Pandectele Române 52018 PDF

PANDECTELE
ROMÂNE
ROMANIAN PANDECTS
5/2018
Drepturile de Copyright apartin editurii Wolters Kluwer. Acest exemplar a fost achizitionat de:
MAGHIAR CARMEN, carmen.maghiar@just.ro, la data: 31-07-2018, prin comanda: #5725
Revista Pandectele Române este o revistă indexată în baze de date
internaţionale (EBSCO, ProQuest, HeinOnline).
Romanian Pandects is indexed in international databases
(EBSCO, ProQuest, HeinOnline).
Pandectele Române
Copyright © Wolters Kluwer
Director General
Wolters Kluwer România: Dan STOICA
Senior Publisher Reviste

Wolters Kluwer România: Adrian Toni NEACȘU
Coordonator reviste: Alina CRĂCIUN
Wolters Kluwer
Bdul. Tudor Vladimirescu nr. 22,
Green Gate, et. 6
Sector 5, Bucureşti 050881
WoltersKluwer.ro
Revista Pandectele Române este o publicație Wolters Kluwer România, parte a grupului internațional Wolters
Kluwer. Editura Wolters Kluwer este recunoscută de Consiliul Național al Cercetării Ştiințifice din Învățământul
Superior.
Copyright © 2018 – Toate drepturile rezervate Editurii Wolters Kluwer România. Nicio parte din această
publicație nu poate fi reprodusă, arhivată sau transmisă sub nicio formă prin niciun mijloc electronic, mecanic,
de fotografiere, de înregistrare sau oricare altul fără permisiunea anterioară în scris a editorului, cu excepția
cazului în care se citează pasaje în lucrări științifice și celelalte excepții permise de Legea nr. 8/1996, privind
dreptul de autor și drepturile conexe, la articolele 33, 34, 35.
FONDATOR
Constantin HAMANGIU
DIRECTOR
Prof. univ. dr. Mircea DUŢU
Director al Institutului de Cercetări Juridice al Academiei Române
COLEGIUL ŞTIINȚIFIC
Prof. univ. dr. Corneliu BÎRSAN Prof. univ. dr. Ion DELEANU
Prof. univ. dr. Dan CHIRICĂ Prof. univ. dr. Ion DOGARU
Prof. univ. dr. Viorel Mihai CIOBANU Prof. Hugues FULCHIRON
Prof. univ. dr. Dan Claudiu DĂNIȘOR Prof. Nicolas QUELOZ
COLEGIUL DE REDACȚIE
REDACTOR ȘEF
Prof. univ. dr. Gabriela RĂDUCAN
MEMBRI
Prof. univ. dr. Radu CATANĂ Prof. univ. dr. Dan LUPAŞCU
Prof. univ. dr. Sevastian CERCEL Lect. univ. dr. Raluca BERCEA
Avocat, dr. Horaţiu Dan DUMITRU Prof. univ. dr. Bianca SELEJAN-GUŢAN
Conf. univ. dr. Dan CIMPOERU Conf. univ. dr. Irina SFERDIAN
Avocat, drd. Mihai MAREȘ Prof. univ. dr. Elena Simina TĂNĂSESCU
Avocat, dr. Marius PETROIU Dr. Irina ALEXE
CUPRINS
Cuprins

EDITORIAL
11 Mircea DUȚU
De ce e necesar studiul istoriei dreptului?
DOCTRINĂ
17 Gabriela RĂDUCAN
Deosebiri între excepțiile procesuale și apărările de fond privind ordinea, modalitatea
de soluționare și efectele admiterii acestora, în fața primei instanțe de fond
42 Mihai Andrei AIRINEI
Analiza Legii nr. 151 din 18 iunie 2015 privind procedura insolvenței persoanelor fizice
prin raportare la teoria impreviziunii
57 Mădălina DINU
Aspecte teoretice şi practice cu privire la curatela specială ca formă de reprezentare în
cadrul procesului civil
64 Cătălin JIGĂU
Protejarea intereselor financiare ale Uniunii Europene prin mijloace de drept penal.
Analiza infracțiunii de obținere ilegală de fonduri europene
76 Nora DAGHIE
Rezoluțiunea unilaterală – un remediu prețuit de creditorul universal
87 Corina SCARLAT
Dreptul la tăcere și neautoincriminare al martorului
PROTECȚIA JURISDICȚIONALĂ
A DREPTURILOR FUNDAMENTALE
95 Mihaela MAZILU-BABEL
CJUE. Hotărârea C-115/17 Clergeau și alții. Fraudă fonduri din bugetul Uniunii.
Modificarea unui regulament UE în favoarea inculpaților. Principiul retroactivității legii
penale mai favorabile precum e protejat de Carta DFUE
DIN ARHIVA PANDECTELOR ROMÂNE
107 Radu M. GORUNEANU
Mărci de fabrică. Dreptul instanței de fond de a aprecia dacă o denumire este căzută în
domeniul public (1)
JURISPRUDENȚĂ COMENTATĂ
119 Marius PETROIU
Mobbing: hărțuirea morală a angajatului la locul de muncă. Definiție. Criterii. Evaluarea
făcută de către instanța de judecată
128 Dan CIMPOERU
Efectele novației asupra regimului juridic al comunității legale. Notă critică
132 Mihai MAREȘ
Calificarea greșită și respingerea ca inadmisibilă a cererii formulate de condamnat.
Încălcarea dreptului la un proces echitabil. Aplicarea directă a prevederilor convenționale
CUPRINS | PANDECTELE ROMÂNE NR. 5/2018 | 5


