anticoncurențiale, element luat în calcul pentru calcularea duratei.
Individualizarea sancţiunii aplicate s-a făcut în funcţie de gravitatea şi durata faptei,
criterii prevăzute la art. 57 din Legea concurenţei, avându-se în vedere şi anumite circumstanţe
atenuante reglementate în Instrucţiunile privind individualizarea sancţiunilor prevăzute la art. 55
din Legea concurenţei.
II. Procedura de soluționare a recursului
Cu privire la examinarea recursului în completul filtru
În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor
art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de
filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 Cod procedură civilă, este
incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile
luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-
a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de
filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art.493 Cod procedură civilă, este
incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.
III. Soluţia instanţei de recurs
698
 1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Analizând cauza prin prisma motivelor invocate de reclamantă, a apărărilor pârâtului şi a
probelor administrate, instanţa de fond a constatat următoarele:
Prin Decizia nr. 80/22.12.2017 emisă de Consiliul Concurenţei s-a constatat încălcarea
dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a din Legea nr. 21/1996 de către reclamantă (pct. 5 art. 1 din
dispozitiv), prin realizarea unei înţelegeri anticoncurenţiale având ca obiect stabilirea preţului
minim pentru serviciile de pază umană din România şi în baza art. 55 alin. (1) lit. a din lege s-a
aplicat reclamantei amendă în cuantum de 794.318,95 lei, reprezentând 3,55% din cifra de afaceri
realizată în anul 2016.
Din investigațiile Consiliului Concurenței referitoare la implicarea reclamantei în
înțelegerea anticoncurențială a reieșit că societatea de pază a primit, prin corespondență
electronică, la data de 11 aprilie 2013, un comunicat de presă al asociației B. și un atașament
referitor la calcularea tarifului unic, transmis de dl C. (din cadrul asociației B.) către reclamantă
pe adresa de e-mail xxxx@xxxx.ro, intitulat Comunicat de presă având ca ataşament Comunicat
de presă calcularea tarifului oră de pază.pdf. Într-un alt comunicat de presă din 19.12.2013, emis
în condiţiile în care la data de 1 iulie 2013 s-a modificat salariul minim pe economie, se
menţionează că „Tariful orar ofertat nu poate fi mai mic de 8,74 lei/ora în cazul unui post de paza
permanent (conform calculatorului de preţ postat pe www. B. ro).” În privinţa e-mail-urilor,
comunicate ulterior, acestea au fost transmise pe adresa: xxxx@xxxx.ro ce aparţine
administratorului A. SRL, dl D. În majoritatea acestor e-mailuri se regăsesc menţiuni privind
preţul minim pe ora de pază umană „cu asigurarea condiţiilor legale pentru realizarea
serviciului”, cum ar fi cel din data de 29 aprilie 2014, ora 12:40 PM, subiect: Invitaţie, cu 3 (trei)
ataşamente: Achiziţii Publice de Servicii de Securitate conform Directivei.pptx, Argumente
pentru înlocuirea L. 333.doc, Statistici 2012; (3).docx - Documentul nr. 4 ridicat în inspecţia E
SRL (în cadrul prezentării din primul ataşament „Directiva Europeană 2014/24/EU privind
achiziţiile publice - Raportul calitate preţ în serviciile de securitate” la pag. 15 şi urm. (fiind
prevăzut un tarif de 9,208 lei/ora).
Față de această situație de fapt, Consiliul Concurenței a reținut încălcarea de către
reclamantă a dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996, care interzic orice înțelegeri între
întreprinderi, decizii ale asociațiilor de întreprinderi și practici concertate, care au ca obiect sau
au ca efect împiedicarea, restrângerea ori denaturarea concurenței pe piața românească sau pe o
parte a acesteia, în special cele care stabilesc, direct sau indirect, prețuri de cumpărare sau de
vânzare sau orice alte condiții de tranzacționare.
În ceea ce privește sancționarea faptei, reclamantei i s-a aplicat o amendă în cuantum de
794.318,95 lei reprezentând 3,5% din cifra de afaceri realizată în anul 2016. Astfel, s-a reținut în
sarcina reclamantei o încălcare a libertății concurenței începând din aprilie 2013 până în
decembrie 2017, fapta fiind în derulare la momentul emiterii deciziei. De asemenea, au fost
reținute 3 circumstanțe atenuante şi i-a fost aplicată 1 circumstanță agravantă.
Consiliul Concurenței impută reclamantei încheierea unei înțelegeri anticoncurențiale
orizontale, adică a unui acord convenit de întreprinderi situate la același nivel al procesului de
furnizare pe o anumită piață a unui serviciu, respectiv în cauza de față între societăți care
activează pe piața furnizării serviciilor de pază umană.
Concret, reclamanta a fost sancționată pentru o înțelegere anticoncurențială având ca
obiect stabilirea prețului minim pentru serviciile practicate pe piața serviciilor de pază umană,
înțelegere rezultată inclusiv ca urmare a schimbului de informații în ceea ce privește modul de
formare a prețului minim și a componentelor acestuia, între întreprinderile care furnizează

699
servicii de pază umană și realizată cu implicarea activă a asociațiilor ai căror membri sunt
întreprinderile implicate.
Analizând criticile de nelegalitate invocate de reclamantă, Curtea constată următoarele:
În ceea ce priveşte criticile privind nelegalitatea deciziei pentru nemotivare, s-a apreciat
că aceste critici sunt neîntemeiate.
Reclamanta a invocat în susținerea criticilor faptul că în cuprinsul deciziei nu se regăsește
o motivare individualizată privind răspunderea A și că decizia contestată este neclară, întrucât nu
cuprinde o motivare clară și concisă a faptei imputate reclamantei.
În analiza acestor susțineri, Curtea a avut în vedere concluziile expuse în cauza T-67/11
Martinair Holland NV împotriva Comisiei Europene şi, de asemenea, s-a apreciat că „principiul
protecției jurisdicționale efective, principiu general al dreptului Uniunii, care este exprimat astăzi
la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și care corespunde, în
dreptul Uniunii, articolului 6 alineatul (1) din CEDO, impune ca dispozitivul unei decizii
adoptate de Comisie, prin care se constată încălcări ale normelor de concurență, să fie deosebit de
clar și de precis și ca întreprinderile a căror răspundere este reținută și care sunt sancționate să fie
în măsură să înțeleagă și să conteste imputarea acestei răspunderi și aplicarea acestor sancțiuni,
astfel cum rezultă din termenii dispozitivului menționat.
Curtea a constatat, contrar susținerilor reclamantei, că decizia contestată prezintă situația
de fapt și considerațiile avute în vedere pentru aplicarea sancțiunii, descriind în amănunt fapta
anticoncurențială, cât și modul în care participanții la săvârșirea acestei fapte, printre care și
reclamanta, s-au implicat efectiv.
Nici susținerile reclamantei referitoare la încălcarea dreptului la apărare nu pot fi reținute,
în condițiile în care din chiar cererea de chemare în judecată rezultă cu evidență că reclamanta a
înțeles cu claritate care sunt faptele pentru care a fost sancționată și motivele pentru care
autoritatea de concurență a apreciat că a fost implicată în săvârșirea unei fapte anticoncurențiale,
formulând critici concrete asupra tuturor acestor aspecte.
Cu privire la pretinsa natură penală a acuzaţiilor în materie de concurenţă, reclamanta a
invocat existenţa unei obligaţii de motivare şi a unui standard ridicat de probă în sarcina
autorităţii de concurenţă, prin prisma „naturii penale a acuzaţiilor în materia concurenţei”, Este
real că jurisprudenţa CEDO a recunoscut faptul că amenzile aplicate în materie de concurenţă
intră în domeniul de aplicare al art. 6 din Convenţie, dar cu menţiunea că principiile prevăzute de
această dispoziţie nu se aplică în domeniul concurenţei cu aceeaşi intensitate ca şi în materie
penală, astfel că prezenta instanţă, în acord cu pârâtul, apreciază că nu există o obligaţie de
motivare suplimentară prin prisma faptului că sancţiunile în materie de concurenţă s-ar încadra în
domeniul de aplicare al art. 6 din Convenţie.
Argumentele reclamantei privind standardul de probă, nu pot primite în măsura în care
prin acestea de susţine că probele individuale invocate de autoritatea de concurenţă nu sunt
suficiente pentru a dovedi comportamentul ce îi este imputat, valoarea probatorie a documentelor
avute în vedere de pârât pentru a o sancţiona pe reclamantă fiind apreciate în ansamblu, iar nu în
mod individual. Astfel, Curtea reţine că analiza tuturor documentelor şi informaţiilor în ansamblu
a condus la fundamentarea fermă a concluziei că şi în cazul reclamantei s-a produs o încălcare a
Legii nr. 21/1006.
În cauza de față, Consiliul Concurenţei respectat standardul probatoriu specific, aducând
dovezi suficiente și consistente, din care rezultă că au fost încălcate regulile de concurență, fără a
nesocoti principiul prezumției de nevinovăție. Dovezile reținute în cuprinsul deciziei contestate
reprezintă un complex de probe care conturează o situație de fapt ce atestă adoptarea de către
reclamantă a unui comportament anticoncurențial. Decizia contestată este amplu motivată și
700
fundamentată pe mijloace de probă ce au fost analizate coroborat, iar nu pe simple speculații,
prezumții și deducții, cum în mod nefondat a susținut reclamanta.
Referitor la criticile privind neaplicarea prevederilor art. 101 TFUE, s-a arătat că în
lumina Orientărilor privind conceptul de comerț între state, publicat de Comisia Europeană,
conceptul de „comerț” nu se limitează la tradiționalele schimburi transfrontaliere de bunuri și
servicii, ci este un concept mai larg și cuprinde toate activitățile transfrontaliere, inclusiv cazurile
în care acordurile și/sau comportamentele aduc atingere structurii concurențiale a pieței. Se
subliniază că aplicarea criteriului efectului asupra comerțului, este independentă de definiția
piețelor geografice, comerțul între statele membre putând fi afectat și atunci când piața relevantă
este națională sau chiar subnațională.
Cât privește noțiunea „poate aduce atingere”, în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii
Europene s-a statuat că pentru ca un acord între întreprinderi să poată afecta comerțul între statele
membre, trebuie să fie posibil să se prevadă cu un grad suficient de probabilitate, pe baza unui set
de factori obiectivi de drept sau de fapt, că acordul poate avea o influență directă sau indirectă,
reală sau potențială, asupra structurii comerțului dintre statele membre (C – 56/72 Societe
Technique Miniere, C- 42/84 Remia and Others). Pentru a se stabili dacă este influențată
structura schimburilor comerciale, nu este însă necesar să se demonstreze că schimburile sunt
restricționate sau reduse (cauza T-141/89 Trefileurope v. Commission), schimburile putând fi
influențate și în situația creșterii comerțului.
În privința „caracterului semnificativ” în lumina Orientărilor privind conceptul de comerț
între state, publicat de Comisia Europeană, se reține că, cu cât este mai puternică poziția pe piață
a întreprinderilor în cauză, cu atât este mai mare probabilitatea ca efectul să fie semnificativ. Cota
de piață a unei întreprinderi și valoarea cifrei sale de afaceri pentru produsele în cauză sunt
relevante pentru caracterul semnificativ al oricărui efect. De asemenea, Orientările prevăd o
prezumție relativă negativă a lipsei caracterului semnificativ, în cazul în care cota de piață totală
a părților de pe orice piață comunitară afectată de acord nu depășește 5 % și cifra de afaceri a
părților este mai mică de 40 milioane euro: cifra de afaceri, și o prezumție relativă pozitivă a
caracterului semnificativ în cazul unui acord care „prin natura” poate să aducă atingere
comerțului dintre statele membre, precum și acordurile care se referă la importuri și exporturi.
Acest lucru pare în cazul în care: pragul cifrei de afaceri este mai mare de 40 milioane euro și
cota de piață a părților depășește 5%. Această prezumție pozitivă nu se aplică în cazul în care
acordul se referă doar la o parte a unui stat membru.
În cauză, Curtea reține că în mod corect pârâtul a reținut caracterul național al pieței,
având în vedere reglementările specifice domeniului în care sunt menționate condițiile impuse de
lege pentru funcționarea unei societăți specializate de pază și protecție, respectiv Legea nr.
333∕2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor și protecția persoanelor, astfel cum a fost
ea republicată, completată și modificată, Norma metodologică de aplicare a Legii nr. 333/2003
privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor și protecția persoanelor din 11.04.2012, cu
modificările și completările ulterioare, Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor și munițiilor,
republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și Legea nr. 245/2004 privind
securitatea generală a produselor, republicată.
În mod corect Consiliul Concurenței a reținut, în acord cu observațiile Comisiei Europene,
că existența acestor condiții naționale împiedică companiile de securitate să se extindă pe noi
piețe geografice printr-o simplă creștere organică; de aceea tendința este de a achiziționa
întreprinderi mici și mijlocii, deja existente pe piață, în vederea intrării pe o nouă piață. Acesta
poate fi unul dintre principalele motive pentru care prezența geografică a celor mai importante

701
companii de securitate la nivel european este extrem de fragmentată: o întreprindere poate avea o
prezență extrem de puternică într-un stat membru, în același timp fiind inexistentă în țara vecină.
În aceste condiții, Curtea reține că prin conținutul concret, practica anticoncurențială ce
formează obiectul investigației finalizate cu decizia contestată, respectiv stabilirea unei
metodologii de calcul a tarifului, metodologie care include valori prestabilite ale prețului, pornind
de la specificul pieței naționale, pentru componentele ce alcătuiesc prețul pentru furnizarea
serviciilor de pază umană, nu este de natură să afecteze comerțul între statele membre.
În concluzie, înțelegere a anticoncurențială analizată este supusă doar normelor interne de
concurență, referirile la dispozițiile Tratatului și la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii
Europene fiind făcute de autoritate în cuprinsul deciziei contestate, doar în scopul asigurării unei
interpretări unitare a noțiunilor din dreptul concurenței, pentru a evita o eventuală denaturare a
concurenței pe piața internă (în acest sens prezintă relevanță considerente Curții de Justiție a
Uniunii Europene din cauza C-444/10).
Curtea subliniază că stabilirea aplicabilității art. 101 TFUE sau dimpotrivă a
inaplicabilității, produce efecte doar în ceea ce privește legislația incidentă în cadrul investigației,
respectiv raportarea înțelegerii anticoncurențiale investigate doar la normele interne sau și la
normele Uniunii Europene, iar nu și în ceea ce privește existența sau inexistența faptei
investigate, având în vedere că atât în legislația națională cât și în Tratat condițiile prevăzute
pentru stabilirea existenței unei practici anticoncurențială sunt similare. Practic, ceea ce diferă în
cele două situații este piața afectată prin înțelegere investigată, respectiv piața națională sau piața
comună.
Criticile privind inexistența unei încălcări a dispozițiilor art. 5 alin 1 lit. a din Legea nr.
21/1996 sunt de asemenea neîntemeiate, Curtea reținând că în mod corect Consiliul Concurenței
a apreciat că reclamanta a realizat o înțelegere anticoncurențială, ce a avut ca obiect stabilirea
prețului minim pentru furnizarea serviciilor de pază umană în România, înțelegere realizată prin
schimbul de informații în ceea ce privește modul de formare a prețului minim și a componentelor
acestuia, între întreprinderile care furnizează acest tip de servicii, cât și prin faptul că nu s-a
delimitat, nu a denunţat public practica anticoncurenţială, ba mai mult aceasta a preluat pe site-ul
său calculatorul tarifar, dovadă că şi-a însușit preţul minim.
În lumina jurisprudenței europene exprimate în cauza Bayer AG/Comisia (T-41/1996) se
reține că noțiunea de acord este centrat ă pe existența concursului de voință între cel puțin două
părți, forma în care se manifestă fiind nesemnificativă, atât timp cât aceasta reprezintă expresia
fidelă a intenției părților; or, din această perspectivă, reclamanta a participat la o înțelegere
anticoncurențială sub forma facilitării realizării unui acord între întreprinderi care își desfășurau
activitatea pe piața serviciilor de pază umană (întreprinderi concurente), prin care s-a urmărit
fixarea prețului minim pentru tariful orar pentru pază umană. Această înțelegere a avut un obiect
restrictiv din punctul de vedere al concurenței, manifestat atât sub forma posibilității acordate
întreprinderilor care desfășoară activitatea pe piața respectivă să prevadă, cu un grad mare de
certitudine, politica de prețuri aplicată de concurenți, cât și sub forma determinării
întreprinderilor de pe piață de a utiliza un tarif care să nu reflecte neapărat costurile reale proprii
fiecăreia.
În ceea ce privește schimbul de informații, această chestiune a reprezentat un subiect de
larg interes în practica instanțelor europene, o importantă problemă în legislația concurenței fiind
stabilirea dacă întreprinderile riscă să încalce art. 101 atunci când fac schimb de informații între
ele.
Această problemă a fost adusă în atenția Comisiei cu ocazia elaborării Comunicării
privind acordurile de cooperare, din 1968, dar și în numeroase decizii ulterioare, la finalul anului
702
2010 fiind adoptate Orientările privind aplicabilitatea articolului 101 TFUE acordurilor de
cooperare orizontală.
Aceste Orientări asigură o îndrumare utilă cu privire la schimbul de informații,
completând jurisprudența instanțelor UE, în special deciziile pronunțate în cauzele John
Deere/Comisia (c-7/95 și C-8/95), Asnef-Equifax/ Ausbanc (C-238/05) și T-Mobile/ N Ma (C-
8/08).
Orientările nu au forță juridică obligatorie, însă ele explică maniera în care Comisia ar
trebui să aplice art. 101 TFUE în cazul schimbului de informații. Acestea identifică două
preocupări esențiale rezultate din schimbul de informații: în primul rând, acesta poate permite
întreprinderilor să prezică comportamentul viitor al celorlalte întreprinderi și astfel să își
coordoneze comportamentul pe piață și, în al doilea rând, poate avea ca efect o blocare cu
caracter anticoncurențial a pieței pe care are loc schimbul de informații.
Schimbul de informații poate lua diferite forme: datele pot fi împărtășite direct între
concurenți sau, indirect, prin intermediul unei asociații profesionale sau al unei terțe părți
(furnizor sau client comun).
Pentru a exista o încălcare a regulilor de concurență, în speță a prevederilor art. 5 alin 1
lit. a din Legea nr. 21/1996, trebuie însă se existe un acord și/sau o practică concertată între
întreprinderi în a schimba informații sau o decizie a unei asociații de întreprinderi, cu același
obiect sau efect (a se vedea pct. 60-63 din Orientările privind Acordurile de cooperare
orizontală).
În privința reclamantei, astfel cum s-a arătat anterior, relevante sunt faptele indicate în
cuprinsul Deciziei contestate, potrivit cărora aceasta a participat la corespondenţa prin care s-au
purtat discuţii în cadrul asociaţiei cu privire la preţul minim, respectiv la schimbul de e-mailuri
conţinând date referitoare la preţul minim pe ora de pază umană, la întâlnirea din cadrul Adunării
generale a PSS din data de 19.05.2015, în cadrul căreia membrilor prezenţi li s-a adus la
cunoştinţă că „se lucrează la grila de calcul pentru stabilirea tarifului orar minim. În acest context
factual, nu se poate reține vreun dubiu cu privire la intenția reclamantei de a accepta, în domeniul
serviciilor de pază umană, un preț minim pe piață și nici vreo pretinsă delimitare a reclamantei de
acest subiect.
Au fost avute în vedere și considerentele Curții de Justiție în cauza Huls (C-199/92), prin
care a reținut la punctul 1895 că „o practică concertată se află sub incidența art. 101 alin 1 TFUE
chiar și în lipsa efectelor anticoncurențiale pe piață”.
Cât privește susținerile reclamantei în sensul că pârâtul nu a avut în vedere contextul
economic, respectiv situația pieței serviciilor de pază umană în perioada supusă investigației,
Curtea a reținut că sunt neîntemeiate și vor fi respinse.
Astfel, pârâtul a analizat contextul economic și a avut în vedere împrejurările indicate de
părțile implicate cu privire la condițiile concrete existente pe această piață, însă a reținut în mod
corect că nu se poate justifica încălcare a unei legi (în acest caz a legii concurenței) pe motiv că ar
reprezenta un răspuns la încălcarea unor alte prevederi legale (ex. legislația muncii, legislația
fiscală, legislația achizițiilor publice).
În privința calculatorului de preț, s-a reținut că scopul urmărit de întreprinderile implicate
a fost acela de a determina modul de calcul al prețurilor și indicarea prețului minim „corect”
pentru serviciile de pază umană.
În raport de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (cauza C-67/13 Cartes
Bancaires), s-a reţinut că înțelegerea supusă investigației prezintă un grad suficient de nocivitate
pentru concurență pentru a se reține că este anticoncurențială prin obiect.

703
 În condițiile în care prețurile pentru furnizarea serviciilor de pază umană nu sunt
reglementate, schimbul de informații cu privire la modalitatea de constituire a prețului minim
„corect” între întreprinderile care acționează pe această piață, prin intermediul asociațiilor
profesionale și al Federației, reprezintă în fapt o modalitate de exprimare a voinței comune a
acestora cu privire la modul de acțiune pe piață. În plus, întreprinderile implicate și asociațiile
profesionale, alături de FSS, nu aveau atribuții de reglementare în ceea ce privește piața
serviciilor de pază umană.
Cât privește susținerile reclamantei în sensul că discuțiile din cadrul PSS și FSS nu se
refereau la un tarif minim de referință, ci la costul salarial minim brut legal obligatoriu stabilit de
guvern, taxele aferente și dotările obligatorii, pentru respectarea dispozițiilor Codului fiscal, a
Legii contabilității, a Codului muncii și ale Legii nr. 33/2003, nu sunt de natură a exclude
caracterul anticoncurențial al înțelegerii, având în vedere că dincolo de elementele de cost
discutate, scopul urmărit a fost acela de stabilire a unui preț minim. Or, o asemenea înțelegere
este anticoncurențială prin obiectul său. Împrejurarea că nu s-a ajuns la fixarea unui preț minim în
urma schimbului de informații între întreprinderile concurente, schimb facilitat de reclamantă și
de alte asociații, nu prezintă relevanță din perspectiva reținerii în sarcina sa a faptei
anticoncurențiale (a se vedea în acest sens cauzele conexate C-89/85, C-104/85, C-114/85, C-
116/85, C-117/85 și C-125/85) având în vedere că, din perspectiva dreptului concurenței prezintă
relevanță voința exprimată de entitățile implicate de a acționa în mod coordonat pe piață,
indiferent dacă înțelegerea a fost pusă efectiv în aplicare. Or, în cauză, discuțiile purtate între
întreprinderile concurente din cadrul PSS și FSS tocmai această intenție o demonstrează. Cu
această ocazie, Curtea subliniază că obiectul anticoncurențial al unei înțelegeri nu este înlăturat
dacă înțelegerea nu a fost pusă în aplicare și prin urmare nu s-a produs un efect de restricționare a
concurenței, având în vedere că potrivit art. 5 alin. 1 din Legea nr. 21/1996 înțelegerea poate avea
caracter anticoncurențial prin obiect și/sau prin efectele produse.
Susținerile reclamantei în sensul că în principal destinatarii devizului erau beneficiarii
serviciilor de pază umană, cărora li se oferea posibilitatea de a aprecia dacă tarifele ce li se
ofertau includeau în mod corespunzător costurile aferente prestării serviciilor, nu prezintă
relevanță, având în vedere că dincolo de acest obiectiv, publicarea acestui calculator de preț
producea efecte și în ceea ce privește comportamentul întreprinderilor care acționau pe piața
respectivă, respectiv întreprinderile cunoșteau, cu un grad de certitudine ridicat, politica de
prețuri practicată de concurenți și, de asemenea, erau încurajate să aplice tarife minime, fără a
efectua o corelare cu propriile costuri pe care le presupunea prestarea serviciilor de pază. Or, în
aceste condiții, faptul că înțelegerea urmărea și anumite obiective legitime nu exclude aplicarea
dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996.
Referitor la criticile privind individualizarea sancțiunii, în ceea ce privește sancțiunea,
Consiliul Concurenţei a făcut aplicarea dispozițiilor art. 55, art. 57 din Legea nr. 21/1996 și ale
Instrucțiunilor privind individualizarea sancțiunilor aprobate prin Ordinul nr. 420/2010.
Astfel, în privința încălcării prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996 pe piața
serviciilor de pază umană, Consiliul Concurenței a apreciat că gravitatea faptei este mare
(înțelegere pe orizontală, care are ca obiect fixarea prețurilor), a constatat că durata faptei este
medie (pentru 4 ani – aprilie 2013 – decembrie 2017), ceea ce a determinat aplicarea unui
cuantum adițional de 3% pe an, din cuantumul determinat în funcție de gravitatea faptei.
Totodată, s-a aplicat o reducere de 10% din nivelul de bază reținând 3 circumstanțe
atenuante, respectiv: colaborarea în mod efectiv şi pe deplin cu Consiliul Concurenţei, dincolo de
obligaţia legală de a coopera, astfel că nivelul de bază s-a redus cu 10% (reducerea maximă
prevăzută de Instrucţiunile privind individualizarea sancţiunilor); efectuarea unor demersuri
704
pentru a semnala autorităților comportamente posibil ilicite ale unor întreprinderi concurente,
care au aptitudinea de a crea disfuncționalități ale pieței, astfel că nivelul de bază s-a redus cu
10%; existența și implementarea efectivă a unui program de conformare cu regulile de
concurență, aplicându-se și pentru această circumstanță o reducere de 10% a nivelului de bază.
Totodată, a fost aplicată și o circumstanță agravantă, respectiv continuarea încălcării după
declanșarea procedurii de investigație de către Consiliul Concurenţei, astfel că nivelul de bază al
amenzii s-a majorat cu 10%.
În ceea ce privește data de început a încălcării de către reclamantă s-a reținut că în mod
corect pârâta a apreciat că este aprilie 2013, având în vedere că din documentele existente la
dosar reiese faptul că începând cu luna aprilie a anului 2013, reclamanta s-a implicat în strategia
comună de stabilire şi promovare a unui preț minim pentru serviciile de pază umană.
În privința gravității faptei, s-a reținut că în raport de dispozițiile art.7 lit. c) din
Instrucțiunile privind individualizarea sancțiunilor, natura faptei reținute este suficientă pentru
încadrarea acesteia în categoria faptelor de gravitate mare. Nefondate sunt și susținerile
reclamantei, potrivit cărora în speță este vorba despre practicarea unui preț minim ce nu include
decât costurile minimale ale salariului și taxelor aferente și că decizia atacată nu identifică zona
asupra căreia s-au restrâns efectele anticoncurențiale, nu numai prin prisma considerentelor
anterioare referitoare la art. 7 lit. c) din Instrucțiuni ci, și prin prisma considerentelor anterioare
ale instanței privind faptul că ceea ce a reținut pârâtul este o încălcare a concurenței prin obiect,
fiind, deci, irelevantă o analiză asupra impactului (efectului) acordului anticoncurențial.
În ceea ce privește zona asupra căreia s-au produs efectele anticoncurențiale, așa cum a
arătat instanța și rezultă din decizia atacată, piața geografică, pentru fiecare din piețele relevante
este piața națională. Toate aceste considerente conduc Curtea la concluzia că fapta reclamantei
are gravitate mare, așa cum în mod corect a reținut pârâtul.
Susținerile reclamantei în sensul aplicabilității circumstanței atenuante constând în
autorizarea sau încurajarea comportamentului anticoncurențial de autorități publice ori de
legislația existentă sunt neîntemeiate, având în vedere că, în cauză, legislația națională sancționa
fenomenele existente pe piața relevantă invocate de reclamantă, respectiv evaziunea fiscală și
desfășurarea de activități fără încheierea unui contract individual de muncă.
Totodată, autoritatea pârâtă a reținut incidența circumstanței atenuante constând în
existența și implementarea efectivă a unui program de conformare cu regulile de concurență,
aplicând pentru această circumstanță o reducere de 10% a nivelului de bază a amenzii şi, în
consecinţă, la stabilirea amenzii aplicate reclamantei Consiliul Concurenţei a respectat principiul
proporţionalităţii.
În ceea ce priveşte solicitarea reclamantei de diminuare a amenzii aplicate, s-a reţinut că
amenda aplicată nu necesită o reducere, cuantumul amenzii fiind stabilit astfel încât să asigure
scopul sancționator. În cazul de față Curtea reține că din elementele dosarului nu rezultă că s-ar
aduce o atingere gravă situației financiare a societății sancționate, amenda în cuantum de
794.318,95 lei, fiind necesară pentru a atinge scopul disuasiv și educativ al legii contravenționale,
astfel încât conducerea societății să respecte întocmai dispozițiile legale instituite pentru
protecția, menținerea și stimularea concurenței și a unui mediu concurențial normal.
2. Analiza motivelor de casare
Examinând sentinţa atacată, din perspectiva motivului de casare invocat – art. 488 alin.
(1) pct. 8 Cod procedură civilă – Înalta Curte reţine următoarele:
După cum rezultă din conţinutul cererii de recurs, aprecierile reclamantei referitoare la
nelegalitatea hotărârii instanţei de fond vizează două aspecte: data de referinţă de la care s-a
constatat încălcarea legii – aprilie 2013 – prin raportare la data lansării de către PSS a invitaţiei
705
de participare – 29 aprilie 2014 – respectiv, procesul verbal al adunării generale a PSS din
19.05.2015; şi modul de individualizare a sancţiunii, în raport de prevederile Ordinului nr.
694/2016.
Relativ la data de începere a practicii anticoncurenţiale, în ceea ce o priveşte pe recurentă,
în calitate de membru al asociaţiilor din cadrul FSS, aceasta este, fără putinţă de tăgadă, după
cum a reţinut şi prima instanţă, data de 11 aprilie, când acesteia i-a fost remis e-mail-ul care
cuprindea comunicatul de presă, relativ la tariful pentru ora de pază de 7,48 lei.
În aceste condiţii, celelalte două date indicate de recurentă – 29 aprilie 2014 respectiv,
19.05.2015 – sunt de natură că consolideze concluzia unei conduite pasive a acesteia, ca urmare a
nedenunţării publice a acestei practici anticoncurenţiale incriminate de art. 5 alin. (1) din Legea
nr. 21/1996 ,,Sunt interzise orice înţelegeri între întreprinderi, decizii ale asociaţiilor de
întreprinderi şi practici concertate, care au ca obiect sau au ca efect împiedicarea, restrângerea
ori denaturarea concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia, în special cele care:
a) stabilesc, direct sau indirect, preţuri de cumpărare sau de vânzare sau orice alte condiţii de
tranzacţionare (…)”.
Relevante, în ceea ce priveşte existenţa practica anticoncurenţială, sunt statuările instanţei
de fond referitoare la noţiunea de acord, aşa cum acesta a fost definit de jurisprudenţa comunitară
- existența concursului de voință între cel puțin două părți, forma în care se manifestă fiind
nesemnificativă, atât timp cât aceasta reprezintă expresia fidelă a intenției părților (în cauza
Bayer, AG/Comisia T-41/1996) – rezultând că reclamanta a participat la o înțelegere
anticoncurențială sub forma facilitării realizării unui acord între întreprinderi concurente care își
desfășurau activitatea pe piața serviciilor de pază umană, prin care s-a urmărit fixarea prețului
minim pentru tariful orar pentru pază umană.
Această înțelegere, în opinia justă a primei instanţe, a avut un obiect restrictiv din punctul
de vedere al concurenței, manifestat atât sub forma posibilității acordate întreprinderilor care
desfășoară activitatea pe piața respectivă să prevadă, cu un grad mare de certitudine, politica de
prețuri aplicată de concurenți, cât și sub forma determinării întreprinderilor de pe piață de a
utiliza un tarif care să nu reflecte neapărat costurile reale proprii fiecăreia.
De asemenea, a fost apreciată de instanţa de fond, ca prioritară, analiza schimbului de
informaţii dintre întreprinderile incriminate, din perspectiva unei posibile încălcări a dispoziţiilor
art. 101 TFUE, care statuează că ,,Sunt incompatibile cu piața internă și interzise orice acorduri
între întreprinderi, orice decizii ale asocierilor de întreprinderi și orice practici concertate care
pot afecta comerțul dintre statele membre și care au ca obiect sau efect împiedicarea,
restrângerea sau denaturarea concurenței în cadrul pieței interne (…)”. Sub acest aspect, a fost
analizată conduita recurentei prin raportare la conţinutul Orientărilor privind Acordurile de
cooperare orizontală, care completează jurisprudenţa comunitară în materie (John Deere/Comisia,
C-7/95 și C-8/95, Asnef-Equifax/Ausbanc, C-238/05) și T-Mobile/N Ma, C-8/08).
În aceste condiţii, deşi recurenta susţine că în cuprinsul deciziei atacate nu se reţine nicio
comunicare între societate şi alte entităţi investigate, Înalta Curte apreciază că acest argument
este neîntemeiat, în condiţiile în care conduita acesteia a fost una pasivă, rezumată în comiterea
practicii anticoncurenţiale printr-o faptă omisivă. Mai exact, prin nedenunţarea practicii
anticoncurenţiale propuse la nivelul FSS şi preluarea calculatorului tarifar prestabilit, conduce la
concluzia însuşirii preţului minim.
Nu este relevant, aşadar, că atitudinea recurentei nu a fost una proactivă ci, faptul că
manifestarea sa de voinţă a fost de natură, conjugată cu poziţia celorlalte părţi, să conducă la
realizarea unui acord menit să înfrângă conduita prescrisă de legiuitor, în cuprinsul art. 5 alin. (1)
lit. a) din Legea nr. 21/1996.
706
 Prin urmare, în mod corect instanţa de fond, analizând întregul material probator a statuat
că a fost probată înţelegerea anticoncurenţială constatată în cauză şi că participarea la formarea
acordului în vederea stabilirii unui preţ minim pentru tariful orar pentru paza umană, cade în mod
automat sub incidenţa interdicţiei prevăzute de textul legal precitat, fiind dăunătoare pentru
funcţionarea normală a concurenţei la nivelul naţional, prin însăşi natura ei.
Şi, în fine, în ceea ce priveşte modul de individualizare al sancţiunii, apreciat nelegal de
către recurentă, în raport de dispoziţiile Ordinului nr. 694/2016, Înalta Curte reţine că nici aceste
argumente nu sunt întemeiate, pentru considerentele următoare.
Potrivit art. 55 alin. (1) din Legea nr. 21/1996 (forma în vigoare la data emiterii deciziei
atacate), ,,Constituie contravenţii şi se sancţionează cu amendă de la 0,5% la 10% din cifra de
afaceri totală realizată în anul financiar anterior sancţionării următoarele fapte, săvârşite cu
intenţie sau din neglijenţă de întreprinderi sau asociaţii de întreprinderi: a) încălcarea
prevederilor art. 5 şi 6 din prezenta lege, precum şi a prevederilor art. 101 şi 102 din Tratatul
privind funcţionarea Uniunii Europene (…)”.
De asemenea, potrivit art. 57 alin. (1) din acelaşi act normativ ,,Individualizarea
sancţiunilor prevăzute la art. 53 - 56 se face ţinând seama de gravitatea şi durata faptei, cu
respectarea principiului eficacităţii, proporţionalităţii şi al efectului disuasiv al sancţiunii
aplicate.”; iar potrivit Cap. II Nivelul de bază, lit. A. Determinarea nivelului de bază, pct. 1. din
Ordinul nr. 420/2010 pentru punerea în aplicare a Instrucţiunilor privind individualizarea
sancţiunilor pentru contravenţiile prevăzute la art. 55 din Legea concurenţei nr. 21/1996, ,,Nivelul
de bază se determină în funcţie de gravitatea şi durata faptei.”.
Or, în această privinţă, individualizarea sancţiunii de către pârât a fost riguros făcută, prin
prisma gravităţii faptei – apreciată ca fiind una mare – cu luarea însă în considerare a trei
circumstanţe atenuante şi a uneia agravante.
De altfel, singura critică adusă de recurentă modului de individualizare a sancţiunii viza
cuantumul acesteia din perspectiva duratei faptei contravenţionale, însă sub acest aspect,
hotărârea atacată este la adăpost de critici, în condiţiile în care data de început a încălcării a fost
stabilită ca fiind luna aprilie 2013 şi a continuat inclusiv la data emiterii deciziei atacate,
respectiv decembrie 2017.
În aceste condiţii, majorarea cuantumului sancţiunii cu 10% din nivelul de bază al amenzi
este justificată ca urmare a aplicării circumstanţei agravante prevăzute de Cap. III Adaptarea
nivelului de bază, lit. B. Circumstanţe agravante, alin. (2) potrivit căruia: ,,Nivelul de bază va fi
majorat cu un procent cuprins între 10% şi 25% pentru fiecare astfel de încălcare reţinută de
Consiliul Concurenţei: b) continuarea încălcării după declanşarea procedurii de către Consiliul
Concurenţei”; astfel că, sub acest aspect, trebuie remarcat că s-a aplicat de către pârât minimul de
10% din nivelul de bază, astfel că o reducere sub acest procent ar afecta însăşi legalitatea
sancţiunii.
3. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Faţă de aceste considerente, nefiind întrunite criticile invocate prin motivul de recurs, în
temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) teza a II-a Cod procedură civilă, coroborate cu cele ale art.
20 din Legea nr. 554/2004, recursul formulat în cauză a fost respins ca nefondat, iar hotărârea
atacată a fost menținută ca legală şi temeinică.

707
 DREPT FINANCIAR FISCAL

1. Procedură fiscală. Soluționarea contestațiilor formulate împotriva actelor administrativ-

fiscale. Dreptul contribuabilului de a fi ascultat. Invocarea, ca motiv de nelegalitate a
deciziei de soluționare a contestației, încălcarea dreptului la apărare. Relevanţa
consecințelor acestei încălcări în planul legalității deciziei adoptate de organul fiscal, prin
raportare la principiul efectivității. Suspendarea soluționării contestației administrative.
Condiții

C.proc.fisc. (2003), art. 9 alin. (1), art. 107, art. 214 alin. (l) lit. a)

În considerarea principiului efectivității și în lumina jurisprudenței C.J.U.E.*, o încălcare

a dreptului la apărare al contribuabilului cu ocazia desfășurării procedurii administrative de
contestare a actelor administrativ-fiscale, sub aspectul dreptului de a fi ascultat, nu determină
anularea deciziei luate în urma procedurii administrative decât dacă, în lipsa acestei
neregularități, această procedură ar fi putut avea un rezultat diferit. Prin urmare, în lipsa
invocării în cauză a unor elemente din care să se poată reține că procedura ar fi putut avea un
rezultat diferit, instanța de recurs a respins criticile referitoare la nelegalitatea deciziei de
soluționare a contestației administrative, bazate pe acest argument, ca nefondate.
Pentru a opera suspendarea soluţionării contestaţiei, nu este suficientă sesizarea
organelor de urmărire penală, ci, trebuie îndeplinită cumulativ şi condiția constând în înrâurirea
hotărâtoare pe care constatarea infracţiunii ar urma să o aibă asupra soluţiei adoptate în
procedura administrativă. Simpla invocare a principiului de drept potrivit căruia „penalul ţine
în loc civilul” și a faptului că suspendarea soluţionării contestației are natura de a preîntâmpina
derularea simultană și în paralel a celor două proceduri, administrativă și penală, nu sunt
suficiente și nu sunt de natură a justifica suspendarea procedurii administrative, întrucât
suspendarea presupune a fi îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de dispozițiile legale. În
cauză a fost constatată, în plus, și depășirea unei durate rezonabile a suspendării.

I.C.C.J., Secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 1912 din 25 martie 2021

I Cererea de chemare în judecată

1. Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Braşov, Secţia contencios administrativ
şi fiscal, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a
Finanţelor Publice Braşov şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş, a solicitat
anularea Deciziei de soluţionarea a contestaţiei nr.6503/17.12.2015 emisă de Direcţia Generală
Regională a Finanţelor Publice Braşov, anularea Deciziei de impunere nr. F -MS 141/02.04.2015
şi a Raportului de inspecţie fiscală nr.F-1MS 134/02.04.2015 emise de Administraţia Judeţeană a
Finanţelor Publice Mureş, obligarea pârâtei Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice
Braşov la soluţionarea contestaţiei şi exonerarea de la plata sumelor stabilite suplimentar,
menţionate la pct. 2 şi 3 din Decizia nr. 6503/17.12.2015.
II Hotărârea pronunțată de instanţa de fond
2. Prin Sentința nr. 40/04.04.2019, Curtea de Apel Braşov, Secţia contencios
administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta SC A. SRL, prin

708
lichidator judiciar, a anulat în parte Decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 6503/17.12.2015
emisă de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, Decizia de impunere
nr. F – MS 141/02.04.2015 şi Raportul de inspecţie fiscală nr. F – MS 134/02.042015 emise de
pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş şi a exonerat reclamanta de la
obligaţia de plată a următoarelor sume: 325.851 lei TVA, 40.800,72 lei penalităţi de întârziere
aferente TVA, 12.786,78 lei dobânzi/majorări de întârziere aferente TVA şi impozit pe profit
141.033,2 lei, 23.979,46 lei dobânzi/majorări de întârziere aferente impozitului pe profit şi
12.188 ,7 lei penalităţi impozit pe profit. A respins în rest acţiunea. A obligat reclamanta la plata
către expertul B a diferenţei onorariu expertiză în sumă de 1.624 lei. A obligat pârâtele la plata
către expertul B a diferenţei onorariu expertiză în sumă de 3.624 lei.
III Recursurile formulate de reclamantă și pârâte
3. Împotriva acestei sentințe au formulat recurs reclamanta SC A. SRL și pârâtele Direcţia
Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice
Mureş.
4. Reclamanta SC A. SRL a solicitat, cu invocarea motivului de casare prevăzut de
dispozițiile art. 488 pct. 8 C.proc.civ., admiterea recursului, casarea in parte a hotărârii recurate și
în rejudecare admiterea în totalitate a acţiunii împotriva Deciziei de soluţionarea a contestaţiei nr.
6503/17.12.2015, a Deciziei de impunere nr. F-MS 141/02.04.2015 şi a Raportului de inspecţie
fiscală nr. F-MS 134/02.04.2015 emise de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş,
anularea actelor administrative contestate, obligarea Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor
Publice Braşov la soluţionarea contestaţiei şi exonerarea de la plata sumelor stabilite suplimentar,
menţionate la pct. 2 şi 3 din Decizia nr. 6503/17.12.2015.
5. În motivarea recursului, a arătat că sentinţa este în parte nelegală, fiind pronunţată cu
aplicarea greşită a legii. Referitor la nulitatea actelor administrative contestate, raportat la
încălcarea dreptului la apărare al contribuabilului anterior emiterii acestora, apreciază că decizia
de impunere a fost emisă cu încălcarea procedurii reglementată în mod expres de legiuitor,
nefiind incidentă niciuna dintre situaţiile de excepţie enumerate de art. 9 alin. (2) C.proc.fisc., iar
proiectul de raport nu a fost comunicat contribuabilului. Înştiinţarea pentru discuţia finală a fost
comunicată către administratorul statutar la data de 01.04.2015, fiind invitat la 02.04.2015, ora
12, înştiinţarea nu a fost însoţită de proiectul de raport de inspeţie fiscală, administratorului
statutar i s-a prezentat raportul de inspecţie fiscală şi anexe însumând câteva sute de pagini,
solicitându-i-se să prezinte un punct de vedere, acesta fiind motivul pentru care administratorul
statutar al societăţii a precizat că nu poate formula o opinie avizată şi pertinentă. In mod greşit a
reţinut instanţa de fond că nici ulterior, în termen de 3 zile lucrătoare conform disp. art. 107 alin.
(4) din OG nr. 92/2003, reprezentantul legal a reclamantei nu a prezentat un punct de vedere,
deoarece raportul de inspecţie fiscală şi decizia de impunere au fost emise la data de 02.04.2015.
6. Referitor la suspendarea soluţionării contestaţiei administrative, instanţa de fond a
efectuat o greşită interpretare şi aplicare a dispozițiilor art. 214 alin. (l) lit. a) C.proc.fisc., a omis
faptul că nu este suficientă sesizarea organelor de urmărire penală, ci trebuie îndeplinite
cumulativ şi următoarele condiţii: constatarea infracţiunii să aibă o înrâurire hotărâtoare asupra
soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă; emiterea unei decizii motivate pentru
justificarea suspendării soluţionării cauzei pe cale administrativă.
7. A invocat recurenta art. 2 lit. n) din Legea nr. 554/2004, excesul de putere, a apreciat că
organul fiscal nu poate suspenda procedura contestaţiei administrative atunci când are simple
bănuieli, presupuneri subiective, în lipsa unor elemente concrete. Nici instanţa de fond şi nici
organele fiscale nu au analizat înscrisurile prezentate de societate pentru a dovedi operaţiunile
desfăşurate, deşi prin contestaţia administrativă şi prin cererea de chemare în judecată au fost
709
aduse argumente asupra realităţii operaţiunilor în discuţie, argumente dovedite cu înscrisuri,
instanța nu a efectuat nicio menţiune asupra acestora și a omis jurisprudenţa Curți de Justiție a
Uniunii Europene, existând toate elementele necesare soluţionării contestaţiei administrative pe
fond.
8. A subliniat recurenta că, deşi sesizarea penală a fost formulată în aprilie 2015, nu a fost
începută urmărirea penală in personam, suspendarea soluţionării cauzei blochează efectiv dreptul
său de a căuta soluţionarea cauzei la instanţele judecătoreşti competente, fiind astfel încălcate
dispoziţiile art. 6 din CEDO. Admiţând că statul dispune de o anumită marjă de apreciere în ceea
ce priveşte limitarea accesului la o instanţă, s-a subliniat în jurisprudenţa constantă a CEDO
faptul că limitele impuse, în măsura în care restrâng accesul individului la un tribunal, astfel încât
însuşi dreptul să fie afectat în substanţa lui, sunt incompatibile cu dispoziţiile art. 6 paragraful 1
din CEDO. Această suspendare duce automat şi la încălcarea dreptului la soluţionarea unui
proces intr-un termen rezonabil, care reprezintă o alta formă de încălcare a art. 6 din CEDO,
procedurile administrative şi cele administrativ-jurisdicţionale anterioare soluţionării cauzei în
instanţă intrând în sfera noţiunii de proces echitabil supusa protecţiei acestuia.
9. De asemenea, din perspectiva prevederilor Codului de procedură penală, art. 27 alin.
(7), simpla demarare a procesului penal nu este suficientă pentru suspendarea procedurii în fata
instanţei civile, fiind necesară atât punerea în mişcare a acţiunii penale căreia să îi fie anexată o
acţiune civilă, dar şi respectarea unui termen maxim de suspendare a procedurilor civile, 1 an. Nu
trebuie omise nici dispozițiile art. 28 alin. (1) C.proc.pen., singurele împrejurări tranşate în
ipoteza pronunţării unei hotărâri penale sunt cele legate de situaţia de fapt, cele referitoare la
vinovăţie şi existenţa unui prejudiciu putând fi în continuare stabilite de către instanţa civilă,
indiferent de constatările şi aprecierile instanţei penale, și art. 28 alin. (2) C.proc.pen., motiv
pentru care orice soluţie ar fi dată în prezenta contestaţie nu ar împieta în niciun fel asupra
posibilităţilor instanţei penale de a angaja o eventuală răspundere penală a celor responsabili de
frauda fiscală.
10. Referitor la cheltuielile în sumă de 1.002.450 lei şi taxa pe valoarea adăugată în sumă
de 333.789 lei aferente operaţiunilor desfăşurate în perioada martie 2011 - iulie 2013 cu S.C. C.
S.R.L., S.C D. S.R.L., S.C. E. S.R.L., etc., apreciază că instanţa de fond a omis faptul că, urmare
repunerii pe rol a cauzei, societatea a depus la dosarul cauzei facturile în discuţie, astfel încât,
contrar hotărârii recurate, sunt întrunite condiţiile reglementate de legiuitor, reţinute inclusiv de
instanţa de fond, pentru acordarea dreptului de deducere, atât în ceea ce priveşte cheltuiala, cât şi
TVA. De asemenea, instanţa de fond nu a făcut nicio referire la dubla impunere, în condiţiile în
care marfa în discuţie a făcut obiectul comercializării, societatea procedând la colectarea TVA
aferent vânzării.
11. Nu trebuie omise dispozițiile art. 94 alin. (l) C.proc.fisc., este adevărat faptul că la
momentul efectuării inspecţiei fisale nu au fost prezentate facturile fiscale, acestea fiind ridicate
de organele de urmărire penală, însă în condiţiile în care acestea au fost prezentate instanţei şi,
mai mult, au fost depuse declaraţiile fiscale, registrele de vânzări şi cumpărări, dovada plăţii prin
virament a bunurilor şi serviciilor achiziţionate, bilanţurile, din care rezultă faptul că toate
facturile în discuţie au fost înregistrate în evidenţa contabilă, în mod eronat instanţa de fond a
apreciat că reclamanta nu ar avea drept de deducere, cu aplicarea eronată a dispoziţiilor legale.
12. Referitor la cheltuielile în sumă de 52.830 lei şi TVA aferentă în sumă de 12.679 lei, a
arătat că soluţia este eronată, deoarece în cauză nu se pune problema acordării dreptului de
deducere a cheltuielilor şi a TVA aferentă unor achiziţii, ci, dimpotrivă, cheltuielile şi taxa sunt
aferente unor livrări efectuate de societatea contestatoare către S.C. F S.R.L. Brăila, livrări
înregistrate în evidenţa contabilă, deducerea fiind solicitată ca urmare a radierii debitorului F.
710
S.R.L. Deşi instanţa de fond a reţinut faptul că reclamanta a prezentat înscris doveditor privind
radierea debitorului F S.R.L., respectiv extras din Buletinul procedurilor de insolvenţă, a apreciat
în mod eronat că ar fi aplicabile dispozițiile art. 21 alin. (4) lit. f) C.fisc. referitoare la acordarea
dreptului de deducere a cheltuielii.
13. Or, societatea reclamantă nu a solicitat acordarea dreptului de deducere cu cheltuiala
aferentă achiziţiei, ci diminuarea bazei impozabile pentru radierea debitorului. Incidente în speţă
sunt art. 21 alin. (2) lit. n) pct. l C.fisc. și art. 138 alin. (l) lit. d) C.fisc. În condiţiile în care
legiuitorul nu lasă loc niciunei interpretări, iar procedura de faliment a debitorului S.C. F S.R.L. a
fost închisă prin hotărâre definitivă şi irevocabilă, în mod eronat instanţa de fond a apreciat că ar
fi aplicabil art. 21 alin. (4) lit. f) C.fisc. şi nu cele menţionate anterior.
14. Referitor la veniturile în sumă de 1.646.879 lei şi TVA în sumă de 95.405 lei aferentă
facturilor emise către diverşi beneficiari (SC D. SRL, SC G. SRL, SC H. SRL, SC E. SRL, SC I.
SRL), instanţa de fond a omis faptul că din proba cu înscrisuri, respectiv contractele întocmite
între furnizor şi beneficiar, a rezultat faptul că marfa a rămas în proprietatea furnizorului până la
achitarea preţului, aspect din care rezultă cu certitudine faptul că marfa nu a ieşit din patrimoniul
contestatoarei. Mai mult, din proba cu înscrisuri a rezultat faptul că marfa stornată - antrachinona
pulbere şi tuburi de ventilaţie din cauciuc - a fost predată ca deşeu către societăţi autorizate, este
evidentă majorarea în mod artificial a masei impozabile prin neluarea în considerare a
operaţiunilor de stornare şi impunerea în mod repetat a unei operaţiuni care a vizat vânzarea
aceloraşi mărfuri - antrachinona pulbere și tuburi de ventilaţie din cauciuc. Practic, masa
impozabilă a fost mărită de fiecare dată de către organele fiscale pentru acelaşi stoc de marfa, din
facturi rezultând cu certitudine faptul că este vorba de vânzarea aceloraşi mărfuri care au făcut
obiectul facturării şi stornării anterioare. Deşi este vorba de aceeaşi marfă, facturată succcesiv la
diverşi beneficiari, facturile de livrare au fost apreciate ca fiind valabile, dar cele de stornare nu.
Este evident faptul că aceeaşi marfă nu putea fi vândută mai multor beneficiari prin operaţiuni
succesive decât dacă, urmare faptului că marfa a rămas în posesia şi proprietatea reclamantei şi
neachitată la termen, operaţiunea a fost stornată, marfa fiind vândută în aceleaşi condiţii către
următorul beneficiar.
15. Din fişele analitice ale beneficiarilor rezultă faptul că livrările ulterioare au aceleaşi
valori cu cele iniţiale, ele survenind în mod cronologic după efectuarea stornărilor. In ceea ce
priveşte confirmarea primirii facturilor de storno, din exemplarul facturii de storno rezultă şi
comunicarea acestora. Pe lângă faptul că, în conformitate cu dispozițiile art. 155 alin. (6) C.fisc.,
semnarea facturilor nu este obligatorie, s-a omis faptul că reclamanta a declarat operaţiunile
efectuate, neavând nicio relevanţă în cauză faptul că beneficiarii nu au înregistrat în mod corect
operaţiunile desfăşurate cu reclamanta. De altfel, beneficiarii nu au declarat nici operaţiunile
iniţiale, aclelea de achiziţii ale mărfurilor în declaraţiile 394, dar aceste operaţiuni au fost luate în
considerare. Nu trebuie omis faptul că declaraţia 394 are caracter informativ, nevând nicio
legătură cu înregistrarea în evidenţa contabilă, cum în mod eronat a reţinut instanţa de fond.
16. A mai arătat recurenta că este inadmisibil, în legătură cu modalitatea de efectuare a
controlului, faptul că aceeaşi operaţiune a fost tratată în mod diferit de organele fiscale, singurul
scop al acestora fiind de a stabili sume suplimentare de plată către bugetul general consolidat,
ajungându-se la situaţia în care pentru aceleaşi operaţiuni să fie impus atât beneficiarul cât şi
furnizorul. Deşi organele de inspecţie nu au luat în considerare operaţiunea de stornare a
facturilor emise de contestatoare către reclamantă, stabilind obligaţii suplimentare de plată, cu
ocazia verificării efectuate la S.CD S.R.L. a aceloraşi operaţiuni de stornare, s-a procedat la
impunerea societăţii prin obligarea de colectare a TVA aferentă facturilor de storno şi a calculării
impozitului pe profit aferent masei impozabile stabilită ca urmare operaţiunilor de stornare
711
(Decizia de impunere F-AB 495/28.11.2014 emisă de A.J.F.P. Alba). Situaţia este identică şi în
ceea ce priveşte S.C. C S.R.L. (proces verbal nr.155103/14.11.2013 emis de A.J.F.P. Alba).
17. Referitor la stocul de marfă în valoare de 198.455 lei, a arătat că instanţa de fond a
omis faptul că, urmare deschiderii procedurii insolvenţei S.C. D. S.R.L., s-a înscris la masa
credală inclusiv cu contravaloarea stocului de marfă, aspect ce rezultă din tabelul de creanţe,
precum şi din hotărârile pronunţate de Tribunalul Alba în dosar nr. x/107/2012, iar ca urmare a
radierii D. S.R.L., prin Sentinţa civilă nr. 858/06.12.2013, aplicabile în cauză devin dispozițiile
art. 21 alin. (2) lit. n) pct. l şi art. 138 alin. (l) lit. d) C.fisc.
18. Referitor la colectarea TVA suplimentar în sumă de 1.071 lei aferentă facturilor
fiscale nr. 263/30.03.2011 şi nr. 264/31.03.2011, în condiţiile în care acestea sunt simple facturi
de penalităţi, a arătat recurenta, nu pot face obiectul impunerii TVA.
19. În motivarea recursului prin care a solicitat casarea in parte a hotărârii, rejudecarea pe
fond a cauzei și respingerea in totalitate a acţiunii, cu invocarea motivelor de casare prevăzute de
art. 488 pct. 5), 6) și 8) C.proc.civ., recurenta pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor
Publice Brașov a criticat dispoziţia primei instanţei de obligare la plata către expertul B. a
diferenţei onorariu expertiză în sumă de 3.624 lei.
20. A arătat că proba constând in efectuarea unei expertize fiscale judiciare a fost admisă
ca urmare a solicitării formulate de către reclamantă, in sarcina căreia au fost stabilite totodată,
sub sancţiunea decăderii din probă, și obligaţiile de plată a onorariilor către expertul judiciar.
Întrucât reclamanta nu s-a conformat dispoziţiilor instanţei de judecată, în mod abuziv și nelegal
au fost obligate pârâtele la plata către expertul judiciar a diferenţei de onorariu expertiză în sumă
de 3.624 lei, deși hotărârea pronunţată de prima instanţă nu este definitivă și, mai mult, nu s-a
menţionat în cuprinsul hotărârii care este cuantumul obligaţiei de plată ce revine fiecărei instituţii
pârâte sau dacă acestea sunt obligate in solidar. În conformitate cu dispoziţiile art. 331 alin. (2) și
(3) C.proc.civ., instanţa de fond avea obligaţia să fixeze în prealabil atât termenul de depunere a
raportului de expertiză, precum și condiţiile de plată a costurilor necesare întocmirii acestuia. Cel
mult, instanţa de fond ar fi avut posibilitatea să oblige instituţiile pârâte la plata cheltuielilor de
judecată în care să fie cuprinse și o parte din costurile dovedite ca fiind efectuate de expertul
judiciar (art. 451 - art. 453 C.proc.civ.).
21. Recurenta a arătat că prima instanţă a apreciat în mod eronat cu privire la starea de fapt
și de drept dedusă judecăţii, anulând în mod greşit în parte actele administrative fiscale contestate,
interpretează și aplică în mod eronat dispoziţiile legale incidente, rezumându-se exclusiv la
concluziile expertului judiciar menţionate în cuprinsul raportului de expertiză contabilă, ignorând
cu desăvârşire obiecțiunile formulate.
22. Cu privire la TVA în sumă de 44.741 lei, ajustarea TVA aferentă mărfurilor predate ca
deșeu la societăţile autorizate SC J. SA Galaţi și SC K. SRL lași, fără justificarea cauzei care a
generat deteriorarea acestora, respectiv TVA aferentă mărfurilor lipsă în gestiune (aflate în
custodie la terţi), în mod legal organele de control au stabilit taxa pe valoarea adăugată
suplimentar de plată de 44.741 lei, aplicată asupra valorii stocului de marfă degradată. Recurenta a
prezentat situația de fapt și a arătat că reclamanta nu a emis factura fiscală pentru marfa predată
sub formă de deșeu (asa cum se menţionează in avize), la societăţile autorizate pentru distrugerea
mărfii și implicit nu a procedat la ajustarea TVA aferentă mărfii predată spre distrugere. Nici la
control şi nici până la data soluţionării contestaţiei societatea intimată nu a fost în măsură să
demonstreze cauza degradării mărfurilor, iar simpla afirmaţie a administratorului societăţii
potrivit căreia marfa respectivă ar fi uzată, fără a fi susţinută cu documente justificative, nu poate
fi considerată de organele de control o cauză obiectivă dovedită cu documente, astfel că este
corect tratamentul fiscal aplicat în temeiul art. 148 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003, cu
712
modificările și completările ulterioare, coroborat cu pct. 53 alin. (10) din Normele de aplicare a
Legii nr. 571/2003, cu modificările si completările ulterioare, aprobate prin H.G. nr. 44/2004.
23. Societatea trebuia să facă dovada cu documente că degradarea calitativă a bunurilor se
datorează unor cauze obiective, că bunurile nu sunt imputabile, precum și că bunurile degradate
nu au mai putut fi valorificate și nu au mai putut intra în circuitul economic. În concluzie,
reclamanta nu a fost măsură să demonstreze cauza degradării mărfurilor, nu a prezentat
documente justificative, iar faptul că administratorul societăţii afirmă că marfa respectivă era
deteriorată nu poate fi considerat o cauză obiectivă dovedită cu documente, astfel că sunt
aplicabile prevederile art. 148 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003, cu modificările si
completările ulterioare, coroborat cu pct. 53 alin. (10) din Normele de aplicare a Legii nr.
571/2003, cu modificările si completările ulterioare, aprobate prin H.G. nr. 44/2004. Drept
urmare, în timpul controlului în mod legal s-a procedat la ajustarea taxei pe valoarea adăugată
aferentă mărfii scoasă din gestiune în valoare de 186.422 lei, fiind legal datorată TVA stabilită
suplimentar de plata în cuantum de 44.741 lei (186.422 lei x 24 %), aferentă lunii februarie 2015.
24. Cu privire la cheltuielile în sumă de 1.002.450 lei şi TVA în sumă de 333.789 lei, a
arătat că sumele stabilite suplimentar în sarcina societăţii sunt datorate de către aceasta, întrucât
unitatea nu a pus la dispoziţie facturile la care face referire expertul desemnat de instanţă, nici în
timpul inspecţiei fiscale, nici cu ocazia soluţionării contestaţiei și nici prin cererea de chemare în
judecată, nefiind astfel făcută dovada susţinerilor cu documente.
25. Prin deducerea cheltuielilor fără existenţa unor documente justificative, în temeiul
prevederilor art. 21 alin. (4) lit. f) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, coroborate cu
Decizia nr. V/15.01.2007 emisă de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, în mod legal si corect
organele de inspecţie fiscală şi organele de soluţionare a contestaţiei au reţinut că suma de
1.002.450 lei reprezintă cheltuieli nedeductibile la calculul profitului impozabil aferent perioadei
01.03.2011 - 31.07.2013.
26. Cu privire la documentele justificative, invocă pct. 2 şi 3 din Normele metodologice
de întocmire şi utilizare a documentelor financiar-contabile, aprobate prin Ordinul nr. 3512/2008
al ministrului economiei şi finanţelor, în vigoare în perioada supusă inspecţiei fiscale, pct. 41 din
acelaşi act normativ și arată că legiuitorul a precizat în mod expres faptul că, pentru a putea fi
inregistrate în contabilitate, operaţiunile economico-financiare trebuie să fie justificate cu
documente originale, întocmite sau reconstituite potrivit acestor norme metodologice. Drept
urmare, în lipsa documentelor originale sau reconstituite potrivit legii, pe care unitatea nu a fost în
măsură să le prezinte nici organelor de control şi nici în faza depunerii contestaţiei, în mod legal
s-a considerat că suma de 1.002.450 lei reprezintă cheltuieli nedeductibile la calculul profitului
impozabil.
27. Totodată, în mod nelegal societatea intimată a dedus TVA în sumă totală de 333.789
lei, aferentă unor documente pe care nu le deţinea şi nu Ie-a prezentat organelor de control, în
condiţiile în care la art. 146 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 se prevede că, pentru
exercitarea dreptului de deducere a TVA, persoana impozabilă trebuie să deţină o factură emisă
în conformitate cu prevederile art. 155. Astfel, pct. 46 alin. (1) din Normele metodologice date în
aplicarea Titlului VI din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004,
cu modificările și completările ulterioare, stabileşte că justificarea deducerii taxei se face numai pe
baza exemplarului original al documentelor prevăzute la art. 146 alin. (1) din Legea nr. 571/2003,
cu modificările si completările ulterioare, inclusiv facturi transmise pe cale electronică în
condiţiile stabilite la pct. 73, care să conțină cel puțin informaţiile prevăzute la art. 155 alin. (5)
C.fisc., cu excepţia facturilor simplificate prevăzute la pct. 78.
28. De asemenea, în cazul pierderii, sustragerii sau distrugerii exemplarului original al
713
documentului de justificare, beneficiarul va solicita emitentului un duplicat al facturii, pe care se
va menţiona că înlocuieşte documentul iniţial. Duplicatul poate fi o factură nouă emisă de
furnizor/prestator, care să cuprindă aceleaşi date ca și factura iniţială și pe care să se menţioneze
că este duplicat și că înlocuiește factura iniţială sau o fotocopie a facturii iniţiale pe care să se
aplice ștampila furnizorului/prestatorului și să se menţioneze că este duplicat și că înlocuiește
factura iniţială. Prin urmare, în lipsa exemplarului original al facturii sau a duplicatului facturii,
care să conţină menţiunea că înlocuiește exemplarul original al acesteia, societatea nu avea
dreptul legal de a deduce taxa pe valoarea adăugată în sumă totală de 333.789 lei, în baza unor
înscrisuri care nu îndeplineau formele legale pentru a fi înregistrate în contabilitate.
29. Totodată, solicită respingerea în totalitate a cheltuielilor de judecată acordate de
instanţa de fond, motivat de considerentul că pârâtele au procedat la aplicarea corectă a legislaţiei
fiscale incidente, cu consecinţa emiterii în condiţii legale a actelor administrative contestate. În
măsura în care recursurile pârâte vor fi respinse, a solicitat instanţei de control judiciar să facă
aplicarea prevederilor art. 451 alin. (2) C.proc.civ., în sensul diminuării/cenzurării onorariilor
solicitate de reclamantă şi de expertul judiciar raportat la complexitatea cauzei și la activitatea
depusă de către aceştia, precum și faptul că acţiunea a fost admisă în parte.
30. Recurenta pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice, în motivarea
recursului, cu invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8) C.proc.civ., prin care a
solicitat casarea în parte a sentinței și respingerea acţiunii, exonerarea de la plata cheltuielilor de
judecată, a arătat că prima instanţă în mod nejustificat şi-a însuşi o parte din concluziile
expertului, reţinând că cererea reclamantei este în parte justificată.
31. Contrar celor reţinute de către instanţa de fond în ceea ce priveşte TVA colectată
suplimentar aferent stocului de marfă (dizolvant și tuburi aspiraţie) în valoare de 186.422 lei, din
care TVA în sumă de 44.741 lei, a arătat că ajustarea TVA aferentă mărfurilor predate ca deseuri
la societăţile autorizate SC J. SA Galaţi si SC SC K. SRL laşi s-a făcut fără justificarea cauzei
care a generat deteriorarea acestora, respectiv aferentă mărfurilor lipsă în gestiune (aflate în
custodie la terţi), societatea nu a demonstrat că degradarea sau deteriorarea mărfii se datorează
unor cauze obiective, a prezentat situația de fapt și a arătat că nu a emis factura fiscală pentru
marfa predată sub formă de deșeu la societăţile autorizate pentru distrugerea mărfii și implicit nu
a procedat la ajustarea TVA aferentă mărfii predată spre distrugere.
32. În condiţiile în care societatea nu poate demonstra cauza degradării mărfurilor,
administratorul societăţii motivează uzura mărfii fără documente, nu poate fi considerată de
organele de control o cauză obiectivă dovedită cu documente, astfel că se aplică tratamentul fiscal
de la art. 148 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003, coroborat cu pct. 53 alin. (10) din Normele
de aplicare a Legii nr. 571/2003 aprobate prin H.G. nr. 44/2004. Astfel, în mod corect organul
fiscal a reţinut că societatea trebuia să facă dovada cu documente că degradarea calitativă a
bunurilor se datorează unor cauze obiective, că bunurile nu sunt imputabile, precum și că bunurile
degradate nu au mai putut fi valorificate și nu au mai putut intra în circuitul economic. În fapt, din
verificare nu a rezultat faptul că societatea a asigurat un spaţiu adecvat condiţiilor meteo, pentru
depozitarea mărfii în condiţii corespunzătoare, având în vedere natura mărfurilor care necesită
condiţii de depozitare optime.
33. Referitor la lipsa contractului de asigurare pentru marfa degradată și temeiul de drept
invocat de organul de inspecţie fiscala, tratamentul fiscal pentru TVA datorată de societate
aferentă bunurilor degradate, neimputabile, este diferit în cazul în care s-au încheiat contracte de
asigurare pentru bunurile respective, în sensul că taxa pe valoarea adăugată este datorată dacă
bunurile degradate nu sunt asigurate și TVA nu este datorată pentru bunurile degradate pentru
care s-au încheiat contracte de asigurare.
714
 34. Referitor la cheltuielile în sumă de 1.002.450 lei și taxa pe valoarea adăugată în sumă
de 333.789 lei aferente operaţiunilor desfăşurate în perioada martie 2011-iulie 2013 cu SC C.
SRL, SC D. SRL, SC E. SRL, etc. privind achiziţii de bunuri și servicii, organele de inspecţie au
reţinut faptul că societatea nu a prezentat originalul facturilor de achiziţie, astfel încât aceasta nu
are drept de deducere. Astfel, sub aspectul cuantumului cheltuielilor nedeductibile, instanţa de
fond a avut în vedere concluziile formulate de expert în cadrul suplimentului la lucrarea de
expertiză din care rezultă că reclamanta a depus suplimentar facturi care nu au fost regăsite la
momentul efectuării raportului și controlului.
35. Organele de control în mod corect au precizat că sumele stabilite suplimentar în
sarcina contribuabilului se datorează faptului că reclamanta nu a pus la dispoziţie facturile la care
face referire expertul desemnat de instanţă, nici în timpul inspecţiei fiscale, nici cu ocazia
soluţionării contestaţiei și nici prin cererea de chemare în judecată, astfel că nu a făcut dovada
susţinerilor sale cu documente. Prin deducerea cheltuielilor fără documente justificative,
societatea verificată a încălcat prevederile art. 21 alin. (4) lit. f) din Legea 571/2003 privind
Codul fiscal, coroborate cu Decizia nr. V/15.01.2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie și
Justiţie, suma de 1.002.450 lei reprezintă cheltuieli nedeductibile la calculul impozitului pe profit
aferent perioadei 01.03.2011-31.07.2013. Mai mult, la stabilirea obligaţiilor suplimentare organul
fiscal a avut în vedere prevederile pct. 41 din Norma metodologică de întocmire și utilizare a do-
cumentelor financiar-contabile cuprinsă in Anexa nr. 1 a OMFP nr. 3512/2008 privind
documentele financiar-contabile. Prin urmare, documentele care stau la baza înregistrărilor în
contabilitate pot dobândi calitatea de document justificativ numai în condiţiile în care furnizează
toate informaţiile prevăzute de normele legale în vigoare.
36. Totodată, înregistrarea în evidența contabilă a unor facturi fiscale în baza cărora a
dedus TVA în sumă totală de 333.789 lei, fără să prezinte documentele respective în timpul
controlului, are influență și asupra taxei pe valoarea adăugată. Prin neidentificarea documentele
justificative în timpul inspecţiei fiscale și la finalizarea acesteia, au fost încălcate prevederile
Titlului VI, art. 146 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003, pct. 46 din Titlul VI al Normelor
metodologice de aplicare a Legii 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004,
cu modificările si completările ulterioare, care stabilesc faptul că justificarea deducerii taxei se
face numai pe baza exemplarului original al documentelor prevăzute la art. 146 alin. (1) din
Legea nr. 571/2003, inclusiv facturi transmise pe cale electronică în condiţiile stabilite la pct. 73,
care să conţină cel puţin informaţiile prevăzute la art. 155 alin. (5) C.fisc. cu excepţia facturilor
simplificate prevăzute la pct. 78. Prin urmare, în situaţia dată, în lipsa exemplarului original al
facturii sau al duplicatului, în timpul inspecţiei fiscale și la finalizarea acesteia, care să conțină
menţiunea că înlocuieşte exemplarul original al facturii, societatea nu putea exercita dreptul de
deducere a taxei înscrisă în facturile înregistrate în evidența contabilă.
37. În ceea ce priveşte cheltuielilor de judecată, solicită respingerea ca neîntemeiate,
având în vedere că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 453 C.proc.civ. Conform acestor
prevederi, partea care a pierdut procesul poate fi obligată să suporte cheltuielile ocazionate de
proces, însă prin aceasta trebuie ca partea care a pierdut procesul să se afle în culpă procesuală
sau, prin atitudinea sa în cursul derulării procesului, să fi determinat aceste cheltuieli. O altă
condiţie care trebuie îndeplinită pentru a se acorda cheltuielile de judecată este ca partea care
solicită să fi câştigat în mod irevocabil procesul. Mai mult, nici aspecte privind reaua credinţă,
comportarea neglijentă sau exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale nu pot fi reţinute în
sarcina sa pentru a fi obligaţi la plata cheltuielilor de judecată.
IV. Apărările formulate în recurs
38. Intimata pârâtă Direcţia Generala Regionala a Finanţelor Publice Braşov a formulat
715
întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului reclamantei ca nefondat.
39. A reluat apărările formulate anterior în fața instanței de fond și, în esență, a arătat că
susţinerile recurentei privind încălcarea dreptului la apărare al contribuabilului sunt neîntemeiate,
pe fondul cauzei a apreciat că instanţa de fond in mod corect a constatat că sunt nefondate
criticile reclamantei referitoare Ia soluţia de suspendare a soluţionării contestaţiei, având în
vedere că există indicii cu privire la săvârşirea unei infracţiuni care are o înrâurire hotărâtoare
asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă, hotărârea atacată
fiind la adăpost de toate criticile aduse prin recursul reclamantei.
40. Referitor la sumele solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată, a solicitat respingerea
ca nefondate, iar în măsura în care se apreciază că acţiunea reclamantei este întemeiată, să se
dispună reducerea onorariilor acordate de instanţa de fond pentru avocat şi expertul judiciar,
precum şi a celor solicitate de recurenta reclamantă în recurs.
41. Intimata pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş a formulat
întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului reclamantei ca nefondat.
42. În esență, a arătat că instanţa a arătat fiecare capăt de cerere și apărările părților,
probele care au fost administrate, normele juridice pe care Ie-a aplicat la situaţia de fapt stabilită,
aspecte ce s-au concretizat în mod foarte clar în sentinţa criticată de reclamantă. Instanţa de fond a
reţinut în mod temeinic și legal faptul că sumele stabilite de organul fiscal în sarcina reclamantei,
pe care înțelege recurenta să le critice, au fost stabilite în mod corect. În mod corect a constatat că
sunt neîntemeiate şi criticile referitoare la soluţia de suspendare a soluţionării contestaţiei,
recursul reclamantei fiind neîntemeiat şi în ceea ce priveşte cheltuielile în sumă de 1.002.450 lei
şi TVA 333.789 lei ca urmare a depunerii facturilor la suplimentul de expertiză, întrucât rămâne
nedeductibilă suma de 120.992,72 lei şi TVA aferent de 52.681 lei. În ceea ce priveşte
cheltuielile de judecată, a solicitat să fie avute în vedere condiţiile prevăzute de art. 453 alin. (1)
C.proc.civ.
V. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor
43. Examinând sentința recurată prin prisma motivelor de casare invocate prin recursurile
formulate, prevăzute de art. 488 pct. 5), 6) și 8) C.proc.civ., prin care se instituie exclusiv un
control de legalitate a hotărârii judecătorești recurate, fără a viza temeinicia, stabilirea situației
de fapt, interpretarea materialului probator administrat în cauză, Înalta Curte constată
următoarele:
44. Prin Decizia nr. 6503/17.12.2015, pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor
Publice Braşov a soluţionat contestaţia formulată de reclamantă împotriva Deciziei de impunere
nr. F-MS 141/02.04.2015 privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia
fiscală, emisă în baza Raportului de inspecţie fiscală nr. F-MS 134/02.04.2015 încheiat de
Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş și a dispus următoarele: suspendarea
soluţionării contestaţiei în ceea ce priveşte suma totală de 146.866 lei, reprezentând impozit pe
profit în sumă de 31.122 lei, dobânzi în sumă de 2.261 lei și penalităţi de întârziere în sumă de
1.776 lei aferente impozitului pe profit, TVA în sumă de 99.201 lei, dobânzi în sumă de 7.109 lei
și penalităţi de întârziere în sumă de 5.397 lei aferente TVA, stabilită prin Decizia de impunere
nr. F-MS 141/02.04.2015, până la pronunţarea unei soluţii definitive pe latura penală, procedura
administrativă urmând a fi reluată la încetarea cu caracter definitiv a motivului care a determinat
suspendarea; respingerea ca neîntemeiată a contestaţiei împotriva Deciziei de impunere nr. F-MS
141/02.04.2015, în ceea ce priveşte suma totală de 1.239.271 lei, reprezentând 409.628 lei
impozit pe profit, 72.678 lei dobânzi/majorări de întârziere și 36.313 lei penalităţi de întârziere
aferente impozitului pe profit, 535.314 lei TVA, 127.720 lei dobânzi/majorări de întârziere și
57.618 lei penalităţi de întârziere aferente TVA; respingerea ca nemotivată a contestaţiei
716
împotriva Deciziei de impunere nr. F-MS 141/02.04.2015, în ceea ce priveşte suma totală de
1.167 lei, reprezentând 230 lei dobânzi/majorări de întârziere și 937 lei penalităţi de întârziere
aferente TVA.
45. Motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 pct. 5 C.proc.civ., “când, prin
hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea
nulităţii”, care se referă la neregularități de ordin procedural sancționate cu nulitatea de art. 174
C.proc.civ., care definește nulitatea ca fiind sancţiunea care lipseşte total sau parţial de efecte
actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă, și art. 488
pct. 6 C.proc.civ., ”hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde
motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei”, invocate de recurenta pârâtă
Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Brașov, sunt nefondate.
46. Obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată are în vedere stabilirea în
considerentele hotărârii, în mod clar și precis, a situaţiei de fapt, pe baza probelor administrate, a
dispozițiilor legale, analiza argumentelor relevante invocate de părți, expunerea concretă a
motivelor de fapt și de drept pentru care instanța a admis sau a respins cererile părților. Din
considerentele sentinței recurate rezultă că instanța s-a conformat acestei obligații. Raportat la
obiectul și motivele cererii de chemare în judecată, actele administrative contestate, apărările
formulate, probele administrate, hotărârea cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care instanța
le-a avut în vedere pentru admiterea în parte a acțiunii.
47. Instanța nu s-a rezumat la concluziile expertului judiciar menţionate în cuprinsul
raportului de expertiză contabilă. Dispozițiile art. 264 C.proc.civ. prevăd că ”(1) Instanţa va
examina probele administrate, pe fiecare în parte şi pe toate în ansamblul lor”, puterea
doveditoare a probelor fiind lăsată, așadar, la libera apreciere a instanţei. Instanța de fond a avut
în vedere toate probele administrate, înscrisuri și expertiză, susținerile reclamantei și apărările
pârâtelor și a evaluat întregul probatoriu administrat prin prisma dispoziţiilor legale incidente.
Susținerile care vizează nemulțumirea sub aspectul aprecierii necorespunzătoare a probelor
administrate în cauză și, astfel, netemeinicia hotărârii atacate, nu privesc nelegalitatea hotărârii
recurate şi nu constituie motiv de casare.
48. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C.proc.civ., motivul
de recurs referitor la nulitatea actelor administrative contestate pentru încălcarea dreptului la
apărare al contribuabilului anterior emiterii acestora, invocat de recurenta reclamantă, este
nefondat.
49. Instanța de fond a constatat în mod corect că nu au fost încălcate prevederile art. 9
alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscală, potrivit cărora „Înaintea luării
deciziei organul fiscal este obligat să asigure contribuabilului posibilitatea de a-şi exprima
punctul de vedere cu privire la faptele şi împrejurările relevante în luarea deciziei”, având în
vedere că prin Înştiinţarea pentru discuţia finală nr. 1601/01.04.2015, comunicată reclamantei la
data de 01.04.2015, reprezentantul societăţii a fost informat ca în data de 02.04.2015, ora 12.00,
la sediul organelor fiscale, ca urmare a încheierii inspecţiei fiscale, va avea loc discuţia finală
asupra constatărilor și are posibilitatea de a-şi exprima în scris punctul de vedere, în conformitate
cu prevederile art. 9 alin. (1) C.proc.fisc., iar reprezentantul societăţii reclamante a menționat în
Notificarea din data de 02.04.2015 că a analizat proiectul raportului de inspecţie fiscală prezentat
de organele de control, nu este de acord cu constatările făcute și consecinţele lor fiscale, dar nu
exprimă un punct de vedere cu privire la acestea, întrucât nu este în măsură să formuleze o opinie
avizată şi pertinentă, raportat la complexitatea proiectului raportului de inspecție fiscală.
50. Raportat la dispozițiile art. 107 C.proc.fisc., care prevăd că ”(2) Organul fiscal
prezintă contribuabilului proiectul de raport de inspecţie fiscală, care conţine constatările şi
717
consecinţele lor fiscale, acordându-i acestuia posibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere
potrivit art. 9 alin. (1) (...) (4) Contribuabilul are dreptul să îşi prezinte, în scris, punctul de
vedere cu privire la constatările inspecţiei fiscale, în termen de 3 zile lucrătoare de la data
încheierii inspecţiei fiscale”, în condițiile necomunicării proiectului raportului de inspecție
fiscală, susținerea reprezentantului societății privind imposibilitatea de a formula un punct de
vedere, față de complexitatea proiectului raportului de inspecție fiscală, este pertinentă.
51. Cu privire la dreptul la apărare, însă, este de reținut faptul că, prin Hotărârea
pronunțată la data de 9 noiembrie 2017, Ispas, C-298/16, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a
subliniat că revine instanței de trimitere să aprecieze asupra aplicării concrete a normelor
procedurale naționale, apreciere care s-a efectuat în prezenta cauză, iar prin Hotărârea din 3 iulie
2014, Kamino International Logistics și Datema Hellmann Worldwide Logistics, C-129/13 și
C-130/13, a reținut că ”79 (...) potrivit dreptului Uniunii, o încălcare a dreptului la apărare, în
special a dreptului de fi ascultat, nu determină anularea deciziei luate în urma procedurii
administrative în cauză decât dacă, în lipsa acestei neregularități, această procedură ar fi putut
avea un rezultat diferit (a se vedea în acest sens Hotărârea Franța/Comisia, C-301/87,
EU:C:1990:67, punctul 31, Hotărârea Germania/Comisia, C-288/96, EU:C:2000:537, punctul
101, Hotărârea Foshan Shunde Yongjian Housewares & Hardware/Consiliul, C-141/08 P,
EU:C:2009:598, punctul 94, Hotărârea Storck/OAPI, C-96/11 P, EU:C:2012:537, punctul 80,
precum şi Hotărârea G. şi R., EU:C:2013:533, punctul 38). 80 În consecință, o încălcare a
principiului respectării dreptului la apărare nu conduce la anularea deciziei în cauză decât dacă,
fără această încălcare, procedura ar fi putut avea un rezultat diferit”. De asemenea, prin Hotărârea
din 4 iunie 2020, SC C.F. SRL, C-430/19, a subliniat că ”35 În ceea ce privește mai precis
principiul efectivității, Curtea a statuat că acesta nu impune ca o decizie contestată, întrucât a fost
adoptată cu încălcarea dreptului la apărare, să fie anulată în toate cazurile. Astfel, o încălcare a
dreptului la apărare nu determină anularea deciziei luate în urma procedurii administrative în
cauză decât dacă, în lipsa acestei neregularități, această procedură ar fi putut avea un rezultat
diferit (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 iulie 2014, Kamino International Logistics și
Datema Hellmann Worldwide Logistics, C-129/13 și C-130/13, EU:C:2014:2041, punctele 78 și
79)”.
52. Or, raportat la situația de fapt menționată anterior, nu au fost invocate de către
recurenta reclamantă elemente din care să se poată reține faptul că, în cauză, procedura ar fi putut
avea un rezultat diferit.
53. Motivul de recurs privind suspendarea soluţionării contestaţiei administrative în ceea
ce priveşte suma totală de 146.866 lei, interpretarea și. aplicarea greșită a dispozițiilor art. 214
alin. (l) lit. a) C.proc.fisc., invocat de recurenta reclamantă, este fondat.
54. În Raportul de inspecţie fiscală nr. F-MS 134/02.04.2015 s-a reținut că, în perioada
01.06.2014 - 30.11.2014, reclamanta a înregistrat cheltuieli deductibile în sumă totală de 194.512
lei și și-a exercitat dreptul de deducere pentru TVA în sumă de 99.201 lei, în baza unor facturi
fiscale în care este menţionat ca emitent SC L SRL, facturi care atestă achiziţii de mărfuri de
natura metalelor feroase și neferoase, fiind efectuate de reclamantă plăţi prin instrumente de plată
bancare, bilete la ordin și file CEC, și în numerar, majorând astfel valoarea cheltuielilor
deductibile și a TVA deductibilă şi diminuând obligaţiile de plată la bugetul de stat constând în
impozit pe profit si TVA. Organele de inspecţie fiscală au reținut că realitatea acestor operaţiuni
nu poate fi dovedită, întrucât societatea furnizoare este una cu un comportament fiscal de tip
“fantomă”.
55. Instanța de fond a constatat că este îndeplinită condiţia sesizării organelor penale,
întrucât organele de inspecţie fiscală din cadrul A.J.F.P. Mureş, prin adresa nr. 344/06.04.2015,
718
au înaintat Parchetului de pe lângă Tribunalul Alba sesizarea penală împreună cu Procesul verbal
nr. 185/02.04.2015, prin care se solicită efectuarea cercetărilor ce se impun în vederea constatării
existenţei sau inexistenţei elementelor constitutive ale infracţiunilor prevăzute de art. 9 alin. (1)
lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale şi art. 272 alin.
(1) lit. b) din Legea nr. 31/1990.
56. Sunt corect susținerile recurentei privind omiterea de către instanța de fond a faptului
că nu este suficientă, pentru a opera suspendarea soluţionării contestaţiei, sesizarea organelor de
urmărire penală, ci trebuie îndeplinită cumulativ şi condiția constând în înrâurirea hotărâtoare pe
care constatarea infracţiunii să o aibă asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura
administrativă. Deși instanța a arătat că în cauză este îndeplinită şi condiţia existenţei indiciilor cu
privire la săvârşirea unei infracţiuni care are o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să
fie dată în procedura administrativă, a reținut exclusiv dispoziţiile art. 28 C.proc.pen., potrivit
cărora hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile
care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o.
57. În motivarea deciziei de suspendare s-a apreciat că între stabilirea obligaţiilor fiscale
şi stabilirea caracterului infracţional al faptelor săvârşite există o strânsă interdependenţă de care
depinde soluţionarea cauzei pe cale administrativă, constând în faptul că, potrivit constatărilor
consemnate de organele de inspecţie fiscală, reclamanta a înregistrat cheltuieli deductibile și și-a
exercitat dreptul de deducere pentru TVA în sumă de 99.201 lei în baza facturilor fiscale care
apar ca fiind emise de SC L SRL, a căror realitate nu a putut fi dovedită. S-a mai reținut în decizie
că organele administrative nu se pot pronunta pe fondul cauzei înainte de a se finaliza soluţionarea
laturii penale, având în vedere principiul de drept ,,Penalul ține în loc civilul", respectiv art. 28 din
C.proc.pen., că soluţia laturii penale a cauzei are o înrâurire hotărâtoare asupra pricinii, suspendarea
soluţionării având natura de a preîntâmpina emiterea de hotărâri contradictorii.
58. Prin sesizarea penală nr. 344/06.04.2015 s-a arătat de organul fiscal că societatea a
înregistrat în evidența contabilă achiziții de mărfuri de la SC L SRL, societate de tip „fantomă", ”a căror
operațiuni înscrise nu concordă cu realitatea și legalitatea”, și s-a atașat procesul verbal nr.
185/02.04.2015 din care rezultă că s-a constatat, cu ocazia unor inspecții fiscale parțiale încheiate
la alte societăți de către organele de inspecție fiscală, ”faptul că SC L SRL Iași (...) este o societate
cu un comportament fiscal de tip fantomă”, aspecte în raport de care s-a apreciat evidențierea de către
reclamantă în documentele contabile proprii a unor operațiuni nereale sub aspectul furnizorului și a
obiectului tranzacției.
59. Înalta Curte reține că, potrivit dispoziţiilor art. 108 C.proc.fisc., în vigoare la data
suspendării, ”Organele fiscale vor sesiza organele de urmărire penală în legătură cu constatările
efectuate cu ocazia inspecţiei fiscale şi care ar putea întruni elemente constitutive ale unei
infracţiuni, în condiţiile prevăzute de legea penală”, iar potrivit art. 214 alin. (1) lit. a) şi alin. (3)
C.proc.fisc., ”Organul de soluţionare competent poate suspenda, prin decizie motivată,
soluţionarea cauzei atunci când: a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat
organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar
avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură
administrativă”, ”Procedura administrativă este reluată la încetarea motivului care a determinat
suspendarea (...)”.
60. Suspendarea soluționării contestației administrativ fiscale în baza art. 214 alin. (1) lit.
a) C.proc.fisc. este facultativă și constituie o situaţie de excepţie care intervine în soluționarea
contestației administrative fiscale. Faptul că organele fiscale sesizează organele de urmărire
penală în legătură cu constatările efectuate cu ocazia inspecţiei fiscale cu privire la existenţa
indiciilor săvârşirii unei infracţiuni şi care ar putea întruni elemente constitutive ale unei
719
infracţiuni, nu este suficient pentru suspendarea soluționării contestației, dacă nu sunt reliefate
elemente concrete privind săvârşirea unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire
hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă.
61. Curtea Constituţională, sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate cu privire la
prevederile ce reglementează posibilitatea de suspendare a soluţionării contestaţiei administrativ
fiscale, a reţinut că este o situaţie de excepţie aceea în care organul care a efectuat activitatea de
control fiscal sesizează organele de urmărire penală în urma depistării indiciilor asupra săvârşirii
unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează a fi
pronunţată în procedura administrativă (Decizia nr. 1.237 din 18.11.2008); de asemenea, a reținut
că nu trebuie ignorate nici prevederile art. 22 alin. (1) C.proc.pen. (în vigoare la acea dată),
potrivit cărora "hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat, în fața
instanței civile, cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției
acesteia", pentru identitate de rațiune cele statuate în materie civilă găsindu-și justificare și în
materie fiscală în ceea ce privește suspendarea facultativă a procedurii de soluționare a
contestației formulate împotriva actelor administrativ fiscale (Decizia nr. 56 din 12.02.2013), însă
a subliniat faptul că este necesară existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare
ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedură administrativă.
62. În cauză s-a reținut o împrejurare privind furnizorul reclamantei, și anume faptul că
din inspecții fiscale parțiale, încheiate la alte societăți de către organele de inspecție fiscală, ar fi
rezultat că este o societate cu un comportament fiscal de „tip fantomă” și nu s-au indicat elemente
concrete în raport de situația de fapt constatată de organele de inspecție fiscală în ceea ce o privește pe
reclamantă. Nu rezultă motivele pentru care rezultatul cercetărilor penale este de natură a avea o
înrâurire hotărâtoare în ceea ce priveşte soluţionarea contestaţiei, care se analizează în raport de
susținerile contestatorului și de motivele de fapt şi de drept care au stat la baza emiterii actului
administrativ fiscal contestat, cu aplicarea dispozițiilor legale situației de fapt constatate ca
urmare a inspecției fiscale. Dispozițiile art. 213 C.proc.fisc. prevăd că, în soluționarea
contestației, organul competent va verifica motivele de fapt și de drept care au stat la baza
emiterii actului administrativ fiscal, analiza contestației se face în raport de susținerile părților, de
dispozițiile legale invocate de acestea și de documentele existente la dosarul cauzei, în limitele
sesizării.
63. Nu sunt în concret detaliate aspectele pentru care eventuala constatare a săvârșirii unei
infracțiuni ar influența soluția dată în procedura administrativă de soluționare a contestației
administrativ fiscale, simpla invocare a principiului de drept potrivit căruia „penalul ţine în loc
civilul” și a faptului că suspendarea soluţionării contestației are natura de a preîntâmpina derularea
simultană și în paralel a celor două proceduri, administrativă și penală, nu sunt suficiente și nu sunt de
natură a justifica suspendarea procedurii administrative, întrucât suspendarea presupune a fi
îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de dispozițiile legale.
64. Este de observat și faptul că de la momentul suspendării, prin decizia contestată, a
soluționării contestației administrativ fiscale, ce constituie o procedură obligatorie de urmat de
contribuabil împotriva deciziei de impunere, pentru a avea ulterior posibilitatea de a se adresa
instanței, suspendare de natură să întârzie accesul părții la instanță, prin neemiterea deciziei de
soluționare a contestației, actul final care poate fi atacat la instanța de contencios administrativ, a
trecut o perioadă îndelungată, împrejurare care a împiedicat valorificarea dreptului reclamantei la
un proces echitabil și într-un termen rezonabil de soluţionare.
65. Autoritățile pârâte nu au mai învederat niciun fel de informații referitoare la finalitatea
concretă a sesizării penale pe care au formulat-o, ulterior celor din adresa din data de 17.08.2015 a
Parchetului de pe lângă Tribunalul Alba, din care rezultă că sesizarea penală nr. 344/06.04.2015 face
720
obiectul cercetărilor în dosarul nr. x/P/2015 constituit la nivelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Alba,
în care s-a dispus începerea urmăririi penale "in rem", prin ordonanța din data de 20.05.2015, pentru
săvârșirea prin intermediul firmei SC A. SRL Alba lulia a infracțiunilor de evaziune fiscală și
folosire cu rea credință a creditului societății, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005
și art. 272 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 31/1990 republicată, consecința suspendării fiind amânarea
soluționării contestaţiei administrative o perioadă de timp nerezonabilă.
66. Cu privire la motivele de recurs invocate de cele trei recurente referitor la cheltuielile
în sumă de 1.002.450 lei şi taxa pe valoarea adăugată în sumă de 333.789 lei, aferente
operaţiunilor desfăşurate în perioada martie 2011 - iulie 2013 cu S.C. C. S.R.L., S.C. D. S.R.L.,
S.C. E. S.R.L. etc.:
67. Instanța de fond a aplicat în mod corect, în raport de existența sau nu a documentelor
justificative, dispozițiile art. 21 alin. (1) și alin. (4) din Legea 571/2003, privind Codul fiscal,
potrivit cărora „Pentru determinarea profitului impozabil sunt considerate cheltuieli deductibile
numai cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, inclusiv cele reglementate
prin acte normative în vigoare. (4) Următoarele cheltuieli nu sunt deductibile: [...] f) cheltuielile
înregistrate în contabilitate, care nu au la bază un document justificativ, potrivit legii, prin care
să se facă dovada efectuării operaţiunii sau intrării în gestiune, după caz, potrivit normelor;
[...]”, pct. 44 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal,
aprobate prin H.G. nr. 44/2004, potrivit cărora înregistrările în evidenţa contabilă se fac pe baza
înscrisurilor ce dobândesc calitatea de document justificativ, și art. 146 alin. (1) lit. a) C.fisc.,
care prevăd că “(1) Pentru exercitarea dreptului de deducere a taxei, persoana impozabilă
trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: a) pentru taxa datorată sau achitată, aferentă
bunurilor care i-au fost ori urmează să îi fie livrate sau serviciilor care i-au fost ori urmează să
îi fie prestate în beneficiul său de către o persoană impozabilă, să deţină o factură emisă în
conformitate cu prevederile art. 155”.
68. Susținerile recurentelor pârâte sunt nefondate, întrucât reclamanta a depus suplimentar
facturi care nu au fost regăsite la momentul efectuării raportului şi controlului, facturi centralizate
de expert în anexa 4 la suplimentul expertizei, din care a rezultat, față de cele constatate prin
actele administrative fiscale contestate, prin care s-au constatat cheltuieli nedeductibile cu
mărfurile şi cu serviciile executate de terţi în sumă totală de 1.002.450 lei și TVA nedeductibil în
sumă de 333.789 lei, că este nedeductibilă suma de 120.992,70 lei cheltuieli și este nedeductibilă
TVA în sumă de 52.681,94 lei.
69. În mod corect au fost avute în vedere facturile fiscale depuse de reclamantă în fața
instanței de fond, având în vedere atât faptul că s-au coroborat cu evidențele contabile identificate
de organele fiscale în timpul inspecției fiscale, cât și împrejurarea că reclamanta a susținut pe
parcursul inspecției fiscale că arhiva contabilă a societății a fost lăsată spre depozitare societății
G. SRL Galați, care a refuzat restituirea, în acest sens depunând contractul încheiat cu această
societate, demersurile efectuate pentru recuperare, solicitările de restituire, plângerea penală
formulată. Ca urmare a depunerii acestor documente justificativ, a rezultat că sunt îndeplinite
dispozițiile art. 21 alin. (1) și alin. (4) și art. 146 alin. (1) lit. a) C.fisc., nefiind formulate de
recurentele pârâte susțineri cu privire la aplicarea greșită a acestora.
70. Contrar susținerilor recurentei reclamante, instanța de fond nu a omis faptul că
societatea a depus la dosarul cauzei o parte din facturile fiscale în discuţie. A constatat, astfel
cum s-a reținut, în urma depunerii facturilor, că, din cheltuielile nedeductibile în sumă de
1.002.450 lei şi TVA nedeductibilă în sumă de 333.789 lei, a rezultat că sunt deductibile
cheltuielile în sumă de 881.457,26 lei şi TVA de 281.107.06 lei, pentru care a admis în parte
acțiunea, și a rămas nedeductibilă suma de 120.992,72 lei cheltuieli şi TVA de 52.681 lei.
721
 71. Susținerile recurentei reclamante sunt nefondate, având în vedere lipsa celorlalte
facturi fiscale, în raport de dispozițiile art. 21 alin. (1) și alin. (4) și art. 146 alin. (1) lit. a) C.fisc.,
care impun existența documentelor justificative. Recurenta omite propriile obligații care îi
reveneau în relațiile cu organele fiscale, faptul că, potrivit art. 64 C.proc.fisc., documentele
justificative și evidențele contabile ale contribuabilului sunt cele care constituie probe la
stabilirea bazei de impunere, iar dispozițiile art. 65 C.proc.civ. prevăd că sarcina probei în
dovedirea actelor și faptelor care au stat la baza declarațiilor sale, revine contribuabilului.
72. Motivul de recurs invocat de recurenta reclamantă referitor la cheltuielile în sumă de
52.830 lei şi TVA colectată în sumă de 12.679 lei este nefondat.
73. Instanţa de fond a reţinut că, fără a prezenta documente justificative, reclamanta a
susţinut că deducerea cheltuielilor a fost solicitată ca urmare a radierii debitorului SC F. SRL,
aspect dovedit organelor de control cu extras din Buletinul procedurilor de insolvenţă, invocând
dispoziţiile art. 21 alin. (2) lit. n) pct. 1 și art. 138 alin. (1) lit. d) C.fisc.
74. Susține recurenta că instanța a reținut eronat că ar fi aplicabile disp. art. 21 alin. 4 lit.
f) C.fisc. referitoare la acordarea dreptului de deducere a cheltuielii, întrucât nu a solicitat
acordarea dreptului de deducere a cheltuielilor şi a TVA aferentă unor achiziţii, ci diminuarea
bazei impozabile ca urmare a radierii debitorului F. S.R.L. procedura de faliment a acestuia fiind
închisă prin hotărâre definitivă şi irevocabilă.
75. Dispozițiile art. 21 alin. (2) lit. n) pct. l C.fisc., invocate de recurentă, prevăd că sunt
cheltuieli efectuate în scopul realizării de venituri şi pierderile înregistrate la scoaterea din
evidenţă a creanţelor neîncasate, în cazul procedurii de faliment a debitorilor închisă pe baza
hotărârii judecătoreşti. De asemenea, conform dispozițiilor art. 138 alin. (l) lit. d) C.fisc., "Baza
de impozitare se reduce în următoarele situaţii: d) în cazul în care contravaloarea bunurilor
livrate sau a serviciilor prestate nu se poate încasa din cauza falimentului beneficiarului.
Ajustarea este permisă începând cu data pronunţării hotărârii judecătoreşti de închidere a
procedurii prevăzute de Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, hotărâre rămasă
definitivă şi irevocabilă".
76. Din probatoriul administrat a rezultat că reclamanta a înregistrat, în lunile ianuarie
2011 şi mai 2011, patru facturi reprezentând livrări către clientul SC F. SRL, operaţiunile fiind
înregistrate în evidenţa contabilă fără ca facturile să existe în materialitatea lor, chiar dacă au fost
reflectate în conturile corespunzătoare, iar ulterior, în luna iulie 2012, reclamanta a înregistrat
operaţiunea de stornare venituri în sumă de 52.829,80 lei.
77. Dispoziţiile art. 21 alin. (2) lit. n) pct. l) și art. 138 alin. (1) lit. d) C.fisc. nu sunt
aplicabile, întrucât reclamanta nu deţine facturile de vânzare aferente tranzacţiilor derulate cu F.
SRL. Or, potrivit dispoziţiilor art. 21 alin. 4 lit. f) din Legea nr. 571/2013 privind Codul fiscal,
sunt nedeductibile cheltuielile înregistrate în contabilitate care nu au la bază un document
justificativ, potrivit legii, prin care să se facă dovada efectuării operaţiunii sau intrării în gestiune,
iar potrivit dispozițiilor art. 155 alin. (5) C.fisc., persoana impozabilă trebuie să emită o factură
către fiecare beneficiar pentru livrările de bunuri sau prestările de servicii efectuate.
78. Faptul că pentru debitorul F. SRL există Sentința irevocabilă nr. 205/13.03.2014,
pronunţată de Tribunalul Brăila în dosarul de faliment nr. x/113/2011, nu prezintă relevanță,
întrucât înregistrarea în evidenţa contabilă a veniturilor şi cheltuielilor nu a avut la bază
documente justificative, respectiv facturi fiscale, pe care reclamanta nu le-a prezentat, astfel că nu
devin aplicabile dispoziţiile art. 21 alin. (2) lit. n) pct. l) și art. 138 alin. 1 lit. d) C.fisc., care
presupun, în primul rând, o bază de impozitare stabilită în conformitate cu dispozițiile legale, în
baza documentelor justificative prevăzute de normele fiscale, în acest sens ținând seama și de

722
dispozițiile art. 64-65 C.proc.fisc., menționate anterior, referitoare la sarcina probei, care revine
contribuabilului, pentru dovedirea actelor și faptelor care au stat la baza declarațiilor sale.
79. Motivul de recurs invocat de recurenta reclamantă privind veniturile în sumă de
1.646.879 lei şi TVA colectată în sumă de 95.405 lei, aferente facturilor emise către diverşi
beneficiari (SC D. SRL, SC G. SRL, SC H. SRL, SC E. SRL, SC I. SRL), reprezentând livrări de
mărfuri, în perioada mai 2012 - octombrie 2012, facturi stornate ulterior, este nefondat.
80. Dispozițiile legale aplicabile sunt art. 138 lit. a), d) şi art. 159 alin. (1) și (2) C.fisc.,
Normele metodologice de aplicare a Legii 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr.
44/2004:
- art. 138 - ”Baza de impozitare se reduce în următoarele situaţii: a) dacă a fost emisă o
factură şi ulterior, operaţiunea este anulată total sau parţial, înainte de livrarea bunurilor sau de
prestarea serviciilor; (...) d) în cazul în care contravaloarea bunurilor livrate sau a serviciilor
prestate nu se poate încasa din cauza falimentului beneficiarului. Ajustarea este permisă
începând cu data pronunţării hotărârii judecătoreşti de închidere a procedurii prevăzute de
Legea 85/2006 privind procedura insolvenţei, hotărâre rămasă definitive şi irevocabilă”;
- art. 159 - ”(1) Corectarea informațiilor înscrise în facturi sau în alte documente care țin
loc de factură se efectuează astfel: a) în cazul în care documentul nu a fost transmis către
beneficiar, acesta se anulează și se emite un nou document; b) în cazul în care documentul a fost
transmis beneficiarului, fie se emite un nou document care trebuie să cuprindă, pe de o parte,
informațiile din documentul inițial, numărul și data documentului corectat, valorile cu semnul
minus, iar pe de altă parte, informațiile și valorile corecte, fie se emite un nou document
conținând informațiile și valorile corecte și concomitent se emite un document cu valorile cu
semnul minus în care se înscriu numărul și data documentului corectat. (2) În situațiile prevăzute
la art. 138 furnizorii de bunuri și/sau prestatorii de servicii trebuie să emită facturi sau alte
documente, cu valorile înscrise cu semnul minus, când baza de impozitare se reduce sau, după
caz, fără semnul minus, dacă baza de impozitare se majorează, care vor fi transmise și
beneficiarului, cu excepția situației prevăzute la art. 138 lit. d)”.
- Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate
prin H.G. nr. 44/2004 - „20 (1) În situațiile prevăzute la art. 138 C.fisc., furnizorii de bunuri
și/sau prestatorii de servicii își ajustează baza impozabilă a taxei după efectuarea
livrării/prestării sau după facturarea livrării/prestării, chiar dacă livrarea/prestarea nu a fost
efectuată, dar evenimentele prevăzute la art. 138 C.fisc. intervin ulterior facturării și
înregistrării taxei în evidențele persoanei impozabile. În acest scop furnizorii/prestatorii trebuie
să emită facturi cu valorile înscrise cu semnul minus când baza de impozitare se reduce sau,
după caz, fără semnul minus, dacă baza de impozitare se majorează, care vor fi transmise și
beneficiarului. Prevederile acestui alineat se aplică și pentru livrări intracomunitare (...)
(3) Ajustarea bazei de impozitare a taxei pe valoarea adăugată, prevăzută la art. 138 lit.
d) C.fisc., este permisă numai în situația în care data declarării falimentului beneficiarilor a
intervenit după data de 1 ianuarie 2004, inclusiv pentru facturile emise înainte de această dată,
dacă contravaloarea bunurilor livrate/serviciilor prestate ori taxa pe valoarea adăugată aferentă
consemnată în aceste facturi nu se poate încasa din cauza falimentului beneficiarului. În cazul
persoanelor care aplică sistemul TVA la încasare se operează anularea taxei neexigibile aferente
livrărilor de bunuri/prestărilor de servicii realizate”.
81. Instanța de fond a reținut că reclamanta a stornat facturi fiscale emise anterior către
diverşi beneficiari, facturi reprezentând livrări de materiale feroase şi neferoase, conform
explicaţiilor înscrise pe facturi motivele stornării sunt custodie depozit, neplată marfă,
contribuabil declarat inactiv, marfa rămâne în custodie, societate aflată în faliment, însă, contrar
723
susţinerilor reclamantei, nu a fost regăsită în cadrul documentelor contabile dovada rămânerii în
custodie a mărfii, reclamanta neevidenţiind în contabilitate mărfuri în custodie nici la momentul
livrării iniţiale şi nici la data efectuării stornărilor; pe de altă parte, a mai reținut, nu au fost
prezentate dovezile de comunicare către beneficiari a facturilor stornate, deşi dispoziţiile art. 159
alin. (2) C.fisc. impun obligaţia comunicării, contrar susţinerilor reclamantei; mai mult, a mai
reținut, operaţiunea de anulare/stornare a unui document trebuie să fie înregistrată atât în evidenţa
contabilă a furnizorului/prestatorului, cât şi în evidenţa contabilă a clientului/beneficiarului, or,
din verificările încrucişate efectuate de inspectorii fiscali asupra documentelor (declaraţiilor
fiscale 394 ) întocmite de clienţii cărora li s-au stornat facturile, organele fiscale au constatat că
nici un beneficiar/client, şi anume S.C. G. SRL, S.C. F. SRL, S.C. M. SRL, S.C. H. SRL, S.C. E.
SRL nu au declarat achiziţii cu semnul minus în declaraţiile 394 întocmite în perioada respectivă,
iar în ceea ce priveşte facturile fiscale emise către beneficiarul S.C. I. SRL, acestea nu au fost
regăsite, operaţiunile fiind înregistrate în evidenţă fără a exista document justificativ.
82. Susținerile recurentei reclamante sunt nefondate. Chiar dacă eventualele nereguli în
ceea ce privește înregistrările operațiunilor de stornare în evidențele contabile ale beneficiarilor
(cărora furnizorul este obligat să le comunice facturile stornate), care nu au declarat achiziţii cu
semnul minus în declaraţiile 394 întocmite în perioada respectivă, nu pot fi imputabile
reclamantei, esențial este, raportat și la celelalte motive invocate, faptul că în contabilitatea
acesteia nu au fost evidențiate mărfuri în custodie, nici la momentul livrării iniţiale şi nici la data
efectuării stornărilor, iar în ceea ce priveşte facturile fiscale emise către beneficiarul S.C.I SRL,
acestea nu au fost identificate, operaţiunile fiind înregistrate în evidenţele contabile fără a exista
documente justificative.
83. Recurenta a reluat împrejurări de fapt privind operațiunile efectuate, fără a evidenția
în concret argumente pentru care dispozițiile art. 138 lit. a), d) şi art. 159 alin. (1) și (2) C.fisc.,
Normele metodologice corespunzătoare de aplicare a Codului fiscal, aprobate prin H.G. nr.
44/2004, au fost aplicate greșit.
84. Motivul de recurs invocat de recurenta reclamantă referitor la scoaterea din evidenţa
contabilă a mărfurilor în valoare de 198.455 lei, aflate în custodie la SC D. SRL, cu privire la
care s-a constatat că nu există faptic, nu au fost găsite la sediul societăţii, fiind scoase din
evidența contabilă fără justificare, reținându-se că suma de 198.455 lei reprezintă cheltuială
nedeductibilă din punct de vedere fiscal, iar suma de 47.629 lei reprezintă TVA nedeductibil, este
nefondat.
85. Dispoziţiile art. 148 alin. (2) lit. a) C.fisc. prevăd că ”(2) Nu se ajustează deducerea
inițială a taxei în cazul: a) bunurilor distruse, pierdute sau furate, în condițiile în care aceste
situații sunt demonstrate sau confirmate în mod corespunzător de persoana impozabilă. În cazul
bunurilor furate, persoana impozabilă demonstrează furtul bunurilor pe baza actelor
doveditoare emise de organele judiciare”, art. 53 alin. (10) din H.G. nr. 44/2004 privind Normele
metodologice de aplicare a Codului fiscal prevede că ”în sensul art. 148 alin. (2) lit. a) C.fisc.,
persoana impozabilă nu are obligaţia ajustării taxei deductibile în cazul bunurilor distruse,
pierdute sau furate, în condiţiile în care aceste situaţii sunt demonstrate sau confirmate în mod
corespunzător, în situaţii cum ar fi, de exemplu, următoarele, dar fără a se limita la acestea: a)
calamităţile naturale şi cauzele de forţă majoră, demonstrate sau confirmate în mod
corespunzător: (...) b) furtul bunurilor demonstrat pe baza actelor doveditoare emise de organele
judiciare”, iar potrivit art. 53 alin. (11) din H.G. 44/2003 „Obligaţia de a demonstra sau
confirma în mod corespunzător că bunurile au fost distruse, pierdute sau furate, în sensul art.
148 alin. (2) lit. a) C.fisc. revine persoanei impozabile. În situaţia în care organele de inspecţie
fiscală nu consideră suficiente dovezile furnizate de persoana impozabilă, acestea pot obliga
724
persoana respectivă să efectueze ajustarea taxei. Conform principiului proporţionalităţii,
organele fiscale nu pot solicita persoanei impozabile mai mult decât ceea ce este necesar pentru
dovedirea incidentului care a condus la pierderea, distrugerea sau furtul bunului, astfel încât
sarcina persoanei impozabile să nu devină practic imposibilă sau extrem de dificilă”.
86. Instanţa de fond a constatat că înregistrarea unei plângeri penale pe rolul Parchetului
de pe lângă Judecătoria Galaţi nu îndeplineşte exigenţele cerute de lege pentru a se face dovada
furtului bunurilor, iar procurarea unor documente suplimentare, rezultat al cercetărilor penale din
dosar, nu poate fi calificată drept o sarcină imposibilă sau extrem de dificilă pentru contribuabil.
Având în vedere că reclamanta nu a dovedit cu documente corespunzătoare emise de organele
judiciare furtul mărfurilor, a constatat că în mod corect au calificat organele de inspecţie fiscală
suma de 198.455 lei ca fiind cheltuială nedeductibilă, acţiunea reclamantei cu privire la
nelegalitatea impunerii pentru această sumă fiind neîntemeiată.
87. Recurenta nu contestă motivele reținute de instanța de fond în conformitate cu
prevederile legale menționate, ci susține împrejurări referitoare la deschiderea procedurii
insolvenţei SC D. SRL, înscrierea la masa credală cu contravaloarea stocului de marfă, incidența
dispozițiilor art. 21 alin. (2) lit. n) pct. l şi art. 138 alin. (l) lit. d) C.fisc., prezentate anterior.
88. Aceste dispoziții, care se referă la cheltuielile reprezentate de pierderile înregistrate la
scoaterea din evidență a creanțelor neîncasate, în cazul în care procedura de faliment a debitorilor
a fost închisă pe baza hotărârii judecătorești, și la reducerea bazei de impozitare în situația în
care contravaloarea bunurilor livrate sau a serviciilor prestate nu se poate încasa din cauza
falimentului beneficiarului, nu sunt aplicabile, în raport de situația de fapt reținută, care a constat
în faptul că reclamanta a încheiat procese verbal de custodie marfă cu SC D. SRL, marfă cu
privire la care s-a constatat că nu există faptic, nu a fost găsită la sediul societăţii, fiind scoasă din
evidența contabilă fără justificare, și raportat la care s-au reținut dispozițiile legale analizate de
instanța de fond și necontestate.
89. Motivul de recurs invocat de reclamantă referitor la colectarea TVA suplimentar în
sumă de 1.071 lei aferentă livrărilor înscrise în facturile emise de reclamantă către S.C. J. SRL
Bucureşti, respectiv factura fiscală nr. 263/30.03.2011 şi factura fiscală nr. 264/31.03.2011, cu
privire la care reclamanta a susţinut că sunt simple facturi de penalităţi care nu fac obiectul
impunerii, este nefondat.
90. Instanța de fond a reținut că reclamanta nu a depus cele două facturi fiscale nici în
timpul inspecţiei fiscale, nici la momentul efectuării expertizei şi a suplimentului la lucrarea de
expertiză, pentru a face dovada că privesc livrări scutite cu drept de deducere, astfel că în mod
corect a procedat pârâta, prin raportare la dispoziţiile art. 126 alin. (1), art. 137 alin. (1) şi art. 156
alin. (1) şi (2) C.fisc., la colectarea TVA suplimentar aferent în sumă de 1.071 lei. Recurenta nu
invocă motive de nelegalitate cu referire la considerentele instanței de fond, reiterând faptul că
sunt simple facturi de penalităţi care nu fac obiectul impunerii.
91. Motivele de recurs invocate de pârâte cu privire la stabilirea obligaţiei de plată a
sumei de 44.741 lei TVA suplimentar (186.422 x 24%), sunt nefondate.
92. Instanța de fond a reținut că prin actul de control s-a stabilit că se impune ajustarea
TVA aferentă mărfurilor predate ca deşeu fără justificarea cauzei care a generat deteriorarea
acestora, însă, din probatoriul administrat, a rezultat că în mod corect, în ceea ce priveşte
mărfurile predate ca deşeu la societăţile autorizate, reclamanta a făcut dovada cauzei care a
generat deteriorarea mărfii.
93. Dispozițiile art. 148 alin. (2) lit. a) C.fisc. prevăd că nu se ajustează deducerea inițială
a taxei în cazul bunurilor distruse, în condițiile în care aceste situații sunt demonstrate sau
confirmate în mod corespunzător de persoana impozabilă, iar cele ale art. 53 alin. (10) lit. d) pct.
725
1) şi 2) din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal prevăd, în acest sens, că persoana
impozabilă nu are obligația ajustării taxei deductibile în cazul bunurilor distruse, pierdute sau
furate, în condițiile în care aceste situații sunt demonstrate sau confirmate în mod corespunzător,
în situații cum ar fi, de exemplu, bunurile de natura stocurilor degradate calitativ, care nu mai pot
fi valorificate, caz în care nu se fac ajustări ale taxei deductibile dacă sunt îndeplinite în mod
cumulativ două condiții, și anume degradarea calitativă a bunurilor se datorează unor cauze
obiective dovedite cu documente și se face dovada că bunurile au fost distruse.
94. Având în vedere că din probatoriul administrat a rezultat că s-a făcut dovada existenţei
unor cauze obiective care au generat degradarea calitativă, respectiv expirarea termenului de
valabilitate, aspect care a fost constatat de către comisia de inventariere, fiind întocmite în mod
corespunzător nota de constatare deficienţe calitative și referatul de propunere pentru casare a
mărfurilor degradate calitativ sau care nu mai corespund fizic şi moral, și s-au întocmit procesul -
verbal de predare primire deşeu-chimic către societatea autorizată S.C. K. SRL din data de
13.02.2015 și avizele de însoţire a mărfii AE436/11.02.2015 şi AE437/12.02.2015 către
societăţile autorizate în vederea distrugerii mărfii, fiind înscrisă menţiunea ”marfa nu se
facturează - marfă degradată”, s-a constatat dovedit faptul că mărfurile au fost distruse, conform
facturilor fiscale nr. 351/ 12.02.2015 şi nr. 352/13.02.2015, emise de SC K. SRL către societatea
reclamantă, fiind facturate cheltuielile de distrugere şi ecologizare.
95. Raportat la dispozițiile legale aplicabile menționate și situația de fapt constatată de
instanța de fond din probele administrate, sunt nefondate susținerile recurentei privind faptul că nu
s-a demonstrat cauza degradării mărfurilor, că nu s-au depus documente justificative, că
degradarea calitativă a bunurilor se datorează unor cauze obiective, că bunurile degradate nu au
mai putut fi valorificate și nu au mai putut intra in circuitul economic. Prin urmare, în mod corect
s-a reținut că este întemeiată susţinerea reclamantei în sensul că nu se justifică stabilirea de TVA
suplimentar în sumă de 44.741 lei aplicat asupra valorii stocului de marfă degradată.
96. Motivele de recurs invocate de pârâte privind obligarea acestora la plata către expertul
B. a diferenţei onorariu expertiză în sumă de 3.624 lei sunt nefondate.
97. Instanța a admis în parte acțiunea, a anulat în parte Decizia de soluţionare a
contestaţiei nr. 6503/17.12.2015, Decizia de impunere nr. F-MS 141/02.04.2015 şi Raportul de
inspecţie fiscală nr. F-MS 134/02.042015.
98. Obligarea la plata cheltuielilor de judecată este justificată de existența culpei
procesuale a celui care a pierdut procesul, iar față de admiterea în parte a acțiunii formulate de
reclamantă, instanța de fond a aplicat dispozițiile art. 453 alin. (1) și (2) C.proc.civ., potrivit
cărora partea care pierde procesul este obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească
acesteia cheltuieli de judecată, iar când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii stabilesc
măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată.
99. A avut în vedere, de asemenea, și temeinicia cererii expertului de majorare a
onorariului, în baza dispozițiilor art. 339 alin. (2) C.proc.civ., care prevăd că ”(2) La cererea
motivată a experţilor, ţinându-se seama de lucrarea efectuată, instanţa va putea majora onorariul
cuvenit acestora, prin încheiere executorie, dată cu citarea părţilor, însă numai după depunerea
raportului, a răspunsului la eventualele obiecţiuni sau a raportului suplimentar, după caz”.
100. Astfel, a obligat pârâtele DGRFP Braşov şi AJFP Mureş la plata către expertul B a
diferenţei onorariu expertiză în sumă de 3.624 lei, reprezentând contravaloarea a ½ din valoarea
cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă (7248 fiind onorariul expertului care a efectuat
expertiza în cauză). Având în vedere dispoziţiile art. 339 C.proc.civ., a obligat și reclamanta la
plata către expertul B. a diferenţei onorariu expertiză în sumă de 1.624 lei (7248 lei onorariu final
- 3624 lei la plata căreia a obligat pârâtele - 2000 lei achitată inițial de reclamantă).
726
 101. Având în vedere că sarcina finală a cheltuielilor de judecată cade în sarcina celui
care se află în culpă procesuală, motivele de recurs invocate de pârâte sunt nefondate. De
asemenea, obligația este solidară, raportat la natura raportului juridic existent între pârâte.
Dispozițiile art. 451 alin. (2) nu sunt aplicabile, referindu-se exclusiv la onorariul avocaţilor.
102. Pentru toate aceste motive, Înalta Curte constată că este fondat motivul de casare
prevăzut de art. 488 pct. 8) C.proc.civ., invocat de reclamantă, exclusiv în ceea ce privește
aplicarea greșită a dispozițiilor art. 214 alin. (l) lit. a) C.proc.fisc., celelalte motive de recurs fiind
nefondate, și sunt nefondate motivele de casare invocate de pârâte, prevăzute de art. 488 pct. 5),
6) și 8) C.proc.civ.
VI. Soluția instanței de recurs
103. Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004
privind contenciosul administrativ și art. 496 C.proc.civ., Înalta Curte a respins ca nefondate
recursurile formulate de pârâte, a admis recursul formulat de reclamantă, a casat în parte sentința
recurată și în rejudecare a anulat Decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 6503/17.12.2015 emisă
de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov și cu privire la măsura de
suspendare a soluţionării contestaţiei pentru suma de 146.866 lei, stabilită prin Decizia de
impunere nr. F‫־‬MS 141/02.04.2015 emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice
Mureş, și a obligat pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov la
soluționarea contestației și în ceea ce privește suma de 146.866 lei. Va menține în rest dispozițiile
sentinței recurate.

Notă: Instanța de recurs a făcut referire, în acest sens, printre altele la cauzele: C-129/13, C-130/13, C-
430/19.

2. Procedură fiscală. Soluționarea contestațiilor formulate împotriva actelor administrativ-

fiscale. Suspendarea soluționării contestației administrative în temeiul noului Cod de
procedură fiscală. Condiții

C.proc.fisc. (2015), art. 277 alin. (1) lit. a)

C.E.D.O., art. 6 par. 1

Spre deosebire de reglementarea anterioară din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de
procedură fiscală care, prin art. 214 alin. (1) lit. a), se referea la existența indiciilor săvârșirii
unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să
fie dată în procedură administrativă, actualul Cod de procedură fiscală, Legea nr. 207/2015,
impune condiția ca infracţiunea să fie în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei
de impozitare.
Prin urmare, faptul că organele fiscale sesizează organele de urmărire penală în legătură
cu constatările efectuate cu ocazia inspecţiei fiscale cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii
unei infracţiuni nu este suficient pentru suspendarea soluționării contestației, dacă nu sunt
reliefate elemente concrete din care să rezulte că infracţiunea în legătură cu mijloacele de probă
privind stabilirea bazei de impozitare, ale cărei indicii sunt constatate de organul fiscal, ar avea
o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă.
Faptul reținut de instanța de fond, că măsura suspendării soluţionării contestaţiei fiscale
evită derularea în paralel a două proceduri cu privire la aceleaşi fapte, nu este de natură să

727
confirme legalitatea suspendării soluționării contestației, întrucât, pe de o parte, suspendarea
soluționării contestației presupune a fi îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de dispozițiile
legale, iar pe de altă parte constituie o situație de excepție. Măsura suspendării impune
respectarea unui just echilibru între interesul public pe care îl urmărește organul fiscal și
interesul legitim privat al contribuabilului, care urmărește clarificarea situației sale fiscale într-
un termen optim și previzibil, care ar fi afectat de nefinalizarea procedurii administrative și, pe
cale de consecință, de imposibilitatea de a se adresa instanței.

I.C.C.J., Secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 1919 din 25 martie 2021

I Cererea de chemare în judecată

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la nr. 2005/2/2018 pe rolul Curții de
Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC A. SRL, în
contradictoriu cu pârâţii Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de
Soluţionare a Contestaţiilor, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală
Regională a Finanţelor Publice Iaşi, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Bacău, Direcţia
Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, a solicitat anularea Raportului de inspecţie
fiscală nr. F BC 150/07.06.2017, anularea Procesului-verbal nr. 4838/07.06.2017, anularea
Deciziei de impunere nr. 188/07.06.2017, anularea Deciziei nr. 14/17.01.2018 privind
soluţionarea contestaţiei, obligarea pârâţilor la daune materiale şi morale în valoare de
16.138.214 lei, obligarea pârâţilor la cheltuieli de judecată.
2. La termenul de judecată din data de 05.02.2019, reclamanta a precizat obiectul acţiunii,
anularea Deciziei emise în soluţionarea contestaţiei administrative fiscale şi obligarea organului
fiscal să soluţioneze contestaţia.
3. Prin încheierea din 11.03.2018, instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale
pasive a pârâtei Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti.
II Hotărârea pronunțată de instanţa de fond
4. Prin Sentinţa civilă nr. 1724 din data de 14 mai 2019, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia
a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea, astfel cum a fost precizată
(restrânsă) sub aspectul obiectului, privind pe reclamanta SC A. SRL, prin lichidator B., prin
administrator special C., şi pârâţii Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală
Regională a Finanţelor Publice Iaşi, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Bacău, şi Agenţia
Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, ca
nefondată.
III Recursul formulat de reclamantă
5. Împotriva aceste sentințe a formulat recurs reclamanta SC A. SRL, a solicitat admiterea
recursului şi schimbarea în tot a hotărârii, în sensul casării hotărârii recurate și pronunţării unei
hotărâri de admitere a acţiunii, cu invocarea motivelor de casare prevăzute de art. 488 pct. 4) și 8)
C.proc.civ.
6. În motivarea recursului, recurenta a arătat că instanța de fond, în soluţionarea
contestaţiei depuse, nu a ţinut cont de faptul că instanţa constituţională a statuat că întâietatea
rezolvării acţiunii penale consacrată de prevederile Codului de procedură penală presupune
existenţa pe rolul unei instanţe a unui proces penal în curs de soluţionare, în timp ce sesizarea
parchetului nu a condus până la momentul depunerii contestaţiei la instanţă nici măcar la
începerea urmăririi penale. Nici la data formulării recursului nu este un dosar penal, nu este
începută urmărirea penală sau nu este pusă în mişcare acţiunea penală.

728
 7. Lipsa oricăror indicii sau suspiciuni rezonabile din partea organului fiscal asupra unui
tip de infracţiune permite o exercitare abuzivă a dreptului de suspendare pe o perioadă
nedeterminată a soluţionării contestaţiei administrativ-fiscale şi, dată fiind durata în general
îndelungată de soluţionare a laturii penale, în special în dosare cu componentă economică,
existenţa juridică a contribuabilului este pusă sub semnul întrebării, deoarece decizia de impunere
deja emisă este executorie.
8. Curtea de Apel Bucureşti ține cont de Decizia nr. 72/28.05.1996, în neconcordanță cu
prevederile și jurisprudența Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie, în acest sens fiind Decizia nr.
1892/2014. De asemenea, nu a ţinut cont de deciziile Curţii Constituţionale, în acest sens fiind
Decizia nr. 617 din 6 mai 2010.
9. Recurenta a mai arătat că sunt încălcări flagrante ale art. 6 CEDO privind dreptul la un
proces echitabil și într-un termen rezonabil, existând o plângere penală, nesemnată și neînsușită
(din actele prezentate la dosarul cauzei) de către nişte funcţionari publici, fapt pentru care ei înșiși
au încălcat prevederile legale. Nu este adevărată susţinerea instanţei de fond că practica judiciară
s-a pronunţat constant în sensul necesității suspendării soluţionării contestaţiilor in astfel de
cazuri, depunând la dosarul cauzei chiar hotărâri în sensul soluţionării și admiterii contestaţiilor
privind anularea suspendării, deoarece organul fiscal nu poate suspenda procedura contestaţiei
administrative atunci când are simple bănuieli, presupuneri subiective, în lipsa unor elemente
concrete ce pot fi vizibile unui judecător
10. Sesizarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti a fost superficială, formală,
generică, fără indicarea unor minime elemente de fapt sau drept. Art. 214 alin. (1) lit. a) impune
ca organul fiscal să indice infracţiunea a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra
soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă şi să arate şi indiciile care au stat la
baza acestei sesizări. Fiind o măsură excepţională şi pe durată nedeterminată, acest tip de
suspendare trebuie să respecte strict condiţiile legale, iar în speţă, decizia de suspendare nu
îndeplineşte condiţiile stipulate de art. 214 alin. (1) lit. a). Organul fiscal trebuie să indice măcar o
infracţiune sau elementele constitutive ale acesteia, precum şi legătura de cauzalitate dintre
aspectele de fapt de natură fiscală care conduc la presupunerea rezonabilă că ar fi implicate şi
elemente de drept penal în sfera celor fiscale. Plângerea penală depusă la dosarul cauzei de către
pârâte nu are un număr unic de înregistrare la Parchetul competent, nu este semnată de către
organul de control fiscal și nici de reprezentantul acestuia, nu este însușită, nu îndeplineşte
condiţiile de formă, nefiind semnată nici de pârâtă și nici de către contribuabil, așa cum prevede
art. 132 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, și nici nu le-a fost comunicată. Măsura suspendării
soluţionării contestaţiei nu este decât o modalitate prin care A.N.A.F. a evitat să se pronunţe
asupra probelor evidente de nelegalitate şi netemeinicie ale deciziei de impunere și ale raportului
de inspecție fiscală.
11. Decizia de suspendare nr.14/2018 a fost dată cu aplicarea greşită a legii, iar hotărârea
Curţii de Apel, de asemenea, a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii, drept pentru care
recursul este întemeiat, întrucât textul de lege nu instituie o obligaţie în sarcina A.N.A.F. de a
suspenda în toate cazurile soluţionarea contestaţiei administrative doar pentru simplul fapt că s-a
formulat o plângere penală, ci, dimpotrivă, textul respectiv dă posibilitatea organului competent
de a suspenda soluţionarea contestaţiei cu condiţia să existe indicii temeinice că în cauză s-a
săvârşit o infracţiune, iar decizia de suspendare să fie motivată. Respingând cererea, instanța de
fond i-a încălcat dreptul de acces la justiţie în sensul art. 6 alin. (1) din Convenţie.
12. Un alt motiv de recurs este și acela prevăzut de art. 488 pct. 4), instanţa soluţionând
fondul sau încercând să soluţioneze, deși nu a fost învestită. Nu există nicio justificare legala
pentru a considera că aspectele penale ar prevala celor fiscale. De la data sesizării organelor de
729
cercetare penală, prin adresa nr. 4888/07.06.2017, până la data recursului, au trecut aproape doi
ani, fără ca în dosar să se fi dispus vreo măsură, ceea ce este de natură a încălca mai ales
exigenţele privind respectarea dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului,
cu referire la termenul rezonabil de soluţionare a cauzelor. Caracterul rezonabil al duratei
procedurii de soluţionare a contestaţiei trebuie să fie apreciat în lumina circumstanţelor cauzei şi
cu trimitere la următoarele criterii: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantei (cooperant
pentru aflarea adevărului, administratorul statutar punând la dispoziţie toate actele, răspunzând
tuturor solicitărilor, manifestându-și disponibilitatea pe tot parcursul controlului fiscal și după) şi
al autorităţilor competente, precum şi miza litigiului.
13. În privinţa evocării fondului de către Curtea de Apel Bucureşti, deşi trebuia să se
pronunţe doar pe suspendarea soluţionării contestaţiei, precizează, în privinţa lipsei informării
contribuabilului și dreptului la apărare, că instanța de fond a «uitat» faptul că discuţia finala nu a
avut loc, iar punctul de vedere pe care l-a trimis organului fiscal nu a fost înscris in RIF. De
asemenea, faptul că Decizia nr. 14/2018 este motivată în drept și fapt, nu înseamnă că de fapt este
motivată privind răspunsurile la solicitările și plângerea recurentei. De asemenea, consideră că
sunt nefondate și afirmaţiile Curţii prin care se evită, menținându-se suspendarea soluţionării
contestaţiei, derularea a două proceduri privind aceleaşi fapte. Este eronat și fals, pentru că una
este acţiunea penală împotriva faptelor de evaziune fiscală și alta este contestaţia cu privire la
nulitatea absolută de care este lovit raportul de inspecție fiscală. Recurenta susține încălcarea
dreptului la acces la justiţie, având în vedere refuzul Comisiei de soluţionare a contestaţiilor de a
se pronunţa asupra cauzelor de nulitate absolută a actelor sau deciziilor emise de către parata
intimata, invocând art. 6 alin. (1) din Convenţie.
IV. Apărările intimatei pârâte
14. Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a depus întâmpinare prin care a solicitat
respingerea recursului ca nefondat.
15. Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 4) C.proc.civ., a arătat că nu
se poate reține faptul că instanţa de fond a pronunțat hotărârea cu depășirea atribuțiilor
judecătorești. Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8) C.proc.civ., a arătat că
aspectele procedurale invocate sunt nefondate, întrucât în Raportul de inspecţie fiscală nr. F-BC
150/07.06.2017 se menţionează faptul că în data de 24.05.2017 a fost înmânat societății proiectul
de raport de inspecţie fiscală însoţit de înştiinţara privind discuţia finală nr. 2149/23.05.2017, iar
societatea a prezentat punctul de vedere, aspecte faţă de care organele de inspecţie fiscală s-au
pronunţat prin Raportul de inspecţie fiscală.
16. Precizează că nu a fost îngrădit accesul la justiție al reclamantei, întrucât aceasta a
avut posibilitatea exercitării căii administrative de atac, drept de care a uzat prin formularea
contestaţiei administrative, exprimându-şi argumentele de fapt şi de drept în legătură cu actul
administrativ fiscal încheiat ca urmare a inspecţiei fiscale. Învederează faptul că în mod corect s-a
dispus suspendarea soluţionării contestaţiei, în mod corect instanța de fond a apreciat că Decizia
nr. 14/17.01.2018 este legală și temeinică, fiind aplicabile prevederile art. 277 alin. (1) lit. b)
C.proc.fisc., între stabilirea obligaţiilor fiscale constatate prin Raportul de inspecţie fiscală nr. F-
BC 150/07.06.2017 şi existenţa elementelor constitutive ale vreunei infracţiuni există o strânsă
interdependenţă de care depinde soluţionarea cauzei pe cale administrativă. Această
interdependenţă constă în faptul că în cauză se ridică problema realităţii tranzacţiilor efectuate,
chiar dacă prin documentele financiar contabile înregistrate se reflectă o aparenţă de legalitate
prin care se încearcă să se acopere caracterul fictiv al înregistrărilor.
17. Decizia privind suspendarea cauzei se impune a fi luată ori de câte ori este vădit că
soluţionarea laturii penale are o înrâurire hotărâtoare asupra dezlegării pricinii pe cale
730
administrativă, suspendarea soluţionării având natura de a preîntâmpina derularea simultană şi în
paralel a două proceduri independente, administrativă şi penală, cu privire la aceleaşi fapte, ce are
drept consecinţă emiterea unor hotărâri contradictorii (Cauza Lungu şi alţi împotriva României).
18. Având în vedere situația de fapt, precum şi faptul că prioritatea de soluţionare o au
organele de urmărire penală care se vor pronunţa asupra caracterului infracţional al faptelor, până
la pronunţarea unei soluţii definitive pe latură penală nu se putea investi cu soluţionarea pe fond a
cauzei, procedura administrativă urmând a fi reluată, în conformitate cu dispoziţiile art. 277 alin.
(3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, la încetarea motivului care a
determinat suspendarea.
V. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului
19. Examinând sentința recurată prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 pct.
4) și 8) C.proc.civ., Înalta Curte constată următoarele:
20. Prin Decizia de impunere privind obligaţiile fiscale principale aferente diferenţelor
bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiei fiscale la persoane juridice nr. F-BC
188/07.06.2017, emisă în baza Raportului de inspecţie fiscală nr. F-BC 150/07.06.2017 de organele de
inspecţie fiscală din cadrul Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Bacău, s-au stabilit în sarcina
reclamantei SC A SRL obligații fiscale suplimentare în cuantum de 3.870.111 lei impozit pe profit
și 5.952.314 lei taxă pe valoarea adăugată.
21. Organele de inspecţie fiscală din cadrul Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice
Bacău au înaintat Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti sesizarea penală nr.
4888/08.06.2017, împreună cu Procesul verbal nr. 4838/07.06.2017, ale cărui constatări sunt
preluate din Raportul de inspecţie fiscală nr. F-BC 150/07.06.2017, care a stat la baza emiterii
Deciziei de impunere nr. F-BC 188/07.06.2017, în vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei
elementelor constitutive ale infracţiunilor prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c din Legea nr.241/2005
pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările şi completările ulterioare.
22. Împotriva Deciziei de impunere nr. F-BC 188/07.06.2017, reclamanta a formulat
contestaţie administrativă. Prin Decizia nr. 14/17.01.2018 privind suspendarea soluţionării
contestaţiei reclamantei nr. A SLP 2318/19.09.2017, Direcția Generală de Soluționare a
Contestațiilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală a dispus, în baza art. 277
alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, suspendarea
soluţionării contestaţiei formulate de SC A SRL - în faliment împotriva Deciziei de impunere
nr.F-BC 188/07.06.2017, soluţionarea contestaţiei urmând a fi reluată la data la care motivul care
a determinat suspendarea a încetat, în conformitate cu art. 277 alin. (3) C.proc.fisc.
23. În motivarea Deciziei nr. 14/2018, pârâta a reţinut că între stabilirea obligaţiilor fiscale
constatate prin Raportul de inspecţie fiscală nr. F-BC 150/07.06.2017, care a stat la baza emiterii
Deciziei de impunere nr. F-BC 188/07.06.2017 contestată, şi existenţa elementelor constitutive
ale unei infracţiuni există o strânsă interdependenţă de care depinde soluţionarea cauzei pe cale
administrativă, care constă în faptul că se ridică problema realităţii tranzacţiilor efectuate, chiar
dacă documentele financiar contabile înregistrate reflectă o aparenţă de legalitate, încercând să
acopere caracterul fictiv al înregistrărilor.
24. S-a reținut că organele de inspecţie fiscală au constatat că reclamanta nu a prezentat
studii de piaţă, studii de fezabilitate, situaţii, rapoarte, proiecte sau orice alte materiale pentru
justificarea achiziţiilor de servicii, că lanţul de tranzacţionare este compus într-o proporţie
semnificativă din societăţi care sunt interconectate, respectiv prezintă elemente comune privind
administratorii, asociaţii, salariaţii, sediul social, că unele servicii au fost achiziţionate de la
prestatori care nu au salariaţi şi care nu declară nici achiziţii în amonte de la potenţiali furnizori
de servicii şi există situaţii când unele servicii au fost achiziţionate de la prestatori care sunt în
731
aceeaşi perioadă şi beneficiari ai A. SRL, că decontarea serviciilor achiziţionate s-a făcut în
proporţie de 80-90% prin contul 5125 „Sume în curs de decontare" cu explicaţia „bilet la ordin",
decontări ce nu se regăsesc decât într-o proporţie nesemnificativă în rulajele contului 5121
„Conturi curente la bănci".
25. S-a mai reținut că prin Sesizarea penală nr.4888/08.06.2017 se precizează faptul că
"...A SRL are un comportament de firmă ce participă la realizarea de operaţiuni comerciale
nereale având ca efect denaturarea cheltuielilor, a rezultatelor financiare..." și orice artificiu care
are drept scop esenţial doar obţinerea unui avantaj fiscal, operaţiunea neavând conţinut economic,
va fi ignorat şi situaţia anterioară artificiului respectiv va fi restabilită (CEJ - Cauza 255/2002
Halifax & alţii).
26. Împotriva acestei decizii de suspendare a soluționării contestației a formulat
reclamanta cererea de chemare în judecată respinsă prin sentința recurată.
27. Motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 4) C.proc.civ., depăşirea de către instanţă a
atribuţiilor puterii judecătoreşti, se referă la situația în care instanţa a pronunţat o hotărâre cu
exces de putere, altfel decât în limitele prevăzute de lege, prin depăşirea atribuțiile care îi revin,
cu încălcarea principiului constituțional al separației puterilor în stat, prin imixtiune în atribuțiile
puterii legislative sau executive ale unei alte autorităţi, sau în domenii excluse puterii
judecătoreşti.
28. Susținerile recurentei nu se referă, în fapt, la depășirea atribuțiilor puterii
judecătorești, privesc modalitatea în care instanța s-a pronunțat asupra cererii formulate, în
limitele acesteia, asupra unora din motivele invocate, astfel că nu circumscriu acestui motiv de
casare, urmând a fi avute în vedere în examinarea motivului de casare prevăzut de dispozițiile art.
488 pct. 8) C.proc.civ., încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, asupra
căruia se rețin următoarele:
29. Instanța de fond a reținut în mod corect obiectul cererii de chemare în judecată, astfel
cum a fost precizată (restrânsă), și s-a pronunțat în limitele acesteia, exclusiv în ceea ce privește
decizia de suspendare a soluționării contestației administrative fiscale.
30. A reținut, având în vedere obiectul restrâns al acţiunii, care vizează legalitatea şi
temeinicia suspendării soluţionării contestaţiei fiscale şi, în subsidiar, dacă se impune, obligarea
administraţiei fiscale la soluţionarea contestaţiei în ansamblu, că nu are de analizat susţinerile
reclamantei, apărările pârâţilor și excepţiile procesuale care vizează alte acte administrative/
operaţiuni decât cele atacate conform obiectului restrâns al acţiunii, a remarcat că pct. 1 şi 2,
precum şi pct. 3, în partea referitoare la prescripţia dreptului de a stabili creanţe fiscale, ale
considerentelor deciziei atacate vizează fondul raportului fiscal, respectiv procesual fiscal, însă
respectivele considerente nu se reflectă în dispozitivul Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr.
14/17.01.2018, întrucât s-a suspendat soluţionarea contestaţiei fiscale şi s-a dispus reluarea
soluţionării (pe fond) a contestaţiei după încetarea motivului de suspendare, măsura privind
suspendarea împiedicând administraţia fiscală să pronunţe o soluţie pe fondul contestaţiei fiscale.
A examinat exclusiv motivele care priveau măsura suspendării soluționării contestației.
31. Instanța de fond a observat în mod corect, referitor la plângerea penală, că este
semnată de organul fiscal, iar în ceea ce privește indicarea infracțiunii, atât în plângerea penală
nr. 4888/08.06.2017 cât și în Procesul verbal nr. 4838/07.06.2017, întocmite ca urmare a
Raportului de inspecție fiscala nr. F-BC 150 7 07.06.2017, organul fiscal a considerat că au fost
încălcate prevederile art. 9 alin. (1) lit. (c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea si
combaterea evaziunii fiscale, revenind organului judiciar penal să stabilească corecta încadrare
juridică a ipoteticei fapte, conform competenţelor prevăzute de Codul de procedură penală.

732
 32. În ceea ce privește lipsa informării contribuabilului și dreptul la apărare, instanța de
fond a reținut în mod corect domeniul de reglementare al art. 130 C.proc.fisc., privind dreptul
contribuabilului de a fi informat în cadrul inspecţiei fiscale, în cadrul raportului juridic de drept
procesual fiscal, neaplicabil în privinţa sesizării penale.
33. Susținerea recurentei privind faptul că instanța de fond nu a ţinut cont de faptul că
întâietatea rezolvării acţiunii penale consacrată de prevederile Codului de procedură penală
presupune existenţa pe rolul unei instanţe a unui proces penal în curs de soluţionare, este nefondat.
În mod corect instanța de fond a reținut că aspectele menţionate de reclamantă excedează
dispozițiilor art. 277 alin. (1) lit. a) C.proc.fisc., întrucât legiuitorul nu impune condiţia să fi fost
începută urmărirea penală. Dispoziţiile menționate, contrar susținerii din recurs, nu impun
condiţia existenței unui proces penal în curs de soluţionare sau condiția începerii urmăririi penale.
34. Potrivit dispoziţiilor art. 277 alin. (1) lit. a) şi alin. (3) C.proc.fisc., ”(1) Organul de
soluționare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei atunci când:
a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența
indiciilor săvârșirii unei infracțiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de
impozitare și a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie
dată în procedură administrativă”,”(3) Procedura administrativă este reluată la încetarea
motivului care a determinat suspendarea sau, după caz, la expirarea termenului stabilit de
organul de soluționare competent potrivit alin. (2), indiferent dacă motivul care a determinat
suspendarea a încetat ori nu”.
35. Suspendarea soluționării contestației administrative fiscale în baza art. 277 alin. (1) lit.
a) C.proc.fisc. este o situaţie de excepţie, determinată de faptul că organul care a efectuat
activitatea de control fiscal sesizează organele de urmărire penală, și presupune îndeplinirea
cumulativă a două condiții: sesizarea organelor în drept de către organul care a efectuat
activitatea de control cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni în legătură cu
mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare și constatarea infracţiunii ar avea o
înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă.
36. Spre deosebire de reglementarea anterioară din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de
procedură fiscală, prin art. 214 alin. (1) lit. a), care se referea la existența indiciilor săvârșirii unei
infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată
în procedură administrativă, actualul Cod de procedură fiscală, Legea nr. 207/2015, precizează ca
infracţiunea să fie în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare.
Curtea Constituţională, sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate cu privire la prevederile ce
reglementează posibilitatea de suspendare a soluţionării contestaţiei administrativ fiscale, prin
Decizia nr. 774 din 28 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial nr. 495 din 11 iunie 2020,
a observat că ”Legea se raportează doar la infracţiunile în legătură cu mijloacele de probă privind
stabilirea bazei de impozitare, fiind o prevedere legală mai restrictivă pentru organele fiscale
decât cea din reglementarea anterioară. Ca atare, legiuitorul a circumstanţiat faţă de dispoziţiile
legale anterioare sfera situaţiilor în care organul fiscal poate suspenda, prin decizie motivată,
soluţionarea cauzei, şi anume atunci când organul fiscal de control constată indiciile săvârşirii
unei infracţiuni doar în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare”.
37. Stabilirea în concret a circumstanțelor din fiecare cauză revine instanței învestite cu
soluționarea litigiului, care analizează particularitățile fiecărei spețe prin prisma dispozițiilor
legale incidente.
38. Instanța de fond a constatat că sunt îndeplinite în mod cumulativ aceste condiții cu
aplicarea greșită a dispozițiilor art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015.

733
 39. În motivarea Deciziei nr. 14/2018, pârâta a reţinut că între stabilirea obligaţiilor fiscale
constatate prin Raportul de inspecţie fiscală nr. F-BC 150/07.06.2017, care a stat la baza emiterii
Deciziei de impunere nr. F-BC 188/07.06.2017 contestate, şi existenţa elementelor constitutive
ale vreunei infracţiuni există o strânsă interdependenţă de care depinde soluţionarea cauzei pe
cale administrativă, care constă în cauză în faptul că se ridică problema realităţii tranzacţiilor
efectuate, chiar dacă documentele financiar contabile înregistrate reflectă o aparenţă de legalitate,
încercând să acopere caracterul fictiv al înregistrărilor.
40. Deși nu s-a precizat că infracţiunea ar avea legătură cu mijloacele de probă privind
stabilirea bazei de impozitare și că ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să
fie dată în procedură administrativă, instanța de fond a reținut că s-a ridicat problema realităţii
tranzacţiilor efectuate și s-a apreciat că există indicii cu privire la săvârşirea unei infracţiuni în
legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare şi care au o înrâurire
hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată asupra fondului contestaţiei în procedura
administrativă, astfel că în mod corect s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei fiscale.
41. Faptul că organele fiscale sesizează organele de urmărire penală în legătură cu
constatările efectuate cu ocazia inspecţiei fiscale cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei
infracţiuni nu este suficient, însă, pentru suspendarea soluționării contestației, dacă nu sunt
reliefate elemente concrete din care să rezulte că infracţiunea în legătură cu mijloacele de probă
privind stabilirea bazei de impozitare, ale cărei indicii sunt constatate de organul fiscal, ar avea o
înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă.
42. Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 774 din 28 noiembrie 2019, anterior citată, a
subliniat că ”adoptarea acestei măsuri este condiţionată de înrâurirea hotărâtoare pe care o are
constatarea de către organele competente a elementelor constitutive ale unei infracţiuni în
legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare asupra soluţiei ce urmează
să fie dată în procedura administrativă”.
43. Mai mult, având în vedere chiar jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, a
reținut că ”instanţa de contencios administrativ învestită cu un control de legalitate asupra
deciziei de suspendare a contestaţiei, emisă în temeiul art. 277 alin. (1) lit. a) C.proc.fisc., poate
evalua măsura administrativă inclusiv în ceea ce priveşte exercitarea dreptului de apreciere al
autorităţii fiscale prin raportare la definiţia excesului de putere, cuprinsă în art. 2 alin. (1) lit. n)
din Legea nr. 554/2004, a proporţionalităţii şi a celorlalte exigenţe ale dreptului la o bună
administrare, pentru că în caz contrar s-ar accepta incidenţa art. 277 alin. (1) lit. a) C.proc.fisc. în
cazul oricărui demers formal de sesizare a organelor penale, cu consecinţa amânării nepermise a
soluţiei în procedura administrativă”.
44. Suspendarea soluționării contestației împotriva deciziei de impunere nu se impune în
orice situaţie, este doar o posibilitate pe care organul de soluționare a contestației o are, cu îndeplinirea
condițiilor prevăzute de prevederile legale, și este supusă cenzurii instanței de contencios administrativ.
45. În cauză, nu sunt în concret și temeinic detaliate aspectele pentru care eventuala
constatare a săvârșirii unei infracțiuni ar influența hotărâtor soluția dată în procedura
administrativă de soluționare a contestației administrativ fiscale, iar în lipsa unor asemenea
motive, menținerea soluției de suspendare ar permite o exercitare abuzivă a dreptului de
suspendare a soluţionării contestaţiei administrative pe o perioadă nedeterminată.
46. Chiar instanța de fond a reţinut că în cuprinsul contestaţiei reclamanta a susţinut
realitatea tranzacţiilor, în timp ce administraţia fiscală a susţinut contrariul, aspect care poate fi
tranşat în cadrul litigiului fiscal, prin administrarea de probe, a apreciat că, în contextul în care
administraţia fiscală a considerat, raportat la probe şi la gravitatea faptelor, că acestea pot fi
încadrate în conţinutul constitutiv al infracţiunii de evaziune fiscală, trebuie stabilit în cadrul
734
procesului penal dacă faptele imputate reclamantei există sau nu şi dacă îndeplinesc condiţiile
unei/unor infracţiuni.
47. Cu toate acestea, nu rezultă motivele pentru care rezultatul cercetărilor penale este de
natură a avea o înrâurire hotărâtoare în ceea ce priveşte soluţionarea contestaţiei, care se
analizează în raport de susținerile contestatorului și de motivele de fapt şi de drept care au stat la
baza emiterii actului administrativ fiscal contestat, cu aplicarea dispozițiilor legale situației de
fapt constatate ca urmare a inspecției fiscale. Dispozițiile art. 276 C.proc.fisc. prevăd că organul
competent verifică, în soluționarea contestației, motivele de fapt și de drept care au stat la baza
emiterii actului administrativ fiscal, analiza contestației se face în raport cu susținerile părților, cu
dispozițiile legale invocate de acestea și cu documentele existente la dosarul cauzei, în limitele
sesizării.
48. Motivul de recurs privind încălcarea dreptului la un proces echitabil și într-un termen
rezonabil, în sensul art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, este, de
asemenea, fondat, raportat la durata suspendării soluționării contestației, în condițiile în care nu s-
a justificat o înrâurire hotărâtoare a constatării săvârșirii unei infracțiuni în ceea ce priveşte
soluţionarea contestaţiei, pentru aprecierea caracterului rezonabil urmând a fi avute în vedere
circumstanțele concrete ale cauzei.
49. De la data suspendării, prin decizia contestată, a soluționării contestației
administrative, ce constituie o procedură obligatorie de urmat de contribuabil împotriva deciziei
de impunere, pentru a avea ulterior posibilitatea de a se adresa instanței, a trecut o perioadă
îndelungată, împrejurare care a împiedicat valorificarea dreptului reclamantei la un proces
echitabil și într-un termen rezonabil de soluţionare. Sesizarea penală nu a avut încă o finalitate,
prin adresa din data de 29.10.2020 comunicându-se lichidatorului judiciar, la solicitarea acestuia,
că dosarul nr. 2040/P/2017 se află în lucru la Poliţia Sectorului 4 - Serviciul de Investigare a
Criminalităţii Economice, urmând ca la finalizarea cercetărilor să fie comunicată soluţia dispusă
în cauză.
50. Suspendarea soluționării contestației are drept consecință, așadar, amânarea soluționării
contestaţiei administrative formulate de societatea reclamantă pentru o perioadă de timp
nerezonabilă, cu atât mai mult față de împrejurarea că reclamanta se află în procedura
falimentului, procedură concursuală și colectivă care se aplică debitorului în vederea lichidării
averii acestuia pentru acoperirea pasivului constituit din creanțele tuturor creditorilor, pasiv în
cadrul căruia creanțele bugetare reprezintă o categorie distinctă.
51. Faptul reținut de instanța de fond, că măsura suspendării soluţionării contestaţiei
fiscale evită derularea în paralel a două proceduri cu privire la aceleaşi fapte, cu trimitere la
Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 21 octombrie 2014, cauza Lungu şi alţii
împotriva României, este corect, însă nu este de natură să confirme legalitatea suspendării soluționării
contestației, întrucât, pe de o parte, suspendarea soluționării contestației presupune a fi îndeplinite
cumulativ condițiile prevăzute de dispozițiile legale, iar pe de altă parte constituie o situație de
excepție, care impune respectarea unui just echilibru între interesul public pe care îl urmărește
organul fiscal și interesul legitim privat al contribuabilului, care urmărește clarificarea situației
sale fiscale într-un termen optim și previzibil, echilibru afectat de nefinalizarea procedurii
administrative și, pe cale de consecință, de imposibilitatea reclamantei de a se adresa instanței.
52. Pentru aceste motive, Înalta Curte constată că sentința recurată, prin care a fost
respinsă acțiunea formulată de reclamantă, este nelegală, fiind pronunțată cu aplicarea greșită a
dispozițiilor art. 277 alin. (1) lit. a) C.proc.fisc., motiv de casare prevăzut de dispozițiile art. 488
pct. 8 C.proc.civ.
VI. Soluția instanței de recurs
735
 53. Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004
privind contenciosul administrativ și art. 496 C.proc.civ. Înalta Curte a admis recursul, a casat
sentința recurată și, în rejudecare, a admis acțiunea precizată, a anulat Decizia nr. 14/17.01.2018
privind suspendarea soluţionării contestaţiei formulate de reclamantă împotriva Deciziei de
impunere nr. F-BC 188/07.06.2017 și a obligat pârâta Direcția Generală de Soluționare a
Contestațiilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală la soluționarea contestației.

3. Procedură fiscală. Suspendarea executării deciziei de impunere. Efecte asupra actelor

administrative subsecvente prin care sunt stabilite obligații fiscale accesorii. Ordinea
stingerii obligațiilor fiscale. Dreptul debitorului de a alege obligaţia ce urmează a fi stinsă
prin plată

C.proc.fisc. (2003), art. 115, art. 1481 alin. (1);

C.proc.fisc. (2015), art. 165 alin. (1)

Suspendarea actului administrativ iniţial determină suspendarea şi a actelor

administrative subsecvente prin care sunt stabilite obligaţii fiscale accesorii, efectele suspendării
privind atât obligaţiile fiscale principale individualizate în actul administrativ suspendat la
executare, cât şi obligaţiile fiscale accesorii aferente acestora, chiar dacă aceste obligaţii fiscale
accesorii sunt individualizate în acte administrative fiscale care nu sunt suspendate la executare.
Atât timp cât debitorul a procedat la individualizarea datoriei ce urmează a fi stinsă prin
menţionarea acesteia în chiar cuprinsul ordinului de plată, organul fiscal nu mai poate interveni
ulterior asupra imputaţiei deja efectuate, ci dimpotrivă, acesta are obligaţia de a folosi plăţile
efectuate în stingerea datoriei, conform indicaţiilor din documentele de plată.

I.C.C.J., Secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 2097 din 31 martie 2021

1.Circumstanţele cauzei
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești - Secția a II-a civilă, de contencios
administrativ și fiscal la data de 09 octombrie 2017 reclamanta A. International SRL în
contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a finanțelor Publice Ploiești - Administrația
pentru Contribuabili Mijlocii, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța următoarele.
- anularea Deciziei de soluţionare nr. 1/23.03.2017 emisă de către DGRFP Ploieşti -
Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii Ploieşti şi comunicată Societăţii la data de
24.04.2017, prin care a fost respinsă contestaţia fiscală înregistrată la APCM Ploieşti sub nr.
22384/28.11.2016;
- anularea înştiinţărilor privind stingerea creanţelor fiscale nr. 5190/11.10.2016 şi
5668/14.11.2016 emise de APCM Ploieşti cu privire la suma totală de 1.195.973 lei;
- restituirea oricăror sume achitate de Societate şi care au fost folosite în mod nelegal de
către APCM Ploieşti pentru a stinge creanţele fiscale conform înştiinţărilor de stingere a
creanţelor;
- obligarea APCM Ploieşti la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea
prezentei cauze.
2. Soluţia instanţei de fond

736
 Prin sentinţa civilă nr.2097 din data de 22 iunie 2018, Curtea de Apel Ploieşti – Secţia a
II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis, în parte, acţiunea şi a dispus anularea
Deciziei de soluţionare nr. 1/23.03.2017 emisă de DGRFP Ploieşti-ACM Ploieşti şi a
înştiinţărilor privind stingerea creanţelor fiscale nr. 5190/11.10.2016 şi nr.5668/14.11.2016 emise
de APCM Ploieşti cu privire la suma totală de 1.195.973 lei.
A respins capătul de cerere privind restituirea oricăror sume achitate de societate şi care
au fost folosite în mod nelegal de către APCM Ploieşti pentru a stinge creanţelor fiscale conform
înştiinţărilor de stingere a creanţelor.
Totodată, obligă pârâta să plătească reclamantei suma de 5410 lei cheltuieli de judecată
reprezentând onorariu expert și taxă timbru.
3. Cererea de recurs
Împotriva sentinţei civile nr.2097 din data de 22 iunie 2018 a Curţii de Apel Ploieşti –
Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâta Direcţia
Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti în nume propriu şi pentru Administraţia pentru
Contribuabili Mijlocii Constituită la nivelul Regiunii Ploieşti, invocând motivele de recurs
prevăzute de art.488 pct. 8 C.proc.civ.
Critică sentinţa pronunţată arătând că instanţa de fond a pronunţat o soluţie nelegală,
motivarea acesteia sprijinindu-se exclusiv pe concluziile expertizei contabile efectuată în cauză.
Concluziile expertului contabil nu pot fi însuşite automat de către instanţa de judecată,
aceasta având posibilitatea să şi le însuşească în funcţie de nivelul ştiinţific al lucrării, de
corelaţia cu celelalte probe administrate în cauză, şi doar în măsura în care prin coroborare cu
restul probelor administrate şi în raport de textele legale incidente, sunt relevante şi concludente.
Instanţa de fond a ignorat aspecte esenţiale care, analizate, ar fi condus la o altă soluţie,
astfel:
Ţinând seama de perioada pentru care s-au calculat dobânzi şi penalităţi de întârziere şi de
data deciziilor referitoare la obligaţiile fiscale accesorii, se constată că acestea au fost emise
anterior modificării şi completării art. 235 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură
fiscală, cu alin. 6, prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 84/2016 din 16 noiembrie 2016 pentru
modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul financiar-fiscal, iar accesoriile au
fost calculate până la data suspendării actului administrativ.
Plăţile efectuate de reclamantă în contul obligaţiilor curente nu au fost folosite pentru
stingerea obligaţiilor fiscale accesorii stabilite prin Decizia de impunere nr. F-MC
2159/18.09.2015.
În temeiul art. 114 alin.2 ind.1 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală,
plata obligaţiilor fiscală prevăzute de OPANAF nr. 1294/2007 privind impozitele, contribuţiile şi
alte sume reprezentând creanţe fiscale se efectuează de contribuabili într-un cont unic, prin
utilizarea unui ordin de plată pentru Trezoreria Statului pentru obligaţiile fiscale datorate
bugetului de stat şi a unui ordin de plată pentru Trezoreria Statului pentru obligaţiile fiscale
datorate bugetelor asigurărilor sociale şi fondurilor speciale.
Distribuirea sumelor din conturile unice se face de către organul fiscal, distinct pe fiecare
buget sau fond, proporţional cu obligaţiile datorate.
În ceea ce priveşte modalitatea de stingere a obligaţiilor fiscale, aceasta s-a efectuat cu
respectarea prevederilor art. 115 din vechiul Cod de procedură fiscală, coroborate cu dispoziţiile
OPANAF nr. 138/2012 privind modificarea anexei la OPANAF nr. 1314/2007 privind aprobarea
Metodologiei de distribuire a sumelor plătite de contribuabili în contul unic şi de stingere a
obligaţiilor fiscale înregistrate de către aceştia.

737
 Potrivit dispoziţiilor legale mai sus menţionate, organul fiscal efectuează distribuirea într-
o ordine care în esenţă este obligaţia de plată principală în ordinea vechimii şi apoi obligaţii de
plată accesorii şi nicidecum aşa cum indică contribuabilul în documentul de plată. Mai mult, după
efectuarea distribuirii, contribuabilul a fost înştiinţat cu privire la modul în care a fost efectuată
stingerea obligaţiilor fiscale.
Până la suspendarea executării silite în baza Scrisorii de garanţie bancară, plăţile efectuate
de contribuabil au stins parţial obligaţiile suplimentare.
Termenul de plată este acordat de legiuitor în vederea achitării obligaţiilor, astfel încât,
până la termenul reglementat de art. 11 alin. 2 din O.G. nr. 92/2003, nu se realizează executarea
silită a obligaţiilor de plată stabilite suplimentar, însă plata debitului stabilit suplimentar după
expirarea termenului de scadenţă, atrage plata dobânzilor şi penalităţilor.
Dispoziţiile O.G. nr. 92/2003 fac distincţie între termenul de plată şi termenul de
scadenţă: art. 111 alin.1 stabileşte scadenţa creanţelor fiscale la expirarea termenelor prevăzute de
Codul Fiscal sau alte legi, iar alin.2 al aceluiaşi articol dispune cu privire la termenele de plată
pentru obligaţii fiscale principale şi accesorii în funcţie de data comunicării acestora.
Termenul de scadenţă nu se confundă cu termenul de plată care reprezintă termenul până
la care contribuabilul trebuie să achite suma respectivă şi care este eşalonat în funcţie de data
comunicării, spre deosebire de data scadentă care este stabilită în raport cu norma juridică
încălcată şi natura impunerii.
Stingerea obligaţiilor fiscale se efectuează cu respectarea prevederilor Codului de
procedură fiscală, coroborate cu OPANAF nr. 138/2012, distribuirea efectuîndu-se într-o anumită
ordine, respectiv obligaţii fiscale principale în ordinea vechimii şi apoi obligaţii de plată
accesorii, la data înregistrării obligaţiilor fiscale.
Aşa cum rezultă din data comunicării Deciziei de impunere, data documentelor de plată,
data depunerii declaraţiilor şi decontului de TVA, data Scrisorii de garanţie bancară, organul
fiscal era îndreptăţit să stingă cu plăţile efectuate obligaţiile fiscale suplimentare stabilite prin
Decizia de impunere nr. F-MC 2159/18.09.2015:
Conform prevederilor art. 111 alin.2 lit. b, obligaţiile fiscale stabilite prin Decizia de
impunere nr. F-MC 2159/18.09.2015 erau cele mai vechi, mai mult, la momentul plăţii (12
respectiv 23.10.2017) în evidenţa fiscală nu existau alte obligaţii fiscale de plată, declaraţiile fiind
depuse pe 26.10.2015, respectiv 3.11.2015.
La momentul efectuării stingerii obligaţiilor fiscale suplimentare stabilite prin Decizia de
impunere nr. F-MC 2159/18.09.2015, cu plăţi considerate de contribuabil în contul altora,
organul fiscal nu putea lua în calcul faptul că acestea erau garantate cu SGB întrucât aceasta nu
exista, fiind emisă 6e\ X Bank la data de 11.11.2015 cu nr. 00888-02-0193057.
Dispoziţiile OG nr. 92/2003 privind vechiul Cod de procedură fiscală, fac distincţie aşa
cum am învederat, între termenul de plată şi termenul de scadenţă.
Potrivit art. 115 alin.2 din acelaşi act normativ, vechimea obligaţiilor fiscale de plată se
stabileşte în funcţie de scadenţă, pentru obligaţiile principale şi în funcţie de data comunicării,
pentru diferenţele de obligaţii fiscale principale stabilite de organele competente, precum şi
pentru obligaţiile fiscale accesorii.
Faptul că reclamanta a depus scrisoarea de garanţie nu înseamnă că nu datorează
obligaţiile fiscale accesorii stabilite prin Decizia referitoare la obligaţiile de plată accesorii,
acestea calculându-se până la data admiterii cererii de suspendare a executării actului
administrativ.
4. Apărările formulate în cauză

738
 Intimata A International SRL a depus întâmpinare la recursul formulat de DGRFP Ploieşti
împotriva Sentinţei civile nr. 123/22.06.2018 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, solicitând
respingerea recursului, ca neîntemeiat.
5. Aspecte de fapt şi de drept relevante în cauză
În perioada 11.02.2015 - 31.08.2015, reclamanta fost supusă unei inspecţii fiscale parţiale
desfăşurate de către DGAMC cu privire la impozitul pe profit aferent perioadei 2009 - 2013 şi la
taxa pe valoare adăugată aferentă perioadei 2010 -2014.
La data de 05.10.2015, organele fiscale au comunicat societăţii Raportul de inspecţie
fiscală nr. F-MC 264/18.09.2015 şi Decizia de impunere nr. F-MC 2159/18.09.2015 prin care au
fost stabilite obligaţii fiscale principale şi accesorii în cuantum total de 36.359.536 lei.
Faţă de conţinutul RIF şi al Deciziei de impunere, A. a formulat contestaţie fiscală prin
care a cerut anularea parţială a actului administrativ fiscal cu privire la suma de 28.315.445 lei,
contestaţie ce a fost înregistrată la DGAMC sub nr. 97751/05.11.2015.
Ulterior, în data de 17.12.2015, DGSC a emis Decizia de soluţionare nr. 500/17.12.2015
prin care a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei formulate parţial de A împotriva Deciziei
de impunere, ca urmare a faptului că DGAMC a înaintat organelor penale Sesizarea penală nr.
4483 AIF/29.10.2015, considerându-se că este vădit faptul că soluţia laturii penale a cauzei are o
înrâurire hotărâtoare asupra dezlegării pricinii. Sesizarea penală formulată de DGAMC în urma
inspecţiei fiscale a fost clasată prin Ordonanţa nr. 836/P/2015 din data de 07.09.2016 a
Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova, iar soluţia a fost menţinută de Tribunalul Prahova.
Totodată, A a depus la organele fiscale o scrisoare de garanţie bancară ce a fost
înregistrată sub nr. 100597/16.11.2015, executarea silită a Deciziei de impunere fiind suspendată
în temeiul art. 148 ind. 1 din vechiul Cod de procedură fiscală.
De asemenea, executarea Deciziei de impunere a fost suspendată la 14.07.2016 şi în
temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004.
Ca urmare a pierderii calităţii de mare contribuabil, începând cu anul 2016 reclamanta a
intrat în administrarea APCM Ploieşti.
Prin Decizia nr. 471/08.12.2017 privind soluţionarea contestaţiei fiscale, a fost desfiinţată
parţial Decizia de impunere emisă în baza Raportului de inspecţie fiscală nr. F-MC
264/18.09.2015, pentru suma de 23.221.845 lei, urmând ca organele de inspecţie fiscală sa
procedeze la o nouă verificare a aceleiaşi perioade şi aceloraşi tipuri de obligaţii fiscale.
În data de 15.10.2018, organele de inspecţie fiscală au comunicat Avizul nr. F-PH
112/12.10.2018 prin care reclamanta era înştiinţată cu privire la începerea refacerii inspecţiei
fiscale, în vederea verificării legalităţii şi conformităţii declaraţiilor fiscale şi/sau operaţiunilor
relevante cu privire la taxa pe valoarea adăugată în perioada 01.01.2010 - 31.12.2014 şi cu privire
la impozitul pe profit în perioada 01.01.2009 - 31.12.2013.
În acest sens, au fost emise Deciziile de accesorii nr. 783/11.03.2016 şi nr.
3875/10.08.2016, DGRFP Ploieşti continuând să calculeze şi să impună accesorii la sumele
stabilite prin Decizia de impunere pentru perioada 31.08.2015 - 31.07.2016.
Având în vedere emiterea Deciziilor de accesorii, pârâta a utilizat plăţile efectuate de
reclamantă în contul declaraţiilor curente pentru a stinge sumele stabilite prin Deciziile de
accesorii, fiind emise înştiinţările privind stingerea creanţelor fiscale nr. 5190/11.10.2016 şi
5668/14.11.2016 cu privire la suma totală de 1.195.973 lei.
Reclamanta a formulat contestaţie fiscala împotriva acestora, înregistrată sub nr.
22384/28.11.2016, respinsă de către DGRFP Ploieşti prin Decizia de soluţionare nr.
1/23.03.2017.

739
 Prin acţiunea înregistrată sub nr. x/42/2017 pe rolul Curţii de Apel Ploieşti – Secţia a II-a
civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta a solicitat anularea Deciziei de soluţionare
a contestaţiei, anularea înştiinţărilor, restituirea oricăror sume achitate şi care au fost folosite
pentru a stinge creanţele fiscale conform înştiinţărilor.
Prin Sentinţa nr. 123/22.06.2018 instanţa de fond a admis în parte acţiunea dispunând
anularea Deciziei de soluţionare nr. 1/23.03.2017 emisă de D.G.R.F.P Ploieşti - A.P.C.M Ploieşti
precum şi a înştiinţărilor privind stingerea creanţelor fiscale nr. 5190/11.10.2016 şi nr.
5668/14.11.2016 emise de A.P.C.M Ploieşti cu privire la suma totală de 1.195.973 lei.
6. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurenta-pârâtă, a
apărărilor intimatei-reclamante, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat din
perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct.8 C.proc.civ.
Cu referire la incidenţa art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., Înalta Curte reţine că, în doctrină
s-a arătat că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la
textele de lege aplicabile speţei dar, fie nu le-a aplicat în litera sau spiritul lor, fie le-a aplicat
greşit.
Pentru a fi incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin.1 pct. 8 C.proc.civ., nu este
suficient ca recurenta să facă trimitere, în mod formal, la sediul materiei unde este reglementată
problema de drept ce trebuie soluționată de instanța de recurs, ci trebuie, totodată, ca motivul
invocat să se refere la un viciu de legalitate a hotărârii recurate, nu la un aspect de temeinicie a
acesteia.
Important de subliniat în economia speţei este faptul că reclamanta a criticat prin cererea
de chemare în judecată stingerea obligaţiilor fiscale stabilite prin deciziile de accesorii în vreme
ce recurenta face referire, cu preponderenţă, la stingerea obligaţiilor fiscale suplimentare stabilite
prin decizia de impunere iniţială.
Recurenta susţine că: "La momentul efectuării stingerii obligaţiilor fiscale suplimentare
stabilite prin Decizia de impunere nr. F-MC 2159/18.09.2015, cu plaţi considerate de contribuabil
în contul altora, organul fiscal nu putea lua în calcul faptul că acestea erau garantate cu SGB
întrucât aceasta nu exista, fiind emisă de X Bank la data de 11.11.2015 cu nr. 00888-02-
0193057."
Raportat la aceste argumente, reclamanta a susţinut că, în urma emiterii unor Decizii de
accesorii la sumele stabilite prin Decizia de impunere (accesorii aferente perioadei in care
executarea Deciziei de impunere era suspendată), organul fiscal a folosit sumele achitate de
Societate în contul plăţilor curente pentru stingerea obligaţiilor fiscale stabilite prin Decizia de
accesorii. Prin urmare, obligaţiile fiscale curente au rămas parţial nestinse, acestea generând la
rândul lor obligaţii fiscale accesorii. În continuare, după stingerea sumelor din Deciziile de
accesorii, organul fiscal a folosit în continuare sume achitate de A. în contul declaraţiilor curente
pentru a stinge sumele rămase nestinse conform celor de mai sus.
Înalta Curte reţine că reclamanta intimată a contestat legalitatea înştiinţărilor prin prisma
faptului că, la data emiterii Deciziei de accesorii, executarea obligaţiilor fiscale rezultate din
Decizia de impunere era suspendată atât prin depunerea scrisorii de garanţie bancară cât şi în
temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004.
Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de fond a ţinut cont nu doar de concluziile
expertului judiciar desemnat ci şi de prevederile legale aplicabile în speţă, reţinând judicios că, în
condiţiile în care actul administrativ fiscal este suspendat, numai după ce instanţa se va pronunţa
asupra legalităţii obligaţiei societăţii reclamante la plată cu titlu de obligaţii fiscale se vor stabili

740
dobânzi şi penalităţi de întârziere aferente acestora, dat fiind caracterul accesoriu în raport de
creanţă fiscală.
Prin urmare, susţinerile reclamantei prin care este criticată de către ordinea de stingere a
datoriilor comunicată prin înştiinţările contestate sunt întemeiate, întrucât plăţile efectuate nu
puteau fi folosite pentru a stinge obligaţii accesorii stabilite în mod nelegal de către instituţia
pârâta.
În acelaşi sens sunt şi concluziile expertului desemnat în cauză care a constatat că
„organele fiscale au alocat în mod eronat o parte din plăţile efectuate de societate în contul altor
decizii/declaraţii”.
Validând considerentele instanţei de fond, Înalta Curte reţine că, în cazul suspendării
executării silite ca urmare a depunerii unei scrisori de garanţie/poliţă de asigurare de garanţie,
art.235 din noul Cod de procedură fiscală prevede la alin.6 faptul că pe toată perioada suspendării
executării silite pentru creanţele fiscale ce fac obiectul suspendării, organul fiscal nu emite şi nu
comunică de decizii referitoare la obligaţii fiscale accesorii.
Totodată, potrivit art. 278 alin. 3 din noul Cod de procedură fiscală: „În cazul suspendării
executării actului administrativ fiscal, dispusă de instanţele de judecată în baza prevederilor Legii
nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, toate efectele actului administrativ fiscal
sunt suspendate până la încetarea acesteia şi obligaţiile fiscale nu se înscriu în certificatul de
atestare fiscală.
Aceste efecte privesc atât obligaţiile fiscale principale individualizate în actul
administrativ suspendat la executare, cât şi obligaţiile fiscale accesorii aferente acestora, chiar
dacă aceste obligaţii fiscale accesorii sunt individualizate în acte administrativ fiscale care nu
sunt suspendate la executare.
Similar acestor dispoziţii, şi în vechiul Cod de procedură fiscală se prevede la art.1481
alin.1 din O.G. nr.92/2003 că „În cazul contestaţiilor formulate împotriva actelor administrative
fiscale prin care se stabilesc creanţe fiscale, executarea silită se suspendă sau nu începe pentru
obligaţiile fiscale contestate dacă contribuabilul depune la organul fiscal competent o scrisoare de
garanţie bancară la nivelul obligaţiilor fiscale contestate”.
Ca atare, suspendarea actului administrativ iniţial determină suspendarea şi a actelor
administrative subsecvente prin care sunt stabilite obligaţii fiscale accesorii, efectele suspendării
privind atât obligaţiile fiscale principale individualizate în actul administrativ suspendat la
executare, cât şi obligaţiile fiscale accesorii aferente acestora, chiar dacă aceste obligaţii fiscale
accesorii sunt individualizate în acte administrative fiscale care nu sunt suspendate la executare.
DGRFP susţine: "organul fiscal efectuează distribuirea într-o ordine care în esenţă este
obligaţia de plată principală în ordinea vechimii şi apoi obligaţii de plată accesorii şi nicidecum
aşa cum indică contribuabilul în documentul de plată."
Conform dispoziţiilor art. 165 alin. 1 din noul Cod de procedură fiscală (art. 115 vechiul
Cod de procedură fiscală), invocate chiar de către recurentă: "Dacă un debitor datorează mai
multe tipuri de obligaţii fiscale iar suma plătită nu este suficientă pentru a stinge toate obligaţiile,
atunci se stinge obligaţia fiscală pe care o indică debitorul, potrivit legii, sau care este distribuită
potrivit prevederilor art. 163, după caz, stingerea efectuându-se de, de drept, în următoarea
ordine: a) toate obligaţiile fiscale principale, în ordinea vechimii, şi apoi obligaţiile fiscale
accesorii, în ordinea vechimii..."
Astfel cum rezultă din dispoziţiile legale menţionate supra, se sting cu prioritate
obligaţiile fiscale indicate de către contribuabil în documentul de plată, iar în cazul în care acesta
nu a indicat obligaţia fiscală pe care doreşte să o stingă, plata se va imputa asupra obligaţiilor

741
fiscale principale, în ordinea vechimii, iar ulterior asupra obligaţiilor fiscale accesorii, în ordinea
vechimii.
Dreptul de alegere a obligaţiei ce urmează a fi stinsă prin plată revine aşadar debitorului,
astfel cum rezultă din interpretarea art. 165 alin. 1 din noul Cod de procedură fiscală.
Corect susţine intimata că, atât timp cât Societatea, în calitate de debitor, a procedat la
individualizarea datoriei ce urmează a fi stinsă prin menţionarea acesteia în chiar cuprinsul
ordinului de plată, organul fiscal nu mai poate interveni ulterior asupra imputaţiei deja efectuate,
ci dimpotrivă, acesta are obligaţia de a folosi plăţile efectuate în stingerea datoriei, conform
indicaţiilor din documentele de plată.
În cuprinsul răspunsului la obiectivul nr. 1, chiar expertul judiciar desemnat a
concluzionat că dobânzile nu pot fi stinse de către administraţia fiscala în condiţiile în care
obligaţiile fiscale principale se sting cu precădere (fila 14 din Raportul de expertiza).
7. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru toate aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 496 alin. 1 C.proc.civ., art.
20 din L.554/2004, Înalta Curte a respins recursul declarat de pârâta Direcţia Generală Regională
a Finanţelor Publice Ploieşti în nume propriu şi pentru Administraţia pentru Contribuabili
Mijlocii Constituită la nivelul Regiunii Ploieşti împotriva sentinţei nr. 123 din 22 iunie 2018 a
Curţii de Apel Ploieşti - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

4. Procedură fiscală. TVA. Rambursare. Litigiu având ca obiect obligarea autorității fiscale
la emiterea deciziei de rambursare TVA. Limitele instanței de contencios administrativ în
ceea ce privește analizarea în fond a raportului de drept fiscal, în lipsa contestării deciziei
de impunere

C.proc.fisc. (2003), art. 205

Într-o atare acțiune având ca obiect obligarea organului fiscal la emiterea deciziei de
rambursare a TVA, instanța este chemată să verifice dacă autoritatea a emis actul administrativ
la care partea este îndreptățită, iar în cazul existenței unui refuz nejustificat de soluționare a
cererii, să oblige instituția publică la soluționare, fără însă să statueze asupra legalității
solicitării.
În cazul de față, autoritatea fiscală pârâtă a soluționat cererea cu care a fost investită,
iar chestiunile de fond referitoare la îndreptățirea părții de a beneficia sau nu de dreptul la
rambursare TVA pot fi supuse judecății în cadrul procesual al contestării actelor administrativ
fiscale emise în acest sens. Prima instanță a reținut, în mod legal că recurenta reclamantă nu a
uzat de procedurile de contestare legală a deciziei de impunere, motiv pentru care solicitarea
acesteia de obligare directă de către instanță a pârâtei la plata contravalorii TVA și a
dobânzilor/penalităților aferente, nu poate fi primită decât cu încălcarea normelor imperative
ale procedurii fiscale.

I.C.C.J., Secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 1918 din 25 martie 2021

1.Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea formulată şi înregistrată la data de 11.08.2018, pe rolul Curţii de Apel
Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.R.L în
742
contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Administraţia Finanţelor
Publice Sector 1, a solicitat obligarea pârâtei la emiterea deciziei de rambursare a TVA în
cuantum de 4.412.821 lei în conformitate cu prevederile art. 18.a din Procedura de Soluţionare a
deconturilor cu sume negative de taxă pe valoarea adăugată cu opţiune de rambursare, anexa a
Ordinului 3699/2015; obligarea pârâtei la plata sumei de 5.816.539 lei, cu titlul de dobânzi şi
penalităţi de întârziere, calculată la suma din Decontul 3323792/02.10.2009, nerestituită in
termenul legal, cu cheltuieli de judecată.
2.Hotărârea primei instanţe.
Prin sentinţa civilă nr. 1515 din data de 19.04.2019, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a
VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în
contradictoriu cu pârâtul A.N.A.F. - Administraţia Finanţelor Publice Sector 1 prin Direcţia
Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, ca neîntemeiată.
3.Cererea de recurs.
Împotriva sentinţei civile nr. 1515 din data de 19.04.2019, pronunţată de Curtea de Apel
Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta.
Reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs invocând cazurile de casare prevăzute de art. 488
alin. 1 pct. 4, 5, 6, 7 și 8 C.proc.civ.
Se susține că, în fapt, organele de inspecţie fiscală au emis Decizia de Impunere nr.
1/27.03.2013 nelegal si totodată prevalându-se de un articol de lege abrogat, respectiv art. 128
alin. 4 lit. d din Legea nr.571/2003 privind Codul Fiscal: „sunt asimilate livrărilor de bunuri
efectuate cu plata bunurile aflate lipsa in gestiune". Acest articol a fost abrogat prin Ordonanţa
15/2012.
Aşadar, la data emiterii Raportului de Inspecţie Fiscală și a Deciziei de Impunere,
respectiv 27.03.2013, art. 128 alin. 4 lit. d din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal, era
abrogat, și cu toate acestea inspectorii fiscali au uzat de acest articol să impună în sarcina
Societăţii suma de 4.412.812 cu titlu de TVA colectat.
Mai mult decât atât, legiuitorul a abrogat aceasta prevedere deoarece nu se poate impune
beneficiarului sarcina TVA în condiţiile unei lipse de gestiune, aceasta prevedere fiind contrara
principiilor TVA.
In context, este de precizat că noţiunea în sine de "practică abuzivă" nu este transpusă ca
atare, la nivelul definirii conceptuale, în cuprinsul Codului Fiscal, precum şi faptul că invocarea
neconcordanţelor existente în declaraţiile informative formular 394, nu are relevanţă fiscală,
deoarece datele înscrise în acestea nu constituite bază în stabilirea de obligaţii fiscale evidenţiate
în fişa pe plătitor, cel mult, pot oferi doar nişte indicii pentru verificări încrucişate, efectuate
ulterior analizei.
Mai mult decât atât, practica Curţii Europene de Justiţie de resort pe astfel de practici
„abuzive" se fundamentează pe certitudine legislativă contra practici abuzive. Practicile abuzive,
în accepţiunea doctrinei se statuează pe testul de abuz care conţine întotdeauna doua linii
directoare şi anume, testul obiectiv care are la bază scopul şi fundamentarea legii în speţă şi testul
subiectiv care are la bază înţelegerea situaţiei de fapt, argumentarea şi scopul economic adus
tranzacţiilor în speţă. În ceea ce priveşte testul subiectiv, doctrina menţionează că factorii
obiectivi trebuie întotdeauna luaţi în considerare ca un tot unitar şi nu scoşi din contextul
operaţiunii, implicit a legii.
In cazurile Curţii Europene de Justiţie în ceea ce priveşte TVA, testul obiectiv constă în
atingeri aduse neutralităţii taxei, iar testul subiectiv constă în atingeri aduse realităţii economice.
în speţa de faţă, atât neutralitatea taxei cât şi realitatea economică au fost puse sub semnul
întrebării şi contestate de către organele de control şi nu numai. Sunt aduse atingeri asupra
743
neutralităţii taxei pe considerente de tratare ca şi TVA nedeductibil la nivelul achiziţiilor
efectuate de către Societate pe lanţul economic desfăşurat.
De asemenea, trebuie menţionat că, în jurisprudenţa comunitară, există Decizii ale Curţii
Europene de Justiţie care reglementează, la nivel de principiu, în mod transparent şi explicit,
tocmai cele menţionate anterior (inclusiv în cazul Hotărârii dată în speţa Halifax). În continuare,
recurenta prezintă argumentele CJUE din în cauzele reunite 11 C 354/355/03 Optigen Ltd,
Fulcrum Electronics Ltd şi Bond House Systems Ltd c. Commissioners of Customs & Excise.
În acest context, solicită instanței să ia în considerare precizările sale și să solicite pârâtei
re-analizarea pe fond a cauzei.
In ceea ce priveşte faptul că în anul 2013 a fost emisă Decizia de Impunere si Raportul de
Inspecţie Fiscală ca urmare a depunerii Decontului cu sume negative de TVA, face precizarea că
în numeroasele adrese depuse în luna Iulie 2017, adrese ce sunt anexate cauzei de însăşi pârâta, in
răspunsurile primite de către Societate nici un moment nu a fost menționată emiterea Deciziei de
Impunere si a Raportului de Inspecţie Fiscală. Ba mai mult, în adresa 10326206/02.07.2018 și
adresa 10326235/7.08.2018 se aduce la cunoştinţa Societăţii că pentru a beneficia de rambursarea
TVA-ului solicitat prin adresele mai sus menţionate, trebuie sa depună un nou decont de TVA cu
opţiune de rambursare.
Astfel, consideră că societatea a fost indusă în eroare de către ANAF prin aceste adrese,
aducându-i-se un prejudiciu pecuniar in valoare de 4.412.812 lei reprezentat de TVA-ul refuzat in
mod repetat la rambursare, prin mijloace nelegale si prevalându-se de articole de lege abrogate.
Mai menționează că Societatea îndeplineşte condiţiile prevăzute de Codul fiscal pentru
exercitarea dreptului de deducere a TVA în legătură cu bunurile achiziţionate. Astfel, nu exista
niciun temei legal sau de fapt care sa duca la un cost cu TVA aferenta materialelor aferente
investiţiei realizate.
Astfel, condiţiile pentru deductibilitatea TVA sunt prevăzute la art. 145 alin. (2) si 146
alin. (1) C.fisc. și susține că Societatea a beneficiat de bunurile achiziţionate, în virtutea
achiziţiilor efectuate în vederea încorporării în activitatea sa economica (condiţia de fond este
îndeplinită).
In legătura cu aceste bunuri, Societatea a pus la dispoziţia inspectorilor fiscali facturi
întocmite corect conform art. 155, alin. (19) C.fisc. (condiţia de forma este îndeplinită).
Astfel, documentele justificative menţionate demonstrează atât realitatea achiziţiilor
efectuate de către Societate care dau drept de deducere a TVA.
Pe de altă parte, subliniază că dreptul de deducere a TVA se exercita in condițiile, art. 145
si art. 146 C.fisc. și nu poate fi limitat prin impunerea unor condiţii suplimentare, care nu sunt
expres prevăzute de Titlul VI C.fisc. Astfel de condiţii suplimentare, impuse de inspectorii fiscali,
duc la încălcarea principiului proporţionalităţii consacrat in materie de TVA.
Totodată, arată că prin neacordarea dreptului de deducere a TVA in baza unor motive
contabile, care nu sunt și nu pot reprezenta condiţii de acordare a dreptului de deducere a TVA,
inspectorii fiscali încalcă o serie de principii in materie de TVA, consacrate in jurisprudenţa
CJUE.
Aşadar, TVA este un impozit indirect care este suportat de către consumatorul final și prin
urmare nu trebuie sa reprezinte un cost pe lanţul comercial de la producător pana la consumatorul
final (a se vedea punctele 7 si 30 din preambulul Directivei de TVA). Or, aplicarea de către
inspectorii fiscali în sarcina Societăţii in mod nelegal a unei sancţiuni atât de drastice, precum
nepermiterea deducerii TVA pentru partea din investiţie la nivelul costului cu materialele,
contravine in mod flagrant principiului neutralităţii TVA.

744
 Astfel, deşi Codul Fiscal conţine prevederi clare cu privire la condiţiile de exercitare a
dreptului de deducere - art. 145 si art. 146 C.fisc., in cazul de fata, inspectorii fiscali nu au
acordat dreptul de deducere a TVA, sprijinindu-si decizia pe nişte condiţii suplimentare, de
natura contabila, stabilite in mod arbitrar. In consecinţa, situaţia financiara a Societăţii este
afectata. Mai mult decât atât, de vreme ce inspectorii fiscali înţeleg sa stabilească in mod arbitrar
si fără temei legal condiţii suplimentare de exercitare a dreptului de deducere, situaţia fiscala a
Societăţii devine incerta, ea nefiind in măsura sa controleze in mod rezonabil obligaţiile fiscale ce
ii revin ca urmare a exercitării dreptului de deducere a TVA.
În continuare, recurenta reclamantă a prezentat mai multe considerente teoretice în
privința aplicării principiului neutralității TVA și a prezentat concluziile CJUE în mai multe
cauze soluționate, cu privire la acest aspect.
Nu in ultimul rând, după cum rezulta din legislaţia interna, cea comunitara si din
jurisprudenţa CJUE, aspectele contabile sunt absolut irelevante pentru existenta si exercitarea
dreptului de deducere a TVA. Chiar daca prin absurd am admite ca Societatea nu si-a îndeplinit
anumite obligaţii conform legislaţiei contabile din România (ceea ce nu concorda cu realitatea),
acest fapt oricum nu ar putea constitui un temei legal care sa nu permită Societăţii sa beneficieze
de dreptul de a deduce TVA pentru partea din investiţie constând in materialele achiziţionate.
Astfel, orice neconformare cu obligaţia de a tine evidente (inclusiv a celor contabile)
conforme cu legislaţia in vigoare, nu poate constitui un temei pentru limitarea dreptului de
deducere a TVA. In consecinţa, constatările de natura contabila invocate de inspectorii fiscali
oricum nu pot avea nicio relevanta pentru decizia inspectorilor fiscali privind existenta si
exercitarea dreptului de deducere pentru suma de TVA de 4.412.821 lei legata de partea de
investiţie reprezentând materialele achiziţionate.
Din perspectiva reglementarilor contabile, condiţiile cu privire la conţinutul minimal al
documentelor justificative, in baza cărora operaţiunile se pot înregistra in contabilitate sunt
prevăzute de Ordinul Ministerului Economiei si Finanţelor nr. 3512/2008 privind documentele
financiar-contabile ("Ordinul 3512/2008"), Anexa nr. 1 - Normă metodologică din 27/11/2008 de
întocmire şi utilizare a documentelor financiar-contabile, litera A. "Norme generale".
Inexistenta stocului, la care face referire parata in întâmpinarea depusa, se datorează unui
furt pe care îl justifică cu documente emise de către organele de politie cat si autorităţi abilitate
pentru preluarea cauzei.
Mai mult decât atât, Societatea a acţionat de buna credinţa cu privire la achiziţia efectuata,
fapt demonstrat si prin sentinţa definitiva pronunţata de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti si nu i
se poate aduce o povara fiscala adiţionala, cum ar fi suma de 4.412.812 cu titlu de TVA colectat,
prin masuri abuzive si fără temei legal.
Totodată, in întâmpinarea depusa, parata face referire la cercetările efectuate de către
inspectorii fiscali si inspectorii Gărzii Financiare si ajunge la concluzia ca B. SRL, societatea de
la care s-au achiziţionat bunurile, era in procedura de insolventa.
Acest aspect învederat de parata este intru-totul irelevant pentru cauză, acest aspect fiind
lămurit deja de către Judecătoria Sector 1, Secţia Penala prin sentinţa definitiva conform căreia
caracterul de tranzacţie fictiva si evaziune fiscala efectuate de către Societate nu este dovedit.
Precizările paratei cu privire la faptul ca Societatea a fost inactiva fiscal si nu a depus sau
a depus pe 0 declaraţii fiscale pe perioada inactivităţii fiscale nu are legătura cu cauza având in
vedere ca aceste operaţiuni au fost desfăşurate ulterior solicitării rambursării de TVA prin
Decontul cu sume negative.

745
 Pe de altă parte, faptul ca nu s-a reactivat fiscal pe motive întemeiate si anume faptul ca
nu desfăşurat activitate economica, nu este de natura sa dovedească reaua credinţa a Societăţii aşa
cum tendenţios menţionează parata in întâmpinarea depusa.
4. Apărările formulate în cauză:
Intimata pârâtă Direcţia Generala Regionala a Finanţelor Publice Bucureşti, în
reprezentarea Administraţiei sector 1 a Finanţelor Publice, a formulat întâmpinare, solicitând
respingerea recursului ca nefondat.
În mod legal, instanţa de fond a respins cererea reclamantei considerând ca nu se poate
retine in cauza un refuz nejustificat de soluţionare a decontului de TVA privind cererea nr.
3323792/02.10.2009 atâta vreme cat instituţia a soluţionat aceasta solicitare comunicând
reclamantei un răspuns. Faptul ca aceasta nu este mulţumită de răspunsul primit nu poate fi un
argument in favoarea susţinerii tezei refuzului nejustificat.
De altfel, aşa cum a observat si instanţa de fond, reclamanta nu a urmat calea legala a
contestării deciziei de impunere, solicitând obligarea la plata contravalorii TVA de 4.412.812 lei
si a dobânzilor si penalităţilor aferente. Cu privire la referirile la jurisprudenţa CJUE si la dreptul
Uniunii Europene, susține că acestea nu sunt aplicabile speţei de faţă.
II. Soluția instanței de recurs
1.Argumente de fapt și de drept relevante
Motivele de recurs invocate de reclamantă se circumscriu cazului de casare prevăzut de
art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., respectiv atunci când au fost interpretate sau aplicate greșit
normele de drept material.
Deși au fost invocate formal și punctele 4,5,6 și 7, se observă că în motivare, recurenta nu
a indicat argumente de fapt care să atragă incidența în cauză a acestor motive de casare.
Situația de fapt a fost corect stabilită de instanța de fond, care a reținut că recurenta
reclamantă a depus decontul de TVA nr.3323792/02.10.2009, prin care a solicitat la rambursare
suma de 4.412.821 lei. Conform raportului de inspecţie fiscală aflat la fila 59 dosar fond, echipa
de inspecţie fiscală a verificat activitatea reclamantei în perioada 17.08.2009 - 30.09.2009,
întocmind raportul de inspecţie fiscală nr.3339537/27.03.2013. În perioada 30.10.2009 -
24.01.2010 inspecţia fiscală a fost suspendată pentru efectuarea unui control încrucişat de către
organele de inspecţie fiscală. Ulterior, în perioada 27.01.2010 - 21.03.2013, inspecţia fiscală a
fost suspendată din nou în vederea efectuării de cercetări penale, fiind întocmită sesizarea penală
nr.4449809/25.01.2010. După finalizarea cercetării penale, inspecţia fiscală parţială a fost reluată
începând cu data de 22.03.2013. În 27.03.2013 pârâta a emis decizia de impunere pentru suma de
4.412.821 TVA, stabilindu-se că reclamanta nu a făcut dovada deţinerii stocului de marfă în
patrimoniu şi nu a declarat TVA aferentă unei eventuale vânzări a mărfii, fiind făcută aplicarea
art. 128 alin 4 din Legea nr. 571/2003, potrivit cu care bunurile aflate lipsă în gestiune sunt
asimilate livrărilor de bunuri efectuate.
Prima instanță a reținut că întrucât pe parcursul inspecţiei fiscale parţiale reclamanta a fost
inclusă pe lista contribuabililor inactivi, procedura de soluţionare a decontului de TVA privind
cererea nr. 3323792/02.10.2009 a fost finalizată conform dispoziţiilor ordinului nr. 263/2010 şi a
ordinului nr. 3578/2011, motiv pentru care nu s-a reținut în cauză un refuz nejustificat de
soluționare a cererii de rambursare.
Din documentele dosarului a rezultat că Biroul Analiza de risc din cadrul AS1FP a
transmis împreuna cu adresa nr.4510835/27.11.2012, decizia privind încheierea procedurii de
soluţionare a deconturilor de TVA cu opţiune de rambursare pentru contribuabilii declaraţi
inactivi nr. 4080010016166 /23.10.2012.

746
 Cererea de rambursare, depusa prin decontul de TVA sub nr. 3223792/02.10.2009 a fost
soluţionata prin "Decizia privind încheierea procedurii de soluţionare a deconturilor cu sume
negative de TVA cu opţiune de rambursare pentru contribuabilii declaraţi inactivi fiscal" nr.
4080010016166 /23.10.2012, conform Ordinului nr.263/2010 cu modificările si completările
ulterioare.
Așadar, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată și anume obligarea pârâtei la
emiterea deciziei de rambursare a TVA în cuantum de 4.412.821 lei, se constată că prima instanță
a soluționat legal acțiunea cu care a fost investită.
Într-o atare acțiune, instanța este chemată să verifice dacă autoritatea a emis actul
administrativ la care partea este îndreptățită, iar în cazul existenței unui refuz nejustificat de
soluționare a cererii, să oblige instituția publică la soluționare, fără însă să statueze asupra
legalității solicitării.
În cazul de față, intimata pârâtă a soluționat cererea cu care a fost investită, iar chestiunile
de fond referitoare la îndreptățirea părții de a beneficia sau nu de dreptul la rambursare TVA pot
fi supuse judecății în cadrul procesual al contestării actelor administrativ fiscale emise în acest
sens.
Prima instanță a reținut, în mod legal că recurenta reclamantă nu a uzat de procedurile de
contestare legală a deciziei de impunere, motiv pentru care solicitarea acesteia de obligare directă
de către instanță a pârâtei la plata contravalorii TVA de 4.412.812 lei și a dobânzilor/penalităților
aferente, nu poate fi primită decât cu încălcarea normelor imperative ale procedurii fiscale.
Este evident că implicit, recurenta aduce, în prezenta cauză, critici împotriva deciziei de
impunere, deși aceasta nu a fost contestată în procedurile obligatorii impuse de Codul de
Procedură Fiscală, în forma în vigoare față de data raporturilor juridice analizate.
Înalta Curte observă că recurenta reclamantă face ample referiri în memoriul său de recurs
la condițiile de formă și fond care ar determina deductibilitatea TVA cu trimitere la jurisprudența
CJUE și la dreptul Uniunii Europene. Acestea însă nu au incidență în speță prin prisma soluției
date de organele fiscale.
Or, aceste apărări nu pot fi valorificate decât în cadrul procesual imperativ și cu
procedura expres reglementată de legiuitor în disp. art. 205 și urm. din O.G. nr. 92/2003, în
vigoare la data raporturilor juridice contestate.
În esență, criticile menționate de recurentă nu pot constitui reale motive de nelegalitate în
raport de argumentele reținute de prima instanță ca fundament al respingerii cererii de chemare în
judecată, motiv pentru care prezentul recurs va fi respins ca nefondat.
2.Temeiul legal al soluției adoptate în recurs
Pentru toate aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 496 alin. 1 C.proc.civ. şi art.
20 din Legea nr.554/2004 s-a dispus respingerea recursului ca nefondat, cu consecința menținerii
hotărârii recurate ca fiind legală.

747
5. Activitate desfășurată de persoane fizice în baza unor contracte de cesiune a drepturilor
de autor. Caracterul dependent al activității

C.fisc., art. 7 pct. 3

Legea nr. 8/1996, art. 1221 alin. (4)

Activitatea desfășurată de persoane fizice și remunerată de către reclamantă în baza unor

contracte de cesiune a drepturilor de autor, constând în efectuarea de apeluri telefonice către
persoanele înscrise pe lista pusă la dispoziție de către societatea reclamantă, cu scopul de a
culege date din care să reiasă disponibilitatea celor apelați de a achiziționa produsele
comercializate de aceasta, nu îndeplinește condițiile necesare pentru a fi considerată o activitate
independentă, în sensul art. 7 pct. 3 din Codul fiscal. O astfel de activitate nu poate fi
circumscrisă drepturilor de autor protejate de Legea nr. 8/1996, iar persoanele care au
desfășurat-o nu au calitatea de „fabricant al unei de baze de date” în definiția dată de art. 1221
alin. (4) din această lege, neîndeplinind condiția de a fi făcut o investiţie substanţială cantitativă
şi calitativă în vederea obţinerii verificării sau prezentării conţinutului unei baze de date.
Prin urmare, în mod judicios instanţa de fond a confirmat concluziile organului fiscal,
care a reîncadrat sumele înregistrate în contabilitatea societăţii recurente ca fiind drepturi de
natură salarială, cu consecinţa calculării unor obligaţii fiscale suplimentare în sarcina acesteia,
reprezentând impozit pe veniturile din salarii precum şi contribuţiile sociale obligatorii aferente
acestora.

I.C.C.J., Secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 1793 din 23 martie 2021

Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată la data de 22.08.2017, iniţial pe rolul Tribunalului Cluj,
reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele AGENŢIA NAŢIONALĂ DE
ADMINISTRARE FISCALĂ - DIRECŢIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANŢELOR
PUBLICE CLUJ-NAPOCA şi ADMINISTRAŢIA JUDEŢEANĂ A FINANŢELOR PUBLICE
CLUJ, a solicitat instanţei anularea Deciziei de impunere nr. F-CJ 543/29.09.2016 emise de AJFP
Cluj, în sensul anulării obligaţiilor fiscale în cuantum de 1.059.253 lei, reprezentând impozit pe
veniturile din salarii şi asimilate salariilor şi contribuţii sociale obligatorii, precum şi a Raportului
de Inspecţie Fiscală nr. F-CJ 480/29.09.2016, respectiv anularea Deciziei de soluţionare a
contestaţiei nr. 174/06.03.2017 a DGRFP Cluj-Napoca ca fiind netemeinică şi nelegală, cu
cheltuieli de judecată.
Prin Sentinţa civilă nr. 6621/2017 din data 05.12.2017 a Tribunalului Cluj, pronunţată în
dosarul nr. 6277/117/2017 a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Cluj,
invocată din oficiu şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, având ca părţi pe
reclamanta SC A. S.R.L., prin administrator special şi pârâtele AGENŢIA NAŢIONALĂ DE
ADMINISTRARE FISCALĂ - DIRECŢIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANŢELOR
PUBLICE CLUJ-NAPOCA şi ADMINISTRAŢIA JUDEŢEANĂ A FINANŢELOR PUBLICE
CLUJ, în favoarea Curţii de Apel Cluj - Secţia de contencios administrativ.
Pe rolul Curţii de Apel Cluj cauza a fost înregistrată la data de 07.05.2018, păstrându-se
numărul dosarului.
Soluţia instanţei de fond

748
 Prin Sentinţa civilă nr. 194/2018 pronunţată în data de 16 iulie 2018, Curtea de Apel Cluj
– Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată
formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală
Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj,
ca neîntemeiată.
Totodată, a aplicat sancţiunea neluării în seamă, în ceea ce priveşte excepţia tardivităţii
acţiunii invocată prin concluziile scrise de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj.
Cererea de recurs
Împotriva Sentinţei nr. 194/2018 din data de 16 iulie 2018 a Curţii de Apel Cluj – Secţia
a III-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta SC A. SRL, aflată în
faliment, prin lichidator judiciar B., încadrând în drept criticile sale în dispoziţiile art. 488
alineat 1 pct. 8 Cod procedură civilă.
Prin recursul său recurenta-reclamantă a susţinut în esenţă că, instanţa de fond a apreciat
în mod greşit că cesionarii contractelor de cesiune de drepturi de autor nu au calitatea de
fabricanţi de baze de date în condiţiile în care:
- a interpretat greşit dispoziţiile art.1221 alin.4 din Legea nr.8/1996 privind noţiunea de
investiţie substanţială cantitativă şi calitativă ce stă la baza deţinerii activităţii de fabricare a
bazei de date;
- a interpretat greşit prevederile art.1222 alin.2 din Legea nr.8/1996 privind dreptul
patrimonial, exclusiv al fabricantului unei baze de date de a autoriza şi interzice extragerea şi
reutilizarea unei baze de date;
- a interpretat greşit prevederile art.1224 alin.1 din Legea nr.8/1996 privind drepturile
fabricantului bazei de date.
Instanţa de fond a apreciat greşit că activitatea desfăşurată de cesionarii din contractele de
cesiune de drepturi de autor este o activitate dependentă, în raport de dispoziţiile art.7 pct.3 din
Legea nr.227/2015 privind Codul fiscal.
Arată recurenta că art.122 din Legea nr.8/1996 transpune prevederile Directivei 9/1996
referitoare la protecţia juridică a bazelor de date, care instituie două forme de protecţie juridică a
unor astfel de baze de date.
Prima formă reglementată de articolele 3-6 din Directiva constă în protecţia prin dreptul
de autor şi este aplicabilă conform art.3 alin.1 Directiva, bazele de date care prin alegerea sau
depunerea elementelor, constituie o creaţie intelectuală proprie autorului.
Cea de-a doua formă reglementată de art.7-11 din Directiva constă în protecţia printr-un
drept sui generis şi este aplicabilă conform art.7 alin.1 din Directivă, bazele de date a căror
obţinere, verificare sau prezentare a conţinutului atestă o investiţie substanţială din punct de
vedere cantitativ sau calitativ.
Dreptul sui generis conferit fabricantului de baze de date protejează orice fel de bază de
date din perspectiva investiţiei efectuate de autor pentru strângerea, verificarea şi selectarea
informaţiilor introduse în conţinutul bazei de date fără a lua în calcul originalitatea, respectiv
investiţiile realizate pentru crearea respectivei baze de date. Importantă este în acest caz
contribuţia cantitativă şi organizarea datelor colectate iar nu efortul/investiţia pentru creaţia
inedită.
Premisa de la care prima instanţă a primit în analiză prevederile art.1221 alin.2 din Legea
nr.8/1996 este greşită deoarece întrunirea condiţiilor a acestui text a fost raportată la activitatea
de realizare a creaţiilor, iar nu la cea de obţinere, verificare şi prezentare a conţinutului bazei de
date la pag.13 din sentinţă instanţa de fond reţine că „ astfel cum rezultă din conveţiile supuse

749
analizei, în art.1 privitor la definirea obiectului contractului se menţionează explicit că iniţiativa
în realizarea creaţiilor aparţine fie cesionarului, fie cedentului”.
Or, în momentul încheierii contractului este cesiune de drepturi cedenţii aveau deja
realizate bazele de date şi se bucurau de forma de protecţie conferită de dreptul sui generis al
fabricantului de baze de date. Aceste baze de date au fost dezvoltate cantitativ şi calitativ pe
parcursul contractelor de cesiune de drepturi, prerogativele conferite de dreptul sui generis
protejând atât baza de date în forma iniţială cât şi dispoziţiile cantitative şi calitative ulterioare.
Prima instanţă a analizat condiţia existenţei unei investiţii substanţiale cantitative şi
calitative în vederea obţinerii, verificării sau prezentării conţinutului bazei de date conform
art.1221 alin.2 din Legea nr.8/1996 strict în raportul de activităţile de extindere realizate de
persoanele fizice pe parcursul derulării contractelor şi a concluzionat că nu poate exista o
investiţie substanţială cantitativă şi calitativă a fabricantului, în evidenţele în care, obţinerea
conţinutului datelor s-a realizat prin utilizarea telefonului personal şi a internetului, aceste
mijloace nefiind de natură să conducă la costuri ridicate pe utilizator.
Apreciază recurenta că un astfel de raţionament este de natură să excludă în orice situaţie
existenţa unei investiţii substanţiale, în această materie a fabricării bazelor de date.
De asemenea, prima instanţă a interpretat greşit prevederile art.1224 din Legea nr.8/1996
apreciind că nu a existat o bază de date anterioară şi la remunerarea lunară aferentă autorizării
dreptului de extragere trebuia corelată cu definitivarea tuturor dezvoltatorilor bazelor de date şi
nu au numărul de poziţii extrase lunar.
În fine recurenta apreciază că soluţia instanţei de fond este greşită şi în ceea ce priveşte
interpretarea prevederilor art.7 pct.2 din Legea nr.571/2003 şi ale art.7 pct.3 din Legea
nr.207/2015.
Persoanele fizice dispune cu privire la delegarea locului şi a modalităţii de a-şi desfăşura
activitatea şi totodată, de libertatea de a desfăşura activităţile pentru mai mulţi clienţi.
De asemenea au utilizat patrimonii proprii şi capacităţile doar intelectuale, asumându-şi
riscurile inerente activităţii, ceea ce conduce la concluzia că persoanele fizice desfăşurau o
activitate independentă.
Apărările formulate în cauză
Împotriva recursului promovat de reclamantă a formulat întâmpinare intimata-pârâtă
Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj în nume propriu şi în calitate de reprezentant al
celeilalte intimate-pârâte, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca,
solicitând respingerea recursului, ca tardiv, în cazul în care nu s-a exercitat calea de atac în
termenul legal de 15 zile şi, pe fond, respingerea, ca neîntemeiată a cererii de recurs, cu
consecinţa menţinerii actelor administrativ-fiscale contestate, ca temeinice şi legale.
Procedura de soluționare a recursului
Cu privire la examinarea recursului în completul filtru
În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr.212/2018 dispoziţiilor
art. 20 din Legea nr.554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare
a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art.493 Cod procedură civilă, este incompatibilă cu
specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin
Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act
de hotărârea Plenului judecătorilor Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a
recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art.493 Cod procedură civilă, este incompatibilă cu
specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

750
 Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin.(2) și art. 201 din Codul
de procedură civilă, astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin.(3), raportat la art.
XV din Legea nr.2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum
şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă și
dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătoreşti, prin
Rezoluţia din data de 07.01.2019 s-a fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 23
martie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
Recurenta-reclamantă a supus controlului de legalitate al instanţei de contencios
administrativ şi fiscal Decizia nr.174/06.03.2017 emisă de DGRFP Cluj Napoca prin care a fost
respinsă contestaţia administrativă formulată împotriva Deciziei de impunere nr.543/29.09.2011 a
DJFP Cluj, prin care au fost stabilite obligaţii fiscale suplimentare în cuantum de 1.059.253 lei
reprezentând impozit pe veniturile din salarii şi asimilate salariilor şi contribuţii sociale.
În esenţă organele fiscale au reţinut că în perioada 1.07.2015-28.04.2016 reclamanta a
înregistrat în contabilitate, în contul 621 „cheltuieli cu colaboratorii”, suma totală de 1.608.238
lei reprezentând cesiune drepturi de autor C., apreciind contravaloarea serviciilor prestate ca
reprezentând „venituri din activitate independentă” pentru persoanele fizice respective. Organele
fiscale au apreciat însă, că sumele înregistrate constituie contravaloarea serviciilor prestate de
persoanele fizice în temeiul unor contracte denumite „contracte de cesiune drepturi de autor”,
servicii ce au constat în efectuarea de apeluri telefonice către persoane fizice (înscrise pe liste
puse la dispoziţie de chiar reclamantă), cu scopul de a culege date din care să reiasă
disponibilitatea persoanelor de a achiziţiona produsele SC A. SRL.
Instanţa de fond, soluţionând cauza a respins acţiunea ca neîntemeiată, apreciind că
persoanele fizice au desfăşurat o activitate de prestare servicii şi nu au utilizat exclusiv
patrimoniul şi capacităţile lor intelectuale, acestora fiindu-le puse la dispoziţie baze de date de
identificare a potenţialilor clienţi de către societatea reclamantă. Astfel, nu sunt întrunite cerinţele
cumulative prevăzute de art.7 alin.3 din Legea nr.227/2015 pentru a se putea concluziona că
activitatea cedenţilor reprezintă o activitate independentă, aşa cum în mod neîntemeiat susţine
recurenta-reclamantă.
Concluzia instanţei de fond este împărtăşită de instanţa de control judiciar pentru că
reflectă interpretarea şi aplicarea judicioasă a dispoziţiilor legale incidente.
Problema de drept ce se impune a fi dezlegată este aceea a naturii juridice a contractelor
de „cesiune dreptului de autor” şi implicit calificarea activităţii desfăşurate de persoanele fizice
ca fiind activitate independentă sau dependentă, în raport de dispoziţiile art.7 pct.1,3 din Legea
nr.227/2015 privind Codul fiscal.
Potrivit dispoziţiilor legale sus arătate activitatea dependentă este activitate desfăşurată de
o persoană fizică într-o relaţie de angajare generatoare de venituri, iar activitatea independentă
este orice activitate desfăşurată de către o persoană fizică în scopul obţinerii de venituri şi care
îndeplineşte cel puţin patru dintre următoarele criterii:
- persoana fizică dispune de libertatea de alegere a locului și a modului de desfășurare a
activității, precum și a programului de lucru;
- persoana fizică dispune de libertatea de a desfășura activitatea pentru mai mulți clienți;
- riscurile inerente activității sunt asumate de către persoana fizică ce desfășoară
activitatea;
- activitatea se realizează prin utilizarea patrimoniului persoanei fizice care o desfășoară;
- activitatea se realizează de persoana fizică prin utilizarea capacității intelectuale și/sau a
prestației fizice a acesteia, în funcție de specificul activității;

751
 - persoana fizică face parte dintr-un corp/ordin profesional cu rol de reprezentare,
reglementare și supraveghere a profesiei desfășurate, potrivit actelor normative speciale care
reglementează organizarea și exercitarea profesiei respective;
- persoana fizică dispune de libertatea de a desfășura activitatea direct, cu personal angajat
sau prin colaborare cu terțe persoane în condițiile legii.
Recurenta-reclamantă susţine că în cauză sunt întrunite cerinţele expuse pentru calificarea
activităţilor prestate de cedenţi în calitatea lor de fabricanţi de date, ca fiind activitate
independentă.
Prin contractele de cesiune drepturi de autor încheiate, părţile au stabilit la art.1 că
obiectul acestora este constituit de cedarea dreptului de autor asupra creaţiilor audio şi a
rezultatelor survenite urmare a sondajelor telefonice precum şi a datelor obţinute prin acest
demers din activităţile de contactare telefonică a bazei de date care reprezintă muncă intelectuală
de creaţie realizată fie ca urmare a cererii exprese a cesionarului, fie din iniţiativa cadentului
pentru firma SC A. SRL, cesionarul va putea decide forma şi conţinutul lucrărilor şi îşi rezervă
dreptul de a accepta varianta iniţială propusă de cedent sau o altă formă compatibilă cu prestigiul
societăţii.
Potrivit art.2.1. cedentul de obligă să cesioneze ferm şi irevocabil la cererea cesionarului
dreptului exclusiv de reproducere şi difuzare asupra materialelor menţionate la art.1 din contract.
Rezultă cu evidenţă din cuprinsul dispoziţiilor contractuale faptul că activitatea
desfăşurată de persoanele fizice contractante nu constituie obiect al dreptului de autor, iar
cesionarii nu au calitate de fabricanţi de baze de date în sensul dispoziţiilor art.1221 alin.4 din
Legea nr.8/1996.
Condiţia impusă de textul sus menţionat este că persoana fizică sau juridică să realizeze o
investiţie substanţială cantitativă şi calitativă în vederea obţinerii verificării sau prezentării
conţinutului unei baze de date, condiţie ce nu este îndeplinită în prezenta cauză.
Potrivit art.1222 alin.1 din Legea nr.8/1996 fabricantul unei baze de date are dreptul
patrimonial exclusiv de a autoriza şi de a interzice extragerea şi/sau reutilizarea totalităţii sau a
unei părţi substanţiale din aceasta, or potrivit convenţiilor încheiate de societatea reclamantă, la
art.1 privind obiectul contractului se prevede că iniţiativa în realizarea creaţiilor aparţine fie
cesionarului (recurenta) fie cedentului dar pentru societatea recurentă rezultând că persoanele
fizice nu au avut niciodată un drept de a autoriza sau interzice extragerea şi / sau reutilizarea
listelor de date create, acţionând numai în beneficiul SC A. SA.
Un argument în plus în sprijinul acestei concluzii îl reprezintă şi faptul că cesionarii şi-au
asumat de la data semnării contractelor obligaţia de a cesiona ferm şi irevocabil la cererea
cesionarului dreptul exclusiv de reproducere şi difuzare asupra materialelor menţionate la art.1
din contract.
Mai mult decât atât, activitatea desfăşurată de persoanele fizice în baza contractului de
cesiune este similară „cu activitatea desfăşurată de angajaţii societăţii recurente, una dintre
activităţile principale pe care trebuie să le desfăşoare aceştia, conform fişelor de post, fiind aceea
a administra şi dezvolta portofoliu de clienţi şi de a gestiona corect baza de date, ceea ce conduce
la concluzia organelor fiscale, anume că activitatea desfăşurată este o activitate dependentă de
tipul angajat-angajator.
Pornind de la dispoziţiile art.7 pct.3 din Legea nr.227/2015 şi având în vedere prevederile
convenţiilor încheiate de recurenta-reclamantă, concluzia ce se desprinde este aceea a unei relaţii
de angajare generatoare de venituri pentru cedenţi, aceştia desfăşurând o activitate de prestare
servicii, anume o acumulare şi ordonare a unei baze de date cu caracter personal şi nu una de
fabricare de baze de date.
752
 Prin urmare, în mod judicios instanţa de fond a confirmat concluziile autorităţii intimate,
care a reîncadrat sumele înregistrate în contabilitatea societăţii recurente ca fiind drepturi de
natură salarială cu consecinţa calculării unor obligaţii fiscale suplimentare în sarcina acesteia, în
valoare de 1.059.253 lei reprezentând impozit pe veniturile din salarii precum şi contribuţiile
salariale aferente acestora.
Pentru toate considerentele în temeiul dispoziţiilor art.496 Cod procedură civilă, Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul ca nefondat.

Notă: Înalta Curte de Casație și Justiție a avut în vedere dispozițiile art. 1221 alin. (4) din Legea nr. 8/1996
privind dreptul de autor și drepturile conexe, în forma publicată în M.Of. nr. 60 din 26 martie 1996, cu
modificările și completările ulterioare. Legea nr. 8/1996 a fost republicată în M. Of. nr. 489 din 14 iunie
2018, dispozițiile acesteia fiind renumerotate, astfel încât art. 1221 alin. (4) se regăsește, în prezent, în
conținutul art. 140 alin. (4) din această lege.

6. Recalificarea de către organul fiscal a plăţilor făcute de o societate către salariații săi cu
titlu de diurnă, în funcţie de realitatea economică a acestora, ca fiind venituri salariale.
Legalitate

Regulamentul CE. nr. 883/2004, art. 12 alin. (1)

Codul de procedură fiscală (2015), art. 76 alin.2 lit.k)

Faptul că angajaţii societății reclamante se deplasau din România în străinătate pentru

a-şi desfăşura activitatea pe o perioadă limitată, fără însă ca activitatea lor să se fi desfășurat în
mod obișnuit în țară, nu reprezintă un element suficient pentru a se reţine existenţa unei detaşări
transnaţionale.
Astfel fiind, cum angajaţii reclamantei nu-și desfăşurau temporar activitatea în
străinătate, ci în mod obişnuit, acolo fiind locul normal al muncii, în mod nelegal sumele
acordate acestora au fost calificate şi tratate fiscal de către societate ca diurnă externă în loc de
venituri din salarii sau asimilate salariilor, acestea din urmă fiind suspuse impozitării şi luării în
calcul la plata contribuţiilor de asigurări sociale obligatorii, conform art. 76 alin. 2 lit. s) şi art.
139 – 140 Cod fiscal.

I.C.C.J., Secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 2077 din 31 martie 2021

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Târgu Mureş – Secţia a II-a civilă, de
contencios administrativ şi fiscal, la data de 12 iunie 2019, reclamanta A. SRL a solicitat, în
contradictoriu cu pârâţii Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov – Administraţia
Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, anularea în
tot a Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 155/17.04.2019, emisă de A.N.A.F. şi a Deciziei de
impunere nr. F-MS 226 din 31.08.2018 emisă de D.G.R.P.F. Braşov - A.J.F.P. Mureş, în baza
Raportului de Inspecţie Fiscală nr. F-MS 221/31.08.2018, exonerarea reclamantei de plata
creanţei fiscale în valoare de 4.957.631 lei, reprezentând obligaţii fiscale suplimentare, cu
obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
2. Hotărârea instanţei de fond

753
 Prin sentinţa civilă nr. 111 din 6 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Târgu
Mureş – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal s-a respins cererea formulată de
reclamanta A. SRL în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice
Braşov – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş şi Agenţia Naţională de
Administrare Fiscală, ca neîntemeiată.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 111 din 6 noiembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel
Târgu Mureş - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a formulat cerere de
recurs reclamanta A. SRL, criticând hotărârea pentru nelegalitate din perspectiva dispoziţiilor
art.488 alin.1 pct.6 şi 8 Cod procedură civilă.
Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, în
rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, anularea în tot a Deciziei de soluţionare a
contestaţiei nr.155/17.04.2019, emisă de ANAF şi a Deciziei de impunere nr.F-MS
226/31.08.2018 emisă de DGRFP Braşov – AJFP Mureş în baza Raportului de Inspecţie Fiscală
nr.F-MS 221/31.08.2018, exonerarea reclamantei de plata creanței fiscal în valoare de 4.957.631
lei şi obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată.
În dezvoltarea motivelor de recurs invocate au fost formulate următoarele critici:
1. În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ. se
arată că în cauză prima instanţă îşi eşafodează hotărârea pe unele argumente contradictorii şi pe
raționamente care se contrazic, aceste motive/argumente contradictorii fiind rezultatul unor
încălcări şi aplicări greşite şi arbitrare a textelor de lege de către judecătorul fondului.
1.1 În considerentele sentinţei recurate, judecătorul fondului arată că este nefondată
apărarea recurentei conform căreia organul fiscal nu avea competența de a realiza controlul fiscal,
prin raportare la prevederile art. 11 alin. 3 lit. a din Regulamentul CE. nr. 888/2004, întrucât în
speţă ar fi aplicabile art. 12 alin. 1 din acelaşi Regulament. Pentru a ajunge la această concluzie
judecătorul fondului reţine că reclamanta îşi desfăşoară activitatea în România, iar salariații sunt
angajați mai întâi în această ţară şi trimiși la lucru în străinătate (fila 14, ultimul paragraf al
sentinţei), împrejurare ce atrage aplicabilitatea dispoziţiilor art. 12 alin. 1 din Regulament.
Ulterior, judecătorul îşi schimbă opinia şi într-o manieră total opusă primei argumentări,
arată că angajații recurentei nu îşi desfășurau în mod obișnuit activitatea în România, aceştia îşi
desfăşurau activitatea, în mod obişnuit în Franţa, acolo fiind locul normal al muncii.
În condiţiile în care prima instanţă, în urma administrării probelor, a statuat că angajaţii
recurentei nu îşi desfăşurau în mod obişnuit activitatea în România şi că locul de muncă al
acestora obişnuit în Franţa, trebuia să dea eficienţă apărărilor recurentei întemeiate pe prevederile
art. 11 alin. 3 lit. a din Regulamentul CE. nr. 883/2004, potrivit cărora persoana care desfășoară o
activitate salariată sau independentă într-un stat membru se supune legislației statui membru
respectiv.
Această interpretare au avut-o şi organele de control din Franţa, care au reţinut în mod
întemeiat faptul că „în absenţa eliberării formularului Al, pentru salariaţii care se regăsesc în
situaţia de pluriactivitate, lucrătorii ţin de regimul francez de securitate socială..." (fila 3 din
Adresa de Observaţii LP 2C151 144 2302 7 din 10.07.2019). De asemenea, în același act se arată
la fila 11 pct. II lit. A că „atunci când condițiile referitoare la detașare nu sunt îndeplinite,
salariatul trebuie să fie supus regimului francez de protecție socială pentru orice risc (...)".
1.2 Un alt argument contradictoriu exprimat de judecătorul fondului se referă la
interpretarea discreționară a prevederilor art. art. 76 al. 2 lit. k pct. II din Legea nr.227/2015. Cu
privire la acest text de lege prima instanţă arătă, într-o primă fază, că în principiu apărările
reclamantului sunt pertinente, deoarece potrivit art. 76 al. 2 lit. k pct. II din Legea nr.227/2015,
754
sunt asimilate salariilor doar indemnizaţiile şi orice alte sume de aceeaşi natură... Reclamantul a
plătit salariaţilor o sumă medie de 50 de euro pe zi, inferioară plafonului legal de impozitare
(paragraful 3 şi 4 fila 15 din sentinţă).
Iar ulterior, aceeaşi instanţă reţine că „totuşi, reclamantul nu poate solicita să i se aplice
aceste prevederi legale de scutire de la plata contribuțiilor sociale şi a impozitului, diurna externă
plătită acestora, în realitate are caracterul unui drept salarial mascat sub denumirea de diurnă şi
care trebuie reconsiderat astfel potrivit art. 6, 12 al. 1, 14 şi 15 din codul de procedură fiscală"
(paragraful 5 fila 15 din sentinţă).
Aşadar, prima instanţă, pe de o parte, reţine că apărările recurentei sunt pertinente, iar
ulterior arată că recurenta nu poate beneficia de prevederile legale de scutire întrucât diurna
externă are caracterul unui drept salarial mascat, deşi nu aduce niciun argument în susţinerea
acestei afirmaţii. Instanţa s-a rezumat doar la a arăta faptul că organul fiscal era îndreptăţit să
procedeze la recalificarea plăţilor făcute de reclamant cu titlu de diurnă în funcţie de realitatea
economică a acestora, şi anume parte a salariului plătit angajatului.
2. Referitor la motivul de casare prev. de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ arată că instanța
de fond a încălcat următoarele norme de drept material: disp. art. 1 pct. 1, art. 46 alin.2 art.73
alin.2 din Legea 207/2015, disp.art.11 alin.1 şi alin.13, art.76 alin.2 lit.K pct.II şi art.139 alin.1
lit. j) pct. II rap, la art. 142 lit. g) din Legea nr. 227/2015, prevederile Legii nr. 16/2017, art. 11
alin. 3 lit. a) din Regulamentul CE. nr. 883/2004.
Într-o primă critică arată că în mod eronat prima instanţă a apreciat că actul administrativ
fiscal este motivat în drept şi în fapt în condiţiile în care organul fiscal de control reține ca
pretinsă deficiență fiscală faptul că societatea recurentă a plătit sume de bani angajaților săi cu
titlu de diurnă, pentru perioada iulie 2015-decembrie 2017, sume de bani care în opinia organului
fiscal sunt supuse impozitării şi stabilirii contribuțiilor sociale, fără a prezenta elemente pentru
determinarea stării de fapt şi nici nu conferă în mod concret temeiul de drept pentru stabilirea
unor debite fiscale suplimentare în sarcina recurentei.
Potrivit disp. art. 46 alin. 2 din Legea nr. 207/2015, printre altele, actul administrativ
fiscal trebuie să cuprindă motivele de fapt şi temeiul de drept. Din lecturarea deciziei de
impunere acestea nu conferă o descriere detaliată a împrejurărilor care a determinat organul fiscal
să stabilească obligații fiscale suplimentare în sarcina recurentei.
Prima instanţă în mod greşit a apreciat că organul fiscal a detaliat situaţia de fapt şi a
arătat temeiurile de drept care au determinat-o să procedeze la recalificarea sumelor plătite şi la
reîntregirea fondului de salarii, întrucât argumentele referitoare la îndeplinirea cerinței motivării
actului fiscal nu respectă exigențele dispoziţiilor art. 46 alin. 2 rap. la art.73 alin.2 din Legea
nr.207/2015 şi nici a dispoziţiilor art.11 alin.1 C. fiscal.
Prin cea de-a doua critică, recurenta contestă competenţa organului fiscal de a proceda la
reinterpretarea stării de fapt, în sensul că inspectorii fiscali nu pot stabili dacă societatea recurentă
a respectat sau nu condiţiile detaşării transnaţionale reglementate de Lega nr. 16/2017, această
atribuţie îi revine exclusiv I.T.M., fiind o chestiune ce ţine de legislaţia muncii.
În acest sens, prima instanţă a încălcat disp. art. 7 alin. 1 din Legea nr. 16/2017, precum şi
ale H.G. nr. 337/2017 potrivit cărora în scopul identificării situațiilor de detașare transnațională şi
pentru a preveni abuzurile şi eludările dispoziţiilor prezentei legi, Inspecţia Muncii, prin
inspectoratele teritoriale de muncă, realizează o evaluare de ansamblu a tuturor elementelor
faptice care caracterizează o detaşare transnaţională.
Organul fiscal avea atribuţia verificării doar sub aspect fiscal, în sensul că indemnizaţia
specifică detaşării transnaţionale respectă sau nu condiţiile impuse de disp. art. art. 76 alin. 2 lit.
k) pct. II şi art. 139 alin. 1 lit. j) pct, II rap. la art. 142 lit. g) din Legea nr.227/2015. Celelalte
755
aspecte ce sunt exclusiv de dreptul muncii respectiv durata detaşării transnaţionale, condiţiile
desfăşurării acesteia, plata salariului minim, desfăşurarea activităţii în România sau în Franţa, etc.
tin exclusiv de competenţa I.T.M.-ului, acesta fiind organul căruia îi revenea stabilirea corectă a
acestor elemente specifice legislaţiei muncii. Doar ulterior, clarificării acestor chestiuni
prealabile, organul fiscal putea să stabilească eventuale obligaţii fiscale suplimentare în funcţie de
deficienţele constatate de inspectorii I.T.M.
Intimata invocă în apărarea sa prevederile art. 11 alin. 1 Cod fiscal, potrivit cărora „la
stabilirea sumei unui impozit, a unei taxe sau a unei contribuţii sociale obligatorii, autorităţile
fiscale pot să nu ia în considerare o tranzacţie care nu are un scop economic, ajustând efectele
fiscale ale acesteia, sau pot reîncadra forma unei tranzacţii/activităţi pentru a reflecta conţinutul
economic al tranzacţiei/ activităţii".
Aceste prevederi nu pot fi aplicate în speţa de faţă în condiţiile în care la data efectuării
controlului, cât şi la data emiterii actelor contestate nu era reglementată procedura reîncadrării
operaţiunii/activităţii, întrucât nu era emis Ordinul Preşedintelui ANAP pentru stabilirea
procedurii de reîncadrare, astfel cum cereau dispoziţiile art. 11 alin.13 C.fisc.
Ordinul nr. 3.201/20.12.2018 depus de intimată la dosarul cauzei la termenul de judecată
din data de 16.10.2019, a intrat în vigoare abia la data de 23.01.2019, nefiind astfel în vigoare la
data efectuării controlului. Totodată acest ordin nu reglementează procedura de reîncadrare a unei
operațiuni/activități, ci stabileşte procedura de regularizare a obligațiilor de plată, ceea ce
constituie o etapă ulterioară reîncadrării. Așadar actul normativ nestabilind în concret procedura
de aplicare a art. 11 alin. 1 C.fiscal, această procedură rămâne în continuare neaplicabilă, ceea ce
înlătură dreptul organului fiscal de a proceda în mod legal la reinterpretarea sau reîncadrarea unor
tranzacții, în speță a detașării transnaționale.
În cadrul acestei critici, recurenta a mai invocat lipsa de competenţă a organului fiscal
român în efectuarea controlului fiscal şi în stabilirea obligaţiilor fiscale suplimentare, conform
dispoziţiilor art. 11 alin. 3 lit. a din Regulamentul CE. nr. 883/2004. Recurenta desfășoară
activități specifice detașării transnaționale, astfel se pune problema cărui stat i se achită pretinsele
obligații fiscale aferente drepturilor salariale.
Societățile de acest tip, care desfăşoară activităţi transnaţionale, au posibilitatea de a
dobândi certificatul Al, document ce dovedeşte exclusiv menţinerea titularului acestuia la
sistemul de securitate socială din statul de trimitere (în speţă desfăşurarea de activităţi
profesionale pe teritoriul altui stat).
Documentul portabil Al se eliberează de către Casa Naţională de Pensii Publice în
aplicarea prevederilor Regulamentului (CE) nr. 883/2004 privind coordonarea sistemelor de
securitate socială şi cele ale Regulamentului (CE) nr. 987/2009 al Parlamentului European şi al
Consiliului din 16 septembrie 2009, regulamente care se aplică în relația dintre statele membre
UE şi Spaţiul Economic European (SEE).
Conform art. 11 alin. (3) lit. a) din Regulamentului (CE) nr. 883/2004, persoana care
desfășoară o activitate salariată sau independentă într-un stat membru se supune legislației din
statul membru respectiv. Aşadar, în lipsa certificatului Al, regula este că recurenta datorează
contribuții sociale în statul în care prestează activitate, în speţă Franţa.
În atare condiţii, organul fiscal român a exercitat inspecția fiscală cu depășirea
competenței în materie, cu încălcarea prevederilor Regulamentului CE nr. 883/2004 (fiind
obligatoriu pentru toate statele membru U.E.), neavând dreptul de a stabili obligații fiscale
suplimentare în cazul activității de detașare transnațională desfășurate de recurentă.
Această concluzie este însușită şi de organele de control din statul francez care au efectuat
un control la societatea recurentă şi au constatat că „în absenţa eliberării formularului Al, pentru
756
salariaţii care se regăsesc în situaţia de pluriactivitate, lucrătorii ţin de regimul francez de
securitate socială..." (fila 3 din Adresa de Observaţii LP 2C151 144 2302 7 din 10.07.2019). De
asemenea, în același act se arată la fila 11 pct. II lit. A că „atunci când condițiile referitoare la
detașare nu sunt îndeplinite, salariatul trebuie să fie supus regimului francez de protecție socială
pentru orice risc...".
Așadar, organului fiscal francez îi revenea competența pentru verificarea condițiilor
detașării transnaționale şi stabilirea debitelor fiscale suplimentare, conform art. 11 alin. 3 lit. a din
regulamentul anterior evocat.
Prin cea de-a treia critică s-a invocat greşita aplicare a dispoziţiilor art. 76 alin. 4 lit. h)
rap. la art. 76 alin. 2 lit.k) pct. II din Legea nr. 227/2015 şi art. 139 alin. 1 lit. j) pct.II rap. la art.
142 lit. g) din Legea nr. 227/2015, potrivit cărora indemnizaţiile specifice detaşării transnaţionale
sunt sctutite de la plata impozitului şi a contribuţiilor sociale, în limita a 2,5 ori nivelul stabilit
pentru indemnizaţia de delegare/detaşare a personalului din instituţiile publice.
Prin urmare, atribuţia organului fiscal şi implicit a instanţei de judecată era aceea de a
verifica plafonul diurnei, dacă respectă limita de 87,5 euro/zi/salariat, în caz contrar să supună
impozitării partea din indemnizație care depășește plafonul stabilit de actul normativ însă,
instanţa a încălcat aceste dispoziţii fiscale, apreciind într-un mod arbitrar şi fără nicio dovadă în
acest sens, că aceste indemnizații specifice detașării transnaționale sunt, în realitate, drepturi
salariale mascate.
Deşi recurenta a utilizat aceste instituţii conform scopului prevăzut de Legea nr.
16/20017, respectând toate condiţiile detaşării transnaţionale, judecătorul fondului fără a avea un
temei real şi judicios a apreciat că aceste indemnizaţii acordate salariaţilor constituie un salariu
mascat.
Se impune remarca faptului că indemnizația de detașare transnațională este parte a
salariului minim, un venit asimilat salariului, însă nu este supus impozitării şi plății contribuțiilor
sociale.
Din punct de vedere juridic este foarte importantă distincția dintre salariu şi indemnizația
specifică detașării transnaționale, existând o diferență esențială, ce are implicații şi sub aspect
fiscal. Astfel, salariul este contraprestația angajatorului pentru munca depusă de angajat, având
un caracter remuneratoriu, în timp ce indemnizația detașării transnaționale nu are un caracter
remuneratoriu, ci are rolul de a compensa inconvenientele cauzate de detașare, care constau în
îndepărtarea salariatului de mediul său obișnuita disp. art. 2 alin. 1 lit. h din Legea nr. 16/2017J
(deci are un caracter compensatoriu). Aşadar, scopul acestei indemnizații constă în compensarea
inconvenientelor cauzate de detașarea transnațională, care constau în îndepărtarea salariatului din
mediul său obişnuit, împrejurare ce încadrează această sumă de bani în categoria veniturilor
scutite de la plata impozitului şi a contribuțiilor sociale.
În concluzie, susţine că recalificarea indemnizațiilor de detașare transnațională ca fiind
venituri de natură salarială mascate, fără să existe o dovadă în acest sens constituie o vădită
încălcare a prevederilor anterior indicate.
Prin cea de-a patra critică s-a susţinut că instanța de fond a aplicat greșit următoarele
norme: art. 12 alin. 1 din Regulamentul CE. nr. 883/2004 şi art. 45 Codul muncii.
În ceea ce privește aplicarea greșită a normei prev. de art. 12 alin. 1 din Regulamentul CE.
nr. 883/2004, reiterează susținerile anterioare conform cărora, în condițiile în care instanța a
reținut că în speță nu sunt îndeplinite condițiile delegării, detașării transnaționale sau a detașării,
întrucât locul obişnuit de muncă al angajaţilor reclamantului a fost în Franţa, şi nu în România, la
sediul angajatorului (paragraful penultim fila 16) atunci nu pot fi aplicate disp. art. 12 alin. 1 din
regulament, fiind aplicabile prevederile art. 11 alin. 3 lit. a din Regulament potrivit cărora
757
„persoana care desfăşoară o activitate salariată sau independentă într-un stat membru se supune
legislației din statul membru. respectiv''.
Aplicarea greşită a normei de drept material vizează şi art. 45 din Codul muncii, atunci
când instanţa precizează că detaşarea transnaţională „are caracteristicile detaşării reglementată de
art. 45", întrucât detaşarea transnaţională se încadrează la art. 43 Codul muncii şi nu este
reglementată de art. 45. C. muncii. Din punct de vedere al efectelor juridice există deosebiri
importante, astfel: detaşarea reglementată de Codul muncii presupune suspendarea raportului de
muncă dintre salariat şi angajator, ceea ce nu este cazul în situaţia detaşării transnaţionale, unde
angajatorul achită în continuare drepturile salariale angajatului detaşat transnaţional.
Aşadar, referirea instanţei la art. 45 C. muncii şi compararea detaşării transnaţionale cu
detaşarea, în sensul că detaşarea presupune schimbarea temporară a locului de muncă la un alt
angajator, este nelegală.
În concluzie, având în vedere, toate considerentele mai sus exprimate, solicită admiterea
recursului formulat, concomitent cu obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată conf.
art. 453 alin. 1 C.proc.civ.
4. Apărările formulate în recurs
4.1 Intimata-pârâtă DGRFP – AJFP Mureş a formulat întâmpinare la recurs, prin care a
solicitat respingerea recursului, apreciind că sentinţa recurată este temeinică şi legală, fiind dată
cu corecta aplicare şi interpretare a normelor de drept material, motivele de recurs fiind
neîntemeiate, reprezentând în realitate o reiterare a aspectelor invocate în faţa instanţei de fond.
În motivare, formulează următoarele apărări:
In susţinerea caii de atac, reclamanta-recurenta nu aduce argumente de natura sa conducă
la casarea hotărârii primei instanţe, aceasta mărginandu-se să reitereze argumentele invocate in
fata instanței de fond.
Cu privire la solicitarea ce vizează anularea actelor administrative supuse criticii arată că,
prin Adresa nr. 2757/22.02.2017, emisa de ITM Mureş si înregistrata la AJFP Mureş - Inspecţie
fiscala sub nr. 448/23.02. 2017, s-a solicitat efectuarea unei inspecții fiscale la societatea A SRL,
întrucât aceasta „a detașat transnațional salariați in spațiul comunitar".
Din verificările efectuate asupra informațiilor obținute din documentele puse la dispoziție
de către contribuabil, precum si din baza de date gestionata de ANAF, au rezultat următoarele:
Reclamanta A. SRL a desfășurat activitate de contractare, pe baze temporare, a
personalului, cu parteneri externi (utilizatori) din Franța, in cazul cărora urmare unei interpretări
neconforme cu legislația specifică in domeniul muncii, nu si-a onorat obligațiile fiscale legale
fata de bugetul general consolidat al statului.
Astfel, contribuabilul verificat a încheiat cu parteneri externi din Franţa (utilizatori)
Contracte cadru de punere la dispoziție, care conțin informații cu caracter general. Ulterior,
Contractele cadru se perfectează, fiind încheiate Contracte de punere la dispoziție a angajatului
temporar si se înregistrează Contractele individuale de munca pe perioada determinată sau
nedeterminată, acestea conținând printre altele si: locul executării misiunii (exclusiv pe teritoriu!
Franţei), durata muncii (8 ore/zi), salariul de baza brut lunar (impozitat in România), cuantumul
diurnei pentru deplasare acordata, precum si condițiile de decontare a transportului la si de la
locul desfășurării misiunii, etc.
In acest scop societatea a angajat în România personal pentru domeniile solicitate
(metalurgie - muncitor necalificat). De menționat că personalul trimis în străinătate nu a
desfășurat activitate în România în calitate de angajat al societății A. SRL, acesta fiind trimis
pentru prestarea de serviciu solicitata, în Franţa, imediat după momentul angajării.

758
 Reclamanta-recurenta considera în mod eronat ca punerea la dispoziție a personalului
pentru perioade temporare în favoarea utilizatorilor externi fiind detaşare.
Angajaţii A. SRL nu au fost delegaţi sau detaşaţi Franţa pentru însărcinarea unor lucrări
si revenirea in tara, la un loc de muncă stabil, aceştia fiind efectiv plasaţi la munca in străinătate
pe o perioadă temporară, având locul de munca numai in Franţa, fiind însărcinaţi pentru prestarea
unor lucrări sau servicii către beneficiari, utilizatori cu sediul Franţa.
Codul muncii definește detașarea la art. 45, stabilind că este actul prin care se dispune
schimbarea temporara a locului de muncă, din dispoziția angajatorului, la un alt angajator, in
scopul executării unor lucrări in interesul acestuia. Conform art. 47 alin. (1) din Codul muncii,
drepturile cuvenite salariatului detaşat se acorda de angajatorul la care s-a dispus detaşarea
potrivit alin. (4), numai dacă angajatorul la care s-a dispus detașarea nu îndeplinește integral si la
timp toate obligațiile fata de salariatul detașat, acestea vor fi îndeplinite de angajatorul care a
dispus detaşarea. Pe durata detașării, contractul individual de munca se suspenda in baza art. 52
alin. lit. d) din Codul muncii. Așadar, regula este ca angajatorul care l-a detașat pe salariat nu
poate sa-i plătească acestuia salariul pe durata detașării , contractul individual de munca fiind
suspendat.
Lucrătorului temporar i se aplica Directiva 2008/104/CE a Parlamentului European si a
Consiliului, publicata în JO L 327 din 2008 privind munca prin agent de munca temporară
transpusa în Codul muncii art. 88 -102 si în H.G. nr. 1256/2011 privind condițiile de înființare si
funcționare precum si procedura de autorizare a agentului de munca temporară.
Directiva menționată, la Capitolul I, art. 3, cu titlul Definiții prevede: "condițiile de
munca si de angajare înseamnă condiții de munca si de angajare stabilite prin legislație,
reglementari, dispoziții administrative, convenții colective si/sau alte dispoziții generale
obligatorii în vigoare în întreprinderea utilizatoare cu privire la:
- i) durata timpului de lucru, orele suplimentare, pauze, concediile si sărbătorile legale;
- ii) remuneraţie ...".
Capitolul II al Directivei 2008/104/CE, cu titlul, Condiţii de munca si angajare, Subtitlul,
principiul egalității de tratament, prevede expres la art. 5, alin. 1: condiţiile de baza de angajare si
de munca sunt cel puțin acelea care s-ar aplica lucrătorilor în cazul în care aceștia ar fi fost
recrutați direct de întreprinderea utilizatoare respectiva pentru a ocupa același loc de munca ".
Din analiza contractelor de munca temporară (semnate de angajator si angajaţi), la litera
D „Locul de munca" este prevăzut ca "activitatea se desfășoară pe teritoriul Franţei".
Raportat la prevederile mai sus citate, se precizează ca drepturile salariale stabilite de
către societate pentru personalul in cauza, evidențiate si plătite ca atare, nu asigură, pe de o parte,
condițiile stipulate in directiva indicată, astfel, prin sumele acordate in euro (tratate de
contribuabil drept diurna), în fapt se produce o completare a drepturilor salariale ale personalului
respectiv.
Speţa în cauza a făcut obiectul mai multor controale la contribuabili din tara (aşa cum
rezulta si din Sinteza cazurilor semnificative comunicate lunar de către Direcţia Generală de
Coordonare Inspecţie Fiscală), existând si soluţii definitive in acest sens date de către instanţele
din tara (exemplu: Decizia nr. 1933/R/2018: emisă de Curtea de Apel Braşov în Dosarul nr.
x/62/2017).
În ceea ce priveşte petitul referitor la acordarea cheltuielilor de judecata, solicită instanţei
respingerea lui, ca neîntemeiat, având în vedere că nu suni întrunite condiţiile prevăzute de art.
453 Cod procedură civilă.
În concluzie, solicită respingerea recursului ca nefondat.

759
 4.2 Intimata-pârâtă ANAF a formulat, de asemenea, întâmpinare la recurs, prin care a
solicitat respingerea recursului, apreciind că sentinţa recurată este temeinică şi legală, fiind data
cu corecta aplicare şi interpretare a normelor de drept material.
1. Referitor la motivul de recurs prin care se susţine faptul ca hotărârea criticată cuprinde
motive contradictorii, arată că recurenta-reclamanta in mod greşit apreciază ca instanţa de fond,
in considerentele sentinţei, s-ar contrazice cu privire la locul in care salariaţii săi isi desfăşurau
activitatea, întrucât din hotărâre rezulta cu claritate considerentele pe care judecătorul fondului le-
a avut in vedere la pronunțarea soluției.
De asemenea, este eronata si afirmația recurentei-reclamante cu privire la interpretarea
discreționara a prevederilor art.76 alin.2 lit.k pct.ll din Legea nr.227/2015 de către instanţa de
fond.
În acest sens, chiar dacă s-a reţinut că dispoziţiile legale invocate de către recurenta-
reclamanta sunt pertinente, judecătorul fondului nu se contrazice când a reţinut ca societatea nu
poate solicita sa i se aplice aceste prevederi legale, deoarece din probele administrate rezulta că
indemnizația specifica detașării transnaționale este un drept salarial mascat, iar, organul fiscal era
îndreptăţit să procedeze la recalificarea plăților făcute de către aceasta cu titlu de diurna in funcţie
de realitatea economica a acestor plăți.
2. Cu privire la motivul de recurs prin care se susţine ca instanţa de fond a încălcat norme
de drept material, respectiv prevederi din Legea nr. 207/2015, Legea nr.227/2015 arată că în mod
corect, instanța de fond a reținut ca actele administrativ fiscale au fost motivate atât in fapt cat si
in drept de către organele fiscale si nu cum, in mod greşit, susţine recurenta-reclamanta că actele
administrativ fiscale nu ar fi motivate potrivit dispoziţiilor art.46 alin.2 din Legea nr.207/2015.
Astfel, decizia de impunere a fost emisă cu respectarea dispoziţiilor art.95 şi art.97 din
Legea nr.207/2015 privind Codul de procedură fiscală, respectiv cuprinde categoria de impozite
şi contribuţii datorate bugetului de stat, baza de impunere, cuantumul acestora precum şi
elementele prevăzute de art.46 din același act normativ.
De asemenea, decizia de impunere a fost emisă în baza Raportului de inspecţie fiscală
nr.F-MS 221/31.08.2018, act administrativ în care sunt menționate motivele de fapt şi de drept
care au stat la baza celor constatate de organele de inspecție fiscală, acesta constituindu-se în
anexă la decizia de impunere, respectivele motive fiind reluate şi în cuprinsul acesteia.
Din analiza Deciziei de impunere nr.F-MS 226/31.08.2018 rezultă că aceasta respectă
prevederile O.PAN.A.F nr.3709/2015 pentru aprobarea modelului şi conţinutului formularului
"Decizie de impunere privind obligaţiile fiscale principale aferente diferențelor bazelor de
impozitare stabilite în cadrul inspecţiei fiscale la persoane juridice", în speţă cuprinde motivele de
fapt şi de drept ce au stat la baza stabilirii în sarcina contribuabilului a obligațiilor fiscale
suplimentare.
Textul legal se referă doar la existența motivelor de fapt şi de drept în cuprinsul deciziei
de impunere nu şi la motivarea corespunzătoare a acesteia, acesta fiind un aspect legat de fondul
cauzei.
Faptul că recurenta-reclamanta nu este de acord cu opinia organelor de inspecție fiscală şi
consideră că motivele de fapt şi temeiurile de drept din cuprinsul deciziei de impunere sunt
insuficiente sau contradictorii nu echivalează cu nemotivarea actului atacat.
Mai exact, motivele de fapt care se regăsesc la capitolul „Impozit pe veniturile din salarii
şi asimilate salariilor", pagina 17 din Raportul de inspecţie fiscală nr.F-MS 221/31.08.2018, sunt
preluate şi la celelalte capitole, precizându-se următoarele: „Constatarea redată la Cap.III,
Obligaţia «Impozitul pe veniturile din salarii», are efect şi asupra contribuţiei unităţii la..."