136 Mihai MAREȘ

Contestație la executare. Caracterul irevocabil al manifestării de voință în sensul
retragerii cererii
139 Mihai MAREȘ
Cerere de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate.
Analiza condiției de admisibilitate a pertinenței excepției
147 PRACTICĂ NEUNITARĂ
JURISPRUDENȚĂ NAŢIONALĂ
171 Practică comercială incorectă. Inserarea în contractul de credit a unei clauze (I.C.C.J.,
secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 1977/2017 din 25 mai 2017, www.scj.ro)
177 Condițiile aplicării art. 47 din O.G. nr. 43/1997. Interdicția edificării de construcții care
prezintă potențial de a genera un trafic suplimentar (I.C.C.J., decizie nr. 453/2018 din
8 februarie 2018, www.scj.ro)
183 Vătămare corporală din culpă. Varianta agravată (I.C.C.J., secția penală, decizia nr. 78/A
din 29 martie 2018, www.scj.ro)
192 Conducere a unui vehicul sub influența alcoolului. Drumul public trece un râu prin
vad (C. Apel Galați, secția penală și pentru cauze cu minori, decizia penală nr. 95/A din
27 ianuarie 2017)
196 Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. Lipsa acordului inculpatului de
a presta o muncă în folosul comunității (C. Apel Galați, decizia penală nr. 96/A din
27 ianuarie 2017)
202 Acțiune în constatarea perioadei lucrate în grupa a II-a de muncă (C. Apel Galați, decizia
civilă nr. 189 din 4 aprilie 2017)
210 Interpretarea art. 4 lit. e) și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 cu privire la plafonul
de garantare în cuantum de 450.000 lei (C. Apel București, secția a VIII-a contencios
administrativ și fiscal, sentința civilă nr. 1313 din 11 aprilie 2017, just.ro)
MERIDIANE JURIDICE
223 Andrei DUȚU
Curtea Europeană a Drepturilor Omului: Marea Britanie încălcă drepturile omului
prin regimul de colectare a datelor implementat de Oficiul Guvernamental pentru
Comunicații (Government Communications Headquarters – GCHQ) – hotărârea
pronunțată la data de 13 septembrie 2018, în cauza Big Brother Watch și alții c. Marea
Britanie, nr. 58170/13
ISTORIA JURIDICĂ
231 Mircea DUȚU
Crearea Baroului național românesc
AGORA
241 Marius ANDREESCU
Constituționalismul Marii Uniri. Aspecte politice și juridice
6 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 5/2018 | CUPRINS


EDITORIAL
11 Mircea DUȚU
Why is it necessary to study the history of law?
DOCTRINE
17 Gabriela RĂDUCAN
Differences between the procedural exceptions and the substantive defences regarding the
order, the method of deciding and the effects of their admission before the first instance court
42 Mihai Andrei AIRINEI
Analysis of Law no. 151 of 18 June 2015 on insolvency proceedings for natural persons
by reference to the theory of unpredictability
57 Mădălina DINU
Theoretical and practical aspects regarding the special guardianship as a form of
representation in a lawsuit
64 Cătălin JIGĂU
Protecting the financial interests of the European Union under criminal law. Analysis of
the offence of illegally obtaining European funds
76 Nora DAGHIE
The unilateral rescission - a remedy appreciated by the universal creditor
87 Corina SCARLAT
The right to silence and non-self-incrimination of the witness
JURISDICTIONAL PROTECTION
OF FUNDAMENTAL RIGHTS
95 Mihaela MAZILU-BABEL
CJEU. Case C-115/17 Clergeau and Others. Fraud funds from the Union budget.
Amending an EU Regulation in favour of the defendants. Principle of the retroactive
application of the more lenient criminal law as protected by the Charter of Fundamental
Rights of the European Union
PANDECTELE ROMÂNE - ARCHIVES
107 Radu M. GORUNEANU
Factory trade names. Right of the court of first instance to assess whether a name falls
within the public domain (1)
COMMENTED CASE LAW