760
 Cu privire la critica recurentei-reclamante conform căreia instanţa de fond, in mod greşit,
a reţinut ca organul fiscal este competent sa stabilească obligaţiile fiscale si nu ITM, arată că,
potrivit legislaţiei incidente, competenţa pentru stabilirea obligaţiilor fiscale inclusiv in ceea ce
priveşte contribuţiile datorate de angajat sau angajator revine organelor fiscale.
Recurenta-reclamanta a desfăşurat activităţi de contractare „pe baze temporare, a
personalului, încheind cu parteneri externi din Franţa (utilizatori) Contracte cadru de punere la
dispoziție de personal, care conţineau informații cu caracter general. Ulterior, Contractele cadru
erau perfectate, prin încheierea de Contracte de punere la dispoziție a angajatului temporar.
Totodată, a încheiat cu salariaţii săi Contracte individuale de munca pe perioade
determinate sau nedeterminate, care cuprindeau, printre altele, si: locul executării misiunii
(exclusiv pe teritoriul Franţei), durata muncii (8 ore/zi), salariul de baza brut lunar (impozitat in
România), cuantumul diurnei, precum si condițiile de decontare a transportului la si de la locul
desfășurării misiunii, etc.
Recurenta-reclamanta a angajat în România muncitori necalificati în domeniul
metalurgiei, însă aceștia nu au desfășurat activități în România, în calitate de angajați ai societății
A SRL, fiind trimişi pentru prestarea serviciilor solicitate în Franţa, imediat după momentul
angajării.
Conform contractelor de munca temporara încheiate cu angajații trimiși la munca in
străinătate, A. SRL a acordat acestora următoarele sume de bani:
- sumele înscrise în statele de plata, care s-au înregistrat in evidenta contabila în contul 641
"Cheltuieli cu salariile personalului", sume pentru care s-au calculat, evidenţiat si declarat
obligaţiile fiscale aferente (impozit pe veniturile din salarii si contribuţii sociale aferente);
- sume reprezentând norma de hrana (echivalentul in lei a 3 euro/zi lucratoare), care s-au
inregistrat in evidenta contabila în contul 641 "Cheltuieli cu salariile personalului", sume pentru
care s-au calculat, evidenţiat si declarat obligaţiile fiscale aferente (impozit pe veniturile din
salarii si contribuţii sociale aferente);
- diverse sume în EURO, înregistrate în contabilitate în contul 625 "Cheltuieli cu deplasări,
detaşări si transferări", sume pentru care societatea nu a calculat si nu a virat la bugetul general
consolidat al statului român obligaţii fiscale (impozit pe veniturile din salarii si contribuţii sociale
obligatorii), fiind asimilate diurnei.
S-a constatat că recurenta-reclamanta a asimilat punerea la dispoziţie a personalului
pentru perioade temporare în favoarea utilizatorilor externi cu detaşarea.
În acest sens, organele de inspecţie fiscală au constatat următoarele:
- angajaţii A. SRL nu au fost delegaţi sau detaşaţi in Franţa pentru insarcinarea unor lucrări si
revenirea in tara, la un loc de munca stabil, aceştia fiind efectiv plasaţi la munca din străinătate,
pe o perioada temporară. Astfel, aceștia aveau locul de munca numai in Franţa, fiind însărcinați
pentru prestarea unor lucrări sau servicii către beneficiarii/utilizatorii cu sediul in această ţară;
- lucratorului temporar li se aplica Directiva 2008/104/CE a Parlamentului European si a
Consiliului privind munca prin agent de munca temporara, transpusa la art. 88-102 din Codul
Muncii si în H.G. nr.1256/2011 privind condiţiile de înfiinţare si funcţionare precum si procedura
de autorizare a agentului de munca temporarar;
- legislaţia internă aplicabilă în materie de munca temporara prevede expres o remunerație
pentru salariatul temporar si un comision pentru agentul de munca temporară.
În aceste condiţii, coroborând prevederile Codului muncii si ale Codului fiscal, cu cele ale
Contractului de punere la dispoziţie de personal si ale Contractului de muncă temporară,
întocmite de către recurenta-reclamanta, organele de inspecţie fiscală au constatat că nu au fost
îndeplinite condiţiile legale de acordare a diurnei, iar pentru sumele de bani acordate cu titlu de
761
indemnizație de detaşare/diurnă, societatea verificata nu a achitat obligaţii fiscale in Franţa
(impozit pe venit si contribuţii sociale).
În conformitate cu prevederile art.11 alin.1 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal,
cu modificările si completările ulterioare, respectiv art. 11 alin.1 din Legea nr. 227/2015 privind
Codul fiscal, organele de inspecție fiscală au procedat la reconsiderarea sumelor acordate cu titlu
de diurna si încadrarea lor in categoria veniturilor de natura salarială, avându-se in vedere starea
de fapt si reglementările legale in materie, modificând baza de impozitare, cu consecinţa stabilirii
în sarcina societăţii a obligaţiilor fiscale suplimentare în sumă totală de 4.957.631 lei
reprezentând impozit pe veniturile din salarii şi asimilate salariilor şi contribuţii sociale, asa, cum
in mod corect, a reţinut si instanţa de fond.
In speţă, sunt incidente prevederile art.55 alin.(1), alin.(2) lit.k) din Legea nr.571/2003
privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu pct.106 din
Hotărârea Guvernului nr.44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii
nr.571/2003 privind Codul fiscal, de unde rezultă ca în categoria veniturilor din salarii sau
asimilate acestora se cuprind toate sumele de bani primite de o persoană fizică în baza unui
contract individual de muncă sau a unei relaţii contractuale de muncă indiferent de perioada în
care s-a desfăşurat activitatea remunerată, de denumirea veniturilor sau de forma sub care sunt
acordate.
Pentru perioada 01.01.2016 - 30.06.2018 sunt aplicabile prevederile art.76 alin.(1) şi
alin.(2) lit.s) din Legea nr.227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările
ulterioare, coroborate cu dispozițiile pct.12 din Hotărârea Guvernului nr.1/2016 pentru aprobarea
Normelor metodologice de aplicare a Legii nr.227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi
completările ulterioare. Conform prevederilor legale incidente, în categoria veniturilor din salarii
sau asimilate acestora se cuprind toate sumele de bani primite de o persoană fizică în baza unui
contract individual de muncă sau a unei relații contractuale de muncă indiferent de locul unde
este desfășurată activitatea remunerată, de denumirea acestora sau de forma sub care sunt
acordate.
De asemenea, sunt considerate venituri din salarii toate veniturile in bani si/sau in natură
obținute de o persoana fizica ce desfășoară o activitate in baza unui contract individual de munca
sau a unui statut special prevăzut de lege.
Recurenta-reclamanta, pe perioada supusă inspecţiei fiscale, a funcţionat ca agent de
muncă temporară, iar conform Registrului naţional de evidenţă a agenţilor de muncă temporară
autorizaţi, poziţia 402, A. SRL a obţinut autorizaţia de funcţionare ca agent de muncă temporară
nr.0000274, seria A, în data de 15.11.2013.
Reglementarea muncii prin agent de muncă temporară, în România, îşi are sediul materiei
în prevederile Legii nr .53/2003 privind Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare, la Capitolul VII "Munca prin agent de muncă temporară".
Tot cu referire la munca prin agent de munca temporara sunt incidente si prevederile
art.93, art.94 şi art.96 din Codul muncii, în vigoare în perioada supusă inspecţiei fiscale si art.11
alin.(3) din Hotărârea Guvernului nr.1256/2011 privind condiţiile de înfiinţare, funcţionare,
precum şi procedura de autorizare a agentului de muncă temporar.
Potrivit dispoziţiilor legale incidente, munca prin agent de muncă temporară este definită
ca fiind munca prestată de un salariat temporar care a încheiat un contract de munca temporară cu
un agent de munca temporară şi care este pus la dispoziţia utilizatorului pentru a lucra temporar
sub supravegherea şi conducerea acestuia din urmă.
Aşadar, munca prin agent de munca temporară implica o relaţie triunghiulară ce se
creează între angajat, angajator şi utilizator, iar in cadrul acestei relaţii se încheie două contracte:
762
contractul de muncă temporară încheiat între agentul de muncă temporară şi salariat si contractul
de punere la dispoziţie încheiat între agentul de muncă temporară şi utilizator.
Specificul acestei activităţi constă în faptul că agentul de muncă temporară încheie,
separat, un contract de muncă temporară cu fiecare salariat temporar şi un contract de punere la
dispoziţie cu utilizatorul.
În aceste condiţii, fiecare angajat cunoaşte de la începutul misiunii de muncă temporară
locul de desfăşurare a activităţii şi îşi asumă obligaţiile menţionate în contractul de muncă
temporară.
Totodată, potrivit acestor prevederi legale salariatul temporar este îndreptăţit pe durata
misiunii sa beneficieze cel puţin de aceleaşi drepturi salariale de care ar beneficia dacă ar fi fost
recrutați direct de către utilizatorul respectiv, pentru a ocupa acelaşi loc de muncă.
Agentul de muncă temporară are, în calitate de angajator, obligaţia de a acorda salariatului
temporar toate drepturile ce decurg din lege, din contractul individual de muncă şi din contractul
colectiv de muncă aplicabil.
La nivel comunitar, sunt incidente şi prevederile Directivei 2008/104/CE a Parlamentului
European şi a Consiliului din 19 noiembrie 2008 privind munca de agent de muncă temporară,
care reglementează munca prin agent de muncă temporară şi se aplică lucrătorilor care au
încheiat un contract de muncă sau se află într-un raport de muncă cu un asemenea agent de
muncă şi care sunt puși la dispoziția unor întreprinderi utilizatoare pentru a lucra temporar sub
supravegherea şi conducerea lor, precum şi prevederile Directivei 96/71/CE a Parlamentului
European şi a Consiliului din 16 decembrie 2006 privind detașarea lucrătorilor în cadrul
furnizărilor de servicii, care precizează faptul că se aplică întreprinderilor înființate într-un stat
membru care în cadrul prestării de servicii transnaționale, detașează lucrători.
Potrivit prevederilor art. 1 alin. (3) lit. c) din Directiva 96/71/CE se aplică în măsura în
care întreprinderile menționate la alin. (1) iau una din următoarele măsuri cu caracter
transnațional:
"c) detașarea în calitate de întreprindere cu încadrare în muncă temporară sau
întreprindere care a pus la dispoziţie un lucrător, a unui lucrător la o întreprindere utilizatoare
având sediul sau desfăşurându-şi activitatea pe teritoriul unui stat membru, dacă există un raport
de muncă între întreprinderea interimară sau întreprinderea care a pus la dispoziţie lucrătorul şi
lucrător pe perioada detaşării.
Astfel, pentru cazurile în care misiunea de muncă temporară urmează să se desfășoare la
un utilizator dintr-un stat membru UE, aceasta se realizează cu respectarea dispoziţiilor Directivei
96/71/CE, situație în care noțiunea de detașare nu are conținutul juridic al modalității juridice de
modificare unilaterală a contractului individual de muncă.
În sensul acestei directive, „lucrător detașat" reprezintă un lucrător care, pe o perioadă
limitată, îşi desfășoară munca pe teritoriul unui stat membru diferit de cel în care lucrează în mod
normal.
Directiva 96/71/CE a fost transpusă în legislația românească prin Legea nr. 344/2006
privind detașarea salariaților în cadrul prestărilor de servicii transnaționale şi Hotărârea de
Guvern nr.104/2007 privind reglementarea procedurii specifice privind detașarea salariaților în
cadrul prestării de servicii transnaționale pe teritoriul României, dispozițiile Legii nr. 344/2006
fiind modificate şi completate prin OUG nr.28/2015.
Prevederi similare se regăsesc şi la art.2, art.5 şi art.6 din Legea nr.16/2017 privind
detașarea salariaților în cadrul prestării de servicii transnaționale, în vigoare începând cu data de
21.03.2017.

763
 Prin urmare, din coroborarea prevederilor legale enunțate rezulta că alocațiile acordate
angajaților puşi la dispoziţia utilizatorilor dintr-o ţară membră a UE de către un agent de muncă
temporară sunt considerate parte a salariului minim, în măsura în care nu sunt vărsate cu titlu de
rambursare a cheltuielilor suportate efectiv pentru detaşare, cum ar fi cheltuielile de transport,
cazare şi masă, prin salariu minim înţelegându-se salariul aplicabil pe teritoriul statului membru
al Uniunii Europene în care salariatul a fost pus la dispoziţie.
Astfel, pe toata durata misiunii temporare, conform prevederilor legale, salariatul
temporar beneficiază de salariul plătit de agentul de muncă temporară la nivelul salariului minim
din ţara utilizatorului la care a fost pus la dispoziţie.
Agentul de muncă temporară este cel care reţine şi virează toate contribuţiile şi impozitele
datorate de salariatul temporar către bugetele statului şi plăteşte pentru acesta toate contribuțiile
datorate în condițiile legii.
Salariul primit de salariatul temporar pentru fiecare misiune nu poate fi inferior celui pe
care îl primește salariatul utilizatorului, care prestează aceeași muncă sau una similară cu cea a
salariatului temporar.
În măsura în care utilizatorul nu are angajat un astfel de salariat, salariul primit de
salariatul temporar va fi stabilit luându-se în considerare salariul unei persoane angajate cu
contract individual de muncă şi care prestează aceeași muncă sau una similară, astfel cum este
stabilit prin contractul colectiv de muncă aplicabil la nivelul utilizatorului.
În concluzie, recurenta-reclamanta are obligația, ca agent de muncă temporară, să asigure
angajaţilor puşi la dispoziţia utilizatorilor din Franţa venituri salariale similare cu cele din statul
utilizatorului, cel puţin la nivelul salariului minim din această ţară, venituri care sunt supuse
tuturor taxelor şi contribuţiilor salariale.
Din constatările organelor de inspecție fiscală a rezultat faptul ca recurenta-reclamanta a
angajat, cu contracte individuale de muncă/contracte de muncă temporară, personal cu diferite
calificări în industria metalurgică, iar ulterior angajații au fost puşi la dispoziția utilizatorilor din
Franţa, pentru a lucra temporar sub supravegherea şi conducerea acestora pe durata misiunii de
muncă temporară, încheind, in acest sens, cu clienții în calitate de utilizatori, Contracte de punere
la dispoziție de personal.
Din analiza contractelor de punere la dispoziție de personal rezultă că agentul de muncă
temporară s-a angajat să respecte prevederile art.88-102 din Legea nr.53/2003 Codul muncii,
republicată, care reglementează munca prin agent de muncă temporară, precum şi cele ale HG
nr.1256/2011 privind condiţiile de înfiinţare, funcţionare, precum şi procedura de autorizare a
agentului de muncă temporar.
Astfel, A. SRL s-a obligat să reţină şi să vireze toate contribuţiile şi impozitele datorate
de salariatul temporar către bugetele statului şi să plătească pentru aceştia toate contribuţiile
datorate în condiţiile legii.
Constatările organelor de inspecţie fiscală au relevat faptul ca, în perioada verificata, salariaţii
temporari au beneficiat de:
- sumele înscrise în statele de plata şi cele reprezentând norma de hrană, care s-au înregistrat
in evidenta contabila în contul 641 "Cheltuieli cu salariile personalului", sume pentru care s-au
calculat, evidenţiat si declarat obligaţiile fiscale aferente (impozit pe veniturile din salarii si
contribuţii sociale aferente);
- diverse sume în EURO, înregistrate în contabilitate în contul 625 "Cheltuieli cu deplasări,
detaşări si transferări", sume pentru care societatea nu a calculat si nu a virat la bugetul general
consolidat al statului roman obligaţii fiscale (impozit pe veniturile din salarii si contribuţii sociale
obligatorii), fiind asimilate diurnei.
764
 In aceste condiţii, in mod legal organele de inspecţie fiscala au procedat la asimilarea
sumelor acordate cu titlu de 'diurnă externă" ca venit de natură salarială, cu consecinţa stabilirii
obligațiilor fiscale suplimentare reprezentând impozit pe veniturile din salarii si asimilate
salariilor.
Prin urmare, având în vedere prevederile legale incidente şi argumentele prezentate
anterior, rezulta ca, în mod corect, organele de inspecţie fiscală au aplicat prevederile art.11
alin.(1) din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, aşa
cum a fost preluat şi în Legea nr.227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările si completările
ulterioare coroborat cu pct.4 din HG 1/2016 privind normele metodologice de aplicare ale Legii
227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările si completările ulterioare.
Având în vedere că organele de inspecţie fiscală au procedat la asimilarea sumelor
acordate cu titlu de "indemnizații de detașare/diurne" ca venituri de natură salarială, speţei îi sunt
incidente şi dispoziţiile art.2963 lit.g) şi art.2964 alin.(1) lit.a) din Legea nr.571/2003 privind
Codul fiscal, prevederi similare regăsindu-se si în Legea nr.227/2015 privind Codul fiscal, cu
modificările şi completările ulterioare, în vigoare pe perioada 01.01.2016-30.06.2018.
Prin urmare, în mod legal organele de inspecţie fiscala au procedat la asimilarea sumelor
acordate de societate cu titlu de "indemnizaţii de detaşare/diurne" ca venituri de natură salarială şi
calcularea contribuţiilor sociale aferente acestora.
Punerea la dispoziţia utilizatorilor a lucrătorilor temporari nu este o activitate exercitata
temporar, din dispoziţia angajatorului, in afara locului permanent de munca, ci este singura
activitate desfășurată de către toţi angajaţii sai, locul de desfăşurare fiind stabilit în contractul de
munca temporara, astfel ca in aceasta situaţie nu sunt întrunite condiţiile impuse de art.43 din
Legea nr.53/2003 privind Codul muncii privind detaşarea.
Prin urmare, Codul fiscal nu exclude din baza de calcul al impozitului si al contribuţiilor
sociale sumele primite de salariaţii temporari ci sumele primite de salariaţi pe durata delegării si
detaşării in străinătate sau in tara, or, munca efectuată de salariaţii unui agent de muncă
temporară nu reprezintă delegare sau detaşare.
Faţă de aceste motive, solicită respingerea recursului ca neîntemeiat.
5. Procedura de soluționare a recursului
În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a
comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 Cod procedură
civilă, coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) Cod procedură civilă, cu
aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.
În temeiul art. 490 alin.(2), coroborat cu art.4711 şi art.201 alin.(5) şi (6) Cod procedură
civilă, prin rezoluţia din data de 15 mai 2020, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea
cererii de recurs la data de 17 martie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând legalitatea sentinţei recurate prin prisma criticilor invocate prin cererea de
recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinari şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte
constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Obiectul acţiunii în contencios administrativ îl constituie anularea în tot a Deciziei de
soluţionare a contestaţiei nr. 155/17.04.2019, emisă de A.N.A.F. şi a Deciziei de impunere nr. F-
MS 226 din 31.08.2018, emisă de D.G.R.P.F. Braşov - A.J.F.P. Mureş, în baza Raportului de
Inspecţie Fiscală nr. F-MS 221/31.08.2018, exonerarea reclamantei de plata creanţei fiscale în
valoare de 4.957.631 lei, reprezentând obligaţii fiscale suplimentare, care au fost stabilite de
organele de inspecţie fiscală în urma constatării faptului că societatea reclamantă a încheiat cu
parteneri externi din Franța contracte de punere la dispoziţie de personal şi ulterior a angajat în
765
România muncitori necalificaţi din domeniul metalurgiei, care au fost salarizaţi pentru munca
prestată în străinătate cu un salariu pentru care s-au plătit în mod legal impozitele şi contribuțiile
aferente, dar în afară de aceste sume societatea a plătit sume cu titlu de diurnă de detaşare şi nu a
achitat obligaţii fiscale în Franţa.
Pentru a respinge acţiunea formulată, prima instanţă a reţinut că organele fiscale au
considerat în mod corect, prin recalificare, că sumele plătite cu titlu de diurnă de detaşare
constituie venituri de natură salarială, calculând în sarcina societăţii reclamante contribuțiile la
asigurările sociale şi impozitul pe salarii suplimentar datorat de aceasta.
Cu privire cea de-a întâia critică a reclamantei, care vizează viciile de formă ale actelor
administrativ fiscale atacate, constând în lipsa motivării în fapt şi în drept, în conformitate cu
dispozițiile art. 46 al. 2 din Legea 207/2015, prima instanţă a arătat că din actele contestate se
înțelege că motivul stabilirii obligațiilor fiscale este determinat de ascunderea unor drepturi
salariale sub forma unei diurne neimpozabile şi nesupuse contribuției la bugetul asigurărilor
sociale. Înalta Curte reiterează considerentele primei instanțe în sensul că organul fiscal a detaliat
situația de fapt, şi care, de altfel, în cea mai mare parte nici nu este contestată de reclamant şi în
continuare a arătat temeiurile de drept care au determinat pârâtul să procedeze la recalificarea
sumelor plătite şi la reîntregirea fondului de salarii.
În acest sens Înalta Curte achiesează la susținerile intimatei pârâte prin care s-a subliniat
că dispozițiile legale incidente se referă doar la existența motivelor de fapt şi de drept în cuprinsul
deciziei de impunere nu şi la motivarea corespunzătoare a acesteia, acesta fiind un aspect legat de
fondul cauzei. Mai mult, faptul că recurenta-reclamanta nu este de acord cu opinia organelor de
inspecție fiscală şi consideră că motivele de fapt şi temeiurile de drept din cuprinsul deciziei de
impunere sunt insuficiente sau contradictorii nu echivalează cu nemotivarea actului atacat.
Prin cea de-a doua critică recurentul reclamant a arătat că organul fiscal nu avea atribuţia
recalificării situaţiei de fapt, deoarece această atribuţie îi revenea ITM Mureş, în conformitate cu
art. 16 al. 1 din Legea 16/2017. Este adevărat că ITM are atribuţii în domeniul detaşării
transnaţionale, trebuie precizat că potrivit art. 7 (1) din acest act normativ, în scopul identificării
situaţiilor de detaşare transnaţională şi pentru a preveni abuzurile şi eludările dispoziţiilor
prezentei legi, Inspecţia Muncii, prin inspectoratele teritoriale de muncă, realizează o evaluare de
ansamblu a tuturor elementelor faptice care caracterizează o detaşare transnaţională, însă scopul
legii îl constituie în principal protecţia drepturilor salariaţilor şi nu plata obligaţiilor fiscale ale
angajatorilor.
Pentru a răspunde la aceste critici în mod corect a reţinut prima instanţă că, în concret,
competenţa ITM vizează în principal respectarea regulilor din domeniul dreptului muncii şi nu
din domeniul dreptului fiscal. Astfel, ITM are atribuţii în domeniul detaşării transnaţionale,
potrivit art. 7 (1) din acest act normativ, în scopul identificării situaţiilor de detaşare
transnaţională şi pentru a preveni abuzurile şi eludările dispoziţiilor prezentei legi, realizând o
evaluare de ansamblu a tuturor elementelor faptice care caracterizează o detaşare transnaţională,
însă scopul legii îl constituie în principal protecţia drepturilor salariaţilor şi nu plata obligaţiilor
fiscale ale angajatorilor. Competenţa pentru stabilirea obligaţiilor fiscale inclusiv in ceea ce
priveşte contribuţiile datorate de angajat sau angajator revenind organelor fiscale în conformitate
cu dispozițiile art. 4 şi 6 din HG 520/2013. În acest context Înalta Curte observă că activitatea de
verificare declanșată de organul fiscal a avut la bază tocmai sesizarea emisă de ITM, prin Adresa
nr. 2757/22.02.2017, prin care s-a solicitat efectuarea unei inspecții fiscale la societatea A. SRL,
întrucât aceasta „a detașat transnațional salariați in spațiul comunitar".
În ceea ce priveşte argumentul prin care se arată lipsa de competenţă a organului fiscal
român, faţă de prevederile art. 11 al. 3 lit. a din Regulamentul CE 883/2004, Înalta Curte
766
împărtășește constatările primei instanţe în sensul că, deşi potrivit acestui text legal invocat, sub
rezerva articolelor 12-16, persoana care desfășoară o activitate salariată sau independentă într-un
stat membru se supune legislației din statul membru respectiv, dispoziţiile art. 12 al. 1 din acelaşi
act normativ, stabilesc că persoana care desfășoară o activitate salariată într-un stat membru,
pentru un angajator care își desfășoară în mod obișnuit activitățile în acest stat membru, și care
este detașată de angajatorul respectiv în alt stat membru pentru a lucra pentru angajator continuă
să fie supusă legislației primului stat membru, cu condiția ca durata previzibilă a activității să nu
depășească 24 de luni și ca persoana să nu fi fost trimisă pentru a înlocui o altă persoană detașată.
În consecinţă, chiar Regulamentul indicat de reclamant prevede o excepţie de la regulă,
excepţie pe deplin aplicabilă în prezenta speţă, deoarece reclamantul îşi desfășoară activitatea în
România, iar salariaţii sunt angajaţi mai întâi în această ţară şi trimişi la lucru în străinătate. Aşa
fiind, cercetările efectuate de autorităţile franceze nu împiedică competenţa autorităţilor române
pentru exercitarea jurisdicţiei naţionale asupra activităţii reclamantului în ceea ce priveşte
respectarea normelor de drept fiscal.
Pe fondul obligațiilor fiscale, reclamantul a arătat că a respectat dispoziţiile legale în
materie cu privire la detașarea transfrontalieră şi la plata diurnei externe, prevăzute de legea
16/2017, privind detaşarea salariaţilor în cadrul prestării de servicii transnaţionale şi de Codul
muncii, iar aceste diurne externe sunt scutite de la plata contribuţiilor la asigurările sociale şi la
plata impozitului pe salarii.
Într-adevăr reclamantul a plătit salariaţilor o sumă medie de 50 de euro pe zi, inferioară
plafonului legal de impozitare, prin urmare dispoziţiile art. 76 al. 2 lit. k pct. II din Legea nr.
227/2015 puteau fi aplicate, însă, sunt asimilate salariilor din perspectiva impozitării
indemnizaţiile şi orice alte sume de aceeaşi natură, altele decât cele acordate pentru acoperirea
cheltuielilor de transport şi cazare, primite de salariaţi, potrivit legii, pe perioada
delegării/detaşării, după caz, în altă localitate, în ţară şi în străinătate, în interesul serviciului,
pentru partea care depăşeşte plafonul neimpozabil stabilit astfel: (ii) străinătate, 2,5 ori nivelul
legal stabilit pentru diurnă prin hotărâre a Guvernului pentru personalul român trimis în
străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar.
Cu toate acestea, reclamantul nu poate solicita să i se aplice aceste prevederi legale de
scutire de la plata contribuţiilor sociale şi a impozitului, diurna externă plătită acestora în realitate
are caracterul unui drept salarial mascat sub denumirea de diurnă şi care trebuie reconsiderat
astfel potrivit art. 6, 12 al. 1, 14 şi 15 din codul de procedură fiscală (Legea nr. 207/2015).
Potrivit art. 6 al. 1, organul fiscal este îndreptăţit să aprecieze, în limitele atribuţiilor şi
competenţelor ce îi revin, relevanţa stărilor de fapt fiscale prin utilizarea mijloacelor de probă
prevăzute de lege şi să adopte soluţia întemeiată pe prevederile legale, precum şi pe constatări
complete asupra tuturor împrejurărilor edificatoare în cauză raportat la momentul luării unei
decizii. Potrivit art. 12 al. 1, contribuabilul/plătitorul trebuie să îşi îndeplinească obligaţiile şi să
îşi exercite drepturile potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege şi să declare
corect datele şi informaţiile privitoare la obligaţiile fiscale datorate.
În continuare, potrivit art. 14 al. 2, situaţiile de fapt relevante din punct de vedere fiscal se
apreciază de organul fiscal în concordanţă cu realitatea lor economică, determinată în baza
probelor administrate în condiţiile prezentului cod.
Faţă de aceste considerente legale, Înalta Curte apreciază că organul fiscal era îndreptăţit
să procedeze la recalificarea plăţilor făcute de reclamant cu titlu de diurnă în funcţie de realitatea
economică a acestora, şi anume parte a salariului plătit angajatului.
În fapt, în baza probelor administrate în cauză, rezultă că angajaţii reclamantului nu îşi
desfăşurau în mod obişnuit activitatea în România, astfel cum rezultă din împrejurarea că, imediat
767
după încheierea contractului de muncă, aceştia au fost trimişi să muncească în Franța, locul
obişnuit de muncă al angajaţilor reclamantului a fost în Franţa, şi nu în România, la sediul
angajatorului. Pe cale de consecinţă, nu este îndeplinită condiţia caracterului temporar al prestării
activităţii în alt loc/ţară, decât cel/cea în care lucrează în mod normal, la care face referire
instituţia detaşării, respectiv a detaşării transnaţionale. Chiar dacă angajaţii reclamantului se
deplasau din România în Franţa pentru a-şi desfăşura activitatea pe o perioadă limitată, nu este
suficient pentru a se reţine existenţa detaşării transnaţionale, aceasta presupunând şi ca lucrătorii
societăţii să muncească în mod obişnuit pe teritoriul României.
În acest context trebuie reamintit că potrivit stării de fapt reţinute de organul fiscal
angajaţii reclamantului nu desfăşurau temporar activitate în Franţa, ci în mod obişnuit, acolo fiind
locul normal al muncii, aceste fiind motivul pentru care s-a considerat că în mod nelegal sumele
acordate acestora au fost calificate şi tratate fiscal de către societate ca diurnă externă în loc de
venituri din salarii sau asimilate salariilor, acestea din urmă fiind suspuse impozitării şi luării în
calcul la plata contribuţiilor de asigurări sociale obligatorii, conform art. 76 alin. 2 lit. s) şi art.
139 - 140.
Astfel, lucrătorului temporar se aplică Directiva 2008/104/CE a Parlamentului European
şi a Consiliului privind munca prin agent de muncă temporară, transpusă la art. 88-102 din Codul
muncii şi în H.G. nr. 1256/2011, legislație națională conform căreia salariatul temporar
beneficiază de o remunerație iar agentul de muncă temporară este îndreptățit la un comision.
Cu alte cuvinte, din coroborarea prevederilor Codului muncii şi ale Codului fiscal cu cele
ale Contractului de punere la dispoziție şi ale Contractului de muncă temporară, rezultă că nu au
fost îndeplinite condițiile de acordare a diurnei. Nu au fost combătute nici constatările de fapt
potrivit cărora, pentru sumele decontate salariaților cu titlu de diurnă nu au fost prezentate
documente justificative (bilete de avion, facturi pentru cazare şi masă). Mai mult, cât timp
societatea nu a dovedit că a achitat obligații fiscale (impozit pe profit şi contribuţii sociale)
apărările acestuia în sensul că autorităţile franceze erau competente în verificarea aspectelor
constatate de organele fiscale sunt neconcludente.
Așadar, în sensul normelor de mai sus, având în vedere şi dispozițiile art. 73 alin. (1) Cod
procedură fiscală, potrivit cărora contribuabilul are sarcina de a dovedi actele și faptele care au
stat la baza declarațiilor sale, s-ar fi impus justificarea destinației sumelor acordate cu titlu de
diurnă în contextul în care, însă în cauză cheltuielile de cazare, masă, transport dus-întors au fost
asigurate de partenerii externi ai reclamantei.
În consecinţă, Înalta Curte achiesează la concluzia primei instanţe potrivit căreia organele
fiscale au procedat în mod corect prin încadrarea sumelor achitate cu titlu de diurnă în categoria
veniturilor de natură salarială care, deşi nu depăşesc plafonul limită stabilit pentru impozitare, nu
beneficiază de scutirea de la plata impozitului reglementată de art. 76 alin.2 lit.k din Legea nr.
227/2015.
8. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art.20 alin.(3) din
Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare,
coroborat cu art. 496 alin.(1) Cod procedură civilă, recursul a fost respins ca nefondat.

768
 DREPT PROCESUAL CIVIL

I. Principiile fundamentale ale procesului civil

1. Alegeri parlamentare. Omisiunea reglementării procedurii aplicabile în cazul cererii de

renumărare a voturilor. Analogia legii

C.proc.civ., art. 5
Legea nr. 208/2015, art. 12

Între principalele atribuţii legale ale Biroului Electoral Central, consacrate de Legea nr.
208/2015, se înscriu cele prevăzute de art.12 alin.(1) lit.h) și lit. i), potrivit cărora – „anulează
alegerile dintr-o secţie de votare sau circumscripţie electorală în cazul în care constată că
votarea sau stabilirea rezultatului alegerilor a avut loc prin fraudă electorală” şi „poate dispune
renumărarea voturilor într-o secţie de votare sau refacerea centralizării voturilor şi rezultatului
alegerilor dintr-o circumscripţie electorală în situaţia în care constată, pe baza probelor
administrate, că au fost comise erori ori au fost înregistrate neconcordanţe între datele
înregistrate în procesele-verbale”.
Cererea de anulare a alegerilor pentru fraudă electorală şi cea de renumărarea a
voturilor reprezintă, în cadrul procesului electoral, două proceduri distincte, atât din perspectiva
modalităţii de derulare, cât şi a finalităţii concrete urmărite.
Din cuprinsul art.12 alin.(3) din Legea nr. 208/2015 reiese că legiuitorul a reglementat în
mod expres o cale de contestare specifică, pentru ipoteza fraudei electorale, fiind vorba despre
cererea de anulare a alegerilor, supusă termenului legal imperativ de 48 de ore de la data
încheierii votării, sub sancţiunea decăderii. De asemenea, a fost reglementată expres şi calea de
atac în justiţie împotriva deciziei emise de către structura electorală, în exercitarea atribuţiei
prevăzute de art.12 alin.(1) lit.h) din același act normativ.
Legiuitorul însă nu a prevăzut, în cazul cererii de renumărare a voturilor, termenul
înlăuntrul căruia trebuie exercitat acest drept electoral de natură procedurală, după cum nu a
prevăzut nici o cale de contestare în justiţie a deciziei Biroului Electoral Central, dată în
exercitarea prerogativei legale statuate în art.12 alin.(1) lit. i) din aceeași lege.
Fiind vorba despre o situaţie similară nereglementată în mod expres prin lege, devine
deplin aplicabil procedeul analogiei legii, bazat pe identitatea de raţiune (ubi eadem ratio, ibi
idem ius), astfel că, şi în cazul cererii de renumărare a voturilor, trebuie respectat acelaşi termen
legal imperativ prevăzut de art.12 alin.(3) din Legea nr. 208/2015 (48 de ore de la data
încheierii votării).

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 7 din 13 ianuarie 2021

I. Circumstanţele cauzei
1. Decizia Biroului Electoral Central
Prin Decizia nr. 173/12.12.2020, Biroul Electoral Central a respins ca tardive cererile de
renumărare a voturilor pentru Camera Deputaţilor în unele secţii de votare din Circumscripţia
electorală nr. 42 - Municipiul Bucureşti, înregistrate la Biroul Electoral Central cu nr.
1435/BEC/SCD/2020 din 10.12.2020, nr. 1443/BEC/SCD/2020, nr. L444/BEC/SCD/2020, nr.
769
1445/BEC/SCD/2020, nr. 1446/BEC/SCD/2020, nr. 1447/BEC/SCD/2020, nr.
1450/BEC/SCD/2020, nr.145 l/BEC/SCD/2020, nr. 1452/BEC/SCD/2020, nr.
1457/BEC/SCD/2020, nr. 1460/BEC/SCD/2020, nr. 1461/BEC /SCD/ 2020,
nr.1462/BEC/SCD/2020, nr.1463/BEC/SCD/2020, nr. 1470/BEC/SCD/2020,
nr.1474/BEC/SCD/2020, nr. 1477/BEC/SCD/2020, nr. 1479/BEC/SCD/2020, nr.1480/BEC/
SCD/ 2020, nr. 148 l/BEC/SCD/2020, nr. 1473/BEC/SCD/2020, nr.1476/BEC/SCD/ 2020,
nr. 147 l/BEC/SCD/2020 şi nr. 1465/BEC/SCD/2020 din 11.12.2020.
Pentru a hotărî astfel, Biroul Electoral Central a avut în vedere următoarele considerente:
Potrivit art.63 alin.(3) din Constituţia României, republicată, Parlamentul nou ales se
întruneşte, la convocarea Preşedintelui României, într-un termen maximal de cel mult 20 de zile
de la alegeri, astfel încât să se asigure respectarea prevederilor constituţionale referitoare la
durata mandatului Camerei Deputaţilor şi Senatului.
Astfel, procedura electorală presupune, într-o ordine firească, o succesiune de etape -
stabilirea listelor electorale şi a secţiilor de votare, înfiinţarea birourilor electorale, depunerea
candidaturilor, campania electorală, desfăşurarea votării, stabilirea rezultatelor -, fiecare trebuind
să se finalizeze în termenele prevăzute de lege. În stabilirea acestor termene s-a avut în vedere şi
posibilitatea formulării unor contestaţii, întâmpinări, cereri sau căi de atac, expres prevăzute de
lege, de competenţa birourilor electorale şi/sau a instanţelor de judecată, astfel încât
neregularităţile produse în procesul electoral să poată fi îndreptate.
Rezultă că întregul proces de alegere şi de constituire a Parlamentului este caracterizat
prin celeritate, aceasta fiind şi raţiunea pentru care prevederile Legii nr. 208/2015 privind
alegerea Senatului şi a Camerei Deputaţilor, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea
Autorităţii Electorale Permanente, cu modificările şi completările ulterioare, stabilesc termene
scurte şi imperative pentru contestarea rezultatului alegerilor.
Potrivit art. 12 alin. (3) din Legea nr. 208/2015, cu modificările şi completările ulterioare,
„Cererea de anulare a alegerilor dintr-o secţie de votare sau circumscripţie electorală pentru
frauda electorală se poate face numai de către competitorii electorali care au participat la alegeri
în circumscripţia electorală respectivă. Cererea se depune la Biroul Electoral Central in termen de
cel mult 48 de ore de la data încheierii votării, sub sancţiunea decăderii. Cererea trebuie temeinic
motivată şi însoţită de dovezile pe care se întemeiază. Lipsa probelor atrage respingerea cererii.
Cererea poate fi admisă numai dacă cel care a sesizat nu este implicat în producerea fraudei şi
numai dacă se stabileşte că aceasta a fost de natură să modifice atribuirea mandatelor.
Soluţionarea cererii de anulare a alegerilor de către Biroul Electoral Central se face în cel mult 3
zile de la data înregistrării acesteia. Decizia Biroului Electoral Central poate fi atacată în termen
de 24 de ore de la data aducerii la cunoştinţă publică la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care
soluţionează în termen de cel mult 3 zile de la data sesizării. În termen de cel mult 10 zile de la
data rămânerii definitive a admiterii cererii de anulare a alegerilor prin hotărâre judecătorească
definitivă se organizează un nou scrutin, în secţiile de votare sau în circumscripţia electorală unde
s-a constatat frauda electorală. Biroul de circumscripţie electorală împreună cu autorităţile
administraţiei publice locale vor asigura buna desfăşurare a noului scrutin, cu aplicarea
corespunzătoare a dispoziţiilor prezentei legi. Până la obţinerea noilor rezultate se suspendă
operaţiunile electorale privind numărarea voturilor şi constatarea rezultatelor."
Biroul Electoral Central a reţinut că legiuitorul nu permite folosirea unor modalităţi de
contestare a rezultatelor alegerilor, după expirarea termenului prevăzut de art. 12 alin. (3) din
Legea nr. 208/2015, cu modificările şi completările ulterioare, deoarece asta ar însemna practic să
se pună sub semnul incertitudinii un timp îndelungat rezultatele alegerilor şi, astfel, să se
împiedice constituirea Parlamentului în termenul fixat de constituant.
770
 Or, dacă în cazul fraudelor electorale, fapte încriminate ce afectează grav voinţa
alegătorilor, s-a prevăzut un termen limită pentru depunerea cererilor de anulare a alegerilor, cu
atât mai mult acesta este aplicabil în cazul sesizărilor privind renumărarea voturilor, care potrivit
dispoziţiilor art.12 alin.(1) lit.i) din Legea nr. 208/2015, cu modificările şi completările ulterioare,
poate fi dispusă de Biroul Electoral Central în situaţia în care constată, pe baza probelor
administrate, că au fost comise erori ori au fost înregistrate neconcordanţe între datele înregistrate
în procesele-verbale.
Dincolo de dispoziţiile expres prevăzute de lege, tocmai pentru a asigura previzibilitatea
întregului proces electoral, au fost emise şi de către Biroul Electoral Central în aplicarea legii:
Decizia nr. 8/ 2020 pentru modificarea Deciziei Biroului Electoral Central nr. 1/11.09.2020
privind datele la care se consideră împlinite, la alegerile pentru Senat şi Camera Deputaţilor din
anul 2020, termenele prevăzute de Legea nr. 208/2015 privind alegerea Senatului şi a Camerei
Deputaţilor, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente şi de
Legea nr. 288/2015 privind votul prin corespondenţă, precum şi modificarea şi completarea Legii
nr. 208/2015 privind alegerea Senatului şi a Camerei Deputaţilor, precum şi pentru organizarea şi
funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente; Decizia nr. 61/2020 privind normele tehnice de
completare şi verificare, precum şi circuitul proceselor- verbale privind consemnarea rezultatului
votării la alegerile pentru Senat şi Camera Deputaţilor din anul 2020 şi Circulara nr.
1238/BEC/SCD/07.12.2020 privind transmiterea de către birourile electorale de circumscripţie a
cererilor şi contestaţiilor primite care sunt de competenţa Biroului Electoral Central, prin care s-a
adus la cunoştinţă termenul maxim de soluţionare a tuturor cererilor privind nereguli ce vizau
numărarea şi centralizarea rezultatelor votării.
A reţinut Biroul Electoral Central că petentul a avut cunoştinţă de termenele în care putea
sesiza Biroul Electoral Central cu cererile sale, aspect care reiese din împrejurarea că a şi uzat de
acest drept, cererile sale formulate în termen fiind deja soluţionate prin Decizia nr.
129/10.12.2020 privind renumărarea voturilor pentru candidaţii independenţi, a voturilor nule şi
albe exprimate pentru Camera Deputaţilor în secţiile de votare nr. 152, 244, 463, 510, 841, 955,
1035 şi 1216 din Circumscripţia electorală nr. 42 - Municipiul Bucureşti.
2. Calea de atac exercitată în cauză
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, la data de
14.12.2020, A. a formulat în contradictoriu cu Biroul Electoral Central, „apel” împotriva Deciziei
nr. 173/12.12.2020 a Biroului Electoral Central, solicitând:
- pe calea ordonanței preşedinţiale, admiterea apelului împotriva Deciziei nr.
173/12.12.2020, desfiinţarea acestei decizii şi a tuturor actelor subsecvente emise de BEC,
respingerea ca neîntemeiată a excepţiei de tardivitate a cererilor de renumărare a voturilor
înregistrate la Biroului Electoral Central cu numerele 1435/BEC/SCD/2020 din 10.12.2020 ;
1443-1441, 1450-1452, 1457, 1460-1463, 1465,1470, 1471, 1473,1474, 1476,1479, 1480-1481
din 11.12.2020; judecarea în fond şi admiterea cererilor de renumărare a voturilor în secţiile de
votare constituite pentru alegerea membrilor Camerei Deputaţilor în cadrul Circumscripţiei
Electorale nr. 42 Bucureşti, având nr. 11, 56, 106, 110, 138, 139, 154, 159, 225, 246, 270, 709,
791, 807, 813, 839, 845, 856, 859, 862, 864, 903, 905, 910, 955, 995, 996, 1216, 1272, şi 1273;
- pe calea ordonanței preşedinţiale, suspendarea procedurii de publicare în Monitorul
Oficial al României Partea I, până la soluţionarea definitivă a cererii de desfiinţare a Deciziei nr.
173/12.12.2020 şi renumărarea voturilor potrivit dispoziţiei prezentei instanţe.
- în subsidiar, în cazul în care se va aprecia că se poate dispune publicarea rezultatului,
suspendarea procedurii de încetare a activităţii Biroului Electoral Central, până la soluţionarea

771
definitivă a cererii de desfiinţare a Deciziei nr. 173/12.12.2020 şi renumărarea voturilor potrivit
dispoziţiei prezentei instanţe.
În motivarea căii de atac formulate împotriva deciziei Biroului Electoral Central, petentul
a arătat următoarele:
În ceea ce priveşte competenţa materială şi teritorială a instanţelor, petentul a evocat
decizia RIL nr. 16/2017, susţinând că, simplul fapt că legea nu precizează că actele emise de
birourile electorale pot fi atacate la instanţa de judecată şi nu se indică o anumită specializare a
acesteia, nu înseamnă că ele nu pot fi supuse controlului judecătoresc, deoarece:
- potrivit Deciziei nr. 16/2017, în materie electorală se instituie această cale de atac specială, a
apelului pe calea ordonanţei preşedinţiale;
- chiar dacă nu ar fi fost pronunţat acest recurs în interesul legii, în materia unui act administrativ
emis de o autoritate publică ar fi fost aplicabile dispoziţiile dreptului comun în materia
contenciosului administrativ, reprezentate de dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi
urm;
- aceasta deoarece în materie electorală birourile electorale sunt autorităţi administrative
temporare, iar pentru actele administrative ale unei autorităţi administrative trebuie recunoscută
în mod obligatoriu cel puţin o cale de atac în justiţie.
Din cuprinsul art. 115 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 208/2015 rezultă că numai hotărârile
instanţelor de judecată pronunţate potrivit competenţei stabilite de Legea nr. 208/2015 pot fi
definitive şi irevocabile şi doar împotriva lor nu există cale de atac. Or, hotărârile şi deciziile
birourilor electorale sunt pronunţate în cadrul jurisdicţiilor specifice activităţii electorale şi ele nu
exclud accesul liber la justiţie.
Hotărârile birourilor electorale, fiind acte cu caracter jurisdicţional ale organelor
administrative, pot fi atacate în justiţie de către cei interesaţi, în condiţiile legii contenciosului
administrativ (Decizia Curţii Constituţionale nr. 325/14.09.2004). Decizia pronunţată în materie
electorală de către C.C.R., deşi era anterioară Legii nr. 208/2015, consacră la rândul său
necesitatea recunoaşterii unei căi de atac, fie că ar fi vorba de o cale prevăzută în contencios
administrativ sau de o cale civilă, cum este cazul prezentei.
Accesul la justiţie reprezintă un drept fundamental ce nu poate fi îngrădit, în caz contrar
devenind irealizabil, lipsit de conţinut dreptul persoanei la un proces echitabil şi la soluţionarea
cauzelor într-un termen rezonabil. Accesul la justiţie trebuie să fie asigurat în mod real, efectiv.
Evocând reglementările la nivel internaţional şi intern, precum şi jurisprudenţa instanţei
de contencios european al drepturilor omului, petentul a arătat că orice persoană are dreptul ca, în
situaţia în care îi sunt încălcate drepturile sau libertăţile recunoscute de lege, inclusiv drepturi în
materie electorală, să se poată adresa justiţiei pentru a i se analiza cauza de către un tribunal
independent şi imparţial, sens în care să beneficieze de o cale de atac efectivă în faţa unei instanţe
judecătoreşti.
Nu s-ar putea susţine faptul că Biroul Electoral Central ar reprezenta garanţia respectării
drepturilor reclamantului recunoscute de lege, mai exact al celui de a fi ales, în condiţiile in care
această autoritate nu este o instanţă de judecată, ci o autoritate administrativă temporară, care nu
oferă garanţii de imparţialitate, întrucât în componenţa sa se regăsesc reprezentanţi ai partidelor
politice, direct interesate ca reclamantul să nu acceadă la un loc în Camera inferioară a
Parlamentului, întrucât accederea sa implică automat ca un alt partid politic reprezentat direct în
acest organism să „cedeze" un mandat în Parlament. De altfel, Biroul Electoral Central nu asigură
nici condiţiile de contradictorialitate, dreptul la apărare nefiindu-i astfel garantat, şi asta cu atât
mai mult cu cât candidaţii independenţi nu pot avea reprezentant în Biroul Electoral Central.

772
 O acţiune ar fi inadmisibilă doar în ipoteza în care o normă specială ar reglementa o cale
pe atac, ceea ce ar exclude de la aplicare norma generală în raport de principiul de drept specialia
generalibus derogant. Or, norma specială a Legii nr. 208/2015 nu reglementează explicit o cale
specială de atac împotriva deciziilor birourilor electorale de respingere a cererilor de renumărare,
ceea ce înseamnă că acestea pot fi atacate pe calea dreptului comun, prin cerere de apel în
procedura ordonanţei preşedinţiale, aşa cum a stabilit Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin
Decizia nr. 16/2017. De asemenea, în opinia petentului, nu este incidentă nici ipoteza încălcării
principiului de drept electa una via, non datur recursus ad alteram, legiuitorul nereglementând
două căi procedurale cu aceeaşi finalitate.
În ceea ce priveşte admisibilitatea cererii de suspendare a procedurii de publicare a
rezultatelor, petentul a arătat că în măsura în care instanţa nu ar dispune de urgenţă sistare
procedurii de publicare a rezultatelor votului exprimat la alegerile pentru Senat şi Camera
Deputaţilor desfăşurate în data de 6 decembrie 2020, ori o altă măsură de sistare echivalentă,
atunci Biroul Electoral Central şi-ar înceta activitatea potrivit dispoziţiilor art.12 alin.(6) din
Legea nr. 208/2015, în termen de 48 de ore de la publicare, făcând astfel imposibilă investirea
oricărei instanţe cu orice fel de cerere din partea reclamantului, în vederea obţinerii unei protecţii
a dreptului fundamental al reclamantului de a fi ales.
Urgenţa cererii de sistare derivă din chiar termenul de 48 de ore prevăzut la art. 12 alin.(6)
din lege, numai prin pronunţarea unei hotărâri care să împiedice de facto încetarea activităţii
Biroului Electoral Central fiind posibilă asigurarea unei minime protecţii a acestuia în faţa
iminentei prejudicieri a dreptului la un proces echitabil, care nu poate avea loc în condiţiile
„încetării activităţii” pârâtei responsabile de prejudiciul deja produs prin vătămarea dreptului său
de a fi ales.
Caracterul temporar şi provizoriu al măsurii solicitate se referă la faptul că BEC îşi va
putea totuşi înceta activitatea de îndată ce, soluţionându-se cererea petentului de desfiinţarea a
Deciziei nr. 173/2020, s-ar proceda la renumărarea voturilor, recentralizarea rezultatelor şi
publicarea acestora potrivit legii.
Referitor la fondul cauzei, petentul a arătat că decizia contestată se întemeiază pe o
aplicare eronată şi extensivă a dispoziţiilor art.12 alin.(3) din Legea nr. 208/2015, care prevede
un termen doar pentru formularea cererii de anulare a alegerilor pentru fraudă electorală, însă
termenul respectiv nu poate fi extins/aplicat celorlalte tipuri de cereri, deoarece astfel s-ar adăuga
la lege.
Aplicarea normelor care restrâng exerciţiul unor drepturi civile nu s-ar putea face folosind
interpretarea prin analogie deoarece această manieră de a raţiona logico-juridic este prohibită de
art. 10 din noul Cod civil.
Un alt considerent decizoriu din decizia RIL nr. 16/2017 prevede: „Astfel, drepturile
electorale formează o categorie distinctă între drepturile şi libertăţile cetăţenilor, fiind consfinţite
de Constituţia României în articolele 35-38. Art. 37 din Constituţie prevede dreptul de a fi ales,
dar Legea fundamentală reglementează doar drepturile electorale fundamentale, celelalte drepturi
electorale fiind cuprinse în legislaţia infraconstituţională. Corelativ, legea organică reglementează
dreptul de a depune candidatura pentru a fi ales şi dreptul de contestare a candidaturilor, ca
drepturi electorale de natură procedurală, ce ţin de exercitarea drepturilor electorale fundamentale
(dreptul de vot, dreptul de a alege, dreptul de a fi ales)”.
Nici în Legea nr. 208/2015 şi nici în deciziile nr. 8/2020, nr. 61/2020 şi circulara nr.
1238/202 emise de BEC şi invocate în decizia contestată nu se menţionează un termen limită
până la care poate fi sesizat Biroul Electoral Central cu cereri de renumărare/recentralizare a
voturilor. Mai mult, atribuţiile Biroului Electoral Central sunt expres şi limitativ reglementate de
773
dispoziţiile art. 12 din Legea nr. 208/2015, printre aceste atribuţii neregăsindu-se şi posibilitatea
acestui birou de a reglementa el însuşi termene de formulare a contestaţiilor.
Reglementarea unor astfel de termene este atributul exclusiv al legiuitorului, Biroul
Electoral Central neputându-se substitui acestuia.
De altfel, cel mai bun exemplu în acest sens îl conferă chiar BEC, care a admis cererea sa
înregistrată cu nr. 1396/BEC/SCD/09.12.2020, aşa cum rezultă din considerentele Decizie nr.
129/2020 emisă de BEC pentru renumărarea voturilor în unele secţii de votare din cadrul
Circumscripţiei electorale nr. 42 - Bucureşti.
Anchetarea şi soluţionarea unei cereri de fraudare a alegerilor este o operaţiune mult mai
complexă decât o renumărare/recentralizare a voturilor dintr-o secţie de votare, consecinţele sale
juridice extinse justificând o limitare temporală a exercitării dreptului, însă în privinţa cererilor de
renumărare - a căror punere în aplicare durează cca câteva ore, aşa cum s-a şi observat în urma
pronunţării deciziei BEC nr. 129/2020, pusă în aplicare de birourile electorale ale secţiei de
votare în aceeaşi zi, astfel că şi legiuitorul a apreciat că nu se impune introducerea unui termen de
decădere în privinţa acestor cereri.
"Frauda” este definită foarte clar în art. 12 alin. 4 din Legea nr. 208/2015 ca fiind o "faptă
incriminată de lege", ceea ce nu se confirmă în speţa de faţă, petentul arătând că invocă
erori/neconcordanţe de numărare/transcriere în procesele-verbale referitor la voturile albe, nule şi
ale candidaţilor independenţi, erori care conduc însă la încălcarea dreptului său de a fi ales, în
condiţiile diferenţei infime dintre coeficientul electoral al circumscripţiei în care a candidat
(16.360) şi numărul voturilor obţinute (16.343).
Erorile şi neconcordanţele dintre datele înregistrate în procesele-verbale pot, uneori,
influenţa rezultatul alegerilor la fel de grav ca frauda, însă corectarea acestora se poate realiza cu
o uşurinţă mult mai mare, motiv pentru care se impune, în opinia petentului, judecarea pe fond a
cereri sale.
A mai arătat petentul că cele două proceduri au rezultate diferite, în sensul că fraudarea
alegerilor are ca rezultat anularea alegerilor în secţia de votare/circumscripţia electorală
respectivă, cu finalitatea reorganizării scrutinului electoral în 10 zile de la pronunţarea deciziei de
anulare, iar renumărarea voturilor are ca rezultat stabilirea corectă a numărului de voturi
exprimate de alegători. Renumărarea voturilor la nivelul unei secţii de votare se face într-un
interval scurt, maximum o zi (exemplificând cu decizia Biroului Electoral Central nr.
130/10.12.2020 prin care s-a dispus renumărarea voturilor în întreaga circumscripţie electorală
nr. 3 Argeş până cel mai târziu la 11.12.2020).
Prin urmare, conchide petentul, admiterea cererilor de renumărare înregistrate la Biroul
Electoral Central în 10.12.2020, respectiv 11.12.2020, nu ar împiedica constituirea Parlamentului
în termenul fixat de constituant, cum în mod greşit a reţinut Biroul Electoral Central, renumărarea
putând fi efectuată cu mult înainte de expirarea termenului de 20 de zile.
În calitatea sa de candidat independent nu ar putea avea resursele unui partid politic spre a
face numărătoare paralelă, mai ales că nici legea nu îi conferă aceleaşi drepturi - partidul politic
având reprezentanţi în secţiile de votare, precum şi în birourile electorale, în timp ce candidaţii
independenţi nu beneficiază de niciuna dintre aceste garanţii.
3. Sentinţa pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti
Prin sentinţa civilă nr. 135 F/17.12.2020, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a
admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în
favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia civilă.
Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a reţinut următoarele considerente de fapt şi de drept:

774
 Hotărârea contestată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 12 alin. (3) din Legea nr.
208/2015, care consacră o competenţă specială în privinţa căilor de atac împotriva Deciziei
Biroului Electoral Central, în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie: „Decizia Biroului
Electoral Central poate fi atacată în termen de 24 de ore de la data aducerii la cunoştinţă publică
la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie”.
Statuările Deciziei nr.16/2017 date în recurs în interesul legii de Inalta Curte de Casaţie şi
Justiţie nu sunt incidente în cauză, întrucât acestea se referă la competenţa materială procesuală
de soluţionare a contestaţiilor împotriva deciziilor birourilor electorale de circumscripţie de
admitere sau respingere a candidaturilor revine instanţelor civile.
Or, în cauză, câtă vreme legea stabileşte o competenţă specială, nu mai pot fi aplicate
considerentele Deciziei nr.16/2017, acestea nefiind obligatorii, întrucât art. 517 alin. 4 din Codul
de procedură civilă consacră obligativitatea hotărârii dată în recurs în interesul legii numai asupra
problemei de drept dezlegate.
Reclamantul invocă posibilitatea stabilirii competenţei conform considerentelor decizorii
ale Deciziei nr.16/2017 sau după regulile de drept comun ale contenciosului administrativ
reglementate de Legea nr. 554/2004, motivat de faptul că dispoziţiile art. 12 alin. (3) din Legea
nr. 208/2015, avute în vedere de Biroul Electoral Central la pronunţarea Deciziei nr.
173/12.12.2020 nu erau incidente, întrucât aveau o sferă restrânsă de aplicabilitate, respectiv
numai în privinţa cererii de anulare a alegerilor dintr-o secţie de votare sau circumscripţie
electorală pentru frauda electorală, astfel încât nu puteau fi aplicate prin analogie.
Aceasta este însă o problemă de drept care vizează însăşi soluţia dată de Biroul Electoral
Central, care nu poate fi dezlegată în demersul de stabilire a competenţei, demers care se
raportează la obiectul procesual - respectiv actul atacat, la natura acestuia şi procedura adoptării,
la emitent şi la temeiul juridic ce rezultă din cerere, iar nu la un alt temei juridic eventual
incident.
În ceea ce priveşte temeiul de drept reprezentat de dispoziţiile art. 997 alin.1 din Codul
de procedură civilă şi petitele prin care s-a solicitat dispunerea unor măsuri pe calea ordonanţei
preşedinţiale, cu consecinţa posibilei calificări a acţiunii ca fiind una de fond, curtea de apel a
avut în vedere dispoziţiile art. 998 din acelaşi cod, potrivit cărora competenţa soluţionării
ordonanţei preşedinţiale aparţine instanţei competente să soluţioneze fondul cauzei.
Potrivit art. 12 alin.1 lit. i), Biroul Electoral Central are competenţa de a dispune
renumărarea voturilor într-o secţie de votare sau refacerea centralizării voturilor şi rezultatului
alegerilor dintr-o circumscripţie electorală, iar potrivit art. 96 alin.1 lit. e) din Legea nr. 208/2015,
Biroul Electoral Central are competenţa de a rezolva întâmpinările şi contestaţiile depuse legate
de numărul voturilor valabil exprimate, obţinute de fiecare listă de candidaţi sau de fiecare
candidat independent.
În exerciţiul acestor competenţe, Biroul Electoral Central a analizat contestaţiile formulate
de reclamant şi a apreciat că sunt supuse dispoziţiilor art. 12 alin. (3) din Legea nr. 208/2015,
considerate aplicabile.
Analiza aspectului dacă cererea de renumărare a voturilor justificată pe motivele expuse,
este supusă prin analogie dispoziţiilor art. 12 alin. (3) din Legea nr. 208/2015, în raport şi de
definiţia fraudei cuprinsă în art. 12 alin.4 din lege, în sensul de orice faptă incriminată de lege
care are loc în timpul numărării voturilor şi încheierii proceselor-verbale şi care are ca rezultat
denaturarea voinţei alegătorilor, este o analiză de fond.
Prin urmare, soluţionarea pe fond a cererii reclamantului, cuprinsă în primul petit teza
subsecventă, revine în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţă căreia îi revine şi

775
competenţa soluţionării cererilor urgente şi vremelnice formulate în condiţiile art. 997, 998 din
Codul de procedură civilă.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Petentul A., competitor electoral participant la alegerile pentru Senat şi Camera
Deputaţilor organizate în data de 6 decembrie 2020, în calitate de candidat independent pentru un
mandat de deputat în circumscripţia electorală nr. 42 – Municipiul Bucureşti, a supus controlului
judecătoresc, prin prezenta cale de atac în justiţie, decizia nr.173/12.12.2020 emisă de Biroul
Electoral Central prin care i-au fost respinse ca tardive cererile de renumărare a voturilor pentru
Camera Deputaţilor în unele secţii de votare din circumscripţia electorală anterior menţionată,
înregistrate în datele de 10.12.2020, respectiv 11.12.2020, precizate în detaliu în cele ce preced.
Prealabil examinării criticilor de fond aduse soluţiei de aplicare a sancţiunii decăderii
petentului din dreptul de a solicita renumărarea voturilor, Înalta Curte reţine admisibilitatea
prezentei căi de contestare a hotărârii cu caracter administrativ-jurisdicţional emisă de Biroul
Electoral Central.
Sunt avute în vedere, pe de o parte, asigurarea efectivităţii dreptului de acces la justiţie şi
dreptului la un proces echitabil, garanţii consacrate deopotrivă în legislaţia internă şi în cea
internaţională, iar, pe de altă parte, folosirea procedeului analogiei legii (ubi eadem ratio, ibi
idem ius), în acord cu prevederile art.5 alin.(3) din Codul de procedură civilă, argument de
interpretare ce urmează a fi detaliat în cadrul examinării fondului motivelor de contestaţie în
justiţie.
Analizând, astfel, pe fond criticile petentului, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al
acestora, întrucât:
Între principalele atribuţii legale ale Biroului Electoral Central, care interesează prezenta
analiză, consacrate de Legea nr. 208/2015 privind alegerea Senatului şi a Camerei Deputaţilor,
precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente, cu modificările şi
completările ulterioare, se înscriu cele prevăzute de art.12 alin.(1) lit.h) – „anulează alegerile
dintr-o secţie de votare sau circumscripţie electorală în cazul în care constată că votarea sau
stabilirea rezultatului alegerilor a avut loc prin fraudă electorală” şi lit.i) – „poate dispune
renumărarea voturilor într-o secţie de votare sau refacerea centralizării voturilor şi rezultatului
alegerilor dintr-o circumscripţie electorală în situaţia în care constată, pe baza probelor
administrate, că au fost comise erori ori au fost înregistrate neconcordanţe între datele înregistrate
în procesele-verbale”.
În mod evident, cererea de anulare a alegerilor pentru fraudă electorală şi cea de
renumărarea a voturilor reprezintă, în cadrul procesului electoral, două proceduri distincte, atât
din perspectiva modalităţii de derulare, cât şi a finalităţii concrete urmărite. Deopotrivă, însă,
constituie mecanisme procedurale menite să protejeze şi să asigure exercitarea unui drept
electoral fundamental (dreptul de a fi ales), fiind urmărit un scop general comun, acela al
corectitudinii rezultatului alegerilor.
Sub aspectul mecanismelor procedurale de sesizare a unor atare neregularităţi ivite în
procesul electoral şi al căilor de atac prin care se pot supune controlului judecătoresc deciziile
Biroului Electoral Central date în exercitarea atribuţiilor în discuţie, Înalta Curte are în vedere
conţinutul art.12 alin.(3) din actul normativ precitat, potrivit cu care: „Cererea de anulare a
alegerilor dintr-o secţie de votare sau circumscripţie electorală pentru fraudă electorală se poate
face numai de către competitorii electorali care au participat la alegeri în circumscripţia electorală
respectivă. Cererea se depune la Biroul Electoral Central în termen de cel mult 48 de ore de la
data încheierii votării, sub sancţiunea decăderii. Cererea trebuie temeinic motivată şi însoţită de
dovezile pe care se întemeiază. Lipsa probelor atrage respingerea cererii. Cererea poate fi admisă
776
numai dacă cel care a sesizat nu este implicat în producerea fraudei şi numai dacă se stabileşte că
aceasta a fost de natură să modifice atribuirea mandatelor. Soluţionarea cererii de anulare a
alegerilor de către Biroul Electoral Central se face în cel mult 3 zile de la data înregistrării
acesteia. Decizia Biroului Electoral Central poate fi atacată în termen de 24 de ore de la data
aducerii la cunoştinţă publică la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care soluţionează în termen de
cel mult 3 zile de la data sesizării. În termen de cel mult 10 zile de la data rămânerii definitive a
admiterii cererii de anulare a alegerilor prin hotărâre judecătorească definitivă se organizează un
nou scrutin, în secţiile de votare sau în circumscripţia electorală unde s-a constatat frauda
electorală. Biroul de circumscripţie electorală împreună cu autorităţile administraţiei publice
locale vor asigura buna desfăşurare a noului scrutin, cu aplicarea corespunzătoare a dispoziţiilor
prezentei legi. Până la obţinerea noilor rezultate se suspendă operaţiunile electorale privind
numărarea voturilor şi constatarea rezultatelor”.
Rezultă din cuprinsul normei juridice anterior redate că legiuitorul a reglementat în mod
expres o cale de contestare specifică, pentru ipoteza fraudei electorale, fiind vorba despre cererea
de anulare a alegerilor, supusă termenului legal imperativ de 48 de ore de la data încheierii
votării, sub sancţiunea decăderii. De asemenea, a fost reglementată expres şi calea de atac în
justiţie împotriva deciziei emise de către structura electorală, în exercitarea atribuţiei prevăzute de
art.12 alin.(1) lit.h) din Legea nr. 208/2015.
Legiuitorul însă nu a prevăzut, şi în cazul cererii de renumărare a voturilor, termenul
înlăuntrul căruia trebuie exercitat acest drept electoral de natură procedurală, după cum nu a
prevăzut nici o cale de contestare în justiţie a deciziei Biroului Electoral Central, dată în
exercitarea prerogativei legale statuate în art.12 alin.(1) lit. i) din acelaşi act normativ.
Însă, fiind vorba despre o situaţie similară nereglementată în mod expres prin lege, devine
deplin aplicabil procedeul analogiei legii, bazat pe identitatea de raţiune (ubi eadem ratio, ibi
idem ius).
Aceasta întrucât, potrivit dispoziţiilor art.5 alin.(2) şi (3) din Codul de procedură civilă
„(2) Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau
incompletă. (3) În cazul în care o pricină nu poate fi soluţionată nici în baza legii, nici a
uzanţelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii
asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere
toate circumstanţele acesteia şi ţinând seama de cerinţele echităţii”.
Contrar susţinerilor petentului, Înalta Curte are în vedere că Biroul Electoral Central a
utilizat corect argumentul de analogie şi a expus într-o manieră detaliată, logică şi convingătoare,
raţiunile pentru care a reţinut că trebuie aplicat şi în cazul cererii de renumărare a voturilor
acelaşi termen legal imperativ prevăzut de art.12 alin.(3) din Legea nr. 208/2015 (48 de ore de la
data încheierii votării) şi, pe cale de consecinţă, a dedus în mod corect incidenţa sancțiunii
decăderii petentului din dreptul de a solicita renumărarea voturilor, în cazul cererilor introduse în
10.12.2020, respectiv 11.12.2020, raportat datei de 6.12.2020 când a avut loc scrutinul electoral.
Astfel, în mod corect a avut în vedere Biroul Electoral Central argumentul că, potrivit
art.63 alin.(3) din Constituţia României, republicată, Parlamentul nou ales se întruneşte, la
convocarea Preşedintelui României, într-un termen de cel mult 20 de zile de la alegeri, astfel
încât să se asigure respectarea prevederilor constituţionale referitoare la durata mandatului
Camerei Deputaţilor şi Senatului.
Întrucât procedura electorală presupune, într-o ordine firească, o succesiune de etape,
fiecare trebuie să se finalizeze în termenele prevăzute de lege, la stabilirea cărora s-a avut în
vedere şi posibilitatea formulării unor contestaţii, întâmpinări, cereri sau căi de atac, expres
prevăzute de lege, de competenţa birourilor electorale şi/sau a instanţelor de judecată, astfel încât
777
neregularităţile produse în procesul electoral să poată fi îndreptate. Ca atare, întregul proces de
alegere şi de constituire a Parlamentului este caracterizat prin celeritate, aceasta fiind şi raţiunea
pentru care prevederile Legii nr. 208/2015 stabilesc termene scurte şi imperative pentru
contestarea rezultatului alegerilor, aspect reţinut judicios în motivarea deciziei atacate.
Tot astfel, în mod corect a reţinut Biroul Electoral Central argumentul că legiuitorul nu
permite folosirea unor modalităţi de contestare a rezultatelor alegerilor, după expirarea
termenului prevăzut de art.12 alin.(3), deoarece ar însemna să se pună sub semnul incertitudinii
un timp îndelungat rezultatele alegerilor şi, astfel, să se împiedice constituirea Parlamentului în
termenul fixat de constituant.
Or, dacă în cazul fraudelor electorale, fapte încriminate ce afectează grav voinţa
alegătorilor, s-a prevăzut un termen limită pentru depunerea cererilor de anulare a alegerilor, cu
atât mai mult acesta este aplicabil în cazul sesizărilor privind renumărarea voturilor, care potrivit
dispoziţiilor art.12 alin.(1) lit.i), poate fi dispusă de Biroul Electoral Central în situaţia în care
constată, pe baza probelor administrate, că au fost comise erori ori au fost înregistrate
neconcordanţe între datele înregistrate în procesele-verbale.
Un argument suplimentar pentru aplicarea procedeului analogiei legii a fost evidențiat de
însăși conduita petentului, competitor electoral, care, pentru motive asemănătoare, a uzitat
înlăuntrul termenului legal de dreptul de a solicita renumărarea voturilor în alte secții de votare
din aceeași circumscripție electorală, beneficiind de o decizie favorabilă a Biroul Electoral
Central (nr.129/10.12.2020), aspect reținut judicios de către emitentul deciziei contestate în
litigiul pendinte.
Drept urmare, Biroul Electoral Central nu a adăugat la lege, cum susţine fără temei
petentul, ci a realizat o aplicare corectă a procedeului analogiei legii, argumentând identitatea de
raţiune şi necesitatea aplicării termenului legal prevăzut de lege pentru ipoteza fraudei electorale
şi în situaţia asemănătoare, însă nereglementată, a altor neregularităţi - „erori” ori
„neconcordanţe” - pretins a fi fost produse în procesul electoral şi pentru îndreptarea cărora
petentul a solicitat renumărarea voturilor.
Contrar susţinerilor petentului, decizia Biroului Electoral Central nu nesocoteşte
prevederile art.10 din Codul civil, care reglementează limitele aplicării prin analogie a legii
civile, întrucât norma în discuţie nu introduce o restrângere a exerciţiului unor drepturi civile, în
sensul textului de lege, ci reglementează cadrul exercitării acestui drept electoral de natură
procedurală, care nu este unul absolut.
Pentru toate considerentele expuse, reţinând caracterul nefondat al motivelor de
contestaţie invocate şi, în consecinţă, al cererilor accesorii formulate, Înalta Curte a respins
contestaţia formulată de petentul A. împotriva deciziei nr.173/12.12.2020 a Biroului Electoral
Central.

778
 II. Participanţii la procesul civil

2. Societate radiată din registrul comerțului. Lipsa capacității procesuale de folosință.

Cerere de introducere în cauză a foștilor asociați. Condiții și efecte

C.proc.civ., art. 32, art. 38, art. 56

Legea nr. 85/2006, art. 132 alin. (2)

În cazul persoanelor juridice transmiterea legală a calităţii procesuale se realizează prin

reorganizarea sau transformarea persoanei juridice care are calitatea de parte în proces.
În cazul în care societatea pârâtă a fost dizolvată şi radiată din registrul comerţului, este
corectă soluția instanței de apel de admitere a excepției lipsei capacității de folosință a acesteia
și de respingere a lărgirii cadrului procesual prin introducerea în cauză a foștilor asociați ai
societății falite radiate, în condițiile în care nu se poate vorbi despre o transmitere convenţională
a calităţii procesuale în sensul dispozițiilor art. 38 C.proc.civ.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 314 din 11 februarie 2021

A.Obiectul cererii introductive

Prin cererea înregistrată la data de 25 iunie 2014 pe rolul Tribunalului Sibiu, astfel cum a
fost completată, reclamanta A. SCM a chemat în judecată pe pârâţii B. SA Bucureşti şi Sucursala
Sibiu - B., SC C. SRL Sibiu prin administrator judiciar D. IPURL Bucureşti, SC E., F. şi G., H. şi
I., J. şi K., solicitând instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa să dispună:
- nulitatea absolută a contractului de ipotecă autentificat sub nr. 873 din 4 august 2011 de
către BNP L., încheiat între reclamanta A. SCM şi pârâta B. SA prin Sucursala Sibiu - B. SA,
având ca obiect construcţii industriale şi edilitare reprezentând restaurantul X, situat în Sibiu, str.
Y, nr. 32, înregistrat în CF Sibiu 103769 nr. top 1947/3/9/7, aflat în proprietatea reclamantei,
orice alte amelioraţiuni, extinderi, servituţi, drept de acces, create în favoarea imobilului, orice
alte construcţii edificate pe terenurile imobilului;
-anularea Încheierii de carte funciară de înscriere a dreptului de ipotecă şi a interdicţiei de
înstrăinare în CF 103769 Sibiu nr. top 1947/3/9/7;
-nulitatea absolută parţială a contractului de credit încheiat la data de 3 august 2011 între
reclamantă şi pârâţi de rang 1-7 cu privire la capitolul 13 „Garanţii şi poliţe de asigurare”,
nulitatea absolută parţială a actului adiţional nr. 1 din 21 noiembrie 2011; nulitatea absolută
parţială nr. 2 din 6 august 2013 cu privire la art. 4 ultimul alineat.
- nulitatea absolută parţială a contractului de cesiune de creanţă încheiat la data de 14
martie 2014 între pârâta de rang 1 B. în calitate de cedent şi pârâţii de rang 4 F. şi G., în calitate
de cesionari, având ca obiect creanţa în valoare de 791.154,13 euro, cu privire la art. 1.2 alin. 4
privind ipoteca imobiliară de prim rang asupra imobilului construcţii industrial şi edilitare
reprezentând restaurantul X, situat în Sibiu, str. Y nr. 32, înregistrat în CF Sibiu 103769 nr. top
1947/3/9/7;
- anularea Încheierii de notare a contractului de cesiune de creanţă încheiat la data de 14
martie 2014, înscris la poziţia C4 în CF 103769 Sibiu nr. top 1947/3/9/7; cu cheltuieli de
judecată.
În primul ciclu procesual:
B. Hotărârea primei instanţe
779
 Prin sentinţa civilă nr. 1091 din 24 decembrie 2015, pronunţată în dosarul nr. x/85/2014,
Tribunalul Sibiu, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins ca
neîntemeiată acţiunea, astfel cum a fost formulată şi completată.
C. Hotărârea instanţei de apel
Prin decizia civilă nr. 504 din 5 decembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Alba-Iulia,
Secţia a II-a civilă, s-a admis apelul declarat de reclamanta A. SCM, a fost schimbată în tot
sentinţa atacată, în sensul că a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta A. SCM astfel cum a
fost formulată şi completată.
S-a respins apelul declarat de pârâţii F. şi G. împotriva aceleiaşi sentinţe.
Prin încheierea nr. 76 din 14 decembrie 2016, Curtea de Apel Alba-Iulia, Secţia a II-a
civilă, a admis cererea intimatei-pârâte B. SA şi a dispus lămurirea dispozitivului deciziei nr.
504/2016, în sensul ca obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată stabilită în sarcina pârâţilor să
fie suportată în cotă de ½ de către B. şi în cotă de ½ de către F. şi G. şi a respins cererea de
acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimaţii F. şi G.
D. Hotărârea instanţei de recurs
Împotriva deciziei civile nr. 504 din 5 octombrie 2016, lămurită prin Încheierea civilă nr.
76 din 14 decembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Alba-Iulia, Secţia a II-a civilă, au
declarat recurs pârâtele B. SA Bucureşti şi B. SA - Sucursala Sibiu şi pârâţii F. şi G., în temeiul
dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ. şi, respectiv, art. 488 alin. 1 pct. 5 şi 8 C.proc.civ.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă, prin decizia nr. 1294 din 24 aprilie
2018, a admis recursurile, a casat decizia civilă nr. 504 din 5 octombrie 2016 pronunţată de
Curtea de Apel Alba-Iulia, Secţia a II-a civilă, şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Pentru a pronunţa astfel, Înalta Curte a apreciat ca fiind incident motivul de nelegalitate
prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ.
În acest sens, Înalta Curte a reţinut că tribunalul a apreciat că reclamanta A. SCM a
invocat drept motiv de nulitate depăşirea limitelor mandatului acordat reprezentantului său pentru
semnarea contractului de ipotecă, context în care a analizat această susţinere, concluzionând că o
eventuală depăşire a limitelor împuternicirii date de mandat, împrejurare care nu a fost reţinută în
cauză, nu antrenează nulitatea absolută a actului, cu atât mai mult cu cât actul a fost ratificat tacit.
Pe de altă parte, s-a reţinut de instanţa de fond că motivele invocate în acţiune au vizat
împrejurări ulterioare încheierii contractului de ipotecă, şi nu condiţii de fond sau de formă a
căror nerespectare să atragă nulitatea absolută.
Pe de altă parte, instanţa de apel a reţinut că prin invocarea de către reclamantă a lipsei
capacităţii de a contracta a preşedintelui A. SCM, în numele reclamantei, se înţelege că
reclamanta a vizat contractarea în lipsa condiţiilor angajate, în lipsa acordului său, care nu a fost
decât condiţionat, iar condiţiile nu au fost îndeplinite, motiv pentru care a înlăturat apărarea
pârâţilor F. şi G. referitoare la faptul că motivele de nulitate constând în cauza ilicită, lipsa
obiectului determinat şi licit şi lipsa consimţământului nu au făcut obiectul analizei primei
instanţe. Nerespectarea condiţiilor echivalează cu lipsa mandatului pentru modalitatea în care s-a
angajat voinţa societăţii, respectiv a consimţământului acesteia la semnarea contractului de
ipotecă şi nu doar cu depăşirea limitelor mandatului, fiind prin urmare sancţionată cu nulitatea
absolută, conform art. 948 C.civ.
Înalta Curte a apreciat, în raport de cele reţinute, că instanţa de apel face confuzie între
lipsa capacităţii de a contracta sau a consimţământului reclamantei şi depăşirea limitelor
mandatului acordat preşedintelui consiliului de administraţie pentru încheierea actelor a căror
nulitate s-a cerut a se constata.

780
 Înalta Curte a constatat că prima instanţă a analizat cererea de chemare în judecată prin
prisma motivelor de nulitate derivate din depăşirea limitelor mandatului preşedintelui consiliului
de administraţie al reclamantei A. SCM, reglementat prin dispoziţiile Legii nr. 1/2005 şi ale Legii
nr. 31/1990, iar prin decizia recurată instanţa de apel, încălcând dispoziţiile art. 478 alin. 1 şi 3
C.proc.civ., a extins analiza şi asupra unor aspecte care nu au făcut obiectul judecăţii tribunalului.
A mai reţinut Înalta Curte că prin criticile invocate în apel reclamanta A. SCM a schimbat
fundamentul juridic al cererii de chemare în judecată, respectiv a cauzei acesteia.
E. Hotărârea instanţei de apel
În rejudecare, după casarea cu trimitere, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel
Alba-Iulia sub nr. x/85/2014*, iar, prin decizia civilă nr. 403 din 29 octombrie 2019, Curtea de
Apel Alba-Iulia, Secţia a II-a civilă, a respins apelurile declarate de reclamanta A. SCM şi pârâţii
F. şi G. împotriva sentinţei civile nr. 1091/C/2015 pronunţată de Tribunalul Sibiu în dosarul nr.
x/85/2014.
A obligat apelanta A. SCM la plata cheltuielilor de judecată, reduse la suma de 25.000 lei,
către intimata B. SA Bucureşti şi B. - Sucursala Sibiu.
F. Calea de atac împotriva deciziei civile nr. 403 din 29 octombrie 2019 pronunţată
de Curtea de Apel Alba - Iulia în dosarul nr. x/85/2014*.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta A. SCM - societate cooperativă
meşteşugărească, prin prisma motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 5, 8
C.proc.civ., solicitând casarea acesteia, cu consecinţa admiterii apelului formulat de către
reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 1091/C din 24 decembrie 2015 pronunţată de Tribunalul
Sibiu în dosarul nr. x/85/2014, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea recursului, reclamanta a criticat încălcarea dispoziţiilor art. 32, art. 56
C.proc.civ., prin aceea că prin încheierea din 8 octombrie 2019 s-a admis excepţia lipsei
capacităţii de folosinţă a SC C. SRL fără a se dispune şi scoaterea din cauză a acestei societăţi
radiate, deşi aceasta nu mai putea sta în judecată.
Consecutiv acestei dispoziţii, instanţa a respins cererea de introducere în cauză a
asociaţiilor C. SRL - radiată, H. şi J., fără a motiva aceasta, deşi exista posibilitatea ca după
radiere să se ajungă la transmiterea universală a patrimoniului către asociaţi - succesori ai
societăţii, transmisiune ce presupune atât transmiterea drepturilor, cât şi a obligaţiilor societăţii,
răspunderea asociaţilor fiind stabilită în art. 219 C. civ. cu referire la art. 235 din Legea nr.
31/1990 şi art. 137 alin. 1 teza a treia din Legea nr. 85/2006.
S-a mai susţinut că instanţa de apel a acordat cheltuieli de judecată intimatei B. depuse şi
solicitate după închiderea dezbaterilor.
Cu referire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., recurenta-
reclamantă a arătat că prin decizia de casare nr. 1294 din 24 aprilie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie s-a dispus casarea cu trimitere spre rejudecare a apelului doar pentru analiza motivului
de nulitate invocat de către reclamanta-apelantă cu privire la depăşirea limitelor mandatului
preşedintelui consiliului de administraţie, M., fără a se da indicaţii sau pronunţa asupra unor
probleme de drept ridicate în cauză în vederea respectării obiectului şi cauzei juridice a acţiunii.
Instanţa de apel, a susţinut recurenta-reclamantă, a preluat greşit din expunerea instanţei
de fond şi a reţinut că la data de 2 octombrie 2009 M. nu avea calitatea de preşedinte al
Consiliului de administraţie al A. SCM, deşi la dosar era depus certificat de la ORC Sibiu din
care reiese că acesta deţinea calitatea de preşedinte conform hotărârii nr. 1 din 24 octombrie
2005, iar la 19 noiembrie 2009 a fost reales în această funcţie.
Tot greşit a reţinut instanţa de apel şi faptul că C. SRL ar fi respectat hotărârea nr. 2/2009,
prin emiterea filei CEC în valoare de 242.110 euro în scopul garantării creditului, deşi, în
781
realitate, mandatul acordat preşedintelui consiliului de administraţie a fost ca ipotecarea
imobilului să se facă numai după depunerea în contul societăţii A. a sumei de 242.110 euro, astfel
încât acceptarea filei CEC s-a făcut cu depăşirea mandatului conferit prin hotărârea AGEA.
S-a mai criticat reţinerea de către instanţa de apel a faptului că A. vizează, prin criticile
aduse în apel, împrejurări care sunt ulterioare contractului de ipotecă încheiat la 4 august 2011,
deşi hotărârea A. a fost adoptată la 8 iunie 2011, împrejurările fiind, deci, anterioare hotărârii
AGEA nr. 4 din 8 iunie 2011.
De asemenea, arată recurenta-reclamantă, hotărârea nr. 4 din 8 iunie 2011 s-a publicat în
Monitorul Oficial la data de 9 august 2011, după încheierea contractului de ipotecă şi de credit
din 4 august 2011, fără a se efectua vreo verificare cu privire la mandatul preşedintelui
Consiliului de Administraţie, rezultând în acest fel că, potrivit art. 3 care vizează declaraţii şi
garanţii din contractul de ipotecă, la punctele f, g, autorizarea garantului ipotecar a fost făcută în
mod corespunzător după obţinerea aprobărilor din partea organelor sale de conducere şi că nu
încalcă niciuna dintre prevederile actelor constitutive ori a regulamentelor de organizare ale
reprezentantului garantului (preşedintele Consiliului de Administraţie).
Aceasta, cu atât mai mult cu cât în contractul de ipotecă la acelaşi pct. 3 lit. b se face
referire la faptul că bunul ipotecat este grevat de sarcini conform extrasului de autentificare nr.
435 din 1 august 2011 din CF, ataşat la anexa 1 a contractului alături de acordul nr. 188542 din
27 iulie 2011 emis de N. Bank, date din care aveau cunoştinţă despre ipotecarea imobilului sub
condiţia depunerii de către C. a sumei de 242.110 euro, anterior încheierii contractului de ipotecă
şi anterior publicării hotărârii AGEA, acte efectuate cu 10 zile înainte de publicarea hotărârii,
pentru că în drept instanţa de apel invocă art. 55 din Legea nr. 1/2005 în care se prevede că în
raport cu terţii societatea este angajată pentru actele organelor sale chiar dacă acestea depăşesc
obiectul de activitate al societăţii în afară de cazul în care aceasta dovedeşte că terţii cunoşteau
sau trebuiau să cunoască împrejurările date, ori acelea din cauză depăşesc limitele puterii
prevăzute de lege.
Prin urmare, a apreciat recurenta, a fost încălcată dispoziţia art. 55 din Legea nr. 1/2005
cu privire la cunoaşterea de către terţi - B. a mandatului acordat preşedintelui Consiliului de
Administraţie şi, implicit, depăşirea acestui mandat la data încheierii contractului.
Instanţa de apel a dat o interpretare eronată şi dispoziţiilor art. 53 şi 54 din Statutul A. şi
art. 55, 65 din Legea nr. 1/2005, încălcând în acest fel normele de drept care reglementează
vânzarea sau garantarea activelor unor societăţi cooperatiste, ceea ce atrage incidenţa motivului
de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ.
G. Apărările intimaţilor-pârâţi
Prin întâmpinarea depusă, B. SA a solicitat, în principal, anularea recursului, ca netimbrat
şi, în subsidiar, respingerea recursului ca neîntemeiat.
Şi intimaţii F. şi G. au formulat întâmpinare, invocând excepţia netimbrării recursului,
precum şi nulitatea recursului, în raport de motivele de recurs care, în opinia intimaţilor, nu se
încadrează strict în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C.proc.civ.
În subsidiar, intimaţii au solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat şi nefondat şi
menţinerea deciziei nr. 403/2019 pronunţată de Curtea de Apel Alba-Iulia, cu cheltuieli de
judecată.
H. Considerentele instanţei de recurs
Analizând recursul din perspectiva criticilor formulate, Înalta Curte a constatat
recursul nefondat pentru următoarele considerente:
Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ. este nefondat.

782
 Potrivit acestui text de lege, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea
dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.
În argumentarea acestui motiv de recurs recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, că
instanţa de apel a încălcat normele prevăzute de art. 32, art. 56 C.proc.civ. cu referire la decizia
nr. 2/2016 - RIL pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constând în aceea că prin
încheierea din 8 octombrie 2009 s-a admis excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a SC C. SRL,
fără a se dispune şi scoaterea din cauză a acestei societăţi radiate.
Consecutiv acestei dispoziţii, instanţa de apel a respins cererea de introducere în cauză a
asociaţilor SC C. SRL - radiată, H. şi J., fără motivare.
Înalta Curte constată nefondate susţinerile recurentei-reclamante în raport de
considerentele încheierii pronunţate în şedinţa publică de la 8 octombrie 2009 de către Curtea de
Apel Alba-Iulia şi din care rezultă fără dubiu că instanţa de apel a pus în discuţia părţilor excepţia
lipsei capacităţii de folosinţă a SC C. SRL, excepţie pe care a şi admis-o motivat de faptul că
societatea C. SRL a fost radiată din registrul comerţului, astfel cum rezultă din sentinţa civilă nr.
8/C/2017 pronunţată de Tribunalul Sibiu în dosarul nr. x/85/2014, având ca obiect falimentul
debitoarei C. SRL, faliment care s-a închis prin aceeaşi hotărâre.
Prin sentinţa civilă nr. 8/C din 12 ianuarie 2017, Tribunalul Sibiu a închis procedura
falimentului debitoarei C. SRL şi a dispus radierea acesteia din registrul comerţului, urmare a
constatării că în averea debitoarei nu mai există bunuri de valorificat şi că s-a efectuat distribuţia
finală a fondurilor obţinute din lichidare, fiind incidente prevederile art. 132 alin. 2 din Legea nr.
85/2006, potrivit cărora o procedură de faliment va fi închisă atunci când judecătorul sindic a
aprobat raportul final, când toate fondurile sau bunurile din averea debitorului au fost distribuite
şi când fondurile nereclamate au fost depuse la bancă.
Instanţa de apel a respins cererea de introducere în cauză a pârâţilor H. şi J., foşti asociaţi
ai societăţii radiate C. SRL, prin trimitere la considerentele decizorii ale sentinţei nr. 8/C/2017
din care nu rezultă că ar fi avut loc vreo transmitere către foştii asociaţi a vreunei sume reziduale
rezultată în urma distribuirii în procesul lichidării din dosarul de faliment.
Cum transmiterea calităţii procesuale, în sensul dispoziţiilor art. 38 C.proc.civ., nu a avut
loc în cauză întrucât, în cazul persoanelor juridice transmiterea legală a calităţii procesuale se
realizează prin reorganizarea sau transformarea persoanei juridice care are calitatea de parte în
proces, ceea ce în speţă nu s-a înfăptuit, pârâta C. SRL fiind dizolvată şi radiată din registrul
comerţului, iar despre o transmitere convenţională a calităţii procesuale nu se poate vorbi, în mod
corect instanţa de apel, raportându-se la considerentele sentinţei de închidere a falimentului şi
radierii SC C. SRL, a respins cererea de introducere în cauză a foştilor asociaţi ai SC C. SRL,
critica recurentei-reclamante fiind neîntemeiată.
Nu se poate reţine o încălcare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 32 şi art. 56
C.proc.civ. şi nici a dispoziţiilor deciziei nr. 2/2016 RIL pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, instanţa de apel procedând corect la admiterea excepţiei lipsei capacităţii de folosinţă a
SC C. SRL şi de respingere a lărgirii cadrului procesual prin introducerea în cauză a foştilor
asociaţi ai societăţii falite radiate.
Cât priveşte cel de-al doilea aspect invocat de către recurenta-reclamantă în argumentarea
motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., anume nerespectarea
normelor de procedură prevăzute de art. 452 C.proc.civ., în sensul că instanţa de apel a acordat în
mod greşit cheltuieli de judecată intimatei B. SA, depuse şi solicitate după închiderea
dezbaterilor, Înalta Curte constată că şi acest argument este nefondat, din încheierea de şedinţă
din 8 octombrie 2019 rezultând neîndoielnic faptul că dezbaterile nu erau închise la momentul la
care B. a depus la dosar concluziile scrise şi dovada efectuării cheltuielilor de judecată solicitate.
783
Ulterior depunerii acestor înscrisuri a fost acordat cuvântul de către instanţa de apel
reprezentantului A. asupra apelului declarat de către pârâţii, soţii F. G., astfel încât nu se poate
vorbi despre o încheiere a dezbaterilor anterior epuizării tuturor susţinerilor părţilor, conform
dispoziţiilor art. 394 C.proc.civ.
Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ. este
nefondat.
Potrivit acestui text de lege, casarea unei hotărâri se poate cere pentru motivul de
nelegalitate reprezentat de aceea că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a
normelor de drept material.
Încălcarea legii presupune fie refuzul aplicării normei juridice, fie interpretarea greşită a
acesteia.
Refuzul aplicării legii constă în transgresarea directă a textului clar şi precis, ceea ce nu
presupune o interpretare specială (interpretatio cessat in claris).
Interpretarea greşită a legii presupune că textul legal incident speţei este susceptibil de
interpretări contrarii, iar prin hotărârea atacată instanţa a dat o interpretare neconformă sensului
real al textului.
Aplicarea greşită a legii presupune incongruenţa normei juridice raportată la situaţia de
fapt reţinută de către instanţele de fond şi de apel.
În acest caz, situaţia de fapt a fost greşit calificată, comparativ cu exigenţele normei de
drept, ceea ce a condus judecătorii fondului şi apelului la a aplica o altă lege decât aceea
incidentă raportului juridic dedus judecăţii.
În speţă, recurenta-reclamantă susţine că a fost încălcată dispoziţia art. 55 din Legea nr.
1/2005 cu privire la cunoaşterea de către terţi (B.) a mandatului acordat preşedintelui Consiliului
de Administraţie şi, implicit, a depăşirii acestui mandat la data încheierii contractului, precum şi
că s-a dat o interpretare eronată a dispoziţiilor art. 55, art. 65 din Legea nr. 1/2005 care
reglementează vânzarea sau garantarea activelor unor societăţi cooperatiste, fără a menţiona însă
în mod expres şi explicit modalitatea în care instanţa de apel a încălcat dispoziţiile legale
menţionate şi în ce a constat interpretarea eronată a acestor dispoziţii legale.
În dezvoltarea acestui motiv de nelegalitate recurenta nu prezintă decât argumente de
netemeinicie a hotărârii recurate, criticând mai cu seamă modalitatea în care instanţa de fond şi,
ulterior, instanţa de apel au reţinut situaţia de fapt, astfel cum aceasta a rezultat din probatoriile
administrate în cauză, respectiv din analiza înscrisurilor depuse în susţinerea şi combaterea
acţiunii.
Înalta Curte constată că ambele instanţe, de fond şi de apel, au reţinut în urma unei analize
amănunţite şi temeinice a împrejurărilor în care au fost încheiate actele juridice reclamate în
cauză, precum şi în conformitate cu cele conţinute în cuprinsul actelor juridice respective, aceeaşi
situaţie de fapt, potrivit căreia contractul de ipotecă nr. 873 din 4 august 2011 autentificat de către
BNP L. încheiat între recurenta-reclamantă A. SCM şi B. SA - prin Sucursala Sibiu, având ca
obiect imobilul situat în str. Y nr. 32, Sibiu, proprietatea A. s-a încheiat în baza hotărârii AGEA
A. SCM nr. 4 din 8 august 2011, publicată în M. Of. al României, Partea a VII-a, nr. 26 din 9
august 2011, hotărâre ce a fost adoptată cu votul reprezentând 100% din numărul membrilor
coproprietari şi care nu a fost atacată în justiţie, în conformitate cu art. 44 alin. 3 din Legea nr.
1/2005.
Documentele au fost semnate de către preşedintele consiliului de administraţie al A.
SCM, M., în baza mandatului acordat acestuia în conformitate cu hotărârea AGEA A., nr. 4 din 8
iunie 2011, iar nu în conformitate cu hotărârea AGEA A. nr. 2 din 6 august 2009, şi prin care s-a

784
decis, fără nicio limitare şi fără nicio condiţionare de aducere de garanţii, ipotecarea imobilului
menţionat.
23. În raport de această situaţie de fapt, astfel cum a fost reţinută de către instanţele de
fond, în mod corect instanţa de apel, confirmând soluţia tribunalului, a concluzionat în sensul că
recurenta-reclamantă A. SCM care este societate cooperatistă şi se supune Legii nr. 1/2005 nu
poate opune, conform dispoziţiilor art. 55 din această lege, creditorilor săi faptul că preşedintele
Consiliului de Administraţie şi-a depăşit mandatul sub sancţiunea nulităţii absolute.
Pe lângă faptul că o eventuală sancţiune ar fi nulitatea relativă, codul civil prevăzând
instituţia ratificării actelor mandatarului, ceea ce în cauză s-a şi întâmplat, contractul de credit
încheiat cu B. de către C. SRL, derulându-se fără nicio opoziţie, iar hotărârea AGEA nr. 4 din 8
iunie 2011 a A. nefiind atacată în justiţie conform art. 44 alin. 3 din Legea nr. 1/2005, sub nici un
aspect, nu se confirmă nici faptul că preşedintele Consiliului de Administraţie al A. SCM, M., ar
fi avut un mandat condiţionat, întrucât hotărârea AGEA A. SCM nr. 2/2009 a avizat constituirea
de garanţii în scopul garantării creditului contractat de către C. SRL de la N. Bank (contract de
credit nr. 8 din 2 noiembrie 2009), respectiv încheierea contractului de ipotecă autentificat sub nr.
1062 din 2 octombrie 2009 în favoarea Băncii N. SA - prin Agenţia Sibiu, şi nicidecum nu a vizat
încheierea contractului de ipotecă autentificat sub nr. 873 din 4 august 2011 în favoarea B. SA -
prin Sucursala Sibiu, pentru garantarea contractului de credit nr. 26 din 3 august 2011 încheiat
între C. SRL şi B.
Textele legale incidente, art. 55, art. 65, art. 20 din Legea nr. 1/2005 au fost astfel corect
reţinute şi aplicate de către cele două instanţe, criticile recurentei-reclamante vizând exclusiv
aspecte de interpretare a probelor administrate în cadrul celor două faze procesuale devolutive,
fond şi apel, ceea ce se constituie în critici de netemeinicie a hotărârii recurate, şi nu de
nelegalitate a acesteia, instanţa de apel fiind suverană în stabilirea situaţiei de fapt, ca urmare a
cercetării judecătoreşti desfăşurate în cauză.
Înalta Curte judecă în casaţie şi doar pentru motive de nelegalitate a hotărârii ce se atacă,
nu şi pentru motive de netemeinicie.
În speţă, din analiza considerentelor hotărârii atacate, nu rezultă că instanţa de apel ar fi
încălcat, în litera sau spiritul lor, sau a aplicat greşit textele de lege mai sus menţionate, nefiind
astfel incident motivul de nelegalitate care atrage aplicarea dispoziţiilor art. 488 pct. 8
C.proc.civ., în mod corect instanţa de apel procedând la respingerea apelului reclamantei
îndreptat împotriva sentinţei civile nr. 1091/C din 24 decembrie 2015, pronunţată de Tribunalul
Sibiu, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Pentru considerentele ce preced, în baza dispoziţiilor art. 496 C.proc.civ., Înalta Curte a
respins recursul, ca nefondat.

Notă : Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței a fost abrogată prin Legea nr. 85/2014 la data de
28 iunie 2014.

785
3. Cerere de recuzare întemeiată pe dispozițiile art. 41 alin. (1) din Codul de procedură
civilă. Dezlegarea de către judecătorul recuzat a aceleași chestiuni deduse judecății și după
trimiterea spre rejudecare, în al doilea ciclu procesual. Nelegala respingere a cererii de
recuzare

C. proc.civ., art. 41 alin. (1) teza ultimă, art. 42 alin. (1) pct. 2, pct. 10, pct. 13,
art. 48 alin. (4), art. 53 alin. (1), alin. (3) teza a II-a, art. 488 alin. (1) pct. 5
C.E.D.O., art. 6 parag. 1

Potrivit dispoziţiilor art. 41 alin. (1) C.proc.civ., judecătorul care a pronunţat o încheiere
interlocutorie sau o hotărâre prin care s-a soluţionat cauza nu poate judeca aceeaşi pricină în
apel, recurs, contestaţie în anulare sau revizuire şi nici după trimiterea spre rejudecare, cu
excepţia cazului în care este chemat să se pronunţe asupra altor chestiuni decât cele dezlegate de
instanţa de apel sau, după caz, de recurs.
Astfel, în cazul în care judecătorul împotriva căruia s-a formulat cerere de recuzare a
dezlegat în primul ciclu procesual chestiunea legată de calitatea procesuală activă a
reclamantei, dar a dezlegat aceeaşi chestiune şi după trimiterea spre rejudecare, în al doilea
ciclu procesual, sunt încălcate dispoziţiile art. 41 alin. (1) teza ultimă C.proc.civ., fiind incident
motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ.

I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 1741 din 16 septembrie 2021

A.I. Obiectul cererii introductive

1.Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Argeş
la 09.09.2020, reclamanta A. SA - în faliment, prin reprezentant legal, lichidatorul judiciar B.
Filiala Galaţi SPRL, în contradictoriu cu pârâtele C., reprezentată de preşedintele consiliului de
administraţie D., şi E. SRL, reprezentată de administrator D., a solicitat, pe calea ordonanţei
preşedinţiale, suspendarea executării Hotărârii A.G.O.A. a societăţii C. SA nr. 107/04.08.2020 şi
a Hotărârii A.G.E.A. a societăţii C. SA nr. 108/04.08.2020.
2.În motivarea cererii, se arată că prin sentinţa civilă nr. 132/2019, pronunţată de
Tribunalul Galaţi, definitivă prin decizia civilă nr. 75/2020 a Curţii de Apel Constanţa, ca urmare
a respingerii apelurilor, s-a statuat în mod definitiv că transferul unui număr de 16.000.000
acţiuni emise de pârâtul C. SA între reclamantul A. SA, în calitate de vânzător, şi F. SRL, în
calitate de cumpărător, a fost nelegal şi s-a dispus anularea acestuia. Apreciază că în virtutea
efectului nulităţii, retroactiv, acţiunile nu au părăsit niciodată patrimoniul reclamantului A. SA.
3.Adunările generale au avut loc după ce hotărârea a rămas definitivă, astfel că pârâţii nu
cunoşteau faptul că transferul de acţiuni a fost anulat.
Mai arată reclamantul că despre soluția pronunțată și caracterul ei definitiv au fost
notificate Depozitarul Central, emitentul C. și A.S.F.
4.Chiar dacă anularea transferului nu s-a operat încă de către Depozitarul Central, părțile
din tranzacție (respectiv A. SA și E. SRL) cât și terții notificați (inclusiv emitentul C.), nu pot
nega existența și efectele hotărârii judecătorești prin care cele 16.000.000 acțiuni emise de către
C. au reintrat în patrimoniul A. S.A.
5.Atât la momentul ținerii Adunărilor Generale contestate (Ordinare a Acționarilor
("AGOA") nr. 107/04.08.2020 şi Extraordinare a Acționarilor ("AGEA") C. SA nr.

786
108/04.08.2020cât) cât și la acest moment, A. S.A. are în patrimoniu cele 16.000.000 acțiuni
simbol C. (C. SA) - transferate inițial prin actul anulat către E. SRL.
6.Având în vedere reglementarea specifică a pieței de capital şi că Registrul Acționarilor
este ținut şi operat, conform legii, de către Depozitarul Central SA, acesta a efectuat demersurile
specifice înregistrării hotărârii privind nulitatea tranzacției.
7.Astfel, în temeiul dispozițiilor art. 70 alin. (1) lit. g) din Regulamentul ASF 10/2017 şi
ale art. 489 din Codul Depozitarului Central, prin adresa din data de 24.03.2020, s-a înregistrat la
Depozitarul Central cererea privind efectuarea de urgență a transferului direct asupra unui număr
de 16.000.000 acțiuni emise de C. SA (simbol C.) din contul societății E. SRL (fostă F. SRL)
într-un cont distinct restricționat al societății A. S.A., cu menținerea înscrierii şi evidențierii
sechestrului asigurător asupra acestor instrumente financiare, precum şi orice alte mențiuni și
înregistrări necesare în vederea respectării și aducerii la îndeplinire a Sentinței Civile nr. 132
pronunțată în Dosarul nr. x/121/2017/a1* la 2.04.2019 de către Tribunalul Galați, Secția a II-a
civilă; (anexat prezentei).
8.Cu toate acestea, nici până la data introducerii cererii de chemare în judecată,
Depozitarul Central nu a repus părțile în situația anterioară și nu a efectuat transferul direct al
celor 16.000.000 acțiuni emise de C. SA din contul E. SRL în contul reclamantei, conform
hotărârii judecătorești. Această inacțiune are consecințe vătămătoare pentru calitatea de acționar a
reclamantei.
9.Terțul dobânditor de rea credință, E. SRL, prin numitul D., în calitate de președinte al
consiliului de administrație al C. SA, a efectuat, în mod repetat, în această perioadă, demersuri
privind convocarea unor Adunări Generale a Acționarilor, vizând puncte pe ordinea de zi care să
fie aprobate cu votul majoritar exercitat fraudulos de către pârâta E. SRL (mai exact exercitarea
ilicită a dreptului de vot al celor 16.000.000 acțiuni proprietatea reclamantului).
10.Apreciază că numitul D. refuză să pună în executare hotărârea judecătorească în scopul
menţinerii în continuare a avantajului şi controlului ilicit asupra societății C. SA, prin exercitarea
abuzivă a dreptului de vot aferent celor 16.000.000 acțiuni proprietatea reclamantului.
11.Susţine că este îndeplinită condiţia urgenţei deoarece societatea E. SRL a exercitat în
mod fraudulos, cu rea credinţă, în cadrul ambelor AGA, din data de 04.08.2020, dreptul de vot
aferent acţiunilor proprietatea reclamantului, drept de vot fără de care hotărârile nu ar fi fost
adoptate în interesul acestuia, fiind incident în cauză principiul „fraus omnia corrumpit”.
12.Or, nerespectarea legii şi frauda evidente, în sine, în opinia reclamantului, ar trebui să
constituie un prejudiciu suficient pentru suspendarea hotărârilor AGA C. SA din data de
04.08.2020, la aceasta adăugându-se şi riscurile pentru circuitul civil de punere în aplicare a unei
hotărâri asupra căreia planează un dubiu serios cu privire la legalitatea sa, precum şi riscul
devalizării ireversibile a patrimoniului emitentului, sub aparenta legalitate pe care o oferă în mod
artificial aceste hotărâri.
13.Apreciază ca reclamanta nu trebuie să-şi demonstreze prejudiciul iminent pe care l-ar
avea de suferit, cum trebuie să o facă în cadrul unei cereri ordinare întemeiată pe Codul de
procedură civilă, deoarece se pune în discuţie modul în care legea a fost respectată şi dacă şi cum
a fost afectată subscrisa. De aceea, în cadrul acţiunii în anularea Hotărârii AGA, interesul
reclamantului decurge automat din calitatea sa de acţionar, iar ceea ce se încearcă a se proteja
este societatea însăși. Aceasta este logica pentru care Legea nr. 31/1990 nici nu prevede
posibilitatea respingerii cererii de suspendare, lăsând judecătorului doar opţiunea de a pretinde
sau nu o cauţiune.
14.În ceea ce priveşte existenţa unor cazuri grabnice, arată că, prin încălcarea efectelor
sentinţei civile nr. 132/02.04.2019 pronunţate de Tribunalul Galaţi s-ar produce pagube iminente
787
în patrimoniul reclamantului, întrucât, în condițiile în care, prin exercitarea dreptului de vot de
către pârâta E. SRL, corespunzător unui nr. de 16.000.000 acțiuni, s-a schimbat puterea de
decizie în adunările generale ale acționarilor şi s-a creat o majoritate artificială pe care a deţinut-o
E. SRL.
15.Mai arată că prin adoptarea respectivelor hotărâri se afectează respectiv interesele şi
drepturile acestuia, se spoliază patrimoniul emitentului şi al acţionarilor în folosul numitului D.
16.Cu privire la ratificarea unor hotărâri ale consiliului de administraţie, arată că acestea
au ca efect transferul ilicit al unor sume importante de bani cu titlu de prime, indemnizaţii din
patrimoniul emitentului C. SA în patrimoniul numitului D. (indirect prin societăţile deţinute de
aceste membre în C.A. C., cu consecinţa imediată a vătămării drepturilor şi patrimoniului
emitentului şi al reclamantei, în calitate de acţionar al acestuia.
17.În concret, arată, spre exemplu, că prin Hotărârea CA nr. 227/26.02.2019 căreia i-a
fost acordat în mod abuziv o aparenţă de legalitate prin AGOA din 04.08.2020, a fost acordată
suma de 1.320.000 lei către 3 administratori (societăţi deţinute şi controlate de D.) cu titlu de
„prime„. Suma acordată nu este cuprinsă în Bugetul de venituri și cheltuieli aprobat de AGOA
din 25.04.2019.
18.De asemenea, prin Hotărârea nr. 234/28.12.2019 a Consiliului de Administraţie a C., la
Art. 5 a fost aprobată „repartizarea remunerațiilor suplimentare pentru 3 membri ai Consiliului de
Administrație pentru anul 2020 în valoare de 104.500 lei/lună, respectiv 1.254.000 lei/anul
2020”, în situația în care nu erau cunoscute rezultatele financiare ale anului 2019, iar Bugetul de
venituri și cheltuieli pentru anul 2020 urmează să fie discutat abia în AGOA de aprobare a
rezultatelor anului 2019. Această sumă se adaugă indemnizației lunare aprobate de AGOA în
valoare de 50.762 lei/lună, respectiv 609.144 lei/an. Deci, numai indemnizațiile și remunerațiile
cunoscute pentru 2020 reprezintă 1.863.144 lei, aproape cât profitul net al anului 2019 în valoare
de 2.036.989 lei.
19.Aceste aspecte rezultă şi din solicitarea de convocare a unei adunări generale formulată
de unul dintre acţionarii societăţii cu deţineri semnificative.
Contractarea unei facilităţi de credit în valoare de 47.160.422 lei şi garantarea acesteia cu
ipoteca asupra conturilor curente, stocului de materie primă, universalităţii creanţelor, imobilelor
societăţii, s.a.
Arată că potrivit bilanţului publicat de societate pentru anul financiar 2019 societatea C.
înregistrează deja datorii semnificative în valoare de 80.443.163 lei (aproximativ 16.500.000
Euro).
20.Executarea acestui punct ar avea mai multe consecinţe vătămătoare imediate cum ar fi
creşterea gradului de îndatorare al societăţii, ipotecarea celor mai importante active, asigurarea de
lichidități la dispoziţia numitului D. garantate cu active din patrimoniul societăţii şi implicit al
acţionarilor s.a.
21.Mai susţine că prin prezenta cerere nu se cer măsuri care să prejudicieze litigiul în
fond, pentru că astfel de măsuri nici nu ar mai putea fi luate, litigiul în fond a fost deja soluţionat,
respectiv s-a constatat nulitatea absolută a tranzacției, cu consecinţa reîntoarcerii acţiunilor în
patrimoniul reclamantului.
22.Arată că, în situaţia expusă, aparenţa dreptului operează în favoarea reclamantei, în
raport cu sentința civilă nr. 132/02.04.2019 pronunțată de Tribunalul Galaţi, Secţia a II-a civilă în
dosarul asociat nr. x/121/2017/al*, hotărâre care se impune cu putere lucru judecat şi ale cărei
efecte nu pot fi ignorate.
23.Se mai invocă existența unei aparențe de drept în favoarea reclamantului întrucât în
cadrul ședințelor AGOA, respectiv AGEA C. SA din data 04.08.2020, dreptul de vot aferent unui
788
număr de 16.000.000 acţiuni simbol C. proprietatea reclamantului, a fost exercitat în mod
fraudulos şi cu rea credinţă.
24.Această conduită frauduloasă a avut ca efect vicierea rezultatului votului în cadrul
şedinţelor AGEA şi AGOA C. SA din data de 04.08.2020, încălcarea şi vătămarea drepturilor
acţionarilor şi a societăţii.
25.Consideră că instanța poate cerceta sumar, să verifice aparenţa dreptului prin analiza
celor două hotărâri judecătoreşti (fond şi apel) prin care s-a anulat în mod definitiv tranzacţia cu
privire la cele 16.000.000 acţiuni C. SA.
În dovedirea celor arătate solicită administrarea probei cu înscrisuri
În drept, s-au invocat prevederile art. 1254 alin.(1) C. civ., art. 133 alin. (1) din Legea
Societăților nr. 31/1990, art. 997 alin. (1) C.proc.civ.
II. Apărarea formulată de pârâți
26. La data de 27.09.2020 a fost depusă întâmpinare de către pârâta SC C. S.A. („C.”)
prin care a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.
În motivarea întâmpinării, cu titlu prealabil, s-a invocat excepţia lipsei calităţii de
reprezentant a reclamantului de către avocatul semnatar al cererii, iar în subsidiar, excepţia lipsei
dovezii calităţii de reprezentant a reclamantului de către avocatul semnatar al cererii, pentru
nerespectarea dispoziţiilor art. 80 C.proc.civ. şi ale art. 2016 C.civ. De asemenea, s-a mai invocat
excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului E. SRL, potrivit dispoziţiilor art. 36
C.proc.civ. şi ale art. 132 alin.(5) din Legea societăților comerciale nr. 31/1990. În plus, s-a mai
solicitat obligarea reclamantului la plata unei cauțiuni, în raport de art. 133 alin (2) C.civ., ca
urmare a faptului că în caz de admitere a cererii există riscul ca pârâta să piardă un ajutor de stat
în sumă de 27.741.425 lei, având în vedere că prin Hotărârea AGEA s-au aprobat garanţiile
necesare accesării ajutorului de stat, iar prin Hotărârea AGOA s-a aprobat împuternicirea CA de a
modifica programul de investiţii în măsura în care ajutorul de stat va fi accesat.
27. Se mai arată de către pârâtă că reclamanta, deşi se pretinde acţionar, nu este înscrisă în
evidenţele Depozitarului Central, iar C. S.A. are obligaţia legală (art. 98 alin. 2 şi art. 177 alin. I
din Legea nr. 31/1990) de a permite votul doar acelor persoane înscrise în evidenţele
Depozitarului Central S.A. - inexistenţa unei aparenţe de drept în favoarea reclamantei. Prin
urmare, se consideră că aparența de drept este în favoarea pârâtei E. SRL, care este acţionară a C.
SA şi are dreptul de a vota faţă de această calitate.
28. În ceea ce priveşte condiţia urgenţei, pârâtul apreciază că simpla afirmare a
eventualității producerii unor prejudicii, chiar de natură financiară, fără ca acestea să fie
individualizate în conținutul lor, doar ca o formulare generală, nu satisface exigenţele condiției
urgenței din textul art. 133 din Legea nr. 31/1990, legiuitorul instituind prin acest text
posibilitatea luării unor măsuri concrete, pentru situații şi împrejurări concrete şi care, în
desfăşurarea lor, produc, în mod efectiv, prejudiciile a căror înlăturare nu poate aştepta.
29. În ceea ce priveşte neprejudecarea fondului şi caracterul vremelnic, se apreciază că,
dacă se va dispune măsura suspendării AGOA şi AGEA, C. va pierde în mod ireversibil ajutorul
de stat aprobat pentru suma de 27.741.425 lei, datorită faptului că garanţiile solicitate de MFP pot
fi constituite doar dacă, în prealabil, exista aprobarea AGEA şi AGOA, urmând ca termenul de 4
luni să nu poată să fie respectat, dacă cererea se va admite.
30. În drept, s-au invocat prevederile dispoziţiile art. 146 alin. 5 şi 6, art. 147 din Legea
nr. 297/2004, art. 177 alin. (1) din Legea Societăților nr. 31/1990, art. 120 din Legea nr. 85/2014
privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, art. 997 C.proc.civ.
31. La data de 28.09.2020 s-a depus întâmpinare de către pârâtul E. SRL prin care s-a
solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
789
 În motivarea întâmpinării, cu titlu prealabil, se invocă excepţia lipsei calităţii de
reprezentant al reclamantului de către avocatul semnatar al cererii, în subsidiar, excepţia lipsei
dovezii calităţii de reprezentant al reclamantului de către avocatul semnatar al cererii pentru
nerespectarea dispoziţiilor art. 80 C. proc .civ. şi ale art. 2016 C.civ. De asemenea, se mai invocă
excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, raportat la faptul că Sentința civilă nr.
132/02.04.2019 a Tribunalului Galați nu conferă reclamantei un drept de proprietate asupra celor
16.000.000 de acțiuni emise de C. S.A., ci doar dă naștere unei obligații de a face în sarcina
pârâtei E. S.R.L., aspect confirmat prin chiar demersurile întreprinse de A. S.A. împotriva
Depozitarului Central S.A.
32. În ceea ce priveşte admisibilitatea cererii de ordonanţă preşedinţială, se arată, în
esenţă, că afirmațiile reclamantei nu pot fi primite, deoarece presupusa pagubă iminentă care s-ar
produce în patrimoniul său prin neluarea măsurii solicitate nu a fost dovedită și, cu atât mai puțin,
nu poate fi apreciată doar prin prisma unei viitoare conduite prezumtiv frauduloase, știut fiind
faptul că buna-credință se prezumă.
33. Având în vedere că urgența măsurii solicitate se apreciază prin raportare la scopul
luării acesteia, respectiv prevenirea unei pagube iminente care nu s-ar putea repara altfel, în
jurisprudența națională s-a stabilit că realizarea acestei cerințe se impune a fi analizată prin
prisma existenței unui prejudiciu cert, iar nu și în cazul unor posibile pagube.
34. În ceea ce priveşte vremelnicia măsurii, nu rezultă și nu se analizează doar prin
raportare la invocarea unei perioade de timp, ci și prin raportare la natura măsurii solicitate, astfel
încât instanța va fi ținută să analizeze și faptul dacă s-au epuizat sau nu efectele hotărârilor
adunărilor generale a căror suspendare a executării se solicită.
35. În acest sens se apreciază de către pârâtă că nu mai poate fi dispusă măsura
suspendării executării H.A.G.O.A. nr. 107/04.08.2020 în ceea ce privește punctele de pe ordinea
de zi ce vizau aprobarea situațiilor financiare aferente anului 2019, descărcarea de gestiune a
administratorilor, aprobarea bugetului de venituri și cheltuieli și a programului de investiții
pentru anul 2020 (în contextul în care au trecut 9 luni din acest an), ratificarea unor hotărâri ale
consiliului de administrație care au fost deja executate. În mod similar se consideră că nu poate fi
dispusă nici suspendarea executării H.A.G.E.A. nr. 108/04.08.2020 cu privire la completarea
obiectelor secundare de activitate ale societății C. S.A., deschiderea unui punct de lucru al acestei
societăți, fiind efectuate deja demersurile în acest sens la Registrul Comerțului.
36. În ceea ce priveşte aparenţa de drept şi neprejudecarea fondului, se arată că analiza
motivelor de nulitate de care se prevalează reclamanta impune o antamare a fondului cauzei, iar
nu doar o simplă pipăire a acestuia, aspect incompatibil cu procedura ordonanței președințiale. Cu
alte cuvinte, măsura suspendării executării H.A.G.O.A. nr. 107/04.08.2020 și H.A.G.E.A. nr.
108/04.08.2020 este de natură să prejudece fondul, deoarece presupune analizarea legalității
intrinseci a celor două hotărâri, neexistând motive de nulitate extrinseci celor două acte.
B. Hotărârea primei instanțe în primul ciclu procesual
37. Prin sentinţa nr. 593/07.10.2020, Tribunalul Specializat Argeş a admis excepţia lipsei
calităţii procesuale active şi a respins cererea ca fiind introdusă de către o persoană fără calitate
procesuală activă. Totodată, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, ca rămasă fără
obiect.
38. Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că, formal, certificatul de acţionar
sau cel puţin un extras din registrul acţionarilor este documentul care face dovada calităţii de
acţionar, or, reclamanta A. SA - în faliment nu deţine un astfel de document.
C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanţe în primul ciclu procesual.
39. Împotriva acestei sentinţe reclamanta a formulat apel.
790
 D. Hotărârea instanţei de apel în primul ciclu procesual.
40. Prin decizia nr. 505/A-cont/18.11.2020, Curtea de Apel Piteşti a admis calea de atac, a
anulat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la acelaşi tribunal, reţinând că apelul este fondat
sub aspectul soluţiei date excepţiei lipsei calităţii procesuale active, care se impunea a fi respinsă.
41. Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut, printre altele, că, în susţinerea
calităţii procesuale active, reclamanta s-a prevalat de sentinţa civilă nr. 132/2019 pronunţată de
Tribunalul Galaţi, definitivă prin decizia civilă nr. 75/2020 a Curţii de Apel Constanţa, hotărârea
prin care s-a anulat operaţiunea de vânzare-cumpărare a unui număr de 16.000.000 acţiuni emise
de pârâta C. SA, astfel că această hotărâre produce efecte depline între părţi, pârâta E. nu se poate
prevala de faptul neînscrierii în Registrul Acţionarilor a reclamantei.
E. Hotărârea primei instanţe în al doilea ciclu procesual
42. În rejudecare, prin sentinţa nr. 3/20.01.2021, Tribunalul Specializat Argeş a admis
excepţia lipsei de interes; a respins cererea de ordonanţă preşedinţială formulată de reclamanta A.
SA ca lipsită de interes; a respins cererea pârâtei E. SRL, privind obligarea reclamantei la plata
cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată şi a luat act de declaraţia pârâtei C. SA, privind
solicitarea cheltuielilor de judecată pe cale separată.
43. În motivarea sentinței s-a reținut că deși la momentul formulării cererii de chemare în
judecată, reclamantul justifica interes în promovarea ordonanței președințiale, în prezent,
interesul acestuia nu mai subzistă, întrucât prin sentința nr. 223/C-C/16.12.2020 a fost
soluționată, în fond, cererea de chemare în judecată ce face obiectul dosarului nr. x/1259/2020
aflat pe rolul Tribunalului Specializat Argeș, moment până la care s-a solicitat, prin prezenta
ordonanță președințială, suspendarea executării Hotărârii A.G.O.A. a societăţii C. SA nr.
107/04.08.2020 şi a Hotărârii A.G.E.A. a societăţii C. SA nr. 108/04.08.2020.
44. S-a mai arătat că împrejurarea că sentința pronunțată în dosarul nr. x/1259/2020 nu
este una executorie nu conduce la o altă interpretare, câtă vreme interesul reclamantului se
apreciază în concret, în funcție de limitele trasate prin cererea de chemare în judecată.
F. Calea de atac exercitată împotriva hotărârii primei instanţe în al doilea ciclu
procesual
45. Reclamanta A. SA a formulat apel împotriva sentinţei nr. 3/20.01.2021, solicitând
schimbarea acesteia, în sensul suspendării executării actelor Hotărârii AGOA C. SA nr.
107/04.08.2020 şi a Hotărârii AGEA C. SA nr. 108/04.08.2020, până la soluţionarea cauzei ce
face obiectul dosarului nr. x/1259/2020.
46. La 09.02.2021, apelanta a depus la dosar motivele de nelegalitate a hotărârii nr.
3/20.01.2021, însă în ședința publică din data de 22.02.2021 a fost admisă excepția de nulitate cu
privire la motivele de apel depuse în data de 9.02.2021.
G. Recuzarea completului de judecată din calea de atac a apelului în al doilea ciclu
procesual
47. La data de 23 februarie 2021, petentele E. SRL şi C. SA au depus, prin arhiva
instanţei, cereri de recuzare a magistraţilor G. şi H., cereri care, aşa cum reiese din cuprinsul
încheierii de şedinţă din 22 februarie 2021, au fost formulate şi oral, în şedinţă publică.
48. Ambele petente şi-au întemeiat cererea de recuzare a dlui judecător G. pe dispoziţiile
art. 42 alin. 1 pct. 2, 10 şi 13 C. proc.civ, iar a dlui judecător H. pe dispoziţiile art. 41 şi art. 42
alin. (1) pct. 1, pct. 2 şi 13 C.proc.civ., în esenţă pentru aceleaşi argumente de fapt.
49. Astfel, în privinţa dlui judecător G. s-a apreciat că, prin faptul că a formulat declaraţie
de abţinere, magistratul a recunoscut, implicit, că în privinţa sa nu sunt eliminate orice dubii cu
privire la imparţialitate.

791
 50. În al doilea rând, fiind invocate prevederile art. 42 alin. (1) pct. 2 C.proc.civ., s-a
arătat că, potrivit doctrinei, interesul poate fi atât material, cât şi moral, legea vizând atât interesul
personal, direct al judecătorului, cât şi pe cel indirect, pe care îl poate avea soţul său, spre
exemplu, iar în speţă, ca urmare a sesizării Inspecţiei Judiciare cu privire la doamna judecător I.,
poate fi imaginat un interes moral pe care dumneaei şi/sau soţul domniei sale l-ar avea în legătură
cu soluţionarea acestei cauze, interes a cărui realizare ar depinde de soluţia pe care completul de
judecată, în a cărui compunere intră domnul judecător G., ar lua-o cu privire la apelul declarat de
A. S.A.
51. În al treilea rând, s-a invocat incompatibilitatea prevăzută de art. 42 alin. (1) pct. 10
C.proc.civ., arătându-se că doamna judecător I. a pronunţat Decizia civilă nr. 505/18.11.2020,
ocazie cu care, reţinând calitatea procesuală activă a societăţii reclamante, a antamat şi aspecte ce
ţin de aparenţa de drept, ca şi condiţie de admisibilitate a ordonanţei preşedinţiale, în situaţia în
care completul de judecată ar admite calea de atac declarată de A. S.A. şi ar evoca fondul cauzei,
domnul judecător G. ar fi în situaţia în care ar trebui să confirme sau, după caz, să infirme opinia
soţiei domniei sale, aspect ce nu poate fi acceptat.
52. În al patrulea rând, invocând art. 42 alin. (1) pct. 13 C.proc.civ. petentele susţin că
poate fi pusă sub semnul întrebării imparţialitatea domnului judecător G. în condiţiile în care, pe
de o parte, faţă de soţia domniei sale a fost depusă o sesizare la Inspecţia Judiciară, iar, pe de altă
parte, ca efect al unei eventuale soluţii de admitere a apelului, domnul judecător ar fi în situaţia
de a infirma/confirma opinia soţiei domniei sale exprimată într-un ciclu procesual anterior.
53. Consideră că în viziunea unui observator independent aceste aspecte pot fi suficiente
pentru a da naştere unei îndoieli cu privire la imparţialitatea domnului judecător G., în plus,
inclusiv cererea de faţă ar putea fi percepută de domnia sa ca pe un afront, nemaifiindu-le oferite
toate garanţiile suficiente pentru a exclude, în persoana domniei sale, orice bănuială legitimă.
54. Prin urmare, pentru a elimina orice dubiu cu privire părtinirea judecătorilor ce intră în
compunerea completului de apel, apreciem că se impune admiterea prezentei cereri de recuzare.
55. În ceea ce priveşte cererea de recuzare a domnului judecător H., s-au invocat
dispoziţiile art. 41, art. 42 alin. (1) pct. 2 şi 13 C.proc.civ.
56. Astfel, sub aspectul prevederilor art. 42 alin. (1) pct. 2 şi 13 C.proc.civ., consideră că
ar exista un interes direct al magistratului, câtă vreme sesizarea depusă la Inspecţia Judiciară îl
vizează în mod direct pe domnul judecător, iar acesta din urmă a avut aceeaşi opinie cu cea a
doamnei judecător I. cu privire la chestiunile ce vizau aparenţa de drept.
57. De asemenea, tot în legătură cu acest aspect consideră că, fiind unul dintre membrii
completului de judecată care a pronunţat Decizia civilă nr. 505/18.11.2020, domnia sa şi-a
exprimat deja opinia cu privire la cel puţin una dintre condiţiile de admisibilitate ale cererii de
ordonanţă președințială - aparenţa de drept, fiind, prin urmare, incidente în cauză prevederile art.
41 alin. (1) C.proc.civ. sau, după caz, cele ale art. 42 alin. (1) pct. 1 din acelaşi cod.
H. Soluţia pronunţată în cererea de recuzare
58. Analizând cererile de recuzare a celor doi magistraţi, membri ai completului de apel,
completul învestit cu soluţionarea acestora, prin prisma argumentelor de fapt şi de drept invocate,
prin încheierea din 23 februarie 2021, a respins aceste cereri, pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 42 (1), pct. 2, 10 şi 13 C.proc.civ.: „Judecătorul este, de
asemenea, incompatibil de a judeca în următoarele situaţii: „(…); 2. când există împrejurări
care fac justificată temerea că el, soţul său, ascendenţii ori descendenţii lor sau afinii lor, după
caz, au un interes în legătură cu pricina care se judecă; (…); 10. dacă, atunci când este învestit
cu soluţionarea unei căi de atac, soţul sau o rudă a sa până la gradul al patrulea inclusiv a
participat, ca judecător sau procuror, la judecarea aceleiaşi pricini înaintea altei instanţe; (…)
792
13. atunci când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la
imparţialitatea sa.”
59. În ceea ce priveşte cererea de recuzare a domnului magistrat G., Curtea constată că nu
s-au arătat împrejurările care să justifice temerea că imparţialitatea magistratului este îndoielnică.
Sublinierea că sesizarea Inspecţiei Judiciare faţă de soţia domnului judecător G. ar putea
constitui un motiv de abţinere/recuzare nu este un element suficient care să dovedească prin el
însuşi lipsa imparţialităţii.
60. Nici ipoteza art. 42 alin. 1 pct. 10 C.proc.civ. nu poate fi reţinută, sentinţa nr.
3/20.01.2021, împotriva căreia s-a declarat apelul cu soluţionarea căruia a fost învestit completul
din care face parte dl judecător G., nu a fost pronunţată de doamna judecător I., ci de judecătorul
sindic.
61. Referitor la cererea de recuzare a domnului judecător H., Curtea observă că acesta a
pronunţat decizia nr. 505/18.11.2020 prin care a anulat sentinţa judecătorului sindic şi a trimis
cauza spre rejudecare, reţinând că reclamanta A. SA justifică calitatea procesuală activă.
62. Prin declaraţia de apel cu care a fost învestit completul de apel compus din domnii
judecători G. şi H. se contestă sentinţa nr. 3/20.01.2021 pronunţată de judecătorul sindic ca
urmare a rejudecării, soluţia fiind de respingere a cererii de ordonanţă preşedinţială ca lipsită de
interes.
63. Drept urmare, domnul judecător H. este chemat să dezlege aspecte noi care nu au mai
fost sesizate anterior şi nu au făcut obiectul judecăţii, doar în această situaţie devine incidentă
condiţia aplicării art. 41 alin. 1 C.proc.civ., respectiv de a fi pus în situaţia să judece „aceeaşi
pricină”.
64. Nici ipoteza art. 42 alin. 1 pct. 1 C. proc.civ. nu poate fi reţinută câtă vreme, aşa cum
s-a arătat anterior, magistratul a fost învestit să soluţioneze apelul împotriva unei alte sentinţe, nr.
3/20.01.2021 pronunţată de judecătorul sindic, care pune în discuţie alte aspecte.
65. De asemenea, faptul că a fost sesizată Inspecţia Judiciară cu privire la dl judecător H.
nu poate fi un argument suficient pentru a fi pusă la îndoială imparţialitatea sa.
66. În privinţa unui pretins interes al magistratului în soluţionarea cauzei este de remarcat
jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia „imparţialitatea personală a
unui judecător trebuie presupusă până când apar dovezi în sens contrar” (cauza Wettstein
împotriva Elveţiei, nr. 33958/96, pct.43), or, în speţă, nu s-a arătat vreo împrejurare care să
susţină această supoziţie, că magistratul ar avea un interes în soluţionarea cauzei.
I. Hotărârea instanţei de apel pronunţată în al doilea ciclu procesual
67. Prin decizia nr. 101/A-C din 24 februarie 2021 a Curţii de Apel Piteşti, Secţia a II-a
civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost admis apelul formulat de reclamanta A. SA - în
faliment, reprezentată prin lichidator judiciar J. SPRL, împotriva sentinţei nr. 3 din 20 ianuarie
2021, pronunţată de Tribunalul Specializat Argeş, în dosarul nr. x/1259/2020*, intimaţi fiind C.
SA, reprezentată convenţional prin SCA K. şi Asociaţii şi de SCA L. şi E. SRL reprezentată de
SCA M. şi Asociaţii în Bucureşti.
A fost anulată sentinţa apelată, şi, rejudecând:
A fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimatei-pârâte E. SRL şi a fost
respinsă cererea formulată în contradictoriu cu această pârâtă.
A fost admisă, în parte, cererea de ordonanţă preşedinţială şi a fost dispusă suspendarea
executării Hotărârii Adunării Generale Ordinare a Acţionarilor C. SA nr. 107/04.08.2020, doar în
ceea ce priveşte pct. 4 şi pct. 13 din hotărâre, până la soluţionarea definitivă a dosarului nr.
x/1259/2020.
A fost respinsă, în rest, cererea de ordonanţă preşedinţială.
793
 A fost obligată reclamanta A. SA să achite pârâtei E. SRL cheltuieli de judecată în
cuantum de 4.165 lei, reprezentând onorariu achitat de pârâtă către propriul avocat.
68. Pentru a se pronunţa astfel, în rejudecarea apelului, s-a reţinut, printre altele că
reclamanta are calitate procesuală activă, deoarece aceasta s-a prevalat de sentinţa civilă nr.
132/2019 pronunţată de Tribunalul Galaţi, în dosarul nr. x/121/2017/a1*, definitivă prin decizia
civilă nr. 75/18.03.2020 a Curţii de Apel Constanţa, prin care s-a anulat operaţiunea de vânzare-
cumpărare a unui număr de 16.000.000 de acţiuni emise de pârâta C. SA, între reclamanta A. SA,
în calitate de vânzător şi F. SRL, în calitate de cumpărător, fiind obligată aceasta din urmă să
restituie reclamantei acţiunile respective.
69. S-a mai reţinut că o asemenea dezlegare are autoritate de lucru judecat în raport cu
părţile din litigiu şi este opozabilă pârâtei C. SA, arătându-se că acest raţionament se poate regăsi
şi în cuprinsul deciziei civile nr. 505/18.11.2020 a Curţii de Apel Piteşti.
J. Calea de atac împotriva încheierii de respingere a cererii de recuzare formulate în
al doilea ciclu procesual, în apel.
70. Prin cererea înregistrată la data de 10 martie 2021, pârâta-intimată recurentă, C. S.A.,
a formulat recurs, în temeiul art. 53 alin. 1 teza a II-a, raportat la art. 488 C.proc.civ., împotriva
încheierii din 23 februarie 2021, prin care a fost respinsă cererea de recuzare, formulată împotriva
judecătorilor ce au soluţionat cererea de apel în al doilea ciclu procesual, solicitând totodată
casarea deciziei nr. 101/A-C din 24 februarie 2021 şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi
instanţă de apel.
S-au invocat următoarele motive de recurs:
71.În primul ciclu procesual, prin decizia nr. 505/A-CONT/18.11.2020, s-a reţinut de
către completul de apel compus din judecătorii H. şi I. că s-ar fi admis în mod greşit excepţia
lipsei calităţii procesuale active a reclamantei A. SA, instanţa de apel pronunţându-se implicit şi
pe chestiunea aparenţei de drept a cererii formulate, cât timp s-a reţinut că reclamanta ar fi
dovedit calitatea de acţionar al C. S.A., pe această chestiune fiind invocată aparenţa de drept.
În al doilea ciclu procesual dosarul a fost atribuit completului din care au făcut parte
judecătorii H. şi G., ultimul fiind soţul doamnei I.
Aceştia au formulat cerere de abţinere, care a fost respinsă, fără a se arăta vreun motiv
pentru care s-a dispus această măsură.
72. Completul care a soluţionat cererea de abţinere a judecătorilor a soluţionat şi cererea
de recuzare, deşi, în opinia recurentei, acest complet era incompatibil absolut, încălcându-se
astfel dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 5 raportat la art. 42 alin. 1 pct. 1 C.proc.civ.
S-a susţinut că acest complet era incompatibil, deoarece unele dintre motivele invocate în
cele două cereri erau identice, susţinându-se că respectivul complet de judecată şi-ar fi exprimat
anterior părerea cu privire la incompatibilitatea judecătorilor recuzaţi.
73. Cererea de recuzare formulată nu a fost soluţionată în raport de motivele invocate în
cuprinsul acesteia, astfel că încheierea este nemotivată sub acest aspect, fiind încălcate
dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 5 şi 6 , raportat la art. 51 alin. 2 C.proc.civ.
Astfel, a fost invocat motivul de recuzare prevăzut de art. 42 alin. 1 pct. 13 C.proc.civ.,
raportat la împrejurarea că ambii judecători s-au considerat a nu fi complet imparţiali, prin
formularea cererilor de abţinere, aspect care ar determina existenţa unei incompatibilităţi, în
temeiul dispoziţiilor art. 6 alin. 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi
Libertăţilor Fundamentale (CADOLF), însă, completul care a soluţionat cererea de recuzare nu s-
a pronunţat asupra acestui motiv.
74. În mod greşit s-a reţinut că nu este întemeiat motivul de recuzare prevăzut de art. 41
alin. 1 C.proc.civ., vizând pe judecătorul H., deşi acesta era incompatibil absolut să judece
794
pricina, în rejudecarea apelului, deoarece a dezlegat chestiunea litigioasă privind dovedirea
calităţii de acţionar de către reclamantă în primul ciclu procesual.
Este greşită susţinerea potrivit căreia acest magistrat a fost chemat, în rejudecarea
apelului, să dezlege aspecte noi care nu au mai fost sesizate anterior, şi nu au făcut obiectul
judecăţii, cât timp acesta, în primul ciclu procesual s-a pronunţat pe chestiunea aparenţei de drept
a cererii formulate, din moment ce s-a reţinut, prin decizia pronunţată în apel în primul ciclu
procesual, că reclamanta ar fi dobândit calitatea de acţionar al C. S.A.
Ulterior, s-a dovedit că această situaţie este incidentă, faţă de considerentele deciziei nr.
101/A-C/24.02.2021, prin care s-a admis apelul, s-a anulat sentinţa apelată şi în rejudecare, s-a
admis în parte cererea de ordonanţă preşedinţială, completul pronunţându-se în mod expres, ca şi
în primul ciclu procesual cu privire la faptul că reclamanta ar fi dobândit calitatea de proprietar
asupra acţiunilor C., fiind încălcate astfel dispoziţiile art. 41 alin. 1 C.proc.civ.
În acelaşi sens, au fost aduse argumente cu privire la analiza efectelor juridice ale sentinţe
civile nr. 132 din 2 aprilie 2019, analiză care a fost efectuată atât în primul ciclu procesual, în
apel, când s-a pronunţat decizia nr. 505/A-CONT/18.11.2020, cât şi în al doilea ciclu procesual,
când s-a pronunţat decizia civilă nr. 101/A-C/24.02.2021.
75. A fost ignorată jurisprudenţa CEDO, care confirmă că nu există imparţialitatea
judecătorului, dacă acesta şi-a exprimat anterior opinia asupra unor aspecte de drept care urmează
a fi soluţionate în a doua procedură.
Cum jurisprudenţa CEDO în materia imparţialităţii este obligatoriu a fi aplicată în cauză,
cu prioritate faţă de dispoziţiile naţionale, instanţa ce a soluţionat cererea de recuzare era obligată
să interpreteze dispoziţiile şi cazurile de recuzare în conformitate cu această jurisprudenţă.
76. Instanţa ce a soluţionat cererea de recuzare, a interpretat greşit prevederile art. 42 alin.
1 pct. 2, după caz pct. 13 C.proc.civ., faţă de împrejurarea că una dintre părţile din dosar a
formulat sesizare disciplinară la Inspecţia Judiciară în legătură cu soluţionarea apelului în primul
ciclu procesual, aceste persoane având interes personal în cauză, neputând a fi considerate ca
fiind complet imparţiale.
Faţă de faptul că s-a formulat respectiva plângere, recurenta susţine că există temerea
justificată ca judecătorii respectivi să aibă un interes în a soluţiona într-un anumit fel apelul în cel
de-al doilea ciclu procesual, în cel priveşte pe judecătorul H., acesta avea interesul de a menţine
dezlegările date în primul ciclu procesual, iar judecătorul G., avea interesul de a confirma soluţia
soţiei sale, I., cea care soluţionase apelul în primul ciclu procesual.
77. În mod greşit s-a respins motivul de recuzare prevăzut de art. 42 alin. 1 pct. 10, după
caz pct. 13 C.proc.civ., vizând pe judecătorul G., deşi soţia acestuia participase ca judecător la
judecarea pricini în apel în primul ciclu procesual.
78. Această împrejurare se circumscrie şi motivului prevăzut de art. 42 alin. 1 pct. 13
C.proc.civ., existând îndoieli cu privire la imparţialitatea judecătorului G., mai ales că acest motiv
de recuzare a fost invocat şi în cererea de abţinere.
K. Soluţia instanţei de recurs
79. Analizând încheierea recurată, Înalta Curte a constatat că recursul este fondat, pentru
următoarele considerente:
80. Preliminar, trebuie arătat că instanţa de recurs are în vedere prevederile art. 53 alin. 1
C.proc.civ.
81.Totodată, Înalta Curte constată că unele critici formulate nu sunt fondate.
Astfel, recurenta a arătat că era incompatibil să soluţioneze cererea de recuzare completul
care a soluţionat şi cererea de abţinere a judecătorilor, pe motiv că unele dintre motivele invocate
în cele două cereri erau identice.
795
 82. Această critică nu poate fi reţinută, deoarece chiar dispoziţiile art. 48 alin. 4
C.proc.civ. permit ca acelaşi complet care a analizat cererea de abţinere să se pronunţe şi asupra
cererii de recuzare.
83. Nu poate fi reţinut nici motivul referitor la faptul că judecătorii care au soluţionat
cererea de apel în al doilea ciclu procesual au devenit incompatibili prin simplul fapt al formulării
cererii de abţinere, cât timp dispoziţiile art. 48 alin. 4 permit soluţia de respingere a cererii de
abţinere, această situaţie neputând determina existenţa unei incompatibilităţi în temeiul
dispoziţiilor art. 6 alin. 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor
Fundamentale (CADOLF).
84. Nu se poate reţine nici motivul de incompatibilitate prevăzut de art. 42 alin. 1 pct. 2,
după caz pct. 13 C.proc.civ., referitor la faptul că una dintre părţile din dosar a formulat sesizare
disciplinară la Inspecţia Judiciară, iar, în acest fel, judecătorii cauzei ar avea un interes personal
în cauză, deoarece, dacă s-ar accepta această interpretare, ar însemna că orice parte din orice
dosar, dacă ar dori să îndepărteze pe un judecător din compunerea completului de judecată, ar
formula plângere la Inspecţia Judiciară şi ar motiva că, în acest fel, judecătorul respectiv ar
deveni incompatibil.
85. Pe de altă parte, celelalte motive de recurs sunt fondate.
86. Astfel, în ce-l priveşte pe judecătorul H., acesta a participat la soluţionarea cauzei în
apel, în primul ciclu procesual, participând la pronunţarea deciziei nr. 505/A-CONT/18.11.2020,
iar motivul pentru care a fost admis apelul a fost cel legat de greşita reţinere a lipsei calităţii
procesuale active a reclamantei, motivat de faptul că sentinţa civilă nr. 132/2019 pronunţată de
Tribunalul Galaţi, în dosarul nr. x/121/2017/a1*, definitivă prin decizia civilă nr. 75/18.03.2020 a
Curţii de Apel Constanţa, este opozabilă părţilor din dosar, chiar dacă nu au fost efectuate
menţiunile corespunzătoare în Registrul Acţionarilor.
87. Aceeaşi analiză a situaţiei de fapt şi de drept a fost efectuată şi în cel de-al doilea ciclu
procesual, când s-a pronunţat decizia civilă nr. 101/A-C/24.02.2021, reţinându-se, în mod expres,
că respectiva analiză s-a făcut şi în decizia nr. 505/A-CONT/18.11.2020.
88. Ca atare, respectivul judecător a dezlegat o chestiune dedusă judecăţii, în primul ciclu
procesual, legată de calitatea procesuală activă a reclamantei, dar a dezlegat aceeaşi chestiune şi
după trimiterea spre rejudecare, în al doilea ciclu procesual, dar cu încălcarea dispoziţiilor art. 41
alin. 1 teza ultimă C.proc.civ., astfel că sunt îndeplinite condiţiile cerute de art. 488 alin. 1 pct. 5
C.proc.civ.
89. Totodată, în ceea ce-l priveşte pe judecătorul G., acesta a participat la soluţionarea
cauzei, în apel, în al doilea ciclu procesual, participând la pronunţarea deciziei nr. 101/A-
C/24.02.2021, deşi soţia sa, I., participase la soluţionarea aceleiaşi pricini, într-un ciclu procesual
anterior, participând la pronunţarea deciziei nr. 505/A-CONT/18.11.2020, ocazie cu care au fost
dezlegate aceleaşi probleme de drept arătate în cazul judecătorului H., situaţie care se încadrează
în prevederile art. 42 alin. 1 pct. 10 C.proc.civ., astfel încât devin incidente dispoziţiile art. 488
alin. 1 pct. 5 C.proc.civ.
90. De asemenea, încheierea de respingere a recuzării este nemotivată tocmai sub aspectul
dezlegării de către judecătorul H. a unor chestiuni de drept, în primul ciclu procesual, legat de
calitatea procesuală activă a reclamantei, dezlegare care l-ar face incompatibil în soluţionarea căii
de atac a apelului în cel de-al doilea ciclu procesual, aspect ce s-a dovedit a fi real, după
respingerea cererii de recuzare, completul de judecată ce a soluţionat cererea de apel în al doilea
ciclu procesual, din care a făcut parte şi respectivul judecător, reţinând aceeaşi dezlegare a
problemei de drept respective, ca şi în primul ciclu procesual, aspect ce se încadrează în
prevederile art. 488 alin. 1 pct. 6, teza I C.proc.civ.
796
 91. Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 53 alin. 1 şi 3, teza a II, raportat la art.
496 alin. 1 şi 2 C.proc.civ., Înalta Curte a admis recursul, a casat decizia recurată şi a trimis
cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

4. Cerere de recuzare. Cazul prevăzut de dispoziţiile art. 42 alin. (1) pct. 1 Cod procedură
civilă

C.proc.civ., art. 42 alin. (1) pct. 1, art. 431

Statuând cu privire la incompatibilitatea judecătorului care şi-a spus părerea cu privire

la soluţia în cauza pe care a fost desemnat să o judece, art. 42 alin. (1) C.proc.civ. nu are în
vedere situaţia judecătorului care a soluționat un alt proces, pronunțând o hotărâre
judecătorească definitivă prin care a tranșat chestiunile litigioase din acea cauză, indiferent că
sunt sau nu similare ori aflate în legătură de cauzalitate cu cele care fac obiectul judecăţii în
noul proces. Aceasta, întrucât, atunci când pronunță o hotărâre judecătorească înzestrată,
potrivit dispoziţiilor art. 431 C.proc.civ., cu efectele lucrului judecat, judecătorul nu îşi exprimă
o opinie sau o părere, ci îndeplineşte prerogativelor jurisdicţionale conferite de lege, de a judeca
cauza în care a fost desemnat şi de a dezlega chestiunile litigioase care fac obiectul învestirii in
respectiva cauză.
Împrejurarea că problemele de drept dezlegate prin hotărârea judecătorească definitivă
pronunţată într-un litigiu anterior ar fi unele concrete şi nu abstracte şi că acestea ar viza
acelaşi raport juridic cu cel dedus judecăţii în procesul pendinte nu pune în discuţie recuzarea
judecătorului în temeiul dispoziţiilor art.42 alin.(1) pct. 1 C.proc.civ., ci efectele pe care
hotărâre judecătorească definitivă le opune în cel de-al doilea litigiu, efecte reglementate prin
norme de ordine publică, care se opun atât părţilor, cât şi instanţei de judecată, indiferent de
compunerea acesteia.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 2236 din 27 octombrie 2021

I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara la data de 04.06.2019 reclamanţii
A., B. şi C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor
Publice, constatarea nulităţii absolute a actelor de preluare de către Statul Român, de la autorul
acestora, D., a imobilelor nr. cad. x72, înscris în CF 413877 Timișoara, proprietar Statul Român,
domeniu public; nr. cad. x07 (parcela LL 474), înscris în CF x07 Timișoara proprietar Statul
Român, domeniu public; nr. cad. x4, înscris în CF x08 Timișoara proprietar Statul Român,
domeniu public; nr. cad. x2, înscris în CF x09 Timișoara, proprietar Statul Român, domeniu
public; nr. cad. LL x7/1, înscris în CF x50 Timișoara, proprietar Statul Român, domeniu public;
nr. cad. x6 (parcela Cc 410/1), înscris în CF x90 Timișoara, proprietar Statul Român, prin
Agenția Domeniilor Statului, proprietate privată; nr. cad. x4 (parcela A 404/1), înscris în CF x78
Timișoara, proprietar Statul Român, prin Agenția Domeniilor Statului, proprietate privată; nr.
cad. x6 (parcela A 412/1), înscris în CF x55 Timișoara, proprietar Statul Român, prin Agenția
Domeniilor Statului, proprietate privată; nr. cad. x3 (parcela HB 412/2), înscris în CF x43
Timișoara, proprietar Statul Român, prin Agenția Domeniilor Statului, proprietate privată;
797
constatarea existenței dreptului de proprietate asupra imobilelor în patrimoniul autorului lor, D.,
la data decesului – 16.08.1974; cu cheltuieli de judecată.
La data de 18.10.2019, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice – prin
D.G.R.F.P Timiş a formulat întâmpinare, prin care a solicitat pe cale de excepţie, să constate
autoritatea de lucru judecat în prezenta speţă, inadmisibilitatea acţiunii pe dreptul comun, iar pe
fondul cauzei, sa respingă acţiunea ca fiind neîntemeiată.
Prin sentinţa nr. 13620 din 11.12.2019, Judecătoria Timişoara a declinat competenţa de
soluţionare în favoarea Tribunalului Timiş.
La termenul de judecată din data de 19.05.2020, Tribunalul, în temeiul art. 248 alin. 4 teza
finală C.proc.civ., apreciind că pentru judecarea lor este necesar să se administreze aceleași probe
ca pentru soluționarea cauzei, a unit cu fondul excepțiile autorității lucrului judecat și
inadmisibilității acțiunii invocate de pârât prin întâmpinare.
2. Sentinţa Tribunalului Timiş
Prin sentinţa nr. 366 din 19.05.2020, Tribunalul Timiş - Secţia I civilă a respins, ca
nefondate, excepţiile autorităţii lucrului judecat şi inadmisibilităţii acţiunii invocate de pârât prin
întâmpinare; a respins acţiunea.
3. Decizia Curţii de Apel Timişoara
Prin decizia nr. 29 din 03.03.2021, Curtea de Apel Timişoara - Secţia I civilă a respins
apelul reclamanţilor împotriva sentinţei; a admis cererea de intervenţie accesorie formulată de
intervenienta accesorie Universitatea E.
4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză
Împotriva încheierii de şedinţă din 21.12.2020 şi a deciziei civile nr.29/2021 au declarat
recurs reclamanţii, invocând incidenţa motivelor de recurs precizate de dispoziţiile art.488
alin.(1) pct. 5 şi pct.8 C.proc.civ.
I. Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., recurenţii
au subsumat următoarele critici:
Încheierea de şedinţă din 21.12.2020 este nelegală şi a fost pronunţată cu încălcarea
dispoziţiilor art. 42 pct.1 şi 13 C.proc.civ., în sensul că judecătorul în raport de care s-a formulat
cererea de recuzare respinsă prin încheierea menţionată şi-a exprimat anterior părerea cu privire
la problema de drept dedusă judecăţii, respectiv a făcut parte din completul de judecată care a
soluţionat dosarul nr. x/30/2020** în care recurenţii au figurat ca părţi şi în care s-au dezbătut
probleme de drept similare. Mai mult, în motivarea hotărârii din prezenta cauză au fost preluate
opinii din dosarul nr. x/30/2010**, iar decizia recurată a fost redactată de către acest magistrat;
Au fost încălcate dispoziţiile art. 477 C.proc.civ., în sensul că prin invocarea efectului
pozitiv al autorităţii de lucru judecat instanţa de apel a depăşit limitele efectului devolutiv al
apelului, în condiţiile în care la prima instanţă pârâtul a invocat excepţia autorităţii de lucru
judecat, instanţa a respins această excepţie iar sentinţa nu a fost atacată sub acest aspect;
Au fost încălcate dispoziţiile art. 14 alin. 6 C.proc.civ. întrucât, deşi susţine că ceea ce
aplică este efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, care diferă de excepţia autorităţii de lucru
judecat, instanţa nu a pus în discuţia părţilor din oficiu acest motiv de drept;
Au fost încălcate dispoziţiile art. 431 alin. 2 C.proc.civ. întrucât deşi instanţa de apel
reţine că sunt contrazise dezlegările irevocabile şi obligatorii date de instanţa de recurs în dosarul
nr. x/30/2010**, reţine totuşi efectul pozitiv cu privire la lipsa finalităţii recunoaşterii nulităţii
actelor de preluare, întrucât nu ar putea conduce la valorificarea unui drept de restituire a acestor
imobile. Dezlegarea instanţei de apel este nelegală sub două aspecte. Contrar celor reţinute de
către instanţa de apel, legătura dintre cele două dosare rezultă din faptul că recurenţii nu pot
redobândi dreptul de proprietate conform legilor speciale, deoarece nu au cetăţenia română în
798
perioada 1991-2005 (perioada în care se puteau formula cereri de restituire conform Legii nr.
18/1991), lucru statuat cu putere de lucru judecat în dosrul nr. x/30/2010**. Pe de altă parte, de
asemenea, contrar susţinerilor instanţei de apel, în litigiul anterior s-a reţinut că nu este posibilă
apărarea dreptului de proprietate pe altă cale numai în situaţiile în care fie imobilul nu face
obiectul legii speciale, fie nu sunt întrunite condiţiile ca moştenitorii să beneficieze de măsurile
reparatorii. Este nelegală susţinerea instanţei de apel că cererea se grefează pe dispoziţiile legilor
de restituire, câtă vreme recurenţii au invocat doar acele texte care fie exclud de la aplicare legile
speciale, fie dovedesc nevalabilitatea titlului statului;
Au fost încălcate dispoziţiile art. 431 alin. 1 C.proc.civ., în sensul că hotărârile anterioare
nu pot fi opuse reclamanţilor A. şi B. întrucât aceştia au transmis cumpărătorului C. toate
drepturile succesorale, astfel încât aceştia nu sunt succesorii, ci autorii acestuia;
Au fost încălcate dispoziţiile art. 32 C.proc.civ. Instanţa de apel reţine că este lipsită de
finalitate o eventuală recunoaştere a nulităţii absolute a titlului statului constituit asupra
imobilelor în litigiu, cât timp aceasta nu ar putea conduce la un drept de restituire (conferit de
Legea nr. 18/1991). Or, tocmai inexistenţa dreptului la restituire al reclamanţilor conform legii
speciale a fost invocată de către aceştia, iar în acest context recunoaşterea nulităţii actelor de
preluare ar însemna că imobilele se aflau la data decesului în patrimoniul autorului lor, ceea ce at
conduce la concluzia că le-au fost transmise prin succesiune;
Au fost încălcate art. 53 CEDO şi art. 20 alin. 2 din Constituţia României. În acest sens,
nu a fost luată în considerare decizia Curţii Constituţionale nr. 73/1995 invocată de către
reclamanţi, obligatorie pentru instanţe, iar jurisprudenţa CEDO invocată de prima instanţă nu este
aplicabilă în cauză. Pe de altă parte Legea nr. 18/1991 este anterioară ratificării Convenţiei de
către România, prin urmare excedează competenţei rationae temporis a acesteia. De asemenea,
faptul că prin sentinţa nr. 366/2020 a fost respinsă excepţie inadmisibilităţii acţiunii invocată de
pârât, iar această soluţie nu a fost apelată şi se bucură de autoritate de lucru judecat, ar fi trebuit
să conducă la concluzia că instanţele trebuiau să analizeze dispoziţiile dreptului intern invocate şi
să verifice legalitatea titlului statului şi existenţa dreptului în patrimoniul autorului recurenţilor.
II. Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., recurenţii
au arătat că au fost încălcate dispoziţiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, în contextul în care
bunurile în litigiu sunt imobile preluate de stat fără titlu valabil, nesupuse restituirii conform
legilor speciale. Instanţa a refuzat analiza ambelor capete de cerere, fără să verifice regimul
juridic al imobilelor, ceea ce a condus la aplicarea unor dispoziţii legale fără legătură cu cauza.
Recurenţii invocă un drept de proprietate aparţinând autorului lor, care este acelaşi drept de
proprietate deţinut până la data decesului, nicidecum un nou drept de proprietate, pe care Statul
Român să-l recunoască/reconstituie conform legilor speciale.
5. Apărări formulate în cauză
Prin întâmpinarea formulată, intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor
Publice prin DGRFP Timişoara a solicitat respingerea recursului. Solicită admiterea excepţiei
autorităţii de lucru judecat în temeiul art. 430 C.proc.civ., având în vedere că Statul Român nu
poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru
acelaşi obiect. În acţiunea obiect al dosarului nr. x/30/2010** s-a solicitat constatarea lipsei
titlului Statului Român asupra aceloraşi terenuri, iar prin prezenta acţiune se solicită să se
constate nulitatea actelor de preluare de către Statul Român a terenurilor revendicate.
Pe fondul cauzei, solicită respingerea acţiunii, ca neîntemeiată. Terenurile aflate în
prezent în proprietatea privată a Statului Român prin Agenţia Domeniilor Statului au ieşit din
patrimoniul antecesorilor reclamanţilor acum 50 de ani şi nu s-a făcut niciun demers pentru
recuperarea lor până în momentul acţiunii din dosarul nr. x/30/2010**. Aceste terenuri nu
799
reprezintă un „bun” în sensul Convenţiei, reclamanţii nu se află sub protecţia art. 1 alin. 1 din
primul Protocol adiţional la Convenţie, iar prin neurmarea procedurii speciale de reconstituire a
dreptului de proprietate titlul Statului s-a consolidat.
Prin întâmpinarea formulată, intimata-intervenientă Universitatea E. a solicitat
respingerea recursului. În cauză operează autoritatea de lucru judecat în raport cu cele statuate în
cadrul dosarului nr. x/30/2010** iar aceste aspecte au fost puse în discuţia părţilor la termenul
din 17.02.2021 cu prilejul cercetării cauzei în apel. Argumentele şi apărările recurenţilor sunt
identice cu cele formulate în cadrul dosarului nr. x/30/2010**. Decizia recurată este motivată în
fapt şi în drept, reţinând în mod corect că obiectul cauzei nu intră sub incidenţa prevederilor art.1
din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, iar dispoziţiile aplicabile sunt cele reglementate de art.
6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998. Recurenţii nu au un titlu valabil, iar la momentul promovării
prezentei acţiuni era deja tranşată definitiv chestiunea litigioasă ce face obiectul acesteia, prin
soluţia dată în dosarul nr. x/30/2010** unde instanţa a reţinut că reclamantul C. trebuia să
dovedească calitatea de proprietar a sa şi a antecesorilor la data introducerii acţiunii, or acesta nu
putea face o astfel de dovadă întrucât antecesorii (ceilalţi doi reclamanţi) au pierdut dreptul de
proprietate prin decretul de expropriere în anul 1966. În acelaşi dosar, de care se prevalează şi
recurenţii, s-a reţinut că prin încheierea unui contract de vânzare-cumpărare de drepturi
succesorale reclamantul nu a dobândit calitatea de moştenitor a fostului proprietar, ci doar
eventualele bunuri existente în cadrul succesiunii, dar imobilul în litigiu nu putea fi transmis câtă
vreme era în proprietatea Statului Român în anul 1966 şi nu se mai afla în patrimoniul foştilor
proprietari de carte funciară la data decesului acestora. Referitor la reclamanţii A. şi B. s-a reţinut
în dosarul nr. x/30/2010** că aceştia nu aveau cetăţenia română anterior anului 1989, iar lipsa
cetăţeniei române la data revendicării bunurilor este motivul pentru care nu s-ar fi putut constata
existenţa în patrimoniul lor a dreptului de proprietate. Prevederile deciziei nr. 7530/2012
pronunţată de Înalta Curte în dosar nr. x/62/2009 sunt aplicabile şi cauzei pendinte, situaţia fiind
una identică, întrucât recurenţii reclamanţi nu sunt proprietari tabulari ai terenurilor, ci statul
român, regimul juridic al acestora fiind de proprietate publică în administrarea intimatei-
intervenient.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru
considerentele ce urmează să fie expuse.
Este greşită critica prin care partea reclamantă susţine că încheierea de şedinţă din
21.12.2020 este nelegală şi că a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 42 alin.(1) pct.1 şi
13 C.proc.civ., sub motiv că judecătorul recuzat şi-ar fi exprimat anterior părerea cu privire la
problema de drept dedusă judecăţii în procesul pendinte, anume prin pronunţarea unei hotărâri
judecătoreşti în dosarul nr. x/30/2020**, în care recurenţii au figurat ca părţi şi în care au fost
dezbătute probleme de drept similare, aspect confirmat prin faptul preluării în motivarea hotărârii
din prezenta cauză, redactată de judecătorul recuzat, a unora dintre opiniile conținute de hotărârea
pronunţată în dosarul nr. x/30/2010**.
Dispoziţiile art.42 alin.(1) C.proc.civ. prevăd că judecătorul este incompatibil de a judeca
în cazul în care şi-a exprimat anterior părerea cu privire la soluţia în cauza pe care a fost
desemnat să o judece (pct.1) sau în cazul în care există alte elemente care nasc în mod întemeiat
îndoieli cu privire la imparţialitatea sa (pct.13).
Statuând cu privire la incompatibilitatea judecătorului care şi-a spus părerea cu privire la
soluţia în cauza pe care a fost desemnat să o judece, norma de drept menţionată nu are în vedere,
astfel cum rezultă din conţinutul său, situaţia judecătorului care a soluționat un alt proces,
pronunțând o hotărâre judecătorească definitivă prin care a tranșat chestiunile litigioase din acel
800
proces, indiferent că sunt sau nu similare ori aflate în legătură de cauzalitate cu cele care fac
obiectul judecăţii în noul proces.
Aceasta, întrucât, atunci când pronunță o hotărâre judecătorească înzestrată, potrivit
dispoziţiilor art. 431 C.proc.civ., cu efectele lucrului judecat, judecătorul nu îşi exprimă o opinie
sau o părere, astfel cum eronat susţine partea reclamantă, ci îndeplineşte prerogativelor
jurisdicţionale conferite de lege, de a judeca cauza în care a fost desemnat şi de a dezlega
chestiunile litigioase care fac obiectul învestirii in respectiva cauză.
Împrejurarea că judecătorul recuzat a formulat, din proprie iniţiativă, o cerere de abținere
întemeiată pe dispoziţiile art.42 alin.(1) pct.1 C.proc.civ., în care a evocat aceeași ipoteză,
participarea sa în completul de judecători care a soluționat litigiul anterior, nu se constituie, astfel
cum eronat se pretinde, într-un element suplimentar de natură să creeze îndoieli cu privire la
imparţialitatea sa.
Aceasta, întrucât, retragerea unui judecător de la judecata unei pricini, fie pe calea
abținerii, fie a recuzării, nu se poate face indiferent de motive, astfel cum susţine partea
reclamantă, ci numai în prezenţa motivelor strict determinate de lege, a căror analiză este în
competenţa instanţei care judecă astfel cereri.
În plus, când motivul de incompatibilitate cu privire la care se pretinde că ar fi de natură
să nască bănuieli cu privire la imparţialitatea judecătorului a fost analizat, prin intermediul
abținerii, şi a fost găsit a fi neîntemeiat, cum este şi cazul în speţă, potrivit dispoziţiilor art. 47
alin. (3) C.proc.civ., partea nu mai este în drept să reitereze acelaşi motiv pe calea recuzării şi, cu
atât mai puţin, să invoce ca motiv de îndoială a imparțialității judecătorului, în temeiul art. 42
alin. (1) pct. 13 C.proc.civ., încheierea de respingere a abținerii.
Împrejurarea că problemele de drept dezlegate prin hotărârea judecătorească definitivă
pronunţată în primul litigiu (detaliate de partea reclamantă) ar fi unele concrete şi nu abstracte şi
că acestea ar viza acelaşi raport juridic cu cel dedus judecăţii în procesul pendinte nu pune în
discuţie recuzarea judecătorului în temeiul dispoziţiilor art.42 alin.(1) pct. 1 sau pct.13
C.proc.civ., ci efectele pe care hotărâre judecătorească definitivă le opune în cel de-al doilea
litigiu, efecte reglementate prin norme de ordine publică, care se opun atât părţilor, cât şi instanţei
de judecată, indiferent de compunerea acesteia.
De altminteri, statuând prin dispoziţiile art. 42 alin. (1) pct. 13 C.proc.civ. că judecătorul
este incompatibil să soluționeze cauza şi poate fi recuzat dacă "există… elemente care nasc în
mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea" sa, legiuitorul a avut în vedere existenţa altor
motive, nu a celor enumerate de art. 42 alin. (1) pct. 1-12.
Este greşită critica potrivit căreia, reţinând efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat
al hotărârilor judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/30/2010**, instanţa de apel a încălcat
dispoziţiile art. 477 alin. (1) C.proc.civ., în condiţiile în care soluţia de respingere excepţiei
autorităţii de lucru judecat pronunţată de prima instanţă nu a fost apelată.
Efectele lucrului judecat sunt prevăzute de dispoziţiile art. 431 C.proc.civ.
Norma de drept menţionată distinge între efectul negativ al puterii de lucru judecat,
statuând, prin alin. (1), că nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în
temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect şi efectul pozitiv, statuând, prin alin. (2), că
oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu
soluţionarea acestuia din urmă.
Pe calea excepţiei autorităţii de lucru judecat, contrar susţinerilor părţii reclamante, se
valorifică doar efectul negativ al puterii lucrului judecat, în condiţiile prevăzute de dispoziţiile
art. 432 C.proc.civ., nu şi efectul pozitiv, cum corect a statuat şi instanţa de apel.

801
 Lucrările dosarului evidențiază, astfel cum indică partea reclamantă, că, la judecata în
primă instanţă, excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de partea pârâtă în legătură cu
hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/30/2010** a fost respinsă, în considerarea
faptului că între cele două dosare nu există identitate totală de părţi, obiect şi cauză, soluţia fiind
definitivă, întrucât împotriva acesteia nu a fost exercitată calea de atac a apelului.
Acest fapt nu împiedica însă instanţa de apel să analizeze efectul pozitiv al puterii lucrului
judecat al hotărârilor judecătoreşti pronunţate în dosarul menţionat.
Ca atare, constatând, rezultat al verificărilor, că există chestiuni litigioase soluţionate prin
decizia civilă nr.1839/2016 a ÎCCJ în dosarul nr. x/30/2010**, irevocabilă, aflate în legătură cu
cele deduse judecăţii în prezenta cauză, instanţa de apel era în drept să procedeze la verificarea
acestora din perspectiva dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C.proc.civ.
Atare verificare nu pune în discuţie depăşirea limitelor apelului, deoarece efectele lucrului
judecat, astfel cum s-a arătat, sunt reglementate prin norme de ordine publică, caz în care
verificarea se impune din oficiu, nefiind necesară o învestire formală în acest sens de părţile
litigante.
Verificarea se impunea cu atât mai mult în speţă, în condiţiile în care atât partea
reclamantă, prin cererea de chemare în judecată şi prin cererea de apel, cât şi partea pârâtă, prin
întâmpinare, au invocat, ca mijloace de apărare, dezlegările date unor chestiuni litigioase aflate în
legătură cu cauza pendinte prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/30/2010**, fie
sub forma prezumției lucrului anterior judecat, fie sub forma excepției autorităţii de lucru judecat.
Nu în ultimul rând, se constată că prin apelul declarat împotriva soluţiei de respingere, ca
nefondată, a cererii de chemare în judecată, partea reclamantă a solicitat anularea sentinţei primei
instanțe şi evocarea fondului cauzei, conform art. 480 alin.(3) C.proc.civ., caz în care, în
aplicarea dispoziţiilor art. 477 alin.(2) C.proc.civ., devoluțiunea opera, în ceea ce priveşte fondul
litigiului, cu privire la întreaga cauză, instanţa de apel nefiind ținută de limitele stabilite prin
cererea de apel.
Este greşită şi critica prin care se susţine că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 14
alin. (6) C.proc.civ. prin omisiunea punerii în discuţie, din oficiu, a efectului pozitiv al autorităţii
de lucru judecat, ca motiv de drept.
Dispoziţiile art. 14 alin. (6) C.proc.civ. prevăd următoarele: Instanţa îşi va întemeia
hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost
supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.
În ceea ce priveşte efectele lucrului judecat ale hotărârilor judecătoreşti pronunţate în
dosarul nr. x/30/2010 (versionat în diversele cicluri procesuale), astfel cum s-a arătat, acestea au
fost invocate de părţi ca mijloace de probă şi au făcut obiect al dezbaterilor contradictorii dintre
părţi, atât la judecata în primă instanţă, cât şi în faţa instanţei de apel.
Rezultă că, prin însăşi cererea dedusă judecăţii, partea reclamantă a solicitat ca în procesul
pendinte să se țină cont de dezlegările date unor chestiuni litigioase aflate în legătură cu cauza
pendinte prin hotărârile judecătorești pronunţate în dosarul menţionat, anume prin sentinţa civilă
nr.56/2016, (în legătură cu situaţia juridică a imobilelor în litigiu în perioada 1966-2009), prin
decizia nr.116/2016 (în legătură cu succesiunea defunctului D.) respectiv, prin decizia civilă
nr.1839/2016, (în legătură cu drepturile succesorilor defunctului la data deschiderii succesiunii).
În esenţă, partea reclamantă a pretins că prin hotărârile judecătoreşti din procesul anterior
s-a tranșat, cu puterea lucrului judecat, faptul că succesorii defunctului D. nu puteau redobândi
dreptul de proprietate asupra bunurilor succesorale preluate de statul comunist în temeiul
normelor speciale prevăzute de Legea fondului funciar nr. 18/1991, deoarece nu aveau cetățenia
română, dezlegare care se opune în procesul pendinte.
802
 Referitor la aceleaşi hotărâri judecătorești, partea pârâtă a invocat excepţia autorităţii de
lucru judecat, excepţie care a fost respinsă de prima instanţă în considerarea faptului că deşi
partea reclamantă C. a figurat în ambele dosare, între cele două litigii nu există identitate totală de
părţi, de obiect şi de cauză juridică.
Prin motivele de apel, partea reclamantă a reiterat efectele deciziei civile nr.116/2016
(dosar nr. x/30/2010), susţinând că prin cererea dedusă judecăţii în procesul pendinte urmărește
obţinerea unei hotărâri judecătoreşti care să recunoască existenţa dreptului de proprietate în
patrimoniul autorului său D. la data deschiderii succesiunii, hotărâre a cărei lipsă i-a fost imputată
în procesul anterior, în operaţiunea de comparare a titlurilor.
În atare condiţii, cum chestiunea litigioasă privind efectele lucrului judecat a hotărârilor
date în primul litigiu dintre părţi, care presupune verificarea de către instanţa de judecată a
ambelor manifestări ale sale, pozitivă şi negativă (indiferent de modalitatea în care părţile se
raportează la cele două efecte), a făcut obiect al dezbaterilor contradictorii, critica părţii potrivit
căreia instanţa de apel a încălcat prevederile art. 14 alin. (6) C.proc.civ. prin aceea că nu a pus în
discuţie incidenţa doar a efectului pozitiv, nu poate fi primită.
De altminteri, rezultă că aspectele litigioase cu privire la care instanţa de apel a reţinut
prezumţia lucrului anterior judecat au fost invocate ca fiind dezlegate, cu valoare obligatorie, în
primul litigiu, de însăşi partea reclamantă, instanţa de apel statuând însă, pentru argumentele
expuse în considerentele hotărârii, de ce nu poate primi interpretarea dată de parte respectivelor
dezlegări şi cum se opun, în realitate, aceste dezlegări în litigiul pendinte.
Este nefondată critica părţii privind încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art.
431 alin. (2) C.proc.civ., prin aceea că nu a reţinut că singura legătura între dosarul nr. x/30/2010
şi dosarul pendinte rezultă din faptul că în litigiul anterior s-a statuat, cu puterea lucrului judecat,
că nu putea redobândi dreptul de proprietate conform Legii nr. 18/1991, motivat de împrejurarea
că nu avea cetăţenia română în perioada 1991-2005 în care se puteau formula cerere de restituire
în procedurile reglementate de această lege de reparaţie.
Aşa cum corect se enunţă, pentru a se reţine efectul pozitiv al lucrului anterior judecat
este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuţie o chestiune litigioasă care să aibă
legătură cu ceea ce s-a soluționat anterior şi care nu poate fi contrazisă.
Verificarea şi stabilirea legăturii între cele două litigii, contrar susţinerilor părţii
reclamante, vizează toate aspectele litigioase care au făcut obiectul judecăţii în litigiul anterior,
nu doar pe acelea cu privire la care părţile pretind că ar fi fost dezlegate, cu efectele lucrului
judecat, şi că s-ar opune în cel de-al doilea litigiu.
Ca atare, împrejurarea că partea reclamantă a susţinut că prin hotărârile judecătoreşti
definitive pronunţate în dosarul nr. x/30/2010** s-a statuat doar că nu putea redobândi dreptul de
proprietate asupra imobilelor de care autorul său a fost deposedat de statul comunist în cadrul
procedurilor prevăzute de Legea nr. 18/1991, caz în care ar avea deschisă calea dreptului comun
pentru a obţine restituirea acestora, nu împiedica instanţa de apel, pe de o parte, să verifice
temeinicia acestei susțineri şi, pe de altă parte, să verifice dacă există şi alte chestiuni litigioase
dezlegate în primul litigiu care s-ar opune în procesul pendinte cu putere de lucru judecat.
În ceea ce priveşte critica părţii potrivit căreia instanţa de apel a respins nemotivat şi
nelegal apărarea sa relativă la chestiunea litigioasă mai sus menţionată, cu privire la care a
înţeles să invoce în procesul pendinte efectele lucrului judecat, se constată că nu poate fi primită.
Mai întâi este de observat că instanţa de apel a motivat înlăturarea acestei apărări, reţinând
că ea este contrazisă de dezlegările irevocabile şi obligatorii statuate prin decizia civilă
nr.1839/2016, pronunţată în dosarul nr. x/30/2010**, redând considerentele deciziei din care
rezultă acest fapt.
803
 Anume, instanţa de apel a observat că prin decizia civilă menţionată s-a statuat explicit că
terenurile revendicate intră în domeniul de aplicare al legilor fondului funciar, indiferent de
caracterul preluării operate de către stat (...) şi, totodată, că recunoașterea calităţii de proprietar
a autorului D., la data preluării terenurilor de către stat, nu este suficientă pentru constatarea
existenţei dreptului de proprietate în patrimoniul succesorilor săi după anul 1990, moștenitorii
acestuia având a urma calea Legii nr. 18/1991 pentru a obţine retrocedarea terenurilor,
considerente care sunt obligatorii în litigiul pendinte.
De altminteri, se constată că în susţinerea acestei apărări, partea reclamantă nu se rezumă
să invoce aspectele soluţionate definitiv în dosarul nr. x/30/2010**, astfel cum acestea rezultă
explicit din considerentele hotărârilor judecătoreşti, ci adaugă acestora un raționament care nu se
regăseşte în cuprinsul hotărârilor.
Anume, pornind de la statuările obligatorii potrivit cărora terenurile preluate de statul
comunist din patrimoniul autorului D. intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 18/1991, partea
reclamantă pretinde, în considerarea faptului că nu avea cetățenia română în perioada 1991-2005
(în care putea formula cerere de restituire în temeiul legii speciale), că aceste statuări impun,
deopotrivă, concluzia că poate solicita retrocedarea terenurilor în temeiul normelor de drept
comun, anume în temeiul art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.
O atare manieră de invocare a efectelor lucrului anterior judecat nu este însă permisă,
întrucât părţilor, în susţinerea apărărilor întemeiate pe dispozițiile art. 431 alin. (2) C.proc.civ., nu
le este permis să adauge alte raţionamente ori să interpreteze raționamentele judiciare expuse
explicit în cuprinsul considerentelor hotărârilor judecătoreşti definitive.
De altminteri, instanţa de apel a evidențiat faptul că în primul litigiu s-a avut în vedere că
moştenitorii proprietarului D. nu au uzat de calea administrativă, deşi, după revizuirea
Constituţiei în anul 2003, Legea nr. 247/2005 a deschis posibilitatea formulării de noi cereri de
reconstituire a dreptului de proprietate în procedura legilor fondului funciar, precum şi faptul că
legiuitorul nu recunoaște posibilitatea de apărare a unui astfel de drept de proprietate pe calea
acţiunii în revendicare, ci doar în procedurile prevăzute de legea specială de reparaţie, indiferent
dacă deposedarea de către statul comunist s-a realizat cu titlu ori fără titlu, cu menţiunea că
dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu prevăd o atare distincţie, în funcţie de
modalitatea de deposedare, absența distincției fiind justificată de libertatea legiuitorului de a
stabili domeniului de aplicare al legii speciale şi condiţiile necesar a fi îndeplinite pentru ca o
persoană sau moştenitorii săi să beneficieze de măsuri reparatorii.
În atare condiţii, în mod corect instanţa de apel a reţinut că între cele două litigii nu există
legătura invocată de partea reclamantă, anume aceea potrivit căreia în procesul anterior s-ar fi
statuat, cu puterea lucrului judecat, că apărarea dreptului de proprietate asupra terenurilor în
litigiu ar fi posibilă pe calea dreptului comun dacă terenurile nu fac obiectul legii speciale de
reparaţie ori, deşi fac obiectul unor astfel de legi, cum este cazul în speţă, moştenitorii persoanei
deposedate nu îndeplineau condiţiile prevăzute de legea specială pentru a beneficia de măsuri
reparatorii.
Este nefondată critica prin care partea pretinde că în mod greşit instanţa de apel a reţinut o
altă legătură între cele două litigii, anume cea privind lipsa de finalitate a recunoașterii nulităţii
actelor de preluare a imobilelor de către stat.
Rezultă că instanţa de apel a reţinut că prin decizia civilă pronunţată în primul litigiu,
nr.1839/2016, irevocabilă, s-a statuat că dreptul de proprietate al titularului deposedat de către
stat anterior anului 1989 putea fi exercitat doar pentru inițierea procedurii prevăzute de legile
speciale, dacă erau întrunite condiţiile pentru ca moştenitorii proprietarului deposedat de stat să

804
beneficieze de măsurile legale reparatorii, legiuitorul având libertatea de alegere a condiţiilor de
reparare a prejudiciului creat prin deposedarea din perioada de referinţă a legii.
Totodată, instanţa de apel a reţinut că, potrivit considerentelor aceleiaşi decizii civile
obligatorii, ”este legală constatarea (...) lipsei de relevanţă a unei analize a nelegalității titlului
statului, dar şi a faptului că nu este posibilă constatarea existenţei în patrimoniul autorilor
reclamantului şi, pe cale de consecinţă, nici în patrimoniul acestuia din urmă, a dreptului de
proprietate asupra terenurilor în litigiu, ce a aparținut titularului deposedat de către stat.(...)‫״‬.
În considerarea acestor statuări instanţa de apel, în mod corect, a reţinut că legătura dintre
cele două litigii se impune a fi analizată din perspectiva finalității prezentului demers judiciar
prin care se solicită, constatarea nulităţii absolute a actelor de preluare a imobilelor de către stat,
respectiv, constatarea existenței dreptului de proprietate asupra acestora în patrimoniul autorului
lor, D., la data decesului, 16.08.1974 (nicidecum o acţiune întemeiată pe dispoziţiile legii
fondului funciar, cum eronat se afirmă).
Or, raţionamentul dezvoltat de partea reclamantă, potrivit căruia constatarea nulităţii
absolute a actelor de preluare de către stat ar conduce la reintrarea terenurilor în patrimoniul
autorului său anterior decesului, fapt care ar permite transmiterea dreptului de proprietate, prin
succesiune, în favoarea sa, contravine statuărilor din decizia civilă menţionată, potrivit cărora
dreptul de proprietate al titularului deposedat de statul comunist putea fi folosit după anul 1990
doar pentru inițierea procedurilor speciale prevăzute Legea fondului funciar nr. 18/1991.
Cât priveşte argumentul părţii reclamante potrivit căruia nu avea acces la procedurile
prevăzute de Legea nr. 18/1991, în considerarea faptului că nu avea cetățenia română, se constată
că nu poate fi primit în litigiul pendinte pentru acelaşi aspect, anume pentru că a fost deja analizat
în primul litigiu.
Rezultă că şi această chestiune litigioasă, relativă la îndeplinirea de către moştenitorii
defunctului D. a condiţiilor de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 18/1991
(cărora se subsumează problema cetățeniei), a fost lămurită în primul litigiu, prin decizia civilă
nr.1839/7.10.2016, în sensul că o atare verificare era condiționată de parcurgerea şi epuizarea
căilor de atac prevăzute de legile speciale, procedura administrativă fiind deschisă în acest caz.
Concluzia este valabilă şi în ceea ce priveşte eventuala verificare a constituţionalităţii
normelor de drept prevăzute de legea specială relative la condiţia cetățeniei, relevantă, din punct
de vedere al procedurii care trebuia urmată, fiind decizia nr. 73/1995 a Curţii Constituţionale,
invocată de partea reclamantă, prin care s-a statuat cu privire la neconstituționalitatea unor norme
de drept dintr-o altă lege de reparaţie, Legea nr. 112/1995, apreciate de parte a fi similare cu
dispoziţiile art. 48 din Legea nr. 18/1991.
Este nefondată, de asemenea, critica potrivit căreia au fost încălcate dispoziţiile art. 431
alin. (1) C.proc.civ., prin aceea că hotărârile judecătoreşti pronunţate în litigiul anterior nu pot fi
opuse reclamanţilor A. şi B., ci doar reclamantului C.
Este real că, potrivit dispoziţiilor art. 435 alin. (1) C.proc.civ., hotărârea judecătorească
este obligatorie şi produce efecte numai între părţi şi succesorii acestora.
Opozabilitatea unei hotărâri judecătoreşti nu se confundă însă cu efectele lucrului judecat,
reglementate prin dispoziţiile art. 431 alin. (1) şi (2) C.proc.civ.
Ca atare, invocând încălcarea dispoziţiilor art. 431 alin. (1) C.proc.civ., partea nu poate
dezvolta o critică subsumată chestiunii opozabilității hotărârilor judecătoreşti.
Pe de altă parte, dispoziţiile art. 435 alin. (2) C.proc.civ. prevăd că hotărârea
judecătorească este opozabilă oricărei terţe persoane atât timp cât aceasta din urmă nu face, în
condiţiile legii, dovada contrară.
Ca atare, împrejurarea că în dosarul nr. x/30/2010** a figurat, ca parte reclamantă, doar
805
C., în timp ce în prezentul litigiu figurează, ca partea reclamantă, pe lângă C., şi A. şi B., nu
impune, astfel cum eronat se susţine, concluzia inopozabilității hotărârilor judecătoreşti
pronunţate în respectivul dosar faţă de reclamanţii A. şi B.
Aceasta, întrucât, în procesul pendinte, reclamanţii menţionaţi nu numai că nu au propus
şi nu au făcut dovada contrară celor statuate prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarul nr.
x/30/2010**, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 435 alin. (2) C.proc.civ., ci, dimpotrivă, au
invocat dezlegările date chestiunilor litigioase în dosarul nr. x/30/2010** ca având putere de
lucru judecat în procesul pendinte, inclusiv în ceea ce îi priveşte.
Ca atare, împrejurarea că hotărârea din litigiul anterior, în considerarea contractul de
vânzare-cumpărare drepturi succesorale autentificat sub nr. x din 28.09.2009 de către BNP X, a
fost pronunţată în contradictoriu cu dobânditorul cu titlu particular (parte reclamantă în ambele
litigii) şi nu cu înstrăinătorii (partea reclamantă în litigiul pendinte), nu prezintă relevanţă din
perspectiva criticii de inopozabilitate formulate şi nici nu justifică, ca fiind utilă cauzei,
analizarea dispoziţiilor art. 39 C.proc.civ., care reglementează o altă ipoteză, aceea în care
hotărârea ale cărei efecte se opun a fost pronunţată în contradictoriu doar cu înstrăinătorul.
Nefondată se dovedeşte a fi şi critica potrivit căreia instanţa de apel a încălcat dispoziţiile
art. 32 C.proc.civ., atunci când a reţinut că este lipsită de interes o eventuală recunoaștere a
nulităţii absolute a titlului statului asupra imobilelor în litigiu, sub motiv că o atare constatare nu
ar putea conduce recunoaşterea unui drept de restituire a imobilelor în persoana părţii reclamante.
Statuând, prin dispoziţiile art. 32 alin. (1) lit. d C.proc.civ., cu privire la condiţia
justificării de către parte a unui interes în exercitarea acţiunii civile, legiuitorul a urmărit să
împiedice declanșarea unor litigii lipsite de utilitate practică pentru partea reclamantă.
Ca atare, şi în procesul pendinte, instanţa era obligată, astfel cum s-a arătat şi cu ocazia
analizării unei critici anterioare, să verifice care este finalitatea demersului judiciar, adică dacă
partea reclamantă justifică un folos practic, material sau moral, prin promovarea acţiunii deduse
judecăţii.
Partea reclamantă şi-a justificat prezentul demers judiciar prin aceea că, potrivit
statuărilor obligatorii ale hotărârilor judecătoreşti pronunţate în litigiul anterior din dosarul nr.
x/30/2010, i s-a recunoscut dreptul de a urma calea dreptului comun pentru a obţine retrocedarea
imobilelor de care autorul său a fost deposedat de statul comunist, reiterând raţionamentul
potrivit căruia deşi aceste imobile fac obiectul Legii nr. 18/1991, nu avea deschis exerciţiul
acţiunii în retrocedare în temeiul acestei legi speciale de reparaţie, deoarece nu îndeplinea
condiţia privind cetăţenia română.
Or, astfel cum s-a arătat anterior, această susţinere a părţii reclamante a fost înlăturată,
întrucât nu este susţinută de statuările din hotărârile pronunţate în litigiul anterior ci, dimpotrivă,
contrazisă de acestea.
În atare condiţii, în mod corect instanţa de apel a constatat că partea reclamantă nu
justifică interes în promovarea acţiunii deduse judecăţii, întemeiate pe normele dreptului comun
(nu ale legii fondului funciar, cum eronat se reafirmă) atâta timp cât nu a probat care este folosul
practic urmărit prin constatarea nulităţii actelor de preluare a imobilelor de către stat, în condiţiile
în care, potrivit dezlegărilor din primul litigiu, un eventual drept de proprietate recunoscut în
favoarea autorului său nu putea fi transmis pe cale succesorală după anul 1990, ci putea fi folosit
doar pentru a iniția procedurile prevăzute de Legea nr. 18/1991, proceduri pe care nu le-a urmat.
În consecinţă, în procesul pendinte nu se justificau a fi analizate de instanţa de apel
susţinerile părţii privind incidenţa asupra raportului juridic dedus judecăţii a dispoziţiilor art. 9
din Decretul 151/1950 privind comasarea şi circulația bunurilor agricole ale art. 651, 653 şi 644
Cod civil 1864 şi ale art. 26 din Decretul-lege nr.115/1938, apărări care erau de interes doar în
806
cadrul procedurilor prevăzute de legea de reparaţie.
Nu poate fi primită nici critica prin care se pretinde că au fost încălcate dispoziţiile art.20
alin.(2) din Constituția României, relative la aplicarea tratatelor privitoare la drepturile
fundamentale ale omului la care România este parte şi ale art.53 din Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului, relative la apărarea drepturilor omului recunoscute.
Invocând drept greşeală care ar fi fost săvârşită de instanţa de apel omisiunea de a nu fi
aplicat cu prioritate normele de drept intern, mai favorabile, în opinia părţii, decât prevederile
Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, partea reclamantă ignoră considerentele decizorii ale
hotărârii recurate, potrivit cărora instanţa de apel a soluționat litigiul pendinte în aplicarea
normelor de drept intern.
Anume, în considerarea dezlegărilor din primul litigiu care se opun în procesul pendinte
în condiţiile art. 431 alin. (2) C.proc.civ., instanţa de apel a statuat că partea reclamantă nu a făcut
dovada existenţei unui interes în formularea acţiunii deduse judecăţii, astfel cum prevăd
dispoziţiile art. 32 şi art. 33 C.proc.civ.
Trimiterea la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor se regăseşte în cadrul unor
considerente explicative ale hotărârii primei instanțe a căror redactare a fost impusă de apărarea
părţii reclamante potrivit căreia scopul urmărit prin promovarea acţiunii deduse judecăţii în
procesul pendinte ar fi acela de a obţine o hotărâre judecătorească de recunoaştere a unui drept de
proprietate a cărei lipsă i-a fost imputată în dosarul nr. x/30/2010**, în cadrul operațiunii de
comparare a titlurilor, ca şi premisă necesară pentru a se verifica dacă deține un bun în înţelesul
art.1 din Primul Protocol adițional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În plus, astfel cum corect a reţinut instanţa de apel, verificările din perspectiva
jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor s-au impus pentru a se statua dacă respingerea
acțiunii deduse judecăţii în considerarea neîndeplinirii condiţiei relative la interes, prevăzute de
dispoziţiile art. 32-33 C.proc.civ., urmare a constatării incidenţei prezumției lucrului anterior
judecat, prevăzută de dispoziţiile art. 431 alin. (2) C.proc.civ., contravine dreptului de acces la o
instanţă, statuat prin dispoziţiile art. 6 din Convenţie, concluzia fiind că astfel de limitări sunt
recunoscute atât în practica judiciară internă, cât şi în cea a instanţei europene.
În atare condiţii, susţinerile părţii reclamante privind omisiunea de a se verifica legalitatea
titlului statului şi de a se constata existenţa dreptului de proprietate asupra terenurilor în
patrimoniul autorului său la momentul decesului, justificat de împrejurarea că Legea nr. 18/1991
nu se aplică cetăţenilor străini care nu au redobândită cetățenia română, justificat de împrejurarea
că această lege a fost adoptată anterior ratificării de către România a Convenţiei Europene a
Drepturilor Omului şi excedează competenţei rationae temporis a instanţei de contencios
european şi de împrejurarea respingerii excepţiei inadmisibilităţii acţiunii la judecata în primă
instanţă, nu pot fi primite, deoarece nu se fundamentează pe considerentele decizorii pe care
instanţa de apel şi-a sprijinit soluţia.
În raport de limitele învestirii, nu poate fi analizată nici critica privind omisiunea instanţei
de apel de a verifica efectele deciziei nr. 73/1995 a Curţii Constituţionale, prin care s-a constatat
că precizarea "fără titlu" din art. 1 alin. 1, precum şi condiţia de stabilire a domiciliului în ţară,
prevăzută de art. 4 din lege din Legea nr. 112/1995, sunt neconstituționale, întrucât, astfel cum s-
a arătat, o astfel de chestiune litigioasă putea face obiect al analizei doar în cadrul procedurilor
prevăzute de Legea nr. 18/1991 şi nu în litigiul pendinte, în care partea şi-a fundamentat
pretențiile pe normele dreptului comun.
Este nefondată şi critica prin care partea invocă omisiunea instanţei de apel de a analiza
cauza din perspectiva dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, ignorând faptul că

807
imobilele în litigiu au fost preluate de stat fără titlu valabil şi că pentru restituirea acestora nu a
avut deschis exercițiul acţiunii în retrocedare, date fiind dispoziţiile art. 48 din Legea nr. 18/1991.
Mai întâi este de observat că, în raport de considerentele decizorii ale hotărârii recurate,
instanţa de apel nu avea a analiza incidenţa dispoziţiilor art.6 alin.(2) din Legea nr.213/1998,
potrivit cărora bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicare de foştii proprietari
sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
Aceasta, întrucât, aşa cum s-a arătat, anterior, instanţa de apel a reţinut, cu prioritate, că
partea reclamantă, în considerarea efectelor lucrului anterior judecat, nu justifică interes în
promovarea acţiuni deduse judecăţii, în nulitatea actelor de preluare a bunurilor de către stat,
chestiune care împiedica orice analiză asupra fondului pretenţiilor deduse judecăţii.
Apoi, se constată că dispoziţiile art. 6 alin.(2) din Legea nr. 213/1998, precizează,
explicit, că nu cad în sfera sa de aplicare imobilele care fac obiectul unor legi de reparaţie,
categorie în care se încadrează şi imobilele în litigiu, cu privire la care s-a statuat, cu puterea
lucrului judecat, că fac obiectul Legii nr. 18/1991, lege de reparaţie în accepţiunea dată acestei
sintagme prin norma de drept analizată.
În atare condiţii, este lipsită de relevanţă juridică invocarea în litigiul pendinte şi a
dispoziţiilor art.12 din Constituția din 1905, art.480 Cod civil de la 1864, art.9 din Decretul
nr.151/1950, art. 13 din Constituția din 1965 ca, de altminteri, şi a dispoziţiilor art. 35 din Legea
nr. 18/1991, cât timp instanţele de fond nu mai puteau verifica regimul juridic al imobilelor în
litigiu.
Pentru considerentele arătate, care fac inutilă analizarea altor argumente, Înalta Curte a
constatat că în cauză nu sunt incidente motivele de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin.
(1) pct. 5 şi pct. 8 C.proc.civ. şi, în baza dispoziţiilor art.496 alin.(1) C.proc.civ., a respins, ca
nefondat, recursul declarat de partea reclamantă împotriva încheierii din 21.12.2020 şi a deciziei
nr.29/2021 a Curţii de Apel Timişoara.

5. Litigiu de muncă. Cerere de recuzare. Imposibilitatea extinderii beneficiului scutirii de la

plata taxei de timbru și în cazul incidentelor procedurale

O.U.G. nr. 80/2013, art. 1 alin. (1), art. 9 lit. a), art. 28, art. 35 alin. (2)
C. proc. civ., art. 197, art. 248 alin. (1)

Potrivit dispoziţiilor art. 9 lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013, cererile de recuzare în materie
civilă, pentru fiecare participant la proces pentru care se solicită recuzarea, se timbrează cu 100
lei.
Cererea de recuzare este un incident procedural referitor la compunerea completului de
judecată. În cazul unui litigiu de muncă beneficiul scutirii de la plata taxei judiciare de timbru
rezidă în natura drepturilor deduse spre soluționare instanței de judecată, în sensul în care în
materia conflictelor juridice ce vizează raporturile de muncă între salariat și angajator ori între
partenerii sociali s-a urmărit să se asigure deplinul acces la justiție.
Un atare beneficiu (al scutirii de la plata taxei de timbru) nu poate fi extins și în cazul
incidentelor procedurale ivite pe parcursul unui litigiu de muncă, de vreme ce legiuitorul a
prevăzut plata taxelor judiciare de timbru în art. 9 lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013.

808
I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 922 din 7 aprilie 2021

Pe parcursul judecării dosarului nr. x/64/2020, aflat pe rolul Curţii de Apel Braşov, Secția
civilă, la termenul din 27.11.2020 contestatorul A. a formulat oral o cerere de recuzare a doamnei
judecător B., membru al completului de judecată învestit cu soluţionarea cauzei.
Prin încheierea din 02.12.2020, Curtea de Apel Braşov, Secţia civilă, a admis excepţia
netimbrării şi a anulat ca netimbrată cererea de recuzare.
Ulterior, prin decizia civilă nr. 1214/AP/07.12.2020, calea de atac dedusă judecăţii în
dosarul nr. x/64/2020 a fost respinsă.
Împotriva încheierii din 02.12.2020, A. a declarat recurs la 14.12.2020, solicitând
anularea ei.
În motivare, a susținut că cererea de recuzare a fost formulată ca urmare a neîncrederii
sale în obiectivitatea doamnei judecător B. şi a fost întemeiată în drept pe art. 42 alin. (1) pct. 13
C.proc.civ., însă instanţa nu i-a analizat cererea, ci i-a anulat-o ca netimbrată.
Recurentul a susţinut că cererea de recuzare era scutită de la plata taxei judiciare de
timbru, în temeiul art. 28 şi art. 35 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, dar şi al art. 197 C.proc.civ.,
dat fiind că obiectul pricinii era reprezentat de un litigiu de muncă, astfel că a apreciat că taxa de
timbru a fost stabilită nelegal în sarcina sa. A mai arătat că dispoziţia de admitere a excepţiei de
netimbrare a fost motivată prin invocarea unor prevederi de ordin general, respectiv cele ale art. 1
alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 şi art. 197 C.proc.civ., fără a se ţine cont de normele legale din
ordonanţa de urgenţă, care prevedeau scutirea de la plata taxei judiciare de timbru.
În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C.proc.civ.
La 22.02.2021, intimatele au depus întâmpinare, prin care au invocat excepția nulității
recursului, în raport cu art. 489 alin. (2) C.proc.civ., pentru lipsa motivelor de nelegalitate care ar
putea fi subsumate art. 488 alin. (1) C.proc.civ.; în subsidiar, au solicitat respingerea recursului ca
nefondat.
La 27.02.2021, recurentul a depus la dosar „completare la cererea de recurs din
14.12.2020”, prin care a arătat că recursul său vizează nelegalitatea dispoziţiei de anulare a cererii
de recuzare din 02.12.2020 şi a susţinut că motivarea răspunde exigențelor de la art. 486 alin. (1)
lit. d) C.proc.civ. şi că recursul se încadrează în ipoteza de casare reglementată de art. 488 alin.
(1) pct. 6 C.proc.civ., faţă de neanalizarea susţinerilor prezentate în ședința publică de la
27.11.2021, referitoare la motivele neachitării taxei judiciare de timbru.
Iar la 01.03.2021, recurentul a depus la dosar note scrise intitulate „completare la cererea
de recurs”, în cuprinsul cărora a arătat că recursul lui vizează nelegalitatea încheierii din
02.12.2020, deoarece cererea de recuzare a fost anulată, fără să fi fost analizată. A mai susţinut că
din considerentele încheierii recurate se înţelege că instanţa a exclus posibilitatea unei timbrări
greşite, chiar când aceasta este dovedită, cu scopul încasării taxei, cu încălcarea art. 28 şi 35 alin.
(2) din O.U.G. nr. 80/2013.
Potrivit recurentului, instanţa nu i-a analizat motivele, ce au stat la baza refuzului său de a
plăti taxa judiciară de timbru, pe care le-a expus în şedinţa din 27.11.2020.
La 02.03.2021, recurentul a răspuns la întâmpinare.
Examinând cu prioritate, în temeiul art. 489 alin. (2) C.proc.civ., excepţia nulităţii
recursului, Înalta Curte urmează să o respingă, având în vedere că din conţinutul memoriului de
recurs se pot desprinde critici ce pot fi circumscrise prevederilor art. 488 alin. (1) C.proc.civ.
Analizând recursul, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente
în materie, Înalta Curte a reținut următoarele:

809
 Cu titlu prealabil, constată că pe calea notelor scrise depuse la 27.02.2021 şi la 01.03.2021
recurentul nu a invocat motive de recurs suplimentare, ci doar le-a dezvoltat pe cele iniţial
expuse; analiza acestora relevă că în mod expres, recurentul a invocat motivele de nelegalitate
prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C.proc.civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate
cere atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare
atrage sancţiunea nulităţii, respectiv când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază
sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.
Circumscris acestor motive de recurs, a arătat că cererea de recuzare nu i-a fost analizată,
ci a fost anulată ca netimbrată, fără ca hotărârea să cuprindă motivele pentru care i-au fost
înlăturate susţinerile potrivit cărora cererea de recuzare era scutită de la plata taxei judiciare de
timbru, în temeiul art. 28 şi art. 35 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, iar art. 197 C.proc.civ. nu se
aplică cererii de recuzare, admiterea excepţiei de netimbrare fiind motivată prin invocarea unor
prevederi de ordin general, respectiv cele ale art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 şi art. 197
C.proc.civ.
Criticile nu pot fi reţinute, susținerea recurentului privind greșita anulare ca netimbrată a
cererii de recuzare formulată în cadrul unui litigiu de muncă, cu încălcarea art. 28 și art. 35 alin.
(2) din O.U.G. nr. 80/2013, fiind nefondată.
Potrivit art. 28 din O.U.G. nr. 80/2013, „Dacă legea nu prevede altfel, este scutită de la
plata taxei judiciare de timbru orice cerere pentru exercitarea unei căi de atac, ordinare şi
extraordinare, împotriva hotărârii judecătoreşti prin care a fost soluţionată o acţiune sau cerere
scutită, potrivit legii, de taxă judiciară de timbru”.
Prevalându-se de acest text normativ, recurentul a apreciat că operează scutirea de la plata
taxei judiciare de timbru, deoarece a formulat cererea de recuzare într-un litigiu de muncă pentru
care legiuitorul a prevăzut scutirea de taxă judiciară de timbru.
Cererea de recuzare este un incident procedural referitor la compunerea completului de
judecată, iar beneficiul scutirii de la plata taxei judiciare de timbru rezidă în natura drepturilor
deduse spre soluționare instanței de judecată, în sensul în care în materia conflictelor juridice ce
vizează raporturile de muncă între salariat și angajator ori între partenerii sociali s-a urmărit să se
asigure deplinul acces la justiție.
Acest beneficiu al scutirii (în ipoteza unui litigiu de muncă) nu poate fi extins și în cazul
incidentelor procedurale ivite pe parcursul unui litigiu pentru care legiuitorul a prevăzut plata
taxelor judiciare de timbru, în art. 9 lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013.
Nici din perspectiva art. 35 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, potrivit căruia „Dacă legea
nu prevede altfel, cererile depuse în cursul judecății și care nu modifică valoarea taxabilă a
cererii sau caracterul cererii inițiale nu se taxează”, recursul nu este fondat, de vreme ce în art. 9
lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013 se prevede că cererea de recuzare în materie civilă, pentru fiecare
participant la proces pentru care se solicită recuzarea, se timbrează cu 100 lei.
Prin urmare, plata taxelor judiciare de timbru este o condiţie legală pentru învestirea
legală a instanței judecătorești, iar obligaţia de achitare a acestora este justificată legal, ca şi
sancţiunea anulării acţiunii sau cererii, în caz de neplată a acestora.
În acest context, Înalta Curte constată că la termenul din 27.11.2020, când recurentul a
formulat o cerere de recuzare a unui membru al completului de judecată, instanța i-a pus acestuia
în vedere să-şi îndeplinească obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru - obligaţie căreia nu s-a
conformat, recurentul declarând în şedinţă publică, de altfel, că nu va achita taxa.
Astfel, în lipsa dovezii taxei judiciare de timbru de la dosar, instanţa nu putea trece la
analiza pe fond a motivelor expuse în cererea de recuzare, neregularitatea cu privire la timbrarea

810
cererii dând expresie, pe plan procesual, unei excepţii absolute, asupra căreia era obligată să se
pronunțe cu prioritate potrivit art. 248 alin. (1) C.proc.civ.
Nici critica referitoare la neaplicarea art. 197 C.proc.civ. în cazul cererii de recuzare nu
poate fi primită; trimiterea la aceste dispoziţii a fost făcută prin raportare la prevederile art. 1, art.
9 lit. a) și art. 33 din O.U.G. nr. 80/2013 şi a fost justificată de faptul că obligaţia achitării taxei
judiciare de timbru reprezintă o condiţie legală pentru cercetarea motivelor recuzării, sancțiunea
anulării cererii fiind în mod legal aplicată.
Mai mult, prevederile art. 197 C.proc.civ. trebuie să fie înţelese în sensul în care ele se
aplică în cazul tuturor cererilor deduse judecăţii, care sunt supuse obligaţiei de timbrare.
Față de considerentele expuse mai sus, Înalta Curte a apreciat că motivele de recurs
invocate sunt nefondate, motiv pentru care, în temeiul art. 496 alin. (1) C.proc.civ., a respins ca
nefondat recursul.

III. Competenţa instanţelor judecătoreşti

A. Competenţa materială

6. Litigiu având ca obiect cererea formulată de un funcționar public cu statut special

(polițist) pensionat, de anulare a actelor prin care i-a fost refuzată acordarea Semnului
Onorific în Serviciul Patriei pentru 25 de ani de activitate în sistemul de apărare, ordine
publică şi siguranţă naţională, prevăzut de art. 7 din Anexa 1 la Legea nr. 574/2004 şi de
art. 2 din Ordinul MAI nr. 562/2005. Stabilirea instanței competente material să judece
cauza

C.proc.civ., art. 135

Legea nr. 574/2004, art. 4 alin. (1) lit. b)
O.U.G. nr. 57/2019, art. 536

Solicitările reclamantului derivă din calitatea acestuia, de funcţionar public cu statut

special – poliţist, avută la data în care acesta îşi desfăşura activitatea în cadrul Inspectoratului
de Poliţie al Judeţului Buzău, dreptul invocat – acordarea Semnului Onorific în Serviciul Patriei
pentru 25 de ani de activitate, fiind aferent perioadei în care a fost în activitate.
Faptul că, la momentul formulării cererii de chemare în judecată reclamantul era
pensionar, nemaifiind funcţionar public cu statut special, nu prezintă relevanţă, în condiţiile în
care obiectul acţiunii îl constituie acordarea unui însemn onorific ce are legătură cu perioada în
care reclamantul a fost poliţist, iar această solicitare nu poate fi apreciată decât prin raportare
la modul şi momentul derulării raporturilor de serviciu ale reclamantului, din perioada în care
acesta a fost poliţist, deţinând astfel calitatea de funcţionar public cu statut special.
În stabilirea instanței competente sunt, așadar, aplicabile dispoziţiile art. 536 din O.U.G.
nr. 57/2019 privind Codul administrativ, în vigoare inclusiv la momentul introducerii cererii de
chemare în judecată, conform cărora „Cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al
funcţionarului public sunt de competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a
tribunalului, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres prin lege competenţa altor

811
instanţe”. Faptul că reclamantul și-a întemeiat cererea pe dispozițiile Legii nr. 554/2004, iar în
cauză unul dintre pârâți a fost o autoritate publică centrală (Ministerul Administrației și
Internelor) nu atrage aplicarea normele de competenţă cuprinse la articolul 10 alineat (1) din
Legea nr.554/2004, în considerarea caracterului general al acestora în raport cu cele speciale
ale art. 536 din Codul administrativ.

I.C.C.J., Secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 718 din 9 februarie 2021

Prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalului Buzău la data de 18.10.2019, reclamantul

A., în contradictoriu pârâţii Ministerul Afacerilor Interne, prin Direcţia Generală Juridică,
Inspectoratul General al Poliţiei Române şi Inspectoratul Judeţean de Poliţie Buzău, a solicitat ca
instanta să dispună:
• anularea Adreselor de răspuns nr. 28129/17.07.2019 si 29023/22.08.2019, emise de IPJ
BUZAU, ultima comunicata la data de 27.082019, prin care i-a fost respinsa cererea privind
formularea propunerii de acordare a Semnului Onorific pentru 25 de ani de activitate;
• anularea Adresei de răspuns nr. 352815/23.08.2019, emisă de IGPR, prin care s-a
respins plângerea prealabila adresată MAI si înregistrată la IGPR cu nr. 352693/20.08.2019, prin
care a solicitat infirmarea primului răspuns al IPJ BUZAU;
De asemenea, a solicitat să se constate că la data pensionarii erau îndeplinite condițiile in
care se poate conferi Semnul Onorific In Serviciul Patriei pentru 25 de ani de activitate in
sistemul de apărare, ordine publică și siguranță naţională, prevăzute de art. 7 din Anexa 1 la
Legea nr. 574/2004 si de art. 2 din Ordinul MAI nr. 562/2005. Astfel, se solicită obligarea IPJ
BUZAU de a formula propunerea catre MAI de a acorda semnul onorific si obligarea MAI, prin
ministru, sa acorde aceasta distinctie, in conformitate cu prev. art. 4 alin. 1 lit. b din Legea nr.
574/2004.
Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă:
Hotărârea Tribunalului Buzău – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal
Prin Sentinţa civilă nr. 378/2020 din data de 08 iulie 2020 Tribunalul Buzău – Secţia a
II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale,
invocată de pârâtul IPJ Buzău, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii
de Apel Ploieşti.
Pentru a pronunţa această sentinţă Tribunalul Buzău – Secţia a II-a civilă, de contencios
administrativ şi fiscal a reţinut, în esenţă că ar fi fost instanta competentă sa solutioneze cauza
daca, în prezent, reclamantul ar fi fost functionar public. Or, in speţă, o persoană care a încetat
raporturile de serviciu, cheamă in judecata autoritatile statului, finalitatea pe care o doreste fiind
emiterea ordinului de către o autoritate centrala. Reclamantul contesta operatiuni prealabile,
pentru a obtine ordinul respectiv, competenţa instantei fiind atrasa de competenta structurii
centrale-MAI, conform art. 10 alin. 1 din Legea nr.554/2004.
Ca urmare a declinării competenţei, dosarul a fost înregistrat la data de 01.09.2020 pe
rolul Curţii de Apel Ploieşti - Secţia de contencios administrativ şi fiscal sub acelaşi număr de
dosar.
Hotărârea Curţii de Apel Ploieşti - Secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Prin sentinţa civilă nr. 134 din 24 noiembrie 2020, Curtea de Apel Ploieşti - Secţia a II-a
civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis la rându-i excepţia necompetenţei materiale,
invocată de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne şi, în consecinţă, a declinat competenţa de

812
soluţionare a cauzei în favoar a Tribunalului Buzău - Secţia a II-a civilă, de contencios
administrativ şi fiscal.
A constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul către Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie - Secţia contencios administrativ şi fiscal, în vederea soluţionării acestuia.
Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel Ploieşti - Secţia a II-a civilă, de contencios
administrativ şi fiscal a reţinut, în esenţă, că solicitările reclamantului derivă din statutul acestuia
de funcționar public cu statut special, polițist, deținut la data la care își desfășura activitatea în
cadrul instituției pârâte Inspectoratul de Poliție al jud. Buzău, fiind astfel aplicabile dispozițiile
sus-menționate și nefiind stabilită în mod expres, prin lege, competența altor instanțe.
Astfel, Curtea apreciază că împrejurarea potrivit căreia reclamantul deține, la momentul
formulării cererii introductive de instanță, calitatea de pensionar, nu poate constitui un criteriu de
stabilire a competenței materiale de soluționare a prezentei cauzei, din moment ce obiectul
acțiunii în constituie solicitarea de acordare a unui semn onorific, solicitare care nu poate fi
apreciată decât prin referință la modul derulării raporturilor de serviciu ale acestuia, din perioada
în care acesta a deținut calitatea de funcționar public.
Curtea de Apel Ploieşti a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocată de pârâtul
Ministerul Afacerilor Interne şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea
Tribunalului Buzău, constatând deopotrivă existenţa conflictului negativ de competenţă.
Considerentele Înaltei Curţi asupra conflictului negativ de competenţă.
Înalta Curte, sesizată fiind cu pronunţarea regulatorului de competenţă, judecând în
conformitate cu dispoziţiile art. 135 C.proc.civ., analizând obiectul cauzei deduse judecăţii,
precum şi dispoziţiile legale incidente în cauză, va stabili competenţa de soluţionare a prezentului
litigiu în favoarea Tribunalului Buzău - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal,
pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Argumente de fapt şi de drept relevante
Verificând cererea de chemare în judecată Înalta Curte constată că temeiul de drept al
acţiunii reclamantului îl constituie dispoziţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004,
reclamantul solicitând anularea unor adrese de răspuns, respectiv Adresa nr. 28129 din
17.07.2019, Adresa nr. 29023 din 22.08.2019, ambele emise de Inspectoratul de Poliţie al
Judeţului Buzău, prin care i-a fost respinsă cererea privind formularea propunerii de acordarea a
Semnului Onorific pentru 25 de ani de activitate şi Adresa nr. 352815/23.08.2019 emisă de
Inspectoratul General al Poliţiei Române, prin care s-a respins plângerea prealabilă adresată MAI,
prin care a solicitat infirmarea primului răspuns al IPJ Buzău şi conferirea semnului onorific.
Totodată, reclamantul a mai solicitat a se constata că, la data pensionării, erau îndeplinite
condiţiile legale necesare pentru a se conferi Semnul Onorific în Serviciul Patriei pentru 25 de
ani de activitate în sistemul de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, prevăzute de art. 7
din Anexa 1 la Legea nr. 574/2004 şi de art. 2 din Ordinul MAI nr. 562/2005. Astfel, reclamantul
a solicitat obligarea IPJ Buzău de a formula propunerea către MAI, în sensul acordării semnului
onorific şi obligarea MAI, prin Ministru, să acorde această distincţie, în conformitate cu
prevederile art. 4 alineat 1 litera b) din Legea nr.574/2004.
Problema de drept care a generat conflictul negativ de competenţă priveşte norma de drept
aplicabilă situaţiei deduse judecăţii, din perspectiva competenţei materiale de soluţionare a
cauzei, instanţele aflate în conflict exprimând opinii diferite cu privire la calitatea reclamantului,
de pensionar, respectiv de funcţionar public cu statut special pe care o au poliţiştii.
Reţine astfel Înalta Curte că, deşi la data formulării cererii de chemare în judecată –
18.10.2019 – reclamantul era pensionar, decizia de pensionare fiind emisă încă din data de
31.10.2016, prin cererea de chemare în judecată nu se solicită revizuirea/ recalcularea drepturilor
813
de pensie stabilite prin aceasta, ci anularea unor adrese de răspuns şi „obligarea Inspectoratului
de Poliţie Judeţean Buzău, să facă propunerea către MAI pentru acordarea Semnului Onorific În
Serviciul Patriei, pentru 25 de ani de activitate, respectiv obligarea Ministerului Afacerilor
Interne, prin Ministru, să acorde această distincţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 4 alineat 1
litera b) din Legea nr. 574/2004.
Aşadar, solicitările reclamantului derivă din calitatea acestuia, de funcţionar public cu
statut special – poliţist, avută la data în care acesta îşi desfăşura activitatea în cadrul
Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Buzău, dreptul invocat – acordarea Semnului Onorific În
Servicul Patriei pentru 25 de ani de activitate, fiind aferent perioadei în care a fost în activitate.
Faptul că, la momentul formulării cererii de chemare în judecată reclamantul era
pensionar, nemaifiind funcţionar public cu statut special, nu prezintă relevanţă, în condiţiile în
care obiectul acţiunii îl constituie acordarea unui însemn onorific ce are legătură cu perioada în
care reclamantul a fost poliţist, iar această solicitare nu poate fi apreciată decât prin raportare la
modul şi momentul derulării raporturilor de serviciu ale reclamantului, din perioada în care
acesta a fost poliţist, deţinând astfel calitatea de funcţionar public cu statut special.
Apreciază, aşadar, Înalta Curte că, în mod corect Curtea de Apel Ploieşti a constatat că
solicitările reclamantului derivă din calitatea acestuia de funcţionar public cu statut special,
poliţişt, calitate deţinută la data la care îşi desfăşura activitatea în cadrul instituţiei pârâte
Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Buzău, fiind astfel aplicabile dispoziţiile art. 536 din O.U.G.
nr. 57/2019 privind Codul administrativ, în vigoare din 05.07.2019, adică inclusiv la momentul
introducerii cererii de chemare în judecată (18.10.2019), conform cărora „Cauzele care au ca
obiect raportul de serviciu al funcţionarului public sunt de competenţa secţiei de contencios
administrativ şi fiscal a tribunalului, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres prin
lege competenţa altor instanţe.”.
Este adevărat că reclamantul şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispoziţiile
legii contenciosului administrativ nr.554/2004, care, la articolul 10 alineat 1 prevede că “1)
Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi
judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi
accesorii ale acestora de până la 3.000.000 de lei se soluţionează în fond de tribunalele
administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile
publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum
şi accesorii ale acestora mai mari de 3.000.000 de lei se soluţionează în fond de secţiile de
contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se
prevede altfel”, iar, Ministerul Afacerilor Interne, ce este chemat în judecată în proces, în calitate
de pârât, alături de Inspectoratul General al Poliţiei Române şi Inspectoratul Judeţean de Poliţie
Buzău, este autoritate publică centrală, însă, Înalta Curte reţine că normele de competenţă
cuprinse la articolul 10 alineat 1 din Legea nr.554/2004 au caracter general, devenind aplicabile
doar când nu există norme speciale. Or, în prezenta cauză, dispoziţiile art. 536 din O.U.G. nr.
57/2019 privind Codul administrativ, sunt norme de competenţă specială faţă de art. 10 alineat 1
din Legea nr. 554/2004, fiind incidente în cazul în care litigiul priveşte raporturile de serviciu ale
funcţionarilor publici, independent de rangul autorităţii emitente a actului contestat.
Prin urmare, nu are relevanţă calitatea de autoritate publică centrală a pârâtului emitent al
unuia din actele contestate în prezenta cauză, respectiv Ministerul Afacerilor Interne, sau
caracterul de capăt de cerere accesoriu sau principal, cât timp criteriul de competenţă materială
din Codul administrativ are prioritate, faţă de prevederile art. 10 alineat 1 din Legea nr. 554/2004,
în condiţiile în care obiectul litigiului priveşte raportul de serviciu al funcţionarului public,
reclamantul invocând un drept ce decurge din calitatea de funcţionar public cu statut special.
814
 Aşadar, întrucât în cauză obiectul litigiului intră în sfera raportului de serviciu al unui
funcţionar public cu statut special, competenţa materială în primă instanţă aparţine tribunalului,
iar nu curţii de apel, conform art. 536 din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ.

7. Declinări succesive. Competenţa materială de soluţionare a unui conflict negativ de

competenţă

C.proc.civ., art. 133 pct. 2, art. 135 alin. (1), art. 136

Potrivit dispoziţiilor 133 pct. 2 C.proc.civ., în cazul declinărilor succesive, există conflict
negativ de competenţă dacă ultima instanţă învestită îşi declină la rândul său competenţa în
favoarea uneia dintre instanţele care anterior s-au declarat necompetente.
Regula ca declinările de competenţă să fie reciproce nu este absolut necesară pentru
existenţa conflictului negativ de competenţă în ipoteza declinărilor succesive, fiind suficient ca
ultima instanţă învestită să trimită dosarul uneia dintre instanţele care s-au dezînvestit anterior
de soluţionarea cauzei, chiar dacă aceasta nu se dezînvestise în favoarea sa.
O atare reglementare, însă, nu înseamnă că incidentul procedural al conflictului negativ
de competenţă s-a ivit doar între ultima instanţă care s-a dezînvestit şi cea în favoarea căreia
aceasta a declinat competenţa de soluţionare a cauzei şi care anterior se apreciase a fi
necompetentă.
Cum în cazul declinărilor succesive de competenţă conflictul a fost generat de
dezînvestirea tuturor instanţelor care s-au apreciat a fi necompetente să soluţioneze cauza, toate
acestea se află în conflict, iar instanţa chemată să pronunţe regulatorul de competenţă poate
stabili că oricare dintre aceste instanţe este competentă să soluţioneze litigiul.
Prin urmare, instanţa imediat superioară şi comună instanţelor aflate în conflict, la care
se referă dispoziţiile art. 135 alin. (1) C.proc.civ., se stabileşte în raport de toate instanţele care
s-au dezînvestit în cadrul declinărilor succesive de competenţă.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 1073 din 18 mai 2021

I. Circumstanţele cauzei:
1. Obiectul cauzei:
La data de 19.03.2021, Tribunalul Cluj, Secţia civilă a fost învestit cu soluţionarea
conflictului negativ de competenţă ivit între Judecătoria Cluj-Napoca, Secţia penală, Tribunalul
Cluj, Secţia penală şi Judecătoria Cluj-Napoca, Secţia civilă cu privire la soluţionarea cauzei
având ca obiect cererea formulată de petentul A. privind ridicarea măsurii sechestrului asigurator
instituit prin ordonanţa procurorului emisă la data de 10.05.2019 în dosarul nr. x/II-5/2019 al
Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca.
2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă:
2.1. Prin încheierea civilă nr. 71 din data de 23.03.2021, Tribunalul Cluj, Secţia civilă a
admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de
soluţionare a conflictului negativ de competenţă în favoarea Curţii de Apel Cluj.
Pentru a hotărî astfel, în esenţă, a reţinut că, în cauză, conflictul negativ de competenţă cu
a cărui soluţionare a fost învestit nu a survenit ca urmare a declinării reciproce a competenţei de
soluţionare a cauzei între secţiile Judecătoriei Cluj-Napoca, ci este rezultatul unor declinări
815
succesive, una dintre instanţele în favoarea căreia s-a dispus declinarea cauzei şi care a apreciat
că nu este competentă a fost Tribunalul Cluj, Secţia penală.
Prin urmare, a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 135 alin. (1) şi art. 136 alin. (1) şi (2)
C.proc.civ., constatând că, în speţă, Curtea de Apel Cluj este competentă a pronunţa regulatorul
de competenţă, ca instanţă imediat superioară şi comună instanţelor aflate în conflict.
2.2. Învestită cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă, Curtea de Apel Cluj,
Secţia I civilă, prin sentinţa civilă nr. 62/F din data de 31.03.2021, a admis excepţia
necompetenţei materiale a acestei instanţe, invocată din oficiu, a declinat competenţa de
soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj, Secţia civilă, a constatat ivit conflictul negativ
de competenţă şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru a pronunţarea
regulatorului de competenţă.
În esenţă, Curtea de Apel Cluj, Secţia I civilă a reţinut că este irelevantă în cauză
împrejurarea că în şirul declinărilor succesive de competenţă una dintre instanţele care s-au
declarat necompetente este Tribunalul Cluj, Secţia penală, câtă vreme cu această instanţă nu s-a
creat un conflict negativ de competenţă, instanţele în conflict fiind cele două secţii ale
Judecătoriei Cluj-Napoca.
Ca atare, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 135 alin. (1) coroborat cu art. 136 alin. (1) şi
(2) C.proc.civ., a apreciat că Tribunalului Cluj, Secţia civilă, ca instanţă ierarhic superioară
comună celor două secţii ale Judecătoriei Cluj-Napoca (respectiv secţiei înaintea căreia s-a ivit
conflictul), îi aparţine competenţa de a pronunţa regulatorul de competenţă.
II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la prezentul conflict
negativ de competenţă:
Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în
baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C.proc.civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Dispoziţiile art. 133 pct. 2 C.proc.civ. prevăd că există conflict negativ de competenţă
atunci când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi
proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanţă învestită îşi declină la rândul său
competenţa în favoarea uneia dintre instanţele care anterior s-au declarat necompetente.
Înalta Curte constată că, în speţă, Tribunalul Cluj, Secţia civilă şi Curtea de Apel Cluj,
Secţia I civilă şi-au declinat reciproc competenţa de soluţionare a conflictului negativ de
competenţă ivit între Judecătoria Cluj-Napoca, Secţia penală, Tribunalul Cluj, Secţia penală şi
Judecătoria Cluj-Napoca, Secţia civilă cu privire la soluţionarea cauzei având ca obiect cererea
formulată de petentul A. privind ridicarea măsurii sechestrului asigurator instituit prin ordonanţa
procurorului emisă la data de 10.05.2019 în dosarul nr. x/II-5/2019 al Parchetului de pe lângă
Judecătoria Cluj-Napoca.
În speţă, deşi au făcut aplicarea aceloraşi dispoziţii legale [art. 135 alin. (1) şi art. 136
alin. (1) şi (2) C.proc.civ.], cele două instanţe au interpretat în mod diferit prevederile art. 133
pct. 2 C.proc.civ., aspect ce a determinat ivirea prezentului conflict negativ de competenţă
Astfel, Tribunalul Cluj, Secţia civilă a constatat că este învestit cu soluţionarea unui
conflict de competenţă generat de declinări succesive, în care sunt implicate secţiile Judecătoriei
Cluj-Napoca (civilă şi penală) şi Tribunalul Cluj, Secţia penală, în timp ce Curtea de Apel Cluj,
Secţia I civilă a reţinut că doar cele două secţii ale Judecătoriei Cluj-Napoca se află în conflict,
întrucât doar în urma ultimei declinări de competenţă (de la secţia civilă a Judecătoriei Cluj-
Napoca la secţia penală a aceleiaşi instanţe – iniţial învestită şi care s-a apreciat prima a fi
necompetentă) s-a creat un conflict de competenţă, fiind lipsită de relevanţă împrejurarea că
Tribunalul Cluj, Secţia penală şi-a declinat la rândul său competenţa.

816
 Referitor la conflictul negativ de competenţă cu privire la a cărui soluţionare şi-au
declinat reciproc competenţa Tribunalul Cluj, Secţia civilă şi Curtea de Apel Cluj, Secţia I civilă,
Înalta Curte reţine că, la data de 15.07.2020, pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca, Secția penală, a
fost înregistrată cererea formulată de petentul A. prin care acesta a solicitat judecătorului de
drepturi şi libertăți să dispună ridicarea măsurii sechestrului asigurator instituit prin ordonanța
procurorului emisă la data de 10.05.2019 în dosarul nr. x/II-5/2019 al Parchetului de pe lângă
Judecătoria Cluj-Napoca, asupra sumelor de bani aflate în contul deschis la Banca X. pe numele
petentului, ca urmare a unei solicitări în acest sens formulate de autoritățile judiciare din Elveţia.
Prin hotărârea nr. 125 din data de 6.08.2020 a judecătorului de drepturi şi libertăți din
cadrul Judecătoriei Cluj-Napoca, a fost calificată cererea petentului A. ca plângere împotriva
ordonanței procurorului național prin care s-a dispus recunoaşterea ordinului de indisponibilizare
emis de către autoritățile elvețiene, s-a admis excepția necompetenței materiale invocată de
reprezentantul Ministerului Public şi, în baza art. 50 C.proc.pen. raportat la art. 284 alin. (4) din
Legea nr. 302/2004, s-a declinat competența materială de soluționare a plângerii formulate
împotriva ordonanţei procurorului emise la data de 10.05.2019 în dosarul nr. x/II-5/2019 al
Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca, în favoarea Tribunalului Cluj.
Ulterior, Tribunalul Cluj, Secţia penală (Judecătorul de drepturi şi libertăţi), prin
încheierea penală nr. 599/C din data de 1.09.2020, a admis excepţia de necompetenţă materială şi,
în baza art. 50 Cod procedură penală raportat la art. 600 alin. (3) Cod procedură penală, a declinat
competenţa de soluţionare a cererii de ridicare a măsurii sechestrului asigurator în favoarea
instanţei civile – Judecătoria Cluj-Napoca.
Prin sentinţa civilă nr. 1700 din data de 16.03.2021, Judecătoria Cluj-Napoca, Secţia
civilă a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe în soluţionarea cauzei, excepţie
invocată din oficiu, şi în consecinţă, a declinat competenţa de soluţionare a cererii formulate de
petentul A. în favoarea Judecătoriei Cluj-Napoca, Secția penală, a constatat ivit conflictul negativ
de competenţă, a dispus suspendarea cauzei şi înaintarea dosarului Tribunalului Cluj în vederea
pronunţării unui regulator de competenţă.
Potrivit dispoziţiilor 133 pct. 2 C.proc.civ., a căror interpretare a generat prezentul
conflict de competenţă, în cazul declinărilor succesive, cum este cazul speţei de faţă, există
conflict negativ de competenţă dacă ultima instanţă învestită îşi declină la rândul său competenţa
în favoarea uneia dintre instanţele care anterior s-au declarat necompetente.
Astfel, regula ca declinările de competenţă să fie reciproce nu este absolut necesară pentru
existenţa conflictului negativ de competenţă în ipoteza declinărilor succesive, fiind suficient ca
ultima instanţă învestită să trimită dosarul uneia dintre instanţele care s-au dezînvestit anterior de
soluţionarea cauzei, chiar dacă aceasta nu se dezînvestise în favoarea sa.
O atare reglementare, însă, nu înseamnă că incidentul procedural al conflictului negativ de
competenţă s-a ivit doar între ultima instanţă care s-a dezînvestit şi cea în favoarea căreia aceasta
a declinat competenţa de soluţionare a cauzei şi care anterior se apreciase a fi necompetentă.
Cum în cazul declinărilor succesive de competenţă conflictul a fost generat de
dezînvestirea tuturor instanţelor care s-au apreciat a fi necompetente să soluţioneze cauza, toate
acestea se află în conflict, iar instanţa chemată să pronunţe regulatorul de competenţă poate
stabili că oricare dintre aceste instanţe este competentă să soluţioneze litigiul.
Prin urmare, instanţa imediat superioară şi comună instanţelor aflate în conflict, la care se
referă dispoziţiile art. 135 alin. (1) C.proc.civ., se stabileşte în raport de toate instanţele care s-au
dezînvestit în cadrul declinărilor succesive de competenţă.
În cauză, conflictul negativ de competentă cu privire la a cărui soluţionare şi-au constatat
necompetenţa atât Tribunalul Cluj, Secţia civilă, cât şi Curtea de Apel Cluj, Secţia I civilă s-a ivit
817
între cele trei instanţe/secţii, respectiv Judecătoria Cluj-Napoca, Secţia penală, Tribunalul Cluj,
Secţia penală şi Judecătoria Cluj-Napoca, Secţia civilă, iar instanţa imediat superioară şi comună
celor trei este Curtea de Apel Cluj.
Faţă de cele anterior reţinute şi de dispoziţiile legale evocate, în temeiul art. 135
C.proc.civ., Înalta Curte a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel
Cluj, Secţia civilă.

8. Acţiune în anularea deciziei emise de Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care
au aparţinut cultelor religioase din România. Competenţă materială

Legea nr. 165/2013, art. 32, art. 33, art. 34, art. 35
O.U.G. nr. 94/2000, art. 2, art. 3

Atât deciziile emise de către Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au
aparținut cultelor religioase, cât și cele emise în contextul art. 2 din O.U.G. nr. 94/2000 de către
unitatea deținătoare a unui imobil ce a aparținut unui cult religios pot privi soluția respingere a
cererii de retrocedare, de restituire în natură ori propunerea de acordare a măsurilor
reparatorii în echivalent prevăzute de legea special, sens în care prevede art. 3 alin. (6) din
acelaşi act normativ.
Legea specială care reglementează, între altele, procedura acordării măsurilor
reparatorii prin echivalent este Legea nr. 165/2013.
Numai în cazul în care propunerea de acordare a acestor măsuri reparatorii în
echivalent a rămas definitivă, fie pentru că nu au fost atacate deciziile emise în aplicarea
dispozițiilor O.U.G. nr. 94/2000, fie după soluționarea de către instanța de judecată a
contestațiilor formulate potrivit normelor de competență anterior citate, devin aplicabile
prevederile Legii nr. 165/2013. Acesta este sensul în care trebuie înțeleasă referirea de la art. 3
pct. 1 din Legea nr. 165/2013 și la cererile de retrocedare formulate potrivit O.U.G. nr. 94/2000,
ca intrând în domeniul de aplicare a Legii nr. 165/2013.
Existența în continuare, și după intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, a competenței
Comisiei speciale de retrocedare a imobilelor ce au aparținut cultelor religioase, decurge fără
echivoc chiar din conținutul art. 32 alin. (31) din această lege.
Procedura de emitere a deciziilor de soluționare a cererilor formulate pentru
retrocedarea unor imobile ce au aparținut cultelor religioase rămâne guvernată de actul
normativ special – O.U.G. nr. 94/2000 - și numai punerea în aplicare a măsurilor reparatorii în
echivalent va intra în domeniul de aplicare a Legii nr. 165/2013, anume în cazul în care Comisia
de retrocedare, unitatea deținătoare sau instanța de judecată, în soluționarea unor contestații
formulate fie în baza art. 2 alin. (6), fie în baza art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000, decid în
acest sens cu privire la cererea de retrocedare.
Prin urmare, contestația formulată împotriva deciziei emise de Comisia specială de
retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase intră în domeniul de aplicare a
art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000 și cade în competența de soluționare a instanței de
contencios administrativ în a cărei rază teritorială este situat imobilul solicitat prin cererea de
retrocedare.

818
I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 979 din 11 mai 2021

Prin cererea înregistrată pe rolul Curtii de Apel Bucuresti la data de 06.05.2019,

reclamanta Parohia A., în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri
care au aparţinut cultelor religioase din România, a formulat contestaţie împotriva deciziei nr.
8483 din 21.02.2019 emise de pârâtă, solicitând anularea deciziei contestate, admiterea cererii
reclamantei nr. 686246/C/23.01.2006 şi obligarea pârâtei la emiterea unei decizii prin care să
propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul teren în suprafaţă de 9
ha, situat în Bucureşti, pe malul stâng al râului Dâmboviţa.
Prin sentinţa civilă nr. 542 din 3.07.2020, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IX-a de
contencios administrativ şi fiscal a admis excepția de necompetenţei sale materiale, invocată din
oficiu şi a declinat competenţa de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, Secţia
a V-a civilă.
În motivarea soluţiei de declinare, Curtea de Apel București, Secția a IX-a contencios
administrativ şi fiscal a reţinut că în cauză sunt aplicare dispoziţiile art. 35 din Legea nr.
165/2013, care stabilesc următoarele: ”(1) Deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 şi
34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a
cărui circumscripţie se află imobilul, în termen de 30 de zile de la data comunicării”; alin. (11)
“Litigiile privind modalitatea de aplicare a prevederilor prezentei legi sunt de competenţa
secţiilor civile ale tribunalelor, indiferent de calitatea titularului acţiunii”.
S-a reţinut că din cuprinsul dispoziţiilor legale menţionate rezultă că cererile de
retrocedare formulate potrivit O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care
au aparţinut cultelor religioase din România intră în sfera de aplicare a Legii 165/2013, iar
deciziile emise în soluţionarea cererilor pot fi contestate la secţia civilă a tribunalului în a cărui
circumscripţie se află imobilul.
În concluzie, s-a reţinut că prevederile art. 35 alin. (1) şi alin. (11) stabilesc instanţa
competentă atât din punct de vedere material (secţia civilă a tribunalului) cât şi din punct de
vedere teritorial (tribunalului în a cărui circumscripţie se află imobilul).
Învestit cu soluţionarea cauzei după declinare, Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă,
prin sentinţa nr. 125 din 2 februarie 2021, a admis excepţia necompetenţei sale materiale,
invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel
Bucureşti, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, a constatat ivit conflictul negativ de
competenţă şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru a soluţiona conflictul.
În motivarea soluţiei de declinare, Tribunalul Bucureşti a reţinut că în raport de obiectul
acţiunii - anularea deciziei nr. 8483 din 21.02.2019 emise de Comisia specială de retrocedare a
unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România - în cauză sunt incidente
dispoziţiile art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000 care prevăd că deciziile Comisiei speciale de
retrocedare vor putea fi atacate cu contestaţie la instanţa de contencios administrativ în a cărei
rază teritorială este situat imobilul solicitat, în termen de 30 de zile de la comunicare.
S-a mai reţinut că art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reglementează competenţa
materială a instanţei de contencios administrativ şi fiscal, prin derogare de la prevederile Codului
de procedură civilă, în raport cu organul emitent al actului şi în funcţie de cuantumul sumei ce
formează obiectul actului administrativ contestat.
Prin urmare, s-a reţinut că în raport cu textele de lege menţionate, persoanele nemulţumite
de deciziile emise de Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut
cultelor religioase din România se pot adresa curţii de apel, Secţia de contencios administrativ şi

819
fiscal în condiţiile în care actul atacat este un act administrativ emis de o autoritate publică
centrală.
S-a concluzionat că, întrucât emitentul deciziei contestate este o autoritate publică de
nivel central competenţa de soluţionare a cauzei, în raport de dispoziţiile art. 10 din Legea nr.
554/2004, revine Curţii de Apel Bucuresti, ca instanţă de primă jurisdicţie în soluţionarea cauzei.
Cu privire la conflictul negativ de competenţă cu a cărui judecată a fost legat
sesizată în condiţiile art. 135 alin. (1) Cod de procedură civilă, Înalta Curte reţine
următoarele:
Prezentul conflict negativ de competenţă a fost generat de aprecierea diferită a celor două
instanţe cu privire la normele legale care reglementează competenţa de soluţionare a pricinii,
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal dând eficienţă
dispoziţiilor art. 35 alin. (1) şi alin. (11) din Legea nr.165/2013, în timp ce Tribunalul București,
Secţia V-a civilă a făcut aplicarea art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta Parohia A., în contradictoriu cu pârâta
Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România, a
solicitat anularea deciziei nr. 8483 din 21.02.2019 emise de pârâtă, admiterea cererii nr.
686246/C/23.01.2006 şi obligarea pârâtei la emiterea unei decizii prin care să propună acordarea
de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul ce face obiectul acţiunii.
Decizia contestată de către reclamanta A. a fost emisă de către Comisia specială de
retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase pentru soluționarea cererii de
retrocedare a reclamantei, cerere nr. 686246/C/23.01.2006 fiind formulată în baza O.U.G. nr.
94/2000.
Având în vedere calitatea emitentului deciziei, Înalta Curte constată că ipoteza descrisă se
încadrează în dispozițiile art. 3 din O.U.G. nr. 94/2000, iar pentru această situație, norma de la
art. 3 alin. (7) este cea care stabilește competența de soluționare a contestației emise de Comisia
specială de retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase, astfel: „(7) Deciziile
Comisiei speciale de retrocedare vor putea fi atacate cu contestaţie la instanţa de contencios
administrativ în a cărei rază teritorială este situat imobilul solicitat, în termen de 30 de-zile de la
comunicarea acestora .”
Precizarea anterioară este necesară întrucât, în contextul acestei reglementări speciale, este
posibilă și ipoteza în care imobilul a cărui restituire s-a solicitat să fie deținut de o regie autonomă, o
societate sau companie naţională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a
administraţiei publice centrale sau locale este acţionar ori asociat majoritar, situație care este
reglementată de prevederile art. 2 din O.U.G. nr. 94/2000.
În acest din urmă caz, imobilul se restituie solicitantului, în natură, prin decizia organelor
de conducere ale unităţii deţinătoare, Comisia specială de retrocedare fiind cea care transmite
cererea de retrocedare unităţii deţinătoare, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (2) din același act
normativ.
Pentru aeastă ipoteză, art. 2 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000 stabilește instanța competentă
pentru soluționarea contestațiilor formulate împotriva deciziei emise de unitatea deținătoare,
astfel: ”(6) Deciziile prevăzute la alin. (1) pot fi atacate la secţia civilă a tribunalului în a cărui
circumscripţie teritorială se află sediul unităţii deţinătoare, în termen de 30 de zile de la
comunicarea acestora.”
Atât deciziile emise de către Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au
aparținut cultelor religioase, cât și cele emise în contextul art. 2 de către unitatea deținătoare a
unui imobil ce a aparținut unui cult religios, pot privi soluția respingere a cererii de retrocedare,
de restituire în natură ori propunerea de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent prevăzute
820
de legea specială, sens în care prevede art. 3 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000: ”(6) Comisia
specială de retrocedare sau, după caz, unitatea deţinătoare prevăzută la art. 2 va analiza
documentaţia prezentată de solicitanţi pentru fiecare imobil şi va dispune, prin decizie motivată,
retrocedarea imobilelor solicitate de cultele religioase, respingerea cererii de retrocedare, dacă se
apreciază că aceasta nu este întemeiată, sau va propune acordarea măsurilor reparatorii în
echivalent, în condiţiile stabilite prin legea specială.”
Legea specială care reglementează, între altele, procedura acordării măsurilor reparatorii
prin echivalent este Legea nr. 165/2013.
Ca atare, numai în cazul în care propunerea de acordare a acestor măsuri reparatorii în
echivalent a rămas definitivă, fie pentru că nu au fost atacate deciziile emise în aplicarea
dispozițiilor O.U.G. nr. 94/2000, fie după soluționarea de către instanța de judecată a
contestațiilor formulate potrivit normelor de competență anterior citate, devin aplicabile
prevederile Legii nr. 165/2013.
Acesta este sensul în care trebuie înțeleasă referirea de la art. 3 pct. 1 din Legea nr.
165/2013 și la cererile de retrocedare formulate potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.
94/2000, ca intrând în domeniul de aplicare a Legii nr. 165/2013.
În consecință, procedura de emitere deciziilor de soluționare a cererilor formulate pentru
retrocedarea unor imobile ce au aparținut cultelor religioase rămâne guvernată de actul normativ
special – O.U.G. nr. 94/2000 - și numai punerea în aplicare a măsurilor reparatorii în echivalent
va intra în domeniul de aplicare a Legii nr, 165/2013, anume în cazul în care Comisia de
retrocedare, unitatea deținătoare sau instanța de judecată, în soluționarea unor contestații
formulate fie în baza art. 2 alin. (6), fie în baza art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000, decid în
acest sens cu privire la cererea de retrocedare a unor imobile ce au aparținut cultelor religioase.
În speța de față nu sunt incidente dispozițiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013,
astfel cum una dintre instanțele în conflict a apreciat, întrucât intră sub incidența acestei norme
deciziile emise cu respectarea art. 33 și 34 din lege, astfel cum acest text prevede.
Or, deciziile emise în baza art. 33 sunt cele prin care se soluționează cererile formulate
potrivit Legii nr. 10/2001 de către entitățile învestite de lege (textul nefăcând vreo referire la
cererile formulate în temeiul O.U.G. nr. 94/2000), în timp ce deciziile emise în baza art. 34 din
Legea nr. 165/2013 sunt cele emise de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor.
Nici prevederile art. 35 alin. (11) din Legea nr. 165/2013 nu oferă vreun indiciu cu
privire la aplicabilitatea acesteia și în privința deciziilor emise de Comisia specială de retrocedare
a imobilelor ce au aparținut cultelor religioase, întrucât deciziile emise de această Comisie nu pot
fi considerate decizii emise în aplicarea Legii nr. 165//2013, astfel încât, nici contestația
formulată împotriva unei decizii emise de această comisie nu poate fi considerată ca generând un
litigiu privind modalitatea de aplicare a prevederilor Legii nr. 165/213.
Textul invocat prevede astfel:
”(11) Litigiile privind modalitatea de aplicare a prevederilor prezentei legi sunt de
competenţa secţiilor civile ale tribunalelor, indiferent de calitatea titularului acţiunii.”
Existența în continuare, și după intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, a competenței
Comisiei speciale de retrocedare a imobilelor ce au aparținut cultelor religioase, decurge fără
echivoc chiar din conținutul unor norme ale acesteia. De exemplu, art. 32 alin. (31) din Legea nr.
165/2013 prevede;
”(31) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), pentru dosarele depuse la Comisia specială
de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase şi comunităţilor
cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, termenul de decădere în procedura
administrativă este de 240 de zile.”
821
 Față de cele ce preced, Înalta Curte reține că, în speță, contestația înregistrată în dosarul în
care s-a ivit prezentul conflict negativ de competență intră în domeniul de aplicare a art. 3 alin.
(7) din O.U.G. nr. 94/2000 și, ca atare, cade în competența de soluționare a instanței de
contencios administrativ în a cărei rază teritorială este situat imobilul solicitat prin cererea de
retrocedare.
Această normă este o normă specială atributivă de competență în favoarea acestor
instanțe, direct incidentă în cauză, ceea ce înlătură competenţa instanţelor civile de drept comun.
Prin urmare, nu este necesar a se recurge la aplicarea criteriilor de determinare a
competenței instanței de contencios administrativ ce decurg din prevederile Legii nr. 554/2004 -
dreptul comun sau normele generale în materia contenciosului administrativ.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în baza art.135 C.proc.civ., a stabilit competenţa
de soluţionare a contestației, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IX-a contencios
administrativ şi fiscal.

Notă: În același sens, Secţia I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție a pronunțat și decizia nr.
652/2021, decizia nr. 979/2021, decizia nr. 1966/2020 şi decizia nr. 321/2020. Prin această ultimă decizie
s-a reținut că ”O.U.G. nr. 94/2000 îşi găseşte incidenţa în materia imobilelor care au aparţinut cultelor
religioase din România şi care au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de Statul Român, în timp
ce dispoziţiile Legii nr. 165/2013 cu modificările ulterioare, reprezintă un act normativ cu aplicabilitate
generală în materia imobilelor preluate abuziv de către stat.
Ca urmare, O.U.G. nr. 94/2000 reprezintă o lex specialis, astfel că, pentru a opera abrogarea
implicită a art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000, era necesar ca Legea nr. 212/2018 prin care a fost
modificată Legea nr. 165/2013 să cuprindă o manifestare de voinţă expresă a legiuitorului care să vizeze
efectele normei speciale.”

9. Competență materială procesuală. Regimul juridic al invocării excepţiei necompetenţei

de ordine publică

C.proc.civ., art. 130 alin. (2), art. 131, art. 488 alin. (1) pct. 3

Art. 130 alin. (2) C.proc.civ. impune ca atât instanţa, cât şi părţile să examineze întâi
respectarea regulilor de competenţă – şi a aspectelor de fond necesare pentru determinarea
instanţei competente – şi abia, apoi, fondul pretenţiilor şi apărărilor formulate în cauză.
Respectarea în practică a obligaţiei de verificare, cu prioritate, a competenţei este asigurată de
dispoziţiile art. 131 C.proc.civ., care obligă instanţa să-şi verifice competenţa la primul termen
de judecată la care părţile sunt legal citate.
Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 130 alin. (2) şi ale art. 488 alin. (1) pct.
3 C.proc.civ. reiese că necompetenţa de ordine publică poate constitui motiv de casare numai
dacă a fost invocată în condiţiile legii, adică de părţi sau de către judecător la primul termen de
judecată, la care părțile au fost legal citate în faţa primei instanţe. Prin urmare, dacă nu a fost
invocată în termenul stipulate de lege, excepția necompetenței de ordine publică nu va mai putea
fi invocată pe parcursul judecării procesului, în primă instanță și nici direct în apel sau recurs.
Astfel, cum la primul termen de judecată instanţa de fond și-a verificat competența, din
oficiu, considerându-se competentă în soluționarea litigiului, prin raportare la art. 95 alin.(1)
C.proc.civ., iar partea recurentă nu a invocat excepţia de necompetenţă funcțională, raportat la

822
obiectul cererii de chemare în judecată, având în vedere regimul juridic care guvernează
excepțiile de necompetență, reglementat de norme imperative, invocarea excepției ulterior
momentului procesual reglementat de art. 130 alin. (2) și art. 131 alin. (1) C.proc.civ., nu mai
este posibilă, deoarece, în cauză, a avut loc o consolidare a competenței materiale procesuale și
funcționale a instanței pe rolul căreia a fost introdusă cererea, aceasta devenind, în această
modalitate, competentă să soluţioneze cauza tocmai ca efect al dispoziţiilor care limitează în
timp posibilitatea de a invoca excepţia de necompetenţă.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 1289 din 10 iunie 2021

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la 21.02.2018, pe rolul Tribunalului
Constanţa - Secţia I civilă, reclamanţii Comuna A., prin primar, Primarul Comunei A. şi Consiliul
Local A. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., obligarea acestuia la plata următoarelor sume
de bani: 378.209,16 lei reprezentând diferenţă tarif lunar de folosinţă, majorat, pentru care nu există
proces-verbal de recepţie a corpurilor de iluminat, suplimentate conform actului adiţional nr.
1/23.05.2008; 9.372,62 lei, reprezentând diferenţa achitată suplimentar, în fiecare lună, din anul
2012, rezultată din valoarea în lei înscrisă pe factură şi valoarea în euro, la cursul menţionat pe
factură; plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art.1357 şi urm. C.civ.
2. Hotărârea pronunţată, în primă instanţă, de Tribunalul Constanţa:
Prin încheierea din 3.10.2018, prima instanţă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale
active a reclamanţilor Consiliul Local A. şi Primarul comunei A., invocată de pârât, prin
întâmpinare.
Prin sentinţa civilă nr.2907 din 28.11.2018, Tribunalul Constanţa, Secţia I civilă a respins
cererea reclamanţilor Consiliul Local A. şi Primarul comunei A., ca fiind formulată de persoane fără
calitate procesuală activă și a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată din oficiu,
respingând cererea formulată de reclamanta Comuna A., prin primar, ca inadmisibilă.
3. Decizia pronunţată, în apel, de Curtea de Apel Constanţa:
Împotriva sentinţei pronunţate de această instanţă a formulat apel reclamanta Comuna A.,
prin primar.
Prin decizia civilă nr.138C din 14.11.2019, Curtea de Apel Constanţa - Secţia I civilă a
respins, ca nefondat, apelul promovat în cauză.
4. Calea de atac exercitată în cauză:
Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Constanţa au declarat recurs reclamanţii
Comuna A., prin primar, Primarul Comunei A. şi Consiliul Local A.
Prin cererea de recurs întemeiată, în drept, pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct.8 C.proc.civ.,
reclamanţii au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate, admiterea apelului și
trimiterea cauzei, spre rejudecare, Tribunalului Constanta-Secţia I civilă și litigii de muncă, întrucât
în mod greşit prima instanţa a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului.
S-a învocat nelegalitatea hotărârii recurate pe motiv că instanța de apel a ignorat
împrejurarea că instanţa de fond nu a pus în discuţia părților natura juridică a cauzei, aceasta nefiind
ţinută de temeiul juridic invocat, prin cerere, de reclamanți. Instanţa de fond a fost învestită cu o
acţiune în repararea prejudiciului produs prin fapta pârâtului, acţiune care impune îndeplinirea
cumulativă a următoarelor condiţii : existenţa unei fapte ilicite/păgubitoare, a unui prejudiciu şi a
unei legături de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.

823
 Instanţa de fond avea obligaţia, potrivit dispoziţiilor art.22 C.proc.civ., să pună în discuţia
contradictorie a părților natura juridică a cauzei din perspective textelor legale aplicabile, nefiind
ţinută de temeiul juridic invocat de reclamanţi.
Or, contrar dispozițiilor art.22 alin.(4) C.proc.civ., instanţa de fond nu a pus în discuţia
contradictorie a părților natura litigiului și calificarea juridică a cererii deduse judecăţii, iar instanţa
de apel, în mod nelegal, nu a sancționat această neregularitate procedurală.
Curtea de Apel a reţinut greşit că nu se impunea o recalificare a cauzei cererii, în contextul în
care instanţa de fond avea obligaţia de a pune în discuţia părţilor natura juridică a litigiului și,
constatând că acțiunea se circumscrie unui litigiu de muncă, trebuia să dispună, ca efect al admiterii
apelului, trimiterea cauzei, spre rejudecare, unui complet specializat de dreptul muncii.
5. Apărările formulate în cauză:
Intimatul B., prin întâmpinare, a invocat în principal, excepţia de inadmisibilitate a recursului
formulat de reclamanţii Consiliul Local A. şi Primarul comunei A., susţinând că recursul a fost
formulat de părţi omisso medio, întrucât nu au exercitat calea de atac a apelului împotriva sentinţei
primei instanţe. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca lipsit de interes, deoarece soluţia
cu privire la calitatea procesuală activă a acestora a intrat în puterea lucrului judecat, iar
devoluţiunea nu a fost integrală în apel, ci numai cu privire la cererea reclamantei Comuna A.
Pe fond, a susţinut că motivele recursului reclamantei Comuna A. nu se subsumează
temeiului de casare indicat, formulând și susțineri din perspectiva netemeiniciei criticilor evocate,
întrucât instanțele au dat curs principiului disponibilității și au soluționat acțiunea în limitele
învestirii date de recurentă, prin cererea de chemare în judecată .
6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor de nelegalitate formulate, susceptibile de
încadrare în motivele de casare prevăzute de art. 488, alin.1, pct.3 și 5 C.proc.civ. şi a dispoziţiilor
legale aplicabile, Înalta Curte va constata că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele
care succed:
În cuprinsul cererii de recurs, reclamanta-recurentă Comuna A., prin primar a susținut, în
esență, nelegalitatea deciziei atacate și a formulat critici sub aspectul încălcării obligației instanței
de fond de a pune în discuția părților natura juridică a cauzei din perspectiva textelor legale
aplicabile, în scopul soluționării litigiului de un complet specializat de litigii de muncă.
Recurenta a mai susținut că, potrivit dispozițiilor art. 22 alin. 4 C.proc.civ., raportat la scopul
urmărit prin cererea de chemare în judecată, respectiv acela de reparare a prejudiciului constatat
de Curtea de Conturi, instanța de fond avea obligația să dea calificarea juridică corectă a litigiului
și să stabilească natura juridică a cererii deduse judecății, respectiv ca fiind un litigiu de muncă,
context ce impunea trimiterea cauzei unui complet specializat de dreptul muncii. Deși nu s-a pus
în discuție natura juridică a cererii deduse judecății, instanța de apel nu a sancționat această
neregularitate.
În realitate, aceste susţineri vizează două motive de casare, distincte, care urmează a fi
examinate ca atare.
Critica legată de încălcarea obligației de calificare a naturii juridice a cauzei conduce la
ideea încălcării competenței funcționale a instanței de fond, susțineri care vor fi verificate în
lumina motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 3 C.proc.civ., iar nu a pct.-ului 8,
astfel cum a fost încadrată de recurentă, care se referă la încălcarea și aplicarea greșită a normelor
de drept material.
Motivul de casare înscris în pct. 3 al art. 488 alin. (1) C.proc.civ. are în vedere ipoteza în
care hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei
instanţe, invocată în condiţiile legii.
824
 Conform art. 130 alin. (2) C.proc.civ., necompetenţa materială și teritorială de ordine
publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care
părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.
Coroborând aceste dispoziţii legale, Înalta Curte reţine că necompetenţa de ordine publică
putea constitui motiv de casare numai dacă a fost invocată în condiţiile legii, adică de reclamant
sau de către judecător la primul termen de judecată, la care părțile au fost legal citate în faţa
primei instanţe, iar reclamantul este nemulţumit de soluţia dată.
Art. 130 alin. (2) C.proc.civ. impune, din punct de vedere conceptual, ca atât instanţa, cât
şi părţile să examineze întâi respectarea regulilor de competenţă – şi a aspectelor de fond
necesare pentru determinarea instanţei competente – şi abia, apoi, fondul pretenţiilor şi apărărilor
formulate în cauză. Respectarea în practică a obligaţiei de verificare, cu prioritate, a competenţei
este asigurată de dispoziţiile art. 131 C.proc.civ., care obligă instanţa să-şi verifice competenţa la
primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate.
Dacă nu a fost invocată în termenul stipulate de lege, excepția necompetenței de ordine
publică nu va mai putea fi invocată pe parcursul judecării procesului, în primă instanță și nici
direct în apel sau recurs.
Realizând aplicarea principiilor ce decurg din interpretarea textelor normative invocate la
cauza dedusă judecății, din perspectiva criticilor invocate în cauză, instanța de recurs reține
următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată, ce fixează limitele subiective și obiective ale
judecării cauzei, reclamanta Comuna A., prin primar a solicitat obligarea pârâtului B. la plata
următoarelor sume de bani: 378.209,16 lei reprezentând diferenţă tarif lunar de folosinţă, majorat,
pentru care nu există proces-verbal de recepţie a corpurilor de iluminat suplimentate; 9.372,62
lei, reprezentând diferenţa achitată suplimentar, în fiecare lună, din anul 2012, rezultată din
valoarea în lei înscrisă pe factură şi valoarea în euro, la cursul menţionat pe factură, sume ce
reprezintă contravaloarea obligaţiei imputate reclamantei, prin decizia nr. 94/25.10.2013 emisă de
Curtea de Conturi, ca urmare a faptei ilicite săvârşite de pârâtul B. în derularea unui contract de
asociere în participațiune privind modernizarea iluminatului public nr.5925/2007, cererea fiind
întemeiată pe dispozițiile art. 1357 Cod civil, care reglementează răspunderea civilă delictuală
pentru fapta proprie.
La primul termen de judecată – 18.09.2018, Tribunalul Constanța, Secția civilă și-a
verificat competența, din oficiu, considerându-se competentă în soluționarea litigiului, prin
raportare la art. 95 alin.1 C.proc.civ., ocazie cu care a pus în dezbaterea contradictorie a părților
excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților Primarul comunei A. și Consiliul local
A. La termenul de judecată din 13.11.2018, potrivit încheierii de ședință de la acel termen, deși
pârâtul a solicitat trimiterea cauzei unui complet specializat în litigii de muncă, reclamanta-
recurentă s-a opus și a susținut decăderea pârâtului din dreptul de a mai invoca excepția de
necompetență a instanței.
Cum reclamanta-recurentă nu a invocat excepţia de necompetenţă funcțională a instanţei
de fond, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată și având în vedere regimul juridic care
guvernează excepțiile de necompetență, reglementat de normele imperative sus enunțate, Înalta
Curte va reține că invocarea excepției privind necompetența funcțională a instanței în
soluționarea cauzei, ulterior momentului procesual reglementat de art. 130 alin. (2) și art. 131
alin. (1) C.proc.civ., nu mai este posibilă, deoarece, în cauză, a avut loc o consolidare a
competenței materiale procesuale și funcționale a instanței pe rolul căreia a fost introdusă cererea,
aceasta devenind, în această modalitate, competentă să soluţioneze cauza tocmai ca efect al
dispoziţiilor care limitează în timp posibilitatea de a invoca excepţia de necompetenţă.
825
 Prin urmare, critica recurentului sub aspectul incidenței prevederilor art. 488 alin. (1) pct.
3 C.proc.civ. se vădește a fi neîntemeiată.
Celelalte critici ale recurentei se referă la încălcarea obligației înscrisă în art. 22 alin.4
C.proc.civ., în sensul că judecătorul fondului, în virtutea rolului activ, nu a pus în discuția părților
natura juridică a cauzei din perspectiva textelor legale aplicabile, atâta timp cât instanța nu este
ținută de temeiul juridic indicat în cerere.
Aspectele semnalate pun în discuţie încălcarea unor dispoziții de ordin procedural,
susținerile încadrându-se, astfel, în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 5
C.proc.civ. (și nu a pct.-ul 8 al aceluiași articol, cum eronat susține recurenta), care sancţionează
încălcarea regulilor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii.
Potrivit prevederilor art. 22 alin. (4) Cod de procedură civilă, judecătorul dă sau
restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o
altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică
exactă.
Obligația ce rezidă din cuprinsul articolului 22 alin.4 C.proc.civ. trebuie, însă, înţeleasă în
contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii ale procesului civil, al
disponibilităţii şi cel al contradictorialităţii, neputând constitui temeiul substituirii instanţei în
poziţia procesuală a uneia dintre părţi şi în apărarea intereselor acesteia. Or, este cunoscut că
limitele judecății trebuie raportate la ceea ce constituie obiect al învestirii instanţei, de vreme ce
rolul activ al judecătorului de a stărui prin toate mijloacele la stabilirea situaţiei de fapt este
limitat la aspectele ce formează obiectul pricinii supuse judecăţii, instanţa având sarcina de a
clarifica doar acele situaţii care impun o explicitare a cererii de chemare în judecată.
În cauza dedusă judecăţii, însă, obiectul și temeiul juridic al acţiunii au fost clar stabilite
prin cererea de chemare în judecată, iar argumentele de fapt și de drept pe care recurenta-
reclamantă, care a beneficiat de asistență juridică calificată, le-au adus în susținerea cererii sale
nu impuneau o altă calificare a cererii de chemare în judecată sau alte clarificări ale cadrului
procesual.
Recurenta a promovat o acțiune prin care a solicitat antrenarea răspunderii patrimoniale a
pârâtului, fost primar al unității administrativ-teritoriale, demersul său procesual fiind
fundamentat juridic pe dispozițiile art.1349 Cod civil, care reglementează instituția răspunderii
civile delictuale pentru fapta proprie.
Recurenta-reclamantă a insistat în calificarea juridică dată cererii sale, cu toate că instanța
de fond a pus în discuția părților, în virtutea rolului activ, incidența dispozițiilor înscrise în Codul
muncii, dat fiind cauza acțiunii formulate. Cu toate acestea, reclamanta a insistat în calificarea
dată cererii sale, deși la momentul înregistrării acțiunii era publicată în Monitorul Oficial decizia
nr. 16/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în
interesul legii, prin care a fost stabilit că raporturilor juridice dintre primar/viceprimar și unitatea
administrativ-teritorială li se aplică prevederile Codului muncii, dacă legi speciale nu conțin
dispoziții specifice, inclusiv după încetarea mandatelor.
În circumstanțele expuse, contrar susținerilor recurentei, în mod corect instanța de apel a
reținut că nu s-a impus o recalificare a actelor și faptelor deduse judecății, de vreme ce
judecătorul fondului, în virtutea principiului disponibilităţii ce guvernează procesul civil, a dat
curs voinței reclamantului relativ la stabilirea limitelor învestirii instanței, în raport de motivele
de fapt ale cererii și scopul urmărit prin promovarea acțiunii.
Astfel, potrivit elementelor de fapt prezentate, reclamanta-recurentă a urmărit antrenarea
răspunderii civile delictuale a pârâtului pentru fapta proprie, în vederea recuperării prejudiciului
produs ca urmare a faptului ilicit săvârșit de pârât, situație ce corespundea calificării juridice date
826
cererii sale, context în raport cu care instanța a fost ținută de cauza cererii de chemare în judecată,
respectiv de situația de fapt calificată juridic, sens în care nu a putut schimba, peste voința părții,
fundamentul juridic al pretenției formulate, cum corect s-a reținut prin decizia recurată.
Așadar, nu sunt întrunite nici cerinţele motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct.
5 C.proc.civ.
În consecință, pentru considerentele expuse, reținând netemeinicia criticilor formulate, în
baza art. 496 raportat la art. 488, alin.1, pct. 3 și 5 C.proc.civ., Înalta Curte a respins, ca nefondat,
recursul declarat de reclamanta Comuna A., prin primar.

10. Conflict negativ de competență. Raport juridic derivat dintr-un contract de grant care
are ca obiect sume reprezentând finanţare nerambursabilă din partea Uniunii Europene.
Instanța competentă material să soluționeze cauza. Incidența prevederilor art. 10 alin. (1)
și (11) din Legea nr. 554/2004

C.proc.civ., art. 133 pct. 2, art. 135 alin. (4)

Legea nr. 554/2004, art. 11, art.2 alin. (1) lit. (c1), art. 8 alin. (2),
art. 10 alin. (1), alin. (11), alin. (3)
Legea nr. 212/2018, art. II

Potrivit dispozițiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, litigiile privind actele
administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care
privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la
3.000.000 de lei se soluţionează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind
actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care
privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de
3.000.000 de lei se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale
curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel.
Alineatul (11) al aceluiași articol prevede că „cererile privind actele administrative care
au ca obiect sume reprezentând finanţarea nerambursabilă din partea Uniunii Europene se
soluţionează potrivit criteriului valoric, iar cererile care au ca obiect acte administrative
neevaluabile se soluţionează potrivit rangului autorităţii, conform prevederilor alin. (1).”
Întrucât prevederile art. 10 alin. (11) din Legea nr. 554/2004 fac vorbire de „cererile
privind actele administrative”, nedistingând după cum aceste cereri ar viza anularea sau
executarea contractelor respective, pentru a deveni incidente dispoziţiile art. II din Legea nr.
212/2018 în sensul unei competenţe diferenţiate (instanţe de contencios administrativ/instanţe de
drept comun), rezultă că în privinţa raportului juridic derivat dintr-un contract de grant care are
ca obiect sume reprezentând finanţare nerambursabilă din partea Uniunii Europene, legea
prevede o competenţă specializată, indiferent de pretenţiile deduse judecăţii.
Prin urmare, având în vedere existenţa unei norme speciale în privinţa competenţei de
soluţionare, conform principiului specialia generalibus derogant, competenţa de soluţionare a
unui astfel de litigiu aparţine instanţelor de contencios administrativ, prin raportarea
prevederilor alin. (11) la cele ale alin. (1) al art. 10 din Legea nr. 554/2004.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 88 din 21 ianuarie 2020

827
 Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi la 24 februarie 2020 sub dosar nr.
x/45/2020, reclamanta A. Vaslui a solicitat anularea deciziei nr. 2 din 19 august 2019 emisă de
pârâtul Ministerul Lucrărilor Publice, Dezvoltării și Administrației (fost Ministerul Dezvoltării
Regionale și Administrației Publice) prin care s-a dispus în mod unilateral încetarea contractului
de grant nr. 903735 din 26 noiembrie 2013, în temeiul dispoziţiilor art. 10 alin. 11 şi 3 din Legea
nr. 554/2004.
Prin sentinţa nr. 46/2020 din 22 iunie 2020, Curtea de Apel Iaşi a admis excepţia
necompetenţei materiale şi teritoriale a instanţei şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii
formulată de reclamanta A. Vaslui, în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că în cauză este vorba despre un litigiu cu caracter
patrimonial, faţă de valoarea pretinsă de reclamantă, respectiv 156.7319,52 Euro, valoare mai
mare decât pragul prevăzut de art. 94 alin.1 lit. k) C.proc.civ., aspect ce atrage competenţa
materială de soluţionare a cauzei în favoarea tribunalului, ca instanţă de drept comun, iar faptul
că sediul pârâtului se află în Bucureşti, potrivit dispoziţiilor art. 107 C.proc.civ., competenţa
teritorială aparţine instanţei în a cărei circumscripţie îşi are sediul pârâtul, respectiv Tribunalul
Bucureşti.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 22 iulie 2020, sub
acelaşi număr de dosar.
Prin sentinţa civilă nr. 3929 din 11 septembrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/45/2020,
Tribunalul Bucureşti, Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia de
necompetenţă teritorială a instanţei şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea
Tribunalului Vaslui, reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 8 alin. 2 din Legea nr. 554/2004, în
conformitate cu care ,,litigiile care decurg din executarea contractelor administrative sunt în
competenţa de soluţionare a instanţelor civile de drept comun”.
S-a mai reţinut că în cauză sunt aplicabile şi dispoziţiile art. 107 C.proc.civ., precum şi
art. 111 C.proc.civ., care prevede că cererile îndreptate împotriva statului, autorităţilor şi
instituţiilor centrale sau locale, precum şi a altor persoane juridice de drept public pot fi introduse
la instanţa de la domiciliul sau sediul reclamantului ori la instanţa de la sediul pârâtului.
Prin urmare, faţă de aceste dispoziţii legale care stabilesc o competenţă teritorială
alternativă şi văzând că reclamanta şi-a manifestat dreptul de opţiune prin alegerea instanţei de la
sediul său din judeţul Vaslui, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia necompetenţei teritoriale a
instanţei, cu consecinţa declinării competenţei de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului
Vaslui.
Cauza a fost înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 3 noiembrie 2020 sub dosar nr.
x/89/2020 şi repartizată unui complet specializat în jurisdicţie de contencios administrativ.
Prin încheierea din 5 noiembrie 2020, completul specializat în jurisdicţie de contencios
administrativ din cadrul Tribunalului Vaslui a admis excepţia de necompetenţă funcţională şi a
declinat soluţionarea cauzei în favoarea unui complet specializat în soluţionarea litigiilor cu
profesionişti din cadrul Tribunalului Vaslui.
Prin sentinţa civilă nr. 1180/2020 din 26 noiembrie 2020, Tribunalul Vaslui a admis
excepţia de necompetenţă materială, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a
cauzei, în favoarea Curţii de Apel Iaşi, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, apreciind că în
cauză sunt incidente dispoziţiile art. 10 alin. (11) din Legea nr. 554/2004, normă specială ce
conferă competenţă materială instanţelor de contencios administrativ care soluţionează cereri
privind acte administrative care au ca obiect sume reprezentând finanţarea nerambursabilă din
partea Uniunii Europene.
828
 Constatându-se intervenit conflictul negativ de competenţă între Tribunalul Vaslui, Secţia
civilă şi Curtea de Apel Iaşi, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-a înaintat
dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la data de 4 ianuarie 2021, pentru soluţionarea
conflictului de competenţă.
Înalta Curte, constatând că în cauză există un conflict negativ de competenţă în
sensul art. 133 pct. 2 C.proc.civ. ivit între instanţele care s-au declarat deopotrivă
necompetente să judece pricina, a pronunţat regulatorul de competenţă, stabilind
competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Iaşi, Secţia a II-a civilă, de
contencios administrativ şi fiscal.
Delimitarea atribuţiilor instanţelor se realizează în cadrul celor două forme ale
competenţei, materială şi teritorială.
Din perspectiva conflictului de competenţă ivit în soluţionarea cererii înregistrate pe rolul
Curţii de Apel Iaşi, Înalta Curte reţine că reclamanta A. Vaslui a învestit instanţa cu o acţiune
prin care a solicitat anularea deciziei nr. 2 din 19 august 2019 emisă de pârâtul Ministerul
Lucrărilor Publice, Dezvoltării şi Administrației (fost Ministerul Dezvoltării Regionale și
Administrației Publice) prin care s-a dispus în mod unilateral încetarea contractului de grant nr.
903735 din 26 noiembrie 2013.
Prin Contractul de grant nr. 903735 din 26 noiembrie 2013, Ministerul Lucrărilor Publice,
Dezvoltării şi Administrației, în calitate de Autoritate Comună de Management pentru programul
Operaţional Comun România-Ucraina-Republica Moldova, încheiat prin procedură de licitaţie
publică, s-a acordat reclamantei A., în calitate de beneficiar, finanţarea oferită de B. prin Comisia
Europeană (conform art. 11.6 din Contract), în cuantum de 1.741.466,13 EUR, pentru proiectul
C., în cadrul programului de cooperare transfrontalieră România-Ucraina-Republica Moldova.
Conform art. 8 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, se prevede că: „instanţa de contencios
administrativ este competentă să soluţioneze litigiile care apar în fazele premergătoare încheierii
unui contract administrativ, precum şi orice litigii legate de încheierea contractului administrativ,
inclusiv litigiile având ca obiect anularea unui contract administrativ. Litigiile care decurg din
executarea contractelor administrative sunt în competenţa de soluţionare a instanţelor civile de
drept comun”.
La art. 10 din acelaşi act normativ se regăseşte o reglementare distinctă în privinţa actelor
administrative şi celor asimilate lor, conform art. 2 alin. (1) lit. c1, conform căreia: „(1) litigiile
privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum
şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora
de până la 3.000.000 de lei se soluţionează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele
privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele
care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai
mari de 3.000.000 de lei se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal
ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel.
Alin. 11 prevede că „cererile privind actele administrative care au ca obiect sume
reprezentând finanţarea nerambursabilă din partea Uniunii Europene se soluţionează potrivit
criteriului valoric, iar cererile care au ca obiect acte administrative neevaluabile se soluţionează
potrivit rangului autorităţii, conform prevederilor alin. (1).”
Aşadar, pe cale de interpretare sistematică a dispoziţiilor legale evocate, rezultă că în
privinţa raportului juridic derivat din contractul de grant care, prin esenţă, are ca obiect sume
reprezentând finanţare nerambursabilă din partea Uniunii Europene, legea prevede o competenţă
specializată, indiferent de pretenţiile deduse judecăţii, art. 10 alin. (11) din Legea nr. 554/2004
făcând vorbire de „cererile privind actele administrative”, nedistingând după cum aceste cereri ar
829
viza anularea sau executarea contractelor respective, pentru a deveni incidente dispoziţiile art. II
din Legea nr. 212/2018 în sensul unei competenţe diferenţiate (instanţe de contencios
administrativ/ instanţe de drept comun).
Având în vedere existenţa unei norme speciale în privinţa competenţei de soluţionare,
Înalta Curte urmează a da eficienţă acestora, conform principiului specialia generalibus derogant
şi a reţine că, în prezenta cauză, competenţa de soluţionare aparţine instanţelor de contencios
administrativ, prin raportarea prevederilor alin. (11) la cele ale alineatului (1) al art. 10 din Legea
nr. 554/2004.
În privinţa criteriului valoric, se reţine că suma de 156.7319,52 Euro se situează peste
pragul de 3.000.000 lei, atrăgând astfel competenţa curţii de apel - secţia de contencios
administrativ şi fiscal.
În ceea ce priveşte competenţa teritorială, se constată că aceasta aparţine Curţii de Apel
Iaşi, conform art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, care prevede că: „reclamantul persoană
fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanţei de la domiciliul sau sediul său.
Reclamantul autoritate publică, instituţie publică sau asimilată acestora se adresează exclusiv
instanţei de la domiciliul sau sediul pârâtului.”
Aşa fiind, în raport de considerentele expuse, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. 4
C.proc.civ., Înalta Curte a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel
Iaşi, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

11. Conflict negativ de competență. Acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 32 din Legea nr.
50/1991. Competența materială procesuală de soluționare a cauzei în calea de atac a
recursului

C. proc. civ., art. 133 pct. 2, art. 135

Legea nr. 50/1991, art. 28, art. 29, art. 32, art. 35 alin. (3)
Legea 554/2004, art. 25 alin. (3)
O.G. nr. 2/2001, art. 35 alin. (2)

În cazul în care natura juridică a cauzei a fost stabilită în mod definitiv atât de prima
instanţă cu ocazia verificării competenţei, cât şi de instanţa de apel, competenţa de soluţionare a
cauzei se păstrează în mod corespunzător şi în căile de atac, fiind contrar logicii juridice a
permite crearea unui conflict de competenţă în diferitele grade de jurisdicţie pe care le parcurge
un proces.
Astfel, în cazul în care acțiunea având ca obiect desființarea unei construcții realizate
fără autorizație, întemeiată pe dispozițiile art. 32 din Legea nr. 50/1991, a fost soluționată ca o
acțiune civilă, competența materială procesuală de soluţionare a recursului declarat împotriva
deciziei pronunţate în apel de tribunal revine secției corespunzătoare a curții de apel.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 1466 din 10 iunie 2021

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Alba Iulia la 21 iunie 2019, sub dosar nr.
x/176/2019, reclamantul Primarul Municipiului Alba Iulia în contradictoriu cu pârâta A. SRL -
prin administrator B., a solicitat instanţei:

830
 - să fie obligată pârâta să desfiinţeze construcţiile, executate fără autorizaţie de construire,
în mod nelegal, identificate prin procesul verbal nr. 07/31.03.2015, edificate pe imobilul situat
administrativ în Alba Iulia, str. X, jud. Alba;
- în cazul refuzului pârâtei, să fie îndreptăţit reclamantul să demoleze construcţiile
executate în mod nelegal, pe cheltuiala pârâtei; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentința civilă nr. 2538/2019 din 23 octombrie 2019 pronunțată de Judecătoria Alba
Iulia a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtă.
A fost respinsă acţiunea formulată de reclamantul Primarul Municipiului Alba Iulia în
contradictoriu cu pârâta SC A. SRL, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate
procesuală pasivă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul Primarul Municipiului Alba Iulia.
Prin decizia nr. 307/A/2020 din 11 iunie 2020 pronunțată de Secția a II-a civilă, de
contencios administrativ, fiscal şi de insolvenţă a Tribunalului Alba a fost admis apelul declarat
de reclamantul Primarul Municipiului Alba Iulia împotriva sentinţei civile nr. 2538/2019
pronunțată de Judecătoria Alba Iulia în dosarul nr. x/176/2019, pe care a anulat-o şi a trimis
cauza spre rejudecare aceleiași instanţe.
A fost respins apelul incident declarat de pârâta A. SRL împotriva aceleiași sentințe.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâta A. SRL.
Prin încheierea nr. 113/2020 din 23 noiembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Alba
Iulia, Secţia de contencios administrativ şi fiscal a fost admisă excepția necompetenței materiale
procesuale a instanţei, invocată din oficiu și, în consecință, a fost declinată competența de
soluționare a cererii de recurs formulată de pârâta A. SRL împotriva deciziei civile nr.
307/A/2020 pronunţată de Tribunalul Alba, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ,
fiscal şi de insolvenţă, în favoarea Curții de Apel Alba Iulia, Secția a II-a civilă, instanţa reţinând
că natura juridică a litigiului a fost definitiv stabilită ca fiind o acţiune civilă.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, Secţia a II-a civilă la 9
decembrie 2020.
Prin decizia nr. 149/2021 din 23 martie 2021, Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia a II-a
civilă a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi a declinat competenţa de
soluţionare a cauzei în favoarea Secției de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Alba
Iulia.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că din fişa dosarului rezultă că materia juridică a
litigiului este cea a contenciosului administrativ, cauza fiind repartizată unui complet de apel ce
judecă în această materie, temeiul acţiunii fiind acela al îndeplinirii obligaţiei de demolare a
construcţiilor, în conformitate cu procesul-verbal de contravenţie.
Prin urmare, competenţa de judecată a căilor de atac revine instanţei de contencios
administrativ, în speţă secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Alba Iulia.
Constatându-se intervenit conflictul negativ de competenţă între Curtea de Apel Alba
Iulia, Secţia a II-a civilă şi Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia contencios administrativ fiscal s-a
înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la data de 27 mai 2021, pentru soluţionarea
conflictului de competenţă.
Înalta Curte, constatând că în cauză există un conflict negativ de competenţă în
sensul art. 133 pct. 2 C. proc. civ. ivit între instanţele care s-au declarat deopotrivă
necompetente să judece pricina, a pronunţat regulatorul de competenţă, stabilind
competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Alba Iulia, Secţia a II-a
civilă.

831
 Delimitarea atribuţiilor instanţelor se realizează în cadrul celor două forme ale
competenţei, materială şi teritorială.
Din perspectiva conflictului de competenţă ivit în soluţionarea cererii formulate, Înalta
Curte constată că prezenta cauză a fost soluţionată ca o acţiune civilă, pornind de la obiectul
litigiului ce viza obligarea pârâtei să desființeze construcțiile realizate fără autorizație, acţiune
întemeiată pe dispozițiile art. 32 din Legea nr. 50/1991, natura juridică a cauzei fiind stabilită în
mod definitiv atât de instanţa de fond cu ocazia verificării competenţei, cât şi de instanţa de apel.
În acest context, se reţin considerentele deciziei nr. 18/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, pronunţată în soluționarea unui recurs în interesul legii, prin care s-a stabilit, cu privire la
competenţa materială procesuală a tribunalelor/secţiilor specializate, că se determină în funcţie de
obiectul sau natura litigiilor de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin.
(1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu
modificările şi completările ulterioare. Această competenţă se păstrează în mod corespunzător şi
în căile de atac.
Prin urmare, odată ce s-a stabilit o competenţă de soluţionare a cauzei în primă instanţă,
este evident că această competenţă se păstrează în mod corespunzător şi în căile de atac, fiind
contrar logicii juridice a permite crearea unui conflict de competenţă în diferitele grade de
jurisdicţie pe care le parcurge un proces, având în vedere că în cauză este vorba de o competenţă
de ordine publică.
Or, nici un principiu de drept nu permite o interpretare în sensul că o competenţă de
ordină publică poate fi diferită în calea de atac, faţă de cea statuată în mod definitiv în faţa primei
instanţe.
Tot în acelaşi context, se reţine că, prin Decizia nr. 17/2017 pronunțată de Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie completul competent să soluționeze recursul în interesul legii, în interpretarea
şi aplicarea unitară a dispoziţiilor legale privind calea de atac în materia contenciosului
administrativ a statuat că împotriva hotărârilor pronunţate în această materie poate fi exercitată
numai calea de atac a recursului, cu excepţia cazului prevăzut de dispoziţiile art. 25 alin. (3) din
Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
Aşadar, calea de atac a apelului nu este specifică contenciosului administrativ general, cu
o singură excepţie (art. 25 alin. 3 din Legea nr.554/2004), astfel că instanţa de contencios
administrativ nu are competenţa de soluţionare a recursului declarat împotriva hotărârilor
pronunţate în apel.
Înalta Curte reţine, totodată, că Legea nr. 50/1991 reglementează doar sancţiunile
contravenţionale ce pot fi aplicate, precum şi măsurile complementare ce pot fi dispuse, făcând
trimitere în ce priveşte procedura de contestare a sancţiunii contravenţionale la dispoziţiile O.G.
nr. 2/2001 (art. 35 alin. 2 din lege).
Reglementând astfel procedura de contestare a procesului verbal de contravenţie,
legiuitorul a înţeles să excludă din această procedură măsurile complementare reglementate de
art. 28 şi 29 din Legea nr. 50/1991, una dintre ele fiind cea de desfiinţare a construcţiei, aşa cum
se solicită în cauza de faţă (art. 35 alin. 3 din Legea nr. 50/1991).
În consecinţă, nu se poate reţine o competenţă a instanţei de contencios administrativ în
acţiunea vizând desfiinţarea construcţiei, nefiind reglementată prin dispoziţii legale o asemenea
competenţă specializată.
Concluzia ce se impune este acea că litigiul are o natură pur civilă, astfel cum au statuat şi
instanţele inferioare de fond şi apel.
Aşa fiind, în raport de considerentele expuse, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. 4 C.
proc. civ., Înalta Curte a reţinut că natura juridică a litigiului a fost definitiv stabilită ca fiind o
832
acţiune civilă astfel că, pentru soluţionarea recursului declarat de pârâta A. SRL împotriva
deciziei pronunţate în apel de Tribunalul Alba, Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ,
fiscal și de insolvență, competenţa materială procesuală aparţine Curții de Apel Alba Iulia, Secția
a II-a civilă.

12. Conflict negativ de competență. Acțiune în despăgubiri formulată de lichidatorul

judiciar în temeiul dispozițiilor art. 892 alin. (1) din Codul de procedură civilă. Instanța
competentă material să soluționeze cauza

C. proc. civ., art. 133 pct. 2, art. 135 alin. (1), alin. (4), art. 651, art. 891, art. 892 alin. (1)
Legea nr. 85/2014, art. 117

Potrivit dispozițiilor art. 891 C.proc.civ., ,,În cazul în care predarea silită a unui bun a
devenit imposibilă din cauza distrugerii, ascunderii sau deteriorării acestuia ori a altor
asemenea împrejurări, executorul va consemna aceasta într-un proces-verbal întocmit în
condiţiile art. 890, şi, totodată, va dispune, prin încheiere, încetarea executării silite.”
Conform prevederilor art. 892 alin. (1) C.proc.civ., (1) Dacă în titlu executoriu nu s-a
stabilit ce sumă urmează a fi plătită ca echivalent al valorii bunului în cazul imposibilităţii
predării acestuia sau, după caz, echivalentul despăgubirilor datorate în cazul neexecutării
obligaţiei de a face ce implică faptul personal al debitorului, instanţa de executare, la cererea
creditorului, va stabili această sumă prin hotărâre dată cu citarea părţilor, în termen scurt. În
toate cazurile, la cererea creditorului, instanţa va avea în vedere şi prejudiciile ocazionate prin
neexecutarea de bunăvoie a obligaţiei, înainte ca aceasta să devină imposibil de executat.
Articolul 892 C.proc.civ. nu vizează naşterea unui drept având un izvor diferit de cel din
titlul executoriu a cărui executare silită a fost încetată, prin acest text de lege asigurându-se, în
realitate, executarea obligației prin echivalent, când predarea bunurilor a fost imposibilă în
cadrul procedurii de executare silită.
Din această perspectivă, incidența dispozițiilor art. 117 din Legea nr. 85/2014 în stabilirea
instanței competente cu soluționarea cererii de chemare în judecată formulată de lichidatorul
judiciar în temeiul art. 892 alin. (1) C.proc.civ. nu poate fi reținută, având în vedere că textul de
lege vizează doar cazurile de anulare a actelor și operațiunilor frauduloase ale debitorului în
dauna drepturilor creditorilor. Or, în cauză cererea de chemare în judecată nu pleacă de la
premisa actelor frauduloase încheiate de debitor în perioada suspectă, scopul acțiunii fiind
obligarea pârâtei la plata contravalorii bunurilor la care reclamantul era îndreptățit potrivit
titlului executoriu și a căror predare nu a putut fi realizată în cadrul procedurii de executare
silită.
Prin urmare, rezultă că instanța de executare, anume judecătoria, și nu judecătorul-sindic,
este competentă să soluționeze cererea de chemare în judecată formulată de lichidatorul judiciar
în temeiul art. 892 C.proc.civ., urmare a unei situații care a determinat încetarea executării silite
în condițiile art. 891 din același cod, legiuitorul instituind o competență exclusivă în favoarea
acestei instanțe.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 1829 din 22 septembrie 2021

833
 Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Piteşti la 15 iulie 2020 sub nr. x/280/2020,
reclamanta S.C. A. S.R.L. - prin lichidator judiciar B.I.P.U.R.L. a chemat-o în judecată pe pârâta
S.C. C. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunțate, să o oblige pe pârâtă la
plata către reclamantă a sumei de 17.500 euro sau a echivalentului în lei la data plăţii al acestei
sume.
În motivare, a arătat că prin sentința civilă nr. 6983 din 26 noiembrie 2018, pronunțată de
Tribunalul București, Secția a VII-a civilă, pârâta a fost obligată să restituie societății reclamante
bunurile indicate în această hotărâre.
În continuare, a arătat că la 9 august 2019 reclamanta a înregistrat pe rolul Biroului
Executorului Judecătoresc D. o cerere de executare silită a titlului executoriu sus-menționat, fiind
deschis dosarul de executare silită nr. x/2019.
Din cauza lipsei bunurilor ce fac obiectul predării către creditoare, prin Încheierea din 22
iunie 2020 executorul judecătoresc a dispus încetarea executării silite în dosarul nr. x/2019,
conform art. 703 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.
Acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 891 și art. 892 alin. (1) C. proc. civ.
Prin sentința civilă nr. 1979 din 24 martie 2021, Judecătoria Pitești a admis excepția
necompetenței sale materiale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei
în favoarea Tribunalului București, Secția a VII-a civilă.
Pentru a hotărî astfel, a reținut că la data depunerii cererii de chemare în judecată nu
exista o executare silită demarată de un executor judecătoresc în baza titlului executoriu,
neexistând, astfel, acte de executare silită care să poată atrage competența Judecătoriei Piteşti în
calitate de instanță de executare.
În atare condiții, prin raportare la natura reală a litigiului și la faptul că faţă de reclamantă
există deschisă procedura insolvenței ce formează obiectul dosarului nr. x/3/2015, aflat pe rolul
Tribunalului București, Secţia a VII-a civilă, a apreciat că în cauză sunt incidente dispozițiile art.
117 din Legea nr. 85/2014, pe care le-a evocat, o astfel de acțiune fiind de competența
judecătorului-sindic, iar nu a instanței de executare.
De asemenea, a constatat că şi acțiunea reclamantei ce a fost soluționată prin sentința
civilă nr. 6983 din 26 noiembrie 2018, pronunțată de Tribunalul București, Secția a VII-a civilă, a
fost formulată tot în baza dispozițiilor art. 117 din Legea nr. 85/2014, iar în cadrul acesteia
reclamanta formulase şi un petit subsidiar prin care a solicitat ca, în situația în care bunurile
supuse restituirii nu mai există, pârâta să fie obligată la plata valorii acestora, petit identic celui
din prezenta cauză.
Reținând și prevederile art. 41 alin. (1) din aceeași lege, pe care le-a evocat, a apreciat că
Tribunalul București, Secţia a VII-a civilă, este competent material să soluționeze cauza.
Prin sentința civilă nr. 3273 din 10 iunie 2021, Tribunalul București, Secția a VII-a civilă,
a admis excepția necompetenței sale materiale, invocată din oficiu și a declinat competența de
soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Pitești, în temeiul art. 892, coroborat cu art. 651 C.
proc. civ.; constatând ivit conflictul negativ de competență, a dispus suspendarea judecății cauzei
și înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării regulatorului de
competenţă.
Pentru a hotărî astfel, evocând dispozițiile art. 891 și art. 892 C. proc. civ., tribunalul a
reținut că dispoziţiile art. 892 din același Cod, care stabilesc în mod clar competenţa instanţei de
executare, devin incidente ulterior încheierii procesului-verbal prin care executorul judecătoresc
dispune încetarea executării silite, astfel că în această situaţie instanţa de executare este chemată
să se pronunţe asupra unui litigiu născut tocmai ca urmare a unei situaţii care a determinat
încetarea executării silite.
834
 A mai reținut că inexistenţa unei executări silite în curs la data depunerii cererii de
chemare în judecată la Judecătoria Piteşti, în baza titlului executoriu mai sus menţionat, nu
constituie un impediment în soluţionarea cererii de către judecătorie, iar faptul că în cuprinsul
acţiunii reclamantei ce a fost soluţionată prin sentinţa civilă nr. 6983 din 26 noiembrie 2018,
pronunţată de Tribunalul București, Secția a VII-a civilă, în baza dispoziţiilor art. 117 din Legea
nr. 85/2014, se formulase şi un petit subsidiar prin care s-a solicitat ca, în situaţia în care bunurile
supuse restituirii nu mai există, pârâta să fie obligată la plata valorii acestora, petit identic celui
din prezenta cauză, nu are relevanţă în stabilirea naturii prezentului litigiu, câtă vreme respectiva
hotărâre a rămas definitivă fără a se fi soluţionat petitul subsidiar.
Mai mult, a apreciat că art. 117 alin. (2) din Legea 85/2014 stabileşte că scopul pentru
care pot fi anulate actele sau operaţiunile frauduloase ale debitorului enumerate la literele a)-g)
ale aceluiași alineat este restituirea bunurilor transferate sau a valorii altor prestaţii executate,
textul de lege referindu-se nu la valoarea bunurilor transferate, ci la valoarea altor prestaţii
executate. Or, prin titlul executoriu sus-menționat pârâta a fost obligată să restituie reclamantei o
serie de bunuri.
Analizând actele dosarului, Înalta Curte apreciază că în cauză există conflict negativ
de competență în accepțiunea art. 133 pct. 2 C. proc. civ., întrucât două instanțe s-au
dezînvestit, declarându-se deopotrivă necompetente și, în pronunțarea regulatorului de
competență, reţine următoarele:
Divergența care a generat prezentul conflict negativ de competenţă între Judecătoria
Pitești și Tribunalul București a pornit de la stabilirea eronată a obiectului litigiului de către
Judecătoria Pitești, care, prin calificarea greșită a naturii cauzei, a reținut incidența dispozițiilor
art. 117 din Legea nr. 85/2014.
În speță, reclamanta - prin lichidator judiciar a învestit instanţa de judecată cu soluţionarea
unei acţiuni în despăgubire, întemeiată pe dispozițiile art. 891 și art. 892 C. proc. civ., solicitând
obligarea pârâtei la plata sumei de 17.500 euro, reprezentând echivalentul valoric al bunurilor din
titlul executoriu sentința civilă nr. 6983 din 26 noiembrie 2018, pronunțată de Tribunalul
București, Secția a VII-a civilă, ca urmare a încetării executării silite împotriva pârâtei pentru
lipsa bunurilor ce făceau obiectul predării către reclamantă.
Potrivit art. 891 C. proc. civ., ,,În cazul în care predarea silită a unui bun a devenit
imposibilă din cauza distrugerii, ascunderii sau deteriorării acestuia ori a altor asemenea
împrejurări, executorul va consemna aceasta într-un proces-verbal întocmit în condiţiile art.
890, şi, totodată, va dispune, prin încheiere, încetarea executării silite.”
Art. 892 alin. (1) C. proc. civ. prevede că (1) Dacă în titlu executoriu nu s-a stabilit ce
sumă urmează a fi plătită ca echivalent al valorii bunului în cazul imposibilităţii predării
acestuia sau, după caz, echivalentul despăgubirilor datorate în cazul neexecutării obligaţiei de a
face ce implică faptul personal al debitorului, instanţa de executare, la cererea creditorului, va
stabili această sumă prin hotărâre dată cu citarea părţilor, în termen scurt. În toate cazurile, la
cererea creditorului, instanţa va avea în vedere şi prejudiciile ocazionate prin neexecutarea de
bunăvoie a obligaţiei, înainte ca aceasta să devină imposibil de executat.
Din analiza dispozițiilor art. 891 și art. 892 alin. (1) C. proc. civ. rezultă că instanța de
executare, anume judecătoria, și nu judecătorul-sindic, este competentă să soluționeze cererea de
chemare în judecată formulată de lichidatorul judiciar în temeiul art. 892 C. proc. civ., urmare a
unei situații care a determinat încetarea executării silite în condițiile art. 891 C. proc. civ.,
legiuitorul instituind o competență exclusivă în favoarea acestei instanțe.
Totodată, textele de lege evocate relevă faptul că inițierea unui asemenea proces nu este
condiționată de existența unei executări silite în curs la data sesizării instanței de judecată.
835
 Așa fiind, având în vedere că, în cauză, obiectul acțiunii derivă dintr-o executare silită
încetată în condițiile art. 891 C. proc. civ., iar cererea reclamantei privind echivalentul valoric al
bunurilor nu fusese soluționată anterior printr-o hotărâre definitivă, competența de soluționare a
cauzei va aparține instanței de executare, în speță Judecătoria Pitești, care este și instanța care a
încuviințat executarea silită a bunurilor în natură.
Este de subliniat că art. 892 C. proc. civ. nu vizează naşterea unui drept având un izvor
diferit de cel din titlul executoriu a cărui executare silită a fost încetată, prin acest text de lege
asigurându-se, în realitate, executarea obligației prin echivalent, când predarea bunurilor a fost
imposibilă în cadrul procedurii de executare silită.
Din această perspectivă, incidența dispozițiilor art. 117 din Legea nr. 85/2014 în stabilirea
instanței competente cu soluționarea cauzei nu poate fi reținută, având în vedere că textul de lege
vizează doar cazurile de anulare a actelor și operațiunilor frauduloase ale debitorului în dauna
drepturilor creditorilor. Or, în cauză cererea de chemare în judecată nu pleacă de la premisa
actelor frauduloase încheiate de debitor în perioada suspectă, scopul acțiunii fiind obligarea
pârâtei la plata contravalorii bunurilor la care reclamantul era îndreptățit potrivit titlului
executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 6983 din 26 noiembrie 2018 și a căror predare nu a
putut fi realizată în cadrul procedurii de executare silită ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2019 în
cadrul Biroului Executorului Judecătoresc D.
Așadar, în raport cu dispozițiile legale evocate care instituie o competență exclusivă în
favoarea instanței de executare în soluționarea acțiunii promovate în condițiile art. 892 alin. (1)
C. proc. civ. și cu faptul că, în speță, Judecătoria Pitești este instanța de executare, potrivit art.
651 C. proc. civ., competența de soluționare a cauzei aparține acestei instanței.
Față de considerentele anterior expuse și văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc.
civ., Înalta Curte a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Pitești.

B. Competenţa teritorială

13. Conflict negativ de competență. Cerere de recunoaștere pe teritoriul României a

hotărârii arbitrale pronunțate de Curtea de Arbitraj Maritim Comercial din Londra.
Instanța competentă teritorial să soluționeze cauza

C. proc. civ., art. 135 alin. (1), alin. (4), art. 1126 alin. (1)-(2)
Convenţia de la New York din 10 iunie 1958

Din economia dispozițiilor art. 1126 C. proc. civ. reise că solicitarea de recunoaştere şi
executare a hotărârii arbitrale străine se prezintă printr-o cerere adresată tribunalului in
circumscripţia căruia se află domiciliul sau, după caz, sediul celui căruia i se opune respectiva
hotărâre arbitrală, în caz de imposibilitate de stabilire a tribunalului prevăzut la alin. (1)
competenţa aparţinând Tribunalului Bucureşti.
Prin sintagma „domiciliul sau, după caz, sediul celui căruia i se opune respectiva
hotărâre arbitrală”, legiuitorul a avut în vedere persoana care a figurat ca parte în litigiul
arbitral şi care a fost obligată prin hotărârea arbitrală a cărei recunoaştere se solicită.
Astfel, în cazul emiterii de către o instituție bancară a unei scrisori de garanţie bancară,
prin care au fost garantate de aceasta orice sume reprezentând prejudicii statuate printr-o

836
hotărâre arbitrală definitivă şi executorie pe teritoriul României împotriva societăţii pârâte,
ulterior procedurii de recunoaştere a hotărârii arbitrale, nu se poate reţine incidenţa art. 1126
alin. (1) C. proc. civ. pentru a se stabili competenţa de soluţionare în favoarea tribunalului de la
sediul băncii, întrucât aceasta nu a avut calitatea de parte în litigiul arbitral.
În consecinţă, pentru soluţionarea cererii privind recunoaşterea pe teritoriul României a
unei hotărâri arbitrale pronunţată de Curtea de Arbitraj Maritim Comercial din Londra,
competenţa teritorială exclusivă revine Tribunalului Bucureşti, în temeiul art. 1126 alin. (2) C.
proc. civ., întrucât partea căreia i se opune hotărârea şi care poate să refuze executarea
voluntară este o societate, care nu are sediul pe teritoriul României.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 1680 din 14 septembrie 2021

1. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la 28 octombrie 2020 pe rolul

Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, reclamanta A. DMCC în contradictoriu cu pârâţii B.
CO. LTD. şi Banca C. S.A., prin Sucursala Constanța, a solicitat instanţei să se dispună
recunoaşterea pe teritoriul României a hotărârii arbitrale din data de 08 aprilie 2020, pronunţată
de Curtea de Arbitraj Maritim Comercial din Londra, în conformitate cu termenii Asociaţiei de
Arbitraj Maritim din Londra - LMAA (2017), precum şi obligarea pârâtelor, în solidar, la plata
cheltuielilor de judecată.
Prin hotărârea arbitrală a cărei recunoaştere se solicită, Curtea de Arbitraj Maritim
Comercial din Londra a soluţionat litigiul dintre părţi şi a fost obligată debitoarea B. Co. Ltd. la
plata sumei totale de 357.715,07 USD şi a dobânzii contractuale în cuantum de 2% pe lună sau
120,75 USD/zi, până la achitarea integrală a debitului.
Reclamanta a menţionat în cererea de chemare în judecată că s-a emis de către Banca C.
S.A. scrisoarea de garanţie bancară nr. 1541968 din 18.12.2019, prin care au fost garantate de
bancă orice sume reprezentând prejudicii statuate printr-o hotărâre arbitrală definitivă şi
executorie pe teritoriul României împotriva societăţii B. Co. Ltd.
În drept, au fost invocate prevederile art. 1124 şi urm. C. proc. civ. şi Convenţia de la
New York din 10 iunie 1958 pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine.
Prin sentinţa civilă nr. 172 din 01 februarie 2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti,
Secţia a VI-a civilă, s-a admis excepţia necompetenţei teritoriale exclusive, invocată de instanţă
din oficiu şi s-a dispus declinarea cauzei în favoarea Tribunalului Cluj.
Instanța a invocat, din oficiu, la primul termen de judecată la care părţile au fost legal
citate şi au pus concluzii, excepţia de necompetenţă teritorială exclusivă a Tribunalului Bucureşti
potrivit art. 1126 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că una dintre părţile căreia i se opune
hotărârea arbitrală este Banca C. S.A., care are sediul în Municipiul Cluj-Napoca.
2. La 8 martie 2021 cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, Secţia civilă, sub
acelaşi număr.
Prin sentinţa civilă nr. 260/2021 din 19 aprilie 2021, Tribunalul Cluj, Secţia civilă a admis
excepţia necompetenţei teritoriale, invocată de pârâta B. CO. LTD, şi a declinat competența de
soluționare a cererii de chemare în favoarea Tribunalului Bucureşti.
În argumentarea acestei soluţii, tribunalul a constatat că, prin sintagma „căruia i se opune
respectiva hotărâre”, prevăzută la art. 1126 alin. (1) C. proc. civ. legiuitorul a avut în vedere
persoana fizica sau juridică care este parte în litigiul soluționat prin hotărârea arbitrală.
Tribunalul a arătat că determinarea competenței teritoriale a instanței învestite cu
soluţionarea unei cereri privind recunoașterea unei hotărâri arbitrale pronunțate în străinătate se
va face prin raportare la domiciliul sau sediul părții căreia i se opune această hotărâre.
837
 În cauză, aşa cum a arătat și pârâta, hotărârea străină nu i se opune Băncii C. S.A., aceasta
fiind doar parte într-un contract de depozit de garanție încheiat cu pârâta la data de 18 decembrie
2019.
Competenţa teritorială nu poate fi stabilită prin raportare la sediul instituției bancare,
deoarece o eventuală executare a depozitului de garanție va putea interveni abia după
recunoașterea hotărârii arbitrale.
Având în vedere faptul că partea căreia i se opune hotărârea şi care poate să refuze
executarea voluntară este pârâta B. CO. LTD, care nu are sediul pe teritoriul României, devin
aplicabile dispoziţiile art. 1126 alin. (2) C. proc. civ., competenţa de soluționare aparţinând
Tribunalului Bucureşti.
În baza art. 133 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., Tribunalul Cluj, Secţia civilă a constatat ivit
conflictul negativ de competenţă şi în temeiul art. 135 alin. (1) din acelaşi cod a înaintat dosarul
Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.
3. La data de 04 iunie 2021 dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, Secţia a II-a civilă, sub acelaşi număr.
Înalta Curte, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între
Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă şi Tribunalul Cluj, Secţia civilă, care se declară
reciproc necompetente în a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1)
C. proc. civ., a pronunţat regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Tribunalului
Bucureşti competenţa de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:
Prin cererea de chemare în judecata, înregistrată la 28 octombrie 2020 pe rolul
Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, reclamanta A. DMCC în contradictoriu cu pârâţii B.
CO. LTD. şi Banca C. S.A., prin Sucursala Constanţa, a solicitat instanţei să se dispună
recunoaşterea pe teritoriul României a hotărârii arbitrale din data de 08 aprilie 2020, pronunţată
de Curtea de Arbitraj Maritim Comercial din Londra potrivit art. 1124 şi urm. C. proc. civ. şi
Convenţiei de la New York din 10 iunie 1958 pentru recunoașterea și executarea sentințelor
arbitrale străine.
Potrivit art. 1126 alin. (1) C. proc. civ., „solicitarea de recunoaştere şi executare a
hotărârii arbitrale străine se prezintă printr-o cerere adresată tribunalului in circumscripţia
căruia se află domiciliul sau, după caz, sediul celui căruia i se opune respectiva hotărâre
arbitrală”, iar potrivit alin. (2) din acelaşi cod, „în caz de imposibilitate de stabilire a
tribunalului prevăzut la alin. (1) competenţa aparţine Tribunalului Bucureşti”.
Înalta Curte constată caracterul exclusiv al competenţei teritoriale reglementate de art.
1126 C. proc. civ., părţile neavând posibilitatea sesizării altor instanţe deopotrivă competente, iar
determinarea acestei competențe se va face prin raportare la domiciliul sau sediul părții căreia i se
opune hotărârea a cărei recunoaştere se solicită.
Prin sintagma „domiciliul sau, după caz, sediul celui căruia i se opune respectiva
hotărâre arbitrală” de la art. 1126 alin. (1) C. proc. civ., legiuitorul a avut în vedere persoana
care a figurat ca parte în litigiul arbitral şi care a fost obligată prin hotărârea arbitrală a cărei
recunoaştere se solicită.
Litigiul dintre părţi a fost soluţionat de Curtea de Arbitraj Maritim Comercial din Londra,
prin hotărârea arbitrală a cărei recunoaştere se solicită în cauză, fiind obligată debitoarea B. Co.
Ltd. la plata către A. DMCC a sumei totale de 357.715,07 USD şi a dobânzii contractuale în
cuantum de 2% pe luna sau 120,75 USD/zi, până la achitarea integrală a debitului.
Prin urmare, Înalta Curte constată că partea căreia i se opune hotărârea arbitrală este
societatea B. Co. Ltd., care are sediul în Federaţia Rusă, fiind incident în cauză alin. 2 al art. 1126

838
C. proc. civ., potrivit căruia „în caz de imposibilitate de stabilire a tribunalului prevăzut la alin.
(1) competenţa aparţine Tribunalului Bucureşti”.
În cauză, nu se poate reţine incidenţa art. 1126 alin. (1) C. proc. civ. pentru a se stabili
competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Cluj, prin raportare la sediul Băncii C. S.A.,
întrucât aceasta nu a avut calitatea de parte în litigiul arbitral.
Banca C. S.A. a emis scrisoarea de garanţie bancară nr. 1541968 din 18.12.2019, prin care
au fost garantate de aceasta orice sume reprezentând prejudicii statuate printr-o hotărâre arbitrală
definitivă şi executorie pe teritoriul României împotriva societăţii B. Co. Ltd, ulterior procedurii
de recunoaştere a hotărârii arbitrale.
În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiție stabileşte că pentru soluţionarea cererii
formulată de reclamantul A. DMCC privind recunoaşterea pe teritoriul României a hotărârii
arbitrale din data de 08 aprilie 2020, pronunţată de Curtea de Arbitraj Maritim Comercial din
Londra, competenţa teritorială exclusivă revine Tribunalului Bucureşti, în temeiul art. 1126 alin.
(2) C. proc. civ., întrucât partea căreia i se opune hotărârea şi care poate să refuze executarea
voluntară este pârâta B. Co. Ltd, care nu are sediul pe teritoriul României.
Faţă de considerentele anterior expuse şi prin raportare la dispoziţiile art. 135 alin. (4) C.
proc. civ., Înalta Curte a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului
Bucureşti.

14. Cerere de recunoaştere pe teritoriul României a unei hotărâri străine pronunţate în

baza acordului părţilor. Conflict negativ de competenţă

C.proc.civ., art. 1095 - 1102

Recunoaşterea pe teritoriul României a unei hotărâri străine este reglementată prin

dispoziţiile art. 1095-1102 C.proc.civ., în acest demers procesual având calitate procesuală
activă pentru recunoașterea hotărârii străine partea care se prevalează de respectiva hotărâre,
iar calitate procesuală pasivă partea în contradictoriu cu care a fost pronunţată hotărârea a
cărei recunoaştere în România se solicită.
În conformitate cu dispoziţiile art. 1099 C.proc.civ., competența pentru soluționarea
cererii aparține tribunalului în circumscripția căruia se află domiciliul sau, după caz, sediul
celui care a refuzat recunoaşterea, iar în caz de imposibilitate de stabilire potrivit regulii de mai
sus, competența aparține Tribunalului București.
Astfel fiind, cum hotărârea de divorţ a cărei recunoaştere se solicită a fost pronunţată în
baza acordului părţilor, pârâta nu are calitatea de parte care să refuze recunoaşterea respectivei
hotărâri, situaţie în care devin incidente dispoziţiile art. 1099 alin. (2) C.proc.civ., care
reglementează competenţa Tribunalului Bucureşti pentru acele situaţii în care aceasta nu se
poate determina potrivit alin.(1) al aceluiaşi articol.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 924 din 21 aprilie 2021

Prin acţiunea înregistrată la data de 21.12.2020 pe rolul Tribunalului Alba -Secţia I civilă,
reclamantul A. a solicitat recunoaşterea hotărârii de divorţ reprezentată de sentinţa civilă nr.
15/19/28.02.2019, pronunţată în contradictoriu cu B. de către Judecătoria pentru Cazuri de

839
Violenţă Împotriva Femeilor nr. 1 Logarno-Spania; să se dispună transcrierea acestei hotărâri în
registrul stării civile al Statului Român.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 1101, art. 1095 şi urm. C.proc.civ..
Prin sentinţa nr. 116 din 28.01.2021, Tribunalul Alba-Secţia I civilă a declinat competenţa
de soluţionare în favoarea Tribunalului Constanţa, reţinând că, potrivit normei incidente de
competenţă teritorială absolută care se aplică raportat la dispoziţiile art. 5 C.proc.civ., prevăzută
de art. 1099 C.proc.civ., astfel de litigii de natura celui din cauză sunt date în competenţa
tribunalului în circumscripţia căruia îşi are domiciliul sau, după caz, sediul cel care a refuzat
recunoaşterea hotărârii străine.
Întrucât petentul a specificat că are nevoie de hotărârea a cărei recunoaştere o solicită la
serviciul de stare civilă Constanţa, în aplicarea dispoziţiile art.1099 alin.1 C.proc.civ., prezenta
cerere este de competenţa teritorială exclusivă a Tribunalului Constanţa.
Prin sentinţa nr. 1023 din 17.03.2021, Tribunalul Constanţa - Secţia I civilă a declinat
competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Alba, a constatat conflictul negativ şi a
înaintat dosarul pentru soluţionare Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
A reţinut instanţa că petentul a solicitat recunoaşterea hotărîrii de divorţ pronunţată de
către o instanţă de judecată din Spania pentru a o putea transcrie în Registrul Stării Civile din
localitatea în care s-a întocmit actul de căsătorie, anume în Municipiul Constanţa
Simpla susţinere a petentului potrivit căreia serviciul de stare civilă al Primăriei
Municipiului Constanţa refuză transcrierea actului, fără nicio dovadă în acest sens, nu este
suficientă pentru a aprecia asupra competenţei teritoriale în cauză.
Mai mult, prin norma juridică citată mai sus, legiuitorul a înţeles să stabilească
competenţa în favoarea instanţei de la domiciliul/sediul persoanei fizice sau juridice care refuză
recunoaşterea hotărîrii pronunţată în alt stat, în sensul că aceasta ignoră sau refuză să execute
eventualele obligaţii ce îi incumbă prin hotărîrea respectivă.
Or, nu se poate afirma faptul că prin solicitarea de către serviciul de stare civilă al
Municipiului Constanţa a unei hotărâri judecătoreşti de recunoaştere a sentinţei pronunţate de
instanţa judecătorească din Spania, ca o condiţie prealabilă în efectuarea transcrierii sentinţei de
divorţ în Registrul de Sare civilă, în fapt nu se recunoaşte hotărârea străină.
Procedura transcrierii menţiunii de divorţ pe marginea actului de căsătorie de către
serviciul de stare civilă de al localităţii în care s-a înregistrat actul de stare civilă este o procedură
administrativă care prevede existenţa, în prealabil, a unei hotărîri de recunoaştere pe teritoriul
României a sentinţei de divorţ pronunţate de către o instanţă străină, acest lucru neechivalând cu
o opoziţie a serviciului de stare civilă la recunoaşterea hotărârii străine.
Potrivit art. 103 din H..G nr. 64/2011 cu privire la aplicarea unitară a dispoziţiilor în
materie de stare civilă „Înscrierea divorţului pronunţat în străinătate privind un cetăţean român se
face numai după ce hotărârea străină, definitivă şi irevocabilă, a fost recunoscută de către
tribunalul competent, conform prevederilor art. 166 şi 170 din Legea nr. 105/1992, cu
completările ulterioare.”
Chiar dacă Legea nr. 105/1992 a fost abrogată prin Legea nr. 76/2012 pentru punerea în
aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, recunoaşterea hotărîrilor străine
a fost reglementată în codul de procedură civilă în art. 1095-1102.
Înalta Curte, competentă să soluţioneze conflictul conform art. 133 pct. 2 raportat la
art. 135 alin. 1 C.proc.civ., stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea
Tribunalului Bucureşti, pentru următoarele argumente:
Obiectul prezentei cauze îl reprezintă cererea prin care reclamantul solicită recunoaşterea
hotărârii de divorţ (sentinţa civilă nr. 15/28.02.2019), pronunţată în contradictoriu cu B. pe baza
840
acordului părţilor de către Judecătoria pentru Cazuri de Violenţă Împotriva Femeilor nr. 1
Logarno-Spania şi transcrierea acestei hotărâri în registrul stării civile din cadrul Primăriei
Constanţa.
Pentru a beneficia de autoritate de lucru judecat, o hotărâre străină trebuie să parcurgă
procedura recunoaşterii.
Recunoaşterea pe teritoriul României a unei hotărâri străine este reglementată prin
dispoziţiile art. 1095-1102 C.proc.civ., în acest demers procesual având calitate procesuală activă
pentru recunoașterea hotărârii străine partea care se prevalează de respectiva hotărâre, iar calitate
procesuală pasivă partea în contradictoriu cu care a fost pronunţată hotărârea a cărei recunoaştere
în România se solicită, scopul pentru care se solicită recunoașterea fiind acela prevăzut în
cuprinsul art. 1096 C.proc.civ., spre a beneficia de autoritatea de lucru judecat.
Coroborând dispoziţiile referitoare la efectele lucrului judecat cuprinse în art. 431 alin. 2
C.proc.civ., care prevede că oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt
litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă, cu cele ale art. 1096 alin. 2 şi 3
C.proc.civ., rezultă că autoritatea de lucru judecat interesează părţile dintr-o anumită cauză şi nu
se stabileşte în raport de o terţă persoană, căreia hotărârea îi este numai opozabilă, astfel cum
dispune art. 435 alin. 2 C.proc.civ.- hotărârea este opozabilă oricărei terţe persoane atâta timp cât
aceasta din urmă nu face, în condiţiile legii, dovada contrară.
Aşadar, nu se poate pune problema recunoașterii unei hotărâri în raport de o terţă
persoană, părţi ale acestei proceduri fiind exclusiv părţile din hotărârea a cărei recunoaştere se
solicită, acesta fiind şi sensul sintagmei „cel care a refuzat recunoaşterea hotărârii străine” din
cuprinsul art. 1099 alin. 1 C.proc.civ. - cererea de recunoaştere se rezolvă pe cale principală de
tribunalul în circumscripţia căruia îşi are domiciliul sau, după caz, sediul cel care a refuzat
recunoaşterea hotărârii străine.
Alin. 2 al aceluiaşi text de lege, prevede că în cazul imposibilităţii de determinare a
tribunalului potrivit alin. 1, competenţa aparţine Tribunalului Bucureşti.
În conformitate cu textele legale anterior enunțate, competența pentru soluționarea cererii
de recunoaştere a hotărârii străine aparține tribunalului în circumscripția căruia se află domiciliul
sau, după caz, sediul celui care a refuzat recunoaşterea, iar în caz de imposibilitate de stabilire
potrivit regulii de mai sus, competența aparține Tribunalului București.
Competenţa teritorială nu poate fi stabilită prin raportare la sediul instituţiei competente a
opera modificările intervenite în starea civilă a reclamantului, aceasta neputând fi asimilată celui
care se poate opune sau refuză recunoaşterea hotărârii străine în sensul art. 1099 alin. 1
C.proc.civ.. Soluţionarea cererii adresate acestei instituţii este condiţionată de recunoaşterea
hotărârii şi subsecventă acestei proceduri.
În speţă, calitatea de parte care refuză, prin ipoteză, recunoaşterea hotărârii, ar aparţine
persoanei care a figurat ca pârâtă în dosarul în care a fost pronunţată hotărârea a cărei
recunoaştere se solicită, respectiv numita B.
Înalta Curte constată însă că prin sentinţa a cărei recunoaştere se solicită, „...ambele părţi
şi-au exprimat acordul cu privire la măsurile inerente divorţului care urmează a fi adoptate în
termenii precizaţi în dispozitivul prezentei hotărâri...”, astfel încât pârâta nu are calitatea de parte
care să refuze recunoaşterea respectivei hotărâri, situaţie în care devin incidente dispoziţiile art.
1099 alin. 2 C.proc.civ., care reglementează competenţa Tribunalului Bucureşti pentru acele
situaţii (cum este şi cea în speţă), în care aceasta nu se poate determina potrivit alin. 1 al aceluiaşi
articol.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în
favoarea Tribunalului Bucureşti.
841
15. Conflict negativ de competență. Acțiune în pretenții decurgând din executarea unei
comenzi de furnizare produse. Clauză atributivă de competență. Efecte în privința instanței
competente teritorial să soluționeze cauza. Incidența dispozițiilor art. 107 alin. (1) din
Codul de procedură civilă

C.proc.civ., art. 107 alin. (1), art. 116, art. 126 alin. (1), art. 133 alin. (2),
art. 135 alin. (4), art. 277 alin. (2)

Dispoziţiile art. 126 alin. (1) C.proc.civ. prevăd că părțile pot conveni în scris sau, în
cazul litigiilor născute, și prin declarație verbală în fața instanței ca procesele privitoare la
bunuri și la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanțe decât
acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această
competență este exclusivă.
Alegerea competenţei, într-un litigiu determinat de neexecutarea unei comenzi de
furnizare de produse, prin inserarea clauzei atributive de competenţă în cuprinsul facturii, fără a
rezulta că acceptarea acestei alegeri a exhibat de la partea căreia i se opune, nu poate avea
valoarea unei clauze prin care părţile convin alegerea competenţei jurisdicţionale.
Pentru a se da relevanță menţiunii referitoare la stabilirea competenţei în caz de litigii,
emitentul facturii are obligaţia de a demonstra că o asemenea clauză este în mod constant
acceptată între părţi, ori că în alte litigii, în aceleaşi circumstanțe, clauza respectivă a fost
asumată de cel căruia i se opune.
În cazul în care nu se face o astfel de dovadă, nefiind întrunite cerinţele referitoare la
prorogarea de competenţă, nu se poate da eficienţă prevederilor art. 126 alin. (1) C.proc.civ.,
fiind aplicabilă regula de drept comun reglementată de art. 107 alin. (1) C.proc.civ. în ceea ce
priveşte instanţa competentă teritorial să soluţioneze cauza.

I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 1088 din 21 aprilie 2021

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgu-Jiu la 15.05.2020, sub nr. x/318/2020,
reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat-o în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanței ca,
prin sentința ce o va pronunța, să o oblige pe pârâtă către reclamantă la plata sumei de 4.451,61
lei, reprezentând penalități de întârziere care au fost calculate conform procentului de 1,8% pe zi
din comanda de furnizare produse cu nr. 2634/20.05.2019 și la plata sumei de 317,00 lei,
reprezentând cheltuieli de judecată (taxa judiciară de timbru), precum și a oricăror alte sume
avansate de reclamantă cu acest titlu.
În drept, a invocat art. 1.270 și art. 1.350 C.civ., art. 453 C.proc.civ.
Prin sentința civilă nr. 5308/02.11.2020, Judecătoria Târgu-Jiu a admis excepția
necompetenței teritoriale proprie și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea
Judecătoriei Brașov.
Pentru a pronunța astfel, instanța a reținut că, deși în alegerea de competență reclamanta
se prevalează de mențiunile din comanda nr. 2634/20.05.2019, aceasta nu are valoarea unei
clauze atributive de competență, întrucât nu reprezintă o convenție însușită de ambele părți.
În continuare, instanța a arătat că pentru a opera prorogarea convențională de competență
este necesar a fi îndeplinite anumite condiții, respectiv părțile să aibă capacitatea procesuală de
exercițiu, iar consimțământul lor să fie liber și neviciat; convenția părților să fie expresă, în sensul
că din cuprinsul său să rezulte explicit opțiunea pentru o altă instanță; părțile să prevadă în mod
explicit, în convenție, instanța căreia i se atribuie competența teritorială, în caz de litigiu ivit între
842
acestea ori să indice anumite criterii de determinare a acesteia; instanța aleasă de părți să nu fie
necompetentă absolut.
În raport cu aceste condiții, instanța a constatat că, deși în comanda nr. 2634/20.05.2019
adresată pârâtei s-a prevăzut că instanța competentă în caz de litigii este Judecătoria Târgu-
Jiu/Tribunalul Gorj, această comandă emană de la reclamantă, fără a fi semnată de către pârâtă,
dispozițiile legale impunând cerința unei convenții scrise privind alegerea de competență anterior
nașterii litigiului.
Prin urmare, s-a apreciat că mențiunile din comanda nr. 2634/20.05.2019 nu satisfac
exigențele impuse de normele legale privind alegerea de competență, astfel că devine aplicabilă
regula de drept comun reglementată de art. 107 alin. (1) C.proc.civ., cauza fiind declinată
Judecătoriei Târgu-Jiu, instanță în raza căreia își are sediul pârâta.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Braşov la 20.11.2020, sub nr. x/318/2020.
Prin sentința civilă nr. 2748/01.04.2021, Judecătoria Brașov a admis excepţia de
necompetenţă teritorială proprie și a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea
Judecătoriei Târgu-Jiu. A constatat ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat judecata
cauzei și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea pronunțării regulatorului
de competență.
Pentru a pronunța astfel, instanța a reținut că prevederile din comanda nr.
2634/20.05.2019 satisfac exigenţele impuse de normele legale privind alegerea de competenţă și
că pârâta este decăzută din dreptul de a invoca necompetenţa teritorială a instanţei, potrivit art.
208 alin. (2) C.proc.civ., ca urmare a depunerii întâmpinării peste termenul legal prevăzut de
legiuitor.
Prin urmare, s-a apreciat că reclamanta a introdus cererea la o instanţă competentă,
respectiv Judecătoria Târgu-Jiu, instanță căreia îi revine competența de soluționare.
Înalta Curte constatând că în cauză există un conflict negativ de competenţă, în
sensul art. 133 alin. (2) C.proc.civ., ivit între cele două instanţe care s-au declarat
deopotrivă necompetente să judece pricina, în temeiul art. 135 C.proc.civ., a pronunţat
regulatorul de competenţă stabilind competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea
Judecătoriei Brașov, pentru următoarele considerente:
Astfel cum rezultă din cererea de chemare în judecată, acţiunea în pretenţii are la bază
comanda nr. 2634/20.05.2019.
Regula de drept comun în materia competenței teritoriale este înscrisă în art. 107 alin. (1)
C.proc. civ., conform căruia „cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei
circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel”.
Prin urmare, regula înscrisă în art. 107 C.proc.civ. se aplică ori de câte ori nu există o
dispoziție legală care să stabilească o altă instanță competentă din punct de vedere teritorial.
Dispoziţiile art. 126 alin. (1) C.proc.civ. prevăd că părțile pot conveni în scris sau, în
cazul litigiilor născute, și prin declarație verbală în fața instanței ca procesele privitoare la bunuri
și la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanțe decât acelea care,
potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competență
este exclusivă.
Prin comanda nr. 2634/20.05.2019 privind livrarea produsului „piatră calcaroasă 0-63
mm” s-au stabilit mai multe clauze, printre care şi alegerea de competenţă, potrivit căreia
„Instanţa competentă în caz de litigii: Judecătoria Târgu Jiu/Tribunalul Gorj”.
Această alegere de competenţă din cadrul comenzii nr. 2634/20.05.2019 prin care s-a
convenit ca litigiile privitoare la raportul juridic obligațional dintre părţi să fie soluționate de o
altă instanță decât cea competentă potrivit legii, alegerea fiind în favoarea Judecătoria Târgu-
843
Jiu/Tribunalul Gorj, nu poate avea valoarea unei clauze atributive de competenţă, având în vedere
că nu a fost însuşită de către ambele părţi.
Din acest punct de vedere, sunt relevante dispoziţiile art. 277 alin. (2) C.proc.civ. care
arată că „Înscrisul nesemnat, dar utilizat în mod obișnuit în exercițiul activităţii unei întreprinderi
pentru a constata un act juridic, face dovada cuprinsului său, cu excepţia cazului în care legea
impune forma scrisă pentru însăşi dovedirea actului juridic”.
Factura neînsușită prin semnătură de către destinatarul său nu constituie o probă împotriva
acestuia dacă nu se dovedește, în condiţiile dispoziţiei legale arătate, faptul conex că destinatarul
îşi organizează afacerea în mod constant, în relația cu emitentul facturii, în condiţiile stipulate în
factură.
În alte cuvinte, în cauză, pentru a se da relevanță menţiunii referitoare la stabilirea
competenţei în caz de litigii, cum este cazul în speţă, emitentul facturii avea obligaţia de a
demonstra că o asemenea clauză era în mod constant acceptată între părţi, ori că în alte litigii, în
aceleaşi circumstanțe, clauza respectivă a fost asumată de cel căruia i se opune.
Pe cale de consecinţă, nefiind întrunite cerinţele referitoare la prorogarea de competenţă,
nu se poate da eficienţă prevederilor art. 126 alin. (1) C.proc.civ., în speţă fiind aplicabilă regula
de drept comun reglementată de art. 107 alin. (1) C.proc.civ., astfel că instanţa competentă este
cea de la sediul pârâtei, respectiv Judecătoria Braşov.
Faţă de considerentele anterior expuse, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) C.proc.civ.,
Înalta Curte a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Braşov.

16. Cerere de întoarcere a executării silite. Calitatea de debitor. Competenţă teritorială

C.civ., art. 622 alin. (1), alin. (2), art. 651 alin. (1), art. 723, art. 724

Dispoziţiile art. 723 şi art. 724 C.proc.civ. reglementează dreptul la întoarcerea

executării şi modalitatea de restabilire a situaţiei anterioare executării, prevăzându-se că, în
toate cazurile în care se desfiinţează titlul executoriu sau însăși executarea silită, cel interesat
are dreptul la întoarcerea executării, prin restabilirea situaţiei anterioare acesteia.
În acest caz, raportul juridic obligaţional se inversează, debitul devenind creanţă ca
urmare a desfiinţării titlului executoriu sau a actelor de executare. Astfel, creditorul iniţial
devine debitor, iar debitorul din titlul executoriu dobândeşte calitatea de creditor.
Prin urmare, competenţa teritorială de soluţionare a unei cereri de întoarcere a
executării se stabileşte potrivit dispoziţiilor art. 651 alin. (1) C.proc.civ., instanţa competentă să
soluţioneze cererea fiind judecătoria în circumscripţia căreia îşi are domiciliul sau, după caz,
sediul debitorul din cererea de întoarcere a executării.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 1554 din 28 iunie 2021

I. Circumstanţele cauzei:
1. Obiectul cauzei:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca la data de 19.02.2020,
reclamanta A. S.R.L. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., ca prin sentinţa ce
se va pronunţa să se dispună: întoarcerea executării, ca urmare a pronunţării hotărârii
judecătoreşti nr. 1834 din data de 23.12.2019 a Tribunalului Specializat Cluj, în dosarul nr.
844
x/1285/2019, prin care se desfiinţează parţial titlul executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr.
357/2019, pronunţată în dosarul nr. x/117/2018 al Tribunalului Specializat Cluj; restabilirea
situaţiei anterioare prin obligarea pârâtei la restituirea sumei de 356.795,26 lei, datorate în urma
pronunţării hotărârii judecătoreşti nr. 1834 din data de 23.12.2019 a Tribunalului Specializat
Cluj, în dosarul nr. x/1285/2019; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare aferente
sumelor de bani, calculată de la data scadenţei şi până la data restituirii integrale a debitului.
2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă:
2.1. Prin sentinţa civilă nr. 3375 din data de 22.07.2020, Judecătoria Cluj-Napoca a admis
excepţia de necompetenţă teritorială, invocată de pârâta B. S.R.L. prin întâmpinare, şi a declinat
competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel, Judecătoria Cluj-Napoca, în esenţă, a reţinut că, potrivit art. 724
alin. (2) C.proc.civ., dacă instanţa care a desfiinţat hotărârea executată a dispus rejudecarea în
fond a procesului şi nu a luat măsura restabilirii situaţiei anterioare executării, această măsură se
va putea dispune de instanţa care rejudecă fondul, iar conform alin. (3) al aceluiaşi articol, dacă
nu s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare executării în condiţiile alin. (1) şi (2), cel îndreptăţit
o va putea cere, pe cale separată, instanţei de executare.
A arătat că, instanţa de executare este judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data
sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în
care legea dispune altfel.
Totodată, a avut în vedere că art. 622 alin. (1) C.proc.civ. prevede că obligaţia stabilită
prin hotărârea unei instanţe sau printr-un alt titlu se aduce la îndeplinire de bunăvoie, iar alin. (2)
al aceluiaşi articol reţine că, în cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligaţia sa,
aceasta se aduce la îndeplinire prin executare silită, care începe odată cu sesizarea organului de
executare, potrivit dispoziţiilor prezentei cărţi, dacă prin lege specială nu se prevede altfel.
Raportând dispoziţiile art. 622 alin. (1) şi (2) C.proc.civ. la dispoziţiile art. 723-724 din
acelaşi cod, a constatat că debitorul care şi-a executat voluntar obligaţia beneficiază de acelaşi
mijloc procesual, precum debitorul care a fost supus executării silite în situaţia în care debitul
devine creanţă, iar raportul juridic obligaţional se inversează ca urmare a desfiinţării titlului
executoriu sau a actelor de executare.
A constatat că, de altfel, legiuitorul a creat instituţia întoarcerii executării silite tocmai
pentru a pune la dispoziţia fostului debitor, devenit creditor, un mijloc mai facil, o procedură de
judecată ce presupune celeritate, pentru ca acesta să nu fie nevoit a apela la procedura mai
anevoioasă a unei acţiuni pe dreptul comun în scopul restabilirii situaţiei anterioare şi al
recuperării prestaţiei efectuate către creditorul devenit, la rândul său, debitor.
Prin urmare, a apreciat că, în cererea de întoarcere a executării silite de faţă, petenta A.
S.R.L. are calitatea de creditoare, iar, potrivit dispoziţiilor art. 651 alin. (1) C.proc.civ., instanţa
competentă să soluţioneze cererea este judecătoria în circumscripţia căreia îşi are domiciliul
debitorul din cererea de întoarcere a executării.
Constatând că debitoarea din prezenta cerere, respectiv B. S.R.L., are sediul în raza
teritorială a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, a reţinut că, în speţă, competenţa de soluţionare a
cauzei revine acestei instanţe.
2.2. Prin sentinţa civilă nr. 2567 din data de 12.03.2021, Judecătoria Sectorului 2
Bucureşti a admis excepția necompetenței sale teritoriale, a declinat competenţa de soluţionare a
cauzei în favoarea Judecătoriei Cluj-Napoca, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă, a
suspendat judecata cauzei şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie de Justiţie pentru
soluţionarea conflictului de competenţă.

845
 Astfel, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a constatat că reclamanta A. S.R.L. a formulat,
în exercitarea principiului disponibilității părților, cerere de întoarcere a executării, întemeiată pe
dispozițiile art. 723 și urm. C.proc.civ.
În esenţă, a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 651 alin. (1) raportat la art. 724 alin. (3)
C.proc.civ., reţinând că raportul de drept obligațional fundamental (care stă la baza/constituie
premisa necesară şi obligatorie a unei cereri de întoarcere a executării) are ca părţi numai pe
debitoarea A. S.R.L. şi pe creditoarea B. S.R.L., părți între care a intervenit titlul executoriu
supus executării şi în raport de care se solicită întoarcerea executării.
Ca atare, a reţinut că titlul executoriu invocat în cauză vizează o singură executare (silită
sau benevolă, potrivit principiului disponibilității părților) a debitoarei din titlu, cu toate cererile
incidente/accesorii, inclusiv cea referitoare la întoarcerea executării.
Faptul că, în cauză, se solicită de către debitoarea din titlul executoriu suma achitată, în
opinia instanţei, nu înseamnă că este demarată o nouă procedura execuțională (şi în care,
eventual, s-ar putea reaprecia asupra calităţii de debitor, respectiv de creditor).
A arătat că a se considera altfel înseamnă a încălca prevederile art. 651 alin. (1)
C.proc.civ., apreciindu-se că instanţa competentă este cea de la sediul creditoarei din titlul
executoriu, deşi legea are în vedere exclusiv sediul debitorului.
II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la prezentul conflict
negativ de competenţă:
Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în
baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C.proc.civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Dispoziţiile art. 133 pct. 2 C.proc.civ. prevăd că există conflict negativ de competenţă
atunci când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi
proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanţă învestită îşi declină la rândul său
competenţa în favoarea uneia dintre instanţele care anterior s-au declarat necompetente.
Înalta Curte constată că, în speţă, Judecătoria Cluj-Napoca şi Judecătoria Sectorului 2
Bucureşti şi-au declinat reciproc competenţa de soluţionare a cauzei, ambele instanţe făcând
aplicarea aceloraşi dispoziţii legale [art. 651 alin. (1) raportat la art. 724 alin. (3) C.proc.civ.],
prezentul conflict negativ de competenţă fiind generat de aplicarea normei de competență
teritorială și de constatările diferite ale celor două judecătorii cu privire la persoana care are
calitatea de debitor în prezentul litigiu, ce are ca obiect o cerere de întoarcere a unei executări
benevole.
Prin prezentul demers judiciar, reclamanta A. S.R.L., în temeiul art. 723 C.proc.civ., a
învestit instanţa de judecată cu o cerere de întoarcere a executării, ca urmare a desfiinţării titlului
executoriu reprezentat de sentinţa nr. 357/2019, pronunţată de Tribunalul Cluj, în dosarul nr.
x/117/2018, solicitând admiterea cererii, restabilirea situaţiei anterioare prin obligarea pârâtei B.
S.R.L. la restituirea sumei de 356.795,26 lei, precum şi obligarea acesteia la plata dobânzii legale
penalizatoare aferente sumelor de bani achitate, calculată de la data scadenţei şi până la data
restituirii integrale a debitului.
În susţinerea cererii, reclamanta a arătat că, prin hotărârea nr. 357 din data de 5.03.2019 a
Tribunalului Specializat Cluj, astfel cum a fost corectată prin încheierea de şedinţă din data de
21.05.2019, a fost obligată să achite suma de 473.607,19 lei, cu titlu de chirie datorată în temeiul
contractului de închiriere nr. 11 din data de 28.11.2008 şi a actelor adiţionale ulterioare, suma de
94.899 lei, cu titlu de penalităţi de întârziere, calculate până la data de 15.10.2018 şi suma de
7.200 lei cu titlul de cheltuieli de judecată.
Reclamanta a precizat că a achitat la data de 24 mai 2019 suma de 473.607,19 lei, însă, a
formulat şi cerere în anulare împotriva hotărârii ce reprezintă titlul executoriu.
846
 A mai arătat reclamanta că, prin hotărârea nr. 1834 din data de 23.12.2019, Tribunalul
Specializat Cluj a admis în parte cererea în anulare pe care a formulat-o împotriva ordonanţei nr.
357/2019 pronunţate în dosarul nr. x/117/2018, care a fost anulată în parte.
Ca atare, a menţionat că Tribunalul Specializat Cluj: a admis în parte cererea de emitere a
ordonanţei de plată, formulată de creditoarea B. S.R.L., în contradictoriu cu debitoarea A. S.R.L.;
a obligat pe debitoare la plata către creditoare a sumei de 88.338,93 lei, reprezentând
contravaloarea chiriei pentru etajul 1 pentru perioada 1 noiembrie 2017 – 28 februarie 2018, şi a
sumei de 25.273 lei, reprezentând penalităţi de întârziere aferente, în cuantum de 0,1% pe zi,
calculate până la data de 15 octombrie 2018; a respins în rest acţiunea şi a obligat-o pe debitoare
să achite creditoarei suma de 3.200 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
A precizat că diferenţa dintre suma stabilită de către prima instanţă (pe care a achitat-o) şi
suma reţinută prin a doua hotărâre reprezintă o sumă nedatorată, astfel că se impune restituirea
acesteia de către pârâtă.
Prin urmare, Înalta Curte constată că este învestită cu soluţionarea unui conflict negativ de
competenţă ivit între două judecătorii ce priveşte competenţa teritorială de soluţionare a unei
cereri de întoarcere a executării, în condiţiile în care reclamanta şi-a executat de bunăvoie
obligaţia stabilită prin titlul executoriu iniţial.
Raportat la obiectul pricinii, astfel cum acesta a fost anterior reţinut, şi la împrejurarea că
prezentul conflict negativ de competenţă teritorială s-a ivit între două judecătorii, instanţa
competentă teritorial a soluţiona cauza se stabileşte în temeiul prevederilor art. 724 alin. (3)
raportate la dispozițiile art. 651 alin. (1) din Codul de procedură civilă, dispoziţii legale care, de
altfel, au şi fost reţinute ca incidente de către cele două instanţe aflate în conflict.
Potrivit art. 724 alin. (3) C.proc.civ., în situaţia în care asupra restabilirii situației
anterioare executării nu s-a pronunţat nici instanţa judecătorească care a desfiinţat titlul
executoriu şi nici instanța care rejudecă fondul (în situaţia în care s-a dispus rejudecarea în fond a
procesului și nu s-a luat măsura restabilirii situației anterioare executării de către instanţa care a
desfiinţat hotărârea executată), cel îndreptățit va putea cerere restabilirea situaţiei anterioare
executării, pe cale separată, instanței de executare.
Totodată, art. 651 alin. (1) C.proc.civ. prevede că: „Instanţa de executare este judecătoria
în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz,
sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel.”
În speţă, astfel cum s-a arătat anterior, cele două instanţe între care s-a ivit conflictul
negativ de competenţă au făcut aplicarea acestor dispoziţii legale, însă Judecătoria Cluj-Napoca a
avut în vedere sediul pârâtei B. S.R.L., reţinând că aceasta are calitatea de debitoare în cererea de
întoarcere a executării silite, în timp ce, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti s-a raportat la sediul
reclamantei A. S.R.L. apreciind că aceasta are calitatea de debitoare în prezentul litigiu.
Ca atare, pentru soluţionarea prezentului conflict negativ de competenţă, se impune a se
stabili care este partea ce are calitatea de debitoare în prezenta cauză.
Înalta Curte reţine că art. 622 alin. (1) C.proc.civ. prevede că „obligaţia stabilită prin
hotărârea unei instanţe sau printr-un alt titlu se aduce la îndeplinire de bunăvoie”, iar alin. (2) al
aceluiaşi articol reţine că „În cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligaţia sa, aceasta
se aduce la îndeplinire prin executare silită, care începe odată cu sesizarea organului de
executare, potrivit dispoziţiilor prezentei cărţi, dacă prin lege specială nu se prevede altfel”.
De asemenea, art. 723 şi art. 724 C.proc.civ. reglementează dreptul la întoarcerea
executării şi modalitatea de restabilire a situaţiei anterioare executării, prevăzându-se că, în toate
cazurile în care se desfiinţează titlul executoriu sau însăși executarea silită, cel interesat are
dreptul la întoarcerea executării, prin restabilirea situaţie anterioare acesteia.
847
 Faţă de dispoziţiile legale anterior evocate, astfel cum a reţinut şi Judecătoria Cluj-
Napoca, Înalta Curte constată că debitorul care şi-a executat voluntar obligaţia beneficiază de
acelaşi mijloc procesual precum un debitor care a fost supus executării silite, situaţie în care
raportul juridic obligaţional se inversează, debitul devenind creanţă ca urmare a desfiinţării
titlului executoriu sau a actelor de executare.
În scopul restabilirii situaţiei anterioare şi al recuperării prestaţiei executate, debitorul are
la îndemână o procedură de judecată, cu o finalitate mai uşor de atins decât cea a unei acţiuni pe
dreptul comun, respectiv întoarcerea executării, în care creditorul iniţial devine debitor, iar
debitorul din titlul executoriu dobândeşte calitatea de creditor.
Prin urmare, rezultă că în cererea de faţă de întoarcere a executării, reclamanta A. S.R.L.
are calitatea de creditoare, iar debitoarea este intimata B. S.R.L.
Cum potrivit dispoziţiilor art. 651 alin. (1) C.proc.civ., instanţa competentă să soluţioneze
cererea este judecătoria în circumscripţia căreia îşi are domiciliul sau, după caz, sediul debitorul
din cererea de întoarcere a executării, iar debitoarea din prezenta cauză, respectiv B. S.R.L., are
sediul în raza teritorială a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, Înalta Curte a stabilit competenţa
de soluţionare a pricinii în favoarea acestei judecătorii.

17. Acțiune în răspundere civilă delictuală. Prejudiciu nepatrimonial. Faptă ilicită săvârșită
în mediul virtual. Competență teritorială

C.proc.civ., art. 113 alin. (1) pct. 9, art. 116

Competenţa teritorială de soluţionare a acțiunii în răspundere civilă delictuală se

stabileşte în raport cu dispoziţiile art. 113 alin. (1) pct. 9 din Codul de procedură civilă.
În ipoteza în care se reclamă producerea unui prejudiciu prin difuzarea în mediul virtual
a unor imagini defăimătoare, instanţa în a cărei circumscripţie se află locul producerii
prejudiciului este cea în a cărei rază teritorială s-a produs lezarea valorii sociale ocrotite,
respectiv prejudiciul nemijlocit, și anume instanţa de la domiciliul reclamantului.
Pentru toate cazurile în care legea stabileşte o competenţă teritorială alternativă, dreptul
de a decide care dintre instanţele deopotrivă competente să fie sesizate revine exclusiv
reclamantului, alegere susţinută de art. 116 din Codul de procedură civilă. Cum reclamantul a
înţeles să opteze pentru instanţa în a cărei circumscripţie s-a săvârşit fapta ilicită, faţă de
dispoziţiile art. 113 pct. 9 din Codul de procedură civilă, acestei instanţe îi revine competenţa
soluționării cauzei.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 1541 din 24 iunie 2021

I. Circumstanţele cauzei
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată la data de 28.11.2019, pe rolul Tribunalului Dolj – Secţia I civilă,
reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.A. şi S.C. C. S.A., a solicitat ca, prin
hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea fiecăreia dintre pârâte, la plata sumei de
25.000 euro, precum şi încetarea încălcării dreptului la imagine.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 71, art. 72, art. 73, art. 74 lit. f), art. 252, art. 253
alin. 81) lit. b) şi c) , alin. 83) şi (4), art. 1357 şi art. 1358 din Codul civil, art. 1 pct.11 şi 12 şi art.
848
3 alin. (3) din Legea nr. 504/2002, art. 451 alin. (1) şi art. 453 alin. (1) din Codul de procedură
civilă.
Prin sentinţa civilă nr. 190 din 25.05.2020, Tribunalul Dolj – Secţia I civilă a admis
excepţia necompetenţei materiale şi teritoriale, invocată de pârâta S.C. B. S.A., şi a declinat
competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.
2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă
2.1. Prin sentinţa civilă nr. 5996 din 21.09.2020, îndreptată prin încheierea din 7.10.2020,
Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti – Secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei materiale,
invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii, în favoarea Judecătoriei
Craiova.
În considerentele hotărârii pronunţate, în stabilirea competenţei materiale, raportându-se
la dispoziţiile art. 94 pct. 1 lit. k) şi art. 100 din Codul de procedură civilă, instanţa a avut în
vedere valoarea pretențiilor solicitate în raport de fiecare pârâtă, reprezentând daunele morale, ca
rezultat al unor fapte distincte, iar nu prin cumulare, pretențiile situându-se sub plafonul de
200.000 lei (25.000 *4,75 =118.750 lei).
În ceea ce priveşte competenţa teritorială, instanţa a reţinut în speţă incidenţa dispoziţiilor
art. 107 alin. (1) şi art. 113 alin. (1) pct. 9 din Codul de procedură civilă, care reglementează o
competenţă teritorială alternativă, în arport de care reclamanta şi-a exercitat dreptul prevăzut de
dispoziţiile art. 116 din Codul de procedură civilă, depunând cererea de chemare în judecată la
una dintre instanţele competente din punct de vedere teritorial, respectiv la instanţa în a cărei
circumscripţie s-a produs prejudiciul - Tribunalul Dolj.
Totodată, a avut în vedere şi faptul că prin răspunsul la întâmpinare depus în dosarul
Tribunalului Dolj, reclamanta şi-a manifestat expres alegerea pentru instanţele competente din
judeţul Dolj, iar prin concluziilor orale formulate la termenul din 25.05.2020, când Tribunalul
Dolj a rămas în pronunţare asupra excepţiei necompetenţei materiale şi teritoriale, reclamanta a
solicitat stabilirea competenţei în favoarea Judecătoriei Craiova.
2.2. Învestită cu soluţionarea cauzei prin declinare de competenţă, Judecătoria Craiova -
Secţia I civilă, prin sentinţa civilă nr. 1027 din 5.02.2021, a admis excepţia necompetenţei
teritoriale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea
Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti; a constatat invit conflictul negativ de competenţă; a
suspendat, din oficiu, judecata cauzei; a trimis dosarul la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în
vederea pronunţării regulatorului de competenţă.
În considerentele hotărârii pronunţate, instanţa a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 107 şi
art. 113 alin. (1) pct. 9 din Codul de procedură civilă şi faptul că reclamanta şi-a exercitat dreptul
prevăzut de art. 116 din Codul de procedură civilă, depunând cererea de chemare în judecată la
una dintre instanţele competente din punct de vedere teritorial, respectiv la instanţa în a cărei
circumscripţie s-a produs prejudiciul - Tribunalul Dolj.
Cu toate acestea, tribunalul a constatat că judecătoria este instanţa competentă din punct
de vedere material a soluţiona cauza prin raportare la dispoziţiile art. 94 pct. 1 lit. k) din Codul de
procedură civilă, respectiv Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, instanţa apreciată ca fiind
competentă şi din punct de vedere teritorial, urmare a excepţiei invocate de pârâta S.C. B. S.A.
II. Înalta Curte, competentă să soluţioneze conflictul în conformitate cu dispoziţiile
art. 135 alin. (1) din Codul de procedură civilă, urmează a stabili competenţa de soluţionare
a cauzei în favoarea Judecătoriei Craiova, în considerarea argumentelor ce succed:
În ceea ce priveşte legalitatea învestirii în vederea soluţionării conflictului de competenţă,
Înalta Curte constată că, în conformitate cu dispoziţiile art. 133 pct. 2 din Codul de procedură
civilă, există conflict negativ de competenţă atunci când două sau mai multe instanţe şi-au
849
declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă
ultima instanţă învestită îşi declină la rândul său competenţa în favoarea uneia dintre instanţele
care anterior s-au declarat necompetente.
În cauză, Judecătoria Craiova şi Judecători Sectorului 1 Bucureşti şi-au declinat reciproc
competenţa de soluţionare a pricinii, prezentul conflict negativ de competenţă fiind generat de
constatările diferite ale celor două instanţe cu privire la aplicarea unor norme de competenţă
teritorială diferite, respectiv norma de competenţă de drept comun din art. 107 din Codul de
procedură civilă şi cea din art. 113 alin. (1) pct. 9 din acelaşi cod referitoare la competenţa
teritorială alternativă.
Regula generală în materia competenţei teritoriale este instituită de art. 107 din Codul de
procedură civilă, care prevede că „Cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a
cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.”
Obiectul prezentului litigiu îl reprezintă cererea formulată de reclamanta A., prin care a
chemat în judecată pe pârâtele S.C. C. şi S.C. B. S.A., solicitând obligarea acestora la plata sumei
de 25.000 euro, fiecare, pentru acoperirea prejudiciului generat de încălcarea dreptului la
imagine, invocându-se pretinse fapte ilicite din partea pârâtelor ce au condus la prejudicierea sa.
În materia răspunderii civile delictuale, dispoziţiile art. 113 alin. (1) pct. 9 din Codul de
procedură civilă stipulează că: „în afară de instanţele prevăzute la art. 107-112, mai sunt
competente: (…) instanţa în a cărei circumscripţie s-a săvârşit fapta ilicită sau s-a produs
prejudiciul, pentru cererile privind obligaţiile izvorâte dintr-o asemenea faptă.”
În ceea ce privește instanţa în a cărei circumscripţie se află locul producerii prejudiciului,
Înalta Curte reține că este competentă să soluţioneze cauza instanţa în a cărei rază teritorială s-a
produs lezarea valorii sociale ocrotite, respectiv prejudiciul nemijlocit, care, în circumstanțele
particulare ale cauzei, în care se reclamă producerea unui prejudiciu prin difuzarea în mediu
virtual a unor imagini defăimătoare la adresa reclamantei, este reprezentată de instanţa de la
domiciliul reclamantei.
În soluţionarea conflictului negativ de competenţă cu care a fost învestită, Înalta Curte va
reţine prevederile art. 116 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora, „reclamantul are
alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente”, ceea ce presupune că, în cazul
competenței teritoriale alternative, reclamantul este cel îndreptățit să aleagă o instanță dintre mai
multe instanțe deopotrivă competente.
Astfel, se reţine că la termenul din 25.05.2020, acordat în dosarul Tribunalului Dolj, în
cadrul concluziilor orale asupra excepţiei necompetenţei materiale şi teritoriale a Tribunalului
Dolj, invocate de pârâtele S.C. C. şi S.C. B. S.A., apărătorul reclamantei a susţinut că judecătoria
este instanţa competentă din punct de vedere material să soluţioneze cauza, iar în ceea ce priveşte
competenţa teritorială, fiind vorba de o competenţă alternativă, a înţeles să învestească instanţele
de pe raza judeţului Dolj, sens în care a solicitat stabilirea competenţei în favoarea Judecătoriei
Craiova.
La termenul din 21.09.2020, acordat în dosarul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, au
fost reiterate susţinerile apărătorul reclamantei în sensul că Judecătoria Craiova este competentă
să soluţioneze cauza, potrivit dispoziţiilor art. 113 alin. (1) pct. 9 din Codul de procedură civilă.
Aşadar, în raport de obiectul cauzei şi de temeiul de drept invocat de reclamantă, se
constată că litigiul de faţă vizează o acţiune în răspundere civilă delictuală, iar în ceea ce priveşte
competenţa teritorială de soluţionare, îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 113 alin. (1) pct. 9 din
Codul de procedură civilă.

850
 Este de reţinut că pentru toate cazurile în care legea stabileşte o competenţă teritorială
alternativă, dreptul de a decide care dintre instanţele deopotrivă competente să fie sesizate revine
exclusiv reclamantului, alegere susţinută de art. 116 din Codul de procedură civilă.
Cum, în aplicarea art. 116 din Codul de procedură civilă, reclamanta a înţeles să opteze
pentru instanţa în a cărei circumscripţie s-a săvârşit fapta ilicită, care se află în circumscripţia
Judecătoriei Craiova, faţă de dispoziţiile art. 113 pct. 9 din Codul de procedură civilă, acestei
instanţe îi revine competenţa să soluţioneze cauza.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că Judecătoria Craiova este instanţa
competentă teritorial să soluţioneze cererea de chemare în judecată dedusă judecăţii, urmând a
dispune în acest sens, pe calea regulatorului de competenţă, conform art. 135 din Codul de
procedură civilă.

18. Cerere de încuviințare a executării silite. Debitor cu sediu necunoscut. Competență

teritorială
C.proc.civ., art. 108, art. 651 alin. (1), art. 664 alin. (1)

Prin sintagma „cazurile în care legea dispune altfel” din cuprinsul art. 651 alin. (1) Cod
procedură civilă, legiuitorul a lăsat posibilitatea aplicării şi altor dispoziţii legale prin care să se
stabilească instanţa de executare competentă în cazul în care nu se poate identifica
sediul/domiciliul debitorului.
În atare situaţie, când debitorul nu are sediul sau domiciliul cunoscut, devin aplicabile,
prin analogie, dispoziţiile de drept comun, respectiv art. 108 Cod procedură civilă, sediul
procesual ales neputând fi avut în vedere pentru determinarea competenţei teritoriale de
soluționare a cererii de încuviințare a executării silite și, cum în cadrul executării silite
creditorul are calitatea de reclamant, competenţa instanţei de executare se stabileşte în raport de
domiciliul creditorului.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 2009 din 7 octombrie 2021

I. Cererea:
Prin cererea înregistrată la 27.05.2021 pe rolul Judecătoriei Sibiu, petentul Birou Executor
Judecătoresc A. a solicitat încuviințarea executării silite, la cererea creditorului B. împotriva
debitoarei C. SA, în temeiul titlului executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 4349 din
22.10.2020 pronunţată de Judecătoria Sibiu în dosarul nr. x/306/2019.
II. Hotărârea Judecătoriei Sibiu:
Prin încheierea nr. 2731 din 2.06.2021 pronunţată de Judecătoria Sibiu, a fost admisă
excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu, şi a fost declinată competenţa de
soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sector 2 Bucureşti.
În motivarea soluţiei pronunţate, instanţa a făcut aplicabilitatea dispoziţiilor art. 651 alin.
(1) teza I C.proc.civ., declinând competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei
Sector 2 Bucureşti, în a cărei circumscripţie a reţinut că se află sediul debitoarei C. SA.
III. Hotărârea Judecătoriei Sector 2 Bucureşti:
Învestită prin declinare, Judecătoria Sector 2 Bucureşti a pronunţat sentinţa civilă nr. 7166
din 25.06.2021, prin care a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu, a

851
declinat în favoarea Judecătoriei Sibiu competenţa de soluţionare a cauzei, a constatat ivit
conflictul negativ de competenţă şi a sesizat Înalta Curte în vederea pronunţării regulatorului de
competenţă.
În motivare, instanţa a arătat că sediul debitoarei C. SA nu se află în România, în
condiţiile în care la adresa din Bucureşti, str. X. este sediul procesual ales al debitoarei, iar nu
sediul propriu-zis al acesteia, astfel cum rezultă din titlul executoriu - sentinţa civilă nr. 4349 din
22.10.2020 pronunţată de Judecătoria Sibiu în dosarul nr. x/306/2019, precum şi din precizările
depuse de petent la dosarul cauzei la 23.06.2021.
Având în vedere că, la data înregistrării cererii de executare silită pe rolul BEJ A.,
respectiv 17.05.2021, debitorul C. SA nu avea sediul în România, iar creditorul B. avea
domiciliul în Sibiu, în raport de dispoziţiile art. 129 alin. (2) pct. 3 C.proc.civ, art. 130 alin. (2)
C.proc.civ şi art. 132 alin. (1) şi alin. (3) C.proc.civ, instanţa a admis excepţia necompetenţei
teritoriale a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de
soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sibiu, constatând ivirea conflictului negativ de
competenţă.
IV. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în
temeiul dispozițiilor art. 133 pct. 2, raportat la art. 135 alin. (1) C.proc.civ., Înalta Curte reţine
următoarele:
Aşa cum în mod corect au reţinut cele două instanţe aflate în conflict, în cauza de faţă sunt
incidente prevederile art. 651 alin. (1) C.proc.civ. ce definesc instanţa de executare ca fiind
judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul
sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel. Dacă domiciliul
sau, după caz, sediul debitorului nu se află în ţară, este competentă judecătoria în a cărei
circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul
creditorului, iar dacă acesta nu se află în ţară, judecătoria în a cărei circumscripţie se află
sediul biroului executorului judecătoresc învestit de creditor.
În cauză, se constată că prima instanţă învestită cu soluţionarea cererii de încuviinţare a
executării silite a dispus declinarea competenţei luând în considerare sediul procesual ales al
debitorului, iar nu sediul efectiv al acestuia.
Verificând actele şi lucrările dosarului, se constată că, în speţă, debitor figurează ca fiind
o persoană juridică care nu are date de identificare din care să rezulte că ar fi o persoană juridică
cu sediul în România sau o persoană juridică cu sediul în străinătate.
Cu alte cuvinte, sediul debitorului persoană juridică nu este cunoscut, sediul procesual
ales neputând fi avut în vedere pentru determinarea competenţei.
Prin sintagma „cazurile în care legea dispune altfel” din cuprinsul art. 651 alin. (1)
C.proc.civ. anterior redat, legiuitorul a lăsat posibilitatea aplicării şi altor dispoziţii legale prin
care să se stabilească instanţa de executare competentă şi în cazul în care nu se poate identifica
sediul/domiciliul debitorului.
În atare situaţie, când debitorul nu are sediul sau domiciliul cunoscut, devin aplicabile,
prin analogie, dispoziţiile de drept comun, respectiv art. 108 C.proc.civ. care dispune că: dacă
domiciliul sau, după caz, sediul pârâtului este necunoscut, cererea se introduce la instanţa în a
cărei circumscripţie se află reşedinţa sau reprezentanța acestuia, iar dacă nu are nici reşedinţa
ori reprezentanța cunoscută, la instanţa în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul,
sediul, reşedinţa ori reprezentanţa, după caz.

852
 În cadrul executării silite creditorul are calitatea de reclamant – prevederile art. 664 alin.
(1) C.proc.civ.: executarea silită poate porni numai la cererea creditorului, dacă prin lege nu se
prevede altfel.
Astfel fiind, în cauză, competenţa instanţei de executare urmează a se stabili în raport de
domiciliul creditorului B. care, la data sesizării organului de executare – data înregistrării cererii
de executare (17.05.2021) era în Sibiu (fişa DEPAB din dosarul Judecătoriei Sectorului 2
Bucureşti).
Deşi ar fi atrasă competenţa aceleiaşi instanţe – de la domiciliul sau, după caz, sediul
creditorului, nu se poate reţine incidenţa dispoziţiile art. 651 alin. (1) teza II C.proc.civ., dat fiind
faptul că, în speţa dedusă judecăţii, din actele existente în dosar, nu reiese faptul că sediul
debitorului nu se află în ţară.
Având în vedere considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1)
C.proc.civ., Înalta Curte a stabilit competenţa de soluţionare a cererii privind încuviinţarea
executării silite în favoarea Judecătoriei Sibiu, în a cărei circumscripție se află domiciliul
creditorului.

19. Contestaţie la executarea silită a creanțelor fiscale. Debitor aflat într-un centru de
detenție în executarea unei pedepse privative de libertate. Noțiunea de domiciliu.
Competență teritorială

C.civ., art. 87, art. 88

C.proc.civ., art. 651

Domiciliul, astfel cum este definit de art.87 Cod civil, reprezintă locul unde persoana
declară că își are locuința principală, în același sens fiind definită noțiunea de „domiciliu” şi în
O.U.G. nr. 97/2005, iar, potrivit art.88 Cod civil, reședința persoanei fizice este locul unde își
are locuința secundară.
În condițiile în care reglementările legale fac distincție între domiciliu, ca locuință
principală și statornică, si reședință, ca locuință secundară și temporară, se impune concluzia că
locul de detenție nu poate fi asimilat unei locuințe principale și statornice, respectiv domiciliului
debitorului în sensul dispozițiilor art. 651 alin. (1) Cod procedură civilă, cu atât mai mult cu cât
există oricând posibilitatea mutării acestuia într-un alt loc de detenție decât cel în care s-a găsit
la momentul formulării cererii.
De altfel, în litigiile de executare silită, instituirea regulilor de competenţă are în vedere
necesitatea asigurării unei stabilităţi a instanţei de executare, ca fiind cea de la domiciliul
debitorului (având în vedere şi prezumția că în respectivul loc se găsesc cele mai multe bunuri
ale debitorului), şi desfăşurării cât mai eficiente a activităţii de executare silită.
Ca atare, împrejurarea potrivit căreia debitorul contestator este încarcerată într-un
centru de detenție nu poate constitui un reper legal în stabilirea instanţei competente teritorial a
soluţiona cauza, în raport de prevederile art. 651 Cod procedură civilă, care fac referire la
domiciliul debitorului.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 2144 din 20 octombrie 2021

853
 Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploiești, la data de 9.12.2020, contestatoarea
A. a formulat, în contradictoriu cu intimata ANAF-Direcţia Generală Executări Silite Cazuri
Speciale, contestaţie la executarea silită pornită împotriva sa, în calitate de debitoare, arătând că
înţelege să conteste adresa de înfiinţare a popririi nr. 562/2020, eliberată de Serviciul Executări
Silite Cazuri Speciale Regional Ploieşti, solicitând să i se aducă la cunoştinţă din ce se compune
suma care este trecută în poprire.
Ca răspuns la solicitările instanţei, la data de 23.02.2021, contestatoarea a formulat
precizări, arătând că este încarcerată în Penitenciarul X., conform mandatului de executare a
pedepsei închisorii nr. 68/2018/2019 şi că obiectul contestaţiei la executare formulată îl
reprezintă contestarea sumei de 5.914.173 lei cu care este înregistrată la Serviciul Executări Silite
Cazuri Speciale din cadrul ANAF Ploieşti, conform sentinţei nr. 40/2018 a Curţii de Apel
Bucureşti, întrucât la Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Călăraşi – Serviciul colectare
şi executare silită – persoane fizice Călăraşi figurează cu suma de 3.103.569 lei, conform
aceleiaşi sentinţe nr. 40/2018 şi că solicită să se stabilească suma exactă pe care o are de plată.
Prin sentinţa civilă nr. 3086 din 12.04.2021, Judecătoria Ploiești a admis excepţia
necompetenţei teritoriale de ordine publică, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de
soluţionare a contestaţiei la executare formulată de contestatoarea A., în favoarea Judecătoriei
Călăraşi.
Pentru a hotărî astfel, această instanță a reținut incidența dispozițiilor art. 260 alin. (1) şi
(4) Cod procedură fiscală, potrivit cu care „Persoanele interesate pot face contestaţie împotriva
oricărui act de executare efectuat cu încălcarea prevederilor prezentului cod de către organele
de executare silită, precum şi în cazul în care aceste organe refuză să îndeplinească un act de
executare în condiţiile legii.
Contestaţia se introduce la instanţa judecătorească competentă şi se judecă în
procedură de urgenţă.”
De asemenea, această instanță a reținut că potrivit art. 2 alin. (2) din Codul de procedură
civilă, dispoziţiile Codului de procedură civilă se aplică şi în alte materii în măsura în care legile
care le reglementează nu cuprind dispoziţii contrare, iar potrivit art. 714 alin. (1) din Codul de
procedură civilă, „Contestaţia se introduce la instanţa de executare”, iar potrivit art. 651 alin. (1)
din acelaşi cod, „Instanţa de executare este judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data
sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor
în care legea dispune altfel.”
Instanța a mai arătat că prin sentinţa penală nr. 40/2018, pronunţată de Curtea de Apel
Bucureşti, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 293A/02.10.2019, pronunţată de Înalta Curte
de Casație și Justiție, a fost obligată contestatoarea A., în solidar cu alte persoane, la plata sumei
de 5.914.173 lei, reprezentând prejudiciu, având următoarea structură: 1.130.545 lei către Agenţia
Naţională de Administrare Fiscală şi 4.783.628 lei către Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor
Rurale.
S-a mai reținut că din totalitatea înscrisurilor aflate la dosarul cauzei rezultă că domiciliul
debitoarei contestatoare se află în Călăraşi, iar din verificările efectuate în DEPABD reiese că din
anul 2015, contestatoarea debitoare figurează cu domiciliul în Călăraşi, la adresa indicată
anterior.
Conchizând, această instanță a apreciat că, în temeiul dispoziţiilor legale menţionate,
competenţa de soluţionare a contestaţiei la executare revine judecătoriei în circumscripţia căreia
domiciliază debitoarea la data începerii executării silite, în speţă, Judecătoria Călăraşi, iar
împrejurarea că debitoarea contestatoare se află în prezent încarcerată în Penitenciarul X, aflat în
circumscripţia Judecătoriei Ploieşti, nu este de natură să atragă competenţa acestei instanţe, locul
854
încarcerării neputând fi echivalat cu noţiunea de domiciliu, în sensul dispoziţiilor art. 651 alin. (1)
Cod procedură civilă.
Învestită prin declinare, Judecătoria Călărași, prin sentința civilă nr. 2048 din
22.09.2021, a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu, și a declinat
competența de soluționare în favoarea Judecătoriei Ploiești, a constatat ivit conflictul negativ de
competență, a suspendat soluționarea cauzei și a trimis dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție,
competentă să soluționeze conflictul.
În motivare, această instanță a reținut că instanța de excutare a fost învestită cu o
contestaţie la executare fiscală, formulată de contestatoarea debitoare A. care se află în prezent
încarcerată în Penitenciarul X., iar la data formulării contestaţiei, respectiv la 9.12.2020,
contestatoarea se afla încarcerată la locul deţinere aflat în circumscripția Judecătoriei Ploieşti.
Totodată, această instanță a reținut incidența dispozițiilor art. 260 alin. (1) şi alin. (4) Cod
procedură fiscală, a art. 714 alin. (1) și art. 651 alin. (1) din Codul de procedură civilă, arătând că
potrivit art. 155 alin. (1) pct. 11 din același cod, locul citării în cazul deţinuţilor este la
administraţia locului de deţinere, iar ceea ce contează în speță este domiciliul în fapt al debitoarei,
și nu neapărat domiciliul cu care figurează în evidențele autorității competente și înscris în cartea
de identitate.
S-a mai arătat că, în prezenta cauză, se cunoaşte cu certitudine domiciliul real al
contestatoarei, care se află în prezent încarcerată în Penitenciarul X, unde aceasta locuieşte în
fapt, în sensul legii procesual civile şi unde se află şi locul de citare obligatoriu conform art. 155
alin. (1) pct. 11 Cod procedură civilă, contestatoarea aparţinând unei categorii de persoane cu
statut special privind locuinţa efectivă.
Pentru aceste motive, această instanţă a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale și a
declinat competența, în favoarea Judecătoriei Ploieşti.
Examinând conflictul negativ de competenţă cu a cărui judecată a fost legal sesizată,
în temeiul dispoziţiilor art. 133 pct. 2 coroborate cu cele ale art. 135 alin. (1) Cod procedură
civilă, Înalta Curte reţine următoarele:
Obiectul cererii deduse judecăţii îl constituie acţiunea prin care contestatoarea A. a
solicitat instanţei, în contradictoriu cu intimata ANAF- Direcţia Generală Executări Silite Cazuri
Speciale, anularea adresei de înfiinţare a popririi nr. 562/12.11.2020, eliberată de Serviciul
Executări Silite Cazuri Speciale Regional Ploieşti.
Înalta Curte constată că instanţele aflate în conflict au determinat în mod diferit
competenţa teritorială de soluţionare a cauzei în raport de prevederile art. 651 Cod procedură
civilă, având în vedere situaţia particulară a speţei, respectiv în funcţie de domiciliul debitoarei
sau locul de detenţie al acesteia.
Art. 651 Cod procedură civilă, la alin. (1), stipulează în sensul că instanţa de executare
este judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare,
domiciliul debitorului sau, după caz, sediul debitorului.
Se reţine că domiciliul este un atribut al persoanei fizice, noțiunea de „domiciliu”, astfel
cum este definită de art.87 Cod civil, reprezentând locul unde persoana declară că își are locuința
principală, în același sens fiind definită noțiunea de „domiciliu” şi în O.U.G. 97/2005 privind
evidența, domiciliul, reședința și actele de identitate ale cetățenilor români, iar, potrivit art.88
Cod civil, reședința persoanei fizice este locul unde își are locuința secundară.
În condițiile în care reglementările legale fac distincție între domiciliu, ca locuință
principală și statornică, şi reședință, ca locuință secundară și temporară, se impune concluzia că
locul de detenție nu poate fi asimilat unei locuințe principale și statornice, respectiv domiciliului

855
debitoarei, cu atât mai mult cu cât există oricând posibilitatea mutării acesteia într-un alt loc de
detenție decât cel în care s-a găsit la momentul formulării acțiunii.
De altfel, în litigiile de executare silită, instituirea regulilor de competenţă are în vedere
necesitatea asigurării unei stabilităţi a instanţei de executare, ca fiind cea de la domiciliul
debitorului (având în vedere şi prezumția că în respectivul loc se găsesc cele mai multe bunuri ale
debitorului), şi desfăşurării cât mai eficiente a activităţii de executare silită.
Prin urmare, în speţă, nu se poate considera că noțiunea de domiciliu, în sensul art.651
Cod procedură civilă, are ca sferă de cuprindere locul de deținere în care debitoarea execută
temporar o pedeapsă privativă de libertate.
Ca atare, împrejurarea potrivit căreia debitoarea contestatoare este încarcerată în
Penitenciarul X nu poate constitui un reper legal în stabilirea instanţei competente teritorial a
soluţiona cauza, în raport de prevederile art. 651 Cod procedură civilă, care fac referire la
domiciliul debitorului.
De asemenea, se reţine că în cuprinsul contestaţiei la executare, contestatoarea debitoare
a precizat că locuieşte în Călăraşi, iar din verificările efectuate în DEPABD reiese că din anul
2015, contestatoarea debitoare figurează cu domiciliul în Călăraşi, la adresa indicată anterior.
În acest context, având în vedere că instanța de executare este cea care, în sensul art. 651
alin. (3) Cod procedură civilă, soluționează toate contestaţiile şi incidentele privitoare la
executare, ceea ce accentuează necesitatea stabilităţii şi predictibilităţii determinării acestei
instanţe, care nu poate fi în mod aleatoriu schimbată în funcţie de locul unde locuieşte în fapt
debitorul, şi reţinând că, în cauză, debitoarea are domiciliul în Călăraşi, Înalta Curte reţine că
Judecătoria Călăraşi este instanţa competentă să judece prezenta cauză.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (4) Cod
procedură civilă, a stabilit competenţa de soluţionare în favoarea Judecătoriei Călăraşi.

IV. Procedura contencioasă

20. Procedura insolvenței. Stabilirea culpei procesuale a debitoarei. Obligarea

practicianului în insolvență la plata cheltuielilor de judecată. Aplicarea greșită a
dispozițiilor art. 274 din Codul de procedură civilă din 1865

Legea nr. 85/2006

Legea nr. 85/2014, art. 57 alin. (11)
C.proc.civ. 1865, art. 87 pct. 5, art. 274

Practicianul în insolvență nu formulează demersuri judiciare în nume propriu și nu

recuperează creanțe sau bunuri pentru sine, ci pentru a le aduce în patrimoniul debitoarei al
cărui reprezentant este, și, prin urmare, acesta nu poate fi obligat să plătească cheltuielile de
judecată ocazionate de derularea unui litigiu câștigat de partea adversă, proces în care
reprezenta interesele subiectului pasiv al procedurii reglementate de Legea nr. 85/2006,
pentru că nu el este cel care ,,a căzut în pretenții”, ci partea însăși, pe care doar o reprezintă.
Prin urmare, în cazul stabilirii culpei procesuale, debitorul în numele căruia acționează
practicianul în insolvență trebuie obligat la plata eventualelor cheltuieli de judecată și nicidecum
practicianul în insolvență.

856
I.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 305 din 11 februarie 2021

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VII-a civilă la data de
05.04.2019 sub nr. x/3/2019, A. S.P.R.L., în calitate de lichidator judiciar al debitorului B.
S.R.L., a formulat cerere de revizuire a sentinţei civile nr. 5631/27.09.2016 pronunţată de
Tribunalul Bucureşti, Secţia a VII-a civilă în dosarul nr. x/3/2016.
Prin sentinţa civilă nr. 5631 din 27.09.2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a
VII-a civilă în dosarul nr. x/3/2016, s-a dispus admiterea contestaţiei formulată de C. S.A.
împotriva măsurii lichidatorului judiciar şi s-a dispus în sarcina lichidatorului judiciar plata
creanţei curente datorată de societatea debitoare către contestator în valoare de 492.842,14 lei, cu
titlu de creanţă curentă reprezentând contravaloare chirie calculată în temeiul contractului de
închiriere nr. 474/17.12.2008 aferentă perioadei 20.11.2013-31.07.2014, în conformitate cu
prevederile art. 64 alin. (6) din Legea nr. 85/2014.
Pentru a pronunţa această sentinţă, s-a reţinut că între părţi a fost încheiat contractul de
închiriere nr. 474/17.12.2008 în cadrul căruia debitoarea B. S.R.L. deţinea calitatea de locatar,
având obligaţia de plată a unei chirii în valoare de 14.600 dolari SUA/lună; că suma pretinsă de
contestator reprezintă contravaloare chirie pentru perioada născută după data deschiderii
procedurii de faliment a societăţii debitoare (19.11.2013), astfel încât această creanţă are natura
unei creanţe curente prevăzute de art. 64 alin. (6) din Legea nr. 85/2006, că nu este relevantă în
cauză împrejurarea de debitoarea B. S.R.L. a formulat cerere de chemare în judecată împotriva
pârâtei C. SA înregistrată pe rolul Tribunalului Neamţ, în cadrul căruia pârâta a solicitat, prin
cererea reconvențională formulată în acea cauză, să se constate că a intervenit rezilierea
contractului de închiriere încheiat între părţi.
Prin sentinţa civilă nr. 1084/C/19.12.2018 pronunţată de Tribunalul Neamţ, Secţia a II-a
civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/103/2015, a fost admisă cererea
reconvențională şi s-a constatat intervenită la data de 19.11.2013 rezilierea contractului de
închiriere nr. 474/17.12.2008, a contractului de comodat nr. 221/26.02.2009 şi a actului adiţional
nr. 1/26.02.2009 la contractul de comodat.
Pentru pronunţarea acestei soluţii s-a reţinut, în esenţă că, potrivit art. 8.4. din contractul
de închiriere, acesta se reziliază de drept şi imediat la data pronunțării intrării în incapacitate de
plată a chiriaşului sau notificării proprietarului asupra falimentului chiriaşului de către
judecătorul sindic sau începerii procedurii de lichidare a chiriaşului; că pactul comisoriu stipulat
de părţi propune trei momente alternative ale încetării de drept a contractului, prin raportare la
etape diferite, succesive ale procedurii de încetare a plăţii chiriaşului; clauza contractuală
comisorie îşi menţine valabilitatea în privinţa celorlalte două momente în funcţie de care
intervine rezilierea; primul capăt al cererii reconvenționale formulat în temeiul unui pact
comisoriu de gradul IV materializează în concret o acţiune în constatare pe deplin admisibilă;
rezilierea a operat de drept la data pronunţării sentinţei civile nr. 1957/19.11.2013 de către
Tribunalul Bucureşti, Secţia a VII-a civilă, în dosarul nr. x/3/2011 având ca obiect procedura
insolvenței societăţii debitoare B. S.R.L.
Referitor la cererea subsidiară de obligare la restituirea sumei de 492,842.14 lei, a
solicitat respingerea ca inadmisibilă/neîntemeiată, atât timp cât această sumă a fost achitată de
către revizuentă în temeiul unei alte hotărâri judecătoreşti irevocabile, respectiv sentinţa civilă nr.
7335/12.12.2017 pronunţată de către Tribunalul Bucureşti, Secţia a VII-a civilă, în dosarul nr.
x/3/2017.
Tribunalul Bucureşti, Secţia a VII-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 5206 din 01.10.2019, a
admis excepţia de necompetenţă materială referitoare la motivul de revizuire prevăzut la art. 322
857
alin. 1 pct. 7 C.proc.civ., iar în baza art. 323 C.proc.civ., a declinat competenţa de soluţionare a
cererii de revizuire formulată de revizuentul A. S.P.R.L.- lichidator judiciar al debitoarei B.
S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 5631/27.09.2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a
VII-a civilă, în dosarul nr. x/3/2016, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 10 din 4 martie
2020, a respins excepţia inadmisibilităţii invocată de intimată ca nefondată; a respins ca
nefondată cererea de revizuire a sentinţei civile nr. 5631/27.09.2016 pronunţată de Tribunalul
Bucureşti, Secţia a VII-a civilă, în dosarul nr. x/3/2016, formulată de revizuenta A. S.P.R.L., în
calitate de lichidator judiciar al debitoarei B. S.R.L., în contradictoriu cu intimata C. SA şi a
obligat revizuenta la plata către intimată a sumei de 2.000 lei, reprezentând onorariu avocat redus.
La data de 13 februarie 2020 A. S.P.R.L., lichidator judiciar al debitoarei B. S.R.L., a
formulat cerere de lămurire a dispozitivului sentinţei civile nr. 10 din 4 martie 2020, pronunţată
de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă.
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă, prin încheierea din data de 29 iulie 2020 a
respins cererea de lămurire dispozitiv formulată de revizuenta A. S.P.R.L.
Împotriva acestei încheieri A. S.P.R.L., lichidator judiciar al debitoarei B. S.R.L., a
declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ.
În susţinerea motivului de recurs invocat, recurenta a arătat, în esenţă, că, chiar dacă
principiul statuat în art. 453 C.proc.civ. (respectiv art. 274 alin. 1 C.proc.civ. de la 1865) este
acela potrivit căruia „partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câştigat,
să îi plătească acesteia cheltuielile de judecată”, nu înseamnă că în cadrul unui dosar de
administrare a procedurii insolvenței (indiferent de etapa procedurală - perioada de observaţie,
reorganizare, faliment), ori a unor cauze conexe, practicianul desemnat în cauză poate fi obligat
să suporte, el însuşi, în calitate de reprezentant al societăţii aflate în procedura insolvenței, în
temeiul acestui text de lege, orice tip de cheltuieli.
Recurenta consideră că, din modul în care este redactată hotărârea instanţei de fond, pe de
o parte nu reiese temeiul legal concret avut în vedere de instanţa de fond, iar, pe de altă parte, în
ipoteza în care instanţa de fond ar fi avut în vedere prevederile art. 5 alin. (1) din Legea nr.
85/2006 sau prevederile art. 453 C.proc.civ. (respectiv art. 274 alin. 1 C.proc.civ. de la 1865),
hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea greşită a legii.
Pentru aceste motive, recurenta a solicitat admiterea recursului, admiterea cererii de
lămurire a dispozitivului hotărârii atacate, cu consecinţa indicării/schimbării menţiunii privind
debitorul obligaţiei de plată a cheltuielilor.
Înalta Curte, analizând încheierea atacată prin prisma criticilor formulate şi temeiul
de drept invocat, găsind întemeiate criticile recurentei, a admis recursul pentru
următoarele considerente:
Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ. potrivit cărora,
modificarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate când hotărârea
pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Din raportarea susţinerilor recurentei la aceste prevederi se constată că această critică
vizează obligarea la plata cheltuielilor de judecată a revizuentei A. SPRL.
Din această perspectivă se constată că instanţa de soluţionare a cererii de revizuire în mod
greşit a făcut aplicarea dispoziţiilor legale prind acordarea cheltuielilor de judecată.
Este adevărat că potrivit dispoziţiilor art. 274 C.proc.civ., partea care a căzut în pretenţii
poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată şi că per a contrario beneficiar al acestor
cheltuieli este partea care a câştigat procesul.

858
 Dreptul la acordarea cheltuielilor de judecată este un drept legal, ce derivă dintr-un raport
juridic procesual şi are ca finalitate acoperirea prejudiciului cauzat părţii câştigătoare a
procesului, însă în speţă, în ceea ce privește obligarea practicianului în insolvență la plata
cheltuielilor de judecată, Înalta Curte apreciază că administratorul judiciar nu a acționat în nume
propriu, participarea la procedură realizându-se în virtutea calității sale speciale conferite de
legea insolvenței.
În cadrul unui dosar de insolvență, practicianul desemnat stă în proces în calitate de
reprezentant legal al debitorului, prin reprezentare judiciară înțelegându-se situația în care o
persoană, numită reprezentant, îndeplinește actele procesuale într-un proces și participă la
raporturile procesuale în numele și pentru o altă persoană, numită reprezentat, care este
titularul dreptului litigios sau persoana care este obligată în raportul juridic dedus judecății,
reprezentarea judiciară putând fi nu numai facultativă, ci și obligatorie (legală), art. 87 pct. 5
C.proc.civ. prevăzând expres că cei supuși procedurii insolvenței se citează prin administratorul
judiciar ori, după caz, lichidatorul judiciar.
Deși în cuprinsul Legii nr. 85/2006 nu există o mențiune expresă referitoare la obligarea
practicianului în insolvență la plata cheltuielilor de judecată în nume propriu (în cazul respingerii
acțiunilor formulate de către acesta și respinse de către instanță) merită observate dispozițiile art.
57 alin. 11 din Legea nr. 85/2014 potrivit cărora practicianul în insolvenţă, în calitatea sa de
organ care aplică procedura, nu va putea fi sancţionat sau obligat la plata oricăror cheltuieli de
judecată, amenzi, daune sau oricăror altor sume, de către instanţa de judecată sau de altă
autoritate, pentru fapte sau omisiuni imputabile debitorului.
Nu putem afirma că prin Legea nr. 85/2014 s-a modificat statutul practicianului în
insolvență, acela de participant la procedură, față de Legea nr. 85/2006, filozofia rolului
practicianului în insolvență este în mare parte aceeași în cele două acte normative, cu anumite
nuanțări, sublinieri și detalieri făcute prin noul act administrativ.
Prin urmare, este evident că practicianul în insolvență nu poate fi obligat să plătească
cheltuielile de judecată ocazionate de derularea unui litigiu câștigat de partea adversă, proces
în care reprezenta interesele subiectului pasiv al procedurii reglementate de Legea nr. 85/2006,
modificată, pentru că nu el este cel care ,,a căzut în pretenții”, ci partea însăși, pe care doar o
reprezintă.
Mai trebuie observat că practicianul în insolvență nu formulează demersuri judiciare în
nume propriu și nu recuperează creanțe sau bunuri pentru sine, ci pentru a le aduce în patrimoniul
debitoarei al cărui reprezentant este.
Cel care poate beneficia de pe urma demersurilor judiciare ale practicianului în insolvență
este debitorul în a cărui patrimoniu intră creanţele recuperate de către practician.
Prin urmare, în cazul stabilirii culpei procesuale trebuie observat că debitorul în numele
căruia acționează practicianul în insolvență trebuie obligat la plata eventualelor cheltuieli de
judecată, și nicidecum practicianul în insolvență.
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul
dispoziţiilor art. 312 alin. 3 C.proc.civ., a admis recursul declarat de recurenta A. S.P.R.L.,
lichidator judiciar al B. S.R.L., împotriva încheierii de şedinţă din 29 iulie 2020, pronunţate de
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă; a modificat încheierea recurată în sensul că a admis
cererea de lămurire a dispozitivului sentinţei civile nr.10 din 04.03.2020 pronunţată de Curtea de
Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/3/2019 formulată de revizuenta A. S.P.R.L.,
lichidator judiciar al B. S.R.L., şi a lămurit dispozitivul sentinţei civile nr. 10 din 04.03.2020
pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/3/2019, în sensul că
obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată revine revizuentei B. S.R.L.
859
Notă: Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței a fost abrogată de Legea nr. 85/2014 la data de 28
iunie 2014.

21. Acțiune în constatarea nulității absolute. Invocarea unor aspecte ulterioare încheierii
actului, specifice executării acestuia. Respingerea cererii de probatorii în baza art. 255 alin.
(1) din Codul de procedură civilă. Invocarea existenței motivelor străine de natura pricinii.
Condiții și efecte

C. civ. din 1864, art. 966, art. 968

C.proc.civ., art. 22, art. 255 alin. (1), art. 488 alin. (1) pct. 6

A. În planul probaţiunii judiciare, chestiune lăsată de lege în atributul instanţelor de fond,

acestea au o marjă de apreciere asupra utilităţii probelor, adică a aptitudinii acestora de a duce în
mod direct sau implicit la soluţionarea procesului, conform art. 255 alin. (1) C.proc.civ., în
exercitarea principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, statornicit prin art. 22
C.proc.civ.
Nu sunt încălcate aceste norme de procedură în cazul în care instanța de apel a pus în
dezbatere probele solicitate de apelantă prin cererea de apel, deliberând asupra admisibilităţii şi
aptitudinii acestora de a duce la soluţionarea procesului și a hotărât respingerea lor justificată, prin
considerente adecvate, în care se arată că acestea nu au utilitate în planul cercetării judecătorești,
mai exact, nu au aptitudinea să demonstreze fapte concomitente încheierii actelor atacate cu nulitate,
ci demonstrează aspecte ulterioare acestora, specifice executării actelor verificate.

B. Se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ.
nemotivarea hotărârii, motivarea sa contradictorie sau prezentarea, de către instanţa a cărei hotărâre
este recurată, numai a motivelor străine de natura pricinii.
Aşadar, o hotărâre nu poate fi casată în recurs dacă, pe lângă motive adecvate, care explică
sistematic şi logic raționamentul instanței care a pronunțat soluția, aceasta cuprinde aprecieri de
circumstanță care nu reprezintă cauza principală sau relevantă a hotărârii prin care s-a soluţionat
procesul.
Nu reprezintă motive străine de natura pricinii acele considerente ale instanței de apel care,
fundamentându-se pe probele administrate, exprimă concluziile proprii asupra faptelor, reținând că
reclamanta invocă o stare de fapt ulterioară încheierii actelor a căror nulitate absolută o solicită prin
cererea de chemare în judecată, care ţine de evaluarea modului de executare a convenţiilor, iar nu de
evaluarea circumstanțelor încheierii lor, fiind astfel nerelevante în analiza nulității.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 197 din 3 februarie 2021

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, la

12.04.2017, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat să se constate
nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare produse petroliere nr. 27 din 28.07.2009, a
actului adiţional din data de 28.07.2009 şi a actului adiţional din 22.09.2009 la contract pentru
cauză ilicită şi imorală, obligarea pârâtei la restituirea sumei de 1.270.000,01 lei şi plata
cheltuielilor de judecată.

860
 În drept au fost invocate dispoziţiile art. 966-968 C. civ. de la 1864 şi art. 194 C.proc.civ.
Prin sentinţa civilă nr. 753/14.03.2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a
civilă, s-a respins cererea ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţe, reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat apel, care a fost respins ca
nefondat de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 1069/A/10.06.2019.
Decizia pronunţată de instanţa de apel a fost recurată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în
temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C.proc.civ., solicitându-se admiterea căii de atac şi casarea
hotărârii şi rejudecarea cauzei de către instanţa de apel.
În motivarea recursului, după prezentarea situaţiei de fapt, recurenta a dezvoltat
următoarele critici de nelegalitate:
Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., recurenta a
susţinut că au fost încălcate prevederile art. 22 raportat la art. 255 alin. ( 1 ) C.proc.civ.
Recurenta a susţinut că a solicitat în faţa instanţelor de judecată administrarea de probatorii
pentru a dovedi cauza ilicită a contractului şi actelor adiţionale, rezultată din intenţia frauduloasă
a intimatei, existentă la semnarea celor 3 convenţii, întrucât teza reţinută de instanţele de fond,
conform căreia recurenta ar fi supus analizei o problemă de executare a actelor, şi nu o problemă
concomitentă încheierii actelor, este eronată.
S-a arătat că în cauză intimata a acţionat la data încheierii actelor, nu cu intenţia de a face
o operaţiune comercială, ci de a crea condiţiile prejudicierii recurentei, lucru care s-a şi realizat,
recurenta achitând suma de 1.000.000 lei fără a primi o contraprestaţie.
Astfel, instanţa de apel a reţinut în mod eronat că recurenta ar fi procedat la înregistrarea în
propria contabilitate a bonurilor valorice de carburant pretins transmise de intimată la 03.07.2009,
context în care nu putea invoca nulitatea celor trei acte. Prin acest raţionament, instanţa de apel a
anulat demersul judiciar al recurentei privitor la cauza ilicită şi imorală a convenţiilor criticate
prin acţiunea introductivă.
Recurenta a considerat că, în realitate, este nereală această teză a înregistrării de către
recurentă în propria contabilitate a livrării de către intimata-pârâtă a bonurilor valorice de
carburant.
Prin încheierea din 01.02.2018 a fost respinsă cererea recurentei privind administrarea
probatoriului, din care ar fi rezultat tocmai tezele de interes ale apărării, respectiv că nu au fost
înregistrate în contabilitatea sa bonurile pretins transferate de intimată, precum şi teza conivenţei
frauduloase între pretinşii reprezentanţi ai recurentei şi intimată.
Totodată, relevanţa tezelor dacă ordinele de deplasare sunt false sau nu, dacă persoanele
nominalizate în cuprinsul acestor înscrisuri au fost sau nu vreodată prepuşi ai recurentei, dacă
ordinele de deplasare şi bonurile de consum carburant ar fi fost sau nu înregistrate în contabilitate
prezintă interes, din punctul de vedere al recurentei, respectându-se cerința utilității probei,
conform art. 255 alin. (1) C.proc.civ.
În consecinţă, pe fondul precarităţii probatoriului administrat, instanţa de apel a conchis în
mod eronat că reclamanta ar fi validat, prin înregistrare în propria contabilitate, livrarea bonurilor
emise de intimată.
Aşadar, faţă de exigenţele procedurale trasate de dispoziţiile art. 22 alin. (2), respectiv de
art. 255 alin. (1) C.proc.civ., recurenta a arătat că se impune casarea hotărârii şi trimiterea cauzei
spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe, în vederea completării probatoriului.
În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ.,
recurenta a arătat că instanţa de apel a reţinut un motiv străin de natura pricinii, deoarece nu a
invocat cauze de nulitate ulterioare convenţiilor, ci a invocat împrejurări care vizează existenţa
încălcării legii la data semnării actelor.
861
 S-a subliniat că a mai reţinut instanţa de apel că valabilitatea delegaţiilor de deplasare a
persoanelor către care intimata a înmânat bonurile nu ar avea relevanţă, ţinând nu de valabilitatea
actelor, ci de executarea contractului.
Acest raționament este considerat eronat, fiind în contradicţie cu alte argumente ale
instanţei, atâta vreme cât evidenţierea falsului delegaţiilor de deplasare era de natură a demonstra
conivenţa frauduloasă între intimată şi pretinşii reprezentanți ai recurentei.
Totodată, s-a susţinut că sunt străine de natura cauzei considerentele referitoare la pretinsa
întârziere a recurentei în a reclama nulitatea pe care a solicitat-o prin acţiunea introductivă, atâta
vreme cât nu există un termen de prescripţie în invocarea nulităţii absolute a actelor.
Criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.
vizează încălcarea dispoziţiilor art. 966 şi art. 968 C. civ. de la 1864, instanţa de apel reţinând
eronat că aspectele invocate de reclamantă pun în discuţie o problemă de executare a convenţiei,
iar nu una referitoare la nulitatea actelor deduse judecăţii. Evocarea unor împrejurări care nu au
fost concomitente cu momentul semnării actelor țineau de demonstrarea caracterului ilicit al celor
3 acte supuse analizei instanţei.
În final, recurenta a mai susţinut că predarea celor 20.000 de bonuri de consum s-a făcut
unor persoane străine, din moment ce cei doi pretinşi prepuși ai reclamantei nu au făcut dovada
calităţii lor de reprezentanți ai societăţii reclamante, iar intimata ar fi putut să identifice neregulile
cu privire la ştampila şi semnătura de pe ordinele de deplasare falsificate, precum şi faptul că
unul dintre prepuşii recurentei, C., avea domiciliul în Bucureşti, în contextul în care societatea
reclamantă are sediul în Maramureş, iar celălalt prepus, D., nu a semnat niciun înscris, fiind
menţionat în fals ca fiind director comercial al recurentei.
Intimata a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, în temeiul art.
489 alin. (2) C.proc.civ., susţinând că motivele dezvoltate de recurentă reprezintă critici de
netemeinicie, care nu pot face obiectul unui control de legalitate în recurs, iar, pe fond, a solicitat
respingerea acestuia.
Cu privire la argumentele expuse prin cererea de recurs la filele 1-4, subsumate motivului de
recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., intimata a susţinut că acestea vizează
considerentele din sentinţa pronunţată în primă instanţă, iar încheierea din 01.02.2018 nu a fost
pronunţată de instanţa de apeL, ci de prima instanţă.
Problema utilităţii probei nu reprezintă o critică de nelegalitate şi nici nu reprezintă o încălcare
a vreunei reguli de procedură a cărei nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.
Argumentele vizând încălcarea art. 22 C.proc.civ. nu pot fi încadrate în critici de nelegalitate,
având în vedere prevederile art. 254 alin. (6) C.proc.civ., potrivit cărora părţile nu pot invoca în căile
de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în
condiţiile legii.
Prin criticile expuse în motivarea recursului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ.,
intimata a susţinut că nu se pot identifica care sunt motivele străine contradictorii din hotărârea
recurată şi care ar fi în mod concret motivele străine de natura pricinii.
Totodată, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. a fost invocat
formal.
În cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 C.proc.civ. s-a procedat la întocmirea
raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, acesta fiind comunicat părţilor, iar prin
încheierea din 7.10.2020, completul de filtru a respins excepţia nulităţii recursului, acesta fiind admis
în principiu, astfel că s-a acordat termen pentru soluţionarea recursului în şedinţa publică din
3.02.2021.

862
 Analizând recursul cu care a fost învestită, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie l-a respins,
constatând că nu sunt fondate motivele de casare invocate, pentru considerentele care vor fi
redate în cele ce urmează.
Un prim motiv al recursului s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ. şi s-
a referit la încălcarea, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor procedurale, de natură a atrage
sancţiunea nulităţii actului de procedură, mai precis, a dispoziţiilor art. 22 şi art. 255 C.proc.civ.
În contextul în care nulitatea contractului de vânzare-cumpărare produse petroliere nr. 27
din 28.07.2009, a actului adiţional din data de 28.07.2009 şi a actului adiţional din 22.09.2009 a
avut în vedere cauza ilicită şi imorală a acestor operaţiuni juridice şi a constat în crearea unui
mecanism fraudulos în contextul căruia recurenta-reclamantă a comandat intimatei-pârâte 20.000
de bonuri valorice de carburant care, după achitare, au fost deturnate către persoane străine
societăţii cumpărătoare, recurenta susţine că în mod greșit instanţele de fond au apreciat că partea
reclamantă a invocat o chestiune legată de executarea defectuoasă a convenţiei, şi nu una legată
de circumstanţele încheierii actelor.
Recurenta a arătat că evocarea unor împrejurări ulterioare încheierii actelor vădea cu
prisosinţă că la semnarea acestora pârâta a acţionat cu intenţia frauduloasă de a o prejudicia pe
reclamantă şi că, în acest context, argumentul instanţei de apel referitor la împrejurarea că
bonurile valorice au fost înregistrate în contabilitatea S.C. A. S.R.L. este nu doar greşit, dar a
reprezentat zădărnicirea efortului reclamantei de a demonstra cauza ilicită şi imorală a actelor
atacate în justiţie.
De aceea, recurenta consideră că în mod greşit instanţa de apel a respins cererea
administrării probelor - solicitate încă prin cererea depusă în cauză la 31.01.2018 în faţa primei
instanţe - care demonstrau teza de interes a apărării, potrivit căreia respectivele bonuri valorice nu
au fost înregistrate în contabilitatea pârâtei, respectiv, teza conivenței frauduloase între aceasta şi
pretinşii reprezentanţi ai S.C. A. S.R.L., considerând că se invocă aspecte ulterioare încheierii
actelor. Arată recurenta că numai demonstrând caracterul fals al ordinelor de deplasare ale
pretinşilor reprezentanţi ar fi putut demonstra că între pârâtă şi aceste persoane exista o înţelegere
ocultă care avea ca scop fraudarea intereselor reclamantei, dar şi că bonurile valorice de carburant
nu au intrat niciodată în posesia reclamantei, deci nu puteau să se regăsească în contabilitatea
acesteia.
Or, pe fondul acestei precarităţi a probatoriului, reclamanta a fost lipsită de mijloacele
adecvate dovedirii cauzei înseşi a acţiunii de pare a demarat-o, instanţa de apel încălcând
dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 255 alin. (1) C.proc.civ.
Analizând acest prim motiv de recurs, Înalta Curte constată că prin cererea de apel reclamanta a
solicitat instanţei învestite cu soluţionarea căii de atac încuviințarea probelor solicitate în faţa primei
instanţe la 31.01.2018, probe cu privire la care tribunalul a considerat că reclamanta a acţionat tardiv,
operând decăderea.
Instanţa de apel a respins, la rândul său probele reiterate în apel, arătând în încheierea de
dezbateri că temeiul nelegalei respingeri a probelor în prima instanţă reprezintă un motiv de apel, iar
răspunsul la aceste chestiuni reprezintă o problemă de deliberare asupra apelului în ansamblu, iar pe de
altă parte a justificat că respingerea probei în apel se impune şi pentru că probele solicitate nu sunt utile
cauzei, teza probatorie a acestora fiind indiferentă, câtă vreme, în plan procesual acestea tind să
demonstreze că anumite persoane au primit fără drept plata contractului, respectiv chestiuni ulterioare
încheierii contractului şi lipsite de relevanță în planul analizelor realizate, în măsura în care executarea
contractului este o chestiune nerelevantă în analiza nulităţii acestuia.
În acest context, instanţa de recurs arată că în planul probaţiunii judiciare, chestiune lăsată de
lege în atributul instanţelor de fond, instanţele au o marjă de apreciere asupra utilităţii probelor, adică a
863
aptitudinii acestora de a duce în mod direct sau implicit la soluţionarea procesului, conform art. 255
alin. (1) C.proc.civ., în exercitarea principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului,
statornicit prin art. 22 C.proc.civ.
Resorturile interne ale instanţei de fond, care justifică hotărârea acesteia de a admite ori
respinge o probă, apreciind asupra utilităţii sale în demersul procesual al părţilor de a dovedi starea de
fapt pe care se întemeiază pretenţiile judiciare, nu pot fi cenzurate în recurs, cale extraordinară de atac
prin care, în conformitate cu dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., poate fi verificată doar
încălcarea normelor de procedură, încălcare pe care instanţa de apel nu a comis-o.
Dimpotrivă, instanţa de apel şi-a îndeplinit obligaţiile procesuale statuate în normele de
procedură pretins încălcate de recurentă, de a pune în dezbatere probele solicitate de apelantă prin
cererea de recurs şi de a delibera asupra admisibilităţii şi aptitudinii acestora de a duce la soluţionarea
procesului, oprindu-se la hotărârea respingerii lor justificată, prin considerente adecvate, în care se
arată că acestea nu au utilitate în planul cercetării judecătorești, mai exact, nu au aptitudinea să
demonstreze fapte concomitente încheierii actelor atacate cu nulitate, ci demonstrează aspecte
ulterioare acestora, specifice executării actelor verificate.
Or, din acest punct de vedere, instanța de recurs nu cenzurează hotărârea instanţei de apel, pe
de-o parte pentru că nu se poate identifica încălcarea normei de procedură sancționată cu nulitatea, iar,
pe de altă parte, pentru că această critică tinde să repună în discuţie modul în care instanţa de apel a
apreciat asupra relevanței stării de fapt pe care probele solicitate de parte puteau să o demonstreze în
raport cu obiectul şi cauza acțiunii.
Mai departe, însă, precaritatea probatoriului pe care recurenta o susţine în întregul său recurs nu
se circumscrie încălcării, de către instanţa de apel, a unei norme de procedură, ci incapacităţii
probatoriului administrat de a dovedi faptele pe care cererea se întemeiază, chestiune neimputabilă
instanţei.
De aceea, acest prim motiv de recurs nu este fondat, astfel că va fi înlăturat.
Al doilea motiv de nelegalitate invocat de recurentă s-a referit la prezentarea, în apel, a unor
motive străine de natura pricinii, respectiv a împrejurării că reclamanta a dezvoltat, în susţinerea cererii
sale de nulitate, aspecte care sunt ulterioare încheierii actelor atacate şi că temeinicia acțiunii nu poate
fi pusă în relaţie cu valabilitatea ordinelor de deplasare a persoanelor care au acţionat fără drept în
numele reclamantei la executarea contractului. De asemenea, recurenta a subliniat că este străin de
natura cauzei considerentul instanţei de apel referitor la întârzierea excesivă a reclamantei de a acţiona
în justiţie pentru anularea actelor pretins frauduloase.
Într-un prim considerent, Înalta Curte arată că se circumscrie motivului de recurs prevăzut de
art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ. nemotivarea hotărârii, motivarea sa contradictorie sau prezentarea,
de către instanţa a cărei hotărâre este recurată, numai a motivelor străine de natura pricinii.
Aşadar, o hotărâre nu poate fi casată în recurs dacă, pe lângă motive adecvate, care explică
sistematic şi logic raționamentul instanței care a pronunțat soluția, aceasta cuprinde aprecieri de
circumstanță care nu reprezintă cauza principală sau relevantă a hotărârii prin care s-a soluţionat
procesul.
Chiar aşa fiind, nu este un astfel de considerent cel referitor la întârzierea reclamantei de a
acţiona în justiţie, la un număr considerabil de ani de la data încheierii şi chiar a executării actelor
juridice atacate cu nulitate pentru cauză ilicită şi imorală, în măsura în care instanţa de apel arată că, în
acest context, reclamantei îi revenea sarcina de a justifica în mod suplimentar circumstanţele pretinsei
„induceri în eroare”.
De asemenea, nu reprezintă motive străine de natura pricinii acele considerente ale instanței de
apel care, fundamentându-se pe probele administrate, exprimă concluziile proprii ale instanţei asupra
faptelor, reținând că reclamanta invocă o stare de fapt ulterioară încheierii contractului şi actelor lui
864
adiţionale, care ţine de evaluarea modului de executare a acestora, iar nu de evaluarea circumstanțelor
încheierii lor, fiind astfel nerelevante în analiza nulității.
În realitate, recurenta critică modalitatea în care instanța de apel a evaluat starea de fapt pe care
s-a întemeiat decizia atacată pe baza probelor administrate, într-o manieră pe care aceasta o consideră
incorectă deoarece nu corespunde cu propria sa viziune asupra temeiniciei acţiunii.
Reamintind recurentei că temeinicia stării de fapt reţinute de instanţa devolutivă nu poate fi
repusă în discuţie în calea extraordinară de atac a recursului, Înalta Curte arată că motivele de
nelegalitate astfel formulate nu se circumscriu şi nu pot fi analizate din perspectiva prefigurată de
reclamantă, aceea a prezentării unor motive străine de natura pricinii de către instanţa de apel, astfel că
şi acest motiv de recurs va fi înlăturat.
În fine, un ultim motiv de recurs a vizat încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept
material de către instanţa de apel, mai precis, a dispozițiilor art. 966 şi 968 C.civ de la 1864, aplicabile
în cauză.
Reluând susţinerile referitoare la evaluarea greşită, de către instanţa de apel, a unor aspecte de
fapt considerate relevante în demonstrarea circumstanțelor frauduloase la încheierea actelor atacate cu
acțiunea în nulitate - cum sunt cele legate de predarea de către intimată a celor 20.000 de bonuri
valorice unor persoane care nu aveau legătură cu reclamanta, care s-au legitimat pe nişte ordine de
deplasare nesemnate de împuterniciţi ai S.C. A. S.R.L. şi cele legate de faptul că unul dintre cei doi
pretinşi reprezentanţi avea domiciliul în Bucureşti, iar nu în Maramureş, iar al doilea s-a
prezentat ca director comercial al reclamantei, deşi nu a avut niciodată această calitate - recurenta
a arătat că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că se invocă aspecte care ţin de executarea
contractului şi actelor sale adiţionale şi nu se demonstrează lipsa de valabilitate a cauzei acestora,
pentru a le putea fi stabilită nulitatea.
Şi cu privire la aceste critici, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată că, de asemenea, nu
sunt proprii recursului şi nu reprezintă motive apte să ofere instanţei de recurs pârghiile unui
control de legalitate.
Amintind recurentei că nu este suficientă enunţarea unei critici care reproduce dispoziţiile
art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., Înalta Curte arată că invocarea aplicării greşite ori încălcării
unei norme de drept material într-un recurs presupune nu doar invocarea normei de drept material
în mod punctual, dar şi reflectarea mecanismului său corect de aplicare ori interpretare şi modul
în care instanța de apel a înfrânt acest procedeu.
De aceea, o nemulțumire a recurentului legată de soluţia recurată, de modul în care
instanţa de apel concluzionează asupra stării de fapt, considerând, în cele din urmă, asupra
temeiniciei acţiunii, contestaţie care nu deduce instanţei de casare examinarea precisă a normei
de drept pretins încălcate, reprezintă, în realitate, o critică specifică unei căi de atac devolutive,
care nu va fi examinată în recurs, cale excepţională de atac care urmăreşte să supună Înaltei Curți
de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de
drept aplicabile.
În aceste condiţii, instanţa de recurs arată că niciuna dintre criticile recurentei S.C. A.
S.R.L. nu este fondată şi de aceea, în temeiul art. 496 C.proc.civ., recursul reclamantei a fost
respins, soluție care înglobează şi respingerea cererii accesorii a recurentei, vizând obligarea intimatei
la plata cheltuielilor de judecată efectuate în calea de atac.

865
22. Invocarea în apel a excepţiei necompetenţei materiale a primei instanţe. Tardivitate.
Regimul juridic al excepţiei de necompetenţă de ordine publică

C.proc.civ., art. 130 art. 131, art. 132, art. 247

Art. 130 alin. (2) C.proc.civ. impune, din punct de vedere conceptual, ca atât instanţa, cât
şi părţile să invoce, cu prioritate, necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică şi abia
apoi se poate intra în cercetarea fondului pretenţiilor şi apărărilor formulate în cauză.
Respectarea în practică a obligaţiei de verificare cu prioritate a competenţei este
asigurată de dispoziţiile art. 131 C.proc.civ., care obligă instanţa să-şi verifice competenţa la
primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate şi pot pune concluzii.
Dacă nu a fost invocată în termenul legal, excepţia necompetenţei materiale şi teritoriale
de ordine publică nu va mai putea fi invocată până la finalizarea procesului, nici în faza
judecăţii în primă instanţă, nici în căile de atac.
Astfel, în cazul excepţiei de necompetenţă materială şi excepţiei teritoriale exclusive,
legiuitorul a stabilit un regim derogatoriu de la invocarea excepţiilor de ordine publică în orice
stare a pricinii.
De altfel, în aplicarea art. 132 alin. (1) şi (2) C.proc.civ., dacă instanţa constată că este
competentă a soluţiona cauza, consemnează în cuprinsul încheierii temeiurile de drept ale
acestei constatări, respingând, în mod corespunzător, eventuala excepţie de necompetenţă
invocată în condiţiile legii. Încheierea astfel pronunţată are caracter interlocutoriu, deci leagă
instanţa, care nu mai poate reveni asupra sa, putând fi atacată numai odată cu fondul.
Prin urmare, cum tribunalul, respingând excepţia necompetenţei materiale procesuale
invocată din oficiu, a apreciat că are competenţa de a soluţiona cauza, reclamantul, faţă de
dispoziţiile imperative ale art. 130 alin. (2) C.proc.civ., nu mai putea invoca excepţia
necompetenţei materiale sau teritoriale exclusive a primei instanţe, ca excepţie de ordine
publică, în cursul soluţionării apelului.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 647 din 25 martie 2021

I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cauzei
Prin acţiunea civilă formulată şi înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin la
22.08.2019, reclamanta Consiliul Local al Municipiului Reşita, reprezentat prin Primar, a solicitat
rezilierea contractului de concesiune nr. 272 din 09.01.2012, evacuarea necondiţionată a pârâtului
de pe terenul ce face obiectul prezentului litigiu şi aducerea terenului la starea iniţială.
2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă
Prin sentinţa civilă nr. 1870 din 18.12.2019, Tribunalul Caraş, Severin, Secţia I civilă a
respins cererea de chemare în judecată de către reclamantul Consiliul Local al Municipiului
Reşiţa, reprezentat prin Primar, în contradictoriu cu pârâtul A.
Împotriva sentinţei a declarat apel reclamantul Consiliul Local al Municipiului Reşiţa prin
Primar
3. Hotărârile pronunţate în apel
Prin încheierea din 8.07.2020 a Curţii de Apel Timişoara, Secţia I civilă, a fost respinsă,
ca tardiv formulată, excepţia de necompetenţă materială procesuală a secţiei, invocată de
apelantul-reclamant şi a fost amânată pronunţarea asupra apelului la data de 22.07.2020.

866
 Prin decizia civilă nr. 94 din 22.07.2020 a Curţii de Apel Timişoara, Secţia I civilă, a fost
respins apelul declarat de reclamantul Consiliul Local al Mun. Reşita, prin Primar, împotriva
sentinţei civile nr. 1870/2019 a Tribunalul Caraş, Severin, Secţia I civilă.
4. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva încheierii din 8.07.2020 şi a deciziei civile nr. 94 din 22.07.2020 ale Curţii de
Apel Timişoara, Secţia I civilă a declarat recurs reclamantul Consiliul Local al Municipiului
Reşita, prin Primar, invocând în drept art. 488 alin. (1) pct. 3 şi 8 C.proc.civ.
În ceea ce priveşte recursul declarat împotriva încheierii din 8.07.2020, întemeiat pe
dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C.proc.civ., reclamantul susţine, în esenţă, că instanţa de apel a
respins, în mod nelegal, excepţia de necompetenţă materială a instanţei de fond ca tardiv
formulată.
În speţă, aşa cum rezultă din încheierea de şedinţă a Tribunalului Caraş-Severin din
23.10.2019, excepţia de necompetenţa a acestei instanţe a fost pusă în discuţie (invocată), din
oficiu, de către judecător, soluţia pronunţată de către instanţa de fond fiind aceea de respingere a
excepţiei de necompetenţă, reclamantul lăsând la aprecierea instanţei soluţionarea propriei
excepţii invocate.
În consecinţă, excepţia de necompetenţa a fost invocată în termenul legal ceea ce
înseamnă fără echivoc faptul că a fost îndeplinită „condiţia de admisibilitate” instituită de către
legiuitor prin art. 130 alin. (2) C.proc.civ., în speţă nemaiputând fi invocată sancţiunea decăderii.
Apreciază că, atât timp cât excepţia de necompetenă a instanţei de fond a fost invocată în
termenul legal de către judecătorul instanţei de fond, cu respectarea prevederilor art. 130 alin. (2)
C.proc.civ., ulterior acestui moment, părţile aflate în litigiu pot invoca această excepţie de ordine
publică oricând, „în orice stare a procesului” conform art. 247 alin. (1) Cod procedură civilă,
prevederile acestuia trebuind a fi coroborate cu cele ale art. 130 alin. (2) din acelaşi cod.
În concluzie, este evident faptul că prezentul litigiu a fost soluţionat în mod nelegal de
către instanţe de judecată necompetente (Tribunalul Caraş-Severin şi Curtea de Apel Timişoara),
hotărârile acestora fiind lovite de nulitate, întrucât litigiile ce decurg din executarea contractelor
administrative sunt în competenta de soluţionare a instanţelor civile de drept comun, această
prevedere fiind în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, iar potrivit
prevederilor art. 94 pct. d) C.proc.civ., judecătoriile judecă cererile de evacuare.
Referitor la recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 94 din 22.07.2020, întemeiat pe
dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., reclamantul susţine, în esenţă, că prin art. 5 alin.
(1) lit. c) din Legea nr. 341/2004 (în vigoare la data încheierii contractului de concesiune),
legiuitorul a stipulat în mod imperativ, fără echivoc, faptul că au dreptul la concesionarea ori
închirierea cu prioritate, fără licitaţie, a unei suprafeţe de teren de până la 100 mp din domeniul
public pentru construirea unui spaţiu comercial sau de prestări de servicii, doar persoanele care
îndeplinesc condiţiile prezentei legi, respectiv persoanele care au obţinut titlul de „Luptător
pentru Victoria Revoluţiei din Decembrie 1989” sau persoanele care au calitatea de „urmaş de
erou-martir”, în această categorie de persoane nefiind inclusă „familia” pârâtului, „asociaţiile
familiale” sau „S.C. B. SRL".
În consecinţă, dreptul de a beneficia de concesionarea unui teren, în baza prevederilor
Legii nr. 341/2004, este un drept personal rezultat/dobândit în considerarea calităţii de „Luptător
pentru Victoria Revoluţiei din Decembrie 1989” şi „urmaş de erou-martir”. Or, această calitate nu
poate fi transmisă nici chiar familiei „prin acte între vii”, finalitatea dreptului la concesionarea
unui teren fără licitaţie publică fiind aceea ca persoanele care îndeplinesc condiţiile legii să
desfăşoare ele însele o activitate comercială sau de prestări servicii.

867
 În acest sens sunt şi prevederile Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 341/2004,
aprobate prin H.G. nr. 1412/2004, prin care se stipulează faptul că pentru acordarea dreptului la
concesionarea unui teren fără licitaţie publică pentru desfăşurarea unei activităţi comerciale sau
de prestări servicii solicitantul trebuie să facă dovada calităţii de Luptător pentru Victoria
Revoluţiei din Decembrie 1989 sau de urmaş de erou-martir.
Astfel, deşi instanţa de fond a reţinut în mod corect faptul că pârâtul nu a desfăşurat el
însuşi o activitate comercială, a dispus respingerea cererii de chemare în judecată deoarece
„familia pârâtului fie sub forma unor asociaţii familiale, fie, ulterior prin intermediul S.C. B. SRL
au desfăşurat activităţi comerciale în chioşcul amplasat pe terenul ce face obiectul contractului de
concesiune a cărui rezoluţiune se solicită”.
Or, familia pârâtului nu deţine titlul de „Luptător pentru Victoria Revoluţiei din
Decembrie 1989” sau „urmaş de erou-martir”.
În continuare, după expunerea situaţiei de fapt, recurentul arată că, din înscrisurile depuse
la dosarul cauzei, se poate observa faptul că, concesionarul A. nu a respectat clauza contractuală
stipulată expres la art. 17 lit. c) din contractul de concesiune, acesta nu a depus nici un înscris
prin care să combată susţinerile reclamantului, respectiv nu a făcut dovada că, în termenul maxim
de 12 luni de la data încheierii contractului - 29.01.2012 ar fi făcut vreun demers în vederea
obţinerii vreunei autorizaţii de construire pentru realizarea unei construcţii pe terenul concesionat
în scopul stipulat de prevederile art. 5 alin. 10 lit. c) din Legea n. 341/2004 (în vigoare la data
încheierii contractului de concesiune), respectiv acela de a desfăşura o actvitate comercială sau de
prestări servicii.
Instanţa de apel, în mod nelegal a susţinut faptul că această clauză contractuală a fost
respectată, motivând prin faptul că, „încă din anul 2003 pe terenul concesionat se afla amplasat
un chioşc pretins a fi in proprietatea intimatului pârât”.
Această susţinere a Curţii de Apel Timişoara este total nelegală, nu se poate reţine faptul
că, în speţă, concesionarul a îndeplinit clauza contractuală stipulată expres la art. 17 lit. c) din
contractul de concesiune, acesta trebuia să înceapă lucrarea la obiectivul de investiţii în termen de
maxim 12 luni de la data încheierii contractului, respectiv până cel târziu la data de 09.01.2013,
ceea ce nu s-a întâmplat.
Mai mult decât atât, pârâtul A. a formulat o acţiune în constatare, ce a format obiectul
dosarului nr. x/290/2017, înregistrat pe rolul Judecătoriei Reşiţa, prin care a solicitat ca instanţa
de judecată să constate că a dobândit dreptul de proprietate asupra unui chioşc pe terenul ce face
obiectul concesiunii, iar, în subsidiar, a solicitat intabularea dreptului de proprietate asupra
construcţiei astfel dobândit.
Prin sentinţa civilă nr. 2066/04.11.2019, Judecătoria Reşiţa a respins acţiunea, instanţa
reţinând faptul că „reclamantul nu a făcut dovada deţinerii unei autorizaţii de construire valabile
cu privire la construcţia edificată”. Împotriva acestei sentinţe a fost formulat apel de către
concesionarul A., iar Tribunalul Caraş Severin, prin decizia civilă nr. 320/2020 a respins cererea
de apel.
Având în vedere şi cele expuse mai sus, solicită admiterea recursului aşa cum a fost
formulat.
5. Apărările formulate de părţi
Intimatul-pârât a depus întâmpinare şi, ulterior, concluzii scrise, prin care a solicitat
respingerea recursului.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succedă.

868
 Prealabil analizei propriu zise a motivelor de recurs, instanţa reaminteşte că această cale
extraordinară de atac, a recursului, urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin.
(3) C.proc.civ. Aşadar, criticile formulate prin cererea de recurs vor fi analizate prin prisma
acestui deziderat şi numai în măsura în care pot fi subscrise şi se încadrează în motivele de casare
prevăzute de art. 488 alin. (1) C.proc.civ.
În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamant împotriva încheierii din 8.07.2020, prin
care acesta susţine că instanţa de apel a respins, în mod greşit, ca tardiv invocată, excepţia
necompetenţei materiale a instanţei de fond, Înalta Curte reţine că pct. 3 al art. 488 alin. (1)
C.proc.civ. are în vedere ipoteza în care hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea competenţei
de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii.
Conform art. 130 alin. (2) C.proc.civ., astfel cum erau în vigoare la momentul iniţierii
litigiului de faţă, 22.08.2019, necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie
invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal
citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii.
Art. 130 alin. (2) C.proc.civ. impune, din punct de vedere conceptual, ca atât instanţa, cât
şi părţile să invoce, cu prioritate, necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică şi abia
apoi se poate intra în cercetarea fondului pretenţiilor şi apărărilor formulate în cauză.
Respectarea în practică a obligaţiei de verificare cu prioritate a competenţei este asigurată
de dispoziţiile art. 131 C.proc.civ., care obligă instanţa să-şi verifice competenţa la primul termen
de judecată la care părţile sunt legal citate şi pot pune concluzii.
Dacă nu a fost invocată în termenul legal, excepţia necompetenţei materiale şi teritoriale
de ordine publică nu va mai putea fi invocată până la finalizarea procesului, nici în faza judecăţii
în primă instanţă, nici în căile de atac.
În cauză, în fond, la primul termen de judecată la care toate părţile au fost legal citate şi au
putut pune concluzii, 23.10.2019, Tribunalul Caraş Severin a invocat, din oficiu, excepţia de
necompetenţă materială procesuală a secţiei, în temeiul art.130 alin. (2) C.proc.civ., iar, prin
încheierea de la acea dată, a respins excepţia de necompetenţă.
Susţinerile recurentului în sensul că excepţia de necompetenţă materială a instanţei de
fond a fost invocată în termenul legal de către judecătorul instanţei de fond, cu respectarea
prevederilor art. 130 alin. (2) C.proc.civ., iar ulterior acestui moment, părţile aflate în litigiu pot
invoca această excepţie de ordine publică oricând, „în orice stare a procesului”, conform art. 247
alin. (1) C.proc.civ., nu pot fi primite.
Legiuitorul a stabilit un regim derogatoriu de la invocarea excepţiilor de ordine publică în
orice stare a pricinii, anume excepţia de necompetenţă materială şi excepţia teritorială exclusivă,
ca excepţii de ordine publică, nu pot fi invocate decât în condiţiile stabilite de art. 130 alin. (2)
C.proc.civ..
De altfel, în aplicarea art. 132 alin. (1) şi (2) C.proc.civ., dacă instanţa constată că este
competentă a soluţiona cauza, consemnează în cuprinsul încheierii temeiurile de drept ale acestei
constatări, respingând, în mod corespunzător, eventuala excepţie de necompetenţă invocată în
condiţiile legii. Încheierea astfel pronunţată are caracter interlocutoriu, deci leagă instanţa, care
nu mai poate reveni asupra sa. Încheierea poate fi atacată numai odată cu fondul.
În speţă, tribunalul a apreciat că are competenţa de a soluţiona cauza, iar reclamantul a
invocat-o, ca excepţie de ordine publică, abia în cursul soluţionării apelului, astfel încât, faţă de
dispoziţiile imperative ale art. 130 alin. (2) C.proc.civ., reclamantul nu mai putea invoca excepţia
necompetenţei materiale sau teritoriale exclusive a primei instanţe. Această excepţie ar fi putut fi
invocată ca motiv de apel sau recurs, dar numai în condiţiile în care una dintre părţi ar fi invocat
869
excepţia necompetenţei materiale ori teritoriale exclusive la prima instanţă, iar instanţa ar fi
respins-o sau ar fi omis să se pronunţe asupra acesteia.
De altfel, când este vorba de necompetenţa primei instanţe, iar hotărârea recurată este
pronunţată de instanţa de apel, cum este cazul în speţă, motivul de casare prevăzut de art. 488
alin. (1) pct. 3 C.proc.civ. poate fi valorificat numai în condiţiile alin. (2) din acelaşi articol şi
anume necompetenţa primei instanţe a fost invocată ca motiv de apel, după ce anterior fusese
invocată în condiţiile legii şi în faţa primei instanţe, iar instanţa de apel a respins-o ori a omis să
se pronunţe asupra ei.
Ca atare, în cauză, reclamantul, potrivit dispoziţiilor legale, nu poate invoca drept motiv
de casare pronunţarea hotărârii cu încălcarea competenţei absolute a altei instanţe.
Prin urmare, Înalta Curte constată că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 488 alin.
(1) pct. 3 C.proc.civ., criticile sub acest aspect nefiind întemeiate.
În ceea ce priveşte criticile formulate de către recurent în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8
C.proc.civ., ce vizează decizia nr. 94 din 22.07.2020, este necesar a fi subliniat că recursul
reprezintă o cale de atac extraordinară a cărui trăsătură esenţială este înscrisă în partea
introductivă a art. 488 alin. (1) din C.proc.civ., anume aceea că permite realizarea unui control
judiciar limitat la aspectele de nelegalitate (a deciziei atacate pe această cale) care sunt
susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1-8 al art. 488 alin. (1) din
C.proc.civ.
În lumina exigenţelor care rezidă din menţionatele reglementări legale imperative, instanţa
de recurs nu poate analiza aspecte pe care părţile ce promovează această cale de atac înţeleg să le
invoce cu depăşirea limitelor în care este permis controlul judiciar, respectiv acele critici care tind
a reliefa greşita interpretare a probelor sau lipsa de temeinicie a judecăţii realizate de instanţa
ierarhic inferioară.
Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte
constată că nu pot forma suportul unei analize, în această etapă procesuală, criticile expuse de
recurent cu privire la modul în care instanţa de apel a analizat probele (înscrisurile) şi cele
referitoare la situaţia de fapt stabilită în urma acestei analize a probatoriului administrat în etapele
procesuale anterioare.
Sub acest aspect, în speţă, din memoriul de recurs nu reies critici care să poată fi încadrate
în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C.proc.civ., din perspectiva ipotezei prevăzute de pct.
8 al articolului menţionat, invocate formal de recurent, ci în esenţă, se fac susţineri care nu
reprezintă veritabile critici de nelegalitate, ci privesc elemente ale situaţiei de fapt contestate de
recurent.
Astfel, deşi recurentul afirmă că decizia atacată ar fi fost dată cu încălcarea sau aplicarea
greşită a normelor de drept material, făcând referire la aplicarea pretins greşită a prevederilor art.
5 lit. c) din Legea nr. 341/2004, acesta nu aduce nicio critică propriu-zisă hotărârii instanţei de
apel, ci se limitează la a reda textele legale pretins încălcate şi a relata situaţia de fapt, contestând
interpretarea, pretins greşită, a probatoriului administrat, cu referire la existenţa sau nu a unui
spaţiu comercial pe terenul concesionat pârâtului şi a desfăşurării sau nu de activităţi comerciale
de către pârât în chioşcul amplasat pe terenul ce face obiectul contractului de concesiune a cărui
rezoluţiune se solicită, în raport cu art. 17 lit. c) din contractul de concesiune.
Or, aceste aspecte ţin de netemeinicie şi de apreciere a probelor administrate, recurentul
tinzând, prin criticile invocate, la schimbarea situaţiei de fapt, neputând forma obiectul
controlului de legalitate al instanţei de recurs.
Prin urmare, instanţa de recurs nu are a examina aceste critici de netemeinicie.

870
 De asemenea, prin cererea de recurs, recurentul-reclamant a făcut ample referiri la
aspectele de fapt ale judecăţii, reluând în acest sens pasaje ample care se regăsesc în apărările
formulate prin motivele din apel şi cele prezentate în faţa primei instanţe.
Or, reproducerea, prin cererea de recurs, a stării de fapt şi a actelor normative care au stat
la baza cererii de chemare în judecată, nu se constituie într-o critică de nelegalitate a deciziei.
În consecinţă, criticile reclamantului formulate împotriva deciziei recurate nu se
încadrează în ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte a respins recursul ca nefondat.

23. Cerere de reexaminare a taxei judiciare de timbru. Caracterul definitiv al încheierii de

respingere a cererii. Efecte

O.U.G. nr. 80/2013, art. 31 alin. (2), art. 36 alin. (1), art. 38
C. proc. civ., art. 98 alin. (3)

În cazul în care cererea de reexaminare a taxei judiciare de timbru formulată de

reclamant a fost respinsă, încheierea de respingere dobândind caracter definitiv, este legală
soluția instanței de respingere a excepției insuficientei timbrări a cererii de chemare în judecată
invocată de pârât întrucât nu se poate ignora efectul acestei încheieri în ceea ce privește
cuantumul taxei judiciare de timbru.
Este incontestabil faptul că există două proceduri diferite, dintre care una îi conferă doar
reclamantului posibilitatea de a contesta valoarea taxei judiciare de timbru stabilită de instanţă,
prin formularea unei cereri de reexaminare, iar alta care îi conferă oricărei alte părţi dreptul de
a contesta valoarea obiectului cererii, pe calea invocării excepţiei insuficientei timbrări, însă, în
acelaşi timp, nu se poate ignora existenţa unei hotărâri definitive care a fost obţinută în una
dintre cele două căi, pentru că, cel puţin teoretic, putea fi stabilită întâi valoarea obiectului
cererii introductive şi după aceea să existe o cerere de reexaminare la modul de stabilire a taxei
judiciare de timbru, or, în această situaţie ar fi fost determinantă hotărârea prin care s-a stabilit
valoarea obiectului cererii introductive.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 2330 din 4 noiembrie 2021

A.Obiectul cererii de chemare în judecată

1.Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureş,
Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/100/2019, reclamantul A. a
chemat în judecată pe pârâţii SC B. SRL, C. şi D., solicitând instanţei ca prin sentinţa ce o va
pronunţa să o oblige pe pârâtă, în principal, să încheie cu reclamantul un contract de cesiune fără
plată, pentru acţiunile care le deţine la SC E. SA, iar, în subsidiar, să pronunţe o hotărâre care să
ţină loc de contract de cesiune a acţiunilor pe care SC B. SRL le deţine la SC E. SA.
2.Prima instanţă a stabilit în sarcina reclamantului obligaţia de a achita suma de 61.187,77
lei, cu titlu de taxă judiciară de timbru. Cererea de ajutor public judiciar formulată de reclamant a
fost respinsă prin încheierea pronunţată în Camera de Consiliu din 3 septembrie 2019. Cererea de
reexaminare formulată de reclamant împotriva acestei încheieri a fost admisă prin încheierea nr.
1411 din 15 noiembrie 2019 şi s-a dispus eşalonarea taxei de timbru în 19 rate a câte 3060 lei şi
ultima rată de 3047,77 lei, achitate începând cu luna noiembrie 2019.
871
 3.Pârâta SC B. SRL a depus la dosarul cauzei o întâmpinare prin care a solicitat
respingerea cererii de chemare în judecată, dar şi cerere reconvenţională prin care a solicitat, în
principal, constatarea nulităţii absolute a contractului de asociere autentificat de BNP F., sub nr.
242 din 4 martie 2019, iar în subsidiar, anularea contractului de asociere.
Prin cererea reconvenţională, pârâta SC B. SRL a solicitat introducerea în cauză, în
calitate de pârâţi, a numiţilor G., H. şi I.
4.Prin încheierea civilă din 01.07.2020 pronunţată de Tribunalul Maramureş în dosarul nr.
x/100/2019 s-a respins excepţia insuficientei timbrări a cererii de chemare în judecată.
B. Hotărârea primei instanţe
5.Prin sentinţa civilă nr. 1181/4.11.2020 pronunţată de Tribunalul Maramureş în dosarul
nr. x/100/2019 s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârâtul -
reconvenţional H.
S-a admis acţiunea civilă formulată şi precizată de reclamantul A. în contradictoriu cu
pârâta SC B. SRL, pârâta SC B. SRL fiind obligată la încheierea cu reclamantul a contractului de
cesiune fără plată a acţiunilor pe care pârâta le deţine la SC E. SA, în caz contrar, prezenta
hotărâre ţinând loc de act de cesiune a părţilor sociale.
S-a respins cererea reconvenţională formulată de SC B. SRL în contradictoriu cu pârâţii
reconvenţionali A., G., H. şi I.
Pârâta SC B. SRL a fost obligată să plătească reclamantului A. suma de 61.187,77 lei cu
titlu de cheltuieli de judecată.
C.Calea de atac împotriva hotărârii primei instanţe
6.Împotriva încheierii civile din 01.07.2020 şi a sentinţei civile nr. 1181/04.11.2020,
pronunţate de Tribunalul Maramureş în dosarul nr. X/100/2019 B. S.R.L. a formulat apel,
solicitând, în principal, anularea sentinţei apelată şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei
instanţe şi, în subsidiar, schimbarea, în tot, a sentinţei apelate, în sensul admiterii cererii
reconvenţionale şi respingerii cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.
D. Hotărârea instanţei de apel
7.Prin decizia nr. 291 din 27 mai 2021 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, Secţia a II-a
civilă, a fost respins apelul declarat împotriva Încheierii de şedinţă de la data de 01.07.2020
pronunţată de Tribunalul Maramureş în dosarul nr. x/100/2019.
A fost admis apelul declarat de apelanta SC B. SRL împotriva sentinţei civile nr. 1181,
pronunţată la data de 04.11.2020 de Tribunalul Maramureş în dosarul nr. x/100/2019, pe care o
anulat-o în parte şi, în consecinţă, a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
A fost păstrată soluţia Tribunalului referitoare la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive
invocată de pârâtul reconvenţional H.
E.Considerentele instanţei de apel
8. În urma precizării valorii obiectului cererii, prima instanţă a stabilit, prin rezoluţia din
data de 08.08.2019, că reclamantul datorează o taxă judiciară de timbru în cuantum de 61.187,77
lei. Preţuirea cererii în vederea determinării taxei judiciare de timbru s-a realizat în conformitate
cu prevederile 31 alin. 1 şi 2 din O.U.G. nr. 80/2013 şi art. 98 alin. 3 noul C. proc. civ., date fiind
contestaţiile şi obiecţiunile ridicate cu privire la valoarea acţiunilor litigioase, prin notele scrise şi
poziţiile procesuale depuse la filele 45-52, f. 98, f. 169.
9. Valoarea obiectului cererii se stabileşte de către reclamant, care, potrivit art. 194 lit. c)
noul C. proc. civ., trebuie să indice în cererea de chemare în judecată obiectul acestuia şi valoarea
lui, după preţuirea sa, precum şi modul de calcul prin care s-a ajuns la determinarea acestei
valori, cu indicarea înscrisurilor corespunzătoare. Instanţa de apel a constatat că noul Cod de
procedură civilă consacră posibilitatea contestării evaluării făcute de reclamant, doar că legea
872
limitează mijloacele de probă pentru stabilirea valorii obiectului cererii la înscrisuri şi explicaţiile
părţilor, nefiind permisă şi administrarea altor mijloace de probă, cum ar fi expertiza.
10. Raportarea reclamantului, validată de prima instanţă, la valoarea nominală de 2,5 lei
/acţiune este una rezonabilă, deoarece se are în vedere un indice obiectiv, celelalte valori indicate,
respectiv 3,73 lei, 5,93 lei si 10,60 lei/acţiune fiind contestate. Cum valoarea cererii era
contestată, prima instanţă era obligată să facă o estimare a valorii cererii, pe baza elementelor de
fapt de care dispunea, rezultate din înscrisurile depuse şi din explicaţiile părţilor, fără a fi necesar
să dispună de probe certe din care să rezulte o anumită valoare. Separat de aceasta, rapoartele de
expertiză evaluatorie au natură extrajudiciară astfel că prima instanţă nu era obligată să le ia în
considerare.
11. Referitor la cuantumul taxei judiciare de timbru datorate pentru judecata în primă
instanţă, instanţa de apel a constatat că intimatul-reclamant a contestat modul de stabilire a
cuantumului taxei judiciare de timbru, în temeiul dispoziţiilor art. 39 alin. 1 din O.U.G. nr.
80/2013, în termen de 3 zile, prin intermediul căii de atac specifice în această materie, respectiv
cererea de reexaminare, iar prin încheierea civilă nr. 1036 din 23.08.2019 pronunţată în dosarul
nr. x/100/2019/a2 s-a statuat asupra caracterului nefondat al acesteia.
12. Ulterior, reclamantul a formulat cerere de ajutor public judiciar, dar prin încheierea
pronunţată în 03.09.2019, în dosarul x/100/2019/a3 al Tribunalului Maramureş, s-a respins
cererea de ajutor public judiciar formulată de către petentul A., iar prin încheierea civilă nr. 1411
din 15.11.2019 pronunţată în dosarul nr. x/100/2019/a3.1 al Tribunalului Maramureş s-a admis,
în parte, cererea de reexaminare formulată de petentul A., împotriva Încheierii pronunţate la data
de 03.09.2019, în dosarul nr. x/100/2019/a3.1 şi, pe cale de consecinţă, s-a admis, în parte,
cererea de ajutor public judiciar şi s-a eşalonat plata taxei judiciare de timbru în cuantum de
61.187,77 lei stabilită în dosarul nr. x/100/2019, în 20 de rate lunare, din care primele 19 rate în
cuantum de 3060 lei fiecare, iar ultima rată în cuantum de 3047,77 lei, care se vor achita
începând cu luna noiembrie 2019, până la data de 30 a fiecărei luni.
13. Caracterul definitiv al încheierii nr. 1036 din 23.08.2019 pronunţată în dosarul nr.
x/100/2019/a2 nu poate determina o altă cenzură, prin intermediul apelului, cu privire la greşita
aplicare a prevederilor art. 3 şi art. 31 din O.U.G. nr. 80/2013, deoarece încheierea de
reexaminare a taxei de timbru are deja caracter definitiv, consfinţit de lege prin art. 39 alin. 2 din
acelaşi act normativ.
14. De altfel, prin Decizia nr. 7/2014, ÎCCJ a stabilit, cu caracter obligatoriu, prin
mecanismul recursului în interesul legii, de unificare a practicii judiciare, că ,,în interpretarea şi
aplicarea dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 146/1997, cu modificările şi completările ulterioare,
partea în sarcina căreia s-a stabilit obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru poate formula
critici care să vizeze caracterul timbrabil al cererii de chemare în judecată exclusiv în cadrul
cererii de reexaminare, neputând supune astfel de critici controlului judiciar prin intermediul
apelului sau recursului.” Această interpretare îşi menţine actualitatea, pentru identitate de raţiune,
de vreme ce noul act normativ, O.U.G. nr. 80/2013, păstrează arhitectura căii de atac specifice în
această materie, respectiv cererea de reexaminare, în aceleaşi coordonate ca vechea reglementare.
15. Criticile aduse încheierii din şedinţa publică din data de 1 iulie 2020 referitoare la
soluţia greşită dată excepţiei insuficientei timbrări a cererii de chemare în judecată nu pot fi
analizate nici din perspectiva dispoziţiilor art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013, deoarece premisa
aplicării acestui text de lege exclude situaţia în care modul de determinare a taxei judiciare a
format obiectul unor dezbateri contradictorii în faţa primei instanţe, tranşate prin mecanismul
reexaminării reglementat de art. 39 din O.U.G. nr. 80/2013. În situaţia de faţă nu este vorba
despre o simplă constatare a instanţei de apel că în faţa primei instanţe nu a fost plătită taxa
873
judiciară de timbru în cuantumul legal, ci despre o solicitare expresă a apelantei de a repune în
discuţie valoarea cererii deduse judecăţii şi a ignora efectul definitiv produs de încheierea civilă
nr. 1036 din 23.08.2019 pronunţată în dosarul nr. x/100/2019/a2 al Tribunalului Maramureş
asupra acestui aspect.
16. Împrejurarea că apelanta pârâtă nu a avut acces în faţa primei instanţe la o cale de atac
pentru a contesta modalitatea de determinare a cuantumului taxei de timbru, cererea de
reexaminare fiind rezervată exclusiv reclamantului, nu este de natură să afecteze procedura
judiciară echitabilă, astfel cum aceasta este înţeleasă, în termenii reglementaţi de dispoziţiile art.
6 parag. 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale,
deoarece sarcina pecuniară îi incumba reclamantului. Apelantei i-a profitat, în mod indirect,
împrejurarea stabilirii unui cuantum mai redus al taxei judiciare de timbru în faţa primei instanţe,
cunoscut fiind faptul că în apel taxarea s-a realizat cu 50% din taxa datorată la suma contestată,
care în cazul concret dedus judecăţii a coincis cu evaluarea indicată de reclamant de 2,5 lei per
acţiune, cea mai mică dintre valorile vehiculate.
F.Calea de atac împotriva hotărârii instanţei de apel
17. Împotriva acestei decizii a declarat apel pârâta B. S.R.L. aducând deciziei recurate
critici privind modul de soluţionare a excepţiei insuficientei timbrări a cererii de chemare în
judecată, arătând că aceste critici se încadrează în prevederile art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ.
18. Astfel, valoarea obiectului cererii introductive a fost precizată de reclamant prin
raportare la valoarea nominală a acţiunilor E. SA din momentul constituirii acestei societăţi,
anume 2,50 lei/acţiune. B. S.R.L. a invocat excepţia insuficientei timbrări, argumentând că
valoarea indicată de reclamant nu este valoarea reală a obiectului cererii, argumentând că
valoarea nominală a acestora a crescut.
19. În faţa primei instanţe, această excepţie a fost respinsă prin încheierea din 1 iulie
2020, iar împotriva acestei încheieri a declarat apel pârâta B. S.R.L., care a fost respins prin
decizia recurată.
20. Recurenta-pârâtă a susţinut că hotărârea instanţei de apel este dată cu încălcarea
regulilor de procedură privind obligativitatea timbrării cererilor de chemare în judecată, respectiv
a dispoziţiilor art. 1, art. 31 alin. 2, art. 36 alin. 1 şi art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013.
21. Deşi valoarea acţiunilor indicată de reclamant a fost contestată, depunându-se la
dosarul cauzei dovezi privind valoarea mai mare a acţiunilor E. SA, rezultată din alte dosare,
instanţa de apel nu a ţinut cont de acestea.
22. S-a mai susţinut că instanţa de apel nu a realizat faptul că există două proceduri
diferite, una care îi conferă doar reclamantului posibilitatea de a contesta valoarea taxei de timbru
stabilită de instanţă, prin formularea unei cereri de reexaminare, iar alta, care îi conferă oricărei
alte părţi dreptul de a contesta valoarea obiectului cererii, pe calea invocării excepţiei
insuficientei timbrări, aşa cum a făcut recurenta-pârâtă prin întâmpinare.
23. De asemenea, s-a mai arătat că această soluţie a instanţei de apel încalcă şi prevederile
art. 31 alin. 2, precum şi pe cele ale art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013.
24. S-a mai subliniat faptul că a fost încălcate prevederile art. 36 alin. 1 din O.U.G. nr.
80/2013 care permit instanţei să pună în vedere reclamantului să achite suma datorată
suplimentar, dacă în cursul procesului au apărut elemente care determină o valoare mai mare
obiectului cererii.
25. Sub un alt aspect s-a arătat faptul că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 98 alin.
3 C. proc. civ., atunci când a apreciat că acesta exclude probarea valorii obiectului cererii printr-
un raport de expertiză, scopul legiuitorului nefiind acela de a interzice stabilirea valorii cererii pe
baza unui raport de expertiză, ci doar celeritatea soluţionării dosarului prin evitarea administrării
874
unei expertize judiciare pentru stabilirea valorii obiectului cererii, însă în cauză, raportul de
expertiză extrajudiciară nu putea conduce la tergiversarea soluţionării cauzei şi putea constitui
probă în dosar.
26. Totodată, s-a arătat faptul că este incident în cauză şi motivul de casare prevăzut de
art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ., sub aspectul că, deşi, pe de o parte, instanţa de apel a reţinut că
pârâta-recurentă avea posibilitatea contestării evaluării făcute de reclamant şi că prima instanţă
era obligată să facă o estimare a valorii cererii, pe de altă parte, a reţinut caracterul definitiv al
încheierii nr. 1036 din 23 august 2019, fapt ce ar veni în contradicţie cu prima constatare.
G. Considerentele instanţei de recurs
27. Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a
constatat că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
28. Recurentul a susţinut că instanţa de apel nu a soluţionat în mod corect excepţia
insuficientei timbrări cu taxă judiciară de timbru, însă această susţinere nu poate fi reţinută.
29. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 31 alin. 2 din O.U.G. nr. 80/2013, valoarea la care se
calculează taxele judiciare de timbru în funcţie de valoarea obiectului cererii este cea prevăzută în
cerere, iar dacă valoarea este contestată sau apreciată de instanţă ca vădit derizorie, evaluarea se
face în condiţiile art. 98 C. proc. civ., adică, după cum arată alin. 3 al acestui din urmă articol,
valoarea se stabileşte după înscrisurile prezentate şi explicaţiile date de părţi.
30. Instanţa de apel a arătat că prima instanţă a analizat toate aceste aspecte şi că a
respectat aceste prevederi legale. Faptul că valoarea acţiunilor E. SA ar fi crescut faţă de valoarea
indicată de reclamant în cererea introductivă şi că ar fi aplicabile prevederile art. 36 alin. 1 din
O.U.G. nr. 80/2013, reprezintă doar opinia recurentei-pârâte, însă, instanţa de apel şi-a motivat
decizia de respingere a apelului sub acest aspect, arătând că, în condiţiile date, prima instanţă nu
avea la îndemână alte înscrisuri şi explicaţii ale părţilor decât cele existente la dosarul cauzei,
legat de evaluarea obiectului cererii introductive.
31. De altfel, recurenta-intimată nu arată, în concret, în ce constă nelegalitatea deciziei
recurate, fiind mai degrabă nemulţumită de starea de fapt reţinută de instanţa de apel cu privire la
cererea introductivă a reclamantului, relativ la valoarea obiectului acestei cereri.
32. Faptul că art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013 prevede posibilitatea ca instanţa
judecătorească, învestită cu soluţionarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare, să poată
constata că în fazele procesuale anterioare taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul
legal, nu înseamnă că are şi o obligaţie de a constata acest lucru, în mod automat, fără o
examinare concretă a situaţiei, or, în speţa de faţă instanţa de apel a examinat critica formulată şi
a constatat că valoarea obiectului cererii a fost stabilită în mod legal, prin urmare şi taxa judiciară
de timbru a fost stabilită în mod legal.
33. Nu se poate reţine critica cu privire la faptul că instanţa de apel nu ar fi realizat că
există două proceduri diferite, una care-i conferă doar reclamantului posibilitatea de a contesta
valoarea taxei judiciare de timbru stabilită de instanţă, prin formularea unei cereri de
reexaminare, iar alta, care-i conferă oricărei alte părţi dreptul de a contesta valoarea obiectului
cererii, pe calea invocării excepţiei insuficientei timbrări cu taxă judiciară de timbru, ci
dimpotrivă, se poate constata că instanţa de apel chiar a explicat că există două proceduri
distincte, arătând de ce, în mod temeinic şi legal i s-a respins pârâtei, încă în faţa primei instanţe,
această excepţie, menţionând, în plus, că în speţa de faţă a intervenit caracterul definitiv al
încheierii nr. 1036 din 23 august 2019, prin care a fost respinsă cererea de reexaminare a taxei
judiciare de timbru.

875
 34. Nu poate fi reţinută nici critica cu privire la greşita interpretare şi aplicare a
dispoziţiilor art. 98 alin. 3 C. proc. civ., în ce priveşte acceptarea ca probă a unui raport de
expertiză judiciară relativ la valoarea acţiunilor E. SA, la un moment dat.
35. Astfel, instanţa de apel a arătat, în mod legal, că, potrivit dispoziţiilor art. 98 alin. 3 C.
proc. civ., în caz de contestaţie valoarea obiectului cererii introductive se stabileşte după
înscrisurile şi explicaţiile date de părţi, or, instanţa de apel a avut în vedere tocmai înscrisurile
aflate la dosarul cauzei, un raport de expertiză extrajudiciară neputând fi considerat „explicaţie
dată de părţi”.
36. Nu poate fi reţinută nici critica privind incidenţa motivului de casare prevăzut de art.
488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ., sub aspectul existenţei unor motive contradictorii, deoarece
instanţa de apel a făcut o analiză a criticilor formulate de apelanta-pârâtă (recurenta-pârâtă din
cauza de faţă), cu privire la respingerea excepţiei insuficientei timbrări cu taxă judiciară de
timbru, arătând, pe fond, de ce nu a putut fi admisă o astfel de cerere, arătând, totodată, în plus,
că aceasta, în condiţiile speţei de faţă, ar fi contravenit şi caracterului definitiv al încheierii nr.
1036 din 23 august 2019, în motivarea instanţei de apel neexistând nicio contradicţie sub acest
aspect.
37. Instanţa de apel a arătat pe larg, invocând şi decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie pronunţate în cadrul mecanismului de unificare a practicii judiciare, de ce nu se poate
ignora efectul încheierii definitive nr. 1036 din 23 august 2019, prin care s-a stabilit, în mod
definitiv, cuantumul taxei judiciare de timbru.
38. Este incontestabil faptul că există două proceduri diferite, dintre care una îi conferă
doar reclamantului posibilitatea de a contesta valoarea taxei judiciare de timbru stabilită de
instanţă, prin formularea unei cereri de reexaminare, iar alta care îi conferă oricărei alte părţi
dreptul de a contesta valoarea obiectului cererii, pe calea invocării excepţiei insuficientei
timbrări, însă, în acelaşi timp, nu se poate ignora existenţa unei hotărâri definitive care a fost
obţinută în una dintre cele două căi, pentru că, cel puţin teoretic, putea fi stabilită întâi valoarea
obiectului cererii introductive şi după aceea să existe o cerere de reexaminare la modul de
stabilire a taxei judiciare de timbru, or, în această situaţie ar fi fost determinantă hotărârea prin
care s-a stabilit valoarea obiectului cererii introductive.
39. Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 496 şi art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte
a respins recursul, ca nefondat.

876
24. Suspendarea judecății apelului, în al doilea ciclu procesual, în temeiul art. 244 alin. (1)
pct. 1 din Codul de procedură civilă din 1865. Recurs împotriva încheierii de suspendare.
Respectarea limitelor casării. Imposibilitatea opunerii autorității de lucru judecat a unei
hotărâri prin care s-a soluționat un alt litigiu. Obligația limitării criticilor la măsura
suspendării judecății

C. proc. civ. 1865, art. 244 alin. (1) pct. 1

C.proc.civ., art. 413 alin. (1) pct. 1, art. 425 alin. (1) lit. b), art. 501 alin. (3)
Legea nr. 85/2006, art. 86 alin. (1)
C.civ, art. 198

În cazul în care, în al doilea ciclu procesual, în apel s-a dispus măsura suspendării
judecării cauzei în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. 1865, nu se poate considera că
instanța de apel a încălcat limitele casării stabilite de instanța de recurs prin decizia pronunțată
în primul ciclu procesual prin care s-au admis recursurile declarate de părți, iar cauza a fost
trimisă spre o nouă judecată aceleiași instanțe, întrucât această măsură reprezintă un incident
procedural la îndemâna instanței de judecată, care apreciază asupra necesităţii întreruperii
vremelnice a judecăţii atunci când dezlegarea pricinii atârnă, în tot sau în parte, de existenţa sau
inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi.
În recursul împotriva încheierii prin care s-a soluţionat un incident procedural fără a se
dezlega fondul litigiului, respectiv a fost suspendată judecata cauzei, nu se poate opune
autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri, prin care s-a soluţionat un alt litigiu.
Prin motivele de casare invocate recurenta trebuie să argumenteze juridic nelegalitatea
invocată, prin indicarea dispoziţiilor legale pretins încălcate ori greşit aplicate de instanţă şi
prin precizarea eventualelor greşeli săvârşite de instanţa de apel în legătură cu dispoziţiile
legale menţionate.
Prin urmare, recurenta trebuie să-şi limiteze criticile la măsura suspendării judecării
cauzei şi nu să antameze fondul litigiului, prin invocarea autorităţii de lucru judecat a unei alte
hotărâri.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 1495 din 15 iunie 2021

1. Prin cererea înregistrată la 7 mai 2014 pe rolul Tribunalului Iași, Secţia a II-a civilă, de
contencios administrativ şi fiscal, în materia faliment, sub nr. x/99/2012/a35, reclamanta A. S.A.
Iaşi, prin lichidator judiciar B. S.P.R.L., a solicitat în contradictoriu cu Municipiul Iaşi
constatarea încetării de drept a contractului de locaţiune nr. 86009 din 10.10.2011, care a
intervenit în conformitate cu dispoziţiile art. 86 alin. (1) din Legea nr. 85 din 2006 privind
procedura insolvenţei, obligarea pârâtului la predarea bunurilor care au făcut obiectul
contractului, precum şi la plata daunelor moratorii până la data îndeplinirii efective a obligaţiei de
predare.
Prin încheierea din 18 noiembrie 2014, pronunţată de Tribunalul Iaşi, Secţia a II-a civilă,
de contencios administrativ şi fiscal, în complet de faliment, s-a dispus transpunerea cauzei la
completul D8 comercial, raportat la calificarea dată de instanţă cererii de chemare în judecată,
aceasta urmând a fi soluţionată potrivit dreptului comun, în cadrul Secţiei a II-a civilă -

877
contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Iaşi. Dosarul a fost înregistrat sub nr.
x/99/2012/a35*.
Din verificarea actelor dosarului, rezultă că, prin sentinţa civilă nr. 679 din 17 aprilie 2012
a Tribunalului Iaşi, s-a deschis procedura generală a insolvenţei împotriva debitoarei A. S.A. Iaşi,
iar prin sentinţa civilă nr. 461 din 11 martie 2014 a Tribunalului Iaşi s-a dispus începerea
procedurii generale a falimentului debitoarei, desemnând ca lichidator judiciar pe B. SPRL.
Prin sentinţa civilă nr. 303 din 2 iunie 2015 a Tribunalului Iaşi, Secţia a II-a civilă, de
contencios administrativ şi fiscal, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A. S.A.
Iaşi prin lichidator judiciar B. S.P.R.L şi, în consecinţă, s-a constatat încetat de drept, în
conformitate cu dispoziţiile art. 86 alin. (1) din Legea nr. 85 din 2006, contractul de locaţiune
înregistrat sub nr. 86009 din 10 octombrie 2011. Totodată, s-a dispus restituirea către reclamantul
locator a bunurilor ce au format obiectul contractului de locaţiune, menţionate în Anexa 1 la
procesul-verbal de predare primire din 19 octombrie 2011. A fost respinsă cererea având ca
obiect obligarea pârâtului la plata de daune moratorii, constând în dobânda legală calculată de la
data de 05 mai 2014 si până la data îndeplinirii efective a obligaţiei de predare a bunurilor.
2. Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta A. S.A. Iaşi prin lichidator
judiciar B. S.P.R.L. şi pârâtul Municipiul Iaşi.
Prin decizia nr. 12/2016 din 13 ianuarie 2016, Curtea de Apel Iaşi, Secţia civilă, a respins
apelurile declarate de reclamantă şi de pârât şi a menţinut ca fiind temeinică şi legală sentinţa
atacată.
3. La 11 martie 2016, atât reclamanta, cât şi pârâtul au formulat recurs împotriva deciziei
nr. 12/2016 din 13 ianuarie 2016 a Curţii de Apel Iaşi, Secţia civilă.
Prin decizia nr. 1495 din 3 martie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a
civilă, a admis recursurile declarate de reclamantă şi pârâtă împotriva deciziei nr. 12/2016 din 13
ianuarie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, Secţia civilă, pe care a casat-o şi a trimis cauza
spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe, care, în rejudecarea cauzei, urma să analizeze criticile
privind inadmisibilitatea acţiunii în constatare, data punerii în întârziere a pârâtului, precum şi
valoarea prejudiciului, în conformitate cu datele concrete ale cauzei şi regulile stabilite prin
dispoziţiile legale analizate
4. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Iași, Secția civilă, sub nr.
x/99/2012/a35**.
La 9 septembrie 2020, apelantul-pârât Municipiul Iași, prin primar, a solicitat suspendarea
cauzei în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. de la 1865 până la soluționarea definitivă a
cauzelor înregistrate sub nr. y/99/2019 și nr. z/99/2019, aflate pe rolul Tribunalului Iași.
Prin încheierea din 17 septembrie 2020, Curtea de Apel Iași, Secția civilă, în temeiul
dispozițiilor art. 244 alin. (l) pct. 1 C. proc. civ. de la 1865, a suspendat judecata apelurilor
formulate de reclamanta A. S.A. Iaşi, prin lichidatorul judiciar B. S.A., şi pârâta Municipiul Iași,
prin primar, împotriva sentinței civile nr. 303 din 2 iunie 2015 a Tribunalului Iași, Secţia a II-a
civilă, de contencios administrativ şi fiscal, până la soluționarea definitivă a cauzelor înregistrate
sub nr. y/99/2019 și nr. z/99/2019, aflate pe rolul Tribunalului Iași.
În esenţă, Curtea a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 244 alin. (l) pct.
1 C. proc. civ. de la 1865, pentru a dispune suspendarea, dezlegarea prezentei pricini depinzând
de soluţionarea dosarelor menţionate, prin care se contestă valabilitatea actelor de proprietate ale
apelantei reclamante A. S.A. Iaşi.
5. Împotriva încheierii din 17 septembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Iași, Secția
civilă, a formulat recurs reclamanta A. S.A. Iaşi, prin lichidatorul judiciar B. S.A. în temeiul art.

878
488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea încheierii atacate şi
trimiterea cauzei la Curtea de Apel Iași, Secția civilă, în vederea continuării judecăţii.
În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.,
recurenta a subliniat că, în mod eronat, instanța de apel a făcut aplicarea Codului de procedură
civilă de la 1865 când, în realitate, în cauză sunt aplicabile dispozițiile Noului Cod de procedură
civilă.
Recurenta a susținut că suspendarea judecății s-a făcut cu nesocotirea limitelor casării,
stabilite prin Decizia nr. 496 din 03.03.2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,
Secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/99/2012/a35*, fiind astfel incident motivul de casare prevăzut
de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.
Recurenta a subliniat că în hotărârea de casare au fost stabilite, în mod clar, limitele
rejudecării apelurilor, cauza fiind timisă spre rejudecare pentru analizarea criticilor privind
inadmisiblitatea acțiunii în constatare, stabilirea datei punerii în întârziere a Municipiului Iași și
stabilirea valorii prejudiciului.
Or, niciunul dintre aceste aspecte nu depinde, în tot sau în parte, de modalitatea de
soluționare a unor acțiuni prin care Municipiul Iași invocă nulitatea societății sau solicită
constatarea unui drept de proprietate asupra unor bunuri.
În susţinerea motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta a arătat
că suspendarea judecății s-a făcut cu nesocotirea autorității unei hotărâri judecătorești definitive
și irevocabile, respectiv decizia nr. 649/2019 din 21 martie 2019, pronunţată în dosarul
x/99/2012, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție, Secţia I-a civilă a stabilit dreptul de
proprietate asupra celor două termocentrale în favoarea sa.
Recurenta a precizat că dreptul său de proprietate a fost consfințit printr-o hotărâre
judecătorească irevocabilă, în timp ce intimatul Municipiul Iași opune o simplă cerere de
chemare în judecată.
Având în vedere hotărârea judecătorească opozabilă părților, prin care se recunoaște
calitatea de proprietar pe care aceasta o are asupra bunurilor, recurenta apreciază că un simplu
litigiu introdus de partea adversă nu poate contracara efectele unei hotărâri judecătorești
irevocabile.
Recurenta a mai susținut că suspendarea cauzei a fost dispusă în mod neîntemeiat, în
condițiile în care, spre deosebire de cererile anterioare de suspendare, la momentul actual
niciunul dintre litigiile invocate de Municipiul Iași nu are repercusiuni directe asupra validității
contractului de locațiune nr. 86009/10.10.2011, fiind incidente din această perspectivă
dispozițiile art. 488 pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.
În situaţia de față, nulitatea societății A. S.A. Iaşi, chiar dacă ar fi constatată, nu ar putea
produce efecte mutatis mutandis asupra tuturor actelor juridice subsecvente încheiate, deoarece în
dreptul civil efectele nulității unui act juridic sunt limitate.
În acest sens, recurenta a subliniat că instanța de apel avea obligația de a reevalua situația
și de a face o analiză actuală a motivelor de suspendare invocate și a împrejurărilor actuale ale
cauzei, nefiind suficient să suspende cauza pentru simplul motiv că a mai fost suspendată și în
trecut.
A mai susținut recurenta că dosarul nr. z/99/2019 nu are absolut nicio legătură cu prezenta
cauză, litigiul invocat vizează alte bunuri și alt protocol de predare-primire și, de asemenea, nici
modalitatea de soluționare a dosarului nr. y/99/2019 nu are o înrâurire hotărâtoare în prezenta
cauză, iar în ceea ce privește rațiunile de ordin social invocate de Municipiul Iași în cuprinsul
cererii sale de suspendare, acestea nu se încadrează în prevederile art. 413 C. proc. civ.

879
 La 3 noiembrie 2020 şi 10 mai 2021, intimatul-pârât Municipiul Iași a depus concluzii
scrise, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele
controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, a reţinut următoarele
considerente:
Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., invocat de recurentă,
este nefondat.
Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate
cere „când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare
atrage sancţiunea nulităţii”. Acest motiv de recurs include toate neregularităţile procedurale care
atrag sancţiunea nulităţii, altele decât cele prevăzute la pct. 1-4 al alin. (1) de la art. 488 din
acelaşi cod, precum şi nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se
încadrează în alte motive de recurs.
Recurenta invocă nerespectarea normei de procedură prevăzută la art. 501 alin. (3) C.
proc. civ., susţinând că instanţa de apel a soluţionat apelul cu nesocotirea limitelor casării,
stabilite prin Decizia nr. 496 din 03 martie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,
Secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/99/2012/a35*.
Prin decizia nr. 496 din 03 martie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,
Secţia a II-a civilă, în primul ciclu procesual, s-au admis recursurile declarate de reclamanta A.
S.A. prin lichidator judiciar B. S.P.R.L. şi de pârâtul Municipiul Iaşi, prin primar, împotriva
deciziei nr. 12/2016 din 13 ianuarie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, Secţia civilă, pe
care a casat-o şi a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.
Înalta Curte, potrivit art. 501 C. proc. civ., a stabilit ca în rejudecarea cauzei să fie
analizate criticile privind inadmisibilitatea acţiunii în constatare, data punerii în întârziere a
pârâtului, precum şi valoarea prejudiciului, în conformitate cu datele concrete ale cauzei şi
regulile stabilite prin dispoziţiile legale analizate.
Instanţa de apel nu a încălcat limitele casării stabilite de instanţa de recurs prin măsura
dispusă de suspendare a judecăţii cauzei în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. de la
1865, întrucât această măsură reprezintă un incident procedural la îndemâna instanţei de judecată,
care apreciază asupra necesităţii întreruperii vremelnice a judecăţii atunci când dezlegarea pricinii
atârnă, în tot sau în parte, de existenţa sau inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte
judecăţi.
Având în vedere că, în cauză, apelul nu a fost soluţionat pentru a putea verifica dacă
instanţa de apel a respectat limitele casării stabilite prin Decizia nr. 496 din 03 martie 2020,
pronunțată în recurs, în primul ciclu procesual, Înalta Curte constată că motivul de casare
prevăzut art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este nefondat.
În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.,
recurenta a subliniat că instanța de apel avea obligația de a reevalua situația și de a face o analiză
actuală a motivelor de suspendare invocate și a împrejurărilor actuale ale cauzei, nefiind suficient
ca instanța să suspende cauza pentru simplul motiv că ea a mai fost suspendată și în trecut.
Hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele care au format,
în fapt şi în drept, convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată, argumente care, în mod
necesar, trebuie să se raporteze la susţinerile şi apărările părţilor, la probatoriul administrat,
precum şi la dispoziţiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii.
În cauză, încheierea recurată este motivată, fiind pronunţată cu respectarea dispoziţiilor
art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât în considerentele hotărârii se regăsesc atât motivele
de fapt cât şi cele de drept, pe care se întemeiază soluţia de suspendare a judecăţii cauzei în
880
temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. de la 1865. Instanţa de apel a pronunţat soluţia de
suspendare a judecăţii cauzei avand în vedere situaţia actuală a litigiului, respectiv formularea a
două noi cereri de chemare în judecată, prin care se contestă valabilitatea titlurilor recurentei-
pârâte A. S.A., care fac obiectul dosarelor menţionate în încheierea de suspendare a judecăţii
cauzei.
Întrucât motivarea este clară, precisă şi necontradictorie, motivul de recurs prevăzut de
art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat.
Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., prin care recurenta a
invocat încălcarea autorităţii de lucru judecat a deciziei nr. 649 din 21 martie 2019, pronunţată de
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia I-a civilă, este nefondat.
În cauză, prin încheierea recurată s-a dispus suspendarea judecării cauzei în temeiul art.
244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. de la 1865, nefiind soluţionat pe fond litigiul dintre părţi.
Prin urmare, în recursul împotriva unei încheieri prin care s-a soluţionat un incident
procedural fără a se dezlega fondul litigiului, respectiv a fost suspendată judecata cauzei, nu se
poate opune autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri, prin care s-a soluţionat un alt litigiu.
Prin motivele de casare invocate recurenta trebuie să argumenteze juridic nelegalitatea
invocată, prin indicarea dispoziţiilor legale pretins încălcate ori greşit aplicate de instanţă şi prin
precizarea eventualelor greşeli săvârşite de instanţa de apel în legătură cu dispoziţiile legale
menţionate.
Or, în cauză, recurenta trebuie să-şi limiteze criticile la măsura suspendării judecării
cauzei potrivit art. 244 alin (1) pct. 1 C. proc. civ. de la 1865 şi nu să antameze fondul litigiului,
prin invocarea autorităţii de lucru judecat a unei alte hotărâri.
În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.,
recurenta susţine că în mod eronat instanţa de apel a făcut aplicarea Codului de procedură civilă
de la 1865, în condiţiile în care în realitate sunt aplicabile dispoziţiile Codului de procedură civilă
adoptat prin Legea nr. 134/2010.
Chiar dacă în cauză sunt aplicabile dispoziţiile Codului de procedură civilă adoptat prin
Legea nr. 134/2010, art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. de la 1865 a fost transpus, în
integralitate, la art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, prin urmare
lipsesc consecinţele juridice ce decurg din aplicarea uneia sau alteia dintre cele două norme
asupra soluţiei adoptate de instanţă.
În consecinţă, fiind incident un caz de suspendare facultativă a judecăţii cauzei în care
condiţiile care au condus la măsura suspendării judecăţii cauzei sunt aceleaşi în ambele variante
ale actului normativ, critica recurentei privind aplicarea în mod greşit a Codului de procedură
civilă de la 1865 nu vizează aspecte de nelegalitate, prin indicarea în concret a dispoziţiilor legale
încălcate de instanţa de apel în pronunţarea soluţiei de suspendare a judecăţii cauzei.
În susţinerea motivului de casare recurenta a mai arătat că instanţa de apel a aplicat în
mod greşit dispoziţiile art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. de la 1865, întrucât dezlegarea pricinii
nu depinde de soluţionarea dosarelor y/99/2019 şi z/99/2019, aflate pe rolul Tribunalului Iaşi.
Instanţa de apel, a reţinut în mod corect că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege
pentru a dispune suspendarea judecăţii cauzei în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. de la
1865, astfel cum a fost transpus la art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. adoptat prin Legea nr.
134/2010, întrucât dezlegarea pricinii depinde de soluţionarea celor două dosare menţionate.
Astfel, obiectul prezentului litigiu constă într-o acţiune în constatarea încetării de drept a
contractului de locaţiune nr. 86009 din 10.10.2011, care a intervenit în conformitate cu
dispoziţiile art. 86 alin. (1) din Legea nr. 85 din 2006 privind procedura insolvenţei şi, în
consecinţă, reclamanta A. S.A. solicită obligarea pârâtului Municipiului Iaşi la predarea bunurilor
881
care au făcut obiectul contractului, precum şi la plata daunelor moratorii până la data îndeplinirii
efective a obligaţiei de predare.
Înalta Curte constată că prezentul litigiu a fost suspendat în faza recursului, în primul ciclu
procesual, până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/99/2012, având ca obiect acţiunea în
revendicare a centralelor de producere a energiei termice A. I şi A. II Holboca, formulată de
intimata Municipiul Iaşi.
Prin decizia 649 din 21 martie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
Secţia I civilă, cu majoritate, a fost admis recursul declarat de pârâta A. S.A., împotriva deciziei
nr. 759 din 24 septembrie 2018 a Curţii de Apel Bacău, Secţia I-a civilă, a fost modificată, în
parte, decizia recurată, în sensul admiterii apelului declarat de pârâta împotriva sentinţei civile nr.
726 din 11 aprilie 2017 a Tribunalului Iaşi, Secţia civilă, iar pe fond, a fost respinsă acţiunea în
revendicare formulată de reclamantul Municipiul Iaşi, prin Primar, ca neîntemeiată.
În motivarea hotărârii, Înalta Curte a reţinut că în lipsa unei cereri de contestare a actelor
care au condus la transferul dreptului de proprietate asupra imobilelor revendicate către A. S.A.,
respectiv a actelor administrative de aportare şi a actului constitutiv al A. S.A., demersul
reclamantului Municipiului Iaşi, sprijinit, exclusiv, pe formularea acţiunii în revendicare, nu
poate fi soluţionat în sensul intenţionat de această parte.
Având în vedere această motivare, Municipiul Iaşi a formulat două acţiuni prin care a
contestat valabilitatea titlurilor A. S.A.
Astfel, dosarul nr. y/99/2019, până la soluţionarea căruia a fost suspendată cauza în apel,
aflat pe rolul Tribunalului Iaşi, are ca obiect cererea Municipiului Iaşi de constatate a nulităţii
absolute a Hotărârilor Consiliului Local al Municipiului Iaşi, prin care s-au aprobat condiţiile de
aportare a bunurilor reprezentând centralele termice A. I şi A. II, a Actului Constitutiv al A. S.A.
şi a încheierii judecătorului delegat având nr. 606/2002.
De asemenea, dosarul nr. z/99/2019, aflat pe rolul Tribunalului Iaşi, Secţia I civilă, la data
pronunţării încheierii de suspendare a judecăţii cauzei în apel, a avut ca obiect cererea privind
constatarea existenţei dreptului de proprietate a Municipiului Iaşi asupra bunurilor ce au făcut
obiectul Protocolului de predare-primire nr. 16491/23.02.2012 şi asupra investiţiilor efectuate de
către A. SA asupra bunurilor din acelaşi protocol.
Prin urmare, soluţia de suspendare facultativă prevăzută de art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc.
civ. de la 1865 pronunţată de instanţa de apel are în vedere existenţa unor chestiuni prejudiciale, a
căror soluţionare ar avea o influenţă hotărâtoare asupra rezolvării cauzei, întrucât prin cele două
dosare menţionate mai sus, până la a căror soluţionare definitivă a fost suspendată cauza, se
contestă valabilitea titlurilor de proprietate opuse de recurenta A. SA în prezenta cauză, prin
capătul de cerere privind restituirea bunurilor urmare a încetării de drept a contractului de
locaţiune. De asemenea, dosarele până la a căror soluţionare definitivă a fost suspendată cauza
erau pe rolul instanţelor de judecată la data pronunţării încheierii recurate.
Recurenta susţine că soluţia din dosarul nr. y/99/2019 nu poate influenţa soluţia în
prezentul dosar întrucât, indiferent de soluţie, efectele nulităţii se vor produce pentru viitor.
Regula în materia efectelor nulităţii actului juridic este că aceasta produce efecte atât
pentru viitor cât şi pentru trecut, chiar de la momentul încheierii actului juridic. Întradevăr, în
materia nulităţii persoanei juridice, potrivit art. 198 C. civ. persoana juridică încetează de la data
la care hotărârea judecătorească de constatare sau declarare a nulităţii a devenit definitivă, însă, în
dosarul nr. y/99/2019 intimatul Municipiul Iaşi a solicitat constatarea nulităţii absolute a actelor
juridice prin care s-au adus ca aport la capitalul social al recurentei A. SA bunurile reprezentând
centralele termice A. I şi A. II, a căror efecte se produc în trecut, cu posibilitatea redobândirii
dreptului de proprietate de către Municipiul Iaşi.
882
 Având în vedere această situaţie, prin care Municipiul Iaşi ar putea redobândi dreptul de
proprietate al bunurilor în litigiu cu consecinţe directe asupra soluţiei care urmează a fi
pronunţată în cauză, instanţa de apel în mod corect a aplicat dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 1 C.
proc. civ.
Susţinerile recurentei privind raţiunile de ordin social invocate de intimatul Municipiul
Iaşi nu sunt veritabile critici ale încheierii atacate întrucât instanţa de apel nu a reţinut acest
aspect în justificarea soluţiei pronunţate, pentru a fi combătute.
Pentru considerentele care preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a
respinS recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A., prin lichidator judiciar B. S.P.R.L.,
împotriva încheierii din 17 septembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, Secţia civilă, în
dosarul nr. x/99/2012/a35**, ca nefondat.

Notă: Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței a fost abrogată prin Legea nr. 85/2014 la data de 28
iunie 2014.

25. Autoritatea de lucru judecat a încheierii interlocutorii

C. civ., art. 1365, art. 2208 alin. (2), art. 2233 alin. (1) lit. b)
Legea nr. 136/1995 art. 3, art. 49, art. 50, art. 51, art. 53, art. 54 alin. (1), art. 58 pct. 1
Norma A.S.F. nr. 23/2014
C.proc.civ., art. 235, art. 424 alin. (5), art. 430 alin.(1)-(2),
art. 472 alin. (1), art. 476 alin. (1), art. 477 alin. (1), art. 479 alin. (1)
C.proc.pen., art. 25-28 alin. (1)
O.U.G. nr. 195/2002, art. 75

Autoritatea de lucru judecat se ataşează hotărârii prin care se statuează asupra unei
excepţii procesuale [art. 430 alin. (1) C.proc.civ.], precum şi asupra unei chestiuni litigioase
dezlegate în cuprinsul considerentelor [art. 430 alin. (2) C.proc.civ.], principiul res judicata
fiind de ordine publică, în sensul art. 489 alin. (3) C.proc.civ.
Având în vedere că o excepţie procesuală sau o chestiune litigioasă poate fi soluţionată şi
printr-o încheiere interlocutorie, efectul autorităţii de lucru judecat operează şi în privinţa
acestora, încheierile fiind hotărâri ale instanţei, astfel cum prevede art. 424 alin. (5) C.proc.civ.
În cazul în care prin încheierea pronunţată de tribunal, în primă instanţă, s-a stabilit că
în cauză nu operează excluderea de la răspundere instituită prin dispoziţiile art. 2208 alin. (2)
C.civ. şi a fost respinsă excepţia de inadmisibilitate a acţiunii introductive, invocată de pârâtă,
apelanții-reclamanți necriticând această încheiere, pârâta-intimată, în lipsa exercitării căii de
atac împotriva acestei hotărâri, nu are posibilitatea de a reitera această apărare privind
incidenţa art. 2208 alin. (2) C.civ., cu scopul de a se reveni asupra celor hotărâte de prima
instanţă, prin încălcarea principiului non bis in idem.
În acest context, instanţa de apel care şi-a întemeiat soluţia de respingere a apelului
reclamanţilor pe incidenţa dispoziţiilor art. 2208 alin. (2) C.civ. a stabilit o concluzie contrară
celor dezlegate în interiorul procesului în mod definitiv.

I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 974 din 13 aprilie 2021

883
 1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, la 7 iunie
2018, sub nr. x/3/2018, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. şi cu
intervenientul-forţat D., au solicitat instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să oblige
pârâta la plata sumei de 200.000 euro, câte 100.000 euro pentru fiecare, echivalentul în lei la data
plăţii, cu titlu de daune morale, ca urmare a săvârşirii infracţiunii de omor asupra fratelui
acestora, E., faptă comisă de intervenientul-forţat, care a condus autovehiculul asigurat cu poliţa
RCA nr. 009913230 la societatea pârâtă.
În motivarea cererii, au arătat că prin decizia penală nr. 1770/A din 19 decembrie 2017,
pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I Penală, în dosarul nr. x/3/2015, inculpatul D. a
fost condamnat la o pedeapsă de 22 ani şi 10 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de
omor calificat şi conducerea unui vehicul sub influenţa alcoolului, fiind menţinute celelalte
dispoziţii din sentinţa penală nr. 1522 din 19 iulie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti,
Secţia I Penală, în sensul că inculpatul a fost obligat la plata daunelor morale în sumă de 100.000
euro, către partea civilă B. (soră a defunctului), şi în sumă de 100.000 euro către partea civilă
A.(frate al defunctului), în echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii.
Reclamanţii au solicitat şi cheltuieli de judecată.
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe prevederile art. 25-28 C.proc.pen., art. 1381 şi urm.
C. civ., art. 3, art. 9, art. 49 şi art. 50 din Legea nr. 136/1995, art. 24, art. 26 şi art. 49 din Ordinul
C.S.A. nr. 14/2011.
2. Prin sentința civilă nr. 3839 din 19 decembrie 2018, pronunțată de Tribunalul
București, Secția a VI-a Civilă, a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanții
A. şi B.
3. Împotriva acestei sentinţe, reclamanţii au declarat apel.
Prin decizia civilă nr. 1692 din 22 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel
Bucureşti, Secţia a VI-a Civilă, s-a respins ca nefondat apelul reclamanţilor.
4. La 16 decembrie 2019, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs împotriva deciziei civile
nr. 1692 din 22 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a Civilă,
întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., solicitând admiterea recursului,
casarea deciziei recurate şi rejudecarea în fond a litigiului.
În susţinerea motivului de casare, au precizat că hotărârea a fost dată cu încălcarea şi
aplicarea greşită a prevederilor art. 2208 alin. (2) C. civ., întrucât în această cauză sunt aplicabile
prevederile Legii nr. 136/1995, lege specială care se completează cu prevederile Codului civil.
Totodată, aceştia au făcut trimitere şi la art. 6 din Convenția Europeană pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit căruia examinarea cererii trebuie să fie
efectivă, ţinându-se cont de toate mijloacele de probă, în sensul legislaţiei în vigoare, necesare
pentru a se putea pronunţa o soluție legală şi corectă.
De asemenea, au mai precizat că instanţa de judecată trebuie să aibă în vedere şi
prevederile Directivei nr. 72/166/CEE, 84/5/CEE, 90/232/CEE, precum şi cele ale Directivei nr.
2009/103/CEE, referitoare la asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagubele produse
de autovehicule, care prevăd că „obiectivul principal al contractelor de asigurare este protecția
victimelor vătămărilor corporale, prin despăgubirea tuturor”, iar dispoziţiile acestor directive
trebuie aplicate cu prioritate faţă de reglementarea internă.
În aceste condiţii, trebuie să se constate dacă prin prevederile art. 2208 alin. (2) C. civ. şi
ale art. 26 alin. (1) şi alin. (2) pct. 2 ale Normei C.S.A. nr. 23/2014, aplicabile în cauză, nu se
aduce atingere garanţiei prevăzute de dreptul Uniunii potrivit căreia răspunderea civilă auto,
determinată potrivit dreptului naţional aplicabil, trebuie să fie acoperită de o asigurare, în
conformitate cu prevederile Directivelor anterior menţionate, care trebuie interpretate în sensul că
884
se opun ca asigurătorul răspunderii civile auto să se poată prevala de o reglementare naţională,
precum reglementarea aplicabilă în litigiu, pentru a refuza să despăgubească terțul victimă pentru
vătămările corporale şi daunele materiale suferite în urma unui accident cauzat de un vehicul
asigurat.
Recurenţii-reclamanţi au subliniat că, atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au reţinut
în considerente faptul că riscul asigurat nu s-a produs, deoarece decesul nu a fost consecinţa unui
accident de autovehicul produs din culpa conducătorului auto, ci intervenientul-forţat a acţionat
cu intenţie indirectă, săvârșind infracţiunea de omor calificat, folosindu-se în acest scop de
autoturismul pe care îl conducea. În opinia acestora, acest fapt nu poate fi reţinut, având în vedere
producerea efectivă a accidentului.
Aceştia au învederat că nu au fost analizate prevederile art. 49-51 şi art. 54 din Legea nr.
136/1995, potrivit cărora legiuitorul a prevăzut imperativ că drepturile persoanei păgubite prin
accidente de vehicule se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele
obligaţiei acestuia. De asemenea, şi în cazul în care vehiculul era condus de o altă persoană, decât
asiguratul, este angajată tot răspunderea asigurătorului.
Sub acest aspect, este important de arătat care au fost părţile contractului de asigurare -
poliţa de asigurare nr. 009913230 cu valabilitate între 17 februarie 2015 - 16 februarie 2016.
Astfel, asiguratul era proprietarul vehiculului, F., iar utilizatorul acestuia era S.C. G. S.R.L., iar
asigurător, societatea de asigurări C. S.A.
Prin urmare, inculpatul D., conducătorul autovehiculului implicat în accident, nu avea
calitatea de asigurat, astfel că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 2208 alin. (2) şi art. 2233
C. civ., ipoteze în care asigurătorul nu datorează indemnizația de asigurare, dacă riscul asigurat a
fost produs cu intenţie de către asigurat.
Astfel, în prezenta cauză, recurenţii-reclamanţi au precizat că sunt incidente prevederile
art. 58 din Legea nr. 136/1995.
Aşadar, în raport cu aceste dispoziţii, soluţia care se impune constă în obligarea societăţii
de asigurare la plata către terțul vătămat a despăgubirilor materiale şi morale solicitate, cu
precizarea că aceasta poate, în temeiul acţiunii în regres, să se îndrepte împotriva conducătorului
auto care a produs accidentul auto cu intenţie, pe calea unui proces civil separat, recuperând astfel
sumele suportate cu titlu de daune achitate către terţul vătămat.
Recurenţii-reclamanţi au făcut trimitere şi la Decizia nr. 1/2016, pronunţată de Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea unui recurs în interesul legii, prin s-a stabilit că în
cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de
vehicule, societatea de asigurare are calitatea de parte responsabilă civilmente şi are obligaţia de a
repara singură prejudiciul cauzat prin infractiune, în limitele stabilite prin contractul de asigurare
şi prin dispoziţiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă.
În continuare, aceştia au mai menţionat că prin decizia penală nr. 1770/A din 19
decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I Penală, în dosarul nr. x/3/2015,
s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că inculpatul D. a săvârșit infracţiunea de omor calificat,
soldată cu moartea fratelui acestora, E., fiind astfel întrunite elementele care angajează
răspunderea civilă delictuală contractuală, aşa cum este reglementată de dispoziţiile art. 54 din
Legea nr. 136/1995. Prin urmare, sunt îndreptățiți să promoveze prezenta acţiune prin care au
solicitat despăgubiri sub forma daunelor morale.
Prima instanţă trebuia să aibă în vedere, la adoptarea soluţiei, prevederile art. 54 şi urm.
din Legea nr. 136/1995, în conformitate cu care drepturile persoanelor care au fost păgubite prin
accidente se exercită împotriva asigurătorului, în limitele obligaţiei acestuia. Astfel, autovehiculul
implicat în producerea accidentului era asigurat la pârâta C. S.A., conform poliţei RCA emisă
885
pentru intervalul 17 februarie 2015 -16 februarie 2016, poliţă în care sunt trecute limitele de
despăgubire pentru vătămare corporală şi deces la nivelul anului 2015, această limită maximă
fiind de 5.000.000 euro.
Prin urmare, pârâta are calitatea de asigurător în raport cu situaţia expusă, iar pretenţiile
formulate prin acţiune se încadrează în limitele menţionate în poliţa de asigurare ce era valabilă la
data producerii accidentului care a avut ca urmare moartea fratelui acestora.
Mai mult de atât, hotărârea judecătorească pronunţată în procesul penal, potrivit art. 28
C. proc. pen., are autoritate de lucru judecat în civil, în privinţa existenţei faptei şi a persoanei
care a săvârşit-o. Astfel, la data săvârşirii infracţiunii de omor, autoturismul condus de către
intervenientul-forţat era asigurat la societatea pârâtă, astfel încât devin incidente dispoziţiile Legii
nr. 136/1995 şi ale dreptului comunitar. Prin urmare, asigurătorul are obligaţia de a acorda
despăgubiri persoanei prejudiciate, pentru daunele fără caracter patrimonial, cât şi pentru cele
materiale.
Nu în ultimul rând, recurenţii-reclamanţi au mai precizat că în cauză trebuie reţinută
aplicarea art. 49 şi art. 50 din Legea nr. 136/1995, precum şi prevederile art. 24, 26 şi art. 50 din
Norma C.S.A. nr. 23/2014. De asemenea, au mai menţionat că în cauză sunt întrunite condiţiile
necesare atragerii răspunderii civile delictuale, respectiv existenţa faptei ilicite, ce stă la baza
antrenării răspunderii civile a asigurătorului, în temeiul contractului de asigurare, a vinovăţiei
inculpatului în producerea evenimentului, deci a vinovăţiei autorului faptelor ilicite, precum şi
existenţa unei legături de cauzalitate între faptele ilicite şi decesul victimei E.
5. La 30 ianuarie 2020, intimata-pârâtă C. S.A., a depus întâmpinare la dosar prin care a
solicitat respingerea recursului formulat de către reclamanţii B. şi A.ca fiind nefondat, întrucât,
nu este îndeplinită condiţia producerii unui accident de circulaţie care să reprezinte riscul
asigurat, şi, prin urmare, nu există temeiul răspunderii civile contractuale a asigurătorului pentru
a putea fi obligată la plata daunelor morale către recurenţii-reclamanţi.
La 16 martie 2020, recurenţii-reclamanţi au depus la dosar răspuns la întâmpinare prin
care au solicitat înlăturarea apărării formulate de intimata-pârâtă, ca nefondată şi neîntemeiată, iar
pe fond admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi rejudecarea în fond a litigiului.
Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a
recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C.proc.civ.
Prin încheierea din 7 iulie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în
cauză cu menţiunea că părţile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare,
la 20 iulie2020, recurenţii-reclamanţi înţelegând să-şi exercite acest drept.
Prin încheierea din 15 septembrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în
principiu recursul.
6. La 8 decembrie 2020, recurenții-reclamanți B. şi A.au depus o cerere de sesizare a
Curții de Justiție a Uniunii Europene cu 6 întrebări preliminare, în drept, fiind invocate
dispoziţiile Directivei 2009/103/CEE.
La 16 decembrie 2020, intimata-pârâtă S.C. C. S.A. a depus note scrise prin care a
solicitat respingerea cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, ca nefondată.
Prin încheierea din 23 februarie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins cererea
de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene formulată, reţinând, în esenţă, că nu se impune
sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, întrucât recurenţii-reclamanţi, prin calea
extraordinară de atac formulată, nu au supus dezbaterii o problemă de drept care să justifice o
îndoială cu privire la interpretarea unei dispoziţii a dreptului Uniunii.

886
 7. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele
controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, a reţinut următoarele
considerente:
Recurenţii-reclamanţi au invocat nelegalitatea deciziei atacate cu recurs, pentru motivul
prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., privind încălcarea sau aplicarea greşită a normelor
de drept material.
Astfel, criticile recurenţilor-reclamanţi privind aplicarea greşită de către instanţa de apel a
dispoziţiilor art. 2208 alin. (2) C. civ. („în cazurile stabilite prin contractul de asigurare, în
asigurările de răspundere civilă, asigurătorul nu datorează indemnizaţie dacă riscul asigurat a
fost produs cu intenţie de către asigurat, de beneficiarul asigurării ori de un membru din
conducerea persoanei juridice asigurate, care lucrează în această calitate”), fără a se analiza
temeiurile contractuale şi legale ale răspunderii pârâtei-intimate C. S.A., în calitate de asigurător
R.C.A., prevăzute de art. 49, art. 50, art. 51 din Legea nr. 136/1995 şi de Normele A.S.F. nr.
23/2014, sunt întemeiate.
Înalta Curte porneşte de la observaţia că, prin încheierea din 14 noiembrie 2018,
pronunţată de tribunal, în primă instanţă, s-a stabilit că în cauză nu operează excluderea de la
răspundere instituită prin dispoziţiile art. 2208 alin. (2) C. civ. şi a fost respinsă excepţia de
inadmisibilitate a acţiunii introductive, invocată de pârâtă.
Apelul produce mai multe efecte, printre care învestirea instanţei de apel, precum şi
efectul devolutiv. Potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (1) C.proc.civ., apelul exercitat în termen
provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa analizând cauza atât în fapt, cât şi în drept.
De regulă, devoluţiunea este totală, însă apelul este limitat, pe de o parte, de ceea ce s-a
apelat - tantum devolutum quantum appellatum şi, pe de altă parte, de ceea ce s-a dedus judecăţii
la prima instanţă - tantum devolutum quantum iudicatum.
Aşadar, efectul devolutiv al apelului nu vizează toate problemele de fapt şi de drept
deduse judecăţii, ci numai pe cele care sunt criticate expres sau implicit de către apelant, cu
respectarea principiului disponibilităţii, în acest sens statuând art. 477 alin. (1) C.proc.civ.
În acelaşi timp, în conformitate cu prevederile art. 235 C.proc.civ., toate încheierile care
preced hotărârea şi au ca scop să pregătească soluţionarea pricinii sunt încheieri premergătoare.
În măsura în care încheierea premergătoare conţine o soluţionare parţială asupra unor
aspecte ale litigiului, având caracter interlocutoriu, nu se mai poate reveni asupra celor hotărâte.
Consecinţa acestei reglementări constă în faptul că încheierile premergătoare nu pot fi atacate
decât odată cu fondul.
Potrivit dispoziţiilor art. 472 alin. (1) C.proc.civ., intimatul este în drept să formuleze
apel, în cadrul procesului în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică, după ce ia la
cunoştinţă de limitele efectului devolutiv al apelului, existând astfel posibilitatea să declare apel
incident prin care să obţină schimbarea soluţiei primei instanţe, în mod evident, tot într-o soluţie
favorabilă.
Dincolo de aceste consideraţii teoretice, Înalta Curte constată că, prin cererea de apel,
reclamanţii au criticat exclusiv sentinţa pronunţată de prima instanţă, de respingere ca nefondată
a acţiunii, pentru neîndeplinirea condiţiilor răspunderii societăţii de asigurare, în temeiul Legii nr.
136/1995 şi al Normelor A.S.F. nr. 23/2014.
Aşadar, nici apelanţii-reclamanţi nu au criticat încheierea tribunalului pronunţată la 14
noiembrie 2018 şi nici pârâta-intimata, a cărei excepţie de inadmisibilitate a fost respinsă prin
încheierea respectivă, nu a promovat apel incident, în lipsa exercitării căii de atac neavând
posibilitatea de a reitera această apărare privind incidenţa art. 2208 alin. (2) C. civ., cu scopul de
a se reveni asupra celor hotărâte de prima instanţă, prin încălcarea principiului non bis in idem.
887
 În acest context, instanţa de apel care şi-a întemeiat soluţia de respingere a apelului
reclamanţilor pe incidenţa dispoziţiilor art. 2208 alin. (2) C. civ. a stabilit o concluzie contrară
celor dezlegate în interiorul procesului în mod definitiv.
Legea stabileşte că autoritatea de lucru judecat se ataşează hotărârii prin care se statuează
asupra unei excepţii procesuale [art. 430 alin. (1) C.proc.civ.], precum şi asupra unei chestiuni
litigioase dezlegate în cuprinsul considerentelor [art. 430 alin. (2) C. proc.civ.], principiul res
judicata fiind de ordine publică, în sensul art. 489 alin. (3) C.proc.civ.
Având în vedere că o excepţie procesuală sau o chestiune litigioasă poate fi soluţionată şi
printr-o încheiere interlocutorie, efectul autorităţii de lucru judecat operează şi în privinţa
acestora, încheierile fiind hotărâri ale instanţei, astfel cum prevede art. 424 alin. (5) C.proc.civ.
Intimata-pârâtă a susţinut că acţiunea reclamanţilor nu se încadrează în excepţiile
prevăzute de lege care permit cumularea succesivă a acţiunii civile exercitate în procesul penal cu
acţiunea civilă separată.
În acest sens, legiuitorul a consacrat dreptul de opţiune al persoanei vătămate care poate
alege între soluţionarea pretenţiilor sale civile pe calea acţiunii civile promovate la o instanţă
civilă şi promovarea unei acţiuni civile în cadrul procesului penal.
Argumentul invocat prin întâmpinarea depusă în recurs, privind încălcarea de către
reclamanţi a principiului „electa una via non datur recursus ad alteram”, în legătură cu caracterul
exclusiv al opţiunii pentru exercitarea acţiunii în despăgubire în cadrul procesului penal, va fi
înlăturat având în vedere soluţia pronunţată de tribunal prin aceeaşi încheiere pronunţată la 14
noiembrie 2018, referitor la calitatea procesuală a asigurătorului şi la efectele soluţionării acţiunii
civile împotriva intervenientului forţat în procesul penal, neatacată cu apel de către pârâta-
intimată, pentru aceeaşi raţiune expusă în considerentele precedente, potrivit adagiului „ubi
eadem ratio eadem solutio”.
Totodată, în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.,
recurenţii-reclamanţi critică modul în care instanţa de apel a aplicat dispoziţiile art. 28 C. proc.
pen., privind autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale, critici care, de asemenea, sunt
întemeiate.
Dispoziţiile art. 28 alin. (1) teza I C. proc. pen. stabilesc că „hotărârea definitivă a
instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea
civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o”, incidenţa acestei norme
fiind determinată de faptul că litigiul pendinte priveşte răspunderea asigurătorului, urmare a unei
fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, care este în acelaşi timp şi infracţiune.
Potrivit dispoziţiilor art. 479 alin. (1) C.proc.civ., instanţa de apel era chemată să
procedeze la verificarea, în limitele cererii de apel, a stabilirii situaţiei de fapt şi a aplicării legii
de către prima instanţă.
Prima instanţă şi-a motivat soluţia de respingere a acţiunii reclamanţilor prin inexistenţa
riscului asigurat, întrucât decesul victimei nu a fost consecinţa unui accident de autovehicul
produs din culpa intervenientului forţat, ci a unei acţiuni intenţionate, de săvârşire a infracţiunii
de omor.
Autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale se raporta la această faptă delictuală, în
legătură cu care au fost solicitate despăgubirile morale, pentru care intervenientul forţat, intimat
în această cauză, a fost condamnat penal.
Se observă motivarea contradictorie a instanţei de apel care deşi reţine că nu sunt
incidente în cauză dispoziţiile art. 2233 alin. (1) lit. b) C. civ. privind asigurarea de bunuri,
subliniază, totodată, relevanţa conţinutului acestora în cauza privind asigurarea obligatorie de
răspundere civilă pentru pagubele suferite de terţi prin accidente de autovehicule.
888
 Totodată, deşi instanţa de apel motivează corect în sensul că dezlegările instanţei penale
nu se impun instanţei civile, iar hotărârea de achitare pentru infracţiunea de părăsire a locului
accidentului nu are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile, sunt citate fragmente din
considerentele aferente acestei soluţii, ca argumente ale adoptării hotărârii de respingere a
apelului reclamanţilor, fără alte raţionamente ale instanţei de apel.
Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 28 alin. (1) teza a II-a C. proc. pen. corespund
dispoziţiilor art. 1365 C. civ., reguli cu caracter special relative la autoritatea de lucru judecat a
hotărârii penale pentru instanţa civilă potrivit cu care „instanţa civilă nu este legată de hotărârea
definitivă de achitare în ce priveşte vinovăţia autorului faptei ilicite ori existenţa prejudiciului”.
În aplicarea acestor reguli, instanţa civilă sesizată cu soluţionarea unei cereri în
despăgubire pentru prejudiciul cauzat printr-o faptă ilicită, chiar dacă aceasta este concomitent şi
infracţiune, judecă asupra noţiunii de vinovăţie utilizând principiile şi regulile din materia
răspunderii civile delictuale, fără a se raporta la cele din materie penală.
În cauză, instanţa de apel nu a judecat după regulile de drept civil în ce priveşte forma de
vinovăţie cu care a fost comisă fapta ilicită dedusă judecăţii prin acţiune.
Au fost preluate argumentele instanţei penale în legătură cu calificarea juridică dată altei
fapte ilicite (părăsirea locului accidentului), pentru care s-a dispus achitarea, iar considerentele
citate prin decizia recurată vizau forma proprie de vinovăţie a acesteia, cu consecinţa inexistenţei
răspunderii penale, fiind confundată fapta cu vinovăţia.
De altfel, instanţa penală a pornit în analiza răspunderii penale de la definiţia legală a
accidentului de circulaţie prevăzută de art. 75 din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe
drumurile publice, forma în vigoare rationae temporis, care nu cuprinde nicio referire la
componenta subiectivă a săvârşirii faptei de către autorul acesteia, normă legală la care instanţa
nu s-a raportat, în analiza proprie asupra existenţei riscului asigurat, efectuată în cadrul apelului,
atunci când a concluzionat că nu există accidentul de circulaţie, adică fapta ilicită - premisă a
răspunderii asigurătorului.
Prin raportarea instanţei de apel la considerentele hotărârii penale, modalitate proprie
soluţionării de către instanţa civilă a acţiunii civile, în condiţiile art. 28 C. proc. pen., nu s-a
observat corect cadrul judecăţii, care se limita la antrenarea răspunderii asigurătorului derivând
din contractul de asigurare RCA şi nu mai putea cuprinde stabilirea răspunderii civile delictuale,
întrucât raporturile juridice dintre reclamanţii-terţi păgubiţi şi asigurat, care îşi aveau izvorul în
fapta delictuală producătoare de pagube morale, au primit o soluţionare a acţiunii civile în cadrul
procesului penal.
Prin urmare, exclusiv în legătură cu raporturile juridice dintre reclamanţii-terţi păgubiţi şi
asigurător, deduse judecăţii, instanţei de apel îi revenea obligaţia de a verifica, în cadrul
controlului judiciar devolutiv, limitele răspunderii şi incidenţa dispoziţiilor art. 49, art. 50 şi art.
54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, completate cu normele din legislaţia terţiară de asigurare de
răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule, dispoziţii speciale care
corespund unui interes general.
Instanţa de apel reţine în mod greşit lipsa de relevanţă a deciziei pronunţate în recurs în
interesul legii nr. 1/2016, deşi face referire la considerentele acesteia reproduse în extenso, pentru
a se motiva concluzia inexistenţei obligaţiei de dezdăunare a reclamanţilor şi, deci, a
netemeiniciei apelului.
Cu privire la limitele răspunderii, Înalta Curte a statuat prin decizia pronunţată în recurs în
interesul legii nr. 1/2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 258 din 6 aprilie 2016, că acestea
reies din interpretarea dispoziţiilor art. 3 coroborat cu art. 49 şi cu art. 53 din Legea nr. 136/1995,
texte de lege care prevăd în esenţă, că drepturile părţilor se stabilesc prin lege şi că prin normele
889
adoptate de Autoritatea de Supraveghere Financiară se stabilesc limitele despăgubirilor şi
condiţiile de plată. Faţă de împrejurarea că, de principiu, părţile dintr-un contract de asigurare pot
stabili întinderea despăgubirii, rezultă că limitele răspunderii sunt cele din contractul de
asigurare, care nu pot fi inferioare celor stabilite de autoritatea de supraveghere în materie.
Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 58 pct. 1 din Legea nr. 136/1995, privind
accidentul produs cu intenţie, la care se raportează recurenţii-reclamanţi, prevăd o situaţie de
excepţie care se regăseşte în cazul proceselor penale, în care asigurătorul nu este adevăratul
debitor al despăgubirii cuvenite terţului prejudiciat, ci are un rol de simplu garant al plăţii
despăgubirii, avansând fără a suporta, finalmente, prejudiciul cauzat prin culpa asiguratului său.
Ca o consecinţă a stabilirii răspunderii penale, legiuitorul a şi instituit dreptul de regres asupra
sumelor plătite ca despăgubire.
Confirmând susţinerile recurenţilor, Înalta Curte reţine că potrivit normelor europene -
statele membre ale Uniunii Europene având obligaţia de a asigura cadrul legal necesar pentru ca
toţi deţinătorii de vehicule ce se află în mod obișnuit pe teritoriul lor să garanteze răspunderea
civilă pentru pagubele produse de vehicule - interpretarea dispoziţiilor legale din dreptul intern
este necesar să fie efectuată în sensul protecţiei terţilor păgubiţi.
Recurenţii-reclamanţi fac trimitere la funcţia asigurătorului de garantare a plăţii dreptului
de despăgubire, care urmează a fi analizată în analiza apelului după casare, în contextul particular
al cauzei, determinat de soluţionarea în cadrul procesului penal a acţiunii reclamanţilor pentru
repararea prejudiciului moral.
În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 497 raportat la
art. 496 alin. (2), coroborate cu art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., a admis recursul şi a casat
decizia atacată, fiind trimisă cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

V. Căi de atac. Apelul

26. Apel. Comunicarea hotărârii apelate prin poșta electronică, neînsoțită de formularul
prevăzut de art. 154 alin. (6) din Codul de procedură civilă, forma anterioară modificării
aduse prin Legea nr. 310/2018. Consecinţe. Neincidenţa dispoziţiilor art. 154 alin. (6) Cod
procedură civilă în forma modificată prin Legea nr. 310/2018

C. proc. civ., art. 25 alin. (1), art. 154 alin. (6), art. 180 alin. (1) teza I,
art. 185 alin. (1), art. 468 alin. (1), art. 488 alin. (2)

Potrivit dispozițiilor art. 154 alin. (6) C. proc. civ., forma anterioară modificării aduse
prin art. I pct. 20 și pct. 21 din Legea nr. 310/2018, comunicarea citaţiilor şi a altor acte de
procedură se poate face de grefa instanţei şi prin telefax, poştă electronică sau prin alte mijloace
ce asigură transmiterea textului actului şi confirmarea primirii acestuia, dacă partea a indicat
instanţei datele corespunzătoare în acest scop. În vederea confirmării, instanţa, odată cu actul de
procedură, va comunica un formular care va conţine: denumirea instanţei, data comunicării,
numele grefierului care asigură comunicarea şi indicarea actelor comunicate; formularul va fi
completat de către destinatar cu data primirii, numele în clar şi semnătura persoanei însărcinate
cu primirea corespondenţei şi va fi expediat instanţei prin telefax, poştă electronică sau prin alte
mijloace.
În cazul în care comunicarea sentinței apelate s-a făcut prin poșta electronică fără ca
890
actul de procedură să fie însoțit de acest formular prevăzut de art. 154 alin. (6) C. proc. civ. -
[text de lege aplicabil litigiului în conformitate cu dispozițiile art. 25 alin. (1) din același cod] -,
nu se poate considera că hotărârea a fost comunicată părții.
Astfel, nerespectarea regulilor de comunicare a actului procedural a îndrituit instanţa de
apel să considere că hotărârea atacată nu a fost comunicată pârâtei şi că, prin urmare, această
parte a declarat apel înăuntrul termenului legal imperativ prevăzut de art. 468 alin. (1) C. proc.
civ.
Având în vedere prevederile art. 25 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora procesele în
curs de judecată şi executările silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legi,
modificările şi completările operate asupra art. 154 C. proc. civ. prin art. I pct. 20 şi pct. 21 din
Legea nr. 310/2018 nu sunt aplicabile litigiului început la data de 31 octombrie 2018, deci
anterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018. Or, abia prin aceste dispoziţii legale noi s-a
instituit regula potrivit căreia actul de procedură se consideră comunicat la momentul la care s-
a primit mesaj din partea sistemului folosit că au ajuns la destinatar, potrivit datelor furnizate de
acesta [art. 154 alin. (6) C. proc. civ.].