119 Marius PETROIU
Mobbing: the moral harassment of the employee at work. Definition. Criteria.
Assessment made by the court
128 Dan CIMPOERU
The effects of novation on the legal status of the legal community. A critical note
132 Mihai MAREȘ
Misqualification and rejection, as inadmissible, of the request made by the convicted
person. Violation of the right to a fair trial. Direct application of conventional provisions
CUPRINS | PANDECTELE ROMÂNE NR. 5/2018 | 7


136 Mihai MAREȘ

Opposition to enforcement. The irrevocable character of the will manifestation in the
sense of withdrawing the request
139 Mihai MAREȘ
Request for referral to the Constitutional Court with an exception of unconstitutionality.
Analysis of the admissibility of the exception
147 INCONSISTENCY OF THE PRACTICE
OF COURTS OF APPEAL
NATIONAL CASE LAW
171 Incorrect business practice. Insertion in the credit contract of a clause (High Court of
Cassation and Justice, Section of fiscal and administrative dispute, decision no. 1977/2017
of 25 May 2017, www.scj.ro)
177 Conditions for the application of art. 47 of G.O. no. 43/1997. Prohibition of erecting
buildings with a potential to generate additional traffic (High Court of Cassation and
Justice, decision no. 453/2018 of 8 February 2018, www.scj.ro)
183 Involuntary bodily harm. Aggravated form (High Court of Cassation and Justice, Criminal
Section, decision no. 78/A of 29 March 2018, www.scj.ro)
192 Driving a vehicle under the influence of alcohol. The public road crosses a river through
a ford (Galați Court of Appeal, Criminal Section and for cases involving minors, criminal
decision no. 95/A of 27 January 2017)
196 Suspension of punishment under supervision. Lack of consent of the defendant to
perform community work ford (Galați Court of Appeal, criminal decision no. 96/A of
27 January 2017)
202 Action for determining the period worked in the second group of work (Galați Court of
Appeal, civil decision no. 189 of 4 April 2017)
210 Interpretation of art. 4 letter e) and art. 15(2) of Law no. 213/2015 on the guarantee
limit of 450,000 lei (Bucharest Court of Appeal, Section VIII of fiscal and administrative
dispute, civil sentence no. 1313 of 11 April 2017, just.ro)
JURIDICAL COORDINATES
223 Andrei DUȚU
The European Court of Human Rights: The United Kingdom violates human rights
through the Government Communications Headquarters (GCHQ) data collection system -
judgment of 13 September 2018 in case Big Brother Watch and Others v. The United
Kingdom, no. 58170/13
LAW HISTORY
231 Mircea DUȚU
Creation of the Romanian National Bar
AGORA
241 Marius ANDREESCU
Constitutionalism of the Great Union. Political and legal aspects
8 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 5/2018 | CUPRINS

EDITORIAL
DE CE E NECESAR
STUDIUL ISTORIEI DREPTULUI?
Dublul context al marcării Centenarului Marii Uniri de la 1918 și, respectiv, cel al
deschiderii noului an universitar (2018-2019) ridică și problema, cel puțin pentru
studenții în drept, dar și pentru oricare altă persoană interesată, a necesității și
rolului studiului istoriei în general și al celei a dreptului în special, în cadrul pregătirii
lor universitare. Cu precădere, două argumente susțin răspunsul afirmativ, care
se bucură de o surprinzătoare perenitate: istoria permite, mai întâi, o mai bună
înțelegere a dreptului pozitiv și, plecând de la ea, putem tinde a-l renova, așa încât
astfel se favorizează și prospectiva juridică.
Fără îndoială, prima justificare pornește de la o constatare evidentă, aceea că