I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 2351 din 9 noiembrie 2021

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, Secţia a II-a civilă, la data de 31
octombrie 2018, sub nr. x/108/2018, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. şi C.,
în calitate de intervenient forţat, a solicitat obligarea pârâtei la plata următoarelor sume: 4.446,63
lei reprezentând cheltuieli ocazionate de spitalizare, alimentaţie suplimentară, medicamentaţie,
contravaloare consultaţii medicale, tratamente, transport, etc. - pentru intervalul de timp cuprins
între data producerii accidentului (07.04.2018) şi data introducerii acţiunii; 50.000 euro
reprezentând despăgubiri morale, pretinse pentru suferinţa fizică/psihică produsă în urma
accidentului rutier; dobânda legală calculată pentru daunele materiale şi morale de la data
introducerii acţiunii şi până la achitarea efectivă a acestora, precum şi cheltuieli de judecată.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1535, art. 1349, art. 1357, art. 1381,
art. 1385-1387, art. 1388, art. 1391, art. 2223-2226 C. civ., Legea nr. 132/2017, Norma nr.
20/2017.
Prin sentinţa civilă nr. 846 din 21 octombrie 2019, Tribunalul Arad, Secţia a II-a civilă, a
admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. şi cu
intervenienta forţată C.
A obligat pârâta S.C. B. S.A. să achite reclamantei A. suma de 4.446,63 lei cheltuieli
materiale şi 50.000 de euro despăgubiri morale, precum şi dobânda aferentă de la data rămânerii
definitive a hotărârii şi până la data plăţii efective.
A respins cererea de plată a dobânzii de la data introducerii acţiunii până la rămânerea
definitivă a hotărârii.
Totodată, a obligat pârâta S.C. B. S.A. la plata către reclamantă a sumei de 8.088 lei,
cheltuieli de judecată reprezentând taxa de timbru şi onorariu avocat.
Împotriva sentinţei primei instanţe, pârâta S.C. B. S.A. a declarat apel, prin care a solicitat
modificarea în parte a sentinţei atacate, în sensul reducerii daunelor morale, criticând-o pentru
motive de nelegalitate şi de netemeinicie.
Prin decizia civilă nr. 378/A din 15 septembrie 2020, Curtea de Apel Timişoara, Secţia a
II-a civilă, a admis apelul formulat de pârâta S.C. B. S.A. împotriva sentinţei civile nr.
846/21.10.2019, pronunţată de Tribunalul Arad, în dosarul nr. x/108/2018.

891
 A schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a redus la echivalentul în lei al sumei de
20.000 euro cuantumul daunelor morale acordate reclamantei în primă instanţă şi a menţinut, în
rest, dispoziţiile sentinţei primei instanţe.
Totodată, a obligat reclamanta A. la plata către pârâta S.C. B. S.A. a sumei de 2013,50 lei
cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale în apel.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta A., înregistrat la data de 18
noiembrie 2020 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă.
Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, arătându-se următoarele:
În motivarea recursului, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 5 şi 7 C. proc. civ.,
autoarea recursului a susţinut faptul că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 22 C. proc. civ.,
în sensul că nu a manifestat rol activ în cauză, constând în aceea de a verifica în primul rând
declararea în termen a apelului.
În susţinerea acestei critici, recurenta arată că hotărârea primei instanţe a fost comunicată
apelantei în modul electronic, aceasta accesând hotărârea primei instanţe şi luând cunoştinţă de
conţinutul ei la data de 30 octombrie 2019 ora 11:15:27, dovada fiind depusă la dosarul instanţei
ataşat hotărârii şi servind ca dovadă de comunicare.
Arată că, în speţă, termenul de apel a început să curgă la data de 31 octombrie 2019, astfel
încât, începând cu data de 02.12.2019, hotărârea primei instanţe a devenit definitivă, intrând, astfel,
în puterea lucrului judecat.
Cu toate acestea, recurenta arată că apelul declarat în cauză a fost înregistrat la Tribunalul
Arad la data de 09.04.2020, respectiv, după patru luni de la rămânerea definitivă a hotărârii
atacate.
Având în vedere situaţia prezentată, autoarea recursului afirmă că excepţia tardivităţii era de
ordine publică şi, conform considerentelor exprimate de ICCJ în decizia nr. 185/2018, ea trebuia
invocată din oficiu de către instanţa de judecată.
În acest context, recurenta susţine că instanţa de apel trebuia să facă aplicarea art. 180
coroborat cu art. 185 alin. 1 C. proc. civ. şi să constate tardivitatea apelului declarat în cauză, fără
a mai intra în cercetarea fondului cauzei.
Astfel, faţă de modul de instrumentare a dosarului în faza de apel, recurenta invocă
excepţia autorităţii de lucru judecat a hotărârii primei instanţe.
Totodată, arată faptul că, admiţând o cale de atac care nu mai putea fi exercitată în cauză
datorită trecerii unei perioade îndelungate de timp de la rămânerea definitivă a hotărârii
pronunţate de prima instanţă, instanţa de apel a încălcat şi prevederile art. 466 şi art. 468 C. proc.
civ.
Nu în ultimul rând, autoarea prezentului demers judiciar învederează faptul că, ulterior
rămânerii definitive a hotărârii pronunţate în primă instanţă, a procedat la legalizarea hotărârii,
formulând cerere de executare silită, în baza căreia s-a format dosarul execuţional nr. x/2020 al
BEJ D.
Mai mult decât atât, arată că Judecătoria Buftea a încuviinţat executarea silită în baza
acestui titlu executoriu (sentinţa primei instanţe), depunând un set de înscrisuri în acest sens.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 5 şi 7 C. proc. civ.
Recursul a fost comunicat intimatei-pârâte S.C. B. S.A. la 7 decembrie 2020 şi intimatei-
interveniente C. la 1 decembrie 2020.
La 4 ianuarie 2021, intimata-pârâtă S.C. B. S.A. a depus, în termen legal, întâmpinare, prin
care a solicitat să se constate nulitatea recursului faţă de dispoziţiile art. 486 alin. 3 C. proc. civ.
întrucât criticile formulate nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin.
1 pct. 5 şi 7 C. proc. civ., iar, pe fondul cauzei, a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.
892
 Intimata-intervenientă nu a depus întâmpinare.
Întâmpinarea intimatei-pârâte S.C. B. S.A. a fost comunicată recurentei-reclamante la 11
ianuarie 2021.
La 22 ianuarie 2021, cu respectarea termenului legal de 10 zile, recurenta-reclamantă a
transmis, prin poştă, răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor intimatei,
reiterând, totodată, criticile formulate prin cererea de recurs.
Conform art. 493 alin. 2-4 C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin
Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului,
raport care, după analiza acestuia în complet de filtru, a fost comunicat părţilor.
Prin încheierea din 21 septembrie 2021, a fost respinsă excepţia nulităţii recursului,
invocată de intimata-pârâtă, pentru considerentele reţinute în respectivul act procesual. Conform
art. 493 alin. 7 C. proc. civ., recursul a fost admis în principiu şi s-a fixat termen de judecată pe
fond a căii de atac în reformare, cu citarea părţilor.
Recursul de faţă este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Singura critică adusă hotărârii recurate este aceea că instanţa de apel a omis să aplice
sancţiunea decăderii, deşi dreptul de a declara apel trebuia exercitat într-un termen legal
imperativ, termen nerespectat de către pârâtă. Aşadar, se invocă nerespectarea, de către instanţa
de prim control judiciar, a prevederilor art. 180 alin. 1 teza I şi a art. 185 alin. 1 C. proc. civ.,
astfel că aceste critici nu pot fi încadrate decât în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1
pct. 5 C. proc. civ. (încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea
decăderii), nu şi în cel prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 7 C. proc. civ. Acest din urmă motiv de
nelegalitate vizează nerespectarea autorităţii de lucru judecat, respectiv a interdicţiei unei duble
judecăţi între aceleaşi părţi, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect, situaţie ce nu se
poate regăsi în ipoteza soluţionării unei căi de atac în reformare, ordinară (a apelului), declarat
împotriva unei hotărâri ce se bucură de putere de lucru judecat provizorie, în cadrul aceluiaşi
dosar.
Din perspectiva pretinsei încălcări a normelor de procedură relative la aplicarea sancţiunii
decăderii pentru nerespectarea unui termen legal imperativ (de declarare a căii de atac a apelului),
reţine, în primul rând, că principalul mijloc de invocare şi valorificare a decăderii în procesul
civil este excepţia. În speţă, întrucât termenul de procedură are un caracter imperativ, în adevăr,
instanţa este obligată să constate decăderea, chiar şi în lipsa unei cereri exprese a părţilor.
În cauza de faţă, partea interesată, respectiv recurenta-reclamantă, nu a invocat decăderea
în cursul soluţionării apelului, ci doar prin intermediul prezentei căi de atac, a recursului. Chiar
dacă am accepta că omisiunea instanţei de apel de a invoca, din oficiu, decăderea, poate fi
criticată pe calea recursului, deşi neregularitatea procedurală nu a fost invocată în cursul judecăţii
căii ordinare de atac şi, prin urmare, nu operează condiţia restrictivă stipulată de art. 488 alin. 2
C. proc. civ., constată că nici criticile subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1
pct. 5 C. proc. civ. nu pot fi primite.
Astfel, sentinţa ce a făcut obiectul apelului a fost comunicată pârâtei S.C. B. S.A., prin e-
mail, la data de 30 octombrie 2019, conform raportului de comunicare depus la fila 121 dosar
fond. Potrivit aceluiaşi raport, documentul a fost vizualizat de destinatar în aceeaşi zi.
Instanţa de recurs reţine, însă, că prezentul proces a început la data de 31 octombrie 2018,
deci anterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 1074 din
18 decembrie 2018 (la 21 decembrie 2018). Având în vedere prevederile art. 25 alin. 1 C. proc.
civ., potrivit cărora procesele în curs de judecată şi executările silite începute sub legea veche
rămân supuse acelei legi, rezultă că modificările şi completările operate asupra art. 154 C. proc.
civ. prin art. I pct. 20 şi pct. 21 din Legea nr. 310/2018 nu se vor aplica litigiului de faţă. Or, abia
893
prin aceste dispoziţii legale noi s-a instituit regula potrivit căreia actul de procedură se consideră
comunicat la momentul la care s-a primit mesaj din partea sistemului folosit că au ajuns la
destinatar, potrivit datelor furnizate de acesta (art. 154 alin. 6 C. proc. civ.).
Cum, în cauză, este incidentă legea veche de procedură, comunicarea sentinţei apelate,
prin poştă electronică, trebuia realizată în condiţiile art. 154 alin. (6), forma în vigoare la acea
dată, respectiv însoţită de un formular care să conţină denumirea instanţei, data comunicării,
numele grefierului care asigură comunicarea şi indicarea actelor comunicate. Acest formular ar fi
trebuit completat de către destinatar cu data primirii, numele în clar şi semnătura persoanei
însărcinate cu primirea corespondenţei, după care ar fi trebuit expediat instanţei prin acelaşi
mijloc de comunicare. Un astfel de formular nu a însoţit însă actul de procedură comunicat prin
e-mail.
Nerespectarea regulilor de comunicare a actului procedural a îndrituit instanţa de apel să
considere că hotărârea atacată nu a fost comunicată pârâtei şi că, prin urmare, această parte a
declarat apel înăuntrul termenului legal imperativ prevăzut de art. 468 alin. 1 C. proc. civ.
Faţă de cele mai sus arătate, constată că nu sunt întemeiate criticile vizând nesocotirea
normelor procedurale imperative vizând termenele de declarare a căilor de atac şi sancţiunea
nerespectării acestor termene, critici subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct.
5 C. proc. civ.
Aşa fiind, potrivit art. 496 alin. 1 C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul declarat de
reclamantă, ca nefondat.

27. Acțiune în pretenții. Deschiderea procedurii insolvenței față de pârâtă pe parcursul

judecării cauzei în primă instanță. Incidența prevederilor art. 75 alin. (1) din Legea nr.
85/2014. Apel împotriva hotărârii pronunțate cu încălcarea acestui text de lege. Nelegala
aplicare a art. 297 alin. (1) teza I din Codul de procedură civilă din 1865

Legea nr. 85/2014, art. 75 alin. (1), alin. (2) lit. a) - b)

C.proc.civ. 1865, art. 261 alin. (1), art. 297 alin. (1) teza I, alin. (2) teza a II-a
H.G. nr. 801/2003, art. 6

Potrivit art.75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, ,, De la data deschiderii procedurii se
suspendă de drept toate acțiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru
realizarea creanțelor asupra averii debitorului. Valorificarea drepturilor acestora se poate face
numai în cadrul procedurii insolvenței, prin depunerea cererilor de admitere a creanțelor.
Repunerea pe rol a acestora este posibilă doar în cazul desființării hotărârii de deschidere a
procedurii, a revocării încheierii de deschidere a procedurii sau în cazul închiderii procedurii în
condițiile art. 178. În cazul în care hotărârea de deschidere a procedurii este desființată sau,
după caz, revocată, acțiunile judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creanțelor asupra
averii debitorului pot fi repuse pe rol, iar măsurile de executare silită pot fi reluate. La data
rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii, atât acțiunea judiciară sau
extrajudiciară, cât și executările silite suspendate încetează.”
Din analiza literală și logico-gramaticală a acestor dispoziții legale rezultă că în măsura
în care deschiderea procedurii de insolvență împotriva unei societăți care are calitatea de pârâtă
într-o acțiune prin care un creditor urmărește să își realizeze o creanță asupra sa intervine în

894
timp ce un asemenea proces se află pe rol, judecata trebuie obligatoriu suspendată, iar la data
rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii acțiunea judiciară încetează.
Creditorilor le este interzis nu numai să inițieze noi acțiuni judiciare ori extrajudiciare,
pentru a-și realiza creanțele asupra averii debitorului, ci și să le mai continue, dacă erau deja
începute, urmând ca valorificarea drepturilor de creanță să aibă loc în cadrul procedurii
speciale de insolvenţă.
În cazul în care hotărârea primei instanțe este afectată de viciul nelegalității ca urmare a
încălcării prevederilor imperative ale art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, dispozitivul și
considerentele acesteia punând în evidență cercetarea cauzei pe fond, este nelegală soluția
instanței de apel de desființare cu trimitere spre rejudecare, prevăzută de art. 297 alin. (1) teza I
C.proc.civ.
În această situație sunt incidente prevederile art. 297 alin. (2) teza finală C.proc.civ.,
potrivit cărora „(...) dacă există vreun alt motiv de nulitate, iar prima instanță a judecat în fond,
instanța de apel, anulând în tot sau în parte procedura urmată și hotărârea pronunțată, va reține
procesul spre judecare”.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 520 din 9 martie 2021

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman, Secţia civilă sub nr. x/87/2009,
reclamanta S.C. A. S.R.L. le-a chemat în judecată pe pârâtele S.C. B. S.A., S.C. C. S.R.L., S.C D.
S.A. şi Asociaţia familială E., solicitând obligarea pârâtelor la plata sumei de 174.408,7 lei,
reprezentând contravaloarea alocaţiei bugetare de 50% din valoarea facturilor fiscale emise de
reclamantă la 01 august 2003 către pârâta S.C. B. S.A., ca urmare a aprobării date pârâtelor de
către Direcţia pentru Agricultură Teleorman, cu cheltuieli de judecată.
La 9 iunie 2010, reclamanta a formulat, în temeiul art. 61 alin. 2 C.proc.civ., cerere de
chemare în garanţie a Direcţiei pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală Teleorman, care, la
rândul său, la 4 octombrie 2010 a chemat în garanţie Ministerul Agriculturii și Dezvoltării
Rurale, conform art. 60 alin. 2 C.proc.civ.
Prin sentinţa comercială nr. 161 din 23 martie 2011, Tribunalul Teleorman, Secţia civilă,
a luat act de renunţarea reclamantei la judecată faţă de pârâtele C. S.R.L., D. S.A. şi Asociaţia
familială E., a admis excepţia invocată de pârâta S.C. B. S.A. şi a respins acţiunea faţă de această
pârâtă și față de chemaţii în garanţie Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale şi Direcţia
Agricolă Teleorman, pentru autoritate de lucru judecat; a respins cererea reclamantei de chemare
în garanţie a Direcţiei Agricole Teleorman și cererea formulată de Direcţia Agricolă Teleorman
pentru chemarea în garanţie a Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale.
Împotriva acestei sentințe, reclamanta a declarat apel, care a fost admis prin decizia nr.
434 din 15 noiembrie 2011 a Curții de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă; instanța de apel a
desfiinţat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, reţinând, în esenţă,
că nu este îndeplinită condiția triplei identități de părți, cauză și obiect, impusă de lege pentru a
opera autoritatea de lucru judecat. Astfel, raportând sentința atacată la sentinţa comercială nr.
3536 din 14 martie 2007, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a comercială, a reținut
că nu există identitate de părţi între cele două litigii.
Prin decizia nr. 3694 din 27 septembrie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, Secția a II-a civilă, au fost respinse excepţia nulității cererii de recurs şi excepția lipsei de
interes; au fost respinse recursurile declarate de chemaţii în garanţie Direcţia pentru Agricultură
și Dezvoltare Rurală Teleorman și Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale.

895
 Pentru a decide astfel, instanța supremă a reţinut că între cele două litigii anterior
menționate nu există identitate de părţi, notând că, în prima acţiune, instanţa de judecată a
analizat un singur raport obligaţional, derivat din aplicarea dispoziţiilor H.G. nr.801/2003, în
cadrul căruia s-a apreciat că reclamanta nu a avut legitimare procesuală activă, întrucât nu este
beneficiara alocaţiei bugetare prevăzută de actul normativ menționat. De asemenea, a reținut că în
prima dintre acțiunile deduse judecății nu a fost analizat raportul obligaţional dintre reclamantă şi
ceilalţi pârâţi, fundamentat pe alte temeiuri juridice, impunând astfel concluzia lipsei identității
de obiect între cele două cauze. În acest sens, a notat că, dacă prima cerere de chemare în
judecată a fost întemeiată pe dispozițiile H.G. nr. 801/2003, în prezentul litigiu reclamanta A.
S.R.L. și-a fondat pretențiile pe clauzele contractului de livrare instalaţii de irigaţii încheiat cu
pârâta B. S.A.
Astfel, instanța de recurs a subliniat că, în baza principiului disponibilității, cererea de
chemare în judecată se impunea fi analizată în raport cu temeiul juridic invocat de reclamantă,
respectiv din perspectiva raporturilor născute între părți în baza contractului evocat. În același
sens, a reținut că cererile de chemare în garanţie trebuie analizate şi în funcție de existenţa unei
potenţiale obligaţii de garanţie a instituţiilor publice faţă de entităţile juridice care au primit
aprobarea pentru alocaţia bugetară.
Urmare a respingerii recursului și menținerii deciziei instanței de apel, prin care sentința
pronunțată în primă instanță a fost desființată și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe,
cauza a fost înregistrată de rolul Tribunalului Teleorman, Secția civilă, sub nr. x/87/2013.
În rejudecare, prin sentința civilă nr. 399 din 23 iulie 2014, Tribunalul Teleorman, Secția
civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale active, invocată de chematul în garanție
Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale prin întâmpinare și a respins acțiunea formulată de
reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., ca fiind formulată de o persoană
fără calitate procesuală activă.
Prin decizia civilă nr. 526 din 31 martie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a
civilă, a admis apelul formulat de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu intimata-pârâtă B.
S.A. și cu intimații-chemați în garanție Direcţia pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală
Teleorman și Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, împotriva sentinţei civile nr. 399 din
23 iunie 2014 a Tribunalului Teleorman, Secţia civilă, pe care a desfiinţat-o şi a trimis cauza spre
rejudecare primei instanţe.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9
C.proc.civ., chemata în garanţie, Direcţia pentru Agricultură Teleorman, solicitând modificarea
deciziei recurate, în sensul respingerii apelului și menținerii sentinței primei instanțe.
În memoriul depus la dosar, recurenta a susținut, în esență, că soluția primei instanțe de
admitere a excepției lipsei calităţii procesuale active este corectă și că, în pronunțarea acesteia,
Tribunalul Teleorman a avut în vedere prevederile art. 3 alin. 1 din Anexa nr. 1 din H.G. nr.
801/2003, potrivit căruia alocaţia de 50% din preţul de achiziţionare se acordă pentru procurarea
instalaţiilor de irigat unor categorii de beneficiari între care reclamanta nu se regăsește.
A mai menționat că art. 7 din acelaşi act normativ prevede că Direcţiile pentru Agricultură
efectuează plăţile în contul furnizorului și a arătat că, în cauză, această calitate este deținută de
pârâta B. S.A., fapt pentru care a apreciat că reclamanta, ca proprietar al instalaţiilor de irigat, nu
este îndreptățită să primească sumele solicitate.
În consecință, a susținut că nu se află cu reclamanta în niciun fel de raport juridic
decurgând din H.G. nr. 801/2003, astfel încât chemarea sa în garanţie este nejustificată.
Pentru aceste argumente a solicitat casarea deciziei recurate și menținerea hotărârii
pronunțate în primă instanță.
896
 La 17 februarie 2016 intimata-reclamantă A. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a
invocat excepţia nulităţii recursului.
Prin decizia nr. 352 din 23 februarie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
Secția a II-a civilă, s-a constatat nul recursul declarat de recurenta-chemată în garanție, Direcția
pentru Agricultură Teleorman împotriva deciziei civile nr. 526 din 31 martie 2015, pronunțată de
Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă.
În rejudecare, prin sentința civilă nr. 136 din 3 aprilie 2019 pronunţată de Tribunalul
Teleorman, Secția civilă, în dosarul nr. x/87/2017, au fost respinse, ca neîntemeiate, excepția
prescripției dreptului material la acțiune și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei B.
S.A.
A fost admisă acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. împotriva pârâtei B. S.A. și a
chemaților în garanție Direcția pentru Agricultură Județeană Teleorman și Ministerul Agriculturii
și Dezvoltării Rurale. S-a dispus obligarea pârâtei B. S.A. și a chemaților în garanție, Direcția
pentru Agricultură Județeană Teleorman și Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, la plata
către reclamantă a sumei de 174.408 lei, reprezentând alocație bugetară.
Împotriva încheierii din data de 18.02.2019 și a sentinţei civile nr. 136 din 3.04.2019,
pronunţate de Tribunalul Teleorman, Secția civilă, a declarat apel chemata în garanție, Direcția
pentru Agricultură Județeană Teleorman, solicitând admiterea acestuia, schimbarea, în tot, a
sentinței civile și a încheierii apelate, iar, pe fond, trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului
Teleorman.
De asemenea, împotriva acestei sentinţe civile a declarat apel și chematul în garanție,
Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale.
La data de 28.02.2020, apelanta-chemată în garanție Direcția pentru Agricultură
Județeană Teleorman a depus la dosar note scrise, prin care a solicitat suspendarea judecării
apelurilor în temeiul art. 75 alin. 1 din Legea nr. 85/2014.
Prin decizia civilă nr. 957 din 05 august 2020 pronunțată de Curtea de Apel București,
Secția a VI-a civilă, s-a respins excepţia lipsei de interes în formularea apelului de către apelanta-
chemată în garanție Direcția pentru Agricultură Județeană Teleorman, invocată de intimata-
reclamantă A. S.R.L., ca neîntemeiată.
S-a admis excepţia tardivităţii formulării apelului de către apelantul-chemat în garanție,
Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, invocată de intimata-reclamantă A. S.R.L. Pe cale
de consecință, s-a respins apelul formulat de apelantul-chemat în garanție, Ministerul Agriculturii
și Dezvoltării Rurale, ca tardiv.
S-a admis apelul formulat de apelanta-chemată în garanție Direcția pentru Agricultură
Județeană Teleorman împotriva încheierii din data de 18.02.2019 și a sentinţei civile nr.
136/03.04.2019 pronunţate de Tribunalul Teleorman, Secţia civilă, în dosarul nr. x/87/2017 și s-a
desființat, în parte, încheierea din data de 18.02.2019 și sentința civilă nr. 136 din 3.04.2019 și s-
a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.
Împotriva deciziei nr. 957 din 5 august 2020 pronunțată de Curtea de Apel București,
Secția a VI-a civilă, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., prin reprezentant legal, F. și prin
reprezentant convențional, avocat G.
Prin cererea de recurs a solicitat admiterea căii de atac promovate, modificarea, în parte, a
deciziei recurate, în sensul respingerii apelului declarat de chemata în garanție, Direcția pentru
Agricultură Județeană Teleorman și menținerea încheierii din 18.02.2019 și a sentinței civile nr.
136/03.04. 2019 pronunțate de Tribunalul Teleorman, ca fiind temeinice și legale. Totodată, a
solicitat menținerea soluţiei cu privire la respingerea, ca tardiv, a apelului formulat de apelantul-
chemat în garanţie Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale.
897
 Recurenta-reclamantă a indicat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9
C.proc.civ. și art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale.
În dezvoltarea motivelor de recurs recurenta a prezentat următoarele argumente:
Prin soluția adoptată de instanța de apel se încalcă dreptul la un proces echitabil, cu
referire la nesoluționarea procesului într-un termen rezonabil, pentru că acțiunea a fost inițiată în
anul 2009 și se află în al treilea ciclu procesual parcurs. Remediul în cazul de față ar fi modificarea
deciziei instanței de apel, în sensul respingerii apelurilor, pentru că durata rezonabilă a procedurii
este depășită.
În mod greșit a considerat instanța de apel că au fost încălcate prevederile art. 315 C.proc.civ.
de la 1865. Recurenta-reclamantă consideră că prima instanță a respectat dezlegările date de
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia de casare nr. 3694/27.09.2012, pronunţată în
dosarul nr. x/87/2009 (în primul ciclu procesual). A arătat că, prin această decizie, s-a stabilit cu
autoritate de lucru judecat următoarele: „A doua cerere de chemare în judecată, îndreptată împotriva
pârâtei SC B. SA, are ca temei juridic relaţia contractuală stabilită între părţi, respectiv contractul de
livrare instalaţii de irigaţii, referirile din acţiune la alocaţia bugetară fiind determinate de stabilirea
cadrului relaţiilor dintre părţi. Este de necontestat că, între reclamantă şi pârâtă, s-a stabilit un raport
contractual în baza căruia au fost livrate instalaţiile de irigaţii, cererea de chemare în judecată trebuind a fi
analizată din această perspectivă. În consecinţă, instanţa de fond, în raport de principiul
disponibilităţii procesului civil, avea obligaţia de a analiza cauza prin raportare la temeiul juridic
invocat de reclamantă, urmând a stabili dacă există o obligaţie contractuală de plată a pârâtei faţă
de reclamantă.
De asemenea, cererile de chemare în garanţie urmează a fi analizate şi prin raportare la
aspectele reliefate de reclamantă, cu privire la existenţa unei potenţiale obligaţii de garanţie a
instituţiilor publice faţă de entităţile juridice care au primit aprobarea pentru alocaţia bugetară,
pentru plata corespunzătoare a alocaţiei aprobate, din preţul facturat al instalaţiilor de irigaţii”.
Recurenta-reclamantă susține că respectarea dezlegărilor date prin decizia de casare
implică și respectarea îndrumărilor din decizia de apel nr. 526/31.03.2015, de desființare cu
trimitere spre rejudecare. Prin această din urmă decizie s-au reținut aceleași neregularități,
decurgând din nerespectarea dezlegărilor date prin decizia nr. 3694/27.09.2012, pronunțată de
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
A mai invocat că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății prin
aceea că a făcut o combinare între răspunderea civilă contractuală și răspunderea civilă delictuală,
referindu-se la indicația de a se analiza condițiile necesare pentru antrenarea răspunderii civile
contractuale. Susține că prima instanță a analizat cauza sub toate aspectele, inclusiv din
perspectiva dispozițiilor instituite prin H.G. nr. 801/2003.
Recurenta-reclamantă a motivat că este nelegal reținut și motivul de ordine publică
invocat, referitor la încălcarea de către prima instanță a prevederilor art. 261 alin. 1 C.proc.civ.
În acest cadru, a arătat că decizia instanței de apel cuprinde motive contradictorii și străine
de natura pricinii, precum și o interpretare greşită a actului juridic dedus judecăţii, prin
schimbarea înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Contrar celor reținute de Curtea de apel, susține că instanţa de fond, în mod corect, a analizat raportul
contractual existent între reclamantă şi pârâtă, în baza căruia au fost livrate instalaţiile de irigaţii (contractul de
distribuţie încheiat la data de 18.07.2003) și a stabilit existenţa unei obligaţii de plată a pârâtei B. S.A.,
decurgând din contract. De asemenea, a analizat cererile de chemare în garanţie, prin raportare la existenţa unei
obligaţii de garanţie a instituţiilor publice faţă de entităţile care au primit aprobarea pentru alocaţia bugetară
destinată plății către furnizor a preţului instalaţiilor de irigat.
898
 Precizează recurenta-reclamantă că Direcţia pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală Teleorman a
dat acordul beneficiarilor, în baza H.G. nr. 801/2003 şi asigurări (scrise), pentru primirea alocaţiei şi a
comunicat, totodată, că plata alocaţiei a fost cuprinsă în buget şi va fi plătită cel târziu la începutul anului
2004. Facturile nr. 5430904, nr. 5430905 şi nr. 5430906 din data de 01.08.2003 au fost emise în condiţiile
raportului obligaţional complex reglementat prin H.G. nr. 801/2003, care prevede două operaţiuni de plată:
una de către beneficiari şi una cu finanţare de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Agriculturii și
Dezvoltării Rurale.
Direcția pentru Agricultură Județeană Teleorman şi-a asumat (în scris) în luna iulie 2003 obligaţia de
plată a alocaţiei din fondurile alocate de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale pentru anul 2003, iar în
noiembrie 2003 şi-a asumat ca obligaţia de plata să se facă din fondurile alocate de Minister pentru anul
2004, deși cele pentru 2003 nu fuseseră epuizate, ci realocate pentru neutilizare.
Susține că prima instanță a reţinut corect că pasul 9, din procedura prevăzută de H.G. nr.
801/2003, stabilește că Direcţia pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală Teleorman efectuează
plata către Uzina Producătoare.
Recurenta-reclamantă a făcut referire la art. 7 din H.G. nr. 801/2003, care prevede că
efectuarea plăţilor se va face conform facturilor şi proceselor verbale de recepţie, corespunzătoare
instalaţiilor livrate și subliniază că, din probele administrate în dosar, rezultă că A. a fost prima
uzină producătoare care a livrat utilajele, dintre cele înscrise în program.
În continuare, recurenta-reclamantă a evidențiat care sunt etapele stabilite pentru
aprobarea și decontarea alocației în temeiul prevederilor H.G. nr. 801/2003, susținând că, în
calitate de uzină producătoare a instalațiilor de irigat, îndeplinea toate condițiile pentru a
beneficia de plata locației de 50% din valoarea instalațiilor de irigat livrate societăților agricole.
Motivează că susţinerile din apelul declarat de Direcția pentru Agricultură Teleorman, potrivit
cărora neplata alocaţiei s-a datorat faptului că părţile nu au depus toată documentaţia sunt nefondate,
atâta timp cât, din adresele nr. 6, 14 şi 15/21.07.2003 şi din răspunsul pârâtei la interogatoriu, a
rezultat că fost aprobată alocaţia, iar neplata s-a datorat lipsei fondurilor.
Punctul 6 alin. 6 din anexa la H.G. nr. 801/2003 prevede că Direcţia pentru Agricultură
aprobă valoarea alocaţiei cuvenite în baza programului, fără a condiţiona aprobarea de suma
alocată de la bugetul statului.
Direcția pentru Agricultură Teleorman a procedat la avizarea cererilor, ceea ce a permis părţilor să
urmeze procedura prevăzută de H.G. nr. 801/2003, societățile agricole să achite avansul de 50% din valoarea
instalaţiilor, iar reclamanta să livreze o marfă al cărei preţ integral nu i-a fost plătit.
Recurenta-reclamantă a mai motivat că decizia atacată cu recurs este dată cu aplicarea
greșită a prevederilor art. 75 alin. 1 din Legea nr. 85/2014.
În argumentarea acestei critici, recurenta-reclamantă a susținut că, în cauză, sunt incidente
prevederile art. 75 alin. 2 din Legea nr. 85/2014, cu următorul conținut: „Nu sunt supuse
suspendării de drept prevăzute la alin. (1): a) căile de atac promovate de debitor împotriva
acţiunilor unui/unor creditor/creditori începute înaintea deschiderii procedurii şi nici acţiunile
civile din procesele penale îndreptate împotriva debitorului; b) acţiunile judiciare îndreptate împotriva
codebitorilor şi/sau terţilor garanţi”.
În raport de aceste prevederi legale, recurenta-reclamantă a precizat că acţiunea dedusă
judecății a fost introdusă la data de 08.12.2009, cu 11 ani înainte de deschiderea procedurii insolvenţei
dispusă prin încheierea de şedinţă de la data de 04.06.2018, în temeiul Legii nr. 85/2014 în
dosarul nr. x/87/2018.
Printr-un alt memoriu de recurs semnat de reprezentantul legal al societății recurente,
administrator F. și de consilierul juridic H., înregistrat în termenul legal de motivare a recursului
prevăzut de art. 303 alin. 2 C.proc.civ. de la 1865, recurenta a susținut că excepția lipsei de
899
interes în formularea cererii de apel de către apelanta-chemată în garanție Direcția pentru
Agricultură Teleorman, este greșit soluționată de către instanța de apel. Aceasta deoarece, prin
soluția adoptată de prima instanță, de obligare la plată și a Ministerului Agriculturii, interesele
Direcției nu sunt prejudiciate. Se mai arată că Direcția pentru Agricultură Teleorman a obținut
ceea ce a cerut, respectiv obligarea ministerului la plată, fiind, astfel, în prezența unei hotărâri
prin care interesul său a fost pe deplin satisfăcut. Cererea de apel nu îndeplinește condiția
existenței interesului și, prin urmare, instanța de apel nu a fost sesizată legal cu judecarea cauzei.
A mai motivat recurenta-reclamantă că decizia privind desființarea cu trimitere spre
rejudecare, pentru insuficienta motivare a sentinței pronunțate de prima instanță, este contrară
prevederilor art. 297 C.proc.civ. de la 1865.
Reținerea că, în cauză, s-au încălcat prevederile art. 315 C.proc.civ. este greșită, pentru că
prima instanță a respectat toate recomandările instanțelor de control judiciar, în sensul că a
analizat raportul juridic născut în urma încheierii contractului dintre reclamantă și pârâtă,
obligația de plată a pârâtei, obligațiile chematelor în garanție, natura raporturilor juridice dintre
toate părțile, temeiul juridic al acestora, părțile cărora le incumbă obligația de plată. În legătură
cu citarea fermierilor, arată că instanțele superioare nu au decis că este interzisă citarea
fermierilor, ci doar ca instanța de trimitere să judece în cadrul procesual stabilit de reclamantă.
În privința încălcării art. 75 alin. 1 din Legea nr. 85/2014 a motivat că pârâta nu a ridicat
excepţia suspendării procesului, deoarece procesul nu se referă la o creanţa asupra averii sale.
Precizează că suma este cerută de la terții-chemați în garanţie, este prevăzută în bugetul
statului, iar insolvența pârâtei nu poate profita acestora, nu există temei legal ca suspendarea
procesului să se extindă la obligaţiile lor de plată.
Instanţa de fond a motivat că pârâta, în cadrul programului, prin contractul de distribuire, nu
are obligaţii de plată către reclamantă, ci numai de a remite, în termen de 10 zile, suma primită de
la Direcţie.
În acest cadru, se arată că suma primită pentru a fi restituită reclamantei nu face parte din
averea pârâtei, recurenta-reclamantă nu are o creanţă asupra pârâtei, acesta nu este debitorul său, iar
suma de bani pe care ar încasa-o de la Direcția agricolă este suma care i se cuvine recurentei-
reclamante, refuzul restituirii acestei sume către recurentă având conotaţii penale.
Față de toate motivele expuse, recurenta-reclamantă solicită casarea deciziei instanței de
apel și menținerea hotărârii pronunțate de prima instanță.
În cazul în care se impune rejudecarea, solicită trimiterea cauzei la Curtea de apel, întrucât
nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 297 C.proc.civ.
Intimatul-chemat în garanție Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale a formulat
întâmpinare prin care a invocat excepția netimbrării recursului, excepția nulității recursului, pentru că
recursul nu a fost motivat în termenul legal de 15 zile prevăzut de art. 303 alin. 2 C.proc.civ. și nu a
fost depus la Curtea de apel. A mai invocat nulitatea recursului decurgând din absența criticilor
care să se încadreze în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 alin. 1 C.proc.civ.
Pe fondul cererii de recurs a solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei pronunțate
de instanța de apel, ca fiind temeinică și legală.
Excepțiile invocate de către intimatul-chemat în garanție au fost respinse înainte de a se
trece la etapa dezbaterii pe fond a cererii de recurs.
Analizând recursul, în cadrul controlului de legalitate, prin prisma motivelor
invocate și a apărărilor formulate, Înalta Curte a reținut următoarele:
Recurenta-reclamantă a invocat greșita soluționare a excepției lipsei de interes în
declararea căii de atac a apelului de către apelanta-chemată în garanție, Direcția pentru
Agricultură Județeană Teleorman. S-a motivat această excepție prin raportare la soluția de
900
admitere a cererii de chemare în garanție formulată de Direcția pentru Agricultură Județeană
Teleorman în contradictoriu cu terțul pe care, la rândul său, l-a chemat în garanție, respectiv
Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale. În opinia recurentei-reclamante, această soluție o
plasează pe chemata în garanție, Direcția pentru Agricultură Județeană Teleorman în situația
părții care a câștigat procesul.
Critica formulată este nefondată. Prin hotărârea pronunțată de prima instanță au fost
admise atât acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A., dar și
cererea de chemare în garanție formulată de reclamantă împotriva terțului chemat în garanție,
Direcția pentru Agricultură Județeană Teleorman, precum și cererea acestuia din urmă, privind
chemarea în garanție a Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale. S-a dispus obligarea
pârâtei și a celor doi terți chemați în garanție la plata către reclamantă a sumei de 174.408 lei,
reprezentând alocație bugetară.
Prin dispoziția de obligare a terțului chemat în garanție, Direcția pentru Agricultură
Județeană Teleorman la plata sumei de 174.408 lei, această parte a pierdut procesul, în primă
instanță, în raport cu reclamanta, la inițiativa căreia a fost atrasă în proces. Prin urmare, este
justificat interesul terțului chemat în garanție de a declara apel împotriva hotărârii pronunțate de
Tribunal. Interesul de a declara apel este în legătură directă cu situația juridică în care se află
Direcția pentru Agricultură Județeană Teleorman, aceea de parte căzută în pretenţii, iar
exercitarea apelului este singura cale prin care această parte ar putea să tindă spre obținerea unei
hotărâri prin care să înlăture obligația stabilită în sarcina sa.
Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ.,
recurenta-reclamantă a invocat încălcarea prevederilor art. 297 alin. 1 C.proc.civ., susținând că
niciunul dintre motivele reținute de instanța de apel în adoptarea soluției de desființare cu
trimitere spre rejudecare nu are legătură cu ipoteza legală reținută, aceea privind rezolvarea
procesului fără a se fi intrat în cercetarea fondului. În plus, soluția de desființare cu trimitere spre
rejudecare afectează dreptul la un proces echitabil din perspectiva duratei procedurii, cauza fiind
trimisă pentru a treia oară spre rejudecare, cu prelungirea duratei soluționării cauzei pe o perioadă
de 11 ani.
Instanța de recurs reține, referitor la soluțiile pe care le poate pronunța instanța de apel, că
art. 297 alin. 1 teza I C.proc.civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, stabilește că în
cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în
judecata fondului, instanța de apel desființează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare
primei instanțe. Instanța de recurs constată, ca urmare a examinării hotărârii pronunțate de prima
instanță, că litigiul a fost judecat pe fond.
Astfel, prin hotărârea pronunțată în primă instanță s-a admis acțiunea formulată de
reclamanta A. S.R.L. împotriva pârâtei B. S.A. și a chemaților în garanție Direcția pentru
Agricultură Județeană Teleorman și Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale; s-a dispus
obligarea pârâtei B. S.A. și a terților chemați în garanție, Direcția pentru Agricultură Județeană
Teleorman și Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale la plata către reclamantă a sumei de
174.408 lei, reprezentând alocație bugetară.
Din considerentele care au stat la baza adoptării acestei hotărâri rezultă că prima instanță a
analizat raportul juridic dintre reclamantă și pârâtă, grefat pe contractul de distribuție încheiat la
18 iulie 2003 și a stabilit că, prin intermediul acestuia, părțile nu au încheiat un simplu contract
de vânzare-cumpărare, ci au înțeles să adere la programul reglementat prin H.G. nr. 801/2003,
acesta fiind și scopul pentru care a fost încheiat contractul dintre reclamantă și pârâtă. În
continuare, în considerentele sentinței pronunțate s-a făcut referire la prevederile art. 6 din Anexa
la H.G. nr. 801/2003 privind procedura de avizare a cererilor formulate de beneficiari și la
901
aprobarea alocației în baza documentației constând în existența facturii proforme și a
documentului care să ateste plata către beneficiar a avansului de 50%. S-a reținut, pe baza
probelor administrate, constând în înscrisuri și răspunsul pârâtei la interogatoriu, că alocația a fost
aprobată, iar neplata s-a datorat lipsei fondurilor, cu toate că Direcția pentru Agricultură
Județeană Teleorman trebuia să aibă în vedere, la momentul primirii cererilor, suma alocată
județului Teleorman și să avizeze sau să nu avizeze cererile în funcție de sumele alocate. S-a
motivat de către prima instanță că această situație a permis părților să urmeze procedura
prevăzută de H.G. nr. 801/2003, „intervenienții” să achite avansul de 50% din valoarea
instalațiilor, iar reclamanta să livreze o marfă al cărei preț nu a fost plătit, dispunând, pentru
aceste considerente, obligarea pârâtei și a chemaților în garanție la plata sumei de 174.408 lei,
reprezentând alocație bugetară către reclamantă.
Atât dispozitivul, cât și considerentele care alcătuiesc hotărârea adoptată de prima instanță
pun în evidență cercetarea cauzei pe fond, nefiind incidentă în soluţionarea apelului ipoteza
prevăzută de art. 297 alin. 1 teza I C.proc.civ.
În cauză, motivele reținute de instanța de apel referitoare la nerespectarea îndrumărilor din
decizia de casare, motivarea insuficientă sau nemotivarea sentinței, nerespectarea procedurii de
soluționare a cererilor de chemare în garanție sau omisiunea de a se lua act de renunțarea
reclamantei la judecată în contradictoriu cu celelalte societăți agricole nu pot fi asimilate cu
soluționarea cauzei fără a se fi intrat în cercetarea fondului.
Aceste motive de nulitate ar fi atras aplicarea dispoziţiilor art. 297 alin. 2 teza a II-a
C.proc.civ. de la 1865, în forma în vigoare la momentul începerii procesului, respectiv anularea
hotărârii apelate, cu reţinerea procesului spre rejudecare de către instanţa de apel.
Instanța de apel, deși a reținut că, pe parcursul rejudecării cauzei în primă instanță,
intimata-pârâtă a intrat în procedura insolvenței și că această situație conduce la suspendarea de
drept a cauzei, totuși a dispus ca prima instanță să analizeze condițiile necesare angajării
răspunderii contractuale a intimatei-pârâte B. S.A. Aceste statuări din decizia pronunțată în apel
nu țin seama de schimbarea situației juridice a pârâtei la data pronunţării sentinţei apelate,
determinată de intrarea în procedura insolvenței şi că, în această situaţie, nu mai poate fi pusă în
aplicare îndrumarea din decizia de casare referitoare la analiza cererii de chemare în judecată din
perspectiva raportului contractual dintre reclamantă și pârâtă, pentru a se stabili dacă există o
obligație de plată a reclamantei față de pârâtă.
Potrivit art. 75 alin. 1 din Legea nr. 85/2014, ,, De la data deschiderii procedurii se
suspendă de drept toate acțiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru
realizarea creanțelor asupra averii debitorului. Valorificarea drepturilor acestora se poate face
numai în cadrul procedurii insolvenței, prin depunerea cererilor de admitere a creanțelor.
Repunerea pe rol a acestora este posibilă doar în cazul desființării hotărârii de deschidere a
procedurii, a revocării încheierii de deschidere a procedurii sau în cazul închiderii procedurii în
condițiile art. 178. În cazul în care hotărârea de deschidere a procedurii este desființată sau,
după caz, revocată, acțiunile judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creanțelor asupra
averii debitorului pot fi repuse pe rol, iar măsurile de executare silită pot fi reluate. La data
rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii, atât acțiunea judiciară sau
extrajudiciară, cât și executările silite suspendate încetează.”
Din analiza literală și logico-gramaticală a dispozițiilor art. 75 alin. 1 mai sus enunțate
rezultă că în măsura în care deschiderea procedurii de insolvență împotriva unei societăți care are
calitatea de pârâtă într-o acțiune prin care un creditor urmărește să își realizeze o creanță asupra
sa intervine în timp ce un asemenea proces se află pe rol, judecata trebuie obligatoriu suspendată,
iar la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii acțiunea judiciară încetează.
902
 Această dispoziție legală imperativă își găsește resortul în caracterul colectiv și
concursual al procedurii de insolvență; creditorilor le este interzis nu numai să inițieze noi acțiuni
judiciare ori extrajudiciare, pentru a-și realiza creanțele asupra averii debitorului, ci și să le mai
continue, dacă erau deja începute, urmând ca valorificarea drepturilor de creanță să aibă loc în
cadrul procedurii speciale de insolvenţă.
Soluția de desființare cu trimitere spre rejudecare prevăzută de art. 297 alin. 1 teza I
C.proc.civ. a fost în mod nelegal extinsă de instanța de apel la situația ivită în cauză, determinată
de apariția cazului de suspendare de drept a judecății, ca efect al intrării intimatei-pârâte în
procedura insolvenței pe parcursul soluționării cauzei în primă instanță. Hotărârea pronunțată de
tribunal este afectată de viciul nelegalității ca urmare a încălcării prevederilor imperative ale art.
75 alin. 1 din Legea nr. 85/2014, însă, pentru remedierea acestei situații, instanța de apel trebuia
să facă aplicarea prevederilor art. 297 alin. 2 teza finală C.proc.civ. potrivit cărora, „(...) dacă
există vreun alt motiv de nulitate, iar prima instanță a judecat în fond, instanța de apel, anulând
în tot sau în parte procedura urmată și hotărârea pronunțată, va reține procesul spre judecare”.
Instanța de recurs a invocat, din oficiu, incidența motivului de casare prevăzut de art. 304
pct. 5 C.proc.civ., întrucât, în mod nelegal, instanța de apel a aplicat soluția de desființare cu
trimitere spre rejudecare prevăzută de art. 297 alin. 1 teza I C.proc.civ. în locul soluției pe care o
reglementează prevederile art. 297 alin. 2 teza a II-a C.proc.civ., sub incidența căreia cade
motivul de nulitate reținut.
Incidentul procedural impus de art. 75 alin. 1 din Legea nr. 85/2014, constând în
suspendarea de drept a judecății sau chiar a încetării acțiunii judiciare la data rămânerii definitive
a hotărârii de deschidere a procedurii, privește raportul procesual principal dintre reclamantă și
pârâtă, dar se răsfrânge și asupra soluțiilor ce urmează a se da atât cererii de chemare în garanție
formulată de reclamantă împotriva terţului-chemat în garanție, Direcția pentru Agricultură
Județeană Teleorman, cât și cererii formulate de aceasta din urmă, care, la rândul său, a chemat în
garanție Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale. Între cererea principală și cererea de
chemare în garanție există o legătură de dependență și de subordonare, așa încât soluția ce se va
da cu privire la cererea principală se repercutează asupra modului de soluționare a cererii de
chemare în garanție.
În raport de motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C.proc.civ. prin raportare la
aplicarea greșită a art. 297 alin. 1 teza I C.proc.civ., recursul a fost admis, cu consecința casării
deciziei recurate și a trimiterii cauzei spre rejudecare instanței de apel pentru a se asigura,
totodată, respectarea garanţiilor prevăzute de art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea
drepturilor omului și a libertăților fundamentale, privind judecarea cauzei în mod echitabil și într-
un termen rezonabil.
Nu este posibilă soluția de casare cu reținerea cauzei spre rejudecare, întrucât ar însemna
ca să se rezolve cauza direct în recurs și, astfel, s-ar răpi părților un grad de jurisdicție în fond.
Nu este întemeiată critica recurentei prin care se susține că în cauză sunt incidente
prevederile art. 75 alin. 2 lit. a) și b) din Legea 85/2014, deoarece calea de atac nu este promovată
de debitoarea în insolvență B. S.A. și nici acțiunea judiciară nu este promovată de debitoarea în
insolvență îndreptate împotriva codebitorilor sau terților garanți. Debitoarea asupra căreia s-a
declanșat procedura insolvenței are calitatea de pârâtă în cauza dedusă judecății, reclamanta
urmărind obligarea acesteia la plata unei sume în cuantum de 174.408 lei. Susţinerea recurentei-
reclamante potrivit căreia procesul nu se referă la o creanţă asupra averii pârâtei aflată în
procedura insolvenţei, pentru că suma este cerută de la terţii-chemaţi în garanţie, nu poate fi
primită. Din această perspectivă instanţa de recurs relevă că a intrat în puterea de lucru judecat
dispoziţia primei instanţe de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei, prin
903
neapelarea acestei soluţii de niciuna dintre părţi, iar prin sentinţa civilă nr. 3536/14.03.2007
pronunţată de Tribunalul Bucureşti, irevocabilă, s-a respins acţiunea formulată de reclamanta A.
S.R.L. în contradictoriu cu pârâţii Direcţia pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală Teleorman şi
Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, reţinându-se cu autoritate de lucru
judecat că reclamanta, în calitate de producător a utilajelor, nu a justificat legitimarea procesuală
activă, întrucât aceasta nu avea calitatea de beneficiar a alocaţiei bugetare, neexistând un raport
juridic direct între aceasta şi cei doi pârâţi.
Motivul de recurs referitor la interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății
argumentat pe aspectul că instanța de apel ar fi aplicat deopotrivă răspunderea civilă contractuală
și răspunderea civilă delictuală nu poate fi primit. Aceste chestiuni nu pot fi integrate motivului
de casare prevăzut de art. 304 pct. 8 C.proc.civ. care impune restabilirea naturii actului dedus
judecății ca urmare a schimbării nepermise a conținutului și efectelor sale juridice. În plus,
incidența art. 75 alin. 1 din Legea nr. 85/2014 oprește judecata acțiunii judiciare, recurenta-
reclamantă urmând să își realizeze creanța pe care o pretinde de la intimata-pârâtă în procedura
insolvenței. În acest cadru, impus de declanșarea procedurii insolvenței asupra intimatei-pârâte,
devin lipsite de relevanță și criticile referitoare la greșita reținere a incidenței art. 261 alin. 1
C.proc.civ., câtă vreme nu pot fi evitate efectele pe care le produce această procedură asupra
judecății. Aceasta, deoarece în soluționarea cererii principale urmează a se face aplicarea
prevederilor art. 75 din Legea nr. 85/2014, ca efect al rămânerii definitive a hotărârii de
deschidere a procedurii insolvenţei intimatei-pârâte, iar soluția dată cererii principale se va
răsfrânge asupra modalității de soluționare a cererilor de chemare în garanție formulate de
reclamantă împotriva terțului chemat în garanție Direcția pentru Agricultură Județeană
Teleorman, și de acesta din urmă împotriva Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale. De
asemenea, instanţa de recurs apreciază că aspectele evidenţiate de recurenta-reclamantă în
memoriul de recurs, referitoare la procedura prevăzută pentru acordarea alocaţiei de 50% din
preţul instalaţiilor de irigat şi la modalitatea de decontare reglementate prin anexa la H.G. nr.
801/2003, nu pot fi analizate în recurs, întrucât obiectul recursului este reprezentat de decizia
pronunţată de instanţa de apel. Prin această decizie s-a desfiinţat sentinţa primei instanţe cu
consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare, fără ca instanţa de apel să fi analizat procedura de
aprobare a alocaţiei de sprijin pentru achiziţionarea instalaţiilor de irigat.
Sunt lipsite de interes şi aspectele invocate, referitoare la faptul că nu este prescris dreptul
material la acţiune, câtă vreme prin sentinţa civilă nr. 136/03.04.2019 pronunţată de Tribunalul
Teleorman s-a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar prin decizia
pronunţată în apel s-a menţinut această soluţie.
Față de toate considerentele reținute mai sus, în temeiul art. 312 alin. 1, 2 și 5 C.proc.civ.,
Înalta Curte a admis recursul și a casat, în parte, decizia recurată, cu consecința trimiterii cauzei
spre rejudecare instanței de apel. Casarea parţială vizează doar soluţia de admitere a apelului
formulat de apelanta-chemată în garanţie Direcţia pentru Agricultură Judeţeană Teleorman, sub
aspectul desfiinţării în parte a încheierii din 18.02.2019 şi a sentinţei apelate cu consecinţa
trimiterii cauzei spre rejudecare la tribunal. Celelalte dispoziţii din decizie rămân valabile.

904
28. Apel. Stabilirea cuantumului taxei de timbru pentru fazele procesuale anterioare.
Recalificarea acțiunii cu încălcarea principiului contradictorialității, a dreptului la apărare
şi a principiului disponibilităţii

C.proc.civ., art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (1), (2), (4),

art. 425 alin. (1) lit. b), art. 476 alin. (1), art. 477 alin. (1), art. 482
O.U.G. nr. 80/2013, art. 3, art. 38, art. 39
C. civ., art. 1225, art. 1226 alin. (2), art. 1236, art. 1238

Dispoziţiile art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013 instituie prerogativa instanţelor care
soluţionează calea de atac ordinară sau extraordinară de a dispune darea în debit a părţii,
atunci când se constată neplata taxelor judiciare de timbru în cuantumul prevăzut de lege, în
fazele procesuale anterioare.
Instanţa de apel are, deci, îndreptăţirea de a cenzura cuantumul taxei judiciare de timbru
care ar fi trebuit plătită de reclamant la fond, însă ca orice măsură procesuală dispusă de
instanţă şi darea în debit trebuie să asigure reclamantului garanţiile procesuale, în sensul
exercitării depline a contradictorialităţii şi a dreptului la apărare.
Astfel, în cazul în care eroarea anterioară a instanței căreia îi revenea obligația de a
stabili cuantumul taxelor judiciare de timbru era cea care a determinat neîndeplinirea acestei
obligații legale, instanța de apel era chemată să dea eficiență principiului contradictorialității şi
dreptului de apărare.
Capetele de cerere distincte după natura acestora, fiind solicitate printr-o acţiune unică,
având în vedere ipoteza care a constituit fundamentul acestora, în vederea restabilirii temeiului
calificat juridic în legatură doar cu unul dintre acestea, respectiv cu contractul de cesiune
încheiat de pârâte, cu privire la care s-a reţinut lipsa calităţii de consumator, pentru a se acorda
eficienţă, subsecvent, dispoziţiilor imperative ale art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013, instanţa de apel
ar fi trebuit să îşi fundamenteze soluţia pe o analiză disociată a cauzei.
Intervenţia instanţei de apel pentru restabilirea calificării juridice a actelor şi faptelor
deduse judecăţii nu poate restrânge drepturile procesuale care decurg din principiul
disponibilităţii, fiind ţinută ca, observând motivele de fapt şi cauza, astfel cum sunt configurate
de către reclamanţi, să soluţioneze cauza prin aplicarea textelor de lege incidente.

I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 445 din 23 februarie 2021

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov, Secţia a II-a civilă, de contencios
administrativ şi fiscal, la 9 februarie 2015, sub nr. x/62/2015, reclamanţii A. şi B., în
contradictoriu cu pârâtele C. S.R.L. şi Banca D. S.A., pentru E. S.A., au solicitat să se constate
caracterul abuziv şi, implicit, nulitatea absolută a clauzei cuprinse în contractele de credit la pct.
8.1 lit. a), b), c), d, şi e) din condiţiile generale speciale, secţiunea 8 - scadenţa anticipată, care
permite băncii să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat rambursabil imediat,
împreună cu dobânda acumulată şi toate celelalte costuri datorate băncii şi înlăturarea acesteia.
De asemenea, reclamanţii au solicitat să se constate şi nulitatea absolută parţială a
contractului de cesiune de creanţă, autentificat prin încheierea de autentificare nr. 346 din 25 iulie
2014 şi a anexei acestuia, respectiv poziţiile aferente reclamanţilor.
Totodată, au mai solicitat să se constate lipsa caracterului cert, lichid şi exigibil al
creanţelor reprezentând rate de credit, dobânzi şi comisioane rezultate din convenţiile sus-
amintite, la data încheierii contractului de cesiune de creanţă, restabilirea situaţiei anterioare
905
încheierii contractului de cesiune de creanţă şi a anexei acestuia, precum şi repunerea pe cont
curent a creditului cu întoarcerea creditelor ce fac obiectul convenţiei de credit nr. 0141549 din
18 februarie 2008 şi convenţiei de credit nr. 0158238 din 13 august 2008.
Prin sentinţa civilă nr. 647 din 7 noiembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Braşov, Secţia
a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/62/2015, au fost respinse
excepţiile privind lipsa capacităţii de folosinţă şi lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtei C.
S.R.L. şi a fost admisă excepţia autorităţii de lucru judecat în ceea ce priveşte constatarea nulităţii
absolute a clauzelor de la pct. 8.1 lit. a), b), c), d) şi e) din Condiţiile generale ale convenţiilor de
credit nr. 0158238 din 13 august 2008 şi 0141549 din 18 februarie 2008, încheiate între
reclamanţi şi pârâta Banca D. S.A.
Totodată, a fost admisă în parte acţiunea formulată şi, în consecinţă, s-a constatat nulitatea
absolută parţială a contractului de cesiune de creanţă (cu privire la creanţele din convenţiile de
credit în litigiu) şi a anexei acestuia - poziţiile aferente reclamanţilor, încheiate la 25 iulie 2014,
între pârâtele C. S.R.L. şi Banca D. S.A., şi s-a constatat că la data încheierii contractului de
cesiune nu erau scadente anticipat creanţele din convenţiile de credit în litigiu.
De asemenea, s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare datei de 25 iulie 2014, pârâta
Banca D. S.A. fiind obligată să repună pe cont curent convenţiile de credit nr. 0141549 din 18
februarie 2008 şi nr. 0158238 din 13 august 2008, modificate prin acte adiţionale, şi s-au respins,
pentru autoritate de lucru judecat, pretenţiile privind constatarea nulităţii absolute a clauzelor de
la pct. 8.1 lit. a), b), c), d), e) din convenţiile în litigiu - Condiţii generale, şi, ca nefondate, restul
pretenţiilor.
Împotriva acestei hotărâri, pârâtele S.C. C. S.R.L. şi Banca D. S.A. au declarat apel, care
prin decizia civilă nr. 961/Ap din 9 iulie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, Secţia
civilă, a fost admis şi, în consecinţă, a fost respinsă acţiunea reclamanţilor.
De asemenea, intimaţii-reclamanţi au fost obligaţi să plătească apelantei-pârâte, Banca D.
S.A., suma de 8.896 lei, cheltuieli de judecată în apel, şi 1.178 lei, la fond, iar, în temeiul art. 38
din O.U.G. nr. 80/2013, aceştia au fost obligaţi şi la plata taxei judiciare de timbru în cuantum de
31.062 lei.
În motivare, instanţa de apel a reţinut că a fost învestită să soluţioneze apelurile declarate
prin raportare la cele două motive de nulitate avute în vedere de prima instanţă respectiv lipsa
caracterului cert al creanţei şi efectele acestuia şi cauza imorală a contractului de cesiune.
În ceea ce priveşte lipsa caracterului cert al creanţei, instanţa de apel a apreciat că
certitudinea creanței nu depinde de întinderea acesteia, care este o chestiune de lichiditate, ci doar
de existența ei. Altfel spus, dacă în titlul executoriu este menționată o creanță actuală, chiar dacă
nu este explicitat cuantumul acesteia, cerința certitudinii impusă de art. 2.430 C. civ., prin prisma
art. 663 alin. (2) C.proc.civ., este îndeplinită.
Din această perspectivă, diferenţele de cuantum între momentul declarării scadenţei
anticipate raportat la precizarea de acţiune la BEJ F., efectuată pentru respectarea puterii de lucru
judecată deciziei nr. 284/AP/2015, pronunţată în dosarul nr. x/62/2012* al Curţii de Apel Braşov,
nu constituie argumente care să justifice caracterul incert al creanţei.
Referitor la faptul că prima instanţă a reţinut nulitatea absolută a contractului de cesiune
sub aspectul cauzei imorale, în sensul că, deşi convenţiile de credit au fost garantate cu contracte
de garanţie imobiliară, creditoarea nu înţeles să se îndestuleze urmărind aceste garanţii ci a
transmis creanţa pe calea cesiunii, instanţa de apel a apreciat că o cauză este ilicită atunci când
contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative art. 1.237 C.
civ.

906
 În speţă, contractul de cesiune a fost încheiat la 25 august 2014, iar executarea silită a fost
dispusă anterior la 11 septembrie 2012, astfel că încheierea contractului de cesiune nu a constituit
mijlocul prin care creditoarea S.C. E. S.A., iar mai apoi S.C. Banca D. S.A. au încercat să evite
executarea garanţiilor imobiliare. Prin executarea reclamanţilor debitori nu a fost eludată legea,
art. 3711 alin. 3 C.proc.civ. consacrând principiul alegerii simultane sau succesive a modalităţilor
de executare silită, prerogativa alegerii revenind strict creditorului obligaţiei.
De asemenea, instanţa de apel a mai reţinut că cererea introductivă de instanţă a avut drept
obiect şi capătul principal de cerere privind constatarea nulităţii absolute parţiale a contractului de
cesiune şi restabilirea situaţiei anterioare încheierii contractului de cesiune, iar acţiunea este
supusă timbrajului la valoare, faţă de art. 3 alin. 2 lit. a) raportat la art. 3 alin. (1) lit. f) din O.U.G.
nr. 80/2013, la suma de 655.359,78 CHF, care a format obiectul contractului de cesiune.
Contractul de cesiune nu este un contract de credit bancar, astfel încât reclamanţii nu au
calitatea de consumatori pentru a se prevala de scutirea de la plata taxa de timbru aferentă unei
acțiuni în constatare a caracterului abuziv al unor clauze contractuale, potrivit art. 29 alin. (1) lit.
f) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele de timbru judiciar.
Aşa fiind, în aplicarea art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013 constatând că taxa judiciară de
timbru în faţa primei instanţe nu a fost plătită în cuantumul legal, va obliga pe intimaţii A. şi B. la
plata taxei judiciare de timbru datorate în faţa instanţei de fond.
Împotriva deciziei civile nr. 961/Ap din 9 iulie 2019, pronunţată de Curtea de Apel
Braşov, Secţia civilă, la 21 august 2019, reclamanţii B. şi A. au declarat recurs, în temeiul
dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C.proc.civ., solicitând casarea acesteia şi trimiterea
cauzei, spre o nouă judecată, instanţei de apel.
În susţinerea admiterii căii de atac, recurenţii-reclamanţi au învederat că instanţa de apel a
încălcat principiul disponibilităţii, reţinând că obiectul capătului principal de cerere priveşte
constatarea nulităţii absolute a contractului de cesiune şi restabilirea situaţiei anterioare, ignorând
capătul de cerere vizând constatarea caracterului abuziv al clauzei care reglementează declararea
scadenţei anticipate, care a condus la încheierea contractului de cesiune.
În acelaşi sens, au mai arătat că instanţa de apel nu le-a pus în vedere să indice valoarea
obiectului cererii de chemare în judecată, în vederea stabilirii taxei judiciare de timbru şi nu a pus
în discuţia părţilor preţul contractului de cesiune, cu toate că actele dosarului relevă că intimatele-
pârâte nu s-au conformat obligaţiei stabilite de prima instanţă, în sensul indicării preţului acestui
contract, iar unul dintre motivele de nulitate invocate de reclamanţi constă chiar în lipsa acestuia.
Mai mult, din hotărâre nu rezultă care este cursul de schimb valutar avut în vedere de instanţă la
calculul taxei judiciare de timbru.
Potrivit recurenţilor-reclamanţi, procedând în această manieră, curtea de apel a nesocotit
principiul contradictorialităţii şi le-a încălcat dreptul la apărare, garantat de art. 24 din Constituţie
şi de art. 6 din C.E.D.O., cu privire la stabilirea valorii obiectului cererii, potrivit dispoziţiilor
legale şi posibilitatea formulării unei cereri de reexaminare sau de acordare de facilităţi la plata
taxei judiciare de timbru.
De asemenea, au mai susţinut că instanţa de apel nu a analizat toate capetele de cerere şi a
reţinut în mod eronat că nu au calitatea de consumatori şi că nu au depus dovezi cu privire la
ajungerea la scadență a creditului, încălcând astfel dispoziţiile art. 476 C.proc.civ., care consacră
caracterul devolutiv al apelului.
Cu privire la acest aspect, au subliniat că, în mod greşit, a reţinut curtea de apel că nu a
fost contestată neachitarea ratelor şi că greşita imputaţie a plăţilor nu a fost probată, în condiţiile
în care, prin acţiunea introductivă, au cerut să se constate nelegala declarare a scadenţei
anticipate, arătând că la data încheierii contractului de cesiune banca avea cunoştinţă de faptul că
907
încasează sume de bani necuvenite, cu titlu de comisioane de administrare şi de risc şi, în loc să
utilizeze sumele de bani aflate în cont pentru stingerea ratelor, a preferat să declare scadenţa
anticipată.
Mai mult, au arătat că, în virtutea rolului său activ, instanţa de apel ar fi putut să solicite
apelanţilor să indice cuantumul ratelor restante până la declararea scadenţei anticipate şi, luând în
calcul sumele încasate în plus cu titlu de comisioane nedatorate, să aprecieze asupra existenţei
unor rate restante.
Potrivit recurenţilor-reclamanţi, tot în mod neîntemeiat a reţinut curtea de apel şi că pentru
invocarea lipsei caracterului executoriu al contractelor de credit aveau deschisă calea contestaţiei
la executare, atât timp cât în cadrul prezentului dosar au invocat nulitatea absolută a contractului
de cesiune, pentru lipsa preţului şi neîndeplinirea condiţiilor pentru declararea anticipată a
creditelor.
În acest context, au arătat că nu corespunde adevărului nici afirmaţia potrivit căreia
contestaţiile la executare pe care le-au formulat au fost respinse, subliniind că judecata acestora a
fost suspendată, iar ulterior repuse pe rol.
Recurenţii au susţinut şi că instanţa de apel nu a intrat în cercetarea fondului, apreciind în
mod eronat asupra probelor. Astfel, au subliniat că au arătat, cu privire la fondul cauzei, că au
interes în promovarea acţiunii, de vreme ce obiectul contractului de cesiune este reprezentat de
contractele de credit pe care le încheiaseră cu banca, iar scopul urmărit este reluarea raporturilor
contractuale.
În susţinerea admiterii căii de atac, aceştia au prezentat pe larg argumentele pentru care
apreciază că se impune constatarea nulităţii absolute a contractului de cesiune. Astfel, au arătat că
C. S.R.L. nu are capacitate specială de folosinţă, atât timp cât nu a fost autorizată de B.N.R.
pentru a presta servicii bancare, că în încheierea de autentificare a contractului de cesiune nu se
indică numele debitorilor cedaţi şi creanţele care fac obiectul cesiunii şi nici nu se face referire la
presupusa anexă, întocmită ulterior, pro causa, dar şi că nu există un preţ al cesiunii sau vreun
criteriu de determinare a acestuia.
De asemenea, au arătat şi că se impune respingerea excepţiei autorităţii de lucru judecat,
întrucât, în speţă, au invocat faptul că la momentul încheierii contractului de cesiune convenţiile
de credit cedate nu erau scadente.
Prin precizarea formulată la 30 septembrie 2019, recurenţii-reclamanţi au arătat că înţeleg
să se judece în contradictoriu şi cu G. I.F.N. S.A., susţinând că nu s-a făcut dovada calităţii de
creditor a C. S.R.L., iar la Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare apare înscrisă, în
calitate de cesionar, G. I.F.N. S.A.
La 1 noiembrie 2019, intimata Banca D. S.A. a depus întâmpinare, prin care a invocat
excepţia netimbrării şi excepţia inadmisibilităţii, pentru lipsa motivelor de nelegalitate; pe fond, a
solicitat respingerea ca nefondat a recursului.
La 27 noiembrie 2019, a depus întâmpinare şi intimata-pârâtă C. S.R.L., prin care a
invocat excepţiile netimbrării şi tardivităţii recursului, precum şi excepţiile inadmisibilităţii
acţiunii şi lipsei de interes în promovarea acesteia şi autorităţii de lucru judecat cu privire la
capătul de cerere vizând constatarea nulităţii absolute a clauzei inserate la art. 8.1. lit. a), b), c),
d), şi e) din Condiţiile Generale, comună contractelor de credit; pe fond, a solicitat respingerea ca
nefondat a recursului.
Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a
recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C.proc.civ.
Prin încheierea din 11 martie 2020, a fost analizat raportul întocmit în cauză şi s-a dispus
comunicarea acestuia, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C.proc.civ., iar prin încheierea din 29
908
iulie 2020, au fost respinse excepţiile netimbrării, tardivităţii şi nulităţii recursului şi a fost admis
în principiu recursul.
Înalta Curte a luat în examinare recursul, prin prisma motivelor invocate şi a
dispoziţiilor legale incidente în materie, urmând să îl admită pentru următoarele
considerente:
Recurenţii-reclamanţi îşi fundamentează calea extraordinară de atac prin invocarea
motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ. („prin hotărârea dată, instanţa
a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii”), de art. 488 alin.
(1) pct. 6 („hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază”) precum şi de art. 488 alin. (1)
pct. 8 („hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material”).
Analiza motivelor de recurs circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ. porneşte de la
regula de procedură că apelul readuce în faţa instanţei învestite problemele de fapt şi de drept
dezbătute în prima instanţă, în temeiul art. 476 alin.(1) C.proc.civ.
Potrivit art. 9 alin. (2) C.proc.civ., obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin
cererile şi apărările părţilor, iar expresie a principiului disponibilităţii enunţat anterior, instanţa de
apel procedează la judecata asupra fondului, în limitele criticilor apelantului, astfel cum rezultă
din dispoziţiile art. 477 alin. (1) C.proc.civ.
Înalta Curte constată că sentinţa pronunţată de instanţa fondului a fost apelată de către
pârâte, cu privire la soluţia de admitere în parte a acţiunii reclamanţilor.
În aceste limite, instanţa de control judiciar devolutiv a fost chemată să se pronunţe pe
baza a ceea ce s-a invocat la prima instanţă de părţi.
Prin urmare, nefiind apelată şi soluţia primei instanţe cu privire la autoritatea de lucru
judecat şi lipsa capacităţii de folosinţă a pârâtei C. S.R.L., excepţiile respective nu mai pot fi
reiterate în cadrul motivelor de recurs ale reclamanţilor, primind o soluţionare definitivă.
De asemenea, în lipsa unui recurs împotriva deciziei prin care, de altfel, apelul propriu a
fost admis, a fost schimbată sentinţa şi respinsă acţiunea ca nefondată, nu pot fi reluate în
dezbatere nici apărările intimatei-pârâte C. S.R.L. privind lipsa de interes şi inadmisibilitatea
acţiunii introductive.
Recurenţii-reclamanţi invocă nelegalitatea deciziei atacate cu recurs, în ce priveşte greşita
recalificare a acţiunii reclamanţilor, precum şi obligarea la plata taxei judiciare de timbru datorate
la prima instanţă, în cuantum de 31.062 lei, în temeiul art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013.
În această privinţă, criticile reclamanţilor relative la stabilirea taxelor judiciare de timbru
nu pot face, de principiu, obiectul controlului judiciar, legiuitorul instituind procedura şi calea
specială de atac a reexaminării, prin dispoziţiile art. 39 din O.U.G. nr. 80/2013, însă, în mod
evident, modul de recalificare a acţiunii, care priveşte raporturile juridice dintre părţile în litigiu
şi care trebuie să fundamenteze aplicarea măsurii de dare în debit prevăzută de art. 38 din O.U.G.
nr. 80/2013, poate fi cenzurat în calea extraordinară de atac.
Recurenţii-reclamanţi susţin vătămarea suferită prin încălcarea de către instanţa de apel a
principiilor disponibilităţii, a contradictorialităţii, precum şi a dreptului la apărare, cu consecinţa
nulităţii deciziei atacate, motive circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., care sunt
întemeiate.
Prin apelul pârâtei C. S.R.L. a fost criticată sentinţa în legătură cu nepronunţarea asupra
excepţiei de netimbrare a cererii de chemare în judecată, cu nesocotirea caracterului evaluabil al
cererii de chemare în judecată, potrivit art. 3 din O.U.G. nr. 80/2013.
Înalta Curte formulează observaţia că apelanta-pârâtă menţionată anterior nu a atacat în
mod expres şi încheierea pronunţată de instanţa fondului în data de 13 februarie 2018, prin care s-
a stabilit că, în virtutea atât a calităţii reclamanţilor de consumatori, debitori în contractele de
909
credit declarate scadente anticipat de către instituţia de credit, cât şi a obiectului cauzei, acţiunea
nu era supusă obligaţiei de plată a taxelor judiciare de timbru.
Reclamanţii - intimaţi în apel - în cadrul dezbaterilor au invocat, în apărare, neatacarea de
către pârâta-apelantă a acestei soluţii a instanţei fondului asupra excepţiei de netimbrare.
Instanţa de apel, contrar dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ., în temeiul cărora
îi revenea obligaţia nu doar de a-şi expune motivele pentru care a admis apelul, a schimbat
sentinţa şi a respins acţiunea reclamanţilor, ci şi de a expune raţiunea pentru care apărările
acestora au fost înlăturate, prin decizia recurată nu face nicio referire nici la argumentele
reclamanţilor privind limitele judecăţii, ce nu permiteau reluarea dezbaterii asupra excepţiei de
netimbrare a cererii de chemare în judecată, dar nici în sensul contrar, al validării motivului de
apel invocat de pârâta-apelantă, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6
C.proc.civ.
Dispoziţiile art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013 instituie prerogativa instanţelor care
soluţionează calea de atac ordinară sau extraordinară de a dispune darea în debit a părţii, atunci
când se constată neplata taxelor judiciare de timbru în cuantumul prevăzut de lege, în fazele
procesuale anterioare.
Instanţa de apel avea, deci, îndreptăţirea de a cenzura cuantumul taxei judiciare de timbru
care ar fi trebuit plătită de reclamanţi la fond, însă ca orice măsură procesuală dispusă de instanţă
şi darea în debit trebuia să asigure reclamanţilor garanţiile procesuale, în sensul exercitării
depline a contradictorialităţii şi a dreptului de apărare.
Contradictorialitatea este un principiu din domeniul ordinii publice și se manifestă, atât
în raporturile dintre părți, cât și în raporturile dintre părți și instanță, iar încălcarea acestui
principiu este sancționată cu nulitatea hotărârii.
Ca regulă, instanța este obligată să supună discuției părților toate împrejurările de fapt și
de drept și îi revine obligația de a-și întemeia hotărârea adoptată pe motivele, explicațiile,
mijlocele de probă puse în dezbaterea contradictorie a părților.
De altfel, pentru ca părțile să poată în mod real să pună concluzii asupra aspectelor
invocate din oficiu, și instanța, la rândul său, trebuie să-și argumenteze problemele puse în
dezbatere, din proprie inițiativă.
Cu atât mai mult cu cât eroarea anterioară a instanţei căreia îi revenea obligaţia de a
stabili cuantumul taxelor judiciare de timbru era cea care a determinat neîndeplinirea acestei
obligaţii legale, instanţa de apel era chemată să dea eficienţă principiului contradictorialităţii.
Reclamanţii au fost obligaţi să achite taxele judiciare de timbru nu ca urmare a unei
analize prima facie a apelului, în raport cu criteriile de clasificare a acţiunilor din legea taxelor de
timbru, la care se raportase pârâta-apelantă, ci succesiv evaluării fondului cauzei, direct prin
decizia recurată, cu consecinţe asupra patrimoniului acestora.
Înalta Curte reţine nerespectarea de către instanţa de apel a obligaţiei instituite expres,
prin dispoziţiile art. 22 alin. (1), (2) si (4) coroborate cu art. 482 C.proc.civ., privind punerea în
discuţie atât a recalificării juridice a acţiunii - prima etapă esenţială în stabilirea corectă a taxelor
judiciare de timbru, care precede evaluarea jurisdicţională a fondului cauzei în calea de atac - cât
şi a criteriilor de stabilire a cuantumului taxei de timbru la valoare, aferente acţiunii recalificate,
respectiv în legatură cu valoarea obiectului cererii.
Înalta Curte formulează observaţia că prin cererea de chemare în judecată reclamanţii au
invocat caracterul abuziv al declarării de către instituţia de credit-pârâtă a scadenţei anticipate a
contractelor de credit încheiate cu aceasta, în temeiul unor clauze abuzive, cu consecinţa nulităţii
contractului de cesiune de creanţă încheiat de pârâte, pentru neîndeplinirea condiţiilor prevăzute

910
de art. 1225, art. 1226 alin. 2 C. civ. - privind obiectul şi de art. 1236 şi art. 1238 C. civ. - privind
cauza.
Reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000 şi ale O.G. nr.
21/1992.
Verificarea raţionamentului instanţei de apel este împiedicată de lipsa considerentelor de
drept pe care se bazează aprecierea instanţei.
Reclamanţii au dedus judecăţii caracterul abuziv al transmiterii creanţei, prin raportare la
clauzele privind scadenţa anticipată şi la faptul că respectivele contracte de credit se aflau în
etapa exigibilităţii anticipate, invocându-se nerespectarea principiului bunei-credinţe atât la
încheierea, cât şi la executarea contractelor de credit, cu privire la cesionara-pârâtă avându-se în
vedere poziţia de succesor cu titlu particular, care a preluat drepturile instituţiei de credit cedente,
în legătură cu creanţa împotriva reclamanţilor.
Noţiunea de consumator este o noţiune funcţională, bazată pe rolul părţilor în ce priveşte
contractul în cauză, protecţia consumatorului vizând calitatea de parte contractuală aflată într-o
poziţie de inferioritate.
Capetele de cerere distincte dupa natura acestora, fiind solicitate printr-o acţiune unică,
având în vedere ipoteza care a constituit fundamentul acestora, în vederea restabilirii temeiului
calificat juridic în legatură doar cu unul dintre acestea, respectiv cu contractul de cesiune încheiat
de pârâte, cu privire la care s-a reţinut lipsa calităţii de consumator, pentru a se acorda eficienţă,
subsecvent, dispoziţiilor imperative ale art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013, instanţa de apel ar fi
trebuit sa îşi fundamenteze soluţia pe o analiză disociată a cauzei.
Deşi din considerentele deciziei recurate rezultă că nu este contestată calitatea de
consumatori a reclamanţilor - debitori în contractele de credit, într-un mod lipsit de consecvenţă,
la stabilirea timbrajului, instanţa de apel a avut în vedere ca bază de calcul tocmai valoarea
creanţelor cesionate, rezultate din contractele de credit încheiate de reclamanţi.
Înalta Curte constată, totodată, că sunt întemeiate susţinerile recurenţilor-reclamanţi, în
sensul că intervenţia instanţei de apel pentru restabilirea calificării juridice a actelor şi faptelor
deduse judecăţii nu poate restrânge drepturile procesuale care decurg din principiul
disponibilităţii, fiind ţinută ca, observând motivele de fapt şi cauza, astfel cum sunt configurate
de către reclamanţi, să soluţioneze cauza prin aplicarea textelor de lege incidente.
Recalificând actele sau faptele deduse judecăţii, instanţa determină cauza cererii de
chemare în judecata, modificare ce conduce şi la incidenţa altor reguli de drept.
Înalta Curte, constatând eroarea procedurală a instanţei de apel privind schimbarea în
parte a calificării juridice a acţiunii, ce atrage şi eroarea de drept substanţial în analiza apelurilor,
nemaifiind utilă analiza celorlalte motive de recurs, circumscrise dispoziţiilor art. 488 alin. (1)
pct. 8 C.proc.civ., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, al art. 496, art. 497 C.proc.civ., a admis
recursul, a casat decizia recurată, cu consecinţa unei noi judecăţi a apelurilor, cu aplicarea
dispoziţiilor art. 501 C.proc.civ.

911
29. Apel. Evocarea fondului pentru prima dată în apel. Condiții și efecte

C.proc.civ., art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (4), (6), art. 175,
art. 480 alin. (3) teza a II-a

În cazul în care instanța de apel a considerat nefondată critica apelului determinată de

analiza unui alt obiect decât cel cu care prima instanţă a fost învestită, nu putea trece la
examenul de fond al pretenţiei real formulate, ca o consecinţă a chiar acestei neexaminări. În
ordinea de drept procesual, evocarea fondului pentru prima dată în apel putea fi realizată numai
dacă această primă critică ar fi fost găsită fondată, iar hotărârea de primă instanţă anulată şi,
corespunzător, părţile ar fi acceptat ca această rejudecare să fie produsă direct în apel.
Dezlegarea dată motivului de apel este greșită atâta vreme cât s-a apreciat că partea nu
a demonstrat vătămarea determinată de analiza unei alte pretenții decât cea formulată judiciar,
în condițiile în care partea a invocat acest lucru în cadrul apelului și a demonstrat că vătămarea
nu poate fi remediată decât prin anularea sentinței.
Astfel, cum în cauză s-a solicitat, prin întâmpinarea la apel, trimiterea cauzei la prima
instanță pentru rejudecare, potrivit art. 480 alin. (3) teza a II-a C.proc.civ., în calea de atac nu
se putea evoca fondul.

I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 390 din 17 februarie 2021

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Galaţi, Secţia a II-a civilă, la 18.05.2018,
reclamanta Trustul de Presă „A.” S.A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând
instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună rezoluţiunea contractului de vânzare
încheiat între reclamantă, în calitate de cumpărătoare, şi pârâtă, în calitate de vânzătoare, pentru
neîndeplinirea obligaţiei de predare către reclamantă a bunului vândut, autoturismului marca X.,
să desființeze (să anuleze) operațiunea de compensare dintre părţi, cu privire la suma de 105.051
lei, reprezentând preţul autoturismului pe care reclamanta s-a obligat să îl achite şi creanţa
acesteia asupra pârâtei, conform contractului de vânzare autentificat sub nr. 4005/08.08.2016 de
Societatea Profesională Notarială C., să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de
430.837 lei, reprezentând restul obligaţiei de plată a preţului din contractul de vânzare autentificat
sub nr. 4005/08.08.2016, dar şi la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1516, art.1549, art. 1555 şi art. 1672 C.civ.
Prin sentinţa civilă nr. 146/16.04.2019, Tribunalul Galaţi, Secţia a II-a civilă, a respins ca
nefondată acţiunea şi a obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 3.570 lei, cu titlu de
cheltuieli de judecată. A reţinut prima instanţă că obiectul acţiunii îl reprezintă, în principal,
cererea de rezoluţiune a contractului de vânzare imobiliară autentificat sub nr. 4005/08.08.2016,
pentru care nu sunt îndeplinite condițiile rezoluțiunii judiciare.
Împotriva acestei sentinţe, reclamanta a declarat apel, care a fost respins prin decizia nr.
366/20.11.2019 a Curţii de Apel Galaţi, Secţia a II-a civilă.
Împotriva acestei decizii, reclamanta Trustul de Presă „A.” S.A. a declarat recurs,
solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată unei instanţe egale în grad cu cea
care a pronunţat decizia recurată, pentru o bună administrare a actului de justiţie, conform art.
480 alin. (3) C.proc.civ.
Recurenta a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8
C.proc.civ, în argumentarea cărora a susţinut următoarele:

912
 Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., a
susţinut că în mod eronat instanţa de apel a reţinut că încălcarea principiului disponibilității
reglementat de art. 9 C.proc.civ. nu atrage sancţiunea nulităţii, având în vedere că prin cererea de
apel nu a fost invocată nicio vătămare.
Sub acest aspect, a arătat că în apel a invocat că prima instanţă a încălcat principiul
disponibilităţii, deoarece prin cererea de chemare în judecată nu a solicitat rezoluţiunea
contractului de vânzare autentificat sub nr. 4005/08.08.2016, ci rezoluţiunea contractului de
vânzare a autoturismului marca X. din 11.06.2016.
În cauză, instanţa de apel a statuat că încălcarea principiului disponibilităţii este un caz de
nulitate relativă condiţionată de aducerea unei vătămări, vătămare pe care recurenta nu a invocat-
o prin cererea de apel, având în vedere că nu a solicitat anularea sentinţei, ci doar schimbarea
acesteia, motiv pentru care primul motiv de apel a fost respins ca neîntemeiat.
Această interpretare a instanţei de apel este eronată, deoarece art. 480 alin. (3) teza I
C.proc.civ. nu era incident, astfel încât recurenta să solicite anularea sentinţei, Tribunalul Galaţi
pronunțând o soluţie asupra fondului.
De altfel, în doctrină este unanim admis că nu este necesar ca ambele părţi să solicite
măsura anulării, fiind suficient ca o astfel de cerere să fie formulată cel puţin de către una dintre
părţile din proces.
Or, din această perspectivă, pârâta a solicitat prin întâmpinarea la apel anularea sentinţei
apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, la prima instanţă, potrivit art. 480 alin. (3) teza a II-a
C.proc.civ., în măsura în care instanţa de apel ar fi considerat întemeiate criticile din apel,
chestiune ce a fost consemnată prin încheierea din 06.11.2019 şi asupra căreia recurenta a
precizat că nu consideră incidentă norma enunțată, urmând ca instanţa să aprecieze dacă va
rejudeca dosarul ori va anula sentinţa şi va trimite spre rejudecare.
Prin prisma art. 22 C.proc.civ, instanţa de apel putea proceda la remediere, fiind suverană
în calificarea juridică a cererilor cu care este învestită.
În continuare, recurenta a redat paragrafe din jurisprudență, susţinând că în ipoteza
constatării nerespectării principiului disponibilității se anulează actul de procedură, independent
de dovada vătămării.
De altfel, prin criticile aduse sentinţei primei instanţe, din această perspectivă, recurenta a
invocat în mod implicit existenţa unei vătămări procesuale, aceasta constând în nesocotirea
obiectului cererii de chemare în judecată, respectiv faptul că nu a obţinut o analiză, în fapt şi în
drept, a solicitărilor deduse judecăţii. Inclusiv în cadrul concluziilor orale şi scrise, aferente
apelului, a arătat consecinţa nerespectării principiului disponibilităţii, respectiv vătămarea
constând în neanalizarea aspectelor deduse judecăţii.
Prin urmare, instanţa de apel în mod eronat a reţinut că recurenta nu a invocat nicio
vătămare prin cererea de apel, ca urmare a încălcării principiului disponibilităţii şi, pe cale de
consecinţă, nu se putea dispune anularea sentinţei pronunţate de către prima instanţă.
Încălcarea regulilor de procedură atrage şi incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., iar
ca urmare a pronunţării asupra unei chestiuni care nu a fost solicitată, instanţa de apel nu a
motivat în mod corespunzător şi corect decizia, hotărârea fiind lipsită de rigurozitate.
Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta
a susţinut că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile din materia obligaţiilor
vânzătorului, raportat la situaţia de fapt dedusă judecăţii.
Astfel, susţine recurenta, instanţa de apel a aplicat în mod eronat regula de drept comun
privind locul predării, respectiv faptul că acesta este sediul vânzătorului, iar nu al cumpărătorului.

913
Această concluzie a instanţei conduce la ideea unei judecăţi parţiale, având în vedere că au fost
valorificate doar probele propuse de către partea pârâtă.
Arată recurenta că dacă instanţa de apel ar fi făcut aplicarea corectă a art. 1.689 C.civ.
prin raportare la situaţia de fapt dedusă judecăţii, respectiv dacă ar fi constatat că este incidentă o
situaţie de derogare, prin voinţa părţilor, de la regula privind locul predării bunului, în mod
evident soluţia pronunţată în cauză ar fi fost de admitere a acţiunii.
Totodată, se susține că înțelegerea părţilor a fost în sensul în care pârâta trebuia să o
sprijine pe recurentă în a obţine, ulterior vânzării, un acumulator pentru autoturismul vândut,
având în vedere că, în lipsa acestuia, maşina nu putea fi folosită. De altfel, art. 1.686 alin. (1)
C.civ. prevede că obligaţia de a preda bunul se întinde şi la accesoriile sale, precum şi la tot ce
este destinat folosinţei sale perpetue.
Raportat la situaţia de fapt, recurenta a arătat că, având în vedere că în contractul de
vânzare a autoturismului marca X. părţile nu au hotărât nimic cu privire la momentul la care
societatea pârâtă urma a-şi executa obligaţia de predare a bunului vândut, rezultă că devine
incidentă prima excepţie instituită de art. 1.693 teza I C.civ., care permite recurentei să solicite
predarea autoturismului imediat după plata preţului.
Recurenta a mai arătat că şi-a îndeplinit obligaţia de a achita contravaloarea bunului
vândut, dovadă în acest sens fiind factura fiscală F0704 nr. 24251/11.02.2016, emisă de către
societatea pârâtă, precum şi ordinele de compensare a datoriilor reciproce din 12.02.2016, astfel
că din acea dată obligaţia de plată a preţului se consideră executată.
Având în vedere că obligaţia intimatei-pârâte de predare a bunului mobil a devenit
exigibilă încă de la acel moment şi cum aceasta nu a fost executată nici până în prezent, recurenta
a comunicat intimatei notificarea nr. 278/02.06.2016, prin care a fost pusă în întârziere în legătură
cu obligaţiile izvorâte din contractul de vânzare a autoturismului din 11.02.2016 iar, în lipsa unui
răspuns în acest sens, a revenit către intimata-pârâtă în 26.09.2017 cu solicitarea stornării facturii
şi restituirii sumei de 105.051 lei, având în vedere că nu mai era interesată de predarea
autoturismului la un astfel de interval de timp de la momentul de la care obligaţia era scadentă.
Aşadar, din această perspectivă, se susţine că instanţa de apel a reţinut în mod eronat că,
faţă de desfăşurarea în timp a relaţiilor dintre părţi, rezultă că aceasta a fost voinţa lor, câtă vreme
din luna februarie 2016 şi până la notificarea din aprilie 2017, reclamanta nu a invocat niciun
motiv de neexecutare a obligaţiilor contractuale în ceea ce priveşte predarea bunului. Altfel spus,
instanţa de apel a ignorat criticile din cererea de apel cu privire la aceste aspecte, încălcând
dispoziţiile legale conform cărora predarea trebuie realizată imediat după îndeplinirea obligaţiilor
cumpărătorului.
Instanţa de apel, în mod neîntemeiat, a dat prioritate depoziţiei martorului D., faţă de alte
probe, fiind lipsită de temei legal argumentaţia conform căreia nu se poate reţine că intimata-
pârâtă nu şi-a îndeplinit obligaţia de predare.
Intimata a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea
deciziei atacate, având în vedere că reclamanta solicită rezoluţiunea vânzării în discuţie,
invocând, în realitate, propria sa culpă, respectiv neîndeplinirea obligaţiei de a-şi prelua bunul
mobil cumpărat din locul în care se afla la momentul cumpărării lui.
Analizând recursul, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente,
Înalta Curte urmează să îl admită pentru următoarele considerente:
Un prim motiv al recursului vizează încălcarea, de către instanța de apel a dispozițiilor de
procedură, încălcare care atrage sancțiunea nulității deciziei din apel.
În esenţă, recurenta a arătat că instanța de apel a înlăturat critica corespunzătoare
încălcării principiului disponibilității procesului civil de către prima instanță cu considerentul că
914
legea instituie, în acest caz, o nulitate relativă a actului de procedură, condiționată, așadar, de
vătămare, pe care apelanta-reclamantă nu a demonstrat-o. A considerat recurenta-reclamantă că
au fost astfel încălcate dispoziţiile art. 9 şi 22 C.proc.civ. şi cele ale art. 480 alin. (3) C.proc.civ.,
deoarece, prin încălcarea regulii disponibilității şi pronunțarea, în primă instanţă, asupra unui
aspect care nu a constituit obiectul litigiului, în apel trebuia adoptată o soluţie de admitere a
apelului şi anulare a sentinţei şi de trimitere a cauzei la prima instanţă, în măsura în care această
cerere fusese solicitată de intimată, prin întâmpinare.
Instanţa de recurs, procedând la propriile verificări, constată că sentinţa nr.
146/16.04.2019 pronunţată în primă instanţă de Tribunalul Galaţi a fost dată cu încălcarea
principiului disponibilității procesului civil, trasat de lege ca drept al părților în art. 9 alin. (2)
C.proc.civ. - „obiectul şi limitele judecăţii sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor” - şi ca
obligație pentru instanţa învestită, conform art. 22 alin. (6) C.proc.civ. - „judecătorul trebuie să se
pronunțe asupra tot ceea ce s-a cerut, fără însă a se depăși limitele învestirii, în afară de cazurile
în care legea ar dispune altfel”.
Astfel, deşi reclamanta a solicitat instanţei să dispună rezoluţiunea contractului de vânzare
încheiat între părţi, care avea ca obiect un autoturism marca X. şi să desfiinţeze, în consecinţă,
operaţiunile de compensare intervenite între părţi pentru creanţe reciproce, între care se includea
şi cea echivalentă preţului acestei vânzări, tribunalul a soluţionat, găsind neîntemeiată, o cerere
cu care nu a fost învestit, respectiv, al cărei obiect a fost reţinut greşit ca fiind cel de rezoluţiune a
unui contract de vânzare imobiliară, act autentificat sub nr. 4005/08.08.2016, încheiat între
aceleași părţi.
Întrucât aceasta a fost critica centrală a apelului, în subsecvenţa căreia apelanta Trustul de
Presă „A.” S.A. a solicitat evocarea fondului în apel, instanța de apel a reţinut că, deşi s-a încălcat
principiul disponibilităţii de către prima instanţă, totuşi normele procedurale încălcate au caracter
de ordine privată, de aceea, pentru aplicarea sancţiunii nulităţii hotărârii primei instanţe este
necesară existenţa şi dovedirea vătămării, vătămare care nu a fost însă demonstrată, de vreme ce
înseși apelanta a solicitat schimbarea, iar nu anularea sentinţei. Mai departe, instanța de apel a
rejudecat litigiul concordant obiectului său și, găsind acțiunea nefondată, a respins apelul
reclamantei.
Această dezlegare este, însă, greşită şi reprezintă rezultatul încălcării normelor de
procedură de către instanţa de apel.
Înalta Curte sesizează o inadvertență logică a soluției din apel: deşi prin aceasta s-a evocat
fondul pentru prima dată şi s-a dat o soluție specifică obiectului acţiunii, prin respingerea
apelului, efectul imediat a fost unul de menţinere a sentinței apelate.
Aceasta presupune, aşadar, menținerea sentinţei prin care s-a soluționat un alt obiect decât
cel dedus judecăţii - rezoluţiunea unui contract de vânzare imobiliară, chiar dacă instanţa de apel
a analizat, în fapt, o altă pretenţie - rezoluţiunea contractului de vânzare a unui autoturism - ceea
ce este neconciliabil şi înfrânge raţiunea art. 480 alin. (3) C.proc.civ.
În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată că art. 7 C.proc.civ. consacră
principiul legalităţii şi obligaţia judecătorului de a asigura respectarea dispoziţiilor procedurale.
În egală măsură, spre acest deziderat, legea impune judecătorului, prin art. 22 alin. (4) C.proc.civ.
să dea semnificaţie juridică actelor şi faptelor deduse judecăţii, acesta nefiind ţinut de sensul
literal al termenilor folosiţi de părţi.
În acest sens, instanţa de apel trebuia să lămurească conţinutul solicitării specifice în
funcţie de voinţa reală a părţilor şi de conţinutul legii.
Astfel, deşi este adevărat că apelanta a solicitat în apel schimbarea sentinţei şi evocarea
fondului, totuşi, în măsura în care primul motiv de apel a vizat încălcarea principiului
915
disponibilității în prima instanţă cu consecinţa nesoluționării petitului său principal, instanţa de
apel avea obligaţia de a delimita între formula literală propusă de apelantă şi soluţia cuprinsă în
art. 480 alin. (3) C.proc.civ. care, pentru o asemenea situaţie, impune, fără vreo posibilitate de
apreciere, anularea hotărârii primei instanţe.
Desigur, anularea hotărârii primei instanțe se poate justifica întotdeauna, în acest caz, pe
condiția caracterului fondat al motivului de apel care ridică instanţei de apel problema
nesoluționării fondului de către prima instanţă. Numai sub această condiţie, instanţa de apel putea
trece, mai departe, fie la examinarea cauzei pe fond, fie la trimiterea cauzei către prima instanţă,
pentru rejudecare, dacă părțile au formulat expres o atare solicitare, potrivit art. 480 alin. (3) teza
a II-a C.proc.civ.
Or, contrar acestei ordini juridice, instanţa de apel, deşi a considerat nefondat motivul de
apel care a dedus instanţei de prim control judiciar ignorarea de către prima instanță a principiului
disponibilităţii - pentru considerentul că dispoziţiile procesuale invocate cuprind norme care
ocrotesc interese particulare, astfel că nulitatea este condiţionată de existenţa unei vătămări
neafirmate şi nedemonstrate de către apelantă - a trecut totuşi la evocarea fondului tocmai pe
temeiul neanalizării obiectului cererii de către prima instanţă.
Instanţa de recurs evidențiază astfel o a doua greșeală de logică juridică şi o ignorare a
sensului normei procedurale în apel.
În măsura în care instanța de apel a considerat nefondată critica centrală a apelului
determinată de analiza unui alt obiect decât cel cu care prima instanţă a fost învestită nu putea
trece la examenul de fond al pretenţiei real formulate, ca o consecinţă a chiar acestei neexaminări.
În ordinea de drept procesual, evocarea fondului pentru prima dată în apel putea fi realizată
numai dacă această primă critică ar fi fost găsită fondată, iar hotărârea de primă instanţă anulată
şi, corespunzător, părţile ar fi acceptat ca această rejudecare să fie produsă direct în apel.
Trecând mai departe la examinarea aceluiași prim motiv de recurs, Înalta Curte arată că,
într-adevăr, dezlegarea dată primului motiv de apel al reclamantei Trustul de Presă „A.” S.A. este
eronată, concluzia instanţei de apel asupra nulităţii actului de procedură fiind rezultatul greşitei
aplicări a normelor procedurale.
Încălcarea dispoziţiilor art. 9 şi art. 22 C.proc.civ., evocate de apelantă, s-a comis de către
prima instanţă, aşa cum a reţinut şi curtea de apel. Este deopotrivă real că normele în discuţie
ocrotesc interesele particulare ale părţilor, fiind de ordine privată, chiar dacă principiile
fundamentale ale procesului civil, între care şi cel a disponibilităţii, sunt reglementate prin norme
imperative.
De aceea, în acord cu dispoziţiile art. 175 C.proc.civ., instanţa de apel a trecut la
examinarea vătămării, însă a reţinut că aceasta nu a fost afirmată de apelantă care nu a solicitat
anularea sentinţei, ci doar schimbarea ei.
Totuşi, instanţa de apel nu a avut în vedere că vătămarea a fost evocată de reclamantă prin
însăşi invocarea acestui motiv de apel şi că producerea ei rezultă cu evidenţă din împrejurarea că
acţiunea reclamantei fusese respinsă ca urmare a analizării unui alt obiect decât cel real dedus
judecății.
Pe cale de consecință, şi soluția dată în prima cale de atac a fost eronată, întrucât, urmând
reglementarea cuprinsă în art. 175 alin. (1) C.proc.civ., instanţa de apel trebuia sa se constate că
vătămarea nu putea fi înlăturată decât prin anularea actului de procedură.
Înalta Curte arată că toate chestiunile sesizate nu implicau o posibilitate de apreciere a
instanței de apel asupra existenţei vătămării şi posibilităţii înlăturării sale prin evitarea anulării
sentinţei, atâta vreme cât ea a reprezentat însuşi temeiul şi scopul cererii de apel şi cu atât mai

916
mult cu cât acest aspect nici nu a fost finalmente ignorat, deoarece, în lipsa justeţii lui, nu se
putea păşi la examinarea fondului cauzei pentru prima dată în apel.
De aceea, în acest context, demersul instanţei de apel de a înlătura acest motiv de apel şi
de evoca fondul, deşi înlăturase chiar motivul de apel care îi permitea acest pas, coroborat, în
final, cu soluţia de respingere a apelului, deci, de menţinere a hotărârii de primă instanţă, este
unul în antinomie cu dispoziţiile legale prezentate în aceste considerente.
Din punct de vedere procedural, aplicarea corectă a acestor norme impunea aplicarea
dispozițiilor art. 175 şi urm. şi art. 480 alin. (3) C.proc.civ., anularea sentinţei şi evocarea
fondului în apel numai dacă părțile nu au solicitat expres trimiterea cauzei la prima instanţă
pentru rejudecare, prin cererea de apel ori prin întâmpinare.
Cum în cauză o asemenea solicitare fusese formulată de către intimată, prin întâmpinarea
la apel, în calea de atac nu se putea evoca fondul.
Așadar, examenul primului motiv de casare vădeşte caracterul fondat al acesteia ca
urmare a încălcării, în apel, a normelor de procedură care atrag nulitatea acestuia, nulitate care nu
poate fi acoperită în acest stadiu al procesului.
Al doilea motiv al recursului s-a întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6
C.proc.civ. şi vizează motivarea greșită a deciziei din apel, determinate de aplicarea greşită a
normelor de procedură.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată că suma criticilor dezvoltare de recurentă sub
aceste auspicii nu corespunde sensului reglementării pe care recurenta a invocat-o.
Punctul 6 al art. 488 alin. (1) C.proc.civ. vizează ipoteza lipsei motivării, a prezentării
unor motive contradictorii ori numai a motivelor străine de natura pricinii, excluzând ipoteza
motivării greşite ca rezultat al aplicării greşite a unor norme de drept procedural.
Deşi este adevărat că în considerentele precedente s-au subliniat contradicțiile sesizate în
decizia atacată cu recurs, acestea au fost rezultatul aplicării ori interpretării unor norme de
procedură contrar raţiunii pentru care au fost reglementate, în realitate fiind vorba despre
încălcarea legii procesuale, iar nu despre un viciu de motivare, în sensul considerat de recurentă.
În fine, ultimul motiv al recursului vizează greşita aplicare a legii, fondat pe dispoziţiile
art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.
Nici acest motiv nu impune examinarea sa pe fond. În condiţiile încălcării, în apel, a
normelor procesuale care atrag sancțiunea nulității deciziei, soluţia care se preconizează, în raport
cu dispoziţiile art. 497 C.proc.civ., este aceea de casare a hotărârii şi de lipsire de efecte a actului
nul, inclusiv în privinţa evocării fondului în apel.
Astfel, considerând fondat primul motiv al recursului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
arată ca se impune casarea deciziei atacate ca efect al constatării încălcării normelor de procedură
în judecata apelului, sancționate de lege cu nulitatea şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
În acest demers, instanţa de recurs nu va da eficienţă cererii recurentei de trimitere a
dosarului la o altă instanţă egală în grad cu instanţa a care a pronunţat hotărârea casată, pentru o
mai bună administrare a justiţiei.
Astfel cum s-a arătat în considerentele acestei decizii, în măsura în care primul motiv de
recurs a fost găsit fondat, justificând temeinicia apelului şi anularea hotărârii primei instanţe care
a soluţionat cauza fără a intra în judecata fondului, constatând că intimata a solicitat prin
întâmpinarea depusă în apel trimiterea cauzei la prima instanţă, conform art. 480 alin. (3) teza a
II-a C.proc.civ, va casa deopotrivă şi sentinţa şi va trimite cauza primei instanţe.
Totodată, admițând recursul, Înalta Curte arată că în rejudecare vor fi avute în vedere
cererile accesorii vizând cheltuielile de judecată efectuate de părţi în calea extraordinară de atac.

917
30. Persoană aflată în stare de detenție. Anularea cererii de apel pentru lipsa semnăturii.
Transmiterea dovezii achitării taxei de timbru aferentă căii de atac. Manifestare neechivocă
a părții de a-şi însuşi cererea de apel. Sancţiune disproporţionată. Vătămare procesuală.
Atingere adusă dreptului de acces la o instanță

C.proc.civ., art. 22, art. 148 alin. (1), art. 196 alin. (2),
art. 470 alin. (1) lit. e), alin. (3), art. 482
C.E.D.O., art. 6

Chiar dacă cererea de apel nu a fost semnată de către apelant, acesta fiind încarcerat
ulterior recepționării citației, ca urmare a punerii în executare a unei hotărâri judecătoreşti
penale, voința sa de a-și însuși apelul, manifestată prin complinirea obligaţiei legale de achitare
a taxei judiciare de timbru, într-un cuantum semnificativ, a fost neechivocă.
Cu toate că starea de detenţie în care se afla apelantul nu a fost adusă la cunoştinţă
instanţei de apel, în raport de prevederile art. 22 din Codul de procedură civilă şi faţă de
împrejurarea că taxa judiciară de timbru fusese achitată de către acesta în integralitatea sa, se
impunea ca judecătorii cauzei să depună diligenţe pentru a verifica împrejurările care au
determinat nesemnarea cererii de apel.
Neprocedând în acest mod, i s-a produs apelantului o vătămare procesuală esenţială,
constând în aplicarea sancţiunii nulităţii apelului pentru lipsa semnăturii, nulitate ce nu a mai
permis cercetarea pe fond a motivelor de apel, ceea ce echivalează cu împiedicarea dreptului
părţii de acces la calea de atac a apelului, măsură ce nu era necesară şi nici nu a păstrat un
raport rezonabil de proporţionalitate între scopul vizat, mijloacele utilizate şi interesul părţii de
a-şi vedea protejat dreptul pretins.
Ca atare, în acord cu jurispudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în contextul în
care apelantul s-a conform obligaţiei de achitare a taxei judiciare de timbru, prin depunerea la
dosarul cauzei a chitanţei doveditoare în acest sens, se impunea ca instanţa de apel, în raport de
prevederile art. 22 alin. (7) din Codul de procedură civilă, să acorde preeminenţă cerinţelor
echităţii şi ale bunei-credinţe şi să aprecieze că demersul de complinire a obligaţiei de achitare a
taxei judiciare de timbru reprezintă o manifestare neechivocă a părţi cu privire la intenţia sa de
continuare a demersului judiciar, iar nu de desistare, prin nesemnarea cererii de apel.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 1177 din 26 mai 2021

I. Circumstanţele cauzei:
1. Obiectul cauzei:
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara la data de
22.01.2019, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat obligarea pârâtului la plata
sumei de 3.300 euro, reprezentând cheltuieli alocate în procesul de partaj conform declaraţiei date
în data de 12.04.2017; a sumei de 3.500 euro, reprezentând cheltuieli ocazionate de partaj,
conform declarației date în data de 29.03.2017; sumele calculate conform punctului 7 din
declarația din 24.07.2017 prin care pârâtul se obliga să obţină despăgubiri în cuantum de 2.000
euro lunar de la data pronunţării sentinţei de stabilire a cotelor de 50%, calculate până în
momentul pronunţării unei hotărâri definitive; diferenţa de valoare procentuală de 40% din
valoarea estimată de expert de 159.000 euro, respectiv 60.000 euro, reprezentând diferenţa pe
918
care a pierdut-o din cauza pârâtului care a introdus, în mod intenţionat, tardiv actele pentru
exercitarea căilor de atac; suma de 20.000 euro, reprezentând daune morale.
În fapt, reclamantul a arătat că pârâtul nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale de
reprezentare în instanţele civile în dosarul de partaj, iar prin pierderea procesului pentru
nedepunerea actelor pentru exercitarea căilor de atac în termenul legal, a suferit daune materiale
şi morale.
2. Sentinţa pronunţată în primă instanţă:
Prin sentinţa civilă nr.7905 din 13.06.2019, Judecătoria Timişoara a declinat competenţa
de soluţionarea a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei
instanţe la 2.08.2019, sub acelaşi număr de dosar.
Prin sentinţa civilă nr. 1596 din 3.12.2019, Tribunalul Timiş a admis, în parte, cererea de
chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul B.
3. Decizia pronunţată în apel:
Împotriva sentinţei tribunalului, a declarat apel pârâtul B., solicitând admiterea apelului şi
schimbarea, în tot, a hotărârii civile atacate.
Prin decizia civilă nr.195 din 11.11.2020, Curtea de Apel Timişoara – Secţia I civilă, a
constatat nulă cererea de apel formulată de pârâtul B. împotriva sentinţei civile nr.1596/2019,
pronunţată de Tribunalul Timiş.
4. Calea de atac exercitată în cauză:
Împotriva deciziei civile nr. 195/2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – Secţia I
civilă, a declarat recurs pârâtul B.
Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ.,
recurentul a solicitat admiterea recursului şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel
care a pronunţat hotărârea atacată.
Un prim argument, s-a raportat la faptul că, prin hotărârea dată, instanţa a nesocotit
dispoziţiile art. 470 alin. 3, coroborat cu cele ale art. 196 alin. 2C.proc.civ.
Astfel, curtea de apel, în mod nelegal, a dispus anularea cererii de apel formulate de
pârâtul B. pentru lipsa semnăturii, în contextul în care, potrivit dispoziţiilor legale arătate, lipsa
semnăturii poate fi complinită pe tot parcursul judecăţii apelului, iar nu până la primul termen de
judecată, cum greşit a reţinut instanţa.
În continuare, recurentul a arătat că instanţa de apel a inversat sancţiunile prevăzute de
art. 470 alin. 3 C.proc.civ., în sensul în care a făcut aplicarea sancţiunii prevăzută pentru neplata
taxei judiciare de timbru ipotezei în care cererea de apel nu este semnată.
A mai învederat că instanţa de apel se impunea să examineze lipsa semnăturii de pe
cererea de apel şi prin raportare şi la împrejurarea că apelantul a înţeles să îşi îndeplinească
celelalte obligaţii procesuale impuse referitoare la achitarea taxei judiciare de timbru în cuantum
de 2561 lei, ceea ce denotă interesul părţii în demersul judiciar iniţiat.
Recurentul a mai arătat că din data de 18.10.2020, a fost încarcerat ca urmare a punerii în
executare a unei hotârâri judecătoreşti penale şi ca atare, în intervalul 18.10.2020 – 11.11.2020 nu
a avut posibilitatea de a transmite apărătorului ales toate actele dosarului aflate în biroul propriu
de avocatură, ci doar parola de acces la dosarul electronic.
Cu toate că a avut acces la dosarul electronic, în rezoluţia scanată a dosarului, nu era
menţionată decât obligaţia achitării taxei judiciare de timbru, depunerea cererii de apel în mai
multe exemplar fiind trecută la rubrica privind „depunerea de traduceri legalizate”.
5. Apărările formulate în cauză:
La data de 5.03.2021, intimatul- reclamant a formulat întâmpinare, prin care a solicitat
respingerea recursului, ca nefondat.
919
 II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:
Recursul este fondat, în limitele şi pentru considerentele ce vor fi expuse:
Prin motivul de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 5 C.proc.civ., recurentul-
pârât a invocat încălcarea prevederilor art. 470 alin. 3 şi a art. 196 alin. 2 din Codul de procedură
civilă ce ar atrage, în opinia sa, sancţiunea nulităţii hotărârii, din perspectiva aplicării sancţiunii
anulării cererii de apel, ca nesemnată.
Analizând acest motiv de recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, în drept, în
acord cu dispoziţiile art. 148 alin. 1 din Codul de procedură civilă, „Orice cerere adresată
instanţelor judecătoreşti trebuie să fie formulată în scris şi să cuprindă indicarea instanţei căreia
îi este adresată, numele, prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, după caz, denumirea şi
sediul lor, numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa reprezentanţilor lor, dacă este cazul,
obiectul, valoarea pretenţiei, dacă este cazul, motivele cererii, precum şi semnătura”
De asemenea, potrivit art. 470 alin. 1 lit. e şi alin. 3 C.proc.civ., ce reglementează
conţinutul cererii de apel: „Cererea de apel va cuprinde: e) semnătura. 3) Cerinţele de la alin.
(1) lit. b) şi e) şi cea de la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii”.
Prevederile art.482 din Codul de procedură civilă stipulează că: „Dispoziţiile de
procedură privind judecata în primă instanţă se aplică şi în instanţa de apel, în măsura în care
nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezentul capitol.”
Conform art. 196 alin. 2 din Codul de procedură civilă: „Cu toate acestea, lipsa
semnăturii se poate acoperi în tot cursul judecăţii în faţa primei instanţe. Dacă se invocă lipsa de
semnătură, reclamantul care lipseşte la acel termen va trebui să semneze cererea cel mai târziu
la primul termen următor, fiind înştiinţat în acest sens prin citaţie. În cazul în care reclamantul
este prezent în instanţă, acesta va semna chiar în şedinţa în care a fost invocată nulitatea.”.
Aceste texte de lege reglementează, în mod clar şi fără echivoc, obligaţia ce incumbă
părţilor să semneze toate cererile adresate instanţei judecătoreşti, iar în cazul în care această
condiţie de formă nu este îndeplinită, posibilitatea acoperirii lipsei semnăturii, prin semnarea
acesteia de către parte, fie în tot cursul judecăţii, fie până la prima zi de înfăţişare următoare, în
cazul în care acest viciu procesual a fost invocată de către partea adversă.
Este real că, potrivit doctrinei şi practicii judiciare, semnătura reprezintă o formalitate
esenţială pentru valabilitatea oricărui act de procedură ce trebuie materializat, potrivit legii, într-
un înscris. Prin semnătură, se confirmă întocmirea actului de un anumit subiect procesual.
Necesitatea semnăturii este prevăzută de lege pentru toate cererile adresate instanţelor
judecătoreşti şi care trebuie materializate într-un înscris, cum sunt: cererea de chemare în
judecată, întâmpinarea, cererea reconvenţională, cererea de apel, cererea de recurs.
Cu toate acestea, în jurisprudenţa sa (cauza Hasan Tunç și alții împotriva Turciei, pct. 32-
33 şi cauza Zubac împotriva Croației (MC), pct. 98), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a
reţinut că, în aplicarea normelor de procedură, instanțele naţionale trebuie să evite un formalism
excesiv care ar aduce atingere caracterului echitabil al procedurilor, apreciind că dreptul de acces
la o instanță este afectat în însăși esența sa atunci când reglementarea acestuia încetează să mai
servească scopurilor de securitate juridică și bunei administrări a justiției și constituie un obstacol
care împiedică justițiabilul să solicite soluționarea pe fond a litigiului. Totodată, a reţinut că, în
cazul unei indicări inexacte sau incorecte a obligaţiilor procesuale care trebuie respectate de părţi,
instanțele naționale trebuie să țină cont suficient de circumstanțele specifice ale fiecărei cauze în
parte și să nu aplice normele de procedură relevante într-un mod prea rigid.
În cauza Zubac împotriva Croației, Curtea a reamintit principiile generale referitoare la
accesul la o instanță de grad superior și jurisprudența în materie de formalism, în sensul că
„securitatea juridică” și „buna administrare a justiției” sunt elemente centrale care impun
920
instanţelor obligaţia să se facă distincție între formalismul excesiv și o aplicare acceptabilă a
sancţiunilor procedurale.
Reiese, aşadar, că potrivit practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului, în
circumstanțele specifice ale unei cauze, caracterul concret și efectiv al dreptului de acces la o
instanță poate fi limitat de un formalism excesiv şi de o interpretare deosebit de riguroasă dată de
instanțele naţionale unor norme de procedură, privând astfel părţile de dreptul de acces la o
instanță.
În cauza dedusă judecăţii, prin demersul judiciar iniţiat în cadrul unei acţiuni în
răspundere contractuală, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., acordarea unor
despăgubiri civile pentru neîndeplinirea obligaţiilor ce incumbau acestuia, conform contractului
de asistenţă juridică încheiat în calitate de avocat.
Din actele dosarului instanţei de fond, rezultă că, împotriva sentinţei civile nr. 1596/2019,
pronunţată de Tribunalul Timiş, Secţia I civilă, prin care a fost admisă, în parte, cererea de
chemare în judecată, a declarat apel pârâtul B., înregistrat pe rolul Curţii de Apel Timişoara la
data de 27.03.2020.
Constatând că cererea de apel nu îndeplineşte cerinţele de formă privind semnătura şi nici
nu are ataşată dovada achitării taxei judiciare de timbru, prin adresa emisă la data de 29.05.2020,
comunicată la data de 5.06.2020, instanţa de apel a pus în vedere apelantului B. să depună la
dosarul cauzei un exemplar semnat, în original, de pe cererea de apel, precum şi dovada achitării
taxei judiciare de timbru, în cuantum de 2560,4 lei.
Prin adresa de înaintare din data de 28.10.2020, pârâtul B. s-a conformat obligaţiei
instanţei şi a depus la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru, conform dovezii aflate la
dosarul Curţii de Apel Timişoara.
Prin citaţia emisă la data 30.09.2020, comunicată pârâtului B. la data de 8.10.2020,
conform dovezii aflate la dosarul Curţii de Apel Timişoara, acesta a fost citat pentru termenul din
11.11.2020 în vederea soluţionării apelului exercitat împotriva sentinţei civile nr. 1596/2019,
pronunţată de Tribunalul Timiş, Secţia I civilă.
La termenul de judecată astfel acordat, curtea de apel, constatând că apelantul B. nu s-a
conformat obligaţiei de a depune la dosarul cauzei un exemplar semnat de pe cererea de apel, deşi
a fost informat în legătură cu această deficienţă, conform adreselor emise de instanţă la data de
29.05.2020, comunicată la data de 5.05.2020, respectiv la 8.10.2020, în temeiul dispoziţiilor art.
148, coroborate cu cele ale art. 268, art. 470 alin. 3 şi art. 196 din Codul de procedură civilă,
instanţa de apel a constatat nulă cererea de apel formulată de apelantul B. împotriva sentinţei
civile nr. 1596/2019, pronunţată de Tribunalul Timiş, Secţia I civilă.
Pentru a respinge acest demers procesual, instanţa de apel a apreciat că apelantul B. se
află în culpă procesuală, în sensul că, deşi a fost informat prin adresele emise de instanţă, în
legătură cu obligaţia de a depune la dosarul cauzei un exemplar semnat olograf sau electronic de
pe cererea de apel, nu s-a conformat acestei obligaţii, astfel că i se poate aplica sancţiunea
anulării cererii pentru lipsa semnăturii.
Din perspectiva recurentului-pârât, această absență a unui element intrinsec al
conținutului cererii de apel nu a fost complinită în cauză, prin semnarea cererii de apel, ci prin
depunerea dovezii de achitare a taxei judiciare de timbru în cuantum de 1560,4 lei, prin care
apelantul a demonstrat, în mod neechivoc, că îşi însuşeşte apelul formulat împotriva sentinţei
civile nr. 1596/2019, pronunţată de Tribunalul Timiş.
Instanţa de recurs apreciază că sancţiunea aplicată de instanţa de apel prin soluţia
pronunţată este vădit disproporţionată în raport de scopul urmărit de legiuitor la edictarea
normelor de procedură şi de circumstanţele particulare ale speţei, urmând a analiza dacă
921
sancțiunea nulității cererii de apel este necesară și proporțională în cauză, din perspectiva
articolului 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces
echitabil, cu componenta sa materială esențială.
Conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, în ipoteza în care există o
ingerinţă în dreptul de acces la un tribunal independent şi imparţial, instituit de lege, această
ingerinţă nu doar că trebuie să fie legală, să urmărească un scop legitim şi să fie necesară într-o
societate democratică, dar ea trebuie să fie şi proporţională, proporţionalitate ce se apreciază prin
balansul dintre măsura dispusă şi interesele aflate în joc, dintre mijloacele folosite şi scopul vizat
(a se vedea cauza Lungoci împotriva României, hotărârea din 26 ianuarie 2006, definitivă la 26
aprilie 2006, par. 36).
În cauză, ingerința în dreptul de acces la instanță al pârâtului B. constă în aplicarea
sancţiunii nulităţii apelului pentru nesemnare.
Or, dacă această ingerință este prevăzută de lege, respectiv de art. 470 alin. 3 C.proc.civ.,
urmăreşte un scop legitim - respectarea unor formalităţi impuse de lege și buna administrare a
justiţiei, Înalta Curtea apreciază că această sancţiune nu era necesară şi proporţională în cauză,
pentru următoarele argumente:
Sub un prim aspect, Înalta Curte consideră util să precizeze că, deși în materie civilă
instanţa de contencios european a drepturilor omului nu instituie în sarcina statelor contractante
obligaţia de a crea instanţe de apel sau de recurs (casaţie), în ipoteza în care statul reglementează,
în propriul sistem de drept, atât calea de atac a apelului, cât şi a recursului, accesul la aceste grade
de jurisdicţie trebuie să fie efectiv, garanţiile fundamentale ale articolului 6 din Convenţie fiind
aplicabile (cauza Blandeau c. Franţei, hotărârea din 10 iulie 2008, cauza Gregorio de Andrade c.
Portugaliei, hotărârea din 14 noiembrie 2006).
Pe de altă parte, fără a contesta obligaţia legală ce incumbă părţilor de a semna cererile
adresate instanţelor de judecată, respectiv, obligaţia ce îi revenea pârâtului B. de a semna cererea
de apel, astfel cum impun exigenţele prevederilor legale anterior arătate, instanţa de recurs
apreciază că prin aplicarea sancţiunii de anulare a apelului pentru lipsa semnăturii, părții apelante
i s-a produs o vătămare procesuală esenţială, întrucât nu a mai făcut posibilă cercetarea pe fond a
motivelor de apel, ceea ce echivalează cu împiedicarea dreptului părţii de acces la calea de atac a
apelului, măsură ce nu era necesară şi nici nu a păstrat un raport rezonabil de proporţionalitate
între scopul vizat, mijloacele utilizate şi interesul părții de a-şi vedea protejat dreptul pretins.
Este de netăgăduit că la o analiză prima facie, în mod formal, cererea de apel nu a fost
semnată de către apelant, însă voința pârâtului B. de a-și însuși apelul este neechivocă și este
manifestată prin complinirea obligaţiei legale de achitare a taxei judiciare de timbru, într-un
cuantum semnificativ, astfel încât nu există niciun dubiu că acesta și-a manifestat voința de a
declanșa calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe și de a învesti instanța cu soluționarea
acesteia.
Pe de altă parte, din punct de vedere obiectiv, se reţine că, ulterior recepţionării citaţiei
emise pentru termenul din 11.11.2020, la data de 18.10.2020, pârâtul B. a fost încarcerat, ca
urmare a punerii în executare a unei hotârâri judecătoreşti penale.
Reiese, aşadar, că în intervalul 18.10.2020 – 11.11.2020, când a fost soluţionat apelul,
pârâtul B. s-a aflat într-o situaţie care l-a pus în imposibilitate absolută de a mai putea să
complinească vreuna dintre obligaţiile procesuale ce îi reveneau în calitate de apelant, inclusiv
cea referitoare la semnarea cererii de apel.
Aflat în stare de detenţie, pârâtul nu a avut posibilitatea de a transmite apărătorului ales
toate actele dosarului aflate în biroul propriu de avocatură, ci doar parola de acces la dosarul
electronic în cadrul căruia avocatul nu a putut decela şi obligaţia de depunere a cererii semnate
922
(această obligaţie fiind menţionată la rubrica „traduceri legalizate”, conform înscrisului aflat la
dosarul de recurs).
Cu toate că starea de detenţie în care se afla apelantul B. nu a fost adusă la cunoştinţă
instanţei de apel, Înalta Curte reţine că apelantul se afla într-o împrejurare care, din punct de
vedere obiectiv, îl punea în imposibilitate de a complini, la termenul din 11.11.2020, obligaţia de
semnare a cererii de apel, iar în raport de prevederile art. 22 din Codul de procedură civilă, şi faţă
de împrejurarea că taxa judiciară de timbru fusese achitată de către apelant în integralitatea sa, se
impunea ca judecătorii apelului să depună diligenţe pentru a verifica împrejurările care au
determinat nesemnarea cererii de apel.
Neprocedând în acest mod, i s-a produs apelantului o vătămare procesuală esenţială,
constând în aplicarea sancţiunii nulităţii apelului, nulitate ce nu a mai permis cercetarea pe fond a
motivelor de apel, într-o cauză a cărei complexitate este dată de obiectul său şi de miza sa, ceea
ce echivalează cu împiedicarea dreptului părţii de acces la calea de atac a apelului împotriva
sentinţei civile nr. nr. 1596/2019, pronunţată de Tribunalul Timiş, Secţia I civilă, măsură ce nu
este necesară în cauză şi nu păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul vizat,
mijloacele utilizate şi interesul pârâtului de a-şi vedea protejat dreptul pretins.
Ca atare, în acord cu jurispudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în contextul în
care apelantul pârât s-a conform obligaţiei de achitare a taxei judiciare de timbru, prin depunerea
la dosarul cauzei, la data de 28.10.2020, a chitanţei doveditoare în acest sens şi a notelor scrise
semnate, se impunea ca instanţa de apel, în raport de prevederile art. 22 alin. 7 din Codul de
procedură civilă, să acorde preeminenţă cerinţelor echităţii şi ale bunei – credinţe şi să aprecieze
că demersul de complinire a obligaţiei de achitare a taxei judiciare de timbru reprezintă o
manifestare neechivocă a părţi cu privire la intenţia sa de continuare a demersului judiciar, iar nu
de desistare, prin nesemnarea cererii de apel.
Din perspectiva articolului 6 al Convenţiei Europene, Înalta Curte reţine că reprezintă o
ingerinţă în dreptul de acces la instanţă al părţii, aplicarea sancţiunii nulităţii cererii de apel în
baza dispoziţiilor 470 alin. 3, coroborat cu art. 196 din Codul de procedură civilă, în condiţiile în
care apelantul, deşi depusese o cerere de apel nesemnată, fiind citat cu menţiunea de a se prezenta
în instanţă pentru a semna cererea de apel, a complinit această absenţă prin depunerea taxei
judiciare de timbru prin care a arătat că îşi însuşeşte apelul formulat, fiind de netăgăduit că
demersul procesual existent în cauză îi aparţine acestuia.
În acest sens, Înalta Curte apreciază că singurul remediu efectiv în cauză, pentru a garanta
dreptul părţii la un proces echitabil şi pentru a nu lăsa fără conţinut dreptul de acces la instanţă,
este acela al casării deciziei recurate şi continuării judecății căii de atac a apelului.
În plus, trebuie observat că aceasta a fost şi voinţa părţii adverse, de a continua judecata,
pe fond, a apelului, astfel cum rezultă din concluziile orale, susţinute de reclamantul A. la
termenul din 11.11.2020, când instanţa a reţinut cauza spre soluţionare.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 497 coroborat cu dispoziţiile
art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., a admis recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei civile
nr. 195/2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – Secţia I civilă; a casat decizia recurată şi
a trimis cauza pentru continuarea judecăţii aceleiași instanțe de apel.

923
31. Apel declarat de pârât. Suspendarea judecăţii apelului în temeiul art. 242 alin. (1) din
Codul de procedură civilă pentru neîndeplinirea obligaţiilor de către intimatul-reclamant.
Nelegala aplicare a dispoziţiilor art. 242 alin. (1) raportat la art. 482 din același cod

C. proc. civ., art. 242 alin. (1), art. 482

Potrivit dispozițiilor art. 242 alin. (1) C. proc. civ., instanţa poate suspenda judecata
,,când constată că desfăşurarea normală a procesului este împiedicată din vina reclamantului,
prin neîndeplinirea obligaţiilor stabilite în cursul judecăţii”.
Acest caz particular de suspendare facultativă a judecăţii constituie o sancţiune
procedurală, instituind condiţia culpei reclamantului pentru neîndeplinirea unor obligaţii
stabilite în sarcina sa în cursul judecăţii, iar corespondentul acestuia în faza apelului, cu
aplicarea art. 482 C. proc. civ., este apelantul.
Este nelegală soluția de suspendare a judecății cauzei având ca obiect apelul declarat de
apelantul-pârât pentru neîndeplinirea obligaţiei stabilite în sarcina intimatului-reclamant, în
această situație nefiind incidente dispoziţiile cuprinse în art. 242 alin. (1) C. proc. civ. raportat
la art.482 C.proc.civ., întrucât culpa procesuală aparţine intimatului-reclamant, iar nu
apelantului-pârât.

I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 1134 din 11 mai 2021

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VIII-a conflicte de

muncă şi asigurări sociale, la data de 26 aprilie 2018, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I.,
J., K., L., M., N., O., P., R., S., T. şi U. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public -
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel
Constanţa, Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanta, Direcţia Naţională Anticorupţie,
Parchetul de pe lângă Tribunalul Galaţi, Parchetul de pe lângă Tribunalul Brăila, Parchetul de pe
lângă Curtea de Apel Galaţi şi Ministerul Finanţelor Publice, ca prin hotărârea ce se va pronunţa
să se dispună: 1. obligarea pârâţilor să plătească, în raport de perioadele în care au avut calitatea
de procurori în respectivele unităţi de parchet, pentru intervalul 09.04.2015 - 30.11.2015,
diferenţele de drepturi salariale dintre drepturile salariale plătite şi salariile majorate în acord cu
nivelul aplicarea la indemnizaţia de încadrare brută lunară a valorii de referinţă sectorială de 405
lei, sume actualizate cu rata inflaţiei la data plăţii efective şi la care să se adauge dobânda legală
de la data scadenţei lunare a fiecărei sume şi până la data plăţii efective; 2. obligarea pârâţilor să
plătească, în raport de perioadele în care au avut calitatea de procurori în respectivele unităţi de
parchet, pentru intervalul 01.12.2015 - 30.09.2016, diferenţele de drepturi salariale dintre
drepturile salariale plătite şi salariile majorate în acord cu nivelul maxim al indemnizaţiei de
încadrare pentru fiecare funcţie şi gradaţie, prin aplicarea la indemnizaţia de încadrare brută
lunară a valorii de referinţă sectorială de 445,5 lei, sume actualizate cu rata inflaţiei la data plăţii
efective şi la care să se adauge dobânda legală de la data scadenţei lunare a fiecărei sume şi până
la data plăţii efective.
În drept, au fost invocate prevederile O.G. nr. 3/2006, O.G. nr. 6/2007, O.G. nr. 8/2007,
O.G. nr. 11/2007, O.G. nr. 24/2000, O.G. nr. 137/2000, O.U.G. nr. 57/2015 cu modificările aduse
prin O.U.G. nr. 20/2016, art. 253 alin. (1) şi (2), art. 266, art. 270, art. 272 şi art. 275 C. muncii,
art. 1535 C. civ. şi Decizia nr. 23 din 29.06.2015 pronunţată de ÎCCJ, Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept.

924
 Prin sentinţa civilă nr. 6939 din 1 octombrie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti,
Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, s-a admis excepţia necompetentei
teritoriale, invocată din oficiu, şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea
Tribunalului Constanţa.
Prin sentinţa civilă nr. 1066 din data de 22.04.2019, Tribunalul Constanţa, Secţia I civilă a
admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice. A
respins acţiunea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor
Publice, ca fiind promovată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A respins
excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Ministerul Public - Parchetul de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa, Parchetul de
pe lângă Tribunalul Constanţa, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi, Parchetul de pe
lângă Tribunalul Galaţi şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Brăila ca nefondată. A respins
excepţia lipsei de obiect invocată de pârâţii Direcţia Naţională Anticorupţie, Parchetul de pe
lângă Curtea de Apel Galaţi, Parchetul de pe lângă Tribunalul Galaţi şi Parchetul de pe lângă
Tribunalul Brăila cu privire la capătul de cerere ce vizează obligarea alocării fondurilor necesare
plăţii diferenţelor băneşti rezultate din recalcularea indemnizaţiei, diferenţe în valoarea
actualizată şi daune moratorii, precum şi dobânda legală până la data plăţii efective. A admis
excepţia lipsei de obiect cu privire la capătul de cerere referitor la recalcularea indemnizaţiei
lunare prin includerea în cuantumul indemnizaţiei brute de încadrare stabilită prin Ordinul
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nr. 332/27.01.2017 emis de către pârât,
prin care s-a stabilit valoarea de referinţă sectorială de 405+10%-procent prevăzut de Legea nr.
293/2015, a procentului de 4% prevăzut de O.G. nr. 13/2008 respectiv 405 lei+4%+10%. A
respins ca rămas fără obiect capătul de cerere privitor la recalcularea indemnizaţiei lunare prin
includerea în cuantumul indemnizaţiei brute de încadrare stabilită prin Ordinul Parchetului de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nr. 332/27.01.2017 emis de către pârât, prin care s-a
stabilit valoarea de referinţă sectorială de 405+10%-procent prevăzut de Legea nr.293/2015, a
procentului de 4% prevăzut de O.G. nr. 13/2008, respectiv 405 lei+4%+10%. A admis în parte
acţiunea. A obligat pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa, Parchetul de pe lângă Tribunalul
Constanţa, să aloce fondurile pentru plata diferenţelor de drepturi salariale decurgând din
aplicarea valorii de referinţă sectorială de 421,36 lei pentru perioada 09.04.2015-30.11.2015,
respectiv de 463,5 lei 1.12.2015-31.12.2017, sume ce vor fi indexate cu indicele de inflaţie la
data plăţii efective şi dobânda legală calculată de la scadenţă până la momentul plăţii efective
către reclamanţii U., A., B., C., D., E., G., H., N., O., R., L., în raport de perioada efectiv lucrată
de fiecare dintre aceşti reclamanţi. A obligat pârâţii, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi, Parchetul de pe
lângă Tribunalul Brăila, să aloce fondurile pentru plata diferenţelor de drepturi salariale
decurgând din aplicarea valorii de referinţă sectorială de 463,5 lei 1.12.2015-31.12.2017, sume ce
vor fi indexate cu indicele de inflaţie la data plăţii efective şi dobânda legală calculată de la
scadenţă până la momentul plăţii efective către reclamantul U., pentru perioada 01.07.2016 -
15.07.2016, T., pentru perioada 01.06.2015-07.10.2015. A obligat pârâţii Ministerul Public -
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel
Galaţi, Parchetul de pe lângă Tribunalul Galaţi să aloce fondurile pentru plata diferenţelor de
drepturi salariale decurgând din aplicarea valorii de referinţă sectorială de 463,5 lei 1.12.2015-
31.12.2017, sume ce vor fi indexate cu indicele de inflaţie la data plăţii efective şi dobânda legală
calculată de la scadenţă până la momentul plăţii efective către reclamantul F., pentru perioada
01.12.2015-30.09.2016. A obligat pârâta Direcţia Naţională Anticorupţie să aloce fondurile
925
pentru plata diferenţelor de drepturi salariale decurgând din aplicarea valorii de referinţă
sectorială de 421,36 lei pentru perioada 09.04.2015-30.11.2015, respectiv de 463,5 lei 1.12.2015-
31.12.2017, sume ce vor fi indexate cu indicele de inflaţie la data plăţii efective şi dobânda legală
calculată de la scadenţă până la momentul plăţii efective către reclamantul N., pentru perioada
01.09.2015-31.12.2017, O., pentru perioada 06.07.2016-31.12.2017, S., pentru perioada
09.04.2015-31.12.2017, T., începând cu data de 07.10.2015-31.12.2017. A respins ca nefondate
solicitările reclamanţilor de obligarea pârâţilor la plata drepturilor salariale prin raportare la
valoarea de referinţă de 463,5 lei, ulterior datei de 02.01.2018 .
Prin cererea înregistrată la data de 22 ianuarie 2020, petenţii U., A., B., C., D., E., F., G.,
H., I., J., K., L., M., N., O., P., R., S., T. au solicitat lămurirea dispozitivului sentinţei civile nr.
1066/22.04.2019 pronunţată de Tribunalul Constanţa, Secţia I civilă.
Tribunalul Constanţa, Secţia I civilă, prin încheierea din 9 iulie 2020, a respins cererea de
lămurire a dispozitivului formulată de petenţi, ca nefondată.
Împotriva sentinţei civile nr. 1066 din 22.04.2019, pronunţată de Tribunalul Constanţa,
Secţia I civilă în dosarul nr. x/3/2018, au declarat apel pârâţii, Parchetul de pe lângă Curtea de
Apel Constanţa, în nume propriu şi pentru Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa, Ministerul
Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie,
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi, Parchetul de pe lângă Tribunalul Galaţi, Parchetul
de pe lângă Tribunalul Brăila.
Curtea de Apel Constanţa, Secţia I civilă, prin încheierea pronunţată la data de 2
decembrie 2019 în dosarul nr. /3/2018, în temeiul dispoziţiilor art. 242 alin. (1) C. proc. civ., a
suspendat judecata cauzei având ca obiect apelurile civile declarate de apelanţii-pârâţi Parchetul
de pe lângă Curtea de Apel Constanţa, în nume propriu şi pentru Parchetul de pe lângă Tribunalul
Constanţa, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia
Naţională Anticorupţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi, Parchetul de pe lângă
Tribunalul Galaţi, Parchetul de pe lângă Tribunalul Brăila împotriva sentinţei civile nr. 1066 din
22.04.2019 pronunţată de Tribunalul Constanţa, Secţia I civilă în dosarul nr. x/3/2018, pentru
neîndeplinirea obligaţiei stabilite în sarcina reclamanţilor, respectiv de a preciza dacă au solicitat
vreo completare a dispozitivului sau a lămuririi acestuia, înlăturarea omisiunii sau alte cereri
ulterioare judecăţii în faţa primei instanţe, în raport cu împrejurarea că în faţa primei instanţe s-a
solicitat, deopotrivă, obligarea pârâţilor la plata de diferenţe băneşti, precum şi alocarea de
fonduri în sensul efectuării plăţii, iar dispozitivul hotărârii de fond priveşte doar alocarea acestor
fonduri fără nicio menţiune în ceea ce priveşte plata, deşi în considerente se regăsesc argumente
în sensul admiterii cererii şi obligării pârâţilor atât la plată cât şi la alocarea de fonduri.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs, la data de 27.02.2020, pârâtul Ministerul
Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie.
Fără a indica temeiul de casare, recurentul-pârât solicită admiterea recursului şi, drept
consecinţă, repunerea cauzei pe rol în vederea soluţionării apelurilor promovate de pârâţi
împotriva sentinţei civile nr. 1066 din 22.04.2019, pronunţată de Tribunalul Constanţa, Secţia I
civilă.
Pârâtul consideră că, printr-o interpretare greşită a dispoziţiilor art. 242 alin. (1) C. proc.
civ., instanţa de apel, prin încheierea atacată, a adus atingere principiului echităţii şi imparţialităţii
întrucât, în cauză, aplicarea sancţiunii suspendării judecăţii apelului din culpa intimaţilor-
reclamanţi este de natură a aduce beneficii acestora, dat fiind faptul că această măsură conduce la
perimarea apelurilor promovate de pârâţi, profitând astfel reclamanţilor prin rămânerea definitivă
a sentinţei apelate.

926
 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra
admisibilităţii în principiu a recursului.
Prin încheierea din 17 noiembrie 2020, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art.
493 alin. (3) C.proc.civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se
depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ.,
părțile nedepunând puncte de vedere.
Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate
cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C.proc.civ., a admis recursul pentru considerentele care vor
fi expuse în continuare.
Înalta Curte reţine că, prin încheierea atacată, instanţa de apel a suspendat cauza în
temeiul dispoziţiilor art. 242 alin. 1 C.proc.civ. pentru neîndeplinirea obligaţiei stabilite în sarcina
reclamanţilor, respectiv de a preciza dacă au solicitat vreo completare a dispozitivului sau a
lămuririi acestuia, înlăturarea omisiunii sau alte cereri ulterioare judecăţii în faţa primei instanţe,
în raport cu împrejurarea că în faţa tribunalului s-a solicitat, deopotrivă, obligarea pârâţilor la
plata de diferenţe băneşti, precum şi alocarea de fonduri în sensul efectuării plăţii, iar dispozitivul
hotărârii priveşte doar alocarea acestor fonduri fără nicio menţiune în ceea ce priveşte plata, deşi
în considerente se regăsesc argumente în sensul admiterii cererii şi obligării pârâţilor atât la plată
cât şi la alocarea de fonduri.
Întrucât intimaţii-reclamanţi nu s-au conformat obligaţiilor stabilite în sarcina acestora, în
raport cu dispoziţiile instanţei, la două termene de judecată consecutive - 04.11.2019 şi, respectiv,
02.12.2019, deşi le-au fost emise adrese în acest sens, la 13.09.2019 şi 06.11.2019, Curtea a
reţinut culpa acestora determinată de neîndeplinirea obligaţiilor stabilite în cursul judecăţii.
Prin cererea de recurs formulată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie s-a invocat interpretarea greşită a
dispoziţiilor art. 242 alin. (1) C. proc. civ. deoarece s-a aplicat sancţiunea suspendării judecăţii
cauzei din culpa intimaţilor-reclamanţi, însă această măsură conduce la perimarea apelurilor
promovate de pârâţi, profitând astfel reclamanţilor prin rămânerea definitivă a sentinţei apelate.
Critica privind interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 242 alin. (1) C. proc. civ. este
fondată având în vedere că s-a dispus greşit suspendarea cauzei pentru neîndeplinirea obligaţiilor
stabilite în sarcina intimaţilor-reclamanţi, raportat la calitatea procesuală a acestora în faza
procesuală a apelului.
Criticile formulate privind nelegalitatea încheierii atacate pot fi încadrate în motivul de
recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., urmând a fi analizate din această
perspectivă.
Potrivit art. 482 C. proc. civ., ,,dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă
se aplică şi în instanţa de apel, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezentul
capitol”.
Potrivit art. 242 alin. (1) C. proc. civ., instanţa poate suspenda judecata ,,când constată că
desfăşurarea normală a procesului este împiedicată din vina reclamantului, prin neîndeplinirea
obligaţiilor stabilite în cursul judecăţii”.
Cazul particular de suspendare facultativă a judecăţii, reglementat prin dispoziţia legală
evocată, constituie o sancţiune procedurală, instituind condiţia culpei reclamantului pentru
neîndeplinirea unor obligaţii stabilite în sarcina sa în cursul judecăţii, iar corespondentul acestuia
în faza apelului, cu aplicarea art. 482 C. proc. civ., este apelantul.
În cauză, prin încheierea pronunţată la data de 2 decembrie 2019 în dosarul nr. x/3/2018,
în temeiul dispoziţiilor art. 242 alin. (1) C. proc. civ., s-a suspendat judecata cauzei având ca
obiect apelurile civile declarate de apelanţii-pârâţi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel
927
Constanţa, în nume propriu şi pentru Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa, Ministerul
Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie,
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi, Parchetul de pe lângă Tribunalul Galaţi, Parchetul
de pe lângă Tribunalul Brăila împotriva sentinţei civile nr. 1066 din 22.04.2019 pronunţată de
Tribunalul Constanţa, Secţia I civilă în dosarul nr. x/3/2018 pentru neîndeplinirea obligaţiei
stabilite în sarcina intimaţilor-reclamanţi.
Aşadar, sancţiunea procedurală dispusă prin încheierea atacată cu recurs a vizat
neîndeplinirea de către intimaţii-reclamanţi a obligaţiei stabilite de instanţă în sarcina acestora.
Drept urmare, culpa procesuală aparţine intimaţilor-reclamanţi, context în care nu sunt
incidente dispoziţiile cuprinse în art. 242 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 482 C.proc.civ.
În considerarea argumentelor reţinute, care susţin caracterul fondat al recursului, cu
aplicarea prevederilor art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul declarat de pârâtul
Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională
Anticorupţie împotriva încheierii din 2 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa,
Secţia I civilă, a casat încheierea atacată și a trimis cauza aceleiași instanțe în vederea continuării
judecății.

32. Cerere de apel transmisă prin intermediul poștei electronice. Anularea cererii pentru
lipsa semnăturii olografe în original. Interpretarea eronată a dispozițiilor art. 199 alin. (1)
din Codul de procedură civilă. Efecte

C. proc. civ., art. 13, art. 14 alin. (5), art. 196 alin. (2), art. 199 alin. (1), art. 470
Legea nr. 114/2021, art. 5 alin. (2)

Din economia dispozițiilor art. 199 alin. (1) C. proc. civ. reiese faptul că este permisă
transmiterea cererilor sub formă scanată, prin poşta electronică.
Prin urmare, în cazul în care cererea de apel a fost transmisă instanței în formă scanată,
prin mijloace electronice, sunt îndeplinite condițiile prevăzute art. 470 C. proc. civ. în ceea ce
privește semnătura apelantului, fiind nelegală soluția instanței de anulare a apelului pentru lipsa
semnăturii olografe.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 2325 din 4 noiembrie 2021

A. Obiectul cererii introductive.

1.Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 27 noiembrie 2018, pe rolul
Tribunalului Vâlcea, sub nr. x/90/2018, reclamanţii A., B., C., D. au chemat în judecată pe pârâţii
E. şi S.C. F. Asigurare - Reasigurare SA, solicitând obligarea acestora la plata sumei de câte
100.000 Euro, cu titlul de daune morale, pentru C. şi A., în calitate de copii ai victimei G.; câte
50.000 Euro, cu titlul de daune morale, pentru B. şi D., în calitate de nepoţi ai victimei G.; 10.000
Euro cu titlu de daune materiale, pentru C., precum şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de
judecată.
2.În motivarea cererii, reclamanţii au susţinut că la data de 12.12.2015, în jurul orelor
17:40, numitul E. conducea pe raza comunei Nicolae Bălcescu, sat Pleşoiu, judeţul Vâlcea,
autoturismul marca Y, înmatriculat cu nr. (…), autoturism ce deţinea poliţă de asigurare RCA
emisă de pârâta S.C. F. Asigurare Reasigurare S.A., din direcţia com. Galicea - com. N Bălcescu.
928
 3. Ajungând pe raza localităţii Nicolae Bălcescu, sat Pleşoiu, judeţul Vâlcea, în zona
imobilului nr. (…), autoturismul condus de numitul E. a intrat în impact frontal cu bicicleta pe
care se afla tatăl, respectiv bunicul părţilor, G.
În urma impactului G a decedat pe loc, la vârsta de 71 ani.
4. Au precizat reclamanţii că dosarul penal nr. x/P/2016 privind accidentul de circulaţie în
care numitul E. are calitatea procesuală de inculpat, este înregistrat la Parchetul Militar de pe
lângă Tribunalul Militar Bucureşti şi nu a fost soluţionat până la această dată, în schimb
procurorul militar care soluţionează dosarul le-a comunicat faptul că dosarul se va soluţiona prin
încheierea unui acord de recunoaştere a vinovăţiei conform dispoziţiilor art. 478 şi urm. C. proc.
pen.
5. Pârâta S.C. F. Asigurare Reasigurare S.A a formulat întâmpinare, reclamând
diminuarea pretenţiilor materiale solicitate de către reclamanţi şi acordarea acestor daune
materiale în cuantumul dovedit cu înscrisuri justificative şi admiterea în parte a daunelor morale,
potrivit practicii, jurisprudenţei şi echităţii din România; a susţinut pârâta că, în cauză, sunt
aplicabile Normele aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor privind
asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de
autovehicule. Despăgubirea pe care asigurătorul RCA o poate acorda nu este echivalentă şi nu
urmează în totalitate despăgubirea pe care persoana vinovată este obligată să o plătească în
conformitate cu principiul reparării integrale a prejudiciului.
B.Hotărârea primei instanţe
6. Prin sentinţa civilă nr. 174 din 21 februarie noiembrie 2020, pronunţată de Tribunalul
Vâlcea, Secţia a I civilă, în dosarul nr. x/90/2018, a fost admis, în parte, capătul de cerere privind
plata daunelor materiale şi s-a dispus obligarea pârâtei SC F. Asigurare-Reasigurare0 la plata
către reclamantul C. a unor daune materiale în cuantum de 983,69 RON, reprezentând
contravaloarea cheltuielilor avansate pentru organizarea înmormântării şi a parastaselor şi a fost
admis, în parte, capătul de cerere privind plata daunelor morale, dispunându-se obligarea pârâtei
SC F. Asigurare-Reasigurare la plata către reclamanţii A., B., C. şi D. a echivalentului în RON a
sumei de 4.000 EURO, cu titlu de daune morale.
S-a luat act că reclamanţii solicită cheltuieli de judecată pe cale separată.
C. Calea de atac exercitată împotriva hotărârii primei instanţe
7. În termen legal reclamanţii au formulat apel împotriva sentinţei primei instanţe, pe care
au criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 466 şi urm. C. proc. civ.
Intimaţii nu au formulat întâmpinare.
8. Prin încheierea camerei de consiliu din 1 iulie 2020, Secţia I civilă, din cadrul Curţii de
Apel Pitești, a declinat competenţa de soluţionare a apelului declarat împotriva sentinţei nr. 174
din 21 februarie noiembrie 2020 pronunţată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr. x/90/2018, în
favoarea Secţiei a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, dosarul fiind înregistrat sub nr.
x/90/2018.
D.Hotărârea instanţei de apel
9. Prin decizia nr. 450/A-C din 5 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti,
Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal:
A fost admisă excepţia de nulitate.
A fost anulat apelul declarat de reclamanţii A., B., C. şi D., împotriva sentinţei nr.174 din
21 februarie noiembrie 2020, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, Secţia a I civilă, în dosarul nr.
x/90/2018, intimaţi fiind pârâta F. Asigurare-Reasigurare SA şi intervenientul E., pentru lipsa
semnăturii.
929
 E. Considerentele instanţei de apel
10. În cursul şedinţei de judecată din 05.10.2020, în raport de faptul că la dosar s-a depus
cererea de apel doar în formă scanată, iar nu în original, în format scris, fără ca ulterior forma
scanată să fie semnată olograf în original, a fost invocată, din oficiu, excepţia de nulitate a
apelului.
11. Sub acest aspect, instanţa de apel a constatat că, la dosar, s-a înregistrat cerere de apel
formulată împotriva sentinţei civile nr. 174/21.02.2020 pronunţată de Tribunalul Vâlcea în
dosarul nr. x/90/2018, însă aceasta este înregistrată în formă scanată (iar nu în original, în format
scris), fără ca forma scanată existentă la dosar să cuprindă semnătura electronică sau olografă, în
original, a celor menţionaţi ca titulari ai cererii.
12. S-a mai reţinut că:
Potrivit art. 148 C. proc. civ., „Orice cerere adresată instanțelor judecătorești trebuie să fie
formulată în scris și să cuprindă (…), precum și semnătura.
Potrivit art. 268 C. proc. civ., având denumirea marginală „Rolul semnăturii”:
„(1) Semnătura unui înscris face deplină credință, până la proba contrară, despre existența
consimțământului părții care l-a semnat cu privire la conținutul acestuia. Dacă semnătura aparține
unui funcționar public, ea conferă autenticitate acelui înscris, în condițiile legii. (2) Când
semnătura este electronică, aceasta nu este valabilă decât dacă este reprodusă în condițiile
prevăzute de lege.”
De asemenea, potrivit art. 470 C.proc.civ.:
„(1) Cererea de apel va cuprinde următoarele menţiuni:
(...) e) semnătura.
(3) Cerinţele de la alin. (1) lit. b) şi e) şi cea de la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea
nulităţii, iar cele de la alin. (1) lit. c) şi d), sub sancţiunea decăderii. Lipsa semnăturii poate fi
împlinită în condiţiile art. 196 alin. (2) (…)”.
13. Întrucât semnătura are rolul de a atesta voința părții cu privire la conținutul înscrisului
pe care l-a semnat, ea trebuie să fie scrisă de mâna acelei părţi, neputând să fie dactilografiată,
imprimată sau înlocuită prin parafă.
Importanţa semnăturii olografe rezidă în necesitatea de a se asigura că actul de procedură
provine de la persoana care se pretinde că l-ar fi efectuat şi că exprimă manifestarea de voinţă a
acesteia cu privire la conţinutul actului.
14. Codul de procedură civilă permite trimiterea cererii de chemare în judecată prin e-
mail, însă numai în scopul primirii de dată certă (cererea primind dată certă la data înregistrării
acesteia), dar şi pentru a facilita înregistrarea acesteia într-un anumit timp, fără ca acest fapt să
scutească partea de a complini ulterior lipsa semnăturii olografe în original, în termenul acordat
de instanţă în acest scop, numai în acest mod existând certitudinea că cererea emană de la cel
menţionat ca fiind petent.
15. De asemenea, prin art. 149 alin. (1) C.proc.civ. se prevede regula potrivit căreia
cererea se va depune în atâtea exemplare câte sunt necesare pentru comunicare şi un exemplar
pentru instanţă, exceptând cazurile în care părţile au un reprezentant comun sau partea figurează
în mai multe calităţi juridice, când se va face într-un singur exemplar şi nu în atâtea exemplare
câte părţi sunt.
16. Excepţiile de la regula potrivit căreia cererea se va depune în atâtea exemplare câte
sunt necesare pentru comunicare şi un exemplar pentru instanţă trebuie să fie prevăzute expres de
lege, neputând fi deduse pe cale de interpretare.
17. Fiind exclusă aplicarea prevederilor alin. (2)-(4) ale art. 149 C.proc.civ. la formularea
cererii de apel, reiese că trimiterea unei atare cereri în formă scanată sau în copie ori fotocopie,
930
prin poştă electronică sau printr-o altă modalitate care nu asigură depunerea cererii în formă
scrisă în original, nu poate respecta cerinţa formei scrise prevăzute de lege care implică, în mod
obligatoriu, şi semnătura în original a titularului cererii de apel.
18. Este real că art. 199 C.proc.civ. prevede posibilitatea înregistrării cererii prin poştă
electronică în formă scanată, însă acest articol, aşa cum are şi denumirea marginală (înregistrarea
cererii), priveşte doar înregistrarea cererii, nu şi forma acesteia, prin textul de lege fiind arătat, în
mod expres, că cererea sosită scanată, transmisă prin poştă electronică, se înregistrează şi
primeşte dată certă prin aplicarea ştampilei de intrare, după care se predă preşedintelui instanţei
sau persoanei desemnate de acesta, care va lua măsuri în vederea stabilirii în mod aleatoriu a
completului de judecată, potrivit legii, fără a se arăta în vreun fel, prin norma în discuţie, că
această cerere primită în formă scanată (copie sau fotocopie) trebuie comunicată părţii adverse
sau că suplineşte forma scrisă a cererii cerută de art. 148 alin. (1) C.proc.civ. Ceea ce înseamnă
că prevederile art. 199 vizează strict înregistrarea cererii, nu şi forma cererii, urmând ca doar
completul de judecată, căruia îi este repartizată aleatoriu cererea, să verifice dacă această cerere,
după ce este înregistrată, îndeplineşte sau nu cerinţele prevăzute de lege, între care şi forma
scrisă.
F. Calea de atac împotriva hotărârii instanţei de apel
19. Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurenţii-reclamanţi C., B., D. şi A.,
aducându-i următoarele critici:
20. Cererea de apel a fost formulată, semnată şi ştampilată de reprezentantul convenţional,
avocat H., care a înaintat-o, împreună cu împuternicirea avocaţială, prin e-mail, primei instanţe.
21. După ce cauza a fost declinată de la Secţia I civilă la Secţia a II-a civilă, de contencios
administrativ şi fiscal, la primul termen de judecată, respectiv 5 octombrie 2020, în lipsa
recurenţilor-reclamanţi şi a reprezentantului lor convenţional, instanţa de apel a invocat, din
oficiu, excepţia lipsei semnăturii apelanţilor, pe care a pus-o în discuţia părţilor prezente şi pe
care, ulterior, a admis-o prin decizia recurată.
22. În opinia recurenţilor-reclamanţi, instanţa de apel le-a încălcat dreptul la apărare,
deoarece la dosar exista delegaţia de reprezentare a apărătorului ales, însă acesta nu s-a putut
prezenta la primul termen de judecată, fiind internat în spital în perioada 28 septembrie 2020 - 5
octombrie 2020, aşa după cum rezultă din dovezile anexate.
23. Instanţa de apel a încălcat prevederile art. 14 alin. 5 şi ale art. 224 C. proc. civ.,
deoarece nu a respectat principiul contradictorialităţii, nepunând în discuţia lor excepţiile
invocate, recurenţii-reclamanţii neputând să-şi exprime punctul de vedere cu privire la excepţia
nesemnării cererii de apel.
24. Admiterea excepţiei de nulitate a apelului pe motiv că cererea este nesemnată s-a făcut
cu încălcarea dispoziţiilor art. 6 alin. 2 din Ordinul nr. 46 din 8 mai 2020 al Preşedintelui Curţii
de Apel Piteşti, dar şi cu informarea de pe pagina de internet a acestei instanţe din care reiese că,
„cererile de chemare în judecată, căile de atac, orice alte acte adresate instanţelor se vor
transmite, de regulă, prin mijloace electronice, pe adresa de e-mail a instanţei sau prin telefax”.
25. Au fost încălcate şi dispoziţiile art. 196 alin. 2 teza a II-a C. proc. civ., care prevede că
dacă se invocă lipsa de semnătură, reclamantul care lipseşte la acel termen va trebui să semneze
cererea la primul termen următor la care este legal citat, fiind înştiinţat în acest sens prin citaţie.
G. Considerentele instanţei de recurs
Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că
recursul este fondat pentru următoarele considerente:

931
 26. Aşa după cum rezultă din considerentele instanţei de apel, la termenul din 5 octombrie
2020, a fost pusă în discuţia părţilor, din oficiu, excepţia de nulitate a apelului, invocându-se lipsa
semnăturii olografe în original, reclamanţii nefiind prezenţi la acel termen.
Aceasta s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor din Codul de procedură civilă, sub mai multe
aspecte:
27. Au fost încălcate dispoziţiile art. 14 alin. 5 raportat la art. 196 alin. 2 C. proc. civ., în
sensul că la respectivul termen reclamanţii nu au fost prezenţi, iar cum instanţa de apel a pus, din
oficiu, în discuţie lipsa semnăturii, aceştia trebuiau înştiinţaţi prin citaţie în legătură cu acest
aspect, or, instanţa de apel nu a procedat în acest fel, încălcând drepturile procesuale ale
reclamanţilor, atât prin încălcarea principiului contradictorialităţii (art. 14 alin. 5), cât şi prin
încălcarea dreptului la apărare, prevăzut de art. 13 C. proc. civ., reclamanţii având angajat un
apărător ales, care, din motive de sănătate, nu a putut fi prezent în instanţă la termenul din 5
octombrie 2020.
28. De asemenea, instanţa de apel a aplicat în mod greşit prevederile art. 470 C. proc. civ.
în ce priveşte lipsa semnăturii de pe cererea de apel, interpretând în mod eronat prevederile art.
199 C. proc. civ.
29. În realitate, cererea de apel cuprinde semnătura părţilor, cât timp dispoziţiile art. 199
alin. 1 C. proc. civ. permit transmiterea cererilor sub formă scanată, prin poşta electronică.
Instanţa de apel a făcut o confuzie în ce priveşte actul ce poartă semnătura originală şi
forma de transmitere a acestuia, textul de lege arătat mai sus permiţând depunerea nu doar a
documentului olograf ci şi a formei scanate, transmis prin mijloacele electronice, această din
urmă cale neconfundându-se cu înscrisul în formă electronică.
30. Prin urmare, în realitate, cererea de apel a reclamanţilor îndeplineşte condiţiile
prevăzute de lege în ce priveşte semnătura.
31. Aceasta cu atât mai mult cu cât, la termenul la care a fost invocată din oficiu excepţia
de nulitate a cererii de apel, motivat de faptul că ar fi lipsit semnătura olografă, erau în vigoare
dispoziţiile Legii nr. 114/2021, care la art. 5 alin. 2 arată că „…. cererile de chemare în judecată,
căile de atac, precum şi orice alte acte de procedură adresate instanţei, pentru care legea prevede
condiţia formei scrise şi care nu se depun direct în instanţă, se transmit prin mijloace electronice”.
32. De altfel, în aplicarea acestor dispoziţii legale a fost emis Ordinul nr. 46 din 8 mai
2020 al Preşedintelui Curţii de Apel Piteşti, care prevede, la art. 6 alin. 2, că cererile de chemare
în judecată, căile de atac şi orice alte acte adresate instanţelor se vor transmite prin mijloace
electronice, pe adresa de e-mail a instanţei sau prin telefax.
33. Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 496 şi art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte
a admis recursul, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecarea cauzei, pe fond, la
aceeaşi instanţă de apel.

932
33. Principiul echipolenței. Declararea apelului înainte de comunicarea hotărârii. Termenul
de motivare a căii de atac

C.proc.civ., art. 426 – 427, art. 468, art. 470 alin. (5),
art. 472 alin. (2), art. 476 alin. (2)

Din interpretare literală şi gramaticală a prevederilor art. 468 C.proc.civ. reiese că

termenul de apel este, ca regulă, de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, iar prin echipolenţă,
considerată excepţională în condiţiile alin. (3) al aceluiași articol, hotărârea este considerată
comunicată la data formulării declaraţiei de apel, dacă partea face apel înainte de comunicarea
hotărârii. Această asimilare are însă un efect limitat la cunoaşterea dispoziţiilor luate prin
hotărârea atacată şi nu poate fi extinsă la alte efecte pentru care legea nu dispune în mod
similar; chiar în situaţia de echipolenţă, instanţa nu este dispensată de obligaţia comunicării din
oficiu a hotărârii redactate în condiţiile art. 426 C.proc.civ., astfel cum este statuat în art. 427
C.proc.civ.
În situaţia reglementată prin art. 468 alin. (3) C.proc.civ., pentru motivarea căii de atac
curge un termen distinct de 30 de zile – legal şi imperativ, de la comunicarea propriu-zisă a
hotărârii primei instanţe.
Astfel, chiar dacă partea a înţeles să declare apel înainte de comunicarea hotărârii,
termenul pentru motivarea căii de atac nu începe să curgă de la momentul depunerii declaraţiei
căii de atac, ci de la data comunicării hotărârii instanţei de apel. Aceasta pentru că motivarea
apelului presupune o critică a judecăţii, a raţionamentului instanţei, ceea ce implică cunoaşterea
considerentelor, rezultând cu evidenţă că termenul de motivare curge, întotdeaunea, doar de la
comunicare. Prin urmare, este nelegală aplicarea sancţiunii respingerii apelului ca tardiv
formulat, chiar dacă partea însăşi a generat curgerea termenului (de formulare a căii de atac)
prin declararea anticipată a apelului.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 1872 din 29 septembrie 2021

I. Circumstanţele cauzei:
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vaslui – Secţia civilă, la data de 3.12.2018,
reclamanții A., B. şi C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii D. şi S.C. E. S.R.L., reprezentată
legal prin C., să se dispună: constatarea simulaţiei contractului de împrumut pentru suma de
145.000 euro, autentificat sub nr. 1349 din 5.08.2014 la BNP F., actul fiind unul fictiv;
constatarea simulaţiei contractului de vânzare-cumpărare de părţi sociale ale SC E. SRL,
autentificat sub nr. 1766 din 30.06.2014 la SPN G., actul fiind unul deghizat; constatarea
încheierii actului secret de vânzare - cumpărare a imobilului- construcţie, respectiv pensiunea X.,
situată în comuna Muntenii de Jos, în schimbul preţului de 145.000 Euro (respectiv suma din
contractul de împrumut din căpătul 1 de cerere); constatarea nulității contractelor indicate la
capetele 2 şi 3, în principal, pentru cauză ilicită şi fraudă la lege, şi, în subsidiar, doar în ceea ce
privește contractul de vânzare -cumpărare părți sociale pentru preț neserios; constatarea nulității
contractelor de garanție, respectiv contractul de garanție imobiliară care face corp comun cu
contractul de împrumut şi contractul de fidejusiune autentificat sub nr. 1350 din 5.08.2014 la
BNP F.; repunerea părților în situația anterioară, în sensul obligării pârâtului D. să restituie suma

933
de 76.550 euro şi 500 lire, reprezentând totalul plăţilor făcute în temeiul contractului de
împrumut fictiv.
În drept, reclamanţii au invocat dispoziţiile art. 1289, art. 1292, art. 1246-1247, art. 1250,
art. 1179, art. 1235, art. 1237, art. 1238 şi art. 1660 C.civ.
2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Vaslui
Prin sentinţa civilă nr. 1314 din 17.12.2019, Tribunalul Vaslui - Secţia civilă a respins
cererea formulată de reclamanții A., B. şi C., ca neîntemeiată.
3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Iași
Prin încheierea din 8.07.2020, Curtea de Apel Iași - Secția civilă a amânat pronunţarea
hotărârii, reţinând faptul că recurenţii sunt decăzuţi din dreptul de a depune motive suplimentare
în susţinerea apelului şi că, în temeiul art. 476 alin. (2) C.proc.civ., urmează a aprecia asupra
temeiniciei cererii de apel în raport de ceea ce s-a analizat la instanţa de fond.
Prin decizia civilă nr. 362 din 29.07.2020, Curtea de Apel Iași- Secția civilă a respins
apelul declarat de apelanții-reclamanți A., B. și C. împotriva sentinţei civile nr. 1314/2019
pronunţată de
Tribunalul Vaslui- Secţia civilă, sentinţă pe care a păstrat-o.
4. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva deciziei civile nr. 362/2020, pronunțată de Curtea de Apel Iași- Secția civilă, au
declarat recurs reclamanții A., B. și C.
Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art.488 pct. 5 și 8 C.proc.civ., recurenții-
reclamanți au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate, cu trimiterea cauzei spre
rejudecare.
Recurenții au arătat că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ.
privește solicitarea de casare a încheierii din 8.07.2020, prin care au fost respinse, ca tardive,
motivele de apel formulate de reclamanți împotriva hotărârii pronunțate de instanţa de fond,
apelul fiind declarat înainte de motivarea si comunicarea hotărârii, respectiv la data de 8.01.2020,
și întemeiat pe dispozițiile art. 468-470 C.proc.civ.
Recurenții au mai arătat că sentința le-a fost comunicată la 11.02.2020, termen în raport
de care, în mai puţin de 30 de zile, au formulat și au depus motivele de apel, învederând instanței
de apel că partea are dreptul procesual de a declara apel anterior comunicării, însă, în atare
situaţie, un nou termen pentru a depune motivele de apel va curge de la data comunicării, aceasta
fiind singura interpretare care permite o critică efectivă a hotărârii apelate.
S-a mai susținut că nu poate fi avută în vedere argumentarea instanţei de apel că hotărârea
se socoteşte comunicată la data depunerii cererii de apel și că motivarea trebuie să aibă ca reper
acest moment, întrucât, în acest caz, reclamanții ar fi trebuit să motiveze apelul până la data de
9.02.2020, anterior datei comunicării hotărârii, respectiv la 11.02.2020.
Astfel, în mod greșit, instanţa a admis excepţia tardivităţii depunerii motivelor de apel,
lăsând astfel nesoluționat fondul cauzei, sens în care se impune trimiterea cauzei, spre rejudecare,
având în vedere că fondul apelului, din perspectiva limitelor controlului judiciar- este determinat
de criticile concrete aduse hotărârii atacate prin motivele de apel. Instanța de apel, în temeiul art.
476 alin. (2) C.proc.civ., a reanalizat cauza pe baza apărărilor de la fond, însă apelul are o natură
juridică mixtă, de judecată de fond și de cale de atac, cu prevalența celei de-a doua naturi, care nu
poate fi efectuată decât dacă fondul este reanalizat prin prisma motivelor de apel, iar nu în mod
generic.
Conchizând acest motiv de recurs, recurenții au opinat că admiterea greşită a excepţiei
tardivităţii unui act de procedură, în urma interpretării eronate a unor norme care reglementează
termenele procedurale, atrage, în temeiul art. 174-175 C.proc.civ., sancţiunea nulităţii dispoziţiei
934
prin care se constată tardivitatea, urmată de desfiinţarea actelor subsecvente, inclusiv a deciziei
de fond.
Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 408 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenții
au învederat că instanţa de apel a interpretat și aplicat greşit dispozițiile art. 1289, art.1292, art.
1235 şi art. 1237 C.civ. referitoare la simulație, la proba și cauza simulației.
În continuare, recurenții au prezentat situația de fapt a litigiului și au susținut că instanța
de apel a aplicat și interpretat greşit art. 1292 C.civ., potrivit căruia simulaţia se poate dovedi prin
orice mijloc de probă, dacă părţile pretind că actul are caracter ilicit, reținând că reclamanții nu au
dovedit, prioritar, caracterul ilicit al actelor atacate, astfel că nu au dreptul să probeze simulaţia
prin orice mijloc de probă în condiţiile art. 1292 C.civ.
Acest text de lege prevede că este suficient ca partea să pretindă caracterul ilicit al actului
pentru a obţine dreptul să probeze cele susţinute prin orice mijloc de probă, urmând ca instanţa să
aprecieze asupra caracterului ilicit, cât și asupra simulației în sine.
Recurenții au mai susținut că instanța de apel a interpretat greșit art. 1289 C.civ., în
corelaţie cu art.1235-1237 C.civ., atunci când a reținut că era imperios necesară existența unui
contraînscris, ca act juridic aparent opus situaţiei juridice reale, pentru a exista simulaţie,
denaturând flagrant instituţia simulației. Argumentul este greşit, întrucât trebuie să existe un act
secret în sens de negotium iuris, și nu în sensul literal al suportului de hârtie, instrumentum
probationis. Dacă există act juridic în sensul unei manifestări de voinţă secretă care întrunește
conţinutul unui alt contract decât cel aparent, simulația este incidentă, acesta fiind sensul legii, iar
judecătorul este chemat să cerceteze dacă a existat o asemenea manifestare de voinţă și care este
sensul acesteia.
Odată constatată simulația se va proceda la compararea actului secret cu cel aparent și la
analiza scopului urmărit de părți, în funcţie de care vor deveni incidente sau nu alte instituţii cum
ar fi nulitatea, fiind eronat ca, de plano, să fie necesară existența unui act secret, fizic, între părți,
în absența căruia nu ar exista simulaţie.
Recurenții au arătat că, în cauză, este incidentă instituţia simulaţiei, prin fictivitate şi
deghizare, întrucât părţile au urmărit printr-un transfer de părți sociale ale unei firme cu un activ
major, în schimbul unui preţ absolut neserios, vânzare dublată printr-un împrumut inexistent
garantat cu bunul imobil, să realizeze o vânzare mascată, prin care imobilul să treacă de facto în
proprietatea cumpărătorilor prin deţinerea integrală a părților sociale și în care preţul să fie
reprezentat de restituirea în rate a așa-zisului împrumut (prin act juridic autentic care să asigure
executorialitatea), ca și cum părțile ar fi fost în situaţia unei vânzări cu rest de preţ și ipotecă
asupra acestuia.
De asemenea, au fost greşit aplicate dispoziţiile art. 1235-1237 C.civ., în sensul că
instanţa a interpretat și aplicat greşit instituţia juridică a cauzei, prin raportare strictă la forma
actelor adoptate de părți și la lipsa unei interdicţii exprese de vânzare a părților sociale la valoarea
nominală, fără a sesiza că analiza cauzei, în accepţiunea textului legal, însemnă întotdeauna
cercetarea, atât cât este posibil, de către judecător a resorturilor interne, a mobilurilor care au
determinat partea să încheie un anume act.
În speţă, consecinţa constatării simulației, deşi aceasta nu duce de plano la desfiinţarea
actelor constatate simulate, ci doar la inopozabilitate, este nulitatea absolută, deoarece vânzătorul
a urmărit, prin ascunderea situaţiei reale, să îşi creeze o situaţie aparentă foarte favorabilă din
punct de vedere fiscal, dar ilicită, întrucât în acest fel a eludat plata taxelor obligatorii pentru
transferul proprietăţii la vânzarea bunului și plata impozitelor ulterioare în cazul ridicării sumelor
din societate (impozit pe profit, dividende, eventual TVA etc).

935
 Concluzionând, recurenții au susținut că, în cauză, a fost lezat un interes general legat de
obligaţia tuturor rezidenţilor de a se conforma obligaţiilor fiscale, rezultând prejudicierea
bugetului de stat și încălcarea securităţii circuitului civil, ceea ce atrage nulitatea absolută pentru
cauză ilicită și preţ neserios, din perspectiva scopului urmărit, precum și nulitatea pentru fraudă la
lege, din perspectiva modalităţii concrete de a uza de acte aparent valabile pentru a eluda legea.
5. Apărările formulate în cauză.
Intimaţii-pârâţi au depus întâmpinare, prin care au solicitat, pe cale de excepţie, anularea
recursului, pentru neachitarea taxei judiciare de timbru, iar pe fond, respingerea recursului, ca
neîntemeiat.
De asemenea, intimaţii-pârâţi au solicitat instanţei obligarea recurenţilor să indice temeiul
legal al cererii de recurs, întrucât dispoziţiile art. 408 pct. 5 şi pct. 8 C.proc.civ. nu pot constitui
temei al recursului.
II. Soluția și considerentele Înaltei Curți
Analizând recursul declarat de reclamanţii B., A. şi C. împotriva deciziei civile nr.
362/2020 şi a încheierii din 8.07.2020, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi - Secţia civilă, din
perspectiva criticilor formulate şi temeiurilor de drept arătate, ţinând cont de limitele controlului
de legalitate, Înalta Curte constată caracterul fondat al acestuia pentru considerentele care succed:
În drept, potrivit dispoziţiilor art. 468 Cod procedură civilă: „Termenul de apel este de 30
de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel. (2) Termenul de apel prevăzut
la alin. (1) curge de la comunicarea hotărârii, chiar atunci când aceasta a fost făcută odată cu
încheierea de încuviinţare a executării silite. (3) Dacă o parte face apel înainte de comunicarea
hotărârii, aceasta se socoteşte comunicată la data depunerii cererii de apel. (4) Pentru procuror,
termenul de apel curge de la pronunţarea hotărârii, în afară de cazurile în care procurorul a
participat la judecarea cauzei, când termenul de apel curge de la comunicarea hotărârii. (5)
Termenul de apel suspendă executarea hotărârii de primă instanţă, cu excepţia cazurilor anume
prevăzute de lege. În aceleaşi condiţii, executarea se suspendă dacă apelul a fost exercitat în
termen.
Reiese, așadar, dintr-o interpretare literală şi gramaticală a prevederilor legale arătate, că
termenul de apel este, ca regulă, de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, iar prin echipolenţă,
considerată excepţională în condiţiile art. 468 alin. (3) C.proc.civ., hotărârea este considerată
comunicată la data formulării declaraţiei de apel, dacă partea face apel înainte de comunicarea
hotărârii. Această asimilare are însă un efect limitat la cunoaşterea dispoziţiilor luate prin
hotărârea atacată şi nu poate fi extinsă la alte efecte pentru care legea nu dispune în mod similar;
chiar în situaţia de echipolenţă, instanţa nu este dispensată de obligaţia comunicării din oficiu a
hotărârii redactate în condiţiile art. 426 C.proc.civ., astfel cum este statuat în art. 427 C.proc.civ.
Doctrina în materie a apreciat că pentru ca dreptul de motivare a căii de atac să fie unul
cu conţinut efectiv, atunci când motivarea apelului se face distinct de declaraţia de apel, aceasta
se va face într-un termen de aceeaşi durată, care curge, însă, de la data comunicării hotărârii,
astfel cum este reglementată de art. 427 C.proc.civ. Prin urmare, în situaţia de echipolenţă
reglementată prin art. 468 alin. (3) C.proc.civ., pentru motivarea căii de atac curge un termen
distinct de 30 de zile – legal şi imperativ, de la comunicarea propriu-zisă a hotărârii primei
instanţe.
În același sens este și jurisprudența Curții Constituționale. Astfel, în Decizia nr. 512 din
4.07.2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 468 alin. (3)
C.proc.civ., instanța de control constituțional a reţinut următoarele: "(…) comunicarea reprezintă
garanţia unui proces echitabil şi transparent, scopul acesteia fiind acela ca părţile să ia act de

936
conţinutul hotărârii şi să-şi poată formula, dacă este cazul, criticile împotriva acesteia pe calea
apelului sau a recursului, după caz.”
Prin urmare, Curtea Constituțională a reţinut că motivarea cererii de apel poate fi făcută
după comunicarea hotărârii, întrucât numai după acest moment partea interesată are cunoştinţă nu
numai de soluţie, dar şi, în mod efectiv, de considerentele cuprinse în hotărâre. În caz contrar, s-
ar ajunge la situaţia în care partea interesată să fie pusă să motiveze cererea de apel fără să
cunoască conţinutul hotărârii apelate, ceea ce ar face din calea de atac un instrument juridic cu o
eficienţă redusă, prin prisma interesului legitim al apelantului. Aceasta deoarece apelantul, în
virtutea unui beneficiu acordat de legiuitor, şi-a manifestat intenţia de a se prevala de dreptul de a
exercita o cale de atac cu caracter devolutiv care îi permite să se folosească în faţa instanţei de
apel şi de alte motive şi mijloace de apărare invocate la prima instanţă, dar care trebuie indicate
în cererea de apel.
Având în vedere că o dispoziţie legală nu poate fi analizată în mod singular, separat de
ansamblul reglementării din care face parte, Curtea a mai reţinut că, în situaţia în care partea
interesată a formulat apel înainte de comunicarea hotărârii judecătoreşti, dispoziţiile art. 468 alin.
(3) se coroborează cu cele ale art. 470 alin. (5) C.proc.civ. potrivit căruia "În cazul în care
termenul pentru exercitarea apelului curge de la un alt moment decât comunicarea hotărârii,
motivarea apelului se va face într-un termen de aceeaşi durată, care curge, însă, de la data
comunicării hotărârii", deoarece, chiar dacă partea îşi manifestă nemulţumirea faţă de hotărârea
primei instanţe, declarând apel înainte de comunicarea acesteia, aceasta nu poate cunoaşte
temeiurile de fapt şi de drept pe care aceasta se sprijină.
Aşadar, în principiu, în ceea ce priveşte calea de atac a apelului, termenul de declarare şi
de motivare curge de la comunicarea hotărârii. Totuşi, legiuitorul a acordat beneficiul depunerii
cererii de apel şi anterior comunicării hotărârii, fără ca acest fapt să atragă modificări sub
aspectul motivării căii de atac. În consecinţă, indiferent de momentul exercitării apelului, anterior
sau ulterior comunicării, motivarea acestuia este posibilă în termenul de exercitare a apelului,
socotit de la data comunicării hotărârii.
Prin urmare, Înalta Curte reține că în situaţia în care partea a înţeles să declare apel înainte
de comunicarea hotărârii, termenul pentru motivarea căii de atac nu începe să curgă de la
momentul depunerii declaraţiei căii de atac, ci de la data comunicării hotărârii instanţei de apel.
Aceasta pentru că, aşa cum s-a arătat anterior, motivarea apelului presupune o critică a
judecăţii, a raţionamentului instanţei, care presupune evident cunoaşterea considerentelor,
rezultând cu evidenţă că termenul de motivare poate curge doar de la comunicare, întotdeauna.
fiind nelegală aplicarea sancţiunii respingerii apelului ca tardiv formulat, chiar dacă partea însăşi
a generat curgerea termenului (de formulare a căii de atac) prin declararea anticipată a apelului,”.
Un prim motiv al recursului deduce instanţei de recurs critica întemeiată pe dispoziţiile
art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., sens în care recurenții-reclamanți arată că instanţa de apel a
încălcat regulile procedurale prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii, admiţând excepţia
tardivităţii motivării cererii de apel, cu consecinţa decăderii acestora din dreptul de motivare şi de
propunere a probelor în faza procesuală a apelului.
Verificând actele efectuate în faţa instanţei de apel, Înalta Curte constată că prin
încheierea de dezbateri din data de 8.07.2020 care a precedat pronunţarea deciziei recurate, nr.
362/2020, Curtea de apel a admis excepţia tardivităţii depunerii motivelor de apel, a constatat că
apelanții- reclamanți sunt decăzuţi din dreptul de a depune motive suplimentare în susținerea
apelului, reţinând incidenţa prevederilor art. 476 alin.2 C.proc.civ. care îi permit instanţei analiza
pricinii pe baza celor invocate în primă instanţă .

937
 La pronunţarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut că, prin formularea declaraţiei de
apel la 8.01.2020, hotărârea primei instanţe este considerată comunicată, prin echipolenţă, părţii
care a declarat apel, potrivit dispoziţiilor art. 468 alin. (3) C.proc.civ.. Prin urmare, a constatat că
termenul pentru motivarea apelului s-a împlinit la 8.02.020, iar nu la expirarea unui termen de 30
de zile de la data comunicării efective a sentinţei tribunalului, 11.02.2020.
Înalta Curte constată că dezlegările instanţei de apel date excepţiei procesuale referitoare
la tardivitatea motivării apelului prin încheierea din data de 8.07.2020, sunt eronate şi fondate pe
o greşită aplicare a normelor de procedură incidente în aceasta materie.
Instanţa de apel a ignorat o distincţie necesară între declararea apelului şi motivarea
acestuia, care a permis transgresarea regimului excepţional al echipolenţei care este incident doar
în condiţiile art. 486 C.proc.civ., la termenul de motivare a căii de atac.
În aplicarea prevederilor art. 468 C.proc.civ., Înalta Curte reține că în situaţia de
echipolenţă reglementată prin alin. (3) a aceluiași art. pentru motivarea căii de atac curge un
termen distinct de 30 de zile – legal şi imperativ, pentru motivarea apelului de la comunicarea
propriu-zisă a hotărârii primei instanţe.
De aceea, raţionamentul instanţei de apel care a asimilat comunicarea hotărârii prin
echipolenţă cu comunicarea pentru motivarea căii de atac a fost realizat cu încălcarea normelor
de procedură care, în mod imperativ, reglementează regimul termenului de motivare.
Constatând că sentinţa primei instanţe a fost comunicată reclamanţilor la data de
11.02.2020, iar motivele de apel au fost înaintate la 18.02.2020, conform ştampilei aplicate de
instanţă cu ocazia înregistrării acestora, Înalta Curte reţine că apelul a fost motivat în termenul
legal imperativ prescris pentru efectuarea actului de procedură, astfel încât decăderea apelanților-
reclamanți din dreptul de a le fi examinate criticile în apel este lipsită de suport legal.
Soluţia decăderii reclamanţilor din dreptul de a depune motivele de apel în termen de 30
de zile de la comunicarea hotărârii primei instanţe, a condus la încălcarea dreptului la apărare din
perspectiva reţinerii de către curtea de apel, în sarcina acestora a unei lipse de diligenţă în
demonstrarea caracterului simulat al operaţiunilor juridice, în contextul în care această chestiune
a fost invocată prin chiar cererea de apel, respinsă ca tardiv formulată.
Faptul că legiuitorul a prevăzut în conținutul art. 472 alin. 2 C.proc.civ. că în cazul în care
apelul nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de
apărare sau dovezi noi, instanţa de apel se va pronunţa, în fond, numai pe baza celor invocate la
prima instanţă, nu poate reprezenta temei pentru a justifica decăderea părţilor din dreptul de a
depune motivele de apel în termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii primei instanţe,
având în vedere că dispoziţiile art. 472 alin. 2 C.proc.civ. vizează situaţia absenţei totale a
motivelor de apel, situaţie premisă care în cauza de faţă nu se regăseşte.
Procedând astfel, instanţa a pus reclamanţii în imposibilitatea de a-şi expune apărările şi
dovezile noi pe care le considerau necesare în susţinerea căii de atac a apelului, imputarea unei
astfel de deficienţe procedurale neavând temei legal.
Cum acestea nu au fost evaluate de către instanţa de apel şi cum instanţa nu s-a pronunţat
cu privire la criticile reclamanţilor referitoare la modalitatea în care instanţa de fond a evaluat
materialul probator propus de reclamanţi pentru demonstrarea caracterului simulat al
operaţiunilor juridice, fără o dezbatere contradictorie asupra acestei chestiuni, acestea nu ar putea
fi analizate pentru prima dată în recurs, recurenţii fiind îndreptăţiţi să fie analizate de către
instanţa care judecă în calea devolutivă de atac; în plus, instanţa de recurs realizează exclusiv o
cenzură de legalitate a deciziei atacate, iar într-o atare situaţie este lipsită de posbilitatea
efectuării controlului judiciar.

938
 În consecinţă, în rejudecare, instanţa de apel va supune dezbaterii părţilor, în condiţiile
legii, criticile invocate prin motivele de apel, acordând acestora posibilitatea de a formula apărări
cu privire la aspectele invocate.
În ceea ce priveşte argumentele subsumate motivului de recurs, prevăzut de dispoziţiile
art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., se constată că acestea vizează aplicarea şi interpretarea greşită
de către instanţa de apel a art. 1292 C.civ. potrivit căruia, contrar reţinerilor curţii de apel,
simulaţia se poate dovedi prin orice mijloc de probă, dacă părţile pretind că actul are caracter
ilicit.
În susţinerea acestei critici, reclamanţii au învederat că, în mod greşit, instanţa de apel a
reţinut că, în speță, simulaţia nu poate fi probată cu orice mijloc de probă având în vedere scopul
ilicit vizat de părţi, vânzătorul urmărind să îşi creeze o situaţie aparentă favorabilă din punct de
vedere fiscal, eludând astfel prevederile legale care îl obligau la plata taxelor pentru transferul
proprietăţii la vânzarea bunului și plata impozitelor ulterioare în cazul ridicării sumelor din
societate (impozit pe profit, dividende, eventual TVA etc).
Înalta Curte reţine că potrivit normelor legale care reglementează proba simulaţiei,
respectiv art. 1292 C.civ., părţile simulaţiei, care au încheiat actul juridic secret, vor putea face
dovada acestuia numai potrivit dreptului comun, adică doar cu înscrisuri, atunci când valoarea
actului este de peste 250 de lei.
Cu toate acestea însă, părţile vor putea dovedi simulaţia cu orice mijloc de probă în
ipoteza în care se pretinde că simulaţia are caracter ilicit.
Prin urmare, în aplicarea prevederilor art. 1292 C.civ., având în vedere că în cauză,
reclamanţii susţin caracterul ilicit al simulaţiei, din perspectiva eludării prevederilor legale care
obligau la plata taxelor pentru transferul proprietăţii la vânzarea bunului și plata impozitelor
ulterioare în cazul ridicării sumelor din societate, dovada simulaţiei se poate efectua cu orice
mijloc de probă, contrar reţinerilor curţii de apel care a statuat că „părţile sunt ţinute de regulile
generale de probaţiune cu privire la existenţa actului secret, prin înscris ad probationem, cu
excepţia situaţiei în care se pretinde că actul secret ar avea caracter ilicit sau dacă probează
incidenţei vreuneia dintre situaţiile prevăzute de art. 309 alin. 4 C.proc.civ., împrejurare pe care
reclamanţii nu probat-o, transferul proprietăţii asupra bunurilor imobile din patrimoniul unei
societăţi neavând caracter ilicit, iar părţile nu au exhibat actul secret ca înscris întocmit ad
probationem”.
Ca atare, Înalta Curte constată caracterul fondat al criticilor recurenţilor reclamanţi
privitoare la aplicarea şi interpretarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1292
C.civ.
În contextul creat, instanţa de apel va fi ţinută să aprecieze asupra posibilităţilor
reclamanţilor de a proba simulaţia prin orice mijloc de probă, având în vedere că se pretinde că
aceasta are un caracter ilicit.
În aceste circumstanţe determinate de casarea deciziei, Înalta Curte constată că nu se mai
impune examinarea criticilor de nelegalitate ale deciziei din apel, care s-au constituit în motive de
apel rămase neexaminate ca efect al greşitei decăderi din dreptul de motivare a apelului,
referitoare la aplicarea şi interpretarea dispoziţiilor art. 1289 şi a art. 1235-1237 C.civ., dar şi a
criticilor referitoare la dezlegările instanţei de apel care a realizat examinarea cauzei în limitele
celor invocate la prima instanţă.
În concluzie, în baza considerentelor anterior expuse, Înalta Curte a admis recursul
declarat de reclamanţii B., A. şi C. împotriva deciziei civile nr. 362/2020 şi a încheierii din
8.07.2020, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi – Secţia civilă, a casat încheierea şi decizia recurate
şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.
939
34. A. Apel. Anularea apelului ca insuficient timbrat. Condiţii şi efecte în raport cu
dispoziţiile art. 470 alin. (3) din Codul de procedură civilă
B. Acţiune în despăgubiri. Motiv invocat omisso medio. Condiţii şi efecte în raport cu
dispoziţiile art. 488 alin. (2) din Codul de procedură civilă

C. proc. civ., art. 10 alin. (1), art. 470 alin. (3), art. 483 alin. (3), art. 488 alin. (2)
O.U.G. nr. 80/2013, art. 31 alin. (1), art. 33 alin. (2)
C.civ., art. 2.528 alin. (1), art. 2537 pct. 3, art. 2539 alin. (1), art. 2541 alin. (6)

A. Nicio dispoziție legală nu obligă instanța ca, după ce a comunicat părții obligațiile
care îi revin în chestiunea timbrajului, să procedeze apoi, în măsura în care au fost demarate
procedurile de reexaminare și de acordare a facilităților la plata taxei, care au fost respinse, la o
nouă comunicare a aceleiași obligații.
Așa fiind, comunicarea încheierilor de respingere a cererilor de reexaminare și de
acordare a ajutorului public judiciar constituie o măsură suficientă pentru ca partea să înțeleagă
că suma pe care o are de achitat este chiar cea pe care, pe căile expuse anterior și care îi
fuseseră respinse, o contestase.
Astfel, în cazul în care plata taxei de timbru nu a fost făcută integral, dispoziția de
anulare a apelului ca insuficient timbrat a fost adoptată cu respectarea art. 470 alin. (3)
C.proc.civ.

B. Potrivit dispoziţiilor art. 2.537 pct. 3 C.civ., „Prescripția se întrerupe prin constituirea
ca parte civilă pe parcursul urmăririi penale (...)”, iar în conformitate cu art. 2.539 alin. (1)
C.civ., în acest caz, prescripția este întreruptă chiar dacă sesizarea a fost făcută la un organ de
urmărire penală necompetent ori chiar dacă este „nulă pentru lipsă de formă”. În conformitate
cu art. 2.541 alin. (6) C.civ., în cazul în care prescripția a fost întreruptă potrivit art. 2.537 pct.
3, „întreruperea operează până la comunicarea ordonanței de clasare”.
Așa fiind, în speță erau create premisele pentru a se constata că a operat întreruperea
cursului prescripției, dar acest aspect, al întreruperii cursului prescripției, a fost invocat pentru
prima oară în recurs, omisso medio, așa încât el nu poate fi primit, căci se opun dispozițiile art.
488 alin. (2) C.proc.civ.
Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., „motivele prevăzute la alin. (1) nu pot
fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului
ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra
lor”.
Pentru a nu goli de conținut aceste prevederi legale, art. 489 alin. (3) nu permite nici
instanței să se plaseze într-o poziție care să răstoarne echilibrul de forțe creat de incidența art.
488 alin. (2), prin invocarea din oficiu a unui motiv de ordine publică, atunci când recurentului
însuși îi este refuzat dreptul de a-l invoca; în acest sens, instanța de recurs poate să invoce
motive de ordine publică din oficiu numai „dacă legea nu dispune altfel”. Cum art. 489 alin. (3)
nu derogă de la art. 488 alin. (2) C.proc.civ., scopul normei este acela de a indica regula cu
caracter general a conduitei instanței, care nu poate invoca din oficiu un motiv de casare de
ordine publică atunci când chiar recurentului îi este negat dreptul de a discuta aceeași
chestiune, tocmai pentru că nu o invocase, deși ar fi putut, pe calea apelului sau în cursul
judecării apelului.

940
 În reglementarea actuală normele privind prescripția sunt calificate ca fiind de ordine
privată, iar nu de ordine publică și împiedică instanţa de recurs să invoce din oficiu motivul de
recurs derivat din încălcarea dispozițiilor art. 2.537 pct. 3, art. 2.539 alin. (1) și art. 2.541 alin.
(6) C.civ.
Astfel, în cazul în care partea interesată nu a supus atenției instanțelor devolutive
chestiunea incidenţei cazului de întrerupere a cursului prescripţiei pe care art. 2.537 pct. 3
C.civ. îl reglementează, ea nu o mai poate invoca direct în recurs, pentru că se opune art. 488
alin. (2) C.proc.civ.

I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 1623 din 23 iunie 2021

Potrivit art. 499 C.proc.civ., „prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b),
hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și
analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)”.
La 19.04.2018 a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă,
cererea prin care reclamantul A. a chemat în judecată pârâta S.C. B. S.A., solicitând instanței ca,
prin hotărârea pe care o va pronunța, în contradictoriu cu intervenientul forţat C., să oblige pârâta
să-i plătească suma de 6.277,04 lei, cu titlu de despăgubiri materiale și suma de 100.000 euro, în
echivalent în lei la data plăţii, reprezentând daune morale.
Prin sentința civilă nr. 2044/09.07.2019, Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, a
admis în parte acţiunea și a obligat pârâta la plata către reclamant a sumelor de 25.000 euro, în
echivalent în lei la cursul B.N.R. de la data plăţii, cu titlu de daune morale și de 6.277,04 lei, cu
titlu de despăgubiri materiale, precum și la plata sumei de 8.267 lei, reprezentând cheltuieli de
judecată.
Împotriva acestei sentințe civile, reclamantul și pârâta au declarat apel.
Prin decizia civilă nr. 661/A/24.06.2020, Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă, a
admis excepţia insuficientei timbrări a apelului promovat de apelantul-reclamant și, ca o
consecință, a anulat ca insuficient timbrat apelul declarat de acesta, a admis apelul declarat de
apelanta-pârâtă și a schimbat în tot sentinţa civilă apelată, în sensul că a admis excepţia
prescripţiei dreptului material la acţiune și a respins acțiunea ca prescrisă; a obligat apelantul-
reclamant să plătească apelantei-pârâte suma de 1.741,68 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei decizii, reclamantul a declarat recurs, solicitând casarea ei și trimiterea
cauzei, spre o nouă judecată, curții de apel.
În motivare, a susținut că hotărârea recurată este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea
sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
Criticând soluția dată excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune în repararea
prejudiciului cauzat prin fapta ilicită, recurentul a citat dispozițiile art. 2.528 C.civ. și a arătat că
momentul de la care termenul de prescripție a început să curgă se stabileşte în funcţie de
circumstanţele concrete ale fiecărei cauze în parte, redând cu titlu de exemplu paragrafe din
jurisprudenţa instanţei supreme în materie, care în opinia sa se aplică şi în speţă. Astfel, a afirmat
că la data producerii accidentului nu avea în mod obiectiv posibilitatea să cunoască persoana care
1-a accidentat şi nici prejudiciul care i s-a produs, acestea urmând să fie determinate ulterior de
organele de cercetare, respectiv de personalul medical de specialitate.
În opinia recurentului, deşi dreptul subiectiv la repararea pagubei pricinuite printr-o faptă
ilicită se poate naşte la momentul săvârșirii faptei, în speță dreptul la acțiune s-a născut ulterior,
iar prescripţia extinctivă a început să curgă de la data îndeplinirii cumulative a condiţiilor impuse
de art. 2.528 C.civ. De aceea, a arătat că momentul de la care a început să curgă termenul
941
prescripției nu poate fi cel al producerii accidentului, ci cel al cunoaşterii concluziilor organelor
de specialitate, ca rezultat al cercetării penale.
Recurentul a mai susținut că instanţa de apel în mod eronat a reţinut că a rămas în
pasivitate în ceea ce priveşte demararea acţiunii, precizând că, în cadrul dosarului de urmărire
penală, s-a constituit parte civilă cu o sumă pe care urma să o cuantifice ulterior.
Astfel, chiar dacă s-ar admite că prescripţia dreptului material la acţiune ar începe să
curgă de la data producerii accidentului, recurentul a învederat că sunt incidente dispoziţiile art.
2.537 pct. 3 C.civ. şi art. 2.541 alin. (6) teza I C.civ.
Cum ordonanța de clasare i-a fost comunicată la 27.11.2017, iar cererea de chemare în
judecată a fost expediată prin poștă la 18.04.2018, a apreciat că a introdus cererea de chemare în
judecată în termenul de prescripţie.
A doua critică vizează dispoziția de anulare ca insuficient timbrat a apelului său,
recurentul precizând că și-a îndeplinit obligaţia de plată a taxei de timbru în cuantum de 2.511 lei,
că a fost de bună-credinţă în a achita taxa și că fost creată o confuzie în succesiunea comunicării
actelor de procedură cu privire la diferența neachitată. Sub acest aspect, a susținut că prin adresa
din 15.11.2019, instanţa i-a pus în vedere, sub sancţiunea suspendării, să evalueze în lei sumele
contestate, să depună modul de calcul al taxei şi să o achite, la valoare, fără să-i comunice că are
posibilitatea formulării unei cereri de reexaminare sau a unei cereri de ajutor public judiciar, fiind
încălcate, astfel, dispozițiile art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013.
Recurentul a arătat că în cadrul cererii de ajutor public judiciar formulată la 02.12.2019 a
precizat că datorează o taxă în cuantum de 2.510,75 lei, însă printr-o adresă ulterioară, din
05.12.2019, instanţa i-a pus în vedere să achite taxa de timbru în valoare de 3.594,28 lei, precum
şi faptul că are posibilitatea să formuleze cerere de reexaminare şi cerere de acordare a ajutorului
public judiciar.
În considerarea acestui nou cuantum al taxei, recurentul a formulat atât o cerere de
reexaminare, care a fost respinsă prin încheierea din 18.12.2019, cât și o cerere de acordare a
ajutorului public judiciar, care a fost respinsă prin încheierea de la 15.01.2020, fără ca instanța să-
i mai comunice apoi cuantumul final al taxei judiciare de timbru datorate. Recurentul a precizat
că a doua zi după comunicarea acestei din urmă încheieri, respectiv la 22.01.2020, a achitat o
taxă în cuantum de 2.511 lei și de la acel moment nu i s-a mai pus în vedere să achite vreo
diferenţă, citaţia emisă fiind doar pentru termenul de judecată.
În condiţiile în care a achitat aproximativ 70% din taxa de timbru stabilită de instanţă, a
apreciat că nu poate fi vorba de rea-credinţă din partea sa, cu atât mai mult cu cât şi-a îndeplinit
toate obligaţiile pe tot parcursul judecăţii, inclusiv în ce priveşte taxa de timbru aferentă judecăţii
în fond.
Aşadar, a apreciat că sancţiunea anulării apelului ca insuficient timbrat este una vădit
disproporționată şi de natură să îi încalce accesul liber la justiţie, cu atât mai mult cu cât avea
posibilitatea de a achita şi restul de taxă de timbru într-un timp scurt.
În drept, recursul a fost fundamentat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin.
(1) pct. 8 C.proc.civ.
La data de 30.10.2020 intimata a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția
nulității recursului, apreciind că niciuna dintre criticile cuprinse în memoriu nu se încadrează în
ipotezele reglementate de art. 488 C.proc.civ.; în subsidar, a solicitat respingerea recursului ca
nefondat.
În temeiul art. 493 C.proc.civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra
admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de

942
către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate că au dreptul să depună
puncte de vedere la raport; doar recurentul și-a prezentat punctul de vedere.
Prin încheierea din 21.04.2021, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a respins
excepția nulității recursului, a admis în principiu calea de atac exercitată și a acordat un termen în
ședință publică, în vederea soluționării ei pe fond.
Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, în limita controlului de
legalitate, Înalta Curte a reținut următoarele:
În mod expres, recurentul a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8
C.proc.civ., însă criticile îndreptate împotriva dispoziției de anulare, ca insuficient timbrate, a căii
ordinare de atac pe care o promovase se circumscriu ipotezei reglementate de art. 488 alin. (1)
pct. 5 C.proc.civ., deoarece ele aduc în dezbatere pretinse încălcări ale unor norme de procedură,
iar nu de drept material.
Sub acest aspect, recurentul a susținut că instanța de apel nu i-a comunicat suma pe care o
datora, cu titlu de taxă judiciară de timbru, așa încât a apreciat că au fost nesocotite dispozițiile
art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013.
Succesiunea actelor de procedură din dosarul de apel relevă că prin rezoluția de primire a
dosarului, curtea de apel a pus în vedere recurentului (atunci apelant) să evalueze în lei sumele
contestate, să indice modul de calcul al taxei judiciare de timbru și să timbreze la valoare.
Adresa care consemnează obligațiile astfel impuse a fost expediată părții la 15.11.2019 și
se regăsește la fila 59 din dosarul de apel.
După ce chestiunea sumei contestate a fost lămurită, curtea de apel a stabilit în sarcina
autorului căii de atac obligația de a achita suma de 3.594,28 lei, cu titlu de taxă judiciară de
timbru și i-a comunicat că are dreptul de a formula o cerere de reexaminare ori de acordare a
ajutorului public judiciar.
Adresa care consemnează obligațiile astfel impuse a fost expediată părții la 05.12.2019 și
se regăsește la fila 70 din dosarul de apel.
Procedând în modalitatea descrisă mai sus, instanța de prim control judiciar s-a conformat
pe deplin obligațiilor prevăzute de art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013.
Recunoscând primirea, în 09.12.2019, a adresei expediate la 05.12.2019, recurentul a
formulat o cerere de reexaminare, în care a criticat cuantumul taxei de timbru care fusese stabilit,
de 3.594,28 lei; cererea de reexaminare a fost respinsă, prin încheierea nr. 88/18.12.2019.
În aceste condiții, Înalta Curte constată că, în contra a ceea ce susține în recurs, autorul
căii de atac a cunoscut cuantumul total al taxei judiciare de timbru aferente apelului pe care îl
declarase.
Este real că în cadrul cererii de ajutor public judiciar pe care a expediat-o prin poșta
electronică la 02.12.2019, aceeași parte a apreciat că datorează suma de 2.510,75 lei, cu titlu de
taxă judiciară de timbru și că ulterior respingerii cererii, prin încheierea din 15.01.2020, instanța
de apel nu i-a mai comunicat încă o dată cuantumul total al taxei pe care o datora, iar plata taxei
în cuantum de 2.511 lei a fost făcută la 22.01.2020, dar aceste împrejurări nu au aptitudinea de a
demonstra nelegalitatea dispoziției de anulare a apelului ca insuficient timbrat, ci, dimpotrivă,
adoptarea ei în deplină conformitate cu legea. Aceasta întrucât nicio dispoziție legală nu obligă
instanța ca, după ce a comunicat părții obligațiile care îi revin în chestiunea timbrajului, să
procedeze apoi, în măsura în care au fost demarate procedurile de reexaminare și de acordare a
facilităților la plata taxei, care au fost respinse, la o nouă comunicare a aceleiași obligații. De
alfel, nici recurentul nu a indicat vreun text legal care să impună o atare conduită în sarcina
instanței.

943
 Mai mult, se cuvine subliniat că potrivit art. 10 alin. (1) C.proc.civ., părțile au obligația de
a îndeplini actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de
judecător, de a contribui la desfășurarea fără întârziere a procesului și de a urmări finalizarea
acestuia.
Așa fiind, comunicarea încheierilor de respingere a cererilor de reexaminare și de
acordare a ajutorului public judiciar constituie o măsură suficientă pentru ca partea să înțeleagă
că suma pe care o are de achitat este chiar cea pe care, pe căile expuse anterior și care îi fuseseră
respinse, o contestase.
Tocmai în considerarea caracterului ei redundant, legea nu obligă instanțele judecătorești
să notifice debitorului obligației de timbrare, ulterior comunicării acestor încheieri, necesitatea
îndeplinirii aceleiași obligații.
În considerarea argumentelor expuse anterior și cum plata taxei de timbru nu a fost făcută
integral, Înalta Curte constată că dispoziția de anulare a apelului ca insuficient timbrat a fost
adoptată cu respectarea art. 470 alin. (3) C.proc.civ.
Critica soluției date excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune este circumscrisă
ipotezei prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurentul susținând că momentul de la
care începe să curgă termenul de prescripție trebuie să fie stabilit în funcţie de circumstanţele
concrete ale fiecărui proces și că, în contra a ceea ce a reținut instanța de apel, la data producerii
accidentului nu a avut în mod obiectiv posibilitatea să cunoască persoana care l-a accidentat şi
nici prejudiciul care i s-a produs, acestea fiind determinate ulterior de organele de cercetare
penală, respectiv de personalul medical de specialitate.
Mai mult, a susținut că a operat întreruperea cursului prescripției, deoarece în cadrul
dosarului de urmărire penală s-a constituit parte civilă cu o sumă pe care urma să o cuantifice
ulterior.
În analiza acestei critici, Înalta Curte notează, în mod prioritar, că aspectele de fapt și cele
care țin de evaluarea probatoriilor nu pot forma obiect al examinării în recurs, cale de atac
nedevolutivă, care poate fi exercitată în vederea verificării conformității hotărârii atacate cu
regulile de drept aplicabile, așa cum rezultă din art. 483 alin. (3) C.proc.civ.
Starea de fapt, astfel cum a fost reținută în etapele devolutive ale procesului, a relevat că
în 10.07.2014 mai multe persoane au pătruns într-un autoturism tip taxi și, față de refuzul
șoferului de a-i transporta, s-a iscat un conflict violent, în care au fost implicați atât șoferul,
intervenient forțat în cauză, cât și recurentul. În urma acestui conflict, recurentul a suferit diverse
vătămări fizice și a avut nevoie de 55-60 de zile de îngrijiri medicale.
În aceste condiții, aprecierea instanței de apel potrivit căreia la 10.07.2014 recurentul-
reclamant a cunoscut atât prejudiciul, cât și care este persoana care l-a cauzat este una care nu
mai poate fi reevaluată, căci ține de modalitatea în care au fost interpretate probele care au
demonstrat conduita părților; în orice caz, o atare statuare nu indică încălcarea art. 2.528 alin. (1)
C.civ., potrivit căruia prescripția dreptului material la acțiune în repararea unei pagube care a fost
cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să
cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, iar criticile recurentului par să aibă un
conținut mai degrabă speculativ, decât să aibă consistența necesară care să permită realizarea
unui veritabil control de legalitate.
Ultimul aspect pe care memoriul de recurs îl aduce în dezbatere este cel potrivit căruia în
speță ar exista un motiv de întrerupere a cursului prescripției, care ar fi reprezentat de constituirea
recurentului ca parte civilă în cadrul dosarului de urmărire penală.

944
 Într-adevăr, în cuprinsul declarației date la 03.08.2016, regăsite la filele 190-191 din
volumul I al dosarului primei instanțe, recurentul a arătat că se constituie parte civilă și că suma
pe care o pretinde o va indica ulterior.
Potrivit art. 2.537 pct. 3 C.civ., „Prescripția se întrerupe prin constituirea ca parte civilă
pe parcursul urmăririi penale (...)”, iar în conformitate cu art. 2.539 alin. (1) C.civ., în acest caz,
prescripția este întreruptă chiar dacă sesizarea a fost făcută la un organ de urmărire penală
necompetent ori chiar dacă este „nulă pentru lipsă de formă”. În fine, în conformitate cu art.
2.541 alin. (6) C.civ., în cazul în care prescripția a fost întreruptă potrivit art. 2.537 pct. 3,
„întreruperea operează până la comunicarea ordonanței de clasare” - act de procedură care, în
speță, i-a fost comunicat recurentului cu mai puțin de 3 ani anterior promovării demersului
judiciar de față.
Așa fiind, Înalta Curte constată că în speță erau create premisele pentru a se constata că a
operat întreruperea cursului prescripției, dar reține, în același timp, că acest aspect, al întreruperii
cursului prescripției, a fost invocat pentru prima oară în recurs, omisso medio, așa încât el nu
poate fi primit, căci se opun dispozițiile art. 488 alin. (2) C.proc.civ.
Potrivit acestui text de lege, „motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă
ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost
invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor”.
Regula instituită de art. 488 alin. (2) C.proc.civ. presupune, deci, ca motivele prevăzute la
art. 488 alin. (1) să nu poată fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau
în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau au rămas
nesoluționate.
Indicarea, în mod alternativ, a modalității în care motivul ar fi trebuit să fie invocat în apel
are semnificația că textul impune ca această obligație să fi fost îndeplinită de recurent în etapa
anterioară a procesului, oricare ar fi fost poziția sa: de apelant, caz în care ar fi trebuit să invoce
critica prin memoriul de apel, sau de intimat, caz în care critica ar fi trebuit invocată pe calea
întâmpinării.
Textul trebuie înțeles în această cheie, pentru că sintagma în cursul judecării apelului nu
poate fi interpretată în sensul în care nu ar produce niciun efect.
Așa fiind, pentru a-l reitera și în recurs, recurentul ar fi trebuit ca în cursul judecării
apelului, în combaterea căii de atac prin care partea adversă critica soluția dată excepției
prescripției, să invoce incidența cazului de întrerupere a cursului pe care art. 2.537 pct. 3 C.civ. îl
reglementează.
Dimpotrivă, răspunzând întrebării curții de apel adresate la ultimul termen, apărătorul
apelantului-reclamant (acum recurent) a arătat că nu este incidentă nicio cauză de suspendare sau
întrerupere a cursului prescripției, aspect consemnat în practicaua deciziei atacate.
Se cuvine subliniat că nici în fața primei instanțe reclamantul nu a invocat prevederile art.
2.537 pct. 3 C.civ., ca temei al respingerii excepției prescripției.
Prin urmare, cum partea interesată nu a supus atenției instanțelor devolutive această
chestiune, ea nu o mai poate invoca direct în recurs, pentru că se opune art. 488 alin. (2)
C.proc.civ.
Interdicția pe care o instituie acest text legal sancționează partea care ar fi putut să invoce
motivul de nelegalitate respectiv prin intermediul cererii de apel sau în cursul judecării apelului,
dar nu a făcut-o. În egală măsură, textul în discuție se constituie într-o dispoziție de favoare
pentru partea adversă, pe care astfel o protejează, consolidând în cuprinsul hotărârii anterioare
aspectele care fuseseră dezlegate și care au rămas necriticate.

945
 Tocmai pentru a nu goli de conținut aceste prevederi legale, art. 489 alin. (3) nu permite
nici instanței să se plaseze într-o poziție care să răstoarne echilibrul de forțe creat de incidența art.
488 alin. (2), prin invocarea din oficiu a unui motiv de ordine publică, atunci când recurentului
însuși îi este refuzat dreptul de a-l invoca; în acest sens, instanța de recurs poate să invoce motive
de ordine publică din oficiu numai „dacă legea nu dispune altfel”. Cum art. 489 alin. (3) nu
derogă de la art. 488 alin. (2) C.proc.civ., scopul normei este acela de a indica regula cu caracter
general a conduitei instanței, care nu poate invoca din oficiu un motiv de casare de ordine publică
atunci când chiar recurentului îi este negat dreptul de a discuta aceeași chestiune, tocmai pentru
că nu o invocase, deși ar fi putut, pe calea apelului sau în cursul judecării apelului. O asemenea
interdicție, impusă instanței, vine să consolideze poziția privilegiată a intimatului, dobândită ca
efect al legii, ca urmare a omisiunii recurentului de a fi invocat motivul de nelegalitate prin
cererea de apel ori în cursul judecării apelului. Prin urmare, dacă intimatul are garanția că art. 488
alin. (2) C.proc.civ. îl pune la adăpost de posibilitatea ca recurentul să invoce pentru prima oară
în recurs un motiv de casare care nu fusese invocat și în apel, este inadecvat să o piardă, prin
invocarea aceluiași motiv, din oficiu. În caz contrar, atitudinea instanței ar încălca și ar goli de
sens norma de favoare pe care art. 488 alin. (2) C.proc.civ. o instituie în beneficiul intimatului.
Aceste considerații de principiu se adaugă împrejurării că în reglementarea actuală
normele privind prescripția sunt calificate ca fiind de ordine privată, iar nu de ordine publică și,
împreună, sunt cele care au împiedicat Înalta Curte să invoce din oficiu motivul de recurs derivat
din încălcarea dispozițiilor art. 2.537 pct. 3, art. 2.539 alin. (1) și art. 2.541 alin. (6) C.civ.
De aceea, este legală concluzia instanței de prim control judiciar, potrivit căreia termenul
de prescripție a dreptului material la acțiune a început să curgă la 10.07.2014, când reclamantul a
cunoscut paguba și pe cel responsabil de ea și, în aplicarea art. 2.517 C.civ., s-a împlinit la
10.07.2017, anterior formulării cererii de chemare în judecată, fără ca incidența vreunui caz de
întrerupere a prescripției să fi fost invocată în condițiile impuse de lege și descrise mai sus.
În considerarea argumentelor prezentate, Înalta Curte a constatat că niciunul dintre
motivele invocate nu demonstrează nelegalitatea deciziei atacate, așa încât, în temeiul art. 496
C.proc.civ., a respins recursul ca nefondat.

946
 VI. Căile extraordinare de atac

A. Recursul

35. A. Recurs. Lipsa indicării încheierii interlocutorii alături de decizia recurată.

Consecințe
B. Recurs. Aplicarea unor dispoziții normative abrogate, cu ignorarea efectului direct al
dreptului european. Incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din
Codul de procedură civilă

C.proc.civ., art. 430 alin. (1), (4), art. 483 alin. (1), art. 486 alin. (1) lit. c)
C.civ., art. 5, art. 6
Regulamentul UE 2016/679
Directiva (UE) 2015/849
Legea nr. 129/2018, art. V
Legea nr. 677/2001, art. 3

A. Dispozițiile art. 483 alin. (1) şi art. 486 alin. (1) lit. c) C.proc.civ. impun recurentului
indicarea hotărârii care se atacă, inclusiv a hotărârilor date în cauză cu titlu premergător
(încheierile) care, fără a soluţiona procesul, rezolvă o chestiune litigioasă în cursul acestuia.
Necesitatea indicării exhaustive a hotărârilor atacate cu recurs se impune şi prin prisma
art. 430 alin. (1) şi (4) C.proc.civ., deoarece legiuitorul ataşează tuturor încheierilor
interlocutorii autoritate de lucru judecat provizorie încă de la pronunţare, efect care depinde
aşadar de atacarea hotărârii respective în mod expres, în lipsa căreia se consolidează.
Declanşarea mecanismului controlului judiciar nu poate fi subînțeles ori implicit, prin
invocarea unui motiv de casare împotriva măsurii dispuse în cursul procesului cu caracter
interlocutoriu, deoarece, în măsura în care recursul nu a inclus în cadrul obiectului său
încheierea premergătoare, cu privire la aceasta efectul autorităţii lucrului judecat s-a
consolidat, iar verificarea motivului de casare referitor la actul de procedură neatacat este
nepermisă.

B. Instanţa are îndatorirea aplicării legii care reglementează raportul juridic dedus
judecăţii, ceea ce înglobează obligaţia de a verifica incidența normelor legale în timp, prin
raportare la durata lor de aplicare.
În cazul în care instanța de apel și-a fundamentat soluția adoptată prin referirea directă
și univocă la prevederile art. 3 din Legea nr. 677/2001, act normativ abrogat în întregime prin
art. V din Legea nr. 129/2018 - în vigoare la data pronunţării deciziei din apel, ignorând şi
efectul dreptului european statuat prin acte normative cu aplicare directă ori transpuse în
legislația națională, devine incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8
C.proc.civ.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 575 din 10 martie 2021

Prin acţiunea înregistrată la data de 23.03.2017, astfel cum a fost precizată şi adiţionată,
reclamanţii A., B., C., D., E., F., G. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii Compania H. S.A. şi

947
I.: obligarea pârâţilor la emiterea unui certificat privind structura integrală şi detaliată a
acţionariatului pârâtei Compania H. S.A., în sensul comunicării tuturor persoanelor ce deţin
acţiuni la societate, nume şi prenume, data şi locul naşterii, numărul de acţiuni deţinute, dacă
există sechestre, ipoteci, alte garanţii instituite asupra acţiunilor deţinute, inclusiv cele de natură
penală, precum şi procentul din totalul acţiunilor emise de societate; obligarea pârâţilor la
comunicarea către reclamanţi a copiilor certificate de pe registrul şedinţelor şi deliberărilor
adunărilor generale începând cu data de 01.01.2010 la zi; obligarea pârâţilor Compania H. S.A. şi
I. la comunicarea către reclamanţi a copiilor certificate de pe registrul obligaţiunilor care să arate
totalul obligaţiunilor emise şi al celor rambursate, precum şi numele prenumele, denumirea
domiciliul sau sediul titularilor, când ele sunt nominative şi obligarea pârâţilor la plata
cheltuielilor de judecată.
În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 178 din Legea nr. 31/1990, art. 1516, art. 1527, art.
1528 C.civ.
Prin sentinţa civilă nr. 236 din 6 februarie 2018, pronunţată de Tribunalul Constanţa,
Secţia a II-a civilă, instanţa a respins excepţia lipsei de interes a reclamanţilor în formularea celui
de-al doilea capăt de cerere, a admis excepţia lipsei de interes a reclamanţilor în formularea celui
de-al treilea capăt de cerere având ca obiect obligarea pârâţilor la comunicarea către reclamanţi a
copiilor certificate de pe registrul obligaţiunilor care să arate totalul obligaţiunilor emise şi al
celor rambursate, precum şi numele prenumele, denumirea domiciliul sau sediul titularilor, când
ele sunt nominative şi a respins acest capăt de cerere ca lipsit de interes, a admis în parte
acţiunea, obligând pârâţii la emiterea unui certificat privind structura acţionariatului pârâtei
Compania H. S.A. cuprinzând numele şi prenumele tuturor acţionarilor, numărul de acţiuni
deţinute precum şi procentul din numărul total de acţiuni emise de societate şi la comunicarea
către reclamanţi de copii certificate de pe registrul şedinţelor şi deliberărilor adunărilor generale
începând cu data de 01.01.2010 şi până la data introducerii cererii de chemare în judecată,
respectiv 23.03.2017, pe cheltuiala reclamanţilor.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apeluri Compania H. S.A. şi I., iar în procedura
urmată în faţa instanţei de apel au intervenit voluntar accesoriu J., K., L., M., N., O. şi P., ale
căror intervenţii au fost declarate admisibile în principiu.
Apelurile au fost soluţionate prin decizia civilă nr. 324 din 13 iunie 2019, prin care a fost
respinsă cererea de renunţare la judecată a reclamantelor F. şi G. la judecată, au fost admise
apelurile, iar sentinţa atacată a fost schimbată numai în parte.
În acest sens, s-a decis admiterea doar în parte a acţiunii şi obligaţi pârâţii la emiterea unui
certificat privind structura acționariatului pârâtei Compania H. S.A., cuprinzând numărul de
acţiuni şi procentele deţinute, cu protejarea datelor cu caracter personal ale acţionarilor prin
anonimizare, fiind menţinute restul dispoziţiilor stabilite prin sentinţă. Au fost admise şi în fond
cererile de intervenţie în folosul apelanţilor formulate de J., K., L., M., N., O. şi P.
Împotriva deciziei pronunţate în apel au formulat recurs, în termen legal, reclamanţii B.,
A., C., D. şi E., solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei la instanţa de apel pentru rejudecare.
În motivarea recursului recurenţii au arătat că instanţa de judecată a constatat eronat
calitatea de acţionari a intervenienţilor, care nu au depus nicio dovadă în acest sens, apreciind că,
din această perspectivă, soluţia instanţei de apel este nelegală, întrucât cuprinde motive străine de
natura cauzei şi că a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material; au
invocat, astfel, motivele de nelegalitate prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C.proc.civ.
Au susţinut recurenţii că, în contra celor reţinute de instanţa de apel în considerentele
hotărârii atacate, nu au solicitat să le fie comunicate date vizând domiciliul sau codul numeric
personal ale acţionarilor persoane fizice, ci doar privind numele, prenumele, numărul de acţiuni
948
deţinute şi ponderea din total, precum şi denumirea şi sediul acţionarilor persoane juridice, date
publice, care nu sunt supuse prevederilor privind protecţia datelor cu caracter personal şi libera
circulaţie a acestor date.
Mai mult decât atât, au arătat că au formulat această cerere prin prisma dreptului
fundamental al acţionarilor de a fi informaţi permanent asupra celorlalţi deţinători de participaţii
la capitalul social. De altfel, Oficiul registrului comerţului emite asemenea informaţii către orice
persoană în cazul societăţilor cu răspundere limitată, unde o asemenea evidenţă incumbă acestuia.
Au mai susţinut recurenţii că Regulamentul nr. 679/2016, adoptat de Parlamentul
European şi Consiliul Uniunii Europene confirmă expres dreptul lor de a solicita şi primi
informaţii asupra numelui/prenumelui şi numărului de acţiuni deţinute de ceilalţi acţionari, dar şi
că practica judiciară şi decizia nr. 37/2015, pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, evocate de instanţa de apel, nu sunt
incidente în cauză, întrucât vizează Legea nr. 544/2001, care reglementează accesul la
informaţiile cu caracter public.
În opinia recurenţilor, dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 677/2001 pentru protecţia
persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date
trebuiau coroborate cu prevederile art. 5 alin (2) din lege, potrivit cărora consimţământul
persoanei vizate nu este cerut când prelucrarea este necesară în vederea executării unui contract
sau antecontract la care persoana vizată este parte ori în vederea luării unor măsuri, la cererea
acesteia, înaintea încheierii unui contract sau antecontract, atunci când prelucrarea datelor
personale este necesară în vederea protejării vieţii, integrităţii fizice sau sănătăţii persoanei vizate
ori a unei alte persoane ameninţate, când prelucrarea este necesară în vederea îndeplinirii unei
obligaţii legale a operatorului, când prelucrarea este necesară în vederea aducerii la îndeplinire a
unor măsuri de interes public sau care vizează exercitarea prerogativelor de autoritate publică cu
care este învestit operatorul sau terţul căruia îi sunt dezvăluite datele, când prelucrarea este
necesară în vederea realizării unui interes legitim al operatorului sau al terţului căruia îi sunt
dezvăluite datele, cu condiţia ca acest interes să nu prejudicieze interesul sau drepturile şi
libertăţile fundamentale ale persoanei vizate ori când prelucrarea priveşte date obţinute din
documente accesibile publicului, conform legii şi când prelucrarea este făcută exclusiv în scopuri
statistice, de cercetare istorică sau ştiinţifică, iar datele rămân anonime pe toată durata prelucrării.
Aceste dispoziţii legale sunt corelate cu dispoziţiile art. 178 din Legea nr. 31/1990 şi cu
cele ale art. 4 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, conform cărora registrul
comerţului este public. În aceste condiţii, oficiul registrului comerţului este obligat să elibereze,
pe cheltuiala persoanei care a înregistrat cererea, informaţii, extrase de registru şi certificate
constatatoare despre datele înregistrate în registrul comerţului, precum şi certificate constatatoare
cu privire la împrejurarea că un anumit act sau fapt este ori nu înregistrat şi copii şi copii
certificate de pe înregistrările efectuate în registru şi de pe actele prezentate, pentru care se percep
tarife.
Au subliniat recurenţii că în condiţiile în care, în conformitate cu procedurile sale de
lucru, Oficiul Naţional al Registrului Comerţului emite informaţii certificate asupra
numelui/prenumelui, locului, datei naşterii, numărului de părţi sociale deţinute şi ponderii din
total pentru societăţile cu răspundere limitată, în nume colectiv, în comandită simplă, din
considerentele deciziei atacate rezultă că actele normative în baza cărora Oficiul Naţional al
Registrului Comerţului emite certificate de informare privind structura socială a firmelor unde este
obligat să asigure prelucrarea ar fi ilegale.
În continuare, au susţinut că anonimizarea structurii acționariatului din cadrul unei
societăţi pe acţiuni nu este posibilă în Uniunea Europeană.
949
 Au mai arătat recurenţii că instanţa de judecată a aplicat greşit dispoziţiile art. 3 din Legea
nr. 677/2001, de vreme ce acest act normativ a fost abrogat prin art. V alin. (1) din Legea nr.
129/2018.
Potrivit recurenţilor, instanţa de judecată nu a avut în vedere data intentării acţiunii în
analiza cadrului legal aplicabil în mod unitar la nivelul Uniunii Europene.
În acest sens, au susţinut că la acea dată era în vigoare Directiva nr. 2015/849 a
Parlamentului European şi Consiliului Uniunii Europene, care a fost transpusă în legislaţia
naţională prin dispoziţiile Legii nr. 129/2018 şi care, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) pct. 3 din
Directiva (UE) nr. 2015/849, se aplică persoanelor fizice şi/sau juridice în exercitarea acţiunilor
lor profesionale, iar numele, prenumele, numărul de acţiuni deţinute şi ponderea din total
reprezintă date cu caracter public din perspectiva beneficiarului real al acestora, nefiind posibilă
anonimizarea, ci, dimpotrivă, este obligatorie identificarea reală a deţinătorilor.
Or, în sensul legii, prin beneficiar real se înţelege orice persoană fizică ce deţine sau
controlează în cele din urmă clientul şi/sau persoana fizică în numele căruia/căreia se realizează o
tranzacţie, o operaţiune sau o activitate, noţiunea de beneficiar real incluzând, în cazul Legii nr.
31/1990, persoana sau persoanele fizice care deţin ori controlează în cele din urmă, direct sau
indirect, o persoană juridică, precum şi persoana sau persoanele fizice ce asigură conducerea
persoanei juridice. În cazul în care, după epuizarea tuturor mijloacelor posibile şi cu condiţia să
nu existe motive de suspiciune, nu se identifică nicio persoană fizică în conformitate cu pct. 1 ori
în cazul în care există orice îndoială că persoana identificată este beneficiarul real, entitatea
raportoare este obligată să păstreze şi evidenţa măsurilor aplicate în scopul identificării
beneficiarului real.
Aşadar, potrivit prevederilor legale, persoanele au acces la numele, luna şi anul naşterii,
cetăţenia şi ţara de reşedinţă ale beneficiarului real, precum şi la informaţiile privind modalitatea
în care se concretizează această calitate, or, considerentele instanţei nu conţin nicio motivare
asupra aplicării legii din acest punct de vedere.
Au subliniat recurenţii că pentru acele directive care nu au aplicabilitate directă, fiind
necesară transpunerea ulterioară în legislaţia naţională, C.J.U.E. a statuat în cauza C-Î29/96
Wallonie ASBL împotriva Region Wallonie, cu valoare de principiu, că „în termenul de
transpunere stabilit prin directivă pentru punerea sa în aplicare, statul membru destinatar al
directivei trebuie să se abţină de la adoptarea unor dispoziţii de natură să compromită grav
atingerea rezultatului prevăzut de directivă”, iar în cauza C-422/05 Commission v Belgium,
C.J.U.E. a declarat că un stat membru a încălcat art. 4 (3) T.E.U. şi art. 288 T.F.E.U. pentru că a
adoptat măsuri naţionale spre finalul perioadei de transpunere a directivei, care erau de natură să
compromită rezultatul preconizat prin acea directivă.
Aşadar, directivele sunt direct aplicabile din momentul notificării către statul membru şi
fac parte din legislaţia naţională încă înainte de expirarea termenului de transpunere,
recunoscându-se că, în măsura în care prevederile unei directive sunt clare şi fără echivoc,
principiul efectului direct şi supremaţiei dreptului comunitar permite persoanelor interesate să
invoce în mod direct o prevedere europeană în faţa unei instanţe naţionale sau europene,
independent de existenţa unor acte normative în legislaţia naţională, cu atât mai mult atunci când
actele cu caracter intern sunt restrictive de drepturi.
Recurenţii au susţinut că instanţa de apel nu s-a pronunţat pe aceste aspecte, lipsind orice
considerent asupra aplicării directe a dreptului comunitar cu incidenţă directă în speţă, deşi s-a
făcut trimitere la dispoziţiile europene aplicabile.

950
 Intimaţii M., Compania H. S.A., K. şi I. au formulat întâmpinări, prin care au invocat
excepţiile inadmisibilităţii şi nulităţii recursului; pe fond, au solicitat respingerea acestuia ca
nefondat.
Prin întâmpinarea sa, intimatul P. a invocat, în plus, şi excepţia lipsei de interes în
formularea recursului, în motivarea căreia a susţinut că reclamanţii au formulat cererea de
chemare în judecată fără a justifica un interes născut, actual, direct şi legitim.
Raportul întocmit asupra recursului în conformitate cu dispoziţiile art. 493 C.proc.civ. a
fost comunicat părţilor, iar la 20 ianuarie 2021 recursul a fost declarat admisibil în principiu, fiind
respinse excepțiile nulității şi inadmisibilității, iar excepţia lipsei interesului a urmat să fie
examinată ulterior finalizării procedurii de filtrare şi s-a stabilit termen pentru dezbateri.
În cadrul dezbaterilor desfăşurate în şedinţă publică părţile au formulat concluzii asupra
lipsei interesului recurenţilor, instanţa arătând părţilor că în calea de atac excepţia absolută
referitoare la procedurile epuizate în faţa instanţelor de fond poate fi valorificată numai prin
promovarea căii de atac, iar nu direct, ca excepţie procesuală, câtă vreme tinde spre modificarea
hotărârii. Aceasta întrucât excepţia, invocată ca atare, nu are specificul unei excepţii procesuale
în recurs, deoarece nu vizează lipsa condiției interesului recurenților în promovarea căii
extraordinare de atac, prin prefigurarea lipsei avantajului preconizat de rezultatul căii de atac.
Excepţia lipsei interesului a vizat însăși lipsa acestei condiţii în promovarea acţiunii
judiciare şi cu privire la dreptul litigios valorificat prin acţiune, tinzând aşadar la o respingere a
chiar acţiunii civile, prin constatarea lipsei interesului legitim şi personal al reclamanţilor. În
măsura în care, în realitate, această excepţie tinde, ca rezultat, la rejudecarea interesului şi
reevaluarea rezultatului dat excepţiei de instanţa de fond, excepţia trebuie invocată, din
perspectiva mijlocului procesual, numai prin declararea căii de atac împotriva hotărârii, iar nu
prin invocarea ei în temeiul art. 248 C.proc.civ., chiar dacă regimul ataşat de lege acesteia este
acela al excepției de ordine publică.
De aceea, invocarea ei ca apărare îndreptată împotriva cererii de chemare în judecată nu
poate fi analizată, deoarece, în lipsa unui recurs care să pună în dezbatere lipsa interesului acţiunii
ca motiv de casare, aceasta nu poate atinge rezultatul preconizat de parte, acela al respingerii
cererii de chemare în judecată.
Analizând, mai departe, recursul, în conformitate cu dispoziţiile art. 499 C.proc.civ.,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va răspunde în considerentele care urmează numai
motivelor de casare invocate de recurenţi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1)
C.proc.civ.
Astfel, un prim motiv al recursului a vizat încălcarea, de instanţa de apel, a dispoziţiilor de
procedură prin declararea admisibilității cererilor de intervenție accesorie formulate de
intervenienții J., K., L., M., N., O. şi P., în condiţiile în care a reţinut greşit că aceştia au calitatea
de acţionari în Compania H. S.A., fără nicio dovadă în acest sens.
Deşi au fost invocate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8
C.proc.civ., critica va fi reîncadrată, iar motivul de casare va fi analizat din perspectiva
dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., întrucât critica deduce instanţei de control
ignorarea dispoziţiilor impuse de lege pentru admisibilitatea intervenţiei, iar nu soluţia de
admitere a acesteia pe fond.
Or, instanţa de recurs arată părţilor că, sub acest aspect, dispoziţiile art. 64 C.proc.civ., în
forma în vigoare la data începerii procesului, impune părţii interesate formularea căii de atac
împotriva încheierii de admitere în principiu a intervenţiei odată cu fondul.
Din acest punct de vedere, art. 483 alin. (1) şi art. 486 alin. (1) lit. c) C.proc.civ. impun
recurentului indicarea hotărârii care se atacă, inclusiv a hotărârilor date în cauză cu titlu
951
premergător (încheierile) care, fără a soluţiona procesul, rezolvă o chestiune litigioasă în cursul
acestuia.
Necesitatea indicării exhaustive a hotărârilor atacate cu recurs se impune şi prin prisma
art. 430 alin. (1) şi (4) C.proc.civ., deoarece legiuitorul ataşează tuturor încheierilor interlocutorii
autoritate de lucru judecat provizorie încă de la pronunţare, efect care depinde aşadar de atacarea
hotărârii respective în mod expres, in lipsa căreia se consolidează.
Declanşarea mecanismului controlului judiciar nu poate fi subînțeles ori implicit, prin
invocarea unui motiv de casare împotriva măsurii dispuse în cursul procesului cu caracter
interlocutoriu, deoarece, în măsura în care recursul nu a inclus în cadrul obiectului său încheierea
premergătoare, cu privire la aceasta, efectul autorităţii lucrului judecat s-a consolidat, iar
verificarea motivului de casare referitor la actul de procedură neatacat este nepermisă.
Un al doilea motiv de casare a deciziei recurate a vizat aplicarea greşită a normelor de
drept material, mai precis, aplicarea unor dispoziţii abrogate, aflate în dezacord cu dreptul
comunitar, în rezolvarea raportului juridic litigios.
Au arătat recurenţii prin acest motiv că datele solicitate în privinţa distribuţiei acţiunilor
Companiei H. S.A. sunt supuse regimului stabilit prin Regulamentul UE 2016/679 privind
protecţia datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestora. Au susţinut recurenţii că
acțiunea lor s-a fundamentat pe dreptul acţionarilor de a fi informaţi permanent asupra
persoanelor împreună cu care sunt co-acţionari, aceste chestiuni excedând sfera informațiilor cu
caracter personal, nereprezentând o operaţiune de prelucrare a acestor date şi vizând o categorie
de informaţii la care Regulamentul UE 2016/679 le recunoaşte accesul.
Recurenţii au subliniat în continuare că şi legea internă recunoaşte acţionarilor accesul la
această categorie de informaţii, drept consfinţit prin art. 178 din Legea nr. 31/1990 şi art. 4 din
Legea nr. 26/1990, iar instanţa de apel s-a raportat greşit la dispoziţiile Legii nr. 677/2001 - ale
cărei dispoziții erau abrogate la data pronunţării deciziei din apel şi la Decizia nr. 37/2015
pronunțată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de
drept - care a avut în vedere accesul la informaţiile de interes public care rezultă din activitatea
unei autorităţi ori instituţii publice.
Restricționarea accesului la datele solicitate de către instanţa de apel este contrară, în
opinia recurenţilor, Regulamentului UE 2016/679 şi Directivei (UE) 2015/849 a Parlamentului
European şi a Consiliului din 20 mai 2015 care a fost transpusă, pe perioada derulării litigiului, în
dreptul intern prin Legea nr. 129/2018, act prin care se recunoaşte reclamanților calitatea de
beneficiari reali ai informaţiilor solicitate.
Criticile recurenților, încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8
C.proc.civ., sunt fondate.
Instanţa de apel a fundamentat soluţia adoptată prin referirea directă şi univocă la
dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 677/2001 şi la Decizia nr. 37/2015 pronunţată de Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin care s-a statuat
asupra aplicării dispoziţiilor din Legea nr. 544/2001 al cărei domeniu de aplicare vizează accesul
la informaţiile de interes public în relaţia dintre persoane şi autorităţile publice.
Fără a distinge diferenţele specifice între domeniile de aplicare a celor două acte
normative şi fără a evalua în ce măsură dezlegările cu valoare obligatorie stabilite prin decizia
pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se aplică la situaţia juridică descrisă în litigiu,
instanţa de apel a omis şi să aibă în vedere împrejurarea că Legea nr. 667/2001 pentru protecţia
persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date
a fost în întregime abrogată prin art. V din Legea nr. 129/2018 - în vigoare la data pronunţării
deciziei din apel, dar şi că, potrivit alineatului 2 al aceluiaşi articol se menționează expres că toate
952
trimiterile din alte acte normative la actul normativ abrogat se vor considera în mod direct făcute
la Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte
prelucrarea datelor cu caracter personal şi privind libera circulaţie a acestor date şi de abrogare a
Directivei 95/46/CE.
Abrogarea dispoziţiilor legale pe care s-a fundamentat soluţia în litigiu producea un efect
imediat, iar actul normativ substanţial care trebuia să sprijine soluţia în cauză era, conform art. 5-
6 C.civ., Regulamentul (UE) 2016/679, act normativ cu aplicabilitate directă, ale cărui dispoziţii
nu au fost considerate, după cum nu au fost avute în vedere nici cele ale directivelor europene
care reglementează acest domeniu, în măsura în care au fost implementate ori sunt în curs de
implementare în dreptul intern.
Instanţa avea îndatorirea aplicării legii incidente raportului juridic dedus judecăţii, ceea ce
înglobează obligaţia de a verifica incidența normelor legale în timp, prin raportare la durata lor de
aplicare, fiind, din acest punct de vedere, lipsită de fundament apărarea intimaţilor care au
subliniat că indicarea dispozițiilor normative europene şi efectul acestora în dreptul naţional nu
au legătură cu cauza şi nu pot conduce la concluzia aplicării greşite a legii.
În sensul celor reţinute, instanţa de apel a aplicat dispoziţii normative abrogate, ignorând
şi efectul direct al dreptului european statuat prin acte normative cu aplicare directă ori transpuse
în legislația națională, astfel încât a aplicat greşit legea în sensul art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ.,
determinată tocmai de aspectele reţinute.
De aceea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul fundamentat pe temeiul
arătat mai sus şi, constatând că raportul juridic dedus judecăţii nu a primit o dezlegare
concordantă dreptului pozitiv incident, în temeiul art. 497 C.proc.civ., a casat decizia şi a trimis
cauza spre rejudecare instanţei de apel, pentru o aplicare corectă a legii.
Vor fi avute în vedere, de asemenea, cu prilejul rejudecării, şi cererile accesorii ale
părţilor vizând acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în recurs şi solicitate de părţi cu
prilejul dezbaterilor, cărora instanţa de recurs nu le poate da rezolvare, dată fiind decizia de
rejudecare a procesului în apel.

Notă: Legea nr. 677/2001 pentru protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter
personal și libera circulație a acestor date a fost abrogată de Legea nr. 129/2018 la data de 25 mai 2018.

36. Excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă. Omisiunea părţii de a exercita calea
de atac a apelului împotriva soluţiei de respingere a excepţiei. Motiv invocat omisso medio

C.proc.civ., art. 56, art. 430, art. 459, art. 488 alin. (2)

Dacă o excepție procesuală a fost invocată în fața primei instanțe, chiar o excepție
absolută fiind, aceasta nu poate fi repusă în discuție în fața instanțelor de control judiciar decât
prin promovarea căii de atac, după finalizarea judecării în primă instanță, împotriva actului de
procedură prin care instanța s-a pronunțat asupra acesteia (încheiere sau sentință).
O atare regulă reprezintă aplicarea particulară a dispozițiilor art. 430 alin. (1) și (4) din
Codul de procedură civilă, având în vedere că soluționarea unei excepții dobândește autoritatea
de lucru judecat provizorie încă de la data pronunțării instanței care a soluționat-o. Partea
interesată poate împiedica dobândirea autorității de lucru judecat în mod definitiv asupra
soluției date unei excepții procesuale prin promovarea căii de atac.

953
 Astfel, pârâta era ținută de promovarea apelului (principal sau incident) împotriva
încheierii prin care a fost respinsă excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă, neputând
invoca această pretinsă neregularitate direct în calea de atac a recursului. O atare soluție
rezultă din dispozițiile art. 459 alin. (1) din Codul de procedură civilă care stabilesc că atât timp
cât este deschisă calea apelului, nu pot fi exercitate căile extraordinare de atac, precum este și
recursul.
Deşi excepțiile procesuale absolute pot fi invocate în orice etapă a procesului, chiar și în
fața instanței de recurs, aceasta nu însemnă că pot fi reiterate de titularul ei în fiecare etapă
procesuală, întrucât odată soluționată de instanța în fața căreia a fost invocată, reformarea
soluției nu poate opera decât prin formularea căii de atac împotriva actului de procedură prin
care instanța s-a pronunțat asupra excepției.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 889 din 20 aprilie 2021

I. Circumstanţele cauzei
I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV-a civilă la data de
12.02.2015, reclamanta Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România - Asociaţia
Pentru Drepturi de Autor (U.C.M.R. -A.D.A.), în contradictoriu cu pârâtele Federaţia A.,
Primăria Municipiului Cluj-Napoca şi Municipiul Cluj-Napoca, prin primar, a solicitat: obligarea
pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 5.291.883,52 lei (inclusiv T.V.A. aferent), reprezentând
remuneraţie restantă (inclusiv TVA) pentru comunicarea publică a operelor muzicale în
concertele din cadrul X. Festival, desfăşurate în perioada 30.07.2015 - 02.08.2015, pe Stadionul
Cluj Arena din Cluj-Napoca; a sumei de 64.014,72 lei reprezentând penalităţi de întârziere
datorate până la data de 01.10.2015, pentru întârzierea plaţii remuneraţiilor menţionate în primul
capăt de cerere, a penalităţilor de 0,1%/zi de întârziere datorate până la data plăţii remuneraţiilor
în sumă de 5.291.883,52 lei, începând cu data de 02.10.2015 şi până la data plaţii efective a
acestor remuneraţii; obligarea pârâtelor să comunice UCMR-ADA un raport complet cuprinzând
toate operele muzicale comunicate public în cadrul fiecărui concert din cadrul festivalului,
desfăşurat în perioada 30.07.2015 - 02.08.2015, pe Stadionul Cluj Arena din Cluj-Napoca, raport
care sa cuprindă denumirea concertului, denumirea formaţiei/solistului, data şi locaţia desfăşurării
concertului, denumirea fiecărei opere muzicale comunicate public, autorii fiecărei opere muzicale
utilizate şi durata de utilizare în concert a fiecărei opere muzicale; obligarea pârâţilor la plata
cheltuielilor de judecată.
I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă
Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, prin sentinţa nr. 1378 din 10.10.2017 a admis
excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Municipiul Cluj Napoca, prin primar şi
Primăria Municipiului Cluj Napoca şi a respins acţiunea formulată împotriva acestor pârâţi, ca
fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
A admis în parte acţiunea în contradictoriu cu pârâta A. pe care a obligat-o la plata către
reclamantă a sumelor de 1.025.185 lei remuneraţie restantă (fără TVA) pentru comunicarea
publică a operelor muzicale în cadrul concertului desfăşurat în perioada 30.07.2015 - 2.08.2015,
la Cluj Napoca, şi 662.269 lei penalităţi de întârziere calculate până la data de 23.06.2017; a
obligat pârâta la plata în continuare a penalităţilor de 0,1% pe zi de întârziere calculate începând
cu 24.06.2017 şi până la plata integrală a debitului; a fost obligată pârâta să comunica UCMR -
ADA raportul complet cuprinzând operele muzicale comunicate public în cadrul fiecărui concert
din cadrul spectacolului desfăşurat în perioada 30.07.2015 - 02.08.2015, raport care să cuprindă
954
denumirea concertului, denumirea formaţiei, solistului, data şi locaţia desfăşurării concertului,
denumirea fiecărei opere muzicale comunicate public, autorii fiecărei opere muzicale utilizate şi
durata utilizării în concert a fiecărei opere muzicale; a fost obligată pârâta la plata către
reclamantă a sumei de 3.825 lei, cheltuieli de judecată - taxă timbru, onorariu expertiză şi
onorariu avocat.
I.3. Hotărârea pronunţată în apel
Prin decizia nr. 108IA din 26.06.2019, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a
admis apelul declarat de reclamantă în contradictoriu cu pârâţii A., Primăria Municipiului Cluj-
Napoca şi Municipiul Cluj-Napoca, prin primar şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul
că a admis acţiunea, a obligat pârâţii, în solidar, la plata sumelor de 1.025.185 lei remuneraţie
restantă (fără TVA) pentru comunicarea publică a operelor muzicale în cadrul festivalului
desfăşurat în perioada 30.07.2015-02.08.2015 la Cluj-Napoca şi 662.269 lei penalităţi de
întârziere calculate începând cu data scadentă şi până la data de 23.06.2017.
A obligat pe pârâţi, în solidar, la plata în continuare a penalităţilor de 0,1% pe zi de
întârziere calculate de la data de 24.06.2017 şi până la plata integrală a debitului şi să comunice
reclamantei raportul complet cuprinzând operele muzicale comunicate public în cadrul fiecărui
concert din cadrul spectacolului desfăşurat în perioada 30.07.2015 - 02.08.2015, pe Stadionul
Cluj Arena din Cluj-Napoca, raport care să cuprindă denumirea concertului, denumirea formaţiei,
solistului, data şi locaţiile desfăşurării concertului, denumirea fiecărei opere muzicale comunicate
public, autorii fiecărei opere muzicale utilizate şi durata utilizării în concert a fiecărei opere
muzicale.
Prin aceeaşi decizie, pârâţii au fost obligaţi, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată în
sumă de 3.825 lei stabilite de prima instanţă şi la plata cheltuielilor de judecată în apel în sumă de
3.025 lei.
II. Calea de atac formulată în cauză
Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel, pârâţii Municipiul Cluj Napoca, prin
primar, şi Primăria Municipiului Cluj-Napoca au declarat recurs.
II.1. Motivele de recurs
Prin cererea de recurs, recurenţii pârâţi au invocat incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1)
pct. 8 C.proc.civ.. În motivarea căii de atac, recurenţii pârâţi, în esenţă, au susţinut următoarele:
- hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 36 C.proc.civ., iar în ceea ce
o priveşte pe pârâta Primăria municipiului Cluj-Napoca au fost nesocotite şi normele legale
referitoare la capacitatea procesuală, prevăzută de art. 56 C.proc.civ.;
- pârâtul Municipiul Cluj-Napoca, prin primar, nu a avut calitatea de coorganizator al
concertelor desfăşurate în perioada 30.07.2015 - 02.08.2015, pe Stadionul Cluj Arena din Cluj-
Napoca, neputând fi reţinută, pe cale de consecinţă, nici calitatea de utilizator în înţelesul deciziei
ORDA invocate de reclamantă;
- instanţa de apel nu a analizat în niciun fel calitatea şi nici capacitatea pârâtei Primăriei
Cluj-Napoca, decizia recurată fiind, sub acest aspect, nu doar nelegală, ci şi nemotivată, motiv de
casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ.;
Prin decizia ORDA nr. 189/2010 cu modificările publicate prin Decizia ORDA nr.
203/2011 s-a adoptat Metodologia privind remuneraţiile pentru comunicarea publică a operelor
muzicale în concerte, spectacole ori manifestări artistice, iar potrivit art. 2 alin. (1) şi (2) este
utilizator, în sensul metodologiei, oricare persoană juridică sau fizică autorizată care organizează
concerte, spectacole ori manifestări artistice în cadrul cărora sunt utilizate opere muzicale; în
cazul în care activităţile de organizare a unui concert, spectacol ori a unei manifestări artistice se
realizează de două sau mai multe persoane, acestea răspund solidar pentru îndeplinirea obligaţiilor
955
prevăzute de metodologie;
- instanţa de apel a reţinut în mod greşit calitatea Municipiului Cluj-Napoca de
coorganizator şi, pe cale de consecinţă, pe cea de utilizator în sensul deciziilor menţionate;
- în cadrul programului Cluj-Napoca - Capitala Europeană a Tineretului 2015,
municipalitatea a cooperat cu numeroase instituţii, asociaţii, entităţi, acest obiectiv fiind nu doar
de interes local, ci şi de interes naţional, iar la realizarea acestui obiectiv de importanţă naţională
au colaborat şi Ministerul Tineretului şi Sportului, Instituţia Prefectului, Direcţia Judeţeană de
Tineret şi Sport, Casa de Cultura a Studenţilor, reprezentanţi ai celor treizeci si şapte de organizaţii
membre ale Federaţiei A., aspect care, după cum rezultă din motivarea instanţei de apel, nu duce
la angajarea răspunderii patrimoniale a acestor entităţi faţă de UCMR - ADA;
- Federaţia A. a avut calitatea de beneficiar a unor fonduri nerambursabile pentru
organizarea festivalului X. 2015, acordate de către Municipiul Cluj-Napoca, în calitatea sa
exclusivă de finanţator (nu de organizator al evenimentului);
- Curtea de apel nu a analizat clauzele contractului de finanțare nerambursabilă încheiat
între recurentul Municipiul Cluj-Napoca și A., în special art. 16, 19 și 23 din care reiese ceea ce
părțile au convenit cu privire la obținerea autorizațiilor legale pentru îndeplinirea contractului,
inclusiv cele referitoare la respectarea drepturilor de proprietate intelectuală; recurenții susțin că
instanța de apel a încălcat prevederile art. 1280 din Codul civil;
- A. are personalitate juridică, fiind o entitate distinctă care şi-a asumat drepturi şi
obligaţii faţă de UCMR - ADA prin încheierea unui contract de autorizaţie pentru licenţă
neexclusivă;
- în calitate de unic organizator al evenimentului în litigiu, A. şi-a asumat obligaţii prin
contractul de licenţă încheiat cu UCMR -ADA, contract faţă de care, recurenţii sunt terţi;
II.2.Apărările formulate în cauză
Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca
nefondat.
II.3. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, prin raportare la actele şi
lucrările dosarului, precum şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul
declarat este fondat pentru considerentele ce urmează.
Prealabil, se impune precizarea că, deși recurenții-pârâți se prevalează de motivele de
casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din Codul de procedură civilă, unele dintre
criticile formulate se circumscriu motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din
Codul de procedură civilă, anume cele prin care se critică modalitatea de aplicare a normelor de
drept procesual referitoare la capacitatea procesuală de folosință, dar și cele ce privesc calitatea
procesuală pasivă.
Astfel, recurenții susțin că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 36 din Codul de
procedură civilă reținând în cauză calitatea procesuală pasivă și în privința Municipiului Cluj-
Napoca (în solidar cu A.), iar în ceea ce o privește pe pârâta Primăria Municipiului Cluj-Napoca,
s-a invocat nesocotirea de către curtea de apel a prevederilor art. 56 din Codul de procedură
civilă.
Având în vedere că prin decizia recurată s-a reținut calitatea procesuală pasivă a
recurentului Municipiul Cluj-Napoca și a intimatei-pârâte A., stabilindu-se răspunderea solidară a
acestora, criticile privind încălcarea prevederilor art. 36 din Codul de procedură civilă vor fi
analizate numai în ceea ce îl privește pe recurentul-pârât Municipiul Cluj.
Referitor la aplicarea dispozițiilor art. 56 din Codul de procedură civilă, prin care
recurenții susțin lipsa capacității procesuale de folosință a pârâtei Primăria Municipiului Cluj,
956
Înalta Curte constată că această excepție a fost invocată în fața primei instanțe, fiind respinsă ca
neîntemeiată prin încheierea de ședință din 22 martie 2016, prin aplicarea prevederilor art. 56
alin. (2) din Codul de procedură civilă.
Soluția pronunțată de tribunal a fost apelată doar de către reclamanta UCMR -ADA, iar
pârâții cauzei (cu referire la Municipiul Cluj-Napoca și Primăria Municipiului Cluj-Napoca) nu
au făcut uz de niciuna dintre formele de procedură puse la dispoziție de normele procedurale
(apel principal sau apel incident) pentru a deduce controlului judiciar soluționarea acestei excepții
de către prima instanță.
Contrar susținerilor recurenților-pârâți din cuprinsul răspunsului la întâmpinare depus în
recurs, dacă o excepție procesuală a fost invocată în fața primei instanțe, chiar o excepție absolută
fiind, aceasta nu poate fi repusă în discuție în fața instanțelor de control judiciar decât prin
promovarea căii de atac, după finalizarea judecării în primă instanță, împotriva actului de
procedură prin care instanța s-a pronunțat asupra acesteia (încheiere sau sentință).
O atare regulă reprezintă aplicarea particulară a dispozițiilor art. 430 alin. (1) și (4) din
Codul de procedură civilă, având în vedere că soluționarea unei excepții dobândește autoritatea
de lucru judecat provizorie încă de la data pronunțării instanței care a soluționat-o.
Partea interesată poate împiedica dobândirea autorității de lucru judecat în mod definitiv
asupra soluției date unei excepții procesuale (în cauză, excepția lipsei capacității procesuale de
folosință) prin promovarea căii de atac, astfel încât, pârâta Primăria Municipiului Cluj-Napoca
era ținută de promovarea apelului împotriva încheierii din 22.03.2016, fie apel principal, fie apel
incident, aceasta neputând invoca această pretinsă neregularitate direct în calea de atac a
recursului.
O atare soluție rezultă din dispozițiile art. 459 alin. (1) din Codul de procedură civilă care
stabilesc că atât timp cât este deschisă calea apelului, nu pot fi exercitate căile extraordinare de
atac, precum este și recursul.
O aplicare particulară a regulii anterior enunțate, aplicabilă ca normă generală în privința
tuturor căilor de atac, o reprezintă și prevederile art. 488 alin. (2) din Codul de procedură civilă,
potrivit cărora:
”(2) Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate
pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost
respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor.”
Cum respingerea excepției lipsei capacității procesuale de folosință a fost pronunțată de
prima instanță, iar nu de instanța de apel, recurenta-pârâtă nu poate invoca această neregularitate
procedurală direct prin motivele de recurs, așadar omisso medio.
Înalta Curte apreciază că recurenta-pârâtă Primăria municipiului Cluj-Napoca susține în
mod eronat prin răspunsul la întâmpinare că regimul excepțiilor absolute este de natură a-i
permite reiterarea excepției și în această etapă procesuală, întrucât dispozițiile art. 246-248 din
Codul de procedură civilă sunt străine de o astfel de concluzie.
Excepțiile procesuale absolute pot fi invocate în orice etapă a procesului, chiar și în fața
instanței de recurs, ceea ce nu însemnă că pot fi reiterate de titularul ei în fiecare etapă
procesuală, întrucât odată invocată și soluționată de instanța în fața căreia a fost invocată,
reformarea soluției date asupra acesteia, nu poate opera decât prin formularea căii de atac
împotriva actului de procedură prin care instanța s-a pronunțat asupra excepției, astfel cum s-a
arătat.
Cum excepția lipsei capacității procesuale de folosință a Primăriei municipiului Cluj-
Napoca nu a fost invocată în fața curții de apel, iar instanța de apel nici nu a fost învestită cu vreo
critică privind modalitatea de soluționare a acestei excepții de prima instanță printr-un apel
957
principal sau incident al pârâtelor interesate, curtea de apel nu avea obligația inserării unor
considerente în decizia recurată legate de acest aspect pentru a fi posibilă reținerea vreunei
încălcări a dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură civilă.
Prin urmare, criticile privind încălcarea dispozițiilor art. 56 din Codul de procedură civilă
nu pot fi primite, iar motivele de recurs susținute în baza art. 488 alin. (1) pct. 6, dar şi pe temeiul
motivului de casare de la pct. 5 din Codul de procedură civilă (potrivit calificării date de
instanţă), se vor înlătura ca nefondate.
Referitor la criticile formulate cu privire la nesocotirea prevederilor art. 36 din Codul de
procedură civilă pentru reținerea calității procesuale pasive solidare și a pârâtului Municipiul
Cluj-Napoca, alături de pârâta A., Înalta Curte apreciază că instanța de apel a încălcat normele de
procedură privind reglementarea calității procesuale pasive.
Având în vedere că, potrivit normei evocate, calitatea procesuală rezultă din identitatea
dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății, Înalta
Curte constată că această critică se impune a fi analizată nu numai pe temeiul art. 488 alin. (1) din
Codul de procedură civilă, ci și în baza art. 488 alin. (1) pct. (8), întrucât este necesară verificarea
premisei, și anume, stabilirea raportului juridic litigios și identificarea corectă a subiectelor
acestuia.
Intimata-reclamantă UCMR-ADA a chemat în judecată pe cei trei pârâți, solicitând, prin
capătul de cerere principal, obligarea acestora, în solidar, la plata remunerației restante datorate
pentru comunicarea publică a operelor muzicale în concertele din cadrul festivalului desfăşurat în
perioada 30.07.2015 - 02.08.2015, pe Stadionul Cluj Arena din Cluj-Napoca, precum și la plata
penalităților de întârziere; cererea are și alte capete de cerere accesorii.
Deși prima instanță a reținut în cauză doar calitatea procesuală pasivă a intimatei-pârâte
A. Cluj-Napoca, curtea de apel, din analiza probelor cauzei și în aplicarea prevederilor art. 2 alin.
(2) din Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 189/2010, a reținut calitatea Municipiului
Cluj-Napoca de coorganizator al evenimentului, alături de A., prin urmare, calitatea de utilizator
de opere muzicale, dispunând obligarea acestora, în solidar, la plata remunerațiilor restante și a
penalităților de întârziere către intimata-reclamantă, organismul de gestiune colectivă ce are
calitatea de colector al acestor remunerații în temeiul gestiunii colective obligatorii.
Înalta Curte apreciază că această dezlegare se fundamentează pe o greșită determinare a
subiectelor raportului juridic de drept material dedus judecății.
Astfel, intimata-reclamantă a solicitat obligarea pârâtelor în solidar la plata obligațiilor
restante, constând în remunerațiile datorate pentru comunicarea publică de opere muzicale în
concertele derulate în cadrul festivalului în perioada 30.07.2015 - 02.08.2015, remunerații
determinate potrivit criteriilor stabilite prin Decizia ORDA nr. 189/2010, publicată în Monitorul
Oficial, Partea I, nr. 314 din 13.05.2010, astfel cum a fost modificată, în parte, prin Decizia
ORDA nr. 203/2011, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 420 din 16.06.2011.
Prin decizia menționată, a fost publicată forma finală a Metodologiei privind
remunerațiile pentru comunicarea publică a operelor muzicale în concerte, spectacole ori
manifestări artistice, aceasta fiind adoptată în baza dispozițiilor legale, pentru organizarea
colectării de la utilizatori de către organismul de gestiune colectivă, în baza gestiunii colective
obligatorii, a drepturilor patrimoniale ale autorilor de opere muzicale.
Dispozițiile art. 2 și 3 din această Metodologie prevăd astfel:
Art. 2: ”(1) Este utilizator, în sensul prezentei metodologii, oricare persoană juridică sau
fizică autorizată care organizează concerte, spectacole sau manifestări artistice în cadrul cărora
sunt utilizate opere muzicale.

958
 (2) În cazul în care activitățile de organizare a unui concert, spectacol ori a unei
manifestări artistice se realizează de două sau mai multe persoane, acestea răspund solidar pentru
îndeplinirea obligațiilor prevăzute de prezenta metodologie.”
Art. 3: ”Utilizatorii au obligația să solicite organismului de gestiune colectivă încheierea
autorizației licență neexclusivă cu cel puțin 10 zile înainte de data la care urmează a avea loc
concertul, spectacolul ori manifestarea artistică.”
Înalta Curte constată că, potrivit situației de fapt reținute de instanțele de fond, intimata-
reclamantă, în motivele cererii de chemare în judecată, s-a întemeiat pe răspunderea contractuală,
întrucât pentru organizarea festivalului, derulat în intervalul 30.07.2015 – 02.08.2015, a eliberat
intimatei-pârâte A. autorizația licență neexclusivă pentru comunicarea publică a operelor în
concerte, spectacole ori manifestări artistice nr. S 0000105/24.07.2015, corespunzător acestui
eveniment muzical.
Drept urmare, reclamanta nu a chemat în judecată pe pârâte în temeiul răspunderii civile
delictuale, prin invocarea dispozițiilor art. 139 din Legea nr. 8/1996, imputându-le nerespectarea
dispozițiilor legale de a comunica public opere muzicale numai în baza în baza unei autorizații
licență neexclusivă, astfel cum prevede art. 130 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996 și art. 1 din
Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 189/2010, modificată prin Decizia nr. 203/2011.
Or, în prezența răspunderii contractuale (excepția) nu poate fi antrenată răspunderea civilă
delictuală (regula).
În acest sens sunt și prevederile art. 1350 alin. (3) din Codul civil: ”Dacă prin lege nu se
prevede altfel, niciuna dintre părți nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale
pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile.”
Or, Legea nr. 8/1996 nu conține posibilitatea unei astfel de opțiuni pentru părțile
contractante, actul normativ special în materie neînțelegând să deroge de la regimul juridic de
drept comun al raportului dintre răspunderea civilă contractuală și răspunderea civilă delictuală.
Mai mult decât atât, Înalta Curte constată că instanța de apel nu a demonstrat mecanismul
legal prin care se poate antrena răspunderea solidară a unor pârâți, în condițiile în care unul dintre
ei este parte contractantă (A.), iar celălalt nu, sau în condițiile în care cauza raportului juridic
obligațional dedus judecății nu este reprezentată de răspunderea civilă delictuală, tip de
răspundere în care regula aplicabilă pentru repararea prejudiciului este solidaritatea, potrivit art.
1382 din Codul civil.
De asemenea, Înalta Curte apreciază, astfel cum corect susține recurentul-pârât
Municipiul Cluj-Napoca, că instanța de apel a ignorat dispozițiile art. 1280 Cod civil referitoare
la relativitatea efectelor contractului, în ceea ce privește autorizaţia licenţă neexclusivă, în
condiţiile în care pretinde îndeplinirea obligaţiilor de plată a remuneraţiilor datorate cu titlu de
drepturi patrimoniale de autor nu numai de la partea cocontractantă (A.), ci şi de la terţi faţă de
acest contract, respectiv recurenţii din cauză.
Pe de altă parte, se constată că recurentul-pârât a invocat prevederile art. 16, 19 și 23 din
Capitolul VIII al contractului de finanțare nerambursabilă nr. 443167/424/8.12.2014, încheiat
între A. și Municipiul Cluj-Napoca pentru a învedera curții de apel modalitatea în care a convenit
cu intimata-pârâtă-A. îndeplinirea unor obligații legale, inclusiv partea contractantă care și-a
asumat derularea demersurilor pentru obținerea aprobărilor, avizelor sau a licențelor necesare
realizării contractului.
Or, din acest punct de vedere, se constată că instanța de apel a înlăturat apărările pârâtului
Municipiul Cluj ținând de invocarea clauzelor contractuale, concluzionând că, indiferent care este
conținutul respectivelor clauze, acestea privesc obligațiile stabilite între părțile respectivului

959
contract și nu pot fi opuse apelantei UCMR-ADA, care are dreptul de a se îndrepta împotriva
oricărui sau a tuturor organizatorilor spectacolului.
În acest context, Înalta Curte reţine că instanţa de apel în mod nelegal a făcut referire la
principiul relativităţii efectelor contractului, apărarea pârâtului fiind circumscrisă însă noţiunii de
opozabilitate a efectelor contractului.
Dispozițiilor art. 1281 din Codul civil stabilesc astfel:
”Contractul este opozabil terților, care nu pot aduce atingere drepturilor și obligațiilor
născute din contract. Terții se pot prevala de efectele contractului, însă fără a avea dreptul de a
cere executarea lui, cu excepția cazurilor prevăzute de lege.”
Ca atare, potrivit art. 1280 și 1281 din Codul civil, contractul de finanțare nerambursabilă
nr. 443167/424/2014 pentru părțile contractante reprezintă un act juridic (a dat naștere la drepturi
și obligații pentru acestea), iar pentru terți, precum intimata-reclamantă UCMR - ADA, apare
drept o realitate socială, un fapt juridic, față de care aceștia se raportează în conformitate cu
rigorile principiului relativității efectelor contractului.
Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte reține că în cauză sunt întrunite
cerințele cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din Codul de procedură
civilă.
Drept urmare, în aplicarea dispozițiilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (2) din Codul de
procedură civilă, a fost admis recursul declarat de pârâții Municipiul Cluj-Napoca și Primăria
Municipiului Cluj – Napoca, decizia recurată a fost casată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la
aceeași instanță de apel.

37. Recurs. Motive de recurs invocate omisso medio. Sancțiunea aplicabilă

C.proc.civ., art. 432, art. 459 alin. (1)-(2), art. 483 alin. (1), (3),
art. 488 alin. (2), art. 489 alin. (2)

Interpretarea legii nu permite instanţei de recurs o soluţionare a recursului segmentată pe

motive, ci presupune admiterea, respingerea sau anularea recursului în raport cu ansamblul
motivelor invocate şi analizate exhaustiv.
În cazul în care toate motivele recursului sunt invocate omisso medio, sancțiunea incidentă
nu poate fi echivalentă celei aplicabile atunci când recursul însuși este exercitat omisso medio,
neputând conduce, așadar, la inadmisibilitatea recursului.
Deşi interdicţia invocării motivelor de casare omisso medio are la bază un raționament
consecvent celui prefigurat de art. 459 alin. (1) C.proc.civ., încălcarea ei va fi sancţionată de lege
diferit, prin mecanismul nulităţii, atras de această dată de efectuarea actului de procedură -
motivarea recursului - cu neîndeplinirea condiţiilor sale intrinseci, privitoare la conţinutul său
evaluat juridic.
În acest sens, dispoziţiile art. 489 alin. (2) C.proc.civ. stabilesc că recursul este nul în cazul
în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C.proc.civ.,
text care include două condiţii cumulative: motivele să fie încadrate şi să corespundă motivelor de
casare prevăzute de lege şi să poată fi primite, adică să nu fie invocate omisso medio.
Prin urmare, în cazul invocării motivelor de recurs cu încălcarea prevederilor art. 488 alin.
(2) și art. 489 alin. (2) C.proc.civ., sancțiunea incidentă este nulitatea recursului.

960
I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 733 din 24 martie 2021

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamţ la data de 13.03.2018, reclamanta

S.C. A. S.R.L., aflată în insolvenţă, a solicitat obligarea pârâtei S.C. B. S.A. la plata sumelor de
447.081,81 lei, din care 437.298,05 lei cu titlu de penalităţi de întârziere aferente etapei de livrare
a produselor ce au format obiectul contractului de manufacturare echipamente nr.
C1105/14.11.2014, iar suma de 9.783,76 lei cu titlu de cheltuieli efectuate cu personalul care a
trebuit să urmărească şi să recepţioneze lucrările de remediere efectuate de pârâtă. A mai
solicitat, de asemenea, obligarea pârâtei la plata sumei de 44.839,59 lei, cu titlu de dobândă
legală remuneratorie aplicată asupra sumei de 565.872,54 lei, sumă executată abuziv de către
pârâtă.
Răspunderea solicitată s-a întemeiat pe executarea defectuoasă a contractului de
manufacturare echipamente nr. C1105, modificat prin actul adițional nr. 3 încheiat de părţi şi pe
executarea nelegală a unui bilet la ordin de către pârâtă, executare anulată.
În drept, a invocat dispoziţiile art. 1350 şi urm., art. 1530, art. 1536, art. 1539 C. civ.,
O.G. nr. 13/2011.
Prin sentinţa civilă 1049/5.12.2018, pronunţată de Tribunalul Neamţ în dosarul
x/103/2018, a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., a fost
obligată pârâta să plătească reclamantei sumele de 437.298,05 lei, reprezentând penalităţi de
întârziere contractuale, 9.783,76 lei, reprezentând contravaloarea cheltuielilor efectuate cu
personalul, precum şi dobânda legală remuneratorie eferentă sumei de 565.872,54 lei, pentru
intervalul 27.11.20
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta, apel prin care s-au contestat existenţa şi
întinderea penalităţilor de întârziere aplicate în executarea contractului, susținând că nu s-a făcut
dovada pasivității culpabile a S.C. B. S.A. în legătură cu solicitările de remediere a deficiențelor
constatate. A fost contestată obligaţia de plată a sumei de 9.783,76 lei, reprezentând
contravaloarea cheltuielilor efectuate cu personalul angajat în vederea remedierii defecţiunii
constatate, întrucât obligaţia de punere în funcţiune a echipamentului aparţinea intimatului-
reclamant, contractul încheiat între părţi fiind de manufacturare şi obligaţia de plată a dobânzii
legale aferente sumei de 565.872,54 lei încasată de apelantă prin introducerea la plată a biletului
la ordin, cu referire la care s-a dispus întoarcerea executării.
Apelul a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 439 din 31 mai 2019, pronunțată de
Curtea de Apel Bacău, Secţia I civilă. A fost obligată apelanta la plata către intimată a sumei de
2.375 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva deciziei din apel, S.C. B. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea acesteia şi
trimiterea cauzei pentru o nouă judecată instanţei de apel.
În motivarea recursului, după prezentarea evoluţiei litigiului în etapele procesuale de fond,
recurenta a susţinut că decizia atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de
drept material; a invocat, astfel, motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.
Concretizând, a arătat că instanţa de apel a încălcat şi a aplicat greşit dispoziţiile art. 1.855
C.civ., art. 1.851 şi urm. C.civ., coroborate cu prevederile Normelor de aplicare a Legii 82/1991 -
Ordinul nr. 3.512 din 27 noiembrie 2008 emis de Ministerul Economiei şi Finanţelor, precum şi ale
art. 430 alin. (2) şi art. 431 alin. (2) C.proc.civ.
A susţinut recurenta că instanţa de prim control judiciar, însuşindu-şi parte din considerentele
tribunalului, a apreciat contractul de manufacturare echipamente nr. CI 105/14.11.2014 încheiat
între părţi ca fiind unul de vânzare, astfel cum a fost denumit de părţi, însă contractul în discuţie este

961
unul de antrepriză, iar nu de vânzare, astfel că sunt aplicabile dispoziţiile art. 1.266, art. 1.852 şi art.
1.855 C.civ..
În acest sens, a redat articole din contractul încheiat dintre părţi, care în opinia sa îi relevă
natura de contract de antrepriză şi a subliniat că, în speţă, S.C. B. S.A. este subantreprenor al
antreprenorului S.C. A. S.R.L. pentru beneficiarul C., fiind aplicabile dispoziţiile art. 1.852 C.civ.,
potrivit căruia, în raporturile cu beneficiarul, antreprenorul răspunde pentru fapta subantreprenorului
la fel ca pentru propria sa faptă, dar şi ale art. 1.862 C.civ., conform cărora, de îndată ce a primit
comunicarea prin care antreprenorul îl înştiinţează că lucrarea este finalizată, beneficiarul are
obligaţia ca, într-un termen rezonabil potrivit naturii lucrării şi uzanţelor din domeniu, să o verifice
şi, dacă aceasta corespunde condiţiilor stabilite prin contract, să o recepţioneze, precum şi, atunci
când este cazul, să o ridice. Or, în cauză beneficiarul a efectuat şi a confirmat recepţia prin adresa nr.
302 din 8 octombrie 2018, din care rezultă că bunurile ar fi fost recepţionate la 31 martie 2015.
A subliniat recurenta că recepţia efectuată de C. la 31 martie 2015 este rezultatul aplicării
Ordinului nr. 3.512 din 27 noiembrie 2008, emis de Ministerul Economiei şi Finanţelor, care
prevede două etape distincte în recepţia unor investiţii, respectiv recepţia provizorie şi recepţia
finală.
La 31 martie 2015 C. a efectuat recepţia provizorie, fără a preciza în procesul-verbal că
datele de punere în funcţiune (2017) se datorează exclusiv S.C. A. S.R.L., care ar fi putut să se
îndrepte împotriva subantreprenorilor săi pentru întârzieri ale furniturilor contractate.
Potrivit recurentei, atât timp cât, ulterior efectuării recepţiei provizorii, a executat pe riscul
său echipamentele, devin incidente, în ceea ce priveşte procesele-verbale şi diligenţele părţilor
contractului ulterioare datelor de 20 şi 22 mai 2015, dispoziţiile art. 1.863 C.civ., care reglementează
garanţia contra viciilor şi pentru calităţile convenite, iar nu cele vizând întârzierea în furnizare a
echipamentelor,
Aşa fiind, a arătat că cele reţinute de instanţa de apel, în sensul că „ulterior încheierii
proceselor-verbale din 20 şi 22.05.2015 reclamanta a încunoştinţat pârâta cu privire la neîndeplinirea
integrală a obligaţiilor sale privind predarea tuturor documentelor, dar şi cu privire la descoperirea
unor noi vicii aparente ale bunurilor livrate, astfel cum rezultă din adresele nr. 1361/10.06.2015,
2450/12.11.2015,2427/10.11.2015 şi planşele foto ataşate”, nu puteau conduce spre reţinerea unei
întârzieri în livrare, ci spre activarea garanţiilor instituite prin contractul de manufacturare.
A susţinut recurenta că obligarea sa la plata penalităţilor de întârziere, ca efect al respingerii
apelului său, este rezultatul încălcării de către curtea de apel a dispoziţiilor art. 1.855 C.civ. şi ale art.
1.851 şi urm. C.civ., coroborate cu prevederile Normelor de aplicare a Legii 82/1991 - Ordinul nr.
3.512 din 27 noiembrie 2008, emis de Ministerul Economiei şi Finanţelor.
O altă critică formulată de recurentă vizează aplicarea greşită a art. 430 alin. (2) şi a art. 431
alin. (2) C.proc.civ.
A arătat autoarea căii de atac că instanţa de apel a reţinut în mod eronat că „neîndeplinirea
obligaţiei de livrare a echipamentelor fără obiecţiuni a fost reţinută cu putere de lucru judecat în
sentinţa civilă 1596/14.03.2016 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, definitivă prin decizia civilă
nr. 135/22.03.2017 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, constatări care nu mai pot fi puse
în discuţie în prezenta cauză, faţă de dispoziţiile art. 431 alin. (2) C.proc.civ.”
În acest sens, a redat prevederile art. 6, art. 9.4 şi art. 12 din contractul de manufacturare
echipamente şi a subliniat că efectul pozitiv reţinut de Curtea de Apel Bacău priveşte condiţiile
contractuale care determină plata sumei de 156.016,80 euro, stabilită ca tranşă ultimă de plată, şi nu
recepţia cantitativă şi parţial calitativă, provizorie, prevăzută de art. 1.862 C.civ., coroborat cu
prevederile Ordinului nr. 3.512 din 27 noiembrie 2008, emis de Ministerul Economiei şi Finanţelor.

962
 În cauză s-a efectuat procedura de filtrare a recursului, fiind întocmit raportul asupra
admisibilităţii acestuia în principiu, prin care s-a subliniat că motivele de recurs sunt invocate omisso
medio şi, prin urmare, acestea nu pot fi primite, în considerarea dispoziţiilor art. 488 alin. (2)
C.proc.civ.
Raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părţilor, iar la
25.11.2020 recursul a fost admis în principiu, fiind stabilit termen pentru dezbateri.
Împotriva recursului intimata a formulat la dosar întâmpinare prin care a invocat excepţia
inadmisibilității recursului, motivată de împrejurarea că toate motivele acestuia au fost invocate
omisso medio.
După citarea părţilor, excepţia a fost pusă în dezbatere, instanța de recurs solicitând
părților să pună concluzii asupra sancţiunii incidente în situaţia sesizată, a invocării motivelor de
casare cu încălcarea dispozițiilor art. 489 alin. (2) C.proc.civ.
Deliberând asupra excepţiei, Înalta Curte a arătat că se impune, premergător evaluării ei,
identificarea motivelor de casare sesizate de recurentă prin memoriul de recurs.
Astfel, constată că au fost invocate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8
C.proc.civ., referitoare la calificarea greșită, în fața instanțelor de fond, a naturii şi obiectului
contractului dintre părţi, cu consecinţa aplicării unor dispoziții legale neincidente la situația juridică
care corespunde naturii juridice reale a convenției, în acest sens recurenta subliniind în detaliu care
trebuie să fie dinamica contractului.
Sub acelaşi temei, recurenta a susţinut că în apel au fost valorificate greşit efectele lucrului
judecat anterior, opus prin sentinţa prin care a fost soluționată contestația la executare, proces
desfășurat anterior între aceleași părţi.
S-a arătat, astfel, că prin sentinţa civilă nr. 1596/14.03.2016, definitivă prin decizia civilă nr.
1135/22.03.2017 pronunțată de Tribunalul București, Secţia a VI-a civilă, s-au delegat chestiuni care
nu mai putea fi contrazise prin hotărâri judecătorești ulterioare.
Se susţine că acest lucru a determinat ignorarea efectului pozitiv al lucrului judecat de
instanţa de apel, în condiţiile în care acesta îşi avea originea în examinarea condiţiilor contractuale
care stabileau plata ultimei tranşe, fiind ignorate dispozițiile art. 1862 C.civ., coroborate cu Normele
de aplicare a Legii nr. 82/1991 şi normele cuprinse în Ordinul nr. 3.512 din 27 noiembrie 2008, emis
de Ministerul Economiei şi Finanţelor Publice; s-a subliniat că pentru valorificarea dreptului litigios
reclamanta avea la îndemână alte căi procesuale.
Aceste motive de recurs sunt invocate, într-adevăr, omisso medio, din verificările proprii
Înalta Curte constatând că aceste aspecte nu au fost sesizate în apel, cale devolutivă de atac prin care
instanța a examinat cauza sub toate aspectele, printr-o nouă judecată asupra fondului, statuând
asupra cauzei atât în fapt, cât şi în drept în limita criticilor formulate de apelantă. În măsura în care
instanța de apel a respins apelul pârâtei prin decizia atacată cu acest recurs pe baza criticilor
formulate împotriva sentinței, care nu au vizat aspectele sesizate prin recurs şi nici nu şi-a întemeiat
decizia pe aspecte nou sesizate din oficiu, rezultă că nu a existat nicio împiedicare de natură
procesuală pentru ca pârâta să poată sesiza în apel toate aspectele supuse examinării prin memoriul
de recurs.
Înalta Curte mai arată şi că, deşi art. 432 C.proc.civ. permite invocarea autorității de lucru
judecat chiar direct în recurs, premisa de fapt a dispoziției legale este aceea de ignorare a efectelor
absolute pe care lucrul judecat o opune în fazele anterioare ale procesului, iar nu modalitatea de
valorificare a efectului pozitiv al lucrului anterior judecat realizată încă de prima instanță într-o
modalitate rămasă necriticată prin apel.
În concluzie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că toate motivele de casare opuse
S.C. B. S.A. sunt invocate pentru prima dată în faţa instanţei de recurs, deşi ele puteau fi invocate
963
pe calea apelului ori în cursul judecării apelului, sancțiunea prefigurată de lege fiind aceea că,
potrivit art. 488 alin. (2) C.proc.civ., ele nu pot fi primite de instanţa care judecă recursul.
Cu privire la efectele acestei dispoziții, în situația particulară în care toate motivele de recurs
au fost invocate omisso medio, având în vedere că această chestiune a fost sesizată de intimată prin
mijlocirea excepţiei de inadmisibilitate, iar Înalta Curte a cerut părţii să facă un examen al sancţiunii
incidente din perspectiva instituţiei nulităţii, hotărârea Curţii va fi motivată în considerentele care
urmează.
Recursul, în condiţiile art. 483 alin. (1) şi (3) C.proc.civ., urmăreşte să supună Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de
drept aplicabile şi este, alături de contestaţia în anulare şi revizuirea, o cale extraordinară de atac.
Dată fiind natura caracterului lor extraordinar, în materia acestor căi de atac legiuitorul a
stabilit reguli exclusive de admisibilitate, circumscrise fie la natura hotărârilor supuse acestor căi de
atac, fie la categoria motivelor care pot fi formulate în aceste materii ori la modul în care ele pot fi
invocate, specific reglementate, de regulă, sub sancţiunea inadmisibilităţii.
În mod particular, în materia recursului, prin dispoziţiile art. 459 alin. (1) şi (2) C.proc.civ.,
legiuitorul a statuat că nu poate fi exercitat recursul dacă, fiind susceptibilă de apel, hotărârea nu a
fost atacată cu apel; cu alte cuvinte, recursul nu poate fi exercitat omisso medio.
În ceea ce priveşte hotărârea recurată, condiţiile enunţate sunt îndeplinite, şi, în acord cu
dispoziţiile legale arătate, recursul este admisibil, întrucât apelul a fost exercitat, iar obiectul căii de
atac este reprezentat de însăși decizia dată în apel.
În egală măsură, exercitarea recursului, în general dar şi în cazul analizat, se află la
congruenţa a două principii procesuale, acela al legalității căii de atac şi cel al ordinii de exercitare,
statuate în art. 457 şi art. 459 C.proc.civ.
Prin urmare, dincolo de admisibilitate, exercitarea recursului este condiţionată de reguli
intrinseci care, fără a fi exclusive, cu referire la speţă, privesc categoria motivelor de recurs şi modul
în care acestea pot fi invocate.
Astfel, în privinţa motivelor de recurs, legiuitorul impune o dublă condiţie: pe de o parte ca
motivele să fie încadrate în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) C.proc.civ., iar pe de
altă parte ca ele să nu fi putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, dacă
au fost invocate în termen, să fi fost respinse sau instanţa de apel să fi omis analizarea lor, conform
art. 488 alin. (2) C.proc.civ - adică motivele de recurs să nu fie invocate omisso medio.
Se mai cuvine subliniat că din această dublă condiţionare rezultă cu pregnanţă că motivele de
recurs au caracter legal şi sunt instituite prin dispoziții procedurale speciale, de strictă interpretare,
ce nu pot fi extinse prin analogie la situații ce nu au fost avute în vedere la legiferare.
Cu privire la cea din urmă condiţie, legiuitorul impune ca motivele invocate cu încălcarea ei,
în mod particular să „nu fie primite”; în alte cuvinte, motivele de casare nu pot fi primite ca atare şi
evaluate de instanţa de recurs dacă ele nu au fost invocate pe calea apelului, deşi puteau fi invocate,
ori instanţa de apel nu le-a examinat ori le-a respins, acreditând, la un prim nivel de evaluare,
inadmisibilitatea acestora. Această „neprimire” a motivelor de recurs invocate omisso medio derivă
în concret dintr-o decădere a părţii din dreptul invocării lor, întrucât acestea nu au fost invocate în
apel, deşi puteau fi invocate, ceea ce le imprimă, în realitate, o nulitate - ca efect al ignorării
regimului lor legal.
Cu toate acestea, interpretarea legii nu permite instanţei de recurs o soluţionare a recursului
segmentată pe motive, ci presupune admiterea, respingerea sau anularea recursului în raport cu
ansamblul motivelor invocate şi analizate exhaustiv, de aceea, chiar în ipoteza în care toate motivele
recursului sunt invocate omisso medio, sancțiunea incidentă nu poate fi echivalentă celei aplicabile

964
atunci când recursul însuși este exercitat omisso medio, așadar nu poate conduce la inadmisibilitatea
recursului.
Deşi interdicţia invocării motivelor de casare omisso medio are la bază un raționament
consecvent celui prefigurat de art. 459 alin. (1) C.proc.civ., încălcarea ei va fi sancţionată de lege
diferit, prin mecanismul nulităţii, atras de această dată de efectuarea actului de procedură - motivarea
recursului - cu neîndeplinirea condiţiilor sale intrinseci, privitoare la conţinutul său evaluat juridic.
În acest sens, dispoziţiile art. 489 alin. (2) C.proc.civ. stabilesc că recursul este nul în cazul
în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C.proc.civ.,
text care include două condiţii cumulative: motivele să fie încadrate şi să corespundă motivelor de
casare prevăzute de lege şi să poată fi primite, adică să nu fie invocate omisso medio.
Or, aşa cum s-a constatat în debutul considerentelor acestei decizii, toate motivele de recurs
au fost invocate de recurenta S.C. B. S.A. cu încălcarea dispoziţiilor legale, în condiţiile art. 488
alin. (2) C.proc.civ. şi, în conformitate cu art. 489 alin. (2) C.proc.civ., sancțiunea incidentă este în
acest caz nulitatea recursului.
Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 496 C.proc.civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a
pronunțat în cauză o decizie de anulare a recursului, hotărâre care înglobează respingerea cererii
accesorii vizând plata cheltuielilor de judecată efectuate corespunzător de recurentă şi, conform art.
453 alin. (1) C.proc.civ., a admis cererea intimatei de acordare a acestor cheltuieli efectuate în
recurs, potrivit dovezilor administrate cu privire la acestea.

38. Cerere de recurs transmisă prin e-mail. Lipsa semnăturii. Anularea recursului

C.proc.civ., art. 486 alin. (1) lit. e), alin. (2)

În situaţia în care o parte înţelege să transmită instanţei cereri în format electronic, este
necesară existenţa semnăturii scanate a semnatarului, având în vedere dispoziţiile speciale
prevăzute de Legea nr. 455/2001, act normativ care stabileşte regimul juridic al semnăturii
electronice şi al înscrisurilor în formă electronică, precum şi condiţiile furnizării de servicii de
certificare a semnăturilor electronice.
În asemenea cazuri, semnătura digitală conectează identitatea electronică a semnatarului
cu documentul digital, neputând fi copiată de pe un document digital pe altul, fapt ce conferă
documentului autenticitate (atestă faptul că documentul aparţine persoanei semnatare, iar
autorul documentului nu îşi poate declina răspunderea pentru conţinutul documentului cu
semnătură electronică valida).
Astfel fiind, partea recurentă avea posibilitatea, fie de a transmite prin e-mail cererea de
recurs, care să aibă atașată o semnătură electronică validă, în condiţiile legii speciale anterior
menţionate, fie avea posibilitatea de a expedia prin poştă un exemplar al cererii formulate, care
să poarte semnătura sa olografă. În lipsa semnăturii părţii, o atare cerere, privată de unul dintre
elementele necesare și esențiale pentru asigurarea unei minime discipline procesuale, nu poate
determina o legală învestire a instanţei de judecată.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 1113 din 20 mai 2021

965
 Prin decizia civilă nr. 40 din 27.01.2021 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti - Secţia I
civilă a fost respinsă cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, formulată de
recurenta-intervenientă A.
A fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, formulată de
recurenta-intervenientă A.
A fost respins, ca inadmisibil, recursul declarat de intervenienta A. împotriva deciziei
civile nr. 3543 din 18.09.2019 pronunţată de Tribunalul Argeş.
Împotriva acestei hotărâri, în ceea ce priveşte soluţia de respingere a cererii de sesizare a
Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 7 din Legea nr.
76/2012, petenta A. a declarat recurs, cererea de recurs fiind transmisă prin e-mail la 29.01.2021.
Învestită cu soluţionarea recursului la 17 martie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
având în vedere dispoziţiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi
funcţionarea Curţii Constituţionale, a stabilit termen de judecată pentru soluţionarea recursului la
20 mai 2021, cu citarea părţilor, în şedinţă publică.
Examinând cererea de recurs în raport de excepţia nulităţii pentru nesemnarea
recursului, a cărei analiză este prioritară excepţiei nulităţii pentru neîncadrarea criticilor în
motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C.pr.civ., în considerarea prevederilor art.
248 alin. (1) şi alin. (2) C.pr.civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Conform dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. e) C.pr.civ., cererea de recurs va cuprinde
semnătura părţii sau a mandatarului părţii în cazul prevăzut la art. 13 alin. (2), a avocatului
sau, după caz, a consilierului juridic.
Alin. (2) al aceluiaşi text de lege dispune că menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-
e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii.
În cauza de faţă, se constată că, deşi recurenta-petentă A. a fost citată cu menţiunea ca în
termen de 10 zile de la primirea comunicării să procedeze la semnarea cererii de recurs sau să
depună la dosar un exemplar semnat al cererii, sub sancţiunea nulităţii, partea nu s-a conformat
obligaţiei dispuse de instanţă. Menţiunea ce cuprindea dispoziţia instanţei de semnare a cererii de
recurs, a fost comunicată recurentei-petente A. la 31.03.2021, astfel cum rezultă din procesul-
verbal de înmânare existent la dosarul de recurs.
Se reţine că, în situaţia în care o parte înţelege să transmită instanţei cereri în format
electronic, este necesară existenţa semnăturii scanate a semnatarului, având în vedere dispoziţiile
speciale prevăzute de Legea nr. 455/2001, act normativ care stabileşte regimul juridic al
semnăturii electronice şi al înscrisurilor în formă electronică, precum şi condiţiile furnizării de
servicii de certificare a semnăturilor electronice. Semnătura electronică reprezintă date în formă
electronică care sunt ataşate sau logic asociate cu alte date în formă electronică şi care servesc ca
metodă de identificare.
În asemenea cazuri precum cel din speţa dedusă judecăţii, în care cererile sunt adresate
instanţelor în format electronic, semnătura digitală conectează identitatea electronică a
semnatarului cu documentul digital, neputând fi copiată de pe un document digital pe altul, fapt
ce conferă documentului autenticitate (atestă faptul că documentul aparţine persoanei semnatare,
iar autorul documentului nu îşi poate declina răspunderea pentru conţinutul documentului cu
semnătură electronică valida).
Practic, semnătura electronică (digitală) validă oferă instanţei o garanţie a faptului că
mesajul sau documentul digital este creat de către persoana care l-a semnat, iar conţinutul
mesajului sau documentului digital nu a fost modificat de la data emiterii acestuia.
Aşadar, pentru a se conforma dispoziţiilor instanţei de judecată, recurenta-petentă avea
posibilitatea, fie de a transmite prin e-mail cererea de recurs, e-mail care să aibă atașată o
966
semnătură electronică validă, în condiţiile legii speciale anterior menţionate, fie avea posibilitatea
de a expedia prin poştă un exemplar al cererii formulate, care să poarte semnătura sa olografă.
În lipsa semnăturii părţii, o atare cerere, privată de unul dintre elementele necesare și
esențiale pentru asigurarea unei minime discipline procesuale, nu poate determina o legală
învestire a instanţei de judecată.
Având în vedere normele procesuale stabilite de legiuitor, care statuează condițiile în care
poate fi formulată orice cerere adresată instanţei, constatând lipsa semnăturii părţii, cum
recurenta-petentă nu s-a conformat dispoziţiilor instanţei de judecată de a semna memoriul de
recurs, Înalta Curte a aplicat sancţiunea expres prevăzută de dispoziţiile art. 486 alin. (3)
C.pr.civ., respectiv anularea cererii de recurs.

39. Recurs îndreptat împotriva considerentelor hotărârii. Condiţia încadrării criticilor în

cazurile prevăzute de art. 488 alin. (1) din Codul de procedură civilă

C.proc.civ., art. 461, art. 488 alin. (1) pct. 6, pct. 8

Chiar dacă este admisibilă calea de atac împotriva considerentelor unei hotărâri, pe
temeiul art. 461 alin. (2) C.proc.civ., şi în ipoteza în care motivarea hotărârii cuprinde constatări
de fapt ce prejudiciază partea, atare îndreptățire nu echivalează cu o derogare de la dispoziţiile
art. 488 alin.(1) C.proc.civ. în privinţa motivelor de casare, fiind necesar ca recursul împotriva
considerentelor să conţină doar critici de nelegalitate, susceptibile de a fi încadrate în vreunul
dintre cazurile expres şi limitativ prevăzute de art.488 alin. (1) C.proc.civ.
Drept urmare, pe acest temei, este inadmisibilă critica de netemeinicie prin care se tinde
la reaprecierea probelor administrate şi stabilirea unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută de
către instanţa de apel prin considerentele a căror înlăturare se preconizează.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 911 din 20 aprilie 2021

I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 25.05.2018,
reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Muzeul Ţăranului Român, solicitând să se
constate inexistenţa dreptului de autor al pârâtului asupra operei imagine alb-negru reprezentând
doi ţărani, executată de fotograful B., cu cheltuieli de judecată.
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă
Prin sentinţa nr. 2212 din 5.12.2018, Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a civilă a admis
acţiunea și a constatat inexistenţa dreptului de autor al pârâtului asupra operei fotografice a
fotografului B., reprezentând doi ţărani imagine alb-negru.
3. Hotărârea pronunţată în apel
Prin decizia nr. 59 din 15.01.2020, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a
respins ca nefondat apelul declarat de către pârât împotriva sentinţei menţionate.
4. Calea de atac formulată în cauză
Împotriva considerentelor deciziei nr. 59/2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti -
Secţia a IV-a civilă, a declarat recurs reclamantul.

967
 Invocând incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 6 şi 8 C.proc.civ., recurentul-
reclamant a solicitat înlăturarea considerentelor care îl prejudiciază, înlocuirea acestora cu
considerentele instanţei de recurs şi menţinerea soluţiei cuprinse în dispozitivul hotărârii atacate.
A arătat că este prejudiciat de următoarele considerente: „în cauză este incontestabil că,
în prezent, proprietatea asupra suportului material aparţine apelantului Muzeul Ţăranului Român,
care afirmă pertinent că l-a achiziţionat de la fiica lui B.; în tot cazul, prezumţia nu poate fi decât
de achiziţie licită, iar posesia generează o prezumţie de proprietate. (...) Desigur, titularul
dreptului de proprietate privată asupra suportului poate conferi în mod licit un drept de folosire
asupra operei (...). Curtea apreciază (...), pe de o parte, că cesiunea respectivă nu a fost încheiată
în scop ilicit (Muzeul având, probabil, la data respectivă reprezentarea că este titularul unui drept
de autor), iar pe de altă parte, că această cesiune se aseamănă prin efectele sale pur obligaţionale
(inter partes) cu o vânzare a lucrului altuia (cf. art. 1683 C.civ.)”.
Invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ.,
recurentul-reclamant a susţinut contrarietatea considerentelor instanţei de apel, impunându-se
înlăturarea acelora potrivit cărora „titularul dreptului de proprietate privată asupra suportului
poate conferi în mod licit un drept de folosire asupra operei”.
Prin decizia recurată, s-a reţinut că toate actele de utilizare care fac obiectul autorizării
titularului dreptului de autor, atât timp cât protecţia prin drept de autor este în fiinţă, devin libere
din momentul încetării protecţiei.
Considerentele expuse sunt temeinice şi legale, în acord cu dispoziţiile din Legea asupra
proprietăţii literare şi artistice din 1923, potrivit cărora, din momentul încetării protecţiei, opera
fotografică este căzută în domeniul public şi nu mai formează obiectul unui drept privat, de
natură a conferi exclusivitatea utilizării titularului dreptului de autor, ci poate fi folosită de orice
persoană interesată (prin reproducere, comunicare publică etc.).
Pe de altă parte, însă, instanţa de apel a reţinut următoarele considerente contradictorii
celor expuse anterior: „Desigur, titularul dreptului de proprietate privată asupra suportului poate
conferi în mod licit un drept de folosire asupra operei”.
Or, legislaţia referitoare la drepturile de autor nu recunoaşte, în niciun fel, în beneficiul
pretinsului titular al dreptului de proprietate privată asupra suportului material, drepturi
patrimoniale de autor peste termenul de protecţie, prin urmare nici dreptul de a conferi un drept de
folosire asupra operei, chiar neexclusiv.
A recunoaşte titularului dreptului de proprietate asupra suportului material posibilitatea
de a conferi drept de folosire asupra operei contravine pe de o parte, primelor considerente ale
instanţei, arătate anterior, iar, pe de altă parte, însuşi spiritului şi literei legii care dă dreptul
oricărei persoane interesate de a folosi opera fotografică care nu se mai bucură de protecţie.
Menţinerea considerentelor instanţei de apel potrivit cărora „titularul dreptului de
proprietate privată asupra suportului poate conferi în mod licit un drept de folosire asupra operei”
ar contrazice însuşi scopul instituirii unui termen de protecţie a drepturilor patrimoniale de autor;
menţinerea acestor considerente conduce la crearea unor situaţii precum cea supusă atenţiei în
prezenta speţă, respectiv încheierea unui contract de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor
întemeiat pe o cauză ilicită: obţinerea în mod fraudulos a unor sume de bani.
Astfel cum s-a arătat în cuprinsul actelor de procedură formulate în prezenta cauză, la
data de 14.09.2010, între Muzeul Naţional al Ţăranului Român, în calitate de cedent (în pofida
faptului că nu era titularul dreptului de autor şi nici titular al dreptului de proprietate asupra
suportului material), şi societatea C. S.R.L., în calitate de cesionar, s-a încheiat în mod fraudulos
contractul de cesiune exclusivă a drepturilor patrimoniale de autor nr. 2968 asupra imaginii alb-
negru reprezentând doi ţărani. Durata acestuia a fost succesiv prelungită, în baza aceleiaşi intenţii
968
frauduloase a părţilor. Scopul încheierii acestui contract, deşi diferit pentru părţi, a avut la bază o
intenţie frauduloasă: în timp ce Muzeul Naţional al Ţăranului Român a urmărit încasarea fără
drept a diverse sume de bani, C. S.R.L., prin cei doi asociaţi, a urmărit interzicerea utilizării
operei fotografice de către terţi şi crearea contextului pentru formularea unor plângeri penale
împotriva sa şi a tuturor societăţilor în care este asociat.
Prin criticile formulate în temeiul art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., recurentul –
reclamant a susţinut că se impune înlăturarea din cuprinsul deciziei a următoarelor considerente:
„în cauză este incontestabil că, în prezent, proprietatea asupra suportului material aparţine
apelantului Muzeul Ţăranului Român, care afirmă pertinent că l-a achiziţionat de la fiica lui B.; în
tot cazul, prezumţia nu poate fi decât de achiziţie licită, iar posesia generează o prezumţie de
proprietate. (...) pe de o parte, că cesiunea respectivă nu a fost încheiată în scop ilicit (Muzeul
având, probabil, la data respectivă reprezentarea că este titularul unui drept de autor), iar pe de
altă parte, că această cesiune se aseamănă prin efectele sale pur obligaţionale (inter partes) cu o
vânzare a lucrului altuia (cf. art. 1683 C.civ.)”.
Recurentul a susţinut că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 919
alin. 1 şi 3 Cod civil.
Prezumţia de posesie relativă instituită de art. 919 Cod civil, în beneficiul celui care
stăpâneşte bunul, nu este aplicabilă în speţă, iar afirmaţia, chiar „pertinentă”, a achiziţiei
suportului material nu poate constitui, în temeiul dispoziţiilor procesual civile, mijloc de probă.
Proba contrară menţionată de dispoziţiile legale menţionate nu îi incumbă, având în
vedere că nu poate face proba unui fapt negativ – faptul nedeţinerii posesiei şi a dreptului de
proprietate, Muzeul Naţional al Ţăranului Român fiind obligat să facă dovada faptului pozitiv
contrar, respectiv dovada achiziţiei şi dovada posesiei.
Prin urmare, având în vedere că proprietarul iniţial al suportului material este cunoscut în
mod incontestabil, iar Muzeul Naţional al Ţăranului Român nu a putut proba faptul pozitiv al
pretinsei cumpărări de la moştenitori, nu se poate aprecia că intimatul-pârât beneficiază de
prezumţia de posesie şi, în consecinţă, nici de cea de proprietate.
În continuare, instanţa de apel a reţinut „pe de o parte, că cesiunea respectivă nu a fost
încheiată în scop ilicit (Muzeul având, probabil, la data respectivă reprezentarea că este titularul
unui drept de autor), iar pe de altă parte, că această cesiune se aseamănă prin efectele sale pur
obligaţionale (inter partes) cu o vânzare a lucrului altuia (cf. art. 1683 C.civ.)”.
Reglementarea vânzării lucrului altuia prin art. 1683 Cod civil presupune că vânzătorul nu
este adevăratul proprietar al bunului şi, cu toate acestea, să îşi asume obligaţia transmiterii
proprietăţii către cumpărător, iar obligaţia să fie posibilă, adică bunul ce face obiectul contractului
să poată fi procurat şi pus la dispoziţia cumpărătorului.
Or, în speţă, Muzeul Naţional al Ţăranului Român şi-a arogat calitatea de titular al
dreptului de autor şi, din această calitate, a încheiat contractul de cesiune, cu scopul obţinerii
frauduloase a diverse sume de bani, dar obligaţia asumată era imposibil de executat, de vreme ce
protecţia dreptului de autor încetase încă din 1971 (ad impossibilium, nulla obligatio).
Prin urmare, cesiunea nu poate fi considerată ca asemănându-se prin efectele sale pur
obligaţionale cu o vânzare a lucrului altuia şi nici nu poate fi considerată ca fiind încheiată în
scop licit.
Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. 3 C.proc.civ.
5. Apărările formulate în cauză
Intimatul-pârât nu a formulat întâmpinare.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

969
 Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, a actelor şi lucrărilor
dosarului, Înalta Curte constată următoarele:
Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ. are ca
finalitate înlăturarea din cuprinsul deciziei recurate a următorului considerent: „Desigur, titularul
dreptului de proprietate privată asupra suportului poate conferi în mod licit un drept de folosire
asupra operei”, ca fiind contradictoriu cu dezlegarea potrivit căreia opera fotografică este căzută
în domeniul public şi nu mai formează obiectul unui drept privat, astfel încât toate actele de
utilizare asupra acestei opere nu mai formează obiect al autorizării vreunui titular al dreptului de
autor.
Critica formulată nu este fondată.
Contrarietatea între considerentele deciziei ar subzista doar dacă instanţa de apel ar fi
constatat concomitent că protecţia prin dreptul de autor asupra operei vizate de litigiul de faţă –
fotografia reprezentând doi ţărani din munţii Vrancei, al cărei autor este B. – a încetat ca urmare a
expirării duratei legale, dar că dreptul de autor asupra operei continuă să existe în patrimoniul
unei anumite persoane, fizice sau juridice (eventual, al pârâtului Muzeul Ţăranului Român).
Or, nu aceasta este situaţia din speţă, considerentul citat din decizia recurată nefiind
expus în contextul drepturilor patrimoniale exclusive asupra operei fotografice, prevăzute de art.
13 din Legea nr. 8/1996.
Considerentul criticat nu are în vedere nici prerogativele dreptului de proprietate asupra
suportului material al operei (clişeul fotografic), chiar dacă se raportează la titularul unui
asemenea drept real.
Raportul între dreptul de autor asupra operei fotografice şi dreptul de proprietate asupra
suportului a fost analizat în considerentele ce au precedat celui criticat prin motivele de recurs,
instanţa de apel arătând în mod explicit că cele două categorii de drepturi sunt diferite şi,
totodată, că pârâtul Muzeul Ţăranului Român deţine doar dreptul de proprietate asupra
suportului, nu şi drepturile patrimoniale de autor, acestea din urmă neaparţinând vreunei
persoane, din moment ce a expirat durata protecţiei legale.
Considerentul la care se referă recurentul vizează situaţia concretă a cesiunii drepturilor
patrimoniale de autor încheiate cu un terţ de o persoană care nu este titularul drepturilor cedate,
respectiv de către pârâtul din cauză, în acest fel explicându-se referirea la titularul dreptului de
proprietate asupra suportului material al operei fotografice.
Actul juridic respectiv nu a format în mod efectiv obiectul pretenţiilor din cererea de
chemare în judecată, existenţa sa justificând doar interesul promovării acţiunii în constatare de
faţă, acesta fiind motivul pentru care instanţa de apel a socotit necesar să răspundă susţinerilor
divergente ale părţilor pe acest aspect.
Astfel, rezultă din decizia recurată că, faţă de împrejurarea că drepturile patrimoniale de
autor nu aparţineau pârâtului, la momentul cesiunii – de altfel, nici vreunei alte persoane -,
dreptul dobândit de cesionar nu este opozabil terţilor, în sensul ca utilizarea de către terţi a operei
fotografice să fie autorizată sau interzisă de către cesionar.
Instanţa de apel a considerat că efectele juridice ale unei asemenea cesiuni sunt
asemănătoare cu cele ale unei vânzări a lucrului altuia, reglementată de art. 1683 Cod civil, însă,
indiferent de conţinutul drepturilor şi obligaţiilor născute din contract, efectele se produc inter
partes, convenţia neputând fi opusă terţilor.
Înalta Curte reţine, aşadar, că paragraful vizat de motivul de recurs se referă la efectele
cesiunii doar pentru a se sublinia fără echivoc în acest context că în niciun caz cedentul, chiar
titular al dreptului de proprietate asupra clişeului fotografic, nu a transmis un drept privativ, care
conferă exclusivitatea utilizării operei fotografice înseşi, în condiţiile în care dreptul de autor s-a
970
stins prin efectul legii.
Drept urmare, Înalta Curte constatând absenţa unei contrarietăţi între considerentele
deciziei, a înlăturat motivul de recurs cu acest obiect.
În ceea ce priveşte criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct.8 C.proc.civ., se
constată că acestea vizează, pe de o parte, aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 919 alin. 1 şi 3 Cod
civil, iar, pe de altă parte, analogia greşită cu instituţia juridică reglementată prin art. 1683 Cod
civil, cu finalitatea înlăturării din decizia recurată a considerentelor expuse pe aceste aspecte.
Critica referitoare la modul de aplicare de către instanţa de apel a prevederilor art. 919
alin. 1 şi 3 Cod civil nu poate fi primită, în condiţiile în care tinde la reaprecierea situaţiei de fapt.
Potrivit alin. 1, „Până la proba contrară, acela care stăpâneşte bunul este prezumat
posesor”, iar art. 919 alin. 3 prevede că „Până la proba contrară, posesorul este considerat
proprietar, cu excepţia imobilelor înscrise în cartea funciară”.
Recurentul – reclamant a susţinut că aplicarea prezumţiei de proprietate depinde de
dovada faptului pozitiv contrar, respectiv a achiziţiei efective a bunului şi a posesiei, ce revenea
în cauză pârâtului şi care nu a fost făcută.
Se constată că, prin atare susţineri, recurentul urmăreşte, în realitate, reaprecierea de către
această instanţă de recurs a situaţiei de fapt referitoare la achiziţionarea de către pârât a suportului
material şi la deţinerea acestuia în calitate de posesor, reţinută de către instanţa de apel prin
considerentele a căror înlăturare se preconizează şi pe baza căreia s-a constatat dreptul de
proprietate al pârâtului asupra clişeului fotografic.
Or, chiar dacă este admisibilă calea de atac împotriva considerentelor unei hotărâri, pe
temeiul art. 461 alin. 2 C.proc.civ., şi în ipoteza în care motivarea hotărârii cuprinde constatări de
fapt ce prejudiciază partea, atare îndreptățire nu echivalează cu o derogare de la dispoziţiile art.
488 alin.1 C.proc.civ. în privinţa motivelor de casare, fiind necesar ca recursul împotriva
considerentelor să conţină doar critici de nelegalitate, susceptibile de a fi încadrate în vreunul
dintre cazurile expres şi limitativ prevăzute de art.488 alin. 1 C.proc.civ..
Drept urmare, pe acest temei, este inadmisibilă critica de netemeinicie a deciziei prin care
se tinde la reaprecierea probelor administrate şi stabilirea unei alte situaţii de fapt decât cea redată
în decizia recurată.
În ceea ce priveşte analogia cu vânzarea bunului altuia, recurentul a criticat modul în care
instanţa de apel s-a raportat la art. 1683 Cod civil, susţinând că cesiunea drepturilor patrimoniale
de autor din prezenta cauză nu poate fi considerată ca asemănându-se prin efectele sale pur
obligaţionale cu o vânzare a lucrului altuia.
În acest sens, recurentul a arătat că obligaţia asumată de pârât era imposibil de executat,
bunul ce face obiectul contractului neputând fi procurat şi pus la dispoziţia cumpărătorului, iar
cesiunea nici nu poate fi considerată ca fiind încheiată în scop licit, pârâtul urmărind prin
încheierea contractului obţinerea frauduloasă de bani.
Înalta Curte constată că, astfel formulată, critica nu poate fi primită.
S-a arătat deja, în analiza motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct.
6 C.proc.civ., că instanţa de apel a expus considerente referitoare la efectele cesiunii drepturilor
patrimoniale de autor încheiate cu un terţ de către pârâtul Muzeul Ţăranului Român, pentru a
răspunde susţinerilor părţilor, chiar dacă obiectul cererii de chemare în judecată nu a vizat această
cesiune. Rezultă, însă, în mod neechivoc din cuprinsul deciziei că cesionarul nu a dobândit un
drept exclusiv asupra operei, opozabil ca atare terţilor, aşadar, nici reclamantului din prezenta
cauză.

971
 Prin urmare, considerentele referitoare la efectele inter partes ale cesiunii îi sunt
favorabile recurentului – reclamant, chiar prin analogie cu vânzarea bunului altuia, recurentul
neavând niciun interes în a supune controlului judiciar ierarhic legalitatea acestora.
Această concluzie este întărită de faptul că analiza motivelor de recurs ar presupune
compararea efectelor cesiunii din cauză cu cele ale vânzării bunului altuia şi, deci, chiar
interpretarea art. 1683 Cod civil, care reglementează instituţia vânzării bunului altei persoane.
Pe cale de consecinţă, în cazul în care s-ar stabili, astfel cum preconizează recurentul, că
obligaţia asumată de cedent, anume transmiterea drepturilor patrimoniale de autor, nu poate fi
executată, s-ar putea ajunge la efectul prevăzut de art. 1683 alin. 4 Cod civil, potrivit căruia, dacă
vânzătorul nu asigură transmiterea dreptului de proprietate către cumpărător, acesta din urmă
poate cere rezoluţiunea contractului, restituirea preţului, precum şi, dacă este cazul, daune –
interese.
Or, este evident că aceste aspecte vizează desocotirea dintre părţile contractante, care nu
are legătură cu reclamantul, terţ faţă de contract, din perspectiva acestuia fiind suficient faptul că
indiferent de conţinutul drepturilor şi obligaţiilor născute din contract, efectele se produc inter
partes, convenţia neputând fi opusă terţilor.
Drept urmare, Înalta Curte a înlăturat cea din urmă critică formulată ca fiind lipsită de
interes şi, faţă de toate considerentele expuse prin prezenta decizie, a respins recursul ca
nefondat, în aplicarea dispoziţiilor art. 496 C.proc.civ.

40. Renunţare la judecata căii de atac a apelului prin achiesarea la hotărârea instanţei de
fond. Inadmisibilitatea căii de atac a recursului

C.proc.civ., art. 9 alin. (3), art. 246 alin. (1), art. 247-248, art. 406, art. 463-464

Hotărârea judecătorească prin care se ia act de renunțarea la judecata apelului prin

achiesare necondiționată nu este supusă niciunei căi de atac, întrucât actul necondiționat de
achiesare conferă caracter definitiv hotărârii la care se achiesează prin simpla declarare în fața
instanței, în condițiile reglementate de art. 463-464 C.proc.civ. Actul procesual al achiesării
necondiționate la hotărârea atacată prin renunțarea la calea de atac nu poate fi confundat cu
renunțarea la judecată, act procesual de dispoziție reglementat de dispozițiile art. 406
C.proc.civ., a cărui constatare este supusă verificării sub aspectul legalității, instanței ierarhic
superioare, cu excepția renunțării la judecată făcută în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Întrucât un atare act de dispoziție nu poate fi contestat în fața instanței ierarhic
superioare, hotărârea instanței de apel devenind definitivă prin simpla manifestare de voință a
părții interesate în sensul acceptării soluției instanței de fond, manifestare de voință făcută în
fața curții de apel prin reprezentant legal, recursul declarat împotriva acestei hotărâri este
inadmisibil.

I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 1008 din 14 aprilie 2021

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău la data de 4 mai 2018 sub nr.
x/114/2017/a33, contestatorul A., în calitate de creditor în dosarul nr. x/114/2017 aflat pe rolul
Tribunalului Buzău, având ca obiect insolvenţa debitoarei S.C. B. S.A., a formulat acţiune în

972
anulare a hotărârii adunării generale a acţionarilor S.C. B. S.A. din data de 3 mai 2018, prin care
a solicitat să se constate, în baza art. 132 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, nulitatea absolută a
acestei hotărâri.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău la data de 4 mai 2018 sub nr.
x/114/2017/a34, S.C. B. S.A. în insolvenţă, reprezentată legal prin administrator special, a
formulat acţiune în anulare a hotărârii adunării generale a acţionarilor S.C. B. S.A. din data de 3
mai 2018, solicitând să se constate, în baza art.132 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, nulitatea
absolută a hotărârii adunării generale a acţionarilor.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău la data de 9 mai 2018 sub nr.
x/114/2017/a36, contestatorul C., în calitate de acţionar al debitoarei S.C. B. S.A., având deschisă
procedura insolvenţei în dosarul nr. x/114/2017 aflat pe rolul Tribunalului Buzău şi în
contradictoriu cu aceasta, a formulat acţiune în anulare a hotărârii adunării generale ordinare a
acţionarilor S.C. B. S.A. din data de 3 mai 2018, prin care a solicitat să se constate, în baza art.
132 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, nulitatea absolută a hotărârii adunării generale a acţionarilor.
Prin încheierea de şedinţă din data de 20 iunie 2018, pronunţată în dosarul numărul
x/114/2017/a34, în temeiul prevederilor art. 139 C.proc.civ., coroborat cu art. 111 alin. 6 din
Legea nr. 85/2014, instanţa a admis excepţia conexării dosarului nr. x/114/2017/a34 la dosarul nr.
x/114/2017/a33.
De asemenea, prin încheierea de şedinţă din data de 20 iunie 2018, pronunţată în dosarul
nr. x/114/2017/a36, în temeiul prevederilor art. 139 C.proc.civ., coroborat cu art. 111 alin. 6 din
Legea nr. 85/2014, instanţa a admis excepţia conexării dosarului nr. x/114/2017/a36 la dosarul nr.
x/114/2017/a33.
Prin sentinţa nr. 510 din 28 decembrie 2018, Tribunalul Buzău, Secţia a II-a civilă, de
contencios administrativ și fiscal, a admis excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant al
debitoarei S.C. B. S.A. a lui A., invocată de debitoare prin administrator special D. şi a anulat
cererea ca fiind formulată de o persoană fără calitate de reprezentant. A admis excepţia lipsei
calităţii procesuale active a reclamantului A., invocată de debitoare prin administrator judiciar şi
special, şi a respins cererea reclamantului A., ca fiind formulată de o persoană fără calitate
procesuală activă. A respins ca neîntemeiate excepţia lipsei calităţii procesuale active a
reclamantului C., invocată de debitoare prin administrator judiciar şi special, şi excepţia lipsei de
interes a reclamantului C., invocată de debitoare prin administrator special. A admis cererea
formulată de reclamantul C. în cauzele conexe, având ca obiect acţiune în anulare a hotărârii
adunării generale a acţionarilor B. S.A. din data de 3.05.2018 şi a dispus anularea acestei hotărâri.
Prin sentinţa nr. 22 din 17 ianuarie 2019, Tribunalul Buzău, Secţia a II-a civilă, de
contencios administrativ și fiscal, a admis excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a
reclamantului A. pentru S.C. B. S.A., invocată de această societate, prin D. A anulat cererea
formulată de A., în calitate de administrator al S.C. B. S.A., ca fiind formulată de o persoană fără
calitate de reprezentant. A respins ca neîntemeiată excepţia lipsei de interes a reclamantului C. în
formularea cererii. A respins ca neîntemeiată excepţia inadmisibilității cererii, invocată de S.C. B.
S.A., prin D. A respins ca neîntemeiată cererea de completare a sentinţei nr. 510 din 28
decembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Buzău în dosarul nr. x/114/2017/a33, formulată de
reclamantul C. în cadrul cererii formulate de A., în calitate de administrator special al debitoarei
S.C. B. S.A. şi C., în calitate de acţionar al debitoarei.
Prin decizia nr. 320 din 26 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Ploiești, Secţia a II-a
civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a luat act de renunţarea la cererea de intervenție
accesorie de către E. și de faptul că noul administrator judiciar al S.C. B. S.A . - F. Filiala
Bucureşti S.P.R.L., nu îşi însușește apelul formulat de către fostul administrator judiciar G.
973
S.P.R.L., şi a respins acest apel declarat împotriva încheierii din data de 21 noiembrie 2018 şi a
sentinţei civile nr. 510 din data de 28 decembrie 2018, ambele pronunţate de Tribunalul Buzău,
Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Instanța a luat act de renunțarea actualului administrator special E. la judecata apelului
principal promovat de către S.C. B. S.A., prin fostul administrator special D., împotriva sentinţei
nr. 510 din data de 28 decembrie 2018, pronunţate de Tribunalul Buzău, Secţia a II-a civilă, de
contencios administrativ şi fiscal şi de achiesarea acestei apelante la sentinţa primei instanţe.
În temeiul art. 472 alin. (2) C.proc.civ., s-a constatat ca rămas fără efect apelul incident
formulat de către apelantul C. împotriva sentinţei nr. 510 din data de 28 decembrie 2018,
completată prin încheierea din 9 ianuarie 2019, ambele pronunţate de Tribunalul Buzău, Secţia a
II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
A fost respinsă cererea de repunere în termenul de apel formulată de apelanta H. S.R.L. -
în insolvenţă, prin administrator special D., ca neîntemeiată.
A fost admisă excepţia tardivităţii apelului formulat de apelanta H. S.R.L., - în insolvenţă,
prin administrator special D., excepţie invocată de E., administratorul special al debitoarei S.C.
B. S.A., în şedinţă publică.
A fost respins ca tardiv acest apel declarat împotriva sentinţei nr. 510 din data de 28
decembrie 2018, pronunţate de Tribunalul Buzău, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ
şi fiscal.
Împotriva acestei decizii, recurentul D.- administrator special al societăţii H. S.R.L. - în
faliment a declarat recurs.
Un prim motiv de recurs invocat de recurent vizează faptul că hotărârea nu cuprinde o
motivare în raport de situația din dosar, de susținerile părților și probele din dosar, asupra cărora
instanța nu s-a pronunțat.
Recurentul arată că instanța nu a motivat soluția dispusă, fiind, astfel, încălcate
prevederile art. 5 C.proc.civ. şi, implicit, dreptul părții la un proces echitabil, prevăzut de art. 6
C.proc.civ. și art. 6 C.E.D.O.
Un alt motiv de recurs invocat este reglementat de dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 6
C.proc.civ.
În acest sens, recurentul consideră că, raportat la situaţia de fapt prezentată, la actele şi
lucrările dosarului, la gradul de complexitate al cauzei şi implicaţiile asupra atâtor participanţi,
durata procesului, instanţa de apel în mod nelegal a luat act de renunţarea actualului administrator
special E. la apelul declarat de debitoarea B. S.A. prin administratorul special de la acel moment -
D., apreciind ca fiind îndeplinite condiţiile impuse de art. 464 alin. 2 C.proc.civ., asupra cărora s-
a pronunţat, însă, trunchiat, omiţând că administratorul societăţii este un mandatar al acţionarilor,
astfel încât, în baza aceloraşi dispoziţii legale invocate, acesta nu putea acţiona decât în baza unei
procuri speciale.
În consecinţă, potrivit recurentului, instanţa de apel nu putea lua act de achiesarea la
hotărârea primei instanțe şi de renunţarea la apelul promovat anterior de debitoare, cu atât mai
mult cu cât acţionarul majoritar al debitoarei, S.C. H. S.R.L., prin reprezentantul convenţional, a
arătat, în şedinţă publică, că nu este de acord cu renunţarea la apel şi nu a acordat un mandat în
acest sens administratorului B. S.A. Ca atare, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 464
C.proc.civ.
În susţinerea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. art. 488 alin. 1 pct. 6
C.proc.civ., recurentul menționează şi că natura raporturilor juridice dintre administratorul
special şi, după caz, debitorul supus procedurii insolvenţei sau acţionarii săi este specifică

974
mandatului, însuşi legiuitorul, prin alin. 1 al art. 18 din legea insolvenţei (art. 56 alin. 2 din Legea
nr. 85/2014), făcând referire la mandatul administratorului special.
Potrivit recurentului, în speţă, conform dispoziţiilor Legii nr. 85/2014, administratorul
special reprezintă interesele debitoarei și ale acţionarilor în procedură, acesta nu acționează în
nume propriu și nu poate manifesta în justiţie acte de voinţă proprii. Administratorul special nu
poate face acte juridice în afara voinței societare, și cu atât mai puţin acte ce depăşesc sfera
intereselor debitoarei şi ale acţionarilor pentru care nu numai acţionarii l-au mandatat, ci însuşi
legiuitorul, acestea fiind lovite de nulitate absolută.
În cauză, potrivit recurentului, manifestarea de voinţă a actualului administrator special E.
este proprie acestuia, și nu debitoarei și acţionarilor, fiind contrară intereselor acestora și
dispoziţiilor Legii nr. 85/2014.
Recurentul afirmă, de asemenea, că la acel moment, nu erau înscrise la O.R.C. menţiunile
privind schimbarea administratorului special al S.C. B. S.A, procesul - verbal al A.G.E.A. din
10.06.2019 nefiind opozabil terţilor, nici nu producea efecte la acel moment, astfel încât instanţa
de apel nu putea lua act de faptul că debitoarea este reprezentată prin E..
Pe de altă parte, recurentul invocă faptul că numirea lui E. s-a realizat cu fraudarea legii şi
în baza unui act nul, hotărârea A.G.E.A. de numire a acestuia fiind contestată în dosarul asociat
al0l, iar în dosarul asociat al02 este înregistrată cererea de suspendare a executării hotărârii
A.G.E.A. din 10.06.2019 în temeiul art. 133 Legea nr. 31/1990, în raport de care în acest dosar s-
a solicitat în apel amânarea cauzei/amânarea pronunţării până după soluţionarea cererii de
suspendare a executării hotărârii A.G.E.A., asupra căreia instanţa de apel nu s-a pronunţat.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C.proc.civ.
Intimata S.C. B. S.A. - societate în insolvență - prin administrator special E., a formulat
întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilității căii de atac, a lipsei de interes, iar în
subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentului la plata
cheltuielilor de judecată.
În susţinerea excepţiei inadmisibilităţii, intimata arată că, judecând cauza care a făcut
obiectul dosarului asociat a33, curtea de apel, în baza art. 463 C.proc.civ., a luat act de renunţarea
actualului administrator special E. la judecata apelului principal promovat de S.C. B. S.A., prin
fostul administrator special - D. şi de achiesarea la hotărârea primei instanţe.
Întrucât în cauză nu a fost făcută o renunţare la judecată în temeiul art. 406 alin. (5)
C.proc.civ., ci o achiesare la hotărârea fondului, iar art. 463 C.proc.civ. nu prevede calea de atac a
recursului, intimata apreciază ca fiind inadmisibil recursul declarat.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes a recurentului în formularea prezentului
recurs, intimata arată că recurentul reprezintă o altă parte decât cea care a declarat apelul originar
şi pentru care s-a renunţat la apel, respectiv s-a achiesat la hotărârea fondului.
Astfel, renunţarea la apel şi achiesarea s-au făcut în numele societăţii comerciale B. S.A.,
în timp ce recurentul, criticând renunţarea la judecată, exprimă interesele S.C. H. S.R.L. -
societate în faliment, care nu a avut calitatea de apelant.
Pe fond, a solicitat respingerea recursului.
Recurentul a formulat răspuns la întâmpinare.
Raportat la dispoziţiile art. 248 alin. 1 C.proc.civ. Înalta Curte de Casație și Justiție
va analiza excepţia inadmisibilității recursului declarat de recurentul D., excepție invocată
prin întâmpinare de către intimata B. S.A.- societate în insolvență, excepţie ce urmează a fi
admisă, pentru următoarele considerente:
Unul dintre principiile fundamentale ale dreptului procesual civil român este principiul
disponibilității, definit ca prerogativă conferită persoanelor fizice sau juridice de către legea
975
procesuală, de a sesiza o autoritate judiciară, de a dispune de obiectul procesului sau de a
valorifica ori nu mijloacele de apărare instituite de lege. Principiul disponibilității include și
prerogativa părților de a exercita sau nu căile de atac prevăzute de lege, de a renunța la judecata
procesului sau la însuși dreptul pretins ori de a renunța la judecata căii de atac deja declarate. În
procesul civil, mecanismul procesual prin intermediul căruia principiul disponibilității devine
efectiv este reprezentat de ansamblul actelor procesuale prin intermediul cărora părțile interesate
îți manifestă dreptul de dispoziție, astfel cum rezultă din norma inclusă în articolul 9 C.proc.civ.
În ceea ce privește renunțarea părții interesate la exercitarea drepturilor sale, legiuitorul
român face o distincție clară între renunțarea la judecata cererii de chemare în judecată,
renunțarea la însuși dreptul pretins și, respectiv, renunțarea la exercitarea căilor de atac. Această
distincție este enunțată cu titlul general în dispozițiile art. 9 alin. 3 C.proc.civ., astfel: „În
condiţiile legii, partea poate, după caz, renunţa la judecarea cererii de chemare în judecată sau la
însuşi dreptul pretins, poate recunoaşte pretenţiile părţii adverse, se poate învoi cu aceasta pentru
a pune capăt, în tot sau în parte, procesului, poate renunţa la exercitarea căilor de atac ori la
executarea unei hotărâri. De asemenea, partea poate dispune de drepturile sale în orice alt mod
permis de lege”.
Din enumerarea actelor procesuale de dispoziție făcută de norma generală inclusă în art. 9
alin. 3 C.proc.civ. rezultă că acestea pot fi acte de desesizare - renunțarea la judecată și la dreptul
pretins, acte de achiesare - achiesarea la hotărârea pronunțată prin renunțarea la declararea căii de
atac sau renunțarea la însăși calea de atac deja declarată, respectiv, acte de tranzacționare -
tranzacția judiciară. Dată fiind natura juridică distinctă a acestor trei categorii de acte procesuale
de dispoziție, regimul juridic al acestora este de asemenea diferit, fiecare categorie beneficiind de
o reglementare proprie în cadrul Codului de procedură civilă.
Sub acest aspect, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că legiuitorul român a înțeles să
reglementeze renunțarea la judecată în art. 406-407 C.proc.civ., renunțarea la însuși dreptul
pretins în art. 408 C.proc.civ. şi achiesarea la hotărârea pronunțată în art. 463-464 C.proc.civ.,
făcând o distincție clară între regimul juridic aplicabil fiecărui act procesual de dispoziție în parte.
Această diferență de regim juridic aplicabil, inclusiv sub aspectul posibilității exercitării căilor de
atac împotriva hotărârilor judecătorești ce constată astfel de acte procesuale de dispoziție, este
dată, între altele, de condiționarea acestor acte de voința celorlalte părți implicate în proces.
Astfel, dacă pentru renunțarea la judecată după primul termen de judecată este necesar acordul
părții adverse, conform art. 406 C.proc.civ., pentru achiesarea la hotărârea pronunțată sau
retragerea căii de atac, un atare acord nu este necesar în ipoteza în care achiesarea este
necondiționată, întrucât reprezintă o acceptare ca validă a unei situații procesuale nefavorabile de
către partea care a pierdut procesul, renunțând la dreptul de a mai utiliza căile de atac prevăzute
de lege. Reflexia procesuală a acestei condiționări este posibilitatea de a contesta hotărârea prin
care se constată un atare act procedural de dispoziție.
Înalta Curte de Casație și Justiție reține că nu toate actele procesuale de dispoziție pot fi
verificate de către instanța ierarhic superioară, întrucât produc efecte definitive încă de la
întocmirea lor, neputând fi cenzurate din punct de vedere al legalității acestora. Un atare act de
dispoziție este achiesarea necondiționată la hotărârea pronunțată, instituție juridică reglementată
de dispozițiile art. 463-464 C.proc.civ. Hotărârea judecătorească prin care se ia act de renunțare
la judecata apelului prin achiesare necondiționată - cazul în speță - nu mai este supusă niciunei
căi de atac, întrucât actul necondiționat de achiesare conferă caracter definitiv hotărârii la care se
achiesează prin simpla declarare în fața instanței, în condițiile reglementate de art. 463-464
C.proc.civ. Actul procesual al achiesării necondiționate la hotărârea atacată prin renunțarea la
calea de atac nu poate fi confundat cu renunțarea la judecată, act procesual de dispoziție
976
reglementat de dispozițiile art. 406 C.proc.civ., a cărui constatare este supusă verificării sub
aspectul legalității, instanței ierarhic superioare, cu excepția renunțării la judecată făcută în fața
Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Înalta Curte de Casație și Justiție reține că în speță, instanța de apel a luat act de
renunțarea la judecata căii de atac a apelului prin achiesare, făcută de către apelanta-debitoare B.
S.A. prin administrator special E., această dispoziție a instanței fiind atacată prin prezentul recurs
de către recurentul D., în calitate de administrator special al H. S.R.L., recursul cuprinzând critici
întemeiate pe dispozițiile art. 488 punctele 5, 6 și 8 C.proc.civ., cu privire la legalitatea actului de
renunțare la calea de atac a apelului.
Întrucât un atare act de dispoziție nu poate fi contestat în fața instanței ierarhic superioare,
potrivit argumentelor arătate în precedent, hotărârea instanței de apel devenind definitivă prin
simpla manifestare de voință a părții interesate în sensul acceptării soluției instanței de fond,
manifestare de voință făcută în fața curții de apel prin reprezentant legal, Înalta Curte de Casație
și Justiție, în baza art. 246 alin. 1, raportat la art. 247 și art. 248 C.proc.civ., văzând și dispozițiile
art. 463 și art. 464 C.proc.civ., precum și principiul disponibilității ce guvernează procesul civil, a
admis excepția inadmisibilității prezentului recurs și, în consecință, a respins recursul declarat ca
inadmisibil.
Având în vedere dispozițiile art. 248 alin. 2 C.proc.civ., Înalta Curte reține că nu se mai
impune analizarea excepției lipsei de interes invocată de pârâta B. S.A. prin întâmpinare.

41. Acțiune în revendicare mobiliară. Transpunerea de către instanța de apel a cauzei

acțiunii într-o răspundere contractuală. Incidența motivului de casare prevăzut de art. 488
alin. (1) pct. 6 din Codul de procedură civilă

C. civ., art. 555, art. 563, art. 1166

C. proc. civ., art. 425 alin. (1) lit. b), art. 488 alin. (1) pct. 6
Legea nr. 333/2003, art. 31

În cazul în care obiectul principal al acțiunii formulate îl reprezintă pretenția de restituire

a unor echipamente tehnice de securitate, restituire care se impune ca urmare a încetării
contractului de prestări servicii de pază și securitate încheiat între părţi, fundamentată în drept
pe dispozițiile de drept material care caracterizează conţinutul şi natura dreptului de proprietate
şi acţiunea în revendicare, cauza acțiunii presupune analiza exclusivă a premiselor acţiunii în
revendicare mobiliară, configurată ca fiind acţiunea proprietarului neposesor împotriva
posesorului neproprietar sau împotriva celui care deţine bunul fără drept.
În situația în care instanța de apel a estompat aceste trăsături şi a transpus cauza acţiunii
într-o răspundere contractuală, soluționând cauza pe acest temei, nu a examinat fondul pricinii
potrivit limitelor învestirii sale.
Această rezolvare a cauzei, neclară sub aspectul fundamentului juridic considerat de
instanţa de apel, determină o îndepărtare a raţionamentului judiciar de la cauza acţiunii, aşa
cum a fost stabilită de către reclamantă prin cererea de chemare în judecată, şi imprimă
motivării, din perspectiva aplicării regulilor răspunderii contractuale, un caracter străin de
natura pricinii, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 1811 din 22 septembrie 2021
977
 Prin cererea înregistrată la 8 noiembrie 2017 pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a
civilă, reclamanta S.C. A. S.R.L., reprezentată prin lichidator judiciar B. S.P.R.L., a chemat în
judecată pe pârâta C. S.R.L., solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să oblige
pârâta la restituirea echipamentelor tehnice montate la obiectivele din D. si E. 1, potrivit
contractului de servicii pază nr. 1184/13.05.2013, constând în 87 de bucăţi comunicatoare
universale IP/GPRS, cod produs PCS 250, 87 de bucăţi C kit centrala + tast, cod produs
MG5000/K32LC, 87 de bucăţi detector exterior radio, cod produs PMD85 + MGSB85, 87 de
bucăţi contact magnetic radio, cod produs DCTXP2, 87 de bucăţi siguranţă, cod produs 6A, 71 de
bucăţi extensie antenă 8 ml, cod produs EXT8-PCS250, 15 de bucăţi de extensie antenă 7ml, cod
produs EXT7-PCS250, 87 de acumulatori, cod produs 7Ah, precum şi la plata sumei de 227.760
lei, cu titlu de despăgubire pentru lipsa de folosinţă a echipamentelor menţionate mai sus în
perioada 10 mai 2013 - 10 mai 2017, acţiunea fiind întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 555 şi
urm., art. 563 şi urm., art. 1166 şi urm. C.civ.
Prin încheierea din 18 iunie 2018 - definitivă, ca urmare a respingerii apelului prin decizia
nr. 1596 din 22 august 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă - Tribunalul
București, Secția a VI-a civilă, a respins cererea de introducere forţată în cauză a S.C. F. S.R.L.
(fosta S.C. G. S.R.L.) şi a respins ca inadmisibilă cererea pârâtei de chemare în garanţie a
societăţii sus-menţionate.
Prin sentința civilă nr. 735 din 18 martie 2019, Tribunalul București, Secția a VI-a civilă,
a respins ca neîntemeiată acţiunea.
Împotriva acestei sentinţe, reclamanta A. S.R.L., reprezentată prin lichidator judiciar B.
S.P.R.L., a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 1942 din 20 noiembrie
2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă.
Împotriva deciziei pronunţate în apel, reclamanta, reprezentată prin lichidator judiciar B.
S.P.R.L., a declarat recurs, solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei
de apel.
În motivare, recurenta a susţinut că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se
întemeiază sau cuprinde motive străine de natura cauzei şi a fost dată cu încălcarea sau aplicarea
greşită a normelor de drept material; a invocat, astfel, motivele de recurs prevăzute de art. 488
alin. (1) pct. 6 şi 8 C.proc.civ. Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1)
pct. 8 C.proc.civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel, deşi a analizat situaţia de fapt, reţinând
că intimata nu a deţinut posesia echipamentelor tehnice şi nu are cum să fie obligată să le predea,
că nu avea obligaţia de demontare şi predare a echipamentelor şi că nu i-a refuzat accesul
recurentei pentru a ridica echipamentele tehnice, nu a analizat normele de drept aplicabile.
Potrivit recurentei, motivarea curţii de apel nu cuprinde nicio dispoziție legală ca
justificare a deciziei pronunţate, astfel că hotărârea atacată este insuficient motivată, întrucât nu
cuprinde motivele de drept pe care se întemeiază soluţia, astfel cum impune art. 425 alin. (1) lit.
b) C.proc.civ. Or, hotărârea instanţei trebuie să cuprindă, ca o garanţie a caracterului echitabil al
procedurii judiciare şi al respectării dreptului la apărare al părţilor, motivele de drept care au
format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile ori apărările
părţilor, obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituind o condiţie instituită de art.
21 alin. (3) din Constituţia României şi de art. 6 alin. (1) din CEDO.
De asemenea, a arătat că, deşi a fost învestită cu o acţiune în revendicare a unor bunuri
mobile reprezentând echipamente tehnice de securitate, instanţa nu a analizat condiţiile acţiunii în
revendicare, ci s-a limitat la a reţine că, potrivit contractului de prestări servicii, intimata nu avea
obligaţia de a restitui echipamentele. Aşadar, instanţa de apel a analizat acţiunea de restituire în
978
temeiul răspunderii contractuale, iar nu în temeiul acţiunii în revendicare prevăzute de art. 555
C.civ., astfel că hotărârea conţine motive străine de natura cauzei şi nu creează transparenţă
asupra silogismului judiciar care trebuie să explice şi să justifice dispozitivul, apt să permită
realizarea controlului judiciar.
Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.,
recurenta a susţinut că, deşi considerentele hotărârii atacate nu cuprind motivele de drept care au
condus la soluţia pronunţată, deducând silogismul judiciar care justifică dispozitivul, se constată
că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 555 şi urm., art. 563 și urm. şi art. 1.166 C. civ.,
întrucât nu a analizat condiţiile acţiunii în revendicare, ci cele ale angajării răspunderii
contractuale, reţinând în mod greşit că echipamentele de securitate montate la obiectivele
intimatei nu au intrat în posesia/detenţia acesteia din urmă, iar după încetarea contractului
intimata nu a avut paza juridică a acestora.
A arătat recurenta că, urmare a încheierii între părţi a contractului de prestări servicii pază
nr. CI 184/13.05.2013, care a avut ca obiect prestarea de servicii de pază şi monitorizare a
parcurilor eoliene D. şi E. 1 - proprietatea C. S.R.L., S.C. A. S.R.L. a instalat sistemele tehnice de
monitorizare pe fiecare turbină eoliană, care comunicau de la distanţă în dispeceratul său, pentru
a preveni o eventuală intrare prin efracţie în incinta acestui obiectiv.
După încetarea contractului, aceste echipamente au rămas în continuare în parcurile
eoliene care aparţin intimatei, care, deşi a fost notificată să le predea prin intermediul
lichidatorului judiciar, a refuzat în mod nejustificat restituirea.
A arătat recurenta că instanţa de apel a reţinut că din toate înscrisurile depuse la dosar nu
rezultă că reclamanta ar fi predat intimatei echipamentele obiect al contractului de pază,
monitorizare şi intervenţie sau că intimata s-ar afla în posesia acestor echipamente.
Aceasta, deşi curtea de apel a reţinut în primul paragraf al considerentelor deciziei atacate
că este incontestabil că S.C. A. S.R.L. a montat echipamentele de securitate la turbinele eoliene,
fapt confirmat şi de către partea adversă. A subliniat recurenta că a montat şi s-a folosit de
acestea atât timp cât contractul a produs efecte; ulterior, o dată ce parcurile eoliene au fost
predate intimatei împreună cu echipamentele de securitate, aceasta a început să le deţină şi
folosească, deşi nu îi aparţineau. Aceasta rezultă din procesele-verbale de predare a obiectivului
către intimată la 10 iunie 2015, acte în care nu s-a făcut nicio menţiune cu privire la
echipamentele de securitate, întrucât acestea au rămas montate pe turbinele eoliene. Aceste
procese-verbale au fost întocmite pentru predarea obiectivului în condiţii de securitate către noua
societate de pază, respectiv S.C. G. S.R.L. În aceste circumstanţe, instanţa de apel a reţinut că
intimata nu a împiedicat accesul reclamantei la aceste bunuri, deşi, la notificarea lichidatorului
judiciar al S.C. A. S.R.L. de a preda echipamentele deţinute fără titlu, intimata a răspuns că nu le
poate preda, întrucât în momentul de faţă sunt utilizate de o altă societate de securitate.
În opinia recurentei, curtea de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 31 din Legea nr.
333/2013, reţinând că echipamentele tehnice au fost montate şi folosite de S.C. A. S.R.L.,
intimata nefiind niciodată în posesia acestora. Astfel, instanţa de apel se află într-o gravă eroare,
confundând noţiunea de deţinere/posesie a echipamentelor tehnice cu cea de folosire a acestor
echipamente.
A subliniat recurenta că, într-adevăr, potrivit art. 31 din Legea nr. 333/2003, doar
societăţile licenţiate de I.G.P.R. pot instala şi presta servicii de securitate, respectiv folosi
echipamentele de securitate, însă pentru simpla deţinere a acestora nu este necesară vreo licenţă
sau autorizaţie. Argumentele potrivit cărora dacă recurenta are controlul acestor echipamente are
și posesia lor nu sunt corecte, atât timp cât monitorizarea se face de la distanţă, semnalele fiind

979
emise de sistemul tehnic aflat în obiectivul intimatei. Prin urmare, intimata este cea care deţine
fizic aceste echipamente montate pe turbinele eoliene.
De asemenea, recurenta a apreciat că în mod greşit a reţinut curtea de apel că nu avea cum
să predea intimatei în gestiune astfel de echipamente de securitate, întrucât s-ar încălca normele
legale. Aceasta, întrucât art. 31 din Legea nr. 333/2003 nu reglementează deţinerea
echipamentelor, ci doar folosirea acestora, pentru care este necesară deţinerea unei licenţe de
securitate eliberată de I.G.P.R.
S-a subliniat că greşit a reţinut curtea de apel şi că bunurile solicitate sunt bunuri de gen şi
trebuie individualizate printr-o serie, individualizare în lipsa căreia acestea nu pot fi identificate şi
restituite, atât timp cât în cererea de chemare în judecată şi în anexele contractului şi facturile de
achiziţie depuse la dosar au fost identificate echipamentele instalate printr-un cod de produs, prin
intermediul căruia pot fi individualizate.
Mai mult decât atât, a arătat că, potrivit art. 1.486 C.civ., bunurile de gen trebuie restituite,
debitorul obligaţiei fiind liberat prin predarea unor bunuri de calitate cel puţin medie.
În ceea ce priveşte plata despăgubirilor, cu titlu de lipsă de folosinţă pentru perioada 10
mai 2015 - 10 mai 2017, recurenta a arătat că, potrivit ofertei, parte integrantă din contract, preţul
folosinţei acestor echipamente pe o perioadă de un an era de 113.880 lei, astfel că, pentru doi ani,
lipsa de folosinţă a echipamentelor tehnice s-a estimat la suma de 227.760 lei.
Împotriva acestui recurs, intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea lui
ca nefondat.
Potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (2) şi (3) C.proc.civ., în cauză s-a întocmit raportul
asupra admisibilității în principiu a recursului, comunicat părților, iar prin încheierea completului
de filtru din 19.05.2021, recursul a fost declarat admisibil în principiu, fiind stabilit termen pentru
dezbateri.
Examinând motivele recursului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acesta
este fondat, urmând a fi admis, iar decizia atacată va fi casată, pentru următoarele
considerente:
Prin primul motiv de recurs, încadrat de recurentă în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6
C.proc.civ., recurenta a susţinut, pe de-o parte, că instanța de apel nu a specificat niciun text de
lege ca temei al soluţiei pronunţate, deşi, potrivit legii, acesteia îi revine obligaţia de a motiva şi
în drept orice măsură dispusă, inclusiv hotărârea pronunțată în cauză, ca garanţie a procesului
echitabil şi transparenței silogismului judiciar, iar, pe de altă parte, a arătat că instanţa a hotărât
cauza pe baza unor motive contradictorii şi străine de natura pricinii, examinând temeinicia
pretenţiei S.C. A. S.R.L. pe fundamentul răspunderii contractuale, iar nu pe cel al acţiunii în
revendicare, care a constituit temeiul de drept al cererii de chemare în judecată.
Înalta Curte subliniază că este corectă susţinerea recurentei potrivit căreia, în acord cu
dispoziţiile constituţionale şi rigorile impuse unui proces echitabil, regăsite expres şi în
dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ., hotărârea instanţei trebuie să cuprindă motivele de
fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia pronunţată în cauză, într-o manieră care să creeze
transparenţă asupra raţionamentului judiciar care o fundamentează.
Din perspectiva motivării în drept, această obligaţie este îndeplinită de către instanţă dacă
în cuprinsul motivării se regăsesc transpuse textele de lege a căror aplicare şi interpretare este
explicată în cuprinsul hotărârii sau dacă instanţa identifică cu rigoare instituţia juridică de drept
material pe baza căreia rezolvă raportul juridic litigios din dosar.
Transpunând aceste exigenţe în examenul deciziei recurate, Înalta Curte constată că, în
motivare, instanţa de apel nu a stabilit care sunt normele de drept material considerate incidente
în cauză şi nici nu a stabilit cu rigoare instituţia de drept incidentă în raportul juridic examinat,
980
lăsând să se întrevadă examinarea cauzei pe temeiuri contractuale, de vreme ce a statuat că
potrivit contractului nu a existat o obligaţie a intimatei de predare a echipamentelor tehnice la
data încetării acestuia ori că din cuprinsul proceselor-verbale încheiate în perioada contractuală
nu rezultă că intimata a preluat în posesie aceste echipamente. Pe aceste premise, instanța de apel
a stabilit, totodată, că acţiunea în revendicare nu poate fi admisă, pentru că intimata-pârâtă nu a
avut niciodată posesia bunurilor ori pentru că bunurile revendicate au natura unor bunuri de gen
şi că acestea şi-au pierdut identitatea între altele, similare, montate de noua societate de pază şi
securitate în parcurile eoliene deţinute de pârâtă.
Această rezolvare a cauzei, neclară sub aspectul fundamentului juridic considerat de
instanţa de apel, determină, astfel cum sesizează recurenta, o îndepărtare a raţionamentului
judiciar de la cauza acţiunii, aşa cum a fost determinată de către reclamantă prin cererea de
chemare în judecată şi imprimă motivării, din perspectiva aplicării regulilor răspunderii
contractuale, un caracter străin de natura pricinii.
Succesiv, instanţa de apel, statuând în principal că obligaţia de restituire a pârâtei nu a
putut fi demonstrată pe temei contractual, deoarece actele emise în puterea contractului nu prevăd
această obligaţie, a continuat motivarea arătând că, oricum, nu rezultă că ulterior încetării
convenţiei dintre părţi reclamanta a avut acces restricţionat în parcul eolian al pârâtei, că pârâta
nu a avut posesia bunurilor pretinse la restituire, întrucât nu se putea folosi de acestea ori că
bunurile au natura unora de gen precum şi că, în condiţiile factuale actuale, bunurile nu pot fi
determinate spre a fi restituite. Aceste ultime considerente, dublate de lipsa oricărui temei de
drept material în cuprinsul motivării, demonstrează imprecizia temeiului juridic considerat,
vădesc temeinicia motivului de casare invocat de recurentă.
În tot acest context, se cuvine subliniat că reclamanta S.C. A. S.R.L. a formulat o acţiune
al cărei obiect principal a fost configurat ca pretenţia de restituire a echipamentelor tehnice
montate de reclamantă la obiectivele D. şi E. 1 ale pârâtei, restituire care se impune ca urmare a
încetării contractului dintre părţi şi a fost fundamentată în drept pe dispozițiile de drept material
care caracterizează conţinutul şi natura dreptului de proprietate şi acţiunea în revendicare.
Din această perspectivă, cauza acţiunii presupunea analiza exclusivă a premiselor acţiunii
în revendicare mobiliară, configurată ca fiind acţiunea proprietarului neposesor împotriva
posesorului neproprietar sau împotriva celui care deţine bunul fără drept. Or, instanța de apel a
estompat aceste trăsături şi a transpus cauza acţiunii într-o răspundere contractuală, statuând că
reclamanta nu a probat, în virtutea contractului, că a predat posesia bunurilor pârâtei ori că a
transmis această posesie la încetarea lui, legând indisolubil acest fapt material de efectele
contractului.
Pe aceste premise, recurenta a formulat al doilea motiv de recurs, susţinând că instanţa de
apel a încălcat dispoziţiile de drept material cuprinse în art. 555, art. 563 şi art. 1166 C.civ.; a
învederat că urmare a încheierii convenţiei de prestări servicii de pază şi securitate nr.
C1184/13.05.2013, aşa cum prevedeau dispoziţiile art. 3.1 din contract, reclamanta a montat pe
turbinele eoliene ale reclamantei sisteme tehnice de protecţie antiefracție şi monitorizare care nu
i-au fost restituite la data încetării contractului, când reclamanta a predat pe baza unui proces-
verbal parcurile eoliene pârâtei C. S.R.L.
Invocând ca motiv de recurs dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta a
susţinut că instanţa de apel nu a examinat condiţiile acţiunii în revendicare, deoarece a transpus
examinarea cauzei pe fundament contractual şi că, astfel, a considerat greşit că nu s-a făcut
dovada predării echipamentelor prin actele încheiate la finalizarea contractului; scopul încheierii
proceselor-verbale la încetarea contractului a fost acela al predării parcurilor eoliene, iar nu al
echipamentelor montate de societatea reclamantă şi de aceea în conţinutul lor nu se poate regăsi
981
dovada intrării pârâtei în stăpânirea bunurilor mobile; la data predării parcurilor eoliene
echipamentele de protecţie antiefracţie şi monitorizare se aflau fixate pe turbinele eoliene şi
pârâta nu a demonstrat restituirea lor.
Plecând de la constatările anterioare, Înalta Curte arată că, atâta vreme cât cauza acţiunii a
fost permutată de instanța de apel, iar posesia/deţinerea pârâtei a fost considerată nedovedită ca
efect ori în contextul contractului, pe baza proceselor-verbale încheiate de părţi la încetarea lui,
nu poate fi cercetată în recurs greşita aplicare a dispoziţiilor art. 555 şi art. 563 C.civ.
Examinarea posesiei ori a deţinerii fără drept, ca element central al acţiunii în revendicare
presupune cercetarea unui fapt material, care începe cu identificarea momentului în care pretinsa
intrare în stăpânirea lucrului a început, caracterul său legitim şi durabil în persoana pârâtei prin
comparaţie cu dreptul afirmat de reclamantă, conduita ulterioară a pârâtei, aspecte care trebuie
cercetate într-o probaţiune judiciară concordantă cauzei acţiunii promovate, emancipată de
efectele contractului.
Or, aceste aspecte nu au fost analizate în acest mod de instanţa de apel care s-a mărginit la
cercetarea unor înscrisuri întocmite de părţi în executarea contractului şi pe baza efectelor
produse de acesta, aşa încât, potrivit considerentelor anterior expuse, Înalta Curte arată că
aplicarea greşită a normelor de drept material evocate de recurentă, specifice acţiunii în
revendicare, nu poate fi cercetată în lipsa unui examen adecvat al acestor chestiuni litigioase în
apel.
Înalta Curte arată că, justificat de aceleaşi argumente, nu poate examina aplicarea greşită
în apel a dispoziţiilor art. 31 din Legea nr. 333/2003, deoarece instanţa de fond nu a analizat în
calea de atac dreptul de proprietate al reclamantei asupra echipamentelor tehnice revendicate, ci
s-a mărginit la constatarea că faptul posesiei pârâtei nu a fost demonstrat pe baza unor premise
greşit considerate.
În aceste condiţii, reexaminarea cauzei impune cercetarea tuturor condiţiilor acţiunii în
revendicare promovate în cauză, inclusiv a realizării distincțiilor juridice necesare între faptul
juridic al posesiei şi dreptul de folosință şi utilizare a echipamentelor de protecţie antiefracţie şi
monitorizare care fac obiectul revendicării.
În fine, un ultim motiv de recurs, fondat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.,
a vizat greșita statuare a instanţei de apel asupra naturii de gen a bunurilor revendicate şi
considerentul că, în considerarea acestei naturi, restituirea bunurilor, ca efect al revendicării, nu
este posibilă.
Dincolo de împrejurarea că aceste ultime considerente ale instanţei de apel au caracter
suplimentar motivului decisiv care a determinat respingerea apelului prin decizia atacată, Înalta
Curte constată că instanţa de apel a statuat concluziv, fără a justifica, în planul motivării,
temeiurile de fapt ori de drept ale acestei concluzii şi fără a arăta motivat, pe de o parte, de ce a
apreciat că bunurile revendicate au caracterul unora de gen, iar pe de altă parte nu a arătat cum se
repercutează din punct de vedere juridic această împrejurare în planul acţiunii în revendicare a
reclamantei.
În acest context, instanţa de recurs constată că nu poate evalua aplicarea greşită a legii,
astfel cum critica a fost dedusă de recurentă, constatând că lipsa oricărei motivări specific legate
de acest considerent imprimă deciziei un viciu de legalitate încadrat în dispoziţiile art. 488 alin.
(1) pct. 6 C.proc.civ.
Aşadar, găsind întemeiate criticile recurentei referitoare la conţinutul şi calitatea motivării
deciziei recurate şi reiterând că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate realiza controlul
greșitei aplicări a normelor de drept material de către instanţa de apel în lipsa unei cercetări
judiciare adaptate specificului acţiunii de către instanţa de apel, recursul promovat a fost admis şi,
982
în temeiul art. 497 C.proc.civ., hotărârea atacată a fost casată, iar cauza a fost trimisă spre o nouă
judecată instanţei de apel.

42. A. Casare cu trimitere spre rejudecare ca urmare a motivării deficitare a instanței de

apel. Invocarea încălcării dispoziţiilor art. 501 alin. (1) din Codul de procedură civilă.
Condiții și efecte
B. Acţiune în pretenţii având ca obiect contravaloarea unor facturi fiscale. Valoarea
probatorie a acestora în raport cu dispoziţiile art. 277 din Codul de procedură civilă

C. proc. civ., art. 7, art. 249, art. 264, art. 272, art. 277 alin. (2),
art. 335 alin.(3), art. 431, art. 501 alin. (1), alin. (4)
C. civ., art. 1228, art.1672, art. 1674, art. 1720

A. Sunt probleme de drept dezlegate, în sensul art. 501 alin. (1) C.proc.civ., chestiunile
care tranşează asupra aspectelor litigioase, fie ale raportului juridic dedus judecăţii, fie cu
privire la interpretarea şi aplicarea normelor de drept material ori procesual incidente.
În cazul în care prin casarea cu trimitere spre rejudecare instanţa de recurs a făcut
referire la o deficienţă a motivării, nedezlegând niciun aspect litigios de natură a se opune
instanţei care a rejudecat cauza, nefiind stabilită acestei instanţe vreo obligaţie de administrare
ori de readministrare a probelor cu privire la fondul cauzei, nu se poate aprecia că instanţa de
apel nu s-a conformat acestor îndrumări, înfrângând principiul securității juridice.
Din acest punct de vedere, decizia instanţei de apel nu poate fi criticată pentru că nu ar fi
respectat dispozițiile trasate de instanța superioară în exercitarea controlului judecătoresc
realizat în cauză, în rejudecare, instanţa de apel având posibilitatea, iar nu obligaţia de a
încuviinţa ori dispune administrarea unor noi probe în cauză, în acord cu dispoziţiile art. 501
alin. (4) C.proc.civ.

B. Potrivit dispoziţiilor art. 277 alin. (2) C. proc. civ., înscrisul nesemnat, dar utilizat în
mod obişnuit în exerciţiul activităţii unei întreprinderi pentru a constata un act juridic, face
dovada cuprinsului său, cu excepţia cazului în care legea impune forma scrisă pentru însăşi
dovedirea actului juridic.
Dispozițiile art. 277 C.proc.civ., reglementând puterea probatorie a înscrisurilor
întocmite de profesioniști, derogă de la anumite exigenţe procesuale, stabilind, printr-o
interpretare per a contrario a art. 277 alin. (2) C.proc.civ., că înscrisul sub semnătură privată
asumat prin semnătură ori prin alt mijloc de cel căruia i se opune are aptitudinea de a constata
actul juridic rezultat din cuprinsul său.
În acest context, facturile fiscale cerute la plată prin cererea de chemare în judecată
demonstrează, fie prin semnarea lor, fie prin acte neîndoielnice de însuşire, încheierea
raportului juridic între litiganţi.

I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 1242 din 19 mai 2021

Prin cererea înregistrară la data de 03.08.2016 reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu

pârâta B. S.A. a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 502.098,83 lei, reprezentând

983
contravaloarea facturilor FF 516/30.07.2013 în valoare de 456.816 lei şi FF 527/11.11.2013 în
valoare de 337.559 lei, emise cu prilejul vânzării de produse chimice; subsidiar, a solicitat
constatarea compensării creanţelor reciproce până la suma de 308.020,70 lei şi obligarea pârâtei
la plata sumei de 194,078,13 lei.
Pe parcursul soluţionării litigiului în prima instanţă, s-a constatat că faţă de societatea
reclamantă s-a dispus deschiderea procedurii insolvenţei, conform hotărârii tribunalului.
Prin sentinţa civilă nr. 118 din 29 martie 2017, Tribunalul Argeş, Secţia civilă, a admis
acțiunea şi a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 501.344,22 lei.
Împotriva acestei sentinţe, S.C. B. S.A. a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și
netemeinicie.
Prin încheierea din 27 iunie 2017, Curtea de Apel Piteşti, Secţia I-a civilă, a calificat
litigiul ca fiind unul între profesionişti, a scos cauza de pe rol şi a trimis-o Secţiei a II-a civile, de
contencios administrativ și fiscal a aceleiași curţi de apel.
Prin decizia civilă nr. 764/A-C din 9 noiembrie 2017, Curtea de Apel Piteşti, Secţia a II-a
civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis apelul și a schimbat sentinţa atacată, în
sensul că a respins cererea şi a obligat-o pe intimată la plata către apelantă a sumei de 4.310 lei,
cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
Împotriva acestei decizii, S.C. A. S.R.L. - societate în faliment, prin lichidator judiciar
C.I.I. C. a declarat recurs, care a fost admis prin decizia nr. 534 din 19 martie 2019, pronunțată de
Înalta Curte de Casație și Justiție, Secţia a II-a civilă; decizia recurată a fost casată, iar cauza a
fost trimisă pentru o nouă judecată aceleiași curți de apel.
Prin decizia nr. 491/A - COM din 26 septembrie 2019, Curtea de Apel Pitești, Secția a II-
a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în rejudecare, a respins ca nefondat apelul declarat
de pârâtă.
Împotriva acestei decizii, S.C. B. S.A a declarat recurs, solicitând casarea acesteia și
trimiterea cauzei pentru o nouă judecată instanței de apel.
În motivare, a susținut că instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror
nerespectare atrage sancțiunea nulității, dar și că decizia atacată este nemotivată și a fost dată cu
încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material; a invocat, astfel, motivele de casare
prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.
Subsumat motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. a arătat că,
prin decizia de casare, instanța supremă a reţinut că existenţa unor considerente contradictorii în
cuprinsul aceleiaşi hotărâri echivalează cu necercetarea fondului litigiului şi cu imposibilitatea
instanţei de recurs de a stabili în ce măsură normele de drept material au fost corect aplicate,
subliniind că instanţa de prim control judiciar nu a stabilit pe deplin situaţia de fapt, astfel că nu
se poate realiza verificarea legalităţii deciziei recurate.
În acest context, a susținut că, raportat la dispozițiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ.,
casarea fiind una totală, instanţa de apel avea obligaţia să administreze probe noi prin care să
stabilească în mod corect situaţia de fapt.
Cu toate acestea, deși a solicitat administrarea unei noi expertize care să lămurească
situaţia de fapt, Curtea de Apel Piteşti, în rejudecare, a respins cererea de probatorii şi nu a
administrat nicio altă probă, astfel că nu putea reţine şi stabili o altă situaţie de fapt decât aceea
existentă la data pronunţării deciziei de casare, prin care s-a reţinut că fondul cauzei nu a fost
lămurit și se impune o nouă judecată de fond, prin administrarea de probe noi.
Or, în măsura în care instanţa de recurs ar fi fost lămurită cu probele administrate ar fi
pronunţat soluţia, nu ar fi casat cu trimitere.

984
 A mai susținut recurenta că au fost încălcate și dispoziţiile art. 249 C. proc. civ., potrivit
cărora cel ce face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească.
Raportat la acest text de lege, s-a susținut în cadrul acestei critici că intimata-reclamantă
trebuia să dovedească faptul că avea materia primă în depozit la momentul încheierii contractelor
de vânzare și că i-a predat cauciucul pentru care a întocmit facturile cerute la plată.
A subliniat recurenta că relațiile contractuale dintre părți au presupus, de-a lungul
timpului, așa cum dovedesc înscrisurile depuse la dosar, ca modalitate de lucru, compensarea
reciprocă a facturilor emise periodic, lucru care nu a mai putut fi posibil după intrarea în
insolvență, astfel că fără o expertiză de specialitate nu se poate afirma că aceste facturi constituie
o creanţă certă.
De asemenea, a arătat că nu pot fi reținute susținerile intimatei, în sensul că, față de
dispoziţiile art. 1674 și art. 1720 C. civ., raportat la locul plăţii și la transmiterea proprietăţii,
facturile fiscale sunt asimilate contractului.
Aceasta întrucât factura fiscală nu este un act juridic, ci un simplu document fiscal, ce se
întocmeşte în scopul înregistrării în contabilitate a operaţiunilor economico-financiare, aspect
care rezultă şi din prevederile art. 6 din Legea nr. 82/1991, fiind astfel doar un mijloc de probă.
În acest sens, a evocat cele statuate de instanța supremă în cuprinsul deciziei nr. 1017 din
26 martie 2009 și a subliniat că, mai mult, facturile invocate nu sunt acceptate în mod expres la
plată prin semnătură și ștampilă.
Subsumat aceluiași motiv de recurs, a susținut că instanța de apel a nesocotit principiile
prevăzute de art. 6, art. 7, art. 8 și art. 22 alin. (7) C. proc. civ.
Astfel, a arătat că instanţa de apel, deşi avea obligaţia să îi asigure dreptul la un proces
echitabil și să respecte principiile legalităţii și egalității, a ignorat dispozițiile art. 335 alin. (3) C.
proc. civ., conform cărora, în cazul în care una dintre părți împiedică efectuarea expertizei,
instanţa va putea socoti ca dovedite afirmaţiile făcute de partea adversă.
Or, așa cum rezultă din concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, intimata-
reclamantă nu a permis expertului să-i verifice documentele contabile. Mai mult decât atât, deşi
instanţa de apel reține că bunurile nu i-au fost livrate, așa cum a constatat expertul, ignorând
principiile bunei-credinţe și echităţii, a obligat-o la plata contravalorii facturilor, urmând să își
valorifice pretenţiile în procedura insolvenței, deşi putea constata cu uşurinţă că nu a primit
materia primă, astfel că nu datorează plata.
Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a
arătat că, în rejudecare, instanţa de apel a respins ca nefondat apelul cu argumentul că prin
încheierea contractului de custodie s-a făcut dovada predării produsului, astfel că are obligaţia să
plătească preţul.
Potrivit recurentei, considerentele deciziei atacate relevă faptul că argumentele avute în
vedere de curtea de apel în fundamentarea soluţiei sunt superficiale, întrucât nu rezultă în baza
căror probe a reţinut această stare de fapt, în condiţiile în care pârâta a susţinut că materia primă
nu a existat la momentul încheierii contractelor și a propus probe concludente în acest sens,
respectiv expertiza contabilă, care nu a fost admisă de instanţă.
A susținut recurenta că instanța de apel a analizat doar contractul de vânzare - cumpărare
de produse și, implicit, obligaţia ei de plată a preţului, fără a examina însă complexitatea
raporturilor comerciale dintre părți, în cadrul cărora contractul de vânzare nu poate fi separat de
cel de custodie, aceste operaţiuni juridice fiind simultane și în strânsă legătură, astfel că atât
drepturile, cât și obligaţiile părților trebuiau analizate din perspectiva ambelor contracte.
Or, curtea de apel, susține recurenta, s-a limitat la o analiză superficială a înscrisurilor
depuse de părți, deşi pentru stabilirea corectă a situaţiei de fapt avea obligaţia, potrivit
985
dispoziţiilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ., să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni
orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea
corectă a legii.
În opinia recurentei, dacă s-ar fi încuviinţat proba cu expertiză, s-ar fi putut verifica în ce
măsură la momentul vânzării intimata avea în depozit marfa vândută, în condițiile în care a
susținut că, tocmai pentru că nu deținea marfa, fiindu-i necesară materia primă, s-a încheiat un
contract de custodie pentru 90 de zile, perioadă în care intimata urma să se aprovizioneze și
numai după ce intra în posesia cauciucului îl putea livra recurentei, moment în care se năștea și
obligaţia de plată.
A arătat recurenta că aceasta este o practică uzuală între societăţile comerciale, pentru
asigurarea necesarului de materii prime, cu un preţ agreat de părți și a subliniat că obligația de
predare efectivă a bunului, prevăzută de art. 1672 C. civ., nu a fost îndeplinită de intimată,
instanţa pronunţând soluţia pe baza prezumţiei că, atât timp cât s-a încheiat contractul de
custodie, a fost predat și produsul, deși a solicitat să fie clarificat faptul că operațiunile juridice și
economice au fost doar scriptice. Aceasta întrucât, în realitate, cauciucul nu i-a fost predat de
vânzător, astfel că nu l-a predat custodelui, intimata urmând să îl aprovizioneze în termen de 90
zile.
În acest context, a evocat dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 lit. c) C. proc. civ. și a
susținut că instanța de apel, cu încălcarea acestora, dar și a deciziei de casare, s-a limitat la a
reanaliza probele existente, care erau insuficiente, fără a răspunde obiectivelor indicate de
instanţa de recurs, respectiv stabilirea corectă a situației de fapt în vederea aplicării corecte a
legii.
Potrivit recurentei, faptul că instanța de apel nu a administrat probe suplimentare, deşi
trebuia să se pronunţe asupra situaţiei de fapt şi de drept, așa cum a statuat instanța de recurs,
echivalează cu o nepronunțare asupra fondului şi atrage casarea hotărârii recurate, cu consecința
trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În plus, a susținut că o hotărâre trebuie să respecte exigenţele art. 6 al Convenţiei
Europene a Drepturilor Omului, întrucât, conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor
Omului, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă să fi examinat în mod real
problemele esenţiale care i-au fost supuse analizei, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.
Prin prisma motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susținut
că, în măsura în care ar fi lămurit pe deplin situația de fapt, ar fi constatat că părțile au convenit
asupra vânzării-cumpărării unor bunuri viitoare, ipoteză reglementată de art. 1228 C. civ.
Astfel, pentru a avea certitudinea că activitatea de producție se va desfășura normal, a
acceptat să încheie un contract de custodie pentru materia primă, prin care intimata era asigurată
că îi va cumpăra marfa, dar numai în momentul în care va avea loc predarea ei, iar recurenta avea
garanția că aceasta va procura materia primă în termenul convenit, motiv pentru care părțile au
agreat ca materia primă să fie predată în 90 de zile, perioadă în care intimata urma să o importe.
Așa fiind, obligația de plată nu s-a născut la momentul încheierii convențiilor, de vreme
ce produsele nu fuseseră procurate.
În final, a susținut că instanța de prim control judiciar a aplicat greșit dispoziţiile art. 1720
alin. (1) C. civ., reţinând că, în lipsa unei stipulaţii contrare, cumpărătorul trebuie să plătească
preţul la locul în care se afla bunul în momentul încheierii contractului şi de îndată ce
proprietatea este transmisă.
Or, pe parcursul judecăţii a susţinut constant, susţinere confirmată și de expert, că la
momentul încheierii convenţiilor și al emiterii facturilor bunurile nu se aflau la intimată, ci la
producător, care nu este parte în proces, astfel că nu putea fi obligată la plata prețului.
986
 Recursul a fost depus la Curtea de Apel Pitești, instanța care a pronunțat hotărârea atacată,
în cadrul termenului de 30 de zile prevăzut la art. 485 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că
decizia a fost comunicată recurentei la 23 octombrie 2019, astfel că recursul înregistrat la 7
noiembrie 2019 a fost formulat în cadrul termenului legal, care, calculat în conformitate cu
dispoziţiile art. 181 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., s-ar fi împlinit la 25 noiembrie 2019.
În cauză s-a efectuat procedura de filtrare a recursului, potrivit art. 493 C.proc.civ., fiind
întocmit raportul asupra admisibilităţii recursului. Recursul a fost admis în principiu prin
încheierea din 07.10.2020, iar dezbaterile au fost realizate în cauză cu citarea părţilor.
Examinând recursul, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat caracterul nefondat al
acestuia, pentru motivele care urmează.
Un prim motiv al recursului a vizat încălcarea dispoziţiilor art. 501 alin. (1) C.proc.civ. cu
prilejul rejudecării apelului după casare. A susţinut recurenta că hotărârea instanţei de recurs
asupra problemelor de drept dezlegate este obligatorie pentru instanţa care rejudecă fondul,
context în care, pronunțându-se prin decizia nr. 534/19.03.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie o casare totală a deciziei date în apel într-un prim ciclu procesual, instanţa de apel avea
obligaţia de a administra noi probe. Astfel, instanţa de apel, rejudecând cauza, a respins
solicitarea pârâtei de administrare a unei probe cu expertiză şi nu a administrat nicio altă probă,
aşa încât a făcut imposibilă stabilirea unei stări de fapt corecte. În acest context, instanţa de apel a
încălcat şi dispoziţiile art. 249 C.proc.civ. care stabilesc că sarcina probei civile aparţine celui
care face o propunere înaintea judecăţii, dând o valoare probatorie greşită facturilor emise de
către reclamantă şi activând aplicarea art. 1674 şi art. 1720 C.civ. În mod cu totul eronat s-a
considerat în apel că cele două facturi opuse în proces au valoarea de act juridic, ele fiind niște
simple documente justificative care stau la baza înregistrărilor contabile ale emitentului şi mijloc
de probă cu privire la operațiunea efectuată, fiind citată în acest sens decizia nr. 1017/26.03.2009
a instanţei supreme.
Cercetând actele dosarului, instanţa de recurs reţine că prin decizia nr. 534/19.03.2019
pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost casată pentru considerente contradictorii,
neconciliabile, decizia nr. 764/A-C/09.11.2017 a aceleiași curţi de apel, pronunțată în cauză în
primul ciclu procesual, casarea fiind, într-adevăr, totală, iar apelul a fost trimis spre rejudecare.
Pentru atare considerente, instanţa învestită cu acest recurs subliniază că nicio dezlegare
de drept asupra raportului juridic litigios nu a fost realizată de instanța supremă, ci constatându-se
că, în contextul evaluat, instanța de fond nu a lămurit deplin împrejurările de fapt ale cauzei, a
imprimat necesitatea rejudecării fondului.
În acest context, Înalta Curte subliniază că sunt probleme de drept dezlegate, în sensul art.
501 alin. (1) C.proc.civ., chestiunile care tranşează asupra aspectelor litigioase, fie ale raportului
juridic dedus judecăţii, fie cu privire la interpretarea şi aplicarea normelor de drept material ori
procesual incidente.
Or, prin casarea cu trimitere evocată, instanţa supremă a făcut referire la o deficienţă a
motivării, nedezlegând niciun aspect litigios de natură a se opune instanţei care a rejudecat cauza,
tot astfel cum nu a stabilit acestei instanţe vreo obligaţie de administrare ori de readministrare a
probelor cu privire la fondul cauzei, pentru a aprecia că instanţa de apel nu s-a conformat acestor
îndrumări, înfrângând principiul securității juridice şi pe cel determinat de principiul ierarhiei
instanţelor de judecată.
Din acest punct de vedere, decizia instanţei de apel nu poate fi criticată pentru că nu ar fi
respectat dispozițiile trasate de instanța superioară în exercitarea controlului judecătoresc realizat
în cauză, iar, în rejudecare, instanţa de apel avea posibilitatea, iar nu obligaţia de a încuviinţa ori

987
dispune administrarea unor noi probe în cauză, în acord cu dispoziţiile art. 501 alin. (4)
C.proc.civ.
A doua parte a criticilor subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5
C.proc.civ. priveşte valoarea probatorie eronată acordată facturilor fiscale cerute la plată, în acest
sens fiind încălcate dispoziţiile art. 249 C.proc.civ.
Critica nu este fondată.
Articolul 249 C.proc.civ. răspunde unui principiu de drept civil potrivit căruia sarcina
probei incumbă celui care face o afirmație judiciară. În acest sens, reclamanta, solicitând preţul
vânzării, a produs în cauză proba pretenţiei sale, prin depunerea la dosar a celor două facturi, nr.
FF 516/30.07.2013 şi nr. FF 527/11.11.2013, executând astfel obligaţia trasată de dispoziţia
procesuală menționată.
Recurenta, însă, prin conținutul criticii formulate, tinde nu la demonstrarea ignorării art.
249 C.proc.civ., ci la încălcarea dispozițiilor referitoare la puterea probatorie a acestor facturi,
susținând că facturile nu demonstrează raportul juridic de vânzare.
Cu toate acestea, dispozițiile art. 277 C.proc.civ., reglementând puterea probatorie a
înscrisurilor întocmite de profesioniști, derogă de la anumite exigenţe procesuale, stabilind,
printr-o interpretare per a contrario a art. 277 alin. (2) C.proc.civ., că înscrisul sub semnătură
privată asumat prin semnătură ori prin alt mijloc de cel căruia i se opune are aptitudinea de a
constata actul juridic rezultat din cuprinsul său.
Înalta Curte arată, în acest context, că facturile evocate sunt acte sub semnătură privată -
potrivit art. 272 coroborat cu art. 277 C.proc.civ. şi subliniază că factura nr. FF 527/11.11.2013 a
fost semnată de către pârâtă, iar factura FF 516/30.07 2013 a fost însușită prin recunoașterea sa
într-un act ulterior, contractul de luare în custodie încheiat la aceeași dată, ambele facturi făcând,
prin însușire, proba raportului juridic, adică atestând acte juridice civile.
Expunând aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată că nicio dispoziție
procedurală dintre cele identificate în examinarea acestui motiv de recurs nu a fost încălcată de
instanța de apel, astfel încât criticile fundamentate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5
C.proc.civ. sunt nefondate şi vor fi înlăturate.
În continuare, sub temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., recurenta B. S.A. a criticat
decizia pronunţată în apel, întrucât au fost încălcate dispoziţiile art. 7 şi art. 355 alin. (3)
C.proc.civ., referitoare la greutatea probatorie a expertizei, prin acest motiv de casare invocând în
realitate încălcări ale unor norme de ordin procedural, care impun examinarea legalităţii hotărârii
din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ.
Se cuvine subliniat că aplicarea greşită a dispoziţiei procedurale se referă la o greşeală a
primei instanțe de fond, cu privire la valoarea probatorie greşită dată probei în stabilirea stării de
fapt, aspect sesizat şi în faţa instanţei de apel.
Instanţa de apel a examinat aceste aspecte, statuând, în interpretarea probelor, că expertiza
a fost evaluată prin coroborare cu celelalte probe administrate în cauză, cu respectarea art. 264 şi
art. 335 alin. (3) C.proc.civ. Această ultimă dispoziţie statuează, contrar susţinerilor recurentei, că
instanţa care evaluează probele are o marjă de apreciere a valorii probatorii a expertizei, iar nu
obligaţia de a considera dovedite afirmaţiile părţii adverse cu privire la împrejurarea de fapt care
face obiectul cercetării, întotdeauna, în contextul administrării tuturor celorlalte probe.
Prin urmare, constatând nefondate aceste critici, Înalta Curte va înlătura şi acest motiv de
recurs.
Motivul succesiv de recurs s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ.
şi a vizat vicii ale motivării deciziei atacate.

988
 Susţinând că instanţa de apel a operat numai cu prezumţii simple la stabilirea situaţiei de
fapt şi că aceasta avea obligaţia de a administra orice probe necesare stabilirii adevărului judiciar,
iar probele cauzei erau neîndestulătoare, recurenta subliniază, în realitate, că stabilirea stării de
fapt în cauză s-a realizat trunchiat, fără a se avea în vedere că bunurile care au făcut obiect al
vânzării nu au fost predate cumpărătorului, astfel că reclamanta a încălcat dispoziţiile art. 1672
C.civ., iar încheierea contractelor de custodie a fost realizată tocmai pentru a procura reclamantei
timpul necesar achiziționării cauciucului la predarea căruia se obligase prin contractul de vânzare.
Într-un prim considerent, Înalta Curte arată că nu se subsumează motivului de casare
indicat de recurentă incorecta stabilire a stării de fapt pe baza probelor administrate, iar examenul
probelor în recurs, de natură a conduce la o reevaluare a faptelor, este inadmisibil. Totodată, arată
că s-a răspuns prin considerente anterioare la critica referitoare la neadministrarea unor probe noi
în recurs, aşa încât acestea nu vor fi reluate.
De asemenea, nu se încadrează în acest motiv de casare nici aspectele relevate, referitoare
la operarea în apel numai cu prezumții simple; abordând criticile din perspectiva art. 488 alin. (1)
pct. 5 C.proc.civ., Înalta Curte arată că aceasta rămâne la nivelul unei simple afirmaţii
nedemonstrate, lipsite, aşadar, de greutate în planul analizei instanţei de casare.
Totodată, instanţa de apel a făcut referire, în cuprinsul motivării, la probele evaluate,
analizându-le în ansamblu şi a tras pe baza lor concluzii demonstrate juridic. A subliniat, în acest
context, că actele juridice succesiv încheiate - respectiv, contracte de vânzare, constatate prin
facturi, urmate de contrate de custodie a mărfii, prin care cumpărătorul a lăsat vânzătorului în
depozit marfa vândută - sunt operaţiuni juridice distincte, de natură a implica efecte specifice,
inconfundabile, dar şi că nepredarea bunurilor lăsate în custodie nu poate constitui temeiul
refuzului de plată al preţului, determinat în sarcina pârâtei de efectele specifice ale contractului
precedent, de vânzare. A mai reţinut instanţa de apel că anexele contractelor de custodie
consemnează predarea-primirea cauciucului în cantități precis determinate, astfel încât apărarea
pârâtei - referitoare la nepredarea aceloraşi bunuri ca urmare a încheierii contractelor de vânzare -
a rămas o afirmație neprobată.
Aşadar, nu se poate reţine cu temei că instanţa de apel a ignorat probele cauzei ori că nu a
motivat total ori suficient starea de fapt reţinută ori aplicarea legii. Recurenta propune în realitate
o altă situaţie de fapt în recurs, fără a justifica împrejurarea că nu există o motivare adecvată, ori
complet străină de natura pricinii, ci fiind nemulţumită de modul în care, cercetând probele,
instanţa a statuat asupra faptelor.
Or, aşa cum s-a subliniat repetat, în recurs nu se poate realiza o reexaminare a probelor
administrate în faţa instanţelor devolutive, ci exclusiv un control de legalitate a hotărârii, o
evaluare exclusivă a modului de aplicare a legii, aşa încât, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va
înlătura şi acest motiv de recurs.
În continuare, recurenta a criticat decizia şi pentru încălcarea autorităţii lucrului judecat,
motiv încadrat în art. 488 alin. (1) pct. 7 C.proc.civ., cu referire la decizia de casare pronunţată în
cauză într-un prim ciclu procesual.
Acest motiv este, însă, numai formal opus în calea extraordinară de atac, iar instanţa de
recurs nu îl va examina în fond, subliniind că a dat răspuns acestor critici examinând anterior
încălcarea în apel a dispoziţiilor art. 501 C.proc.civ.
Mai arată totuşi că specific motivului de casare, aşa cum a fost invocat de recurentă,
încălcarea autorității de lucru judecat, presupune, specific, încălcarea efectelor lucrului judecat a
hotărârii definitive pronunţate într-un alt proces, adică ignorarea art. 431 C.proc.civ., iar nu
nerespectarea dezlegărilor date în aceeaşi cauză, într-o hotărâre de casare, intermediară, caz în

989
care examinarea pretinsei încălcări este specifică art. 501 C.proc.civ. - chestiune, de altfel,
examinată.
În fine, un ultim motiv de recurs a vizat încălcarea ori aplicarea greşită, în apel, a
normelor de drept material, motiv de recurs încadrat în art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.
Recurenta a arătat că au fost încălcate dispoziţiile art. 1228 C.civ., în contextul în care
instanţa de apel a stabilit greşit situaţia de fapt, dar şi cele ale art. 1720 C.civ., subliniind că
potrivit acestor dispoziţii, în lipsa unei stipulaţii contrare, cumpărătorul trebuie să plătească preţul
la locul în care se află bunul în momentul încheierii contractului, de îndată ce proprietatea este
transmisă.
Ieşind din sfera examinării recursului reevaluarea stării de fapt, Înalta Curte subliniază că
încălcarea dispoziţiilor art. 1228 C.civ. nu este justificată de recurentă. Această dispoziție se
referă la împrejurarea că „în lipsa unei dispoziții legale contrare, contractele pot purta şi asupra
unor bunuri viitoare”, de aceea, arată că recurenta nu relevă contextul în care aceste dispoziţii
legale, aplicabile în cauză, au fost încălcate în apel.
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 1720 C.civ., acestea conțin reguli dispozitive
referitoare la locul şi data plăţii preţului ca obiect al contractului, reguli cu privire la care
recurenta nu demonstrează ori explică în ce a constat interpretarea sau aplicarea greşită în apel şi
care este rezultatul corect al aplicării acestei reguli de drept, aşa cum este el prefigurat de către
recurentă.
Or, în atare condiţii, instanţa de recurs arată că evocarea acestor norme de drept material
este utilă, din perspectiva recurentei, numai în măsura în care, aşa cum această parte propune,
este posibilă o reevaluare a stării de fapt în recurs.
În concepţia legiuitorului, însă, conform regulii trasate imperativ prin art. 483 alin. (3)
C.proc.civ., recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în
condiţiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Or, potrivit art.
488 C.proc.civ., condiţiile în care hotărârea unei instanţe de apel poate fi examinată în recurs sunt
limitativ enunţate, de aceea, orice motiv de recurs prin care se tinde la reexaminarea stării de fapt,
ca rezultat al evaluării probelor în apel, evaluare asupra căreia instanţa devolutivă are un drept de
apreciere, excedează limitele legii.
De aceea, în măsura în care motivele de casare examinate, corespunzător încadrate în
dispoziţiile art. 488 alin. (1) C.proc.civ., au fost găsite nefondate, iar instanţa de recurs este oprită
să examineze starea de fapt în litigiu, recursul declarat de S.C. B. S.A. a fost respins ca nefondat,
conform art. 496 C.proc.civ.

990
B. Contestaţia în anulare

43. Lipsa dovezii calității de reprezentant reținută prin decizia pronunțată în recurs.
Comunicarea hotărârii la sediul procesual ales. Termenul de exercitare a contestației în
anulare

C.proc.civ., art. 155, art. 158, art. 430, art. 503, art. 506

Dispozițiile art. 506 alin. (1) din Codul de procedură civilă reglementează două termene
pentru formularea contestației în anulare: un termen subiectiv – 15 zile de la data comunicării
hotărârii atacate și un termen obiectiv – un an de la data la care hotărârea a rămas definitivă.
În verificarea respectării termenului pentru formularea contestației în anulare, instanța
învestită cu judecata acestei căi extraordinare de atac se va raporta în mod prioritar la termenul
subiectiv și numai în subsidiar va lua în considerare termenul obiectiv pentru formularea căii de
atac, anume în cazul în care comunicarea hotărârii lipseşte sau aceasta nu a fost efectuată cu
respectarea dispozițiilor procedurale.
Cum lipsa dovezii calității de reprezentant a societății de avocatură care a răspuns
pentru partea reclamantă a fost reținută prin hotărârea instanței de recurs, dezlegarea acestei
chestiuni procedurale dobândește autoritate de lucru judecat definitivă de la data pronunțării,
astfel cum reiese din interpretarea prevederilor art. 430 alin. (4) coroborată cu interpretarea a
contrario a dispozițiilor art. 430 alin. (5) din Codul de procedură civilă. În acest caz,
comunicarea deciziei definitive trebuia să se facă la sediul social al reclamantei, iar nu la sediul
ales indicat de către apărătorul al cărui mandat a fost constatat viciat și care nu putea antrena
efecte valabile, cu referire la sediul procesual ales, în sensul art. 158 din Codul de procedură
civilă.
Ca atare, întrucât nu a avut loc o comunicare a deciziei atacate la sediul social al
contestatoarei, astfel cum rezultă din interpretarea a contrario a prevederilor art. 158 alin. (1)
coroborate cu art. 155 alin. (1) pct. 3 din Codul de procedură civilă, pentru aprecierea asupra
termenului de declarare a contestației în anulare este aplicabil termenul obiectiv de un an de la
data rămânerii definitive a hotărârii.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 344 din 16 februarie 2021

Prin cererea înregistrată la data de 20.10.2015 pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secția a V-

a civilă, reclamantele A., B., C. SA, D., E. S.P.A, F. SPA, G., H., I. Company LP, J. , K. SA şi L.
SPA au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele M. Ltd. Bulgaria şi N. S.R.L. şi O. S.R.L.,
obligarea acestora la interzicerea comercializării, importului precum şi a oricărui act comercial cu
produse cosmetice sau de parfumerie prin asocierea directă sau mediată de coduri numerice cu
mărcile internaţionale si comunitare aparţinând reclamantelor pe teritoriul României, solicitând,
totodată, în contradictoriu cu pârâta M. interzicerea efectuării de astfel de acte pe teritoriul
Uniunii Europene şi pe teritoriul Bulgariei.
Prin sentinţa civilă nr.1298 din 10.11.2016, Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă a
admis excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant, invocată de pârâta M. Ltd. Bulgaria şi a
anulat cererea de chemare în judecată formulată de către reclamante, pentru lipsa dovezii calităţii
de reprezentant. Totodată, a obligat reclamantele la plata sumei de 1.500 euro, contravaloarea în
lei la cursul BNR la data plăţii, cu titlul de cheltuieli de judecată în favoarea pârâtei M. Ltd.
Bulgaria.
991
 Prin decizia civilă nr. 610 din 23.05.2018, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă
a admis apelul formulat de apelantele-reclamante împotriva sentinţei civile nr.1298/2016,
pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă, a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza
spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Împotriva deciziei menționate anterior, inclusiv a încheierilor de şedinţă din datele de
20.02.2018 şi 02.05.2018, pronunţate de aceeaşi instanţă, a declarat recurs pârâta M. Ltd.
Bulgaria, calea de atac fiind admisă prin decizia civilă nr. 1680 din 8.10.2019 a Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie – Secţia I civilă, care a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare
aceleiaşi instanţe.
Împotriva deciziei nr. 1680/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia I civilă au
formulat contestaţie în anulare contestatoarele A., D., C. S.A şi L. S.A.
În motivarea prezentei cereri, contestatoarele au arătat că, în speţă, sunt îndeplinite
condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 503 alin. (1) C.proc.civ. şi că cererea a fost formulată
în termenul legal de un an de la data când hotărârea din recurs a rămas definitivă.
Având în vedere că motivul contestaţiei îl vizează nelegala comunicare a hotărârii,
termenul de 15 zile de la comunicare nu a început să curgă cât timp hotărârea nu a fost
comunicată la sediul părţilor, iar reprezentarea la termene şi comunicarea deciziei au fost făcute
printr-un reprezentant convenţional al cărui mandat de reprezentare a fost considerat nul, în
conformitate cu decizia pronunţată de Înalta Curte.
Calea de atac a fost formulată în considerarea faptului că niciuna dintre contestatoare nu a
fost legal citată pentru judecarea recursului, nu au fost prezenţi pe parcursul judecării acestuia, iar
comunicarea hotărârii nu a fost făcută în concordanţă cu propriile statuări ale Înaltei Curţi.
Astfel, în etapa recursului, pentru părţi a răspuns dl. avocat X., din cadrul SCA X. & Y.,
judecata căii de atac făcându-se cu participarea doar a acestei societăţi de avocatură pentru care s-
a constatat, ulterior, nulitatea mandatului.
Deşi instanţa a constatat că mandatul de reprezentare este nul, admiţând astfel recursul şi
trimiţând cauza spre rejudecare, Înalta Curte a folosit o abordare contradictorie, atunci când a
considerat că intimaţii au fost legal citaţi pentru judecarea recursului şi comunicarea deciziei.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata M. Ltd. Bulgaria a invocat excepţia
tardivităţii şi inadmisibilităţii contestaţiei în anulare.
Analizând excepţia tardivităţii formulării contestaţiei în anulare, Înalta Curte
constată următoarele:
Contestatoarele din pricina de față au promovat prezenta contestație în anulare
prevalându-se de prevederile art. 503 alin. (1) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora:
”(1) Hotărârile definitive pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când contestatorul
nu a fost legal citat și nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata.”
Potrivit celor ce rezultă din motivarea contestației în anulare, contestatoarele-reclamante
A., D., C. S.A şi L. S.A. au învederat că judecarea recursului a avut loc cu nelegala lor citare, în
raport cu dezlegarea dată de instanța de recurs chestiunii dovezii calității de reprezentant pentru
apărătorul ales al acestora, astfel încât, fiecare dintre acestea, având calitatea de intimate în etapa
procesuală a recursului, trebuia citată la sediul social.
Totodată, s-a susținut că Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia dată în recurs, a
reținut nulitatea contractului de asistență juridică, ceea ce atrage concluzia că reprezentarea la
termenele de judecată în fața sa și, ulterior, și comunicarea deciziei definitive, au fost făcute la un
reprezentant convențional al cărui mandat de reprezentare a fost considerat nul.
Înalta Curte reține că, de regulă, actul de procedură al citării și actul de procedură al
comunicării se efectuează la adresa indicată de parte în vederea îndeplinirii acestora; cele două
992
acte de procedură evocate sunt însă distincte și autonome, iar coordonatele în care se efectuează
fiecare dintre ele de către instanţă nu trebuie să fie neapărat identice, cu atât mai mult cu cât
momentele procesuale la care sunt îndeplinite sunt succesive.
Contestatoarele, având calitatea de intimate-reclamante în fața instanței de recurs, prin
întâmpinarea formulată la motivele de recurs au indicat, precum și prin alte acte de procedură
ulterioare (concluzii scrise), sediul social ales pentru comunicarea actelor de procedură, anume,
sediul societății civile de avocatură X. & Y. din București, str. Z. nr. 17.
În acest context, contestatoarele susțin că dacă instanța de recurs prin decizia pronunţată a
invalidat reprezentarea convențională a intimatelor-reclamante prin intermediul acestei societăți
de avocatură, nici actul de procedură al comunicării la sediul ales nu putea fi indicat de către
apărător în mod valabil în baza contractului nul, iar dacă actul de procedură al comunicării s-a
realizat totuși la această adresă, acesta este lovit de nulitate și nu poate declanșa curgerea
termenului pentru formularea contestației în anulare.
Înalta Curte apreciază că deși în privința actului de procedură al comunicării susținerile
contestatoarelor sunt valabile, ca efect al aplicării prevederilor art. 179 alin. (3) din Codul de
procedură civilă (comunicarea la sediul ales neputând avea existență de sine stătătoare față de
actul de procedură prin care s-a indicat sediul ales, în aceleași condiții de reprezentare considerate
nevalabile de instanţa de recurs), afirmația nu poate fi reținută cu referire la actul de procedură al
îndeplinirii procedurii de citare, astfel cum se va arăta în motivarea soluției ce se va pronunța
asupra contestației în anulare însăși, întrucât, față de circumstanțele cauzei, cele două acte de
procedură în analiză (citarea în faza procesuală a recursului și comunicarea deciziei date în
recurs) trebuie raportate la premise diferite.
Astfel, potrivit art. 506 alin. (1) C.proc.civ. : ”(1) Contestația în anulare poate fi introdusă
în termen de 15 zile de la data comunicării hotărârii, dar nu mai târziu de un an de la data când
hotărârea a rămas definitivă.”
Înalta Curte constată că norma invocată reglementează două termene pentru formularea
contestației în anulare: un termen subiectiv – 15 zile de la data comunicării hotărârii atacate și un
termen obiectiv – un an de la data la care hotărârea a rămas definitivă.
În verificarea respectării termenului pentru formularea contestației în anulare, instanța
învestită cu judecata acestei căi extraordinare de atac se va raporta în mod prioritar la termenul
subiectiv și numai în subsidiar va lua în considerare termenul obiectiv pentru formularea căii de
atac, anume în cazul în care comunicarea hotărârii lipseşte sau aceasta nu a fost efectuată cu
respectarea dispozițiilor procedurale.
Înalta Curte constată că, potrivit susținerilor contestatoarelor, instanța de recurs, prin
decizia definitivă pe care a pronunțat-o, a reținut lipsa dovezii calității de reprezentant pentru
societatea de avocatură care a răspuns pentru reclamante la prima instanță, în esență, pe baza
constatării neîncheierii unui contract de asistență juridică în condițiile art. 29 alin. (1) din Legea
nr. 51/1995 și cu respectarea art. 121 și 122 din Statutul profesiei de avocat, forma în vigoare la
data declanșării litigiului (20.10.2015).
Ca atare, de la data pronunțării instanței de recurs dezlegarea acestei chestiuni procedurale
– lipsa dovezii calității de reprezentant - a dobândit autoritate de lucru judecat definitivă, astfel
cum reiese din interpretarea prevederilor art. 430 alin. (4) coroborată cu interpretarea a contrario
a art. 430 alin. (5) din Codul de procedură civilă.
Consecința acestei constatări este aceea că numai după data pronunțării hotărârii
definitive de către instanța de recurs, este incidentă această dezlegare cu toate efectele pe care le
antrenează, anume și acela că actele de procedură urmează a se efectua la sediul social al
intimatelor-reclamante (inclusiv în rejudecare, până la eventualitatea ratificării mandatului
993
exercitat de avocat, dar și pentru soluţionarea prezentei contestații în anulare), iar nu la sediul
ales, indicat prin cererea scrisă formulată și depusă prin intermediul societății de avocatură, cu
privire la care s-a reținut că nu a dovedit calitatea de reprezentant convențional al acestora, în
condițiile legii care reglementează statutul profesiei de avocat.
În aceste circumstanțe, actul de procedură al comunicării deciziei definitive pronunțate în
recurs reprezenta primul act de procedură în care se produceau efectele dezlegării acestei excepții
procesuale și, prin urmare, comunicarea acesteia trebuia să se facă la sediul social al intimatelor-
reclamante, iar nu la sediul ales indicat de către apărătorul al cărui mandat a fost constatat viciat
și care nu putea antrena efecte valabile, cu referire la sediul procesual ales, în sensul art. 158 din
Codul de procedură civilă.
Or, din verificările efectuate în dosarul de recurs, astfel cum reiese din procesele-verbale
de îndeplinire a procedurii de comunicare, Înalta Curte constată că decizia nr. 1680 din
8.10.2019, atacată cu contestaţie în anulare, a fost comunicată contestatoarelor A., D., C. S.A şi
L. S.A. la data de 18.02.2020, la sediul procesual ales din București, str. Z. nr. 17, indicat de către
avocat prin intermediul unor acte de procedură efectuate în recurs în calitate de apărător al
acestor persoane juridice.
Precizarea anterioară este necesară întrucât orice cerere adresată instanței trebuie să fie
formulată personal sau prin reprezentant, astfel cum prevede art. 148 alin. (2), dar și art. 80 alin.
(1) din Codul de procedură civilă, iar în recurs indicarea sediului procesual ales a avut loc prin
intermediul apărătorului, în cuprinsul actelor de procedură efectuate de acesta în numele
intimatelor.
Ca atare, întrucât nu a avut loc o comunicare a deciziei atacate cu contestație în anulare la
sediul social al contestatoarelor, astfel cum rezultă din interpretarea a contrario a prevederilor art.
158 alin. (1) coroborate cu art. 155 alin. (1) pct. 3 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte
constată că pentru aprecierea asupra termenului de declarare a contestației în anulare este
aplicabil termenul obiectiv de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii (8.10.2019), astfel
încât, contestația în anulare depusă la data de 11.06.2020, este formulată în termenul legal.
Pentru aceste motive, în aplicarea prevederilor art. 506 alin. (1) din Codul de procedură
civilă, se va respinge excepția tardivității formulării contestației în anulare.
Pe fondul contestației în anulare, Înalta Curte apreciază că aceasta este nefondată.
Este de precizat că pentru analizarea motivelor contestaţiei în anulare, Înalta Curte se va
raporta la motivele indicate prin cererea de declarare a căii de atac, prin urmare, fără a lua în
considerare alte motive, eventual indicate ulterior, dată fiind sancţiunea nulităţii prevăzută de art.
506 alin. (2) din Codul de procedură civilă.
Astfel cum deja s-a arătat, contestatoarele au susținut că nu au fost legal citate și nici nu
au fost prezente la termenul când a avut loc judecata recursului.
Din interpretarea prevederilor art. 503 alin. (1) din Codul de procedură civilă, reiese că
partea care promovează această cale extraordinară de atac de retractare poate invoca
neregularități procedurale săvârșite cu ocazia derulării judecății finalizate prin pronunțarea
hotărârii atacate, în speță, fiind vorba despre procedura desfășurată în fața instanței de recurs.
Contrar celor susținute de către contestatoare, Înalta Curte apreciază că în etapa
procesuală a recursului, în privința reprezentării convenționale a acestora, nu este incidentă
dezlegarea pe care instanța de recurs a dat-o prin pronunțarea asupra recursului (implicit, asupra
criticii pârâtei privind lipsa dovezii calității de reprezentant a reclamantelor invocată la prima
instanță), întrucât, pentru instanța de recurs, care verifica legalitatea deciziei date în apel, era
operantă autoritatea de lucru judecat provizorie a hotărârii pronunțate în apel, în sensul celor
prevăzute de art. 430 alin. (4) din Codul de procedură civilă.
994
 În condițiile în care curtea de apel a pronunțat o soluție contrară celei reținute de Înalta
Curte în recurs (reținând existența dovezii calității de reprezentant convențional al reclamantelor
pentru societatea de avocatură menționată), pentru derularea procedurii de judecată în recurs,
instanța de recurs era ținută de îndeplinirea procedurii de citare în raport de datele menționate ca
atare în dispozitivul deciziei recurate (în măsura în care acestea nu conțineau erori materiale sau
alte neconcordanțe cu actele de procedură din dosar efectuate până la acel moment) ori, dacă era
cazul, de datele indicate prin actele de procedură efectuate de părți ulterior pronunţării deciziei
recurate sau chiar în fața instanței de recurs.
Ca atare, Înalta Curte constată că instanța de recurs nu putea aprecia asupra legalității
procedurii de citare a intimatelor-reclamante în recurs în raport cu dezlegarea pe care avea să o
pronunțe ulterior, la momentul al judecării recursului și, corelativ, nu putea da o dezlegare acestui
motiv de recurs la momentul soluționării chestiunii procedurale privind modalitatea de
îndeplinire a procedurii de citare în fața sa, așadar, anterior judecării recursului.
În consecință, Înalta Curte apreciază, contrar susținerilor din motivarea prezentei
contestații în anulare, că instanța de recurs nu avea posibilitatea legală de a dispune citarea
intimatelor-reclamante la sediul lor social, iar nu la sediul ales, fără a se antepronunța asupra
uneia dintre criticile recurentei-pârâte, întrucât aceasta reprezenta chestiunea litigioasă esenţială a
litigiului, date fiind soluţiile pronunţate în etapele procesuale anterioare.
Lipsa dovezii calității de reprezentant al reclamantelor pentru societatea de avocatură X.
& Y. a fost reținută cu autoritate de lucru judecat definitivă abia prin decizia pronunțată în recurs;
or, acest aspect nu poate fi valorificat în această cale extraordinară de atac prin care se invocă
neregularități procedurale pretins săvârșite până la momentul pronunțării hotărârii definitive.
Consecutiv, această instanță consideră nerelevantă conduita procesuală a părților
ulterioară pronunțării deciziei din recurs (precum ratificarea realizată de către reclamante în etapa
rejudecării apelului), întrucât, în mod obiectiv, aceste acte juridice sunt plasate ulterior pretinselor
neregularități procedurale invocate prin promovarea acestei căi de atac, al cărei obiect, din
perspectiva motivului invocat, îl constituie exclusiv procedura derulată în etapa procesuală a
recursului, până la data pronunţării instanţei de recurs; în plus, se constată că intimata-pârâtă nu a
invocat aceste aspecte prin întâmpinarea formulată la motivele contestaţiei în anulare.
În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, apreciind că procedura de citare a
contestatoarelor A., D., C. S.A şi L. S.A a fost legal îndeplinită de instanța de recurs, intimatele-
reclamante fiind prezente la termenul când a avut loc judecata recursului prin intermediul
apărătorului, a respins ca nefondată contestația în anulare, în cauză nefiind întrunite cerințele art.
503 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

44. Contestație în anulare. Comunicarea hotărârii pronunțate în recurs. Termenul de

exercitare a căii extraordinare de atac

C.proc.civ., art. 181 alin. (1) pct. 2, art. 506 alin. (1)

Din interpretarea literală şi gramaticală a dispozițiilor art. 506 alin. (1) Cod procedură
civilă reiese că în ipoteza în care hotărârea a fost comunicată părţii, termenul pentru exercitarea
contestaţiei în anulare este de 15 zile care începe să curgă de la comunicarea hotărârii.

995
 Termenul de un an prevăzut de art. 506 Cod procedură civilă este un termen limită
obiectiv, calculat de la data rămânerii definitive a hotărârii şi nu dă posibilitatea părţilor să
opteze în a formula contestaţia în anulare în 15 zile de la comunicare sau într-un an de la data
rămânerii definitive, fiind un termen aplicabil în situaţia în care nu s-a efectuat actul procedural
al comunicării hotărârii atacate.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 1875 din 29 septembrie 2021

1.Circumstanţele cauzei. Cadrul procesual

Prin decizia nr. 1038 din 4.06.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia I civilă a
respins, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâta B., prin lichidator
judiciar C., împotriva deciziei nr. 728/A din 21.05.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti
- Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
2. Calea de atac formulată în cauză.
Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare pârâta B.
3. Apărările formulate în cauză.
La data de 22.09.2021, intimatul A. a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia
tardivităţii cererii, iar în măsura în care se va trece peste această excepţie, a solicitat respingerea
căii de atac ca inadmisibilă, ca fiind formulată de o persoană care nu are calitatea de reprezentant
al asociaţiei; în subsidiar, a solicitat respingerea contestaţiei în anulare ca nefondată.
4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi
La termenul din data de 29.09.2021, Înalta Curte, a reţinut cauza în pronunţare asupra
excepţiei tardivităţii contestaţiei în anulare.
Analizând excepţia tardivităţii contestaţiei în anulare, invocată prin întâmpinare de
intimatul A., Înalta Curte reţine următoarele:
Dispoziţiile art. 506 alin. (1) Cod procedură civilă prevăd: „Contestația în anulare poate
fi introdusă în termen de 15 zile de la data comunicării hotărârii, dar nu mai târziu de un an de
la data când hotărârea a rămas definitivă ”.
Din interpretarea literală şi gramaticală a prevederilor legale redate reiese că în ipoteza în
care hotărârea a fost comunicată părţii, termenul pentru exercitarea contestaţiei în anulare este de
15 zile care începe să curgă de la comunicarea hotărârii.
În cauza de faţă, se constată că potrivit înscrisurilor ataşate la dosarul nr. x/93/2014* al
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă, decizia civilă nr. 1038 din 4.06.2020,
pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia I civilă, care face obiectul prezentei căi
de atac, a fost comunicată pârâtei B. la data de 11.12.2020, moment de la care, în aplicarea
prevederilor anterior arătate începe să curgă termenul de 15 zile pentru exercitarea contestaţiei în
anulare.
Conform dispoziţiilor art. 181 alin. 1 pct. 2 din Codul de procedură civilă: „Termenele, în
afară de cazul în care legea dispune altfel, se calculează după cum urmează: (…) 2. când
termenul se socoteşte pe zile, nu intră în calcul ziua de la care începe să curgă termenul, nici
ziua când acesta se împlineşte;“
În aplicarea dispoziţiilor art. 181 alin.1 pct. 2 din Codul de procedură civilă, termenul
pentru declararea contestaţiei în anulare s-a împlinit la data de 28.12.2020.
Or, contestatoarea a promovat această cale extraordinară de atac împotriva deciziei
contestate la data de 4.06.2021 (aşa cum rezultă din ştampila aplicată pe cerere odată cu
înregistrarea acesteia la instanţă).

996
 Aşadar, în speţă, contestaţia în anulare a fost formulată peste termenul de 15 zile prevăzut
de art. 506 alin. (1) Cod procedură civilă, calculat potrivit art. 181 Cod procedură civilă.
Termenul de un an prevăzut de art. 506 Cod procedură civilă este un termen limită
obiectiv, calculat de la data rămânerii definitive a hotărârii şi nu dă posibilitatea părţilor să opteze
în a formula contestaţia în anulare în 15 zile de la comunicare sau într-un an de la data rămânerii
definitive, fiind un termen aplicabil în situaţia în care nu s-a efectuat actul procedural al
comunicării hotărârii atacate, contrar celor susţinute de către contestatoare.
Potrivit art. 185 Cod procedură civilă, când un drept procesual trebuie exercitat într-un
anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exerciţiul dreptului, în afară de cazul
în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate.
Pe de altă parte, examinând contestaţia în anulare în raport de excepția lipsei calității de
reprezentant a mandatarului D. invocată, prin întâmpinare, de intimatul A., Înalta Curte reține
următoarele:
Art. 80 alin. (1) Cod procedură civilă stabilește regula potrivit căreia părțile își pot
exercita drepturile procedurale personal sau prin reprezentant. Instituția reprezentării în procesul
civil vizează procedeul juridic în care o persoană, numită reprezentant, îndeplinește acte de
procedură în numele şi pe seama unei părți din proces, efectele actului îndeplinit producându-se
direct față de parte.
Excepția lipsei calității de reprezentant, ca excepție de procedură absolută, inițial
dilatorie, care poate avea efect dirimant, dar care poate fi acoperită prin depunerea la dosarul
cauzei a înscrisului din care rezultă limitele legale ale reprezentării, vizează puterea de
reprezentare a celui care a formulat cererea în numele părții.
Conform dispozițiilor art. 82 alin. 1 din Codul de procedură civilă „Când instanța
constată lipsa dovezii calității de reprezentant a celui care a acționat în numele părții, va da un
termen scurt pentru acoperirea lipsurilor. Dacă acestea nu se acoperă, cererea va fi anulată”.
În cauza de față, se constată că cererea de contestație în anulare a fost formulată prin
mandatar D., fără ca la dosar să fie depusă dovada mandatului din partea contestatoarei pentru
exercitarea prezentei căi de atac.
Intimatul A. a depus întâmpinare prin care a invocat, printre altele, excepţia calităţii de
reprezentant al numitului D.
La data de 27.09.2021, în probarea calităţii de mandatar, contestatoarea a depus hotărârea
nr. 2 din 15.11.2016, emisă de consiliul director, prin care numitul D., în calitate de preşedinte al
Consiliului Director şi membru al Asociaţiei Salariaţilor din cadrul S.C. B. S.A., a fost ales să
reprezinte interesele asociaţiei şi a membrilor săi în vederea finalizării operaţiunilor de lichidare a
societăţii.
În argumentarea calităţii de mandatar al numitului D., contestatoarea a învederat că faţă de
împrejurarea că, ulterior momentului dizolvării societăţii, care a intervenit în anul 2015 şi până în
prezent, au fost desemnaţi, în mod succesiv, mai mulţi lichidatori judiciari, care nu şi-au
îndeplinit atribuţiile ce le reveneau, şi în lipsa unor norme legale care să reglementeze
posibilitatea tragerii la răspundere a lichidatorilor judiciari pentru neîndeplinirea sarcinile ce le
revin, D., în calitate de fost preşedinte al Asociaţiei Salariaţilor din cadrul S.C. B., a fost cel care
a preluat atribuţiile lichidatorilor judiciari, inclusiv aceea de reprezentare a contestatoarei în
raporturile cu terţii, aspect de altfel, „agreat de către instanţele de judecată cu ocazia litigiilor
derulate de-a lungul timpului, chiar în lipsa unui mandat de reprezentare.”
Or, faptul că lichidatorii judiciari desemnaţi să reprezinte interesele contestatoarei nu şi-
au exercitat atribuţiile ce le reveneau potrivit legii, aşa cum se susţine, în opinia Înaltei Curţi nu
poate reprezenta o împrejurare care să justifice recunoaşterea calitaţii de mandatar al numitului
997
D. în prezenta cauză, cu nesocotirea normelor care reglementează reprezentarea părţilor în
procesul civil, în absenţa oricărei dovezi privind existenţa unui mandat acordat de contestatoare
acestuia pentru exercitarea prezentei contestaţii în anulare, ca de altfel, nici pretinsa inexistenţă a
unor norme legale care să permită constrângerea lichidatorilor judiciari pentru exercitarea
prerogativelor ce le revin.
Aceasta întrucât potrivit dispozițiilor art. 85 alin. 3 din Codul de procedură civilă
„Împuternicirea de a reprezenta o persoană fizică sau juridică dată unui avocat ori consilier
juridic se dovedește prin înscris, potrivit legilor de organizare și exercitare a profesiei”.
Astfel că, în lipsa unui atare înscris, nu se poate prezuma existența unui mandat de
reprezentare juridică din partea contestatoarei pentru D. în vederea formulării prezentei căi
extraordinare de atac, cum nici faptul că „instanţele de judecată au agreat această reprezentare
pentru a debloca o situaţie de care Asociația Salariaților din cadrul B. nu se făcea vinovată“ nu
poate constitui un argument apt a acoperi lipsa dovezii calităţiii de mandatar al numitului D.
În ceea ce priveşte hotărârea nr. 2 din 15.11.2016, emisă de consiliul director, prin care
numitul D., în calitate de preşedinte al Consiliului Director şi membru al Asociaţiei Salariaţilor
din cadrul S.C. B. S.A. a fost ales să reprezinte interesele asociaţiei şi a membrilor săi în vederea
finalizării operaţiunilor de lichidare a societăţii, Înalta Curte constată că prin această hotărâre
numitului D. nu a fost mandatat de către contestatoare să reprezinte interesele acesteia în instanţă,
iar pe de altă parte, prezentul demers judiciar nu vizează finalizarea demersurilor de lichidare a
societăţii, care au fost încheiate încă din anul 2015.
Totodată, contrar celor susţinute de către contestatoare, Înalta Curte constată că recursul
soluţionat prin decizia care face obiectul prezentei căi de atac, a fost exercitat de Asociația
Salariaților din cadrul B., prin lichidator judiciar C.
În consecință, Înalta Curte reține că cererea de contestație în anulare formulată în numele
contestatoarei împotriva deciziei civile nr. 1038 din 4.06.2020, pronunţată de Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie – Secţia I civilă, a fost formulată de o persoană fără calitate de reprezentant,
aşadar, de o persoană care nu îndeplineşte condiţiile de a formula contestaţie în anulare în numele
altei persoane.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte a respins contestaţia în anulare declarată de
contestatoarea Asociaţia Salariaţilor din cadrul S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr.
1038/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia I civilă, ca tardiv formulată.

D. Revizuirea

45. Revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 5 din Codul de procedură civilă din
1865. Condiții de admisibilitate

C.proc.civ. 1865, art. 322 pct. 7

Legea nr. 16/1996, art. 29

Admisibilitatea cererii de revizuire întemeiate pe dispozițiile art.322 pct.5 din Codul de

procedură civilă este condiționată nu numai de descoperirea, ulterior judecății, a unor acte noi,
dar și de imposibilitatea înfățișării lor în instanță, ceea ce presupune ca faptul nedescoperirii lor
să fi fost determinat fie de ascunderea acestora de către partea potrivnică, fie datorită unor

998
împrejurări mai presus de voința părții, în sensul de imposibilitate absolută de a înfăţişa aceste
înscrisuri, invocate cu titlu de „înscris doveditor”.
Simplul fapt că partea a descoperit ulterior soluționării cauzei prin hotărârea atacată cu
revizuire anumite înscrisuri probatorii, fără a dovedi că o împrejurare mai presus de voința sa a
împiedicat-o să le procure în timpul procesului, nu este de natură să justifice admiterea cererii
de revizuire.
Prin urmare, în contextul în care înscrisurile invocate s-au aflat în păstrare şi depozitare
într-o arhivă cu regim deschis şi puteau fi procurate cu respectarea procedurii speciale privind
eliberarea înscrisurilor, teza împiedicării revizuenților dintr-o împrejurare insurmontabilă de a
procura înscrisurile pretins a fi noi, încă din timpul judecării în fond a cauzei, nu poate fi
primită, întrucât nimic din situaţia acestora nu justifică reţinerea existenţei unui caz de forţă
majoră ori a unei împrejurări insurmontabile în a cunoaşte şi valorifica la momentul potrivit
aceste înscrisuri.
Afirmarea unei ample documentări arhivistice întreprinse odată cu formularea unor alte
acțiuni în justiție nu este relevantă, sub aspectul admisibilităţii cererii de revizuire, astfel de
informaţii fiind, cel mult, relevante în măsura în care ar fi fost corelate cu dovezi asupra
încercărilor revizuenților de a obţine înscrisurile pretins noi, încă din acea etapă şi nereuşita
acestora, din motive independente de voinţa şi diligenţa acestora, cum ar fi motive
organizatorice defectuoase la nivelul arhivelor, comunicarea de informaţii eronate, inductive în
eroare, etc.
Ca urmare, nu este întrunită ipoteza textului de lege și nu este permisă revizuirea atunci
când asemenea înscrisuri sunt procurate de parte ulterior finalizării procesului, dintr-o arhivă
cu regim deschis, ignorarea ori simpla necunoaștere a înscrisurilor aflate într-o astfel de arhivă
reprezentând în realitate o deficienţă de apărare/de pregătire a apărării în acţiunea soluționată
prin hotărârea atacată cu revizuire, ca urmare a unei atitudini subiective a părții interesate, iar
nu a unui impediment insurmontabil de obţinere şi prezentare a înscrisurilor invocate drept
cauză de revizuire.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 513 din 17 martie 2021

Prin cererea înregistrată la Tribunalul București, revizuenții A. şi B. în contradictoriu cu

intimaţii BNR, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice şi X. SA, au solicitat anularea
sentinţei civile nr. 834/2011, pronunțată de către Tribunalul București Secţia a V-a civilă,
rejudecarea în fond a cauzei cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată, în sensul
obligării paratei X. S.A. la plata către revizuenții reclamanți a valorii actualizate a sumei de 4
milioane lei la nivel de an 1943, (valoare estimată provizoriu la suma de 4.320.532,4 lei) precum
şi la plata dobânzii legale aferente sumei pretinse, până la data plății efective.
În motivarea cererii de revizuire, întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 5 teza I din Codul
de procedură civilă, revizuenții au arătat că au procurat înscrisuri doveditoare noi, după darea
hotărârii ce face obiect la revizuirii, respectiv: - declaraţia numitei C., în calitate de tutore legal al
minorilor A. şi B., redactată de avocat D., care, în calitatea sa de avocat, atestă şi identitatea
părții, (declaraţia atestată “spre neschimbare” la data de 24.02.1994 de Prim Preşedintele
Tribunalului Covurlui); -procesul verbal nr. 183 din 24.02.1944, prin care Prim Preşedintele
Tribunalului Covurlui a atestat, în două exemplare, petiţiunea numitei C. înregistrată la nr. 4392;
-declaraţia numitei C., redactată de avocat D., atestată „spre neschimbare” la data de 24.02.1994
de Prim Preşedintele Tribunalului Covurlui;- procesul verbal nr. 182 din 24.02.1944, prin care

999
Prim Preşedintele Tribunalului Covurlui, a atestat în două exemplare, petiţiunea numitei C.,
înregistrată la nr. 4391.
Revizuenții au precizat că aceste înscrisuri le-au fost comunicate de Arhivele Naţionale -
Serviciul Judeţean Galaţi, în data de 14.07.2017, în urma cererilor repetate pe care le-au adresat,
de-a lungul unei perioade de aproximativ 20 de ani, tuturor instituţiilor publice care ar fi putut
deţine înscrisuri doveditoare în susținerea drepturilor lor.
În raport de înscrisurile menţionate mai sus, revizuenții au apreciat că sunt îndeplinite
condiţiile prevăzute de art. 322 pct. 5 din vechiul Cod de procedura civilă, în sensul că, deși
pârâta X. SA nu a fost în posesia acestor înscrisuri, aceasta a fost, cu siguranţă, şi este şi în
prezent în posesia unor acte care atestă depunerea la X. de către Regia Autonomă CFR, pe
numele minorilor A. şi B., a sumei de 4.000.000 lei, însă a refuzat, cu rea-credinţă, să le pună la
dispoziţia instanţei.
În opinia revizuenților, cele patru înscrisuri menţionate sunt relevante pentru justa
soluţionare a cauzei, deoarece în aprecierea lipsei calităţii procesuale pasive, instanţa a constatat
că, din înscrisurile depuse de reclamanţi la dosarul cauzei (respectiv sentinţa civilă nr. 289/1943)
nu s-a făcut dovada faptului că sumele de bani la care a fost obligată Regia Autonomă CFR au
fost achitate efectiv creditorilor A. şi B. şi nici că aceste sume au fost depuse pe numele minorilor
la X., iar aceste aspecte sunt contrazise de înscrisurile noi, din care rezultă cu certitudine faptul că
suma de 4.000.000 lei (câte 2.000.000 lei pentru fiecare minor) a fost plătită de către debitoarea
CFR şi consemnată direct pe numele minorilor la X., unde a şi rămas până în prezent.
De asemenea, raportat la considerentele circumscrise soluției de admitere a prescripţiei
dreptului la acţiune, revizuenții au susținut că, înscrisurile noi, dovedesc atât faptul juridic al
depunerii sumelor în contul deschis la X. pe numele minorilor, cât şi faptul că acţiunea este
imprescriptibilă extinctiv, în cauză fiind aplicabile dispoziţiile legale referitoare la depozitul
neregulat.
Pârâta Banca Naţională a României, a formulat întâmpinare prin care a solicitat
respingerea cererii de revizuire, ca inadmisibilă, considerând că nu sunt îndeplinite condiţiile
impuse de art. 322 pct. 5 C.proc.civ.
Pârâta X. S.A. a formulat întâmpinare solicitând respingerea cererii ca inadmisibilă, în
raport de condiţiile prevăzute la art. 322 alin. 1 pct. 5 raportat la art. 326 alin. 3 C.proc.civ. de la
1865.
Prin sentinţa civilă nr. 520 din 14.03.2018, Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă a
respins ca inadmisibilă cererea de revizuire a deciziei nr. 834/2011 pronunţată de Tribunalului
Bucureşti Secţia a V-a civilă.
Pentru a statua astfel, tribunalul procedând la analizarea condiţiilor impuse de art. 322 pct.
5 C.proc.civ. prin raportare la situaţia de fapt dedusă judecăţii, a apreciat că, revizuenţii se
prevalează de înscrisuri emise de către instituţii publice, ce puteau fi obţinute oricând de către
aceștia, respectiv, că nu s-a probat faptul reţinerii de către partea adversă a înscrisurilor pretins
doveditoare, nici a caracterului determinant al acestora.
În acest sens, s-a constatat că nu rezultă refuzul autorităţii administrative de a elibera
înscrisurile nou descoperite, la dosarul de fond aflându-se înscrisuri care probau că părțile s-au
adresat altor instituții decât cea de la care au obţinut înscrisurile de care aceştia se prevalează în
calea de atac promovată, de la care au primit răspuns.
Tribunalul a reţinut, aşa cum rezultă şi din jurisprudenţa constantă a CEDO, că principiul
securităţii juridice este un pilon fundamental al statului de drept, iar desfiinţarea unei hotărâri
definitive, având la bază culpa părţii care nu a prezentat un înscris în proces, ar fi de natură să
încalce acest principiu, aspect ce nu poate fi primit.
1000
 Prin urmare, întrucât înscrisurile prezentate nu se circumscriu ipotezei prezentate de art.
322 pct. 5 din Codul de procedură civilă, cererea de revizuire a fost respinsă ca inadmisibilă.
Împotriva sentinţei tribunalului au declarat apel revizuenţii, solicitând schimbarea, în tot,
a sentinţei atacate şi, pe fondul cauzei, admiterea cererii de revizuire.
În motivarea apelului, revizuenții au susținut, în esenţă, că nu le poate fi imputabil
acestora faptul că nu le-au fost comunicate înscrisurile menţionate, decât la data de 14.07.2017,
de către Arhivele Naţionale - Serviciul Judeţean Galaţi.
Au precizat revizuenții că au formulat cereri repetate de-a lungul unei perioade de
aproximativ 20 de ani, pe care le-au adresat tuturor instituţiilor publice care ar fi putut deţine
înscrisuri doveditoare în susţinerea drepturilor lor, respectiv, Arhivele Naţionale, Banca
Naţională a României, X. etc.
În opinia revizuenților, fapta funcţionarului public de a nu răspunde cu rea-credinţă unei
cereri, implică în mod obligatoriu culpa acestuia şi nu a celui care cu bună credinţa, face toate
demersurile în vederea recunoaşterii drepturilor sale, astfel că este greşită aprecierea primei
instanțe, în sensul că, în cauză, trebuie reţinută culpa revizuenţilor care nu ar fi făcut suficiente
demersuri pentru obţinerea acestor înscrisuri.
Revizuenții au mai arătat că prima instanţă nu a argumentat neîndeplinirea condiţiei de
admisibilitate a revizuirii, referitoare la caracterul determinant al înscrisurilor noi. În opinia
acestora, cele patru înscrisuri noi sunt relevante pentru justa soluţionare a cauzei, atât pentru
excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a BNR și X., cât şi pentru prescripţia dreptului la
acţiune, prezenta cerere fiind imprescriptibilă. Cu înscrisurile noi se dovedeşte atât faptul juridic
al depunerii sumelor în contul deschis la X. pe numele minorilor, cât şi caracterul imprescriptibil
extinctiv al acțiunii introductive, în cauză fiind aplicabile dispoziţiile legale referitoare la
depozitul neregulat.
Prin decizia civilă nr.1594A din 31.10.2019, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a
civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de către apelanţii revizuenţi împotriva sentinţei
civile nr. 520/2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă.
Pentru a dispune astfel, curtea de apel a reținut, în esență, că, revizuenţii numesc a fi acte
noi, patru înscrisuri procurate ulterior pronunţării hotărârii ce se solicită a fi revizuită (sentinţa
civilă nr. 834 din 22.04.2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă), prin
obţinerea acestora la data de 14.07.2017, de la Arhivele Naţionale - Serviciul Judeţean Galaţi.
Răspunzând criticilor din apel, instanța de apel a constatat că prin sentința civilă apelată s-
a reţinut, corect, că nu s-a dovedit de către revizuenți îndeplinirea condiţiilor stabilite de art. 325
pct. 5 Cod pr. civilă, referitoare la reţinerea înscrisurilor de către partea potrivnică ori lipsa
înfăţişării actelor dintr-o cauză mai presus de propria lor voinţă, întrucât, în speță, nu s-a probat
faptul reţinerii de către partea adversă a înscrisurilor, ci eliberarea lor de către alte instituţii decât
pârâţii, la o dată ulterioară soluţionării cauzei prin hotărârea atacată cu revizuire. Or, pentru
împrejurarea în care nu se răspunde în termenul legal de 30 de zile, la solicitarea de comunicare a
unui act, părţile au la îndemână acţiunea în contencios administrativ, conform art. 1 alin. (1) din
Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, procedură pe care revizuenţii nu au dovedit că
au folosit-o, pentru a se reţine refuzul autorităţilor de eliberare a actelor solicitate.
Astfel, s-a reținut că nu este probată de către revizuenţi nici împrejurarea mai presus de
voinţa lor, de a prezenta actele noi, câtă vreme demersul de obţinere a acestora nu a fost finalizat
cu o acţiune judiciară împotriva autorităţii ce se pretinde a nu fi dat la timp răspuns, cererilor de
comunicare a înscrisurilor.
Referitor la critica vizând caracterul determinant al înscrisurilor, ce ar fi generat o altă
soluţie în sentinţa ce se solicită a fi revizuită, curtea de apel a reținut că aceasta reprezintă o altă
1001
condiţie a revizuirii, ce nu se mai impune a fi analizată, câtă vreme nu este îndeplinită o condiţie
preliminară de exerciţiu pentru revizuire şi care a atras respingerea ca inadmisibilă a cererii, astfel
cum s-a expus.
Împotriva deciziei civile nr.1594 A/2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti au
declarat recurs revizuenţii.
În motivarea recursului, întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct.9
din vechiul Cod de procedură civilă, revizuenții au susținut că hotărârea recurată este nelegală,
fiind pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşita a legii.
În acest sens, se susține că, instanţa de apel, în motivarea soluției de respingere a apelului,
face afirmaţii contradictorii.
Astfel, pe de o parte menţionează că, în mod corect instanţa de fond a arătat că nu se
poate reține culpa revizuenților în ceea ce priveşte descoperirea cu întârziere a înscrisurilor noi,
iar pe de altă parte, reține că nu s-a probat de către revizuenți faptul reţinerii de către partea
adversă a înscrisurilor, ci eliberarea lor de către alte instituţii decât pârâţii, la o dată ulterioară
soluţionării cauzei și nici împrejurarea mai presus de voinţa lor, de a prezența actele noi, câtă
vreme demersul de obţinere a acestora nu a fost finalizat cu o acţiune judiciară împotriva
autorităţii ce se pretinde a nu fi dat la timp răspuns cererilor de comunicare a înscrisurilor.
Revizuenții precizează că deși pârâta X. SA afirmă că nu a fost în posesia acestor
înscrisuri, acestea se află și prezent în posesia intimatei menționate, respectiv, că aceasta, cu rea
credinţă, a refuzat să pună la dispoziţia instanţei aceste înscrisuri doveditoare şi cu aceeaşi rea
credinţă susţine şi în prezent că nu se afla în posesia lor.
În condiţiile unui astfel de răspuns negativ, o plângere formulată în temeiul Legii
contenciosului administrativ, la care face trimitere instanţa de apel, nu ar fi putut avea niciun
efect.
De altfel, faptul că X. se află în posesia acestor dovezi este dovedit chiar de conţinutul
înscrisurilor depuse în susţinerea cererii de revizuire şi care fac trimitere concretă la
„consemnarea sumei de 2.000.000 lei la X. de către Regia Autonomă CFR" pe numele minorilor
A. şi B.
Precizează revizuenții că înscrisurile ce stau la baza formulării cererii de revizuire le-au
fost comunicate de Arhivele Naționale - Serviciul Judeţean Galaţi, în data de 14.07.2017, în urma
cererilor repetate pe către le-au adresat, de-a lungul unei perioade de aproximativ 20 de ani,
tuturor instituţiilor publice care ar fi putut deţine înscrisuri doveditoare în susţinerea drepturilor
acestora.
Faptul că aceste instituţii publice, care aveau obligaţia comunicării tuturor înscrisurilor pe
care le deţin, la cererea părții interesate, nu au făcut acest lucru, nu le poate fi imputabil
reclamanţilor, deoarece fapta funcţionarului public de a nu răspunde cu rea credință unei cereri
implică, în mod obligatoriu, culpa acestuia şi nu a celui, care, cu bună credinţă, face toate
demersurile în vederea recunoaşterii drepturilor sale.
Consideră recurenții că au demonstrat pe deplin că înscrisurile noi nu au putut fi înfăţişate
la judecarea pe fond a cauzei dintr-o împrejurare mai presus de voinţa acestora, respectiv că, este
suficient a demonstra depunerea tuturor diligențelor pentru a intra în posesia înscrisurilor
necesare pentru valorificarea dreptului, sens în care subliniază că legiuitorul nu menţionează (nici
nu ar fi posibil acest lucru) care sunt diligențele necesare, ori întinderea acestora, pentru a
demonstra că nu au stat în pasivitate pentru a fi sancţionaţi.
În plus, reaua-voinţă a părţii adverse poate fi cu uşurinţă observată prin prisma faptului
că, în cadrul tuturor litigiilor anterioare, a lăsat să se înţeleagă, fără a se preciza în mod concret,
faptul că nu ar exista înscrisuri care să demonstreze pretenţiile reclamanților.
1002
 În demonstrarea diligențelor depuse, recurenții au enumerat acţiunile întreprinse pentru
identificarea documentelor doveditoare despăgubirilor cuvenite, respectiv:
-iniţierea unei acţiuni de „restituire metale preţioase" , formulată în contradictoriu cu
Banca Naţionala a României, Statul Român, prin Ministerul de Finanţe şi Compania Naţionala
Căi Ferate Romane (ca continuatoare a Regiei Autonome Căile Ferate Romane). În cazul acestei
acţiuni, pârâţii nu au oferit niciun indiciu, ci s-au limitat să declare că nu deţin informaţii şi să
invoce prevederi legislative pentru evitarea oricărui demers de recuperare a despăgubirilor
cuvenite;
- cereri adresate Băncii Naţionale a României, Companiei Naţionale CFR;
- formularea acţiunii înregistrate sub nr. x/3/2010 la Tribunalul Bucureşti, în care se
observa că toate instituţiile pârâte au respins orice demers de identificare a unor documente
doveditoare a existentei depunerilor recunoscute în declaraţia invocată în revizuire, cât şi în
cadrul cercetărilor arhivistice desfăşurate;
- cereri adresate către Arhivele Statului: cererea nr.208 din martie 2001 (când a fost
obţinută sentinţa civilă nr.289/1943, pronunțată de Tribunalul judeţului Covurlui); cererea
nr.107.234 din 20.11.2002; cererea nr. 1171-C din 12.07.2017, prin care au fost obţinute
declaraţiile autentificate de Tribunalul Covurlui şi prezentată situaţia cercetărilor arhivistice la
nivelul X. SA şi CFR.
Recurenții precizează că abia odată cu depunerea cererii nr. 1171-C în 12.07.2017, au fost
obţinute declaraţiile autentificate de Tribunalul Covurlui, contrar tuturor răspunsurilor anterioare
ale autorităților menționate.
Susțin recurenții că procesul de identificare a unor documente în general este de durată,
acesta necesitând cercetări arhivistice în diferite fonduri de arhivă. Arhivele organizate sunt
situate atât în sediile proprii Arhivelor Naţionale, cat şi la diferite instituţii ale statului, astfel încât
o perioadă de 30 zile, invocată de instanţa de apel, este insuficientă în majoritatea cazurilor de
cercetare arhivistică.
Arată recurenții că interesul manifestat de reclamanţi pentru obţinerea documentelor
edificatoare, care să probeze fără echivoc esenţa cererii acestora, a fost continuu, însă, pârâta X.,
prin toate mijloacele avute la dispoziţie a dat dovadă de rea credinţă, în sensul că, în loc ca
această instituţie să clarifice aspectele relevate şi să asigure transparența adecvată, a dat dovada
de opacitate, în scopul confiscării unor valori care nu îi aparţin.
De asemenea, recurenții susțin că, raportat la considerentele sentinței apelate, se impunea
și analiza criticii formulate în apel referitoare la dovedirea de către revizuenți a îndeplinirii
condiţiei de admisibilitate a revizuirii, vizând caracterul determinant al înscrisurilor noi, în
condiţiile în care instanţa de fond s-a pronunţat şi pe aceasta condiție, fără a motiva însă de ce a
considerat că nu este îndeplinită.
În acest sens, arată că cele patru înscrisuri noi sunt relevante pentru justa soluţionare a
cauzei câtă vreme din cuprinsul acestora rezultă cu certitudine faptul că suma de 4.000.000 lei
(câte 2.000.000 lei pentru fiecare minor) a fost plătită de debitoarea CFR şi consemnată direct pe
numele minorilor la X., unde a şi rămas până în prezent, nefiind solicitată a fi restituită.
De asemenea, înscrisurile noi, dovedesc, în opinia revizuenţilor, atât faptul juridic al
depunerii sumelor în contul deschis la X. pe numele minorilor, cât şi faptul că, în cauză, sunt
aplicabile dispoziţiile legale referitoare la depozitul neregulat.
Prin întâmpinarea formulată, la data de 19.02.2021, intimata pârâtă Banca Naţională a
României, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Prin întâmpinarea depusă la data de 22.02.2021, intimata pârâtă X. S.A., a solicitat
respingerea recursului ca nefondat.
1003
 În motivare, această intimată consideră aplicabile, în cauză, dispoziţiile noului Cod de
procedură civilă, respectiv Legea nr. 134/2010 şi nu dispoziţiile vechiului Cod de procedură
civilă, invocate de recurenţi în susţinerea recursului, având în vedere data înregistrării cererii de
revizuire.
De asemenea, intimata a invocat excepţia nulităţii recursului susținând, în esență, că
recurenţii nu au indicat, în concret, în ce a constat aplicarea greșită a legii în cauză şi nici nu au
încadrat motivele de recurs, conform dispoziţiilor art. 489 alin. 1 C.proc.civ., ci s-au limitat la
reluarea motivelor de netemeinicie invocate în apel, conduita sancționată cu nulitatea, conform
dispoziţiilor art. 489 C.proc.civ.
De asemenea, intimata a susținut că recursul este neîntemeiat din perspectiva solicitării ce
vizează „modificarea"deciziei apelate, o astfel de soluţie nefiind posibilă din perspectiva
dispoziţiilor art. 488 și art. 497 C.proc. civ.
Analizând recursul, în ordinea impusă de logica raționamentului judiciar, Înalta
Curte constată următoarele:
Preliminar, în ceea ce privește apărarea intimatei pârâte X. S.A., vizând aplicarea, în
cauză, a dispoziţiilor Legii nr. 134/2010, Înalta Curte o apreciază ca vădit nefondată.
Sub acest aspect, Înalta Curte are în vedere faptul că în cauză, cererea de revizuire a fost
formulată împotriva sentinței civile nr. 834 din 22.04.2011, pronunţată în dosarul civil nr.
x/3/2010 de către Tribunalul Bucureşti Secţia a V-a civilă.
Aşadar, revizuirea vizează, în speţă, retractarea unei hotărâri pronunţate într-un proces
început înainte de intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă.
Întrucât revizuirea este o cale extraordinară de atac, în aplicarea prevederilor art. 25 alin.
(1), respectiv, art. 27 din Legea nr. 134/2010 și a normelor tranzitorii reprezentate de art. 3 din
Legea nr. 76/2012, Înalta Curte constată că, în cauză, sunt incidente prevederile Codului de
procedură civilă de la 1865 (Codul de procedură civilă), iar nu dispoziţiile noului cod de
procedură civilă.
La termenul de judecată din data de 17.03.2021, Înalta Curte a constatat că, la data de
03.01.2019, a intervenit decesul revizuentului reclamant A., sens în care a luat act de transmiterea
calității procesuale active către recurentul E., conform certificatului de calitate de moştenitor nr. 1
din 10.01.2019, eliberat de Biroul Individual Notarial Y., reținând, totodată, în raport și de poziția
procesuală a acestui recurent, reprezentat de apărătorul ales, exprimată la același termen de
judecată (confirmată și de actele dosarului), incidența prevederilor art. 108 alin. 4 din Codul de
procedură civilă.
În ceea ce priveşte excepția nulității recursului, invocată de către intimata X., din
perspectiva imposibilității încadrării motivelor de recurs în dispozițiile limitative ale art. 304 din
Codul de procedură civilă, excepție care se impune a fi analizată cu prioritate, în considerarea
dispoziției înscrise în art. 137 din Codul de procedură civilă, instanța de recurs reţine
următoarele:
Prin cererea de recurs este criticată, în esență, aprecierea instanței de apel în sensul că, în
speță, nu sunt îndeplinite condiţiile specifice de admisibilitate prevăzute de 322 pct. 5 din Codul
de procedură civilă, recurenții susținând că hotărârea recurată cuprinde considerente
contradictorii, relative la existența culpei recurenților în privința diligențelor pe care aceștia
trebuiau să le depună pentru procurarea înscrisurilor noi, anterior soluționării cauzei prin
hotărârea atacată cu revizuire, respectiv că acest text de lege a fost interpretat și aplicat în mod
greșit, în sensul că, deși s-a constatat existența unor „înscrisuri noi” în sensul dispoziției
menționate, s-a considerat în mod eronat că nu s-a probat că revizuenții au fost împiedicați,
printr-o împrejurare mai presus de voința lor, să le fi prezentat în procesul în care s-a pronunțat
1004
hotărârea atacată, aceștia având obligația de a depune și alte diligențe pentru obținerea
înscrisurilor noi.
Or, aceste critici pot fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 5 din
Codul de procedură civilă.
În consecință, în aplicarea dispoziţiilor art. 306 alin. (3) din Codul de procedură civilă,
excepţia nulităţii recursului formulat de revizuenții reclamanți, urmează să fie respinsă ca
nefondată.
În referire la criticile de nelegalitate formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat
al acestora, pentru considerentele ce vor succede:
Potrivit art. 304 pct. 7 din Codul de procedură civilă, recursul este admisibil atunci când
hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii
ori străine de natura pricinii.
Subsumat acestui caz de nelegalitate, recurenţii au susţinut că instanţa de apel a dezvoltat
un raţionament contradictoriu atunci când a reţinut că „instanţa de fond a revizuirii nici nu a
reţinut o culpă în acest sens revizuenţilor, ci a arătat că nu s-au dovedit de către aceştia, condiţiile
conţinute de art. 325 pct. 5 C.pr.civ., referitoare la reţinerea înscrisurilor de către partea
potrivnică ori lipsa înfăţişării actelor dintr-o cauză mai presus de propria lor voinţă”, și a
constatat că „aceste concluzii sunt corecte, întrucât nu s-a probat faptul reţinerii de către partea
adversă a înscrisurilor, ci eliberarea lor de către alte instituţii decât pârâţii, la o dată ulterioară
soluţionării”, respectiv că, „pentru împrejurarea în care nu se răspunde în termenul legal de 30 de
zile, la solicitarea de comunicare a unui act, părţile au la îndemână acţiunea în contencios
administrativ, conform art. 1 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ,
procedură pe care revizuenţii nu au dovedit că au folosit-o, pentru a se reţine refuzul autorităţilor
de eliberare a actelor solicitate”.
Înalta Curte apreciază că pentru a fi în prezenţa unor motive contradictorii, în sensul avut
în vedere de legiuitor la edictarea acestei norme legale, trebuie să existe contradicţie între
ipotezele reţinute de instanţă şi concluzia trasă de aceasta; or, în cauză argumentele anterior
evocate nu conțin concluzii contradictorii, ci au menirea de a susține raționamentul potrivit cu
care revizuenții nu au făcut dovada unei imposibilități obiective, mai presus de voința acestora,
de a obține, anterior soluționării irevocabile a litigiului prin hotărârea ce face obiect al revizuirii,
înscrisurile noi.
Astfel, cerința prevăzută de art. 322 pct. 5 C.proc.civ., referitoare la imposibilitatea
obiectivă de prezentare a unor înscrisuri, presupune ca faptul nedescoperirii înscrisurilor noi să fi
fost determinat fie de ascunderea acestora de către partea potrivnică, fie de existența unor
împrejurări de fapt care să fi împiedicat partea să le descopere, împrejurări care să fi fost mai
presus de voința acesteia.
Așadar, trebuie ca respectivul înscris să fi existat la data judecăţii, dar nevalorificarea sa
în proces să se fi datorat conduitei culpabile a părţii adverse (care l-a reţinut) sau împrejurării mai
presus de voinţa părţii care se prevalează de înscrisurile noi (care, de asemenea, a împiedicat
administrarea).
În consecință, logica construcţiei instanţei anterioare este pe deplin pertinentă şi coerentă,
întrucât explicitează neîndeplinirea condiţiei impuse de art. 322 pct. 5 din Codul de procedură
civilă, pentru a justifica revizuirea hotărârii atacate, anume aceea ca actul doveditor să fi fost
descoperit după soluţionarea pricinii, pentru că a fost reţinut de partea potrivnică sau dintr-o
împrejurare mai presus de voința părții care solicită revizuirea.
În raport de cele arătate, Înalta Curte constată critica formulată în temeiul art. 304 pct. 7
din Codul de procedură civilă, ca fiind nefondată.
1005
 În referire la criticile vizând greșita apreciere a instanței de apel în sensul inadmisibilității
cererii de revizuire, întemeiată pe prevederile art. 322 pct. 5 din Codul de procedură civilă, Înalta
Curte reține următoarele:
Așa cum judicios au reținut instanțele de fond, dispozițiile art. 322 pct. 5 din Codul de
procedură civilă impun existența mai multor condiții pentru reținerea acestei ipoteze: înscrisul să
fie nou; înscrisul să fi existat la data când a fost pronunțată hotărârea ce se cere a fi revizuită;
înscrisul să nu fi putut fi produs în cadrul procesului în care s-a pronunțat hotărârea fie pentru că
a fost reținut de partea potrivnică, fie dintr-o împrejurare mai presus de voința părții; înscrisul să
aibă forță probantă prin el însuși, fără să fie nevoie a fi confirmat prin alte mijloace de probă;
înscrisul să fie determinant, în sensul că, dacă ar fi fost cunoscut de instanță cu ocazia judecării
fondului, soluția ar fi fost alta decât cea pronunțată; înscrisul să fie depus de partea care îl invocă.
În acest sens, admisibilitatea cererii de revizuire întemeiată pe dispozițiile art.322 pct.5
din Codul de procedură civilă este condiționată nu numai de descoperirea, ulterior judecății, a
unor acte noi, dar și de imposibilitatea înfățișării lor în instanță, ceea ce presupune ca faptul
nedescoperirii lor să fi fost determinat fie de ascunderea acestora de către partea potrivnică, fie
datorită unor împrejurări mai presus de voința părții, în sensul de imposibilitate absolută de a
înfăţişa aceste înscrisuri, invocate cu titlu de „înscris doveditor”.
Această din urmă condiție a fost asimilată, în doctrină și în jurisprudență, forței majore,
fiind vorba despre acele împrejurări care nu pot fi controlate, aflate în afara oricărei imputabilități
a părții sub aspectul aptitudinii ori posibilității acesteia de a procura înscrisurile relevante în chiar
cursul judecării în fond a procesului.
În acest caz, revizuenților le incumbă dovada, alternativ, fie a conduitei adversarului,
conduită de natură a nu le fi permis să intre în posesia înscrisului pe durata soluţionării procesului
în fond, fie a unor împrejurări, cu acelaşi impact, ivite mai presus de voinţa acestora, cât şi a
intimaţilor.
Ca urmare, simplul fapt că partea a descoperit ulterior soluționării cauzei prin hotărârea
atacată cu revizuire anumite înscrisuri probatorii, fără a dovedi că o împrejurare mai presus de
voința sa a împiedicat-o să le procure în timpul procesului, nu este de natură să justifice
admiterea cererii de revizuire.
Fiind vorba despre condiţii distincte, dar cumulative, de admisibilitate a revizuirii, ele
trebuie analizate gradual, neîndeplinirea chiar și numai a uneia dintre acestea având drept
consecință respingerea cererii de revizuire, ca inadmisibilă.
În speţă, raportat la circumstanțele factuale stabilite în faza procesuală anterioară, Înalta
Curte apreciază ca fiind corectă concluzia instanței care a pronunțat decizia recurată, în sensul că
revizuenții nu au dovedit împrejurarea mai presus de voinţa acestora care să îi fi împiedicat să
înfăţişeze înscrisurile invocate ca fiind „înscris nou” în procesul în care s-a pronunţat hotărârea a
cărei revizuire se solicită.
Astfel, în referire la pretinsul impediment insurmontabil care nu le-a permis revizuenților
accesul la aceste înscrisuri, instanţa de recurs apreciază că este judicioasă aprecierea din
cuprinsul deciziei recurate în sensul că acesta nu a fost dovedit în cauză, raportat la conținutul
adreselor nr. 208 din martie 2001 și nr. 1171-C din 12.07.2017 înregistrate la Arhivele Naționale
- Serviciul Județean Galați, și respectiv nr.107.234 din 20.11.2002 înregistrată la Arhivele
Naționale - Serviciul Municipiului București.
În justificarea prezentului demers procesual, revizuenții au invocat în mod susţinut
particularitatea cauzei, faptul că a fost nevoie de cercetări extinse, pentru identificarea de
documente relevante, situaţia particulară a acestora, existența unor dificultăţi insurmontabile de
verificare arhivistică.
1006
 Or, deși în argumentarea recursului, recurenții fac trimitere la culpa unor funcționari
publici, trebuie observat că înscrisurile noi, invocate în susţinerea cererii de revizuire, au fost
exclusiv cele eliberate la data de 14.04.2017, la solicitarea expresă a revizuenților adresată
Arhivelor Naţionale din România-Serviciul Judeţean Galați, cu adresa nr. 1171-C din 12.07.2017.
În acest context factual, analiza ambelor instanţe vizând verificarea condiţiei legale a
imposibilităţii procurării "înscrisurilor noi" dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor, prin
raportare la realitatea aflării acestora, într-o arhivă deschisă publicului, respectiv cea naţională,
astfel cum se confirmă prin chiar înscrisurile procurate de revizuenți este corectă, câtă vreme
Arhivele Naţionale eliberează copii şi extrase de pe documentele din acest fond la cererea
persoanelor fizice şi juridice, cu respectarea prevederilor art. 29 din Legea Arhivelor Naţionale
nr. 16/1996, republicată.
Afirmarea unei ample documentări arhivistice întreprinse odată cu formularea unor alte
acțiuni în justiție nu este relevantă, sub aspectul admisibilităţii cererii de revizuire, astfel de
informaţii fiind, cel mult, relevante în măsura în care ar fi fost corelate cu dovezi asupra
încercărilor revizuenților de a obţine înscrisurile pretins noi, încă din acea etapă şi nereuşita
acestora, din motive independente de voinţa şi diligenţa acestora, cum ar fi motive organizatorice
defectuoase la nivelul arhivelor, comunicarea de informaţii eronate, inductive în eroare, etc.
În alți termeni, imposibilitatea de înfăţişare a înscrisurilor noi ar fi fost prezentă atunci
când revizuenții s-ar fi adresat şi ar fi stăruit la Arhivele Naţionale-Serviciul Judeţean Galați
pentru eliberarea înscrisurilor înainte de judecată sau în timpul judecăţii, dar documentele nu ar fi
putut fi obţinute la data judecăţii, ci numai ulterior, din diverse motive neimputabile
revizuenților, ci aspectelor de ordin organizatoric din cadrul Arhivelor Naţionale.
Or, deși afirmă formularea de numeroase demersuri, pe o perioadă de cca. 20 ani pentru
identificarea acestor documente, trebuie observat că aceste susțineri se află în afara oricărei baze
probatorii, în speță, înscrisurile noi fiind procurate de recurenții revizuenți prin formularea unei
simple cereri adresate Arhivelor Naționale-Serviciul Județean Galați.
Deopotrivă, trebuie observat că, deși recurenții s-au adresat, în anul 2001 (cu cererea nr.
208/2001), Serviciului Județean Galați al Arhivelor Naționale, care le-a eliberat copie de pe
sentinţa civilă nr. 289/1943 a Tribunalului Judeţului Covurlui, aceștia nu au probat nici faptul că
ar fi solicitat acestui serviciu și alte înscrisuri doveditoare în sprijinul cererii formulate, respectiv
că s-ar fi adresat acestei arhive, ulterior primirii răspunsului la cererea menționată anterior, pentru
a solicita informații cu privire la eventuale alte înscrisuri relevante în dovedirea raportului juridic
litigios, deținute în păstrare, așa cum au procedat în anul 2017 și nici împrejurarea că această
autoritate le-ar fi comunicat, fie un răspuns eronat în privința calității sale de detentor al acestor
noi înscrisuri, fie ar fi refuzat eliberarea acestora.
În acest context factual, care relevă că înscrisurile noi s-au aflat în păstrare şi depozitare
într-o arhivă cu regim deschis, teza împiedicării revizuenților dintr-o împrejurare insurmontabilă
de a procura înscrisurile pretins a fi noi, încă din timpul judecării în fond a cauzei, nu putea fi
primită de instanţele de fond, întrucât nimic din situaţia acestora nu justifică reţinerea existenţei
unui caz de forţă majoră ori a unei împrejurări insurmontabile în a cunoaşte şi valorifica la
momentul potrivit aceste înscrisuri.
Altfel spus, în situaţia în care înscrisurile noi au existat şi puteau fi procurate de la
Arhivele Naţionale - Serviciul Județean Galați, cu respectarea procedurii speciale privind
eliberarea înscrisurilor, nu se poate reţine că revizuenții au fost în imposibilitate de prezentare a
acestora din motive mai presus de voinţa lor.
Raportat la circumstanțele particulare ale pricinii anterior evidențiate, care evidențiază
existența unei premise puternice în sensul că deținătorul sentinței civile nr. 289/1943 a
1007
Tribunalului Covurlui era cel mai bine plasat în a păstra și arhiva și alte înscrisuri emise în
legătură cu acest act jurisdicțional, invocarea de către aceștia a unor demersuri realizate în
perioada 2001-2002 către alte arhive publice, respectiv solicitarea de informații altor autorități
publice, sau chemarea acestor autorități în judecată în alte litigii, demersuri finalizate prin
primirea unor răspunsuri în care se afirmă necunoașterea/nedeținerea în păstrare de către acestea
din urmă a unor înscrisuri care să conțină date în legătură cu fondul raportului juridic litigios, este
lipsită relevanță în soluționarea cauzei.
În considerarea argumentelor anterior evocate, este corectă aprecierea instanțelor
anterioare în sensul că aspectele invocate de către revizuenți în susţinerea faptului că au fost în
imposibilitate de a prezenta înscrisurile dintr-o împrejurare mai presus de voinţa acestora, nu se
verifică probator, în realitate, aspectele invocate ţinând de conduita lor procesuală în soluţionarea
pe fond a cauzei.
În consecință, câtă vreme revizuenții, cărora le incumbă sarcina probei, nu au făcut
dovada unor împrejurări obiective, mai presus de voinţa lor, care să nu le fi permis să intre în
posesia înscrisurilor aflate într-o arhivă deschisă publicului pe durata soluţionării procesului în
fond, susţinerea acestora în combaterea excepţiei inadmisibilităţii cererii de revizuire, nu poate fi
primită.
Simpla invocare a unei pretinse lipse a posibilității de a solicita Arhivelor Naționale copia
acestor înscrisuri nu poate susține un atare impediment, după cum trebuie observat că nici
argumentele ce vizeză lipsa unor evidențe, apte să releve informațiile pe care revizuienții ar fi
trebuit să le solicite acestei instituții, pe lângă faptul că nu sunt probate, nu au aptitudinea de a
conduce la concluzia unei aplicări eronate, în cauză, a prevederilor art. 322 pct. 5 din Codul de
procedură civilă.
Fiind vorba de o instituţie publică, în calitate de detentor al acestor înscrisuri, recurenții
erau în situaţia de a le putea procura și înfăţișa în cadrul procedurii judiciare desfășurate, în
măsura în care le considerau relevante pentru obţinerea de consecinţe juridice.
Contrar afirmațiilor din recurs, împrejurarea că legea procesuală nu detaliază intensitatea,
durata și nici natura demersurilor care trebuie îndeplinite de titularul cererii de revizuire, pentru
descoperirea înscrisurilor noi, anterior soluționării irevocabile a cauzei, nu poate conduce la
concluzia că această cale de atac extraordinară ar putea fi considerată admisibilă în speță.
Astfel, conform unei jurisprudențe constante, partea care înțelege să uzeze de o atare cale
de atac extraordinară trebuie să facă dovada unei imposibilități obiective de obținere a acestor
înscrisuri, asimilată unui caz de forță majoră, așadar o conduită diligentă, ireproșabilă, lipsită de
orice culpă a acesteia în organizarea apărării.
Ca urmare, nu este întrunită ipoteza textului de lege și nu este permisă revizuirea atunci
când asemenea înscrisuri sunt procurate de parte ulterior finalizării procesului, dintr-o arhivă cu
regim deschis, ignorarea ori simpla necunoaștere a înscrisurilor aflate într-o astfel de arhivă
reprezentând în realitate o deficienţă de apărare/de pregătire a apărării în acţiunea soluționată prin
hotărârea atacată cu revizuire, ca urmare a unei atitudini subiective a părții interesate, iar nu a
unui impediment insurmontabil de obţinere şi prezentare a înscrisurilor invocate drept cauză de
revizuire.
Așadar, luând în considerare natura revizuirii - de cale de atac extraordinară - este corectă
evaluarea conduitei revizuenților pe parcursul judecării în fond a cauzei realizată prin decizia
recurată, sub aspectul demersurilor întreprinse/omise a fi făcute de aceștia pentru clarificarea
chestiunii litigioase relative la identificarea posesorilor sumelor ce se solicită a fi restituite,
indicarea cu titlu exemplificativ, în cuprinsul deciziei civile recurate, a mijloacelor procesuale
avute la dispoziție pentru a putea intra în posesia înscrisurilor noi neavând valența unei cerințe
1008
excesive impuse acestora, ci de a evidenția neîndeplinirea condiției vizând imposibilitatea fortuită
a recurenților de a obține, în timpul judecății a fondului raportului juridic litigios, înscrisurile
noi.
Deopotrivă, reaua-credinţă a intimaților, ca împrejurare care să fi condus la
imposibilitatea prezentării înscrisurilor, nu a fost dovedită în sarcina pârâților din prezenta cauză,
în condițiile în care înscrisurile noi s-au aflat, în speță, în păstrarea Arhivelor Naționale -
Serviciul Județean Galați, iar aspectele privind fondul judecăţii nu pot fi analizate şi cenzurate în
prezenta cauză, având în vedere limitele învestirii.
În consecință, aprecierea instanțelor anterioare, în sensul că revizuirea unei hotărâri
judecătorești irevocabile nu poate fi primită cât timp partea interesată nu probează existența unor
motive obiective, mai presus de voinţa acesteia, pentru care nu a prezentat instanțelor învestite cu
analiza fondului cauzei, anumite înscrisuri, astfel cum prevede legea, nu relevă o ipoteză de
aplicare greșită a art. 322 pct. 5 din Codul de procedură civilă, în speță.
Altminteri, prezentând un mijloc de probă nou – în sensul de înscris procurat ulterior
judecăţii – și pretinzând ca pe baza acestuia să fie revizuită hotărârea, părţile tind, de fapt, la
nesocotirea autorităţii de lucru judecat a celor statuate irevocabil.
Or, funcţia revizuirii, de cale extraordinară de atac, nu este aceea de a conduce la
reevaluarea judecăţilor irevocabile, în afara condiţiilor strict reglementate procedural.
În sens contrar, dacă procurarea unui simplu mijloc de probă – fără ca partea să
dovedească împrejurările
excepţionale, mai presus de voinţa sa, care au împiedicat-o să-l înfăţișeze în cadrul procesului –
ar fi suficientă pentru retractarea unei hotărâri, atunci stabilitatea juridică și puterea de lucru
judecat de care trebuie să se bucure hotărârile ar rămâne fără niciun fel de eficienţă.
În acest context, trebuie reamintit că instanța de contencios european a drepturilor omului
a statuat, în mod constant, în jurisprudența sa, că revizuirea, cale extraordinară de atac de
retractare, nu se poate transforma într-un apel/recurs deghizat, prin care să se tindă la obținerea
unei rejudecări a cauzei, pentru că, în sens contrar, s-ar aduce atingere prezumției de validitate de
care trebuie să se bucure hotărârile judecătorești irevocabile și principiului securității raporturilor
juridice (cauza Mitrea contra României, Hotărârea din 29 iulie 2008).
Nefiind îndeplinită una dintre cerințele de admisibilitate impuse cumulativ de lege,
analizarea îndeplinirii celorlalte condiții, așa cum au fost expuse mai sus, pentru admisibilitatea
cererii de revizuire formulate de recurenții-revizuenți în temeiul acestor înscrisuri este de prisos,
astfel că este corectă aprecierea instanței de apel în sensul că nu mai era necesară verificarea
temeiniciei criticii referitoare la caracterul determinant al înscrisurilor noi. În consecință, nici
critica cu acest obiect formulată de recurenți nu poate fi validată.
Constatând că instanțele fondului au aplicat în mod corect, în speță, dispozițiile art. 322 pct.
5 din Codul de procedură civilă, criticile recurenților, în ansamblul lor, fiind nefondate, Înalta
Curte, în temeiul art. 312 C.proc.civ., a respins, ca nefondat, recursul declarat împotriva deciziei
civile nr.1594 A din 31.10.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă.

1009
46. Cerere de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 alin. (1) pct. 7 din Codul de
procedură civilă din 1865. Condiții de admisibilitate

C.proc.civ. 1865, art. 255, art. 322 alin. (1) pct. 7

Potrivit dispozițiilor art. 322 alin. (1) pct. 7 C.proc.civ. de la 1865, revizuirea se poate
solicita dacă există hotărâri definitive sau pronunţate în recurs, potrivnice, date de instanţe de
acelaşi grad sau de grade deosebite, în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având
aceeaşi calitate.
În conformitate cu aceste dispoziţii de strictă interpretare şi aplicare, cererea de revizuire
întemeiată pe art. 322 alin. (1) pct. 7 C.proc.civ. de la 1865 presupune ab initio existenţa unei
contrarietăţi între hotărâri judecătoreşti.
Prin urmare, nu este îndeplinită cerința de admisibilitate reglementată de acest text legal în
cazul în care prin cererea de revizuire se invocă contrarietatea dintre o hotărâre judecătorească
și o ordonanţă emisă de parchet în cadrul urmăririi penale, întrucât ordonanța penală nu este o
hotărâre pronunțată de instanța de judecată, astfel cum este definită în art. 255 C.proc.civ.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 1476 din 15 iunie 2021

1. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, Secţia

a II-a civilă, la 29 noiembrie 2011, sub dosar nr. x/118/2011, reclamantul A., în contradictoriu cu
pârâtul B., a solicitat instanţei, ca prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună excluderea
acestuia din cadrul societăţii C. S.R.L., cu stabilirea structurii participării la capitalul social al
acesteia, urmare a excluderii şi, de asemenea, să dispună cu privire la suma care i se cuvine
pârâtului asociat, care să reprezinte valoarea părţii proporţionale din patrimoniul societăţii, în
cazul în care părţile nu o pot stabili de comun acord.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 80 - art. 82 şi art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea
nr. 31/1990.
2. Prin sentinţa civilă nr. 116 din 21 ianuarie 2015, pronunţată de Tribunalul Constanţa,
Secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/118/2011, a fost admisă în parte cererea principală şi s-a
dispus excluderea pârâtului din cadrul societăţii C. S.R.L., urmând ca părţile sociale ale acestuia
să-i revină reclamantului.
Totodată, a fost respins, ca prematur, capătul de cerere privind stabilirea contravalorii
părţilor sociale cuvenite pârâtului B.; a fost respinsă şi cererea reconvenţională, prin care pârâtul
a solicitat excluderea reclamantului din societate şi dizolvarea acesteia.
3. Prin decizia civilă nr. 2 din 11 ianuarie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa,
Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/118/2011, a fost respins,
ca nefondat, apelul pârâtului.
4. Împotriva deciziei civile pronunţate în apel, pârâtul B. a formulat o primă cerere de
revizuire, la 2 iulie 2018, înregistrată sub dosar nr. x/36/2018, şi, ulterior, alte două cereri,
înregistrate sub dosarele nr. y/36/2018 şi nr. z/36/2018, toate pe rolul Curţii de Apel Constanţa,
Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
În drept, cererile au fost întemeiate pe dispoziţiile art. 322 pct. 5 C.proc.civ. de la 1865,
revizuentul apreciind ca fiind îndeplinite condiţiile de admisibilitate cerute de aceste prevederi
legale.
Prin încheierea din 11 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, Secţia a II-a

1010
civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. y/36/2018, a fost admisă excepţia
litispendenţei şi s-a dispus reunirea dosarului nr. y/36/2018 la dosarul nr. x/36/2018.
Totodată, prin încheierea din 11 martie 2019, pronunţată de aceeaşi instanţă, în dosarul nr.
z/36/2018, a fost admisă excepţia litispendenţei şi s-a dispus reunirea dosarului nr. z/36/2018 la
dosarul nr. x/36/2018.
Astfel, s-a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 163 alin. (3)
C.proc.civ. de la 1865, având în vedere că dosarele reunite au acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi
privesc aceleaşi părţi, măsura fiind necesară în considerarea unei mai bune administrări a justiţiei.
5. Prin decizia civilă nr. 139 din 18 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa,
Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/36/2018, a fost respinsă
revizuirea ca inadmisibilă.
Împotriva acestei hotărâri, revizuentul B. a declarat recurs.
6. Prin decizia nr. 500 din 3 martie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
Secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/36/2018, a fost admis recursul declarat de revizuent împotriva
deciziei civile nr. 139 din 18 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, Secţia a II-a
civilă, de contencios administrativ şi fiscal, hotărârea recurată fiind casată şi trimisă cauza spre
rejudecare aceleiași instanțe.
Prin considerentele deciziei de casare, s-a reţinut, în esenţă, că recursul este fondat din
perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 304 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ. de la 1865,
întrucât decizia atacată cu revizuire cuprinde o soluţie asupra fondului, astfel că aceasta poate
face obiectul revizuirii, calea de atac de retractare nefiind astfel inadmisibilă, în sensul art. 322
alin. (1) C.proc.civ. de la 1865.
După casare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa, Secţia a II-a
civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/36/2018*.
7. Prin cererea înregistrată la 10 aprilie 2020, pe rolul Curţii de Apel Constanţa, Secţia a
II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub dosar nr. x/36/2020, revizuentul B. a
formulat o nouă cerere de revizuire, în contradictoriu cu intimaţii A. şi C. S.R.L., prin care a
solicitat revizuirea sentinţei civile nr. 116 din 21 ianuarie 2015, pronunţată de Tribunalul
Constanţa, Secţia a II-a civilă şi a deciziei civile nr. 2 din 11 ianuarie 2016, pronunţată de Curtea
de Apel Constanţa, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ambele în dosarul nr.
x/118/2011, invocând, în drept, dispoziţiile art. 322 pct. 5 şi 7 C.proc.civ. de la 1865.
În motivarea căii extraordinare de atac, revizuentul a arătat, în esenţă, că sunt îndeplinite
condițiile prevăzute de art. 322 pct. 5 şi 7 C.proc.civ. de la 1865 şi a precizat că înscrisul pe care
îşi fundamentează cererea de revizuire este ordonanţa penală de clasare, emisă de Parchetul de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial
Constanţa, la 9 martie 2020, în dosarul penal nr. x/P/2016, pe care o consideră un înscris nou,
care i-a fost comunicată la 31 martie 2020.
Revizuentul a mai susţinut că, deşi nu s-a dispus o soluţie de trimitere în judecată cu
privire la faptele săvârşite, din cauza incidentului procedural care a împiedicat punerea în mişcare
a acţiunii penale, organele de cercetare penală au reţinut, totuşi, existenţa faptelor sesizate.
Astfel, prin ordonanţa penală se constată că numiţii A. şi D. au trimis sume de bani în
România, în contul S.C. E. S.R.L., în baza unor contracte de împrumut perfectate între această
societate şi o societate din Germania, aflată sub influenţa acestora, iar banii viraţi în contul S.C.
E. S.R.L. au fost utilizaţi pentru achiziţionarea fictivă a unor terenuri.
Revizuentul a arătat că acest mod de operare demonstrează caracterul nefondat al
hotărârilor instanţelor de judecată care au soluţionat cererea prin care s-a solicitat excluderea

1011
acestuia din funcţia de administrator al societăţii intimate şi care au apreciat că sumele de bani
ridicate din conturile societăţii au fost folosite în interesul său personal.
Mai susţine că, potrivit ordonanţei pronunţate la 9 martie 2020, în dosarul penal x/P/2016,
rezultă că nu a fraudat societatea şi că nu a cumpărat terenurile pentru a frauda patrimoniul
acesteia.
Revizuentul a mai menţionat că instanţele civile au reţinut în hotărârile a căror revizuire
se solicită faptul că şi-a însuşit banii societăţii, în sens contrar celor reţinute prin decizia penală
definitivă, pronunţată în dosarul penal nr. x BS/1/15 şi prin încheierea penală definitivă, din
dosarul penal nr. x/212/2018. În acest sens, a făcut trimitere şi la decizia penală din 31 august
2018, emisă de Judecătoria din Neuruppin, în dosarul penal nr. x/BS/1/15, prin care a fost
condamnat administratorul societăţii C. S.R.L.
În susţinerea cererii, revizuentul B. a mai arătat că nu a fost în măsură să depună în
dosarul nr. x/118/2011 ordonanţa penală de clasare pronunţată la 9 martie 2020, în dosarul penal
nr. x/P/2016, întrucât aceasta i-a fost comunicată la 31 martie 2020.
Totodată, a mai arătat că admisibilitatea cererii de revizuire rezultă chiar din dispoziţiile
art. 322 alin. (1) C.proc.civ. de la 1865, dar şi din decizia Curţii Constituţionale nr. 866 din 2015.
Admisibilitatea revizuirii nu presupune ca „hotărârea judecătorească definitivă care
formează obiect al cererii de revizuire să evoce fondul”, evocarea fondului fiind o condiție
obligatorie numai în cazul hotărârilor date de o instanţă de recurs, nu şi în cazul hotărârilor
rămase definitive la instanţa de apel, cum este în speţa faţă, sau prin neapelare.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, a arătat că înscrisurile noi demonstrează o situaţie de
fapt contrară celei reţinute de către instanţele civile, care au analizat dintr-o altă perspectivă
motivele de excludere din cadrul societăţii C. S.R.L. Prin urmare, în aprecierea acestuia,
hotărârile pronunţate şi-au pierdut suportul probatoriu, deoarece raţionamentul primei instanțe şi
al instanţei de apel este infirmat de înscrisurile noi.
A mai precizat că înscrisurile noi nu erau în posesia sa, la momentul soluţionării cauzei
civile, iar faptul că, la acest moment, constatările instanţelor penale şi ale instanţelor civile se
exclud reciproc, arată necesitatea retractării şi revizuirii deciziei civile în baza constatărilor
ulterioare care relevă o altă situație de fapt decât cea asupra căreia s-au pronunţat instanţele
civile.
În acest sens, a învederat că înscrisurile noi, la care înţelege să se refere, sunt reprezentate
de ordonanţa penală de clasare, emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -
Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Constanţa, la 9 martie 2020, în dosarul
penal nr. x/P/2016, iar, ca probe, decizia penală din 31 august 2018, pronunţată în dosarul nr. x
BS 1/15, protocolul şedinţei de judecată şi declaraţia de inculpat a numitului A., actele depuse, în
original, de A. în dosarul penal în care acesta a fost condamnat, respectiv copie a biletelor la
ordin, astfel cum i-au fost comunicate de către instanţa penală, transcrierea înregistrării
pronunţării deciziei penale, rechizitoriul, în extras, din dosarul nr. x/P/2017, declaraţia martorului
B. (senior) din dosarul nr. x/P/2016, înregistrarea audio a martorului F. şi transcrierea acesteia,
precum şi toate documentele precizate în cererea de revizuire.
Ulterior, la 3 iunie 2020, revizuentul a înţeles să-şi precizeze cererea formulată solicitând,
printre altele, disjungerea capătului privind revizuirea sentinţei civile nr. 116 din 21 ianuarie
2015, pronunţată de Tribunalul Constanţa, Secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/118/2011, şi
trimiterea soluţionării acestuia Tribunalului Constanţa, dată fiind necompetenţa Curţii de Apel
Constanţa.
8. La 19 noiembrie 2020, intimata C. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a invocat
excepţia tardivităţii în ceea ce priveşte cererea de revizuire întemeiată pe înscrisurile de la
1012
punctele 2-4 din secţiunea probelor invocate de revizuent, raportat la dispoziţiile art. 324 alin. (1)
pct. 1 şi 4 C.proc.civ. de la 1865 şi inadmisibilitatea cererii de revizuire formulată în temeiul
dispoziţiilor art. 322 pct. 5 şi pct. 7 C.proc.civ. de la 1865, având în vedere că nu sunt îndeplinite
condiţiile expres şi limitativ prevăzute de legiuitor pentru admisibilitatea căii extraordinare de
atac.
9. Prin încheierea de şedinţă din 22 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel
Constanţa, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/36/2020,
întrucât cererile de revizuire, care fac obiectul dosarelor nr. x/36/2020 şi nr. x/36/2018*, sunt
întemeiate pe dispoziţiile art. 322 pct. 5 C.proc.civ. din 1865, faţă de decizia civilă nr. 2 din 11
ianuarie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, Secţia a II-a civilă, de contencios
administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/118/2011, a fost admisă excepţia de conexitate şi s-a
dispus conexarea dosarului nr. x/36/2020 la dosarul nr. x/36/2018*, în scopul asigurării unei
judecăţi unitare.
10. Prin decizia civilă nr. 102 din 1 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa,
Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/36/2018*, a fost admisă
cererea prin care s-a solicitat disjungerea cererii de revizuire, formulată în cadrul dosarului nr.
x/36/2020, îndreptată împotriva sentinţei civile nr. 116 din 21 ianuarie 2015, pronunţată de
Tribunalul Constanţa, Secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/118/2011, în temeiul prevederilor art.
322 pct. 5 C.proc.civ. de la 1865.
Ca urmare, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Constanţa, în
soluţionarea cererii de revizuire formulate împotriva acestei hotărâri, cauza fiind declinată spre
competentă soluţionare în favoarea Tribunalului Constanţa, Secţia a II-a civilă.
A fost admisă şi excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Constanţa, în
soluţionarea cererii de revizuire, formulată în cadrul dosarului nr. x/36/2020 împotriva deciziei
civile nr. 2 din 11 ianuarie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, în dosarul nr.
x/118/2011, întemeiată pe art. 322 pct. 7 C.proc.civ. de la 1865, cauza fiind declinată spre
competentă soluţionare în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Totodată, au fost respinse cererile formulate de revizuent privind sesizarea Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519-521 C.proc.civ., în dosarele conexate, ca inadmisibilă,
suspendarea judecăţii cauzei, până la soluţionarea dosarului civil nr. x/3/2019, ca nefondată,
înscrierea în fals împotriva împuternicirii avocaţiale nr. 5471806/2020, emisă de S.C.P. G. &
Asociaţii, formulată în dosarul nr. x/36/2020, ca inadmisibilă, şi anularea actelor de procedură
întocmite de S.C.P. G. & Asociaţii, formulată în cadrul dosarului nr. x/36/2020, ca nefondată.
Au fost respinse, ca nefondate, şi excepţiile lipsei calităţii de reprezentant a
administratorului statutar al societăţii C. S.R.L. şi lipsei calităţii de reprezentant a avocatului
societăţii, ca nefondate, invocate în dosarul nr. x/36/2020, de către revizuent, precum şi excepţiile
tardivităţii cererilor de revizuire, formulate în dosarele conexate, şi inadmisibilităţii cererii de
revizuire, formulată în dosarul nr. x/36/2020.
De asemenea, au fost respinse, ca nefondate, şi cererile de revizuire conexate, formulate
împotriva deciziei civile nr. 2 din 11 ianuarie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, în
dosarul nr. x/118/2011, în temeiul art. 322 pct. 5 C.proc.civ. de la 1865.
11. Urmare a declinării, dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, Secţia a II-a civilă, la data de 26 mai 2021, sub nr. x/36/2020.
Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, cererea de revizuire în raport cu cerinţa
admisibilităţii acesteia din perspectiva existenţei contrarietăţii între hotărârile judecătoreşti
definitive, având în vedere că se solicită anularea deciziei civile nr. 2 din 11 ianuarie 2016 a
Curţii de Apel Constanța, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pe motiv de
1013
contrarietate în raport cu ordonanța penală emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Constanţa la data de 09 martie
2020, în dosarul nr. x/P/2016, aceasta fiind ultima hotărâre pretins a fi potrivnică.
La termenul de judecată din 15 iunie 2021, revizuentul a depus prin poştă electronică note
de şedinţă, prin care a solicitat respingerea excepţiei invocate de intimată privind
inadmisibilitatea revizuirii şi a formulat „o cerere de neconstituţionalitate privind art. 322 nr. 5 şi
nr. 7 privind elementul de evocare a fondului”.
În urma stabilirii ordinii de prioritate, se reţine că sesizarea de neconstituţionalitate a art.
322 alin. (1) C.proc.civ. de la 1865, privind condiţia pe care hotărârea supusă revizuirii trebuie să
o îndeplinească, în legătură cu „evocarea fondului”, este subsecventă în analiza asupra
admisibilităţii căii extraordinare de atac, care nu poate privi decât hotărâri judecătoreşti învestite
cu autoritate de lucru judecat, nemaifiind cazul soluţionării acesteia.
Înalta Curte urmează să respingă ca inadmisibilă revizuirea, pentru următoarele
considerente:
În sistemul dreptului procesual civil, căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti sunt
guvernate de principiul legalităţii, regulă cu valoare de ordin constituţional, care semnifică faptul
că hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi
termenele stabilite de aceasta.
Potrivit art. 322 alin. (1) pct. 7 C.proc.civ. de la 1865, revizuirea se poate solicita dacă
există hotărâri definitive sau pronunţate în recurs, potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau
de grade deosebite, în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate.
Textul de lege anterior evocat stabileşte condiţiile de exercitare a căii extraordinare de
atac a revizuirii şi indică obiectul acestei căi de atac.
Prin urmare, potrivit acestor dispoziţii de strictă interpretare şi aplicare, cererea de
revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 alin (1) pct. 7 C.proc.civ. de la 1865 presupune ab
initio existenţa unei contrarietăţi între hotărâri judecătoreşti.
Pentru a putea beneficia de remediul prevăzut de calea extraordinară de atac a revizuirii,
în situaţia în care se ajunge la încălcarea autorităţii de lucru judecat prin pronunţarea a două
hotărâri potrivnice, este necesar ca această contrarietate să rezulte din confruntarea dispozitivelor
celor două hotărâri.
În prezenta cauză, cererea de revizuire, astfel cum a fost formulată şi precizată, a fost
întemeiată pe dispoziţiile art. 322 alin (1) pct. 7 C.proc.civ. de la 1865, solicitându-se anularea
deciziei nr. 2 din 11 ianuarie 2016 a Curţii de Apel Constanța, Secţia a II-a civilă, de contencios
administrativ şi fiscal, pronunţată în dosarul nr. x/118/2011, pe motiv de contrarietate în raport cu
ordonanța penală de clasare din 09 martie 2020, emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Constanţa, în dosarul nr.
x/P/2016.
Or, ordonanţa penală invocată de revizuent ca fiind ultima hotărâre pretins a fi potrivnică,
nu este o hotărâre pronunţată de instanţa de judecată, astfel cum este definită în art. 255
C.proc.civ. de la 1865, pentru a se putea susţine existenţa unei contrarietăţi între hotărârile
judecătoreşti.
Hotărârea judecătorească este un act jurisdicţional căruia nu i se poate asimila ordonanţa
emisă de parchet în cadrul urmăririi penale din procesul penal.
Prin ordonanţa emisă de parchet se dispune asupra unor acte sau măsuri procesuale în
timpul urmăririi penale, în vederea asigurării bunei desfăşurări a procesului penal şi pentru
atingerea scopului activităţii judiciare, spre deosebire de hotărârea judecătorească care reprezintă

1014
actul de dispoziţie al instanţei de judecată prin care se dezînvesteşte de soluţionarea dosarului
civil sau penal şi este învestit cu autoritate de lucru judecat.
Înalta Curte, având în vedere că prezenta cale extraordinară de atac, întemeiată pe
dispoziţiile art. 322 alin. (1) pct. 7 C.proc.civ. de la 1865, are în vedere cazul încălcării autorităţii
de lucru judecat prin pronunţarea unei hotărâri contrare, dar în cauză nu se invocă hotărâri
judecătoreşti potrivnice, ci se solicită anularea unei decizii civile pentru contrarietatea unei
ordonanţe a parchetului, câtă vreme condițiile de admisibilitate ale revizuirii trebuie îndeplinite
cumulativ, neîndeplinirea oricăreia dintre acestea face inutilă cercetarea celorlalte condiţii și
conduce la inadmisibilitatea căii extraordinare de atac.
Pentru toate argumentele de fapt şi de drept care preced, constatând că nu sunt întrunite
condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 322 alin. (1) şi art. 322 alin. (1) pct. 7 C.proc.civ. de
la 1865, Înalta Curte a respins cererea de revizuire formulată de revizuentul B. ca inadmisibilă.

47. Revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură
civilă. Invocarea contrarietății față de o decizie pronunțată de Înalta Curte de Casație și
Justiție - Completul pentru soluționarea unui recurs în interesul legii. Inadmisibilitate

C.proc.civ., art. 509 alin. (1) pct. 8, art. 513 alin. (3)

Potrivit art. 509 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra
fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă există hotărâri contradictorii, date de
instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei
hotărâri.
Pentru a se putea invoca motivul prevăzut de pct. 8 trebuie îndeplinite cumulativ
următoarele condiţii: să fie hotărâri definitive contradictorii; hotărârile contradictorii să fie
pronunţate în acelaşi litigiu, adică să fi existat tripla identitate de elemente, respectiv părţi,
obiect şi cauză; hotărârile contradictorii să fi fost pronunţate în procese diferite, în al doilea
proces să nu se fi invocat autoritatea de lucru judecat sau, chiar dacă a fost ridicată, să nu se fi
discutat; să se ceară anularea celei de-a doua hotărâri, care s-a pronunţat cu încălcarea
autorităţii de lucru judecat.
Nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate ale revizuirii pentru contrarietate de
hotărâri în cazul în care se solicită revizuirea unei hotărâri judecătorești în funcție de o decizie
pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii,
având în vedere ipotezele prevăzute de art. 509 pct. 8 C.proc.civ., care precizează care sunt
categoriile de hotărâri judecătoreşti ce pot fi atacate cu revizuire.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 650 din 17 martie 2021

Prin cererea înregistrată sub nr. x/1/2021 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
revizuentul A. în contradictoriu cu intimatul B. a formulat cerere de revizuire împotriva deciziei
civile nr. 127/CM din 25 mai 2020 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, Secţia I civilă în
dosarul nr. x/88/2019, solicitând admiterea cererii de revizuire, schimbarea hotărârii atacate în
sensul admiterii cererii de apel formulate în cauză, cu consecinţa modificării hotărârii pronunţate
de Tribunalul Tulcea şi respingerea cererii de chemare în judecată.

1015
 În motivarea cererii revizuenta arată că, prin Decizia nr. 26/2020, Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie a lămurit natura juridică a cheltuielilor privind bursele încasate în perioada
rezidenţiatului, statuând că sumele plătite de o unitate medicală cu titlu de bursă de rezidenţiat
unui medic rezident în conformitate cu O.U.G. nr. 103/2013, nu constituie o cheltuială ocazionată
cu pregătirea profesională a acestuia în sensul art. 18 alin. (8) şi (81) din O.G. nr. 18/2019.
Revizuentul consideră că hotărârea curţii de apel poate fi revizuită faţă de legătura
indisolubilă dintre chestiunea juridică din prezentul dosar care a reprezentat esenţa modului de
soluţionare a acesteia, respectiv natura juridică a bursei de rezidenţiat şi obiectul Deciziei nr.
26/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii.
De asemenea, revizuenta apreciază că sunt îndeplinite condiţiile specifice prevăzute de
pct. 8 alin. (1) din art. 509 C.proc.civ., respectiv există hotărâri definitive potrivnice. Astfel,
aceeaşi chestiune de drept, respectiv natura juridică a bursei de rezidenţiat a fost calificată prin
Decizia nr. 127/CM din 25 mai 2020 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa ca reprezentând o
cheltuială pentru formarea profesională, în timp ce prin Decizia nr. 26/2020 pronunţată în
interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/1/2020, noţiunea respectivă a
fost lămurită, în sensul că nu constituie o cheltuială ocazionată cu pregătirea profesională.
Intimatul B. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de revizuire.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând admisibilitatea cererii de revizuire din
perspectiva dispoziţiilor art. 513 alin. (3) C.proc.civ., a reţinut următoarele:
Revizuirea este o cale de atac extraordinară, de retractare şi nesuspensivă de executare, ea
putându-se exercita în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege.
Art. 509 alin. (1) C.proc.civ. statuează că revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra
fondului sau care evocă fondul, se poate cere pentru motivele prevăzute de pct. 1-10, iar la alin.
(2) se precizează că pentru motivele de revizuire prevăzute la alin. (1) pct. 3, dar numai în ipoteza
judecătorului, pct. 4, pct. 7-10 sunt supuse revizuirii şi hotărârile care nu evocă fondul.
Totodată, potrivit art. 513 alin. (3) C.proc.civ., dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea
revizuirii şi la faptele pe care se întemeiază.
În cauza dedusă judecăţii revizentul a solicitat revizuirea deciziei civile nr. 127/CM din
25 mai 2020 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8
C.proc.civ.
Potrivit art. 509 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra
fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă există hotărâri contradictorii, date de instanţe
de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat al primei hotărâri.
Pentru a se putea invoca motivul prevăzut de pct. 8 trebuie îndeplinite cumulativ
următoarele condiţii: să fie hotărâri definitive contradictorii; hotărârile contradictorii să fie
pronunţate în acelaşi litigiu, adică să fi existat tripla identitate de elemente, respectiv părţi, obiect
şi cauză; hotărârile contradictorii să fi fost pronunţate în procese diferite, în al doilea proces să nu
se fi invocat autoritatea de lucru judecat sau, chiar dacă a fost ridicată, să nu se fi discutat; să se
ceară anularea celei de-a doua hotărâri, care s-a pronunţat cu încălcarea autorităţii de lucru
judecat.
În cauza dedusă judecăţii revizuentul a solicitat revizuirea deciziei civile 127/CM din 25
mai 2019 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, Secţia I civilă în funcţie de Decizia nr.
26/2020 din 26 octombrie 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul
pentru soluţionarea recursului în interesul legii şi publicată în Monitorul Oficial nr. 27 din 11
ianuarie 2021.
Având în vedere ipotezele prevăzute de art. 509 pct. 8 C.proc.civ., care precizează care
sunt categoriile de hotărâri judecătoreşti ce pot fi atacate cu revizuire, Înalta Curte de Casaţie şi
1016
Justiţie reţine că nu se poate solicita revizuirea deciziei nr. 127/CM din 25 mai 2020 pronunţate
de Curtea de Apel Constanţa, Secţia I civilă, în funcţie de o decizie pronunţată de Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.
Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins cererea
de revizuire ca inadmisibilă.

48. Revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură
civilă. Condiții de admisibilitate

C.proc.civ., art. 65, art. 430, art. 431, art. 509 alin. (1) pct. 8, alin. (2)

Articolul 430 C.proc.civ. stabilește că se bucură de autoritate de lucru judecat atât

hotărârea judecătorească ce soluționează în tot sau în parte fondul pricinii, cât și hotărârea ce
soluționează o excepție procesuală sau un incident procesual, statuând că, odată lămurite aceste
aspecte într-o instanță, nu mai pot fi reiterate şi reanalizate de o altă instanță. Sensul normei
instituite de acest text de lege este că, inclusiv în ipoteza în care instanța, prin hotărârea dată, nu
rezolvă fondul cauzei, ci doar un incident procedural, problema de drept astfel tranșată se
bucură de autoritate de lucru judecat, împiedicând formularea unei cereri noi care să ducă la o
soluție contrară primei rezolvări.
Interpretarea logico-juridică a textului art. 430 C.proc.civ. duce la concluzia că, în
ipoteza în care prima hotărâre judecătorească rezolvă fondul pricinii, admițând cererea, o a
doua hotărâre judecătorească prin care se respinge cererea pe un alt motiv procedural, decât
existența autorității de lucru judecat, este supusă revizuirii prevăzută de art. 509 alin. (1) pct. 8
C.proc.civ.
Sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate pentru revizuirea întemeiată pe dispozițiile
art. 509 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. în cazul în care prima hotărâre reține lipsa calității de
creditor a băncii și, admițând cererea debitorilor, anulează toate formele de executare silită, iar
cea de a doua reține calitatea de creditor a băncii pentru aceeași creanță și, respingând cererea
debitorilor, păstrează actele de executare. Cele două instanțe care au pronunțat hotărârile
potrivnice nu au dezlegat în cadrul contestațiilor la executare ce priveau aceeași creanță aspecte
formale, ci au analizat chestiunea de fond a calității de creditor a băncii care a pornit procedura
de executare silită, astfel încât cele două dispozitive nu pot coexista și nu pot fi puse în executare
silită întrucât soluțiile pe care le cuprind se exclud reciproc.

I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 1055 din 21 aprilie 2021

Prin cererea înregistrată la data de 18 mai 2018, petenţii A., B. şi C., în contradictoriu cu
intimata D. S.A. (fostă E. S.A.), au solicitat revizuirea deciziei civile nr. 1389A din 18 aprilie
2018, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/300/2015.
Prin sentința nr. 126/F-COM din 25 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel
Pitești, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ în dosarul nr. x/46/2018, a fost respinsă
excepţia inadmisibilităţii invocată de intimata D. S.A.; a fost admisă cererea de revizuire
formulată de revizuenţii A., B., C. împotriva deciziei civile nr. 1389A din 18 aprilie 2018,
pronunţate de Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/300/2015; a fost anulată

1017
decizia civilă nr. 1389A din 18 aprilie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a
civilă şi implicit sentinţa civilă nr. 14302 din 17 decembrie 2015, pronunţată de Judecătoria
Sectorului 2 Bucureşti, Secţia civilă; s-a luat act că revizuenţii solicită cheltuieli de judecată pe
cale separată.
Împotriva sentinței nr. 126/F-COM din 25 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel
Pitești, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ în dosarul nr. x/46/2018, D. S.A. (fostă E.
S.A.) a declarat recurs, motivele fiind următoarele:
Un prim motiv de nelegalitate invocat vizează faptul că instanţa a încălcat regulile de
procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii - art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ.
Potrivit recurentei, instanţa a interpretat eronat prevederile art. 509 alin. (1) pct. 8
C.proc.civ., nefiind întrunite condiţiile revizuirii.
În acest sens, recurenta arată că verificarea autorităţii de lucru judecat nu s-a realizat în
concret, prin alăturarea considerentelor şi dispozitivelor celor două hotărâri, ci prin preluarea într-
o manieră necenzurată a afirmaţiilor revizuenţilor.
Astfel, instanţa a reţinut, în pofida evidenţei, că cele două dosare au avut aceleaşi părţi,
obiect şi cauză, şi mai ales, că aceeaşi problemă de drept - calitatea sa de creditor - a fost tranşată
de către ambele instanţe, fără a observa anumite dezlegări sau considerente specifice fiecărui
dosar soluţionat definitiv.
În opinia recurentei, decizia civilă nr. 1389A din 18 aprilie 2018, pronunţată de Tribunalul
Bucureşti, Secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/300/2015 şi decizia nr. 1438 din 05 aprilie 2018 a
Tribunalului Argeş nu sunt hotărâri potrivnice, nici prin raportare la considerente şi nici prin
raportare la dispozitiv.
Contradictorialitatea, astfel cum susţine recurenta, nu se analizează prin prisma a ceea ce
s-a dedus judecăţii, ci prin raportare la dezlegările propriu-zise ale celor două instanţe, distincţie
pe care instanţa a omis să o facă. Mai mult, instanţa a avut în vedere scopul urmărit de
contestatori şi anume de paralizarea executării silite.
Recurenta susţine că, sub un prim aspect, prin decizia civilă nr. 1389A din 18 aprilie
2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/300/2015, instanţa
de apel a refuzat să primească motivul de apel de ordine publică referitor la lipsa calităţii de
creditor a băncii, ca urmare a faptului că acesta a fost depus tardiv.
Prin urmare, instanţa a menţinut soluţia instanţei de fond ce antamase chestiunea calităţii
de creditor dintr-o cu totul altă perspectivă şi anume desfiinţând argumentul intimaţilor că aceştia
nu ar fi figurat ca părţi în încheierea de învestire cu formulă executorie.
Recurenta arată şi că, deşi nu era obligată, din moment ce motivul nu a fost regulat dedus
judecăţii, instanţa a antamat şi chestiunea calităţii de creditor a băncii, ridicată direct în apel,
reţinând că cesiunea încheiată între F. şi G. S.A. nu a fost notificată nici de cedent, nici de
cesionar, de unde rezultă că debitorii pot plăti în continuare în mod valabil către cedent, banca
păstrându-şi calitatea de creditor faţă de intimaţi.
În dosarul nr. x/280/2015*, prin decizia nr. 1438 din 05 aprilie 2018, instanţa s-a
pronunţat asupra insuficienţei probatoriului, nu a verificat în fond documentele contractuale care
justifică dreptul de urmărire al recurentei, ci a imputat acesteia nedepunerea unui mandat special
din partea G. S.A. (lichidatorul F. Grecia), prin care să o fi împuternicit să declanşeze cererea de
executare silită.
În consecinţă, recurenta arată că singurul aspect tranşat de către Tribunalul Argeş, cu
autoritate de lucru judecat, este nedepunerea mandatului special al recurentei, din care să reiasă
calitatea de a formula cererea de executare silită.

1018
 Astfel, în opinia recurentei, argumentaţia pe fond ulterioară constatării tardivităţii
invocării argumentului privind lipsa calităţii de creditor, nu poate depăşi cel mult natura unor
considerente decizorii.
Totodată, recurenta susţine că Tribunalul Argeş nu a analizat în fond problema calităţii
sale de creditor, ci a constat o insuficienţă a probatoriului, deoarece nu a depus un mandat special
care să justifice calitatea introducerii cererii de executare silită.
În opinia recurentei, hotărârea Tribunalului Argeş evocă fondul, însă nu cu privire la
aceeaşi chestiune analizată de Tribunalul Bucureşti, întrucât instanţa se bazează pe insuficienţa
probatoriului administrat în chestiunea calităţii de creditor, speculând-o ca o prezumţie în
beneficiul intimaţilor.
Aşadar, instanţa nu a concluzionat în sensul că E. nu are calitatea de creditor, ci că nu a
reuşit să o probeze/să o argumenteze, lipsind o analiză (eventual coroborată) a proiectului de
divizare aprobat prin hotărârea Adunării Generale Extraordinare a Acţionarilor F. Bank România
din data de 28.06.2013, publicat în M. Of., Partea a IV-a, nr. 2798/28.05.2013, a protocolului de
predare-primire a activelor şi pasivelor în urma efectuării operaţiunii de divizare a F. Bank
România S.A. încheiat la data de 01.12.2013 ori a anexelor aferente acestuia.
Ca atare, condiţia esenţială pentru admisibilitatea cererii de revizuire şi anume ca aceeaşi
problemă să fie dezlegată în mod diferit de două instanţe, nu este îndeplinită.
Recurenta invocă şi faptul că, deşi pretinde că cele două dispozitive dau naştere unei
situaţii juridice ireconciliabile, susţinerea curţii de apel nu este dublată de nicio motivare în
legătură cu imposibilitatea punerii lor în aplicare.
În opinia recurentei, executarea ambelor hotărâri este pe deplin posibilă, întrucât
contestaţiile nu vizează aceleaşi acte de executare, nu sunt pronunţate în legătură cu aceleaşi
bunuri urmăribile şi nici în legătură cu acelaşi dosar execuţional.
Astfel, actele din dosarul nr. 413/2015 al B.E.J. H. sunt anulate, în timp ce actele din
dosarul de executare nr. x/2015 al B.E.J.A. I. vor rămâne în fiinţă.
Un alt motiv de recurs vizează faptul că, în mod greşit, instanţa a reţinut existenţa
autorităţii de lucru judecat a primei decizii pronunţate de Tribunalul Argeş şi prezenţa identităţii
de părţi, obiect şi cauză, fapt care atrage, în opinia recurentei, incidenţa atât a motivului de
nelegalitate de la art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., cât şi a celui de la pct. 8.
Referitor la neîndeplinirea condiţiei identităţii de părţi, recurenta arată că, în timp ce în
dosarul nr. x/300/2015, au avut calitatea de contestatori atât soţii A. şi B., cât şi C., în dosarul nr.
x/280/2015*, părţi au fost doar soţii A., B.
Faptul că, la ultimul termen de judecată în faza procesuală a apelului, C. a formulat în
dosarul nr. x/280/2015* o cerere de intervenţie accesorie în sprijinul soţilor A., B., nu îi poate
oferi, conform opiniei recurentei, calitatea de parte în dosar, atât timp cât nu a formulat o
contestaţie la executare, nu a formulat apel şi nici nu a invocat motivul de nelegalitate vizând
calitatea sa de creditor.
În ceea ce priveşte condiţia identităţii de obiect, recurenta arată că, în cuprinsul
considerentelor deciziei civile nr. 1389A din 18 aprilie 2018, pronunţate de Tribunalul Bucureşti,
Secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/300/2015, nu se regăseşte nicio menţiune potrivit căreia
instanţa ar fi verificat calitatea de creditor prin raportare la vânzarea contractelor nr. 108/2008 şi
nr. 109/2008 către terţul F. Grecia înainte de divizarea F. România.
Obiectul urmăririi silite este reprezentat de bunurile, respectiv drepturile debitorului ce
pot fi valorificate, astfel că recurenta apreciază că ambele dosare au avut un obiect diferit, fiind
urmărite silit bunuri diferite ale debitorului, aspect dovedit chiar de faptul că a fost atrasă o
competenţă diferită a executorului judecătoresc (Piteşti, respectiv Bucureşti). Obiectul
1019
contestaţiei la executare îl reprezintă actele de urmărire atacate, acestea fiind deopotrivă diferite,
ca urmare a faptului că au fost întocmite de executori diferiţi.
Pentru a reţine identitatea obiectului era necesară, în opinia recurentei, constatarea
faptului că în ambele dosare se contestă urmărirea aceleiaşi creanţe, or cuantumul creanţelor este
diferit.
Recurenta invocă şi neîndeplinirea condiţiei privind identitatea de cauză, arătând că, deşi
contestatorii au încercat să supună instanţelor de executare şi celor de control judiciar aceleaşi
motive de nelegalitate, acestea nu au făcut obiect al cadrului procesual în maniera invocată, în
ambele dosare.
Recurenta apreciază că, dincolo de această împrejurare, cauza nu poate fi analizată prin
abstracţie de la soluţiile pronunţate de către fiecare dintre cele două instanţe.
Recurenta invocă şi faptul că revizuentii nu au uzat de mijloacele disponibile pentru
împiedicarea pronunţării unor soluţii contradictorii, precum şi neîndeplinirea condiţiei privitoare
la existenţa unei hotărâri definitive pronunţate anterior.
Sub un prim aspect, contestatorii nu au luat nicio măsură pentru temporizarea judecăţii în
vreunul dintre dosare, fiind neîndoielnic că soţii A., B. aveau cunoştinţă de existenţa celuilalt
dosar, atât timp cât erau părţi.
Astfel, în opinia recurentei, Curtea de Apel Piteşti alege să sancţioneze Tribunalul
Bucureşti prin anularea unei decizii pronunţate în mod legal, în loc să sancţioneze exercitarea
drepturile procesuale cu rea-credinţă, de către intimaţi.
Sub un al doilea aspect, recurenta invocă faptul că instanţa a reţinut în mod greşit că
decizia pronunţată de Tribunalul Bucureşti este ulterioară faţă de decizia pronunţată de
Tribunalul Argeş, întrucât trebuie avut în vedere momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti.
Printre condiţiile enumerate mai sus, admisibilitatea cererii de revizuire presupune ca, la
momentul închiderii dezbaterilor într-un dosar, să existe un alt litigiu soluţionat definitiv, fapt ce
presupune nu numai existenţa dispozitivului ci şi a motivării.
În opinia recurentei, curtea de apel a interpretat într-o manieră restrictivă că Tribunalul
Bucureşti ar fi putut să ţină cont în activitatea de deliberare pe fondul apelului de o soluţie
pronunţată în cursul acestei deliberării de un alt tribunal, soluţie ce nu era motivată la acel
moment.
În ambele dosare, instanţele de apel au rămas în pronunţare aproape simultan, şi anume
13.03.2018 în dosarul nr. x/280/2015*, respectiv 16.03.2018 în dosarul nr. x/300/2015. La data la
care instanţa a pronunţat decizia pretins a fi încălcată (05.04.2018), instanţa care a pronunţat
decizia revizuită era în pronunţare de aproximativ 3 săptămâni, existând aşadar o imposibilitate
absolută de a cunoaşte motivele care au generat admiterea apelului şi implicit a contestaţiei.
Prin urmare, condiţiile autorităţii de lucru judecat nu puteau fi considerate îndeplinite.
Recurenta susţine şi că instanţa a ignorat că decizia nr. 1438 din 05 aprilie 2018 nu este
prima hotărâre prin care s-a antamat problema calităţii sale de creditor.
Una dintre condiţiile promovării cererii de revizuire este ca revizuentul să tindă la
anularea celei din urmă hotărâri, însă, anterior pronunţării hotărârii nr. 1438 din 05 aprilie 2018,
Tribunalul Argeş a pronunţat o altă decizie definitivă nr. 926 din 08 martie 2018 în dosarul nr.
y/280/2015*, prin care a antamat problema calităţii sale de creditor, în baza unor critici identice
formulate de intimatul A. Recurenta susţine că, în acest dosar, instanţa a trecut peste critica
privitoare la pretinsa lipsă a calităţii de creditor a băncii, respingând apelul contestatorului.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C.proc.civ.