dreptul pozitiv, ancorându-și puternic rădăcinile în istorie, o incursiune adecvată
în domeniu permite o mai bună cunoaștere a sa. Așa se face că teza prezentării
istoriei ca un instrument de înțelegere a legilor în vigoare are deja propria-i tradiție
în facultățile juridice, mergându-se până la a face din aceasta chiar un produs al
istoriei.
Desigur, dorința de a înțelege mai bine dreptul implică adeseori și pe cea de a-l
interpreta mai bine; istoria ajunge, astfel, o pârghie indispensabilă în arsenalul
folosit de jurist în opera sa hermeneutică. Această perspectivă îl făcea pe marele
„civilist” francez Henri Capitant (1865–1937), în a sa Introduction au droit civil,
apărută în 1898, să propună o nouă modalitate de expunere a materiei, nu atât
urmând ordinea Codului, cât acordând atenție evoluției în timp a instituțiilor
juridice și impunând astfel metoda istorică în cercetare a dreptului civil. Magistrul
parizian considera că atunci când juristul se găsește în fața unei instituții noi care
nu poate fi clasificată „într-o categorie dominantă și alimentată de către principiile
dreptului formal, el nu va trebui să abandoneze acel teren” ci se impune să „caute
o bază solidă pentru deciziile sale în observarea faptelor, în studiul nevoilor
comerțului juridic, în învățămintele istoriei, care îi vor arăta sensul în care se face
evoluția, în aspirațiile mediului social și de asemenea în examenul soluțiilor pozitive
pe care i le oferă legislația popoarelor ajunse la același grad de civilizație”. Așadar,
EDITORIAL | PANDECTELE ROMÂNE NR. 5/2018 | 11

Mircea DUŢU
istoria are o certă vocație interpretativă, cunoașterea sa putând servi ca îndrumător

pentru jurist în căutarea unei soluții legale și temeinice. În circumscrierea cât
mai exactă a semnificațiilor acestui rol se impun însă a fi relevate cel puțin două
observații: pe de o parte, ipoteza vizată în acoperirea lacunelor dreptului pozitiv,
formal, este cea a unei instituții noi, iar, pe de alta, istoria nu este nici singurul și
nici primul instrument menit să orienteze interpretarea dreptului!
În fine, mai aproape de zilele noastre, mai precis în 1955, Jean Carbonnier (1908-
2003) sublinia că istoria ne oferă „un fond de observații și de reflecții adunate
de secole” în lumina cărora s-ar putea interpreta dreptul în special în căutarea
echității. S-a considerat astfel că ea are o utilitate practică și poate fi o sursă de
inspirație; poate permite cunoașterea instituțiilor juridice pentru a fi imitate, va
servi drept model sau principii de drept care au fost, din păcate, abandonate și care
merită să fie repuse în vigoare. Totodată, aceasta este capabilă a „degaja legile care
ne arată constanțele naturii umane” și „descrie pe cele ale progresului și devenirii
sociale”, cu semnificații deosebite în planul cunoașterii.
Un alt atu major al studiului istoriei rezidă în a explica și înțelege faptul că aceasta
nu are nicio vocație arheologică, că nu vizează numai o erudiție deconectată de la
realitățile contemporane ale dreptului. Pentru a fi pe deplin înțeles argumentul
ar trebui să fie plasat în contextul intelectual al secolului al XIX-lea, atunci
când juriștii au dorit a fi mai mult decât observatori ai dreptului, comentatori ai
regulilor sale, aspirând la rangul de reformatori, renovatori ai legilor. S-a emis și
cultivat astfel ideea că istoria poate servi prospecției juridice în special întrucât ea
oferă posibilitatea de a degaja marile legi ale evoluției dreptului; o atare viziune
„sociologizantă” permite, în primul rând, legitimizarea sa în fața unei discipline în
plină expansiune, sociologia.
Această idee că studiul istoriei permite degajarea legilor de evoluție a dreptului

și deci constituie un instrument predictiv își va găsi o deplină consacrare în opera
aceluiași Jean Carbonnier. El estima că științele istorice, în rândul cărora înscria și
dreptul roman, au „rolul cel mai științific, dar și cel mai aleatoriu, să stabilească
legile generale ale evoluției instituțiilor juridice”.
Dimensiunea prospectivă a istoriei a fost afirmată în mod constant subliniindu-se

astfel că aceasta „într-o anumită măsură clarifică viitorul, permite prefigurarea
transformărilor viitoare ale instituțiilor”, arată juriștilor „sensul în care se face
evoluția”. Așadar, istoria nu e o disciplină pur speculativă; ea posedă o eficiență
practică prin aceea că permite în mod potențial modificarea, ameliorarea
dreptului pozitiv. Cei care îi acordă atenția necesară subliniază deci meritele sale
epistemologice. Importanța studiului și învățămintelor sale s-a afirmat mai ales în
a doua jumătate a veacului al XIX-lea, când opinia era aproape unanimă că istoria
ne prezintă vicisitudinile instituțiilor, ne relevă originea, progresele și decadența
acestora; ne arată cauzele care le fac să prospere, viciile secrete care le duc la pieire.
Este vorba aici, într-un plan mai larg, de necesara distincție, lucru valabil și în
privința studiului dreptului roman, între dimensiunea politică a istoriei, supralicitată
12 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 5/2018 | EDITORIAL