1020
 Intimații au formulat întâmpinare, prin care au solicitat anularea recursului ca nemotivat,
față de prevederile art. 486 alin. (1) lit. d), raportat la art. 486 alin. (3) și art. 489 alin. (2)
C.proc.civ., iar în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.
Recurenta a formulat răspuns la întâmpinare.
Prin încheierea de şedinţă din 24 februarie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
constituită în complet de filtru, a respins exceţia nulităţii recursului, a admis în principiu recursul
declarat, fixându-se termen la data de 14 aprilie 2021, cu citarea părţilor.
Analizând recursul, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente
în materie, Înalta Curte urmează să îl respingă pentru considerentele care vor fi dezvoltate
în cele ce urmează.
Codul de procedură civilă reglementează în art. 509 alin. 1 pct. 8 posibilitatea revizuirii în
ipoteza existenței a două sau mai multe hotărâri judecătorești definitive potrivnice, date de
instanțe de același grad ori de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei
hotărâri. Așadar, scopul instituirii acestei norme este protejarea autorității de lucru judecat, ca
efect al unei hotărâri definitive, nefiind permis ca o hotărâre definitivă să fie contrazisă de o altă
hotărâre definitivă care să dispună între aceleași persoane și cu privire la aceeași pricină.
Nesupusă căii de reformare prevăzută de art. 509 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., o atare situație
afectează grav actul de justiție prin încălcarea principiului securității raporturilor juridice.
Articolul 430 C.proc.civ. stabilește că se bucură de autoritate de lucru judecat atât
hotărârea judecătorească ce soluționează în tot sau în parte fondul pricinii, cât și hotărârea ce
soluționează o excepție procesuală sau un incident procesual, statuând că, odată lămurite aceste
aspecte într-o instanță, nu mai pot fi reiterate şi reanalizate de o altă instanță. Sensul normei
instituite de acest text de lege este că, inclusiv în ipoteza în care instanța prin hotărârea dată nu
rezolvă fondul cauzei, ci doar un incident procedural, problema de drept astfel tranșată se bucură
de autoritate de lucru judecat, împiedicând formularea unei cereri noi care să ducă la o soluție
contrară primei rezolvări. Interpretarea logico-juridică a textului art. 430 C.proc.civ. duce la
concluzia că, în ipoteza în care prima hotărâre judecătorească rezolvă fondul pricinii, admițând
cererea, o a doua hotărâre judecătorească prin care se respinge cererea pe un alt motiv procedural,
decât existența autorității de lucru judecat, este supusă revizuirii prevăzută de art. 509 alin. 1 pct.
8 C.proc.civ.
Față de aceste argumente de text, Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate primi
susținerile recurentei din cadrul primului motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 5
C.proc.civ., în sensul că instanța de revizuire nu ar fi analizat contradictorialitatea prin raportare
la dezlegările propriu-zise ale celor două instanțe de judecată. În dezvoltarea acestui motiv,
recurenta a arătat că a doua instanță de judecată nu a analizat pe fond chestiunea calității de
creditor a băncii, ci a statuat că acest motiv de apel a fost tardiv invocat, chiar dacă în continuare,
prin considerente ce nu își găsesc corespondent în dispozitiv, a analizat și această chestiune de
drept. Față de acest motiv de reformare, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, dincolo de
faptul evident că, în speță, a doua instanță a tranșat prin considerente ce susțin soluția de
respingere a cererii chiar fondul problemei litigioase - lipsa calității de creditor a băncii -
considerente ce se bucură de autoritate de lucru judecat potrivit art. 430 C.proc.civ., o atare
susținere nu ar putea fi primită întrucât rezolvarea fondului prin prima hotărâre ce a determinat
admiterea cererii trebuie să se impună cu autoritate de lucru judecat în cea de-a doua procedură
judiciară, conform art. 430 - 431 C.proc.civ. raportat la art. 509 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., astfel
încât cea de-a doua hotărâre judecătorească prin care a fost respinsă cererea este supusă revizuirii.
Această concluzie este impusă de dispozițiile art. 509 alin. 2 C.proc.civ. care permit revizuirea
chiar în ipoteza în care hotărârile judecătorești nu evocă fondul cauzei, rațiunea revizuirii pentru
1021
hotărâri potrivnice fiind protecția autorității de lucru judecat pentru asigurarea încrederii în actul
de justiție și securitatea raporturilor juridice.
Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge susținerile recurentei potrivit cărora cele
doua hotărâri judecătorești tranșează situații juridice diferite, cele două dispozitive putând
coexista, întrucât din considerentele celor două decizii rezultă că ambele instanțe au analizat şi
dezlegat pe fond problema de drept litigioasă, susținând cu argumente diferite cele două soluții
contradictorii, de admitere și, respectiv, de respingere a cererii de chemare în judecată, în
condițiile în care între cele două pricini există triplă identitate de părți, obiect și cauză, în vădită
contradicție cu dispozițiile legale ce definesc autoritatea de lucru judecat analizate în precedent.
Ca atare, instanța supremă va respinge argumentele recurentei invocate în susținerea
acestui motiv de recurs, relative la posibilitatea coexistenței celor două soluții fără a se
contrazice, întrucât prima hotărâre ar cuprinde dezlegări relative la existența mandatului
cesionarului, iar cea de-a doua doar ar fi respins motivul de apel privind calitatea de creditor a
băncii, ca tardiv. Aceste motive de recurs care fac referire la tranșarea a două situații juridice
diferite de către cele două instanțe sunt contrazise de considerentele celor două decizii definitive,
considerente ce analizează deopotrivă contractul de cesiune al recurentei și, implicit, calitatea de
creditor a acesteia, dar care determină cele două instanțe judecătorești să adopte soluții diametral
opuse, respectiv, de admitere a cererii debitorilor și de respingere a aceleiași cereri. Pentru
aceleași considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge și susținerile recurentei
privind posibilitatea punerii în executare a celor două dispozitive, executarea acestora fiind pe
deplin posibilă, întrucât imposibilitatea de executare a hotărârilor contrare are în vedere ipoteza
în care fiecare parte se poate prevala pe parcursul executării silite de hotărârea care îi este
favorabilă, ipoteză ce se regăsește și în speța de față, atâta timp cât prima hotărâre reține lipsa
calității de creditor a băncii și, admițând cererea debitorilor, anulează toate formele de executare
silită, inclusiv învestirea cu formulă executorie a hotărârii ce constituie titlu executoriu, iar cea
de-a doua reține calitatea de creditor a băncii pentru aceeași creanță și, respingând cererea
debitorilor, păstrează actele de executare. Chiar dacă aparent pentru recurentă ar putea să fie pusă
în executare a doua hotărâre care îi este favorabilă, un atare demers procedural încalcă autoritatea
de lucru judecat a hotărârii judecătorești anterioare în care s-a reținut lipsa calității de creditor a
recurentei, afectând eficiența actului jurisdicțional și prestigiul justiției, prin încălcarea normei de
ordine publică instituită de art. 431 C.proc.civ. Întrucât se bucură de autoritate de lucru judecat
atât dispozitivul, cât și considerentele pe care acesta se sprijină, orice contrarietate determinată
printr-o hotărâre ulterioară, trebuie înlăturată pe calea revizuirii.
Totodată, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, în prezenta cauză, cele două instanțe
nu au dezlegat în cadrul contestațiilor la executare ce priveau aceeași creanță, aspecte formale, ci
au analizat chestiunea de fond a calității de creditor a băncii recurente care a pornit procedura de
executare silită, astfel încât cele două dispozitive nu pot coexista și nu pot fi puse în executare
silită întrucât soluțiile pe care le cuprind se exclud reciproc.
Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge și motivul de recurs privind inexistența în
prezenta cauză a triplei identități de părți, obiect și cauză, astfel cum impune dispoziția din art.
509 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ. Lipsa identității de părți este invocată de recurentă prin raportare la
părțile care au formulat cele două contestații la executare, întrucât, arată recurenta, în cea de-a
doua sesizare, C. nu este contestator, ci intervenient accesoriu. Aceste susțineri vor fi respinse de
către Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât identitatea de părți, ca și condiție de
admisibilitate a revizuirii pentru hotărâri contrare, se rezumă la calitatea de parte în proces, fără a
impune o identitate de poziție procesuală în cele două sau mai multe cauze. Or, prin admiterea în
principiu a cererii de intervenție accesorie, intervenientul accesoriu dobândește calitatea de parte
1022
în proces, potrivit dispozițiilor art. 65 C.proc.civ., astfel încât condiția de admisibilitate privind
identitatea de părți impusă de art. 509 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ. este îndeplinită în prezenta cauză.
Înalta Curte va respinge și motivele relative la lipsa identității de obiect și cauză între cele
două litigii, reținând ca fiind corecte statuările instanței de revizuire care a respins această
susținere a băncii cu motivarea că ambele cauze vizează aceleași drepturi de creanță izvorâte din
cele două contracte de credit încheiate de părțile în proces și au urmărit același scop - contestarea
calității de creditor a băncii în procedura de executare silită demarată de aceasta.
Nu poate fi primită nici critica relativă la neinvocarea autorității de lucru judecat de către
contestatori în cel de-al doilea proces, întrucât această condiție nu constituie un fine de neprimire
pentru revizuirea reglementată de art. 509 pct. 8 C.proc.civ., ci doar analizarea excepției
autorității de lucru judecat de către cea de-a doua instanță de judecată constituie un astfel de
impediment, indiferent de modul în care a fost invocată această excepție - din oficiu sau de către
oricare parte în proces - dată fiind natura juridică a acesteia.
Nefondată este și critica relativă la momentul în care cele două decizii au devenit
definitive. Faptul că în cauză cele două instanțe judecătorești s-au pronunțat la un interval scurt
de timp și că au amânat de mai multe ori pronunțarea nu afectează principiul conform căruia
hotărârea instanței de apel pronunțată în contestația la executare devine definitivă la data
pronunțării acesteia, iar nu la data la care instanța a rămas în pronunțare.
În ceea ce privește invocarea deciziei nr. 926/8.03.2018 prin care a fost dezlegată
problema calității de creditor a băncii, decizie anterioară deciziei 1438/5.04.2018, Înalta Curte
reține ca acest aspect nu poate fi analizat în cadrul procesual al prezentei acțiuni în revizuire,
întrucât instanța de judecată nu a fost investită cu un atare petit, nici pe cale de acțiune principală,
nici pe cale de cerere reconvențională. Totodată, instanța supremă reamintește că, în cadrul
revizuirii, ca și cale de retractare, instanța de judecată analizează legalitatea hotărârilor supuse
revizuirii exclusiv prin raportare la încălcarea principiului autorității de lucru judecat, astfel cum
acesta e definit de dispozițiile art. 430 și urm. C.proc.civ., neputând analiza pe fond soluțiile
supuse revizuirii, întrucât o atare analiză este rezervată căilor de reformare. În acest context,
Înalta Curte de Casație și Justiție reține și faptul că instanța de revizuire nu poate să facă o analiză
exhaustivă a hotărârilor judecătorești pronunțate de-a lungul timpului pe problema de drept
supusă revizuirii, fiind ținută de petitul cererii cu care a fost investită, întrucât unul dintre
principiile fundamentale ale procesului civil este principiul disponibilității.
Pentru considerentele mai sus invocate, în baza art. 497, raportat la art. 509 alin. 1 pct. 8
C.proc.civ., văzând și dispozițiile art. 430 și urm. din menționatul cod, Înalta Curte de Casație și
Justiție a respins recursul declarat ca nefondat.
În baza principiului disponibilității, Înalta Curte de Casație și Justiție a luat act că intimații
își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separate.

1023
 VII. Arbitrajul

49. Acțiune în anularea hotărârii arbitrale întemeiată pe dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. h)
din Codul de procedură civilă. Condiții de admisibilitate în raport cu natura juridică a
normelor care reglementează prescripția extinctivă

C.proc.civ., art. 14, art. 394 alin. (3), art. 544 alin. (2),
art. 608 alin. (1) lit. g), lit. h), art. 619 alin. (3)
C.civ., art. 2515, art. 2537, art. 2539 alin. (2) teza a II-a

Potrivit dispoziţiilor art. 608 alin. (1) lit. h) C.proc.civ., hotărârea arbitrală poate fi
desființată prin acțiune în anulare dacă încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziții
imperative ale legii.
În materia prescripției au caracter imperativ doar dispozițiile prin care se reglementează
caracterul prescriptibil sau imprescriptibil al unei acțiuni, cele privind durata minimă sau
maximă a termenelor, urmând distincțiile din art. 2.515 alin. (4) C.civ., ca și cele care vizează
durata termenelor de prescripție, momentul de la care începe să curgă și cauzele de suspendare
ori de întrerupere a cursului, dar doar în cazul drepturilor la acțiune de care părțile nu pot să
dispună și al acțiunilor derivate din contractele de adeziune, de asigurare și cele supuse
legislației privind protecția consumatorului.
Astfel, în cazul în care raporturile dintre părți se fundamentează pe un contract de
prestări servicii, părțile pot dispune de dreptul la acțiune, regulile privind cauzele de întrerupere
având caracter supletiv, de ordine privată, iar nu imperativ, respectiv de ordine publică.
Ca atare, pretinsa lor încălcare în arbitraj nu poate fi cenzurată în controlul
judecătoresc, limitat de art. 608 alin. (1) lit. h) C.proc.civ. doar la ipoteza în care hotărârea
arbitrală ar încălca ordinea publică, bunele moravuri ori dispozițiile imperative ale legii.

I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 382 din 17 februarie 2021

Prin sentința arbitrală nr. 52/19.07.2019, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Curtea de
Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României a admis
excepția prescripției extinctive și, ca o consecință, a respins acțiunea formulată de reclamanta
S.C. A. S.R.L., în reorganizare, contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A.; a obligat reclamanta să
plătească pârâtei cheltuieli de arbitrare, în cuantum de 30.094,25 lei.
Această hotărâre arbitrală a fost atacată pe calea acțiunii în anulare de către petenta S.C.
A. S.R.L., în reorganizare, reprezentată de administrator special C. și administrator judiciar D.
S.P.R.L., iar prin sentința civilă nr. 11/10.02.2020, Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă,
a respins acțiunea în anulare ca neîntemeiată și a obligat petenta la plata către intimată a sumei de
5.625,43 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe civile, S.C. A. S.R.L., în reorganizare, reprezentată de
administrator special C. și de administrator judiciar D. S.P.R.L., a declarat recurs, solicitând
casarea ei, anularea sentinței arbitrale și trimiterea cauzei la instanța arbitrală, ca excepția
prescripției să fie unită cu fondul și în vederea pronunțării pe cererile și excepțiile invocate.
În motivare, după ce a prezentat amplu situația de fapt și raporturile derulate între părți,
recurenta a susținut că, în vederea recunoașterii creanței izvorâte din factura fiscală nr.
2058/02.12.2014, s-a adresat Tribunalului Vâlcea la 15.01.2015, care și-a declinat competența în
favoarea Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a
1024
României, unde s-a format dosarul nr. x/2015, în care a fost pronunțată sentința arbitrală nr.
35/30.05.2019, prin care s-a constatat perimată cererea de arbitrare.
A arătat că prin introducerea cererii care a făcut obiect al dosarului arbitral nr. x/2015
finalizat prin hotărârea de perimare, cursul prescripției a fost întrerupt, dar și că, în raport cu
prima sentință arbitrală, a învestit din nou Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă
Camera de Comerț și Industrie a României cu o cerere de arbitrare, care a făcut obiect al
dosarului nr. x/2019, în care, reținând lipsa incidenței vreunui caz de întrerupere a cursului
prescripției, a fost pronunțată sentința arbitrală nr. 52/19.07.2019, prin care excepția prescripției
extinctive a fost admisă.
Recurenta a precizat că, deși a promovat noua acțiune în termenul de 6 luni, reglementat
de art. 2.539 alin. (2) C.civ., arbitrul unic nu a examinat complet și corect ambele componente ale
cazului de întrerupere invocat și ar fi fost necesară unirea excepției cu fondul și evaluarea
temeiniciei pretențiilor, pentru a se putea aprecia incidența efectului întreruptiv al primei cereri,
deoarece acesta se produce doar condiționat de admiterea celei de-a doua acțiuni.
În aceste condiții, a arătat că a atacat hotărârea arbitrală pe calea acțiunii în anulare,
invocând motivul prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C.proc.civ., care are în vedere pronunțarea
ei cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legii, însă curtea de apel a apreciat că demersul său nu
poate fi primit, reținând că prevederile legale care reglementează prescripția nu au caracter
imperativ, ci sunt ordine privată.
În opinia autoarei recursului, o atare statuare are semnificația că o hotărâre arbitrală prin
care a fost admisă excepția de prescripție nu poate să fie desființată în condițiile art. 608
C.proc.civ., apreciind o atare dezlegare ca fiind greșită, întrucât părțile nu au derogat de la
normele generale ale prescripției. Mai mult, a susținut că părțile nici nu ar fi putut să deroge de la
prevederile art. 2.539 alin. (2) teza a II-a C.proc.civ., așa încât acestea nu au caracter dispozitiv.
De asemenea, a mai arătat că dispozițiile art. 2.515 alin. (3) și (5) C.civ., pe care curtea de
apel le-a evocat, nu au fost invocate de niciuna dintre părți, așa încât a apreciat că motivarea
sentinței atacate este străină de natura pricinii.
În altă ordine de idei, recurenta a arătat că hotărârea pronunțată în acțiunea în anulare
încalcă principiul contradictorialității, întrucât intimata nu a susținut că aspectele invocate nu s-ar
încadra în motivele prevăzute de art. 608 C.proc.civ., iar curtea de apel, deși a respins acțiunea în
anulare ca neîntemeiată, a examinat-o prin prisma cerințelor de admisibilitate, fără să pună în
dezbaterea părților încadrarea sau neîncadrarea criticilor expuse în limitele art. 608 C.proc.civ.,
încălcând astfel prevederile art. 14 C.proc.civ. Recurenta a afirmat că nu i s-a acordat
posibilitatea de a pune concluzii asupra caracterului imperativ ori dispozitiv al normelor care în
prezent reglementează prescripția.
O altă critică adusă sentinței recurate vizează înlăturarea argumentelor care erau
prezentate, în combaterea dispoziției instanței arbitrale, de obligare a S.C. A. S.R.L. la plata
cheltuielilor de arbitrare.
Recurenta a arătat că, deși a susținut, pe calea ipotezei cuprinse în art. 608 alin. (1) lit. g)
C.proc.civ., nelegalitatea măsurii de obligare la suportarea unor cheltuieli a căror dovadă fusese
prezentată tardiv, curtea de apel nu a prezentat niciun argument pentru care i-a înlăturat
susținerile care priveau încălcarea art. 394 alin. (3) C.proc.civ.
În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C.proc.civ.
La 16.10.2020, intimata a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat în principal
respingerea recursului ca nefondat, iar în subsidiar, în ipoteza în care se va aprecia că recursul
este fondat, trimiterea cauzei spre o nouă judecată Curții de Apel București, iar nu instanței
arbitrale.
1025
 Analizând actele dosarului și sentința recurată, prin prisma motivelor de recurs
invocate, Înalta Curte a reținut următoarele:
În mod prioritar, se cuvine menționat că potrivit art. 499 C.proc.civ., „prin derogare de la
prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente
numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după
caz, s-au respins. (...)”.
Procedura arbitrală a început la 05.04.2019, prin înregistrarea dosarului nr. x/2019 la
Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de la lângă Camera de Comerț și Industrie a
României; în considerarea acestei date, normele aplicabile acțiunii în anulare și recursului de față
sunt cele ale Codului de procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018.
Recurenta a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8
C.proc.civ., texte de lege potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când instanța a
încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, când hotărârea nu
cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive
străine de natura cauzei sau când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de
drept material.
Circumscris primului motiv de recurs invocat, autoarea căii de atac de față a arătat că
hotărârea atacată încalcă principiul contradictorialității, întrucât intimata nu a susținut că
aspectele invocate nu s-ar încadra în motivele prevăzute de art. 608 C.proc.civ., iar curtea de apel,
deși a respins acțiunea în anulare ca neîntemeiată, a examinat-o prin prisma cerințelor de
admisibilitate, fără să pună în dezbaterea părților încadrarea sau neîncadrarea criticilor expuse în
ipoteza art. 608 C.proc.civ., încălcând astfel prevederile art. 14 C.proc.civ. Recurenta a afirmat
nu numai că nu a putut pune concluzii asupra caracterului imperativ ori dispozitiv al normelor
care reglementează în prezent prescripția, ci și că nu i s-a acordat această posibilitate.
Din examinarea conținutului întâmpinării pe care S.C. B. S.A. a prezentat-o, rezultă că
intimata nu a susținut că aspectele invocate în acțiunea în anulare nu s-ar încadra în ipoteza
prevăzută de art. 608 alin. (1) lit. h) C.proc.civ. și nu a prezentat instanței judecătorești
argumentul - pe care acesta l-a reținut, însă - că în regimul noului Cod civil normele care
reglementează prescripția nu mai au caracter imperativ, ci sunt de ordine privată.
Acesta este considerentul fundamental pe care curtea de apel și-a întemeiat sentința, iar
recurenta consideră că lipsa dezbaterilor asupra măsurii în care criticile sale se încadrau în
ipoteza art. 608 C.proc.civ. reflectă o încălcare a prevederilor art. 14 C.proc.civ., deoarece nu i s-
ar fi acordat posibilitatea de a pune concluzii asupra caracterului imperativ ori dispozitiv al
normelor care reglementează în prezent prescripția.
Susținerile recurentei nu sunt fondate.
Potrivit art. 608 alin. (1) lit. h) C.proc.civ., hotărârea arbitrală poate fi desființată prin
acțiune în anulare dacă încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziții imperative ale
legii.
Prin urmare, fiind învestită cu o acțiune în anulare fundamentată pe ipoteza indicată
anterior, curtea de apel era obligată să verifice măsura în care dispozițiile legale pretins încălcate
de către instanța arbitrală au caracter imperativ. O atare evaluare era cuprinsă în raționamentul pe
care prima instanță era chemată să-l facă la deliberare, iar aceasta nu implica obligația ei de a
asigura, în prealabil, dezbateri contradictorii. Înalta Curte subliniază că nimic nu a împiedicat
părțile, așa cum în mod nefondat afirmă recurenta, să pună concluzii asupra naturii imperative ori
dispozitive a normelor pretins încălcate prin hotărârea arbitrală, cu atât mai mult cu cât au fost
reprezentate de avocați care, în considerarea apărării calificate pe care se presupune că o acordă,
au libertatea de a alege conduita pe care o consideră cea mai potrivită protejării intereselor lor.
1026
 De aceea, primul motiv de recurs este nefondat.
În cadrul ipotezei prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., recurenta a arătat că
dispozițiile art. 2.515 alin. (3) și (5) C.civ., pe care curtea de apel le-a avut în vedere la
pronunțarea sentinței, nu au fost invocate de niciuna dintre părți, așa încât a apreciat că motivarea
sentinței atacate este străină de natura pricinii.
Înalta Curte reamintește însă că, în limita în care a fost susținut de parte, art. 488 alin. (1)
pct. 6 C.proc.civ. permite atacarea unei hotărâri atunci când cuprinde numai motive străine de
natura cauzei; utilizarea acestui adverb în conținutul legii relevă că nu inserarea oricărui
considerent (pretins străin de natura pricinii) este de natură să justifice casarea unei hotărâri
judecătorești, ci, dimpotrivă, că o asemenea hotărâre poate fi reformată când nu cuprinde decât
motive străine de cauză, deci atunci când este, practic, nemotivată.
Distinct de aceasta, împrejurarea că nicio parte nu a invocat dispozițiile art. 2.515 alin. (3)
și (5) C.civ. nu poate fundamenta concluzia că sentința curții de apel întemeiată pe aceste
prevederi ar conține considerente străine de natura cauzei - căci determinarea naturii unei pricini
nu este condiționată de atitudinea procesuală a părților. Mai mult, afirmației recurentei îi lipsește
și cerința adecvării, de vreme ce dispozițiile în discuție sunt înglobate în Cartea a VI-a a noului
Cod civil, care reglementează prescripția extinctivă, dezbătută în speță.
Subsumat ipotezei prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., titularul recursului a
apreciat că sentința atacată a fost pronunțată cu încălcarea art. 2.537, art. 2.539 alin. (2) teza a II-
a C.civ. și a art. 608 alin. (1) lit. h) C.proc.civ.
Pretențiile recurentei sunt fundamentate pe un contract de prestări servicii pe care părțile
l-au încheiat ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil; ca atare,
prescripția este guvernată de dispozițiile acestui Cod.
Elementul de noutate față de reglementarea anterioară derivă din schimbarea paradigmei
legiuitorului asupra prescripției, căreia în prezent i se neagă, în regulă, natura imperativă, fiind
așadar reglementată prin norme de ordine privată.
Afirmația recurentei, în sensul că modalitatea în care curtea de apel a statuat asupra
acțiunii sale în anulare are semnificația că o hotărâre arbitrală de admitere a excepției de
prescripție nu poate să fie desființată în condițiile art. 608 C.proc.civ., este corectă, însă doar în
parte - pentru că, după cum se va arăta în cele ce succed, ea poate fi atacată, însă numai dacă au
fost încălcate normele legale imperative.
Tot în acest context, recurenta a apreciat că, întrucât părțile nu au derogat de la normele
generale ale prescripției, dispozițiile pretins încălcate în arbitraj nu au caracter dispozitiv, ci
imperativ.
Semnificația faptului că prescripția extinctivă este reglementată prin lege, așa cum
proclamă art. 2.515 alin. (1) C.civ., constă în aceea că, ori de câte ori părțile interesate nu au
stabilit pe cale convențională reguli aplicabile regimului juridic al prescripției, urmează a se
aplica regimul instituit de lege.
De aceea, normele care reglementează prescripția nu au caracter imperativ, așa cum în
mod eronat consideră recurenta, ci dimpotrivă, supletiv.
Venind să întărească o atare concluzie, prevederile art. 2.515 alin. (3) C.civ. permit
părților ca, în limitele și condițiile prevăzute de lege și prin acord expres, să modifice durata
termenelor de prescripție sau cursul ei, prin fixarea începutului acesteia sau prin modificarea
cauzelor de suspendare ori de întrerupere. Derogări de acest gen nu sunt permise, potrivit art.
2.515 alin. (5) C.civ., în cazul drepturilor la acțiune de care părțile nu pot să dispună și nici
acțiunilor derivate din contractele de adeziune, asigurare și cele supuse legislației privind
protecția consumatorului.
1027
 Totodată, în conformitate cu art. 2.515 alin. (2) C.civ., este interzisă orice clauză prin care
fie direct, fie indirect o acțiune ar fi declarată imprescriptibilă, deși aceasta este prescriptibilă, sau
invers, o acțiune declarată de lege imprescriptibilă, ar fi declarată prescriptibilă.
În considerarea sancțiunii nulității absolute, pe care art. 2.515 alin. (6) C.civ. o instituie în
ipoteza inserării unor clauze contrare, Înalta Curte impune părților concluzia că în materia
prescripției au caracter imperativ doar dispozițiile prin care se reglementează caracterul
prescriptibil sau imprescriptibil al unei acțiuni, cele privind durata minimă sau maximă a
termenelor, urmând distincțiile din art. 2.515 alin. (4) C.civ., ca și cele care vizează durata
termenelor de prescripție, momentul de la care începe să curgă și cauzele de suspendare ori de
întrerupere a cursului, dar doar în cazul drepturilor la acțiune de care părțile nu pot să dispună și
al acțiunilor derivate din contractele de adeziune, de asigurare și cele supuse legislației privind
protecția consumatorului.
În celelalte cazuri, între care se regăsește și cel care a generat litigiul de față, întrucât
contractul care fundamentează raporturile dintre părți nu este de adeziune, de asigurare și nici nu
este supus legislației privind protecția consumatorului, iar părțile pot dispune de dreptul la
acțiune, regulile privind cauzele de întrerupere au caracter supletiv, de ordine privată, iar nu
imperativ, respectiv de ordine publică.
Ca atare, pretinsa lor încălcare în arbitraj nu poate fi cenzurată în controlul judecătoresc,
limitat de art. 608 alin. (1) lit. h) C.proc.civ., doar la ipoteza în care hotărârea arbitrală ar încălca
ordinea publică, bunele moravuri ori dispozițiile imperative ale legii.
Pe temeiul considerentelor expuse anterior, susținerea recurentei, potrivit căreia părțile
nici nu ar fi putut să deroge de la prevederile art. 2.539 alin. (2) teza a II-a C.proc.civ., contravine
dispozițiilor art. 2.515 alin. (3) C.civ., evocate mai sus, așa încât se cuvine înlăturată.
De altă parte, potrivit art. 608 alin. (1) lit. g) C.proc.civ., hotărârea arbitrală poate fi
atacată cu acțiune în anulare dacă nu cuprinde dispozitivul și motivele, nu arată data și locul
pronunțării ori nu este semnată de arbitri.
Întemeindu-se pe această ipoteză, recurenta supune cenzurii instanțelor de judecată
dispoziția arbitrului unic de obligare a sa la plata cheltuielilor de arbitrare, invocând faptul că
intimata a prezentat dovada efectuării acestor cheltuieli în mod tardiv, după reținerea cauzei în
pronunțare, cu pretinsa nesocotire a art. 394 alin. (3) C.proc.civ., care prevede că „După
închiderea dezbaterilor, părțile nu mai pot depune niciun înscris la dosarul cauzei, sub
sancțiunea de a nu fi luat în seamă”.
Însă dispoziția cuprinsă în art. 608 alin. (1) lit. g) C.proc.civ. nu îngăduie atacarea unei
hotărâri arbitrale pe calea acțiunii în anulare decât dacă nu cuprinde dispozitivul și motivele, nu
arată data și locul pronunțării ori nu este semnată de arbitri.
Dintre omisiunile la care se referă textul, recurenta invocă lipsa motivării, însă Înalta
Curte subliniază că art. 608 alin. (1) lit. g) C.proc.civ. are în vedere lipsa oricăror considerente,
care fac ca hotărârea arbitrală să fie nemotivată. Or, sentința arbitrală cuprinde, așa cum a reținut
și curtea de apel, motivarea arbitrului unic sub aspectul cheltuielilor acordate. În acest context,
nemulțumirea părții ori aprecierea sa, în sensul că motivarea ar fi insuficientă, nu constituie
argumente valide care să justifice desființarea hotărârii arbitrale.
Distinct de acest aspect, dispozițiile art. 394 C.proc.civ. sunt cuprinse în Secțiunea a 3-a
(Dezbaterea în fond a procesului) a Capitolului II (Judecata) din Titlul I (Procedura în fața primei
instanțe) a Cărții a II-a (Procedura contencioasă) a Codului de procedură civilă, așa încât ele
conțin norme aplicabile proceselor care se derulează în fața justiției statale, nu a celei private.
Este util de menționat că, recunoscând jurisdicția alternativă a arbitrajului, legea a
îngăduit, în art. 544 alin. (2) C.proc.civ., ca părțile să fie primele care să poată stabili, prin
1028
convenția arbitrală sau ulterior, normele de procedură pe care tribunalul arbitral să le urmeze;
dacă asemenea reguli nu au fost agreate, art. 544 alin. (3) C.proc.civ. a permis chiar tribunalului
arbitral să stabilească procedura de urmat, „așa cum va socoti mai potrivit”. Iar dacă nici
tribunalul arbitral nu a stabilit asemenea norme, devin incidente dispozițiile Cărții a IV-a a
Codului de procedură civilă (Despre arbitraj), iar nu și celelalte ale Codului, sub rezerva
existenței unor norme de trimitere, cum este cazul art. 575.
Norme similare conține și art. 576 C.proc.civ.
Desigur, în măsura în care părțile, ca în speța de față, recurg la arbitrajul instituționalizat,
devin incidente dispozițiile art. 619 alin. (3) C.proc.civ., fără ca incidența automată a regulilor de
procedură ale acestuia să nege părților dreptul de a alege regulile, sub rezerva unei decizii în acest
sens a conducerii arbitrajului instituționalizat competent.
Așadar, în condițiile în care legea le-a recunoscut posibilitatea, iar părțile au considerat
oportun să se adreseze jurisdicției alternative, investind o încredere mai mare în arbitri, ele nu pot
supune controlului judecătoresc orice nemulțumire legată de hotărârea pronunțată de instanța
arbitrală, deoarece acțiunea în anulare, deși are un regim juridic similar unei căi de atac, poate fi
exercitată doar în condițiile strict și limitativ prevăzute de art. 608 C.proc.civ.
În considerarea celor prezentate anterior, sentința primei instanțe este legală, așa încât, în
temeiul art. 496 alin. (1) C.proc.civ., recursul a fost respins ca nefondat.
Cum recurenta a pierdut procesul, Înalta Curte a obligat-o, în baza art. 453 alin. (1)
C.proc.civ., să plătească intimatei cheltuielile de judecată, micșorând însă, în condițiile art. 451
alin. (2) C.proc.civ. nivelul onorariului de avocat, întrucât este vădit disproporționat în raport cu
complexitatea și circumstanțele cauzei; astfel, a obligat-o pe recurentă să suporte doar suma de
6.000 lei, cu acest titlu.

50. Acțiune în anularea hotărârii arbitrale. Modificarea clauzei compromisorii în ceea ce

privește forul arbitral. Efecte

C.civ., art. 1266 alin. (1), art. 1267, art. 1268 alin. (1)-(3), art. 1269
C.proc.civ., art. 619 alin. (2)

Prin alegerea unui arbitraj instituţionalizat se impun părţilor regulile de procedură ale
respectivului arbitraj, orice derogare convenţională fiind lipsită de efecte, potrivit art. 619 alin.
(2) C.proc.civ., afară dacă, ţinând seama de condiţiile speţei şi de conţinutul regulilor de
procedură indicate de părţi, arbitrajul decide că regulile alese de părți pot fi deopotrivă aplicate,
stabilind modul de aplicare a acestora.
O asemenea alegere trebuie să fie expresă şi dincolo de orice îndoială, iar în cazul în
care o astfel de derogare nu a fost realizată convenţional atunci când părțile au operat
modificarea clauzei compromisorii prin care au deferit, potrivit ultimei lor voințe, competența
arbitrajului Curții de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie şi
Agricultură Timişoara, în conformitate cu Regulile de Procedură Arbitrală ale acesteia, este
evident că desemnarea arbitrilor urmează să fie făcută concordant acestui regulament, iar nu
altor reguli arbitrale.

I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 1632 din 23 iunie 2021

1029
 Prin sentința arbitrală nr. 31/30.09.2020, Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de
Comerț, Industrie și Agricultură Timiș a respins excepția de necompetență materială privind
arbitrajul formulată de către pârâta A. S.R.L, cu privire la primul capăt de cerere, referitor la plata
facturilor neachitate de către antreprenor, în sumă de 10.561,79 lei.
A admis cererea principală formulată de către reclamantă B. S.A. şi a obligat pârâta la
plata către reclamantă a sumei de 10.561,79 lei, reprezentând valoarea lucrărilor de remediere la
rețeaua de distribuție a apei pe străzile C și D şi la plata sumei de 1.241.468,24 lei, cu titlu de
penalități de întârziere.
S-a luat act de recunoașterea reclamantei privind pretenția pârâtei referitoare la plata
sumei de 922.471,22 lei, reprezentând contravaloarea lucrărilor executate, neachitate.
A admis cererea reconvențională formulată de pârâtă şi a obligat reclamanta la plata către
pârâtă a sumei de 922.471,22 lei, reprezentând contravaloare lucrări executate, nedecontate.
S-au compensat obligațiile reciproce, scadente și lichide ale părților până la concurența
sumei de 922.471,40 lei.
A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a diferenței în sumă de 329.558,63 lei, cu
titlu de compensație financiară.
Împotriva sentinţei arbitrale reclamanta A. S.R.L. a formulat acţiune în anulare, care a
fost respinsă prin sentinţa civilă nr. 6/PI/27.01.2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara –
Secţia a II-a Civilă.
Împotriva sentinţei curţii de apel reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, solicitând
anularea hotărârii.
În motivare, a susţinut că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de
drept material, situaţie faţă de care devin incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.
Potrivit recurentei, în soluţionarea acţiunii în anulare s-a dat o interpretare eronată a
dispoziţiilor contractuale, bazată pe dispoziţii legale aplicabile numai în materia legilor civile, iar
nu a contractelor încheiate între persoane juridice, situaţie în care se aplică prevederile art. 1.266-
1.269 C.civ.
Astfel, a arătat că în acord cu dispoziţiile art. 1.266 alin. (1) C.civ. ceea ce prevalează în
interpretarea contractului dedus judecăţii este voinţa părţilor.
În continuare, a precizat că părţile au prevăzut clauza arbitrală cu privire la soluţionarea
eventualelor dispute dintre cele două părţi la art. 20.6 din contractul nr. 166/DE-AP/03.08.2015,
articol ce a fost modificat prin condiţiile speciale la contract, în sensul eliminării primei fraze a
primului paragraf al subclauzei 20.6.
Ca urmare, părţile au tranșat chestiunea unor viitoare litigii, în sensul că soluţionarea
acestora se va face de către Camera de Comerț, Industrie şi Agricultură Timişoara, în
conformitate cu regulile de procedură arbitrală ale acesteia, iar în ceea ce priveşte procedura de
numire a arbitrilor se vor urma regulile Camerei Internaționale de Comerț (ICC) de la Paris,
aceasta fiind voinţa părţilor.
A învederat că prezintă relevanţă natura contractului - având în vedere că ne aflăm în
ipoteza unui contract internaţional, iar probabilitatea de a se identifica arbitri experți în arbitrajul
internațional la I.C.C. de la Paris este mai mare faţă de instanţa arbitrală din Timişoara, locul
arbitrajului - având în vedere că B. S.A. este o societate (publică) destul de importantă în
Timişoara (unicul distribuitor de apă din judeţ).
Aşadar, aceste două motive importante stau la baza alegerii părţilor de a organiza
arbitrajul cu sediul la Timişoara, recurenta subliniind că arbitrii aleși din listele arbitrilor de la

1030
I.C.C. de la Paris pot oferi garanții mai mari de competenţă şi imparţialitate decât arbitrii din
Timişoara.
Recurenta a mai susţinut că nu ar fi semnat contractul dacă ar fi știut că orice dispută cu
B. S.A. va fi instrumentată de arbitrii din Timişoara.
Totodată, a subliniat că dacă părţile ar fi vrut ca arbitrajul să fie instrumentat de arbitrii
din Timişoara potrivit condiţiilor speciale, cu siguranță ar fi șters şi a doua teză a primului
paragraf al Sub-Clauzei 20.6.
În continuare, a precizat că cele două motive indicate mai sus trebuie luate în considerare
şi în interpretarea art. 1.268 C.civ., în ipoteza în care prevederile contractuale ar fi susceptibile de
mai multe înțelesuri.
Astfel, a arătat că trebuie avută în vedere natura şi obiectul contractului, iar în condiţiile în
care contractul conţine elemente de extraneitate, prestatorul de servicii fiind o persoană juridică
italiană, rezultă măsura de precauție pe care a urmărit-o în vederea asigurării imparțialității
arbitrilor.
Din perspectiva art. 1.269 C.civ., recurenta a susţinut că în situaţia în care ar exista în
continuare neclarități cu privire la interpretarea art. 20.6 din contrat, astfel cum acesta a fost
modificat prin condiţiile speciale, acesta ar trebui interpretat în favoarea sa.
În acest sens a menţionat că din analiza art. 617 alin. (2) C.proc.civ., în raport cu situaţia
de fapt, este evident că prin modificarea subclauzei 20.6 din condiţiile generale părţile au
clarificat modul în care urma să fie soluţionate eventuale dispute.
Or, interpretarea convenţiei arbitrale de către instanţele anterioare s-a făcut cu ignorarea
voinței reale a părţilor, care aşa cum s-a arătat a fost în sensul supunerii litigiului regulilor de
procedură arbitrale ale I.C.C. de la Paris, nicidecum Curţi de Arbitraj de pe lângă Camera de
Comerț şi Industrie Timiş sau oricărei alte instanţe permanente.
Recurenta a subliniat că din conţinutul clauzei compromisorii rezultă fără echivoc că
părţile sunt de acord cu regulile de procedură specifice arbitrajului instituționalizat al Camerei de
Comerț şi Industrie de la Paris, în ceea ce priveşte numirea şi constituirea tribunalului arbitral, că
locul arbitrajului este Timişoara, că limba arbitrajului este cea română şi că disputa va fi
soluţionată de către Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Timiş conform regulilor acesteia,
dar strict în ceea ce priveşte desfăşurarea procedurii de arbitrare, de soluţionare a cauzei nu şi de
numire a arbitrilor.
Prin urmare, în opinia sa, judecarea litigiului trebuia supusă regulilor arbitrale ale I.C.C.
Paris în ceea ce priveşte constituirea şi numirea tribunalului arbitral.
Recurenta a mai subliniat o distincție importantă în cauză, în sensul că alegând locul
arbitrajului părţile determină legea procedurală aplicabilă, lege care nu se confundă cu regulile
procedurii arbitrale propriu-zise.
În acest sens, a făcut trimitere la decizia nr. 344/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
Secţia a II-a civilă şi a redat din considerentele acesteia, apreciind că este mai mult decât evident
că instanţa arbitrală trebuia să pună în aplicare regulile de aplicare ale I.C.C. de la Paris, în raport
de care numirea în calitate de arbitru parte a dl. E. era legală, acesta îndeplinind condiţiile pentru
numirea sa valabilă.
Intimata B. S.A. a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului şi
menţinerea hotărârii atacate.
Prioritar, potrivit dispoziţiilor art. 248 C.proc.civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se va
pronunţa mai întâi asupra excepţiei de procedură a nulităţii recursului, excepţia fiind ridicată de
intimata B. S.A. şi fondată pe dispoziţiile art. 489 alin. (2).
Această excepţie nu este fondată şi va fi respinsă.
1031
 Recursul s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. şi deduce
instanţei de control judiciar aplicarea greşită a normelor de drept material referitoare la
interpretarea contractelor, regăsite în art. 1266 şi urm. C.civ. Din acest punct de vedere, recursul
se circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin (1) C.proc.civ., deoarece urmăreşte să supună instanţei
competente examinarea, în condiţiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept
aplicabile.
Analizând, mai departe, recursul prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor
legale incidente în materie, Înalta Curte urmează să îl respingă pentru următoarele
considerente:
Recursul s-a fondat pe dipoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. şi este, în opinia
recurentei, determinat de interpretarea greşită a clauzelor contractului dintre părţi, ca efect al
ignorării regulilor de interpretare a convenţiilor, fapt care a determinat concluzia greşită a curţii
de apel asupra criticii referitoare la greşita constituire a tribunalului arbitral. A susţinut recurenta,
în mod esenţial, că au fost încălcate dispoziţiile art. 1266 alin. (1), art. 1268 şi art. 1269 C.civ.,
fiind denaturate sensul termenilor şi voinţa contractanților, exprimate în clauza 20.6 din
contractul nr.166/DE-AP/03.08.2015, încheiat între părțile litigante.
Verificând susţinerile recurentei, Înalta Curte constată că prin acest contract, în cadrul
condiţiilor generale, necontestat agreate de părţi, în secţiunea 20, referitoare la „Revendicări,
Dispute şi Arbitraj”, a fost inclusă prevederea 20.6 care conține o clauză compromisorie pentru
cazul eșecului soluționării amiabile a disputelor pentru care decizia CAD nu a devenit finală şi
obligatorie.
În aceste sens, în cadrul primului paragraf al subclauzei 20.6, părţile au stabilit ca
eventualele litigii dintre ele să fie deferite arbitrajului internaţional şi „dacă nu se stabileşte altfel
de către ambele părţi”: a) disputa să fie soluţionată potrivit Regulamentului de Arbitrare al
Camerei Internaţionale de Comerţ; b) disputa să fie soluţionată de către cei trei arbitri numiţi în
conformitate cu prevederile acestui Regulament, şi c) arbitrajul să fie condus în limba de
comunicare definită în subclauza 1.4 din contract. Subclauza 20.6 este continuată cu alte trei
paragrafe, referitoare la plenitudinea de competență a arbitrilor, la drepturile părților în procedura
arbitrală, la data arbitrajului şi efectele sale asupra convenţiei.
Ulterior, părţile au semnat condiţiile speciale ale contractului, stabilind înlocuirea primei
fraze a primului paragraf al subclauzei 20.6. Acesta a fost reconfigurat, stabilindu-se ca „orice
litigiu decurgând sau în legătură cu prezentul contract, referitor la validitatea, interpretarea,
executarea ori desfiinţarea lui va fi soluţionată de Curtea de Arbitraj Comercial de pe lângă
Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Timişoara, în conformitate cu Regulile de Procedură
Arbitrală ale acesteia, dacă Autoritatea Contractantă şi Antreprenorul nu reuşesc să rezolve
amiabil divergenţa contractuală astfel cum este prevăzut în subclauza 20.5, în termen de 28 de
zile de la începerea tratativelor neoficiale. Hotărârea arbitrală va fi definitivă şi obligatorie pentru
părţi. Contractul va fi interpretat conform legilor din România. Limba care guvernează contractul
este limba română.”
În aceste condiţii, este evident că părţile au operat o modificare a clauzei compromisorii,
deferind, potrivit ultimei lor voinţe, competenţa arbitrajului Curţii de Arbitraj Comercial de pe
lângă Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Timişoara, în conformitate cu Regulile de
Procedură Arbitrală ale acesteia.
Recurenta a susţinut totuşi că prin modificarea doar a primei fraze a primului paragraf al
subclauzei 20.6 din condiţiile generale impunea concluzia menţinerii în contract a literei b), aşa
cum este regăsită în configuraţia iniţială a condiţiilor generale : „disputa să fie soluţionată de
către cei trei arbitri numiţi în conformitate cu prevederile acestui Regulament”, adică,
1032
Regulamentul de Arbitrare al Camerei Internaţionale de Comerţ şi că s-a ajuns la o concluzie
contrară în prima instanţă, prin ignorarea regulilor de drept material referitoare la interpretarea
contractului.
Critica nu este fondată. Dispoziţiile art. 1266 alin. (1) C.civ. acordă prioritate interpretării
contractului care corespunde voinţei părţilor, ca expresie a principiului pacta sunt servanda,
statuând totodată că stabilirea voinţei reale a părţilor primează, chiar contra sensului literal al
termenilor contractuali.
Succesiv, art. 1267 C.civ., evocat de instanţa de apel, arată că evaluarea convenţiei se
realizează prin interpretarea sistematică a clauzelor lui, concordantă ansamblului contractului,
pentru ca, prin art. 1268 alin. (1) - (3) C.civ. să se statueze că dispoziţiile contractuale se
interpretează după natura şi obiectul contractului, ținându-se seama de împrejurările în care a fost
încheiat, de sensul general atribuit clauzelor şi expresiilor din domeniu şi în care acestea pot
produce efecte.
Or, tocmai aceste reguli de drept impun concluzia că prin modificarea subclauzei 20.6, în
privinţa primului paragraf, părţile au intenţionat modificarea clauzei compromisorii în sensul ca
arbitrajul că nu mai fie soluţionat de Curtea de Arbitraj Internaţional potrivit Regulamentului de
Arbitrare al Camerei Internaţionale de Comerţ, ci de Curtea de Arbitraj Comercial de pe lângă
Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Timişoara, în conformitate cu Regulile de Procedură
Arbitrală ale acesteia.
Părțile au substituit, aşadar, prin clauza modificatoare nu doar forul arbitral, statuat la
litera a) a subclauzei 20.6 din condiţiile generale, ci şi regulile după care arbitrajul se
organizează, prevăzute la litera b) aşa cum acesta a fost menţionat în configuraţia iniţială a
clauzei, reguli care în ansamblu, vizează atât procedura arbitrală, cât şi modul de desemnare a
arbitrilor.
Aceasta întrucât redactarea literei b) a clauzei analizate, care face referire la „acest
regulament”, este în relaţie de în regenţă cu litera a) în cadrul căreia, prin condiţiile speciale s-a
statuat că regulamentul arbitrajului este cel al forului desemnat să arbitreze. Or, în măsura în care
prin litera a) a subclauzei 20.6 s-a făcut referire la Regulamentul arbitrajului instituționalizat al
Camerei de Comerţ, Industrie şi Agricultură Timișoara, este evident că desemnarea arbitrilor
urma să fie făcută concordant acestui regulament iar nu altor reguli arbitrale.
Aşadar, modificarea primului paragraf al clauzei compromisorii s-a realizat în ansamblu,
sistematic şi explicit prin referirea la un unic regulament al arbitrajului, părţile reconfigurând
compromisul integral, într-un mod care se impune logic şi coerent.
De altfel, ca regulă, prin alegerea unui arbitraj instituţionalizat, cum este cel în discuţie,
se impun părţilor regulile de procedură ale respectivului arbitraj, orice derogare convenţională
fiind lipsită de efecte, potrivit art. 619 alin. (2) C.proc.civ., afară dacă, ţinând seama de condiţiile
speţei şi de conţinutul regulilor de procedură indicate de părţi, arbitrajul decide că regulile alese
pot fi deopotrivă aplicate, stabilind modul de aplicare a acestora.
O asemenea alegere trebuie să fie expresă şi dincolo de orice îndoială iar în cauză o astfel
de derogare nu a fost realizată convenţional. Prin adoptarea condiţiilor speciale contractuale,
părţile nu au stipulat o astfel de derogare în măsura în care, prin modificarea survenită, s-a arătat
explicit că arbitrajul ales se realizează în conformitate cu Regulile de Procedură Arbitrală ale
Curţii de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Timişoara.
În ceea ce priveşte ignorarea, de către prima instanţă, a dispoziţiilor art. 1269 C.civ.,
Înalta Curte arată că, în privinţa clauzei compromisorii, acest criteriu subsidiar de interpretare a
contractului nu poate fi aplicat clauzei examinate. Dispoziţia legală evocată de recurentă îşi

1033
găseşte aplicare în legătură cu clauze neclare care trasează părţilor contractante drepturi şi
obligaţii, or clauza compromisorie nu are un astfel de conţinut.
Pentru aceste motive, vor fi înlăturate şi aceste susţineri, integrate motivului de casare
prevăzut de art. 488 alin. (1) cpt. 8 C.proc.civ.
În fine, referirea recurentei la o decizie de speţă, redată în extras, nu doar că nu reprezintă
un aspect care să contureze instanței de control formularea unui motiv de recurs, dar nici nu poate
fi evaluată în plan probator, atâta vreme cât înscrisul în discuție, nedepus la dosar, nu a putut fi
examinat în mod nemijlocit pentru se a putea statua valoarea dezlegărilor date în cauza
examinată.
În concluzie, cercetarea motivelor de casare invocate impune concluzia lipsei lor de
temeinicie, acestea urmând a fi înlăturate şi, statuând că prima instanţă a dat o dezlegare corectă
acţiunii, concordantă aplicării şi interpretării corecte a normelor de drept material, recursul a fost
respins şi pe fond, soluţie care înglobează, potrivit art. 453 C.proc.civ. şi cererea accesorie a
recurentei, vizând plata cheltuielilor de judecată.

51. Acţiune arbitrală. Admiterea excepţiei de litispendenţă şi trimiterea dosarului la

instanţa de drept comun. Cerere de restituire a cheltuielilor arbitrale. Condiţii de
admisibilitate

C.proc.civ., art. 22 alin. (4), art. 547, art. 596, art. 598,
art. 603, art. 608 alin. (1) lit. h)

Hotărârea pronunțată de tribunalul arbitral prin care s-a dezînvestit în favoarea instanței
judecătorești, reținând intervenirea excepției de litispendență și prin care a respins cererea
reclamantei de restituire a taxei arbitrale, nu reprezintă o hotărâre arbitrală în sensul prevăzut
de art. 603 C.proc.civ., nefiind susceptibilă de a fi atacată în condițiile art. 608 C.proc.civ.
În aceste condiţii, cererea reclamantei privind restituirea taxei arbitrale se constituie
într-o veritabilă cerere de verificare a cheltuielilor arbitrale, de competenţa tribunalului în
circumscripţia căruia se află instanţa arbitrală care a dispus avansarea cheltuielilor arbitrale,
potrivit art. 598 C.proc.civ., raportat la art. 547 C.proc.civ.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 529 din 9 martie 2021

Prin cererea de arbitrare înregistrată sub nr. x/2018 pe rolul Curţii de Arbitraj Comercial
de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie Prahova, reclamanta A. S.R.L. - în insolvenţă, prin
administrator judiciar B. S.P.R.L. - Filiala Bucureşti a solicitat obligarea pârâtelor C. S.R.L. -
Sucursala Ulmi, reprezentant al liderului Asocierii dintre C. Impresa Individuale - D. SPA - E.
S.R.L. (fostă F. S.R.L.) - G. S.R.L. şi Asocierea C. Impresa Individuale - D. SPA - E. S.R.L.
(fostă F. S.R.L.) - G. S.R.L. prin C. S.R.L. - Sucursala Ulmi la plata debitului restant în sumă de
916.458,70 lei, compusă din 459.050,03 lei, reprezentând debit principal, cât şi suma de
457.408,67 lei, reprezentând penalităţi de 0,1% pe zi de întârziere calculate în temeiul art.6.2 din
Contractul de prestări servicii încheiat la data de 22.12.2014.
Prin încheierea din 16 octombrie 2018, Curtea de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera
de Comerţ şi Industrie Prahova a admis excepţia de litispendenţă şi a dispus trimiterea cauzei la

1034
dosarul nr. x/120/2018 al Tribunalului Dâmboviţa. Totodată, prin aceeaşi încheiere, a respins
cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. - în insolvenţă, prin administrator judiciar B. S.P.R.L.
- Filiala Bucureşti de restituire a taxei arbitrale, motivat de faptul că nu se încadrează în
dispoziţiile art. 8 din Normele privind taxele şi cheltuielile arbitrale.
Împotriva încheierii din 16 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial
de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie Prahova în dosar nr. x/2018, reclamanta A. SRL - în
insolvenţă, prin administrator judiciar B. S.P.R.L. - Filiala Bucureşti, a formulat acţiune în
anulare, solicitând anularea în parte a hotărârii atacate şi, rejudecând, admiterea cererii sale de
restituire a taxei arbitrale în cuantum de 13.285,85 lei.
În drept, reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 608 alin. 1 lit. h)
C.proc.civ.
Prin întâmpinare, pârâta C. S.R.L. - Sucursala Ulmi a invocat inadmisibilitatea acţiunii în
anulare, arătând că încheierea pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de
Comerţ şi Industrie Prahova în dosarul nr. x/2018 nu este susceptibilă de a fi atacată în condiţiile
art. 608 C.proc.civ., întrucât, prin respectiva încheiere nu s-a tranşat fondul cauzei, ci s-a dispus
admiterea excepţiei litispendenţei în raport cu litigiul ce face obiectul dosarului nr. x/120/2018 al
Tribunalului Dâmboviţa, astfel încât această hotărâre nu reprezintă o sentinţă arbitrală.
Prin sentinţa nr. l din 13 februarie 2019 pronunţată în dosarul nr. x/42/2018*, Curtea de
Apel Ploieşti, Secţia a II-a civilă, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în anulare invocată
de pârâta C. S.R.L. - Sucursala Ulmi şi, totodată, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea în anulare
formulată de reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar B. S.P.R.L. - Filiala Bucureşti,
împotriva încheierii din 16 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial de pe
lângă Camera de Comerţ şi Industrie Prahova, în contradictoriu cu pârâtele C. S.R.L. - Sucursala
Ulmi, reprezentant al liderului Asocierii dintre C. Impresa Individuale - D. SPA - E. S.R.L. (fostă
F. S.R.L.) - G. S.R.L. şi Asocierea C. Impresa Individuale - D. SPA - E. S.R.L. (fostă F. S.R.L.) -
G. S.R.L. prin C. S.R.L. - Sucursala Ulmi.
La 19 aprilie 2019, reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar B. S.P.R.L. - Filiala
Bucureşti a declarat recurs împotriva sentinţei nr. 1 din 13 februarie 2019 a Curţii de Apel
Ploieşti, Secţia a II-a civilă.
După expunerea pe scurt a istoricului litigiului, în motivare, autoarea recursului susţine că
hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită şi încălcarea normelor imperative ale art. 8 din
Normele privind taxele şi cheltuielile arbitrale, arătând că, în mod greşit, curtea de apel a respins
cererea în anulare, pe motiv că aceasta nu se încadrează în dispozițiile art. 8 din Normele privind
taxele și cheltuielile arbitrale întrucât, în cauză, nu ar fi vorba de o declinare de competenţă la un
alt organ jurisdicţional sau instanţă de judecată pentru a se restitui 50% din taxa arbitrală achitată
iniţial.
De asemenea, apreciază că instanța, în mod greşit, a reţinut că reclamanta a introdus
acţiunea în mod abuziv la Curtea de Arbitraj, fără ca în contract să existe o clauză arbitrală, fiind
vorba de contracte şi subcontracte în materia achiziţiilor publice şi că acestea nu se soluţionează
pe calea arbitrajului, existând o legislaţie specială în acest sens.
Recurenta susţine că, în primul rând, contractul din 22.12.2014, din care a izvorât litigiul,
este un contract de prestări servicii, nu un contract de achiziţie publică, cum eronat a reţinut
instanţa de fond, obiectul acestuia fiind „montaj fier fasonat, montare și demontare cofraje şi
turnare beton.”
Pe de altă parte, arată că același contract conţine o clauză compromisorie la punctul 8.2,
potrivit căreia „orice litigiu patrimonial decurgând din sau în legătură cu prezentul contract,
inclusiv referitor la validarea, executarea ori încetarea efectelor lui se vor soluţiona prin Comisia
1035
de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie Prahova, în conformitate cu
Regulamentul şi Regulile de procedură arbitrale ale acesteia.”
Prin urmare, consideră că nu a existat un abuz prin introducerea acţiunii la Curtea de
Arbitraj Prahova.
Mai mult, arată că acțiunea a fost introdusă în paralel, atât la Tribunalul Dâmboviţa, cât și
la Curtea de Arbitraj Prahova, însă, datorită faptului că procedura din fața Tribunalului
Dâmbovița s-a derulat mai repede şi că Tribunalul Dâmbovița s-a declarat competent, în pofida
existenţei clauzei compromisorii, Curtea de Arbitraj Prahova a fost determinată să constate
litispendenţa, dezînvestindu-se.
În speţă, afirmă că tribunalul arbitral nu a soluţionat cauza pe fond, ci a admis excepţia
litispendenţei, trimiţând dosarul la Tribunalul Dâmboviţa, ceea ce echivalează cu o dezînvestire.
Fiind o soluție echivalentă cu cea a declinării de competență, recurenta consideră că sunt
aplicabile dispoziţiile art. 8 alin. 3 din Normele privind taxele şi cheltuielile arbitrale,
impunându-se restituirea a cel puţin 50% din taxa arbitrală.
Pentru aceste motive, recurenta-reclamantă solicită admiterea recursului, casarea hotărârii
atacate şi trimiterea cauzei Curţii de Apel Ploieşti spre rejudecare.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. l pct. 8 C.proc.civ.
Cererea de recurs a fost comunicată intimatelor-pârâte la 24 mai 2019, fără, însă, ca
acestea să uzeze de dreptul de a depune întâmpinare.
În temeiul art. 493 alin. 2 din C.proc.civ., Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului
asupra admisibilităţii în principiu a recursului.
Constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C.proc.civ., prin încheierea
din 30 iunie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă, a dispus comunicarea
raportului, pentru a se depune punct de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.
Niciuna din părți nu și-a exercitat dreptul procedural de a formula punct de vedere față de
raportul comunicat.
Prin încheierea completului de filtru din 10 noiembrie 2020, Înalta Curte a admis în
principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin administrator judiciar B.
S.P.R.L. - Filiala Bucureşti, împotriva sentinţei nr. 1 din 13 februarie 2019, pronunţată de Curtea
de Apel Ploieşti, Secţia a II-a civilă și, totodată, a prorogat soluționarea excepției nulității
recursului, stabilind termen de judecată la 9 martie 2021, ora 1000 în şedinţă publică, cu citarea
părţilor.
Analizând recursul prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente,
Înalta Curte reţine următoarele:
Pe rolul Curţii de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie Prahova,
reclamanta A. S.R.L. - în insolvenţă, prin administrator judiciar B. S.P.R.L. - Filiala Bucureşti a
înregistrat o cerere de arbitrare prin care a solicitat obligarea pârâtelor C. S.R.L. - Sucursala
Ulmi, reprezentant al liderului Asocierii dintre C. Impresa Individuale - D. SPA - E. S.R.L. (fostă
F. S.R.L.) - G. S.R.L. şi Asocierea C. Impresa Individuale - D. SPA - E. S.R.L. (fostă F. S.R.L.) -
G. S.R.L. prin C. S.R.L. - Sucursala Ulmi la plata debitului restant în sumă de 916.458,70 lei,
compusă din 459.050,03 lei, reprezentând debit principal, cât şi suma de 457.408,67 lei,
reprezentând penalităţi de 0,1% pe zi de întârziere calculate în temeiul art.6.2 din Contractul de
prestări servicii încheiat la data de 22.12.2014.
Față de împrejurarea că, pe rolul Tribunalului Dâmbovița, reclamanta a înregistrat aceeași
cerere având același obiect și aceleași părți, prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția
litispendenței.

1036
 Potrivit celor consemnate în preambulul încheierii din 16 octombrie 2018, Tribunalul
Arbitral a dat posibilitatea părților să depună note scrise, urmând să se pronunțe asupra excepției
de litispendență, a cererii subsidiare, precum și a cererii de restituire a taxei arbitrale, formulată
de reclamantă la 16 octombrie 2018.
Prin încheierea din 16 octombrie 2018, Tribunalul Arbitral a admis excepția de
litispendență și a dispus trimiterea cauzei la dosarul nr. x/120/2018 aflat pe rolul Tribunalului
Dâmbovița.
Totodată, față de admiterea excepției de litispendență, Tribunalul Arbitral a respins prin
aceeași încheiere cererea de restituire a taxei arbitrale solicitate de reclamantă, pe motiv că
aceasta nu se încadrează în dispozițiile art. 8 din Normele privind taxele și cheltuielile arbitrale
ale Curții de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerț și Industrie Prahova.
În soluționarea acțiunii în anulare, Curtea de Apel Ploiești a respins acțiunea în anulare
formulată de recurenta din litigiul pendinte, reținând că, în mod corect, Tribunalul Arbitral a
respins cererea de restituire a taxei arbitrale, pe considerentul că, în cauză, nu este vorba de o
declinare de competență pentru a se restitui 50% din taxa arbitrală achitată inițial.
Înalta Curte constată că instanța de fond a apreciat în mod greșit că a fost învestită cu o
acţiune în anulare hotărâre arbitrală, întrucât, prin hotărârea pronunţată, Tribunalul Arbitral s-a
dezînvestit în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, reţinând intervenirea excepţiei de litispendenţă şi
a respins cererea formulată de reclamantă de restituire a taxei arbitrale.
Încheierea din 16 octombrie 2018 pronunţată de Tribunalul Arbitral a fost atacată de către
recurentă, criticile sale fiind subscrise în mod exclusiv dispoziţiei prin care s-a respins cererea de
restituire a cheltuielilor avansate în temeiul art. 596 C.proc.civ. pentru organizarea şi desfăşurarea
arbitrajului.
Prin urmare, rezultă că instanţa de fond nu a fost învestită cu o acţiune în anulare hotărâre
arbitrală câtă vreme Tribunalul Arbitral nu a pronunţat o hotărâre arbitrală în sensul prevăzut de
art. 603 C.proc.civ.
În aceste condiţii, cererea reclamantei privind restituirea cheltuielilor arbitrale se
constituie într-o veritabilă cerere de verificare a cheltuielilor arbitrale, de competenţa tribunalului
în circumscripţia căruia se află instanţa arbitrală care a dispus avansarea cheltuielilor arbitrale,
potrivit art. 598 C.proc.civ., raportat la art. 547 C.proc.civ.
Așadar, luând în considerare faptul că respectivele cheltuieli au fost avansate în baza unor
măsuri dispuse de Tribunalul Arbitral care, prin încheierea din 16 octombrie 2018, s-a dezînvestit
în modalitatea mai sus arătată, atât Tribunalul Arbitral, cât și instanța de fond ar fi trebuit să dea
calificarea corectă cererii cu care a fost sesizat Tribunalul Arbitral și să constate că, fiind vorba
de cheltuieli avansate în baza unor măsuri pe care această entitate le-a dispus, după care s-a
dezînvestit în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, partea urmărea, de fapt, restituirea respectivelor
cheltuieli, motiv pentru care o astfel de cerere trebuia analizată din această perspectivă, fiind
incidente dispozițiile art. 598 C.proc.civ.
Cum, în virtutea principiului rolului activ al judecătorului prevăzut de art. 22 alin. 4
C.proc.civ., instanța de fond trebuia să restabilească calificarea juridică a cererii deduse judecății,
chiar dacă partea i-a dat o altă denumire, Înalta Curte constată incidența motivului de nelegalitate
reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ.
Aşa fiind, în temeiul dispozițiilor art. 496 C.proc.civ. cu referire la art. 497 din același
cod, raportat la art. 598 și art. 547 C.proc.civ., a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă
A. S.R.L., prin administrator judiciar B. S.P.R.L. - Filiala Bucureşti, împotriva sentinţei nr. 1 din
13 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a II-a civilă, pe care a casat-o şi a
trimis cauza, spre soluţionare, Tribunalului Prahova.
1037
52. Comunicarea hotărârii arbitrale în interiorul perioadei stării de urgență. Termenul de
exercitare a acțiunii în anulare

Decretul nr. 195/2020, art. 41, art. 42 alin. (7)

Decretul nr. 240/2020, art. 62, art. 63 alin. (11), alin. (12)

În condițiile în care comunicarea hotărârii arbitrale s-a realizat în interiorul perioadei

pentru care a fost decretată starea de urgenţă, opera întreruperea termenului de declarare a căii
de atac potrivit art. 63 alin. (12) din Decretul nr. 240/2020.
De la data sistării stării de urgenţă, termenele prevăzute în decret au început să curgă din
nou, cu aceeaşi durată. Aceasta înseamnă că termenul pentru formularea acţiunii arbitrale a
început să curgă de la acest moment, având în vedere condiţiile speciale ale exercitării căilor de
atac determinate de starea de urgenţă, iar nu de la data comunicării hotărârii arbitrale.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 2240 din 27 octombrie 2021

I.Circumstanţele cauzei
1.Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 04.06.2020,
reclamantul Clubul A. a solicitat anularea hotărârilor arbitrale nr. 466 din 06.12.2019 a Comisiei
de Soluționare a Memoriilor din cadrul Federației Române de Handbal, pronunțată în dosarul nr.
x/2019 și nr. x/19.02.2020 a Comisiei Centrale de Apel din cadrul Federației Române de
Handbal, pronunțată în dosarul nr. x/A/2020 și pronunțarea unei hotărâri în fond.
Prin întâmpinarea depusă la data de 31.08.2020, intimata B. a invocat excepţia tardivităţii
cererii în anularea hotărârii arbitrale, excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind
anularea Hotărârii nr. 466 din 06.12.2019 a Comisiei de Soluţionare a Memoriilor din cadrul
Federaţiei Române de Handbal, iar pe fondul cauzei respingerea cererii în anularea hotărârii
arbitrale ca fiind neîntemeiată şi obligarea contestatorului la plata cheltuielilor de judecată.
Prin încheierea nr. 14 din 29.10.2020, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a V-a civilă a
admis excepția necompetenței sale materiale procesuale (funcționale), a declinat competența de
soluționare în favoarea secțiilor III-IV din cadrul Curții de Apel București și a trimis dosarul în
vederea repartizării către una dintre aceste secții.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru
cauze cu minori şi de familie la data de 16.03.2021.
La data de 22.04.2021, reclamantul a depus concluzii scrise, prin care a invocat excepţia
necompetenţei materiale funcţionale a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru
cauze cu minori şi de familie.
2.Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti
Prin sentinţa nr. 50/F din 22.04.2021, Curtea de Apel Bucureşti-Secţia a III-a civilă şi
pentru cauze cu minori şi de familie a respins excepţia necompetenţei funcţionale a Secţiei a III-a
civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a Curţii de Apel Bucureşti, ca neîntemeiată; a admis
excepţia tardivităţii cererii; a respins cererea, ca tardivă.
4.Calea de atac a recursului exercitată în cauză
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 3 şi
5 C.proc.civ., reclamantul, învederând următoarele:

1038
 În mod nelegal a fost respinsă excepţia necompetenţei materiale funcţionale a Secţiei a
III-a civile a Curţii de Apel Bucureşti, întrucât obiectul cauzei se întemeiază pe un contract de
activitate sportivă, semnat între un sportiv profesionist şi un club sportiv, fiind un litigiu între
profesionişti, ce atrage competenţa unei secţii specializate;
În mod nelegal a fost admisă excepţia tardivităţii, fiind încălcate dispoziţiile art. 62 din
Decretul nr. 240/2020 privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, potrivit căruia
„Prescripţiile...şi termenele de decădere de orice fel...nu încep să curgă iar, dacă au început să
curgă, se suspendă pe toată durata stării de urgenţă”. De asemenea, au fost ignorate dispoziţiile
art. 63 alin. 1 din acelaşi act normativ, potrivit cărora „Pe durata stării de urgenţă activitatea de
judecată continuă în cauzele de urgenţă deosebită”, iar potrivit alin. 11 „Judecarea proceselor
civile...se suspendă de plin drept pe durata stării de urgenţă, fără a fi necesară efectuarea vreunui
act de procedură în acest scop”. Decretul nr. 240/2020 şi-a produs efectele în perioada 15 aprilie-
14 mai 2020, iar hotărârea arbitrală a fost comunicată reclamantului la data de 29.04.2020, astfel
încât termenul de formulare a acţiunii în anulare nu a început să curgă până în data de
15.05.2020, ci abia de la această dată şi a încetat la 15.06.2020.
Pe de altă parte, conform art. 575 alin. 1 C.proc.civ., judecata arbitrală se desfăşoară
potrivit regulilor procedurale stabilite la art. 576. Conform alin. 2 al art. 576, în situaţia
arbitrajului instituţionalizat se aplică dispoziţiile art. 619 alin. 3, respectiv regulile tribunalului
arbitral. Prin raportare la dispoziţiile art. 575 alin. 2 C.proc.civ., regulile de procedură aplicabile
nu pot deroga de la principiile fundamentale ale procesului civil prevăzute la art. 5 alin. 2, art. 8-
10, art. 12-16, art. 19-21, art. 22 alin. 1, 2, 4, 5, 6, art. 23.
În dosarul arbitral a fost efectuat în mod nelegal actul de procedură de comunicare a
hotărârii arbitrale din apelul arbitral în perioada stării de urgenţă, într-o cauză care nu era
caracterizată de vreo urgenţă deosebită. Prin urmare, actul de comunicare nu poate fi considerat
îndeplinit pe data de 29.04.2020, fiind efectuat cu încălcarea normelor decretului.
Invocă şi încălcarea art. 611 alin. 1 C.proc.civ. întrucât prima instanţă a efectuat calculul
cursului termenului de decădere într-un mod nelegal şi netemeinic.
II.Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru
considerentele ce urmează să fie expuse.
Referitor la critica privind necompetenţa materială funcţională a secţiei civile a curţii de
apel (în realitate este vizată competenţa procesuală), Înalta Curte constată că aceasta nu poate fi
primită.
Astfel, prin decizia în interesul legii nr.18/2016, Înalta Curte de Casație şi Justiție a reţinut
că interpretarea potrivit căreia litigiile sunt calificate nu după obiectul sau natura pricinii, ci după
calitatea de profesionist a uneia dintre părţi, este fără nicio acoperire în dreptul pozitiv,
contravenind practic prevederilor art. 122 C.proc.civ., conform cărora „reguli noi de competenţă
pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod”, şi dispoziţiilor art. 126 alin. 2
din Constituţia României, potrivit cărora „competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de
judecată sunt prevăzute numai prin lege”.
În speţă, obiectul litigiului este dat de acțiunea în anulare formulată împotriva Hotărârii nr.
466/2019 dată de Comisia de Soluţionare a memoriilor din cadrul Federaţiei Române de Handbal,
în dosarul nr. x/2019 și a Hotărârii nr. 24/2020 dată Comisia de Soluţionare a memoriilor din
cadrul Federaţiei Române de Handbal în dosarul nr. x/A/2020.
Aceste hotărâri sunt pronunțate în rezolvarea unui conflict apărut în legătură cu modalitatea
de executare și încetare a unui contract de activitate sportivă, astfel încât în speță nu se ridică
probleme pentru a căror dezlegare să fie necesară interpretarea și aplicarea unor norme specifice
1039
activității profesioniștilor, ci aspecte referitoare la executarea unui contract civil de prestări
servicii
Potrivit dispoziţiilor legale în vigoare, criteriile de determinare a competenţei materiale
procesuale sunt instituite după natura sau obiectul pretenţiei, litigiile patrimoniale fiind partajate,
la nivel de competenţă, în funcţie de valoarea pretenţiilor, independent de calitatea părţilor
profesionişti sau neprofesionişti (art. 94 pct. 1 lit. k C.proc.civ., pentru judecata în primă instanţă
şi în mod corespunzător în căile de atac).
Referitor la critica privind greşita respingere a excepţiei de tardivitate a acţiunii în anulare,
Înalta Curte reţine că aceasta este fondată, impunând admiterea recursului, casarea hotărării
atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecarea aceleiaşi instanţe.
Aşa cum rezultă din actele dosarului, prezenta acţiune în anulare a fost formulată la data de
02.06.2020 (data poştei), hotărârea arbitrală fiind comunicată reclamantului la data de
29.04.2020.
La data de 16.03.2020 a fost declarată starea de urgenţă datorată pandemiei Covid, prin
Decretul nr. 195 din 16.03.2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16.03.2020.
Este de reţinut că această dată este anterioară comunicării hotărârii arbitrale (29.04.2020)
împotriva căreia s-a promovat acţiunea arbitrală, astfel încât încă de la acel moment curgerea
termenelor de decădere a fost suspendată (art. 41 din decret), iar termenele de exercitare a căilor
de atac în cauzele aflate în curs au fost întrerupe (art. 42 alin 7 din decret), cu precizarea că vor
curge noi termene, de aceeaşi durată, de la data încetării stării de urgenţă.
La data de 14.04.2020 starea de urgenţă a fost prelungită prin Decretul nr. 240/14.04.2020
publicat în Monitorul Oficial nr. 311 din 14.04.2020.
Potrivit art. 62 din decret „Prescripţiile, uzucapiunile şi termenele de decădere de orice fel,
altele decât cele prevăzute la art. 63 alin. 12, nu încep să curgă, iar, dacă au început să curgă, se
suspendă pe toată durata stării de urgenţă, dispoziţiile art. 2532 pct. 9 teza a II a din Legea nr.
287/2009 privind Codul civil sau alte dispoziţii legale contrare nefiind aplicabile”.
De asemenea, potrivit art. 63 alin. 11 s-a statuat că „În temeiul prezentului decret, judecarea
proceselor civile, altele decât cele prevăzute la alin. (1) se suspendă de plin drept pe durata stării
de urgenţă, fără a fi necesară efectuarea vreunui act de procedură în acest scop”, iar conform alin.
12 al aceluiaşi articol, „Termenele prevăzute de lege pentru efectuarea actelor de procedură sau
pentru exercitarea plângerilor, contestaţiilor şi căilor de atac de orice fel în cauzele prevăzute la
alin. (11), aflate în curs la data prelungirii stării de urgenţă, se întrerup, urmând a curge noi
termene, de aceeaşi durată, de la data încetării stării de urgenţă...”.
Se observă că cele două acte normative conţin dispoziţii similare privind termenele de
decădere şi de exercitare ale căilor de atac, care în cauză nu au fost respectate de către instanţa
învestită cu soluţionarea acţiunii arbitrale.
Întrucât comunicarea hotărârii arbitrale s-a realizat în interiorul perioadei pentru care a fost
decretată starea de urgenţă astfel cum a fost prelungită prin Decretul nr. 240/14.04.2020, rezultă
că în cauză opera întreruperea termenului de declarare a căii de atac potrivit art. 63 alin. 12 din
decret, conform celor anterior arătate.
Starea de urgenţă a fost sistată la data de 15.05.2020, dată de la care termenele prevăzute în
decret au început să curgă din nou, cu aceeaşi durată. Aceasta înseamnă că termenul pemtru
formularea acţiunii arbitrale a început să curgă de la această dată-15.05.2020, având în vedere
condiţiile speciale ale exercitării căilor de atac determinate de starea de urgenţă, iar nu de la data
de 29.04.2020, data comunicării hotărârii arbitrale.
Or, acţiunea arbitrală a fost formulată la data de 02.06.2020, în condiţiile în care termenul
calculat conform art. 63 alin. 12 din Decretul nr. 240 din 14.04.2020, s-a împlinit la data de
1040
15.06.2020, ceea ce înseamnă că demersul judiciar a fost formulat în termenul legal astfel cum a
fost reglementat de legislaţia specială dată în condiţiile stării de urgenţă.
Aşa fiind, se constată că instanţa învestită cu soluţionarea acţiunii în anulare a admis în
mod greşit excepţia de tardivitate a acţiunii, situaţie faţă de care recursul a fost admis, hotărârea
astfel pronunţată a fost casată, iar cauza trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe, pentru a analiza
pe fond calea de atac cu care a fost învestită.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte a admis recursul declarat de reclamantul Clubul A.,
împotriva sentinţei nr. 50/F din 22.04.2021 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi
pentru cauze cu minori şi de familie, cu consecinţa casării sentinţei recurate şi a trimiterii cauzei
spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

53. Hotărâre arbitrală. Acțiune în anulare. Necompetența generală a instanțelor române

C.proc.civ., art. 553 - 554, art. 608 - 609

Conform prevederilor art. 57 alin. (3) din Statutul Federaţiei Române de Fotbal şi art.
120 alin. (3) din Regulamentul Disciplinar al Federaţiei Române de Fotbal, hotărârile
pronunţate de către Comisia de recurs în materie disciplinară se atacă în termen de 21 de zile la
Tribunalul de Arbitraj Sportiv de la Lausanne.
Aceste clauze constituie o convenţie arbitrală, valabilă şi operantă care exclude, conform
art. 553 C.proc.civ., competenţa instanţei judecătoreşti. Aceasta întrucât, potrivit principiului
general de drept specialia generalibus derogant, dispozițiile art. 57 alin. (3) din Statutul
Federaţiei Române de Fotbal şi ale art. 120 alin. (3) din Regulamentul Disciplinar al Federaţiei
Române de Fotbal, se aplică cu prioritate și prin derogare de la dispozițiile de drept comun din
Codul de procedură civilă. Prin urmare, în mod judicios a fost reținută inadmisibilitatea acțiunii
în anularea hotărârii arbitrale pronunțate de Comisia de Recurs din cadrul F.R.F., raportat la
neparcurgerea procedurii prevăzute de dispozițiile statutare și regulamentare, nefiind posibilă
combinarea celor două jurisdicții.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 1607 din 15 septembrie 2021

I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cauzei
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data
de 8.07.2020, reclamanta Asociația Clubul Sportiv A. a formulat acțiune în anularea hotărârii
arbitrale nr. 15 din 10.03.2020, pronunțată de Comisia de Recurs din cadrul Federației Române
de Fotbal, în contradictoriu cu Fotbal Club B. SA, solicitând anularea hotărârii și trimiterea
cauzei instanței arbitrale spre rejudecare, conform art. 613 alin. (3) lit. b) din Codul de procedură
civilă.
2. Sentinţa pronunţată de Curtea de Apel București
Prin sentinţa civilă nr. 130F din 10.12.2020, Curtea de Apel București – Secția a IV-a
civilă a admis excepţia inadmisibilităţii cererii formulate de reclamantă şi, în consecinţă, a respins
cererea ca inadmisibilă, nefiind de competenţa instanţelor române.
3. Recursul declarat în cauză

1041
 Împotriva sentinței civile nr. 130 F din 10.12.2020, pronunţată de Curtea de Apel
București - Secţia a IV-a civilă, a declarat recurs reclamanta Asociaţia Clubul Sportiv A.
Recurenta-reclamantă şi-a întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct.
8 și art. 613 alin. (4) C.proc.civ. şi a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii instanței de
fond şi trimiterea spre rejudecare a cauzei la Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă.
4. Apărările formulate în cauză
Intimata-pârâtă nu a depus întâmpinare la dosarul cauzei.
II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi
lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat
este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
Recurenta-reclamantă şi-a întemeiat recursul pe motivul de casare reglementat de art. 488
alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., argumentând, în esenţă, reţinerea nelegală de către instanța de fond a
necompetenței sale în soluționarea cauzei, rezultată dintr-o aplicare greşită a prevederilor art. 57
alin. (3) din Statutul Federației Române de Fotbal și art. 120 alin. (3) din Regulamentul
disciplinar al Federației Române de Fotbal, cu referire la art. 609 alin. (1) C.proc.civ.
Examinând criticile de nelegalitate care pun în discuţie raţionamentul juridic al instanței
de fond în cadrul căruia a fost reţinută inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, Înalta
Curte are a constata că dispozițiile art. 608 alin. (1) C.proc.civ. prevăd că: ,,Hotărârea arbitrală
poate fi desfiinţată numai prin acţiune în anulare pentru unul dintre următoarele motive: [...] d)
partea a lipsit la termenul la care au avut loc dezbaterile şi procedura de citare nu a fost legal
îndeplinită”.
Pe de altă parte, constată că părțile sunt persoane juridice de drept privat, supuse, în
calitate de membri ai Federației Române de Fotbal, statutelor, regulamentelor, directivelor F.R.F.,
deciziilor F.I.F.A. și U.E.F.A., precum și deciziilor Tribunalului Arbitral Sportiv de la Lausanne.
Aceasta întrucât, Statutul Federației reprezintă un contract reglementat de Codul civil, ca normă
de drept comun, iar raporturile dintre persoanele afiliate, ori dintre acestea și Federație se
încadrează în ipoteza prevăzută de dispozițiile statutare și regulamentare ale Federației Române
de Fotbal și sunt guvernate de principiul forței obligatorii a acestuia.
Art. 57 din Statutul Federației Române de Fotbal prevede drept comisii jurisdicţionale ale
F.R.F. Comisia de Disciplină şi Etică, Comisia Naţională de Soluţionare a Litigiilor și Comisia de
Recurs. Competenţele privind soluţionarea cauzelor disciplinare, a litigiilor sau sesizărilor revin
comisiilor cu atribuţii jurisdicţionale ale F.R.F., și anume în primă instanţă Comisiei de
Disciplină şi Etică a F.R.F. și Comisiei Naţionale de Soluţionare a Litigiilor. Hotărârile
pronunţate în primă instanţă pot fi atacate, după caz, la Comisia de Recurs a F.R.F., ca ultimă
instanţă la nivel naţional, pentru hotărârile Comisiei de Disciplină şi Etică şi Camerei Naţionale
de Soluţionate a Litigiilor, și la Tribunalul Arbitral al Sportului de la Lausanne, ca ultimă instanţă
la nivel internaţional, pentru recursurile declarate împotriva deciziilor pronunţate de Comisia de
Recurs a F.R.F..
În cauză, recurenta a sesizat Comisia de Disciplină și Etică din cadrul Federației Române
de Fotbal cu privire la încălcarea de către Fotbal Club B. SA a regulamentelor sportive, constând
în folosirea în timpul antrenamentelor și jocurilor amicale a mai multor jucători de fotbal
legitimați în cadrul A. A solicitat, în temeiul art. 83.14 din Regulamentul Disciplinar elaborat de
către Federația Română de Fotbal, sancționarea clubului B. SA cu interzicerea dreptului de a
efectua transferuri de jucători pentru o perioadă de transfer. Această cerere a fost soluționată de
Comisia de Disciplină și Etică la 18.12. 2019, prin aplicarea sancțiunii ”avertisment”.

1042
 Recurenta a indicat că a formulat recurs la Comisia de Recurs a F.R.F. în conformitate cu
art. 116 alin. 4 lit. b) din Regulamentul Disciplinar al F.R.F. și art. 483 din Codul de procedură
civilă, recurs soluționat prin hotărârea nr. 15 din 10.03.2020, pronunțată de Comisia de Recurs
din cadrul Federației Române de Fotbal.
Art. 116 din Regulamentul Disciplinar al F.R.F. arată că un recurs poate fi formulat
împotriva hotărârilor Comisiei de Disciplină a F.R.F./L.P.F. în fața Comisiei de Recurs a
F.R.F./LPF, cu excepția situației în care Comisia de Disciplină a F.R.F./L.P.F. a pronunțat o
hotărâre cu privire la sesizarea asupra identificării greșite a persoanei sau a pronunțat o hotărâre
prin care a dispus mustrare sau avertisment. În aceste cazuri, regulamentul sus-menționat reține
că recursul va fi respins ca inadmisibil, iar orice hotărâre pronunțată cu nerespectarea regulilor
respective este nulă de drept, fără a fi necesară intervenția unui organism al F.R.F./L.P.F.
Conform prevederilor art. 57 alin. 3 din Statutul Federaţiei Române de Fotbal şi art. 120
alin. 3 din Regulamentul Disciplinar al Federaţiei Române de Fotbal, hotărârile pronunţate de
către Comisia de recurs în materie disciplinară se atacă în termen de 21 de zile la Tribunalul de
Arbitraj Sportiv.
În lumina celor expuse anterior, Înalta Curte observă că recurenta a urmat procedura de
soluționare a litigiilor prevăzută de Regulamentul Disciplinar al Federaţiei Române de Fotbal
până la un punct, nemaiatacând cu recurs hotărârea Comisiei de Recurs din cadrul Federației
Române de Fotbal, recurs ce urma a fi soluționat de Tribunalul Arbitral al Sportului de la
Lausanne.
A reţinut, astfel, în mod judicios curtea de apel inadmisibilitatea cererii de recurs, raportat
la neparcurgerea procedurii prevăzute anterior, nefiind posibilă combinarea celor două jurisdicții.
Astfel, s-a apreciat corect că aceste clauze constituie o convenţie arbitrală, valabilă şi operantă
care exclude, conform art. 553 C.proc.civ., competenţa instanţei judecătoreşti, cu mențiunea că
este îndeplinită și condiția prevăzută de art. 554 alin. (1) C.proc.civ. referitoare la invocarea
clauzei de către cealaltă parte, raportat la faptul că excepția inadmisibilității întemeiată pe
necompetența generală a instanțelor române a fost invocată de partea adversă la termenul de
judecată la care a fost legal citată.
În plus, Înalta Curte arată că nu exista niciun impediment pentru recurentă în a invoca
argumentele legate de nelegala citare și în cadrul unui recurs formulat în fața Tribunalului
Arbitral al Sportului de la Lausanne, însă recurenta, cu nerespectarea regulamentelor agreate, nu
a ales să formuleze o astfel de cale de atac.
Nu în ultimul rând, se observă că dispozițiile art. 608 și 609 C.proc.civ., în raport de
clauzele din Statut și Regulament, acceptate, reprezintă norme de drept comun în materia
arbitrajului. Or, potrivit principiului general de drept specialia generalibus derogant, dispozițiile
art. 57 alin. 3 din Statutul Federaţiei Române de Fotbal şi ale art. 120 alin. 3 din Regulamentul
Disciplinar al Federaţiei Române de Fotbal, se aplică cu prioritate și prin derogare de la
dispozițiile de drept comun din Codul de procedură civilă, iar nu invers, cum susține recurenta-
reclamantă, aceasta întrucât o normă generală nu poate înlătura de la aplicare o normă specială.
În consecință, Înalta Curte, constatând că nu este incident în cauză motivul de casare
prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi
cod, a respins, ca nefondat, recursul formulat de recurenta reclamantă A. împotriva sentinței
civile nr. 130 F din 10.12.2020, pronunţată de Curtea de Apel București - Secţia a IV-a civilă.

1043
 VIII. Executarea silită

54. Act de vânzare emis ulterior finalizării executării silite. Acțiune în constatarea nulității
absolute întemeiată pe dispozițiile art. 777 din Codul de procedură civilă. Normele
procedurale aplicabile

C.proc.civ., art. 32, art. 33, art. 37, art. 61, art. 175 alin. (1), art. 430 alin. (1),
art. 477, art. 478 alin. (2), art. 481, art. 715, art. 727,
art. 757, art. 777, art. 1247 alin. (2)
H.G. nr. 23/2017, art. 2 alin. (1) lit. e) pct. 2, art. 3 alin. (2) lit. B pct. 6
H.G. nr. 435/1996
Legea nr. 31/1990, art. 103 alin. (1), art. 1031 alin. (1)
O.U.G. nr. 23/2009, art. 5 alin. (2)
Legea nr. 1/2005

Potrivit dispozițiilor art. 777 C.proc.civ., (1) În cazul vânzărilor la licitație publică făcute
în condițiile prezentei secțiuni nu este admisibilă nicio cerere de desființare a vânzării împotriva
terțului adjudecatar care a plătit prețul, în afară de cazul în care a existat fraudă din partea
acestuia. Asemenea cerere nu poate fi făcută decât pe cale de acțiune principală. (2) Când
adjudecatar a fost creditorul, vânzarea va putea fi desființată dacă există temei de nulitate,
potrivit dreptului comun.
Prevederile art. 777 C.proc.civ. nu vizează procedura de executare silită, ci actul juridic
de vânzare încheiat ca urmare a finalizării procedurii de executare silită şi, în acest context,
fiind depășită etapa executării silite, legiuitorul a reglementat posibilitatea desființării actului de
vânzare pe calea dreptului comun.
Prin urmare, în cazul formulării unei acțiuni în constatarea nulității absolute a
certificatului de adjudecare acțiuni, în mod legal instanţa de apel a apreciat că, în raport de
dispozițiile art. 777 C.proc.civ., fiind învestită cu o acţiune de drept comun, în care se invocă un
motiv de nulitate absolută, cererea se analizează în raport cu normele care conturează regimul
acestei nulităţi, iar nu potrivit normelor din materia contestaţiei la executare.

I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 593 din 11 martie 2021

Cererile în faţa primei instanţe:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV-a civilă la data de 13
iulie 2017 sub nr. x/3/2017 reclamantul Fondul Român de Contragarantare a chemat în judecată
pe pârâta CENTROCOOP - Uniunea Naţională a Cooperaţiei de Consum, solicitând instanţei ca
prin sentinţa ce va pronunţa să constate nulitatea absolută a certificatului de adjudecare din data
de 06.02.2017 emis de executorul judecătoresc A. în dosarul de executare nr. x/2016 privind
adjudecarea de către pârâtă a unui număr de 131.500 acţiuni aparţinând Fundaţiei Post
Privatizare, acţionar al reclamantului, precum şi întoarcerea executării silite şi restabilirea
situaţiei anterioare.
La data de 29 martie 2018, Ministerul pentru Mediul de Afaceri, Comerţ și Antreprenoriat
a depus cerere de intervenţie accesorie în favoarea reclamantului.
Cererea de intervenţie accesorie a fost admisă în principiu la termenul din data de 9 aprilie
2019, conform celor menţionate în încheierea de şedinţă de la acel termen.

1044
 Cauza a fost succesiv declinată între Secţia a IV-a civilă şi Secţia a VI-a civilă, prin
sentinţa civilă nr. 3/F din 22 ianuarie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă,
stabilind competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă.
După stabilirea instanţei competente cauza a primit numărul de dosar unic x/3/2017*.
Hotărârea primei instanţei:
Prin sentinţa civilă nr. 1376/2019 din 21 mai 2019, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a
civilă, a admis cererea principală şi cererea de intervenţie accesorie în interesul reclamantei şi a
constatat nulitatea absolută a certificatului de adjudecare din 06.02.2017 emis de executorul
judecătoresc A. în dosarul execuţional nr. x/2016 privind adjudecarea de către pârâtă a unui
număr de 131.500 acţiuni aparţinând Fundaţiei Post Privatizare; a dispus, totodată, întoarcerea
executării silite şi restabilirea situaţiei anterioare.
Apelul:
Sentinţa de fond a fost atacată cu apel de pârâta CENTROCOOP - Uniunea Naţională a
Cooperaţiei de Consum, cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a
civilă, sub acelaşi număr unic de dosar.
Prin decizia civilă nr. 2122A din 17 decembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a
VI-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă.
Recursul:
Împotriva deciziei pronunţate de curtea de apel a declarat recurs motivat pârâta
CENTROCOOP - Uniunea Naţională a Cooperaţiei de Consum, cauza fiind înregistrată sub
acelaşi număr unic la 19 iunie 2020 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă.
Motivarea recursului:
Recurenta-pârâtă a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C.proc.civ., criticând
decizia de apel sub următoarele aspecte:
Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., într-o
primă critică, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a
căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, în sensul menţinerii greşitei calificări a excepţiilor
invocate în faţa primei instanţe ca fiind apărări de fond.
În dezvoltarea criticii, a arătat că în faţa instanţei de fond a invocat trei excepţii: a lipsei
calităţii procesuale active a reclamantei, a lipsei de interes a acesteia şi a inadmisibilităţii acţiunii
de contestare a procedurii de vânzare a acţiunilor în raport de prevederile art. 777 C.proc.civ.
Nelegalitatea deciziei de apel constă, în opinia recurentei-pârâte, în respingerea căii de atac
declarată împotriva încheierii prin care judecătorul fondului a statuat în sensul că nu este în
prezenţa unor veritabile excepţii, calificându-le apărări de fond. A mai arătat că a invocat prin
memoriul de apel dispozițiile art. 245 C.proc.civ., prezentând la acel moment, ca şi în memoriul
de recurs, diferenţa dintre excepţie şi apărare de fond. În acest context critică raţionamentul
instanţei devolutive de atac în ceea ce priveşte considerentul în sensul că analiza excepţiilor ar fi
pus în discuţie elemente care priveau chiar temeinicia cererii de chemare în judecată, afirmând că
nu există o suprapunere în acestea şi motivele pe fond ale cererii. De asemenea, a criticat şi cele
reţinute în decizia de apel în sensul că nu s-a dovedit vătămarea prin calificarea excepţiilor ca
fiind apărări de fond, în opinia recurentei-pârâte încălcarea normelor procedurale privind
soluţionarea excepţiilor prevăzute la art. 248 C.proc.civ. atrăgând nulitatea absolută. În subsidiar,
a arătat că a existat o vătămare a sa prin faptul că s-a procedat la analizarea fondului cauzei.
O altă critică vizează încălcarea dispoziţiilor art. 61 alin. (1) C.proc.civ. prin menţinerea
de către instanţa de apel a soluţiei de fond de admitere în principiu a unei cereri de intervenţie
accesorie lipsită de interes. A arătat sub acest aspect că intervenientul ar fi trebuit să dovedească
folosul practic, material sau moral ce urma să fie obţinut, criticând, în consecinţă, cele reţinute de
1045
instanţa de apel în sensul că interesul intervenientului ar fi fost justificat prin atribuţiile de control
şi coordonare ale acestei părţi faţă de Fundaţia Post Privatizare.
Într-o altă critică, subsumată aceluiaşi motiv de casare, recurenta-pârâtă a susţinut
încălcarea dispoziţiilor art. 478, art. 481 şi art. 430 alin. (1) C.proc.civ. prin depăşirea efectului
devolutiv al apelului, susţinând că au fost analizate aspecte necriticate în calea devolutivă de atac.
A arătat că prima instanţă a reţinut calitatea sa de asociaţie, dar a apreciat că nu este îndeplinită şi
condiţia de a fi constituită în scopul sprijinirii şi dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii. Deşi
cele reţinute de prima instanţă nu au fost contestate prin calea de atac, intrând, în opinia sa, sub
puterea de lucru judecat, instanţa de apel, cu depăşirea limitelor de învestire, a analizat prima
condiţie, constatând că nu are statutul de asociaţie. În raport de această susţinere, recurenta-pârâtă
arată că i s-a creat o situaţie mai defavorabilă în propria cale de atac.
Motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. a fost invocat în
susţinerea următoarelor critici:
S-a susţinut greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1247 alin. (2) C. civ., art. 777 şi art. 715
C.proc.civ. din perspectiva greşitei respingeri a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a
reclamantului. Reluând apărările vizând lipsa calităţii procesuale active, dedusă din lipsa unui
drept al intimatului-reclamant care să fi fost încălcat prin vânzarea în cadrul executării silite,
recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a refuzat aplicarea prevederilor art. 715 C.proc.civ.,
apreciind nelegal că ar adăuga o condiţie neprevăzută de art. 1247 alin. (2) C.civ. Arată că norma
invocată din Codul civil este una cu caracter general, în timp ce în cauză se punea în discuţie o
executare silită, fiind, deci, aplicabile normele din materia contestaţiei la executare, derogatorii
de la normele generale. A mai susţinut că normele din materia contestaţiei la executare se
coroborează cu cele ale art. 777 alin. (2) C.proc.civ. În acest context a arătat că este nerelevant
considerentul cuprins în regulatorul de competenţă în sensul că instanţele au fost învestite cu o
acţiune de drept comun, întrucât acest aspect nu exclude aplicarea normelor din materia
contestaţiei la executare.
Recurenta-pârâtă a susţinut şi greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 1247 alin.
(2) C.civ., din perspectiva greşitei respingeri a excepţiei lipsei de interes a intimatului-reclamant.
A criticat în acest cadru considerentul instanţei de apel prin care s-a arătat că intimatul-reclamant
justifică interesul prin necesitatea respectării condiţiilor de transmitere a propriilor acţiuni, în
speţă fiind transmise, în fapt, acţiunile Fundaţiei Post Privatizare, iar nu cele ale intimatului-
reclamant, reluând aserţiunile referitoare la lipsa de interes prin raportare la art. 33 C.proc.civ. A
mai arătat că intimatul-reclamant este terţ faţă de vânzarea unor acţiuni ce nu sunt proprietatea sa,
astfel încât nu justifică un interes din perspectiva art. 1247 alin. (2) C.civ.
Sub un alt aspect a criticat raţionamentul instanţei de apel care a argumentat interesul prin
prisma interesului public protejat prin formularea acţiunii în justiţie, invocând prevederile art. 37
C.proc.civ., nerespectate în cauză, în sensul inexistenţei unei legitimări legale exprese pentru
demersul judiciar.
O altă critică a vizat interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 777 C.proc.civ. şi
art. 5 alin. (2) din O.U.G. nr. 23/2009, critică structurată sub cinci aspecte.
Un prim aspect a fost legat de excepţia de inadmisibilitate, instanţa de apel apreciind
nelegal că prevederile O.U.G. nr. 23/2009 ar viza un interes general, acela al aducerii la
îndeplinire a obiectului de activitate, caracterul general al interesului ocrotit rezultând şi din
considerentele care au condus la necesitatea înfiinţării intimatului-reclamant. A susţinut că în
speţă nu se discută încălcarea normelor care privesc funcţionarea părţii adverse, ci a unor norme
care privesc transmiterea unor acţiuni către terţe persoane şi care reglementează structura
acţionarilor minoritari, prevăzute pentru protecţia acţionarului majoritar - statul român. În acest
1046
sens a susţinut că prevederea vizând persoanele juridice care pot deveni acţionari la Fond nu este
de natură să vizeze interesul general, aptă să atragă nulitatea absolută. În concluzie, în opinia
recurentei-pârâte, dispoziţia legală invocată ca fiind încălcată nu este sancţionată cu nulitatea
absolută.
Un al doilea aspect a vizat inadmisibilitatea acţiunii în condiţiile în care sub sancţiunea
nulităţii absolute se invocă nerespectarea prevederilor actului constitutiv, susţinând că, chiar dacă
prin acţiune a fost invocată încălcarea prevederilor art. 5 din O.U.G. nr. 23/2009, în fapt se
invocă nerespectarea prevederii statutare corespunzătoare. Invocă în acest sens dispoziţii ale
Legii nr. 31/1990 care statuează asupra înfiinţării unei societăţi prin contract de societate şi statut,
prin raportare la prevederea din O.U.G. nr. 23/2009 care stipulează că Fondul se constituie în
forma societăţii pe acţiuni, fiindu-i aplicabile normele din legislaţia societăţilor.
Un alt aspect a vizat greşita interpretare şi aplicare a art. 5 din O.U.G. nr. 23/2009
coroborat cu O.G. nr. 21/2000 şi Legea nr. 1/2005, din perspectiva argumentaţiei că nu are
statutul de asociaţie. Invocând prevederi din statutul propriu, recurenta-pârâtă arată că este
înscrisă în registrul asociaţiilor şi fundaţiilor, calificarea ca uniune nedeterminând schimbarea
statutului de asociaţie, Legea nr. 1/2005, în baza căreia a fost constituită reprezentând dreptul
special în materie care se completează cu cel general, reprezentat de O.G. nr. 26/2000. În acest
context, în opinia recurentei-pârâte, în interpretarea O.G. nr. 26/2000, are statutul de asociaţie,
respectând normele acestei ordonanţe.
Recurenta-pârâtă a criticat decizia de apel şi în ce priveşte reţinerea că nu este îndeplinită
condiţia de a fi constituită în scopul sprijinirii şi dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii. Arată
din această perspectivă că scopul statutar este acela al promovării intereselor economice, sociale
şi culturale ale membrilor săi, printre membri numărându-se şi societăţi cooperatiste ce pot fi
încadrate în categoria IMM.
În final, recurenta-pârâtă a susţinut greşita aplicare şi interpretare a art. 5 din O.U.G. nr.
23/2009 şi art. 757 C.proc.civ., instanţa de apel reţinând în mod legal că acestea ar fi aplicabile şi
în cazul executării silite, prin argumentul că legea ar prevedea un sistem special privind circulaţia
acestora. A susţinut, astfel, că acţiunile fondului nu sunt declarate neurmăribile potrivit art. 727
C.proc.civ., că executarea silită a acţiunilor Fondului este permisă de prevederile Legii
societăţilor şi că prevederea din statutul intimatului-reclamant care privesc dobândirea de acţiuni
are în vedere alte modalităţi de dobândire, cu excluderea executării silite. În ce priveşte art. 757
C.proc.civ., a arătat că sintagma „dacă legea nu prevede un sistem special privind circulaţia
acestora” are în vedere vânzarea acţiunilor pe pieţele reglementate, iar nu prin licitaţia publică.
Pentru toate aceste critici, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului şi, în principal
casarea deciziei recurate cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată în baza
excepţiilor, greşit respinse de instanţa de apel; într-un prim subsidiar, casarea deciziei de apel şi
respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată; într-un al doilea subsidiar, casarea
deciziei de apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei devolutive de atac.
Analiza motivelor de recurs:
Faţă de actele dosarului, de înscrisurile administrate în cauză şi de dispozițiile legale
incidente, Înalta Curte apreciază recursul ca nefondat pentru următoarele considerente:
Critica întemeiată pe motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ.
referitoare la greşita menţinere de către instanţa de apel a soluţiei instanţei de fond de calificare a
excepţiilor invocate în cauză ca fiind apărări de fond este nefondată. În mod legal instanţa
devolutivă de atac a apreciat că aspectele invocate de recurenta-pârâtă în susţinerea excepţiilor
presupunea analiza pe fond a cauzei, fiind în strânsă legătură cu posibilitatea promovării acţiunii
în nulitate, respectiv natura interesului ocrotit de norma legală a cărei nesocotire a fost invocată
1047
prin cererea de chemare în judecată, adică existenţa unui interes în formularea acţiunii şi
calificarea acesteia.
Înalta Curte mai reţine, totodată, că doctrina de specialitate şi jurisprudenţa naţională sunt
unanime în a aprecia că în cazul invocării unui motiv de nulitate absolută, condiţiile de exercitare
a acţiunii vizând calitatea procesuală activă şi interesul în promovarea demersului judiciar nu pot
fi analizate distinct de fondul cauzei, fiind absorbite în analiza motivului de nulitate invocat. Din
această perspectivă, în mod corect instanţa de apel a apreciat că există o suprapunere între
noţiunea de interes ca element de natură a afecta calitatea procesuală, interesul în formularea
acţiunii şi admisibilitatea acesteia, pe de o parte, şi noţiunea de interes ca element esenţial în
constatarea incidenţei sancţiunii nulităţii absolute.
În acest context, sunt nerelevante expunerile teoretice ale recurentei-pârâte vizând
definirea excepţiei şi distincţia acesteia faţă de apărările de fond.
Este înlăturată şi susţinerea recurentei-pârâte în sensul nelegalităţii deciziei de apel prin
reţinerea inexistenţei unei vătămări a părţii rezultată din modalitatea în care prima instanţă a
procedat la analiza excepţiilor, calificate ca apărări de fond. Recurenta-pârâtă a invocat din
această perspectivă caracterul imperativ al normelor ce reglementează procedura de soluţionare a
excepţiilor procesuale, apreciind că se impune sancţiunea nulităţii absolute pentru hotărârea
pronunţată cu nerespectarea acestor norme. Această susţinere este contrazisă chiar prin
interpretarea sistematică, logico-juridică a normelor din materia excepţiei procesuale, legiuitorul
reglementând posibilitatea unirii lor cu fondul cauzei. În consecinţă, nu se poate reţine un
caracter imperativ al acestei proceduri, de soluţionare cu prioritate a excepţiilor procesuale,
instanţa de judecată putând dispune unirea lor cu fondul cauzei. Plecând de la această premisă,
Înalta Curte reţine că în cauză devin incidente prevederile art. 175 alin. (1) C.proc.civ., ce impune
dovedirea unei vătămări pentru a se dispune anularea actului de procedură. Or, în cauză se reţine
în primul rând că excepţiile calificate ca apărări de fond au făcut obiectul analizei instanţelor
devolutive (fiind, deci, exclusă o vătămare din această perspectivă). În al doilea rând, vătămarea
nu poate fi dedusă din simpla analiză a fondului cauzei, întrucât, instanţa de judecată, în măsura
în care ar fi apreciat temeinicia acelor apărări ale recurentei-pârâte, ar fi respins acţiunea ca
neîntemeiată. În consecinţă, analizarea pe fond a cauzei nu constituie în sine o vătămare de natură
a atrage sancţiunea prevăzută de art. 175 alin. (1) C.proc.civ.
Este nefondată şi cea de-a doua critică, subsumată motivului de casare prevăzut de art.
488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., susţinută pe nelegalitatea deciziei de apel sub aspectul soluţiei de
menţinere în cauză a intervenientului accesoriu, prin aprecierea îndeplinirii condiţiilor prevăzute
de art. 61 C.proc.civ. În mod corect instanţa de apel a reţinut ca fiind dovedit interesul acestuia de
a interveni în cauză, prin raportare la prevederile art. 3 alin. (2) lit. B pct. 6 din H.G. nr. 23/2017
care stipulează că intervenientul exercită funcţiile de coordonare şi control privind Fundaţia Post
Privatizare. Coroborat cu acest aspect, interesul intervenientului este justificat şi prin raportare la
art. 2 alin. (1) lit. e) pct. 2 din acelaşi act normativ, care prevede expres că ministerul îndeplineşte
funcţia de autoritate de stat prin care exercită funcţiile de coordonare a politicilor şi a măsurilor
de încurajare şi de stimulare a întreprinderilor mici şi mijlocii, de monitorizare şi evaluare a
acestora. Tocmai în virtutea acestei atribuţii, de autoritate de stat implicată în stimularea
întreprinderilor mici şi mijlocii, a fost reglementată şi atribuţia de control şi coordonare a
Fundaţiei Post Privatizare, raportat la statutul acesteia şi fondurile gestionate. Din această
perspectivă Înalta Curte menţionează că potrivit H.G. nr. 435/1996, prin care a fost adoptat
statutul fundaţiei, Fundaţia Post Privatizare a fost constituită în vederea sprijinirii şi dezvoltării
sectorului privat în România conform Memorandului semnat între Guvernul României, Comisia
Comunităţii Europene şi Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, gestionând
1048
fondurile puse la dispoziţie de Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare şi Programul
PHARE-REPEDE. În raport de cele menţionate, de reglementările incidente, în mod legal s-a
apreciat de către instanţele devolutive că intervenientul justifică un interes în participarea la
demersul judiciar iniţiat de intimata-reclamantă.
Este nefondată şi ultima critică a recurentei, încadrată în prevederile art. 488 alin. (1) pct.
5 C.proc.civ. privind încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 477, art. 481 şi art.
430 alin. (1) C.proc.civ.
Nu poate fi reţinută o încălcare a dispoziţiilor art. 430 alin. (1) C.proc.civ. referitoare la
autoritatea de lucru judecat, dedusă din considerentul instanţei de apel în sensul că situaţia de fapt
nu a fost contestată de părţi. Aspectul analizat de instanţa de apel vizând respectarea prevederilor
art. 5 din O.U.G. nr. 23/2009 sub aspectul statutului de asociaţie al recurentei-pârâte nu se
încadrează în situaţia de fapt, pentru a intra sub autoritatea de lucru judecat. De asemenea, nu se
reţine o încălcare a dispoziţiilor art. 477 C.proc.civ. care reglementează limitele efectului
devolutiv al apelului, susţinută de recurenta-pârâtă prin prisma necriticării în calea devolutivă de
atac a statuării instanţei de fond în sensul că deţine statutul de asociaţie, Înalta Curte reţinând
incidenţa în cauză a prevederilor art. 478 alin. (2) C.proc.civ., aspectul statutului părţii fiind pusă
în analiza instanţei de apel de către intimata-reclamantă prin întâmpinarea formulată în cauză.
Totodată, plecând de la cele menţionate anterior, nu se poate reţine încălcarea prevederilor art.
481 C.proc.civ., nefiind în prezenţa unei autorităţi de lucru judecat, în condiţiile invocării
aspectului legat de statutul recurentei-pârâte prin actul procedural al întâmpinării depuse la dosar.
În alt context, Înalta Curte apreciază că faţă de menţinerea soluţiei date de prima instanţă, prin
raportare în principal la aceleaşi considerente care au conturat hotărârea de fond, reanalizarea sub
o altă perspectivă a unei condiţii care consolidează soluţia dată în cauză nu constituie o încălcare
a principiului non reformatio in peius, reglementat de art. 481 C.proc.civ.
Nici criticile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8
C.proc.civ. nu sunt fondate. Prealabil, Înalta Curte precizează că unele din criticile analizate în
cele ce urmează au fost încadrate de recurenta-pârâtă şi în motivul de casare reglementat de art.
488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ. Ele se circumscriu, însă, doar motivului de casare reglementat de
art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., fiind analizate din această perspectivă.
Astfel, nu se reţine o aplicare greşită de către instanţa de apel a prevederilor art. 1247 alin.
(2), art. 777 şi art. 715 C.proc.civ., sub aspectul calităţii procesuale active a intimatei-reclamante,
prin raportare la art. 32 C.proc.civ. Înalta Curte observă că dispoziţia cuprinsă în art. 32
C.proc.civ. este una generală, stipulând că una din condiţiile acţiunii este reprezentată de interes,
alături de cea a calităţii procesuale. Din această perspectivă, se constată că în cauză nu poate fi
reţinută o încălcare a unei dispoziţii generale, care reglementează condiţiile de exercitare a
acţiunii civile, această normă conturând cadrul general valabil al unui demers judiciar, urmând a
fi analizate distinct în raport de specificul fiecărei cauze deduse judecăţii. De asemenea, nu este
reţinută susţinerea că instanţa de apel ar fi făcut o confuziune între cele două condiţii (a calităţii şi
a interesului), din analiza deciziei recurate rezultând examinarea distinctă a celor două. Ceea ce a
afirmat instanţa de apel, Înalta Curte reţinând legalitatea raţionamentului, este faptul că cele două
trebuie analizate din perspectiva motivului de nulitate invocat, aceasta fiind modalitatea de
stabilire a condiţiilor de exercitare a acţiunii în situaţia cererii de chemare în judecată întemeiată
pe un motiv de nulitate absolută.
Este înlăturată şi critica vizând neaplicarea în cauză a prevederilor art. 715 C.proc.civ.
Înalta Curte reţine că dispoziţia legală invocată nu este incidentă în cauză pentru a determina
evaluarea calităţii procesuale active. Se observă din norma invocată că este inserată în capitolul
ce reglementează contestaţia la executare. Plecând de la premisa că actul de vânzare contestat ca
1049
fiind nul a fost întocmit în cursul unei executări silite, recurenta-pârâtă susţine că sunt incidente
dispozițiile din materia contestaţiei la executare. O asemenea susţinere nu este fondată. Se
constată, în primul rând, că acţiunea nu îmbracă forma contestaţiei la executare, fiind formulată
ca o acţiune de drept comun. Aspectul formei de exercitare a demersului judiciar a făcut obiectul
de analiză în cadrul regulatorului de competenţă, doar prin statuarea asupra modalităţii de
exercitare a demersului judiciar putând fi stabilită şi instanţa competentă. Din această perspectivă
se reţine că este relevantă, contrar susţinerii recurentei-reclamante, determinarea acţiunii ca fiind
una de drept comun, aceasta neavând impact nu numai asupra stabilirii instanţei competente ci,
implicit, şi asupra procedurii de judecată a cererii de chemare în judecată.
Se constată, totodată, că temeiul de drept procesual al cererii a fost indicat ca art. 777
C.proc.civ. Acest text nu vizează procedura de executare silită, ci actul juridic de vânzare încheiat
ca urmare a finalizării procedurii de executare silită. El nu vizează, aşa cum susţine recurenta-
pârâtă, procesul verbal de adjudecare - act de executare care consemnează finalizarea executării
silite prin declararea câştigătorului licitaţiei publice, ci actul de vânzare, act ulterior procesului
verbal de adjudecare, distinct de acesta din urmă şi care are valoarea actului translativ de
proprietate/de vânzare a bunului supus licitaţiei publice.
În acest context, fiind depăşită etapa executării silite, legiuitorul a reglementat
posibilitatea desfiinţării actului de vânzare pe calea dreptului comun. Este logică această opţiune
a legiuitorului, având în vedere motivele strict reglementate de lege pentru desfiinţarea actului de
vânzare a bunului executat silit - frauda terţului adjudecatar, ori nulitatea absolută când
adjudecatar este creditorul urmăritor.
De altfel, promovarea acţiunii pe calea dreptului comun rezultă şi din interpretarea
sistematică, logico-juridică a textului art. 777 C.proc.civ. Astfel, în primul alineat, în care se
prevede posibilitatea desfiinţării vânzării la licitaţie publică pentru cazul de fraudă, se
menţionează expres că cererea poate fi formulată doar pe cale principală. Concluzia este aceea că
legiuitorul a trimis partea care invocă frauda terţului adjudecatar pe calea dreptului comun,
contestaţia la executare nefiind calificată ca o acţiune principală, ci ca un incident în cursul
executării silite. Alineatul 2 al articolului de lege nu schimbă modalitatea de promovare a
demersului judiciar, ci doar instituie un caz distinct de contestare în justiţie a actului de vânzare a
bunului executat silit.
În consecinţă, în mod legal instanţa de apel a apreciat că în raport de dispozițiile art. 777
C.proc.civ., fiind învestită cu o acţiune de drept comun, în care se invocă un motiv de nulitate
absolută, cererea se analizează în raport cu normele care conturează regimul acestei nulităţi.
Nu poate fi reţinută nici susţinerea recurentei-pârâte în sensul că şi dacă ar fi învestită cu o
acţiune de drept comun, instanţa era obligată să aplice normele din materia contestaţiei la
executare pentru că se contestă un act de executare. În cauză nu suntem în prezenţa unor norme
derogatorii, care s-ar aplica în raport de normele generale. Juridic nu este posibilă o asemenea
soluţie, susţinută de recurenta-pârâtă, neexistând un raport general - special între normele care
reglementează procedura judecării unei cauze potrivit dreptului comun şi cele care reglementează
procedura judecării contestaţiei la executare. O dată stabilită natura demersului judiciar devin
aplicabile normele procedurale specifice acestuia, neputând fi realizat, aşa cum susţine recurenta-
pârâtă, un amestec între cele două proceduri.
Este înlăturată şi critica recurentei-pârâte vizând greşita aplicare a prevederilor art. 1247
alin. (2) C.civ. sub aspectul modului de apreciere a excepţiei lipsei de interes a intimatului-pârât
în promovarea demersului judiciar.
Se reţine, sub un prim aspect, corectitudinea exprimării instanţei de apel atunci când
argumentează interesul intimatului-pârât prin necesitatea respectării condiţiilor de transmitere a
1050
propriilor acţiuni. În cauză este cert că obiectul acţiunii este reprezentat de acţiunile deţinute de
Fundaţia Post Privatizare, acţiuni emise de intimatul-pârât. Atunci când menţionează instanţa de
apel că intimatul-reclamant are interesul de a impune respectarea condiţiilor de transmitere a
propriilor acţiuni nu are în vedere, aşa cum susţine recurenta-pârâtă, calitatea de proprietar asupra
acţiunilor, ci calitatea sa de emitent al acestora. Se reţine că folosirea sintagmei „propriile
acţiuni” atunci când este vorba de acţiunile societăţii emitente este una legală, juridică. Sub acest
aspect, Înalta Curte menţionează că însuşi legiuitorul foloseşte această sintagmă, chiar pentru a
sublinia ideea de raport între societatea emitentă şi propriile acţiuni ale acesteia. Cu titlu de
exemplu, se menţionează prevederea art. 103 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 care menţionează că
societatea nu poate subscrie propriile acţiuni, precum şi prevederea art. 1031 alin. (1) din acelaşi
act normativ potrivit căreia societatea poate dobândi propriile acţiuni. Este evident că folosind
sintagma „propriile acţiuni” legiuitorul nu a dorit să se refere la acţiunile proprietatea societăţii
emitente, pentru că un asemenea înţeles ar goli de conţinut normele legale precitate. Dacă s-ar da
înţelesul susţinut de recurenta-pârâtă, iar societatea emitentă ar fi proprietarul acţiunilor (prin
folosirea sintagmei „propriile acţiuni”) nu ar avea logică juridică interdicţia de subscriere ori
facultatea de dobândire a acţiunilor emise, ce constituie obiectul de reglementare al normelor
juridice menţionate.
Susţinerile recurentei-pârâte referitoare la incidenţa dispoziţiilor art. 33 C.proc.civ. sunt
nefondate, Înalta Curte reţinând legalitatea deciziei de apel din perspectiva existenţei unui interes
personal al intimatului-pârât în promovarea demersului judiciar reprezentat de necesitatea
respectării cerinţelor imperative ale legii în ce priveşte modalitatea de dobândire a acţiunilor a
căror emitent este, precum şi din perspectiva legalităţii structurii acţionariatului său. În aceste
condiţii, nu se poate aprecia o nelegalitate a deciziei de apel sub aspectul neaplicării în cauză a
dispoziţiilor art. 37 C.proc.civ., textul legal invocat nefiind incident, prin raportare la evidenţierea
interesului personal al intimatului-reclamant în formularea acţiunii în justiţie. În consecinţă,
dispoziţia legală ce reglementează legitimarea procesuală a altor persoane nu este aplicabil
cauzei, intimatul-reclamant acţionând în propriul interes, dat de necesitatea conservării
acţionariatului său, prin raportare la o normă legală imperativă, interes alăturat celui general
protejat de actul normativ.
Din această perspectivă, a interesului personal al intimatului-reclamant, nu prezintă
relevanţă împrejurarea că debitorul din procedura de executare silită ori ceilalţi acţionari nu au
contestat vânzarea. De altfel, nu poate fi identificat raţionamentul juridic susţinut de recurenta-
pârâtă care recunoaşte un interes al celorlalţi acţionari de a invoca nulitatea absolută a actului de
vânzare a acţiunilor deţinute de unul dintre acţionari, dar neagă un asemenea interes pentru
emitentul acţiunilor.
Înalta Curte, raportat şi la considerentele expuse anterior, înlătură şi critica recurentei-
pârâte referitoare la greşita aplicare a prevederilor art. 1247 alin. (2) C.civ., în condiţiile în care
subsumat acestei critici partea reiterează aceleaşi susţineri vizând transmiterea acţiunilor unui
terţ, nu a propriilor acţiuni ale intimatului-pârât, că ultimul este terţ de vânzare şi că interesul
obţinerii nulităţii contractului de vânzare acţiuni ar fi fost doar al celorlalţi acţionari.
Criticile recurentei-pârâte vizând nelegalitatea deciziei de apel prin prisma greşitei
respingeri a excepţiei de inadmisibilitate sunt nefondate, instanţa devolutivă de atac reţinând în
mod legal caracterul general al interesului protejat de art. 5 alin. (2) din O.U.G. nr. 23/2009,
alături de cel personal legat de structura acţionariatului intimatului-reclamant, dedus din obiectul
de activitate astfel cum este reglementat prin actul normativ. În plus, Înalta Curte reţine şi
aspectele prezentate anterior, referitoare la modalitatea de constituire a intimatului-reclamant, la
modalitatea de constituire a terţului ale cărui acţiuni au făcut obiectul actului de vânzare, precum
1051
şi la specificitatea fondurilor administrate necesare aducerii la îndeplinire a obiectului de
activitate al intimatului-reclamant, fiind înlăturată susţinerea recurentei-pârâte în sensul că
structura acţionariatului nu ar avea legătură cu obiectul sau scopul Fondului. Împrejurarea că
Statul român, independent de vânzarea acţiunilor ce fac obiectul demersului judiciar, rămâne
acţionar majoritar, putând, în consecinţă, să adopte măsurile necesare în vederea realizării
obiectului de activitate al Fondului, nu are valenţa susţinută de reclamanta-pârâtă, în sensul
înlăturării caracterului imperativ al normelor care reglementează structura acţionariatului
intimatului-reclamant. O asemenea interpretare ar goli de conţinut normele invocate; or scopul
prevederilor legale a fost tocmai exprimarea voinţei legiuitorului de a se conserva o anumită
structură a acţionariatului, cu indicarea expresă a entităţilor juridice care pot obţine o asemenea
calitate. În acest context este înlăturată şi apărarea că, fiind în prezenţa unei nulităţi relative, doar
Statul român ar fi avut interes în contestarea vânzării pachetului de acţiuni. Nu se poate susţine,
logico-juridic, că prin raportare la calitatea sa de acţionar, Statul român ar proteja doar un interes
particular. Deţinerea calităţii de acţionar a Statului român în structura diverselor entităţi juridice
nu transformă interesul protejat în unul particular, Statul român urmărind în toate aceste cazuri
protejarea interesului general.
Sub acest aspect, nu poate fi reţinută apărarea recurentei-pârâte în sensul că în cauză se
puneau în discuţie doar norme care privesc transmiterea unor acţiuni, întrucât prevederile legale
ce reglementează structura acţionariatului şi modalităţile de transmitere a acţiunilor nu pot fi
analizate desprins de scopul şi obiectul de activitate al intimatului-reclamant, tocmai ultimul fiind
cel care a determinat adoptarea dispozițiilor imperative incidente în speţă. În consecinţă, în mod
legal a reţinut instanţa de apel că încălcarea normei legale ce constituie fundamentul demersului
judiciar atrage sancţiunea nulităţii absolute.
Este nefondată şi critica recurentei-pârâte vizând contestarea actului de vânzare acţiuni în
temeiul unor prevederi statutare. Simpla reluare în cuprinsul actelor constitutive ale Fondului a
dispoziţiilor legale din O.U.G. nr. 23/2009 nu determină transformarea normei juridice din
imperativă în facultativă, şi a sancţiunii aplicabile din absolută în relativă. Cu titlul de exemplu se
menţionează că în practica obişnuită a redactării actelor constitutive ale unei societăţi sunt reluate
dispozițiile legale din cuprinsul Legii societăţii. Într-un asemenea caz, dacă în actul constitutiv al
unei societăţi sunt preluate, de exemplu, normele legale care reglementează atribuţiile adunării
generale extraordinare, demersul judiciar al unui acţionar de contestare a unei hotărâri a adunării
generale ordinare pe considerentul încălcării atribuţiilor adunării generale extraordinare nu va fi
analizat din prisma nulităţii relative, motivat de existenţa unor asemenea prevederi în actul
constitutiv. El va fi în continuare examinat prin prisma nulităţii absolute prin raportare la norma
care configurează atribuţiile adunării generale extraordinare ale unei societăţi.
În consecinţă, existenţa prevederilor similare în actul normativ şi actul constitutiv al
Fondului, ultimul preluând normele legale, nu determină schimbarea regimului juridic aplicabil
în cazul nerespectării dispoziţiei legale.
Critica recurentei-pârâte referitoare la greşita apreciere a lipsei statutului de asociaţie este,
de asemenea, nefondată. În mod legal instanţa de apel a reţinut că recurenta-pârâtă este o entitate
juridică ce a fost constituită în baza unei legi speciale, având statutul de uniune, iar nu pe cel de
asociaţie. Împrejurarea că legea specială impune înscrierea sa în registrul asociaţiilor şi
fundaţiilor nu conferă recurentei-pârâte statutul de asociaţie, în condiţiile în care, conform
statutului său, este constituită în forma uniunii, având, deci, un statut special, cu reguli speciale,
reglementate în Legea nr. 1/2005. Înalta Curte reţine, analizând sistematic prevederile Legii nr.
1/2005, că legiuitorul a reglementat două entităţi juridice distincte în cuprinsul actului normativ,
respectiv asociaţia şi uniunea. Rezultă, deci, că cele două forme asociative nu se confundă,
1052
fiecare având organizare şi reglementare proprie. În consecinţă, pornind de la identificarea
voinţei legiuitorului, se concluzionează că nu există o suprapunere de statut între asociaţie şi
uniune, fiind nefondată susţinerea recurentei-pârâte sub acest aspect.
Chiar dacă s-ar achiesa la punctul de vedere al recurentei-pârâte în sensul că O.G. nr.
26/2000 reprezintă cadrul general în materia asociaţiilor şi fundaţiilor, în timp de Legea nr.
1/2005 ar reprezenta legea specială, acest aspect nu este de natură a determina caracterul de
asociaţie pentru parte. Se reiterează faptul că recurenta-pârâtă nu este organizată în forma unei
asociaţii, ci în forma uniunii, fiind aplicabile, deci, normele speciale în detrimentul celor
generale.
În consecinţă, în mod legal instanţa de apel a apreciat că recurenta-pârâtă nu îndeplineşte
condiţia legală de a deţine statutul de asociaţie.
De asemenea, Înalta Curte apreciază legalitatea deciziei de apel şi din perspectiva
neîndeplinirii cerinţei legale de a fi constituită în scopul sprijinirii şi dezvoltării întreprinderilor
mici şi mijlocii, fiind nefondată critica recurentei-pârâte în acest sens. Se observă că recurenta-
pârâtă menţionează, în susţinerea criticii sale, în mod trunchiat raţionamentul instanţei devolutive
de atac, făcând trimitere doar la considerentul conform căruia scopul său este acela de a sprijini
cooperatorii şi membrii asociaţi. Or, instanţa de apel a menţionat în continuarea raţionamentului
că şi în situaţia în care printre membrii asociaţi există şi entităţi care ar putea fi încadrate în
noţiunea de întreprindere mică sau mijlocie, având în vedere scopul circumstanţiat al recurentei-
pârâte - susţinerea intereselor membrilor săi - această situaţie nu este de natură să determine
aprecierea întrunirii cerinţei legale, întrucât aceasta ar depinde de factori cauzali, respectiv dacă
acele entităţi au sau nu la momente variabile în timp statutul special cerut de norma legală. În
acord cu acest raţionament al instanţei de apel, Înalta Curte reţine, ca şi instanţa devolutivă de
atac, că norma legală impune existenţa declarată a scopului de sprijinire a întreprinderilor mici şi
mijlocii, direct, iar nu mediat prin analiza posibilităţii pentru anumiţi membri de a fi sau nu
încadraţi în categoria menţionată.
În final, este înlăturată şi critica referitoare la interpretarea greşită a art. 5 din O.U.G. nr.
23/2009 prin raportare la art. 727 C.proc.civ., respectiv art. 757 C.proc.civ. Normele juridice
invocate de recurenta-pârâtă în susţinerea criticii de nelegalitate nu sunt incidente în cauză, ele
regăsindu-se în reglementarea executării silite, în capitolul referitor la urmărirea mobiliară. În
speţă, aşa cum s-a menţionat deja, nu sunt aplicabile normele care reglementează modalitatea de
desfăşurare a executării silite, nefiind în prezenţa unei contestaţii la executare. Obiectul cauzei
este reprezentat de actul de vânzare emis ulterior finalizării executării silite, act faţă de care
legiuitorul a înţeles să reglementeze în art. 777 C.proc.civ. proceduri speciale de desfiinţare,
pentru motivele strict arătate şi pe calea dreptului comun. În speţă, deci, nu se ridică problema
dacă acţiunile erau declarate neurmăribile, sau dacă a fost respectată cerinţa instituită de art. 757
C.proc.civ., ci instanţa a fost învestită cu verificarea legalităţii actului de vânzare acţiuni din
perspectiva unui motiv de nulitate absolută, în aceste limite instanţa de fond analizând întrunirea
condiţiilor legale reglementate prin norme imperative pentru modificarea structurii acţionariatului
intimatului-reclamant. În consecinţă, nu prezintă relevanţă juridică în speţă dispozițiile în materia
executării silite imobiliare, instanţele devolutive nefiind învestite cu examinarea legalităţii
modului de desfăşurare a executării silite.
Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 496 C.proc.civ., recursul declarat de
recurenta-pârâtă a fost respins ca nefondat.

1053
55. Acţiune în daune întemeiată pe dispoziţiile art. 720 alin. (3) din Codul de procedură
civilă. Condiţii şi efecte

C. proc. civ., art. 720 alin. (3), art. 801, art. 802, art. 853 alin. (2),
art. 855 alin. (1), art. 856 alin. (1)-(2)

Potrivit dispoziţiilor art. 720 alin. (3) C. proc. civ., în cazul respingerii contestaţiei,
contestatorul poate fi obligat, la cerere, la despăgubiri pentru pagubele cauzate prin întârzierea
executării, iar când contestaţia a fost exercitată cu rea-credinţă, el va fi obligat şi la plata unei
amenzi judiciare de la 1.000 lei la 7.000 lei.
Astfel, contestatorul are o dublă răspundere, condiționată de existența sau inexistența
relei-credințe, în sensul că răspunderea pentru prejudiciul cauzat va fi declanșată în situația
respingerii contestației la executare, iar în caz de rea-credință această răspundere va fi dublată
de o răspundere constând în amenda judiciară.
Aceste dispoziţii legale sunt în sensul că despăgubirea poate fi dispusă ori de câte ori se
constată întârzierea executării, fără ca legea să impună vreo condiție specială, culpa procesuală
a contestatorului căruia i s-a respins în mod definitiv contestația fiind suficientă.
Prin urmare, instanţa de apel a făcut o aplicare eronată a acestor prevederi atunci când
a condiţionat, prin hotărârea pronunţată, admiterea acţiunii în daune pentru lipsa de folosinţă a
imobilului adjudecat, urmare a respingerii contestaţiei la executare, de reaua-credinţă a
contestatorului.

I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 2679 din 9 decembrie 2021

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, la data de
21 iulie 2017 sub nr. x/3/2017, reclamanta A. SRL, în contradictoriu cu pârâta B. SA, a solicitat
instanţei obligarea acesteia la plata sumei de 64.000 Euro în echivalent lei la data plăţii,
reprezentând echivalentul sumei de 2.000 Euro/lună pentru perioada cuprinsă între 18 iulie 2014
şi 12 aprilie 2017, sumele solicitate reprezentând despăgubiri (daune materiale) pentru lipsa de
folosinţă a imobilului din Bucureşti, strada C. nr. 31-33, apartament nr. 3.
Prin sentinţa civilă nr. 3357/2018 din 8 noiembrie 2018, pronunţată de Tribunalul
Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/3/2017 a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de
chemare în judecată formulată de reclamanta A. SRL, fiind obligată reclamanta să plătească
pârâtei suma de 3.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentinţe, reclamanta A. SRL a declarat apel.
Prin decizia civilă nr. 817/2020 din 9 iulie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti,
Secţia a V-a civilă, a fost respins apelul declarat de reclamanta A. SRL împotriva sentinţei civile
nr. 3357/2018 din 8 noiembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă. A
fost obligată apelanta la plata către intimată a sumei de 3.000 lei cheltuieli de judecată
reprezentând onorariu de avocat redus.
Împotriva acestei decizii, reclamanta A. SRL a declarat recurs, în temeiul art. 488 alin. 1
pct. 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea
cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe
În argumentarea memoriului de recurs, recurenta susţine că hotărârea atacată de instanţa
de apel a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept procesual şi
substanţial.

1054
 Astfel, în opinia recurentei, decizia a fost pronunţată cu încălcarea/interpretarea eronată a
dispoziţiilor art. 720 C. proc. civ. (în forma pe care acest articol o avea la data înregistrării cererii
de chemare în judecată) şi ale dispoziţiilor art. 1349 şi 1357 şi urm. C. civ.
Cu titlu principal, recurenta susţine că dispoziţiile art. 720 alin. (3) C. proc. civ. sunt
veritabile norme de drept material, chiar dacă sunt stipulate în cadrul Codului de procedură civilă,
ceea ce atrage incidenţa motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ.
În acest context, recurenta consideră că instanţa de recurs urmează să se raporteze la
noţiunea de normă de drept material ca fiind orice normă care oferă persoanelor fizice sau
juridice drepturi distincte şi care se nasc în patrimoniul lor, în virtutea legii, indiferent de actul
normativ unde aceste norme sunt prevăzute, în sensul că nu toate normele prevăzute în Codul de
procedură civilă sunt norme procedurale aşa cum şi anumite acte de drept material au anumite
dispoziţii procedurale (de exemplu Legea nr. 85/2014, Legea nr. 554/2004, Legea nr. 31/1990).
Ceea ce primează în această situaţie este scopul unei norme juridice edictate de către legiuitor, şi
nu actul normativ unde această normă este edictată.
Cu toate acestea, în măsura în care instanţa de recurs va considera că art. 720 alin. (3) C.
proc. civ. este o normă de procedură, recurenta consideră, în subsidiar, că în această situaţie ar fi
incident motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., decizia instanţei de apel
fiind lovită de nulitate.
Aşadar, este evident că vătămarea care i s-a produs reclamantei, respectiv respingerea
cererii de apel, nu poate fi acoperită decât prin casarea hotărârii judecătoreşti afectată de cauza de
nulitate.
Astfel, indiferent de calificarea ca normă de drept material sau de drept procesual, instanţa
de apel a făcut o aplicare eronată a dispoziţiilor art. 720 alin. (3) C. proc. civ. când a condiţionat
admiterea acţiunii în daune, urmare a respingerii unei contestaţii la executare, de reaua-credinţă a
contestatorului; incidenţa unui caz de răspundere civilă delictuală obiectivă, în materie
procesuală.
Art. 720 alin. (3) C. proc. civ. stabileşte o răspundere obiectivă, fiind suficientă
respingerea contestaţiei la executare pentru ca cel care a formulat-o să fie obligat la plata de
despăgubiri pentru întârzierea executării silite, condiţia faptei ilicite ea element al răspunderii
civile delictuale fiind îndeplinită.
Cel mai bun argument în acest sens este că legea însăşi nu impune condiţia relei-credinţe
sau a abuzului de drept procesual prin formularea contestaţiei la executare pentru a putea cere
ulterior daune pentru întârzierea executării, ca urmare a respingerii contestaţiei la executare.
Deci legea distinge clar, expres între situaţia „simplei” respingeri a contestaţiei şi situaţia
respingerii contestaţiei formulată cu rea-credinţă, caz în care culpa contestatorului este şi mai
gravă şi este sancţionată mai sever, cu daune şi amenda civilă.
În acest sens, rezultă că numai prin interpretarea şi aplicarea greşită a legii instanţa de apel
a putut concluziona că art. 720 alin. (3) C. proc. civ. reprezintă o aplicare a abuzului de drept
procesual în materia contestaţiei la executare şi să condiţioneze acordarea despăgubirilor de
dovedirea exercitării cu rea-credinţă a drepturilor procesuale.
Corecta aplicare a art. 720 alin. (3) C. proc. civ. este în sensul că în această situaţie
contestatorul va avea o dublă răspundere, condiţionată de existenţa sau inexistenţa relei credinţe
în sensul că (i) răspunderea pentru prejudiciul cauzat va fi declanşată în situaţia respingerii
contestaţiei la executare, iar (ii) în caz de rea-credinţă această răspunderea va fi dublată de o
răspundere constând în amendă judiciară.
Fundamentul juridic al acţiunii întemeiată pe art. 720 alin. (3) C. proc. civ. îl reprezintă
răspunderea civilă delictuală, respectiv fapta culpabilă a unei persoane materializată în plan
1055
procesual prin declanşarea unei acţiuni - contestaţie la executare care, în circumstanţe concrete,
împiedică o altă parte să finalizeze executarea silită, iar acţiunea (contestaţia) este respinsă ca
nefondată.
În asemenea condiţii, reclamantul (contestatorul) este dovedit a fi în culpă procesuală şi
trebuie să răspundă pentru fapta ilicită constând în introducerea unei acţiuni în justiţie respinsă ca
nefondată.
În acest sens, răspunderea stabilită conform art. 720 alin. (3) C. proc. civ. se completează
cu celelalte elemente ale răspunderii civile delictuale, astfel cum aceasta este reglementată de art.
1349 şi 1357 C. civ.
Se observă că standardul în materie delictuală este răspunderea pentru cea mai uşoară
culpă şi nu doar în caz de rea-credinţă cum în mod greşit a raţionat instanţa de apel.
Or, câtă vreme însăşi instanţa de apel admite că în speţă ne regăsim în prezența unei
răspunderi civile delictuale, acordarea unui tratament preferenţial intimatei, prin reţinerea unei
răspunderi delictuale doar în caz de rea-credinţă, reprezintă o încălcare a regulilor care
reglementează acest tip de răspundere civilă şi care prevăd că autorul faptei ilicite răspunde
pentru cea mai uşoară culpă.
Aşadar, numai printr-o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 730 alin. (3) C. proc. civ. şi ale
art. 1349 şi 1357 şi urm. C. civ., instanţa de apel a creat în beneficiul intimatei un tip de
răspundere (doar în caz de rea-credinţă) deosebit de favorabil şi care este contrară regulilor în
materie de răspundere delictuală.
Mai susţine recurenta că, în speţă, se putea constata cu uşurinţă abuzul de drept procesual
comis de B. prin continuarea judecăţii contestaţiei la executare ce a făcut obiectul dosarului nr.
x/299/2014; omisiunea luării în considerare de către instanţa de apel şi nepronunţarea cu privire
la aceste aspecte.
În cazul de faţă, raportat la modul cum s-au derulat acţiunile judiciare formulate de B.,
recurenta a arătat că culpa este agravată de împrejurarea că B. a stăruit în contestaţia la executare
împotriva actului de adjudecare ce a făcut obiectul dosarului nr. x/299/2014 chiar şi după ce
problema de drept pe care a invocat-o a fost dezlegată definitiv în contestaţia la executare
împotriva procesului-verbal de licitaţie din dosarul nr. y/299/2014, respectiv a solicitat repunerea
pe rol a dosarului nr. x/299/2014 după suspendarea acestuia şi a cerut continuarea judecăţii, apoi
a declarat şi calea de atac împotriva hotărârii primei instanţe.
Din această perspectivă, în mod greşit şi contrar conduitei avută de către intimată, instanţa
de apel a considerat că B. doar a „exercitat un drept prevăzut de Constituţia României”, aspect
contrazis însă de perseverenţa procesuală cu care B., cu rea-credinţă, a continuat judecata în
dosarul nr. x/299/2014.
Având în vedere ca instanţa de apel nu s-a pronunţat în niciun fel asupra acestor chestiuni,
deşi au fost invocate expres în motivele de apel ale recurentei se impune ca, în cazul casării cu
trimitere spre rejudecare în apel, să fie obligată instanţa de rejudecare să analizeze şi să se
pronunţe dacă instanţa de recurs va mai aprecia că este necesar asupra atitudinii B. de continuare
a contestaţiei la executare ce a făcut obiectul dosarului nr. x/299/2014, în condiţiile în care exista
deja putere de lucru judecat cu privire la problema juridică în litigiu, conform hotărârii pronunţată
în dosarul nr. y/299/2014.
Aşadar, instanţa de apel nu a făcut aplicarea consecinţelor juridice ale introducerii
contestaţiei la actul de adjudecare potrivit art. 855 alin. (1) și (2) C. proc. civ., în forma în vigoare
în luna iulie 2014 care constau şi în amânarea punerii în posesie a adjudecatarului până la
soluţionarea definitivă a unei asemenea căi de atac.

1056
 Din lecturarea celor două alineate (1) şi (2) ale art. 855 C. proc. civ. rezultă cu claritate că,
în cazul atacării actului de adjudecare cu contestaţie la executare, pe de o parte este amânată
intabularea definitivă a dreptului de proprietate dobândit de adjudecatar până la respingerea prin
hotărâre definitivă a contestaţiei la executare, iar, pe de altă parte (totodată), nici punerea în
posesie a adjudecatarului nu poate avea loc până la respingerea contestaţiei împotriva actului de
adjudecare.
Soluţia rezultă cu evidenţă din coroborarea dispoziţiei de la alin. (1) cu cea de la alin. (2),
legiuitorul având în vedere ca ipoteză a normei împrejurarea dacă s-a făcut sau nu contestaţie la
executare pentru ambele situaţii.
Aceasta s-a şi întâmplat în realitate în cazul de faţă - recurenta fiind pusă în posesia
imobilului adjudecat abia după soluţionarea prin hotărâre definitivă a contestaţiei la actul de
adjudecare, potrivit procesului-verbal din 5 iulie 2017.
În acest context, se susţine că instanţa de apel nici nu a dus raţionamentul său eronat până
la capăt, în sensul de a spune expressis verbis că în atare situaţie adjudecatarul ar fi putut să ceară
executorului judecătoresc punerea în posesie, ci a acoperit în mod defectuos problema dedusă
judecaţii indicând că în acest caz „nu se suspendă executarea silită”. Or, chiar dacă executarea nu
este suspendată, totuşi legea nu permitea actul faptic şi juridic al punerii în posesie, acesta fiind
motivul pentru care reclamanta a şi suferit prejudiciul solicitat prin prezenta acţiune.
Într-o altă critică, se arată că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art.
853 C. proc. civ., preluând întocmai susţinerile B. şi ale instanţei de fond.
În plus, chiar şi trimiterea la posibilitatea ca recurenta să fi cerut numirea ca
administrator-sechestru şi intrarea în posesia imobilului în această calitate este rezultatul unei
aplicări greşite a acestor prevederi legale.
Aşadar, ţinând cont de dispoziţiile art. 802 C. proc. civ., se poate constata că atribuţiile
administratorului-sechestru sunt clar delimitate prin lege, scopul principal al instituirii lui fiind
evident acela de a se asigura conservarea bunului şi întreţinerea lui corespunzătoare, nicidecum
de a reprezenta modalitatea prin care adjudecatarul ar putea să folosească bunul pe durata
soluţionării unei contestaţii la executare, cum în mod greşit a interpretat instanţa de apel.
Faptul că art. 856 alin. 1 C. proc. civ. prevede că, de la data adjudecării, adjudecatarul are
dreptul la fructe şi venituri nu arată decât că prejudiciul suferit de către reclamantă a fost pricinuit
de fapta ilicită a intimatei.
Dreptul legitim al adjudecatarului este întotdeauna acela de a intra în posesia bunului în
calitate de proprietar, care să îi confere atributul deplin al folosinţei, iar nu recurgerea la formule
provizorii de natura unor măsuri conservatorii, care au cu totul alt rol.
Raţiunea numirii ca administrator-sechestru este aceea a conservării bunului şi a evitării
unor degradări din partea debitorului care îl ţine încă în posesie, iar nu a rezolvării problemei
posesiei şi folosinţei efective a bunului adjudecat. Cu alte cuvinte, intrarea în posesie ca
administrator-sechestru, chiar dacă ar fi avut loc, nu este identică cu intrarea în posesie ca
proprietar, care se bucură de usus şi fructus.
Aşadar, prin raportare la prevederile legale, administratorul sechestru nu poate valorifica
bunul precum un proprietar, fiind limitat la acte de conservare în exercitarea atribuţiilor sale.
Nu în ultimul rând, trebuie avută în vedere şi ipoteza în care contestaţiile la executare
formulate de B. ar fi fost admise şi ar fi trebuit, pe de o parte, retransmiterea posesiei imobilului
debitorului D., iar, pe de altă parte, să se facă aplicarea art. 850 şi urm. C. civ. privitoare la
încetarea administrării şi darea de seamă.

1057
 În mod evident, aplicarea prevederilor art. 853 alin. (2) C. proc. civ. duce la complicarea
situaţiei juridice a adjudecatarului, pe care acesta pur şi simplu poate să nu o dorească, neputând
fi sancţionat pentru o astfel de conduită preventivă, astfel cum însă a procedat instanţa de apel.
Prin întâmpinarea depusă la data de 23 februarie 2021, intimata SC B. SA a solicitat, în
principal, admiterea excepţiei nulităţii recursului şi, pe cale de consecinţă, anularea acestuia,
întrucât în cererea de recurs pot fi identificate exclusiv motive de netemeinicie, iar, în subsidiar,
respingerea recursului ca neîntemeiat.
Prin răspunsul la întâmpinarea intimatei, depus la 16 martie 2021, recurenta a solicitat
înlăturarea susţinerilor ca nefondate şi admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris şi
depus la dosar.
Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a
recursului, în temeiul art. 493 alin. 2 C. proc. civ.
Prin încheierea din Camera de consiliu din 27 mai 2021, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin.
4 C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra
admisibilităţii în principiu a recursurilor.
Prin încheierea din 23 septembrie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a
civilă, a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. SRL împotriva deciziei
civile nr. 817/2020 din 9 iulie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă,
şi a acordat termen la data de 21 octombrie 2021, cu citarea părţilor.
Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale
aplicabile cauzei, Înalta Curte a reţinut că recursul declarat de recurenta-reclamantă A.
SRL este fondat, fiind admis, pentru următoarele considerente:
În ceea ce privește susținerile recurentei-reclamante privitoare la pronunțarea de către
instanța de apel a unei decizii civile prin care s-au interpretat și aplicat greșit normele de drept
procesual civil și de drept substanțial - motive de recurs prevăzute de dispozițiile art. 488 pct. 5 și
8 C. proc. civ. - se constată că pentru prima oară se invocă în faza recursului nesocotirea art.
1349, art. 1357 și urm. C. civ., în condițiile în care atât cererea de chemare în judecată cât și
hotărârile judecătorești date în cauză au avut în vedere prevederile art. 720 C. proc. civ. și
dispozițiile art. 853 și urm. C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor introduse prin Legea
nr. 138/2014.
Astfel, reclamanta a solicitat pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se
dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 64.000 Euro, în echivalentul în lei, pentru perioada
cuprinsă între 18 iulie 2014 și 12 aprilie 2017, reprezentând daune materiale pentru lipsa de
folosință a imobilului situat în București, strada C. nr. 13-33, apartament nr. 3, imobil pe care l-a
adjudecat la licitația ce a avut loc în cadrul executării silite declanșată la cererea creditoarei
pârâte, în dosarul de executare silită nr. x/2014, și asupra căruia nu și-a putut exercita posesia
tocmai din cauza demersurilor creditoarei contestatoare, din perioada 18 iulie 2014 (data
înregistrării la instanță a contestației la executare privind actul de adjudecare al imobilului în
litigiu) - 12 aprilie 2017 (data pronunțării deciziei civile nr. 1223A/2017 de către Tribunalul
București, prin care s-a respins definitiv contestația pârâtei).
Recurenta a criticat decizia instanței de apel și a arătat că indiferent de calificarea ca
normă de drept material sau de drept procesual a dispozițiilor art. 720 alin. 3 C. proc. civ., s-a
făcut o aplicare vădit eronată a amintitelor prevederi când prin hotărâre s-a condiționat admiterea
acțiunii sale în daune, urmare a respingerii unei contestații la executare, de reaua-credință a
contestatoarei. S-a susținut că în speță este incident un caz de răspundere civilă delictuală
obiectivă, în materie procesuală.

1058
 Mai arată recurenta că o corectă aplicare a art. 720 alin. 3 C. proc. civ. este în sensul că, în
această situație, contestatorul va avea o dublă răspundere, condiționată de existența sau
inexistența relei-credințe, în sensul că (I) răspunderea pentru prejudiciul cauzat va fi declanșată în
situația respingerii contestației la executare, iar (II) în caz de rea-credință această răspundere va fi
dublată de o răspundere constând în amenda judiciară.
Se observă că din această perspectivă criticile recurentei sunt fondate, întrucât în cazul
respingerii contestației, contestatorul poate fi obligat, la cerere, la despăgubiri pentru pagubele
cauzate prin întârzierea executării. Prevederile art. 720 alin. 3 C. proc. civ. sunt în sensul că
despăgubirea poate fi dispusă ori de câte ori se constată întârzierea executării, fără ca legea să
impună vreo condiție specială, culpa procesuală a contestatorului căruia i s-a respins în mod
definitiv contestația fiind suficientă.
Instanța de apel a mai reținut că potrivit art. 856 alin. 1 C. proc. civ., în forma în vigoare
în iulie 2014, „prin adjudecarea imobilului adjudecatarul devine proprietar. De la această dată,
adjudecatarul are dreptul la fructe și venituri, datorează dobânzile până la plata integral a prețului
și suportă toate sarcinile imobilului”, iar potrivit alin. 2, „prin intabulare, adjudecatarul
dobândește dreptul de a dispune de imobilul cumpărat, potrivit regulilor de carte funciară.”
Totodată, art. 855 alin. 1 prevede că dacă nu s-a făcut contestaţie în termenul prevăzut la art. 854
alin. (1) sau dacă aceasta a fost respinsă prin hotărâre definitivă, executorul judecătoresc va hotărî
din oficiu, prin încheiere definitivă, ca dreptul de proprietate al adjudecatarului să fie intabulat în
cartea funciară, chiar în cazul în care adjudecatar este însuşi terţul dobânditor care avea deja
dreptul înscris în cartea funciară. Prin urmare, doar intabularea dreptului de proprietate al
adjudecatarului se va efectua după soluționarea contestației la executare, însă acest lucru nu
determină suspendarea executării silite, aceasta urmându-și cursul.
În aceste condiții, adjudecatarul putea fi pus în posesie în condițiile art. 853 alin. 2 C.
proc. civ., cum în mod corect a reținut și instanța de fond, putând astfel să beneficieze de
prerogativele posesiei și folosinței bunului, doar dreptul de dispoziție neputând fi exercitat până
la intabularea dreptului de proprietate.
Cu toate acestea, Înalta Curte constată ca fiind fondate criticile recurentei referitoare la
nelegalitatea deciziei atacate prin care s-a reținut că nu s-a făcut dovada prejudiciului produs din
culpa intimatei-pârâte, cu motivarea că în toată perioada evocată prin cererea de chemare în
judecată reclamanta avea posibilitatea să intre în posesia bunului imobil, chiar și în ipoteza
formulării contestației la executare silită.
Recurenta subliniază în mod corect faptul că intrarea în posesie asupra imobilului în
condițiile art. 853 alin. 2 C. proc. civ. nu îi conferea atributul deplin al folosinței imobilului, ci
doar forme provizorii având natura unor măsuri conservatorii, iar instanța de apel a omis să
cerceteze pretențiile părții în lumina dispozițiilor art. 801 și art. 802 din același act normativ, în
forma anterioară modificărilor introduse prin Legea nr. 138/2014, prin care legiuitorul a
circumstanțiat noțiunea de prejudiciu în faza executării silite.
Desigur că nu orice formulare a unei contestații asupra actului de adjudecare conduce în
mod obligatoriu la atragerea răspunderii contestatorului pentru întârzierea executării, în situația
respingerii contestației, fiind necesar să se dovedească în dosar paguba încercată de către
adjudecatar și legătura de cauzalitate dintre prejudiciul suferit și întârzierea executării. Pentru
aceasta, însă, instanța de judecată trebuie să analizeze în mod efectiv pretențiile reclamantei-
adjudecatar și să stabilească dacă i-a fost cauzat vreun prejudiciu în împrejurările evocate prin
cererea de chemare în judecată.
Față de cele expuse, având în vedere și dispozițiile legale invocate, Înalta Curte, în
temeiul art. 497 C. proc. civ., a admis recursul declarat de către reclamanta A. SRL împotriva
1059
deciziei civile nr. 817 din 9 iulie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a V-a
civilă, pe care a casat-o, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Notă: În prezenta decizie au fost avute în vedere dispoziţiile Codului de procedură civilă în forma
anterioară modificărilor introduse prin Legea nr. 138/2014.

IX. Proceduri speciale

56. Nesoluţionarea laturii civile a procesului penal. Acţiune în răspundere civilă delictuală.
Competenţa instanţei civile de a se pronunţa asupra cererii de ridicare a sechestrului
asigurător dispus prin ordonanţă a procurorului

C.civ., art. 1349, art. 1357

C.proc.pen., art. 25 alin. (5), art. 249, art. 2501, art. 2522, art. 379 alin. (1), alin. (2), alin.
(50, art. 404, art. 600 alin. (1)
C.proc.civ., art. 2 alin. (2), art. 488 alin. (1) pct. 8, art. 957

Art. 379 alin. (5) Cod procedură penală stabilește că, în ipoteza în care, instanţa penală
lasă nesoluţionată acţiunea civilă potrivit dispoziţiilor art.25 alin.(5) din acelaşi cod, măsurile
asigurătorii dispuse conform art. 249 Cod procedură penală se mențin, respectiv că acestea
încetează de drept dacă, în termen 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, persoana
vătămată omite să formuleze acţiunea civilă în faţa instanţei civile.
Din analiza dispoziţiilor art.397alin. (1) și alin. (2) coroborat cu art. 249, art. 2501, art.
2522 şi art. 404 Cod procedură penală rezultă că, în cursul procesului penal, dispoziţia de luare
a măsurii asigurătorii în procesul penal este atributul procurorului, judecătorului de cameră
preliminară sau instanţei de judecată învestite cu acțiunea penală, iar competența de a verifica
legalitatea şi necesitatea adoptării măsurilor asigurătorii şi punerea lor în executare, aparține,
în cursul procesului penal, judecătorului de cameră preliminară ori instanței penale, în
termenele și conform procedurii reglementate de Codul de procedură penală (art.250 şi urm.).
În consecință, în cazul în care procesul penal a fost finalizat, măsurile asigurătorii fiind
menținute potrivit art. 397 alin. (5), dezînvestirea instanței penale determină imposibilitatea
aplicării art. 249-art. 2502 Cod procedură penală
Așadar, legislaţia procesual penală nu conţine dispoziţii referitoare la ridicarea, la
cerere sau din oficiu a măsurilor asigurătorii dispuse pe parcursul procesului penal, în ipoteza
în care potrivit dispoziţiilor art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală, instanţa penală lasă
nesoluţionată acţiunea civilă, iar partea civilă sesizează instanța civilă și nici nu stabileşte
durata menţinerii acestor măsuri, în atare ipoteză.
Raportat, însă, la deciziile interpretative ale Curţii Constituţionale nr. 20/2016, nr.
28/2016 și nr. 761/2013 se impune a se concluziona că, dispoziţiile penale în materia măsurilor
asigurătorii se completează cu cele din materia procesuală civilă, în temeiul dispoziţiilor art. 2
alin. (2) din Codul de procedură civilă, normele procesuale civile constituind izvor de drept
procesual penal, în măsura în care anumite aspecte ridicate în procesul penal nu beneficiază de
o reglementare la nivelul Codului de procedură penală şi aplicarea normelor civile nu ridică
probleme principiale.

1060
 Prin urmare, câtă vreme prorogarea în favoarea instanţei penale cu privire la
competența în soluţionarea acţiunii civile alături de acţiunea penală este una limitată, operând
numai atât timp cât această instanță este învestită cu latura civilă, revine instanţelor civile
învestite cu soluționarea laturii civile a procesului penal competenţa de soluţionare a cererilor
prin care se urmărește ridicarea sechestrului asigurător, în conformitate cu dispoziţiile art. 2
alin. (2) din Codul de procedură civilă.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 1865 din 29 septembrie 2021

I. Circumstanţele cauzei.
1.Obiectul cererii de chemare în judecată.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mureş în data de 15.01.2020, reclamanta
Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş în numele Statului Român prin Agenţia
Naţională de Administrare Fiscală a solicitat ca în contradictoriu cu pârâţii A., B., C., D., E., F,
G., H., I., J., K., L., să se dispună obligarea la plata prejudiciului de 884931,04 lei cauzat de
pârâţi părţii vătămate Statul Român prin săvârşirea infracţiunii prevăzute şi pedepsite de art. 452
alin.(1) lit. a) şi h din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal cu aplicarea art. 35 alin 1 Cod
penal, astfel: pârâta B. la plata sumei de 42660,98 lei; pârâţii E., F., G., H. la plata sumei de
9153,15 lei; pârâta G. la plata sumei de 328296,92 lei; pârâta L. la plata sumei de 368,48 lei;
pârâta K. la plata sumei de 3454,02 lei; pârâţii K., I., J., L. la plata sumei de 9905,36 lei; pârâtul
F. la plata sumei de 57236,94 lei; pârâta D. la plata sumei de 5246,27 lei; pârâta C. la plata sumei
de 39893,93 lei; pârâţii A. şi C. la plata sumei de 2248,95 lei; pârâtul J. la plata sumei de
386466,46 lei;
Reclamanta a solicitat, totodată, obligarea pârâţilor la plata obligaţiilor fiscale accesorii
calculate conform legislaţiei fiscale, începând cu data scadenţei obligaţiei de plată şi până la data
executării integrale a plăţii și menţinerea măsurilor asigurătorii dispuse prin sentinţa penală nr.
909/2.10.2019 pronunţată de Judecătoria Tg. Mureş, constând în:
- sechestrul asigurător asupra sumei de 18.250 lei, ridicată de la pârâţii K., I., J. și L.,
consemnată la X. BANK Sucursala Târgu Mureș, pe numele inculpatului J., la dispoziția
organului judiciar;
- sechestrul asigurător instituit până la concurența sumei de 84803,86 lei, datorată de
pârâţii B., A. și C. către bugetul consolidat al statului și reprezentând acciza datorată, asupra
următoarelor bunuri imobile: casă de locuit şi teren intravilan în suprafaţă de 4090 mp, situate în
com. Ogra, conform C.F. vechi nr. x79/N (nr. x71) a com. Ogra, nr. cadastral 100 şi apartament
cu 2 camere şi dependinţe şi cota de 8,59/364 parte din întreg în folosinţă (CF colectiv nr. x58)
situat în mun. Târgu Mureş, conform nr. C.F. vechi x58 (nr. x74-C1-U6) a mun., Tg Mureş, nr.
cadastral 545/1/22/XXVI;
- sechestrul asigurător până la concurența sumei de 394687,01 lei, datorată de către pârâţii
G., E., H. și F. către bugetul consolidat al statului și reprezentând acciza datorată, asupra
următoarelor bunuri imobile și mobile: casă de lemn şi teren intravilan în suprafaţă de 1370 mp,
situate în com. Ogra, conform CF vechi nr. x76/N (nr. x92) a com. Ogra, nr. cadastral 955, 967-
C1, Top: 44/1; 45/1 şi autoturism marca xx, neînmatriculat, an fabricaţie 2003;
- sechestrul asigurător, până la concurența sumei de 400193,90 lei, datorată de către
pârâţii K., I., J. și L., către bugetul consolidat al statului și reprezentând acciza datorată, asupra
următoarelor bunuri mobile: autoturism marca xx, an fabricaţie 1996, autoturism marca xx, an
fabricaţie 2005, autoturism marca xx, în stare de funcţionare (valoare de aproximativ 800 euro).
2.Hotărârea pronunţată în primă instanţă.
1061
 Prin sentinţa civilă nr. 579 din 22.07.2020 Tribunalul Mureş a admis cererea de chemare
în judecată formulată de reclamanta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş în
numele Statului Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi în consecinţă: a obligat
pârâta B. la plata către reclamantă a sumei de 42.660,98 lei şi a obligaţiilor fiscale accesorii
calculate conform legislaţiei fiscale, începând cu data scadenţei obligaţiei de plată şi până la data
executării integrale a plăţii; a obligat pârâţii E., F., G., H., în solidar, la plata către reclamantă a
sumei de 9153,15 lei şi a obligaţiilor fiscale accesorii calculate conform legislaţiei fiscale,
începând cu data scadenţei obligaţiei de plată şi până la data executării integrale a plăţii; a obligat
pârâta G. la plata către reclamantă a sumei de 328296,92 lei şi a obligaţiilor fiscale accesorii
calculate conform legislaţiei fiscale, începând cu data scadenţei obligaţiei de plată şi până la data
executării integrale a plăţii; a obligat pârâta L. la plata către reclamantă a sumei de 368,48 lei şi a
obligaţiilor fiscale accesorii calculate conform legislaţiei fiscale, începând cu data scadenţei
obligaţiei de plată şi până la data executării integrale a plăţii; a obligat pârâta K. la plata către
reclamantă a sumei de 3454,02 lei şi a obligaţiilor fiscale accesorii calculate conform legislaţiei
fiscale, începând cu data scadenţei obligaţiei de plată şi până la data executării integrale a plăţii; a
obligat pârâţii K., I., J., L., în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 9905,36 lei şi a
obligaţiilor fiscale accesorii calculate conform legislaţiei fiscale, începând cu data scadenţei
obligaţiei de plată şi până la data executării integrale a plăţii; a obligat pârâtul F. la plata către
reclamantă a sumei de 57236,94 lei şi a obligaţiilor fiscale accesorii calculate conform legislaţiei
fiscale, începând cu data scadenţei obligaţiei de plată şi până la data executării integrale a plăţii; a
obligat pârâta D. la plata către reclamantă a sumei de 5246,27 lei şi a obligaţiilor fiscale accesorii
calculate conform legislaţiei fiscale, începând cu data scadenţei obligaţiei de plată şi până la data
executării integrale a plăţii; a obligat pârâta C. la plata către reclamantă a sumei de 39893,93 lei
şi a obligaţiilor fiscale accesorii calculate conform legislaţiei fiscale, începând cu data scadenţei
obligaţiei de plată şi până la data executării integrale a plăţii; a obligat pârâţii A. şi C., în solidar,
la plata către reclamantă a sumei de 2248,95 lei şi a obligaţiilor fiscale accesorii calculate
conform legislaţiei fiscale, începând cu data scadenţei obligaţiei de plată şi până la data executării
integrale a plăţii; a obligat pârâtul J. la plata către reclamantă a sumei de 386.466,46 lei şi a
obligaţiilor fiscale accesorii calculate conform legislaţiei fiscale, începând cu data scadenţei
obligaţiei de plată şi până la data executării integrale a plăţii.
Totodată, au fost menţinute măsurile asiguratorii stabilite prin sentinţa penală
nr.909/2.10.2019 pronunţată de Judecătoria Tg. Mureş în dosar nr. x/320/2019 rămasă definitivă,
constând în:
- sechestrul asigurător asupra sumei de 18250 lei, ridicată de la pârâţii I., K., J. și L.,
consemnată la X. BANK Sucursala Târgu Mureș, pe numele inculpatului J., la dispoziția
organului judiciar;
- sechestrul asigurător instituit până la concurența sumei de 84803,86 lei, datorată de
pârâţii B., A. și C. către bugetul consolidat al statului, reprezentând acciza datorată, asupra
următoarelor bunuri imobile: casă de locuit şi teren intravilan în suprafaţă de 4090 mp, situate în
com. Ogra, - negrevat de sarcini, aparţinând lui M. şi pârâtei C. şi apartament cu 2 camere şi cota
de 8,59/364 parte din întreg în folosinţă situat în mun. Târgu Mureş, aparţinând pârâţilor A. şi B.;
- sechestrul asigurător până la concurența sumei de 394687,01 lei, datorată de către pârâţii
G., E., F. și H. către bugetul consolidat al statului, reprezentând acciza datorată, asupra
următoarelor bunuri imobile și mobile: casă de lemn cu două camere şi teren intravilan în
suprafaţă de 1370 mp, situate în com. Ogra, aparţinând pârâtei E. şi autoturism marca xx
neînmatriculat, an fabricaţie 2003;

1062
 - sechestrul asigurător, până la concurența sumei de 400193,90 lei, datorată de către
pârâţii K., I., J. și L., către bugetul consolidat al statului, reprezentând acciza datorată, asupra
următoarelor bunuri mobile: autoturism marca xx an fabricaţie 1996, autoturism marca xx, an
fabricaţie 2005, și autoturism marca xx.
3.Hotărârea pronunţată în apel.
Prin decizia civilă nr. 37/A pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, Secţia I civilă a
respins apelurile declarate de pârâţii E., C., I., K., J. şi L., împotriva sentinţei civile nr. 579 din
22.07.2020, pronunţată de Tribunalul Mureş.
4.Calea de atac formulată în cauză.
Împotriva deciziei civile nr. 37/A pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, Secţia I
civilă au declarat recurs pârâtele E. şi C.
Recurentele au solicitat casarea deciziei civile nr.37/A/2021, admiterea apelului declarat
împotriva sentinţei civile nr.579/2020 pronunțată de Tribunalul Mureş, modificarea parţială a
sentinţei civile apelate în sensul radierii sechestrului asigurător asupra bunurilor imobile
proprietatea recurentei E. - casă de lemn cu două camere, în suprafaţă de 60 m.p. şi teren
intravilan în suprafaţă de 1.370 mp., situate în comuna Ogra, respectiv înlăturarea dispoziţiei
privind menţinerea sechestrului până la concurenţa sumei de 394687,01 lei din dispozitivul
sentinţei, respectiv a celei privind menţinerea sechestrului asigurător până la concurenţa sumei de
84803,86 lei, datorată de B., A. şi C. asupra casei de locuit situată în com. Ogra și obligarea
reclamantei-intimate la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea recursurilor declarate în cauză, ambele întemeiate pe prevederile art. art.488
alin.pct.8 C.proc.civ., recurentele au invocat următoarele critici comune:
În mod greşit prin decizia recurată s-a reținut că instanța civilă nu este competentă să se
pronunţe asupra măsurilor asigurătorii luate conform Codului de procedură penală.
Susțin recurentele că, în speță, au fost greşit interpretate dispoziţiile art.397 alin.(5)
C.proc.pen., în sensul că prin decizia recurată a fost menţinut sechestrul asigurător fără a se
proceda la o verificare a legalităţii măsurilor asigurătorii în funcţie de prejudiciul stabilit în
sarcina acestora, raportat la apărările pe care le-au formulat în cauză.
În opinia recurentelor, întrucât, în ipoteza în care acțiunea penală nu este soluționată de
către instanța penală, art.397 alin.(5) C.proc.pen. nu stabileşte până când se menţin măsurile
asiguratorii, ci prevede doar că aceste măsuri încetează de drept dacă partea vătămată nu
introduce acţiunea civilă la instanţa civilă în termen de 30 de zile, măsurile asigurătorii sunt
supuse controlului instanţei civile, în sensul că, în raport de modul de soluţionare a acţiunii civile,
această ultimă instanță va putea să se pronunţe asupra acestora, fără a fi obligată să menţină
măsurile asigurătorii luate în procesul penal.
În speță, deși în motivarea deciziei se arată că instanţa civilă nu ar avea competenţa de se
pronunţa cu privire la menţinerea măsurilor asigurătorii dispuse în procesul penal, neexistând nici
o prevedere legală care să îi confere acest atribut, au fost menţinute măsurile asigurătorii luate în
cadrul procesului penal, ca fiind legale, fără a se verifica situaţia actuală a prejudiciului reţinut în
sarcina recurentelor, pe care l-au acoperit integral.
Astfel, s-a ignorat faptul că măsurile asigurătorii au fost luate în mod provizoriu în cadrul
procesului penal, doar pentru a garanta repararea prejudiciului. Consideră recurentele că este
eronat raționamentul instanței de apel potrivit cu care instanţa civilă nu poate să constate faptul că
prejudiciul a fost achitat ulterior promovării acţiunii civile, cu motivarea că aceasta ar reprezenta
o chestiune ce ţine de executarea hotărârii și care poate fi eventual invocată pe calea contestaţiei
la executare sau în cadrul dosarului în care s-a solicitat ridicarea sechestrului asigurător,

1063
deoarece prin hotărârea pronunţată în soluţionarea acţiunii civile a fost stabilit prejudiciul pentru
care este obligat să răspundă fiecare pârât.
Astfel, dacă unul dintre pârâţi, cum este cazul recurentelor, a achitat prejudiciul reţinut în
sarcina sa, această împrejurare justifică ridicarea sechestrului asigurător asupra bunurilor
proprietatea acestora.
O eventuală contestaţie la executare ar fi o cale procedurală deschisă pentru soluţionarea
unor chestiuni ulterioare hotărârii care se execută, fără a fi posibilă punerea în discuţie a
legalității şi temeiniciei măsurilor cuprinse în dispozitivul hotărârii.
În același sens, recurentele au susținut că instanţa de apel a ignorat faptul că potrivit
dispoziţiilor art. 1365 Codul civil, sentinţa penală nr. 909 din 2.10.2019 pronunţată de
Judecătoria Tg. Mureş, definitivă prin decizia penală nr.595/A din 20.12.2019, a Curţii de Apel
Tg. Mureş are autoritate de lucru judecat numai cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a
săvârşit-o, iar nu şi în ceea ce privește prejudiciul şi măsurile asigurătorii menţinute în baza
prev.art.404 alin. (4) lit.c) C.proc.pen., coroborat cu art.397 alin.(5) C.proc.pen., rap.la art.25
alin.(5) C.proc.pen. şi art.486 alin.(2) C.proc.pen.
Având în vedere faptul că instanţa civilă a fost sesizată cu soluţionarea acţiunii civile,
potrivit dispoziţiilor art.1357 Codul civil, aceasta este competentă a se pronunţa asupra măsurilor
asigurătorii și de a stabili dacă acestea au fost luate în mod legal, respectiv dacă, la momentul
stabilirii obligaţiei de despăgubire, se impun a fi păstrate.
Au susţinut recurentele că instanţa civilă a menţinut măsura sechestrului asupra imobilelor
proprietatea recurentelor fără a avea în vedere faptul că sechestrul se aplică în condiţiile art.238
alin. (9)-(11), art.239 alin. (l) şi (2) şi art.241 Cod de procedură fiscală, fiind considerat a fi o
ipotecă legală, respectiv a ignorat faptul că aceste dispoziţii se completează cu cele ale art. 952
din Codul de procedură civilă, care prevăd că pot fi sechestrate numai bunurile mobile și imobile
aparţinând debitorului.
Cu ocazia judecării acţiunii civile, instanţa civilă trebuia să dispună asupra acestor măsuri,
verificând dacă au fost respectate aceste dispoziţii legale la momentul angajării răspunderii civile
delictuale, precum şi dacă acest prejudiciu a fost acoperit.
Consideră că prin „menţinerea" măsurilor asigurătorii instanţa a omis faptul că acţiunea
civilă introductivă a fost fundamentată pe instituţia răspunderii civile delictuale pentru propria
faptă, reglementată de art.1357 Codul civil, fiind formulată împotriva mai multor persoane care
au avut calitatea de inculpaţi în dosarul penal nr. x/P/2016 la Parchetului de pe lângă Tribunalul
Mureş, pentru fapte ilicite distincte, între care nu există elemente de conexitate.
Astfel, deşi este reclamat un prejudiciu total de 884931,04 lei, fiecare pârât răspunde
pentru prejudicii distincte, produse în împrejurări precis determinate, răspunderea civilă
delictuală pentru propria faptă ilicită fiind o răspundere personală fundamentă pe culpă, astfel că
autorul răspunde pentru propria sa faptă ilicită şi poate fi obligat să repare numai prejudiciul pe
care 1-a cauzat direct şi nemijlocit.
În condiţiile în care instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă, revenea instanţei
civile sarcina de a verifica legalitatea măsurilor asiguratorii, raportat la prejudiciul stabilit în
sarcina fiecărui pârât, deoarece numai la acest moment au fost stabilite condiţiile angajării
răspunderii civile delictuale.
Subliniază recurentele că angajarea răspunderii lor civile pentru fapta ilicită s-a realizat în
limita prejudiciului cauzat, în sumă de 9153,15 lei, pentru recurenta E., în solidar cu pârâţii G.,
E., F., H., respectiv, în sumă de 39893,93 lei, pentru recurenta C., în solidar cu A. de 2248,95 lei.
În opinia recurentelor, în mod nelegal a fost menţinut sechestrul asupra imobilului din
Lăscud deţinut de recurenta C. în coproprietate cu M., până la concurenta sumei de 84.803,86
1064
lei, respectiv asupra imobilului situat în comuna Ogra, deținut de recurenta E., aceasta nefiind
obligate să răspundă pentru prejudiciul de 394687,01 lei, respectiv, de 84803,86 lei cu privire la
care s-au menţinut măsurile asigurătorii asupra imobilului proprietatea lor.
Recurentele au pretins că, în speță, anterior judecării apelului, au făcut dovada achitării
prejudiciului pentru care s-a reținut că răspund, depunând dovezile la dosar, însă instanța de apel
a omis să verifice această împrejurare, dispunând menținerea sechestrului.
Totodată, recurenta E. a reiterat apărarea din apel, vizând faptul că, în cauză, în vederea
garantării achitării despăgubirilor în cuantum de 9135 lei a fost instituit sechestru asigurător și
asupra autoturismului marca xx neînmatriculat, fabricat în 2003, în stare de funcţionare, deţinut
de către H., evaluat la 2500 euro, a cărui valoare depăşeşte valoarea prejudiciului pretins, situaţie
în care, nu se justifică şi menţinerea sechestrului asupra imobilului proprietatea sa.
De asemenea, recurenta C. a reiterat critica din apel vizând menţinerea, prin sentința
apelată, a măsurii sechestrului asupra imobilului situat în com. Lăscud fără a se avea în vedere
faptul că acest imobil este proprietate comună devălmaşă a acesteia și a soţului său, decedat (care
nu a fost inculpat în dosarul penal şi nici nu a fost obligat la despăgubiri), arătând că această
apărare care tindea la a demonstra aplicarea greșită a art.238 alin.(9)-[11), art.239 alin.(l) şi (2) şi
art.241 Cod de procedură fiscală, coroborat cu art. 952 din Codul de procedură civilă, nu a fost
analizată, deși în virtutea principiilor legalităţii şi al contradictorialităţii care guvernează procesul
civil, instanţa avea obligaţia de a o analiza.
5. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinarile formulate, intimata a solicitat respingerea ambelor recursuri, ca
nefondate.
În motivare, intimata a susținut, în esență, că potrivit acordului de recunoaştere, semnat
de inculpații din dosarul penal, inclusiv de către recurentele recurente, în data de 27.05.2019, la
sediul Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgu Mureş, în dos. nr. x/P/ 2016, acestea au
recunoscut că au cauzat un prejudiciu bugetului consolidat al statului, în sumă de 884931.04 lei,
astfel cum a fost calculat prin rapoartele de constatare tehnico-științifică întocmite.
În consecință, dispoziţia cuprinsă la art. 397 alin. (5) C.proc.pen. care justifică
soluţionarea acţiunii civile lăsate nesoluţionată de instanţa penală, conservă măsura asiguratorie
dispusă în procesul penal.
Critica recurentei C. referitoare la faptul că instanţa de fond a omis să se pronunţe asupra
apărării acesteia vizând faptul că bunurile asupra cărora s-au instituit măsurile asigurătorii nu
constituiau proprietatea exclusivă a acesteia, este lipsită de relevanţă în contextul textelor de lege
mai sus amintite și a faptului că măsurile asigurătorii nu au fost contestate în faţa instanţei penale.
Susține intimata că scopul măsurilor asigurătorii este acela de a permite recuperarea
prejudiciului de la debitor, după obţinerea titlului executoriu respectiv, că în speță, au fost
reţinute în mod corect a dispoziţiile obligatorii ale deciziei nr.19/2017 pronunțată de Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii, astfel că, de vreme ce recurenta C. deține o cotă
parte din bunul asupra căruia s-a instituit sechestrul, nu se poate reţine că măsura nu ar fi legală.
Corect a reţinut instanţa de fond, în acord cu dispoziţiile instanţei supreme, că măsurile
asigurătorii nu sunt acte de executare, fiind astfel indiferent că bunurile nu sunt proprietatea
exclusivă a pârâţilor.
Apreciază că în mod nejustificat recurentele au criticat faptul că instanţa civilă nu a
analizat, raportat la fiecare dintre pârâţi, condiţiile răspunderii civile delictuale, omiţând faptul că
prin acordul de recunoaştere semnat, apelanţii au recunoscut implicit prejudiciul produs prin
comiterea infracţiunilor, prin acceptarea fără obiecţiuni a rapoartelor de expertiză întocmite în
cauză, rapoarte având ca obiect chiar stabilirea prejudiciului.
1065
 De asemenea, faptul că o parte din prejudiciu a fost achitat, ulterior promovării acţiunii ce
face obiectul prezentei cauze, nu are relevanţă la acest moment procesual, fiind o chestiune ce
ţine de executarea hotărârii şi poate fi eventual invocată în cadrul dosarului în care s-a solicitat
ridicarea sechestrului asigurător.
Acţiunea civilă constituie instrumentul juridic prin care sunt traşi la răspundere inculpatul
şi partea responsabilă civilmente, deoarece prin aceeaşi faptă s-a încălcat atât norma de drept
penal, cât şi norma de drept civil şi există temeiuri juridice ca fapta să atragă atât răspunderea
penală, cât şi pe cea civilă. Atât timp cât debitorul nu a dat o garanţie îndestulătoare, care să
acopere întreg prejudiciul care a fost stabilit prin rapoartele de constatare tehnico-ştiinţifică,
nefiind achitat întreg prejudiciul (precum şi celelalte obligaţii de plată), adoptarea măsurii
solicitate de apelant ar aduce o gravă atingere şanselor de recuperare a prejudiciului adus
bugetului de stat.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi
lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, în ordinea impusă de logica raționamentului
judiciar, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt fondate, în limitele și pentru
considerentele ce urmează să fie expuse.
Potrivit situației de fapt stabilite în cauză, cele două recurente au fost condamnate prin
sentinţa penală nr. 909 din 2.10.2019 pronunţată de Judecătoria Tg. Mureş în dosarul nr.
x/320/2019, definitivă prin decizia penală nr.595/A din 20.12.2019, a Curţii de Apel Tg. Mureş,
pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute şi pedepsite de art. 452 alin. (1) lit. a), h) din Legea nr.
227/2015 privind Codul fiscal cu aplic. art. 35 alin. (1) Cod penal.
Prin hotărârea judecătorească anterior menţonată, instanţa penală, în baza art. 486
C.proc.pen. coroborat cu art. 397 și art. 25 din C.proc.pen., a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă
formulată de partea civilă A.N.A.F. -D.G.R.F.P. Braşov -A.J.F.P. Mureş, iar în temeiul art. 404
alin. (4) lit. c) C.proc.pen. coroborat cu art. 397 alin. (5) C.proc.pen. raportat la art. 25 alin. (5)
C.proc.pen. și art. 486 alin. (2) C.proc.pen. a dispus menţinerea măsurilor asiguratorii dispuse în
cursul urmăririi penale.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mureş sub nr. x/102/2020, întemeiată pe
prevederile art. 1349 şi art. 1357 din Codul civil reclamanta Administraţia Judeţeană a
Finanţelor Publice Mureş în numele Statului Român prin Agenţia Naţională de Administrare
Fiscală a solicitat ca în contradictoriu cu pârâţii A., B., C., D., E., G., F., H., I., J., K., L., să se
dispună obligarea pârâților la plata prejudiciului reprezentând accize în cuantum de 884.931,04
lei, precum şi la plata obligaţiilor fiscale accesorii calculate conform legislaţiei fiscale, începând
cu data scadenţei obligaţiei de plată şi până la data executării integrale a plăţii.
De asemenea, reclamanta a solicitat menţinerea măsurilor asigurătorii menţinute prin
sentinţa penală nr.909/2019 pronunţată de Judecătoria Tg Mureş în dosarul nr. x/320/2019
rămasă definitivă.
În fața primei instanțe, cele două recurente pârâte au solicitat ridicarea măsurii
sechestrului asigurator dispus asupra bunurilor lor imobile, Tribunalul Mureș considerându-se
legal învestit cu analiza acestei cereri. De asemenea, în calea de atac a apelului nu au formulate
critici sau invocate motive de ordine publică de apel, cu respectarea garanțiilor procesuale impuse
de dreptul la un proces echitabil, relative la modul în care prima instanța a stabilit, în cauză,
cadrul procesual.
Astfel învestită, curtea de apel a reținut, în ceea ce privește critica celor două recurente
pârâte vizând modul de soluționare a cererilor având ca obiect ridicarea sechestrului asigurator
că, raportat la prevederile art. 249 alin.(1), art. 600 C.proc.pen. coroborat cu art. 397 alin. (5)
1066
C.proc.pen., art. 213 Cod procedură fiscală și art. 952 și urm. Cod procedură civilă, în privinţa
măsurilor asiguratorii dispuse de instanţa penală, printr-o hotărâre definitivă, instanţa civilă nu
mai este competentă a face reaprecieri, astfel că, cererea privind ridicarea sau menținerea
măsurilor asigurătorii luate în procesul penal poate fi soluționată doar de procuror prin ordonanța
de clasare, conform art. 315 alin.(2) C.proc.pen. sau de instanța de judecată, prin hotărâre,
conform art. 404 alin.(4) lit. c) C.proc.pen.
Raportându-se la raționamentul anterior expus, Înalta Curte constată că sunt fondate
criticile recurentelor întemeiate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din
Codul de procedură civilă, vizând aprecierea instanței de apel în sensul că cererea de ridicare a
sechestrului asigurator, formulată de cele două recurente, excedează competenței instanței civile.
În acest sens, Înalta Curte reține că, de regulă, potrivit dispoziţiilor art. 25 alin.(1)
C.proc.pen., instanţa se pronunţă prin aceeaşi hotărâre atât asupra acţiunii penale, cât şi asupra
acţiunii civile.
Cu toate acestea, art. 25 alin. (5) C.proc.pen., reglementează ipotezele în care instanţa
penală lasă nesoluţionată acţiunea civilă, caz în care prejudiciul urmează să fie recuperat, separat,
pe calea unei acţiuni adresată instanţelor civile.
În acest caz, prorogarea în favoarea instanţei penale cu privire la soluţionarea acţiunii
civile, alăturate acţiunii penale, este una limitată, operând numai atâta timp cât instanţa este
învestită cu latura penală (exceptând situaţia de disjungere şi judecare separată a laturii civile),
sau atunci când instanţa penală este ţinută de anumite norme de procedură penală care limitează
măsurile concrete pe cale le poate lua pe latură civilă.
Alin. (5) al art. 379 C.proc.pen. stabilește că, în ipoteza în care, instanţa penală lasă
nesoluţionată acţiunea civilă potrivit dispoziţiilor art.25 alin.(5) C.proc.pen., măsurile asigurătorii
dispuse conform art. 249 C.proc.pen. se mențin, respectiv că acestea încetează de drept dacă, în
termen 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, persoana vătămată omite să formuleze
acţiunea civilă în faţa instanţei civile.
Astfel, urmărind garantarea protecţiei drepturilor părţii civile, legiuitorul a prevăzut în art.
397 alin. (5) C.proc.pen., dispoziţia de menţinere a măsurilor asiguratorii pentru o perioadă de
timp limitată de 30 de zile, timp în care partea civilă să aibă posibilitatea sesizării unei instanţe
civile cu analizarea pretenţiilor civile. Dacă partea civilă nu ia măsuri pentru sesizarea instanţei
civile în termenul dat, acelaşi text legal prevede că măsura sechestrului asigurator încetează de
drept. Per a contrario, în ipoteza în care partea vătămată nu rămâne în pasivitate, ci sesizează
instanța civilă, măsurile asiguratorii se mențin.
Din analiza dispoziţiilor alin. (l) și (2) al art.397 coroborat cu art. 249, art. 2501, art. 2522
şi art. 404 C.proc.pen. rezultă că, în cursul procesului penal, dispoziţia de luare a măsurii
asigurătorii în procesul penal este atributul procurorului, judecătorului de cameră preliminară sau
instanţei de judecată învestite cu acțiunea penală, iar competența de a verifica legalitatea şi
necesitatea adoptării măsurilor asigurătorii şi punerea lor în executare, aparține, în cursul
procesului penal, judecătorului de cameră preliminară ori instanței penale, în termenele și
conform procedurii reglementate de Codul de procedură penală (art.250 şi urm. C.proc.pen.).
În consecință, în cazul în care procesul penal a fost finalizat, măsurile asigurătorii fiind
menținute potrivit art. 397 alin. (5) C.proc.pen., dezînvestirea instanței penale determină
imposibilitatea aplicării art. 249-art. 2502 C.proc.pen.
În plus, art. 600 alin.(1) C.proc.pen. reglementează ipoteza contestațiilor îndreptate
împotriva soluţiilor pronunţate de instanţa penală asupra laturii civile a hotărârii, or, prin
ipoteză, în speţă, acţiunea civilă nu a fost soluţionată.

1067
 Așadar, legislaţia procesual penală nu conţine dispoziţii referitoare la ridicarea, la cerere
sau din oficiu a măsurilor asigurătorii dispuse pe parcursul procesului penal, în ipoteza în care
potrivit dispoziţiilor art. 25 alin. (5) C.proc.pen., instanţa penală lasă nesoluţionată acţiunea
civilă, iar partea civilă sesizează instanța civilă și nici nu stabileşte durata menţinerii acestor
măsuri, în atare ipoteză.
În referire la această problemă de drept, prin Deciziile nr. 20 din 19 ianuarie 2016, nr. 28
din 20 ianuarie 2016 și respectiv, nr. 761 din 13 decembrie 2013, instanța de contencios
constituțional a statuat că normele procesual penale în materia măsurilor asigurătorii înfiinţate de
organele penale - cu privire la cazul particular al desfiinţării (ridicării/încetării) măsurilor
asigurătorii - se completează cu dispoziţiile procesual civile, în temeiul art. 2 alin. (2) din
C.proc.civ., dispoziţiile procesual civile constituind izvor de drept procesual penal în măsura în
care C.proc.pen. nu cuprinde dispoziţii contrare.
Sub acest aspect, Curtea Constituţională a constatat că normele procesual civile, spre
deosebire de normele procesual penale în materia măsurilor asigurătorii, reglementează atât
desfiinţarea de drept a sechestrului asigurător [art. 955 din C.proc.civ., în caz de nedepunere a
cauţiunii în ipotezele reglementate de art. 953 alin. (1) şi (3) din acelaşi cod], cât şi instituţia
ridicării sechestrului asigurător - art. 957 alin. (1) din C.proc.civ.
Așadar, raportat la aceste decizii interpretative pronunțate de Curtea Constituțională și la
efectul lor general obligatoriu se impune a se concluziona că, dispoziţiile penale în materia
măsurilor asigurătorii se completează cu cele din materia procesuală civilă (în temeiul
dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Codul de procedură civilă - potrivit cărora dispoziţiile acestui cod
se aplică şi în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziţii
contrare), normele procesuale civile constituind izvor de drept procesual penal, în măsura în care
anumite aspecte ridicate în procesul penal nu beneficiază de o reglementare la nivelul Codului de
procedură penală şi aplicarea normelor civile nu ridică probleme principiale.
Este, așadar, eronată aprecierea instanței de apel în sensul că instanța civilă învestită cu
soluționarea acţiunii civile lăsată nesoluționată de instanța penală, nu are competența de a se
pronunţa cu privire la cererea de ridicare a măsurilor asigurătorii dispuse în procesul penal,
ulterior dezînvestirii instanţei penale şi lăsării nesoluţionate a acţiunii civile, întrucât nu ar exista
nicio prevedere legală care să îi confere acest atribut.
De altfel, raționamentul expus în considerentele deciziei recurate apare ca fiind lipsit de
rigoare, întrucât aceeași instanță de prim control judiciar, deși a apreciat că nu are competența de
a se pronunţa cu privire la menținerea măsurilor asigurătorii dispuse în procesul penal, a validat
măsura dispusă prin sentința civilă apelată privind menținerea sechestrului dispusă prin sentinţa
penală nr. 909/2019 pronunţată de Judecătoria Tg. Mureş.
În egală măsură, se impune a fi observat că, până la soluționarea definitivă a laturii civile
a procesului penal (fie de către instanța penală, fie de către instanța civilă, în ipoteza reglementată
de art. 25 alin.(5) din Codul de procedură civilă), beneficiarul măsurii asigurătorii - parte civilă în
procesul penal - este titularul unei creanţe incerte sau eventuale.
În măsura în care în procesul penal finalizat cu o soluție de condamnare, s-ar proceda și
la soluționarea laturii civile, creanța eventuală a statului se transformă în creanță certă, lichidă și
exigibilă.
Potrivit art. 249 alin. (1) C.proc.pen., măsurile asiguratorii dispuse în procesul penal
presupun suspendarea temporară a dreptului de dispoziţie juridică şi/sau materială a
proprietarului asupra bunurilor sale mobile sau imobile, cu scopul menţinerii acestora în
patrimoniul său spre a putea servi, la nevoie, pentru garantarea executării silite a unei creanţe ce
s-ar obţine împotriva sa, constituind măsuri de natură preventivă ce au ca finalitate asigurarea
1068
luării măsurii confiscării speciale sau a confiscării extinse, a garantării executării pedepsei
amenzii, a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune.
Așadar, măsurile asiguratorii pentru garantarea reparării pagubei produse prin infracţiune
dispuse în procesul penal au menirea de a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau
sustragerea de la urmărire a bunurilor aparţinând învinuitului/suspectului, inculpatului sau părţii
responsabile civilmente şi constau în indisponibilizarea bunurilor mobile şi/sau imobile ale
debitorului în vederea vânzării lor în cadrul unei proceduri de executare silită, urmărind
realizarea creanţei creditorului la momentul obţinerii de către acesta a titlului executoriu, în caz
de neîndeplinire benevolă a obligaţiei de către debitor. Prin instituirea sechestrului, proprietarul
bunurilor pierde dreptul de a le înstrăina sau greva de sarcini, măsura afectând, aşadar, atributul
dispoziţiei juridice şi materiale, pe întreaga durată a procesului penal, până la soluţionarea
definitivă a cauzei.
Se impune, totodată, a fi subliniat că măsurile asigurătorii au, prin natura lor, un caracter
provizoriu, temporar, producându-şi efectele până la momentul pronunţării hotărârii definitive,
când instanţa decide situaţia juridică a bunurilor indisponibilizate.
În egală măsură, trebuie observat că dispariția sau modificarea temeiurilor care justifică
luarea măsurilor asiguratorii până la concurența valorii pagubei, astfel cum este aceasta apreciată
la momentul adoptării acestor măsuri, nu exclude, pe întreaga durată a procesului penal,
intervenția organului judiciar pentru restabilirea legalității, susținere care se întemeiază, pe
interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 249 C.proc.pen. care stabilesc condițiile generale
de luare a măsurilor asigurătorii, respectiv a prevederilor art. 2502 C.proc.pen.
Or, în condiţiile în care instanţa penală lasă nesoluţionată acţiunea civilă, iar competența
instanței penale de a verifica măsurile asigurătorii subzistă doar atâta vreme cât există un proces
penal, sarcina de a aprecia asupra necesității menținerii/ridicării sechestrului asigurator,
soluționând cererile părților litigante cu acest obiect revine instanţei civile - instanţa de drept
comun competentă să verifice și să stabilească condiţiile angajării răspunderii civile delictuale a
pârâților, potrivit art. 1357 din Codul civil.
În alți termeni, câtă vreme prorogarea în favoarea instanţei penale cu privire la
competența în soluţionarea acţiunii civile alături de acţiunea penală este una limitată, operând
numai atât timp cât această instanță este învestită cu latura civilă, revine instanţelor civile
învestite cu soluționarea laturii civile a procesului penal competenţa de soluţionare a cererilor
prin care se urmărește ridicarea sechestrului, în conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (2)
C.proc.civ.
O altă interpretare a normelor incidente ar conduce la concluzia că, în ipoteza
reglementată de art. 25 alin. (5) C.proc.pen., inclusiv în situația în care instanța civilă sesizată cu
soluționarea laturii civile a acțiunii penale ar constata, în urma administrării întregului probatoriu,
că pretențiile părții vătămate nu sunt întemeiate, așadar că dispar premisele obținerii titlului
executoriu, sau că valoarea pagubei – devenită între timp certă – este mai mică decât cea avută în
vedere la momentul instituirii măsurilor asiguratorii sau a fost deja acoperită, ar avea obligația de
a dispune menținerea măsurilor asiguratorii astfel cum au fost instituite în procedura penală,
deși astfel de măsuri nu sunt perpetue și nici imuabile, ci au, prin natura lor, un caracter
provizoriu, temporar, așa cum rezultă neîndoielnic din prevederile art. 249, art. 2502, art. 315, art.
397 alin.(2), art. 404 alin. (4) C.proc.pen..
De altfel, prin decizia nr. 19/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind recursul în
interesul legii, instanţa supremă a reţinut că: „instituirea unei măsuri asigurătorii obligă organul
judiciar să stabilească un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul pentru care măsura a
fost dispusă ca modalitate de asigurare a interesului general, şi protecţia dreptului persoanei
1069
acuzate de a se folosi de bunurile sale, pentru a evita să se impună o sarcină individuală excesivă.
Proporţionalitatea trebuie asigurată indiferent de modul în care legiuitorul a apreciat necesitatea
dispunerii sechestrului, ca decurgând din lege sau ca fiind lăsată la aprecierea judecătorului.
Condiţia rezultă atât din art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenția Europeană cât şi din art.
53 alin. (2) din Constituţia României, republicată (măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia
care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei
dreptului sau a libertăţii)”.
Or, raportat la circumstanțele particulare ale cauzei, justificarea soluției de menținere a
măsurilor asiguratorii instituite în timpul urmăririi penale, exclusiv prin trimiterea la competența
exclusivă a instanței penale de a dispune ridicarea acestor măsuri, nu respectă standardele de
proporționalitate anterior menționate.
Validarea raționamentului instanței de apel contravine deopotrivă, jurisprudenței Curtii
Europene a Drepturilor Omului, care a statuat, în mod constant, că durata măsurilor asiguratorii
trebuie să fie proporțională cu scopul urmărit prin impunerea acestora, în caz contrar ar
contraveni standardelor europene de protectie a dreptului de proprietate (Cauzele Forminster
Enterprises Limited c. Cehiei, Iordăchescu vs. România, Credit Europe Leasing IFN SA vs.
Romania).
Astfel, Curtea Europeană a observat în numeroase rânduri că, deși art. 1 din Protocolul nr.
1 adiţional la C.E.D.O., nu conține cerințe procedurale explicite, procedurile judiciare care
privesc dreptul la respectarea bunurilor trebuie să acorde persoanei o posibilitate rezonabilă de a
sesiza autoritățile competente cu cauza sa pentru a contesta efectiv măsurile care constituie o
ingerință în exercitarea drepturilor garantate de această dispoziție. Prin urmare, o ingerință în
exercitarea drepturilor prevăzute la art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate avea nicio legitimitate în
lipsa unei proceduri contradictorii care să respecte principiul egalității armelor, permițând
discutarea aspectelor care sunt importante pentru soluționarea cauzei.
Or, în speță, în mod eronat, instanța de apel s-a limitat la a constata că măsurile
asiguratorii au fost dispuse de către organele penale, situație premisă în raport de care a
concluzionat că se impun a fi menținute, fără a verifica dacă legea procesuală penală prevede
posibilitatea celor interesaţi de a solicita în fața instanțelor penale, ulterior finalizării procesului
penal, ridicarea măsurilor asiguratorii de natura celor menținute de prima instanță, în speță, ca
efect al intervenirii unor împrejurări noi, necunoscute la momentul instituirii acestora, (cum este
cazul stingerii creanței prin plată). În plus, această instanță nu a făcut nicio referire la
jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, și nicio analiză comparativă cu cauzele
analizate în această materie, în jurisprudența Curții, deși aceasta formează împreună cu
dispozițiile convenționale „un bloc de convenționalitate”, obligatoriu pentru autoritățile statului,
inclusiv pentru instanțele de judecată, în temeiul art. 20 din Constituţie şi articolelor 1 şi 46 din
Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În referire la celelalte critici deduse analizei, Înalta Curte apreciază necesar a fi avute în
vedere dispoziţiile art. 957 alin. (1) din C.proc.civ., potrivit cărora: „Dacă debitorul va da, în
toate cazurile, o garanţie îndestulătoare, instanţa va putea ridica, la cererea debitorului, sechestrul
asigurător".
Aplicând, în mod corespunzător, această normă, care reglementează desființarea măsurilor
asigurătorii, în ipotezele în care debitorul dă o garanție – reală sau personală îndestulătoare,
rezultă că inculpatul, față de care s-a dispus instituirea unei măsuri asigurătorii, pârât în cadrul
acțiunii civile nesoluționate de către instanța penală, poate solicita, în fața instanței civile, în
conformitate cu prevederile art. 957 C.proc.civ., desființarea (ridicarea/încetarea) respectivei
măsuri, dreptul de acces la justiție și dreptul la apărare fiind astfel garantate.
1070
 Din această perspectivă, în mod corect s-a apreciat, prin decizia recurată că, raportat la
scopul măsurilor asiguratorii și la considerentele obligatorii ale deciziei nr.19/2017 pronunţată de
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, de vreme ce măsurile asigurătorii nu
sunt acte de executare, critica recurentei C. în sensul că sechestrul asigurator a fost instituit
asupra unui bun imobil deținut în coproprietate, nu poate reprezenta un motiv temeinic pentru
ridicarea măsurii asiguratorii, o atare apărare neputând fi circumscrisă unei garanții care să facă
de prisos indisponibilizarea bunului.
În plus, așa cum corect s-a reținut în speță, starea de coproprietate asupra imobilului
sechestrat, ar fi putut face obiectul analizei în cadrul căilor de atac specifice reglementate de
Codul de procedură penală, la care s-a făcut referire anterior, instanţele civile neavând
îndreptățirea de a verifica legalitatea măsurilor dispuse de instanţele penale.
Cum art. 957 alin. (1) și (2), reglementează două ipoteze în care se poate proceda la
ridicarea sechestrului asigurător - cea în care debitorul oferă o garanție îndestulătoare, care face
de prisos indisponibilizarea bunului prin intermediul sechestrului asigurător, respectiv cea care
vizează situația în care dispar premisele obținerii titlului executoriu, Înalta Curte constată, contrar
susținerilor din recurs, că instanța de apel nu a ignorat această apărare ci, făcând o aplicare
corectă a normelor legale incidente, anterior menționate, a apreciat în sensul că ea nu reprezintă
un motiv temeinic în sensul art. 957 din Codul de procedură civilă, apt să justifice ridicarea
sechestrului asigurator.
În ceea ce privește, însă, criticile celor două recurente în sensul că, instanța de apel,
considerând în mod greșit că nu pot fi valorificate în speță, argumentele acestora vizând faptul
că prejudiciul pe care au fost obligate să îl repare, prin hotărârea apelată, ar fi fost acoperit
integral, respectiv că există garanții care acoperă integral acest prejudiciu, nu a procedat la
analiza acestor apărări, Înalta Curte reține următoarele:
Din verificarea considerentelor deciziei civile recurate, se reține că, instanța de apel
învestită fiind cu analiza acestor chestiuni litigioase a apreciat, în esență, prin formularea unui
raționament cu caracter subsidiar, că nici aceste apărări și nici probele administrate în dovedirea
lor, nu se impun a fi analizate în speță.
Astfel, s-a reținut că recurentele apelante au posibilitatea de a solicita ridicarea
sechestrului doar ulterior soluționării apelului, pe calea unei contestații la executare sau a unei
alte cereri de ridicare a sechestrului, plata pretins a fi fost realizată reprezentând o chestiune ce
ţine de executarea hotărârii, respectiv că, în cauză, nu se impune analiza de către instanţa civilă a
condiţiilor răspunderii civile delictuale, raportat la fiecare dintre pârâţi, întrucât prin acordul de
recunoaştere semnat, aceștia au recunoscut implicit prejudiciul produs prin comiterea
infracţiunilor, neformulând nici obiecțiuni la rapoartele de expertiză administrate în procesul
penal.
Or, în condițiile în care învestirea instanței de fond cu cererile părților litigante având ca
obiect menținerea măsurilor asiguratorii dispuse de către instanța penală, respectiv ridicarea
sechestului asigurator instituit asupra bunurilor imobile apartinând celor două recurente nu a
constituit obiect de critică în apel, iar, în speță, instanța de apel nu a constatat nici că invocarea
acestor argumente în apel ar reprezenta o cauză nouă a cererilor recurentelor de ridicare a
sechestrului asigurator, acest raționament ignoră caracterul devolutiv al apelului, dovedindu-se,
deopotrivă, o măsură aptă să genereze o ingerință nepermisă în dreptul reclamantelor la un proces
echitabil, drept care nu poate fi considerat efectiv dacă susţinerile părţilor şi elementele de probă
propuse de acestea nu sunt efectiv examinate de către instanţă.
Aceasta întrucât argumentele recurentelor pârâte vizând plata obligațiilor stabilite în
sarcina acestora, reiterate în cadrul criticilor ce constituie obiect al prezentei analize, reprezentau
1071
aspecte esențiale în analiza temeiniciei cererilor ce vizau menținerea/ridicarea sechestrului
asigurator, așa cum rezultă din interpretarea logică a sintagmei „garanții îndestulătoare”, din
cuprinsul art. 957 alin. (1) din Codul de procedură civilă, (a fortiori, ipoteza „plății” fiind mult
mai puternică decât oricare dintre „garanții”).
Deopotrivă, se impune a fi observat că, în speță, instanța de fond a fost învestită, pe cale
principală, cu analiza pretențiilor reclamantei întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, iar în
apel recurentele au invocat o omisiune a primei instanţe de a analiza, raportat la fiecare dintre
pârâţi, condițiile răspunderii civile delictuale.
Înalta Curte reține că prevederile art. 486 alin. (2) C.proc.pen., reglementează efectele
admiterii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, în ipoteza în care între părţi nu s-a încheiat
tranzacţie sau acord de mediere cu privire la acţiunea civilă și instanţa penală lasă nesoluţionată
acţiunea civilă, stipulând că, în această situaţie, hotărârea prin care s-a admis acordul de
recunoaştere a vinovăţiei nu are autoritate de lucru judecat asupra întinderii prejudiciului în faţa
instanţei civile.
În acest caz, revine instanței civile sarcina de a verifica, în concret, pe baza probelor
administrate, îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale a pârâților, respectiv a
existenței şi întinderii prejudiciului produs prin fapta ilicită și a legăturii de cauzalitate între
faptele imputate pârâților și prejudiciul invocat de reclamantă, pentru a cărui garantare s-a
solicitat menținerea măsurilor asiguratorii dispuse în cursul procesului penal.
În plus, potrivit art. 264 C.proc.civ., probele nu au o valoare stabilită anterior de către
lege, ci ele sunt supuse liberei aprecieri a judecătorului, prevederile art. 27 alin. (2) C.proc.pen.
neinstituind excepții de la această regulă în privința probelor administrate în cursul procesului
penal, utilizate în procesul civil.
În consecință, chiar în prezența unei recunoașteri implicite a întinderii prejudiciului,
prezumată de instanța de apel din încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției în procesul
penal și din omisiunea recurentelor de a contesta expertizele administrate în procesul penal,
această instanță, cenzurând, în limitele criticilor apelantelor recurente, legalitatea sentinței civile
apelate, avea obligația ca, în ipoteza constatării unor vicii de legalitate ale hotărârii primei
instanțe, să procedeze la înlăturarea acestora.
Or, în speță, instanța de apel nu a procedat la o verificare efectivă a susținerilor
recurentelor apelate, omițând să tranșeze chestiunea litigoasă privind întinderea prejudiciului
stabilit în sarcina recurentelor.
Din perspectiva celor expuse, întrucât în prezenţa omisiunii instanţei de apel de a proceda
la deplina stabilire a situației de fapt a cauzei, în speță, nu este posibilă exercitarea controlului de
legalitate în recurs, iar vătămarea procesuală a recurentelor nu poate fi înlăturată decât prin
casarea deciziei civile recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.
Astfel, numai după deplina stabilire a situaţiei de fapt, în cazul particular dedus judecăţii,
analiză ce se va concretiza într-o motivare substanţială care să corespundă garanţiilor procesului
echitabil, prin care să se răspundă, având în vedere circumstanțele factuale ale cauzei, tuturor
argumentelor esenţiale ale părţilor litigante, se va putea aprecia asupra îndreptățirii recurentelor la
a pretinde ridicarea măsurilor asiguratorii dispuse asupra bunurilor imobile ale acestora, iar
instanța de recurs va putea să cenzureze ea însăşi modul de aplicare a dispoziţiilor legale
pertinente, în cadrul controlului de legalitate a hotărârii pronunţate, evident, în ipoteza în care se
va declanşa un asemenea control.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 497 C.proc.civ. cu referire la art.
483 alin. (3) şi art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., Înalta Curte a admis recursul, urmând ca, în
rejudecarea cauzei, instanța de trimitere, pornind de la raporturile juridice deduse judecății, atât
1072
din punct de vedere formal, cât și substanțial, cu luarea în considerare, desigur, a naturii și
întinderii prejudiciului stabilit de prima instanță în sarcina celor două recurente și a aspectelor
care au constituit obiect de critică în apelurile declarate de acestea, împotriva hotărârii primei
instanțe, să aibă în vedere îndrumările instanței de recurs, expuse în considerentele prezentei
decizii, care reclamă necesitatea verificării unor elemente de fapt, obligatorii, pentru lămurirea
chestiunilor de drept invocate în cauză.
Totodată, instanța de apel va proceda la evaluarea mijloacelor de dovadă administrate în
cauză în dovedirea plății pretins a fi fost efectuate.

X. Procesul civil internațional

57. Cerere de recunoaștere a unei hotărâri pronunțate în materia matrimonială și a

răspunderii părintești într-un stat membru al Uniunii Europene. Lipsa dovezii înștiințării
pârâtului despre desfășurarea procesului. Motiv de refuz

Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, art.21, art. 23, art. 37, art. 39
C.proc.civ., art. 4, art. 249

Dispoziţiile art.37 din Regulamentul (CE) nr.2201 din 27 noiembrie 2003 reglementează
condiţiile formale pe care trebuie să le îndeplinească cererea de recunoaştere şi de încuviinţare
a hotărârilor străine, impunându-se ataşarea la aceasta a unei copii a hotărârii care să
întrunească toate condițiile necesare în vederea stabilirii autenticității sale şi a certificatul
menționat la art.39, iar în cazul în care recunoaşterea vizează o hotărâre pronunţată în lipsă,
partea care formulează o astfel de solicitare trebuie să prezinte originalul sau o copie certificată
pentru conformitate a documentului care stabilește că actul de sesizare a instanței sau un act
echivalent a fost notificat sau comunicat părții care nu s-a prezentat sau orice document care
arată că pârâtul a acceptat hotărârea în mod neechivoc.
Or, în condițiile în care reclamanta nu a depus dovezile menţionate de art. 37 din care să
rezultă că pârâtul a fost înștiințat despre desfășurarea procesului sau dovada comunicării
actului de sesizare către acesta, obligaţie ce se impunea în raport de împrejurarea că pârâtul nu
a fost prezent la judecata finalizată prin hotărârea a cărei recunoaştere se solicită, fiind declarat
„legal citat, în lipsă”, iar conform anexei 1 la certificatul prevăzut la art.39 privind hotărârile în
materie matrimonială, acesta a figurat în proces cu adresă necunoscută, este incident motivul de
refuz al recunoașterii hotărârilor judecătorești în materia matrimonială şi a răspunderii
părintești prevăzut de art.23 lit.c) din Regulament.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 389 din 18 februarie 2021

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea - Secţia I civilă la 27.11.2019, astfel
cum a fost precizată la 10.12.2019, reclamanta A. a solicitat recunoaşterea pe teritoriul României
a sentinţei nr.543 din 14.10.2016, pronunţate de Tribunalul de Primă Instanţă nr.16 Malaga,
Spania, având ca obiect desfacerea căsătoriei dintre aceasta şi pârâtul B., stabilirea custodiei şi
exercitării autorităţii părinteşti, precum şi a unei alocaţii în favoarea minorei C.

1073
 2. Hotărârea Tribunalului Vâlcea
Prin sentinţa nr.9 din 10.01.2020, Tribunalul Vâlcea - Secţia I civilă a admis cererea de
chemarea de chemare în judecată şi a dispus recunoaşterea pe teritoriul României a sentinţei
nr.543 din 14.10.2016, pronunţate de Tribunalul de Prima Instanţă nr.16 Malaga, Spania.
3. Hotărârea Curţii de Apel Piteşti
Prin decizia nr.2120 din 8.09.2020, Curtea de Apel Piteşti – Secţia I civilă a admis apelul
declarat de pârâtul B. împotriva sentinței nr.9/2020, pronunţate de Tribunalul Vâlcea - Secţia I
civilă, în contradictoriu cu reclamanta A. A schimbat sentinţa, în sensul că a respins cererea,
obligând-o pe intimata-reclamantă la plata sumei de 1.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
4. Recursul
Împotriva deciziei nr.2120/2020, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti – Secţia I civilă a
declarat recurs, în termenul legal, reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a susţinut că instanţa de apel a dat eficienţă
afirmaţiilor intimatului cu privire la încălcarea dreptului său la apărare în cadrul procesului
finalizat prin hotărârea a cărei recunoaştere se solicită, sancţionând recurenta pentru lipsa
documentelor prevăzute de art.37 alin.2 şi art.39 din Regulamentul (CE) nr.2201 din 27
noiembrie 2003.
Recurenta a invocat lipsa de rol activ a instanţei de apel, care nu a acordat un termen
pentru lămurirea situaţiei de fapt, neconferind eficienţă prevederilor art.38 alin.1 din
Regulamentul (CE) nr.2201 din 27 noiembrie 2003.
A susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art.4 şi art.249, coroborate cu cele ale
art.479, art.1098 şi art.1095 din acelaşi cod, prevederile art.21, art.37 alin.2, art.38 şi art.39 din
Regulamentul (CE) nr.2201 din 27 noiembrie 2003, precum şi pe cele ale art.23 din Convenţia de
la Haga, conform cărora hotărârea străină se bucură de recunoaştere fără vreo procedură specială,
iar partea care contestă recunoaşterea are sarcina de a depune înscrisurile menţionate la art.37 şi
39 din Regulament.
Recurenta a arătat că, din moment ce intimatul a susţinut că i-a fost încălcat dreptul la
apărare şi că nu a avut cunoştinţă de existenţa litigiului care s-a desfăşurat în Spania, acesta avea
sarcina de a-şi proba afirmaţiile, cu atât mai mult cu cât, în cuprinsul hotărârii, apostilate conform
Convenţiei de la Haga, s-a menţionat că procedura de citare a fost legal îndeplinită, potrivit
normelor de procedură ale statului care a soluţionat cauza în fond.
Însă, instanţa de apel s-a erijat în instanţă de fond şi a stabilit numai în sarcina recurentei
obligaţia de a dovedi susţinerile intimatului, încălcând dispoziţiile art.249 din Regulamentul (CE)
nr.2201 din 27 noiembrie 2003 şi ale art.23 din Convenţia de la Haga.
Recurenta a arătat că decizia recurată cuprinde motive contradictorii, întrucât, pe de o
parte Curtea a reţinut că, potrivit art.4 C.proc.civ., în cauză se aplică normele de drept
internaţional ale Regulamentului (CE) nr.2201 din 27 noiembrie 2003, iar pe de altă parte, s-a
prevalat de dispoziţiile interne de procedură în argumentarea considerentelor şi a soluţiei
adoptate.
Procedând astfel, Curtea a făcut confuzie între normele de drept material pe care a fost
fundamentată soluţia asupra apelului.
Fiind vorba despre recunoaşterea unei hotărâri străine, referitoare la răspunderea
părintească, încredinţarea minorilor, stabilirea reşedinţei acestora şi a dreptului de vizitare,
recurenta a susţinut că este aplicabilă Convenţia de la Haga din 19 octombrie 1996, ratificată de
România prin Legea nr.361/2007. În concret, prevederile aplicabile cererii de recunoaştere a
hotărârii străine sunt cele reglementate de Capitolul 4 din Convenţia de la Haga, care se

1074
completează cu cele ale Codului de procedură civilă, doar în măsura permisă de prevederile
Convenţiei.
A opinat că, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile art.43 din Convenţie, potrivit cărora
documentele eliberate sunt scutite de legalizare sau de alte formalităţi similare, fiind necesar ca
cererea de recunoaştere să fie întocmită conform art.1100 alin.1 lit.a, b şi c C.proc.civ..
Apreciind ca fiind pertinente motivele de apel, Curtea a făcut trimitere în mod greşit la
art.1100 alin.2 C.proc.civ., care nu este incident în cauză, aplicând eronat şi prevederile alin.3 al
acestui articol.
Instanţa de apel nu a identificat corect normele aplicabile litigiului, iar când a aplicat
norma specială i-a dat acesteia o greşită interpretare în raport cu scopul urmărit.
Recurenta a susţinut că instanţa de apel nu a reţinut împrejurarea că recurenta şi-a
schimbat cartea de identitate în baza hotărârii în discuţie, autorităţile române apreciind că aceasta
produce efecte juridice şi în lipsa recunoaşterii, conform Convenţiei de la Haga.
În drept, motivele de recurs au fost întemeiate pe art.488 alin.1 pct.5, 6 şi 8 C.proc.civ.
5. Întâmpinarea şi răspunsul la întâmpinare
Prin întâmpinarea depusă la 31.12.2020, intimatul a solicitat, în principal, respingerea
recursului, ca tardiv formulat, iar în subsidiar, respingerea ca nefondat, cu obligarea recurentei la
plata cheltuielilor de judecată.
La 22.01.2021, recurenta a depus răspuns la întâmpinare, prin care solicitat respingerea
apărărilor formulate de intimatul-pârât prin întâmpinare şi obligarea acestuia la plata cheltuielilor
de judecată în recurs.
6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului
Analizând recursul prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile,
Înalta Curte constată următoarele:
1. Asupra criticii întemeiate pe dispoziţiile art.488 alin.1 pct.5 C.proc.civ., din perspectiva
încălcării dispoziţiilor art.249 C.proc.civ., coroborate cu cele ale art.37 alin.2 şi art.23 din
Regulamentul (CE) nr.2201 din 27 noiembrie 2003, Înalta Curte reţine următoarele:
Circumscris acestui motiv de recurs, recurenta a susţinut că în mod greşit a stabilit
instanţa de apel că avea obligaţia de a proba susţinerile intimatului din cererea de apel, referitoare
la încălcarea dreptului la apărare, din perspectiva nelegalei sale citări în procesul derulat în faţa
instanţei spaniole, prin depunerea înscrisurilor doveditoare prevăzute de art.37 din Regulamentul
(CE) nr.2201 din 27 noiembrie 2003.
Invocând lipsa de rol activ a instanţei de apel, care nu a acordat un termen pentru
lămurirea situaţiei de fapt, recurenta a criticat decizia prin faptul că nu s-a dat eficienţă
prevederilor art.38 alin.1 din Regulamentul (CE) nr.2201 din 27 noiembrie 2003.
Aceste critici nu sunt fondate.
Înalta Curte constată că, prin art.22 alin.2 C.proc.civ., a fost consacrat rolul activ al
judecătorului în procesul civil, conform căruia acesta are îndatorirea să stăruie, prin toate
mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului, în scopul pronunţării
unei hotărâri judecătoreşti temeinice şi legale. Alin.7 al aceluiaşi articol obligă instanţa de
judecată, în situaţiile în care legea îi rezervă judecătorului putere de apreciere, să ţină seama de
toate circumstanţele cauzei, de principiile generale ale dreptului, urmând să soluţioneze litigiul
conform regulilor de drept aplicabile.
Rolul activ al judecătorului nu trebuie însă să afecteze dreptul de disponibilitate al
părţilor, ci să se armonizeze cu iniţiativa acestora, în scopul stabilirii adevărului. Astfel,
judecătorul este ţinut de cadrul procesual trasat de către părţi, sub aspectul obiectului, al cauzei şi
al părţilor, trebuind să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăşi limitele învestirii.
1075
 Curtea de apel, ca primă instanţă de control judiciar, respectând principiul instituit prin
art.22 Codul de procedură civilă şi analizând cauza în fapt și în drept, potrivit art.476 alin.1 din
acelaşi cod, a verificat, în limitele învestirii sale, aplicarea corectă a normelor legale incidente de
către instanţa de fond, în raport de care a constatat că cererea dedusă judecăţii nu poate fi
soluţionată din perspectiva Convenţiei de la Haga din 1961 şi nici a normelor procedurale interne
în materia recunoaşterii hotărârilor străine, ci conform Regulamentului (CE) nr.2201 din 27
noiembrie 2003, care se aplică prioritar, conform art.4 C.proc.civ.
Determinând astfel actul normativ aplicabil, Curtea a procedat la examinarea cauzei din
perspectiva aspectelor reclamate de intimat prin cererea de apel, respectiv neîndeplinirea
condiţiilor prevăzute de lege pentru admiterea solicitării privind recunoaşterea hotărârii străine,
pentru nelegala sa citare în procesul finalizat prin hotărârea în discuţie.
Aşa cum reiese din practicaua deciziei recurate, în vederea soluţionării judicioase a
cauzei, instanţa de apel a încuviinţat proba cu înscrisurile solicitate de părţi (cele anexate cererii
de apel pentru apelantul-intimat şi cele aflate deja la dosar, pentru recurentă).
Examinând apelul din perspectiva probatoriului astfel încuviinţat şi a normelor legale
incidente (Regulamentul (CE) nr.2201 din 27 noiembrie 2003), Curtea a constatat că motivele
invocate de intimat în apel sunt fondate, întrucât recurenta nu a făcut dovada îndeplinirii tuturor
condiţiilor necesare pentru a se putea dispune recunoaşterea hotărârii pronunţate de instanţa
spaniolă, astfel cum se prevede prin art.37 din Regulament.
Înalta Curte constată, contrar susţinerilor recurentei, că instanţa de apel nu a inversat
sarcina probei, prin stabilirea în sarcina acesteia a obligaţiei de a dovedi împrejurările reclamate
de intimat prin cererea de apel.
Aceasta întrucât, astfel cum corect a apreciat şi Curtea, obligaţia de a proba îndeplinirea
condiţiilor prevăzute de lege pentru admiterea cererii de recunoaştere a unei hotărâri străine
revine, potrivit art.37 şi 39 din Regulamentul (CE) nr.2201 din 27 noiembrie 2003, persoanei care
formulează o solicitare în acest sens.
Dispoziţii similare se regăsesc şi art.249 C.proc.civ., conform căruia „sarcina probei”
revine celui care face o susţinere în cursul procesului, proba reprezentând mijlocul juridic prin
care se stabileşte existența unui act sau fapt juridic, precum şi a dreptului subiectiv şi obligației
civile aferente.
Or, în cauză, titularul acţiunii prin care se solicită recunoaşterea hotărârii străine este
recurenta, în sarcina sa subzistând obligaţia de a proba temeinicia cererii sale, anume îndeplinirea
condiţiilor prevăzute de lege pentru admiterea acesteia, iar nu a intimatului, care nu poate fi
obligat să facă dovada unui fapt negativ.
Faţă de considerentele expuse, constatând că nu se confirmă încălcarea, de către instanţa
de apel, a dispoziţiilor art.249 C.proc.civ., a principiului rolului activ al judecătorului şi nici
existenţa unei vătămări a intereselor recurentei, care să atragă nulitatea deciziei recurate, Înalta
Curte a respins, ca nefondat, motivul de recurs întemeiat pe art.488 alin.1 pct.5 C.proc.civ..
2. Analizând critica fondată pe dispoziţiile art.488 alin.1 pct.6 C.proc.civ., Înalta Curte
constată că este nefondată şi urmează a o respinge, pentru următoarele considerente:
Prevalându-se de acest caz de casare, recurenta a invocat pronunţarea de către instanţa de
apel a unei hotărâri contradictorii, din perspectiva faptului că, pe de o parte a reţinut incidenţa în
cauză a prevederilor Regulamentului (CE) nr.2201 din 27 noiembrie 2003, iar pe de altă parte, a
făcut referire la normele codului de procedură pentru a argumenta considerentele şi soluţia
pronunţată.
Înalta Curte constată, contrar susţinerilor recurentei, că decizia supusă analizei nu
cuprinde motive contradictorii.
1076
 Luând în considerare materia în care a fost pronunţată hotărârea străină a cărei
recunoaştere se solicită (matrimonială și în răspundere părintească) şi faptul că aceasta a fost
pronunțată de un stat membru al Uniunii Europene şi pornind de la aplicabilitatea directă a
normelor obligatorii ale dreptului european în ordinea juridică internă, Curtea, conform art.4 Cod
de procedură civilă, a procedat la identificarea normelor legale aplicabile cauzei, stabilind că nu
sunt incidente dispoziţiile Titlului III al Codului de procedură civilă, astfel cum statuase instanţa
de fond, ci procedura recunoaşterii hotărârii reglementate în legislaţia europeană prin
Regulamentul (CE) nr.2201 din 27 noiembrie 2003.
Fiind determinat astfel actul normativ aplicabil situaţiei de fapt deduse judecăţii, Curtea a
precizat că, potrivit art.21 din Regulamentului (CE) nr.2201 din 27 noiembrie 2003, hotărârile
pronunţate într-un stat comunitar se recunosc în celelalte state membre fără a fi necesar să se
recurgă la vreo procedură.
Faptul că instanţa de apel a făcut referire, în partea finală a deciziei, la art.1100
C.proc.civ. nu atrage existenţa unor motive contradictorii ale deciziei, întrucât Curtea nu şi-a
fundamentat considerentele şi soluţia pe acest text legal, ci l-a invocat numai în sprijinul ipotezei
prevăzute de art.37 alin.1 din Regulamentul (CE) nr.2201 din 27 noiembrie 2003, prin care se
menţionează documentele pe care partea care solicită sau contestă recunoașterea unei hotărâri
judecătorești ori solicită încuviințarea executării trebuie să le prezinte.
3. Asupra criticii subsumate motivului de recurs încadrat în art.488 alin.1 pct.8
C.proc.civ., prin care recurenta a reclamat încălcarea, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor
legale aplicabile în cauză, susţinând incidenţa în cauză a prevederilor Convenţiei de Haga, iar nu
a Regulamentul (CE) nr.2201 din 27 noiembrie 2003, se constată următoarele:
Cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă a avut ca obiect recunoașterea, pe
teritoriul României, a sentinţei nr.543 din 14 octombrie 2016, pronunţate de Tribunalul de Primă
Instanţă nr.16 Malaga, Spania, având ca obiect desfacerea căsătoriei dintre aceasta şi pârâtul B.,
precum şi exercitarea autorităţii părinteşti şi stabilirea unei alocaţii în favoarea fiicei lor minore.
Pornind de la aplicabilitatea directă a regulamentelor europene în ordinea juridică internă,
curtea de apel, verificând aplicarea corectă a legii de către instanţa de fond, a apreciat că în mod
greşit cererea a fost analizată prin prisma prevederilor Convenţiei de la Haga din 1961, prin
ignorarea normelor europene obligatorii.
Această analiză a fost efectuată de instanţa de apel în considerarea art.4 C.proc.civ., care
stipulează că, în materiile reglementate de cod, „normele dreptului Uniunii Europene se aplică în
mod prioritar, indiferent de calitatea sau statutul părţilor”.
Concluzia Curţii de Apel este corectă prin raportare la prevederile art.249 din Tratatul de
constituire a Comunităţii Europene, întrucât, de la data aderării României la Uniunea Europeană
(1 ianuarie 2007), s-a stabilit că regulamentele comunitare devin direct aplicabile în dreptul intern
al României, fără a fi transpuse în legislaţia naţională, cu excepţia situaţiilor în care, pentru
aplicarea lor, se impune adoptarea anumitor măsuri de ordin tehnic şi/sau administrativ.
Prevederi similare se regăsesc şi art.148 din Constituţia României, potrivit cărora
„prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări
comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu
respectarea prevederilor actului de aderare.”
Aşadar, reglementările normative anterior enunţate înlătură de aplicare prevederile
Convenţiei de la Haga asupra competenţei, legii aplicabile, recunoaşterii, executării şi cooperării
privind răspunderea părintească şi măsurile de protecţie a copiilor, adoptate la 19 octombrie
1996.

1077
 Verificând decizia prin prisma modalităţii de aplicare a dispoziţiilor legale incidente în
cauză, Regulamentul (CE) nr.2201 din 27 noiembrie 2003, Înalta Curte constată că instanţa de
apel a apreciat că este incident motivul de refuz al recunoașterii hotărârilor judecătorești în
materia matrimonială şi a răspunderii părintești prevăzut de art.23 lit.c din Regulament, întrucât
la dosar nu au fost depuse dovezile menţionate de art.37 din care să rezultă că pârâtul a fost
înștiințat despre desfășurarea procesului în Spania sau dovada comunicării actului de sesizare
către acesta.
Dispoziţiile art.37 din Regulamentul (CE) nr.2201 din 27 noiembrie 2003 reglementează
condiţiile formale pe care trebuie să le îndeplinească cererea de recunoaştere şi de încuviinţare a
hotărârilor străine, impunându-se ataşarea la aceasta a unei copii a hotărârii care să întrunească
toate condițiile necesare în vederea stabilirii autenticității sale şi a certificatul menționat la art.39,
iar în cazul în care recunoaşterea vizează o hotărâre pronunţată în lipsă, cum este cazul în speţă,
partea care formulează o astfel de solicitare trebuie să prezinte originalul sau o copie certificată
pentru conformitate a documentului care stabilește că actul de sesizare a instanței sau un act
echivalent a fost notificat sau comunicat părții care nu s-a prezentat sau orice document care arată
că pârâtul a acceptat hotărârea în mod neechivoc.
Astfel cum corect a constatat instanţa de apel, în cauză nu sunt întrunite aceste condiţii,
întrucât recurenta nu a depus dovezile enumerate în articolul menţionat, obligaţie ce se impunea
în raport de dispoziţiile legale şi de situaţia particulară a speţei în care intimatul nu a fost prezent
la judecata finalizată prin hotărârea a cărei recunoaştere se solicită, fiind declarat „legal citat, în
lipsă”, iar conform anexei 1 la certificatul prevăzut la art.39 privind hotărârile în materie
matrimonială (depus în apel, după pronunţarea hotărârii), acesta a figurat în proces cu adresă
necunoscută.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că instanţa de apel a aplicat corect
dispoziţiile art.23 şi 37 din Regulament (CE) nr.2201 din 27 noiembrie 2003, motiv pentru care a
respins, ca nefondat, motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art.488 alin.1 pct.8 C.proc.civ..
Susţinerea recurentei potrivit căreia curtea a ignorat faptul că aceasta şi-a schimbat cartea
de identitate în baza hotărârii a cărei recunoaştere se solicită, prin raportare la dispoziţiile
Convenţiei de la Haga, nu prezintă relevanţă în cauză, instanţa de judecată fiind învestită în mod
legal în condiţiile Regulamentului (CE) nr.2201 din 27 noiembrie 2003 pentru pronunţarea unei
hotărâri de exequator.
Concluzionând, Înalta Curte, în baza art.496 alin.1 C.proc.civ., a respins, ca nefondat,
recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr.2120 din 8.09.2020, pronunţate de Curtea
de Apel Piteşti - Secţia I civilă.

1078
 DREPT PENAL

PARTEA GENERALĂ

I. Infracţiunea

1. Pluralitate de infracțiuni. Concurs real de infracțiuni. Recurs în casaţie. Cazul de

casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

C. pen., art. 38 alin. (1), art. 289 alin. (1)

Legea 78/2000, art. 18 indice 1 alin. (1) și alin. (3)
C. proc. pen., art. 16 alin. (1) lit. b) teza II

În cazul concursului de infracțiuni cu conexitate mijloc scop, prevăzut de art. 38 alin. (1)
teza II din Codul penal [există concurs real de infracţiuni şi atunci când una dintre infracţiuni a
fost comisă pentru săvârşirea (...) altei infracţiuni], o soluție de achitare conform art. 16 alin. (1)
lit. b) teza I din Codul de procedură penală, pentru una dintre infracțiunile care compun această
pluralitate nu conduce în mod direct la constatarea absenței elementelor constitutive pentru
cealaltă infracțiune a pluralității.

I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 471/RC din 26 octombrie 2021

Prin sentinţa penală nr. 1171/F din 31 mai 2018 a Tribunalului Bucureşti, Secţia I penală,
pronunţată în dosarul nr. x/3/2016, în baza art. 289 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din
Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., a fost condamnat inculpatul A la
pedeapsa de 5 ani închisoare, pentru comiterea infracţiunii de luare de mită în formă continuată
(2 acte materiale corespunzătoare celor două proiecte).
În baza art. 67 din C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii
drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) și k) din C. pen., respectiv exercitarea
dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, a dreptului de a ocupa
o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, a dreptului de a ocupa funcţia, de a exercita
profesia ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii şi a
dreptului de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public, pe o
perioadă de 4 ani, care se execută după executarea pedepsei închisorii, potrivit art. 68 alin. (1) lit.
c) din C. pen..
În baza art. 65 din C. pen., s-au interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile
prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) și k) din C. pen., respectiv exercitarea dreptului de a fi
ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, a dreptului de a ocupa o funcţie care
implică exerciţiul autorităţii de stat, a dreptului de a ocupa funcţia, de a exercita profesia ori de a
desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii şi a dreptului de a ocupa o
funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public, pe durata executării
pedepsei principale.
1
În baza art. 18 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C.
pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 4 ani închisoare, pentru săvârşirea
infracţiunii de folosirea sau prezentarea de documente ori declaraţii false, inexacte sau

1079
incomplete, care are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al
Comunităţilor Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor, cu consecinţe
deosebit de grave, în formă continuată (două acte materiale corespunzătoare celor două proiecte).
În baza art. 67 din C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii
drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) și k) din C. pen., respectiv exercitarea
dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, a dreptului de a ocupa
o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, a dreptului de a ocupa funcţia, de a exercita
profesia ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii şi a
dreptului de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public, pe o
perioadă de 4 ani, care se execută după executarea pedepsei închisorii, potrivit art. 68 alin. (1) lit.
c) din C. pen..
În baza art. 65 din C. pen., s-au interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile
prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) și k) din C. pen., respectiv exercitarea dreptului de a fi
ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, a dreptului de a ocupa o funcţie care
implică exerciţiul autorităţii de stat, a dreptului de a ocupa funcţia, de a exercita profesia ori de a
desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii şi a dreptului de a ocupa o
funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public, pe durata executării
pedepsei principale.
În baza art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de
5 ani închisoare, sporită cu 1 an şi 4 luni închisoare (1/3 din cealaltă pedeapsă stabilită), în final
inculpatul urmând să execute pedeapsa de 6 ani şi 4 luni închisoare.
În baza 45 din C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii
drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) și k) din C. pen. (exercitarea dreptului de a fi
ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, a dreptului de a ocupa o funcţie care
implică exerciţiul autorităţii de stat, a dreptului de a ocupa funcţia, de a exercita profesia ori de a
desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii şi a dreptului de a ocupa o
funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public) pe o perioadă de 4 ani, care
se execută după executarea pedepsei închisorii, potrivit art. 68 alin. (1) lit. c) din C. pen..
În baza art. 65 din C. pen., s-au interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile
prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b,) g) și k) din C. pen. (exercitarea dreptului de a fi ales în
autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, a dreptului de a ocupa o funcţie care implică
exerciţiul autorităţii de stat, a dreptului de a ocupa funcţia, de a exercita profesia ori de a
desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii şi a dreptului de a ocupa o
funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public), pe durata executării
pedepsei principale.
Prin decizia penală nr. 389/A din 13 mai 2020 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I
Penală, pronunțată în dosarul nr. x/3/2016, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., a fost
admis apelul formulat de apelantul inculpat AE împotriva sentinţei penale nr. 1171/F din 31 mai
2018 a Tribunalului Bucureşti – Secţia I penală, pronunțată în dosarul nr. x/3/2016.
A fost desființată, în parte, sentinţa penală şi, rejudecând pe fond:
A fost descontopită pedeapsa rezultantă principală de 6 ani şi 4 luni închisoare, fiind
repuse, în individualitatea lor, pedepsele de 5 ani închisoare şi de 4 ani închisoare, pedeapsa
rezultantă complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a),
b), g) și k) din C. pen., pe durata de 4 ani, repunând, în individualitatea lor, pedepsele
complementare componente și pedeapsa rezultantă accesorie a interzicerii exerciţiului aceloraşi
drepturi, prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) și k) din C. pen., repunând, în individualitatea
lor, pedepsele accesorii componente.
1080
 În temeiul art. 67 alin. (2) din C. pen., s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii
exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) (dreptul de a ocupa o funcţie de
conducere în cadrul unei instituţii publice) şi k) din C. pen., pe o durată de 4 ani, care se execută
potrivit art. 68 alin. (1) lit. c) din C. pen.
În temeiul art. 65 alin. (1) din C. pen., s-a aplicat pedeapsa accesorie a interzicerii
exerciţiului aceloraşi drepturi, prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) (dreptul de a ocupa o
funcţie de conducere în cadrul unei instituţii publice) şi k) din C. pen..
În temeiul art. 396 alin. (5) din C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C.
proc. pen., a fost achitat inculpatul pentru comiterea infracțiunii de folosire sau prezentare de
documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, care au ca rezultat obţinerea, pe nedrept,
de fonduri din bugetul general al Comunităţilor Europene sau din bugetele administrate de
acestea ori în numele lor, cu consecinţe deosebit de grave, în formă continuată, prevăzut de art.
1
18 alin. (1) şi alin. (3) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. (2 acte
materiale).
S-a înlăturat aplicarea dispoziţiilor art. 38 alin. (1) din C. pen., raportat la art. 39 alin. (1)
lit. b) din C. pen..
În temeiul art. 397 alin. (1) din C. proc. pen., raportat la art. 25 alin. (5) din C. proc. pen.,
a fost lăsată nesoluţionată acţiunea civilă formulată de partea civilă Ministerul Justiţiei.
Au fost menținute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale.
În ceea ce privește infracțiunea prevăzută de art. 289 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6
din Legea nr. 78/2000 (două acte materiale corespunzătoare celor două proiecte) instanța de apel
a reținut că:
La data de 3 iunie 2016, s-a formulat un denunț, în care s-a arătat că, după publicarea
anunțului de organizare a licitației publice, inculpatul, care era director la Direcţia „Tehnologia
Informaţiei” din Ministerul Justiției și pe care martorul îl cunoștea încă din anul 2011, i-a spus să
participe cu S.C. „B” S.R.L., la care este asociat și administrator. Martorul-denunțător a arătat că
îl cunoștea pe inculpat încă de când acesta lucra la Oficiul Național al Registrul Comerțului, cu
care S.C. „B” S.R.L. încheiase contracte, având o relație de amiciție, cu ieșiri împreună la cafea
sau bere în afara orelor de program, apoi, după ce a fost detașat la Ministerul Justiției, inculpatul
i-a adus la cunoștință despre proiectul „Platformă de e-learning cu specific IT pentru Ministerul
Justiţiei şi sistemul judiciar din România”, însă și-a dat seama că nu poate participa la licitația
publică singur, astfel că a luat legătura cu directorul S.C. C S.A., după care, spunându-i despre
participarea la licitația publică în consorțiu, inculpatul i-a spus că-i va ajuta să câștige, în
schimbul unui „comision” în sumă de aproximativ 220.000 euro.
La una dintre întâlnirile din zona D, Sectorul I, București, inculpatul i-a înmânat stick-ul
conținând caietul de sarcini și, la rândul său, până la deschiderea ofertelor, i-a remis acestuia, în
două tranșe, suma totală de 41.000 euro pe urmă, după deschiderea ofertelor și până la încheierea
contractului, i-a mai înmânat, în trei tranșe, suma totală de 88.000 euro iar, în timpul derulării
contractului, i-a remis, tot în tranșe, suma totală de 110.000 euro precizând faptul că remiterea
tranșelor de mită nu era condiționată de anumite etape ale proiectului, însă, cu siguranță, a ajutat
la derularea acestuia.
Curtea de apel a constatat că declaraţiile martorului-denunţător privind tranşele de mită
sunt confirmate de extrasele de cont bancar privind E Cipru, potrivit cărora S.C. C S.A. a trimis
în contul bancar al acestei societăţi comerciale, deschis la Banca F A.G. din Elveţia.
Ca atare, coroborând declaraţiile inițiale ale martorului-denunţător, cu rulajele din contul
bancar aparţinând E Cipru, precum şi în raport cu proba cu înscrisuri pe situaţia de fapt, din care

1081
rezultă etapele procedurii de atribuire şi de derulare a contractului, constată că suma de 41.000
euro a intrat în contul bancar al E Cipru pe data de 11.XII.2012, confirmându-se susţinerea
martorului-denunţător conform căreia a remis această tranşă de mită în perioada dintre publicarea
anunțului privind licitația publică și atribuirea contractului către Asociere, care înseamnă
perioada 3.XI.2012-25.III.2013, că, după semnarea contractului, care a avut loc pe data de
29.IV.2013, martorul-denunţător a remis, în tranşe, suma de 88.000 euro în condiţiile în care în
perioada 2.IX.2013-8.X.2013, S.C. C S.A. a transferat în contul bancar al E Cipru suma totală de
141.600 euro din care, pe datele de 9.X.2013 şi 10.X.2013, a fost transferată în contul S.C. „G”
S.A. suma totală de 64.000 euro iar, în fine, ultima tranşă din mită în sumă totală de 110.000 euro
a fost remisă, tot în tranşe, înainte de demararea procedurii de înlocuire a furnizorului de
echipamente S.C. „H” S.R.L. cu S.C. I S.R.L., care a avut loc pe data de 28.XI.2013, însă, pe
data de 17.XII.2013, prin urmare ulterior datei de 28.XI.2013, S.C. C S.A. a transferat în contul
bancar al E Cipru suma de 49.975 euro transferată, pe data de 9.I.2014, în contul bancar al S.C.
„G” S.A., de care nu se poate face abstracţie, în condiţiile în care proiectul a fost încheiat la data
de 20.I.2014. Rezultă, din aceste probe, că suma totală remisă inculpatului, cu titlu de mită, este
de 239.000 euro.
Aşadar, Curtea de apel reține că declaraţiile martorului-denunţător J ale martorilor K, L,
M şi N, coroborate cu extrasele de cont bancar privind E Cipru constituie probe clare de vinovăţie
cu privire la infracţiunea de luare de mită, în legătură cu proiectul „Platformă de e-learning cu
specific IT pentru Ministerul Justiţiei şi sistemul judiciar din România”, iar probatoriul propus de
inculpat nu a avut forța probantă de a răsturna tot acest ansamblu de dovezi împotriva sa.
II. În ceea ce privește proiectul „Implementarea Portalului N-Lex”, analizând probele,
Curtea de apel constată că, pe data de 27.VII.2016, martorii J şi L au formulat denunţuri, prin
care au arătat că inculpatul a pretins un procent de 10% din valoarea contractului pentru
declararea câştigătoare a ofertei depusă de S.C. O S.R.L., la care este administrator martorul-
denunţător L, astfel că martorul-denunţător J i-a remis suma de 35.000 euro inculpatului şi suma
de 20.000 euro martorului P, puse la dispoziţie de martorul Q, împuternicit al S.C. „R” S.R.L.
Q a declarat că a retras de la bancă suma totală de 55.000 euro în trei tranşe, respectiv
suma de 20.000 euro prima tranşă, iar restul în sumă de 35.000 euro în două tranşe, pe care le-a
remis, personal, martorului-denunţător J, cunoscând că vor ajunge la funcţionarii publici din
cadrul Ministerului Justiţiei, dintre care unul este „şeful IT”. La cercetarea judecătorească a
fondului, la termenul de judecată din data de 7.IX.2017, a arătat că, pe la sfârşitul primăverii
anului 2014, martorii-denunţători J şi L i-au solicitat suma de 55.000 euro pentru a o înmâna unor
funcţionari publici din cadrul Ministerului Justiţiei, astfel că i-a remis suma respectivă
martorului-denunţător J, care nu i-a precizat nici un nume de funcţionar public.
Prin urmare, Curtea de apel a constatat că înscrisurile pe situația de fapt, declarațiile
martorilor-denunțători J și L, precum și declarațiile constante ale martorului Q constituie probe
clare, neechivoce că inculpatul a pretins și a primit suma de 35.000 euro cu titlu de mită, pentru
facilitarea câștigării și derulării acestui proiect.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele cu privire la
infracțiunea prevăzută de art. 181 alin. (1) și alin. (3) din Legea nr. 78/2000 (două acte materiale):
În ceea ce privește infracțiunea de fraudarea fondurilor europene, în formă continuată,
conținând două acte materiale, în raport cu cele două proiecte, s-a reținut în actul de sesizare că
inculpatul a înmânat stick-ul conținând caietul de sarcini înainte de lansarea anunțului pe
platforma electronică și că a întocmit, în fals, o serie de documente.
Mai întâi, înmânarea strick-ului constituie o acțiune, și nu un document ori o declaraţie
falsă, inexactă sau incompletă, așa cum se prevede în conținutul infracțiunii de fraudarea
1082
fondurilor europene. În plus, această susținere face dovada că procurorul nu a delimitat actul de
corupție de elementele constitutive ale infracțiunii împotriva intereselor financiare ale Uniunii
Europene.
În mod generic, Curtea constată că oferta şi documentaţia depuse de fiecare asociere, în
vederea participării la licitaţia publică, pentru atribuirea contractului, nu au conţinut nici un
document fals ori care să ateste o situaţie nereală. Împrejurarea că fiecare asociere a câştigat
proiectul cu sprijinul unui mecanism de corupţie inevitabil, format și consolidat în jurul
contractelor cu finanţare de la bugetul naţional ori european, dar fără folosirea de documentaţie
falsă şi în condiţiile în care fiecare avea capacitatea funcțională necesară pentru acoperirea unui
asemenea proiect, nu constituie o acțiune de inducere în eroare a Comunităţii Europene.
Constată că, pentru câștigarea proiectului, nu a fost suficient ca asocierile să prezinte
aptitudine funcţională, ci trebuiau să beneficieze de un sprijin influent și corupt. Constată că toate
societățile comerciale concurente au prezentat oferte reale, însă au fost eliminate nu prin
fraudarea documentaţiei, ci prin suportul funcționarilor publici și al politicului, care au
condiționat accesul la fondurile publice de obținerea unor avantaje materiale pentru sine.
De aceea, cunoaşterea conţinutului caietului de sarcini înainte de publicarea ofertei
Ministerului Justiţiei în sistemul electronic, care a permis Asocierii S.C. ”C” S.A. - S.C. „S”
S.R.L. să-şi pregătească oferta câştigătoare, nu constituie o acţiune de inducere în eroare pentru
obţinerea finanţării, ci un act de corupţie, care nu realizează elementul material al infracţiunii de
fraudare a fondurilor europene.
Totodată, actul de înmânare a stick-ului conținând caietul de sarcini executat de inculpat
către martorul-denunţător J, înainte de lansarea ofertei Ministerului Justiției în sistemul
electronic, nu constituie o acţiune de fraudare, prin denaturarea documentelor depuse, ci tot un
act de corupție, care rămâne exterior acţiunilor care constituie elementul material al laturii
obiective a infracţiunii de fraudarea fondurilor europene.
Referitor la declaraţiile de confidenţialitate şi de imparţialitate ale inculpatului, Curtea de
apel constată că au fost încălcate dispoziţiile art. 69 litera c) din O.U.G. nr.34/19.IV.2006, în
vigoare la data completării acestora, care se referă la obligaţia declarantului, desemnat în procesul
de verificare a ofertelor, de a declara existența vreunui interes de natură să-i afecteze
imparţialitatea. În acest caz, inculpatul solicitase mită și, în mod evident, nu avea nici un interes
să facă cunoscută această împrejurare. Curtea apreciază că documentele, semnate de inculpat, în
calitatea sa de preşedinte al comisiei de evaluare a ofertelor, nu au puterea de a califica injustă
obţinerea de fonduri europene.
În ceea ce priveşte procesul-verbal de recepție cantitativă și calitativă
nr.5/32347/IT/30.IV.2014, Curtea de apel a constatat că nu este apt să conducă la obţinerea
necuvenită a fondurilor europene. În plus, prin raportul de verificare la faţa locului nr.3093-
P/DDCA/5.VIII.2014, privind proiectul „Implementarea Portatului N-Lex”, întocmit de
Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, s-a constatat că, pentru perioada
verificată, 2.X.2012-31.V.2014, cheltuielile prezentate în facturile fiscale au fost efectiv realizate
în scopul declarat.
Hotărârea pronunțată de instanța de apel a fost comunicată inculpatului A la data de 25
iunie 2021 (la Penitenciarul Rahova), iar termenul de declarare a recursului în casaţie s-a împlinit
la data de 26 iulie 2021.
Împotriva hotărârii pronunţată de instanţa de apel a declarat recurs în casaţie inculpatul A la
04 martie 2021 (dată ştampilă plic).
În cuprinsul cererii de recurs în casație, inculpatul A a invocat cazul de casare prevăzut de
art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen..
1083
 Prin motivele de recurs în casaţie, recurentul inculpat a susținut că soluția de condamnare
pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită este nelegală, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile
de tipicitate pentru a se considera că fapta este prevăzută de legea penală.
Astfel, s-a arătat că soluția de condamnare s-a dispus în mod exclusiv în baza declaraţiilor
martorilor denunţători J și L, declaraţii care au un puternic caracter subiectiv și nu pot să
constituie temei al condamnării, fiind încălcate dispoziţiile art. 103 alin. (3) din C. proc. pen..
Probațiunea în cadrul dosarului se întemeiază pe declaraţiile acestor doi martori denunţători,
precum și pe declaraţiile altor patru sau cinci martori, care sunt martori indirecţi și tot ceea ce
cunoșteau și au declarat au auzit de la martorul denunţător J.
Recurentul A a făcut o amplă analiză a probelor administrate în cauză, apreciind că există
contradicţii între acestea, contradicții care vin în sprijinul cererii de recurs în casaţie.
În continuare, s-a susținut că neîndeplinirea condiţiilor de tipicitate ale infracţiunii de luare
de mită rezultă din contradicţia creată de instanţa de apel, care în soluţionarea căii de atac a
pronunțat o soluție de achitare cu privire la infracţiunea de folosire sau prezentare de documente
ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, care au ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri
din bugetul general al Comunităţii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în
numele ei, care era o infracţiune corelativă elementului material al laturii obiective a infracţiunii
de luare de mită. Prin raţionamentul juridic creat de instanţa de apel, scopul infracţiunii de luare
de mită, astfel cum este reţinut de acuzare, nu există.
A mai arătat recurentul că întreaga procedură de finanţare și de achiziţie aferentă celor două
proiecte implementate la Ministerul Justiţiei a avut un caracter licit și nu au existat elemente de
nelegalitate care să vicieze procedurile de achiziţie în scopul favorizării unor firme corelativ cu
primirea de sume de bani. Instanţa de apel a constatat că nu au existat vicii procedurale și
materiale în cadrul procedurii de achiziţie, consecinţa firească fiind aceea că susţinerile martorilor
denunţători în sensul că inculpatul ar fi pretins și primit sume de bani pentru a favoriza câştigarea
contractelor de achiziţie publică nu au o bază factuală, nu au un caracter logic, astfel încât să se
poată reține existența condiţiilor de tipicitate ale infracţiunii de luare de mită.
Efectiv, cererile de finanţare au fost depuse de către Ministerul Justiţiei la Ministerul
Comunicaţiilor și Societăţii Informaţionale între anii 2009 - 2010, când recurentul era angajat la
Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, delegarea sa producând-se în iunie 2011, fiind
responsabil cu procedurile de achiziţii publice ale celor două proiecte şi implementarea acestora.
În cazul ambelor proiecte, fie contestaţiile au fost admise de către Consiliul Naţional de
Soluţionare a Contestaţiilor și au fost anulate de către Curtea de Apel Bucureşti (e-Learning), fie
nu au fost nici măcar admise de către acelaşi consiliu (N-Lex), au fost monitorizate și aprobate de
către Unitatea de Control și Verificare a Achiziţiilor Publice și de către toate celelalte instituţii
abilitate în acest sens. Curtea de Apel Bucureşti, în acţiunea formulată de către Ministerul
Justiţiei împotriva deciziei CNSC, a anulat decizia și s-a constatat că întreaga procedură este
legală și temeinică, decizie care are ca și efect putere de lucru judecat cu privire la întreaga
procedură de achiziţie publică.
Având în vedere toate aspectele prezentate, recurentul a solicitat admiterea recursului în
casaţie, cu consecinţa pronunţării unei soluții de achitare pentru infracţiunea de luare de mită și
respingerea pretenţiilor civile formulate de Ministerul Justiţiei.
Prin încheierea din 12 octombrie 2021 s-a admis, în principiu, cererea de recurs în casație
formulată de inculpatul A împotriva deciziei penale nr. 389/A din 13 mai 2020 a Curţii de Apel
Bucureşti, Secţia I penală, pronunţată în dosarul nr. x/3/2016 (x/2018).
Examinând admisibilitatea în principiu a cererii de recurs în casaţie cu care a fost învestită,
Înalta Curte a constatat că recurentul inculpat A a susținut că soluția de condamnare pentru
1084
săvârşirea infracţiunii de luare de mită este nelegală, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile de
tipicitate pentru a se considera că fapta este prevăzută de legea penală.
S-a susținut că neîndeplinirea condiţiilor de tipicitate ale infracţiunii de luare de mită
rezultă din contradicţia creată de instanţa de apel, care în soluţionarea căii de atac a pronunțat o
soluție de achitare cu privire la infracţiunea de folosire sau prezentare de documente ori declaraţii
false, inexacte sau incomplete, care au ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul
general al Comunităţii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, care
era o infracţiune corelativă elementului material al laturii obiective a infracţiunii de luare de mită.
Prin raţionamentul juridic creat de instanţa de apel, scopul infracţiunii de luare de mită, astfel
cum este reţinut de acuzare, nu există.
Au fost de asemenea, formulate critici cu privire la natura părtinitoare a declarațiilor
martorilor pe care s-a fundamentat soluția de condamnare.
Înalta Curte a constatat că recursul în casaţie formulat de recurentul inculpat A este
admisibil pentru cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., doar în ceea ce
privește verificarea în drept a situaţiei de fapt cu privire la problema de drept invocată referitor la
infracțiunea de luare de mită în formă continuată, prevăzută de art. 289 alin. (1) din C. pen.
raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen..
Conform susținerilor recurentului inculpat există o conexitate juridică între infracțiunile de
folosire sau prezentare de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, care au ca
rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Comunităţii Europene sau din
bugetele administrate de aceasta ori în numele ei și de luare de mită, întrucât, în urma pronunţării
soluţiei de achitare dispusă cu privire la infracţiunea de folosire sau prezentare de documente ori
declaraţii false, inexacte sau incomplete, care au ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din
bugetul general al Comunităţii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele
ei, prevăzut de art. 181 alin. (1) şi alin. (3) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din
C. pen., a dispărut unul dintre elementele de tipicitate ale infracţiunii de luare de mită, cel
referitor la legătura dintre fapta funcţionarului şi actele care intră în îndatoririle de serviciu, în
speţa de faţă actele care intră în îndatoririle de serviciu fiind cele referitoare la fondurile din
bugetul general al Comunităţii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele
ei.
S-a menționat că analiza motivelor formulate de recurentul inculpat A se va realiza strict în
raport de situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de instanța a cărei hotărâre a fost atacată, fără
a se proceda la o analiză a conţinutului mijloacelor de probă sau la o nouă apreciere a
materialului probator.
De asemenea, s-a apreciat prin încheierea de admitere în principiu a căii de atac
extraordinare că toate celelalte apărări formulate de recurentul inculpat A, prin care se contestă
chiar starea de fapt stabilită în mod definitiv de către instanța de apel și se solicită să se efectueze
o nouă apreciere a materialului probator, nu se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 438
alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., astfel că nu cad în competența prevăzută de lege pentru instanța
care soluționează un recurs în casație.
În dezbateri, la termenul de judecată din 26 octombrie 2021, apărătorul ales al recurentului
inculpat a solicitat admiterea recursului în casaţie și achitarea inculpatului pentru infracţiunea de
luare de mită, în temeiul art. 16 lit. b) teza I Cod de procedură penală, susținând că infracţiunea
pentru care a fost condamnat inculpatul nu îndeplinește condiţiile de tipicitate pentru a se
considera că fapta este prevăzută de legea penală. Susținerile apărării au fost consemnate, pe larg,
în practicaua prezentei decizii penale și vizează lipsa atribuțiilor de serviciu în privința întocmirii

1085
documentației tehnice, atribuirii contractelor şi desemnării câștigătorului achiziției publice,
respectiv lipsa scopului infracțiunii de luare de mită, având în vedere soluția de achitare pentru
infracțiunea prevăzută de art. 181 alin. (1) și alin. (3) din Legea nr. 78/2000.
Analizând recursul în casaţie formulat de inculpatul A potrivit art. 442 alin. (1) şi (2) din C.
proc. pen., în limitele stabilite prin încheierea din data de 12 octombrie 2021, Înalta Curte
apreciază că este nefondat, pentru următoarele considerente:
Recursul în casație este o cale extraordinară de atac, reprezentând un ultim nivel de
jurisdicţie, în care părţile pot solicita reformarea unei hotărâri definitive, însă doar în limita
cazurile de casare prevăzute expres şi limitativ de legiuitor la art. 438 din C. proc. pen.. Recursul
în casaţie reprezintă, astfel, un mijloc de reparare a caracterului nelegal al hotărârilor
judecătorești tinzând la desfiinţarea sentinţelor şi deciziilor care sunt contrare legii, dacă, astfel
cum prevede cazul de casare incident în cauză, soluționarea acțiunii penale de către instanța de
apel nu reprezintă consecința situației de fapt reținute de către acea instanță.
Cazul de recurs în casație prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. nu permite o
analiză a mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte
situații de fapt, instanța de recurs în casație neavând în competența prevăzută de lege
administrarea în mod nemijlocit de probe cu privire la faptele reținute de către instanța de apel.
Deoarece legea nu prevede competența de a administra probe cu privire la situația de fapt,
instanța de recurs în casație își fundamentează soluția pe baza faptelor anterior constatate. În
consecință, situația de fapt reținută de instanța de apel nu poate fi cenzurate de instanța de recurs
în casație (în acest sens este jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție: Decizia
nr. 267/RC din 26 iunie 2017; Decizia nr. 414/RC din 20 octombrie 2017, Decizia nr. 7/RC din
15 ianuarie 2019, Decizia nr. 478/RC din 11 decembrie 2019, Decizia nr. 83/RC din 23 februarie
2021).
Totodată, în ceea ce privește limitele examinării recursului în casație conform art. 438 alin.
(1) pct. 7 C. proc. pen. s-a reținut în jurisprudență că acest caz de casare vizează „acele situații în
care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului
respectiv de infracțiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea
definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare,
fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau
modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv)” (Decizia nr. 442/RC/2017 - Înalta Curte
de Casație și Justiție, Secția penală).
Înalta Curte constată că cererea de recurs în casaţie a fost admisă în principiu cu privire la
infracțiunea de luare de mită în formă continuată, prevăzută de art. 289 alin. (1) din C. pen.
raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. pentru cazul
prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din Codul de procedură, întrucât apărarea a susținut că nu sunt
întrunite condiţiile de tipicitate ale infracţiunii în sensul că fapta nu corespunde modelului
abstract de incriminare, deoarece lipsesc atât atribuţiile de serviciu privind întocmirea
documentației standard, cât și scopul infracţiunii de luare de mită.
Potrivit art. 289 alin. (1) C. pen., constituie infracţiunea de luare de mită fapta
funcţionarului public care, direct ori indirect, pentru sine sau pentru altul, pretinde ori primeşte
bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase, în legătură
cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în
îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri.
Pentru a verifica dacă inculpatul A a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută
de legea penală, Înalta Curte are în vedere situaţia de fapt deja stabilit de instanţa de apel, cu
caracter definitiv, în care instanța de apel, contrar susținerilor apărării, a reținut ca elemente de
1086
tipicitate ale infracțiunii de luare de mită;
- inculpatul, care era director la Direcţia „Tehnologia Informaţiei” din Ministerul Justiției;
- inculpatul a adus la cunoştinţa martorului denunțător proiectul „Platformă de e-learning cu
specific IT pentru Ministerul Justiţiei şi sistemul judiciar din România”;
- inculpatul a spus că va ajuta să câștige, în schimbul unui comision în euro care a fost
ulterior și încasat de către inculpat;
- inculpatul a înmânat denunțătorului un stick-ul conținând caietul de sarcini al proiectului
„Platformă de e-learning cu specific IT pentru Ministerul Justiţiei şi sistemul judiciar din
România”;
- în ceea ce privește proiectul „Implementarea Portalului N-Lex”, inculpatul a pretins un
procent de 10% din valoarea contractului pentru declararea câștigătoare a ofertei depusă de S.C.
O S.R.L;
- inculpatul a primit suma de 35.000 euro cu titlu de mită, pentru facilitarea câștigării și
derulării proiectului „Implementarea Portalului N-Lex” .
Față de cele ce preced, rezultă că instanța de apel a reținut elementele de tipicitate pentru
infracțiunea de luare de mită în situația de fapt care a fundamentat condamnarea: calitatea de
funcționar public prevăzută de lege pentru subiectul activ al infracțiunii, elementul material
prevăzut de lege, constând în pretindere și primire de sume de bani, legătura prevăzută de lege
dintre pretinderea/primirea sumelor de bani și îndatoririle de serviciu ale subiectului activ, forma
de vinovăție prevăzută de lege, având în vedere că inițiativa actelor de corupție a aparținut
inculpatului.
În ceea ce privește critica recurentului referitoare la lipsa scopului infracțional pentru luare
de mită, decurgând din achitarea pentru o altă infracțiune, se constată că instanța de apel a
pronunțat soluția de achitare pentru infracțiunea de folosirea sau prezentare de documente ori
declaraţii false, inexacte sau incomplete, care au ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din
bugetul general al Comunităţii Europene sau din bugetele administrate de aceasta în considerarea
faptului că:
- înmânarea de către inculpat a stick-ului cuprinzând caietul de sarcini constituie o acțiune,
și nu un document ori o declaraţie falsă, inexactă sau incompletă, așa cum se prevede în
conținutul infracțiunii de fraudarea fondurilor europene;
- societățile comerciale concurente au prezentat oferte reale, însă au fost eliminate nu prin
fraudarea documentaţiei, ci prin suportul funcționarilor publici și al politicului, care au
condiționat accesul la fondurile publice de obținerea unor avantaje materiale pentru sine;
- cunoaşterea conţinutului caietului de sarcini înainte de publicarea ofertei Ministerului
Justiţiei în sistemul electronic, care a permis Asocierii S.C. ”C” S.A. - S.C. „S” S.R.L. să-şi
pregătească oferta câştigătoare, nu constituie o acţiune de inducere în eroare pentru obţinerea
finanţării, ci un act de corupţie.
Contrar susținerilor apărării, considerentele soluției de achitare pentru infracțiunea
prevăzută de art. 181 alin. (1) și alin. (3) din Legea nr. 78/2000 nu conduc la achitarea
inculpatului pentru infracțiunea de luare de mită. Instanța de apel a pronunțat soluția de achitare
pentru infracțiunea de folosirea sau prezentare de documente ori declaraţii false, inexacte sau
incomplete, care au ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Comunităţii
Europene sau din bugetele administrate de aceasta reținând explicit, astfel cum rezultă din
considerentele deciziei Curții de apel, expuse mai sus, că atribuirea contractelor către firmele
câștigătoare este consecința actelor de corupție ale inculpatului și nu consecința falsificării
documentației.
Procedând, aşadar, la analiza tipicității obiective a infracţiunii de luare de mită reţinută în
1087
sarcina inculpatului în ceea ce priveşte proiectele „Platformă de e-learning cu specific IT pentru
Ministerul Justiţiei şi sistemul judiciar din România” şi „Implementarea Portalului N-Lex”, se
constată că acesta avea calitatea de preşedinte, director la Direcţia „Tehnologia Informaţiei” din
cadrul Ministerului Justiţiei, făcând parte din comisia de evaluare a ofertelor, fiind desemnat
preşedinte cu drept de vot.
Contrar apărărilor formulate, inculpatul avea atribuţii de decizie privind selectarea ofertelor
câștigătoare, astfel că sunt îndeplinite condițiile de tipicitate ale infracțiunii de luare de mită,
inculpatul având un interes în dobândirea mitei pentru facilitarea câștigării și derulării proiectelor
în cauză, fără să aibă relevanță în conținutul infracțiunii de luare de mită dacă au fost sau nu
falsificate documente în legătură cu atribuirea ofertei câștigătoare.
În consecință, față de cele ce preced, cu privire la argumentul apărării referitor la lipsa
infracțiunii scop, în cazul concursului de infracțiuni cu conexitate mijloc scop, prevăzut de art. 38
alin. (1) teza a doua C. pen. [există concurs real de infracţiuni şi atunci când una dintre infracţiuni
a fost comisă pentru săvârşirea (...)altei infracţiuni], o soluție de achitare conform art. 16 alin. (1)
lit. b) teza I din C. proc. pen. pentru una dintre infracțiunile care compun pluralitatea nu conduce
în mod direct la constatarea absenței elementelor constitutive pentru cealaltă infracțiune a
pluralității.
Elementele constitutive distincte prevăzute de lege pentru infracțiunile care compun
concursul de infracțiuni permit o soluție de condamnare pentru una dintre infracțiuni și o soluție
de achitare în considerarea art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. pentru o alta, de
exemplu, atunci când instanța de apel reține că mijlocul real care a condus la actele de fraudă
pentru determinarea ofertei câștigătoare a unei proceduri de achiziție publică a fost reprezentat de
un act de corupție al unuia dintre funcționarii care aveau atribuții în legătură cu achiziția și nu de
un act de falsificare a unor documente.
În ceea ce privește argumentul apărării conform căruia lipsește însuși scopul infracțiunii de
luare de mită, se constată că existența elementelor conținutului infracțiunii de corupție prevăzută
de art. 289 alin. (1) și alin. (3) din C. pen. nu depinde și nici nu este influențată de folosirea de
declarații false, inexacte sau incomplete, astfel că soluția de achitare pentru infracțiunea
prevăzută de art. 181 alin. (1) și alin. (3) din Legea nr. 78/2000 nu produce consecințe asupra
elementelor de tipicitate prevăzute pentru infracțiunea de luare de mită.
În ceea ce privește argumentul apărării conform căruia lipsește însuși scopul infracțiunii de
luare de mită, se constată că nu există o legătură, prevăzută de lege ori avută în vedere de
jurisprudență sau doctrină, între scopul acestei infracțiuni și folosirea de declarații false, inexacte
sau incomplete, astfel că soluția de achitare pentru infracțiunea prevăzută de art. 181 alin. (1) și
alin. (3) din Legea nr. 78/2000 nu influențează niciun element al conținutului infracțiunii de
corupție prevăzută de art. 289 alin. (1) și alin. (3) din C. pen..
Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc.
pen., Înalta Curte a respins ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A împotriva
deciziei penale nr. 389/A din data de 13 mai 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia I penală,
pronunţată în dosarul nr. x/3/2016 (x/2018).

1088
2. Complicitate materială. Situație premisă. Fals material în înscrisuri oficiale. Recurs în
casaţie. Cazul prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

C. pen., art. 48, art. 320 alin. (1)

C. proc. pen., art. 438 alin. (1) pct. 7

Hotărârea instanței de apel prin care se statuează definitiv asupra existenței infracțiunii de
fals material în înscrisuri oficiale (în sensul că permisul de conducere grecesc a fost falsificat de
persoane necunoscute) reprezintă situația premisă pentru stabilirea semnificației penale a faptei
complicelui. Furnizarea de către inculpat unei persoane, a datelor sale personale și a fotografiei,
precum și a unei sume de bani sunt acte materiale care facilitează în plan obiectiv comiterea
acțiunii tipice de falsificare de către persoana cu identitate necunoscută, fapta acestuia
constituind act de complicitate materială.

I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 202/RC din 7 mai 2021

Prin sentinţa penală nr. 694/28.09.2020, pronunțată de Judecătoria Cluj a fost condamnat
inculpatul A. la pedeapsa rezultantă de 3 ani, 8 luni şi 10 zile închisoare şi la pedeapsa
complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C.
pen., pe o durată de 2 ani, pentru săvârșirea în concurs real a infracțiunilor de complicitate la fals
material în înscrisuri oficiale, prevăzută de art. 48 alin. (1) raportat la art. 320 alin. (1) C. pen.
(fapta săvârşită în prima parte a anului 2019), conducere a unui vehicul sub influența alcoolului
sau a altor substanțe, prevăzută de art. 336 alin. (1) C. pen. (fapta din 09.06.2020), două
infracţiuni de uz de fals prevăzută de art. 323 alin. (1) C. pen. (fapte din 08.03.2019 şi
09.06.2019) şi 5 infracţiuni de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, prevăzută de
art. 335 alin. (1) C. pen. (faptele din 08.03.2019, 26.03.2020, 09.06.2019, 23.06.2020 și
24.06.2020), comise parţial în concurs real de infracţiuni cu faptele pentru care inculpatul a fost
condamnat prin sentinţa penală nr. 2000 din 20.12.2019 pronunţată de Judecătoria Cluj.
În temeiul art. 45 alin. (5), art. 65 alin. (1) C. pen., raportat la art. 66, alin. (1) lit. a), b) C.
pen., a fost aplicată inculpatului O. pedeapsa accesorie a interzicerii dreptului de a ocupa o
funcţie publică, de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o
funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, de la rămânerea definitivă a sentinţei şi până la
executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.
În temeiul art. 72 alin. (1) C. pen., a dedus din durata pedepsei stabilite perioada reţinerii de
24 de ore.
În temeiul art. 399 alin. (1) C. proc. pen., a menţinut măsura preventivă a controlului
judiciar faţă de inculpatul A., începând cu data de 28.09.2020.
În temeiul art. 25 alin. (3) C. proc. pen., a dispus desfiinţarea totală a permisului de
conducere aparent emis de autorităţile din Grecia pe care este înscrisă seria B.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel inculpatul A.
Prin decizia penală nr. 1426 din 10 decembrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/211/2020,
Curtea de Apel Cluj – Secţia penală a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A.
împotriva sentinţei penale nr. 694/28.09.2020 a Judecătoriei Cluj.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reţinut în drept că faptele inculpatului O., care:
- în prima parte a anului 2019, a furnizat unei persoane datele personale şi fotografia sa,
respectiv o sumă de 1000 euro, pentru obţinerea permisului de conducere grecesc cu seria B,
1089
falsificat de persoane necunoscute, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de
complicitate la fals material în înscrisuri oficiale, prevăzută de art. 48 alin. (1) raportat la art. 320
alin. (1) C. pen.;
- în data de 08.03.2019, în jurul orei 23:20, a condus autoturismul marca Mercedes, fără a
poseda permis de conducere, iar la intersecţia semaforizată nu a respectat culoarea roşie a
semaforului, fiind oprit de organele de poliţie, ocazie cu care acesta s-a legitimat şi a prezentat
poliţistului permisul de conducere grecesc seria B, despre care ştia că este fals, întrunesc
elementele constitutive ale infracţiunilor de conducerea unui vehicul fără permis de conducere,
prevăzută de art. 335 alin. (1) C. pen., şi uz de fals, prevăzută de art. 323 alin. (1) C. pen.;
- la data de 09.06.2019, în jurul orei 01:50, a condus autoturismul marca D în mun. Cluj
Napoca, fără a poseda permis de conducere şi având o alcoolemie de 0,86 g/l alcool pur în sânge
şi din cauză că nu a păstrat o distanţă de siguranţă a intrat în coliziune cu auto marca E
determinând vătămarea corporală a numitului F., iar la sosirea organelor de poliţie, le-a prezentat
acestora permisul de conducere grecesc seria B, despre care ştia că este fals, întrunesc elementele
constitutive ale infracţiunilor de conducerea unui vehicul fără permis de conducere, prevăzută de
art. 335 alin. (1) C. pen., uz de fals, prevăzută de art. 323 alin. (1) C. pen., conducerea unui
vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe, prevăzută de art. 336 alin. (1) C. pen.;
- la data de 26.03.2020, în jurul orei 16:40, a condus autoturismul marca G. în mun. Cluj
Napoca, fără a poseda permis de conducere, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de
conducerea unui vehicul fără permis de conducere, prevăzută de art. 335 alin. (1) C. pen., cu
aplicarea art. 44 alin. (1) C. pen.;
- la data de 23.06.2020, în jurul orei 17:53, a condus autoturismul marca G., pe drumul
naţional IF (...), fără a poseda permis de conducere, întrunesc elementele constitutive ale
infracţiunii de conducerea unui vehicul fără permis de conducere, prevăzută de art. 335 alin. (1)
C. pen., cu aplicarea art. 44 alin. (1) C. pen.;
- la data de 24.06.2020, în jurul orei 01:05, a condus autoturismul marca Fiat în mun. Cluj
Napoca, fără a poseda permis de conducere, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de
conducerea unui vehicul fără permis de conducere, prevăzută de art. 335 alin. (1) din C. pen., cu
aplicarea art. 44 alin. (1) C. pen.,
- totul cu aplicarea art. 38 alin. (1), (2) C. pen..
La data de 20 ianuarie 2021, condamnatul O. a declarat recurs în casaţie împotriva deciziei
penale nr. 1426 din 10 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj – Secţia penală, prin
apărător ales.
Constatând că cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei
penale nr. 1426 din data de 10 decembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, Secția penală,
a fost introdusă în termenul prevăzut de lege şi respectă condiţiile prevăzute de art. 434, art. 436
alin. (1) şi (6) C. proc. pen., dar şi pe cele prevăzută de art. 437 raportat la art. 438 C. proc. pen.,
prin încheierea din data de 26 martie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, judecătorul de
filtru, a admis-o în principiu și a dispus trimiterea cauzei la completul de 3 judecători, în vederea
judecării pe fond a căii de atac, reținându-se, în esență, că, formal, analiza aspectelor antamate de
inculpat se circumscriu în conţinut dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct.7 C. proc. pen.
Analizând recursul în casație formulat de inculpatul A. în limitele prevăzute de art. 442
alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele
considerente:
În cauza de faţă, recurentul inculpat O. a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art.
438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. (potrivit cărora hotărârile sunt supuse casării atunci când
„inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală”), susținând, în
1090
esență, că fapta reținută prin decizia recurată nu corespunde tiparului obiectiv al infracțiunii
prevăzute de art. 48 alin. (1) raportat la art. 320 alin. (1) C. pen., deoarece participaţia penală a
complicelui este condiţionată de fapta autorului, iar în lipsa unei hotărâri care să statueze asupra
existenţei acesteia, nu se poate stabili tipicitatea faptei complicelui.
Critica recurentului inculpat este nefondată.
Conform art. 48 alin. (1) C. pen., ”(1) Complice este persoana care, cu intenţie, înlesneşte
sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.” Astfel, în raport cu
autoratul, complicitatea apare ca o formă de participaţie secundară, accesorie, întrucât cel care
este complice doar ajută la săvârşirea unei fapte executate de autor. Ca formă a participaţiei,
complicitatea presupune, sub aspectul laturii obiective, să se fi săvârşit în mod nemijlocit, de
către o altă persoană (autor), o faptă prevăzută de legea penală şi să se fi efectuat de către
complice acte de înlesnire sau de ajutor la săvârşirea faptei respective.
Se mai reţine că această contribuţie a complicelui trebuie să fie efectivă, iar atunci când
participantul efectuează un act material care facilitează în plan obiectiv comiterea acţiunii tipice,
fapta acestuia constituie act de complicitate materială.
Cu alte cuvinte, săvârşirea faptei tipice de către autor reprezintă situaţia premisă pentru
stabilirea semnificaţiei penale a faptei complicelui, întrucât în lipsa unei fapte care să aparţină
ilicitului penal prin trăsături şi conţinut, sprijinul dat de complice nu ar avea relevanţă penală.
Falsul material în înscrisuri oficiale este definit de art. 320 alin. (1) C. pen. astfel: ”(1)
Falsificarea unui înscris oficial, prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui în
orice mod, de natură să producă consecinţe juridice, se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3
ani.”
Înalta Curte reţine că, sub aspectul laturii obiective, elementul material al acestei infracţiuni
constă într-o acţiune de falsificare prin alterare sau / şi prin contrafacere, iar pentru existenţa
infracţiunii este necesar ca actul astfel falsificat să fie apt să producă consecinţe juridice.
În cauza de față, starea de fapt valorificată prin decizia recurată ca întrunind elementele
constitutive ale infracțiunii de complicitate la fals material în înscrisuri oficiale, prevăzută de art.
48 alin. (1) raportat la art. 320 alin. (1) C. pen., constă în aceea că, în prima parte a anului 2019,
inculpatul A. a furnizat unei persoane datele personale şi fotografia sa, respectiv o sumă de 1000
euro, pentru obţinerea permisului de conducere grecesc cu seria B, falsificat de persoane
necunoscute.
Ca atare, instanţa de apel a statuat definitiv în sensul că permisul de conducere grecesc cu
seria B a fost falsificat de persoane necunoscute, aceasta constituind situația premisă pentru
stabilirea semnificației penale a faptei complicelui.
În ceea ce privește contribuția recurentului O., în calitate de complice la săvârșirea
infracțiunii de fals material în înscrisuri oficiale, prevăzută de art. 320 alin. (1) C. pen., se reține
că aceasta a fost una efectivă, inculpatul furnizând unei persoane datele sale personale şi
fotografia sa, precum şi o sumă de bani, respectiv 1000 euro. Așadar, recurentul, prin actele
materiale astfel efectuate, a facilitat în plan obiectiv comiterea acțiunii tipice de către persoana cu
identitate necunoscută.
De altfel, se notează că judecata în fața primei instanțe s-a desfășurat conform procedurii
prevăzute de art. 374 alin. (4) şi art. 375 C. proc. pen. (procedura în cazul recunoaşterii
învinuirii), la termenul de judecată din data de 25 septembrie 2020, recurentul, prin declaraţia
dată în calitate de inculpat în faţa judecătoriei, recunoscând în totalitate faptele reţinute în sarcina
sa şi pentru care a şi fost condamnat.
În ceea ce priveşte critica inculpatului vizând lipsa unei hotărâri care să statueze asupra
existenţei faptei autorului pentru a se putea stabili tipicitatea faptei complicelui, Înalta Curte
1091
reţine, contrar susţinerilor recurentului, că această condiţie nu a fost prevăzută de legiuitor şi nu
conduce ab initio la concluzia că nu există fapta autorului. Interpretarea acestei dispoziții în
sensul dorit de către recurent ar reprezenta o adăugare la lege şi, implicit, o încălcare a
principiului legalității.
În cauza pendinte, aşa cum s-a arătat în cele ce preced, instanţa de apel a stabilit cu
autoritate de lucru judecat că fapta autorului infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale,
prevăzută de art. 320 alin. (1) C. pen., există şi constă în contrafacerea permisului de conducere
grecesc cu seria B, falsificat de persoane necunoscute.
Se mai reţine că nemulțumirile recurentului vizând calificarea juridică a faptelor pentru care
a fost condamnat excedează cenzurii pe calea recursului în casație al cărui scop este de a îndrepta
erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de apel, prin raportare la cazurile de casare
expres și limitativ prevăzute de lege. În plus, în încheierea de admitere în principiu s-au stabilit
limitele în care poate fi analizat pe fond recursul în casație pendinte.
Având în vedere considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C.
proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondat, recursul în casație formulat.

1092
 PARTEA SPECIALĂ

I. Infracţiuni contra siguranţei publice

3. Nerespectarea regimului armelor şi al muniţiilor. Recurs în casaţie. Cazul prevăzut în

art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.
C. pen., art. 342 alin. (1)
C. proc. pen., art. 438 alin. (1) pct. 7

Fapta unui inculpat, persoană fizică, de a desfăşura operaţiuni enumerate în autorizaţia

privind efectuarea de operaţiuni cu arme şi muniţii letale deţinută de întreprinderea familială în
cadrul căreia acesta îşi desfăşoară activitatea ca membru, nu îndeplineşte elementele
constitutive ale infracţiunii de nerespectare a regimului armelor şi al muniţiilor prevăzută în art.
342 alin. (1) din Codul penal, întrucât, prin obţinerea autorizaţiei pentru prestarea anumitor
operațiuni cu arme şi muniţii letale de către o întreprindere familială - formă de organizare a
activității desfășurate de persoane fizice membre ale aceleiași familii -, în realitate, cei care
dobândesc dreptul de a le efectua sunt persoanele fizice, membre ale întreprinderii familiale.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 261/RC din 15 iunie 2021

Prin sentinţa penală nr. 82 din 8 iulie 2020 a Judecătoriei Carei, în baza art. 396 alin. (1) şi
(2) C. proc. pen., între altele, a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 1 an închisoare,
pentru săvârşirea infracţiunii de nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor, prevăzută în art.
342 alin. (1) C. pen.
În baza art. 91 C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere şi s-a
stabilit un termen de supraveghere de 2 ani, conform dispoziţiilor art. 92 C. pen.
În temeiul art. 93 alin. (1) C. pen., a fost obligat inculpatul ca, pe durata termenului de
supraveghere, să respecte măsuri de supraveghere.
Prin decizia penală nr. 660/A din 27 noiembrie 2020 a Curții de Apel Oradea, Secţia penală
şi pentru cauze cu minori, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a fost admis apelul declarat
de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 82 din 8 iulie 2020 pronunțată de Judecătoria
Carei, a fost desfiinţată, în parte, sentința atacată şi, rejudecând:
A fost modificat conţinutul obligaţiei prevăzute în art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen. instituite în
sarcina inculpatului A. pe durata termenului de supraveghere, în sensul că s-a dispus ca acesta să
frecventeze un program de reintegrare socială derulat de către serviciul de probaţiune sau
organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Împotriva deciziei penale nr. 660/A din data de 27 noiembrie 2020 a Curții de Apel Oradea,
Secţia penală şi pentru cauze cu minori a declarat recurs în casaţie inculpatul A.
Prin încheierea din 23 martie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cererea
de recurs în casație formulată de inculpatul A. a fost admisă în principiu.
Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în
limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, Înalta Curte constată că recursul în
casație este fondat.

1093
 Conform prevederilor art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării
dacă „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală”. Cazul
de casare invocat vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între
fapta săvârşită și configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie din cauza împrejurării
că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de
tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează
reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv).
Critica formulată de recurentul inculpat A., în sensul că fapta săvârșită nu este prevăzută de
legea penală, referitor la infracțiunea de nerespectarea regimului armelor şi al muniţiilor,
prevăzută în art. 342 alin. (1) C.pen., va fi analizată prin raportare la situaţia de fapt stabilită cu
titlu definitiv prin hotărârea recurată, conform scopului recursului în casaţie, reglementat ca o
cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept, nu şi faptic.
Verificând hotărârea din această perspectivă, Înalta Curte reține următoarele:
În ceea ce privește situația de fapt, în esență, în sarcina inculpatului A. s-a reținut că, la
26.06.2015, a intrat în incinta magazinului de arme şi muniţii aparţinând Întreprinderii familiale
A., după care a deschis cu chei potrivite dulapul tip de arme, a luat o armă de vânătoare cu lunetă,
a demontat luneta cu prindere rapidă, iar apoi a părăsit magazinul cu arma asupra sa, încălcând
astfel prevederile cuprinse în art. 56 alin. (1) din H.G. nr. 130/24.02.2005 pentru aprobarea
Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor.
În cauză, s-a constatat că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de
nerespectare a regimului armelor şi al muniţiilor, prevăzută în art. 342 alin. (1) C. pen.,
considerându-se că operaţiunile anterior descrise au fost săvârşite fără drept întrucât inculpatul A.
nu era armurier, calitate deţinută doar de Întreprinderea familială A. şi de soţia acestuia, B. În
acest sens, s-a arătat că trebuie făcută distincţie între Întreprinderea familială A. şi persoana fizică
A., iar autorizaţia de armurier a fost emisă doar în persoana întreprinderii familiale.
În primul rând, în raport cu criticile formulate, Înalta Curte constată că, într-adevăr,
dispoziţia legală invocată de curtea de apel ca fiind încălcată de către inculpat nu are nicio
legătură cu situaţia de fapt reținută în cauză. Astfel, conform art. 56 alin. (1) din H.G. nr. 130 din
24 februarie 2005 „persoanele juridice prevăzute în art. 66 alin. (3) şi (4) din Lege, care doresc să
deţină şi, după caz, să folosească arme letale şi arme neletale supuse autorizării, precum şi
muniţiile corespunzătoare, dacă acest fapt se justifică în raport cu obiectul lor de activitate,
trebuie să solicite organului de poliţie competent potrivit Legii autorizarea deţinerii sau, după caz,
a folosirii armelor letale, a armelor neletale supuse autorizării şi a muniţiilor corespunzătoare”.
Dispoziţiile art. 66 din Legea nr. 295/2004, ulterior, la data faptelor, devenind art. 67 alin.
(3) şi (4) prevăd în alin. (3) şi (4) că „persoanele juridice de drept privat, care nu sunt
subordonate sau aflate în coordonarea unor instituții publice, pot fi autorizate în condițiile
prezentei legi, în funcție de obiectul lor de activitate, să procure, să dețină și să folosească arme
letale și arme neletale, precum și muniția corespunzătoare, pentru:
a) înarmarea personalului abilitat să desfășoare activități de pază, dacă aceasta se justifică
pentru asigurarea pazei sediilor, imobilelor sau obiectivelor care le aparțin sau cărora le asigură
protecție, precum și a pazei persoanelor, bunurilor, valorilor sau transportului ori depozitării de
valori importante, în cazul societăților al căror obiect de activitate îl constituie prestarea de
servicii în domeniul pazei ori al celor care își pot asigura paza proprie, în condițiile legii;
b) desfășurarea activităților de executare a tragerilor cu arme în poligoane special
amenajate, pentru antrenament sau divertisment, precum și organizarea și desfășurarea cursurilor
prevăzute în art. 14 alin. (1) lit. g);

1094
 c) desfășurarea activităților sportive, artistice, în centrele de producție cinematografică și
televiziune, precum și în cadrul spectacolelor de circ și teatru.
(4) Muzeele pot fi autorizate, în condițiile prezentei legi, să procure și să dețină arme de
colecție, precum și arme neletale, după caz”.
În mod evident, situaţia de fapt reţinută prin hotărârea definitivă de condamnare nu are
absolut nicio tangenţă cu aceste dispoziţii legale despre care se susţine că ar fi fost încălcate.
Această constatare nu conduce, însă, implicit, la pronunţarea unei soluţii de achitare, Înalta
Curte urmând a verifica îndeplinirea condiţiilor de tipicitate obiectivă a faptei reţinute efectiv în
sarcina inculpatului, respectiv aceea că a deschis, cu chei potrivite, un dulap tip de arme, a luat o
armă de vânătoare cu lunetă, a demontat luneta cu prindere rapidă, iar apoi a părăsit magazinul cu
arma asupra sa, neavând acest drept întrucât nu era armurier.
Analiza impune un examen al dispoziţiilor legale incidente în forma în vigoare la data
emiterii autorizaţiei pentru efectuarea operaţiunilor cu arme şi muniţii letale pentru Întreprinderea
familială A., respectiv la 17.11.2011, pentru a verifica, dacă, astfel cum se susţine în recursul în
casaţie, inculpatul era autorizat să efectueze operaţiuni cu arme.
Înalta Curte reţine că, potrivit art. 2 V. pct. 8 din Legea nr. 295/2004 privind regimul
armelor şi muniţiilor, este armurier orice persoană fizică sau juridică autorizată, în condițiile
prezentei legi, să desfășoare una ori mai multe operațiuni cu arme, piese și muniții.
În afara categoriilor de armurieri de drept, prevăzute în art. 100 alin. (1) din Legea nr.
295/2004, conform alin. (2) al aceluiaşi articol, se pot constitui în armurieri, la cerere, persoanele
fizice și juridice care îndeplinesc condițiile prevăzute de lege. Procedura este descrisă în art. 102
din aceeaşi lege şi de H.G. nr. 130/2005 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a
Legii nr. 295/2004 privind regimul armelor și al munițiilor.
Astfel, potrivit art. 102, persoanele fizice și juridice se pot constitui ca armurieri, în baza
autorizației eliberate de Inspectoratul General al Poliției Române, după includerea în obiectul de
activitate a operațiunilor cu arme, piese și muniții. Autorizația prevăzută se acordă numai dacă
toți asociații și administratorii îndeplinesc condițiile prevăzute în art. 14 alin. (1) lit. c) și d) și nu
figurează cu mențiuni în certificatul de cazier fiscal, iar cei care desfășoară activități ce implică
accesul efectiv la arme și muniții letale îndeplinesc și condițiile prevăzute în art. 15 alin. (1) lit. a)
și c)-g).
Persoanele fizice se pot constitui ca armurieri în baza autorizației eliberate de Inspectoratul
General al Poliției Române, dacă îndeplinesc și condițiile prevăzute în art. 14 alin. (1) lit. a) și c)-
g), respectiv: au împlinit vârsta de 18 ani; nu au fost condamnate, prin hotărâre judecătorească
rămasă definitivă, la pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de un an,
pentru infracțiuni comise cu intenție ori pentru infracțiuni prevăzute în prezenta lege, cu excepția
cazurilor în care a intervenit amnistia sau reabilitarea; nu sunt învinuite sau inculpate în cauze
penale pentru fapte săvârșite cu intenție, potrivit legislației în vigoare; sunt apte din punct de
vedere psihologic și medical pentru a deține și folosi arme și muniții; nu prezintă pericol pentru
ordinea publică, siguranța națională, viața și integritatea corporală a persoanelor, conform datelor
și informațiilor existente la organele competente; au absolvit un curs de instruire teoretică și
practică, organizat de o persoană juridică autorizată pentru această activitate, în condițiile
prevăzute în normele metodologice de aplicare a prezentei legi. Art. 106 alin. (3) din H.G. nr.
130/2005 exceptează de la obligativitatea prezentării documentelor pe baza cărora se verifică
îndeplinirea condiţiilor prevăzute în art. 14 lit. e) şi g) din lege, persoanele care sunt titulare ale
dreptului de deținere sau de port și folosire a armelor și munițiilor și care solicită includerea în
obiectul de activitate a operațiunilor cu arme și muniții.

1095
 Se constată că, potrivit legii, condiţiile pentru autorizarea armurierilor persoane fizice sunt
identice celor pentru asociații și administratorii din cadrul persoanei juridice care desfăşoară
activităţi ce implică accesul efectiv la arme.
În prezenta cauză, ambele instanţe au stabilit faptul că Întreprinderea familială A. deţinea
autorizația pentru efectuarea operaţiunilor cu arme şi muniţii letale, din 17.11.2011, emisă de
Ministerul Administraţiei şi Internelor, prin care îi era permis să efectueze comerţ cu arme şi
muniţii, închirieri de arme şi muniţii, intermedieri, depozitări, import export arme şi muniţii.
La baza emiterii autorizaţiei au stat, printre altele, avizul de principiu pentru includerea în
obiectul de activitate a operaţiunilor cu arme şi muniţii emis de Ministerul Administraţiei şi
Internelor, avizul Inspectoratului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, I.T.M. al jud.
Maramureş, certificat de absolvire a cursului de pregătire teoretică şi practică pe linie de arme şi
muniţii emis de S.C. B., pe numele A., permisul de port armă emis de Ministerul Administraţiei
şi Internelor, pe numele A.
În continuare, pentru a stabili efectele emiterii acestei autorizaţii, se impune o analiză a
regimului juridic al întreprinderii familiale, astfel cum acesta este reglementat în Ordonanța de
urgență nr. 44/2008 privind desfășurarea activităților economice de către persoanele fizice
autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale.
Potrivit art. 4 din O.U.G. nr. 44/2008, persoanele fizice pot desfășura activități economice
individual şi independent, ca persoane fizice autorizate, fie ca întreprinzători titulari ai unei
întreprinderi individuale, fie ca membri ai unei întreprinderi familiale. Conform legii,
întreprinderea familială este întreprinderea economică, fără personalitate juridică, organizată de
un întreprinzător persoană fizică împreună cu familia sa (art. 2 lit. h), întreprinderea economică
este definită ca activitatea economică desfășurată în mod organizat, permanent și sistematic,
combinând resurse financiare, forță de muncă atrasă, materii prime, mijloace logistice și
informație, pe riscul întreprinzătorului, în cazurile și în condițiile prevăzute în lege (art. 2 lit. f),
iar întreprinzător este persoana fizică care organizează o întreprindere economică.
Totodată, conform art. 30 alin. (1) din acelaşi act normativ, întreprinderea familială nu are
patrimoniu propriu și nu dobândește personalitate juridică prin înregistrarea în registrul
comerțului, art. 31 alin. (1) prevăzând că membrii întreprinderii familiale sunt comercianți
persoane fizice de la data înregistrării acesteia în registrul comerțului.
Înalta Curte reține, aşadar, că întreprinderea familială reprezintă o formă de organizare a
activităţii de către o persoană fizică împreună cu familia sa, iar prin înmatricularea sa la Registrul
Comerţului nu se naşte un nou subiect de drept, ci acesta există deja, concretizat în persoana
fizică a fiecărui membru al întreprinderii, care dobândeşte calitatea de comerciant.
Din analiza acestor dispoziţii legale, rezultă caracterul eronat al concluziei instanţelor, în
sensul existenţei a două entităţi juridice distincte, respectiv persoana fizică Întreprinderea
familială A. şi persoana fizică A.
Totodată, pornind de la faptul că întreprinderea familială este o formă de organizare a
activităţii desfăşurate de persoane fizice membre ale aceleiaşi familii, în mod evident, prin
obţinerea autorizaţiei întreprinderii pentru prestarea anumitor operaţiuni, comercianţii persoane
fizice sunt cei care dobândesc dreptul de a le efectua.
Susţinerea Ministerului Public, în sensul că art. 106 lit. k) din Legea nr. 295/2004 obliga
armurierul Întreprinderea familială A. să solicite avizul poliției pentru persoanele angajate să facă
operațiuni cu arme și muniții, astfel că, în lipsa acestuia, inculpatul nu avea dreptul de a face
astfel de operaţiuni, nu poate fi primită, întrucât porneşte de la aceeaşi premisă ca şi cea din
hotărârea recurată. Aşa cum s-a arătat, potrivit art. 102 din lege, în calitate de armurieri se pot
constitui persoanele fizice și juridice, în baza autorizației eliberate de Inspectoratul General al
1096
Poliției Române, după includerea în obiectul de activitate a operațiunilor cu arme, piese și
muniții.
Întreprinderea familială A. nu este persoană fizică sau juridică şi nici nu poate angaja terțe
persoane cu contract de muncă (art. 28 alin. (4) din O.U.G. nr. 44/2008). Mai mult, obţinerea
calităţii de armurier persoană fizică presupune îndeplinirea aceloraşi condiţii ca pentru asociatul,
administratorul sau angajatul persoanei juridice care desfășoară activități ce implică accesul
efectiv la arme și muniții letale.
În raport de considerentele anterioare, Înalta Curte reţine că obținerea autorizaţiei din
17.11.2011, emisă de Ministerul Administraţiei şi Internelor, de efectuare de operațiuni cu arme
şi muniţii letale de către Întreprinderea familială A., conferea inculpatului A. dreptul să
desfăşoare activităţile enumerate de aceasta, respectiv comerţ cu arme şi muniţii, închirieri de
arme şi muniţii, intermedieri, depozitări, import export arme şi muniţii, acesta dobândind
calitatea de armurier persoană fizică, în sensul art. 2 V. pct. 8 din Legea nr. 295/2004, conform
procedurii prevăzută în art. 102 din aceeaşi lege.
Împrejurarea că, ulterior, în cursul anului 2013, a fost desemnată şi avizată pentru
îndeplinirea calităţii de gestionar arme şi muniţii soţia inculpatului, B., nu înlătură calitatea de
armurier a persoanei fizice A. De altfel, din economia întregii legi şi a normelor metodologice,
rezultă că legiuitorul face distincție între armurier şi personalul cu atribuții de gestionare,
administrare și întreținere a armelor ori care urmează să fie dotat cu arme și muniții pentru
executarea atribuțiilor de serviciu (ex. art. 70, art. 71 din Legea nr. 295/2004; art. 72, art. 93 din
H.G. nr. 130/2005), calităţi care se pot şi suprapune.
În continuare, Înalta Curte constată că fapta reţinută în sarcina inculpatului, respectiv aceea
că, în data de 26.06.2015, a intrat în incinta magazinului de arme şi muniţii aparţinând
Întreprinderii familiale A. şi, folosindu-se de chei potrivite, a deschis dulapul tip de arme, a luat o
armă de vânătoare cu lunetă, demontând luneta cu prindere rapidă şi a părăsit magazinul cu arma
asupra sa, nu poate fi circumscrisă unei operaţiuni care să excedeze autorizației anterior
menţionate.
Astfel, potrivit art. 105 lit. a) din lege, armurierii autorizați să desfășoare operațiuni de
comercializare a armelor, pieselor și munițiilor pot efectua următoarele activități: cumpărare,
vânzare, închiriere, schimb, import, export și transfer de arme și muniții, precum și intermedierea
efectuării acestor operațiuni. În mod evident, aceste activităţi permit un contact nemijlocit cu
armele precum şi scoaterea acestora în afara magazinului, în scopul prevăzut în autorizaţie.
Acuzaţia penală adusă inculpatului s-a centrat exclusiv pe lipsa dreptului de acces la arme
şi nu pe acţiunile acestuia ulterioare părăsirii magazinului (care nici nu au făcut obiectul
cercetărilor), condiţii în care, instanţa de recurs în casaţie reţine că activităţile descrise în cele ce
preced sunt efectuate în limitele autorizaţiei de comerţ cu arme şi muniţii, închirieri de arme şi
muniţii, intermedieri, depozitări, import export arme şi muniţii.
În consecinţă, Înalta Curte reţine că, în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile de tipicitate
obiectivă ale infracţiunii de nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor prevăzută în art. 342
alin. (1) C. pen., nefiind întrunită cerinţa esenţială ataşată elementului material al laturii
obiective, respectiv aceea ca deţinerea/portul armei să fie făcută fără drept.
Ca atare, față de considerentele anterior expuse, Înalta Curte constată întemeiate criticile
formulate şi reţine incidenţa cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.,
inculpatul A. fiind condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.
Pe cale de consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) ultima teză C.
proc. pen., Înalta Curte a admis recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei
penale nr. 660/A din 27 noiembrie 2020 a Curții de Apel Oradea, Secţia penală şi pentru cauze cu
1097
minori, a casat, în parte, decizia penală atacată şi, în parte, sentinţa penală nr. 82 din 8 iulie 2020
a Judecătoriei Carei, şi, rejudecând, între altele:
În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., Înalta
Curte a achitat pe inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de nerespectare a regimului armelor
şi al muniţiilor, prevăzută în art. 342 alin. (1) din C. pen.

1098
 DREPT PROCESUAL PENAL

PARTEA GENERALĂ

I. Competenţa organelor judiciare

1. Conflict de competență. Contestație la executare. Cazul prevăzut în art. 598 alin. (1) lit.
d) C. proc. pen. Deducerea zilelor de eliberare anticipată, acordate persoanei condamnate
ulterior transferului său în România

Legea 302/2004, art. 166 alin. (16) teza I

C. proc. pen., art. 598 alin. (1) lit. d), alin. (2)

Contestația la executare prin care se solicită deducerea zilelor de eliberare anticipată,

acordate persoanei condamnate ulterior transferului său în România, în raport cu una dintre
pedepsele componente ale pedepsei rezultante în executarea căreia se află acesta, intră în
competența de soluționare a instanței care a efectuat operațiunea de contopire a pedepselor, ca
instanță de executare.

I.C.C.J, Secția Penală, încheierea nr. 644 din 7 decembrie 2021

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău, la data de 23.06.2020, sub nr.
x/110/2020, condamnatul A a formulat, în temeiul art. 598 C. proc. pen., contestație la executare
împotriva sentinţei penale nr. 520/D, pronunţată de Tribunalul Bacău în dosarul nr. x/110/2014,
rămasă definitivă la data de 26.11.2014, solicitând deducerea din pedeapsa în executarea căreia se
află a zilelor de eliberare anticipată care i-au fost acordate de autorităţile italiene ulterior
transferului său în România.
În vederea soluţionării cererii, la dosar au fost ataşate, în copie: sentinţa penală nr. 510/D,
pronunţată de Tribunalul Bacău în dosarul nr. x/110/2014; sentinţa penală nr. 520/D, pronunţată
de Tribunalul Bacău în dosarul nr. x/110/2015; decizia penală nr. 25/C, pronunţată de Curtea de
Apel Bacău în dosarul nr. x/110/2015; documentaţia trimisă de Parchetul Republicii de pe lângă
Tribunalul Busto Arsizio, însoţită de înscrisul intitulat „Comunicare pedeapsă reziduală nouă”,
întocmit de instituţia anterior menţionată la data de 13.01.2021, prin care se recunoaşte persoanei
condamnate A un număr de 450 de zile de eliberare anticipată, ca urmare a executării, în perioada
20.01.2009 – 19.01.2015, a sentinţei penale nr. 520 din 02.05.2012 a Tribunalului din Busto
Arsizio.
Prin sentinţa penală nr. 520/D, Tribunalul Bacău - Secţia penală, în baza art. 50 raportat la
art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. şi art. 166 alin. (16) din Legea nr. 302/2004, republicată, a
admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în
favoarea Curţii de Apel Bacău.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Bacău a reţinut, în esenţă, că numitul A se află în
executarea unei pedepse de 14 ani, 11 luni şi 7 zile aplicată prin sentinţa penală nr. 520,
pronunţată de Tribunalul Bacău în dosarul nr. x/110/2015 (definitivă prin decizia nr. 25/C a
Curţii de Apel Bacău), prin care a fost recunoscută hotărârea penală străină nr. 520/D a

1099
Tribunalului Busto Arsizio, fiind admisă, totodată, cererea de contopire a mai multor pedepse,
unele dintre ele aplicate de instanţe din Italia, printre care şi cea prin care s-a aplicat pedeapsa de
14 ani, 11 luni şi 7 zile recunoscută prin sentinţa penală nr. 20, pronunţată de Curtea de Apel
Bacău în dosarul nr. x/32/2014 (definitivă prin neapelare la data de 11.03.2014).
A mai reţinut că, prin sentinţa penală nr. 520, pronunţată de Tribunalul Bacău în dosarul nr.
x/110/2014, rămasă definitivă prin necontestare, A a fost condamnat la pedeapsa de 14 ani, 11
luni şi 7 zile de închisoare, ca urmare a contopirii mai multe pedepse ce au fost aplicate acestuia,
printre care şi cea de 14 ani, 11 luni şi 7 zile recunoscută prin sentinţa penală nr. 20, pronunţată
de Curtea de Apel Bacău în dosarul nr. x/32/2014 (definitivă prin neapelare la data de
11.03.2014).
Totodată, a reţinut că, prin sentinţa penală nr. 20 din 20.02.20214 a Curţii de Apel Bacău,
definitivă prin neapelare la data de 11.03.2014, au fost recunoscute parţial sentinţele penale nr.
510/D emise de Tribunalul Busto Arsizio, nr. 520/D emisă de Curtea de Apel Torino şi nr. 25/C a
Curţii de Apel Torino, prin care condamnatului A i-a fost aplicată pedeapsa rezultantă de 14 ani,
11 luni şi 7 zile, dispunându-se, totodată, transferarea acestuia într-un penitenciar din România şi
deducerea perioadei executate de la data de 11.12.2012 la zi.
În fine, notând că din documentele transmise de Parchetul Republicii de pe lângă
Tribunalul Busto Arsizio rezultă că persoana condamnată ar fi beneficiat de 450 de zile eliberare
anticipată, Tribunalul a concluzionat că, raportat la dispoziţiile art. 166 alin. (16) din Legea nr.
302/2004, republicată, competenţa de soluţionare a cauzei revine Curţii de Apel Bacău, ca
instanţă care a pronunţat sentinţa penală nr. 20 din 20.02.20214, prin care s-a recunoscut
pedeapsa aplicată părţii de Tribunalul Busto Arsizio.
Urmare a declinării, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bacău – Secţia penală
şi pentru cauze cu minori şi de familie, la data de 09.04.2021, sub nr. x/110/2020.
Prin decizia penală nr. 520/D, Curtea de Apel Bacău, în baza art. 50 C. proc. pen., a
declinat competenţa de soluţionare a cauzei vizându-l pe contestatorul D în favoarea Tribunalului
Bacău.
Totodată, constatând intervenit conflictul negativ de competenţă, în temeiul art. 51 alin. (1)
şi (2) C. proc. pen., a înaintat cauza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa ierarhic superioară
comună, pentru regulator de competenţă.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut, în esenţă, că prin sentinţa penală nr.
520/D din 27.11.2015 pronunţată de Tribunalul Bacău în dosarul nr. x/110/2015, definitivă prin
decizia nr. 20 a Curţii de Apel Bacău, s-a recunoscut sentinţa penală nr. 25/C emisă la data de
02.05.2012 de Tribunalul din Gallareta (în prezent Tribunalul din Busto Arsizio) şi s-a dispus
contopirea acestei pedepse cu pedeapsa de 14 ani, 11 luni, 7 zile închisoare şi 34.000 euro
aplicată condamnatului A prin sentinţa penală nr. 510/D pronunţată de Tribunalul Bacău.
A mai reţinut că cererea condamnatului A se întemeiază pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit.
d) C. proc. pen. şi vizează deducerea din pedeapsa la care a fost condamnat Ae autorităţile străine
a unei perioade executate în străinătate, precum şi a unor zile considerate suplimentar executate
pentru activităţi prestate în cadrul penitenciarului, după rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare, solicitare care, potrivit art. 598 alin. (2) C. proc. pen., intră în competenţa instanţei
prevăzută de art. 597 alin. (1) sau (6) C. proc. pen..
În fine, a notat că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 166 alin. (16) din Legea nr.
302/2004, republicată, reţinând că cele 450 de zile de eliberare anticipată, de care a beneficiat
condamnatul A în executarea sentinţei penale nr. 520 din 02.05.2012 a Tribunalului din Gallareta
(în prezent Tribunalul din Busto Arsizio) nu se deduc din pedeapsa aplicată prin sentinţele penale
nr. 269/11 emisă de Tribunalul Busto Arsizio, nr. 520/D emisă de Curtea de Apel Torino şi nr. 20
1100
a Curţii de Apel Torino, recunoscute de Curtea de Apel prin prin sentinţa penală nr. 25/C a Curţii
de Apel Bacău, definitivă prin neapelare la data de 11.03.2014, ci din pedeapsa aplicată prin
sentinţa penală nr. 520 emisă la data de 02.05.2012 de Tribunalul Gallarete (în prezent Tribunalul
din Busto Arsizio ), sentinţă recunoscută pe cale incidentală de Tribunalul Bacău în cadrul cererii
de contopire formulată de condamnat.
Pentru considerentele prezentate, în baza art. 50 C. proc. pen., Curtea a declinat competenţa
de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bacău şi, constatând intervenit conflictul negativ
de competenţă, a procedat conform art. 51 C. proc. pen..
Analizând conflictul negativ de competenţă ce face obiectul cauzei pendinte, Înalta Curte
constată următoarele:
Determinarea competenţei de soluţionare a cererii formulate de condamnatul A este
condiţionată de clarificarea prealabilă a obiectului cauzei.
În acest sens, constată că, prin cererea formulată, contestând executarea sentinţei penale nr.
510/D, pronunţată de Tribunalul Bacău în dosarul nr. x/110/2014, rămasă definitivă la data de
26.11.2014, condamnatul A a solicitat, în concret, deducerea, din durata pedepsei în executarea
căreia se afla la momentul formulării solicitării, a zilelor de eliberare anticipată care i-au fost
acordate de autorităţile italiene ulterior transferului său în România.
Se mai constată că, din actele dosarului rezultă că petentul, în prezent eliberat condiţionat,
nu se află, la momentul formulării cererii, în executarea sentinţei penale nr. 510/D, pronunţată de
Tribunalul Bacău în dosarul nr. x/110/2014, rămasă definitivă la data de 26.11.2014, indicată în
cuprinsul cererii, ci în executarea MEPI nr. 704/D/2015 privind pedeapsa de 14 ani, 11 luni şi 7
zile aplicată prin sentinţa penală nr. 520/D, pronunţată de Tribunalul Bacău în dosarul nr.
x/110/2015, astfel cum a fost modificată prin decizia penală nr. 25/C, pronunţată de Curtea de
Apel Bacău în acelaşi dosar.
Astfel, prin sentinţa penală nr. 520/D, pronunţată de Tribunalul Bacău în dosarul nr.
x/110/2015, s-au hotărât următoarele:
În baza art. 133 raportat la art. 130 din Legea nr. 302/2004, republicată, s-a admis cererea
de recunoaştere a hotărârii străine formulată de condamnatul A şi, ca urmare, s-a recunoscut
hotărârea penală străină nr. 20 emisă de Tribunalul Ordinar din Busto Arsizio, definitivă, prin
care A a fost condamnat la pedeapsa de 15 ani, 3 luni şi 7 zile şi 34.000 EURO.
În temeiul art. 585 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., s-a admis cererea condamnatului privind
contopirea pedepselor şi, în consecinţă:
A. S-a descontopit pedeapsa rezultantă de 14 ani, 11 luni, 7 zile şi 34.000 EURO aplicată
prin sentinţa penală nr. 510 din 10.11.2014 pronunţată de Tribunalul Bacău, definitivă la
26.11.2014, şi s-au repus în individualitatea lor pedepsele componente de:
1. 6 (şase) ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a)
teza a II-a şi b) C. pen. din 1969, aplicată prin sentinţa penală nr. 632/D din 18.12.2007,
definitivă la 21.11.2008 prin decizia penală nr. 3828 din 21.11.2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie;
2. 3 (trei) ani închisoare şi 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor
prevăzută de art. 66 lit. a), b) C. pen., aplicată prin sentinţa penală nr. 74 din 14.02.2014 a
Tribunalului Bacău, definitivă prin decizia penală nr. 154 din 18.03.2014 a Curţii de Apel Bacău;
3. 14 (paisprezece) ani, 11 luni şi 7 zile închisoare şi 34.000 EURO, pedeapsă ce a fost
recunoscută prin sentinţa penală nr. 20 a Curţii de Apel Bacău, definitivă prin neapelare la
11.03.2014, condamnări primite de inculpatul A în Italia.

1101
 B. S-a descontopit pedeapsa rezultantă de 15 ani, 3 luni, 7 zile şi 34.000 EURO aplicată
prin hotărârea penală străină nr. 325 din 25.02.2015 emisă de Tribunalul Ordinar din Busto
Arsizio, definitivă, şi s-au repus în individualitatea lor pedepsele componente după cum urmează:
4. 6 (şase) ani închisoare şi 2.000 EURO, aplicată prin sentinţa penală nr. 20 emisă de
Tribunalul Ordinar din Busto Arsizio, definitivă;
5. 9 (nouă) ani şi 6 luni închisoare şi 32.000 EURO, aplicată prin sentinţa penală nr. 25/C
emisă de Tribunalul Ordinar din Torino, definitivă;
6. 4 (patru) luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 520 emisă de Tribunalul
Ordinar din Torino, definitivă;
În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. a) C. pen. din 1969, s-au contopit pedepsele principale de la
punctele (...), 2 şi 3 şi (...) în pedeapsa cea mai grea, de 14 ani, 11 luni şi 7 zile închisoare şi
34.000 EURO.
În temeiul art. 35 alin. (3) C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 C. pen., s-au contopit toate
pedepsele complementare a interzicerii drepturilor prevăzută de art. 64 lit. a), b) şi e) C. pen. din
1969, în pedeapsa cea mai grea, de 5 (cinci) ani.
S-a stabilit ca pedeapsă rezultantă de executat - 14 ani, 11 luni şi 7 zile închisoare şi 34.000
EURO şi 5 (cinci) ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzută de art. 64 lit.
a), b) şi e) C. pen. din 1969.
S-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi e) C. pen. din 1969, ca
pedeapsă accesorie, pe durata şi în condiţiile prevăzută de art. 71 alin. (2) C. pen. din 1969.
În temeiul art. 88 C. pen. din 1969, s-a dedus din pedeapsa de executat durata reţinerii şi
arestării preventive a condamnatului: de la 19.10.2005 la 10.05.2006, de la 15.05.2006 la
12.11.2007 şi de la 20.01.2009 la zi.
S-a dispus anularea formelor de executare emise anterior şi emiterea unui nou mandat de
executare a pedepsei închisorii, în baza sentinţei penale.
În temeiul art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., s-a respins contestaţia la executare
formulată de condamnatul A, ca rămasă fără obiect.
Prin decizia penală nr. 25/C, pronunţată de Curtea de Apel Bacău în dosarul nr. x/110/2015,
s-au admis contestaţiile formulate de condamnatul A şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie – D.I.I.C.O.T. – S.T. Bacău împotriva sentinţei penale nr. 520/D pronunţată de
Tribunalul Bacău, s-a desfiinţat, în parte, hotărârea atacată, iar în rejudecare:
În baza art. 133 raportat la art. 130 din Legea nr. 302/2004, republicată, s-a admis, în parte,
cererea de recunoaştere a hotărârii străine formulată de condamnatul A.
S-a recunoscut sentinţa penală nr. 520 emisă la 02.05.2012 de Tribunalul din Gallarete (în
prezent Tribunalul din Busto Arsizio), definitivă la 30.10.2012.
S-a respins, ca inadmisibilă, cererea de recunoaştere a sentinţelor penale nr. 20, emisă de
Tribunalul Ordinar din Busto Arsizio şi nr. 25/C emisă de Tribunalul Ordinar din Torino.
În temeiul art. 585 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. s-a admis cererea condamnatului A de
contopire a pedepselor şi, în consecinţă:
S-a descontopit pedeapsa rezultantă de 14 ani, 11 luni şi 7 zile închisoare şi 34.000 Euro
aplicată prin sentinţa penală nr. 510 din 10.11.2014 pronunţată de Tribunalul Bacău, definitivă la
26.11.2014, şi s-au repus în individualitatea ei pedepsele componente de:
1. 6 ani închisoare şi 3 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor
prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. din 1969, pentru art. 13 alin. (1), (3)
teza I, alin. (4) teza I din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 13 alin. (1) C. pen. din 1969 şi art.
37 lit. b) C. pen. din1969 (fapta din 2004/2005);

1102
 2. 6 ani închisoare şi 3 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor
prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. din 1969 pentru art. 12 alin. (1), (2) lit.
a) din Legea nr. 678/2001, modificată prin Legea nr. 287/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.
pen. din 1969 şi art. 37 lit. b) C. pen. din 1969 (acte materiale din 2004-2005);
3. 6 ani închisoare şi 3 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzută
de art. 64 alin. (1) lit. a) teza II şi b) C. pen. din 1969 pentru art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003,
cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. din 1969 (fapte din 2004-2005).
4. 3 ani închisoare şi 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute
de art. 66 lit. a), b) C. pen., aplicată prin sentinţa penală nr. 74 din 14.02.2014 a Tribunalului
Bacău, definitivă prin decizia penală nr. 154 din 18.03.2014 a Curţii de Apel Bacău;
5. 14 ani, 11 luni şi 7 zile închisoare şi 34.000 Euro amendă, pedeapsă ce a fost
recunoscută de Curtea de Apel Bacău prin sentinţa penală nr. 20, definitivă prin neapelare la
11.03.2014.
În baza art. 36 alin. (2) raportat la art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. e) C. pen. din 1969, s-au
contopit pedepsele principale de la punctele 1, 2, 3, 4, 5 şi pedeapsa de 4 luni închisoare aplicată
prin sentinţa penală nr. 520 emisă la 02.05.2012 de Tribunalul din Gallarete (în prezent
Tribunalul din Busto Arsizio), recunoscută prin decizie, în pedeapsa cea mai grea, de 14 ani, 11
luni şi 7 zile închisoare şi 34.000 EURO.
În temeiul art. 35 alin. (3) C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 C. pen., s-au contopit
pedepsele complementare a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a-II-a C. pen.
din 1969, în pedeapsa complementară cea mai grea.
S-a stabilit ca pedepsă rezultantă de executat - 14 ani, 11 luni, 7 zile închisoare şi 34.000
EURO amendă şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1)
lit. a) teza a-II-a şi b) C. pen. din 1969, pe o durată de 3 ani.
S-a dispus anularea formelor de executare emise anterior şi emiterea unui nou mandat de
executare a pedepsei închisorii aplicate prin decizie.
S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate care nu contravin celor dispuse prin
decizie.
În fine, notează că, în condiţiile în care condamnatul A nu a ataşat cererii formulate niciun
înscris, în urma diligenţelor efectuate de instanţa iniţial învestită, Tribunalul Bacău, la dosar a
fost transmis documentul intitulat „Comunicare pedeapsă reziduală nouă”, întocmit de Parchetul
Republicii de pe lângă Tribunalul Ordinar din Busto Arsizio – Birorul Executări penale la data de
13.01.2021, prin care acestuia i se recunoaşte un număr de 450 zile câştigate cu titlu de eliberare
anticipată din executarea, în perioada 20.01.2009 – 19.01.2015, a pedepsei aplicate prin sentinţa
penală nr. 520 din 02.05.2012 a Tribunalului Busto Arsizio, rămasă definitivă la data de
30.10.2012.
În acest context, raportat la datele concrete ale speței, Înalta Curte constată că cererea
condamnatului A tinde, în mod esenţial, la constatarea intervenirii unei cauze de reducere a
pedepsei rezultante în executarea căreia se afla la momentul iniţierii demersului judiciar,
constând în zilele de eliberare anticipată ce i-au fost recunoscute de statul italian, ulterior
transferului său în România (12.05.2015), în raport cu una dintre pedepsele componente ale
acesteia, cu recunoaşterea tuturor efectelor acestei situaţii în plan sancţionator, respectiv sub
aspectul deducerii perioadei aferente din durata pedepsei de executat.
Ca urmare, cererea astfel formulată constituie o contestaţie la executare care îşi găseşte
temeiul în dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. şi care, potrivit alin. (2) al aceluiaşi
text de lege, intră în competenţa de soluţionare a instanţei de executare ori a celei în a cărei
circumscripție se află locul de deținere al contestatorului.
1103
 Notând însă că beneficiul eliberării anticipate invocat vizează o pedeapsă componentă
(aplicată condamnatului prin sentinţa penală nr. 520 din 02.05.2012 a Tribunalului Busto Arsizio,
rămasă definitivă la data de 30.10.2012, care a fost recunoscută, pe cale incidentală, prin sentinţa
penală nr. 520/D, pronunţată de Tribunalul Bacău în dosarul nr. x/110/2015, astfel cum a fost
modificată prin decizia penală nr. 25/C, pronunţată de Curtea de Apel Bacău) a pedepsei
rezultante în executarea căreia se afla condamnatul la momentul formulării prezentei cereri,
pedeapsă ce a fost stabilit de Tribunalul Bacău (prin hotărârea anterior menţionată) în urma
operaţiunii de contopire a mai multor pedepse, unele dintre ele aplicate acestuia în Italia, printre
care şi cea anterior menţionată, Înalta Curte constată că Tribunalului Bacău îi revine competenţa
de soluţionare a contestaţiei la executare formulată de condamnatul A, ca instanţă (de executare)
care a statuat, cea din urmă, asupra situaţiei juridice a acestuia.
Totodată, constată că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 166 alin. (16) teza I din
Legea nr. 302/2004 întrucât, prin cererea formulată, condamnatul nu solicită, ulterior transferului
său, deducerea duratei aferente reducerii de pedeapsă ce i-a fost acordată de autorităţile judiciare
italiene anterior transferului, astfel cum impune textul de lege precitat, ci deducerea zilelor de
eliberare anticipată ce i-au fost acordate de autorităţile judiciare străine ulterior transferului său în
România.
Altfel spus, condamnatul A invocă o cauză de micșorare a pedepsei survenită pe parcursul
executării acesteia, care intră sub incidenţa exclusivă a dispoziţiilor art. 598 alin. (1) lit. d) C.
proc. pen. şi atrage competenţa instanţei prevăzută de art. 598 alin. (2) C. proc. pen..
Pentru considerentele anterior expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit
competenţa de soluţionare a cauzei privind pe contestatorul condamnat A în favoarea
Tribunalului Bacău, instanță căreia i s-a trimis dosarul.

II. Măsurile preventive și alte măsuri procesuale

2. Măsuri asiguratorii. Contestație. Inadmisibilitate

C.proc. pen. art. 250, art. 250 indice 1, art. 250 indice 2

Formularea contestației împotriva încheierii prin care s-a ridicat măsura sechestrului
asigurator asupra bunului apartinând adjudecatarei, terţ faţă de cauza pendinte, impune
contestatoarei-inculpată justificarea unui interes legitim. Calitatea contestatoarei de inculpată
nu atrage de plano un interes în contestarea măsurii asigurătorii dispuse asupra unui bun ce nu
îi aparține, ce nu se află în patrimoniul unui coparticipant ori a unei persoane ce evidenţiază o
legătură cu făptuitorii aptă a pune în discuţie măsura confiscării extinse.

I.C.C.J. Secția penală, decizia nr. 865 din 20 octombrie 2021

Prin încheierea din data de 07 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi - Secţia
penală și pentru cauze cu minori, în baza art. 2502 din Codul de procedură penală, a constatat
legală măsura asiguratorie a sechestrului instituită prin ordonanța nr. x/P/2014 din data de
21.05.2018 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iași, asupra bunului imobil aparținând
numitei A, imobil situat in X, reprezentat de parcela de teren cu suprafața totală de 264,45 mp și

1104
construcția de 156,72 mp; a admis cererea formulată de persoana interesată A și a ridicat
sechestrul asigurător instituit prin ordonanța nr. x/P/2014 asupra bunului imobil menţionat ce îi
aparținea.
Pentru a se pronunța în acest sens, Curtea de Apel Iași a constatat că prin rechizitoriul emis
în cauză s-a reținut în sarcina inculpatei B, infracțiunea de abuz în serviciu, constând în aceea că,
în cadrul licitației privind imobilul debitorilor C și D, a efectuat vânzarea imobilului din X, prin
înscrierea ca participant la licitație a unei persoane (investigatorul cu identitate reală) care în
realitate nu a participat la licitație, ci s-a retras anterior deschiderii ședinței de licitație -, pentru
îndeplinirea condiției a doi participanți, și, în înțelegere cu adjudecatarul imobilului A, încât să
coboare prețul de pornire al licitației și să vândă imobilul la un preț mic, în dauna persoanelor
vătămate-debitori care au suferit o pagubă constând în diferența de preț și o vătămare a dreptului
acestora de a obține un preț serios și sincer în condiții de legalitate și de a achita integral obligația
prevăzută în titlul executoriu, și în folosul adjudecatarului.
S-a reținut că paguba suferită de persoanele vătămate C și D constă în diferența de preț
dintre prețul de pornire din publicația de vânzare de la termenul vânzării – 488.436 lei
reprezentând 50% din prețul de evaluare, și prețul de adjudecare -146.531 lei : paguba 341.905
lei, iar folosul obținut de inculpata B pentru suspecta A-adjudecatar, cu complicitatea acesteia,
constă în diferența de preț dintre prețul de pornire din publicația de vânzare de la termenul
vânzării – 488.436 lei reprezentând 50% din prețul de evaluare, și prețul de adjudecare -146.531
lei: paguba 341.905 lei.
Deși prin procesul verbal din 14.05.2015, BEJ E a constatat că la data de 13.05.2015
debitorii au achitat întreg debitul urmărit și că adjudecarea este desființată de drept, totuși, prin
decizia civilă nr. 1546/01.11.2016 Tribunalul Iași a admis apelurile formulate de adjudecatarul A
și de creditorul F SA și a desființat acest proces verbal din 14.05.2015.
Prin Ordonanța nr. x/P/2014 din data de 21.05.2018, s-a dispus instituirea măsurii
asigurătorii asupra bunului imobil aparținând suspectei A, adjudecat la data de 29.04.2015,
conform actului de adjudecare nr.193 din 30.04.2015 emis de BEJA E, cu privire la care s-a
înscris provizoriu dreptul de proprietate dobândit prin adjudecare – act administrativ nr.193 din
30.04.2015 emis de BEJ B - cota actuală 1/1: 1) A; 2) G, conform mențiunilor din cartea funciară
nr. H UAT Iași.
Măsura a fost adusă la îndeplinire de către ofițerii de poliție judiciară din cadrul Direcției
Generale Anticorupție, Serviciul Teritorial Iași și s-a efectuat notarea în cartea funciară a
imobilului – încheiere nr. 86341 din 07.06.2018.
Prin același rechizitoriu s-a dispus disjungerea cauzei și declinarea în favoarea DNA-
Serviciul Teritorial Iași, în vederea efectuării urmăririi penale față de A și faţă de mandatarul ei,
K, cu privire la infracțiunea de complicitate la abuz în serviciu prevăzută de art. 48 alin. (1) Cod
penal raportat la art. 13 indice 2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) Cod penal,
constând în aceea că au ajutat pe executorul judecătoresc B să își încalce îndatoririle de serviciu
în organizarea licitației imobilului debitorilor C și D.
Prin rechizitoriu, procurorul a propus menținerea sechestrului ,,având în vedere că s-a
dispus cu privire la inculpata B trimiterea în judecată pentru săvârșirea infracțiunile în timpul
desfășurării licitației publice în care imobilul în cauză a fost adjudecat de suspecta A prin
procurator, - imobil aflat în posesia adjudecatarului A cu privire la care urmărirea penală va
continua, urmând a fi efectuată de o altă structură de parchet, în condițiile în care persoana
vătămată D s-a constituit parte civilă, solicitând repunerea în situația anterioară.”
Prin ordonanța nr. x/P/2020 din 14.10.2020 a DNA-ST Iași s-a dispus clasarea cauzei față
de A cu privire la infracțiunea de complicitate la abuz în serviciu, prevăzută de art. 48 alin.(1) din
1105
Codul penal raportat la art. 13 indice 2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din
Codul penal, cu motivarea că nu există nicio probă din care să rezulte vreo înțelegere între A și
K, pe de o parte și inculpata B, de cealaltă parte.
Prin încheierea finală de cameră preliminară, nr. 5/CPC din data de 18.02.2021, judecătorul
a dispus începerea judecății, constatând totodată că procurorul și manifestat voința de a se începe
judecata cu rechizitoriul modificat implicit de ordonanța de clasare, în sensul eliminării referirilor
la existența unei înțelegeri anterioare între inculpata B și suspecta A.
Numita A a solicitat ridicarea sechestrului asigurator instituit asupra imobilului său raportat
la soluția de clasare dispusă, la buna sa credință, la împrejurarea că sechestrul poate fi luat doar
asupra bunurilor suspectului sau inculpatului (calitate pe care nu o mai are în prezenta cauză), la
faptul că instanța civilă a anulat procesul verbal emis de executorul judecătoresc ce desființase
actul de adjudecare pe motiv că debitorii au consemnat suma necesară acoperirii creanței urmărite
În motivarea cererii, a arătat istoricul calităţii sale, respectiv că prin adresa din data de
25.11.2015 emisă către B.E.J.A. L, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi a solicitat o copie a
dosarului de executare nr. x/2015 (prin care este pus în executare actul de adjudecare), însă din
cauze necunoscute, dosarul în cauză ajunge în original la Parchet, neexistând nicio adresă din
partea Parchetului în acest sens. Din informaţiile primite de la executor, acesta a comunicat doar
că a primit un telefon de la Parchet şi i s-a solicitat să ducă dosarul în original.
Motivat de faptul că nu putea continua executarea silită a titlului său în sensul evacuării
foştilor proprietari, fiind fără posesia bunului de la momentul adjudecării până în prezent, a
solicitat, în nenumărate rânduri, restituirea dosarul de executare în original către executorul
judecătoresc, cu eventuala instituire a sechestrului asigurător asupra imobilului proprietatea sa, în
cazul în care procurorul ar fi considerat că se impune o astfel de măsură.
Ulterior, prin adresa din data de 21.05.2018 emisă către B.E.J.A. L, Parchetul de pe lângă
Curtea de Apel Iaşi i-a comunicat executorului judecătoresc faptul că i se restituie dosarul de
executare în original, motivat de instituirea sechestrului asupra imobilului adjudecat.
Potrivit art. 249 alin. (5) C. proc. pen., măsura sechestrului judiciar poate fi dispusă în
vederea reparării pagubei produse prin infracţiune, însă doar asupra bunurilor suspectului sau
inculpatului.
Prin ordonanţa de luare a măsurii asigurătorii emisă în dosarul nr. x/P/2014, procurorul de
caz a motivat necesitatea instituirii măsurii sechestrului asigurător asupra imobilului adjudecat
prin faptul că modul desfăşurării licitaţiei ar fi creat bănuiala rezonabilă că ar fi avut o înţelegere
cu executorul judecătoresc în privinţa condiţiilor de adjudecare la un preţ convenabil.
Ulterior însă, prin ordonanţa din data de 14.10.2020, emisă în dosarul nr. x/P/2020 de către
Direcţia Naţională Anticorupţie, a fost dispusă clasarea cauzei cu privire la această faptă, întrucât
nu există nicio probă din care să reiasă că ar fi săvârşită.
Având în vedere aceste aspecte, a solicitat ridicarea sechestrului asigurător instituit de
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi prin ordonanţa din data de 21.05.2018.
Prin încheierea nr. 12 din data de 11.03.2021, în dosarul nr. x/45/200/a1.1, Curtea de Apel
Iași a declinat competenţa de soluţionare a cererii de „ridicare sechestru asigurător”, formulată de
fosta A (care a avut calitatea de suspectă în dosarul nr. x/P/2014 al Parchetului de pe lângă Curtea
de Apel Iași și apoi în dosarul nr. x/P/2020 al DNA-ST Iași), în contradictoriu cu partea civilă D,
în favoarea Judecătoriei Iaşi - Secţia Civilă.
Curtea de apel, în motivarea acestei soluții, a reţinut faptul că A, proprietara imobilului care
face obiectul măsurii asiguratorii, nu are nici o calitate în cauza de față, iar acțiunea penală
continuată în privința acesteia în dosarul disjuns a încetat prin soluția de clasare.

1106
 Or, potrivit art. 259 alin. (5) Cod procedură penală, instanța penală nu poate fi investită cu
cerere legată de măsura asiguratorie decât în contextul unui proces penal (în faza urmăririi
penale, a camerei preliminare sau a judecății), în care proprietarul bunului sechestrat are calitatea
de suspect sau inculpat.
Competența judecătorului de cameră preliminară de a se pronunța asupra măsurii
asiguratorii, cu privire la bunul fostei suspecte A, nu poate fi justificată doar prin prisma faptului
că sechestrul a fost dispus în cauza de față și că s-a propus menținerea sa prin rechizitoriu.
Disjungerea acțiunii penale în privința suspectei A a determinat și disjungerea automată a acțiunii
civile aferente acesteia, sechestrul fiind instituit în scopul garantării acoperirii prejudiciului
cauzat prin presupusa infracțiune imputată suspectei.
Or soluția de clasare, pe motiv că nu există probe că suspecta A a comis o infracțiune,
impune concluzia că măsura asiguratorie instituită asupra bunului suspectei nu va putea fi folosită
pentru satisfacerea unui eventual prejudiciu care ar putea fi reținut în sarcina inculpatei B în
aceeași cauză, nefiind așadar posibilă în cauza penală de față o răspundere patrimonială solidară a
numitei A alături de inculpata B, care să justifice un interes pentru a se pronunța cu privire la
sechestrul asupra imobilului fostei suspecte A.
De altfel, potrivit art. 315 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură penală, în caz de clasare,
procurorul este obligat să se pronunțe cu privire la ridicarea sau menținerea măsurii asiguratorii
instituite asupra bunurilor persoanei față de care s-a dispus clasarea, chiar dacă urmărirea penală
sau judecata ar continua în privința altor coinculpați/cosuspecți.
Odată finalizat procesul penal, prin ordonanța de clasare sau prin o hotărâre judecătorească
definitivă, nu mai există nici o justificare pentru ca cererile legate de măsurile asiguratorii
instituie să fie în sarcina instanței penale, Codul de procedură penală reglementând competența
instanței penale de a soluționa aceste cereri doar în contextul existenței unui proces penal în curs
de soluționare.
Prin decizia nr. 1234/06.08.2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, statuând asupra
conflictului de competență între Curtea de Apel Iași-Secția penală și pentru cauze cu minori și
Judecătoria Iași-Secția Civilă, a stabilit competența în favoarea Curții de Apel Iași-Secția penală
și pentru cauze cu minori, reținând că ,,soluția de clasare cu privire la un posibil participant la
activitatea infracțională desfășurată de inculpata B nu are nici un efect asupra măsurii asiguratorii
instituite asupra imobilului menționat, atât timp cât măsura asiguratorie urmărește bunul a cărui
situație juridică nu a fost încă stabilită de către Curtea de Apel Iași (…), instanța penală fiind cea
competentă, până la rămânerea definitivă a hotărârii de a se pronunța asupra măsurilor
asiguratorii și asupra modului de aducere la îndeplinire a acestora.”
Analizând actele și lucrările dosarului, ca urmare a reinvestirii Curții de Apel prin
regulatorul de competență, analizând cererea de ridicare sechestru și prin prisma obligației de a
verifica periodic legalitatea și temeinicia măsurilor asiguratorii, conform art. 250 indice 2 din
Codul de procedură penală, instanța a reținut că măsura sechestrului asupra imobilului adjudecat
de A, care la momentul instituirii avea calitatea de suspectă, este legală, fiind instituită asupra
bunului unei persoane care avea calitatea cerută de art. 249 alin. (5) din Codul de procedură
penală şi în scopul cerut de lege (în vederea reparării pagubei produse prin infracțiune), fiind
luată de organele judiciare competente și asupra bunurilor prevăzute de lege. În ce privește
legalitatea acestei măsuri după pierderea de către A a calități de suspect, instanța este ținută de
argumentele regulatorului de competență, potrivit căruia ”soluția de clasare cu privire la un
posibil participant la activitatea infracțională desfășurată de inculpata B nu are nici un efect
asupra măsurii asiguratorii instituite asupra imobilului menționat, atât timp cât măsura
asiguratorie urmărește bunul”.
1107
 În ce privește temeinicia acestei măsuri asiguratorii, instanța a constatat că scopul său este
asigurarea reparării pagubei reținute în sarcina debitorilor. S-a avut în vedere situația în care
acțiunea civilă a debitorilor ar fi admisă sub forma restituirii bunului în natură (acțiunea civilă a
părților civile E și D fiind sub formă alternativă: în principal prin restituire în natură și în
subsidiar prin echivalent), întrucât în cazul despăgubirii prin echivalent, imobilul, proprietate a
numitei A și G, nu poate servi la repararea pagubei, de vreme ce A nu are calitate de inculpată în
cauză.
S-a arătat că, în cadrul analizei temeiniciei măsurii asiguratorii, instanța este datoare să
verifice proporționalitatea acesteia (punerea în echilibru a interesului proprietarului actual de a-și
valorifica dreptul de proprietate și de a stăpâni bunul, precum și interesul celui care ar putea să
dobândească dreptul de proprietate ca urmare a restabilirii situației anterioare de a evita
imposibilitatea acestei redobândiri prin ascunderea, distrugerea, înstrăinarea bunului).
Instanța a apreciat că măsura sechestrului apare însă ca disproporționată în raport de:
-durata de mai mult de 6 ani de la adjudecarea imobilului și de mai mult de 3 ani de la
instituirea măsurii, adjudecatarul neaflându-se în toată această perioadă în nici un moment în
posesia imobilului; în cauza Credit Europe Leasing IFN SA împotriva României, Curtea
Europeană a drepturilor Omului a reținut că o privare pe o durată de 8 ani a reclamantei de
bunurilor sale supuse măsurii asiguratorii a sechestrului a constitut o povară excesivă.
-buna credință prezumată a adjudecatarei A, în raport de ordonanța de clasare, și beneficiile
bunei credințe în cadrul unei proceduri de executare silită reglementate de art. 723 alin. (1) din
Codul de procedură civilă;
-confirmarea de către instanțele civile a dreptului de proprietate a adjudecatarei prin
obligarea executorului judecătoresc la emiterea încheierii definitive de intabulare prin sentința
civilă nr. x/09.05.2018 a Judecătoriei Iași, sub sancțiune de penalități pe zi de întârziere
(încheierea civilă nr. x/14.02.2020 a Judecătoriei Iași);
-posibilitatea protejării intereselor părților civile de o eventuală înstrăinare a imobilului prin
simpla notare a litigiului penal în cartea funciară (notare de altfel realizată deja), care asigură
protecția împotriva unor eventuali terți subdobânditori care nu vor mai putea invoca buna
credință.
Împotriva încheierii din data de 07 octombrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi -
Secţia penală și pentru cauze cu minori a formulat contestație inculpata B.
În susținerea contestației, a precizat că instanţa de fond a afirmat eronat că: „Din
perspectiva riscului evicţiunii imobilului, A nu justifică un interes actual în acţiunea civilă
promovată în condiţiile în care aceasta este în continuare adjudecatar-proprietar al imobilului,
contestaţia sa la executare împotriva încheierii de încetare a executării silite fiind admisă (...) ".
Contestatoarea a precizat că împotriva încheierii de încetare a executării silite în Dosarul nr.
520/2013 al BEJA L din data de 26.05.2015, comunicată tuturor părţilor implicate în procedura
executională, nu a fost formulată contestaţie la executare de nici una dintre părţi. A existat o
contestaţie la executare cu privire la înscrisul Proces Verbal din 14.05.2015 emis în Dosarul nr.
x/2013 prin care s-a constatat plata întregului debit de către debitorii C şi D, precum şi decizia
executorului de a restitui preţul achitat de A în urma adjudecării provizorii odată cu încetarea
urmăririi silite, executorul făcând aprecieri şi asupra faptului că adjudecarea imobilului (de către
adjudecatara A) este desfiinţată de drept.
Acest proces verbal a fost contestat la instanţa civilă specializată şi a fost anulat. Ulterior
procesului verbal din 14.05.2015 executorul judecătoresc a emis încheierea de constatare a
încetării executării silite din 26.05.2015, act ce nu a fost atacat de nici una din părţi.

1108
 Prin urmare, A nu se află în situaţia menţionată de judecătorul fondului în încheierea din
07.10.2021, contestaţia sa la executare împotriva încheierii de încetare a executării silite fiind
admisă.
S-a arătat că nu există nici o confirmare a vreunei instanţe civile cu privire la dreptul de
proprietate a numitei A asupra imobilului situat în X deţinut de părţile civile C şi D, aşa cum
reiese din încheierea din 07.10.2021. Titlul executoriu menţionat de judecătorul fondului,
reprezentat de Hotărârea civilă nr. x/09.05.2018, a obligat BEJA L, la emiterea încheierii de
intabulare definitivă. A precizat că această soluţie a instanţei civile nu echivalează cu
recunoaşterea vreunui drept de proprietate asupra imobilului adjudecat de A, ci doar obligă L la
eliberarea unui act execuţional în cadrul unui dosar de executare silită ce s-a aflat înregistrat pe
rolul biroului până la data de 13.06.2015 (data la care s-a împlinit termenul de contestaţie
împotriva încheierii de încetare a executării silite împotriva debitorilor C şi D din 26.05.2015).
A menționat că și în situaţia în care s-ar emite această încheiere de intabulare definitivă pe
numele A, nu va fi un act definitiv, ci va putea fi atacat la instanţa civilă de părţile interesate, cu
aplicarea dispoziţiilor art. 712 Cod procedură civilă.
În concluzie, a susţinut că hotărârea civilă nr. x/09.05.2018 a Judecătoriei Iaşi, rămasă
definitivă la data de 09.02.2019, stabileşte „obligaţia de a face” în sarcina B.E.J.A. L, fără a se
statua asupra dreptului de proprietate a adjudecatarului A.
B.E.J.A. L, nu are calitate în cauză penală şi nu există nici o hotărâre emisă împotriva
persoanei executor judecătoresc B prin care să fie obligată să facă sau să nu facă ceva în legătură
cu Dosarul execuţional nr. x/2013. Prin urmare, nu există identitate de părţi procesuale, astfel
încât instanţa penală să reţină autoritatea de lucru judecat a Sentinţei civile nr. x/09.05.2018 şi a
încheierii civile x/14.02.2020 a Judecătoriei Iaşi faţă de persoana fizică B.
Contestatoarea a mai apreciat că prin forma în care a fost motivată încheierea din
07.10.2021, instanţa de fond a trecut cu vederea dispoziţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
(Decizia x/2021 - Regulatorul de competenţă) cu privire Ia necesitatea menţinerii sechestrului
asiguratoriu asupra imobilului în condiţiile în care, faţă de faptele reţinute în sarcina inculpatei
Mereută există posibilitatea ca, la sfârşitul cercetării judecătoreşti să se constate că procedura de
valorificare prin vânzare la licitaţie a imobilului să fi fost viciată, situaţie care va conduce la
anularea actului de adjudecare emis în favoarea numitei A. În condiţiile în care operează ridicarea
sechestrului asigurător, bunul imobil ar rămâne neprotejat, iar cererea părţilor civile C şi D de
restituire în natură va rămâne fără obiect.
În opinia apărării, menţiunea înserată de ÎCCJ în Decizia x/2021 este clară şi în favoarea
menţinerii sechestrului asigurător: „soluţia de clasare cu privire la un posibil participant la
activitatea infracţională desfăşurată de inculpata B nu are nici un efect asupra măsurii asigurătorii
instituite asupra imobilului menţionat atât timp cât măsura asigurătorie urmăreşte bunul a cărui
situaţie juridică nu a fost încă stabilită de Curtea de Apel (...)". Apărarea a apreciat că această
menţiune se circumscrie dispozițiilor art. 249 alin. (6) teza a II-a Cod procedură penală.
Pe cale de consecinţă, apărarea a solicitat modificarea încheierii din 07.10.2021 în sensul
excluderii menţiunilor care fac trimitere la situaţia personală a executorului judecătoresc B ce a
fost confundată cu situaţia BEJA L.
Analizând contestația formulată de petenta B, Înalta Curte constată că aceasta este
inadmsibililă, pentru următoarele considerente:
Petenta A a participat la o licitaţie publică organizată de B.E.J.A. L şi a adjudecat imobilul
situat în X, executarea silită fiind efectuată la solicitarea N IFN, ce avea calitatea de creditoare.
Ca urmare a adjudecării imobilului, s-a emis procesul verbal de licitație din 29.04.2015 și
actul de adjudecare nr.193/30.04.2015, întocmit în dosarul de executare nr.520/2013 al B.E.J.A.
1109
L prin care numita A a fost declarată adjudecatară a imobilului supus vânzării, din X, pentru
prețul de 146.531 lei, egal cu 30% din prețul de pornire.
Ulterior, prin procesul verbal din 14.05.2015, inculpata B a dispus încetarea executării silite
în dosarul de executare nr.520/2013 al B.E.J.A. L ca urmare a achitării creanței de către D și C.
Împotriva acestui proces-verbal a formulat contestație A.
Prin sentinţa civilă nr. 1239 din 08 Februarie 2016, Judecătoria Iaşi – Seţia Civilă a respins,
ca neîntemeiată, contestaţia la executare formulată de contestatoarea A în contradictoriu cu
intimaţii C, D, SC O SRL şi SC N I.F.N. S.A.
Prin decizia civilă nr. 1546 din 01 noiembrie 2016 pronunţată de Tribunalul Iaşi – Secţia
Civilă, în dosarul nr.x/245/2015, s-a admis apelul formulate de A împotriva sentinţei civile
nr.1239/09.02.2016 a Judecătoriei Iaşi, sentinţă ce a fost schimbată în totalitate, în sensul că s-a
admis contestaţia la executare formulată de contestatoarea A şi s-a dispus desfiinţarea actului de
executare „proces-verbal” întocmit la data de 14.05.2015 de Biroul executorilor judecătoreşti
Asociaţi L.
De asemenea, prin sentința civilă nr. 5547 din 9 mai 2018, pronunțată în dosarul nr.
x/245/2017, Judecătoria Iași – Secția Civilă a admis plângerea împotriva refuzului executorului
judecătoresc formulată de petenta A în contradictoriu cu intimatul B.E.J.A. L și a obligat
intimatul B.E.J.A. L să emită în dosarul de executare nr.x/2013, aflat pe rolul său, încheierea
definitivă de intabulare la care se referă art.855 alin. (1) teza I C. proc. civ. (forma de la
momentul începerii executării silite din speţă), cu privire la imobilul cumpărat de petentă prin
licitaţie publică, şi anume cel situat în X. Sentinţa a rămas definitivă, prin decizia nr. 127 din 23
Ianuarie 2019, Tribunalul Iaşi – Secţia Civilă anulând, ca netimbrat, apelul promovat de apelanta
BEJA.
Totodată, prin sentința civilă nr. 11622 din 16.12.2020, Judecătoria Iași – Secția Civilă a
respins cererea de repunere în termenul de formulare a contestației la executare și a respins, ca
tardivă, contestația la executare formulată de contestatorii D și C împotriva procesului verbal din
29.04.2015 și actul de adjudecare nr.x/30.04.2015, întocmit în dosarul de executare nr.520/2013
al B.E.J.A. L.
Cu toate acestea, din extrasul de carte funciară nr. H din 23.09.2021, rezultă că asupra
imobilului din X, a fost înscris un drept de proprietate provizoriu dobândit prin adjudecare de
către A și G prin actul administrativ nr. x din 30.04.2015 emis de BEJ B şi ca urmare a deciziei
nr. 1546 din 01 noiembrie 2016 pronunţată de Tribunalul Iaşi – Secţia Civilă, în dosarul nr.
x/245/2015.
În ceea ce priveşte măsura asigurătorie, aceasta a fost dispusă în cursul urmăririi penale,
prin Ordonanța nr.x/P/2014 din data de 21.05.2018 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iași,
în temeiul art. 249 alin. (1), (2), (5) și (6) din Codul de procedură penală, menţionându-se expres
că poartă asupra bunului imobil aparținând suspectei A, adjudecat la data de 29.04.2015, situat în
X, înscris în cartea funciară nr. H a UAT Iași, identificare conform actului de adjudecare imobil
nr.x din 30.04.2015 emis de B.E.J.A. L, cu privire la care s-a înscris provizoriu dreptul de
proprietate dobândit prin adjudecare – act administrativ nr.x din 30.04.2015 emis de acelaşi BEJ
B - cota actuală 1/1 : 1) A; 2) G; reprezentat de teren în suprafața totală de 264 mp suprafața din
CF 264,45 mp) și construcția C1 cu s.c la sol de 157 mp ; C1 – locuință cu o s.c. de 156,72 mp,
compusă din: S cu o s.u. 69,46 mp , P. cu s.u. de 114,43 mp , 1E cu s.u. de 47,46 mp și 2E cu o
s.u. de 49,31 mp +2,20 mp balcon - identificare conform mențiunilor din cartea funciară nr. H
(provenită din cartea funciară de pe hârtie cu nr. I) UAT Iași.
Prin rechizitoriu nr.x/P/2014 din data de 07.07.2020, al Parchetului de pe lângă Curtea de
Apel Iași, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatei B pentru săvârşirea infracțiunii de abuz în
1110
serviciu, infracțiunea asimilată infracțiunilor de corupție prevăzută de art. 13 ind. 2 din Legea
78/2000 raportat la art.297 alin. (1) din Codul penal cu aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul penal
(5 fapte în concurs real), constituirea unui grup infracţional organizat, prevăzută de art. 367 alin.
(1), (3) din Codul penal, fals intelectual, prevăzută de art. 321 alin. (2) din Codul penal cu
aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul penal (două fapte în concurs real), toate cu aplicarea art. 38
alin. (1) din Codul penal.
Astfel, s-a reţinut, printre altele că, fapta inculpatei B care în calitate de executor
judecătoresc în cadrul Biroului Executorilor Judecătoreşti L şi-a îndeplinit în mod defectuos
atribuţiile de serviciu, cu încălcarea Legii nr.188/2000 privind executorii judecătoreşti şi Codului
de procedură civilă, în dosarele de executare silită nr. x/2012, nr. x/2014, nr. x/2012, nr. x/2011 şi
nr. x/2013, având ca obiect vânzarea la licitaţie publică a imobilelor persoanelor vătămate C şi D
(situat în X).
În timpul desfăşurării licitaţiilor publice, din datele de 11.07.2014, 05.09.2014, 05.12.2014,
06.05.2015 şi 29.04.2015, vânzarea imobilelor s-a realizat în astfel de condiţii încât să coboare
preţul de pornire sub pragul preţului din publicaţia de vânzare de la termenul respectiv (al doilea
sau al treilea care era: 1.096.747,5 lei reprezentând 75% din preţul de evaluare imobil P şi Q;
973.432 lei reprezentând de evaluare imobil R; 140.271 lei reprezentând 75% din preţul de
evaluare imobil S; 362.322,75 lei reprezentând 75% din preţul de evaluare imobil Ș; 488,436 lei
reprezentând 50% din preţul de evaluare imobil C) pentru a vinde imobilele la un preţ mai mic, în
dauna persoanelor vătămate care au suferit pagube materiale (constând în diferenţa de preţ dintre
preţul de pornire din publicaţia de vânzare de la termenul vânzării şi preţul de adjudecare), dar şi
o vătămare a dreptului de a obţine un preţ serios şi sincer în condiţiiile de legalitate şi a achita
integral obligaţia prevăzută în titlu executoriu şi în folosul adjudecatarilor (folos constând în
diferenţa de preţ dintre preţul de pornire din publicaţia de vânzare de la termenul vânzării şi
preţul de adjudecare), faptă care ar constitui infracţiunea de abuz în serviciu, infracţiune asimilată
infracțiunilor de corupție prevăzută de art. 132 din Legea 78/2000 raporat la art. 297 alin.(1) din
Codul penal.
Prin rechizitoriu menţionat, procurorul a propus, în temeiul art. 330 Cod procedură penală,
art. 249 Cod procedură penală şi art.112 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul penal şi art. 162 alin. (a)-
(c) din Codul de procedura penală: „menținerea sechestrului asupra bunului imobil aparţinând
suspectei A, adjudecat la data de 29.04.2015, (imobil din X) măsură dispusă prin ordonanţa
nr.x/P/2014 din data de 21.05.2018”.
În ceea ce priveşte acesta soluţie s-a reţinut că: ,,având în vedere că s-a dispus cu privire la
inculpata B trimiterea în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor reținute în sarcina acesteia
săvârșite în timpul desfășurării licitației publice în care imobilul în cauză a fost adjudecat de
suspecta A prin procurator, apreciem că se justifică menţinerea măsurii asiguratorii instituită
asupra acestui imobil aflat în posesia- adjudecatarului A cu privire la care urmărirea penală va
continua, urmând a fi efectuată de o altă structură de parchet, în condițiile în care persoana
vătămată Drăgan D s-a constituit parte civilă, solicitând repunerea în situația anterioară. ”
De asemenea, prin același rechizitoriu s-a dispus şi disjungerea cauzei și declinarea în
favoarea DNA-Serviciul Teritorial Iași, a efectuării urmăririi penale față de A și mandatarul ei K
cu privire la infracțiunea de complicitate la abuz în serviciu, prevăzută de art. 48 alin. (1) Cod
penal raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) Cod penal, constând în
aceea că au ajutat pe executorul judecătoresc B să își încalce îndatoririle de serviciu în
organizarea licitației din data de 29.04.2015 privind acealași imobil menţionat.
Prin ordonanța nr. 47/P/2020 din 14.10.2020 a Direcției Naționale Anticorupție – Serviciul
Teritorial Iași s-a dispus clasarea cauzei față de A cu privire la infracțiunea de complicitate la
1111
abuz în serviciu prevăzută de art. 48 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 132 din Legea nr.
78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din Codul penal, reținându-se că nu există probe că persoana
a săvârşit aceasta faptă.
Prin încheierea din 07 iulie 2021, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului
Iași, în baza art. 341 alin. (6) lit. a) din Codul de procedură penală, a respins, ca nefondată,
plângerea formulată de petenta D împotriva ordonanței nr. 47/P/2020 din 14.10.2020 a Direcției
Naționale Anticorupție –Serviciul Teritorial Iași.
Față de evoluția procesuală a cauzei, Înalta Curte constată următoarele:
Petenta A a dobândit bunul sechestrat prin adjudecare, potrivit procesului-verbal (de
adjudecare) nr.193 din 30.04.2015, întocmit în dosarul de executare nr.520/2013 al B.E.J.A. L,
iar ulterior, prin sentința civilă nr. 5547 din 9 mai 2018, pronunțată în dosarul nr.
27949/245/2017, Judecătoria Iași – Secția Civilă a obligat intimatul B.E.J.A. L să emită în
dosarul de executare nr.520/2013, aflat pe rolul său, încheierea definitivă de intabulare.
Prin încheierea contestată în prezenţa cauză, Curtea de Apel Iași a ridicat sechestrul
asigurător instituit prin ordonanța nr.758/P/2014 din data de 21.05.2018 a Parchetului de pe lângă
Curtea de Apel Iași, asupra bunului imobil aparținând numitei A, înscris în cartea funciară nr. H.
Formularea contestației împotriva încheierii prin care s-a ridicat măsura sechestului
asigurator asupra bunului apartinând adjudecatarei A, terţ faţă de cauza pendinte, impune
contestatoarei-inculpată, executor judecătoresc în procedura licitaţiei publice, justificarea unui
interes legitim.
Calitatea contestatoarei de inculpată nu atrage de plano un interes în contestarea măsurii
asigurătorie dispuse asupra unui bun ce nu îi aparține, ce nu se află în patrimoniul unui
coparticipant ori a unei persoane ce evidenţiază o legătură cu făptuitorii aptă a pune în discuţie
măsura confiscării extinse.
Inculpata B nu poate justifica un interes legitim nici dacă bunul ar fi supus înstrăinării,
numita A, proprietarul imobilului, având drept de dispoziție neîngrădit asupra bunului propriu.
În condiţiile în care inculpata nu poate justifica un drept individual, personal, anterior ori
actual asupra bunului, nu poate justifica niciun interes legitim în contextul măsurii asigurătorii.
Faptul că bunul a fost dobândit în procedura licitaţiei publice instrumentate de inculpată în
calitate de executor, nu îi pune la dispoziţie acesteia un drept de veto la transferul proprietăţii ori
posibilitatea de a-i îngrădi atributele ori exerciţiul dreptului real adjudecatarului, străin de orice
manopere dolozive efectuate. În acest context, se reţine că faţă de adjudecatar s-a emis de către
procuror soluţia de netrimitere în judecată pentru lipsa vreunei înţelegeri cu inculpata-executor în
sensul favorizării adjudecării, poziţie susţinută în procedura de camera preliminară când s-a
solicitat începerea judecăţii cu rechizitoriul modificat în acest sens.
Eludarea normelor desfăşurări licitaţiei publice de către executor ce ar putea conduce la
angajarea răspunderii sale (penale, civile, disciplinare), păstrează caracterul personal, nu radiază
asupra adjudecatarului străin de orice manopere dolozive.
În ce privește acțiunea civilă a părților civile C și D ce au solicitat, în principal, restituirea
în natură a imobilului vândut la licitaţie publică și, numai în subsidiar, acoperirea prejudiciului
prin echivalent, nu conduce la crearea unei calităţi procesuale adjudecatarului, ce nu este
participant la fapta dedusă judecăţii. Procedura de cameră preliminară a stabilit obiectul judecăţii
şi cadrul procesual atât sub aspectul infracţiunii cercetate, cât şi a părţilor implicate, adjudecatarul
rămânând străin faţă de acestea.
Ca urmare, Înalta Curte a respins, ca inadmisibilă, contestația formulată de petenta B,
împotriva încheierii din data de 07 octombrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi - Secţia
penală și pentru cauze cu minori.
1112
 PARTEA SPECIALĂ

I. Urmărirea penală

1. Plângere împotriva ordonanţei de clasare. Schimbarea temeiului în drept al soluției de

clasare. Prescripţia răspunderii penale

C. proc. pen., art. 16 alin. (1) lit. a), lit. b) teza II, art. 18,
art. 305 alin. (3), art. 309 alin. (1), art. 340

1. Schimbarea temeiului în drept al soluției de clasare, respectiv din cel prevăzut de art. 16
alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală urmând a se reţine incidența art. 16 alin. (1) lit. b)
din Codul de procedură penală, în sensul că nu există vinovăția prevăzută de lege, se notează că
poate fi incident numai în ipoteza în care se constată existența unei ”fapte”, adică a unei
manifestări în sfera realității obiective.

2. Titularul dreptului de a solicita, în temeiul dispozițiilor art. 18 din Codul de procedură

penală, continuarea procesului penal în caz de prescripție este numai suspectul sau inculpatul,
persoanei vătămate nefiindu-i atribuită normativ o atare prerogativă.

I.C.C.J, Secția penală, încheierea nr. 604 din 23 noiembrie 2021 a judecătorului de cameră
preliminară

Prin ordonanța din data de 17 februarie 2021, emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte
de Casație şi Justiție - Direcția Națională Anticorupție, Secția de combatere a corupției, în dosarul
nr. x/P/2020, în baza dispoziţiilor art. 314 alin. (1) lit. a) şi art. 315 alin. (1) lit. b) raportat la art.
16 alin. (1) lit. a) şi f) din C. proc. pen. s-a dispus clasarea cauzei cu privire la:
• abuz în serviciu, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos
necuvenit, faptă prevăzută de art. 132 din Legea 78/2000 raportat la art. 297 din C. pen. cu
aplicarea art. 5 din C. pen. (faptă descrisă la punctul 1), întrucât fapta nu există;
• şantaj, faptă prevăzută de art. 207 din C. pen. raportat la art. 131 din Legea 78/2000 (faptă
descrisă la punctul 1), întrucât fapta nu există;
• luare de mită, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 289 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6
din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen. (faptă descrisă la punctele 1 si 5), întrucât a
intervenit prescripţia răspunderii penale;
• dare de mită, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 290 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6
din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen. (faptă descrisă la punctele 1 si 5), întrucât a
intervenit prescripţia răspunderii penale;
• cumpărare de influenţă, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 292 alin. (1) din C. pen.
raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen. (faptă descrisă la punctele 1
şi 5), întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale;
• luare de mită, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 289 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6
şi art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000 (faptă descrisă la punctul 2), întrucât fapta nu există;

1113
 • trafic de influenţă, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 291 alin. (1) din C. pen. raportat la
art. 6 din Legea nr. 78/2000 faptă descrisă la punctul 2), întrucât fapta nu există;
• luare de mită, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 289 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6
şi art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen. (faptă descrisă la punctul 3),
întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale;
• luare de mită, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 289 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6
din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen. (faptă descrisă la punctul 3), întrucât a
intervenit prescripţia răspunderii penale;
• şantaj, faptă prevăzută de art. 207 din C. pen. raportat la art. 13 din Legea 78/2000, cu
aplicarea art. 5 din C. pen. (faptă descrisă la punctul 3), întrucât a intervenit prescripţia
răspunderii penale;
• abuz în serviciu, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos
necuvenit, faptă prevăzută de art. 132 din Legea 78/2000 raportat la art. 297 din C. pen. cu
aplicarea art. 5 din C. pen. (faptă descrisă la punctul 3), întrucât a intervenit prescripţia
răspunderii penale;
• folosirea funcţiei pentru favorizarea unor persoane, faptă prevăzută de art. 301 din C. pen.
cu aplicarea art. 5 din C. pen. faptă descrisă la punctul 3), întrucât a intervenit prescripţia
răspunderii penale;
• abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 din C. pen. cu aplicarea art. 5 din C. pen. (faptă
descrisă la punctul 3), întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale;
• ameninţare, prevăzută de art. 206 din C. pen. (faptă descrisă la punctul 3), întrucât a
intervenit prescripţia răspunderii penale;
• fals intelectual, faptă prevăzută de art. 321 din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen.
(faptă descrisă la punctul 3), întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale;
• uz de fals, faptă prevăzută de art. 323 teza I din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen.
(faptă descrisă la punctul 3), întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale;
• trafic de influenţă, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 291 alin. (1) din C. pen. raportat la
art. 6 din Legea nr. 78/2000 (faptă descrisă la punctul 4), întrucât fapta nu există;
• luare de mită, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 289 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6
şi art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000 (faptă descrisă la punctul 6), întrucât fapta nu există;
• complicitate la luare de mită, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 48 C. pen. raportat la art.
289.alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 (faptă descrisă la punctul 6),
întrucât fapta nu există;
• dare de mită, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 290 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6
din Legea nr. 78/2000 (faptă descrisă la punctul 6), întrucât fapta nu există.
Pentru a dispune astfel, Ministerul Public a reținut, în esență, faptul că:
1. Prin plângerea înregistrată la data de 09.04.2015 şi în baza căreia a fost înregistrat
dosarul penal nr. x/P/2015, numitul A, printre alții, a sesizat faptul că în cursul anului 2008 a
donat Primăriei Voineasa o suprafaţă de teren, în vederea dezvoltării unui proiect denumit
„Dezvoltarea Potenţialului Turistic al Staţiunii Voineasa, zona Obârşia Lotrului - Mioarele".
Ulterior, au fost întreprinse demersurile necesare în vederea obţinerii avizelor necesare
dezvoltării proiectului în parteneriat public-privat.
Din conținutul sesizării formulate, s-a notat că petentul a susținut că în cursul anului 2010,
în urma unor întâlniri şi discuţii cu B secretar general şi C director, ambii din cadrul Ministerului
Dezvoltării Regionale şi Turismului, s-ar fi stabilit că pentru dezvoltarea proiectului, persoanele
care donaseră iniţial prima suprafaţă de teren trebuia să mai cedeze o suprafaţă de aproximativ 6
(şase) hectare, în vederea construirii clădirilor destinate administraţiei pârtiei.
1114
 În acest sens, s-a precizat că A şi sora sa E au încheiat cu persoanele indicate de C,
respectiv F şi G, patru contracte de vânzare, pentru suprafaţa totală de 50.974 metri pătraţi, în
valoare de 43.600 lei. La acel moment, numiţii F şi G ar fi fost consilieri în cadrul Ministerului
Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice şi, conform înţelegerii, ar fi trebuit să plătească
preţul suprafeţelor de teren şi să transfere proprietatea astfel dobândită Ministerului Dezvoltării
Regionale şi Administraţiei Publice. În cuprinsul sesizării s-a precizat că vânzătorii nu au intrat
niciodată în posesia sumei de bani reprezentând preţul vânzării celor patru terenuri.
În continuare s-a susținut că A ar fi efectuat demersuri pentru a i se remite contravaloarea
contractelor de vânzare - cumpărare încheiate la data de 08.07.2010, asupra sa fiind efectuate acte
de constrângere morală, cu scopul de a-1 determina să renunţe la încercarea de recuperare de la F
şi G a sumei de bani ce reprezenta contravaloarea terenurilor vândute. Ulterior, D ar fi avut unele
probleme la H Bank, cu privire la creditele contractate de la această unitate bancară, şi, totodată,
ar fi avut loc mai multe controale efectuate de ANAF la societăţile sale.
În acest context, analizându-se materialul probator administrat în cauză, cu privire la
infracţiunile ce au făcut obiectul sesizării indicate anterior la punctul 1, respectiv de abuz în
serviciu, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, și de
şantaj, în modalitatea normativă prevăzută de Legea nr. 78/2000, s-a reținut că aceste fapte nu
există în materialitatea lor.
În ceea ce privește infracțiunea de abuz în serviciu, s-a notat că fapta ce se circumscrie
acestei infracţiuni trebuie să fie săvârşită în exercitarea atribuţiilor de serviciu, neîndeplinirea sau
îndeplinirea defectuoasă a unui act în exercitarea acestor atribuţii reprezentând modalităţi de
realizare a elementului material al laturii obiective a infracţiunii.
Prin decizia nr. 405 din 15.06.2016, Curtea Constituţională a României a statuat că doar
legiuitorul poate stabili conduita pe care destinatarul legii este obligat să o respecte, în caz contrar
supunându-se sancţiunii penale, deci comportamentul interzis trebuie impus de către legiuitor
chiar prin lege (înţeleasă ca act formal adoptat de Parlament, precum şi ca act material, cu putere
de lege, emis de Guvern, în temeiul delegării legislative, respectiv, prin ordonanţe şi ordonanţe de
urgenţă). Aşa fiind, neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizată numai
prin raportare la atribuţii de serviciu reglementate prin legislaţia primară.
Astfel, s-a apreciat că petentul nu a indicat în mod concret care au fost dispoziţiile legale
încălcate în cauză şi în ce ar fi constat respectivele încălcări, iar nici din verificările efectuate nu
au rezultat probe care să fundamenteze bănuiala rezonabilă că B sau C şi-ar fi îndeplinit în mod
defectuos, prin încălcarea legii, atribuţiile de serviciu, în legătură cu implementarea proiectului de
dezvoltare a turismului montan în zona Voineasa, prin construirea unui domeniu schiabil. Din
conţinutul actului de sesizare şi declaraţiile martorului denunţător a reieșit că acesta a fost
nemulţumit de faptul că proiectul respectiv a fost realizat, în final, într-o modalitate diferită de
cea urmărită de el, pentru a-şi atinge interesele, motiv pentru care a considerat, generic, că ar fi
fost comise abuzuri, însă simplele sale afirmaţii, nesusţinute de alte probe administrate în cauză,
nu sunt de natură să atragă răspunderea penală cu privire la cele sesizate.
În ceea ce priveşte infracţiunea de şantaj, s-a reținut că aceasta presupune, sub aspectul
elementului material, o constrângere exercitată asupra unei persoane, fie de natură fizică, fie de
natură psihică, pentru a impune acesteia să facă ceea ce i se cere, să nu facă sau să sufere ceva.
Constrângerea trebuie să fie de aşa natură încât să prilejuiască o stare de temere (de alarmare),
care să determine victima să acţioneze într-un alt mod decât cel pe care şi-1 doreşte şi să aibă
drept scop un anumit comportament sau acţiune din partea victimei, de pe urma căreia făptuitorul
sau o altă persoană să obţină un folos injust.

1115
 Din probele administrate în cauză nu a rezultat vreo acţiune întreprinsă de B, C sau alte
persoane din categoria celor menţionate de art. 1 din Legea nr. 78/2000, de natură să fi produs o
stare de temere numitului A, cu scopul ca acesta să renunţe la primirea preţului terenurilor
vândute, aspectele sesizate de acesta, referitoare la anumite controale din partea autorităţilor
statului ori acţiuni ale reprezentanţilor H Bank, care ar fi fost efectuate în urma unor solicitări ale
reprezentanţilor MDRT anterior menţionaţi, reprezentând doar aprecieri subiective ale sale,
nesusţinute de probe.
Pentru motivele mai sus expuse, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., s-a
dispus clasarea cauzei sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de:
- abuz în serviciu, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos
necuvenit, faptă prevăzută de art. 132 din Legea 78/2000 raportat la art. 297 din C. pen. cu
aplicarea art. 5 din C. pen., întrucât fapta nu există;
- şantaj, faptă prevăzută de art. 207 din C. pen. raportat la art. 132 din Legea 78/2000,
întrucât fapta nu există.
În subsidiar, în ceea ce priveşte pretinsele fapte care constituie infracţiunea de şantaj şi care
ar fi fost săvârşite, potrivit autorului sesizării, în perioada 2010-2011, s-a reținut că pentru acestea
s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale, cel mai târziu la finele anului 2019.
Totodată, s-a apreciat că din ansamblul probator administrat în cauză au rezultat
neconcordanţe semnificative între declaraţiile martorilor cu privire la plata/neplata terenurilor
care au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare, beneficiarii reali ai terenurilor
înstrăinate şi chiar asupra realităţii acestor acte juridice. S-a apreciat astfel că, deşi denunţătorul a
prezentat aspectele sesizate într-un mod diferit, prin care se prezenta ca victima unei induceri în
eroare, din probatoriul administrat reies puternice indicii că terenurile forestiere care au făcut
obiectul contractelor de vânzare - cumpărare ar fi fost în realitate oferite şi date fie cu titlu de
mită funcţionarilor publici care aveau în atribuţii aprobarea investiţiei pentru construirea unei
pârtii de schi în localitatea Voineasa, fie ca preţ al influenţei traficate faţă de funcţionarii publici
respectivi, iar transmiterea proprietăţii asupra terenurilor în cauză prin acte de vânzare -
cumpărare ar fi fost tocmai modalitatea de ascundere a mitei/traficului de influenţă şi crearea unei
aparenţe de legalitate.
Astfel, în urma analizei situaţiei de fapt reţinută mai sus, în ceea ce priveşte infracţiunile de
luare de mită, trafic de influenţă şi, corelativ, de dare de mită, cumpărare de influenţă, s-a
constatat, însă, că a intervenit un caz care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale,
respectiv prescripţia răspunderii penale.
În raport de dispoziţiile legale incidente, s-a reținut că în cazul infracţiunilor de luare de
mită, trafic de influenţă, dare de mită şi cumpărare de influenţă, indiferent de forma participaţiei
penale, termenul de prescripție este de 8 ani.
Din probatoriul administrat în cauză a rezultat faptul că infracţiunile de corupţie, în
modalitatea promiterii/acceptării promisiunii, s-ar fi comis în cursul anului 2009 - prima parte a
anului 2010, iar în modalitatea dării/primirii, la data de 08.07.2010, ultima dată de la care s-a
putut aprecia că a început să curgă termenul de prescripţie.
Astfel, cu toate că sesizarea organelor de urmărire penală a fost făcută la aproximativ 5 ani
de la data săvârşirii faptelor, în condiţiile în care, de la înregistrarea sesizării, în cauză au fost
întocmite numeroase acte de procedură, care, potrivit dispoziţiilor penale aplicabile la acel
moment, întrerupeau cursul prescripţiei, termenul maxim al prescrierii răspunderii penale în
această cauză ar fi fost data de 07.07.2026, în conformitate cu prevederile art. 155 alin. (4) din C.
pen. referitoare la prescripţia specială.

1116
 Dând eficiență prevederilor Deciziei nr. 297 din 27 aprilie 2018 a Curţii Constituţionale a
României, publicată în Monitorul Oficial nr. 518 din 25.06.2018 și prevederilor art. 5 C. pen.
(privind aplicarea legii penale mai favorabile), s-a constatat că termenul de prescripţie aplicabil în
cauză, de 8 ani, s-a împlinit la data de 07.07.2018 (la 10 zile dupa publicarea acestei decizii), în
cazul tuturor infracţiunilor de corupţie menționate anterior, întrucât până la data menţionată nu a
fost efectuat vreun act întreruptiv de prescripţie, precum efectuarea în continuare a urmăririi
penale faţă de o persoană, care să dobândească calitatea de suspect.
Pentru aceste motive, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., s-a dispus clasarea
cauzei sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) din C.
pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, dare de mită, prevăzută de art. 290 alin. (1) din C.
pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, trafic de influenţă prevăzută de art. 291 alin. (1) din
C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi cumpărare de influenţă prevăzută de art. 292
alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, toate cu aplicarea art. 5 din C. pen.,
întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale.
2) La data de 06.05.2015, petentul A a formulat o completare a plângerii inițiale, prin care a
solicitat efectuarea de cercetări sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de luare de mită, trafic de
influenţă şi cumpărare de influenţă faţă de numiţii I, J, K și L, constând în aceea că persoanele
anterior menţionate, având calitatea de funcţionari ai statului, au exercitat presiuni asupra
persoanei vătămate în scopul obţinerii ilegale a unor terenuri forestiere în zona staţiunii Voineasa.
Referitor la infracțiunile sesizate de petent, descrise la punctul 2 al ordonanței atacate, în
urma analizei situației de fapt precum și a mijloacelor de probă administrate s-a reținut că acestea
că nu sunt de natură a fundamenta în vreun fel concluzia că I, L, J şi K ar fi urmărit obţinerea
unor avantaje materiale în anul 2011, în sensul intrării în posesia terenurilor deţinute la acel
moment de martorul denunţător şi familia acestuia în zona pârtiei de schi Voineasa. În acest sens
s-a reținut faptul că persoanele menţionate nu i-au pretins petentului sume de bani sau alte bunuri,
aspect ce a fost reliefat explicit chiar de A în declaraţia sa.
Astfel, s-a apreciat că simplele supoziţii ale martorului denunţător, care se raportează doar
la anumite zvonuri din anturajul său, dar care nu sunt susţinute de probele administrate în cauză,
nu sunt de natură să atragă răspunderea penală cu privire la faptele sesizate.
Întrucât nu au existat mijloace de probă care să confirme existenţa în materialitatea lor a
faptelor sesizate, s-a dispus în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. clasarea cauzei, sub
aspectul săvârşirii infracţiunilor de:
- luare de mită, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 289 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6
şi art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000, întrucât fapta nu există;
- trafic de influenţă, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art.
6 din Legea nr. 78/2000, întrucât fapta nu există.
3) A a formulat, la data de 11.05.2015, o nouă completare a plângerii sale iniţiale, de
această dată împotriva numiţilor M primar comuna Voineasa, N fost secretar al Primăriei com.
Voineasa, O, P fost secretar Ministerul Pădurilor, Q fost prefect al judeţului Vâlcea, sub aspectul
săvârşirii infracţiunilor de abuz în serviciu, conflict de interese, fals intelectual, uz de fals, şantaj,
luare de mită, trafic de influenţă şi cumpărare de influenţă, constând în aceea că N ar fi obţinut
calitatea de avocat prin acte false în luna decembrie 2004 şi, ulterior, cu sprijinul lui O, a preluat
Asociaţia de Proprietari de Păduri din România în scopul obținerii ilegale de terenuri forestiere.
De asemenea, petentul A a precizat că i s-ar fi cerut în anul 2006 de către O (ministru la acea
vreme) si R (director al Regiei Naţionale a Pădurilor) material de cherestea ce a fost transportat în
Moldova, însă fără ca acest transport să fie plătit, iar, în scopul renunţării de către A la plata
transportului, O a dispus efectuarea mai multor controale la Ocolul Silvic Voineasa.
1117
 S-a menţionat că în perioada 2003 - iulie 2004, N, pe atunci jurist la Primăria Voineasa,
împreună cu M, care în acea perioadă era membru al comisiei locale şi judeţene de fond funciar,
au reconstituit drepturi de proprietate având la bază documente falsificate. În acest mod, cei doi
au pus în posesie, pe o suprafaţă de 14.000 de hectare de pădure, persoane care nu aveau acest
drept, cum ar fi: Obştea S, Obştea Ș, Obştea T, Obştea Ț.
În anul 2007, N a devenit membru al Comisiei Judeţene Vâlcea, deşi în aceeaşi perioadă
reprezenta şi obştile de moşneni membre ale Asociaţiei Proprietarilor de Păduri din România,
fapt considerat de denunţător ca intrând sub incidenţa dispoziţiilor art. 301 C. pen.. În consecință,
în perioada 2006 - 2008, denunţătorul a sesizat în mod repetat prefectului judeţului Vâlcea, R,
ilegalităţile săvârşite de N şi membrii Comisiei Judeţene Vâlcea, mergând inclusiv în audienţă la
aceasta în anul 2007, însă prefectul nu a luat măsurile legale ce se impuneau potrivit Legii nr.
247/2005, întrucât N ar fi fost protejat de S.
În anul 2013, martorul A a luat la cunoştinţă de o adresă întocmită de primarul M, ce a fost
depusă la Tribunalul Mureş, unde exista pe rol un dosar civil privind retrocedarea terenurilor de
către obşti către mama sa şi rudele acesteia, adresă în care se specifica că mama martorului şi
rudele ei nu sunt îndreptăţite la aceste retrocedări, pe motiv că pădurile aparţin obştilor. A a
considerat că acel înscris este fals, iar primarul a emis această adresă fără a se consulta cu
membrii comisiei locale de fond funciar.
Din declaraţia martorului A rezultă că în anul 2014, M, în prezenţa mai multor persoane,
printre care şi viceprimarul U, 1-a ameninţat că va face tot posibilul ca martorul şi mama acestuia
să piardă terenurile pe care le revendică în instanţă. M i-a spus că, la insistenţele lui şi ale lui N,
în anul 2006, ministrul mediului de la acea perioadă, respectiv O, 1-a schimbat din funcţia de şef
ocol silvic Voineasa. O 1-a schimbat pe martor din funcţie, deoarece A nu semna punerile în
posesie a pădurilor pentru obştile reprezentate de către M şi N.
A a mai declarat că în anul 2006 a venit la ocolul Voineasa conducerea Direcţiei Silvice
Vâlcea, formată din V si W, care i-au spus să pregătească un camion de cherestea care trebuie
transportat la Suceava, la cabana lui O, solicitare care s-a realizat. Contravaloarea materialului
lemnos nu a fost plătită de către cei doi.
În ceea ce privește infracțiunile sesizate și indicate de petent la punctul 3, Ministerul Public,
analizând conţinutul actului de sesizare şi actele dosarului, a constatat că pentru toate
infracţiunile menţionate a intervenit prescripţia răspunderii penale.
Astfel, s-a reținut că presupusele fapte de luare de mită săvârşite de către O, în calitate de
ministru al mediului şi de către R, în calitate de director general al Regiei Naţionale a Pădurilor
Romsilva, ar fi fost săvârşite în anul 2006, când, potrivit martorului denunţător, au primit, cu titlu
de mită, un camion de cherestea.
În acest context, având în vedere perioada comiterii faptelor, respectiv anul 2006, ţinând
cont de dispoziţiile Deciziei nr. 297 din 27 aprilie 2018 a Curţii Constituţionale a României
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen.,
publicată în Monitorul Oficial nr. 518 din 25.06.2018, prevederile art. 5 C. pen., s-a constatat că
termenul de prescripţie aplicabil în cauză, de 10 ani, în cazul infracţiunii de luare de mită
săvârşită în forma agravată, respectiv de către o persoană care exercită o funcţie de demnitate
publică, s-a împlinit cel mai târziu la data de 31.12.2016, întrucât până la data respectivă nu a fost
dispusă efectuarea în continuare a urmăririi penale faţă de vreo persoană care să dobândească
calitatea de suspect, iar termenul de 8 ani, în cazul infracţiunii de luare de mită în modalitatea
prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen., s-a împlinit cel mai târziu la data de 31.12.2014, anterior
sesizării organelor de urmărire penală, astfel încât s-a dispus clasarea.

1118
 Aceeaşi soluţie a fost dispusă şi în cazul infracţiunii de şantaj, în modalitatea prevăzută de
Legea nr. 78/2000, reclamată a fi fost săvârşită de către O în anul 2006, termenul de prescripție a
răspunderii penale fiind de 8 ani, situaţie în care fapta s-a prescris cel mai târziu la data
31.12.2014, respectiv anterior sesizării Direcţiei Naţionale Anticorupţie.
De asemenea, în cazul infracţiunilor de abuz în serviciu, dacă funcţionarul public a obţinut
pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, faptă prevăzută de art. 132 din Legea 78/2000
raportat la art. 297 din C. pen. cu aplicarea art. 5 din C. pen. (fapte ce ar fi fost săvârşite de N şi
M în perioada 2003-2004, respectiv în anul 2006) şi de folosirea funcţiei pentru favorizarea unor
persoane, prevăzută de art. 301 din C. pen. cu aplicarea art. 5 din C. pen. (faptă ce ar fi fost
comisă de N în anul 2007), termenul de prescripţie a răspunderii penale era împlinit anterior
sesizării organelor penale.
Referitor la infracţiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 din C. pen. cu aplicarea
art. 5 din C. pen. (care ar fi fost comisă de R în perioada 2006 - 2008), s-a notat că prescripţia a
intervenit cel mai târziu la finele anului 2016, infracţiunea de ameninţare (care ar fi fost săvârşită
de M în anul 2014) s-a prescris în anul 2017, iar infracţiunile de fals intelectual şi uz de fals ce ar
fi fost săvârşite de M în anul 2013 s-au prescris cel mai târziu la 31.12.2018.
Pentru aceste motive, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., s-a dispus clasarea
cauzei sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de:
- luare de mită, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 289 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6
şi art 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen.;
-luare de mită, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 289 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6
din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen.;
- şantaj, faptă prevăzută de art. 207 din C. pen. raportat la art. 131 din Legea 78/2000, cu
aplicarea art. 5 din C. pen.;
-abuz în serviciu, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos
necuvenit, faptă prevăzută de art. 132 din Legea 78/2000 raportat la art. 297 din C. pen.. cu
aplicarea art. 5 din C. pen.;
-folosirea funcţiei pentru favorizarea unor persoane, faptă prevăzută de art. 301 din C. pen.
cu aplicarea art. 5 din C. pen.;
- abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 din C. pen.. cu aplicarea art. 5 din C. pen.;
- ameninţare, prevăzută de art. 206 din C. pen.;
- fals intelectual, faptă prevăzută de art. 321 din C. pen. cu aplicarea art. 5 din C. pen.;
- uz de fals, faptă prevăzută de art. 323 teza I din C. pen.. cu aplicarea art. 5 din C. pen.,
întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale.
4) A a formulat o nouă sesizare, de această dată împotriva numiţilor X, Y, Z și AA sub
aspectul săvârşirii infracţiunilor de luare de mită, trafic de influenţă, cumpărare de influenţă şi
şantaj.
În conţinutul sesizării, petentul a menționat că în anul 2009 a fost contactat telefonic de
către Z, comisar la Garda de Mediu, care i-a transmis că, dacă vrea să preia custodia sitului
Parâng, trebuie să încheie un contract de consultanţă cu o societate autorizată în domeniul
mediului.
Astfel, A a arătat că, din acest motiv, a fost încheiat contractul cu societatea lui X, custodia
sitului fiind preluată în luna februarie a anului 2010. Ulterior, petentului i s-a spus de către X şi
soţul acesteia că vor întocmi un proiect pentru obţinerea de fonduri europene pentru planul de
management al sitului Parâng, în valoare de 2.000.000 de euro, ei urmând a se ocupa de obţinerea
tuturor aprobărilor şi avizelor, denunţătorul trebuind să cotizeze cu 20% din valoare la Bucureşti,
în caz contrar neobţinându-se aprobările.
1119
 La momentul finalizării redactării proiectului, petentul a sesizat că a fost sunat de X care i-a
comunicat că va veni o persoană de la Bucureşti şi trebuie semnat un contract de publicitate cu
aceasta că „o să fie bine". Persoana care s-a prezentat pentru semnarea unui contract în valoare de
200.000 de euro era cântăreţul AB, denunţătorul refuzând semnarea contractului. În acest context,
s-a precizat că numita X 1-a îndemnat pe denunţător să semneze, deoarece cântăreţul este trimis
de „AC", soţul AA şi în acest mod „i se va aproba proiectul pe fonduri europene", însă acesta a
refuzat, renunţând la proiect.
Cu privire la faptele pretins săvârșite și precizate la punctul 4, în urma analizei situaţiei de
fapt precum și a mijloacelor de probă administrate, în esență, s-a reținut că infracţiunea de trafic
de influenţă nu există în materialitatea ei, în cauză nu s-a putut stabili existenţa niciuneia dintre
acţiunile prevăzute de norma de incriminare, care ar realiza infracţiunea de trafic de influenţă
Astfel, s-a apreciat că, întrucât nu există mijloace de probă care să confirme existenţa în
materialitatea sa a faptei sesizate, modalităţile de investigare, cercetare şi administrare a probelor
fiind epuizate, s-a dispus în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. clasarea cauzei, sub
aspectul săvârşirii infracţiunii de trafic de influenţă, faptă prevăzută şi ped. de art. 291 alin. (1) C.
pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, întrucât fapta nu există.
În subsidiar, s-a constatat și incidenţa prevederilor art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., în
condiţiile în care fapta sesizată ar fi fost săvârşită în anul 2010.
5) La data de 18.02.2015, denunţătorul B a sesizat, între altele, faptul că în cursul anului
2010, A, proprietarul unor terenuri din zona unde se realiza un proiect de investiţii în domeniul
schiabil pe raza localităţii Voineasa ar fi oferit funcţionarilor din conducerea Ministerului
Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice mai multe suprafeţe de teren, pentru ca ministerul
să asigure finanţarea lucrărilor de infrastructură.
Ministerul Public a arătat că aspectele sesizate de denunţătorul B prin sesizarea din
18.02.2015 indicată la punctul 5, făceau deja obiectul urmăririi penale efectuate în cauză, situaţia
de fapt fiind descrisă la punctul 1 al ordonanţei atacate.
Așadar, având în vedere motivele descrise anterior la punctul 1, în temeiul art. 16 alin. (1)
lit. f) din C. proc. pen., s-a dispus clasarea cauzei sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de luare de
mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, dare de
mită, prevăzută de art. 290 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, trafic de
influenţă prevăzută de art. 291 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi
cumpărare de influenţă prevăzută de art. 292 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr.
78/2000, toate cu aplicarea art. 5 din C. pen., întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale.
6) Tot la data de 18.02.2015, denunţătorul B a sesizat faptul că în cursul anului 2011 a
participat la petrecerea organizată cu ocazia nunţii lui AD. Nunta a avut loc la Galaţi, iar
denunţătorul a fost invitat de primarul oraşului AE, AF, care a fost naşul lui AD. Cu acel prilej, B
1-a cunoscut pe AG, administratorul societăţii AH S.R.L. Administratorul societăţii 1-a întrebat
pe denunţător când se vor face plăţile către consiliile judeţene, deoarece are foarte mulţi bani de
încasat pentru lucrări de infrastructură locală care urmau să fie finanţate de către M.D.R.T.
Cu aceeaşi ocazie, s-a reținut că AG i-ar fi spus denunţătorului că el a dat foarte mulţi bani
la Bucureşti unei persoane cu funcţie mare şi că trebuie să îi recupereze din încasările realizate.
Ulterior, B a constatat că în cursul aceluiaşi an, 2011, ministrul M.D.R.T. aprobase o alocare
neobişnuit de mare pentru unul dintre contractele încheiate de societatea AH S.R.L. şi a înţeles că
AG a dat sume de bani, cu titlu de mită, ministrului L. Denunţătorul a presupus că banii au fost
daţi prin intermediul lui AI, având în vedere modul în care s-a exprimat AG.
B a menţionat că, de regulă, alocările ministerului reprezentau doar o fracţiune din
solicitările autorităţilor locale. În acest sens, a exemplificat că, în cazul în care se solicita
1120
1.000.000 de lei, se alocau cam 100.000 - 200.000 de lei. În general, prioritatea era reprezentată
de lucrările care se apropiau de finalizare, iar diferenţa era repartizată acestor lucrări. Potrivit
denunţătorului, alocarea către societatea AH ar fi vizat un contract încheiat cu CJ. Vrancea,
Galaţi, Brăila sau Constanţa şi 1-a frapat prin valoarea foarte mare, raportat la toate celelalte
alocări.
Organele de urmărire penală au solicitat Ministerului Dezvoltării Regionale şi
Administraţiei Publice să comunice date referitoare la contractele de achiziţie publică finanţate cu
fonduri MDRT, încheiate în perioada 2009 - 2012, între minister sau unităţi administrativ-
teritoriale şi societatea AH S.R.L.
În răspunsurile sale, MDRAP a comunicat faptul că societatea AH S.R.L. a încasat sume de
bani provenite din Programul Phare 2006 (fonduri europene), Programul Operaţional Regional
2007 - 2013 (fonduri europene), Programul National de Dezvoltare a Infrastructurii (fonduri
naţionale), Programul Naţional de Dezvoltare Locală (fonduri naţionale), pentru executare lucrări
de reabilitare/modernizare drumuri judeţene şi comunale în judeţele Galaţi, Vrancea, Buzău,
Neamţ şi Iaşi şi pentru alimentare cu apă comune din judeţul Vrancea.
Din studierea înscrisurilor puse la dispoziţie, s-a constatat faptul că plăţi pentru anul 2011
au fost făcute doar pentru proiectele implementate prin Programul Operaţional Regional. În acest
caz, M.D.R.A.P., în calitate de Autoritate de Management POR, nu efectua plata direct către
contractorii cu care beneficiarii (UAT) au încheiat contracte de lucrări, ci doar autoriza
cheltuielile efectuate de către beneficiarii contractelor de finanţare, în vederea rambursării
acestora. Marea majoritate a contractelor de execuţie lucrări au fost atribuite de către UAT- uri
către societatea AH S.R.L. în urma procedurii de licitaţie deschisă.
În cadrul proiectului de reabilitare şi modernizare (...) între Tecuci şi Galaţi au fost
efectuate de către beneficiari, la datele de 11.05.2011 si 14.05.2011, două plăţi în valoare de
5.626.384 lei, respectiv 6.100.037 lei, dintr-un total de 41.337.461 lei, sumă plătită în perioada
2010 - 2011 de parteneriatul dintre UAT Jud. Galaţi şi UAT com. Cudalbi, UAT com. Slobozia
Conachi, UAT com. Pechea.
De asemenea, în cadrul proiectului „Dezvoltare reţea rutieră în zona culturală, istorică şi
turistică a Mun. Iaşi" au fost efectuate de către beneficiarul UAT Iaşi, la datele de 31.10.2011,
30.11.2011 şi 22.11.2011, trei plăţi în valoare de 6.213.866 lei, 2.907.107 lei, respectiv 3.458.829
lei, dintr-un total de 52.240.205 lei, sumă plătită în perioada 2011 - 2013.
Astfel, cu privire la faptele sesizate, s-a dispus începerea urmăririi penale sub aspectul
săvârşirii infracţiunilor de luare de mită, săvârşită de către o persoană care ocupă o funcţie de
demnitate publică, complicitate la infracţiunea de luare de mită şi dare de mită.
În ceea ce privește faptele ce au făcut obiectul sesizării din data de 18.02.2015 și care au
fost indicate la punctul 6 al ordonaței atacate, s-a reținut că infracţiunile de luare de mită săvârşită
de o persoană care exercită o funcţie de demnitate publică şi, respectiv, complicitate la luare de
mită, nu există în materialitatea lor.
Din probele administrate în cauză nu a rezultat că L, în calitate de ministru al Dezvoltării
Regionale şi Turismului, ar fi aprobat plăţi către executantul AH S.R.L. în cursul anului 2011 sau
ar fi primit anterior sume de cu titlu de mită, prin intermediul soţului ei, AI, pentru a efectua
aceste plăţi, declaraţiile în acest sens ale denunţătorului B necoroborându-se cu alte probe ale
cauzei.
Mai mult, cu privire la contextul în care denunţătorul ar fi aflat faptele sesizate, s-a arătat că
din consultarea de surse publice a reieşit că nunta sportivului AD a avut loc la data de
15.06.2013, dată la care L nu mai deţinea funcţia de ministru.

1121
 Reținându-se dispozițiile art. 103 alin. (1) din C. proc. pen. conform cărora ”probele nu au
o valoare dinainte stabilit. p)rin lege şi sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma
evaluării tuturor probelor administrate în cauza" s-a concluzionat că, întrucât nu au existat
mijloace de probă care să confirme existenţa în materialitatea lor a faptelor sesizate, s-a dispus, în
temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., clasarea cauzei sub aspectul săvârşirii
infracţiunilor de luare de mită, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 289 alin. (1) din C. pen.
raportat la art. 6 şi art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000, complicitate la luare de mită, faptă
prevăzută şi pedepsită de art. 4.8 C. pen.. raportat la art. 289 alin. (1) din C. pen.. cu aplicarea art.
6 din Legea nr. 78/2000, dare de mită, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 290 alin. (1) din C.
pen.. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, întrucât faptele nu există.
În subsidiar, în cazul infracţiunii de dare de mită, s-a reținut că sunt incidente şi prevederile
art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. referitoare la prescripţia răspunderii penale. Astfel, în
condiţiile în care oferirea sau remiterea unor sume de bani cu titlu de mită s-a făcut în cursul
anului 2011, rezultă că termenul de prescripţie pentru această infracţiune, de 8 ani, s-ar fi împlinit
cel mai târziu la data de 31.12.2019.
Împotriva ordonanței din data de 17 februarie 2021, dispusă în dosarul penal nr. x/P/2020 al
Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Secţia de combatere a corupţiei, petentul A. a formulat
plângere, în condiţiile prevăzute de art. 339 Cod de procedură penală.
Prin ordonanţa nr. 39/II-2/2021 din data de 30 martie 2021 a procurorului şef adjunct al
Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Secţia de combatere a corupţiei s-a dispus respingerea, ca
nefondată, a plângerii formulate de petentul A. pentru argumente, în substanţă, similare celor
prezentate în cuprinsul ordonanţei atacate.
Ulterior, împotriva soluției de clasare dispusă prin ordonanța din data de 17 februarie 2021
în dosarul nr. x/P/2020 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Secţiei de combatere a corupţiei,
petentul A. a formulat plângere, în temeiul art. 340 Cod de procedură penală, pe care a adresat-o,
inițial, Tribunalului București.
Prin încheierea din data de 21 iulie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/3/2021 al Tribunalului
București – Secția I penală, s-a admis excepția necompetenței după calitatea persoanei a
Tribunalului București și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Înaltei Curți
de Casație și Justiție.
Subsecvent declinării, cauza având ca obiect plângerea formulată de A, conform
dispozițiilor art. 340 şi urm. C. proc. pen., a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și
Justiție – Secția penală la data de 26 iulie 2021, sub numărul de dosar x/3/2021, fiind acordat
termen de judecată la 28 septembrie 2021.
În motivarea plângerii, dar și în notele de concluzii scrise depuse la dosar, petentul a
susţinut, în esenţă, că soluţia de clasare este netemeinică şi nelegală, deoarece faptele reclamate
nu au fost efectiv cercetate, iar persoanele indicate ca făptuitori nu au fost audiate.
În acest context, petentul a precizat că, prin primele 3 denunţuri formulate, a descris
săvârşirea faptelor penale de către numiții L, B, C, G şi alţii, iar din declaraţiile date de B reiese
cel puţin săvârşirea infracţiunilor de trafic de influență și abuz în serviciu.
De asemenea, având în vedere probatoriul administrat, petentul a apreciat că sunt întrunite
elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influență săvârşită de către numiţii I, AJ, AK,
deoarece aceştia au acţionat prin primirea de foloase şi daruri, direct şi indirect, cu scopul de a
determina funcţionarii cu atribuţii în cadrul Ministerului Dezvoltării Regionale şi Turismului să
acţioneze în aşa fel încât să dispună favorabil cu privire la implementarea proiectului având ca
obiect "Dezvoltarea infrastructurii de agrement în staţiunea turistică Voineasa, judeţul Vâlcea -
Construirea pârtiei de schi Mioarele”.
1122
 Referitor la numitul M, petentul a precizat că a formulat un denunţ separat care nu are
legătură cu primele trei denunţuri, cu menţiunea că intimatul a exercitat funcția de primar în
perioada 2013-2015 și, în exercitarea acestei funcții, a emis o adresă către Tribunalul Mureş în
luna decembrie 2014, prin care se preciza în mod neadevărat că la Comisia Locală de Fond
Funciar Voineasa nu au fost înregistrate cereri de revendicare formulate în temeiul dispoziţiilor
Legii nr. 247/2005, astfel încât mama și rudele acestuia nu erau îndreptăţiţe la reconstituirea
dreptului de proprietate, cu mențiunea că aceste suprafețe de teren ar aparține Obştilor S, Ș, T și
Ț.
Concluzionând, petentul a apreciat că are un interes legitim în vederea anulării soluţiei de
clasare dispusă în cauză, astfel încât a solicitat, în principal, în temeiul dispoziţiilor art. 340 din
C. proc. pen., admiterea plângerii, anularea în parte a ordonanței din data de 17 februarie 2021
emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație şi Justiție - Direcția Națională
Anticorupție - Secția de combatere a corupției, în dosarul nr. x/P/2020, trimiterea cauzei în
vederea completării urmăririi penale iar, în subsidiar, modificarea temeiului de drept al soluției de
clasare.
La termenul de judecată din 9 noiembrie 2021, în cursul dezbaterilor, a fost invocată
inadmisibilitatea plângerii formulate sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de corupție, având în
vedere că petentul nu are calitatea de persoană ale cărei interese legitime să fi fost vătămate prin
soluțiile de clasare dispuse în cauză, concluziile participanților procesuali sub acest aspect fiind
detaliat redate în încheierea de dezbateri de la acel termen.
Examinând actele şi lucrările dosarului, prin prisma dispozițiilor legale incidente,
judecătorul de cameră preliminară va respinge plângerea formulată de petentul A. , printre altele,
în considerarea următoarelor argumente:
Verificând întregul material de urmărire penală, judecătorul de cameră preliminară constată
că soluţia de clasare dispusă sub aspectul infracțiunilor de abuz în serviciu, șantaj (descrise la
punctele 1 și 3) și amenințare (descrisă la punctul 3), prin ordonanţa ce face obiectul verificărilor
în speță, este legală şi temeinică.
A. Sub aspectul faptelor de abuz în serviciu, dacă funcționarul public a obținut pentru sine
sau pentru altul un folos necuvenit, respectiv de șantaj, în modalitatea normativă prevăzută de
Legea nr. 78/2000, sesizate de petentul A. și analizate de organele de urmărire penală la punctul
1 al ordonanței atacate, judecătorul de cameră preliminară reține caracterul întemeiat al soluției
de clasare dispusă în baza art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen..
În esență, prin actul de sesizare din data de 09.04.2015, petentul a reclamat săvârșirea de
către numiții B (la acel moment secretar general al Ministerului Dezvoltării Regionale şi
Turismului) și C (director general în cadrul Ministerului Dezvoltării Regionale şi Turismului) a
infracțiunii de abuz în serviciu, constând în aceea că și-ar fi îndeplinit în mod defectuos, cu
încălcarea legii, atribuțiile de serviciu în legătură cu implementarea și derularea proiectului
”Dezvoltarea infrastructurii de agrement în staţiunea turistică Voineasa, jud. Vâlcea”.
În acest sens, din conținutul materialului probator administrat, alcătuit din declarațiile
martorilor A, AL (tatăl denunţătorului), AM (primar al localităţii Voineasa), B , AN, G, F, AO și
înscrisuri, a rezultat că faptele mai sus precizate nu există în materialitatea lor.
Înalta Curte notează că existenţa infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 C.
pen. implică neîndeplinirea sau îndeplinirea cu încălcarea legii, de către un funcționar public, a
unui act care intră în sfera atribuţiilor sale de serviciu. Ambele variante alternative de realizare a
elementului material al laturii obiective a infracţiunii analizate trebuie raportate, în contextul
adoptării Deciziei nr. 405/2016 a Curții Constituționale, la atribuţii și exigențe normative
reglementate prin legislaţia primară.
1123
 Or, analizând întregul material probator administrat, similar procurorului, judecătorul de
cameră preliminară constată că nu se poate identifica în ce ar fi constat pretinsa conduită ilicită a
făptuitorilor ori care erau dispozițiile legale încălcate de către numiții B și C în exercitarea
atribuțiilor acestora de serviciu referitoare la implementarea și derularea proiectului ”Dezvoltarea
infrastructurii de agrement în staţiunea turistică Voineasa, jud. Vâlcea”.
Plângerea petentului relevă, de altfel, că sesizarea organelor de urmărire penală s-a grefat,
în mod determinant, pe elementele factuale ce evidențiau, în opinia sa, comiterea unor fapte de
corupție și de constrângere morală orientate, în principal, spre deposedarea petentului și a familiei
sale de o suprafață de teren situată în vecinătatea domeniului unde urma a fi construită o pârtie de
schi.
Însă, suspiciunile de săvârșire a unor acte de corupție de către funcționarii publici, în
legătură cu activități subsumate atribuțiilor lor de serviciu, nu dau naștere, în mod automat, și
unor suspiciuni de exercitare a acestor din urmă atribuții cu încălcarea legii. Jurisprudența
națională este constantă în a statua că existența unui act de corupție nu este condiționată de
îndeplinirea subsecventă, în mod ilegal, a atribuțiilor de serviciu de către funcționarul corupt,
după cum nici abuzul în serviciu nu implică, întotdeauna, săvârșirea concurentă a unei fapte
penale de corupție.
Cu privire la fapta de șantaj sesizată de petent, constând în aceea că a fost amenințat și
constrâns de mai multe persoane, printre care și numiții B și C să nu inițieze demersuri în vederea
recuperării sumei de bani datorate, cu titlu de preț, în schimbul vânzării unor suprafețe de teren la
data de 08.07.2010, către numiții G și F, soluția de clasare dispusă este, de asemenea, legală.
Din examinarea actelor cauzei, judecătorul de cameră preliminară reține că petentul A., în
calitate de vânzător (atât în nume propriu, cât şi ca mandatar) a încheiat cu F, în calitate de
cumpărător două contracte de vânzare-cumpărare autentificate sub numerele 1589/08.07.2010 şi
1590/08.07.2010, având ca obiect două suprafeţe de teren forestier, în suprafaţă de 10.736 mp,
respectiv 10.000 mp iar prin alte două contracte de vânzare cumpărare, autentificate sub numerele
1592/08.07.2010 şi 1591/08.07.2010, a vândut către numitul G două suprafeţe de teren forestier,
în suprafaţă de 10.236 mp, respectiv 10.000 mp.
Deși, în conținutul contractelor de vânzare cumpărare anterior indicate se regăsea
mențiunea că ”preţul a fost achitat integral de către cumpărător, în numerar, până astăzi data
semnării şi autentificării prezentului act”, petentul a susținut că, în realitate, contravaloarea
imobilelor tranzacționate nu ar fi fost achitată de cumpărători, iar demersurile sale de recuperare
a sumelor aferente ar fi fost sistate urmare a constrângerii realizate de B, C precum și de alte
persoane.
Reevaluând ansamblul probator administrat în faza de urmărire penală, Înalta Curte,
judecătorul de cameră preliminară, constată, similar procurorului, că nu rezultă existența unor
acte de constrângere exercitate asupra petentului de către C, D sau de alte persoane, în scopul
obținerii injuste a unui folos patrimonial.
Declarația martorului AL (tatăl denunţătorului şi coproprietar al terenurilor) relevă faptul că
terenurile anterior amintite au fost vândute cu acte în regulă, respectivele suprafeţe nefiind
pretinse de reprezentanţii Ministerului Dezvoltării şi Turismului pentru realizarea proiectului
privind pârtia de schi, iar din restul declarațiilor administrate nu rezultă alte indicii de exercitare a
unor acte de constrângere asupra petentului prin mijloacele descrise de acesta (dificultăți în
derularea unor raporturi contractuale ori controale ANAF), în scopul obținerii unui folos injust
echivalent valorii imobilelor astfel tranzacționate. Starea conflictuală existentă între petent și
numitul AO, admisă implicit și de cel din urmă în declarația dată, se plasează în contextul
intereselor financiare urmărite de cei doi subiecți procesuali, fără a rezulta, însă, din probe
1124
obiective, că o atare stare s-ar fi concretizat și în acte obiective de constrângere exercitate asupra
petentului.
Or, infracțiunea de șantaj, prevăzută de art. 207 din C. pen. (art. 194 C. pen. din 1969),
presupune, din punct de vedere al elementului material, o acțiune de constrângere exercitată
asupra unei persoane, susceptibilă a-i limita libertatea morală, în scopul dobândirii injuste a unui
folos material sau nepatrimonial.
În absența oricăror elemente factuale care să confere un suport rezonabil suspiciunilor
petentului cu privire la comiterea unor fapte penale de abuz în serviciu și șantaj, concluzia
inexistenței faptelor sesizate și dispunerea subsecventă a soluției de clasare întemeiate pe
prevederile art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. sunt legale şi temeinice.
O atare soluție are un suport probator suficient în înscrisurile existente la dosar, care permit
stabilirea activităților imputate și evaluarea semnificației juridice a susținerilor petentului, aspecte
care legitimează opţiunea procurorului de a dispune clasarea cauzei.
În plus, sub aspectul infracțiunii de șantaj, observația subsidiară a procurorului, referitoare
la incidența prescripției ca o cauză de înlăturare a răspunderii penale este justă. Fapta pretinsă a
fost comisă în perioada 2010-2011, ceea ce înseamnă, raportat la limitele de pedeapsă prevăzute
de legea în vigoare la acel moment, mai favorabilă (respectiv, închisoare de la 6 luni la 7 ani,
conform art. 17 lit. d)1 din Legea nr. 78/2000 coroborat cu art. 194 C. pen. din 1969), că
termenul de prescripție a răspunderii penale prevăzut de art. 122 alin. (1) lit. c) C. pen. din 1969
s-a împlinit cel mai târziu la finele anului 2019.
În ceea ce privește solicitarea formulată, în subsidiar, de către petent, privind schimbarea
temeiului în drept al soluției de clasare, respectiv din cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. a) din C.
proc. pen. urmând a se reţine incidența art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., în sensul că nu
există vinovăţia prevăzută de lege, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curți de
Casație și Justiție reține că acest ultim temei juridic poate fi incident numai în ipoteza în care se
constată existența unei ”fapte”, adică a unei manifestări în sfera realității obiective. Or, atât în
cazul infracțiunii de abuz în serviciu, cât și al celei de șantaj, probele administrate nu au relevat
existența, în materialitatea lor, a unor acte îndeplinite de funcționarii publici reclamați cu
încălcarea legii ori a unor acte de constrângere, interacțiunea dintre intimați și petent înscriindu-
se exclusiv în contextul mai larg al unor presupuse acte de corupție, ce nu pot face, însă, obiect de
cenzură în actualul cadru procesual.
B. În ceea ce privește faptele de abuz în serviciu, şantaj și amenințare sesizate, printre
altele, de petentul A. la data de 11.05.2015, și analizate la punctul 3 al ordonanței atacate, Înalta
Curte, judecătorul de cameră preliminară constată caracterul nefondat al criticilor formulate cu
privire la legalitatea soluției de clasare dispuse conform art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., ca
efect al intervenirii prescripţiei răspunderii penale.
Identificând punctual circumstanțele temporale specifice fiecăreia dintre faptele mai sus-
menționate, procurorul a reținut, în mod corect, incidența prevederilor art. 5 din C. pen. și, în
consecință, a împlinirii, anterior dispunerii soluției de clasare contestate, a termenelor de
prescripție a răspunderii penale prevăzute de legea penală mai favorabilă.
Astfel, pentru infracţiunea de şantaj, în modalitatea prevăzută de Legea nr. 78/2000,
presupus săvârşită de către numitul O în anul 2006, termenul de prescripție a răspunderii penale
este de 8 ani și el s-a împlinit, cel mai târziu, la data 31.12.2014, respectiv anterior sesizării
Direcţiei Naţionale Anticorupţie ce a avut loc la data de 11.05.2015.
Pentru infracţiunile de abuz în serviciu, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau
pentru altul un folos necuvenit, fapte prevăzute de art. 132 din Legea 78/2000 raportat la art. 297
din C. pen. cu aplicarea art. 5 din C. pen., pretins săvârşite de N și M în perioada 2003-2004,
1125
respectiv în anul 2006, termenul de prescripţie a răspunderii penale, de 10 ani, s-a împlinit
anterior sesizării organelor penale, respectiv anterior dispunerii soluției atacate.
Pentru infracţiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 din C. pen. cu aplicarea art. 5
din C. pen., pretins săvârșită de R în perioada 2006-2008, prescripţia răspunderii penale a
intervenit cel mai târziu la finele anului 2013, având în vedere limitele de pedeapsă prevăzute de
legea veche, mai favorabilă, pentru infracțiunea de abuz în serviciu, respectiv 6 luni la 3 ani,
conform art. 246 C. pen. din 1969.
În fine, pentru infracţiunea de ameninţare pretins săvârşită de M în anul 2014, termenul de
prescripție a răspunderii penale de 3 ani, prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. e) C. pen., s-a împlinit
la sfârșitul anului 2017.
În ceea ce privește susținerile petentului, regăsite în memoriul depus la dosar în 18
noiembrie 2021, privind greșita reținere de către procuror a perioadei 2003-2004, în care
intimatul M ar fi desfășurat presupusa activitate infracțională de abuz în serviciu dacă
funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, faptă prevăzută de
art. 132 din Legea 78/2000 raportat la art. 297 din C. pen., se constată că acestea sunt
neîntemeiate.
Contrar celor susținute de petent, judecătorul de cameră preliminară constată că în mod
corect a fost identificată situația de fapt, constând în aceea că fapta de abuz în serviciu ar fi fost
comisă în perioada 2003-2004 de către intimatul M, care ar fi acționat în calitate de membru al
comisiei locale și județene de fond funciar Vâlcea împreună cu intimatul N, în vederea
reconstituirii drepturilor de proprietate către persoane care nu aveau acest drept, în baza unor
documente falsificate, iar nu în perioada 2012-2016, când intimatul făptuitor a deținut calitatea de
primar al comunei Voineasa.
Activitatea desfășurată de acesta din urmă în anii 2013 sau 2014, de înaintare la dosarul
Tribunalului Mureș a unei adrese în cuprinsul căreia se consemnau date nereale, a fost
circumscrisă de procuror acuzației distincte de fals intelectual și uz de fals, în raport de care s-a
dispus tot o soluție de clasare. Pentru aceste două infracțiuni de pericol, Înalta Curte a constatat
însă anterior, în considerentele prezentei decizii, că petentul nu are legitimarea procesuală de a
contesta soluția dispusă, apreciind plângerea inadmisibilă sub acest aspect.
În fine, susținerile petentului A referitoare la omisiunea procurorului de a administra o serie
de probe testimoniale apreciate relevante, detaliate de petent în memoriul scris depus la dosar,
precum și solicitarea formulată oral în cuprinsul dezbaterilor, de evaluare a necesității modificării
temeiului soluției de clasare prin reținerea incidenței art. 16 alin. (1) lit. b) Cod de procedură
penală, sunt nefondate.
Potrivit dispozițiilor art. 18 din C. proc. pen. ”În caz de amnistie, de prescripţie, de
retragere a plângerii prealabile, de existenţă a unei cauze de nepedepsire sau de neimputabilitate
ori în cazul renunţării la urmărirea penală, suspectul sau inculpatul poate cere continuarea
procesului penal.” Titularul dreptului de a solicita continuarea procesului penal în caz de
prescripție este, prin urmare, numai suspectul sau inculpatul, persoanei vătămate nefiindu-i
atribuită normativ o atare prerogativă.
Prin urmare, nedeținând, în cauză, calitatea de suspect sau inculpat în condițiile art. 305
alin. (3) sau art. 309 alin. (1) din C. proc. pen., petentul A nu face parte din categoria persoanelor
îndreptățite a solicita evaluarea fondului acuzațiilor penale în caz de intervenire a prescripției,
deoarece o atare măsură ar echivala cu o continuare de facto a procesului penal, în absența unei
cereri a participanților procesuali cărora legea le conferă o atare posibilitate.
Pentru aceste considerente, apreciind legală si temeinică soluţia de clasare dispusă de
procuror, în baza art. 341 alin. (6) lit. a) din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
1126
judecătorul de cameră preliminară a respins plângerea formulată de petentul A împotriva soluției
dispuse prin ordonanța din data de 17 februarie 2021, emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte
de Casație şi Justiție - Direcția Națională Anticorupție, Secția de combatere a corupției, în dosarul
nr. x/P/2020.

II. Camera preliminară

2. Cameră preliminară. Excluderea probelor. Audierea martorilor. Nulitate relativă.

Legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală. Dreptul la
apărare. Contestație

C. proc. pen., art. 102, art. 118, art. 282 alin. (1), art. 342, art. 345

1. Dreptul de a păstra tăcerea şi de a nu se autoincrimina aparține persoanei care a dat

declarația în calitate de martor, aceasta fiind titulara interesului procesual de a da declarații
numai cunoscând pe deplin valoarea și finalitatea lor procesuală, astfel încât o pretinsă
încălcare a dreptului de a nu se autoincrimina a acestor persoane nu poate fi invocată de către
inculpat care, într-o atare situație, nu justifică un interes procesual propriu în raport de
dispozițiile procesual penale prevăzute de art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală.

2. Sub aspectul legalităţii administrării probelor, examenul judecătorului de cameră

preliminară este subordonat chestiunilor ce țin de regimul nulităților actelor
procesuale/procedurale prin care s-au dispus ori administrat probele a căror excludere a fost
solicitată, sancțiunea prevăzută de art. 102 din Codul de procedură penală urmând a opera
exclusiv în ipoteza constatării nulității acestei categorii de acte. Pretinsele contradicții între
informațiile furnizate de probele administrate, lipsa de relevanță a acestora pentru clarificarea
împrejurărilor cauzei ori semnificația juridică pretins eronată acordată de procuror unora
dintre probe sunt chestiuni circumscrise actului propriu-zis de judecată și nu pot fi cenzurate în
camera preliminară.

I.C.C.J, Secția penală, încheierea nr. 508 din 20 mai 2021 a completului de 2 judecători de
cameră preliminară

Prin încheierea din data de 23 noiembrie 2020, Curtea de Apel București, Secția I penală, în
temeiul art. 346 alin. (2) raportat la art. 345 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., a respins, ca
nefondate, cererile şi excepţiile formulate, printre alții, de inculpații A și B cu privire la
legalitatea sesizării instanţei, a efectuării actelor şi a administrării probelor în faza de urmărire
penală.
A constatat legalitatea sesizării Curții de Apel București cu rechizitoriul nr. x/P/2019 emis
la data de 20 iulie 2020 de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția
Națională Anticorupție, Serviciul pentru efectuarea urmăririi penale în cauze privind infracțiuni
de corupție săvârșite de militari, privind pe inculpații C, lt. col. (rz) D, g-ral. de brigadă A, cpt. B,
cpt. E, plt. maj. F, precum şi legalitatea efectuării actelor şi a administrării probelor în faza de

1127
urmărire penală și a dispus începerea judecăţii.
Pentru a dispune astfel, judecătorul de cameră preliminară a reţinut, în esenţă, că, prin
rechizitoriul din data de 20 iulie 2020, emis în dosarul de urmărire penală nr.x/P/2019 al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție,
Serviciul pentru efectuarea urmăririi penale în cauze privind infracțiuni de corupție săvârșite de
militari, au fost trimiși în judecată, în stare de libertate, printre alții, și inculpații:
- g-ral. de brigadă A, sub acuzaţia săvârşirii infracţiunilor de abuz în serviciu dacă
funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, sub forma instigării,
2
prev de art. 297 alin. (1) din C. pen., rap la art. 13 din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 47 din C.
pen. și fals intelectual în formă continuată sub forma instigării, prevăzută de art. 321 alin. (1) din
C. pen., raportat la art. 35 alin. (1) din C. pen., cu aplic. art. 47 din C. pen., ambele cu aplic. art.
38 alin. (2) din C. pen.;
- cpt. B, sub acuzaţia săvârşirii infracţiunii de complicitate la folosirea în orice mod, direct
sau indirect, de informații ce nu sunt destinate publicității ori permiterea accesului unor persoane
neautorizate la aceste informații, prev de art. 48 alin. (1) din C. pen., raportat la art. 12 lit. b) din
Legea nr. 78/2000;
În esență, în sarcina inculpatului general de brigadă A s-a reținut că, în luna octombrie
2019, i-a solicitat inculpatei lt. col. (rz) D, să determine psihologul examinator (lt. G), în sensul
acordării unui calificativ de „apt pentru a ocupa o funcție de ofițer în cadrul Serviciului de
Telecomunicații Speciale” numitei cpt. E, deși aceasta nu avea abilitățile necesare pentru
ocuparea unei funcții de ofițer în cadrul STS, și să se consemneze date necorespunzătoare
adevărului în cuprinsul caracterizării psihologice a inculpatei cpt. E și în cuprinsul avizului
psihologic emis pentru aceeași persoană.
În sarcina inculpatei cpt. B s-a reținut că, la data de 19.02.2020, a hotărât ca inculpata cpt.
E să susțină testarea singură în altă sală față de ceilalți candidați coroborată cu adoptarea unei
atitudini pasive față de activitatea concurentei de fraudare a concursului.
În procedura de cameră preliminară, inculpatul A, prin apărător ales, a invocat, printre
altele, următoarele cereri și excepții:
1. Faptul că declarațiile numitei H și declarația dată în calitate de martor de către inculpata
I au fost administrate în mod neloial, întrucât deși acele declarații vizau propriile fapte, înainte de
audiere acestora nu li s-a adus la cunoștință dreptul de a nu se autoincrimina, astfel cum cere
Decizia CCR nr.236 din 02 iunie 2020, iar declarația martorei J a fost, de asemenea, luată cu
încălcarea principiului loialității probelor, în condițiile în care planează suspiciunea că a existat o
înțelegere anterioară între procuror și această martoră cu privire la ceea ce trebuia să declare.
În susținerea cererilor și excepțiilor invocate, inculpata B a solicitat excluderea din
materialul probator al cauzei a adresei STS nr.9914 din data de 23.06.2020, care nu figurează
menționată în capitolul din rechizitoriu referitor la mijloacele de probă și care a fost obținută în
mod nelegal, cu încălcarea principiului loialității și a dreptului la apărare, în condițiile în care nu
a fost niciodată comunicată inculpatei C, deși la dosarul cauzei se afla cererea apărătorului ales al
acesteia de comunicare a tuturor actelor de urmărire penală și de participare la efectuarea
acestora.
S-a mai notat că, prin memoriul scris atașat la dosar la data de 25.09.2020, Parchetul de pe
lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, Serviciul pentru
efectuarea urmăririi penale în cauze privind infracțiuni de corupție săvârșite de militari, a răspuns
în detaliu fiecăreia dintre cererile și excepțiile invocate de inculpații A și B.
Analizând actele şi lucrările dosarului de urmărire penală, prin prisma cererilor şi a

1128
excepţiilor formulate de către inculpații A și B, respectiv a concluziilor formulate de Ministerul
Public cu privire la acestea, precum şi din oficiu, sub toate aspectele care fac obiectul procedurii,
conform art. 342 din C. proc. pen., judecătorul de cameră preliminară a constatat legalitatea
sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală și a dispus
începerea judecăţii.
În concret, prioritar, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Bucureşti,
Secţia I penală, a constatat că această instanţă este competentă să judece cauza cu care a fost
învestită, atât din punct de vedere teritorial, în condiţiile art. 41 din C. proc. pen., cât şi din punct
de vedere material şi după calitatea persoanei, în conformitate cu prevederile art. 38 alin. (4) din
C. proc. pen., cu argumentarea că deși inculpatul A este militar activ, având gradul de general de
brigadă, împrejurare în raport cu care, în mod obișnuit, competența după calitatea persoanei ar fi
trebuit să aparțină Curții Militare de Apel, potrivit art. 39 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen., printre
ceilalți inculpați trimiși judecată în aceeași cauză se regăsește și un inculpat care nu are statut de
militar, respectiv inculpatul D, care are calitatea de agent de poliție la Inspectoratul Teritorial al
Poliției de Frontieră Giurgiu, iar potrivit art. 44 alin. (4) din C. proc. pen., competența de a judeca
toate faptele și pe toți inculpații trimiși în judecată în aceeași cauză revine Curţii de Apel
București – ca instanță civilă.
În ceea ce privește motivul de critică susținute de inculpatul A, prin apărător, judecătorul de
cameră preliminară a constatat că este nefondat și solicitarea apărării inculpatului A de a se
constata modul neloial de obținere a unor declarații de martori și de a se dispune excluderea
acestora din ansamblul probator al cauzei este neîntemeiată.
În acest sens, cu referire la declarația martorului J, contestată de apărarea inculpatului A pe
motiv că în timpul audierii acestei persoane ar fi sesizat un schimb suspect de priviri între
martoră și procurorul de caz și i-a fost respinsă de către procuror întrebarea care ar fi putut
devoala întâlnirea care presupune că a existat anterior între cei doi cu privire la ceea ce trebuia să
declare martora, judecătorul de cameră preliminară a constatat că aceste pretinse acuze nu au, la
momentul pendinte, niciun suport faptic, neexistând date sau indicii în sensul că declarația acestui
martor ar fi fost obţinută de către organul de urmărire penală prin mijloace neloiale (dintre cele
prevăzute în art. 101 din C. proc. pen.), ci se bazează pe o simplă supoziție cu caracter subiectiv.
Pe de altă parte, în cursul judecăţii, pot fi readministrate toate probele administrate în faza
de urmărire penală (dacă acestea vor fi contestate), astfel cum prevede art. 374 alin. (7) din C.
proc. pen., așa încât apărarea inculpatului A va putea avea oportunitatea de a o interoga pe
martoră de așa manieră încât să poată fi verificată obiectivitatea, imparțialitatea și credibilitatea
celor afirmate de aceasta cu prilejul audierii din cursul urmăririi penale.
Cu privire la declarațiile de martor ale numitei H și la declarația dată în calitate de martor
de către inculpata I, care au fost obținute fără ca persoanelor audiate să li se fi adus la cunoștință
dreptul de a nu se autoincrimina, astfel cum s-a statuat prin Decizia Curții Constituționale nr. 236
din 02 iunie 2020, judecătorul de cameră preliminară a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile
de aplicare a sancţiunii nulităţii relative, prevăzute de art. 282 alin. (1) din C. proc. pen. pentru
următoarele motive:
- în ceea ce o privește pe martora H s-a reținut, în esență, față de aceasta s-a dispus prin
rechizitoriu soluția clasării, astfel că, prin raportare la cele statuate de către instanța de contencios
constituțional prin Decizia nr. 236/2020 (publicată în Monitorul Oficial nr.597 din data de 08
iulie 2020), audierea acesteia fără să-i fi fost aduse la cunoştinţă, de către procuror, dreptul la
tăcere şi dreptul de a nu contribui la propria încriminare, ca drepturi procesuale recunoscute în
favoarea celui „acuzat”, nu a fost de natură să-i cauzeze vreo vătămare concretă, în condițiile în
care acele declarații nu au fost vreodată folosite împotriva sa.
1129
 - nici declarația dată în calitate de martor de către inculpata I, în data de 12.03.2020, în
lipsa încunoștințării acesteia asupra dreptului la tăcere și la neautoincriminare, nu este afectată de
vreun motiv de nulitate relativă, în sensul art. 282 din C. proc. pen., întrucât, pe de o parte, la
momentul realizării acestei audieri de către însuși procurorul de caz, acesta nu deţinea, pe baza
probatoriului cauzei, suficiente informaţii concludente pentru a suspiciona posibila implicare a
inculpatei I în săvârşirea faptelor cercetate (relevantă în acest sens fiind împrejurarea că cea
dintâi audiere a martorei H, care a formulat declarații incriminatoare la adresa inculpatei I, s-a
desfășurat concomitent cu audierea acesteia din urmă, însă de către un organ de poliție judiciară,
ambele fiind audiate în ziua de 12.03.2020, cu aproximație în intervalul orar 09.00 – 11.30),
astfel încât nu se putea considera că la acel moment I dobândise deja calitatea de „acuzat”, în
sensul autonom al acestei noţiuni, astfel cum a fost configurat în jurisprudenţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului, iar pe de altă parte, din examinarea conținutului acestei declarații nu rezultă
că titularul ei ar fi făcut afirmații incriminatoare la adresa sa ori a altor inculpați din cauză,
aspectele consemnate în respectiva declarație nefiind, de altfel, folosite nici de către procuror
pentru probarea situației de fapt descrise în rechizitoriu.
De asemenea, în cauză, judecătorul de camera preliminară nu a identificat motive pertinente
nici pentru a se putea dispune, conform solicitărilor apărării inculpatei C, excluderea din
materialul probator prezentat de acuzare a adresei STS nr.9914 din data de 23.06.2020, întrucât,
pe de o parte, omisiunea menționării acesteia în capitolul din rechizitoriu în care sunt enumerate
mijloacele de probă strânse în cursul urmăririi penale nu prezintă nicio relevanță din perspectiva
legalității administrării probei sau a respectării dreptului la apărare, în condițiile în care acest
mijloc de probă a fost menționat și analizat de către procuror în acea parte a considerentelor
actului de sesizare dedicată expunerii detaliate a situației de fapt.
Prin urmare, de vreme ce adeverința folosită în acuzarea inculpatei a fost pe larg analizată
în considerentele rechizitoriului, inculpatei i se oferă o oportunitate adecvată pentru exercitarea
concretă și efectivă a dreptului la apărare în raport cu conținutul acesteia în cadrul etapei
procesuale a judecății.
Pe de altă parte, împrejurarea că acest mijloc de probă, a cărui dată certă este aceea de
23.06.2020, nu a fost comunicat apărării inculpatei B nu constituie nicidecum expresia unei
încălcări a principiului loialității în administrarea probelor, întrucât, din examinarea actelor și
lucrărilor dosarului, se reține că apărătorul ales al acestei inculpate, la data de 16.06.2019 a
transmis către organul de urmărire penală prin email, o singură cerere prin care a solicitat să-i fie
comunicate fotocopii ale actelor dosarului de urmărire penală nr.x/P/2019, cerere care a și fost
satisfăcută în aceeași zi, prin comunicarea întregului dosar scanat, astfel cum rezultă din procesul
verbal întocmit în acest sens, însă ulterior acestui moment nu au mai fost formulate de către
apărător și alte cereri pentru a-i fi comunicate și celelalte documente atașate la dosar după data de
16.06.2019 astfel încât, în lipsa unei cereri exprese în acest sens, a unor diligențe de consultare a
dosarului de urmărire penală după comunicarea copiei scanate a acestuia, precum și a unei
obligații legale a organului de urmărire penală de a comunica din oficiu probele administrate,
inculpata B nu-și poate invoca propria culpă pentru a obține excluderea unei probe sub pretextul
nelegalei sale administrări.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal, au formulat contestații, printre alții, inculpații
A și B, care au reiterat fidel criticile invocate în faţa judecătorului de cameră preliminară de la
instanţa de fond, susținând că soluția pronunțată de acesta este netemeinică, nelegală și
insuficient motivată.
Examinând legalitatea și temeinicia încheierii atacate, prin prisma motivelor de contestație
invocate, cât și din oficiu, în limitele conferite de dispozițiile art. 347 alin. (4) din C. proc. pen.,
1130
art. 281 din C. proc. pen. (astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 302/2017 a instanței de
contencios constituțional, publicată în M. Of. nr. 566 din 17.07.2017) și art. 282 alin. (2) din C.
proc. pen. (având în vedere Decizia Curții Constituționale nr. 554/19.09.2017, publicată în M. Of.
nr. 1013 din 21.12.2017), Înalta Curte, Completul de 2 judecători, apreciază nefondate
contestaţiile formulate, pentru următoarele considerente:
Prioritar, judecătorul de cameră preliminară reține limitele și specificul obiectului
procedurii de faţă, astfel cum sunt definite explicit în cuprinsul dispoziţiilor art. 342 din C. proc.
pen., normă care statuează asupra prerogativelor judecătorului de a verifica, după trimiterea în
judecată, chestiuni punctuale, enumerate limitativ, respectiv: competenţa instanţei sesizate prin
rechizitoriu, legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor
de către organele de urmărire penală.
Legalitatea sesizării implică verificarea, reală și efectivă, a îndeplinirii condiţiilor de formă
şi conţinut ale rechizitoriului, judecătorul analizând dacă actul de sesizare se conformează
exigenţelor art. 328 alin. (1) din C. proc. pen., referitoare, inter alia, la verificarea sa prealabilă de
către procurorul ierarhic superior, la indicarea persoanelor trimise în judecată, a faptelor reţinute
în sarcina acestora, a încadrării juridice ori a probelor/mijloacelor de probă care au fundamentat
opţiunea procurorului de a da cauzei rezolvarea prevăzută de art. 327 alin. (1) lit. a) din C. proc.
pen..
În această etapă, accentul cade pe verificarea clarităţii acuzaţiei, respectiv a descrierii
faptelor penale - ca manifestări în sfera realității obiective - într-o manieră detaliată, explicită,
lipsită de ambiguitate, care să permită inculpaţilor înţelegerea deplină a conţinutului faptic al
acuzaţiilor penale, iar judecătorului – individualizarea, dincolo de orice echivoc, a obiectului și
limitelor judecății.
Legalitatea administrării probelor presupune verificarea, din perspectiva dispozițiilor art.
101-102 din C. proc. pen., a legalității procedeelor probatorii și a mijloacelor de probă
administrate în faza inițială a procesului.
În egală măsură, un atare examen implică o evaluare a probelor din aceeași unică
perspectivă a legalității (sau, după caz, a loialităţii), judecătorul analizând doar legalitatea, iar nu
oportunitatea actului prin care s-a dispus/respins administrarea unei probe de către organul de
urmărire penală.
În materia probațiunii, examenul judecătorului de cameră preliminară are o unică finalitate
– excluderea probelor care au stat la baza dispoziției de trimitere în judecată, dar care au fost
administrate în mod nelegal. Modul de apreciere a conținutului informativ al probelor de către
procuror și cenzurarea valorii atribuite unora dintre probele administrate în detrimentul altora
reprezintă chestiuni esențial circumscrise conceptului de ”apreciere a probelor”, în înțelesul art.
103 din C. proc. pen., care nu se subsumează obiectului legal al camerei preliminare.
Legalitatea efectuării actelor de urmărire penală presupune verificarea, în condiţiile legii, a
tuturor actelor de urmărire penală, examen care, similar verificării competenţei, pentru a avea un
caracter efectiv trebuie să îndeplinească, deopotrivă, exigenţele anterior menţionate.
În definirea limitelor verificărilor efectuate de judecătorul de cameră preliminară, sunt
pertinente, de asemenea, dispozițiile relative la nulități, ele disciplinând atât participanții
procesuali îndreptățiţi a invoca încălcări ale legii în faza de urmărire penală, cât și coordonatele
procedurale în care astfel de încălcări pot fi invocate în camera preliminară.
Așadar, examenul judecătorului de cameră preliminară este limitat, prin voinţa
legiuitorului, la chestiuni eminamente de drept, circumscrise exigențelor de formă și conținut ale
actelor procedurale, de concordanță a acestora din urmă cu actele procesuale pe care le
încorporează ori cu dispozițiile legale pertinente în faza de urmărire penală, caracteristici ce
1131
imprimă acestui examen un specific inevitabil formalin.
Analizând în aceste coordonate de principiu contestațiile formulate de inculpații A și B
împotriva încheierii din data de 23 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București -
Secția I penală, Înalta Curte, Completul de 2 judecători, reține următoarele:
A. Cu privire la contestația inculpatului A
1. Un motiv de contestație invocat de inculpatul A vizează legalitatea administrării
probelor din perspectiva faptului că declarațiile numitei H și ale inculpatei I, date în calitate de
martor, au fost administrate în mod neloial, prin încălcarea dreptului de a nu se autoincrimina.
Critica este nefondată.
În ceea ce privește declarațiile numitei H și ale inculpatei I, date în calitate de martor, Înalta
Curte reține următoarele: A, prin apărător ales, a criticat faptul că organul de urmărire penală nu a
adus la cunoștința numitei H și a inculpatei I, înainte de audierea acestora în calitate de martor,
dreptul de a nu se autoincrimina, conform Deciziei nr. 236 din 2 iunie 2020 a Curții
Constituționale.
Examinând actele dosarului prin prisma criticii formulate, instanța de contestație reține, în
succesiunea actelor de urmărire penală efectuate, că declarațiile de martor ale celor două
persoane menționate anterior au fost date la 12 martie 2020.
Prin Decizia nr. 236 din data de 2 iunie 2020 (publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr.
597 din 08 iulie 2020), Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a
constatat că soluția legislativă cuprinsă în art. 118 din C. proc. pen., care nu reglementează
dreptul martorului la tăcere și la neautoincriminare, este neconstituțională.
Or, pe de o parte, declarațiile de martor ale numitei H și ale inculpatei I sunt anterioare
pronunțării deciziei anterior menționate, hotărârea instanței de contencios constituțional neputând
avea ca efect necondiționat invalidarea automată a acestor mijloace de probă, fără riscul de a
produce, astfel, efecte retroactive. Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituția României, republicată,
” Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data
publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.”
Pe de altă parte, dreptul martorului de a păstra tăcerea şi de a nu se autoincrimina este
menit, în principiu, să protejeze libertatea oricărei persoane audiate de a alege să vorbească sau să
păstreze tăcerea atunci când este interogată de poliţie în legătură cu activități ilicite în care a fost
implicată. Această libertate de alegere este compromisă atunci când, suspectând o posibilă
contribuție a persoanei audiate la activitățile ilicite supuse investigării, autorităţile recurg la
subterfugiul ascultării sale în calitate de martor (obligat a da declarații complete) și omit, astfel,
a-i aduce la cunoștință nu doar suspiciunile ce planează asupra sa, ci mai ales dreptul procesual
de a nu contribui la propria incriminare.
Art. 282 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., ce poartă denumirea marginală ”Nulitățile
relative” prevede următoarele:
”(1) Încălcarea oricăror dispoziţii legale în afara celor prevăzute la art. 281 determină
nulitatea actului atunci când prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus o vătămare drepturilor
părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin
desfiinţarea actului.
(2) Nulitatea relativă poate fi invocată de procuror, suspect, inculpat, celelalte părţi sau
persoana vătămată, atunci când există un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiei
legale încălcate.”
Din analiza acestor dispoziții prin raportare la considerentele Deciziei nr. 236 din data de 2
iunie 2020 a Curții Constituționale rezultă că dreptul de a păstra tăcerea şi de a nu se
autoincrimina aparține persoanei care a dat declarația în calitate de martor, aceasta fiind titulara
1132
interesului procesual de a da declarații numai cunoscând pe deplin valoarea și finalitatea lor
procesuală, pentru a beneficia astfel, în mod efectiv, de toate garanțiile unei proceduri echitabile.
Or, în cauză, o pretinsă încălcare a dreptului de a nu se autoincrimina nu a fost invocat de
înseși persoanele ascultate ca martor – respectiv, H și I ci de către inculpatul A care, într-o atare
situație, nu justifică un interes procesual propriu în raport de dispozițiile procesual penale supuse
analizei. În plus, în acord cu judecătorul de cameră preliminară de la instanța de fond, examinând
conținutul declarațiilor de martor referite, instanța de contestație reține, la nivelul de analiză
formal inerent camerei preliminare, că acestea nu par a furniza informații incriminatoare în ceea
ce îl privește pe contestatorul A.
Prin urmare, în mod corect judecătorul de cameră preliminară de la prima instanță a
constatat că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile de aplicare a sancţiunii nulităţii relative,
prevăzute de art. 282 alin. (1) din C. proc. pen. cu privire la declarațiile de martor ale numitelor H
și I.
B. Cu privire la contestația inculpatei B
Motivele de contestație ale inculpatei B vizează, printre altele, nelegalitatea administrării
probelor, cu referire la adresa nr. 9914 din 23.06.2020 emisă de Serviciul de Telecomunicații
Speciale.
Referitor la susținerea inculpatei că parchetul nu s-a pronunțat cu privire la cererea de
probatorii formulată la data de 26.06.2020, constând în administrarea probei cu adeverința nr.
9911 din 22.06.2020 emisă de Serviciul de Telecomunicații Speciale, fiind presupus încălcate
dispozițiile art. 100 alin. (3) din C. proc. pen., Înalta Curte notează următoarele:
Fără a relua argumentele teoretice deja expuse în încheiere și răspunzând criticilor
punctuale formulate de inculpată, se reține că, în principiu, opțiunea procurorului de a valorifica,
în susținerea acuzațiilor, doar unele dintre probele administrate nu antamează chestiuni de
legalitate a sesizării, ci de temeinicie a acuzațiilor, care nu pot fi cenzurate în faza de cameră
preliminară.
Astfel, o eventuală contradicție între informațiile furnizate de probele administrate în cauza
de față (în concret, presupusa contradicție între adeverința nr. 9911 din 22.06.2020 și adresa nr.
9914 din 23.06.2020, ambele emise de Serviciul de Telecomunicații Speciale), relevanța acestora
pentru clarificarea împrejurărilor cauzei sau semnificația juridică pretins eronată acordată
acestora de către procuror sunt chestiuni circumscrise actului propriu-zis de judecată și care nu
pot fi cenzurate în această fază procesuală.
În speță, împrejurarea că procurorul nu ar fi valorificat probator apărările formulate de
inculpată în cuprinsul cererii de probatorii din data de 26.06.2020 - aspect care, în opinia apărării,
ar fi condus la încălcarea prezumţiei de nevinovăţie şi a principiului aflării adevărului - nu poate
fi examinată de judecătorul de cameră preliminară, întrucât orice analiză în această privinţă ar
echivala cu o statuare implicită asupra temeiniciei acuzaţiilor, aspect ce excedează competenţei
reglementate de art. 54 din C. proc. pen. şi contravine dispoziţiilor art. 342 şi urm. din acelaşi
cod.
Înalta Curte constată că, în realitate, criticile inculpatei vizează modul de apreciere de către
organele de urmărire penală a conținutului probator al adeverinței nr. 9911 din 22.06.2020, emisă
de Serviciul de Telecomunicații Speciale, iar această împrejurare nu este circumscrisă
regularității actului de sesizare.
În plus, se reține că toate celelalte critici ale inculpatei referitoare la modalitatea de
apreciere a probelor de către organul de urmărire penală, împrejurarea dacă situația de fapt
prezentată în rechizitoriu se subsumează sau nu cerințelor de tipicitate a infracțiunii pentru care s-
a dispus trimiterea sa în judecată reprezintă chestiuni eminamente de fond, fără a afecta, însă,
1133
claritatea acuzației și, prin aceasta, regularitatea sesizării, cum de altfel, în mod corect, a reținut și
judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curții de Apel București.
2. Sub aspectul legalităţii administrării probelor, făcând trimitere la considerentele expuse
în preambulul analizei cererilor și excepțiilor formulate, Înalta Curte subliniază că verificarea
legalității probelor din perspectiva dispozițiilor art. 101-102 din C. proc. pen. implică, în realitate,
un examen al legalității actelor procesuale prin care s-a dispus administrarea unui mijloc de
probă, respectiv al actelor procedurale prin care acea probă a fost obținută.
Conceptual, noțiunile de probă, mijloc de probă și procedeu probatoriu sunt delimitate în
cuprinsul art. 97 alin. (1)-(3) din C. proc. pen.. Probele în sine, ca elemente de fapt care servesc la
constatarea existenței/inexistenței vreuneia dintre împrejurările prevăzute de art. 97 alin. (1) din
C. proc. pen., nu pot fi obținute nelegal decât dacă mijlocul de probă sau procedeul probatoriu
prin care se administrează acea probă este nelegal.
Aceasta înseamnă că examenul judecătorului de cameră preliminară este subordonat, în
speță, chestiunilor ce țin de regimul nulităților actelor procesuale/procedurale prin care s-au
dispus ori administrat probele a căror excludere a fost solicitată, sancțiunea prevăzută de art. 102
din C. proc. pen. urmând a opera exclusiv în ipoteza constatării nulității acestei categorii de acte.
Pretinsele contradicții între informațiile furnizate de probele administrate, lipsa de relevanță a
acestora pentru clarificarea împrejurărilor cauzei ori semnificația juridică pretins eronată acordată
de procuror unora dintre probe sunt chestiuni circumscrise actului propriu-zis de judecată și nu
pot fi cenzurate în camera preliminară.
În aceste coordonate de principiu, examinând legalitatea administrării probelor prin prisma
cererii formulată de inculpată, Înalta Curte constată următoarele:
a) Cererea de excludere a adresei nr. 9914 din 23.06.2020, emisă de Serviciul de
Telecomunicații Speciale, a fost formulată de contestatoarea C cu argumentarea, în esență, că
aceasta a fost administrată cu presupusa încălcare a principiului contradictorialității și a dreptului
la apărare.
S-a susținut că adresa nr. 9914 din 23.06.2020 a STS nu este menționată în opisul
rechizitoriului, în capitolul II, denumit ”Mijloace de probă”, precum și faptul că acest înscris nu i-
a fost comunicat.
În acord cu judecătorul de cameră preliminară de la instanța de fond, Înalta Curte reține că
omisiunea menționării adresei analizate în capitolul din rechizitoriu în care sunt enumerate
mijloacele de probă nu prezintă nicio relevanță din perspectiva legalității administrării probei sau
a respectării dreptului la apărare, problema ridicată de inculpată subsumându-se, în concret, unei
erori materiale evidente. Aceasta deoarece, pe de o parte, acest mijloc de probă a fost menționat
și analizat de către procuror la filele 39, 44 din actul de sesizare, iar pe de altă parte, înscrisul se
află depus la dosarul de urmărire penală, astfel încât instanța de judecată are posibilitatea reală de
a-l identifica cu certitudine și de a-l pune în discuția părților în cursul judecății, cu respectarea
principiilor contradictorialității și al dreptului la apărare.
Prin urmare, de vreme ce adeverința supusă analizei a fost pe larg analizată în
considerentele rechizitoriului și ea se află fizic la dosar, Înalta Curte reţine că inculpatei i se oferă
o oportunitate adecvată pentru exercitarea efectivă a dreptului la apărare în raport cu conținutul
mijlocului de probă în cursul judecății, motiv pentru care omisiunea menționării adresei nr. 9914
din 23.06.2020 a STS în opisul rechizitoriului nu ridică probleme de regularitate a sesizării
instanței.
În ceea ce privește critica inculpatei B, prin apărător ales, constând în faptul că în mod
greșit nu s-a procedat la comunicarea, din oficiu, a adresei nr. 9914 din 23.06.2020, emisă de
Serviciul de Telecomunicații Speciale, având în vedere că la dosarul de urmărire penală exista o
1134
cerere de comunicare a tuturor actelor de urmărire penală și de participare la efectuarea acestora,
Înalta Curte o constată nefondată.
Astfel, în succesiunea actelor de urmărire penală efectuate, se rețin următoarele:
La data de 16.06.2020, apărătorul ales al inculpatei a transmis, prin e-mail, o cerere prin
care a solicitat comunicarea actelor dosarului de urmărire penală nr. x/P/2019, în copie. La
aceeași dată, respectiv, 16.06.2020, organul de urmărire penală a dat curs solicitării apărătorului
ales al inculpatei B și i-a comunicat acestuia întregul dosar de urmărire penală, scanat.
La data de 24.06.2020, s-a înregistrat la dosarul de urmărire penală nr. x/P/2019 adresa nr.
9914 din 23.06.2020, emisă de Serviciul de Telecomunicații Speciale, urmare a solicitării
formulate de procurorul de caz la 22.06.2020.
Potrivit art. 94 din C. proc. pen. ”(1) Avocatul părţilor şi al subiecţilor procesuali principali
are dreptul de a solicita consultarea dosarului pe tot parcursul procesului penal. Acest drept nu
poate fi exercitat, nici restrâns în mod abuziv.
(2) Consultarea dosarului presupune dreptul de a studia actele acestuia, dreptul de a nota
date sau informaţii din dosar, precum şi de a obţine fotocopii pe cheltuiala clientului. (...)
(6) În toate cazurile, avocatului nu îi poate fi restricţionat dreptul de a consulta declaraţiile
părţii sau ale subiectului procesual principal pe care îl asistă ori îl reprezintă.
(7) În vederea pregătirii apărării, avocatul inculpatului are dreptul de a lua cunoştinţă de
întreg materialul dosarului de urmărire penală în procedurile desfăşurate în faţa judecătorului de
drepturi şi libertăţi privind măsurile privative sau restrictive de drepturi, la care avocatul
participă.
(8) Dispoziţiile prezentului art. se aplică în mod corespunzător cu privire la dreptul părţilor
şi al subiecţilor procesuali principali de a consulta dosarul.”
Evaluând prevederile art. 94 din C. proc. pen. prin prisma criticilor formulate de inculpată,
Înalta Curte, completul de 2 judecători, constată că legiuitorul a reglementat astfel dreptul
apărării de a solicita consultarea dosarului pe tot parcursul procesului penal, însă nu a normat,
corelativ, și eventuala obligație a procurorului care instrumentează dosarul de urmărire penală de
a comunica, din oficiu, toate actele procesuale efectuate ori înscrisurile atașate.
Cu atât mai mult, legiuitorul nu a limitat dreptul procurorului de a administra mijloacele de
probă apreciate utile pentru lămurirea cauzei instrumentate, numai ulterior consultării dosarului
de către avocații părţilor sau ai subiecţilor procesuali principali.
De altfel, se observă că, în concret, contestatoarea inculpată nu a invocat încălcarea vreunui
text de lege sub acest aspect, criticile formulate constituind, în realitate, interpretări subiective ale
conținutului și sferei de aplicare a dispozițiilor art. 92 și art. 94 Cod de procedură penală.
În concluzie, constatându-se inexistența vreunei dispoziții legale care să reclame
comunicarea către părți din oficiu, de către procuror, a tuturor înscrisurilor atașate la dosar, Înalta
Curte conchide în sensul inexistenței situației premisă a sancțiunii nulității și, implicit, a
caracterului nefondat al criticii formulate.
În ceea ce privește invocarea de către inculpată, sub acest aspect, a exigențelor art. 6 parag.
3 din Convenția europeană a drepturilor omului, instanța de contestație reține că norma nu este
incidentă în această situație particulară, pentru următoarele motive:
Conform art. 6 § 3 din Convenție, „Orice acuzat are, în special, dreptul:
a. să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod
amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa;
b. să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;
c. să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de
mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din
1135
oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer;
d. să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi sa obţină citarea şi audierea
martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării;
e. să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba
folosită la audiere.”
Deși, inculpata a susținut, în esență, că adresa nr. 9914 din 23.06.2020, emisă de Serviciul
de Telecomunicații Speciale, a fost obținută cu încălcarea principiilor loialității și
contradictorialității garantate de art. 6 parag. 3 din Convenția europeană a drepturilor omului, se
observă că dispozițiile invocate se referă, distinct de informarea asupra acuzației, asigurarea
înlesnirilor necesare pregătirii apărării ori asistarea de un avocat, la activitățile de audiere a
martorilor în prezența acuzatului, nicidecum la obținerea unei probe scrise de către acuzare, în
faza de urmărire penală.
În plus, așa cum s-a arătat în cele ce preced, adresa nr. 9914 din 23.06.2020 emisă de
Serviciul de Telecomunicații Speciale a fost pe larg analizată în considerentele rechizitoriului,
astfel încât judecătorul de cameră preliminară de la instanța de fond a reținut în mod corect că
inculpatei i se oferă o oportunitate adecvată pentru exercitarea concretă și efectivă a dreptului la
apărare în raport cu conținutul acesteia în cadrul etapei procesuale a judecății.
Celelalte critici ale inculpatei vizează, în esenţă, modul de apreciere de către organele de
urmărire penală a probelor administrate în cauză, cu precădere a conținutului probator al adresei
nr. 9914 din 23.06.2020, emisă de Serviciul de Telecomunicații Speciale; or această împrejurare
nu se circumscrie problematicii regularității actului de sesizare a instanței, ci antamează apărări
de fond, ce urmează a fi valorificate în cursul judecății.
Pentru considerentele astfel expuse, Înalta Curte, Completul de 2 judecători, a apreciat
1
încheierea atacată ca fiind legală și temeinică, motiv pentru care, în baza art. 347 și art. 425 alin.
(7) pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., a respins, ca nefondate, contestațiile formulate de inculpații A şi
B împotriva încheierii din data de 23 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București -
Secția I penală.

3. Cameră preliminară. Competenţa procurorului. Expertiză. Excluderea probelor

C. proc. pen., art. 56, art. 172 şi urm.

1. Conform art. 56 alin. (3) lit. a) raportat la art. 38 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.,
urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror în cazul infracţiunilor
săvârşite de avocaţi, inclusiv în cazul infracţiunilor de evaziune fiscală comise de persoanele
care au această calitate. Dispoziţiile art. 2 lit. g) din Legea nr. 241/2005 - potrivit cărora
expresia „organe competente” priveşte organele cu atribuţii de efectuare a verificărilor
financiare, fiscale sau vamale, precum şi organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare - nu
instituie reguli de competenţă în materia infracţiunilor de evaziune fiscală, care să atribuie
organelor de cercetare penale ale poliţiei judiciare competenţa exclusivă de efectuare a
urmăririi penale, ci definesc expresia „organe competente” în înţelesul Legii nr. 241/2005, care
utilizează această expresie în conţinutul normelor de incriminare prevăzute în art. 4 şi în art. 5.
2. În conformitate cu dispoziţiile art. 173 alin. (1) C. proc. pen., expertul este numit prin
ordonanţa organului de urmărire penală, normele de procedură penală incidente în materia

1136
numirii expertului neprevăzând tragerea la sorţi a acestuia. Dispoziţiile art. 331 alin. (1) C.
proc. civ., referitoare la numirea expertului prin tragere la sorţi, nu sunt aplicabile în procesul
penal în temeiul art. 2 C. proc. civ., întrucât Codul de procedură penală reglementează
procedura numirii expertului.
3. Dispoziţiile Codului de procedură penală sau ale O. G. nr. 2/2000 nu prevăd
obligativitatea citării sau a convocării părţilor la efectuarea expertizei contabile. Prevederile
art. 92 C. proc. pen., referitoare la încunoștințarea avocatului suspectului sau al inculpatului cu
privire la efectuarea actelor de urmărire penală, nu sunt incidente în cazul efectuării expertizei,
în acest caz fiind aplicabile dispoziţiile legale exprese care reglementează materia administrării
probei cu expertiza şi care nu prevăd participarea avocatului la efectuarea expertizei.
4. În cazul în care organul de urmărire penală, în aplicarea dispoziţiilor art. 173 alin. (4)
C. proc. pen. şi ale art. 18 alin. (1) din O. G. nr. 2/2000, a asigurat respectarea dreptului
inculpatului la un expert nominalizat de acesta pentru a participa la efectuarea expertizei,
neparticiparea expertului la efectuarea expertizei, din culpa inculpatului care nu a încheiat un
contract cu expertul nominalizat, nu determină nelegalitatea expertizei.
5. Excluderea probelor nu constituie o sancţiune procesuală autonomă, ci este subsumată
sancţiunii nulităţii şi intervine numai în cazul în care se constată nulitatea absolută sau relativă
a actului prin care s-a dispus ori s-a autorizat administrarea unei probe sau prin care aceasta a
fost administrată.

I.C.C.J., Secţia penală, completul de 2 judecători de cameră preliminară, încheierea nr. 131 din
12 februarie 2021

Prin încheierea nr. 46/F-CC-CP din 16 septembrie 2020, judecătorul de cameră preliminară
din cadrul Curţii de Apel Piteşti, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a dispus
următoarele:
În baza art. 345 C. proc. pen., a respins cererile şi excepţiile formulate de inculpatul A.
În baza art. 346 alin. (2) C. proc. pen., a constatat legalitatea sesizării instanţei cu
rechizitoriul nr. X. din data de 6 martie 2020, întocmit de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel
Piteşti privind pe inculpatul A., pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută în art.
9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen.
A constatat legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală şi a
dispus începerea judecăţii cauzei privind pe inculpatul A.
Împotriva încheierii nr. 46/F-CC-CP din 16 septembrie 2020, inculpatul A. a formulat
contestaţie, solicitând desfiinţarea acesteia şi restituirea cauzei la organul competent în vederea
refacerii urmăririi penale.
Examinând actele şi lucrările dosarului, prin prisma cererilor şi excepţiilor formulate,
completul de 2 judecători de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
apreciază ca fiind nefondată contestaţia formulată de inculpatul A.
Preliminar, notează că, din interpretarea dispoziţiilor art. 342 C. proc. pen., care
reglementează obiectul procedurii de cameră preliminară, rezultă atribuţiile judecătorului de
cameră preliminară de a verifica, după trimiterea în judecată, chestiuni punctuale, enumerate
limitativ, respectiv competenţa instanţei sesizate prin rechizitoriu, legalitatea sesizării instanţei,
legalitatea administrării probelor şi legalitatea efectuării actelor de către organele de urmărire
penală.

1137
 Prin urmare, examenul judecătorului de cameră preliminară are un caracter preponderent
formal, fiind limitat la chestiuni ce ţin, în mod esenţial, de legalitatea actelor procesuale ori
procedurale efectuate în faza de urmărire penală ori de legalitatea probelor în sine.
De asemenea, activitatea judecătorului de cameră preliminară nu priveşte fondul cauzei, în
această fază procesuală nefiind verificată temeinicia, respectiv aparenţa de temeinicie a probelor
sau a trimiterii în judecată şi nici caracterul complet al urmăririi penale sau oportunitatea ori
suficienţa probelor administrate în acuzare.
Analizând în aceste coordonate teoretice motivele invocate de contestatorul inculpat A.,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că sunt nefondate, între altele, pentru considerentele ce
vor fi expuse în continuare:
Astfel, cu privire la criticile formulate în contestaţie vizând încălcarea dispoziţiilor
referitoare la competenţa procurorului, completul de 2 judecători apreciază că sunt nefondate.
Potrivit art. 38 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., infracţiunile săvârşite de avocaţi se judecă în
primă instanţă de curtea de apel.
Competenţa procurorului este reglementată în art. 56 C. proc. pen. care statuează în alin. (3)
lit. a) că urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror în cazul
infracţiunilor pentru care competenţa de judecată în primă instanţă aparţine curţii de apel.
Or, în condiţiile în care în prezenta cauză se efectuau cercetări cu privire la pretinse
infracţiuni comise de un avocat, iar, potrivit art. 56 alin. (3) lit. a) raportat la art. 38 alin. (1) lit. d)
C. proc. pen., urmărirea penală se efectuează obligatoriu de către procuror, rezultă, în mod cert,
că procurorul era obligat, potrivit legii, să efectueze personal actele de urmărire penală, respectiv
să administreze personal probele, cu excepţia situaţiilor în care se impunea delegarea conform art.
201 C. proc. pen.
Mai mult, procurorul poate să efectueze orice act de urmărire penală în cauzele pe care le
conduce și le supraveghează (art. 56 alin. (2) C. proc. pen.).
Dispoziţiile art. 2 lit. g) din Legea nr. 241/2005, invocate de contestator, nu instituie o
competenţă specială de efectuare a urmăririi penale, exclusiv de către organele de cercetare
penală.
Textul legal invocat este cuprins în Capitolul I cu titlul - Dispoziţii generale din Legea nr.
241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale şi defineşte termenii şi expresiile
folosite în cuprinsul actului normativ primar.
Potrivit art. 2 lit. g), expresia „organe competente” vizează organele care au atribuții de
efectuare a verificărilor financiare, fiscale sau vamale, potrivit legii, precum și organele de
cercetare penală ale poliției judiciare. În conţinutul Legii nr. 241/2005, această sintagmă este
folosită în incriminarea faptelor prevăzute în art. 4 şi art. 5 din lege.
Aşadar, noţiunea de „organe competente” la care se referă Legea nr. 241/2005 nu instituie
reguli de competenţă în materia infracţiunilor de evaziune fiscală, ci defineşte, aşa cum s-a arătat
deja, înţelesul unor termeni şi expresii din conţinutul legii. Prin urmare, sintagma respectivă nu
poate fi extinsă la alte situaţii decât cele avute în vedere expres de legiuitor.
În concluzie, dispoziţiile cuprinse în Codul de procedură penală, relevate anterior, sunt cele
care stabilesc competenţa organelor de urmărire penală.
De asemenea, criticile contestatorului inculpat referitoare la expertiza contabilă efectuată în
cursul urmăririi penale sunt apreciate ca fiind neîntemeiate.
Prealabil, completul de 2 judecători notează că prerogativa judecătorului de cameră
preliminară de verificare a legalităţii administrării probelor în cursul urmăririi penale presupune
verificarea incidenţei vreunuia dintre cazurile de nulitate absolută prevăzute în art. 281 C. proc.

1138
pen. sau a unei alte încălcări a legii în procesul de administrare a probelor care să atragă incidenţa
nulităţii relative în condiţiile art. 282 din acelaşi cod.
Deopotrivă, în procedura camerei preliminare, se verifică dacă dreptul la apărare al
inculpatului a fost respectat în cursul urmăririi penale în procesul de administrare a probatoriului.
Astfel, judecătorul de cameră preliminară analizează legalitatea administrării probelor de
către organele de urmărire penală prin raportare la actul prin care s-a dispus, autorizat,
încuviinţat, confirmat proba, mijlocul de probă ori procedeul probatoriu şi/sau prin raportare la
actul prin care mijlocul de probă a fost administrat.
În situaţia în care se constată că actul prin care a fost dispusă/autorizată/ administrată proba
este afectat fie de o nulitate absolută, fie de o nulitate relativă, invocată în condiţiile legii,
intervine sancţiunea excluderii respectivei probe. Excluderea probelor nelegal administrate nu
este o sancţiune procesuală autonomă, ci este subsumată sancţiunii nulităţii şi intervine numai în
măsura în care se constată nulitatea absolută sau relativă a actului prin care s-a dispus sau
autorizat administrarea unei probe ori prin care aceasta a fost administrată.
Judecătorul de cameră preliminară nu verifică temeinicia sau fiabilitatea probatoriului,
aptitudinea acestuia de a conduce la pronunţarea unei soluţii de condamnare/amânare a aplicării
pedepsei/renunţare la aplicarea pedepsei, după cum acesta nu verifică pertinenţa, concludenţa sau
utilitatea probelor administrate în cursul urmăririi penale, analiza fiind limitată exclusiv în sfera
legalităţii.
În raport de aceste ultime considerente, criticile apărării ce vizează conţinutul raportului de
expertiză contabilă, caracterul presupus incert al prejudiciului stabilit de expert, cuantumul şi
modalitatea de calcul a acestuia în raport de normele legale incidente în situaţia fiscală concretă a
inculpatului sunt chestiuni care nu ţin de legalitatea administrării probei cu expertiza, ci de
temeinicia acesteia, aspect care nu poate fi analizat de judecătorul de cameră preliminară, ci este
atribuţia exclusivă a instanţei de judecată învestită cu soluţionarea cauzei în fond.
În consecinţă, completul de 2 judecători va analiza numai motivele de nelegalitate invocate
de inculpat referitoare la expertiza întocmită în cauză.
Verificând actele şi lucrările dosarului de urmărire penală, completul de 2 judecători
constată că, prin ordonanţa din data de 27 septembrie 2018, procurorul a dispus efectuarea în
cauză a unei expertize contabile. Pentru efectuarea expertizei a fost numit expertul B. din cadrul
Biroului local pentru expertize judiciare tehnice şi contabile al Tribunalului Argeş. Prin aceeaşi
ordonanţă, procurorul a stabilit şi obiectivele expertizei.
De menţionat că expertul a fost numit de procuror din lista înaintată, la solicitarea
parchetului, de Tribunalul Argeş - Biroul local pentru expertize judiciare tehnice şi contabile,
având specialităţile: contabilitate, contabilitate - societăţi comerciale şi alte entităţi economice,
contabilitate - instituţii publice, fiscalitate.
La data de 3 octombrie 2018, expertul a fost invitat la sediul organului de urmărire penală,
unde i s-au adus la cunoştinţă obiectul expertizei, întrebările la care trebuie să răspundă,
punându-i-se în vedere că are dreptul de a face observaţii, de a cere modificarea sau completarea
lor. Totodată, i s-a adus la cunoştinţă că, pentru efectuarea expertizei, va putea lua legătura cu
părţile numai cu încuviinţarea şi în condiţiile stabilite de procuror.
La data de 15 octombrie 2018, s-au adus la cunoştinţa suspectului A., în prezenţa
apărătorului ales, că, în cauză, s-a dispus efectuarea unei expertize contabile şi obiectivele
stabilite, precum şi drepturile sale. În consecinţă, inculpatul a arătat că doreşte ca la efectuarea
expertizei să participe un expert parte şi că urmează să depună observaţii la obiectivele expertizei.
Prin cererea din data de 22 octombrie 2018, inculpatul a contestat modul în care procurorul
a desemnat expertul (solicitând tragerea la sorţi a acestuia), a arătat că urmează să-şi desemneze
1139
în calitate de expert parte pe C. şi a formulat observaţii cu privire la obiectivele expertizei,
solicitând modificarea şi completarea acestora.
Prin ordonanţa din 14 decembrie 2018, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea
de Apel Piteşti a respins plângerea formulată de suspectul A. împotriva ordonanţei din 27
septembrie 2018. În motivarea soluţiei, s-a arătat că normele procedurale nu prevăd ca
desemnarea expertului să se facă prin tragere la sorţi, organul de urmărire penală fiind obligat
doar la alegerea unui expert din lista Biroului local pentru expertize judiciare tehnice şi contabile,
procedură care a fost respectată în cauză. De asemenea, s-a menţionat că tragerea la sorţi a
expertului se face în dosarele civile conform art. 331 C. proc. civ., text legal care nu este aplicabil
în cauzele penale.
Prin ordonanţa din data de 18 decembrie 2018, între altele, procurorul a admis, în parte,
cererea suspectului A. de modificare şi completare a obiectivelor expertizei şi a reformulat
întrebările la care expertul urma să răspundă.
Astfel, prin ordonanţa din data de 19 decembrie 2018, procurorul a definitivat obiectivele
expertizei, menţionând expres întrebările la care urma să răspundă expertul desemnat şi a luat act
de participarea, în calitate de expert parte, a lui C., numit la solicitarea suspectului A.
Raportul de expertiză contabilă judiciară a fost depus la data de 28 februarie 2019.
Expertul parte propus de inculpat nu a participat la efectuarea expertizei; din corespondenţa
purtată de expertul desemnat oficial cu expertul parte a rezultat că expertul nu a fost contactat de
inculpat în vederea încheierii contractului de reprezentare - prestări servicii, astfel că acesta nu a
putut participa la efectuarea expertizei şi formularea unui punct de vedere, aspect ce rezultă şi din
menţiunile olografe aflate la finalul raportului de expertiză.
Inculpatul a fost citat pentru a i se aduce la cunoştinţă concluziile raportului de expertiză,
conform menţiunilor procesului-verbal încheiat la 19 martie 2019, înmânându-i-se un exemplar,
prin intermediul apărătorului ales, la data de 21 martie 2019.
La data de 4 aprilie 2019, inculpatul a formulat mai multe obiecţiuni care au fost respinse
de procuror prin ordonanţa din data de 27 mai 2019.
Plângerea formulată de inculpat, la data de 11 iunie 2019, împotriva ordonanţei menţionate
a fost respinsă de procurorul general prin ordonanţa din data de 12 august 2019.
În raport de cele menţionate, se constată că organul de urmărire penală a respectat
dispoziţiile legale atât cu ocazia dispunerii probei cu expertiza, cât şi cu privire la administrarea
acesteia.
În ceea ce priveşte critica privind modalitatea de desemnare a expertului de către organul de
urmărire penală, apreciată de contestator ca fiind arbitrară în lipsa tragerii la sorţi a acestuia,
completul de 2 judecători constată că nu este întemeiată pe dispoziţiile legale incidente în cauză.
Potrivit art. 17 alin. (1) din O. G. nr. 2/2000, expertul este numit de organul îndreptăţit să
dispună efectuarea expertizei judiciare.
Conform art. 173 alin. (1) C. proc. pen., expertul este numit prin ordonanţa organului de
urmărire penală.
Or, se constată că dispoziţiile legale precitate au fost respectate în cauză.
Aşa cum s-a arătat anterior, procurorul a desemnat, prin ordonanţa din 27 septembrie 2018,
un expert din cadrul Biroului local pentru expertize judiciare tehnice şi contabile de pe lângă
Tribunalul Argeş.
Contrar susţinerilor contestatorului, normele procedurale incidente în materia numirii
expertului în procesele penale nu prevăd ca desemnarea acestuia să se facă prin tragere la sorţi.
Dispoziţiile art. 331 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd tragerea la sorţi a expertului în cauzele
civile, nu sunt aplicabile în speţă, nefiind incident principiul aplicabilităţii generale a Codului de
1140
procedură civilă şi în alte materii, reglementat în art. 2, în condiţiile în care dispoziţiile Codului
de procedură penală reglementează procedura numirii expertului.
Referitor la motivul privind nelegalitatea administrării probei cu expertiza generată de
necitarea inculpatului sau a apărătorului său la efectuarea expertizei, completul de 2 judecători îl
apreciază, de asemenea, neîntemeiat.
Contestatorul a invocat, în acest sens, încălcarea prevederilor art. 178 alin. (4) lit. a) C.
proc. pen., dispoziţii care reglementează conţinutului raportului de expertiză şi nu obligativitatea
citării sau convocării părţilor la efectuarea expertizei.
Totodată, s-a mai invocat încălcarea dispoziţiilor art. 92 C. proc. pen., în condiţiile în care,
deşi apărătorului inculpatului i s-a admis cererea de participare la orice act de urmărire penală,
acesta nu a fost încunoștințat pentru a participa la efectuarea expertizei. Or, dispoziţiile legale
relevate de apărare vizează strict actele de urmărire penală şi nu sunt incidente în situaţia
efectuării unei expertize, în acest din urmă caz fiind aplicabile prevederile legale expres
prevăzute în materia administrării probei cu expertiza.
Niciuna din dispoziţiile procesual penale şi nici cele invocate din O. G. nr. 2/2000 nu
instituie obligativitatea citării/convocării părţilor la efectuarea expertizei contabile. Expertul
formulează răspunsurile la obiectivele stabilite de organul judiciar în urma consultării
înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, prin aplicarea dispoziţiilor legale.
În urma propriului demers analitic, completul de 2 judecători constată că proba cu expertiza
a fost dispusă şi administrată cu respectarea dispoziţiilor legale incidente în materie, legalitatea
probei şi a mijlocului de probă aferent nefiind afectate de motive de nulitate absolută sau relativă,
astfel încât nu se pune problema excluderii probei.
Astfel, au fost respectate dispoziţiile legale relative la dispunerea expertizei prevăzute în
art. 172 C. proc. pen., precum şi cu privire la numirea expertului conform art. 173 din acelaşi cod,
inculpatului fiindu-i respectat dreptul la alegerea unui expert parte care să participe la efectuarea
expertizei.
De asemenea, organul de urmărire penală a respectat procedura efectuării expertizei,
convocând părţile şi expertul, cărora le-a adus la cunoştinţă obiectul expertizei, întrebările la care
expertul trebuie să răspundă. Totodată, li s-a pus în vedere că au dreptul să facă observaţii cu
privire la aceste întrebări şi că pot cere modificarea şi completarea lor, inculpatul uzând, în mod
efectiv, de aceste drepturi prin formularea de observaţii asupra obiectivelor propuse de organul de
urmărire penală, precum şi prin formularea propriilor obiective, care au fost admise, în parte, de
procuror.
Ulterior depunerii raportului de expertiză, inculpatului i s-a adus la cunoştinţă conţinutul
acestuia, fiindu-i înmânat, prin intermediul apărătorului, un exemplar. Prin urmare, organul de
urmărire penală a respectat obligaţiile instituite prin art. 178 alin. (5) C. proc. pen. privind
încunoștințarea inculpatului, personal sau prin avocat, cu privire la întocmirea raportului şi
dreptul acestuia la studierea raportului.
În ceea ce priveşte motivele contestatorului privind neparticiparea la efectuarea expertizei a
expertul său parte, acestea nu corespund realităţii.
Astfel, inculpatul, prin cererea depusă la data de 22 octombrie 2018, a comunicat organului
de urmărire penală că intenţionează să-şi angajeze un expert parte care să participe la efectuarea
expertizei, în persoana lui C. Urmare a cererii formulate, prin ordonanţa din data de 19 decembrie
2018, procurorul a numit, la solicitarea inculpatului, pe C., în calitate de expert parte. Expertul
desemnat de organul de urmărire penală a luat legătura cu expertul care i-a comunicat că nu a fost
angajat de inculpat, aşa încât nu poate participa la efectuarea expertizei şi nu poate formula
concluzii.
1141
 În consecinţă, neparticiparea expertului desemnat de inculpat la efectuarea expertizei se
datorează propriei culpe a inculpatului, organul de urmărire penală dispunând toate măsurile
necesare în vederea garantării dreptului inculpatului de a avea un expert parte, prevăzute în art.
173 alin. (4) C. proc. pen., respectiv în art. 18 alin. (1) din O. G. nr. 2/2000.
Faţă de cele arătate, completul de 2 judecători de cameră preliminară din cadrul Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie apreciază că motivele contestaţiei formulate de inculpatul A. sunt
neîntemeiate, iar dispoziţiile cuprinse în încheierea atacată de respingere a cererilor şi excepţiilor
formulate de inculpat, de constatare a legalităţii sesizării instanţei, a administrării probelor şi a
efectuării actelor de urmărire penală şi de începere a judecăţii sunt legale.
În considerarea argumentelor expuse anterior, în baza art. 347 C. proc. pen., completul de 2
judecători de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a respins, ca
nefondată, contestația formulată de inculpatul A. împotriva încheierii nr. 46/F-CC-CP din 16
septembrie 2020, pronunțată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel
Piteşti, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

4. Cameră preliminară. Încheiere interlocutorie. Contestaţie. Inadmisibilitate

C. proc. pen., art. 345, art. 346 alin. (1) - (42)

Contestaţia formulată împotriva încheierii interlocutorii prin care sunt constatate vicii ale
actului de sesizare, raportat la prevederile art. 345 din C. proc. pen., este inadmisibilă, chiar
dacă în cuprinsul acesteia au fost respinse o parte dintre cererile şi excepţiile invocate, controlul
asupra modului de soluţionare a cererilor şi excepţiilor putând fi realizat pe calea contestaţiei
formulate împotriva încheierii prin care se va dispune începerea judecăţii sau restituirea cauzei
la parchet. Pot fi supuse contestaţiei numai încheierile prin care judecătorul a soluţionat cauza
în camera preliminară şi a pronunţat una dintre soluţiile prevăzute în art. 346 alin. (1) - (42) din
C. proc. pen., celelalte încheieri neputând fi supuse separat contestaţiei, ci numai odată cu
încheierea pronunţată în temeiul art. 346 alin. (1) - (42) din C. proc. pen., prin care s-a
soluţionat procedura de cameră preliminară.

I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr. 742 din 8 septembrie 2021

Prin rechizitoriul din 29.12.2020 întocmit de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Ploieşti s-a dispus trimiterea în
judecată, a inculpaților A., pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la abuz în serviciu, în
formă calificată, dacă funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un folos
necuvenit, în formă continuată (două acte materiale), prevăzute în art. 26 C. pen. anterior raportat
la art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 – 2481 C. pen. anterior cu aplicarea art. 41
alin. (1) și (2) din C. pen. anterior și art. 5 C. pen. şi B., pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în
serviciu, în formă calificată, dacă funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un
avantaj patrimonial sau nepatrimonial, în formă continuată (14 acte materiale), prevăzute de art.
132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 – 2481 C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (1)
și (2) C. pen. anterior și art. 5 C. pen.
În procedura de cameră preliminară, în temeiul art. 344 alin. (2) din C. proc. pen., au
formulat cereri şi excepţii inculpaţii A. şi B.
1142
 Prin încheierea din 20.04.2021, judecătorul de cameră preliminară de la Curtea de Apel
Ploieşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis cererile formulate de către
inculpații A. şi B., privind neregularitatea rechizitoriului nr. X/P/2017 din data de 29.12.2020
întocmit de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Națională
Anticorupție - Serviciu Teritorial Ploiești, cu referire la concordanța dintre expunerea activităţii
infracţionale pentru care au fost trimiși în judecată inculpații mai sus menționați şi încadrarea în
drept a acestora şi a dispus înaintarea cauzei la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie - Direcţia Națională Anticorupție - Serviciu Teritorial Ploiești după redactarea încheierii
pentru ca procurorul să procedeze în conformitate cu dispoziţiile art. 345 alin. (3) din C. proc.
pen.
Totodată, a respins celelalte cereri formulate şi excepţii invocate de către inculpații A. şi B.
cu privire la competenţa şi legalitatea sesizării instanţei, precum şi cu privire la legalitatea
administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.
La 24.05.2021, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Națională
Anticorupție - Serviciu Teritorial Ploiești a transmis ordonanţa din 21.05.2021, prin care a
remediat neregularităţile constatate de judecătorul de cameră preliminară şi a dispus menţinerea
dispoziţiei de trimitere în judecată.
Judecătorul de cameră preliminară de la Curtea de Apel Ploiești a acordat termen la 22
iunie 2021, când cauza a fost amânată la 9 septembrie 2021, ca urmare a imposibilităţii de
prezentare din motive medicale a apărătorului ales al inculpatei B.
Împotriva încheierii din 20.04.2021, pronunţată de judecătorul de cameră preliminară de la
Curtea de Apel Ploieşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, au formulat
contestaţie inculpaţii A. şi B.
La termenul din 8 septembrie 2021, completul de doi judecători de cameră preliminară din
cadrul Înaltei Curţi, din oficiu, a invocat excepţia inadmisibilităţii căii de atac ce formează
obiectul prezentei cauzei.
Examinând excepţia inadmisibilităţii căii de atac formulate de contestatorii inculpaţi,
completul de doi judecători de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi constată următoarele:
Înalta Curte constată că a fost învestită cu soluţionarea contestaţiilor formulate de inculpaţii
A. și B. împotriva încheierii din 20 aprilie 2021, prin care, în procedura prevăzută în art. 342 şi
următoarele din C. proc. pen., judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel
Ploieşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în temeiul art. 345 din C. proc.
pen., a constatat neregularitatea rechizitoriului şi a dispus trimiterea cauzei la procuror în vederea
remedierii neregularităţilor şi, totodată, a respins celelalte cereri formulate şi excepţii invocate de
inculpaţi.
Încheierea penală din 20 aprilie 2021, pronunțată de judecătorul de cameră preliminară de
la Curtea de Apel Ploieşti, este o încheiere interlocutorie (intermediară) prin care sunt constatate
vicii ale actului de sesizare raportat la prevederile art. 345 din C. proc. pen., chiar dacă în
cuprinsul acesteia au fost respinse o parte din cererile şi excepţiile invocate de inculpaţi.
Potrivit art. 345 alin. (3) din C. proc. pen., în cazul în care judecătorul de cameră
preliminară constată neregularităţi ale actului de sesizare sau în cazul în care sancţionează potrivit
art. 280-282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii ori dacă exclude una sau mai
multe probe administrate, în termen de 5 zile de la comunicarea încheierii, procurorul remediază
neregularităţile actului de sesizare şi comunică judecătorului de cameră preliminară dacă menţine
dispoziţia de trimitere în judecată ori solicită restituirea cauzei.
De asemenea, potrivit art. 346 alin. (3) şi (4) din C. proc. pen., judecătorul de cameră
preliminară restituie cauza la parchet dacă:
1143
 a) rechizitoriul este neregulamentar întocmit, iar neregularitatea nu a fost remediată de
procuror în termenul prevăzut la art. 345 alin. (3), dacă neregularitatea atrage imposibilitatea
stabilirii obiectului sau limitelor judecăţii;
b) a exclus toate probele administrate în cursul urmăririi penale;
c) procurorul solicită restituirea cauzei, în condiţiile art. 345 alin. (3), ori nu răspunde în
termenul prevăzut de aceleaşi dispoziţii.
În toate celelalte cazuri în care a constatat neregularităţi ale actului de sesizare, a exclus una
sau mai multe probe administrate ori a sancţionat potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală
efectuate cu încălcarea legii, judecătorul de cameră preliminară dispune începerea judecăţii.
Deopotrivă, art. 347 alin. (1) din C. proc. pen. prevede că, în termen de 3 zile de la
comunicarea încheierilor prevăzute la art. 346 alin. (1) - (42), procurorul, părţile şi persoana
vătămată pot face contestaţie. Contestaţia poate privi şi modul de soluţionare a cererilor şi a
excepţiilor.
Astfel, se constată că, în procedura de cameră preliminară prevăzută în art. 342 şi
următoarele din C. proc. pen., pot fi supuse contestaţiei numai încheierile prin care judecătorul a
soluţionat cauza în cameră preliminară şi a pronunţat una dintre soluţiile prevăzute de art. 346
alin. (1) - (42) din C. proc. pen. Celelalte încheieri nu pot fi supuse separat contestaţiei, ci numai
odată cu încheierea pronunţată în temeiul art. 346 alin. (1) - (42) din C. proc. pen. prin care s-a
soluţionat procedura de cameră preliminară.
În raport de dispoziţiile art. 347 alin. (1) din C. proc. pen., în care se prevede expres că se
poate face contestație și cu privire la modul de soluționare a cererilor și a excepțiilor, rezultă că
legiuitorul nu prevăzut posibilitatea contestării, pe cale separată, a încheierii pronunţate în baza
art. 345 din C. proc. pen., controlul de legalitate al acesteia fiind posibil numai după pronunţarea
uneia dintre soluţiile prevăzute de art. 346 din C. proc. pen.
Or, în speţă, încheierea contestată de inculpaţii A. şi B. nu se încadrează în categoria celor
prevăzute de art. 346 alin. (1) - (42) din C. proc. pen., întrucât nu conţine o soluţie asupra camerei
preliminare dintre cele prevăzute în art. 346 alin. (1) - (42) din C. proc. pen.
Înalta Curte subliniază că inculpaţii vor putea valorifica criticile invocate în contestație, în
contextul căii de atac ce o pot exercita împotriva încheierii finale, de dezinvestire, controlul
asupra modului de soluţionare a cererilor şi excepţiilor putând fi realizat pe calea contestaţiei
formulate împotriva încheierii prin care se va dispune începerea judecăţii sau restituirea cauzei la
parchet.
De asemenea, se constată că jurisprudenţa instanţei supreme a statuat că încheierea
interlocutorie nu poate fi supusă distinct contestaţiei prevăzute în art. 347 din C. proc. pen., ci
numai odată cu soluţia finală prevăzută în art. 346 din C. proc. pen. dispusă în procedura de
cameră preliminară (I.C.C.J., Sentința penală, încheierea nr. 144 din 6 martie 2019, I.C.C.J.,
Sentința penală, încheierea nr. 534 din 25 octombrie 2019).
O hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege
sau, cu alte cuvinte, căile de atac ale hotărârilor judecătoreşti nu pot exista în afara legii. Regula
are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţie prevăzând că
mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătoreşti sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea
acestora se realizează în condiţiile legii.
În aceste condiţii, recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de
legea procesuală penală constituie o încălcare a principiului legalităţii acesteia, precum şi a
principiului constituţional al egalităţii în faţa legii şi autorităţilor, şi din acest motiv, apare ca o
situaţie inadmisibilă în ordinea de drept.

1144
 Normele procesuale privind sesizarea instanţelor judecătoreşti şi soluţionarea cererilor în
limitele competenţei atribuite prin lege sunt de ordine publică, corespunzător principiului stabilit
prin art. 126 din Constituţia României, iar încălcarea acestora atrage sancţiunea inadmisibilităţii.
Inadmisibilitatea reprezintă o sancţiune procedurală care intervine atunci când părţile
implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum şi în
situaţia când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală ori chiar printr-
un act neprocesual.
Faţă de aceste considerente, completul de doi judecători de cameră preliminară din cadrul
Înaltei Curţi constată că încheierea din 20 aprilie 2021 pronunţată de judecătorul de cameră
preliminară din cadrul Curţii de Apel Ploieşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de
familie nu poate fi contestată în mod distinct, ci numai odată cu soluţia finală prevăzută în art.
346 din C. proc. pen. dispusă în procedura de cameră preliminară.
Pe cale de consecinţă, în temeiul art. 347 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și
Justitție a respins, ca inadmisibile, contestaţiile formulate de inculpaţii A. și B. împotriva
încheierii din 20.04.2021, pronunţate de judecătorul de cameră preliminară de la Curtea de Apel
Ploieşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Notă: în acelaşi sens, încheierea nr. 779 din 20 noiembrie 2020 (publicată), încheierea nr. 144 din 6 martie
2019 şi încheierea nr. 534 din 25 octombrie 2019.

1145
 III. Judecata

A. Dispoziții generale

5. Cerere de sesizare a Curţii Constituţionale. Condiţii. Inadmisibilitate

Legea nr. 47/1992, art. 29

Nu este admisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea unei

excepţii de neconstituţionalitate care vizează dispoziţii dintr-un decret prezidenţial, întrucât,
potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională decide numai asupra
excepţiilor privind neconstituționalitatea unei legi sau a unei ordonanţe ori a unei dispoziţii
dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 71 din 29 ianuarie 2021

Prin decizia penală nr. 679/AP din 23 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel
Braşov, Secţia penală, printre altele, în baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată,
privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea
formulată de inculpatul A., de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la excepţia de
neconstituţionalitate a art. 290 alin. (2) C. proc. pen. şi art. 43 alin. (2) din Decretul Preşedintelui
României nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României.
Pentru a dispune astfel, Curtea a reţinut, în esenţă, că, referitor la excepţia de
neconstituţionalitate a art. 290 alin. (2) C. proc. pen. şi art. 43 alin. (2) din Decretul Preşedintelui
României nr. 195/2020, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a putea fi sesizată
instanţa de contencios constituţional.
S-a opinat că, deşi ambele au fost invocate într-un litigiu pendinte, de către o parte, totuşi,
art. 290 alin. (2) C. proc. pen. nu are legătură cu prezenta cauză, nefiind incident în situaţia
inculpatului care nu a formulat un denunţ, ci o plângere penală, modalitate de sesizare
reglementată de art. 289 C. proc. pen., iar în ceea ce priveşte Decretul Preşedintelui României, s-a
reţinut că acesta nu se încadrează în categoriile de acte normative care pot fi atacate cu o excepţie
de neconstituţionalitate, nefiind un act normativ primar, respectiv o lege sau o ordonanţă, ci doar
un act prezidenţial, cu efecte provizorii.
Împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cuprinsă în
decizia penală nr. 679/AP din 23 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, Secţia
penală, a formulat recurs inculpatul A.
Prin motivele de recurs formulate în scris, recurentul a invocat, în esenţă, nelegalitatea
hotărârii recurate, în raport de faptul că instanţa s-a pronunţat asupra cererilor sale prin decizie şi
nu prin încheiere, iar dispoziţiile art. 29 alin. (4) si (5) din Legea nr. 47/1992 prevăd că asupra
cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a României instanţa trebuie să se pronunţe printr-o
încheiere.
În continuare, în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 290 alin. (2) C. proc.
pen., a arătat că, deşi sesizarea formulată la organul de urmărire penală a fost intitulată „plângere
penală” şi, respectiv „completarea plângerii penale”, aceasta conţine şi denunţuri formulate

1146
împotriva preşedinţilor Judecătoriei Braşov şi Tribunalului Braşov privind repunerea pe rol, în
loc de anulare ca netimbrate în termen, a unor cereri civile, respectiv primirea unor recursuri
peste termenul legal şi fără a fi timbrate, formulate de avocata B. pentru persoanele pe care le
reprezena, altele decât recurentul.
Astfel, a precizat că denunţul este formulat în temeiul dispoziţiilor art. 290 C. proc. pen.,
drept pentru care cererea se referă la un text de lege ce are legătură cu cauza şi a cărui
neconstituţionalitate nu a mai fost soluţionată de Curtea Constituţională.
În ce priveşte cererea privind neconstitutionalitatea art. 43 alin. (2) din Decretul
Preşedintelui României nr. 195/2020, recurentul a opinat că acest text de lege este incident în
cauză, deoarece în temeiul acestuia s-a produs suspendarea judecăţii, iar asupra
neconstituţionalităţii lui nu s-a pronunţat Curtea Constituţională până în prezent.
Analizând recursul formulat de recurentul A. împotriva dispoziţiei de respingere, ca
inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 290 alin. (2) C. proc. pen. şi art. 43 alin. (2) din Decretul Preşedintelui României
nr. 195/2020, cuprinsă în decizia penală nr. 679/AP din 23 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea
de Apel Braşov, Secţia penală, Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru considerentele
ce se vor arăta în continuare.
Cu titlu preliminar, analizând critica de nelegalitate invocată de către recurent referitoare la
nerespectarea dispoziţiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, care prevăd că, dacă excepția
este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanța respinge printr-o
încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale, Înalta Curte reţine, sub un prim
aspect, că, în cauză, cererea privind sesizarea Curţii Constituţionale a României cu excepţia de
neconstituţionalitae invocată a fost înaintată de recurent la termenul de judecată din 27 octombrie
2020, termen la care instanţa de apel, constatând cauza în stare de soluţionare, a acordat cuvântul
în dezbateri.
Având în vedere obiectul cauzei în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate,
respectiv apel împotriva sentinţei penale nr. 2389 din 17.12.2019 a Judecătoriei Braşov, rezultă
că decizia prin care a fost soluţionată cauza reprezintă hotărârea specifică căii de atac declarate,
iar soluţionarea de către instanţa de apel a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale prin aceeaşi
hotărâre a fost determinată de comportamentul procesual al recurentului care a înţeles să
învestească instanţa de apel cu cererea de sesizare la termenul de judecată la care au avut loc
dezbaterile.
În altă ordine de idei, analizând critica recurentului şi din perspectiva dispozițiilor art. 280 -
282 C. proc. pen., care impun un regim al nulităţilor ce restrânge sfera cazurilor de nulitate
absolută, se constată că nu se identifică în cauză incidenţa niciunei situaţii circumscrise nulității
absolute.
Deopotrivă, Înalta Curte are în vedere împrejurarea că recurentului i-a fost analizată cererea
invocată din perspectiva condiţiilor prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, iar soluţionarea
cererii de sesizare prin decizie şi nu prin încheiere nu are relevanţă, câtă vreme în cauză au fost
aplicate dispoziţiile legale în materie.
Prin urmare, se reţine că simpla enunţare a unor pretinse nelegalităţi nu poate atrage
nulitatea relativă ori excluderea unui act, în măsura în care nu este indicat în mod concret în ce a
constat vătămarea suferită de recurent şi motivul pentru care această vătămare nu a putut fi
înlăturată în alt mod.
În raport de aceste consideraţii, Înalta Curte constată ca neîntemeiate criticile recurentului
A. referitoare la nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva nerespectării dispoziţiilor art. 29
alin. (5) din Legea nr. 47/1992.
1147
 Analizând în continuare susținerile recurentului A. referitoare la cererea de sesizare a Curţii
Constituţionale a României, Înalta Curte reţine că excepția de neconstituționalitate constituie un
mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condițiile legii, analiza conformităţii
anumitor dispoziții legale cu Constituţia României.
Potrivit art. 146 lit. d) din Constituție, competența de a hotărî asupra excepțiilor de
neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești, revine
Curții Constituționale.
În acest caz, sesizarea Curții Constituționale nu se face direct, căci Legea nr. 47/1992
stabilește un veritabil filtru, în virtutea căruia instanța efectuează un examen cu privire la
îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate, în funcţie de care admite sau respinge cererea de
sesizare a Curţii Constituționale.
Calea procedurală reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu oferă instanței în fața
căreia se invocă excepția posibilitatea de a controla constituționalitatea propriu-zisă a
prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condițiilor de admisibilitate a excepției
de neconstituționalitate (în acest sens, și decizia nr. 3991 din 9.11.2010 a Î.C.C.J. - Secţia
penală).
În aplicarea art. 29 din Legea nr. 47/1992, se realizează o verificare sub aspectul respectării
condiţiilor legale în care excepţia de neconstituționalitate, ca incident procedural, poate fi
folosită.
Astfel, în mod constant, instanţele judecătoreşti au statuat că cererea de sesizare a Curţii
Constituționale cu o excepţie de neconstituţionalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în
realitate, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii sau atunci când nu are legătură cu cauza.
Analiza îndeplinirii cumulative a condițiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992 nu trebuie să
se realizeze formal, căci verificarea admisibilităţii excepţiei de neconstituţionalitate de către
judecătorul în faţa căruia este ridicată are ca efect evitarea încărcării inutile a Curţii
Constituţionale şi eliminarea încercărilor de tergiversare nejustificată a cauzelor aflate pe rolul
instanţelor.
Ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în
scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei
dispoziții legale care are legătură cu soluţionarea cauzei.
În consecință, în cadrul examenului de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate,
instanța trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul
pentru care a fost prevăzut de lege.
Totodată, în ceea ce priveşte condiţia de admisibilitate privind legătura cu soluţionarea
cauzei, este de observat că raportul cu soluţionarea cauzei trebuie să privească incidenţa
dispoziţiei legale, a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată, în privinţa soluţiei ce se va
pronunţa asupra cauzei deduse judecăţii.
Astfel, decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei trebuie să fie de natură să
producă un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal. Aceasta presupune,
pe de o parte, existenţa unei legături directe dintre norma contestată şi soluţia procesului
principal, iar, pe de altă parte, rolul concret pe care decizia din contencios constituţional îl va
avea în proces, aceasta trebuind să producă efecte materiale asupra conţinutului deciziei
judecătorului.
Examinând excepţia invocată de recurentul A. sub aspectul interesului procesual al
rezolvării prealabile a excepţiei de neconstituţionalitate, Înalta Curte constată că această condiţie
nu este îndeplinită.

1148
 Astfel, în doctrină s-a reţinut că „această cerinţă presupune îndeplinirea cumulativă a două
condiţii în vederea trimiterii cauzei la Curtea Constituţională, pentru soluţionarea excepţiei:
existenţa unei relaţii între situaţia juridică a părţii şi mijlocul procesual la care aceasta a recurs şi,
respectiv, remedierea situaţiei juridice a părţii prin soluţionarea excepţiei de
neconstituţionalitate.” (Curierul Judiciar nr. 9/2008, pag. 105 „Condiţia interesului în cazul
cererii de trimitere a cauzei la Curtea Constituţională în vederea examinării constituţionalităţii
unui text de lege într-o cauză pendinte pe rolul instanţelor de judecată).
Fiind un incident apărut în cadrul unui litigiu, invocarea unei excepţii de
neconstituţionalitate impune justificarea unui interes de către autorul cererii.
Stabilirea acestui interes se face de către instanţa de judecată, pe calea verificării pertinenţei
excepţiei, în raport cu procesul în care a intervenit şi a efectului pe care decizia Curţii
Constituţionale îl produce în soluţionarea procesului principal, respectiv asupra conţinutului
hotărârii ce se va pronunţa în cauză. Astfel, critica unui text de lege ca fiind neconstituţional nu
poate fi analizată formal, ci trebuie verificată condiţia prealabilă a interesului născut şi actual,
fiind necesar a se aprecia că, în mod real, soluţionarea aspectului neconstituţional al textelor
conduce la respectarea dreptului părţii în conformitate cu dispoziţiile Constituţiei României.
Pe baza acestor considerații teoretice, în speță, Înalta Curte, constată, în acord cu prima
instanţă, că recurentul A., deşi a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 290 alin. (2) C. proc. pen., care fac referire la denunţ, ca
formă de sesizare a organelor de urmărire penală, în realitate, excepția de neconstituționalitate
invocată nu are legătură cu soluționarea cauzei de faţă, dat fiind că recurentul a înţeles să
formuleze plângere penală, ca instrument de sesizare a organelor de urmărire penală, drept pentru
care, dispoziţiile legale criticate nu au legătură cu situaţia juridică a recurentului.
Simpla nemulţumire a recurentului cu privire la dispoziţiile legale care reglementează
măsuri sau activităţi vizând desfăşurarea procesului penal, ori la diferite acte normative, nu pot fi
supuse controlului de constituţionalitate, câtă vreme aceste chestiuni nu sunt de natură să producă
un efect concret asupra situaţiei sale juridice.
Se reţine astfel că cerinţa relevanţei este expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei
invocate o are în cadrul rezolvării acestui litigiu. Irelevanţa este situaţia în care o excepţie de
neconstituționalitate nu are legătură cu cauza în care a fost invocată, aşadar nu este pertinentă
pentru soluţionarea litigiului. Analizând în continuare cererea de sesizare a Curţii Constituţionale
a României cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 43 alin. (2) din Decretul
Preşedintelui României nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României,
Înalta Curte reţine că, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională
decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind
neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o
ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar
fi obiectul acestuia.
Se remarcă astfel că prevederile legale în materie nu permit invocarea unei excepţii de
neconstituţionalitate în privinţa unui decret prezidenţial, aşa cum a invocat recurentul A., astfel că
excepţia de neconstituţionalitate invocată de acesta cu privire la art. 43 alin. (2) din Decretul
Preşedintelui României nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nu
îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru a sesiza instanţa de contencios constituțional, câtă
vreme actul normativ contestat nu face parte dintre cele pentru care legea prevede această
posibilitate.
În consecinţă, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr.
47/1992, modificată şi republicată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 29 alin. (5)
1149
din Legea nr. 47/1992, a respins, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva
dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cuprinsă în decizia penală
nr. 679/AP din 23 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, Secţia penală.

B. Contestaţia în anulare

6. Contestaţie în anulare. Cazul prevăzut în art. 426 lit. h) C. proc. pen.

C. proc. pen., art. 426

Noţiunea de „audiere”, în accepţiunea cazului de contestaţie în anulare prevăzut în art.

426 lit. h) din Codul de procedură penală, se referă exclusiv la audierea inculpatului cu privire
la situaţia de fapt reţinută în sarcina sa, prin intermediul declaraţiei putându-se constata
existenţa sau inexistenţa unei infracţiuni, identifica persoana care a săvârşit-o ori stabili alte
împrejurări care contribuie la aflarea adevărului. Acest caz de contestaţie în anulare nu priveşte
omisiunea instanţei de apel de a-l întreba pe inculpat dacă este de acord să presteze o muncă
neremunerată în folosul comunităţii, condiţie necesară pentru a se dispune amânarea aplicării
pedepsei ori suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, întrucât acordul menţionat nu se
circumscrie noţiunii de „audiere”, în sensul dispoziţiilor art. 107 din Codul de procedură
penală.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 60/A din 19 februarie 2021

Prin sentinţa penală nr. 11 din 4 iunie 2019, Curtea de Apel Târgu Mureş, Secţia penală şi
pentru cauze cu minori şi de familie, cu privire la inculpatul A., a dispus următoarele:
În temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc.
pen., a achitat pe inculpatul A. de sub acuza infracţiunii de mărturie mincinoasă prevăzută în art.
273 alin. (1) C. pen.
Împotriva acestei sentinţe penale a formulat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, Secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie şi partea civilă B.
Prin decizia penală nr. 158/A din 22 iunie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia
penală, s-a dispus admiterea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie, Secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie şi de partea civilă B. împotriva
sentinţei penale nr. 11 din 4 iunie 2019 a Curţii de Apel Târgu Mureş, Secţia penală şi pentru
cauze cu minori şi de familie.
A desfiinţat, în parte, sentinţa penală atacată şi, rejudecând:
În baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen., a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani şi
6 luni închisoare pentru săvârșirea infracţiunii de mărturie mincinoasă prevăzută în art. 273 alin.
(1) C. pen.
În baza art. 67 alin. (1) C. pen., a aplicat inculpatului ca pedeapsă complementară
interzicerea exerciţiului drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen., respectiv
de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care
implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de

1150
a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii pe o perioadă de 1 an după
executarea pedepsei închisorii.
În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen., a interzis
inculpatului ca pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în
orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a
ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit
pentru săvârşirea infracţiunii, de la rămânerea definitivă a prezentei decizii şi până la executarea
sau considerarea ca executată a pedepsei principale.
Împotriva deciziei penale nr. 158/A din 22 iunie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
Secţia penală, la 11.12.2020, a formulat prezenta contestaţie în anulare contestatorul A., prin
apărător ales, invocând ca motiv de contestaţie în anulare cazul prevăzut în art. 426 lit. h) C.
proc. pen., considerând că judecata în apel a avut loc fără ca instanţa să fi procedat la audierea sa,
deşi audierea era posibilă.
Prin încheierea din 5 februarie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
constatând că sunt îndeplinite condiţiile expres prevăzute de lege pentru admisibilitatea în
principiu, pentru argumentele expuse în încheierea menţionată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
a admis în principiu contestația formulată de contestatorul A. împotriva deciziei nr. 158/A din 22
iunie 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală.
Analizând contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei nr. 158/A
din 22 iunie 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, prin prisma
motivului invocat, respectiv prevederile art. 426 lit. h) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie apreciază că este neîntemeiată pentru motivele ce se vor expune în continuare.
Înalta Curte constată că, în cauză, inculpatul a invocat cazul de contestaţie în anulare
prevăzut de dispoziţiile art. 426 lit. h) C. proc. pen., şi anume, „instanţa de apel nu a procedat la
audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă”.
În esenţă, a invocat faptul că acest caz de contestaţie în anulare este incident, întrucât nici
instanţa de fond, nici instanţa de apel nu a procedat la audierea sa cu referire expresă la
împrejurarea dacă doreşte să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii.
Examinând cauza, prin prisma aspectelor invocate de către contestatorul inculpat A., Înalta
Curte aminteşte că acest caz de contestaţie în anulare prevăzut de dispoziţiile art. 426 lit. h) C.
proc. pen. are rolul de a garanta în mod efectiv respectarea prevederilor art. 420 alin. (4) C. proc.
pen. referitoare la ascultarea inculpatului la judecata în apel şi, implicit, de a asigura respectarea
dreptului la un proces echitabil prevăzut în art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Pentru a asigura dreptul inculpatului la apărare prin ascultarea sa cu privire la faptele şi
împrejurările cauzei, aşa cum este regula la judecata în primă instanţă, este prevăzută obligaţia
instanţei de apel să îl asculte pe inculpat, când efectuarea procedeului audierii este posibilă.
Judecarea apelului fără audierea inculpatului este legal posibilă atunci când acesta, fiind prezent,
refuză să dea declaraţii în faţa instanţei de apel ori dacă, deşi legal citat, lipseşte în mod
nejustificat de la judecarea cauzei în apel.
Acest caz de contestaţie în anulare intervine pentru sancţionarea neîndeplinirii de către
instanţa de apel a acestei obligaţii, fiind un caz de error in procedendo, cu efecte negative asupra
inculpatului, care ar putea fi condamnat definitiv într-o cauză penală fără ca instanţa de control
judiciar să îi fi ascultat în mod nemijlocit apărările.
Aplicând aceste consideraţii de ordin teoretic cauzei de faţă, Înalta Curte apreciază că
noţiunea de „audiere”, în accepţiunea art. 426 lit. h) C. proc. pen., vizează exclusiv audierea
inculpatului cu privire la situaţia de fapt reţinută în sarcina sa, iar prin intermediul declaraţiei se

1151
poate constata existenţa sau inexistenţa unei infracţiuni, se poate identifica persoana care a
săvârşit-o ori pot fi stabilite alte împrejurări care contribuie la aflarea adevărului.
Per a contrario, nu pot fi primite susţinerile inculpatului potrivit cărora este incident cazul
de contestaţie în anulare prevăzut în art. 426 lit. h) C. proc. pen., întrucât nu a fost întrebat cu
privire la acordul său de a presta o muncă în folosul comunităţii. Împrejurarea că inculpatul nu a
fost întrebat expres de către instanţa de apel dacă este de acord să presteze o muncă în folosul
comunităţii nu este de natură a încălca dreptul acestuia de a fi audiat; acordul de a presta o muncă
în folosul comunităţii reprezintă doar o condiţie necesară pentru ca instanţa de judecată să poată
dispune aplicarea amânarea pedepsei reglementată de art. 83 alin. (1) sau suspendarea executării
pedepsei sub supraveghere prevăzută de art. 91 alin. (1) C. pen. şi nu poate fi circumscris noţiunii
de audiere, în sensul art. 107 C. proc. pen.
Pentru aceste motive, Înalta Curte a respins, ca nefondată, contestația în anulare formulată
de contestatorul A. împotriva deciziei penale nr. 158/A din 22 iunie 2020 pronunţată de Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală.