și persistentă și astăzi, inclusiv în materia dreptului, și eventualul său caracter

științific, util cunoașterii fenomenului juridic și descoperirii elementelor sale
„naturale”, de conținut cvasiignorat. De aceea studiul său și disciplina ca atare este
văzută ca una „colaterală, pentru a nu spune auxiliară dreptului” (J. Carbonnier).
Așa se face că manualele (cursurile) de istoria dreptului (propriu-zise) se rezumă

la o prezentare politică a acesteia, ca parte a istoriei statului și/sau generale, iar
în cadrul disciplinelor de ramură cel mult la o înșiruire cronologică a evoluției
reglementărilor în materie. Valorificarea valențelor euristice ale studiului istoriei
dreptului rămâne astfel un deziderat, a cărui grabnică împlinire încercăm să o
relevăm astăzi, la un secol de evoluție a științei dreptului în România, după marele
act al unirii din 1918.
Într-adevăr, dincolo de considerațiile și semnificațiile de ordin general ale

subiectului, rămân problemele legate de analiza istorico-juridică a evenimentelor
și actelor de acum 100 de ani. Din păcate, în ciuda timpului suficient scurs, nu avem
încă investigații complete și concluzii ferme în privința conținutului și implicațiilor
juridice ale actelor de autodeterminare în corelare directă și înțelegere completă
cu tratatele de pace care le-au recunoscut și confirmat la nivel internațional.
Există apoi o dinamică specifică, manifestată de-a lungul deceniilor, până la
noua conferință de pace de la Paris, cea din 1947, și hotărârile sale în privința
dimensiunilor teritoriale ale statului național unitar român și nu în ultimă instanță,
nu avem clarificate pe deplin evoluțiile constituționale ale caracterizării statului
român, începând cu legile fundamentale din 1923 și 1938 și continuând cu
prevederile pertinente ale celei din 8 decembrie 1991 în vigoare.
Prof. univ. dr. Mircea DUȚU
EDITORIAL | PANDECTELE ROMÂNE NR. 5/2018 | 13

DOCTRINĂ
Deosebiri între excepţiile procesuale şi apărările de fond privind ordinea...
Gabriela RĂDUCAN
Deosebiri între excepţiile procesuale

şi apărările de fond privind ordinea,
modalitatea de soluţionare şi efectele
admiterii acestora, în faţa primei instanţe de
fond
Prof. univ. dr. Gabriela RĂDUCAN
ABSTRACT
This study aims to clarify the main distinctions between procedural exceptions
and substantive defences, in particular substantive exceptions (as a species of
substantive defences in law). Without approaching the similarities and all the
differences between these two categories of exceptions regarded lato sensu, as a
defence means, we have been concerned with the order of deciding on concurrent
exceptions, on the decision method and the effects of their admission only before
the first instance court, the issues in question having essential differences when
the procedural exceptions and the substantive defences are raised directly in the
appeals. The proposed practical and theoretical solutions are gradually analyzed
throughout the study as they cannot be summarized in an abstract, the only issue
to note here being the importance of making the distinction between these types
of defences, which are decisively reflected in the final solutions, given by court
judgments, which will or will not, as the case may be, have the capacity to become
res judicata on the merits of the case, or only to resolve a procedural exception,
under the law.
Keywords: procedural exception, substantive defence in fact, substantive

defence in law, substantive exception, concurrent exceptions, order of deciding on
exceptions, deciding on exceptions.
REZUMAT
Prezentul studiu îşi propune să clarifice distincţiile principale dintre excepţiile

procesuale şi apărările de fond, în special a excepţiilor substanţiale (ca specie a
apărărilor de fond în drept). Fără a antama asemănările şi toate deosebirile dintre
aceste două categorii ale excepţiei privită lato sensu, ca mijloc de apărare, ne-am
preocupat de chestiunea ordinii de soluţionare a excepţiilor aflate în concurs, de
DOCTRINĂ | PANDECTELE ROMÂNE NR. 5/2018 | 17