C. Recursul în casaţie

7. Recurs în casaţie. Cazul prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen. Cazul prevăzut
în art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere

C. proc. pen., art. 438 alin. (1) pct. 1, pct. 12

1. În ipoteza în care judecătoria, conform art. 35 C. proc. pen., a judecat în primă instanţă
infracţiunea de înşelăciune prevăzută în art. 244 alin. (1) C. pen., nu este incident cazul de
recurs în casaţie prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., indiferent dacă în cursul
urmăririi penale, anterior declinării competenţei în favoarea parchetului de pe lângă
judecătorie, parchetul de pe lângă curtea de apel a emis o ordonanţă de clasare faţă de o
persoană care are calitatea de avocat, cenzurată de curtea de apel conform art. 340 alin. (1) C.
proc. pen. şi indiferent dacă, ulterior declinării competenţei, parchetul de pe lângă curtea de
apel a preluat cauza în temeiul art. 325 alin. (1) C. proc. pen., preluarea în vederea efectuării
sau supravegherii urmăririi penale nemodificând competenţa de judecată a cauzei în primă
instanţă.
2. În cadrul cazului de recurs în casaţie prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.,
referitor la aplicarea pedepselor în alte limite decât cele prevăzute de lege, nu poate fi examinată
îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiilor suspendării executării pedepsei sub supraveghere
prevăzute în art. 91 alin. (1) lit. c) C. pen. privind acordul de a presta o muncă neremunerată în
folosul comunităţii şi în art. 91 alin. (3) lit. c) C. pen. privind sustragerea de la urmărire penală,
întrucât cenzurarea îndeplinirii ori a neîndeplinirii condiţiilor enunţate implică o
reindividualizare a modalităţii de executare a pedepsei.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 25/RC din 22 ianuarie 2021

Prin sentinţa penală nr. 1819 din 3 octombrie 2019 pronunţată de Judecătoria Braşov, în
baza art. 244 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 5 C. pen. şi, respectiv, cu

1152
aplicarea art. 396 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani
închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de înșelăciune în formă continuată.
În baza art. 67 alin. (1) C. pen., i-a fost interzisă inculpatului cu titlu de pedeapsă
complementară exercitarea drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. pe o
perioadă de 3 ani calculată de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri.
În baza art. 65 alin. (1) C. pen., i-a fost interzisă inculpatului cu titlu de pedeapsă accesorie
exercitarea drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen.
În baza art. 91 C. pen., a fost suspendată executarea pedepsei de 2 ani închisoare sub
supraveghere pe durata unui termen de supraveghere de 3 ani de la data rămânerii definitive a
prezentei, conform art. 92 C. pen.
În baza art. 68 alin. (1) lit. b) C. pen., pedeapsa complementară aplicată inculpatului se
execută de la data rămânerii definitive a sentinţei.
În baza art. 93 alin. (1) C. pen., inculpatul a fost obligat, pe durata termenului de
supraveghere, la respectarea următoarelor măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la serviciul
de probaţiune, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune
desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare
care depăşeşte 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi
documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.
În baza art. 93 alin. (2) C. pen., i s-a impus inculpatului să frecventeze un program de
reintegrare socială derulat de către serviciul de probaţiune sau organizat în colaborare cu instituţii
din comunitate.
În baza art. 93 alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 404 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat
inculpatul ca, pe parcursul termenului de supraveghere, să presteze 100 de zile de muncă
neremunerată în folosul comunităţii, în cadrul Centrului Judeţean de Resurse şi Asistenţă
Educațională Braşov, Primăriei Municipiului Braşov sau în cadrul oricărei instituţii din
subordinea Consiliului local al Municipiului Braşov.
I s-au pus în vedere inculpatului dispoziţiile art. 96 alin. (1) şi alin. (4) C. pen.
Prin decizia nr. 310/Ap din 8 iulie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, Secţia
penală, printre altele, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a fost respins, ca nefondat,
apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 1819 din 3 octombrie 2019
pronunţată de Judecătoria Braşov, pe care a menţinut-o.
Împotriva deciziei din apel, la data de 31 august 2020, a formulat recurs în casaţie
inculpatul A., în termenul legal prevăzut în art. 435 C. proc. pen.
Prin încheierea din data de 23 octombrie 2020, constatând că prezenta cerere de recurs în
casaţie formulată de inculpatul A. îndeplinește cerinţele prevăzute în art. 434 - art. 438 C. proc.
pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală a admis în principiu cererea de recurs în
casaţie, dispunând trimiterea cauzei la completul de 3 judecători, în vederea judecării pe fond a
acesteia.
Analizând recursul în casaţie formulat de inculpatul A., în limitele prevăzute în art. 442
alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că acesta este nefondat,
între altele, pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară de atac a recursului în
casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii,
conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
Recursul în casaţie este conceput ca fiind o cale extraordinară de atac, reprezentând un
ultim nivel de jurisdicţie în care părţile pot solicita reformarea unei hotărâri definitive, însă doar
în limita cazurilor de casare prevăzute expres şi limitativ de legiuitor în art. 438 C. proc. pen.
1153
 Aşadar, această cale extraordinară de atac nu are ca finalitate remedierea unei greşite
aprecieri a faptelor şi a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire
penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanţa de casare nu judecă
procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv
dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.
În speţă, recurentul inculpat A. a formulat recurs în casaţie, criticile acestuia fiind
întemeiate, între altele, pe cazurile de casare prevăzute în dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 1 şi
pct. 12 C. proc. pen.
În raport de motivele de recurs în casaţie formulate, de dispoziţiile legale incidente şi
scopul prezentei căi extraordinare de atac, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în concret constată că
criticile nu se circumscriu cazurilor de casare invocate, prevăzute în art. 438 alin. (1) pct. 1 şi pct.
12 C. proc. pen., în condiţiile în care, în realitate:
- judecata nu a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente, fiind respectate
în cursul judecăţii dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei,
astfel cum prevăd dispoziţiile legale anterior menţionate (pct. 1);
- inculpatul nu invocă împrejurarea că s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele
prevăzute de lege (pct. 12), ci solicită o reindividualizare a modalității de executare a pedepsei,
criticându-se soluţia de suspendare sub supraveghere a executării pedepsei ce i-a fost aplicată,
precum şi obligaţia de a presta o muncă în folosul comunității.
1. Astfel, referitor la cazul de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:
În ceea ce priveşte primul motiv de recurs în casaţie invocat în cauză, Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie reţine că, potrivit art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse
casării dacă, în cursul judecăţii, nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie
sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei
legal competente.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acest caz de casare este incident numai atunci
când judecata a fost făcută de o instanță inferioară celei legal competente - după materie sau după
calitatea persoanei -, nerespectarea dispozițiilor privind competența având loc în cursul judecății,
reglementarea fiind corespunzătoare modificărilor aduse de noua lege cu privire la condițiile în
care poate fi invocată excepția de necompetență materială sau după calitatea persoanei a instanței,
precum și cu privire la sancțiunea nulității absolute care poate fi invocată în orice stare a
procesului, sancțiune ce intervine în cazul nerespectării dispozițiilor referitoare la tipurile de
competență menționate, potrivit dispozițiilor art. 281 alin. (1) lit. b) și alin. (3) C. proc. pen.
Cu privire la critica recurentului inculpat A. privind incidenţa cazului de recurs în casaţie
prevăzut în dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., se reţine că acesta a susţinut, în
esenţă, că în speţă competenţa aparţinea Curţii de Apel Braşov, întrucât în cauză a fost cercetat şi
un avocat.
Astfel, s-a susţinut de către recurent că în fond şi, implicit, în procedura de cameră
preliminară, Judecătoria Braşov era necompetentă atât material, cât şi după calitatea persoanei să
judece cauza, având în vedere că acesta a fost cercetat împreună cu avocatul B., instanţa de
judecată fiind astfel inferioară ierarhic Curţii de Apel Braşov, competentă legal după calitatea
persoanei să judece fondul cauzei. Din aceeaşi perspectivă, recurentul inculpat a susţinut că nici
instanţa de apel nu era competentă să soluţioneze cauza, astfel cum a invocat în faţa instanţei şi
cu ocazia judecării apelului.
În prezenta cauză, astfel cum rezultă din actele şi lucrările dosarului, iniţial s-au efectuat
cercetări şi cu privire la numitul B., care avea calitatea de avocat, iar cu privire la acesta s-a emis
1154
o soluţie de clasare prin ordonanţa procurorului din data de 4 februarie 2016, dispunându-se
totodată şi o soluţie de declinare a competenţei către Parchetul de pe lângă Judecătoria Braşov în
vederea continuării cercetărilor faţă de recurentul inculpat din prezenta cauză.
Potrivit dispoziţiilor art. 63 C. proc. pen., dispoziţiile art. 44 alin. (2) C. proc. pen. nu se
aplică în cursul urmăririi penale şi, întrucât disjungerea şi declinarea au fost dispuse anterior
sesizării instanţei, aceste dispoziţii invocate de recurent nu sunt aplicabile în cauză.
Ulterior, în temeiul art. 325 alin. (1) C. proc. pen., Parchetul de pe lângă Curtea de Apel
Braşov a dispus preluarea cauzei de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Braşov pentru a fi
efectuate cercetările în cauză.
Potrivit legii, această preluare de către parchetul superior ierarhic în vederea efectuării
urmăririi penale nu conduce la o prorogare de competenţă, instanţa competentă rămânând cea
prevăzută de lege potrivit infracţiunii săvârşite, în speţă, competentă să soluţioneze cauza în fond,
privind pe inculpatul A., fiind judecătoria, conform dispoziţiilor art. 35 C. proc. pen.
De altfel, chestiunea competenţei instanţei a făcut obiectul procedurii de cameră
preliminară, prin încheierea din 11 octombrie 2016 pronunţată de Judecătoria Braşov, definitivă
prin încheierea nr. 232 din 15 decembrie 2016 a Tribunalului Braşov, prin respingerea
contestației formulate de inculpatul A., stabilindu-se că Judecătoria Braşov este instanţa
competentă să judece prezenta cauză.
În ceea ce priveşte susţinerea recurentului inculpat, potrivit căreia, în opinia sa, Curtea de
Apel Braşov era competentă să soluționeze cauza în ceea ce îl priveşte, întrucât plângerea
formulată împotriva soluţiei de clasare a fost soluţionată de către Curtea de Apel Braşov, se
constată că este de asemenea neîntemeiată, plângerea respectivă fiind soluţionată în conformitate
cu dispoziţiile art. 340 alin. (1) C. proc. pen. raportate la art. 38 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., faţă
de calitatea de avocat a numitului B., acest aspect neavând relevanță în cauza de faţă privindu-l
pe inculpatul A.
În fine, se constată că în raport de motivele invocate de recurentul inculpat în cauză nu este
incident cazul de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., în cursul judecăţii fiind
respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, iar judecata
nu a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente, pentru a fi incident cazul de
casare indicat.
2. În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:
Potrivit acestui caz de casare, hotărârile sunt supuse casării când s-au aplicat pedepse în alte
limite decât cele prevăzute de lege. Prin sintagma „pedepse în alte limite decât cele prevăzute de
lege”, legiuitorul a avut în vedere limitele de pedeapsă ce sunt prevăzute de textul de lege, în
raport cu încadrarea juridică şi cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei a căror incidenţă a
fost stabilită de instanţa de apel.
Din interpretarea literală a acestei dispoziţii legale, rezultă că se circumscriu cazului de
casare menţionat acele situaţii în care este înfrânt principiul legalităţii pedepsei, printre altele,
prin depăşirea limitelor legale, respectiv, stabilirea unei pedepse care fie depăşeşte limitele
generale ale pedepsei ori se situează sub aceste limite, fie depăşeşte sau se situează sub limitele
speciale ale pedepsei prevăzute pentru infracţiunea săvârşită.
Or, în speţă, în raport cu criticile formulate prin prisma acestui caz de casare, Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie constată că acesta a fost invocat în mod formal, în condiţiile în care nu se
critică faptul că pedepsele stabilite sunt într-un alt cuantum decât cel prevăzut de lege, în
accepțiunea cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., ci în realitate se

1155
critică soluţia de suspendare sub supraveghere a executării pedepsei ce i-a fost aplicată, precum şi
obligaţia de a presta o muncă în folosul comunității.
În concret, criticile aduse de recurentul inculpat A. prin acest caz de casare se referă la
împrejurarea că nu i-a fost solicitat şi nu a dat acordul pentru prestarea unei munci neremunerate
în folosul comunității, sens în care, în opinia apărării, hotărârea atacată încalcă dispoziţiile
prevăzute în art. 91 alin. (1) lit. c) C. pen., potrivit cărora „instanţa poate dispune suspendarea
executării pedepsei sub supraveghere dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: c) infractorul şi-
a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității (...)”. De asemenea,
făcând referiri la mențiunile organului de urmărire penală din rechizitoriu, recurentul inculpat a
susţinut că decizia atacată încalcă şi dispoziţiile art. 91 alin. (3) C. pen., care prevăd că nu se
poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, dacă infractorul s-a sustras de la
urmărirea penală.
Ambele critici vizează în concret o solicitare de reindividualizare a modalității de executare
a pedepsei aplicate în cauză recurentului inculpat. Mai exact, aplicarea dispozițiilor legale
invocate de recurent de către instanţa de apel presupunând pronunțarea unei soluţii de
condamnare cu executarea pedepsei stabilite în cauză în regim de detenţie, în condiţiile în care
recurentul critică, în concret, soluţia dispusă în baza art. 91 C. pen., de suspendare sub
supraveghere a executării pedepsei de 2 ani închisoare ce i-a fost aplicată în cauză.
Or, în speţă, prin decizia atacată, Curtea de Apel Braşov a fost învestită doar cu apelul
inculpatului A. împotriva soluţiei instanţei de fond prin care s-a dispus, în baza art. 244 alin. (1)
C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 5 C. pen. şi art. 396 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.,
condamnarea inculpatului la o pedeapsă principală de 2 ani închisoare pentru săvârşirea
infracţiunii de înșelăciune în formă continuată (7 acte materiale), a cărei executare a fost
suspendată sub supraveghere, pe durata unui termen de supraveghere de 3 ani.
Totodată, în baza art. 93 alin. (1) C. pen., inculpatul a fost obligat, pe durata termenului de
supraveghere, la respectarea următoarelor măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la serviciul
de probaţiune, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune
desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare
care depăşeşte 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi
documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.
În baza art. 93 alin. (2) C. pen., s-a impus inculpatului să frecventeze un program de
reintegrare socială derulat de către serviciul de probaţiune sau organizat în colaborare cu instituţii
din comunitate.
De asemenea, în baza art. 93 alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 404 alin. (2) C. proc. pen., a
fost obligat inculpatul ca, pe parcursul termenului de supraveghere, să presteze 100 de zile de
muncă neremunerată în folosul comunităţii, în cadrul Centrului Judeţean de Resurse şi Asistenţă
Educațională Braşov, Primăriei Municipiului Braşov sau în cadrul oricărei instituţii din
subordinea Consiliului local al Municipiului Braşov.
Sub un prim aspect, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie subliniază că, prin intermediul căii
extraordinare de atac a recursului în casaţie, nu poate face obiectul cenzurii instanţei solicitarea
recurentului inculpat referitoare la reindividualizarea modalității de executare a pedepsei stabilite,
în sensul de a se aprecia că în mod greşit s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere întrucât inculpatul nu şi-a dat acordul cu privire prestarea unei munci neremunerate
în folosul comunităţii ori că s-a sustras de la urmărirea penală, întrucât această solicitare nu poate
fi examinată prin prisma cazului de recurs în casaţie invocat, şi anume art. 438 alin. (1) pct. 12 C.
proc. pen., ca urmare a faptului că modalitatea de executarea a unei pedepse, la fel ca şi reţinerea
sau nu a cauzei legale de reducere a pedepsei, reprezintă o chestiune de apreciere a instanţei, fie
1156
în primă instanţă, fie în apel, numai acestea fiind în măsură să stabilească incidența dispoziţiilor
legale invocate.
Pe de altă parte, procedând în sensul celor menţionate de către inculpat, în sensul de a se
lua act că acesta nu şi-a dat acordul pentru prestarea unei munci neremunerată în folosul
comunităţii ori să se aprecieze că s-a sustras de la urmărirea penală, instanţa de apel nu îi putea
agrava inculpatului situaţia în propria cale de atac, prin pronunţarea unei hotărâri de condamnare
cu executare a pedepsei. Procedând astfel, instanţa de apel ar fi încălcat principiul non reformatio
in pejus, când părții i se creează o situație nefavorabilă în propria cale de atac, aspect ce
contravine dispozițiilor art. 418 C. proc. pen.
Se constată, aşadar, că susţinerile invocate de recurentul inculpat A. în sprijinul cazului de
casare invocat nu reprezintă, în fapt, împrejurări referitoare la aplicarea pedepsei în alte limite
decât cele prevăzute de lege, astfel că acestea nu se circumscriu cazului de recurs în casație
prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. sau vreunui alt caz de casare expres şi limitativ
prevăzut de lege.
Prin urmare, se reţine că, şi sub acest aspect, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a
legii, iar din această perspectivă criticile inculpatului sunt neîntemeiate şi recursul în casaţie
formulat în cauză este nefondat.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva
deciziei nr. 310/Ap din 8 iulie 2020 a Curţii de Apel Braşov, Secţia penală.

8. Recurs în casaţie. Cazul prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.

C. proc. pen., art. 438 alin. (1) pct. 8

În ipoteza în care instanţa de apel a dispus încetarea procesului penal, în baza dispoziţiilor
art. 16 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., referitoare la lipsa unei condiţii prevăzute de lege pentru
punerea în mişcare a acţiunii penale, cu motivarea că nu există o ordonanţă de începere a
urmăririi penale şi de punere în mişcare a acţiunii penale pentru variantele normative ale unei
infracţiuni reţinute prin rechizitoriu în sarcina autorului şi nu există o ordonanţă de extindere a
urmăririi penale pentru fapta reţinută prin rechizitoriu în sarcina complicelui, este incident cazul
de recurs în casaţie prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., întrucât reluarea în cursul
judecăţii a elementelor care fac obiectul procedurii de cameră preliminară, în scopul de a
verifica dacă au fost parcurse etapele obligatorii ale urmăririi penale şi dacă există concordanţă
între faptele pentru care s-a dispus efectuarea urmăririi penale, pentru care s-a pus în mişcare
acţiunea penală şi pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului, eludează
dispoziţiile art. 342 - art. 347 C. proc. pen. şi aduce atingere autorităţii de lucru judecat a
hotărârii definitive pronunţate de judecătorul de cameră preliminară.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 46/RC din 4 februarie 2021

Prin sentinţa penală nr. 121 din 21 iunie 2019 a Tribunalului Bihor, s-au dispus
următoarele:
În baza art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 15 din Legea nr. 143/2000 și
art. 396 alin. (10) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A.
1157
 În baza art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 15 din Legea nr. 143/2000 și
art. 396 alin. (10) C. proc. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat.
S-a făcut aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen. raportat la art. art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen.
În baza art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, a fost
condamnat inculpatul B.
Împotriva acestei hotărâri, au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și
Justiție - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism -
Serviciul Teritorial Oradea şi inculpaţii A. şi B.
Prin decizia nr. 109/A din 20 februarie 2020 pronunțată de către Curtea de Apel Oradea,
Secţia penală şi pentru cauze cu minori, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., s-au admis
apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcţia de
Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul Teritorial Oradea
şi de inculpaţii A. şi B. împotriva sentinţei penale nr. 121 din 21 iunie 2019 pronunţate de către
Tribunalul Bihor.
S-a desfiinţat în parte hotărârea atacată şi, rejudecând cauza, între altele:
Cu privire la inculpatul A.:
S-au înlăturat dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 143/2000 reţinute în favoarea inculpatului A.
pentru săvârşirea infracţiunii de trafic internațional de droguri de risc, prevăzută în art. 3 alin. (1)
din Legea nr. 143/2000 şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen.
În baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. cu referire la art. 16 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., s-a
dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului A., sub aspectul săvârșirii
infracțiunii de trafic de droguri de risc, prevăzută în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000.
Cu privire la inculpatul B.:
În baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. cu referire la art. 16 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., s-a
dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului B., sub aspectul săvârșirii
infracțiunii de complicitate la trafic de droguri de risc, prevăzută în art. 48 alin. (1) C. pen.
raportat la art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000.
Examinând legalitatea şi temeinicia sentinţei penale apelate, atât prin prisma motivelor de
apel invocate de apelanţi, cât şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept ale cauzei,
potrivit dispoziţiilor art. 417 alin. (2) C. proc. pen. şi art. 420 alin. (10) C. proc. pen., curtea de
apel a reţinut, între altele, următoarele:
I. Cu privire la infracțiunea de trafic de droguri de risc, prevăzută în art. 2 alin. (1) din
Legea nr. 143/2000, reținută în sarcina inculpatului A.:
Prin ordonanţele Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcţia de
Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul Teritorial Galaţi,
dosar nr. X., s-a dispus:
- Prin ordonanţa din data de 23 februarie 2018 s-a dispus începerea urmăririi penale în
cauză cu privire la săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri de risc prevăzută în art. 2 alin. (1)
din Legea nr. 143/2000.
Această ordonanţă a fost emisă ca urmare a sesizării din oficiu din data de 23 februarie
2018, cu privire la faptul că o persoană din Brăila cunoscută sub numele de A. comercializează
droguri de risc, în special marijuana, unor consumatori din Galaţi şi Brăila.
- Prin ordonanţa din data de 27 februarie 2018 s-a dispus extinderea urmăririi penale sub
aspectul săvârşirii infracţiunii de introducere în ţară de droguri de risc prevăzută în art. 3 alin. (1)
din Legea nr. 143/2000.
- Prin ordonanţa din data de 27 februarie 2018 s-a dispus efectuarea în continuare a
urmăririi penale faţă de suspectul A. pentru săvârşirea infracţiunilor de trafic de droguri de risc
1158
prevăzută în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 şi introducere în ţară de droguri de risc
prevăzută în art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen.
Această ordonanţă a fost emisă ca urmare a faptului că din actele de urmărire penală
efectuate în cauză există probe şi indicii temeinice care să conducă la bănuiala rezonabilă că
faptele de trafic de droguri de risc şi introducere în ţară de droguri de risc pentru care s-a început
urmărirea penală au fost săvârșite de către suspectul A.
- Prin ordonanţa din data de 27 februarie 2018 s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii
penale faţă de inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunilor de trafic de droguri de risc prevăzută
în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 şi introducere în ţară de droguri de risc prevăzută în art.
3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen., având în vedere faptul că
din probele de la dosar rezultă că faptele au fost comise de către suspectul A.
- Prin ordonanţa din data de 4 aprilie 2018 s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi
penale faţă de suspectul B., pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la trafic de droguri de
risc, prevăzută în art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000.
Această ordonanţă a fost emisă ca urmare a faptului că din actele de urmărire penală
efectuate în cauză există probe şi indicii temeinice care să conducă la bănuiala rezonabilă că
infracţiunea de complicitate la trafic de droguri de risc a fost săvârșită de către suspectul B.
- Prin ordonanţa din data de 8 mai 2018 s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale faţă
de inculpatul B., pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la trafic de droguri de risc,
prevăzută în art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, având în
vedere faptul că din probele de la dosar rezultă că fapta a fost comisă de către suspectul B., care,
în cursul lunii februarie 2018, l-a ajutat pe inculpatul A. să pună în vânzare cantitatea de 4,76 kg
cannabis.
Prin rechizitoriul nr. X. al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -
Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul
Teritorial Galați, au fost trimiși în judecată inculpații A., sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de
trafic de droguri risc, prevăzută şi pedepsită de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 şi de
introducere în ţară de droguri de risc, prevăzută şi pedepsită de art. 3 alin. (1) din Legea nr.
143/2000, ambele cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen. şi B., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de
complicitate la trafic de droguri de risc, prevăzută şi pedepsită de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat
la art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000.
În fapt, prin actul de sesizare a instanței s-a reținut, în esență, că inculpatul A., în cursul
lunii februarie 2018, fără drept, a procurat, transportat, deținut şi depozitat, iar ulterior, la data de
26 februarie 2018, urmare a ajutorului dat de inculpatul B., a pus în vânzare cantitatea de
aproximativ 4.760 g cannabis, înscris ca drog de risc în tabelul anexă nr. III al Legii nr. 143/2000.
S-a mai reţinut în actul de sesizare că inculpatul A., în cursul lunii februarie 2018, a
participat împreună cu numitul C., care lucrează şi locuieşte temporar în Spania, la expedierea şi
introducerea în ţară la data de 21 februarie 2018, fără drept, prin intermediul unui colet expediat
din Spania în România, a cantităţii de 4.760 g cannabis, înscris ca drog de risc în tabelul anexă nr.
III al Legii nr. 143/2000. De asemenea, s-a reținut că inculpatul B., în cursul lunii februarie 2018,
l-a ajutat pe inculpatul A. să pună în vânzare, la data de 26 februarie 2018, cantitatea de 4.760 g
cannabis (marijuana), înscris ca drog de risc în tabelul anexă nr. III al Legii nr. 143/2000.
Analizând actele procesuale din dosarul de urmărire penală, instanţa de apel a constatat
lipsa ordonanţei de punere în mişcare a acţiunii penale cu privire la infracţiunea de trafic de
droguri de risc, în varianta procurării, reţinută mai apoi prin rechizitoriu în sarcina inculpatului A.
Într-adevăr, în cauză, s-a început urmărirea penală in rem, dar doar cu privire la
infracţiunea de trafic de droguri de risc prevăzută în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 în
1159
varianta vânzării, reținându-se în acest sens că o persoană din Brăila cunoscută sub numele de A.
comercializează droguri de risc, în special marijuana, unor consumatori din Galaţi şi Brăila.
Procurarea de droguri este activitatea persoanei care, prin posibilitățile proprii sau relaţiile
pe care le are în lumea traficanților, găseşte şi furnizează droguri pentru consumatori sau dealeri,
în vederea obţinerii de avantaje pecuniare.
Vânzarea de droguri este activitatea prin care se realizează, contra cost, transferul
drogurilor către consumatori.
În lipsa ordonanţei de începere a urmăririi penale cu privire la fapta reţinută în sarcina
inculpatului A., toate actele efectuate şi toate probele administrate ulterior sunt în afara cadrului
procesual, deci nule, neexistând niciun argument legal pentru a se considera că urmărirea penală
este reluată ope legis.
Începerea urmăririi penale poate avea loc doar în faza de urmărire penală (art. 305 alin. 1 C.
proc. pen.); or, nefiind dispusă începerea urmăririi penale in rem cu privire la infracţiunea de
trafic de droguri de risc, reţinută mai apoi în sarcina inculpatului A., lipseşte o condiţie necesară
pentru exercitarea acţiunii penale, caz prevăzut în art. 16 alin. (1) lit. e) teza finală C. proc. pen.
II. Cu privire la infracțiunea de complicitate la infracțiunea de trafic de droguri de risc,
prevăzută în art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, reținută în
sarcina inculpatului B.:
Potrivit art. 311 alin. (1) C. proc. pen., în cazul în care, după începerea urmăririi penale,
organul de urmărire penală constată date cu privire la participarea unor alte persoane, dispune
extinderea urmăririi penale. Or, în cauză, organul de urmărire penală, fără a dispune extinderea
urmăririi penale cu privire la fapta reţinută în sarcina inculpatului B., a emis ordonanţa de
continuare a urmăririi penale din data de 4 aprilie 2018 prin care s-a dispus efectuarea în
continuare a urmăririi penale faţă de suspectul B., pentru săvârşirea infracțiunii prevăzute în art.
48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, constând în aceea că în
cursul lunii februarie 2018 l-a ajutat pe inculpatul A. să pună în vânzare cantitatea de 4,76 kg
cannabis (marijuana), înscris ca drog de risc în tabelul anexă nr. III al Legii nr. 143/2000, după
care a emis ordonanţa din data de 8 mai 2018 prin care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii
penale faţă de inculpatul B., pentru săvârşirea infracţiunii mai sus arătate.
În lipsa ordonanţei de extindere a urmăririi penale cu privire la fapta reţinută în sarcina
inculpatului B., toate actele efectuate şi toate probele administrate ulterior sunt în afara cadrului
procesual, deci nule, neexistând niciun argument legal pentru a se considera că urmărirea penală
este reluată ope legis.
Extinderea urmăririi penale poate avea loc doar în faza de urmărire penală (art. 311 C. proc.
pen.); or, nefiind dispusă extinderea urmăririi penale in rem cu privire la infracţiunea de
complicitate la infracțiunea de trafic de droguri de risc, reţinută mai apoi în sarcina inculpatului
B., lipseşte o condiţie necesară pentru exercitarea acţiunii penale, caz prevăzut în art. 16 alin. (1)
lit. e) teza finală C. proc. pen.
Cu toate că organul de urmărire penală a omis să dispună extinderea urmăririi penale cu
privire la fapta inculpatului B., acesta a procedat în conformitate cu legea în ceea ce îl priveşte pe
coinculpatul A., în sensul că a emis ordonanţa din data de 27 februarie 2018 prin care s-a dispus
extinderea urmăririi penale sub aspectul săvârşirii infracţiunii de introducere în ţară de droguri de
risc prevăzută în art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000.
Având în vedere cele arătate, soluţia cu privire la inculpatul B. nu poate fi decât aceea de
încetare a procesului penal față de acesta, în baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. cu referire la art.
16 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., întrucât lipsește o condiție prevăzută de lege, necesară pentru
punerea în mişcare a acţiunii penale.
1160
 Împotriva deciziei nr. 109/A din 20 februarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Oradea,
Secția penală şi pentru cauze cu minori, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție -
Direcţia de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul
Teritorial Oradea a declarat recurs în casație, fiind invocat cazul prevăzut în art. 438 alin. (1) pct.
8 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării când în mod greșit s-a dispus
încetarea procesului penal.
Prin încheierea din 17 decembrie 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație şi Justiție,
Secția penală, în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., s-a admis în principiu cererea de recurs în
casație formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcţia de
Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul Teritorial Oradea
împotriva deciziei nr. 109/A din 20 februarie 2020 pronunțată de către Curtea de Apel Oradea,
Secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Analizând cauza, în limitele prevăzute în art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie apreciază recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte
de Casație și Justiție - Direcţia de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și
Terorism - Serviciul Teritorial Oradea, ca fiind fondat, în principal, în considerarea celor ce
succed:
În conformitate cu dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse
casării în acele situaţii în care, în raport cu actele şi lucrările dosarului, s-a stabilit în mod eronat
incidenţa unuia dintre impedimentele prevăzute în art. 16 alin. (1) lit. e) - j) C. proc. pen. (lipsa
plângerii prealabile, a autorizării sau a sesizării organului competent ori a altei condiţii prevăzută de
lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale; intervenirea amnistiei sau a prescripţiei,
a decesului suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau radierea suspectului ori a inculpatului
persoană juridică; retragerea plângerii prealabile, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea
acesteia înlătură răspunderea penală, intervenirea împăcării ori încheierea unui acord de mediere în
condiţiile legii; existenţa unei cauze de nepedepsire prevăzută de lege; existenţa autorităţii de lucru
judecat; intervenirea unui transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii), dispunându-se greşit
încetarea procesului penal.
În vederea stabilirii incidenţei acestui motiv de nelegalitate, aprecierea instanţei asupra
existenţei/inexistenţei cauzei de încetare a procesului penal trebuie realizată prin raportare la
situaţia concretă şi datele existente la momentul pronunţării hotărârii definitive atacate.
În speţă, se constată că, prin cererea de recurs în casaţie formulată, s-a invocat, prin prisma
cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., greşita încetare a procesului
penal, dispusă de instanța de apel față de inculpații A. şi B. pentru săvârşirea infracţiunilor de
trafic de droguri de risc, prevăzută în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, respectiv
complicitate la infracțiunea de trafic de droguri de risc, prevăzută în art. 48 alin. (1) C. pen.
raportat la art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000.
Din perspectiva aspectelor aduse în discuție în fața instanței de recurs în casație, se constată
că atât motivele procurorului, cât şi apărările intimaţilor inculpaţi, au ca numitor comun susțineri
referitoare la conţinutul actelor procesuale emise în cauză, în raport cu situaţia de fapt ce a făcut
obiectul cercetării penale, legalitatea acestora, implicit legalitatea sesizării instanței, respectiv
aptitudinea ordonanțelor emise de către procuror de a crea cadrul legal pentru tragerea la
răspundere penală pentru faptele pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată, astfel cum
acestea au fost descrise în rechizitoriu, punctul de pornire al criticilor formulate de către procuror
constituindu-l considerentele şi soluţia instanţei de apel.
Procedând, în acest context, la verificarea deciziei penale atacate, se constată că pentru a
pronunţa soluţia de încetare a procesului penal cu privire la infracțiunea de trafic de droguri de
1161
risc prevăzută în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, reținută în sarcina inculpatului A.,
respectiv infracțiunea de complicitate la infracțiunea de trafic de droguri de risc prevăzută în art.
48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, reținută în sarcina
inculpatului B., instanţa de apel a pus în discuţie şi a evaluat aspecte ce se circumscriu etapei
procesuale a camerei preliminare, precum verificarea legalităţii actelor de urmărire penală ce au
stat la baza formulării acuzaţiilor.
În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie aminteşte că obiectul procedurii în camera
preliminară, astfel cum este stabilit prin art. 342 C. proc. pen., îl constituie verificarea, după
trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea
legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală.
Prin urmare, conform art. 342 C. proc. pen., legalitatea actelor procesuale dispuse în cauză,
respectiv a actelor de începere a urmăririi penale in rem și in personam, a punerii în mișcare a
acțiunii penale, respectarea dreptului la apărare, respectiv etapa anterioară emiterii actului de
sesizare, se verifică în cadrul procedurii de cameră preliminară. Analiza legalităţii se face de către
judecătorul de cameră preliminară din perspectiva cazurilor de nulitate prevăzute în dispozițiile
art. 281- art. 282 C. proc. pen. şi a regimului juridic al nulităților.
În speţă, după sesizarea instanţei de fond prin rechizitoriul nr. X. emis la data de 19 mai
2018 de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a
Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul Teritorial Galaţi, s-a adus la
cunoștință inculpaţilor obiectul procedurii de cameră preliminară, precum și posibilitatea de a
formula în scris cereri și excepții cu privire la legalitatea sesizării instanței, legalitatea
administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.
Cereri şi excepţii în procedura de camera preliminară au fost formulate numai de către
inculpatul B., care a solicitat să se constate nelegalitatea şi netemeinicia mijloacelor de probă
constând în denunţul formulat de inculpatul A. făcut în baza art. 15 din Legea nr. 143/2000,
declaraţia inculpatului A. şi declaraţia martorului protejat.
Prin încheierea penală nr. 110/Î/CP/2018 din 27 iunie 2018, judecătorul de cameră
preliminară din cadrul Tribunalului Bihor a respins cererile și excepțiile formulate de inculpatul
B.
În baza art. 346 alin. (2) C. proc. pen., a constatat legalitatea sesizării instanţei cu
rechizitoriul nr. X. din data de 19 mai 2018 emis de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism -
Serviciul Teritorial Galaţi, privind pe inculpaţii A. şi B., a administrării probelor şi a efectuării
actelor de urmărire penală.
A dispus începerea judecăţii cauzei privind pe inculpatul A., sub aspectul săvârşirii
infracţiunilor de trafic de droguri de risc, prevăzută şi pedepsită de art. 2 alin. (1) din Legea nr.
143/2000 (republicată) şi introducere în ţară de droguri de risc, prevăzută şi pedepsită de art. 3
alin. (1) din Legea nr. 143/2000 (republicată), ambele cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen. şi
inculpatul B., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de complicitate la trafic de droguri de risc,
prevăzută şi pedepsită de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000
(republicată).
Încheierea judecătorului de camera preliminară a rămas definitivă prin respingerea
contestaţiei inculpatului B., prin încheierea penală nr. 92/CCP/2018 din 3 septembrie 2018 a
Curţii de Apel Oradea, Secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Astfel, în contextul celor arătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată ca fiind greşit
demersul instanţei de apel, finalizat cu reţinerea în cauză a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. e) C.
proc. pen. şi pronunţarea soluţiei de încetare a procesului penal faţă de inculpaţii A. şi B. pentru
1162
săvârşirea infracţiunilor de trafic de droguri de risc, prevăzută în art. 2 alin. (1) din Legea nr.
143/2000, respectiv complicitate la infracțiunea de trafic de droguri de risc, prevăzută în art. 48
alin. (1) C. pen. raportat la art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000.
În acest sens, se are în vedere că reluarea în cursul judecăţii a aspectelor care fac obiectul
procedurii de cameră preliminară, în scopul de a verifica dacă au fost parcurse etapele obligatorii
în urmărirea penală, dacă există concordanţă între faptele pentru care s-a dispus, prin ordonanţă,
efectuarea urmăririi penale, pentru care s-au pus în mişcare acţiunile penale şi pentru care s-a
dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor, eludează dispoziţiile art. 342 - art. 347 C. proc. pen. şi
aduce atingere autorităţii de lucru judecat a hotărârii definitive pronunţată în cauză de judecătorul
de cameră preliminară.
Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are în vedere că nelegalitatea constatată nu poate
fi înlăturată prin rejudecarea cauzei de către instanţa supremă, deoarece instanţa de casare nu
judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic fapta penală, ci judecă
exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, în limita cazurilor de casare prevăzute expres şi
limitativ de legiuitor în art. 438 C. proc. pen., hotărârea atacată este corespunzătoare regulilor de
drept.
Față de considerentele menționate, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen.,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă
Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcţia de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate
Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial Oradea împotriva deciziei nr. 109/A din 20 februarie
2020, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, Secția penală şi pentru cauze cu minori.
A desfiinţat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Oradea,
Secția penală şi pentru cauze cu minori.

9. Recurs în casaţie. Cazul prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. Ne bis in idem

C. proc. pen., art. 6, art. 438 alin. (1) pct. 8

Protocolul nr.7 al Curţii Europene a Drepturilor Omului, art. 4

Ordonanţa procurorului prin care s-a dispus continuarea urmăririi penale şi

administrarea de probe noi, nu face parte din categoria hotărârilor definitive, intrate în puterea
lucrului judecat, în absenţa oricăror aprecieri cu privire la fondul cauzei, nefiind astfel aplicabil
principiul ne bis in idem, configurat în dispoziţiile art. 6 C. proc. pen. și în art. 4 din Protocolul
nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Ca atare,
instanţa de apel nu putea dispune încetarea procesului penal, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. i) C.
proc. pen., fiind incident cazul de recurs în casaţie prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc.
pen.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 357/RC din 23 septembrie 2021

Prin sentinţa penală nr. 159 din data de 19.11.2018, pronunţată de Tribunalul Olt, în baza
art. 289 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 308 alin. (1) C. pen., raportat la art. 6 din Legea nr.
78/2000, a fost condamnată inculpata A. la o pedeapsă de 1 an şi 4 luni 2 închisoare şi la
pedeapsa complementară constând în interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie publică ori de a
exercita profesia sau activitatea în executarea căreia a săvârşit fapta, pe o perioadă de 1 an şi 4
1163
luni.
În baza art. 65 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatei pedeapsa accesorie constând în
interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică ori de a exercita profesia sau
activitatea în executarea căreia a săvârşit fapta.
S-a stabilit că pedeapsa complementară se va executa în condiţiile art. 68 lit. b) C. pen.
În baza art. 91, 92 C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei principale sub
supraveghere pe un termen de 3 ani.
Conform dispoziţiilor art. 93 alin. (1) din C. pen., pe durata termenului de supraveghere, s-a
dispus ca inculpata să respecte următoarele măsuri de supraveghere: să se prezinte la Serviciul de
probaţiune Olt, la datele fixate de acesta; să primească vizitele consilierului de probaţiune
desemnat cu supravegherea sa; să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare
care depăşeşte 5 zile; să comunice schimbarea locului de muncă; să comunice informaţii şi
documente de natură a permite controlul mijloacelor de existenţă;
Conform dispoziţiilor art. 93 alin. (3) din C. pen., pe durata termenului de supraveghere, s-a
dispus ca inculpata A. să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii, pe o perioadă de
60 de zile, în cadrul Consiliul local al mun. Slatina – Direcţia Administrare Patrimoniu sau la
Colegiul Naţional.
I s-a atras atenţia inculpatei că, în cazul în care încalcă cu rea-credinţă măsurile şi
obligaţiile dispuse, se va dispune revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere şi
executarea pedepsei în regim de detenţie, conform art. 96 C. pen.
În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., cheltuielile judiciare în cuantum de 100 lei, În baza
art. 274 C. proc. pen., a fost obligată inculpata să plătească statului cheltuieli judiciare.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt şi inculpata
A.
Prin decizia penală nr. 1207 din 20 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Craiova
– Secţia Penală şi pentru Cauze cu Minori, în temeiul art. 421 alin. (2) lit. a) C. proc. pen., a fost
admis apelul declarat de inculpata A. împotriva sentinţei penale nr.159/19.11.2018 a Tribunalului
Olt, și a fost respins apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt împotriva aceleiaşi
sentinţe penale, ca nefondat.
A fost desfiinţată în totalitate sentinţa instanţei de fond şi, în rejudecare:
În temeiul art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. i) şi art. 17 alin. (2) C. proc. pen.,
a fost încetat procesul penal pornit împotriva inculpatei A., pentru infracţiunea prevăzută de art.
289 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 308 alin. (1) C. pen., raportat la art. 6 din Legea nr.
78/2000.
În temeiul art. 275 alin. (3) şi (6) C. proc. pen., cheltuielile judiciare, au rămas în sarcina
statului.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut că, la data de 26 iunie 2015, s-
a formulat de către mai mulți petenţii plângere penală împotriva inculpatei A. pentru săvârşirea
infracţiunilor de şantaj, prevăzută de art. 207 C. pen., abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 C.
pen. şi luare de mită, prevăzută de art. 289 C. pen. raportat la art. 308 C. pen., dosarul fiind
înregistrat la D.N.A – Serviciul Teritorial Craiova sub nr.811/VIII-I/2015.
Au fost administrate probatorii, constând în declaraţiile petenţilor, ale inculpatei A., actele
depuse de părţi, contractele de asistenţă juridică încheiate între inculpată, în calitate de
reprezentant al cooperaţiei şi apărătorii aleşi, inclusiv reprezentarea în dosarul privind anularea
hotărârilor adunării generale a membrilor cooperatori, privind revocarea inculpatei din funcţia de
preşedinte, anexele la contractele de asistenţă juridică, raportul privind activitatea apărătorului şi
modalitatea de calcul a onorariului, facturile fiscale de plată a onorariilor, încheiate între
1164
cabinetele de avocatură şi Cooperaţia Meșteșugărească, informarea Consiliului de Administraţie,
înregistrară la 9 aprilie 2015, decizia nr.35 din 15.03.2016, informarea de preaviz, certificatul
grefei civile în dosarul nr.xxx/xxx/xxxx al Tribunalului Olt, cererea petenţilor formulată la 11
mai 2015 şi înregistrată la cooperaţie, privind eliberarea unei fotocopii a contractului de asistenţă
încheiat cu Cabinetul de avocatură, sesizarea petenţilor înaintată către D.N.A – S.T. Craiova, ce a
fost, la rândul său, înaintată Parchetului de pe lângă Judecătoria Slatina, aceasta în condiţiile în
care D.N.A – S.T. Craiova a constatat necompetenţa materială a organului de urmărire penală,
faptele reclamate putând întruni, eventual, elementele constitutive ale infracţiunii de şantaj,
prevăzută de 6 art. 207 C. pen., în condiţiile în care în plângere nu sunt menţionate fapte în
competenţa organului de urmărire penală sesizat, aşa cum rezultă din referatul întocmit la data de
03.02.2016.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Slatina, fiind începută
urmărirea penală in rem, prin ordonanţa din data de 14.03.2016, pentru săvârşirea infracţiunii de
şantaj, prevăzută de art. 207 C. pen..
Prin ordonanţa din data de 27.09.2016, procurorul de caz, a dispus clasarea cauzei pentru
săvârşirea infracţiunii de şantaj prevăzută de art. 207 C. pen., în temeiul art. 16 alin. (1) lit. c) din
C. proc. pen., arătându-se că din probele administrate (declaraţiile petenţilor, declaraţiile
inculpatei, înregistrarea efectuată în mediul ambiental de către petenţi şi actele depuse) a rezultat
că inculpata nu a pretins nicio sumă de bani de la petenţi, neurmărind dobândirea unui folos
material, nici pentru sine, nici pentru altă persoană, aspect ce reiese şi din declaraţiile petenților,
care au precizat, cu ocazia audierii, că suma de 3600 euro şi TVA urma să fie remisă avocatului
cu care numita A. încheiase un contract de asistenţă juridică şi nu pentru a fi însuşită de aceasta.
Aşa cum a rezultat din referatul întocmit, s-a reţinut că niciuna dintre persoanele audiate nu
a precizat că inculpata ar fi cerut vreo sumă de bani pentru sine sau pentru a nu le concedia pe
acestea din cadrul cooperaţiei.
Prim-procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria Slatina, verificând legalitatea şi
temeinicia soluţiei adoptate, prin Ordonanţa din 21.10.2016, a infirmat Ordonanţa dată la
27.09.2016 şi a dispus redeschiderea urmăririi penale în cauză sub aspectul săvârşirii infracţiunii
de şantaj, dosarul fiind restituit Inspectoratului de Poliţie Olt – Secţia Investigaţii Criminale
pentru completarea cercetărilor penale, totodată dosarul înaintându-se judecătorului de cameră
preliminară de la Judecătoria Slatina, în vederea confirmării redeschiderii urmăririi penale în
cauză.
Aşa cum a rezultat din Oordonanţa de infirmare a soluţiei de clasare, aceasta a avut la bază
constatarea că aceeaşi situaţie de fapt face obiectul cercetării penale în dosarul nr.xx/P/xxx al
Parchetului de pe lângă Tribunalul Olt, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de luare de mită,
prevăzută de art. 308 C. pen. raportat la art. 289 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000,
şantaj, prevăzută de art. 207 C. pen. şi trafic de influenţă, prevăzută de art. 308 C. pen. raportat la
art. 289 C. pen. şi art. 6 din Legea nr. 78/2000, dosar în care ancheta se află într-o fază avansată,
astfel încât nu erau îndeplinite condiţiile de clasare, buna înfăptuire a justiţiei impunând
declinarea dosarului nr.xxx/P/xxx la dosarul nr.xx/P/xxx al Parchetului de pe lângă Tribunalul
Olt.
Judecătorul de cameră preliminară învestit cu cererea de confirmare a redeschiderii
urmăririi penale, prin încheierea nr. 612 din 21.11.2016, a respins solicitarea Parchetului de pe
lângă Judecătoria Slatina, arătând că simpla invocare a faptului că împotriva aceleiaşi persoane se
fac cercetări într-o altă cauză aflată pe rolul altui organ judiciar şi că cercetările ar fi într-o stare
avansată, nu conduce la concluzia legală că se impune infirmarea unei soluţii de 7 clasare şi
deschiderea urmăririi penale, aceasta în condiţiile în care legea impune ca analiza ordonanţei de
1165
infirmare să vizeze faptul că nu a existat împrejurarea pe care s-a întemeiat soluţia de clasare sau
au fost descoperite fapte sau împrejurări noi, care nu mai justifică soluţia de clasare, situaţii ce nu
se regăsesc în cauză.
Dosarul având ca obiect soluţionarea apelurilor declarate în cauză privește acţiunea penală
declanşată împotriva inculpatei în dosarul nr.xx/P/xxx al Parchetului de pe lângă Tribunalul Olt,
inculpata fiind trimisă în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art.
308 alin. (1) C. pen. raportat la art. 289 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000,
cauza fiind clasată în ceea ce priveşte săvârşirea infracţiunii de şantaj.
Şi acest din urmă dosar a pornit la plângerea formulată de petenți, având conţinut identic
(formă şi fond) cu plângerea formulată în dosarul nr.xxx/P/xxx al Parchetului de pe lângă
Judecătoria Slatina, plângerea fiind înregistrată la data de 8.06.2015 la I.P.J.– Serviciul de
Investigare a Criminalității Economice, iar la data de 5.02.2016 a fost înregistrat dosarul pe rolul
Parchetului de pe lângă Tribunalul Olt.
Prin ordonanţa din data de 9.02.2016 s-a dispus începerea urmăririi penale faţă de
inculpată, pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 289 C. pen. raportat la
art. 308 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000, acţiunea penală fiind pusă în
mişcare împotriva inculpatei prin ordonanţa din 15.09.2016, luându-se faţă de aceasta măsura
controlului judiciar.
Existenţa celor două dosare penale, unul finalizat cu soluţia de clasare, confirmată de
judecătorul de cameră preliminară, în procedura prevazută de art. 335 C. proc. pen., iar altul
finalizat prin trimiterea în judecată a inculpatei, respectiv condamnarea acesteia în primă instanţă,
a pus în discuţie aplicarea principiului non bis in idem, temeinic invocat de către petentă în calea
de atac formulată (în opinia instanţei de apel).
S-a constatat că nici judecătorul fondului şi nici procurorul nu au contestat că soluţia de
clasare a cauzei dată de procurorul de caz ar excede aplicării art. 4 din Protocolul nr.7 la
Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, potrivit căruia „nimeni nu
poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicţiile aceluiaşi stat pentru săvârşirea infracţiunii
pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii şi
procedurii penale a acestui stat” şi art. 6 din C. proc. pen., ce prevede în acelaşi sens, respectiv că
„nicio persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni atunci când
faţă de acea persoană s-a pronunţat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeaşi
faptă, chiar şi sub altă încadrare juridică”.
S-a remarcat că dispoziţiile art. 4 din Protocolul Curţii Europene a Drepturilor Omului, în
alin. 2, nu împiedică redeschiderea procesului, conform legii şi procedurii penale a statului
respectiv, dacă fapte noi ori recent descoperite sau un viciu fundamental în cazul procedurii
precedente sunt de natură să afecteze hotărârea pronunţată.
S-a apreciat, astfel, că dispunerea de către Ministerul Public a soluţiei de clasare într-o
procedură finalizată în mod definitiv prin încheierea judecătorului de cameră preliminară ce a
avut spre confirmare ordonanţa de infirmare a clasării dispuse, pe de o parte, iar pe de altă parte,
dispoziţia aceluiaşi parchet de a trimite în judecată aceeaşi persoană în vederea condamnării,
demarând astfel o a doua procedură penală, nu s-a putut realiza decât cu încălcarea garanţiilor
instituite de principiul ne bis in idem.
S-a arătat de către instanţă că data înregistrării plângerii formulate de cei cinci petenţi ar
face inaplicabil art. 6 din C. proc. pen., aceasta fiind diferită, dosarul nr.xx/P/xxx fiind înregistrat
la 5.02.2016 pe rolul Parchetului de pe lângă Tribunalul Olt, pe baza sesizării din 8.06.2015 la
I.P.J, iar dosarul nr.xxx/P/xxx la data de 26.06.2015, la D.N.A – S.T.C.
Or, primul dosar înregistrat pe rolul organelor de urmărire penală, dosar în care sunt
1166
administrate şi primele probe, este şi dosarul finalizat în condiţiile art. 335 din C. proc. pen., data
înregistrării plângerilor şi parcursul soluţionării acestora fiind cel care pune în discuţie existenţa
procedurilor penale paralele.
S-a susţinut, de asemenea, că în prezenta cauză nu poate exista o repetare a trimiterii în
judecată, atât timp cât dosarul nr.xx/P/xxxx al Parchetului de pe lângă Tribunalul Olt priveşte o
cercetare penală aprofundată în raport de celălalt dosar, fiind instrumentat de către un agent de
poliţie, pe când cel de faţă, de procurorul de caz, soluţia dată neputând fi calificată drept decizie
definitivă dacă din motivare rezultă că procedura penală respectivă a fost închisă fără ca o
urmărire penală aprofundată să fi fost efectuată, absenţa audierii victimei şi a unui eventual
martor reprezentând un indiciu al lipsei unei astfel de urmăriri aprofundate.
Prioritar aprecierilor asupra caracterului „aprofundat” al cercetării penale efectuate în cele
două dosare, instanţa de apel a subliniat caracterul final, în sensul art. 4 din Protocolul nr.7 al
Curţii Europene a Drepturilor Omului, al ordonanței de clasare, aceasta fiind dată în procedura
prevăzută de art. 335 C. proc. pen., inclusiv confirmarea judecătorului de cameră preliminară
asupra procedurii îndeplinite. S-a reţinut că judecătorul de cameră preliminară a analizat dacă
existenţa unui alt dosar penal înregistrat împotriva inculpatei, cu acelaşi obiect, stare de fapt
identică, poate constitui temei pentru infirmarea unei soluţii de clasare, în controlul judiciar
efectuat hotărându-se că existenţa în lucru a unui alt dosar nu are caracterul faptelor sau al
împrejurărilor noi, din care rezultă că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia dosarul, cerinţă
impusă de art. 335 alin. (1) C. proc. pen..
Mai mult, din enumerarea probatoriilor administrate în cele două cauze, s-a observat că
acestea sunt aceleaşi, probele ce vizează faptele împotriva cărora există plângerea penală,
declaraţiile petenţilor, ale inculpatei, înregistrarea audio, dar şi actele ce privesc numeroasele
litigii de muncă de la nivelul Cooperaţiei Meşteşugăreşti, precum şi contractul de asistenţă
juridică al apărătorului ce solicită onorariu de succes.
Or, art. 4 din Protocolul nr.7 la Convenţie face o distincţie clară între a doua urmărire
penală sau proces penal, care este interzis în primul paragraf al art.ului respectiv şi reluarea unui
proces în circumstanţe excepţionale, situaţie menţionată la al doilea paragraf, art.ul 4 paragraful 2
din Protocolul nr.7 prevăzând, în mod expres, posibilitatea ca o persoană să fie nevoită să accepte
urmărirea penală pentru aceleaşi acuzaţii, în conformitate cu dreptul intern, în cazul în care o
cauză este redeschisă în urma apariţiei de noi probe sau a descoperirii unui viciu fundamental în
procedurile anterioare (cauza Mihalache împotriva României).
Redeschiderea procedurii este posibilă, însă este supusă unor condiţii stricte: decizia de
redeschidere a cauzei trebuie justificată prin apariţia unor fapte noi sau recent descoperite sau
prin descoperirea unui viciu fundamental în procedurile anterioare, care ar putea afecta rezultatul
cauzei, aceste condiţii nefiind alternative, ci cumulative. Jurisprudenţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului indică astfel că, de la caz la caz, Curtea evaluează dacă circumstanţele
invocate de o autoritate de nivel superior, pentru redeschiderea procedurilor, constituie fapte noi
(circumstanțe care privesc cauza, dar care apar numai după proces) sau recent descoperite
(circumstanţe legate de cauză, care există pe parcursul procesului, dar rămân ascunse
judecătorului şi devin cunoscute abia după proces) sau un viciu fundamental în procedura
anterioară.
S-a reţinut că noţiunea de „viciu fundamental”, în sensul art. 4 paragraful 2 din Protocolul
nr.7 la Convenţie, sugerează că numai o încălcare gravă a unei erori procedurale care afectează
grav integritatea procedurii anterioare poate servi drept bază pentru redeschiderea acesteia din
urmă, în detrimentul acuzaţiei inculpatului, care a fost achitat pentru o infracţiune sau pedepsit
pentru o infracţiune mai puţin gravă decât cea prevăzută de legea aplicabilă.
1167
 S-a concluzionat astfel că o simplă reevaluare a probelor existente la dosar, de către
procuror sau de instanţa de nivel superior, nu îndeplinește acest criteriu, aprecierea în mod diferit
de către procurorul de rang superior a circumstanţelor, care, în opinia sa, ar fi trebuit să dea
naştere răspunderii penale, nefiind de natură a justifica formularea unei noi acuzaţii, în
circumstanţe identice.
S-a apreciat de către instanţa de apel că acesta este raţionamentul ce îşi găseşte aplicare şi
în speţa de faţă, în contextul în care dosarul nr.xxx/P/xxxx al Parchetului de pe lângă Judecătoria
Slatina, soluţionat definitiv prin clasarea cauzei, nu mai permite ca inculpata să fie judecată de
două ori pentru aceeasi infracţiune, decât cu încălcarea principiului non bis in idem.
La data pronunţării soluției finale în acest dosar, procurorul de caz şi ulterior judecătorul,
atunci când a verificat soluţia de infirmare, a avut spre analiză inclusiv actele de urmărire penală
realizate în dosarul nr.xx/P/xxxx al Parchetului de pe lângă Tribunalul Olt, în condiţiile în care
existenţa acestui dosar a reprezentat motivul infirmării soluţiei de clasare, infirmare dispusă de
către procurorul ierarhic superior.
S-a opinat că enumerarea aproape exhaustivă a declaraţiilor date de petenţi, inclusiv
reproducerea discuţiei interceptate cu telefonul lor, nu este de natură a modifica interpretarea
probatoriilor în cauza de faţă, atât timp cât acest procedeu nu constituie decât o reproducere şi nu
o veritabilă interpretare, în măsură să asigure, în mod coroborat, semnificaţia probelor din dosar,
comportamentul inculpatei primind, la rândul său, semnificaţie contrar adevărului judiciar impus
în cauză, „solicitarea inculpatei de a primi mită în faţa unei asistenţe numeroase, inclusiv a celor
cinci intimaţi” apărând ca neverosimilă.
De altfel, s-a reţinut că, în ambele dosare penale, conţinutul declaraţiilor este acelaşi, chiar
dacă dimensiunile sunt altele, doar interpretarea fiind diferită. Astfel, în aplicarea dispoziţiilor art.
6 din C. proc. pen., s-a constatat că se impune a se reforma soluţia primei instanţe, în sensul
încetării procesului penal pornit împotriva inculpatei A., atât timp cât ne aflăm în faţa unei decizii
cu efect final, decizia de clasare a cauzei şi a unei alte decizii ce urmăreşte tragerea la răspundere
penală a aceleiaşi inculpate.
A fost avută în vedere şi împrejurarea că, în cauza amintită (cauza Mihalache contra
României), se arată următoarele: „Convenţia permite, fără îndoială, statelor, în funcţia lor de
administratori ai justiţiei şi de gardieni ai interesului public, să definească ceea ce, potrivit
dreptului lor intern, constituie o decizie prin care procesul penal este încheiat cu efect finalin.
Cu toate acestea, dacă statele contractante ar putea stabili, după cum consideră, când o
decizie este „definitivă” în sensul art. 4 din Protocolul nr.7, fără controlul Curţii, aplicarea acestui
art. ar fi lăsată la latitudinea lor. O latitudine care s-ar extinde atât de mult poate duce la rezultate
incompatibile cu scopul şi obiectul Convenţiei (a se vedea mutatis mutandis, Engel şi alţii 81
Ozturk vs Germania, 21 februarie 1984, seria A nr. 73) şi anume de a se asigura că nimeni nu este
judecat sau pedepsit de două ori pentru aceeaşi infracţiune.
Dacă acest drept nu ar fi însoţit de o garanție care să permită determinarea deciziei
„definitive” într-un anumit caz, pe baza unor criterii obiective, acesta ar fi aplicat foarte limitat.
Cu toate acestea, dispoziţiile art. 4 din Protocolul nr.7 trebuie interpretate şi aplicate într-o
manieră care să facă drepturile practice şi eficace, nu teoretice şi iluzorii (Artic vs Italia, 13 mai
1980, seria A nr.37 şi Sergey Zolotukhin)”.
S-a subliniat, aşadar, că prin instituirea procedurii prevăzute de art. 335 din C. proc. pen. în
materia rezolvării cauzelor şi a sesizării instanţei, a reluării în caz de redeschidere a urmăririi
penale, s-a asigurat standardul garanţiilor Convenţiei în materia condiţiilor tragerii la răspundere
11 penală, inclusiv în materia redeschiderii urmăririi penale, excepţia încuviinţată de Convenţie
fiind dată numai de apariţia unor fapte sau împrejurări noi din care rezultă că a dispărut
1168
împrejurarea pe care s-a întemeiat clasarea, precum şi viciul fundamental de procedură prevăzut
de art. 4 paragraful 2 din Protocolul nr.7 la Convenţie.
Or, cauza penală ce formează obiectul dosarului de faţă, în măsura în care nu priveşte fapte
şi împrejurări noi şi nici existenţa unui viciu de procedură, în raport de soluţia finală dată în
dosarul Judecătoriei Slatina, nu poate fi soluţionată decât prin încetarea procesului penal, în
temeiul art. 16 alin. (1) lit. i) din C. proc. pen. Faţă de considerentele expuse, s-au apreciat ca
lipsite de temei motivele invocate de parchet în calea de atac promovată.
Împotriva deciziei instanţei de apel, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova a
declarat recurs în casaţie, invocând cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct.8 C. proc. pen.. În
temeiul cazului de recurs în casaţie menţionat, s-a susținut, în esență, că în mod greșit instanța de
apel a dispus încetarea procesului penal față de inculpata A., în baza art. 16 alin. (1) lit. i) C. proc.
pen., prin reţinerea incidenței principiului ne bis in idem.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând recursul în casaţie declarat de Parchetul de pe
lângă Curtea de Apel Craiova cu referire la principiul ne bis in idem, despre a cărui incidenţă
parchetul a arătat, circumscris cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct.8 C. proc. pen.,
că nu se impunea a fi constatată în speţă de către instanţa de apel, cu consecinţa dispunerii
încetării procesului penal față de inculpata A., Înalta Curte reţine următoarele:
1. Principiul ne bis in idem, care are înţelesul „nu de două ori acelaşi lucru”, înseamnă că o
persoană nu poate fi condamnată de două ori pentru aceeaşi faptă.
Principiul enunţat este indisolubil legat de principiul autorităţii de lucru judecat, fiind
destinat să garanteze persoanei condamnate că, atunci când şi-a executat pedeapsa, poate să-şi
reia locul în societate fără a se putea declanşa, pentru aceeaşi faptă, o nouă procedură judiciară.
Principiul ne bis in idem răspunde, aşadar, unei duble cerinţe, de echitate şi de securitate
juridică.
Principiul ne bis in idem este prevăzut în art. 4 din Protocolul nr.7 la Convenţia pentru
apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, potrivit cu care „nimeni nu poate fi urmărit sau
pedepsit penal de către jurisdicţiile aceluiaşi stat pentru săvârşirea infracţiunii pentru care a fost
deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii şi procedurii penale a
acestui stat”.
Reglementări similare, ale aceluiaşi principiu, sunt identificate şi în art. 54 din Convenţia
de Aplicare a Acordului Schengen (CAAS).
Astfel, potrivit textului, „o persoană împotriva căreia a fost pronunţată o hotărâre definitivă
într-un proces pe teritoriul unei părţi contractante nu poate face obiectul urmăririi penale de către
o altă parte contractantă pentru aceleaşi fapte, cu condiţia ca, în situaţia în care a fost pronunţată o
pedeapsă, aceasta să fi fost executată, să fie în curs de executare sau să nu mai poată fi executată
conform legilor părţii contractante care a pronunţat sentinţa”.
Principiul ne bis in idem a fost încorporat, ulterior, în Decizia-Cadru 2002/584/JAI privind
mandatul de arestare, figurând printre motivele de neexecutare obligatorie a mandatului.
Atât art. 4 din Protocolul nr.7 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 54 din
CAAS, precum şi art. 3 pct.2 din Decizia-Cadru, au în vedere o hotărâre definitivă de achitare sau
de condamnare, noţiunea de „idem” având în vedere elementele care trebuie considerate ca fiind
judecate definitiv.
În ceea ce priveşte noţiunea de „bis”, Curtea Europeană de Justiţie a interpretat condiţia
conform căreia sancţiunea pronunţată de o instanţă a unui stat contractant „ a fost executată” sau
„este în curs de executare”, în sensul că aceasta acoperă situaţia în care inculpatul a fost
condamnat sau achitat chiar şi pentru lipsă de probe (Hotărârea Van Stroatem-CJ 150/05).
În analiza aceluiaşi principiu, Curtea Europeană de Justiţie a statuat, în jurisprudenţa sa, că
1169
principiul ne bis in idem nu este aplicabil atunci când s-a pronunţat o decizie prin care autorităţile
judiciare au dispus clasarea cauzei, în absenţa oricărei aprecieri pe fond (Hotărârea Miraglia, C-
469/03, 2005).
Acest principiu nu este aplicabil nici în cazul unei decizii prin care autoritatea judiciară a
dispus încetarea urmăririi penale, dacă această decizie nu stinge definitiv acţiunea penală şi nu
constituie, astfel, un impediment în calea unei noi urmăriri penale, pentru aceleaşi fapte
(Hotărârea Turansky, C x/07/2008).
Dintr-o altă perspectivă, CJUE, în analiza acestui principiu, are în vedere momentul
încheierii unui proces penal.
Astfel, atunci când decizia este pronunţată în urma unui proces, jurisprudenţa a stabilit că
principiul ne bis in idem se aplică indiferent dacă inculpatul a fost achitat sau, dimpotrivă,
condamnat. Acest lucru este valabil şi pentru situaţia judecării în lipsă a inculpatului (Hotărârea
Bourguein, C- x/07/2008), dar şi pentru o achitare din lipsă de probe în urma unui proces complet
(Hotărârea Von Stroatem, C- x/05/2006).
Aplicarea principiului ne bis in idem este condiţionată de existenţa unei hotărâri prin care
trebuie să se pună capăt urmăririi penale şi să stingă definitiv acţiunea penală şi trebuie să se
verifice, în prealabil (…) dacă decizia în cauză este considerată definitivă şi obligatorie în sensul
dreptului naţional (Hotărârea Turansky, C- x/07/2008).
1. Reglementarea principiului ne bis in idem în dreptul intern.
În legislaţia anterioară, principiul ne bis in idem nu era reglementat în mod expres, făcându-
se aplicarea directă a art. 4 din Protocolul 7 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, esenţa
acestuia constând în aceea că autorităţile judiciare pot aplica o singură dată o sancţiune cu
caracter penal.
Fiind nevoie de o reglementare explicită a acestui principiu, în categoria principiilor
procesului penal român, prin Legea nr. 135/2010 privind Noul Cod de procedură penală a fost
introdus art. 6 C. proc. pen., potrivit cu care „nicio persoană nu poate fi urmărită sau judecată
pentru săvârşirea unei infracţiuni atunci când faţă de acea persoană s-a pronunţat anterior o
hotărâre penală definitivă cu privire la aceeaşi faptă, chiar şi sub altă încadrare juridică”.
Principiul ne bis in idem este indisolubil legat de principiul autorității de lucru judecat,
care operează numai în cazul în care, cu privire la o persoană, s-a desfăşurat o judecată penală
pentru o anumită faptă considerată infracţiune.
În acest sens, pentru existenţa autorităţii de lucru judecat, în materie penală, se cere
existenţa a două elemente identice, între cauza judecată definitiv şi cauza ce urmează a fi
soluţionată, şi anume: identitate de persoană şi identitate de obiect.
Există autoritate de lucru judecat doar atunci când acţiunea penală a fost stinsă definitiv,
nu şi atunci când organele judiciare pot dispune redeschiderea urmăririi penale şi, ca atare, nu
poate opera un impediment pentru punerea în mişcare a acţiunii penale.
În ceea ce priveşte sintagma „hotărâre definitivă”, aceasta trebuie înţeleasă în sensul
existenţei unei hotărâri prin care se rezolvă definitiv fondul cauzei, o soluţie prin care se stinge
definitiv acţiunea penală.
Prin urmare, incidenţa principiului ne bis in idem, respectiv autoritatea de lucru judecat,
pot opera în cazul soluţiilor dispuse de procuror prin care se stinge definitiv acţiunea penală, cum
ar fi, de pildă, renunţarea la urmărirea penală reglementată de art. 318 C. proc. pen. sau
încheierea unui acord de recunoaştere a vinovăţiei, în sensul art. 478 şi următoarele C. proc. pen.
Prin urmare, nu toate soluţiile de netrimitere în judecată, de clasare, date de procuror, se
încadrează în noţiunea de hotărâre definitivă, deoarece, în cele mai multe cazuri, soluţiile
adoptate nu sunt definitive, putând fi redeschisă urmărirea penală.
1170
 De altfel, aşa cum s-a arătat anterior, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că
principiul ne bis in idem nu este aplicabil unei decizii prin care nu se stinge definitiv acţiunea
penală şi nu constituie astfel un impediment în calea unei noi urmăriri penale, pentru aceleaşi
fapte (cauza Turansky).
2. Înalta Curte, raportând exigenţele ce rezultă din dispoziţiile art. 4 din Protocolul 7 la
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului – astfel cum au fost analizate anterior, art. 54 din
CAAS, precum şi din art. 6 C. proc. pen., constată că, în speţă, instanţa de apel în mod greşit a
dispus încetarea procesului penal, în temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. i) C. proc. pen.,
nefiind incident principiul ne bis in idem.
Din actele cauzei rezultă că, prin ordonanţa din data de 27.09.2016, emisă de Parchetul de
pe lângă Judecătoria Slatina, s-a dispus, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen.,
clasarea cauzei având ca obiect plângerea penală formulată de cei cinci petenţi împotriva
inculpatei A., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de şantaj, prevăzută de art. 207 alin. (1) C. pen.,
în referatul cu propunerea de clasare al I.P.J. din data de 20.04.2016 reţinându-se că, din probele
administrate, a rezultat că inculpata nu a pretins nicio sumă de bani de la petenţi, neurmărind
dobândirea unui folos material, nici pentru sine, nici pentru altă persoană, aspect ce reiese şi din
declaraţiile petenților, care au precizat, cu ocazia audierii, că suma de 3600 euro şi TVA urma să
fie remisă avocatului cu care A. încheiase un contract de asistenţă juridică şi nu pentru a fi
însuşită de aceasta.
Ulterior, prin ordonanţa din data de 21.10.2016 a prim-procurorului Parchetului de pe lângă
Judecătoria Slatina, a fost infirmată ordonanţa de clasare din data de 27.09.2016, emisă în cauză,
dispunându-se redeschiderea urmăririi penale sub aspectul săvârşirii infracţiunii de şantaj.
În cuprinsul ordonanţei menţionate s-a reţinut că, pentru aceeași situație de fapt, se
efectuează cercetări în dosarul nr.xx/P/xxxx al Parchetului de pe lângă Tribunalul Olt, sub
aspectul infracţiunilor de luare de mită, prevăzută de art. 308 C. pen. raportat la art. 289 C. pen.
raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, șantaj, prevăzută de art. 207 C. pen. și trafic de influență,
prevăzută de art. 308 C. pen. raportat la art. 289 C. pen. și art. 6 din Legea nr. 78/2000, dosar în
care ancheta se află într-o fază avansată, astfel că nu erau îndeplinite condițiile legale pentru a se
dispune clasarea, ci, în vederea unei bune înfăptuiri a justiției, se impunea declinarea dosarului
Parchetului de pe lângă Judecătoria Slatina la Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt, pentru a fi
reunit la dosarul nr.xx/P/xxxx.
Prin încheierea judecătorului de cameră preliminară de la Judecătoria Slatina, s-a dispus
respingerea, ca neîntemeiată, a cererii formulate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Slatina, de
confirmare a ordonanței din data de 21.10.2016 a prim-procurorului Parchetului de pe lângă
Judecătoria Slatina, prin care s-a dispus redeschiderea urmăririi penale în cauză.
În considerentele acestei hotărâri, s-a reţinut că, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile
prevăzute de lege pentru redeschiderea urmăririi penale.
Astfel, a fost avut în vedere că, potrivit art. 335 alin. (1) din C. proc. pen., „dacă procurorul
ierarhic superior celui care a dispus soluția constată, ulterior, că nu a existat împrejurarea pe care
se întemeia clasarea, infirmă ordonanța și dispune redeschiderea urmăririi penale”, iar potrivit
alin. (2) al aceluiași text de lege, „în cazul în care au apărut fapte sau împrejurări noi din care
rezultă că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia clasarea, procurorul revocă ordonanța și
dispune redeschiderea urmăririi penale”.
Din analiza ordonanței din data de 21.10.2016, emisă de prim-procurorul Parchetului de pe
lângă Judecătoria Slatina, a rezultat că motivul redeschiderii urmăririi penale îl constituie faptul
că, pe rolul Parchetului de pe lângă Tribunalul Olt, se află dosarul nr.xx/P/xxxx, în care se
efectuează cercetări împotriva aceleiași persoane, pentru mai multe infracțiuni, printre care și cea
1171
de șantaj și, în vederea unei bune înfăptuiri a justiției, se impune infirmarea soluției și declinarea
dosarului la parchetul ierarhic superior.
Totodată, s-a constatat că, prin ordonanța din data de 15.09.2016 a Parchetului de pe lângă
Tribunalul Olt, se reține că împotriva numitei A. a fost începută urmărirea penală pentru
săvârșirea infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din
Legea nr. 78/2000 și s-a dispus luarea unei măsuri preventive neprivative de libertate față de
această persoană, tot pentru aceeași infracțiune, nerezultând că, în cauză, s-ar efectua cercetări
pentru infracțiunea de șantaj ce a făcut obiectul dosarului nr.xxx/P/xxxx al Parchetului de pe
lângă Judecătoria Slatina
Judecătorul de cameră preliminară a reținut astfel că simpla invocare a faptului că
împotriva aceleiași persoane se efectuează cercetări într-o altă cauză, aflată pe rolul altui organ
judiciar și că cercetările ar fi într-o fază avansată, nu conduce la concluzia legală că se impune
infirmarea soluției de clasare, în condițiile în care textele de lege menționate impun ca analiza
ordonanței de infirmare să vizeze faptul că nu a existat împrejurarea pe care s-a întemeiat soluția
de clasare sau au fost descoperite fapte ori împrejurări noi, care nu mai justifică soluția de
clasare, situație care nu se reține în respectiva ordonanță, iar în dosarul organului judiciar
superior cercetările se efectuează pentru o altă infracțiune decât cea de șantaj.
Analizând ordonanţa emisă de procuror Parchetului de pe lângă Judecătoria Slatina, din
perspectiva principiului ne bis in idem, şi nu din perspectiva redeschiderii urmăririi penale, astfel
cum este reglementată de dispoziţiile art. 335 C. proc. pen., Înalta Curte constată că soluţia
adoptată de parchet nu intră în categoria hotărârilor definitive, intrate în puterea lucrului judecat,
în absenţa oricăror aprecieri cu privire la fondul cauzei.
Ordonanţa din 27 septembrie 2016 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Slatina nu este
motivată de procuror, făcându-se doar menţiunea în sensul dispunerii soluţiei de clasare a cauzei
sub aspectul săvârşirii infracţiunii de şantaj, prevăzută de art. 207 alin. (1) C. pen., pentru care a
fost cercetată inculpata.
Dimpotrivă, în dosarul Parchetului de pe lângă Tribunalul Olt au fost efectuate cercetări cu
privire la inculpata A. pentru săvârşirea infracţiunilor de luare de mită prevăzută de art. 308 alin.
(1) C. pen. raportat la art. 289 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 (cauza
fiind clasată sub aspectul săvârşirii infracţiunii de şantaj) şi, în vederea unei mai bune înfăptuiri a
justiţiei, s-a apreciat că se impune declinarea dosarului Parchetului de pe lângă Judecătoria
Slatina la Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt.
Ca atare, Înalta Curte constată că prin ordonanţa la care s-a făcut referire nu a fost stinsă
acţiunea penală, ci s-a constatat necesitatea continuării urmăririi penale şi a administrării de
probe noi.
Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin.
(1) pct.2 lit. b) C. proc. pen., a admis recursul în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Curtea
de Apel, a casat decizia penală atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel, pentru
a se pronunţa pe fondul cauzei în ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută de art. 289 alin. (1) C.
pen., cu aplicarea art. 308 alin. (1) C. pen., raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, reţinută în
sarcina inculpatei A.

Notă: în același sens decizia nr. 147/RC din 3 aprilie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
– Secţia Penală.

1172
10. Cerere de revizuire recalificată în recurs în casație

C. proc. pen., art. 440 alin. (2), art. 456 alin. (1), art. 458 teza I

Dispoziția judecătorului de la instanța de apel, de recalificare a cererii revizuire formulate

de inculpat împotriva deciziei instanței de apel, ca fiind recurs în casaţie şi trimiterea dosarului
la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ulterior parcurgerii procedurii reglementate în art. 439 din
Codul de procedură penală, nu obligă instanţa de casație să pronunţe o soluţie în sensul solicitat
de Curtea de Apel, care a convertit o cerere formulată în materia revizuirii într-o altă cale
extraordinară de atac, respectiv cea a recursului în casaţie, fără ca inculpatul să îşi fi manifestat
intenţia de a declara această cale extraordinară de atac.

I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr. 411/RC din 12 octombrie 2021

Prin sentinţa penală nr. 164 din 29.09.2020, Judecătoria Hîrlău, în baza art. 396 alin. (5) C.
proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., cu aplicarea art. 4 alin. (2) C. pen., între
altele, a achitat pe inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunilor de furt și executare sau folosire
de instalații clandestine în scopul racordării directe la rețea sau pentru ocolirea echipamentelor de
măsurare, prevăzute în art. 228 alin. (1) și alin. (3) C. pen. și art. 92 alin. (2) din Legea nr.
123/2012, cu modificările și completările ulterioare, cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen.
Prin decizia penală nr. 260 din 29 martie 2021, Curtea de Apel, Secţia penală şi pentru
cauze cu minori, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., între altele, a admis apelurile
declarate de Ministerul Public și de partea civilă împotriva sentinţei penale nr. 164/29.09.2020,
pronunţată de Judecătoria Hîrlău, a desfiinţat hotărârea atacată, şi pe fond, a condamnat pe
inculpatul A. la pedeapsa rezultantă de 1 an închisoare pentru săvârşirea în concurs ideal a
infracţiunilor de furt, prevăzută în art. 228 alin. (1) și alin. (3) C. pen., şi executare sau folosire de
instalații clandestine în scopul racordării directe la rețea sau pentru ocolirea echipamentelor de
măsurare, prevăzută în art. 92 alin. (2) din Legea nr. 123/2012, cu modificările și completările
ulterioare.
La 29.06.2020, inculpatul A. a formulat cerere de revizuire a deciziei penale nr. 260 din 29
martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, Secţia penală şi pentru cauze cu minori.
În motivarea cererii, inculpatul A. a criticat, în esenţă, următoarele: a fost condamnat direct
în calea de atac a apelului fără a fi administrate probe noi; i-a fost încălcat dreptul la apărare; nu
s-a făcut dovada prejudiciului la care a fost obligat; situaţia de fapt a fost reţinută în mod greşit de
către instanţa de apel; nu a beneficiat de triplu grad de jurisdicţie, neputând exercita calea de atac
a recursului împotriva deciziei pronunţate în apel; nu s-a aplicat principiul in dubio pro reo în
raport cu probele aflate la dosar.
Faţă de cele arătate, a solicitat admiterea cererii de revizuire, casarea deciziei atacate şi
menţinerea soluţiei de achitare dispusă de Judecătoria Hîrlău
La aceeaşi dată, respectiv la 29.06.2021, viza judecătorului de permanenţă din cadrul Curţii
de Apel Iaşi a fost în sensul de a se înainta cererea inculpatului A. la judecătorul delegat din
cadrul Biroului de executări penale pentru procedura recursului în casaţie.
La 14 iulie 2021, pe rolul Curţii de Apel Iaşi au fost înregistrate concluziile scrise depuse
de partea civilă, prin care s-a solicitat, în esenţă, respingerea cererii de recurs în casaţie formulată.
După efectuarea comunicărilor prevăzute în art. 439 C. proc. pen., dosarul a fost înaintat
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, unde a fost înregistrat, pe rolul Secţiei penale, la 24.09.2021.

1173
 Prin referatul judecătorului de filtru s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul
asistent desemnat în cauză, în vederea verificării admisibilităţii cererii, în procedura prevăzută în
art. 440 C. proc. pen., la 12 octombrie 2021.
Examinând cauza, Înalta Curte, în mod prioritar, a constatat că inculpatul A. nu a formulat
recurs în casaţie împotriva deciziei penale nr. 260 din 29 martie 2021, pronunţată de Curtea de
Apel Iaşi, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, ci o cerere de revizuire împotriva deciziei
antemenționate, iar la 29.06.2021, data înregistrării cererii, judecătorul din cadrul Curţii de Apel
Iaşi planificat la permanenţă a recalificat obiectul cererii în cerere de recurs în casaţie.
Instanța de casație a constatat că recalificarea cererii de revizuire formulată de inculpatul A.
într-o altă cale extraordinară de atac s-a realizat în lipsa unui temei faptic şi juridic, intenţia
inculpatului fiind inexistentă sub acest aspect.
Or, recursul în casaţie, reglementat în actuala procedură ca o cale extraordinară de atac,
presupune îndeplinirea unor condiţii stricte cu privire la hotărârile care pot fi atacate, termenul de
declarare, persoanele care pot formula calea de atac, motivarea cererii de recurs în casaţie şi
cazurile care pot fi invocate, în scopul asigurării unei rigori şi discipline procesuale.
Conform art. 435 C. proc. pen., recursul în casaţie poate fi introdus de către părţi sau
procuror în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanţei de apel, iar potrivit art.
436 C. proc. pen., pot formula cerere de recurs în casaţie procurorul, inculpatul, partea civilă şi
partea responsabilă civilmente. În cauză, însă, niciunul dintre titularii dreptului de recurs în
casaţie nu a formulat calea extraordinară de atac.
Deopotrivă, dispoziţiile art. 437 C. proc. pen. prevăd condiţiile de formă pe care trebuie să
le îndeplinească cererea de recurs în casaţie, observându-se, din perspectiva cerinţei potrivit
căreia cererea de recurs în casație trebuie să cuprindă indicarea cazurilor de recurs în casație pe
care se întemeiază și motivarea acestora, că nu este îndeplinită în speţă această condiţie,
prevăzută de lege tocmai pentru ca din cuprinsul cererii să rezulte expres voinţa de a recura şi
limitele acestei voinţe prin indicarea cazurilor de casare.
Or, aceste condiţii nu pot fi complinite, din oficiu, prin recalificarea motivelor unei cereri
ca fiind motive de recurs în casaţie, în lipsa invocării vreunui caz de casaţie reglementat de art.
438 alin. (1) C. proc. pen. şi în pofida poziţiei titularului căii extraordinare de atac, care a arătat
expressis verbis că formulează „cerere de revizuire”.
Prin urmare, calificarea dată de Curtea de Apel Iaşi cererii formulate de inculpatul A. este
lipsită de eficienţă juridică, în condiţiile în care acesta nu şi-a manifestat intenţia de a declara
calea extraordinară de atac a recursului în casaţie.
Deopotrivă, dispoziţia de recalificare a cererii inculpatului A. ca fiind recurs în casaţie
împotriva deciziei penale nr. 260 din 29 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, Secţia
penală şi pentru cauze cu minori şi trimiterea dosarului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
ulterior parcurgerii procedurii reglementate de art. 439 C. proc. pen., nu obligă instanţa supremă
să pronunţe o soluţie în sensul solicitat de către Curtea de Apel Iaşi, care a convertit o cerere
formulate de inculpat în materia revizuirii într-o altă cale extraordinară de atac, respectiv cea a
recursului în casaţie.
Aşadar, Curtea de Apel Iaşi a efectuat procedura de comunicare a cererii de recurs în
casaţie către părţi, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 439 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte a
apreciat că acest demers iniţiat de instanţa inferioară nu conduce la concluzia că cererea
formulată îndeplineşte condiţiile pentru a fi considerată cerere de recurs în casaţie, judecătorul de
filtru nefiind ţinut nici de calificarea dată cererii pendinte de către judecătorul din cadrul Curţii de
Apel Iaşi planificat la permanenţă la data înregistrării cererii inculpatului, precum nici de
procedura efectuată de Curtea de Apel Iaşi.
1174
 Verificarea admisibilităţii, în procedura prevăzută în art. 440 C. proc. pen., care presupune
o judecată asupra îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru introducerea cererii de recurs în
casaţie este condiţionată ab initio de existenţa unei cereri de recurs în casaţie introdusă de o
persoană care are calitatea cerută de lege pentru a exercita calea extraordinară de atac.
Pe cale de consecinţă, interpretarea dată de Curtea de Apel Iaşi cererii inculpatului A. şi
recalificarea acesteia în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie nu este de natură a
produce vreun efect sub aspectul legalei sesizări a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Concluzionând, Înalta Curte a constatat că, în realitate, nu s-a formulat cerere de recurs în
casație, prin demersul iniţiat, inculpatul A. formulând cerere de revizuire împotriva deciziei
penale nr. 260 din 29 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, Secţia penală şi pentru
cauze cu minori, ce intră în competenţa de soluţionare a Judecătoriei Hîrlău, în raport cu
dispoziţiile prevăzute de art. 456 alin. (1) C. proc. pen. coroborate cu cele prevăzute în art. 458
teza I C. proc. pen., motiv pentru care a trimis cauza spre competentă soluționare judecătoriei.

D. Revizuirea

11. Revizuirea în cazul hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului. Recurs.

Inadmisibilitate
C. proc. pen., art. 465
Legea nr. 255/2013, art. 14
Decizia nr. 2/2015 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni
de drept în materie penală

În cazul în care, în temeiul dispozițiilor art. 465 alin. (11) lit. b) C. proc. pen., s-a admis
cererea de revizuire, s-a desființat hotărârea de condamnare pronunţată în apelul procurorului
sub imperiul Codului de procedură penală anterior şi s-a dispus sub imperiul noului Cod de
procedură penală rejudecarea apelului, hotărârea pronunţată în apel este definitivă şi nu poate
fi atacată cu recurs, chiar dacă hotărârea de condamnare pronunţată iniţial în apel şi desființată
în calea de atac a revizuirii a fost supusă recursului, întrucât, în conformitate cu prevederile art.
14 din Legea nr. 255/2013, rejudecarea cauzei de către instanţa a cărei hotărâre a fost
desființată, dispusă după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, se desfășoară
conform legii noi. În acest caz, nu este aplicabilă Decizia nr. 2/2015 a Completului pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, deoarece hotărârea de condamnare
desființată pe calea revizuirii nu a fost pronunțată în recursul procurorului, ci în apelul
procurorului, iar recursul nu a fost exercitat de către procuror.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 147 din 17 februarie 2021

Prin decizia nr. 1207/A din 11 noiembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti,
Secţia I penală, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., s-a admis apelul declarat de Parchetul
de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva
sentinţei penale nr. 352/F din 18 mai 2007 pronunţate de Tribunalul Ialomiţa.
S-a desfiinţat, în parte, sentinţa penală apelată şi, în fond, rejudecând:

1175
 În baza art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. raportat la art. 289 alin. (1) C. pen. cu referire la
art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost achitat inculpatul A. cu privire la
săvârşirea infracţiunii de luare de mită.
S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.
S-a constatat că inculpatul A. a fost arestat preventiv de la 20 februarie 2003 până la data de
21 mai 2003.
S-a constatat că inculpatul A. a executat pedeapsa de 3 ani închisoare, aplicată prin sentința
penală nr. 352/F din 18 mai 2007 pronunţată de Tribunalul Ialomiţa, definitivă prin decizia
penală nr. 1153 din 13 aprilie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de la data de
20 aprilie 2012 până la data de 4 decembrie 2012.
Pentru a dispune astfel, curtea de apel a reținut că, prin sentinţa penală nr. 352/F din 18 mai
2007, Tribunalul Ialomiţa, printre altele, l-a achitat pe inculpatul A., pentru infracţiunea de luare
de mită prevăzută în art. 254 alin. (1) C. pen. anterior cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000.
S-a luat act că inculpatul a fost arestat preventiv de la data de 20 februarie 2003 până la 21
mai 2003.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, solicitând desfiinţarea sentinţei penale atacate şi,
rejudecând, condamnarea inculpatului A.
Prin decizia nr. 224/A din 21 octombrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti,
Secţia I penală, s-a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, s-a desfiinţat, în parte, sentinţa penală atacată şi,
rejudecând, în fond, în baza art. 254 alin. (1) C. pen. anterior cu referire la art. 6 din Legea nr.
78/2000, s-a dispus condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de 3 ani închisoare şi interzicerea
drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a), b) și c) C. pen. anterior pe o durată de 2 ani după
executarea pedepsei principale; s-a făcut aplicarea prevederilor art. 71 - art. 64 alin. (1) lit. a) și b)
C. pen. anterior.
Împotriva deciziei nr. 224/A din 21 octombrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel
Bucureşti, Secţia I penală, a declarat recurs inculpatul A.
Prin decizia nr. 1153 din 13 aprilie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
Secţia penală, s-a admis recursul declarat de inculpatul A. împotriva deciziei nr. 224/A din 21
octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia I penală, s-a casat, în parte, decizia penală
atacată, numai cu privire la conținutul pedepselor accesorii și complementare aplicate
recurentului inculpat.
Condamnatul a formulat cerere de revizuire împotriva deciziei nr. 224/A din 21 octombrie
2010 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală, definitivă prin decizia penală nr.
1153 din 13 aprilie 2012 a Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie, ca urmare a pronunţării de Curtea
Europeană a Drepturilor Omului a hotărârii din data de 4 decembrie 2018, cauza A. împotriva
României, prin care s-a admis cererea sa, constatându-se violarea art. 8 din Convenţie.
Prin decizia penală nr. 743/A din 31 iulie 2020, în baza art. 465 alin. (11) lit. b) C. proc.
pen., s-a admis cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva deciziei nr. 224/A din
21 octombrie 2010 pronunţate de Curtea de Apel București, Secția I penală.
S-a desfiinţat decizia nr. 224/A din 21 octombrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel
București, Secția I penală, definitivă prin decizia penală nr. 1153 din 13 aprilie 2012 pronunțată
de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, numai în privința revizuentului A. și s-a dispus rejudecarea
căii de atac a apelului.

1176
 Împotriva deciziei nr. 1207/A din 11 noiembrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel
Bucureşti, Secţia I penală, a formulat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Secția judiciară penală.
Prin motivele de recurs declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
- Direcţia Naţională Anticorupţie, la data de 21 ianuarie 2021, s-a solicitat admiterea recursului şi
desfiinţarea încheierii de şedinţă din data de 8 iulie 2020 şi a deciziilor penale nr. 743/A din 31
iulie 2020 şi nr. 1207/A din 11 noiembrie 2020, pronunţate în dosarul Curţii de Apel Bucureşti
privind pe revizuentul inculpat A. și, rejudecând cererea de revizuire de către instanţa competentă
material, respectiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, să fie respinsă, ca inadmisibilă.
Astfel, în cuprinsul motivelor de recurs, procurorul a invocat, în principal:
Nelegalitatea încheierii de şedinţă din 8 iulie 2020 şi a deciziilor nr. 743/A din 31 iulie
2020 şi nr. 1207/A din 11 noiembrie 2020 prin care s-a admis de către Curtea de Apel Bucureşti
cererea de revizuire formulată de către revizuentul inculpat A. şi s-a rejudecat în apel cauza,
pronunţate cu încălcarea competenței materiale prevăzute în art. 465 alin. (1) și (3) C. proc. pen.
S-a precizat că revizuirea întemeiată pe aceste dispoziţii trebuie introdusă în faţa instanţei unde s-
a produs încălcarea drepturilor constatată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi nu
la altă instanţă, chiar dacă aceasta, pe parcursul primului ciclu procesual, a luat în discuţie
chestiunea cu privire la care s-a pronunţat Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
A fost invocată Decizia nr. 2/2015 din 2 februarie 2015 a Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie,
publicată în M. Of. nr. 159 din 6 martie 2015, exemplificând din considerentele deciziei că:
atunci când Curtea Europeană constată încălcarea unui drept, impune instanţelor obligaţia de a
relua procesul din stadiul în care s-a aflat partea sau, mai exact, reclamantul în momentul
încălcării dreptului.
Examinând recursul sub aspectul admisibilității, în raport cu dispozițiile legale incidente,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acesta este inadmisibil, pentru următoarele
considerente:
Cauza privind pe revizuentul A. a fost judecată potrivit regulilor de procedură prevăzute de
Codul de procedură penală anterior şi a parcurs trei grade de jurisdicţie, fiind pronunţate sentinţa
penală nr. 352/F din 18 mai 2007 a Tribunalului Ialomița, decizia nr. 224/A din 21 octombrie
2010 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia I penală şi decizia nr. 1153 din 13 aprilie 2012 a Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală.
După soluţia de achitare dispusă de Tribunalul Ialomiţa, prin sentinţa penală nr. 352/F din
18 mai 2007, pentru infracţiunea de luare de mită prevăzută în art. 254 alin. (1) C. pen. anterior
cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, revizuentul a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani
închisoare, în apel, prin decizia nr. 224/A din 21 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti,
Secţia I penală, soluţie menţinută în recurs, prin decizia nr. 1153 din 13 aprilie 2012 a Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, la 4 decembrie 2018, în cauza A.
împotriva României, că a existat o încălcare a art. 8 din Convenţie.
În urma exercitării căii extraordinare de atac a revizuirii, în temeiul art. 465 C. proc. pen.,
prin decizia nr. 743/A din 31 iulie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia I penală, s-a admis
cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva deciziei nr. 224/A din 21 octombrie
2010, pronunţată de Curtea de Apel București, Secția I penală. S-a desfiinţat decizia nr. 224/A
din 21 octombrie 2010, pronunţată de Curtea de Apel București, Secția I penală, definitivă prin
decizia nr. 1153 din 13 aprilie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia
penală, numai în privința revizuentului A. și s-a dispus rejudecarea apelului.

1177
 Prin decizia nr. 1207/A din 11 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti,
Secţia I penală, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., s-a rejudecat apelul declarat de
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie
împotriva sentinţei penale nr. 352/F din 18 mai 2007, pronunţată de Tribunalul Ialomiţa.
Potrivit art. 465 C. proc. pen., hotărârile definitive pronunțate în cauzele în care Curtea
Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale
ori a dispus scoaterea cauzei de pe rol, ca urmare a soluționării amiabile a litigiului dintre stat și
reclamanți, pot fi supuse revizuirii, dacă vreuna dintre consecințele grave ale încălcării
Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a protocoalelor
adiționale la aceasta continuă să se producă și nu poate fi remediată decât prin revizuirea hotărârii
pronunțate.
În conformitate cu art. 465 alin. (3) C. proc. pen., cererea de revizuire se introduce la
instanţa care a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere.
Se mai notează că, potrivit art. 14 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii
nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte
normative care cuprind dispoziţii procesual penale, rejudecarea cauzei de către instanţa a cărei
hotărâre a fost desfiinţată ori de către instanţa competentă, dispusă după intrarea în vigoare a
Codului de procedură penală, se desfăşoară conform legii noi.
Or, în cauză, s-a formulat o cerere de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 465 C. proc.
pen., iar rejudecarea apelului s-a dispus prin decizia nr. 743/A din 31 iulie 2020 a Curţii de Apel
Bucureşti, Secţia I penală, adică după intrarea în vigoare a Codului de procedură penală, din 1
februarie 2014.
În aceste condiţii, au incidenţă dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 255/2013, în sensul că
rejudecarea se realizează conform legii noi, care prevede două grade de jurisdicţie, decizia nr.
1207/A din 11 noiembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală fiind
definitivă, iar prezentul recurs inadmisibil.
Recunoașterea unei căi de atac în situații neprevăzute de legea procesual penală constituie o
încălcare a principiului legalității căilor de atac și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă
în ordinea de drept.
Dând eficiență principiilor legalității căilor de atac și liberului acces la justiție, reglementate
de dispozițiile art. 129 și art. 21 din Constituție, precum și exigențelor determinate prin art. 13 din
Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, legea procesual
penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, același pentru persoane aflate în situații
identice, admisibilitatea acestora fiind condiționată de exercitarea lor potrivit legii, prin care au
fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac și ierarhia acestora,
termenele de declarare și motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.
Decizia nr. 2 din 2 februarie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nu are aplicabilitate, în prezenta cauză, cum
a susţinut procurorul prin concluziile formulate, întrucât vizează situaţia desfiinţării deciziei date
în recurs, în calea de atac reglementată în procedura prevăzută în art. 465 C. proc. pen., în
condiţiile în care cauza a parcurs trei grade de jurisdicţie (prima instanţă, apel şi recurs),
rejudecându-se exclusiv recursul procurorului.
După cum s-a arătat în cele ce preced, ipoteza din speţă este diferită de cea analizată prin
Decizia nr. 2 din 2 februarie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, din moment ce, nu în recursul procurorului
(ca al treilea grad de jurisdicţie), ci în apelul procurorului (ca al doilea grad de jurisdicţie) se
dispusese condamnarea revizuentului după soluţia de achitare pronunţată de prima instanţă, ceea
1178
ce înseamnă că, începând cu momentul procesual al apelului, a avut loc încălcarea art. 8 din
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (cum a constatat
Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin hotărârea din 4 decembrie 2018). Apoi, calea de atac
a recursului prevăzută de Codul de procedură penală anterior nu a fost exercitată de procuror, ci
de revizuent, în calitatea sa de inculpat de la acel moment procesual.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca inadmisibil,
recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională
Anticorupţie - Secția judiciară penală împotriva deciziei nr. 1207/A din 11 noiembrie 2020
pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală.

E. Redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate

12. Redeschiderea procesului penal. Recunoașterea şi punerea în executare a hotărârilor

penale străine. Apel. Inadmisibilitate

C. proc. pen. art. 466

Legea nr. 302/2004, art. 163, art. 166, art. 167
Decizia completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nr. 22/2015

Solicitarea persoanei condamnate, în sensul art. 466 alin. (2) din Codul de procedură
penală, privind redeschiderea procesului penal desfășurat în Austria este inadmisibilă, în
condițiile în care statul român nu a desfășurat nicio activitate de urmărire penală sau de
judecată în cauză, ci doar a recunoscut hotărârea penală străină conform art. 166 şi urm. din
Legea nr. 302/2004.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 239/A din 7 octombrie 2021

Prin sentinţa penală nr. 22 din 11 iunie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Târgu – Mureș –
Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respinsă cererea de redeschidere a
procesului penal formulată de persoana condamnată A.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut că, prin cererea înregistrată pe rolul
instanței la data de 05.05.2021, petentul A a formulat cerere de redeschidere a procesului penal.
În motivarea cererii a arătat că a fost arestat în baza unui mandat internațional de arestare în
punctul de trecere a frontierei Nădlac, fiind condus în fața unui judecător de drepturi și libertăți,
care i-a comunicat că va fi prezentat în fața autorităților austriece, pentru a fi cercetat sub aspectul
săvârșirii a 24 de infracțiuni de furt calificat.
Totodată, a menționat că, deși i s-a comunicat de către judecătorul de drepturi și libertăți
din România că va fi judecat numai pentru 24 de infracțiuni, în realitate, a fost condamnat de
instanța străină pentru comiterea unui număr de 109 infracțiuni, motiv pentru care a solicitat
redeschiderea procesului penal.
Instanța de fond a reținut că, prin sentința penală nr. 12/CC din 19.06.2020 a Curții de Apel
Târgu Mureș s-a constatat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 167 din Legea nr.
302/2004 republicată, privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală şi a fost
recunoscută hotărârea nr. 50 Hv 8/18f pronunţată la data de 19 februarie 2018 de Tribunalul

1179
Landului Wiener Neustadt, Republica Austria.
Astfel, în baza art. 166 alin. (6) lit. a) din Legea nr. 302/2004 republicată, s-a dispus
executarea într-un penitenciar din România a pedepsei de 12 ani închisoare (4.383 zile
închisoare) aplicate persoanei condamnate A prin Hotărârea nr. 50 Hv 8/18f pronunţată la data de
19 februarie 2018 de Tribunalul Landului Wiener Neustadt, Republica Austria, definitivă la 26
iulie 2018 și s-a dedus din pedeapsa de 12 ani închisoare (4.383 zile închisoare) aplicată
persoanei condamnate A perioada executată începând cu data de 15 iunie 2016, la zi.
Analizând actele existente la dosar, Curtea de apel a constatat că sentința penală nr. 12/CC
din 19.06.2020 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș a fost comunicată autorităților
judiciare austriece la data de 19.06.2020, care i-au adus la cunoștință petentului conținutul
hotărârii, acesta menționând că nu dorește să declare apel.
Astfel, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a cererii de
redeschidere a procesului penal, întrucât solicitarea a fost formulată la data de 05.05.2021, cu
depășirea termenului de o lună prevăzut de art. 466 alin. (1) C. proc. pen.
Totodată, instanța de fond a avut în vedere și natura hotărârii cu privire la care se solicită
redeschiderea procesului, respectiv o hotărâre de recunoaștere a sentinței nr. 50 Hv 8/18f
pronunţată la data de 19 februarie 2018 de Tribunalul Landului Wiener Neustadt, Republica
Austria, care nu poate face obiectul unei cereri de redeschidere a procesului penal, având în
vedere că, în această materie, instanțele naționale nu cercetează fondul cauzelor, ci numai
pronunță o hotărâre de recunoaștere a condamnării penale străine.
În acest sens, s-a arătat că, o cerere de redeschidere a procesului penal desfășurat în statul
de condamnare, în condițiile în care în România nu s-a desfășurat o activitate de urmărire penală
sau de soluționare a acțiunii penale, ci numai s-a recunoscut o hotărâre penală străină, este
inadmisibilă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel persoana condamnată A învederând, cu ocazia
dezbaterilor, prin intermediul apărătorului desemnat din oficiu, că nu a solicitat judecarea cauzei
în lipsă, nu a mai formulat o altă cerere de redeschidere a procesului penal precum şi că există
dubii în ceea ce priveşte comunicarea şi înţelegerea de către apelant a hotărârii atacate, în cauză
fiind incidente dispozițiile art. 466 C. proc. pen.
Examinând apelul formulat de condamnatul A, prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte
constată că acesta nu este fondat, pentru următoarele considerente:
Prin Decizia nr. 22/2015 din 09 iunie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a decis că, în interpretarea şi
aplicarea dispoziţiilor art. 466 alin. (1) C. proc. pen., obiectul cererii de redeschidere a procesului
penal în cazul judecării în lipsă a persoanei condamnate îl reprezintă numai hotărârile penale
definitive prin care s-a dispus condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei ori amânarea
aplicării pedepsei, indiferent dacă judecata în primă instanţă sau în calea ordinară de atac este
consecinţa rejudecării cauzei ca urmare a admiterii contestaţiei în anulare ori revizuirii,
argumentele ce au stat la baza pronunțării acestei hotărâri fiind valabile și în prezenta cauză.
Astfel, în considerentele deciziei menţionate s-a reţinut, în esenţă, că, raportat la
modalitatea de reglementare a procedurii de redeschidere a procesului penal şi la scopul în care a
fost legiferată, respectiv garantarea dreptului la un proces echitabil, aceasta nu poate să vizeze
decât hotărâri definitive prin care se rezolvă fondul cauzei (condamnare, renunţare la aplicarea
pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei), persoana condamnată în lipsă putând contesta, pe
această cale, nu atât soluția definitivă pronunțată în cauza sa, cât mai ales procedura de
desfăşurare a judecăţii în lipsa sa, prin înfrângerea principiilor contradictorialității, nemijlocirii,
reguli de bază ale judecăţii.
1180
 Or, în condiţiile în care dosarul în care a fost pronunţată sentința penală nr. 12/CC din 19
iunie 2020 a Curții de Apel Târgu Mureș a avut ca obiect recunoașterea unei hotărâri de
condamnare pronunţată de un stat european membru al Uniunii Europene şi transferul persoanei
condamnate în vederea executării pedepsei în România, procedură reglementată de art. 166 şi
urm. din Legea nr. 302/2004, în care se verifică doar întrunirea cumulativă a cerinţelor expres
menţionate în art. 167 din Legea nr. 302/2004 şi nu se antamează aspecte privind existenţa faptei,
prevederea în legea penală, săvârşirea de către inculpat, vinovăţia acestuia ori alte aspecte ce ţin
de răspunderea penală, se constată că acesta nu face parte din acele cauze penale în privinţa
cărora se poate formula o cerere de redeschidere a procesului penal, potrivit art. 466 C. proc. pen.
Totodată, Înalta Curte apreciază că persoana ce formează obiectul procedurii de
recunoaştere a unei hotărâri de condamnare pronunţată de un stat european membru al Uniunii
Europene şi transfer în vederea executării pedepsei în România, nu poate fi considerată judecată
în lipsă, în sensul art. 466 alin. (2) C. proc. pen., atâta timp cât chiar în Legea nr. 302/2004 (art.
166 alin. (2) şi (11) se precizează expres că soluţionarea sesizării are loc fără citarea persoanei
condamnate.
De altfel, instanţa învestită cu o cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 166 şi urm. din Legea
nr. 302/2004 nici nu are competenţa funcţională să se pronunţe pe aspecte ce ţin de fondul
acuzaţiei penale, de vreme ce, potrivit art. 166 alin. (3) din actul normativ, „dispoziţiile civile,
dispoziţiile referitoare la pedepsele pecuniare, măsurile asigurătorii sau cheltuielile judiciare,
precum şi orice dispoziţii din hotărârea judecătorească transmisă de statul emitent, altele decât
cele privind executarea pedepsei închisorii sau a măsurii privative de libertate, nu constituie
obiectul prezentei proceduri”.
Pe cale de consecință, în acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte apreciază că solicitarea
persoanei condamnate privind redeschiderea procesului penal desfășurat în Austria, în condițiile
în care statul român nu a desfășurat nicio activitate de urmărire penală sau de judecată în cauză,
ci a recunoscut doar o hotărâre penală străină, este inadmisibilă.
Având în vedere considerentele mai sus expuse, Înalta Curte a constatat legală şi temeinică
hotărârea penală atacată, motiv pentru care, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins,
ca nefondat, apelul declarat de persoana condamnată A împotriva sentinţei penale nr. 22 din 11
iunie 2021 a Curţii de Apel Târgu Mureş – Secţia Penală și pentru Cauze cu Minori și de Familie,
pronunţată în dosarul nr. x/43/2021.

IV. Proceduri speciale

13. Contestație privind durata procesului penal. Motivare hotărâre

C. proc. pen., art. 488 indice 1- art. 488 indice 6

Evaluarea duratei procesului penal include durata motivării hotărârii, astfel că este
admisibilă o cerere de stabilire a unui termen pentru motivarea hotărârii judecătorești
pronunțate anterior publicării Deciziei nr. 233 din 07 aprilie 2021 a Curții Constituționale,
publicată în Monitorul Oficial, nr. 508 din 17 mai 2021 având în vedere că sunt îndeplinite
condițiile ca dosarul să se afle în cursul soluționării cauzei.

1181
I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 549 din 26 octombrie 2021

La data de 12 octombrie 2020, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția penală a
fost înregistrată contestația privind durata procesului penal, cu referire la dosarul nr. x/111/2014
al Curţii de Apel Oradea, formulată de contestatorul A.
În motivele scrise, contestatorul a solicitat a se avea în vedere Convenţia europeană a
drepturilor omului care consacră principiul judecării cauzei într-un termen rezonabil în cadrul art.
6 § 1 teza I, respectiv „Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale in mod echitabil, în
mod public şi in termen rezonabil”. De asemenea, a susţinut că la nivelul legislaţiei naţionale
există reglementări exprese privind imperativul judecării cauzei într-un termen rezonabil,
invocând dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 8 C. proc. pen. care conduc
la existenţa unei obligaţii pozitive esenţiale în sarcina organelor judiciare, respectiv necesitatea ca
judecata faptelor să se facă într-un termen rezonabil şi previzibil, raportat la complexitatea
fiecărei cauze.
De asemenea, contestatorul a susţinut că, potrivit art. 5 § 1 lit. a) din Convenţia europeană a
drepturilor omului, „Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi
lipsit de libertatea sa [...] decât dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un
tribunal competent", iar conform parag. 2 al aceluiaşi art., „Orice persoană arestată trebuie să fie
informata, în cel mai scurt termen şi într-o limbă pe care o înţelege, asupra motivelor arestării
sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa”. Potrivit jurisprudenţei constante a instanţei de
contencios european, prevederile art. 5 sunt aplicabile atât persoanelor private de libertate prin
arestare, cât şi a celor private de libertate prin detenție [Hotărârea din 12 aprilie 2005, pronunțată
în cauza Shamayev și alții împotriva Georgiei şi Rusiei parag. 414].
Cu privire la condiţii de admisibilitate privind exercitarea procedurii speciale, apărarea a
1 6
arătat că, în cadrul art. 488 -488 C. proc. pen. sunt reglementate condiţiile care trebuie
îndeplinite pentru a putea fi exercitată procedura specială constând în contestaţia privind durata
procesului penal, titularii acestei proceduri, precum şi obiectul procedurii.
1
Astfel, potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. pen., contestația poate fi introdusă de către
inculpat (în cazul de faţă deja condamnat), iar termenul de formulare este de cel puţin 6 luni de la
momentul sesizării instanţei cu o cale de atac, pentru cauzele aflate în căile de atac ordinare. Or,
în prezenta cauză, dosarul penal a fost înregistrat pe rolul instanţei de apel la data de 02 iunie
2020.
Prin decizia penală nr. 246 din 12 aprilie 2021, Curtea de Apel Oradea a dispus
condamnarea inculpatului A la o pedeapsă de 11 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea
1
infracțiunii de delapidare, în formă continuată (17 acte materiale) prevăzută de art. 215 alin. (1)
şi (2) C. pen. 1969, respectiv achitarea sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de spălare de bani
prevăzută de art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 5 C. pen. și a
infracțiunii de folosire cu rea-credință a bunurilor societății, în formă continuată, prevăzută de art.
272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. 1969 şi art. 5 C.
pen.
Apărarea a arătat că până în prezent, hotărârea instanţei de apel nu a fost motivată, deşi au
trecut 6 luni de la pronunţarea acesteia. Astfel, făcând un istoric al cauzei de la momentul
trimiterii în judecată prin rechizitoriul din data de 28 noiembrie 2014 al Parchetului de pe lângă
Tribunalul Bihor, s-a menţionat că la termenul de judecată din data de 12 martie 2021 au avut loc
dezbaterile în faţa instanţei de apel.
S-a arătat că începând cu această dată, Curtea de Apel Oradea a dispus amânări repetate ale

1182
pronunţării, la 26 martie 2021, 09 aprilie 2021, pentru ca apoi la 12 aprilie 2021 să publice doar
minuta deciziei. În aceeaşi zi, 12 aprilie 2021, inculpatul A a fost încarcerat în Penitenciarul
Oradea, unde se află şi în prezent.
În continuare, apărarea a invocat Decizia nr. 233 din 07 aprilie 2021, prin care Curtea
Constituţională a României a constatat că dispoziţiile „art. 400 alin. (1), ale art. 405 alin. (3) şi ale
art. 406 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen. sunt neconstituţionale”. Curtea a reţinut că redactarea
hotărârii judecătoreşti penale (motivarea în fapt şi în drept) ulterior pronunţării minutei (soluţiei)
dispuse în cauză lipseşte persoana condamnată de garanţiile înfăptuirii actului de justiţie, aduce
atingere dreptului de acces la instanţă şi dreptului la un proces echitabil. Totodată, Curtea
Constituțională a constatat că punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti penale definitive,
anterior motivării în fapt şi în drept a acesteia este contrară dispoziţiilor constituţionale şi
convenţionale referitoare la libertatea individuală şi siguranţa persoanei şi celor care consacră
demnitatea umană şi dreptatea, ca valori supreme ale statului de drept.
Prin urmare, Curtea Constituțională a decis că este necesar ca hotărârea judecătorească să
fie redactată, motivată în fapt şi în drept la data pronunţării.
Apărarea a susţinut că minuta deciziei Curţii Constituţionale a fost, în mod evident,
cunoscută de către membrii completului Curţii de Apel Oradea, care au dispus amânarea
pronunţării încă o dată (din 09 aprilie 2021 în 12 aprilie 2021), fiind previzibil pentru toţi
participanţii că odată cu pronunţarea, hotărârea va fi deja motivată în fapt şi în drept, însă, la 12
aprilie 2021, după trei amânări consecutive de pronunţare, instanţa a emis, în mod inexplicabil, în
opinia apărării, doar minuta deciziei.
Apărarea a arătat că Decizia Curţii Constituţionale nr. 233/2021 a fost publicată în
Monitorul Oficial nr. 508 din 17 mai 2021. În cuprinsul deciziei s-a subliniat că necesitatea
existenţei unor intervale temporale bine definite pentru motivarea hotărârilor, în special în
asemenea cazuri, în care se dispune încarcerarea persoanei condamnate, după o „răsturnare” de
situaţie faţă de hotărârea existentă anterior acelui moment. Apărarea a arătat că raportat la
prezenta cauză, reţinerea infracţiunii continuate în cazul infracţiunii de delapidare a fost majorată
pedeapsa închisorii de la 10 la 11 ani şi 6 luni, iar toate acestea au intervenit în condiţiile în care
cercetarea judecătorească în apel a adus doar elemente favorabile din perspectiva probaţiunii
(vizibile şi din perspectiva achitării pe temeiul „fapta nu există” pentru infracţiunile de spălare de
bani şi cea din legea societăţilor).
Apărarea a arătat că, anterior publicării în Monitorul Oficial a deciziei nr. 233/2021, în
Monitorul Oficial nr. 493 din 12 mai 2021 a fost publicată Legea nr. 130/2021, în vigoare din 15
mai 2021. Chiar fără considerente şi fără publicare în Monitorul Oficial, legiuitorul a înţeles
argumentele Curţii Constituţionale, respectiv s-a obligat să le respecte, aspect evident ignorat de
către instanţa de apel. Astfel, relevant din perspectiva situaţiei de faţă, art. 391 alin. (1) C. proc.
pen. prevede acum că eliberarea, redactarea şi pronunţarea hotărârii se fac într-un termen de
maxim 60 de zile de la închiderea dezbaterilor. Or, dezbaterile în prezenta cauza au avut loc la
data de 12 martie 2021. Mai mult, conform art. 406 alin. (1) C. proc. pen. „hotărârea trebuie să fie
redactată la momentul pronunţării în cazurile în care se pronunţă una din soluţiile prevăzute la
art. 396 şi 397”. Apărarea a arătat că în cauză acest moment a fost la data de 12 aprilie 2021,
moment la care au fost soluţionate atât latura penală, cât şi cea civilă.
Apărarea a invocat dispoziţiilor tranzitorii din Legea nr. 130/2021 - art. II alin. (1) -
„hotărârile judecătoreşti în materie penală pronunţate anterior intrării în vigoare a prezentei legi
se redactează în termenele prevăzute de lege în vigoare la data pronunţării lor”. Conform
dispoziţiilor în vigoare la acel moment, soluţionarea cauzei nu putea avea loc mai târziu de 30 de
zile de la momentul închiderii dezbaterilor (art. 391 C. proc. pen.), iar motivarea hotărârii trebuia
1183
să survină în cel mult 30 de zile de la pronunţare (art. 406 C. proc. pen.).
Astfel, indiferent de forma legii procesuale penale, termenele sunt deja depăşite, prin
raportare la momentul închiderii dezbaterilor (12 martie 2021), respectiv a pronunţării minutei
(12 aprilie 2021). Dispoziţiile Legii nr. 130/2021 sunt de procedură, fiind ca regulă de imediată
aplicare, iar prevederile tranzitorii inserate în cuprinsul acestei legi vin doar să sublinieze
obligativitatea respectării termenelor anterior reglementate.
Apărarea a arătat că la datele de 18 mai 2021, 28 iunie 2021, 02 iulie 2021, 05 iulie 2021 a
solicitat instanţei de apel să efectueze demersurile necesare pentru a urgenta motivarea deciziei
penale nr. 246 din 12 aprilie 2021.
După aproximativ 90 de zile de la momentul pronunţării hotărârii şi încarcerării
inculpatului A, mai exact la data de 05 iulie 2021, preşedintele de complet, judecător, a emis o
rezoluţie prin care a dispus prelungirea cu 30 de zile a termenului de redactare a considerentelor
deciziei penale.
La datele de 10 august 2021 şi 15 septembrie 2021 a reiterat cererea privind urgentarea
motivării hotărârii de condamnare şi, cu toate acestea, până în prezent, decizia instanţei de apel
nu a fost motivată.
Aşadar, s-a arătat că, începând cu data de 12 aprilie 2021, A a fost încarcerat în baza unei
minute pronunţate de instanţa de apel, care nu cuprinde nicio motivare în fapt sau în drept a
soluţiei pronunţate. Mai mult, în lipsa unei hotărâri motivate, A nu a putut exercita o cale de atac
extraordinară imediat ori la scurt timp de la momentul rămânerii definitive a deciziei penale.
Astfel, imposibilitatea exercitării căilor de atac - de exemplu, contestaţia în anulare ori
recursul în casaţie - cauzată de întârzierea redactării (motivării) hotărârii instanţei de apel a lipsit
inculpatul de posibilitatea de a formula o cerere de suspendare a hotărârii judecătoreşti. Prin
urmare, condamnatului A i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil din perspectiva accesului
la justiţie prevăzut de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului
. De asemenea, s-a susţinut că, prin punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti
definitive la data pronunţării minutei (dispozitivului) cu motivarea în fapt post factum a soluţiei,
mai exact, la peste 6 luni de la momentul pronunţării hotărârii, s-a adus atingere demnităţii umane
a inculpatului. Practic, un astfel de tratament juridic l-a plasat pe A într-o situaţie de inferioritate
şi a avut sau are ca rezultat desconsiderarea arbitrară a demnităţii sale umane.
În concluzie, apărarea a solicitat să se constatate faptul că termenul rezonabil al procesului
penal nu este respectat şi că instanţa de apel nu îşi îndeplineşte obligaţiile impuse de lege şi de
prevederile Convenţiei europene a drepturilor omului, sens în care prezenta contestaţie este
admisibilă şi se impune obligarea Curţii de Apel Oradea la motivarea hotărârii judecătoreşti într-
un termen optim şi rezonabil.
Cu ocazia dezbaterii pe fond a contestației, atât apărătorul ales al contestorului, cât și
reprezentantul Ministerului Public, au solicitat admiterea contestației și stabilirea de către Înalta
Curte a unui termen până la care Curtea de Apel Oradea să redacteze decizia nr. 246 din 12
aprilie 2021. Argumentele părţilor au fost consemnate, pe larg, în practicaua prezentei decizii.
1
Examinând cauza, în conformitate cu art. 488 și următoarele din C. proc. pen., Înalta Curte
reține următoarele:
Înalta Curte, analizând admisibilitatea contestației, în raport de aspectele invocate de
contestator în scris şi reiterate cu ocazia dezbaterilor, reține că omisiunea redactării hotărârilor
judecătorești poate fi criticată în cadrul contestației privind durata procesului penal, în temeiul
1
art. 488 și următoarele din C. proc. pen..
Doctrina și jurisprudența au stabilit că este admisibilă o cerere de stabilire a unui termen

1184
pentru motivarea hotărârii judecătoreşti pronunţate anterior publicării la data de 17 mai 2021 a
Deciziei Curţii Constituţionale nr. 233 din 07 aprilie 2021, având în vedere că sunt îndeplinite
condiţiile ca dosarul să se afle în cursul soluționării cauzei.
Nu au fost indicate excepţii referitoare la admisibilitatea contestaţiei, fiind respectate
condiţiile prevăzute de lege cu privire la competenţa de soluţionare, termenul de formulare şi
calitatea părţilor.
Cu privire la competența de soluționare a cauzei
2
Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., competenţa de soluţionare a
contestaţiei în cauzele aflate în cursul judecății sau în căile de atac, ordinare ori extraordinare,
revine instanței ierarhic superioare celei pe rolul căreia se află cauza.
Înalta Curte este competentă să soluționeze contestația formulată de A, fiind instanța
ierarhic superioară Curţii de Apel Oradea, Secţia penală, care a pronunțat decizia nr. 246 din 12
aprilie 2021, a cărei omisiune a redactării este reclamată de contestator.
Cu privire la condițiile de formă, termenul de introducere și calitatea părţilor
1
Sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 488 alin. (2) din C. proc. pen. (persoana care a
formulat contestaţia privind durata procesului penal are calitatea de inculpat în cauză) și de art.
4883 din C. proc. pen. (contestația a fost formulată în scris și cuprinde: numele, prenumele,
domiciliul părții, precum și calitatea acesteia în cauză; numele avocatului și sediul profesional al
acestuia; adresa de corespondență; denumirea instanței și numărul dosarului; motivele de fapt și
de drept pe care se întemeiază contestația; data și semnătura).
În ceea ce privește termenul în care poate fi formulată cererea, se observă că, potrivit
1
dispozițiilor art. 488 alin. (3) lit. c) din C. proc. pen., contestația poate fi formulată după cel
puțin 6 luni de la sesizarea instanței cu o cale de atac, pentru cauzele aflate în căile de atac
ordinare sau extraordinare. Dosarul nr. x/111/2014, cu privire la care a fost formulată prezenta
contestație a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Oradea la 02 iunie 2020 și soluționat la 12
aprilie 2021, iar contestația privind durata procesului penal a fost formulată de contestator la data
de 12 octombrie 2021, transmisă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin poşta electronică de la
adresa de email .
În ceea ce privește caracterul întemeiat al prezentei cereri, instanța constată că în
jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție și în doctrina națională anterioară publicării
deciziei Curții Constituționale nr. 233 din 07 aprilie 2021, prin durata procesului s-a avut în
vedere și perioada ulterioară pronunțării soluției (minutei) până la redactarea hotărârii.
Contestația privind durata procesului penal constituie un remediu acceleratoriu, așa cum
1
rezultă din dispozițiile art. 488 alin. (1) din C. proc. pen. care prevăd că: „(1) Dacă activitatea de
urmărire penală sau de judecată nu se îndeplinește într-o durată rezonabilă, se poate face
contestație, solicitându-se accelerarea procedurii”.
1 6
Contestația privind durata procesului penal, reglementată de art. 488 -488 din C. proc.
pen., reprezintă un remediu instituit de legiuitor în cazul depășirii duratei rezonabile a procesului
penal. Unul dintre criteriile de analiză a caracterului rezonabil al duratei procedurii, prevăzut de
dispozițiile art. 4885 alin. (2) lit. f) din C. proc. pen., este comportamentul autorităților, inclusiv
în ceea ce privește durata redactării hotărârii judecătorești, astfel cum rezultă, în interpretarea
anterioară datei pronunțării deciziei ce face obiectul prezentei cauze, dată de doctrina națională,
jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, jurisprudența Curţii Constituţionale a
României, jurisprudența Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Cu privire la conceptul de durată a procesului, doctrina națională face trimitere la
1185
elementele din art. 4885 alin. (2) lit. f) din C. proc. pen. care includ și motivarea cu întârziere a
hotărârilor judecătorești (C. proc. pen. comentat, eF. Hamangiu, București 2017, coordonator
prof. univ. dr. Nicolae Volonciu, filele 1410-1412).
Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a stabilit că remediile oferite în scopul
asigurării dreptului la un proces echitabil, care presupune soluționarea cauzelor într-un termen
rezonabil, pot fi remedii acceleratorii sau compensatorii [hotărârile din 29 martie 2006,
pronunțate în cauzele Scordio (nr. 1) împotriva Italiei, Riccardi Pizzati împotriva Italiei și Musci
împotriva Italiei]. Remediile acceleratorii constau în reglementarea unor mecanisme juridice
interne care să aibă ca efect soluționarea proceselor în termene rezonabile.
Redactarea hotărârii face parte din durata de ansamblu a procedurii, art. 6 paragr. 1 din
Convenție garantând și dreptul părții de a obține o hotărâre judecătorească într-un termen
rezonabil (cauza Werz contra Elveției, nr. 22015/05, 17 decembrie 2009).
Astfel, în ceea ce privește comportamentul autorităților, în jurisprudența sa, Curtea
Europeană a Drepturilor Omului a analizat perioadele de inactivitate prelungite în cursul
urmăririi penale, citarea defectuoasă a părților, martorilor, casări sau desființări cu trimitere spre
rejudecare succesive, depunerea cu întârziere a rapoartelor de expertiză dispuse în cauză
cumulată cu pasivitatea organului judiciar, conexarea sau disjungerea inutilă a cauzelor,
motivarea cu întârziere a hotărârilor judecătorești, redactarea cu întârziere a rechizitoriului,
trimiterea cu întârziere a dosarului către instanța de control judiciar.
Jurisprudența Curții Europene a fost indicată de Curtea Constituțională încă din anul 2015
ca fiind standardul de evaluare a respectării termenului rezonabil în procedura contestației privind
durata procesului penal, care includea, în consecință, și durata redactării hotărârii: „Instituția
contestației privind durata procesului penal a fost reglementată de legiuitor în îndeplinirea
obligațiilor ce decurg în sarcina statului din prevederile art. 6 și art. 13 din Convenția pentru
apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv de a crea un sistem judiciar
eficient, capabil să soluționeze cauzele penale într-un termen rezonabil și de a asigura, la nivelul
legislației naționale, un remediu efectiv care să permită valorificarea drepturilor și libertăților
consacrate prin .” (paragraful 19 din decizia Curții Constituționale nr. 423/2015 referitoare la
4
excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 488 alin. (5) din C. proc. pen. și ale art. 105
din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. și
pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale,
M.Of. nr. 538 din 20 iulie 2015).
Jurisprudența Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema de drept pusă în
discuţie este concludentă, instanţa supremă pronunțându-se în sensul admisibilității contestației
privind durata procesului, în cadrul căreia a fost invocată întârzierea în redactarea hotărârilor
judecătorești (Încheierea nr. 675 din data de 05 decembrie 2017 a Judecătorului de cameră
preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia Penală, în dosarul nr. x/1/2017;
Încheierea nr. 821 din 28 octombrie 2015, pronunțată în dosarul nr. x/33/2015). În susținerea
acestei interpretări Înalta Curte de Casație și Justiție a examinat, conform jurisprudenței sale
anterioare deciziei Curții Constituționale din 2021, respectarea caracterul fondat al contestației
privind durata procesului inclusiv atunci când se pronunțase soluția (minuta hotărârii), dar lipsea
motivarea (considerentele hotărârii).
Soluția instanței este fără echivoc în ceea ce privește includerea motivării hotărârii în
conceptul de durată a procesului penal care putea face obiectul contestației reglementate de art.
1
488 și următoarele din C. proc. pen.: judecătorul a constatat că până la termenul din 05.12.2017
hotărârea nu a fost redactată și a stabilit un termen până la care soluția să fie motivată și redactată

1186
(Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Încheierea judecătorului de cameră preliminară nr. 675 din 05
decembrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/1/2017, fila 22 din hotărâre și paragraful ultim din
hotărâre).
Interpretare conceptului de durată a procesului a fost confirmată, ulterior anului 2017, de
către Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 233 din 07 aprilie 2021, publicată în Monitorul
Oficial, nr. 508 din 17 mai 2021, deci după pronunțarea soluției Curții de Apel Oradea. Curtea
Constituţională a reținut că soluţionarea unei cauze penale se realizează ca urmare a deliberării
judecătorului sau judecătorilor care compun completul de judecată şi pronunţării hotărârii
judecătoreşti, după ce s-au închis dezbaterile în cauză (paragraf 42).
Curtea a mai reținut că doar motivarea în fapt și în drept explică și justifică soluția
(dispozitivul), oferă o imagine clară a rezolvării corecte a conflictului de drept dedus judecății și
este cea care convinge în legătură cu justețea soluției (paragraf 49).
Curtea a constatat că motivarea în fapt și în drept a soluției la data pronunțării conferă
legitimitate hotărârii judecătorești, atât în plan individual - în ceea ce privește părțile la proces,
cât și în plan general – în ochii publicului (paragraf 52).
Prin urmare, Curtea a constatat că redactarea hotărârii judecătorești prin care cauza este
soluționată de prima instanță de judecată, respectiv a hotărârii judecătorești prin care instanța se
pronunță asupra apelului (motivarea în fapt și în drept) ulterior pronunțării minutei (soluției)
dispuse în cauză, „în cel mult 30 de zile de la pronunțare” sau după un interval de timp ce poate
depăși cu mult termenul menționat, este aptă să lipsească persoana condamnată de garanţiile
înfăptuirii actului de justiţie, aduce atingere dreptului de acces la instanță și dreptului la un proces
echitabil. Totodată, Curtea constată că punerea în executare a unei hotărâri judecătorești
definitive anterior motivării în fapt și în drept a acesteia este contrară dispozițiilor constituționale
și convenționale referitoare la libertatea individuală și siguranța persoanei și celor care consacră
demnitatea umană și dreptatea, ca valori supreme în statul de drept (paragraf 97).
În consecință, cele ce preced indică, anterior anului 2021, atât o interpretare a doctrinei cât
și o interpretare a jurisprudenței prin care se includea motivarea hotărârii în conceptul de durată a
procesului penal care putea face obiectul contestației reglementate de art. 4881 și următoarele din
C. proc. pen., astfel că evaluarea duratei procesului penal, chiar anterior datei de 17 mai 2021,
presupune analiza duratei de timp în care este motivată hotărârea. Prin Decizia Curţii
Constituţionale nr. 233 din 07 aprilie 2021, publicată în Monitorul Oficial nr. 508, la data de 17
mai 2021, această interpretare a fost validată în mod explicit.
Potrivit dispoziţiilor legale, durata procedurilor se verifică pe baza lucrărilor şi a
materialului din dosarul cauzei, a punctelor de vedere prezentate, luându-se în considerare natura
şi obiectul cauzei, inclusiv numărul de participanţi şi a dificultăților de administrare a probelor,
elemente de extraneitate, durata fazelor procesuale anterioare, faza procesuală în care se află
dosarul, comportamentul părţilor, participanţilor în cauză şi a autorităţilor implicate, modificările
legislative etc.
Aplicând în cauza de faţă criteriile enunţate, se constată că instanţa de apel a avut de
soluţionat apelurile Ministerului Public, a doi inculpaţi şi al unei părţi responsabile civilmente, a
unei părţi civile. Conform evidenţei informatizate ECRIS, dosarul a avut un grad de complexitate
de 188 de puncte.
Deşi cauza are înregistrate 187 de părţi şi 52 de volume de instanţă şi de urmărire penală, se
constată din hotărârea instanţei de fond că numărul mare de păţi rezultă din radierea unei singure
persoane juridice şi introducerea în cauză a acţionarilor acesteia, astfel încât complexitatea cauzei
nu este de natură să afecteze durata redactării. “În cursul urmăririi penale au participat în calitate

1187
de părţi, inculpaţii B şi A, precum şi partea responsabilă civilmente E S.A. Persoanele vătămate şi
părţile civile indicate în actul de sesizare au fost D S.A şi F. (...)
Persoana vătămată D S.A Oradea la data sesizării instanţei, respectiv, 04.12.2014, apare ca
fiind radiată, dar este indicată în rechizitoriu. Cu toate acestea, la termenul de judecata din data de
28.05.2015, fostul lichidator judiciar numitul E formulează o cerere de constituire de parte civilă
in numele si interesul D S.A Oradea, la solicitarea expresă a părţii civile, F.
La termenul de judecata din data de 28.05.2015, la solicitarea Parchetului de pe lângă
Tribunalul Bihor şi cu încuviinţarea instanţei de judecată a fost introdusă în faza de judecată
persoană responsabilă civilmente E S.A..
La termenul de judecata din data de 11.01.2016, din oficiu, instanţa dispune citarea în
calitate de persoane vătămate a tuturor foştilor acţionari ai D S.A. Oradea cu menţiunea că au
posibilitatea de a se constitui părţi civile.”
În ceea ce priveşte acuzaţiile formulate în cauză asupra cărora au avut a se pronunţa
instanţa de fond şi cea de apel, din sentinţa Tribunalului rezultă că în cauză au fost trimişi în
judecată doi inculpaţi pentru comiterea unui număr total de cinci infracțiuni şi anume A., pentru
infracțiunile de delapidare, folosirea cu rea-credinţă a creditului sau bunurilor societăţii, spălare
de bani, iar B pentru infracţiunile de delapidare, folosirea cu rea-credinţă a creditului sau
bunurilor societăţii: “în actul de acuzare s-a reţinut că faptele inculpatului A care, în calitate de
director general al D, în perioada 18 august 2004 – 31 august 2005 a vândut la preţuri
subevaluate un număr de 18 imobile (spaţiile comerciale menţionate ca atare in rechizitoriu)
aflate în patrimoniul D către diferite persoane fizice şi juridice, cu preţul total de 1.525.084,8
RON, în timp ce valoarea lor reală de piaţă era de 10.651.047,8 RON, declarând în faţa notarilor
alte preţuri, în detrimentul D şi în favoarea E, societate care este acţionarul majoritar al D şi la
care deţinea calitatea de acţionar majoritar, inculpatul însuşindu-şi în folos propriu diferenţa de
valoare de 9.125.963 lei, care reprezintă astfel un bun aflat în proprietatea părţii vătămate D, bun
care se afla în administrarea şi gestionarea lui A, întrunesc elementele constitutive ale
infracţiunilor de delapidare prevăzută de art. 295 raportat la art. 308 şi art. 309 C. pen. cu
aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (art. 2151 alin. (1) şi (2) C. pen. 1968 cu aplicarea art. 41 alin.
(2) C. pen. 1968) şi folosirea cu rea-credinţă a creditului sau bunurilor societăţii prevăzută de art.
272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 38
alin. (1) C. pen.
Fapta inculpatului A, constând în aceea că, după ce în data de 31 mai 2005 a obţinut din
infracţiunea de delapidare suma de 1.939.863.000 ROL, a creditat C cu suma de 1.939.863.000
ROL, realizând astfel o operaţiune de disimulare a adevăratei naturi a provenienţei, a situării, a
dispoziţiei, a circulaţiei sau a proprietăţii bunurilor ori a drepturilor asupra acestora, cunoscând că
bunurile provin din săvârşirea de infracţiuni, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de
spălare de bani prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002.
De asemenea, faptele inculpatei B care, în calitate de administrator al D, în perioada 18
august 2004 – 31 august 2005 a vândut la preţuri subevaluate un număr de 18 imobile (spaţiile
comerciale susmenţionate) aflate în patrimoniul D S.A Oradea către diferite persoane fizice şi
juridice, cu preţul total de 1.525.084,8 RON, în timp ce valoarea lor reală de piaţă era de
10.651.047,8 RON, în detrimentul D şi în favoarea E, societate care este acţionarul majoritar al D
şi la care deţinea calitatea de acţionar majoritar, inculpata şi coinculpatul A, fiul ei, însuşindu-şi
în folos propriu diferenţa de valoare de 9.125.963 lei, care reprezintă astfel un bun aflat în
proprietatea părţii vătămate D S.A Oradea, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de
delapidare prevăzută de art. 295 raportat la art. 308 şi art. 309 C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1)

1188
C. pen. (art. 2151 alin. (1) şi (2) C. pen. 1968 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. 1968) şi
folosirea cu rea-credinţă a creditului sau bunurilor societăţii prevăzută de art. 272 alin. (1) pct. 2
din Legea nr. 31/1990 cu aplicarea art. 35 alin. (1) N. C. pen. cu aplicarea art. 38 alin. (1) C.
pen.”
Conduita procesuală a părţilor nu a influențat durata de redactare a deciziei pronunţate de
instanţa de apel. În apel, cauza a fost amânată la cererea inculpatei B şi S.C. G S.R.L. (un
termen), şi s-au acordat termene pentru desfăşurarea cercetării judecătoreşti prin administrarea de
probe (13 termene) şi pentru a fi studiat raportul de expertiză de către părţi (un termen).
În cauză, se constată că minuta deciziei Curţii de Apel Oradea, Secţia penală (prin care
contestatorul A a fost condamnat definitiv doar pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare, în
formă continuată-17 acte materiale – punctele 1-17 din rechizitoriu, la pedeapsa de 11 ani 6 luni
închisoare, iar B a fost condamnată doar pentru infracțiunea de delapidare, la pedeapsa de trei ani
închisoare), a fost pronunţată la 12 aprilie 2021. La Curtea de apel dosarul a avut 17 termene,
înainte de a fi acordat termen de dezbateri și a fost amânată pronunțarea pentru o lună (de la 12
martie 2021 la 12 aprilie 2021). Minuta deciziei priveşte soluţionarea acţiunii penale, respectiv
rejudecarea acţiunii penale exercitate împotriva lui A şi B, precum şi desfiinţarea în totalitate a
modului de soluţionare a acţiunii civile de către instanţa de fond şi rejudecarea acesteia. După
cum precizam anterior, acţiunea civilă a avut ca sursă prejudiciul creat în dauna unei persoanei
fizice şi unei persoane juridice.
Prin comparaţie, hotărârea Tribunalului, evaluată de Curtea de Apel Oradea, a fost
pronunțată la data de 24 martie 2020 și înregistrată la Curtea de apel la data de 02 iunie 2020,
astfel că într-un interval de aproximativ 70 de zile, instanța de fond a pronunțat și redactat o
hotărâre de 90 de pagini. La Tribunalul Bihor, dosarul la a avut 68 de termene înainte de a fi
pronunțată soluția și un interval de aproximativ 2 luni între pronunțarea soluției și motivarea
acesteia. Se constată că, din fişa dosarului din sistemul de evidenţă informatizată ECRIS, rezultă
o complexitate a dosarului la instanţa de fond de 181 de puncte, având 187 de părţi şi 48 de
volume de instanţă şi de urmărire penală.
Datele analizate de instanţă în prezenta contestaţie provin din evidenţa informatizată
ECRIS având în vedere că dosarul nu a fost înaintat Înaltei Curţi şi nici nu au fost transmise alte
informaţii care să clarifice durata redactării.
Comparând cele două proceduri, desfășurate în aceeași cauză la Tribunal și Curtea de apel,
este necesară accelerarea procedurii de redactare a decziei. În raport de principiile prevăzute de
art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi de art. 21 alin. (3) din
Constituţie, republicată, care prevăd că părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea
cauzelor într-un termen rezonabil, Înalta Curte constată că nu există niciun argument obiectiv
pentru a putea justifica întârzierea (de aproximativ 8 luni) în redactarea deciziei nr. 246 din 12
aprilie 2021 a Curţii de Apel Oradea, Secţia penală, fiind depăşită o durată rezonabilă.
Față de considerentele anterior expuse, contestația privind durata procesului penal cu
referire la dosarul nr. x/111/2014 al Curţii de Apel Oradea, formulată de contestatorul A, este
întemeiată şi urmează a fi admisă.
6
În consecinţă, în temeiul art. 488 din C. proc. pen., Înalta Curte a admis contestaţia
formulată de contestatorul A cu referire la dosarul nr. x/111/2014 al Curţii de Apel Oradea.

Notă: În același sens a fost pronunțată încheierea nr. 675 din data de 05 decembrie 2017 a judecătorului de
cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia Penală și încheierea nr. 821 din 28
octombrie 2015 a judecătorului de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia

1189
Penală.

V. Executarea hotărârilor penale

14. Contestaţie la executare. Cazul prevăzut în art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.

C. proc. pen., art. 598 alin. (1) lit. c)

În cazul în care hotărârea prin care se dispune recunoaşterea şi executarea hotărârii

judecătoreşti de condamnare pronunţate de instanţa unui stat membru al Uniunii Europene în
scopul executării pedepsei închisorii în România, conform Legii nr. 302/2004, nu indică data la
care a început executarea pedepsei închisorii în statul de condamnare sau data pe baza căreia
locul de deţinere poate determina momentul începerii executării pedepsei închisorii, este incident
cazul de contestaţie la executare prevăzut în art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., referitor la
existenţa unei nelămuriri cu privire la hotărârea pronunţată în procedura reglementată în Legea
nr. 302/2004.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 52 din 27 ianuarie 2021

Prin sentinţa nr. 112 din 18 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Ploieşti, Secţia penală şi
pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respinsă ca nefondată contestaţia la executare
declarată de către Administraţia Naţională a Penitenciarelor - Penitenciarul Bucureşti Rahova,
împotriva sentinței nr. 45 CC din 31 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti,
Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reţinut următoarele:
Prin sentinţa nr. 45 CC din 31 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti,
Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie s-au dispus următoarele:
În baza art. 166 alin. (6) lit. a) din Legea nr. 302/2004, s-a admis cererea de recunoaştere şi
executare a hotărârii judecătoreşti formulată de către Parchetul Koln - Germania, cerere transmisă
prin intermediul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti şi, în consecinţă:
În baza dispoziţiilor art. 166 din Legea nr. 302/2004, s-a recunoscut hotărârea de
condamnare emisă de către Tribunalul landului Koln - Germania nr. 105b Ks 1/15, definitivă la
data de 14 septembrie 2016, prin care cetăţeanul român A. a fost condamnat la pedeapsa de 3.060
de zile închisoare pentru săvârşirea infracţiunilor de vătămări corporale periculoase şi vătămări
corporale grave, în concurs ideal cu vătămări corporale periculoase conform art. 223 alin. (1), art.
224 alin. (1) nr. 1, alternativa 2 şi nr. 5, art. 226 alin. (1) nr. 3, alternativa 2-5 C. pen. al
Germaniei, cu corespondent în infracţiunile de lovire sau alte violenţe prevăzută în art. 193 alin.
(2) C. pen., vătămare corporală prevăzută în art. 194 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) C. pen. şi loviri sau
vătămări cauzatoare de moarte prevăzută în art. 195 C. pen. român, cu aplicarea art. 38 C. pen.
În baza dispoziţiilor art. 166 din Legea nr. 302/2004, s-a dispus executarea în România a
pedepsei de 3.060 de zile închisoare şi transferarea persoanei condamnate A. într-un penitenciar
din România, în vederea executării pedepsei de 3.060 de zile închisoare aplicată de autoritatea
judiciară a statului emitent de condamnare - Germania.
S-a dedus din pedeapsa de 3.060 de zile închisoare perioada executată conform
certificatului emis la 22 mai 2019 de statul german şi hotărârii de condamnare emisă de

1190
Tribunalul landului Koln - Germania nr. 105b Ks 1/15, definitivă la data de 14 septembrie 2016,
cu o durată de 1.770 de zile până în prezent.
S-a dispus emiterea mandatului de executare a pedepsei de 3.060 de zile închisoare.
Împotriva acestei sentințe a formulat contestație la executare Administraţia Naţională a
Penitenciarelor - Penitenciarul Bucureşti Rahova, care a solicitat verificarea mandatului de
executare a pedepsei închisorii nr. 46 din 19 martie 2020 emis în baza sentinței penale nr. 45 CC
din 31 decembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești privind pe deținutul A., în sensul că
din pedeapsa de 3.060 de zile închisoare se deduc 1.770 de zile, nefiind menționată data începerii
executării pedepsei.
Din lecturarea acestui din urmă act procedural curtea de apel a constatat, raportat la
dispoziţiile art. 555 alin. (1) C. proc. pen., că acesta cuprinde toate datele necesare punerii sale în
executare.
Curtea de apel a constatat că nu se impune lămurirea sentinței penale ce a stat la baza
emiterii mandatului de executare a pedepsei închisorii, din considerentele acestei hotărâri reieșind
cu claritate împrejurarea că din cele 3.060 de zile închisoare reprezentând pedeapsa aplicată de
către Tribunalul landului Koln - Gemania prin hotărârea nr. 105b Ks 1/15, recunoscută de către
Curtea de Apel Ploieşti, persoana condamnată mai avea de executat la data de 17 mai 2019 un
total de 1.518 zile (3.060 - 1.542), aspectul solicitat a fi lămurit de către Administraţia Naţională
a Penitenciarelor - Penitenciarul Bucureşti Rahova rezultând atât în mod indirect, din calculul
corespunzător, cât şi din înscrisurile date de certificatul menţionat la art. 4 din Decizia-cadru
2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008, prevăzut şi de anexa 5 din Legea nr.
302/2004, emis la data de 22 mai 2019 de Procurorul general şef din Koln - Germania, în limba
română, plus hotărârea de condamnare emisă de către Tribunalul landului Koln - Gemania nr.
105b Ks 1/15, defintivă la data de 14 septembrie 2016, în limba germană şi traducerea în limba
română.
Împotriva acestei sentinţe a formulat contestaţie condamnatul A.
Verificând sentinţa apelată pe baza lucrărilor şi materialului de la dosarul cauzei, precum şi
prin prisma motivelor de contestaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine, în principal,
următoarele:
Potrivit art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., împotriva executării hotărârii penale se poate
face contestaţie la executare când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută
sau vreo împiedicare la executare.
Conform art. 554 C. proc. pen., dacă la punerea în executare a hotărârii sau în cursul
executării se iveşte vreo nelămurire sau împiedicare la executare, judecătorul delegat cu
executarea poate sesiza instanţa de executare, care va proceda potrivit dispoziţiilor art. 597 şi
598.
În cauză, Administraţia Naţională a Penitenciarelor - Penitenciarul Bucureşti Rahova a
sesizat instanţa de executare cu privire la faptul că se impune verificarea mandatului de executare
a pedepsei nr. 46 din 19 martie 2020, emis în baza sentinţei nr. 45 CC din 31 decembrie 2019 a
Curţii de Apel Ploieşti, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în sensul că din
pedeapsa de 3.060 de zile închisoare aplicată condamnatului A. se deduc 1.770 de zile, nefiind
menţionată data începerii executării pedepsei. Instanţa de executare a înregistrat sesizarea drept
contestaţie la executare, administraţia penitenciarului în care condamnatul A. execută pedeapsa
închisorii invocând o nelămurire cu privire la hotărârea ce se execută.
Deşi sesizarea instanţei ar fi trebuit formulată de judecătorul delegat cu executarea,
conform art. 554 C. proc. pen., împrejurarea că instanţa de executare a soluţionat sesizarea
formulată de locul de detenţie nu determină nulitatea sentinţei pronunţate, nefiind încălcată
1191
vreuna din dispoziţiile prevăzute în art. 281 alin. (1) C. proc. pen., referitoare la nulitatea
absolută.
Nerespectarea dispoziţiilor art. 554 C. proc. pen., în sensul că sesizarea instanţei nu a fost
realizată de judecătorul delegat cu executarea, ci de locul de deţinere nu este lovită nici de
nulitate relativă, având în vedere că nu s-a adus nicio vătămare persoanei condamnate, nefiind
îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 282 alin. (1) C. proc. pen. Prin urmare, Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie constată că nu se impune invocarea din oficiu a nulităţii relative.
Analizând sentinţa nr. 45 CC din 31 decembrie 2019 a Curţii de Apel Ploieşti, Secţia penală
şi pentru cauze cu minori şi de familie, precum şi mandatul de executare a pedepsei închisorii nr.
46 din 19 martie 2020 emis de aceeași instanţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, într-
adevăr, pentru pedeapsa de 3.060 de zile închisoare pentru care s-a dispus executarea în România
nu este indicată data începerii executării pedepsei închisorii.
Atât în sentinţă, cât şi în mandat s-a făcut numai menţiunea că din pedeapsa de 3.060 de
zile închisoare se deduce perioada executată conform certificatului emis la 22 mai 2019 de statul
german şi hotărârii de condamnare emisă de Tribunalul landului Koln - Germania nr. 105b Ks
1/15, definitivă la data de 14 septembrie 2016, cu o durată de 1.770 de zile până în prezent.
Totodată, în mandatul de executare a pedepsei închisorii s-a dispus ca, la expirarea perioadei de
executat, condamnatul să fie pus în libertate, dacă nu va fi reținut pentru alte fapte. Se poate
observa că dispoziţiile din sentinţă şi din mandatul de executare a pedepsei nu sunt suficient de
clare, astfel încât locul de deţinere să poată asigura executarea pedepsei privative de libertate cu
respectarea principiului legalităţii din perspectiva duratei pedepsei şi a împlinirii acesteia.
Potrivit dispoziţiilor art. 71 alin. (1) şi (2) C. pen., durata executării pedepsei privative de
libertate se socoteşte din ziua în care condamnatul a început executarea hotărârii definitive de
condamnare, iar ziua în care începe executarea pedepsei şi ziua în care încetează se socotesc în
durata executării. De asemenea, calculul timpului se realizează conform art. 186 C. pen.
În sentinţa prin care s-a dispus executarea pedepsei de 3.060 de zile închisoare nu a fost
menţionată ziua în care condamnatul A. a început executarea pedepsei şi data la care aceasta
încetează. Este adevărat că atât data începerii executării pedepsei, cât şi data încetării executării
acesteia se pot stabili în urma analizării certificatului emis de statul german şi a hotărârii de
condamnare emisă de Tribunalul landului Koln - Germania nr. 105b Ks 1/15 din data de 22
decembrie 2015, definitivă la data de 14 septembrie 2016, însă această operaţiune ar trebui
efectuată de instanţa de executare şi nu de locul de deţinere, întrucât presupune indicarea în
concret a datei de început şi a datei de sfârşit a unei perioade de timp stabilite de instanţa care a
pronunţat hotărârea de condamnare.
Prin hotărârea nr. 105b Ks 1/15 din data de 22 decembrie 2015 a Tribunalului landului
Koln - Germania inculpatul A. a fost condamnat la o pedeapsă totală privativă de libertate de 8
ani şi 6 luni. Din certificatul menţionat la art. 4 din Decizia-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din
27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce în cazul hotărârilor
judecătoreşti în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul
executării lor în Uniunea Europeană, emis la data de 22 mai 2019 de Parchetul Koln, rezultă că
durata totală (în zile) a pedepsei privative de libertate pronunţată de Tribunalul landului Koln prin
hotărârea nr. 105b Ks 1/15 din data de 22 decembrie 2015, definitivă la data de 14 septembrie
2016, este de 3.060 de zile, din care perioada totală a pedepsei privative de libertate deja
executate este de 1.542 de zile (976 de zile detenţie penală şi 566 de zile detenţie preventivă),
data de la care s-a făcut calculul fiind 17 mai 2019.
Prin urmare, instanţa care a recunoscut hotărârea de condamnare ar fi trebuit ca, în baza
acesteia şi a certificatului emis în cadrul procedurii de recunoaştere reciprocă a hotărârilor
1192
judecătoreşti, să indice data la care a început executarea pedepsei, data la care aceasta încetează şi
să deducă perioada executată, astfel cum sunt indicate în hotărârea de condamnare şi în certificat,
astfel încât penitenciarul să ştie exact cât a executat condamnatul A. şi cât mai are de executat din
durata pedepsei închisorii de 3.060 de zile. Nu este firesc ca mandatul de executare a pedepsei să
nu cuprindă aceste date esenţiale pentru punerea în executare a pedepsei privative de libertate, iar
locul de detenţie să fie îndrumat de instanţa de executare să identifice aceste date din cuprinsul
altor acte procedurale care au stat la baza pronunţării sentinţei prin care a fost recunoscută
hotărârea de condamnare pronunţată de Tribunalul landului Koln. Este adevărat că nici în
hotărârea de condamnare şi nici în certificatul privind recunoașterea hotărârii nu este indicată
data de început a executării pedepsei, însă este precizată data în raport de care s-a calculat
perioada executată din pedeapsa aplicată şi restul rămas de executat.
În aceste condiţii, locul de detenţie, în mod întemeiat, a invocat o nelămurire cu privire la
hotărârea ce se execută, în sensul că nu este menţionată data la care a început executarea pedepsei
de 3.060 de zile închisoare. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că instanţa de executare ar
fi trebuit să constate că este incident cazul prevăzut în art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. şi să
indice data de la care a început executarea pedepsei închisorii sau, cel puţin, data în raport de care
aceasta se poate determina, aşa cum a fost aceasta menţionată în hotărârea de condamnare sau în
certificatul privind recunoaşterea hotărârii de condamnare. Or, instanţa de executare a făcut un
nou calcul al perioadei executate, indicând durata de 1.770 de zile care se deduce până la
momentul pronunţării hotărârii de recunoaştere, nerezultând în raport de ce dată a făcut acest
calcul.
Faţă de aceste considerente, în temeiul art. 4211 alin. (7) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie va admite contestaţia formulată de contestatorul A. împotriva sentinţei
nr. 112 din 18 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, Secţia penală şi pentru
cauze cu minori şi de familie, pe care o va desfiinţa.
Rejudecând cauza, în temeiul art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., va admite contestaţia la
executare formulată de Administraţia Naţională a Penitenciarelor - Penitenciarul Bucureşti
Rahova împotriva executării sentinţei nr. 45 CC din 31 decembrie 2019 a Curţii de Apel Ploieşti,
Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, definitivă prin neapelare la data de 11
martie 2020, referitoare la data începerii executării pedepsei de 3.060 de zile închisoare privind
pe condamnatul A.
Examinând cuprinsul hotărârii de condamnare pronunţată de Tribunalul landului Koln şi al
certificatului emis în cadrul procedurii de recunoaştere de către România a hotărârii de
condamnare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că nu este menţionată data la care a
început executarea pedepsei de 3.060 de zile închisoare. În schimb, este menţionată durata
pedepsei deja executate din pedeapsa de 3.060 de zile închisoare, respectiv durata de 1.542 de
zile şi data în raport de care a fost calculată, respectiv data de 17 mai 2019. În raport de aceste
menţiuni cuprinse în hotărârea de condamnare şi în certificat se poate determina şi data de
început a executării pedepsei, precum şi data la care aceasta va fi fost executată complet, iar acest
calcul se impune a fi făcut de locul de detenţie, fiind necesară o modalitate de calcul unică, cu
atât mai mult cu cât instanţa de executare a indicat o perioadă executată diferită, respectiv de
1.770 de zile, faţă de durata executată menţionată în certificatul de recunoaştere a hotărârii.
Prin urmare, în temeiul art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie va constata că din pedeapsa de 3.060 de zile închisoare, aplicată prin hotărârea nr. 105b
Ks 1/15 din data de 22 decembrie 2015 a Tribunalului landului Koln, definitivă la data de 14
septembrie 2016 şi recunoscută în România prin sentinţa nr. 45 CC din 31 decembrie 2019 a
Curţii de Apel Ploieşti, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, rămasă definitivă la
1193
data de 11 martie 2020, până la data de 17 mai 2019 au fost executate 1.542 de zile închisoare
(976 de zile detenţie penală şi 566 de zile detenţie preventivă).
În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis contestaţia formulată de
contestatorul A. împotriva sentinţei nr. 112 din 18 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel
Ploieşti, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pe care a desfiinţat-o.
Rejudecând cauza, în temeiul art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., a admis contestaţia la
executare formulată de Administraţia Naţională a Penitenciarelor - Penitenciarul Bucureşti
Rahova împotriva executării sentinţei nr. 45 CC din 31 decembrie 2019 a Curţii de Apel Ploieşti,
Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, definitivă prin neapelare la data de 11
martie 2020, referitoare la data începerii executării pedepsei de 3.060 de zile închisoare privind
pe condamnatul A.
A constatat că din pedeapsa de 3.060 de zile închisoare, la data de 17 mai 2019, au fost
executate 1.542 de zile închisoare (976 de zile detenţie penală şi 566 de zile detenţie preventivă).
A dedus din pedeapsa de 3.060 de zile închisoare perioada de 1.542 de zile închisoare
executată până la data de 17 mai 2019, precum şi în continuare, la zi.

15. Contestaţie la executare. Deducerea perioadei executate într-un stat străin după
recunoaşterea hotărârii instanţei străine de către autorităţile din România. Instanţa
competentă
Legea nr. 302/2004, art. 156 alin. (1)
C. proc. pen., art. 598 alin. (2)

1. În ipoteza în care condamnatul solicită deducerea unei perioade executate într-un stat
străin după recunoaşterea hotărârii instanţei străine de către autorităţile din România,
competenţa de judecare a contestaţiei la executare aparţine instanţei competente material să
judece infracţiunile pentru care contestatorul a fost condamnat în străinătate în a cărei
circumscripţie se află locul de deţinere al condamnatului la momentul formulării cererii.

2. Curtea de apel nu este instanţă de executare, în sensul dispoziţiilor art. 553 şi art. 598
alin. (2) din Codul de procedură penală, întrucât aceasta nu a judecat fondul cauzei, ci a
procedat, în baza unei competenţe speciale, stabilite în temeiul prevederilor Legii nr. 302/2004,
la recunoaşterea hotărârii pronunţate în străinătate.

I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr. 441 din 8 septembrie 2021

Prin sentința penală nr. 1573 din 14.07.2021 pronunțată de Judecătoria Medgidia, în
temeiul art. 50 C. proc. pen., a fost admisă excepţia de necompetenţă materială, invocată din
oficiu, fiind declinată competenţa de soluţionare a cauzei, având a obiect contestaţia la executare,
formulată de condamnatul A., deţinut în Penitenciarul Constanţa-Poarta Albă, în favoarea Curţii
de Apel Constanţa.
S-a reţinut că, potrivit art. 598 alin. (2) C. proc. pen., în cazurile prevăzute în alin. (1) lit. a),
b) şi d), contestaţia se face, după caz, la instanţa prevăzută la art. 597 alin. (1) sau (6), iar în cazul
prevăzut la alin. (1) lit. c), la instanţa care a pronunţat hotărârea ce se execută. În cazul în care

1194
nelămurirea priveşte o dispoziţie dintr-o hotărâre pronunţată în apel sau în recurs în casaţie,
competenţa revine, după caz, instanţei de apel sau Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Având în vedere Decizia nr. 15/2018 a Î.C.C.J., pronunţată de completul ce judecă recursuri
în interesul legii, conform căreia instanța competentă să soluționeze cererile formulate de
persoanele condamnate în cursul executării pedepsei este instanța în a cărei circumscripție se află
locul de deținere la data formulării cererii, indiferent dacă locul de deținere este reprezentat de
penitenciarul stabilit inițial sau de penitenciarul stabilit prin transferarea definitivă ori temporară
a persoanei condamnate, Judecătoria Medgidia și-a declinat competența în favoarea Curții de
Apel Constanţa.
Pentru a se pronunţa astfel, s-a reținut că, potrivit evidenţelor referitoare la mutările
condamnatului, la 11.06.2021, acesta se afla încarcerat la Penitenciarul Constanţa-Poarta Albă.
Mai mult, mandatul pe care îl execută condamnatul a fost emis de către Curtea de Apel Suceava
(mandat nr. X/2021 din 8.03.2021).
Având în vedere că petentul-condamnat execută un mandat emis de Curtea de Apel
Suceava, ţinând cont de fapta comisă, respectiv Legea nr. 140/2000, s-a apreciat că Judecătoria
Medgidia nu este competentă material.
Prin sentinţa penală nr. 86/P din 24 august 2021, Curtea de Apel Constanţa – Secţia penală
şi pentru cauze cu minori şi de familie, în baza art. 47 C. proc. pen., a admis excepția lipsei de
competență materială a Curții de Apel Constanța, în baza art. 50 C. proc. pen. şi-a declinat
competența de soluționare în favoarea Judecătoriei Medgidia, în baza art. 51 alin. (1) C. proc.
pen., a constatat conflictul negativ de competență ivit între Judecătoria Medgidia și Curtea de
Apel Constanța şi, în baza art. 51 alin. (2) C. proc. pen., a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație
și Justiție, în vederea soluționării conflictului negativ de competență.
Curtea de Apel Constanţa a reţinut că, deși în cuprinsul cererii formulate condamnatul A.
nu și-a indicat temeiul juridic al contestației la executare, acesta nu poate fi decât cel prevăzut de
dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., petentul solicitând a-i fi dedusă perioada
executată în Danemarca până la predarea efectivă către autoritățile judiciare din România, ca
urmare a recunoașterii sentinței penale nr. 9-1949/2020 din 5.05.2020, pronunțată de către
Tribunalul din Roskilde și executării în România a unei pedepse de 639 zile închisoare. În acest
sens, petentul solicită a-i fi dedusă perioada executată prin arest preventiv între 15.02.2020 -
2.06.2020, dar și perioada petrecută în executarea pedepsei ulterior rămânerii definitive a
sentinței penale de recunoaștere a instanței române, începând cu 8.03.2021 până la 21.04.2021,
când a avut loc predarea sa în România.
S-a arătat că, în acest caz, competența de soluționare a contestației la executare aparține
instanței de executare sau instanței corespunzătoare în a cărei rază teritorială se află locul de
deținere al persoanei condamnate, conform art. 598 alin. (2) raportat la art. 597 alin. (1) şi (6) C.
proc. pen.
S-a menţionat că, deși mandatul de executare a pedepsei închisorii emis față de
condamnatul A. privește o pedeapsă aplicată de o instanță de judecată străină și recunoscută de
Curtea de Apel Suceava prin sentința penală nr. 14/17.02.2021, în temeiul art. 166 alin. (4) și
alin. (6) lit. a) raportat la art. 167 din Legea nr. 302/2004, această unică împrejurare nu
transformă instanța română de recunoaștere în instanță de executare, în înțelesul art. 553 C. proc.
pen.
Competența stabilită în favoarea curții de apel, potrivit art. 154 din Legea nr. 302/2004,
este limitată și se circumscrie recunoașterii hotărârii judecătorești străine, atunci când România
este stat de executare, iar persoana condamnată este deținută într-un alt stat membru al Uniunii
Europene sau se află pe teritoriul României, neputând fi extinsă asupra altui tip de cereri, cum
1195
sunt și contestațiile la executare formulate după rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de
recunoaștere. Practica judiciară a decis că, în cazul în care curtea de apel a dispus recunoașterea
unor hotărâri penale străine, transferarea condamnatului în vederea continuării executării
pedepsei într-un penitenciar din România, precum și conversiunea condamnării și a emis
mandatul de executare a pedepsei, curtea de apel nu constituie instanță de executare, în sensul art.
418 și art. 461 alin. (2) din C. proc. pen. anterior, ci o instanță specială care este desemnată ca
autoritate judiciară competentă în unele dintre procedurile reglementate prin legea privind
cooperarea judiciară internațională în materie penală. Într-un atare caz, instanța competentă
material potrivit legii române să judece în primă instanță infracțiunile pentru care contestatorul a
fost condamnat în străinătate, în a cărei circumscripție se află locul de deținere a condamnatului
(I.C.C.J, secția penală, încheierea nr. 2912 din 8.05.2006, www.scj.ro).
Tot astfel, sub imperiul C. proc. pen. anterior, s-a decis că în cazul în care, după
transferarea persoanei condamnate în vederea executării pedepsei închisorii în România, aceasta
invocă, pe calea contestației la executare, o cauză de micșorare a pedepsei, în temeiul art. 461
alin. (1) lit. d) C. proc. pen. anterior, instanța competentă se stabilește potrivit art. 460 din același
cod (I.C.C.J, secția penală, încheierea nr.728 din 13.05.2011, www.scj.ro).
Competența de judecare în primă instanță a infracțiunilor care au generat condamnarea
petentului de către instanța de judecată daneză și incriminate prin legea penală română la art. 228,
art. 229 și art. 288 C. pen., revine judecătoriei, potrivit art. 35 C. proc. pen. și, întrucât la data
formulării contestației la executare condamnatul se afla încarcerat în Penitenciarul Poarta Albă,
competența de soluționare a cererii revine Judecătoriei Medgidia, potrivit art. 598 alin. (2)
raportat la art. 597 alin. (6) C. proc. pen.
Fiind învestită cu soluționarea conflictului negativ de competență, în temeiul art. 51 din C.
proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că instanţa competentă să soluţioneze cauza
este Judecătoria Medgidia pentru următoarele considerente:
Prin cererea formulată la 11.06.2021, petentul A. a solicitat deducerea perioada executată în
Danemarca până la predarea efectivă către autoritățile judiciare din România, ca urmare a
recunoașterii sentinței penale nr. 9-1949/2020 din 5.05.2020 pronunțată de către Tribunalul din
Roskilde și executării în România a unei pedepse de 639 zile închisoare. În acest sens, petentul a
solicitat a-i fi dedusă perioada executată prin arest preventiv între 15.02.2020-02.06.2020, dar și
perioada petrecută în executarea pedepsei ulterior rămânerii definitive a sentinței penale de
recunoaștere a instanței române, începând cu 8.03.2021 până la 21.04.2021, când a avut loc
predarea sa în România.
Potrivit art. 598 alin. (2) C. proc. pen.: În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a), b) şi d),
contestaţia se face, după caz, la instanţa de executare a ultimei hotărâri, sau, în cazul în care
persoana condamnată se află în stare de deţinere, instanţa corespunzătoare în a cărei
circumscripţie se află locul de deţinere.
De asemenea, prin Decizia nr. 15/2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie –
Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, s-a stabilit că instanța competentă să
soluționeze cererile formulate de persoanele condamnate în cursul executării pedepsei este
instanța în a cărei circumscripție se află locul de deținere la data formulării cererii, indiferent
dacă locul de deținere este reprezentat de penitenciarul stabilit inițial sau de penitenciarul stabilit
prin transferarea definitivă ori temporară a persoanei condamnate.
În cauză, la data formulării cererii, respectiv 11.06.2021, petentul se afla încarcerat la
Penitenciarul Constanţa - Poarta Albă.
Înalta Curte constată că, în cazul în care, în temeiul prevederilor Legii nr. 302/2004, curtea
de apel a dispus recunoaşterea unor hotărâri penale străine, transferarea condamnatului pentru
1196
continuarea executării pedepsei într-un penitenciar din România şi a emis mandatul de executare,
curtea nu este instanţă de executare în sensul dispoziţiilor art. 553 şi art. 598 alin. (2) din C. proc.
pen. Legea instituie o competenţă specială în cazuri determinate ce nu se prorogă asupra unor
proceduri subsecvente cum sunt cele ivite în timpul executării.
Astfel, deşi petentul a făcut obiectul unei proceduri de recunoaştere a hotărârii penale
străine de condamnare pronunţate împotriva sa de către autorităţile judiciare din Danemarca,
Curtea de Apel Suceava nu este instanță de executare, în sensul art. 553 şi art. 598 alin. (2) C.
proc. pen., deoarece aceasta nu a judecat fondul cauzei, ci a procedat, în baza unei competențe
speciale, stabilite prin Legea nr. 302/2004, privind cooperarea judiciară internațională în materie
penală, la recunoașterea hotărârii pronunțate în străinătate.
Potrivit dispozițiilor art. 156 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară
internațională în materie penală, executarea unei pedepse aplicate printr-o hotărâre penală străină
recunoscută de instanța română este guvernată de legea română.
Prin urmare, în cazul contestației la executare privind o astfel de hotărâre sunt aplicabile
dispozițiile art. 598 - 599 din C. proc. pen.
În acest sens este şi practica instanţei supreme care a stabilit că, odată recunoscută sentinţa
penală de condamnare de către autorităţile judiciare din România, instanţa competentă să judece
contestaţia la executare este instanţa competentă material potrivit legii române să judece în primă
instanţă infracţiunile pentru care acesta a fost condamnat în străinătate (I.C.C.J., Secţia penală,
încheierea nr. 255 din 3 iulie 2020, I.C.C.J., Secţia penală, sentinţa nr. 477 din 11 decembrie
2019).
Astfel, văzând şi dispoziţiile art. 35 alin. (1) C. proc. pen. conform cărora competența de
judecare în primă instanță a infracțiunilor incriminate prin legea penală română la art. 228, art.
229 și art. 288 C. pen. revine judecătoriei, infracţiuni pentru care Curtea de Apel Suceava a
dispus recunoaşterea şi transferarea condamnatului în vederea executării pedepsei de 639 zile
închisoare într-un penitenciar din România, Înalta Curte a constatat că instanţa competentă este
instanţa competentă material să judece infracţiunile pentru care contestatorul a fost condamnat în
străinătate în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere al condamnatului la momentul
formulării cererii, respectiv Judecătoria Medgidia.

Notă: În acelaşi sens, încheierea nr. 255 din 3 iulie 2020

VI. Proceduri prevăzute în legi speciale

16. Mandat european de arestare. Predare amânată

Legea nr. 302/2004, art. 58 alin. (2) lit. b)

În conformitate cu dispozițiile art. 58 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 302/2004, instanța
poate dispune amânarea predării persoanei solicitate până la încetarea cauzei care a determinat
amânarea, și anume până la încetarea stării de graviditate, respectiv până la data la care
minorul care se va naște împlinește vârsta de 1 an.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 728 din 30 august 2021

1197
 Prin sentinţa penală nr. 155/F din 24 august 2021, pronunțată de Curtea de Apel Bucureşti -
Secţia a II-a penală, în baza art. 109 cu referire la art. 104 alin. (6) și (7) din Legea nr. 302/2004,
s-a dispus punerea în executare a mandatului european de arestare, emis la 12.05.2021 de către
autoritățile judiciare germane, pentru săvârșirea infracțiunilor de tentativă de furt, tentativă de
fraudă informatică și fraudă informatică, prevăzute în art. 242, art. 263 a, art. 263 alin. (2)-(6),
art. 263 din C. pen. german, cu privire la persoana solicitată A. şi predarea acesteia către
autorităţile judiciare germane, cu respectarea regulii specialităţii.
În baza art. 104 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, s-a dispus arestarea persoanei solicitate
A. pe o durată de 30 de zile, cu începere de la data încarcerării.
S-a constatat că acesta a fost reţinută și arestată provizoriu de la 16.08.2021 la 24.08.2021,
când, prin decizia nr. 717 din 24.08.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a desființat
încheierea prin care s-a dispus arestarea provizorie și s-a luat măsura controlului judiciar pe o
durată de 60 de zile.
S-a respins solicitarea de punere în executare a mandatului european de arestare, emis de
către autoritățile judiciare germane la data de 29.03.2021.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au formulat contestaţie Parchetul de pe lângă
Curtea de Apel Bucureşti şi persoana solicitată A.
Examinând contestaţiile formulate, în baza actelor şi lucrărilor de la dosar, Înalta Curte
constată că acestea sunt fondate, în considerarea următoarelor argumente:
Potrivit dispoziţiilor art. 84 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată,
mandatul european de arestare este o decizie judiciară prin care o autoritate judiciară competentă
a unui stat membru al Uniunii Europene solicită arestarea şi predarea de către un alt stat membru
a unei persoane, în scopul efectuării urmăririi penale, judecăţii sau executării unei pedepse ori a
unei măsuri de siguranţă privative de libertate.
Totodată, alin. (2) al aceluiaşi text de lege statuează că mandatul european de arestare se
execută pe baza principiului recunoaşterii şi încrederii reciproce, în conformitate cu dispoziţiile
Deciziei-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002, publicată în jurnalul Oficial al
Comunităţilor Europene nr. L 190/1 din 18 iulie 2002.
Din dispoziţiile art. 85 și urm. din Legea nr. 302/2004, republicată, rezultă că rolul instanţei
de judecată în această procedură se rezumă la verificarea condiţiilor de formă ale mandatului, la
soluţionarea eventualelor obiecţiuni privind identitatea persoanei solicitate, precum şi la motivele
de refuz al predării pe care aceasta le invocă.
Ca atare, învestit cu executarea unui mandat european de arestare, judecătorul hotărăşte
asupra arestării şi predării persoanei solicitate după ce, în prealabil, a verificat condiţiile
referitoare la emiterea mandatului, identificarea persoanei solicitate, existenţa dublei incriminări
a faptelor penale ce se impută acesteia sau a situaţiilor ce se constituie în motive de refuz la
predare.
În cauză, arestarea şi predarea persoanei solicitate A. se întemeiază pe existenţa a două
mandate europene de arestare emise la 12.05.2021 de Judecătoria Flensburg şi la 29.03.2021 de
Tribunalul Districtual Dresda, în vederea efectuării urmăririi penale pentru săvârşirea a unui
număr de 16 infracţiuni, respectiv 6 infracţiuni de furt comis în comun, tentativă de furt, tentativă
de fraudă informatică şi patru cazuri de fraudă informatică în mod repetitiv şi profitabil, prev. de
art. 242 (1), art. 243 (1) teza 2 nr. (3)+(2), art. 263 a (1)+(2), art. 263 (2)+(3) teza 2 (1)+(4), art.
248 a din C. pen. german şi art. 242 (1)+(2), art. 263 a (1)+(2)+(3) nr.(1) şi (2_+(4), art. 263
(1)+(2)+(3) nr. (1) până la (5)+(6) din C. pen. german.
În fapt, în esenţă, s-a reţinut că, în perioada 25.06.2019-23.01.2020, împreună cu numitul
B., au furat de la trei persoane portofelul ce conţinea printre altele şi caduri bancare pe care le-au
1198
folosit, fără drept, pentru a sustrage sume de bani din conturile bancare aferente, respectiv în
perioada 03.11.2018-12.02.2019 în Flensburg, Germania.
Analizând dispoziţiile legale menţionate, prin raportare la datele concrete ale cauzei, Înalta
Curte apreciază întemeiată contestaţia formulată de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel
Bucureşti şi reţine că mandatul european de arestare emis la 29.03.2021 de Tribunalul Districtual
Dresda pe numele persoanei solicitate îndeplineşte toate condiţiile de fond şi de formă prevăzute
de lege, fiind descrise faptele pentru care este cercetată persoana solicitată, îndeplinindu-se astfel
condiţia prevăzută de art. 87 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 302/2004, republicată, respectiv aceea a
descrierii circumstanţelor în care au fost comise infracţiunile, activitatea infracţională reţinută în
sarcina acesteia, fiind detaliată ţinând cont de specificul fazei procesuale în care a fost emis
mandatul.
În ceea ce priveşte natura şi încadrarea juridică a faptelor, astfel cum reiese din conţinutul
mandatului european de arestare aflat la dosar, Înalta Curte constată că infracțiunile reținute în
sarcina persoanei solicitate sunt sancționate şi de legislaţia naţională şi se regăsesc pe lista celor
32 de infracțiuni reglementate în art. 97 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, nefiind necesară
verificarea îndeplinirii condiției dublei incriminări. În cauza de față, durata maximă a pedepsei
care poate fi aplicată este de 10 ani închisoare, conform informațiilor comunicate de statul
emitent.
În continuare, Înalta Curte constată că nu există niciunul dintre cazurile de refuz al predării
persoanei solicitate prevăzute în art. 98 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată, privind
cooperarea judiciară internaţională în materie penală şi observă că nu sunt întrunite nici cerințele
de refuz facultativ al predării, potrivit art. 98 alin. (2) lit. c) din acelaşi act normativ, și anume
atunci când mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse cu
închisoarea sau a unei măsuri de siguranţă privative de libertate, dacă persoana solicitată este
cetăţean român şi aceasta declară că refuză să execute pedeapsa ori măsura de siguranţă în statul
membru emitent.
În acest context, Înalta Curte constată că nu există niciun motiv de respingere a solicitării
autorităţilor judiciare germane privind predarea în vederea punerii în executare a mandatului
european de arestare emis la 29.03.2021 de Tribunalul Districtual Dresda pe numele persoanei
solicitate A.
Deopotrivă, Înalta Curte reţine că, în cauza pendinte, respectând rigorile legii, prima
instanţă a verificat temeinic îndeplinirea condiţiilor care legitimează punerea în executare a celui
de-al doilea mandat european de arestare emis de Judecătoria Flensburg, la 12.05.2021, pe
numele persoanei solicitate, faţă de care autorităţile judiciare germane au dispus arestarea
preventivă, persoana căutată fiind suspectă de săvârşirea a unui număr de 6 infracţiuni de
tentativă de furt, tentativă de fraudă informatică şi 4 cazuri de fraudă informatică în mod repetitiv
şi profitabil, prev. de art. 242 (1)+(2), art. 263 a (1)+(2)+(3) nr. (1) şi (2)+(4), art. 263 (1)+(2)+(3)
până la (5)+(6) din C. pen. german.
Astfel, Înalta Curte reţine că faptele pentru care se solicită persoana urmărită au
corespondent în legislaţia română, fiind astfel îndeplinită condiţia prevăzută în art. 97 alin. (2) din
Legea nr. 302/2004 şi fac parte dintre cele 32 de infracțiuni reglementate în art. 97 alin. (1) din
Legea nr.302/2004.
De asemenea, Înalta Curte constată că infracţiunile sancţionate de C. pen. german cu
pedepse privative de libertate au o durată maximă mai mare de 3 ani închisoare, nefiind supuse
verificării îndeplinirii condiţiei dublei incriminări, potrivit art. 97 alin. (1) din Legea nr.
302/2004, republicată, şi, prin urmare, faptele persoanei solicitate dau drept la predare, iar pe
fond, cererea este întemeiată.
1199
 În acord cu instanţa de fond, Înalta Curte constată, pe de o parte, că nu este incident
niciunul dintre motivele obligatorii sau facultative de refuz la predare, prevăzute în mod expres şi
limitativ în art. 99 alin. (1) lit. a)-c) şi alin. (2) din Legea nr. 302/2004, iar pe de altă parte, că
persoana solicitată nu a ridicat obiecţiuni cu privire la identitatea sa.
Astfel se reţine că, în cuprinsul dispoziţiilor art. 99 alin. (1) din Legea nr. 302/2004,
republicată, sunt reglementate cazurile în care autoritatea judiciară română de executare refuză
executarea mandatului european de arestare, iar la alin. (2) al aceluiaşi articol sunt enumerate
cazurile ce constituie motive opţionale de refuz al executării mandatului european de arestare.
În raport cu aspectele învederate, Înalta Curte reţine că în mod judicios prima instanţă a
apreciat că nu există niciunul dintre cazurile de refuz al predării persoanei solicitate şi nu sunt
întrunite nici cerinţele de refuz facultativ al predării, potrivit art. 99 alin. (2) din Legea nr.
302/2004, republicată.
Înalta Curte aminteşte că din dispoziţiile art. 85 și urm. din Legea nr. 302/2004, republicată,
rezultă că rolul instanţei de judecată în această procedură se rezumă la verificarea condiţiilor de
formă ale mandatului, la soluţionarea eventualelor obiecţiuni privind identitatea persoanei
solicitate, precum şi la eventualele motive de refuz a predării. Învestit cu executarea unui mandat
european de arestare, judecătorul hotărăşte asupra arestării şi predării persoanei solicitate, după
ce, în prealabil, a verificat condiţiile referitoare la emiterea mandatului, identificarea persoanei
solicitate, existenţa dublei incriminări a faptelor penale ce se impută acesteia sau a situaţiilor ce
se constituie în motive de refuz la predare. În acest fel, se pune în practică principiul recunoaşterii
şi încrederii reciproce ce stă la baza executării, de către instanţa română, a mandatului european
de arestare emis de autoritatea judiciară străină competentă.
Având în vedere aceste considerente, în mod corect, instanţa de fond a admis sesizarea
formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi a dispus punerea în executare a
mandatului european de arestare emis de Judecătoria Flensburg, la 12.05.2021, pe numele
persoanei solicitate A.
Cu toate acestea, Înalta Curte reţine că potrivit art. 58 alin. (2) lit. c) din Legea nr.
302/2004, predarea poate fi amânată atunci când, persoana extrădată este gravidă sau are un copil
mai mic de un an. În acest caz, predarea se amână până la încetarea cauzei care a determinat
amânarea, astfel încât predarea să fie posibilă.
Sub acest aspect, se are în vedere că, aşa cum rezultă din actele dosarului, persoana
solicitată A. este însărcinată în 36 săptămâni, urmând să nască la începutul lunii următoare
(potrivit susţinerilor contestatoarei), starea de arest putând pune în pericol atât sănătatea
persoanei solicitate, cât şi a fătului.
În aceste circumstanţe, punând în balanţă interesul superior al minorului şi cel urmărit prin
emiterea mandatului european de arestare, constând în aducerea imediată în faţa autorităţilor
judiciare din Germania, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că, la acest moment, interesul
minorului ce urmează să se nască este prioritar.
Ca atare, în temeiul art. 58 alin. (2) lit. b) din Legea nr.302/2004, Înalta Curte constată că se
impune amânarea predării persoanei solicitate, până la încetarea cauzei care a determinat
amânarea, şi anume până la încetarea stării de graviditate, respectiv până la data la care minorul
care se va naşte împlinește vârsta de 1 an.
Totodată, faţă de împrejurarea că în cauză s-a dispus arestarea iniţială pe o perioadă de 30
de zile a persoanei solicitate A., în vederea predării către autorităţile judiciare din Germania, în
baza mandatului european de arestare emis la 12.05.2021, măsura preventivă dispusă de instanţa
de fond urmează a fi revocată de Înalta Curte, iar persoana solicitată va fi pusă în libertate, dacă
nu este reţinută, arestată sau deţinută în altă cauză, urmând a se dispune arestarea sa, în vederea
1200
predării, pe o perioadă de 23 de zile, de la data încetării motivelor care au justificat amânarea
predării.
În concluzie, constatând îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 104 alin. (5) şi (6) din Legea
nr. 302/2004, în baza dispoziţiilor art. 4251 alin. (7) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., raportat la art.
110 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, Înalta Curte, între altele, a admis contestația
formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi de persoana solicitată A.
împotriva sentinţei penale nr. 155/F din 24 august 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a II-a
penală.
A desfiinţat, în parte, sentinţa penală contestată şi rejudecând:
În baza art. 104 alin. (5) raportat la art. 109 din Legea nr. 302/2004, republicată, a dispus
punerea în executare şi a mandatului european de arestare, emis la 29.03.2021 de Tribunalul
Districtual Dresda – Germania, pe numele persoanei solicitate A.
În baza art. 112 alin. (1) raportat la art. 58 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 302/2004,
republicată, a dispus amânarea predării persoanei solicitate A. până la data încetării stării de
graviditate, respectiv până la data la care minorul care se va naşte împlinește vârsta de 1 an.
A dispus punerea în libertate de îndată a persoanei solicitate A., dacă nu este reținută sau
arestată în altă cauză.
A dispus arestarea provizorie, în vederea predării, pe o perioadă de 23 de zile, a persoanei
solicitate A., mandatul urmând să fie pus în executare la data încetării motivelor care au justificat
amânarea predării.
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei contestate.

17. Mandat european de arestare. Predare temporară

Legea nr. 302/2004, art. 58, art. 114

În cazul în care persoana solicitată a fost privată de libertate pentru o perioadă mai lungă
de timp decât pedeapsa efectiv aplicată de instanța de fond din statul solicitant, ca urmare a
executării mandatului european de arestare şi a predării temporare către autoritățile statului
solicitant, la soluționarea unei noi cereri de predare temporară formulată în vederea asigurării
prezentei persoanei solicitate la judecarea cauzei în faza procesuală a apelului sunt aplicabile
dispozițiile art. 241 alin. (11) lit. b) din Codul de procedură penală, potrivit cărora privarea de
libertate a unei persoane nu poate depăși durata pedepsei stabilite în hotărârea nedefinitivă de
condamnare supusă apelului.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 556 din 2 iunie 2021

Prin încheierea nr. F/DL din 2 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia
a II-a penală, în baza art. 114 raportat la art. 58 alin. (4) și (5) din Legea nr. 302/2004 republicată,
cu modificările şi completările ulterioare, a fost respinsă cererea formulată de autorităţile
norvegiene în vederea predării temporare a persoanei solicitate A.
Pentru a dispune astfel, prima instanța a reţinut, între altele, următoarele:
Prin cererea formulată pe email şi transmisă prin Eurojust la 23.03.2021, autorităţile
norvegiene au solicitat predarea temporară a cetăţeanului român A. pentru perioada 3.05.2021-

1201
8.11.2021, invocându-se prevederile art. 114 raportat la art. 58 alin. (4) şi (5) din Legea nr.
302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală.
În sesizare, s-a mai menţionat că persoana în cauză a mai fost predată temporar autorităţilor
norvegiene şi returnată autorităţilor române la 5.02.2021. De asemenea, s-a precizat că, prin
sentinţa penală nr. 45 din 3.03.2020, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală a admis
sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi a dispus punerea în
executare a mandatului de arestare emis la 18.12.2019 de către Parchetul din Hedmark şi
Oppland – Norvegia, cu privire la persoana solicitată A.
În fapt, în conformitate cu dispozițiile art. 114 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea
judiciară internaţională în materie penală, s-a solicitat de către autorităţile norvegiene predarea
temporară a persoanei solicitate A., pentru perioada 3.05.2021-8.11.2021, în vederea asigurării
prezenţei acestuia la soluţionarea procesului penal în faza procesuală a apelului, ce va avea loc în
perioada 1.06.2021-30.06.2021, în Norvegia, în ceea ce privește săvârșirea infracțiunii de
înlesnirea prostituţiei (proxenetism).
Totodată s-a mai precizat de către aceleaşi autorităţi norvegiene că persoana solicitată
precizată a fost deţinută (ca urmare a predării temporare acordate anterior) un număr de 147 de
zile pe teritoriul Norvegiei.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal, persoana solicitată A. a formulat contestaţie,
solicitând să participe fizic la proces în faţa autorităţilor judiciare norvegiene, şi nu prin
intermediul videoconferinţei
Examinând legalitatea şi temeinicia încheierii contestate, atât prin prisma motivelor
invocate de persoana solicitată A., cât şi din oficiu, sub toate aspectele, Înalta Curte apreciază
contestaţia ca fiind nefondată, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 114 din Legea nr. 302/2004 republicată privind cooperarea judiciară
internațională în materie penală, în cazul predării amânate sau temporare, dispoziţiile art. 58 alin.
(1) - (5) şi (7) se aplică în mod corespunzător, iar condiţiile privind predarea temporară se
stabilesc prin acordul încheiat între autorităţile române şi străine competente.
Conform art. 58 alin. (1), (4) - (6) şi (7) din Legea nr. 302/2004, în situaţia în care persoana
extrădată este cercetată penal de către autorităţile judiciare române, predarea acesteia se amână
până la soluţionarea definitivă a cauzei. În caz de condamnare cu executarea în regim de detenţie
a pedepsei, predarea se amână până la punerea în libertate ca urmare a liberării condiţionate sau
până la executarea pedepsei la termen. Prin excepţie de la alin. (1), la cererea expresă a statului
solicitant, persoana extrădată poate fi predată temporar, pe o durată stabilită de comun acord de
autorităţile române şi statul solicitant.
Atunci când cererea prevăzută la alin. (4) este transmisă după rămânerea definitivă a
hotărârii de predare, predarea temporară este aprobată de preşedintele secţiei penale a curţii de
apel care a soluţionat cererea de extrădare, prin încheiere motivată, dată în cameră de consiliu. La
cererea preşedintelui secţiei penale a curţii de apel, organul judiciar pe rolul căruia se află cauza
ori instanţa de executare transmite informaţiile solicitate.
Dacă persoana extrădată potrivit alin. (4) se află în executarea unei pedepse sau măsuri
privative de libertate, executarea pedepsei sau a măsurii se consideră suspendată începând cu data
la care persoana a fost preluată de statul emitent până la data returnării acesteia.
În aceste coordonate de principiu, Înalta Curte constată că persoana solicitată A. a mai
făcut obiectul altor două cereri precedente de predare temporară către autoritățile norvegiene
vizând aceeași cauză penală în care a fost condamnată în primă instanţă la o pedeapsă de 4 luni
închisoare pentru comiterea infracţiunii de înlesnirea prostituţiei (proxenetism).

1202
 Astfel, dintre cererile de predare temporară formulate de autoritățile din Norvegia, doar una
s-a concretizat, prima dintre acestea fiind retrasă (împrejurare de care s-a luat act prin sentinţa
penală nr. 62/F din 31.03.2020, iar cea de-a doua fiind admisă prin sentinţa penală nr. 172/F din
9.09.2020, astfel încât persoana solicitată A. a fost privată de libertate pentru a participa la acest
proces penal în faţa autorităţilor norvegiene 147 de zile (pe teritoriul Norvegiei), la care se
adaugă şi perioada privării de libertate pe teritoriul României (20.02.2020 - 31.03.2020, respectiv
9.09.2020-21.09.2020).
Or, în raport de cele precizate, Înalta Curte arată că, din moment ce contestatorul a fost deja
privat de libertate o perioadă mai lungă de timp decât pedeapsa efectiv aplicată de instanța de
fond din Norvegia, printr-o eventuală admitere a unei alte cereri de predare temporară s-ar ajunge
în situația în care acesta ar fi privat de liberate o perioadă de timp care ar depăși cu mult durata
pedepsei aplicate, aspect interzis de legea procesual penal română, respectiv art. 241 alin. (11) lit.
b) C. proc. pen.
De asemenea, Înalta Curte arată că, în mod întemeiat, prima instanță, în raport cu
dispozițiile art. 58 alin. (4) din Legea nr. 302/2004 republicată, a apreciat că această cerere ce
face obiectul prezentei cauze nu se justifică nici din perspectiva faptului că persoana solicitată A.
se află în prezent în executarea unei pedepse de 3 ani, 10 luni şi 10 zile închisoare pe teritoriul
României, iar în eventualitatea unei predări temporare executarea, acestei pedepse ar fi
suspendată pe toată perioadă acestei proceduri.
Totodată, scopul avut în vedere la solicitarea predării temporare, respectiv participarea
persoanei solicitate la judecarea apelului în Norvegia, poate fi atins şi prin intermediul unei forme
de asistenţă judiciară internaţională - audierea prin videoconferinţă.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta
Curte a respins, ca nefondată, contestaţia formulată de persoana solicitată A. împotriva încheierii
F/DL din 2 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel București, Secţia a II-a penală.

18. Procedura recunoaşterii şi a executării hotărârilor judecătoreşti pronunţate de

instanţele străine. Condiţii. Respingerea cererii de recunoaştere şi executare a hotărârii
judecătoreşti

Legea nr. 302/2004, art. 137 alin. (1) lit. g) pct. ii, art. 142, art. 143

În condiţiile în care în cauză nu există date certe din care să rezulte că persoana
condamnată, cetățean român, se află pe teritoriul României, iar din pedeapsa aplicată prin
sentinţa străină de condamnare, persoana condamnată mai are de executat mai puţin de 6 luni,
hotărârea nu poate fi recunoscută şi pusă în executare conform procedurii prevăzute în art. 143
din Legea nr. 302/2004, republicată.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 199/A din 5 august 2021

Prin sentinţa penală nr. 36 din 16 iunie 2021, Curtea de Apel Iaşi CCJI - Secţia Penală şi
pentru Cauze cu Minori a admis sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi şi, în baza
art. 143 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, modificată şi republicată, a recunoscut sentința
pronunţată la 27.04.2017 de către Judecătoria Hîncești, Republica Moldova, definitivă prin
decizia Colegiului penal al Curții de Apel Chișinău, pronunțată la 6.11.2018, prin care s-a dispus
1203
condamnarea numitului A. cetăţean român, la pedeapsa închisorii de 6 luni, pentru săvârşirea
infracţiunii de corupere activă, prevăzute de art. 325 alin. (1) din C. pen. al Republicii Moldova.
A dispus executarea pedepsei închisorii de 6 luni, aplicate condamnatului A. într-un penitenciar
din România.
În temeiul art. 73 din C. pen., a dedus din pedeapsa închisorii de 6 luni, durata arestării
preventive de la 19.07.2016 la 28.07.2016.
Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut că, prin sentința pronunţată la 27.04.2017,
definitivă prin decizia Colegiului penal al Curții de Apel Chișinău, pronunțată la 6.11.2018,
numitul A. a fost condamnat la pedeapsa închisorii de 6 luni, pentru săvârşirea infracţiunii de
corupere activă, prevăzută în art. 325 alin. (1) din C. pen. al Republicii Moldova.
Instanța a reținut că, potrivit art. 143 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, obiectul procedurii
de recunoaştere a hotărârii judecătoreşti străine îl constituie verificarea condiţiilor prevăzute la
art. 142 alin. (1) lit. a), b), d), e) şi alin. (2) - (4) şi, în cazul în care acestea sunt îndeplinite,
atribuirea hotărârii judecătoreşti străine de efecte juridice pe teritoriul României. În acest sens,
Curtea a amintit că, potrivit art. 142 alin. (1) din actul normativ menționat, o hotărâre
judecătorească străină poate fi recunoscută în România dacă este de natură să producă efecte
juridice potrivit legii penale române şi sunt îndeplinite următoarele condiţii: a) hotărârea este
definitivă şi executorie; b) fapta pentru care s-a aplicat pedeapsa ar fi constituit, în cazul în care
ar fi fost săvârşită pe teritoriul României, o infracţiune. În cazul în care pedeapsa a fost aplicată
pentru mai multe infracţiuni, verificarea condiţiei se face pentru fiecare infracţiune în parte; d) nu
este incident vreunul din motivele de nerecunoaştere şi neexecutare prevăzute la alin. (2). În
cazul în care este incident vreunul din motivele prevăzute la alin. (2), instanţa poate dispune
recunoaşterea numai dacă există convingerea că executarea pedepsei în România ar contribui
semnificativ la reintegrarea socială a persoanei condamnate; e) executarea în România a pedepsei
detenţiunii pe viaţă sau a închisorii ori a măsurii privative de libertate este de natură să faciliteze
reintegrarea socială a persoanei condamnate.
Instanța a constatat că infracţiunea comisă de numitul A. are drept corespondenţă în
legislaţia română prevederile art. 290 alin. (1) din C. pen., ce incriminează infracţiunea de dare de
mită.
În continuare, s-a reţinut că sentința pronunţată la 27.04.2017 de către Judecătoria Hîncești,
Republica Moldova, a rămas definitivă prin decizia Colegiului penal al Curții de Apel Chișinău,
pronunțată la 6.11.2018, prin care s-a respins apelul inculpatului și s-a menținut sentința atacată,
fără modificări. Totodată, s-a arătat că recunoașterea și executarea hotărârii judecătorești străine
nu este contrară principiilor fundamentale prevăzute de Constituția României, principiilor de
drept penal și principiilor procesului penal roman; că hotărârea judecătorească străină nu se referă
la o infracţiune de natură politică sau o infracţiune conexă unei infracţiuni politice ori la o
infracţiune militară care nu este infracţiune de drept comun; pedeapsa nu a fost aplicată pe motive
de rasă, religie, sex, naţionalitate, limbă, opinii politice sau ideologice ori de apartenenţă la un
anumit grup social; persoana nu este cercetată și nu a fost condamnată definitiv în România
pentru aceleaşi fapte penale, nefiind condamnată nici într-un alt stat și nu beneficiază în România
de imunitate de jurisdicţie penală, persoana răspunzând penal potrivit legii române; conform fișei
din baza de date privind evidența populației, numitul A. are domiciliul pe teritoriul statului
român, iar executarea în România a pedepsei închisorii este de natură să faciliteze reintegrarea
socială a persoanei condamnate.
De asemenea, s-a reținut că pedeapsa aplicată corespunde, atât sub aspectul naturii, cât şi
sub aspectul regimului, cu pedeapsa reglementată de legea penală română şi nu depășește limita

1204
maximă a pedepsei prevăzute de legea penală română pentru aceeaşi infracţiune, neimpunându-
se, în cauză, adaptarea acestei pedepse.
Instanţa de fond a avut în vedere şi dispoziţiile art. 137 alin. (1) lit. g) pct. ii din Legea nr.
302/2004, conform cărora, în cazul în care persoana condamnată se află pe teritoriul României,
nu trebuie ca, la data primirii hotărârii judecătoreşti străine, din pedeapsa aplicată persoanei
condamnate să fi rămas de executat mai puţin de 6 luni.
În consecință, fiind întrunite condițiile prevăzute de lege pentru recunoașterea unei hotărâri
pronunțate în străinătate – printre care asumarea unei asemenea obligații de recunoaștere să se
facă printr-un tratat internațional la care ambele state să fie parte, precum și respectarea dreptului
la un proces echitabil - instanţa a admis sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi.
Împotriva sentinţei penale a declarat apel condamnatul A., prin intermediul apărătorului.
În motivarea căii de atac s-a susținut că sentinţa apelată este nelegală deoarece persoana
condamnată A. nu şi-a exprimat poziţia procesuală raportat la cererea Parchetului de pe lângă
Curtea de Apel Iaşi.
Examinând actele dosarului şi hotărârea apelată prin prisma criticii formulate, dar şi din
oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, în conformitate cu dispoziţiile art. 417 C. proc. pen.
raportat la art. 143 din Legea nr. 302/2004, republicată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a
constatat apelul fondat.
Astfel, instanța de control judiciar a reținut că obiectul cauzei îl constituie solicitarea
formulată de autoritățile judiciare din Republica Moldova privind recunoașterea și punerea în
executare pe teritoriul României, în condiţiile art. 143 din Legea nr. 302/2004, republicată, a
sentinţei pronunțate la 27.04.2017 de către Judecătoria Hîncești, Republica Moldova, definitivă
prin decizia Colegiului penal al Curții de Apel Chișinău, pronunțată la 6.11.2018 prin care s-a
dispus condamnarea numitului A., la pedeapsa închisorii de 6 luni, pentru săvârşirea infracţiunii
de corupere activă, prevăzute de art. 325 alin. (1) din C. pen. al Republicii Moldova.
Instanța de control judiciar a constatat că procedura reglementată în dispozițiile art. 143
alin. (3) și art. 142 alin. (1) lit. a), b), d), e) şi alin. (2) - (4) din Legea nr. 302/2004 se aplică în
cazul în care persoana condamnată se află în România, scopul urmărit fiind acela de a se asigura
punerea în executare, cu celeritate, a hotărârii autorităţii judiciare străine, ca urmare a faptului că
persoana condamnată se află deja pe teritoriul statului de executare.
Analizând actele dosarului, s-a constatat că în cererea înaintată de Ministerul Justiţiei al
Republicii Moldova se menţionează domiciliul şi cetăţenia condamnatului A., acesta fiind
identificat de Judecătoria Hînceşti conform paşaportului, fără a fi depuse şi informaţii
suplimentare despre legăturile familiale, sociale sau profesionale pe care le are în România, aşa
cum prevăd dispoziţiile art. 138 lit. b) din Legea nr. 302/2004, republicată.
Înalta Curte a constatat că persoana condamnată A. a fost citată, de instanţa de fond, la
locul de domiciliu cu mandat de aducere, din cuprinsul procesului-verbal de executare a acestuia
rezultând că la adresa menționată au locuit mai multe persoane din Republica Moldova, iar
proprietarul imobilului nu îl cunoaște pe A. În urma demersurilor întreprinse de Înalta Curte,
persoana condamnată nu a fost depistată pe teritoriul României, neexistând vreo dovadă în acest
sens.
Astfel, instanţa supremă, în baza rolului activ, a dispus citarea condamnatului cu mandate
de aducere pentru termenele din 22 iulie 2021, 3 august 2021, din care rezultă că persoana
condamnată nu a locuit la adresa de domiciliu aflată pe teritoriul României, iar în urma
interogării bazelor de date a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, a Direcţiei pentru
Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date, precum şi a Inspectoratului General al
Poliţiei Române - Serviciul de Coordonare Centre de Reţinere şi Arest Preventiv, a rezultat că
1205
acesta nu figurează în executarea vreunei măsuri preventive privative de libertate sau pedepse, și
nu are o altă adresă de domiciliu. De altfel, din cuprinsul sesizării Parchetului a reieșit că
apelantul condamnat A. nu a fost localizat pe teritoriul României, fiind dat în urmărire națională
și internațională.
Având în vedere că nu este îndeplinită condiția ca persoana condamnată A. să se afle în
România, recunoașterea hotărârii de condamnare de instanțele române nu asigură finalitatea
procedurii de cooperare.
În același timp, instanţa supremă a apreciat că sunt incidente şi prevederile art. 137 alin. (1)
lit. g) pct. ii din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală,
republicată, conform cărora, procedura de recunoaştere şi executare pe teritoriul României a
hotărârii judecătoreşti străine poate fi refuzată dacă, la data primirii hotărârii judecătoreşti străine,
din pedeapsa aplicată persoanei condamnate au rămas de executat mai puţin de 6 luni.
Or, prin sentința pronunţată la 27.04.2017 de către Judecătoria Hîncești, Republica
Moldova, definitivă prin decizia Colegiului penal al Curții de Apel Chișinău, pronunțată la
6.11.2018, s-a dispus condamnarea numitului A. la pedeapsa închisorii de 6 luni, pentru
săvârşirea infracţiunii de corupere activă, prevăzută în art. 325 alin. (1) din C. pen. al Republicii
Moldova, pedeapsă din care s-a dedus durata arestării preventive de la 19.07.2016 la 28.07.2016,
astfel că pedeapsa pe care condamnatul ar urma să o execute în România ar fi mai mică de 6 luni.
În consecinţă, în condiţiile în care în cauză nu există date certe din care să rezulte că
persoana condamnată A. se află pe teritoriul României - adresa la care acesta figurează fiind un
domiciliu fictiv, iar din pedeapsa aplicată prin sentinţa pronunțată la 27.04.2017 de către
Judecătoria Hîncești, Republica Moldova persoana condamnată mai are de executat mai puţin de
6 luni, hotărârea antemenţionată nu poate fi recunoscută şi pusă în executare conform procedurii
prevăzute de art. 143 din Legea nr. 302/2004, republicată.
Faţă de toate aspectele reţinute, văzând şi dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. a) din Codul de
procedură penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis apelul, a desființat sentința apelată și,
în rejudecare, în temeiul dispoziţiilor art. 141 alin. (6) lit. c) din Legea nr. 302/2004 republicată, a
respins sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iași privind recunoaşterea și punerea în
executare în România a sentinţei pronunțate de către Judecătoria Hîncești, Republica Moldova.

Notă: în acelaşi sens, decizia nr. 259/A din 27 august 2019

19. Transferarea persoanelor condamnate. Recunoașterea şi punerea în executare a

hotărârilor penale străine

Legea nr. 302/2004, art. 163, art. 164 lit. i1) art. 166, art. 167

În procedura transferării persoanelor condamnate, chiar în lipsa vreunui caz obligatoriu

sau opțional de nerecunoaștere şi neexecutare, prevăzut în art. 163 şi art. 167 din Legea nr.
302/2004, instanța de judecată, în cadrul procedurii prevăzute în art. 166 şi următoarele din
aceeași lege, poate să respingă cererea de recunoaștere şi punere în executare a hotărârii
judecătorești străine atunci când nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute în art. 164 lit. i1) din
Legea nr. 302/2004, respectiv nu au fost dovedite legăturile persoanei condamnate cu statul
român.

1206
I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 212/A din 15 septembrie 2021

Prin sentința penală nr. 79 din 3.06.2021, pronunțată de Curtea de Apel Galați – Secția
penală și pentru cauze cu minori, în baza art. 166 alin. (6) lit. c) din Legea nr. 302/2004/R, s-a
dispus respingerea sesizării Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galaţi privind transferarea
persoanei condamnate A. în România în vederea continuării executării pedepsei de 7 ani
închisoare aplicată prin sentința din 11.12.2018 a Tribunalului Regional Nurnberg – Furth
definitivă la 23.08.2019 şi rectificată la 15.12.2020.
Pentru a dispune astfel, Curtea de Apel Galați a reținut următoarele:
Prin adresa nr. X/2021 Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galați a sesizat instanța de
judecată cu cererea de transfer a persoanei condamnate A. formulată de autoritățile judiciare
germane în vederea continuării executării pedepsei de 7 ani închisoare, într-un penitenciar din
România.
Prin sentința din 11.12.2018 a Tribunalului Regional Nurnberg-Furth - Germania, definitivă
la 23.08.2019 şi rectificată la 15.12.2020, cetățeanul român A. a fost condamnat la o pedeapsă
rezultantă de 7 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunilor de: furt calificat însoțit de distrugere
sau deteriorare de bunuri săvârșit în cadrul unui grup infracțional organizat (2 infracțiuni) şi furt
însoțit de distrugere sau deteriorare de bunuri (6 infracțiuni) prevăzute în art. 242 alin. (1), art.
243 alin. (1) nr. 1, nr. 2, nr. 3, art. 244 alin. (1), art. 244 alin. (1), art. 303 alin. (1), art. 51 alin.
(4), art. 52, art. 53, art. 73, art. 73 lit. c), art. 74 lit. c) C. pen. al Republicii Federale Germania.
Din actele înaintate de autoritățile judiciare germane, traduse în limba română, în special
din hotărârea de condamnare, adresa din 19.01.2021 a Prim-Procurorului General din Nurnberg-
Furth – Germania, adresa din 30.01.2020 a Penitenciarului Amberg-Germania, a rezultat că A.,
deşi este cetăţean român născut în anul 1969, în România, din anul 1989, a plecat în Spania,
domiciliul său cunoscut fiind în Spania.
Astfel, Curtea a reținut că inculpatul are o rezidență neîntreruptă mai mare de 5 ani în
Spania, în sensul prevederilor Legii nr. 302/2004/R, iar familia acestuia locuiește în Spania –
Valencia (fiica condamnatului), respectiv Germania-Koln (fiul condamnatului), fiind divorțat de
soţia sa.
De asemenea, s-a mai notat faptul că în declarațiile date pe durata executării pedepsei în
Penitenciarul Amberg-Germania, condamnatul A. a declarat inițial că dorește să fie transferat
pentru continuarea executării pedepsei în Spania, acolo unde îşi are domiciliul, iar ulterior, fără
un motiv anume, a revenit şi a declarat că dorește să fie transferat pentru continuarea executării
pedepsei în România, unde locuiesc părinții săi în vârstă de 80 de ani, pe care dorește să-i mai
vadă o dată înainte ca ei să moară.
Raportat la toate aceste aspecte, Curtea a apreciat mai importantă legătura inculpatului cu
descendenții săi (fiu, fiică), care nu îşi au domiciliul pe teritoriul României, decât cu părinții săi
în vârstă de 80 de ani, aflați în pragul dispariției, care îşi au domiciliul în România.
Având în vedere şi rezidenta neîntreruptă mai mare de 5 ani a lui A. pe teritoriul Spaniei,
domiciliul acestuia, Curtea a precizat că deşi este cetățean român, legăturile personale ale lui A.
cu România sunt rupte şi că mai puternice sunt legăturile personale ale acestuia cu Spania.
Prin modificările aduse Legii nr. 302/2004 prin Legea nr. 51/2021 la art. 164 a fost
introdusă litera i1) care prevede obligativitatea autorității centrale (Ministerul Justiției) de a
verifica legăturile persoanei transferabile cu România.
În acest context, prima instanță a constatat că, deși Ministerul Justiției a verificat aceste
aspecte, s-a apreciat indirect că persoana transferabilă A. prezintă legături cu statul român.

1207
 Deşi aceste legături există (părinții condamnatului), s-a apreciat de instanță de fond că mai
puternice sunt legăturile personale ale condamnatului cu Spania decât cu România, precum și
faptul că este în favoarea lui A. să fie transferat către Spania (stat care oferă condiții mult mai
bune de detenție) decât către România.
În raport de aceste considerente, în baza art. 166 alin. (6) lit. c) din Legea nr. 302/2004R,
Curtea a respins sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galați privind transferarea
persoană condamnate A.
Împotriva sentinţei penale nr. 79 din 3 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi –
Secţia penală şi pentru cauze cu minori, a formulat apel, în termen legal, Parchetul de pe lângă
Curtea de Apel Galați.
Examinând apelul formulat în cauză de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galați, prin
prisma criticilor invocate, dar şi sub toate aspectele de fapt şi de drept, potrivit art. 417 alin. (2)
din C. proc. pen., Înalta Curte constată că acesta este nefondat având în vedere următoarele
considerente:
Înalta Curte notează, cu titlu prealabil, că, potrivit art. 162 din Legea nr. 302/2004,
republicată, „Hotărârile judecătorești pronunțate de instanțele altor state membre ale Uniunii
Europene se recunosc și se execută pe teritoriul României în baza principiului încrederii reciproce
și în conformitate cu dispozițiile prezentului capitol, dacă sunt de natură să producă efecte
juridice potrivit legii penale române și nu contravin ordinii publice a statului român”.
Astfel, obiectul cauzei pendinte îl constituie solicitarea formulată de autoritățile judiciare
din Germania privind transferul persoanei condamnate A. în vederea continuării executării
pedepsei de 7 ani închisoare, într-un penitenciar din România, aplicate prin sentința din
11.12.2018 a Tribunalului Regional Nurnberg-Furth - Germania, definitivă la 23.08.2019 şi
rectificată la 15.12.2020, pentru săvârșirea infracțiunilor de: furt calificat însoțit de distrugere sau
deteriorare de bunuri săvârșit în cadrul unui grup infracțional organizat (2 infracțiuni) şi furt
însoțit de distrugere sau deteriorare de bunuri (6 infracțiuni) prevăzute în art. 242 alin. (1), art.
243 alin. (1) nr. 1, nr. 2, nr. 3, art. 244 alin. (1), art. 244 alin. (1), art. 303 alin. (1), art. 51 alin.
(4), art. 52, art. 53, art. 73, art. 73 lit. c), art. 74 lit. c) C. pen. al Republicii Federale Germania.
Procedura judiciară de recunoaştere şi punere în executare a hotărârii autorităţii judiciare
străine în cazul transferării persoanelor condamnate, deţinute în alte state membre ale Uniunii
Europene, în vederea executării pedepsei sau a măsurii privative de libertate într-un penitenciar
sau unitate sanitară din România este reglementată în prezent de Titlul VI al Legii nr. 302/2004,
republicată (Dispoziții privind cooperarea cu statele membre ale Uniunii Europene în aplicarea
Deciziei-cadru nr. 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea
principiului recunoașterii reciproce în cazul hotărârilor judecătorești în materie penală care impun
pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană), mai
exact de Capitolul II, (Punerea în executare pe teritoriul României a pedepselor sau măsurilor
privative de libertate aplicate de instanțele altor state membre ale Uniunii Europene), prin
dispoziţiile art. 165 -170 din același act normativ.
Potrivit art. 166 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, "obiectul procedurii îl constituie
verificarea condiţiilor prevăzute la art. 167 şi, în cazul în care sunt îndeplinite, punerea în
executare a hotărârii judecătoreşti transmise de statul emitent. Dispoziţiile civile, dispoziţiile
referitoare la pedepsele pecuniare, măsurile asigurătorii sau cheltuielile judiciare, precum şi orice
dispoziţii din hotărârea judecătorească transmisă de statul emitent, altele decât cele privind
executarea pedepsei închisorii sau a măsurii privative de libertate, nu constituie obiectul prezentei
proceduri".

1208
 Reținând aceste coordonate de principiu și în raport de actele aflate la dosarul cauzei, Înalta
Curte constată faptul că instanța de fond a dispus respingerea sesizării realizate de Parchetul de
pe lângă Curtea de Apel Galați privind cererea de transfer a persoanei condamnate A. formulată
de autoritățile judiciare germane în vederea continuării executării pedepsei de 7 ani închisoare
într-un penitenciar din România, motivat exclusiv de neîndeplinirea condițiilor prevăzute în art.
164 lit. i1) din Legea nr. 302/2004R.
Potrivit art. 164 lit. i1) din Legea nr. 302/2004, Ministerul Justiției este competent "să
refuze inițierea procedurii de recunoaștere a hotărârii judecătorești străine, atunci când, la data
primirii acesteia, nu au fost dovedite legăturile persoanei condamnate cu statul român, în baza
unor elemente cum ar fi: reședința obișnuită, relațiile sociale, familiale, profesionale sau
culturale".
Conform art. 2570 C. civ. "reşedinţa obişnuită a persoanei fizice este în statul în care
persoana îşi are locuinţa principală, chiar dacă nu a îndeplinit formalităţile legale de înregistrare".
Astfel, în ceea ce privește reședința obișnuită a condamnatului A., Înalta Curte constată că
aceasta este de peste 22 de ani în Spania, astfel cum reiese atât din adresa emisă de Penitenciarul
Amberg (Germania) din 31.01.2020, cât și din cuprinsul certificatului emis de statul german
menționat la articolul 4 din Decizia cadru nr. 2008/909/JAI a Consiliului din 27.11.2008 și,
implicit, și-a dezvoltat relațiile sociale și profesionale în aceasta țară, exercitând profesia de șofer
de camion.
Totodată, Înalta Curte constată că, din conținutul celor precizate de persoana condamnată
A., la 31.01.2020, în cuprinsul adresei emise de Penitenciarul Amberg (Germania), reiese că fiica
de 21 de ani, sora și fratele său trăiesc în Spania, iar în România mai trăiesc doar părinții acestuia,
care au vârstă foarte înaintată, de peste 80 ani.
În acest context, Înalta Curte constată că instanța de fond, în mod corect, a apreciat că prin
documentația depusă în susținerea cererii de recunoaștere a hotărârii judecătorești pronunțate de
autoritățile germane nu au fost dovedite legăturile persoanei condamnate A. cu statul român, atât
din prisma reședinței obișnuite a acestuia, cât și a relațiilor sociale, familiale, profesionale pe care
acesta le are în România.
Dispozițiile legale incidente cu privire la transferarea persoanelor condamnate, deținute în
alte state membre ale Uniunii Europene, în vederea executării pedepsei sau a măsurii privative de
libertate într-un penitenciar din România au ca scop, în special, să permită acordarea unei
importanțe deosebite posibilității de a crește șansele de reinserție socială a persoanei după
executarea pedepsei la care aceasta a fost condamnată, revenind astfel instanței naționale să
aprecieze, în cadrul marjei de apreciere care îi este acordată, măsura în care executarea pedepsei
în statul membru, unde se solicită transferul, ar permite posibilitatea de reinserție socială după
executarea efectivă a pedepsei.
Înalta Curte notează că, fiind un corolar necesar al libertății de circulație, transferul
persoanei condamnate către statul membru de origine sau de reședință trebuie să îi sporească
șansele de reabilitare socială, oferindu-i posibilitatea de a-și păstra legăturile de familie,
lingvistice și culturale.
Potrivit jurisprudenței constante a Curții de Justiție a Uniunii Europene (cauza Kozlowski
din 17 iulie 2008, cauza Wolzenburg din 6 octombrie 2009), în vederea stabilirii legăturii dintre o
persoană și statul de executare, trebuie să se bazeze pe o apreciere globală "a mai multor
elemente obiective care caracterizează situația acestei persoane", printre care se numără în special
durata, natura și condițiile șederii persoanei condamnate, precum și legăturile familiale și
economice pe care aceasta le întreține cu statul membru de executare.

1209
 Or, în speță, din moment ce persoana condamnată A. trăiește de peste 22 ani în Spania
alături de majoritatea membrilor familiei sale (fiică, sora și frate), unde deține o locuință și un loc
de muncă (șofer de camion), în mod evident rezultă că șansele sale de reintegrare socială au un
grad de reușită mult mai ridicat în statul de reședință decât în statul de origine (România).
Astfel, în cauză, deși nu sunt incidente niciunul dintre cazurile obligatorii sau optionale de
nerecunoastere și neexecutare prevăzute în art. 163 și art. 167 din Legea nr. 302/2004, hotărârea
judecătorească pronunțată de autoritățile judiciare germane nu va fi recunoscută și nu va fi pusă
în executare în România pentru că nu au fost dovedite legăturile persoanei condamnate cu statul
român, obligativitate impusă de legiuitor ca urmare a modificărilor aduse Legii nr. 302/2004 prin
Legea nr. 51/2021.
Referitor la aspectele învederate de Ministerul Public, în sensul că există destule elemente
care ar justifica ca pedeapsa la care a fost condamnat A să fie executată pe teritoriul statului
român, Înalta Curte arată că din întreaga documentație depusă în cauză rezultă doar o simplă
circumstanță individuală (faptul că părinții acestuia locuiesc în România) care caracterizează
legăturile persoanei vizate cu statul român, dar care nu poate avea o importanță determinantă în
această procedura prevăzută în art. 164 lit. i1) din Legea nr. 302/2004.
Prin urmare, instanța de judecată, în cadrul procedurii prevăzute în art. 166 și următoarele
din Legea nr. 302/2004, poate să respingă cererea de recunoaștere a hotărârilor judecătorești
străine atunci când nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute în art. 164 lit. i1) din Legea nr.
302/2004.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, a respins, ca nefondat, apelul declarat de Parchetul
de pe lângă Curtea de Apel Galaţi.

20. Recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de instanţele statelor

membre ale Uniunii Europene. Marea Britanie

Legea nr. 302/2004, art. 153 şi urm.

Cererile de recunoaştere a hotărârilor judecătoreşti de condamnare pronunţate de

instanţele din Marea Britanie în scopul executării pedepselor privative de libertate în România,
primite până la data de 31 decembrie 2020, sunt guvernate de Decizia-cadru 2008/909/JAI a
Consiliului din 27 noiembrie 2008 şi, în consecinţă, în cazul acestor cereri, sunt incidente
dispoziţiile prevăzute în Titlul VI, Capitolul I - Dispoziţii generale şi Capitolul II - Punerea în
executare pe teritoriul României a pedepselor sau măsurilor privative de libertate aplicate de
instanţele altor state membre ale Uniunii Europene, Secţiunea 1 şi a 2-a din Legea nr. 302/2004,
republicată.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 5/A din 12 ianuarie 2021

Prin sentința nr. 222 din 11 decembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, Secţia
penală şi pentru cauze cu minori, s-a admis cererea formulată de autorităţile judiciare britanice.
S-au constatat îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 167 alin. (1) din Legea nr. 302/2004,
republicată.
S-a recunoscut hotărârea nr. T20190335 pronunţată la data de 15 octombrie 2019 de Curtea
Coroanei din Southwark, definitivă la aceeaşi dată, prin care cetăţeanul român A., deţinut într-un
1210
penitenciar din Regatul Unit al Marii Britanii, a fost condamnat la pedeapsa de 60 luni închisoare
pentru săvârşirea a 4 infracţiuni de jaf prevăzute de secţiunea I (1) din Legea jafului 1968, care au
corespondent în legislaţia română în infracţiunea de furt prevăzută în art. 228 alin. (1) C. pen.
S-a dispus transferarea persoanei condamnate în vederea continuării executării pedepsei de
60 luni (1.827 zile) închisoare într-un penitenciar din România, cu respectarea regulii
specialităţii.
S-a dedus din pedeapsă perioada executată de 400 zile până la 20 octombrie 2020 şi în
continuare, la zi.
S-a dispus emiterea mandatului de executare a pedepsei închisorii la data rămânerii
definitive a prezentei sentinţe.
Împotriva acestei sentințe, persoana condamnată A. a declarat apel.
Examinând apelul, sub toate aspectele, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că acesta
este nefondat, în principal, pentru următoarele considerente:
Prin hotărârea nr. T20190335 pronunţată la data de 15 octombrie 2019 de Curtea Coroanei
din Southwark, definitivă la aceeaşi dată, s-a dispus condamnarea cetățeanului român A. la
pedeapsa închisorii de 60 luni (1.827 zile) pentru săvârșirea a 4 infracțiuni de jaf, prevăzute de
secțiunea I (1) a Legii jafului 1968.
Fiecare dintre faptele descrise are corespondent în legislația română în infracțiunea de furt,
prevăzută în art. 228 alin. (1) C. pen.
Considerentele hotărârii străine relevă că, pentru fiecare capăt de acuzare, cetăţeanul român
a primit o condamnare de doi ani şi jumătate (30 de luni), stabilindu-se că are de executat o
pedeapsă totală de 60 de luni.
Întrucât, la data de 6 noiembrie 2020, Ministerul Justiției, Direcția Drept Internațional și
Cooperare Judiciară a înaintat Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova cererea formulată
de către autoritățile judiciare britanice privind transferarea cetăţeanului român A. într-un
penitenciar din România, prin adresa din 3 decembrie 2020 a Parchetului de pe lângă Curtea de
Apel Craiova s-a dispus sesizarea Curții de Apel Craiova în vederea recunoașterii hotărârii de
condamnare pronunțată în Marea Britanie.
Având în vedere data sesizării autorităţilor judiciare române, precum şi faptul că Decizia-
cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului
recunoașterii reciproce în cazul hotărârilor judecătorești în materie penală care impun pedepse
sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană continuă să
guverneze executarea cererilor primite de autoritatea de executare până la 31 decembrie 2020,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată, în continuare, incidente în cauză dispoziţiile prevăzute
în Titlul VI, Capitolul I (Dispoziţii generale) şi Capitolul II (Punerea în executare pe teritoriul
României a pedepselor sau măsurilor privative de libertate aplicate de instanţele altor state
membre ale Uniunii Europene), Secţiunea 1 şi a 2-a din Legea nr. 302/2004, republicată.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 167, cuprinse în Titlul VI, Capitolul II, Secţiunea a 2-a din
Legea nr. 302/2004, transferarea unei persoane condamnate în vederea executării pedepsei poate
avea loc numai în următoarele condiții:
a) hotărârea este definitivă şi executorie;
b) fapta pentru care s-a aplicat pedeapsa ar fi constituit, în cazul în care ar fi fost săvârşită
pe teritoriul României, o infracţiune şi autorul ar fi fost sancţionabil. În cazul în care pedeapsa a
fost aplicată pentru mai multe infracţiuni, verificarea condiţiei se face pentru fiecare infracţiune
în parte;
c) persoana condamnată are cetăţenie română;
d) persoana condamnată este de acord să execute pedeapsa în România.
1211
 Consimţământul nu este necesar când persoana condamnată este cetăţean român şi trăieşte
pe teritoriul României sau, deşi nu trăieşte pe teritoriul României, va fi expulzată în România.
Dacă este necesar, în raport cu vârsta ori cu starea fizică sau mintală a persoanei condamnate,
consimţământul poate fi dat de reprezentantul acesteia;
e) nu este incident vreunul din motivele de nerecunoaştere şi neexecutare prevăzut la art.
163 din aceeaşi lege.
Prin urmare, verificând actele dosarului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că
hotărârea pronunțată în străinătate față de cetățeanul român A. este definitivă şi executorie, iar
faptele comise de acesta în Marea Britanie sunt incriminate în legislaţia penală română, fiecare
dintre acestea constituind infracțiunea de furt reglementată de art. 228 alin. (1) C. pen.
Analizând necesitatea aplicării în cauză a dispozițiilor referitoare la adaptarea pedepsei,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că natura pedepsei aplicate persoanei transferabile prin
hotărârea de condamnare străină, respectiv închisoarea, corespunde cu natura pedepsei prevăzute
de legea penală română pentru infracțiuni similare, iar în ceea ce privește durata pedepsei aplicate
pentru faptele săvârșite în Marea Britanie, aceasta este compatibilă cu legea română.
În ceea ce privește cerința prevăzută în art. 167 alin. (1) lit. d) din Legea 302/2004,
republicată, se are în vedere că, deşi persoana transferabilă nu este de acord să fie transferată într-
un penitenciar din România, consimțământul său nu este necesar faţă de împrejurarea că
autoritățile judiciare din Marea Britanie au dispus expulzarea persoanei condamnate A.,
aplicându-i-se totodată interdicția de a intra pe teritoriul acestui stat.
Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că motivul de apel, referitor la
necesitatea recunoaşterii şi executării unei pedepse reduse la 30 de luni de închisoare, în locul
celei de 60 de luni ce rezultă din hotărârea de condamnare străină, nu poate fi valorificat în lipsa
unor înscrisuri care să dovedească cele susținute.
În consecinţă, neconturându-se existenţa niciunui motiv de nerecunoaştere şi neexecutare a
hotărârii nr. T20190335 pronunţată la data de 15 octombrie 2019 de Curtea Coroanei din
Southwark, definitivă la aceeaşi dată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că hotărârea
pronunţată de Curtea de Apel Craiova este legală şi temeinică, sub toate aspectele analizate.
Faţă de considerentele expuse şi având în vedere că hotărârea pronunțată în străinătate este
de natură să producă efecte juridice potrivit legii penale române şi nu contravine ordinii publice a
statului român, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondat, apelul declarat de
persoana condamnată A. împotriva sentinței nr. 222 din 11 decembrie 2020, pronunțată de Curtea
de Apel Craiova, Secţia penală şi pentru cauze cu minori.

21. Apel. Recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de instanţele

statelor membre ale Uniunii Europene. Trimitere sesizare la Ministerul Justiţiei, Direcţia
de specialitate în vederea efectuării examenului de regularitate internaţională şi continuării
procedurii de transmitere a solicitării către Parchet

Legea nr. 302/2004, art. 10 alin. (1) lit. a), art. 171 alin. (1)

Desfăşurarea unei proceduri judiciare în materia recunoaşterii unei hotărâri judecătoreşti

şi a executării pedepsei în statul solicitat, la solicitarea statului străin, fără existenţa unui
examen de regularitate internaţională exercitat de Ministerul Justiţiei, prin direcția de

1212
specialitate, este nelegală. Obligativitatea examenului de regularitate internaţională a
Ministerului Justiţiei, prin direcţia sa de specialitate este impusă de lege, pentru garantarea
autenticităţii, a originalităţii şi a caracterului complet a actelor judiciare emise de statul străin,
responsabilităţi legale conforme cu rolul fundamental al Ministerului Justiției de autoritate
centrală naţională în domeniul cooperării internaţionale în materie penală, conform art. 10 alin.
(1) lit. a) din Legea nr. 302/2004, republicată.

I.C.C.J., Secția Penală, decizia nr. 269/A din 11 noiembrie 2021

Prin sentința penală nr.184/F din 19 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel
București – Secția I Penală, în temeiul art. 154 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată, a
fost recunoscută sentinţa penală nr. 7984053 pronunţată de Judecătoria Penala Locală din
Matosinhos - Judecător 3 - Tribunal Judiciar din Judeţul Porto la data de 22.04.2010, definitivă la
data de 20.06.2019 prin care A. a fost condamnată la pedeapsa de 3 luni închisoare.
S-a dispus executarea pedepsei de 3 luni închisoare de către A. într-un penitenciar din
România.
S-a dispus emiterea mandatului de executare a pedepsei închisorii la data rămânerii
definitive a prezentei sentinţe.
Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de Apel București – Secția I Penală, a avut în
vedere solicitarea autorităţilor judiciare din Portugalia, de recunoaştere şi punerea în executare a
sentinţei penale nr. 7984053 pronunţată de Judecătoria Penală Locală din Matosinhos - Judecător
3 - Tribunal Judiciar din Judeţul Porto la data de 22.04.2010, definitivă la data de 20.06.2019 prin
care A. a fost condamnată la pedeapsa de 3 luni închisoare sub aspectul săvârşirii infracţiunii de
furt simplu, prevăzut şi pedepsit de art. 203 alin. (1) C. pen. din Portugalia.
S-a arătat că, în fapt, s-a reţinut că la data de 3 noiembrie 2008, în jurul orei 20:50,
inculpata A. a mers la hipermarket. La sosire, inculpata a retras de la expozanţi: 11 carduri de
reţeaua 4, în valoare de 108,90 EUR, pe care le-a ascuns în hainele pe care le purta. Apoi,
inculpata a ieşit din magazin, trecând casetele de plată, fără a declara respectivele art.e sau a
proceda la plata acestora, reuşind astfel să le încorporeze în bunurile sale.
Curtea de apel a constatat că cererea formulată de autorităţile judiciare din Portugalia a fost
însoţită de documentele prevăzută de art. 6 pct. (2) din Convenţia europeană asupra transferării
persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg la data de 21.03.1983, respectiv cererea de
transfer formulată de Ministerul Justiţiei din Portugalia, copia autentificată a hotărârii de
condamnare, copia dispoziţiilor legale aplicabile, stadiul executării pedepsei, expunerea faptelor
pe care s-a întemeiat condamnarea.
S-a mai constatat că este îndeplinită condiţia prevăzută de 167 alin. (1) lit. c) din Legea nr.
302/2004 republicată, întrucât persoana condamnată este cetăţean roman şi se află pe teritoriul
României. Deopotrivă, s-a constatat că, în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzută de art. 167
lit. a) şi b) din Legea nr. 302/2004, republicată şi art. 3 pct. (1) lit. b) şi e) din Convenţia
europeană privind transferarea persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg la 21 martie 1983,
întrucât hotărârea de condamnarea este definitivă şi executorie, iar faptele care au atras
condamnarea au corespondent în legislaţia penală română.
Totodată, s-a mai constatat că, este îndeplinită şi condiţia prevăzută de art. 167 alin. (1) lit.
e) din Legea nr. 302/2004, republicată, în sensul că nu este incident în cauză niciunul dintre
motivele prevăzută de art. 151 din Legea nr. 302/2004, de nerecunoaştere a hotărârii şi
neexecutare a pedepsei.
Prin hotărârea atacată s-a mai constatat că persoana condamnată a fost de acord cu
1213
recunoaşterea şi punerea în executare în Romania a sentinţei penale nr. 7984053 pronunţată de
Judecătoria Penala Locală din Matosinhos - Judecător 3 - Tribunal Judiciar din Porto la data de
22.04.2010, definitivă la data de 20.06.2019, fiind astfel îndeplinită condiţia prevăzută de art. 3
lit. d) din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la
Strasbourg şi de art. 167 lit. d) din Legea nr. 302/2004, republicată.
Astfel, având în vedere că România şi-a asumat printr-un tratat internaţional la care este
parte obligaţia recunoaşterii hotărârii penale pronunţate în străinătate (Convenţia europeană a
transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg la 21 martie 1983 fiind ratificată prin
Legea nr. 76 din 12 iulie 1996), persoanei condamnate i-a fost respectat dreptul la un proces
echitabil, pedeapsa aplicată nu a fost pronunţată pentru infracţiuni politice sau militare, hotărârea
pronunţată în străinătate respectă ordinea publică a statului român şi produce efecte juridice în
România, de asemenea, nu există date cu privire la pronunţarea unei hotărâri de condamnare
pentru aceleaşi fapte persoanei condamnate în România sau într-un alt stat, care a fost
recunoscută în România, curtea de apel a dispus recunoaşterea hotărârii.
Împotriva acestei sentințe, a declarat apel Ministerul Public susţinând nelegalitatea
procedurii de recunoaştere şi punere în executare a sentinţei penale din data de 22.04.2010,
definitivă la data de 20.06.2019, pronunţată de autorităţile judiciare din Portugalia cu privire la
persoana condamnată A., în lipsa sesizării instanţei de judecată de către Parchetul de pe lângă
Curtea de Apel şi a examenului de regularitate internaţională stabilit de lege în competenţa
Ministerului Justiţiei, prin direcţia de specialitate.
Examinând apelul formulat de Ministerul Public, atât prin prisma motivelor invocate, cât şi
din oficiu, sub toate aspectele, Înalta Curte, apreciază că apelul este întemeiat.
Se constată că prin sentința penală nr.184/F din 19 octombrie 2021, pronunţată de Curtea
de Apel București – Secția I Penală a fost recunoscută sentinţa penală nr. 7984053 pronunţată de
Judecătoria Penala Locală din Matosinhos - Judecător 3 - Tribunal Judiciar din Judeţul Porto la
data de 22.04.2010, definitivă la data de 20.06.2019 prin care A., dispunându-se executarea
pedepsei de 3 luni închisoare într-un penitenciar din România, în lipsa sesizării instanţei de
judecată de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi a examenului de regularitate
internaţională stabilit de lege în competenţa Ministerului Justiţiei prin direcţia de specialitate.
Potrivit dispoziţiilor art. 171 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată, privind
cooperarea judiciară internaţională în materie penală, atunci când România este stat de executare,
în cazul în care se constată că statul emitent a transmis hotărârea judecătorească și certificatul
prevăzut în anexa nr. 5, precum și, dacă este cazul, informațiile prevăzute la art. 164 lit. e) pct.
(ii)-(iv), Ministerul Justiției, prin direcția de specialitate, le înaintează parchetului de pe lângă
curtea de apel competentă.
Conform dispoziţiilor art. 165 alin. (1) din acelaşi act normativ în cazul în care se constată
că statul emitent a transmis hotărârea judecătorească și certificatul prevăzut în anexa nr. 5,
precum și, dacă este cazul, informațiile prevăzute la art. 164 lit. e) pct. (ii)-(iv), Ministerul
Justiției, prin direcția de specialitate, le înaintează parchetului de pe lângă curtea de apel în a
cărui circumscripție domiciliază persoana condamnată, în vederea sesizării curții de apel. Toate
aceste prevederi legale naţionale ce transpun în legislaţia naţională Decizia-cadru JAI a
Consiliului, nr. 2008/909 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce în cazul
hotărârilor judecătoreşti în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în
scopul executării lor în Uniunea Europeană, în acord și cu Legea nr. 76/1996 pentru ratificarea
Convenţiei europene asupra transferării persoanelor condamnate, stabilesc imperativ faptul că
sesizarea instanţei de judecată se face de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti (în
speţă), dacă sunt îndeplinite condiţiile legale şi numai după realizarea examenului de regularitate
1214
internaţională efectuat obligatoriu de către Ministerul Justiţiei prin direcţia de specialitate.
Or, aşa cum rezultă din actele dosarului, sesizarea instanţei de judecată s-a realizat direct de
către autoritatea judiciară a statului portughez, fără a exista un examen de regularitate
internaţională a Ministerului Justiţiei şi fără certitudinea autenticităţii actelor transmise la dosar.
Obligativitatea examenului de regularitate internaţională a Ministerului Justiţiei, prin
direcţia sa de specialitate este impusă de lege, pentru garantarea autenticităţii, a originalităţii şi a
caracterului complet a actelor judiciare emise de statul străin, responsabilităţi legale conforme cu
rolul fundamental al Ministerului Justiției de autoritate centrală naţională în domeniul cooperării
internaţionale în materie penală, conform art. 10 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 302/2004,
republicată.
Desfăşurarea unei proceduri judiciare în materia recunoaşterii unei hotărâri judecătoreşti şi
a executării pedepsei în statul solicitat, la solicitarea statului străin, fără existenţa unui examen de
regularitate internaţională exercitat de Ministerul Justiţiei, prin direcția de specialitate, este
nelegală, cu atât mai mult cu cât din actele dosarului rezultă existenţa mai multor aspecte ce
trebuie lămurite, responsabilitate legală ce incumbă în principal Ministerului Justiţiei, respectiv:
autenticitatea şi originalitatea actelor judiciare transmise direct instanţei de judecată, existenţa
unui interval mare de timp între data pronunţării sentinţei de condamnare, aflată la dosar şi data
rămânerii definitive a acesteia, atestată doar printr-o menţiune, judecarea cauzei în lipsa
persoanei solicitată, chiar dacă persoana condamnată a fost de acord cu recunoașterea și
executarea pedepsei, precum şi alte date cu privire la pedeapsă şi eventualele măsuri preventive.
Rolul esenţial al Ministerului Justiţiei prin direcţia de specialitate în cazul acestui tip de
procedură de cooperare internaţională în materie penală nu se limitează la examenul de
regularitate internaţională ci priveşte inclusiv procedura judiciară şi cea de după pronunţarea
hotărârii judecătoreşti de către autoritatea judiciară română, potrivit legii.
În egală măsură, potrivit legii, sesizarea Curții de Apel București, constituie competenţa
exclusivă a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, care pe baza actelor transmise de
Ministerul Justiţiei, prin direcţia de specialitate, după analiza acestora, dispune înaintarea către
instanţa de judecată care este astfel investită cu cererea de recunoaștere și executare a hotărârii.
Sesizarea instanţei de judecată nu poate fi, deci, suplinită prin transmiterea directă a actelor
judiciare de către autoritatea străină, fără existenţa unui examen de regularitate internațională și
fără investirea instanței de judecată prin actul de sesizare, care este în acest caz solicitarea
Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București. De altfel, aşa cum se poate observa din actele
dosarului de primă instanţă, procedura desfăşurată de Curtea de Apel București potrivit citativului
a fost una specifică comisiei rogatorii internaționale, respectiv videoconferință, procedură care nu
poate fi folosită pentru recunoaşterea unei hotărâri penale şi executarea unei pedepse privative de
libertate.
Având în vedere toate aceste aspecte, Înalta Curte a admis apelul, a desfiinţat, în totalitate,
sentinţa apelată şi a trimis sesizarea la Ministerul Justiţiei, Direcţia de specialitate în vederea
efectuării examenului de regularitate internaţională şi a continuării procedurii de transmitere a
solicitării către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel.

1215
22. Apel. Recunoașterea şi executarea hotărârilor judecătorești pronunțate de instanțele
statelor terțe. Trimitere cauzei spre rejudecare la curtea de apel în vederea respectării
dreptului la apărare al persoanei condamnate precum și a dreptului la un proces echitabil
din perspectiva egalității de arme și a dublului grad de jurisdicție

Tratatul dintre România și Regatul Norvegiei

privind transferul persoanelor condamnate
C. proc. pen., art. 281 alin. (1) lit. f), art. 90 alin. (1) lit. c)

Asistența juridică este obligatorie atunci când procedura de recunoaștere și executare a

unei hotărâri de condamnare, prevăzute de art. 8 din Tratatul dintre România şi Regatul
Norvegiei privind transferul persoanelor condamnate, vizează o persoana lipsită de libertate în
condițiile art. 90 alin. (1) lit. a) din Codul procedură penală, iar încălcarea acestei dispoziții se
sancționează cu nulitatea absolută prevăzută de art. 281 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură
penală.

I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 297/A din 8 decembrie 2021

Prin sentinţa penală nr. 20CC din 13 iulie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Ploiești –
Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/42/2021, s-a admis sesizarea
Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești privind cererea de recunoaştere şi executare a
hotărârilor judecătoreşti formulată de autorităţile judiciare din Regatul Norvegiei.
În baza art. 8 din Tratatul dintre România şi Regatul Norvegiei privind transferul
persoanelor condamnate semnat la Oslo în anul 2010, ratificat prin Legea nr. 296/21.12.2011,
intrat în vigoare în data de 24.02.2012 s-a recunoscut sentinţa penală nr. 20-097188AST-
BORG/03 pronunţată de Curtea de Apel Borgarting din Oslo, Norvegia la data de 04.09.2020,
definitivă la data de 24.11.2020, prin care cetăţeanul român A. a fost condamnat la o pedeapsă de
4 ani şi 2 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de viol prevăzută şi pedepsită de
paragraful 291 litera a) şi paragraful 292 litera a) din Codul penal norvegian cu corespondent în
infracţiunea de viol, prevăzută şi pedepsită de art. 218 alin. (1) din Codul penal român, s-a dispus
transferul persoanei condamnate în România şi executarea acestei pedepse în România.
S-a dedus din pedeapsa de 4 ani şi 2 luni închisoare perioada executată de 484 de zile
până la data de 06.05.2021 şi de la data de 06.05.2021, în continuare, la zi.
S-a dispus emiterea mandatului de executare a pedepsei de de 4 ani şi 2 luni închisoare
aplicată cetăţeanului român A., conform Codului de procedură penală român, pentru săvârşirea
infracţiunii de viol, prevăzute de art. 218 alin. (1) din Codul penal român, la rămânerea definitivă
a prezentei sentinţe.
S-a dispus comunicarea sentinţei definitive şi a unui exemplar al mandatului de executare
a pedepsei închisorii autorităţii competente a statului emitent, respectiv autorităţilor judiciare din
Regatul Norvegiei, Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul IGPR, precum
şi, în copie, Direcţiei de Drept Internaţional şi Cooperare Judiciară din cadrul Ministerului
Justiţiei din România.
De asemenea, s-a dispus comunicarea de către Direcţia de Drept Internaţional şi
Cooperare Judiciară din cadrul Ministerului Justiţiei din România către statul solicitant a
dispoziţiilor din legislaţia internă privind eliberarea anticipată sau condiţionată a persoanei
condamnate.
Pentru a dispune astfel, Curtea de Apel Ploiești a reținut următoarele:
1216
 Prin Ordonanţa nr. x/II/5/2020 din data de 07.07.2021, Parchetul de pe lângă Curtea de
Apel Ploiești a dispus sesizarea Curții de Apel Ploiești şi, prin adresa cu acelaşi număr, a înaintat
instanţei informaţiile şi înscrisurile referitoare la solicitarea autorităţilor judiciare din Regatul
Norvegiei în vederea recunoaşterii sentinţei penale nr. 20-097188AST-BORG/03 pronunţată de
Curtea de Apel Borgarting din Oslo, Norvegia la data de 04.09.2020, definitivă la data de
24.11.2020, prin care cetăţeanul român A. a fost condamnat la o pedeapsă de 4 ani şi 2 luni
închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de viol prevăzută şi pedepsită de paragraful 291 litera a)
şi paragraful 292 litera a ) din Codul penal norvegian.
În fapt, s-a reţinut că persoana condamnată A. în data de 21.09.2018, în intervalul 05:00-
07:00, într-un apartament din Oslo a lovit-o pe d-na B. în cap şi peste faţă, şi-a presat pumnii în
gâtul acesteia şi a violat-o, în ciuda faptului că aceasta îl ruga să se oprească.
În acest context, instanța de fond a reţinut că fapta pentru care a fost condamnat cetăţeanul
român, arătată anterior, are corespondent în infracţiunea prevăzută de art. 218 alin. (1) (viol) din
Codul penal român, iar natura şi durata pedepsei aplicate de instanţa statului austriac, de 4 ani şi 2
luni închisoare corespund cu natura şi durata pedepsei prevăzute de legea penală română
(închisoare de la 5 ani la 10 ani), nefiind necesară adaptarea pedepsei.
De asemenea, s-a reţinut că persoana condamnată nu a fost de acord să fie transferată în
România pentru continuarea executării pedepsei, aşa cum rezultă din înscrisul întocmit de
autorităţile din Regatul Norvegiei.
Conform documentaţiei transmisă de autorităţile judiciare din Regatul Norvegiei a rezultat
că, din durata pedepsei totale de 4 ani şi 2 luni închisoare, pe teritoriul statului norvegian se
consideră executate un număr de 484 de zile la data de 06.05.2021, iar în prezent persoana
condamnată se află în stare de privare de libertate într-un penitenciar din Norvegia, astfel încât şi
această perioadă urmează a fi dedusă din durata totală a pedepsei recunoscute.
Astfel, s-a constatat că sunt integral îndeplinite condiţiile prevăzute de Tratatul dintre
România şi Regatul Norvegiei privind transferul persoanelor condamnate semnat la Oslo în anul
2010, ratificat prin Legea nr. 296/21.12.2011, intrat în vigoare în data de 24.02.2012, care
reglementează condiţiile pentru recunoaşterea şi executarea unei hotărâri judecătoreşti străine, în
sensul că: hotărârea este definitivă şi executorie, faptele pentru care a fost aplicată condamnarea
ar fi constituit, dacă ar fi fost săvârşite pe teritoriul României, infracţiunea prevăzută de art. 218
alin. (1) din Codul penal, persoana condamnată nu a consimţit la executarea pedepsei în
România, consimţământ care nu este necesar raportat la prevederile art. 6 pct 2 din acelaşi tratat
având în vedere că este cetăţean român şi trăieşte pe teritoriul României sau deşi nu trăieşte pe
teritoriul României şi nu este incident vreunul din motivele de nerecunoaştere şi neexecutare, iar
executarea pedepsei în România este în măsură să faciliteze reintegrarea socială a persoanei
condamnate.
Totodată, s-a constatat că durata totală a pedepsei nu depăşeşte limita maximă specială a
pedepsei prevăzute de legea penală română pentru aceeaşi infracţiune.
Concluzionând, în raportatort de verificările efectuate, de actele şi lucrările dosarului, dar şi
de dispoziţiile legale incidente, Curtea de Apel a constatat că sunt îndeplinite condiţiile pentru
recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti străine prevăzute de art. 8 din Tratatul dintre
România şi Regatul Norvegiei privind transferul persoanelor condamnate semnat la Oslo în anul
2010, ratificat prin Legea nr. 296/21.12.2011, intrat în vigoare în data de 24.02.2012, aşa încât a
admis sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești privind cererea de recunoaştere şi
executare a hotărârilor judecătoreşti formulată de autorităţile judiciare din Regatul Norvegiei.

1217
 Împotriva sentinţei penale nr. 20CC din 13 iulie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Ploiești
– Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/42/2021, a formulat apel,
în termen legal, persoana condamnată A.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție–Secția Penală la data de
25.11.2021, sub nr. x/42/2021, fiind repartizată aleatoriu Completului nr. 8 cu termen de judecată
la data de 08.12.2021.
În susținerea cererii de apel formulate, la termenul de judecată din 08.12.2021, apărătorul
desemnat din oficiu pentru condamnatul A. a invocat excepția nulității absolute a sentinței
pronunțate de instanța de fond, din prisma dispozițiilor art. 281 alin. (1) lit. f) din Codul de
procedură penală, respectiv faptul că acesta nu a beneficiat de asistență juridică obligatorie la
soluționarea cauzei de către prima instanța.
Examinând actele şi lucrările dosarului exclusiv din perspectiva excepției nulității absolute
a sentinței pronunțate de instanța de fond, Înalta Curte de Casație și Justiție constată întemeiat
apelul formulat şi urmează să îl admită, în considerarea următoarelor argumente:
Înalta Curte reţine că obiectul cauzei pendinte îl constituie solicitarea formulată de
autoritățile judiciare norvegiene, în temeiul prevăzut de art. 8 din Tratatul dintre România şi
Regatul Norvegiei privind transferul persoanelor condamnate, în vederea recunoaşterii sentinţei
penale nr. 20-097188AST-BORG/03 pronunţată de Curtea de Apel din Oslo, Norvegia la data de
04.09.2020, definitivă la data de 24.11.2020, prin care cetăţeanul român A., a fost condamnat la o
pedeapsă de 4 ani şi 2 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de viol prevăzută şi pedepsită
de paragraful 291 litera a) şi paragraful 292 litera a) din Codul penal norvegian, în prezent acesta
fiind deținut într-un penitenciar din statul emitent.
Potrivit art. 15 alin. (1) din Tratatul dintre România şi Regatul Norvegiei privind transferul
persoanelor condamnate, intrat în vigoare în data de 24.02.2012, cererile adresate în domeniile
reglementate de prezentul tratat sunt guvernate de legea statului de executare, în speță România.
Astfel, art. 281 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală prevede că determină
întotdeauna aplicarea nulităţii absolute încălcarea dispoziţiilor privind asistarea de către avocat a
suspectului sau a inculpatului, precum şi a celorlalte părţi, atunci când asistenţa este obligatorie.
Conform dispozițiilor art. 90 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, asistența
juridică în procesul penal este obligatorie în următoarele cazuri:
a) când suspectul sau inculpatul este minor, internat într-un centru de detenție ori într-un
centru educativ, când este reținut sau arestat, chiar în altă cauză, când față de acesta a fost dispusă
măsura de siguranță a internării medicale, chiar în altă cauză, precum și în alte cazuri prevăzute
de lege.
Așadar, din prisma aplicării, în prezenta cauza, a normelor române de drept procesual
penal, Înalta Curte arată că asistența juridică este obligatorie atunci când procedura de
recunoaștere și executare a unei hotărâri de condamnare prevăzute de art. 8 din Tratatul dintre
România şi Regatul Norvegiei privind transferul persoanelor condamnate, vizează o persoana
lipsită de libertate în condițiile art. 90 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, iar încălcarea
acestei dispoziții se sancționează cu nulitatea absolută prevăzută de art. 281 alin. (1) lit. f) din
Codul de procedură penală.
Or, de vreme ce la momentul soluționării cauzei de către instanța de fond, persoana
condamnată A. se afla încarcerat în cadrul unui penitenciar din Regatul Norvegiei (cum de altfel
constată și prima instanța în cuprinsul sentinței pronunțate, respectiv la pag. 3, paragr. 3), contrar
dispozițiilor art. 90 alin.(1) lit. c) din Codul de procedură penală ce stabilesc existența unui caz de
asistența juridică obligatorie, acesta nu a beneficiat de asistența unui avocat ales sau desemnat din
oficiu, așa cum rezultă din actele dosarului.
1218
 În acest context, Înalta Curte constată că judecata în primă instanță a avut loc cu încălcarea
dreptului la apărare a persoanei condamnate, constând în neasigurarea asistenței juridice
obligatorie de către un avocat în cursul procedurii de soluționare a cererii de recunoaștere şi
executare a unei hotărâri judecătoreşti de condamnare formulată de autorităţile judiciare
norvegiene, nelegalitate ce nu poate fi remediată în alt mod decât prin trimiterea cauzei spre
rejudecare, în acest sens fiind și dispozițiile art. 280 alin. (1) și alin. (3) din Codul de procedură
penală, care prevăd că încălcarea dispozițiilor legale care reglementează desfășurarea procesului
penal atrage nulitatea actului în condițiile prevăzute expres de Codul de procedură penală.
În același punct de analiză, Înalta Curte apreciază că soluţia de trimitere a cauzei spre
rejudecare se impune pentru a se garanta persoanei condamnate, respectarea dreptului la un
proces echitabil din perspectiva egalității de arme și a dublului grad de jurisdicție.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte a admis apelul declarat de condamnatul A., a
desfiinţat sentinţa apelată şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă,
respectiv Curtea de Apel Ploiești.

1219