Gabriela RĂDUCAN
modalitatea de soluţionare şi de efectele admiterii acestora, numai în faţa primei

instanţe de fond, chestiunile în discuţie comportând diferenţieri esenţiale atunci
când excepţiile procesuale şi apărările de fond sunt invocate direct în căile de
DOCTRINĂ
atac. Soluţiile practice şi teoretice propuse se regăsesc din aproape în aproape, pe

tot parcursul studiului, neputând fi rezumate într-un abstract, singura chestiune
de subliniat aici fiind importanţa realizării distincţiilor dintre aceste categorii de
mijloace de apărare, care se repercutează decisiv şi în soluţiile finale, date prin
hotărârile judecătoreşti, care vor avea sau nu, după caz, aptitudinea de a intra
în autoritate de lucru judecat pe fondul cauzei ori doar în privinţa rezolvării unei
excepţii procesuale, în condiţiile legii.
Cuvinte-cheie: excepţie procesuală, apărare de fond în fapt, apărare de fond în

drept, excepţie substanţială, concurs de excepţii, ordine de soluţionare excepţii,
soluţionarea excepţiilor.
Legislaţie relevantă: C. pr. civ., art. 29, art. 31, art. 248
1. Scurtă introducere în teoria excepţiei,

ca mijloc de apărare în procesul civil
Niciun proces civil nu poate fi conceput fără respectarea dreptului la apărare, ca drept
fundamental, iar între instrumentele de concretizare a dreptului la apărare create de dreptul
pozitiv, excepţia ocupă unu rol foarte important. Lato sensu, excepţia este un mijloc de apărare.
În acelaşi timp, excepţia reprezintă una dintre formele concrete ce alcătuiesc acţiunea civilă,
potrivit art. 29 C. pr. civ.
Mijloacele de apărare din categoria excepţiilor sunt de două feluri: excepţii procesuale şi excepţii
substanţiale (de drept material), acestea din urmă fiind cunoscute şi drept apărări de fond
(în drept). De altfel, de legea lata, art. 31 C. pr. civ. arată că „apărările formulate în justiţie pot fi
de fond sau procedurale”, aşa încât, din punct de vedere al naturii juridice, excepţiile procesuale
constituie apărări procedurale, care nu se confundă cu apărările de fond.
Art. 245 C. pr. civ. reglementează o definiţie generală a excepţiei procesuale, respectiv: „mijlocul
prin care, în condiţiile legii, partea interesată, procurorul sau instanţa invocă, fără să pună în discuţie
fondul dreptului, neregularităţi procedurale privitoare la compunerea completului sau constituirea
instanţei, competenţa instanţei ori la procedura de judecată sau lipsuri referitoare la dreptul la
acţiune urmărind, după caz, declinarea competenţei, amânarea judecăţii, refacerea unor acte ori
anularea, respingerea sau perimarea cererii”[1].
[1]
Pentru studii monografice privind excepţiile procesuale, a se vedea: A. Vasile, Excepţiile procesuale în noul Cod de
procedură civilă, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013; Al. Suciu, Excepţiile procesuale în noul Cod de procedură civilă, ed. a 2-a
revizuită şi adăugită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, iar pentru reglementarea anterioară, a se vedea: Al. Bacaci,
Excepţiile de procedură în procesul civil, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1983; M. Tăbârcă, Excepţiile procesuale în procesul civil,
ed. a 2-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, A.C. Ciurea, Excepţiile procesuale în materie civilă, Ed. Wolters Kluwer,
Bucureşti, 2009.
18 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 5/2018 | DOCTRINĂ

Aşa cum s-a precizat în doctrina recentă[2], din conţinutul normei art. 245 C. pr. civ., desprindem
şi particularităţile excepţiilor procesuale, respectiv:
– sunt mijloace de apărare utilizate într-un proces civil pendente (de altfel, excepţia procesuală
nu poate fi concepută în afara procesului);
– cu ajutorul excepţiilor procesuale – în condiţiile legii – partea interesată, procurorul (atunci

când participă la judecată) sau instanţa ex officio, invocă lipsuri ale unor cerinţe privind
exerciţiul dreptului la acţiune ori lipsa unor componente ale dreptului la acţiune sau invocă
anumite neregularităţi procedurale (privind normele de competenţă, normele de organizare
judecătorească, actele de procedură, procedura de judecată);
– excepţiile procesuale nu pun în discuţie fondul pretenţiei formulate (adică, nu pun în discuţie
existenţa sau inexistenţa dreptului subiectiv afirmat);
– după caz, efectele admiterii excepţiei procesuale pot consta în întârzierea judecăţii (amânarea
cauzei, refacerea unor acte de procedură, declinarea competenţei, trimiterea dosarului la
instanţa mai întâi învestită etc.) sau la împiedicarea judecăţii fondului [anularea cererii sau
chiar a întregului proces (în cazul perimării), respingerea cererii ca prematură, ca lipsită de
interes, ca prescrisă, ca inadmisibilă, ca stând în autoritate de lucru judecat etc.]. În consecinţă,
admiterea unei excepţii procesuale nu va afecta, de regulă, dreptul subiectiv pretins, iar
hotărârea pronunţată ca urmare a admiterii unei excepţii procesuale nu va avea autoritate
de lucru judecat asupra fondul pretenţiei faţă de care s-a invocat excepţia.
În ceea ce ne priveşte, stricto sensu, vom spune că excepţia procesuală este mijlocul procesual
prin care se invocă anumite neregularităţi de fond sau de procedură, fără a antama fondul
dreptului, cu scopul de a împiedica sau întârzia judecata. De asemenea, susţinem că, – teoretic
şi practic – câmpul de acţiune al excepţiilor procesuale începe acolo unde se discută fie despre
nerespectarea regulilor stricte de procedură şi a aspectelor formale ale judecăţii, fie despre
nerespectarea anumitor cerinţe privind dreptul la acţiune sau elementele sale (care fac inutilă
soluţionarea pe fond) şi se termină acolo unde începe problematica dovedirii existenţei dreptului
subiectiv civil pretins de reclamant, adică, acolo unde începe câmpul de acţiune al apărărilor
de fond (în drept sau în fapt). Tocmai de aceea excepţiile procesuale nu trebuie confundate cu
apărările de fond.
Dar ce se înţelege prin noţiunea de „apărare” în procesul civil? Aceasta are mai multe sensuri:
– lato sensu, desemnează toate mijloacele folosite pentru a se obţine anularea sau respingerea
pretenţiei[3] supuse judecăţii ori, după caz, doar întârzierea soluţionării acesteia[4] [altfel spus,
în sens larg, apărarea desemnează totalitatea excepţiilor procesuale, a apărărilor de fond în
drept (între care şi excepţiile substanţiale, de drept material) şi a apărărilor de fond în fapt,
inclusiv apărările ce se pot invoca contra probelor solicitate de adversar];
[2]
G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, ed. a IV-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2017, p. 446.
Prin sintagma „respingerea pretenţiei” avem în vedere atât respingerea acesteia printr-o soluţie de inadmisibilitate
[3]
generică sau, după caz, anularea cererii – ca rezultat al admiterii unei excepţii procesuale -, cât şi respingerea cererii pe
fond ca neîntemeiată (n.n.).
[4]
Asemănător, G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 446.

Gabriela RĂDUCAN
– stricto sensu, vizează numai acele mijloace prin care se invocă obiecţiuni împotriva fondului
pretenţiei deduse judecăţii, tinzând la respingerea cererii de chemare în judecată [altfel spus,
în sens restrâns, noţiunea de „apărare” vizează exclusiv apărările de fond, iar nu şi apărările
DOCTRINĂ
procedurale (care se referă la nerespectarea normelor de competenţă, de organizare

judecătorească ori de procedură sau la lipsuri privind condiţiile de exercitare a acţiunii civile)][5].
În concluzie, apărările de fond, reprezintă mijloacele de apărare prin care se invocă obiecţiuni
contra pretenţiei deduse judecăţii şi care tind la respingerea cererii ca neîntemeiată (nefondată),
după examinarea fondului dreptului, pe baza probelor administrate. De pildă, pârâtul chemat
în judecată într-o acţiune în revendicare imobiliară, se poate apăra invocând fie uzucapiunea pe
cale de excepţie substanţială, fie nulitatea titlului reclamantului pe cale de excepţie substanţială,
fie opunând propriul titlu şi solicitând compararea titlurilor etc. Tot astfel, dacă reclamantul
solicită obligarea pârâtului la restituirea unei sume de bani pe care pretinde că i-a împrumutat-o
acestuia, pârâtul se poate apăra invocând fie faptul că nu a împrumutat nicio sumă de bani, fie
că a primit banii, dar cu alt titlu şi nu e ţinut să o restituie, fie că a operat compensaţia legală ori
a operat un alt mod de stingere a obligaţiei etc. În acest ultim exemplu, dacă pârâtul ar invoca,
însă, prescripţia creanţei pretinse de reclamant, nu ar mai fi vorba de o apărare de fond, ci de o
apărare procedurală, respectiv, de o veritabilă excepţie procesuală de fond (excepţia de prescripţie
extinctivă).
La rândul lor, apărările de fond se clasifică în două mari categorii:
– apărări de fond în fapt, adică acelea prin care se invocă anumite circumstanţe (împrejurări)
de fapt în legătură cu pretenţia dedusă judecăţii (de exemplu, pârâtul susţine că reclamantul
nu i-a împrumutat nicio sumă de bani sau susţine că banii pe care i-a primit de la reclamant
au fost folosiţi pentru a-i da unei terţe persoane faţă de care reclamantul avea o datorie, iar
el nu a fost decât cel care a preluat şi a înmânat banii, în numele reclamantului; într-un alt
exemplu pârâtul s-ar putea apăra că a construit cu bună-credinţă pe terenul reclamantului
deoarece a realizat construcţia cu acordul acestuia; într-o răspundere civilă delictuală, pârâtul
s-ar putea apăra arătând că prejudiciul s-a produs ca urmare a faptei victimei însăşi, descriind
împrejurările respective etc.)
– apărări de fond în drept, acelea prin care se invocă anumite norme legale sau principii de
drept despre care se susţine că sunt incidente în raport de pretenţia dedusă judecăţii [de
pildă, nulitatea, uzucapiunea, reducţiunea liberalităţilor excesive etc. invocate pe cale de
excepţie substanţială; invocarea excepţiei de neexecutare a contractului (art. 1556 C. civ.);
beneficiul de discuţiune şi de diviziune (art. 2295, art. 2298 C. civ.), garanţia pentru evicţiune
(art. 1696 C. civ.), compensaţia legală (art. 1616 C. civ.), inadmisibilitatea în sens material a
exercitării acţiunii în răspundere civilă delictuală, a acţiunii oblice, a acţiunii revocatorii, a
acţiunii în repetiţiune etc. pe motiv că nu sunt întrunite toate condiţiile materiale prevăzute
cumulativ pentru exercitarea respectivei acţiuni în justiţie, remiterea de datorie (art. 1629
C. civ.), principiul reparării integrale în natură a prejudiciului, pacta sunt servanda, principiul
conversiunii contractului etc.].
[5]
În sens asemănător, a se vedea şi A. Vasile, Excepţiile procesuale în noul Cod de procedură civilă, Ed. Hamangiu, Bucureşti,
2013, p. 1-2; G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 446.

Însă, este important să subliniem că nu toate apărările de fond în drept pot fi invocate şi sub
denumirea de excepţii substanţiale (de drept material), acestea din urmă fiind o specie a genului
„apărări de fond în drept”.
Aşa cum arătam mai sus, se admite că putem utiliza terminologia de excepţie substanţială
atunci când invocăm nulitatea (absolută sau relativă) a actului juridic [de altfel, şi dispoziţiile
în materie de nulitate se referă în mod expres la invocarea pe cale de excepţie: norma legală
a art. 1247 alin. (2) C. civ. dispune că „nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană
interesată, pe cale de acţiune sau de excepţie”, posibilitate prevăzută şi de art. 1249 alin. (1)
C. civ. „(...) nulitatea absolută poate fi invocată oricând, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de
excepţie”, în timp ce art. 1249 alin. (2) teza a II-a C. civ. prevede că „(...) partea căreia i se cere
executarea contractului poate opune oricând nulitatea relativă a contractului, chiar şi după
împlinirea termenului de prescripţie a dreptului la acţiunea în anulare”, înţelesul fiind neîndoielnic,
acela că se poate invoca oricând excepţia de nulitate relativă; la fel, art. 1223 alin. (2) C. civ.
prevede „anulabilitatea contractului nu poate să fie opusă pe cale de excepţie când dreptul la
acţiune este prescris”], uzucapiunea [art. 82 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 (LPA a NCC) prevede
expres că „(2) În cazul posesiilor începute după intrarea în vigoare a Codului civil, dacă erau
deschise cărţi funciare, până la îndeplinirea condiţiilor prevăzute în art. 56 alin. (1), uzucapiunea
extratabulară prevăzută în art. 930 din Codul civil îşi produce efectele de la data introducerii
cererii de chemare în judecată prin care s-a solicitat constatarea îndeplinirii cerinţelor legale ale
acestui mod de dobândire, dacă acţiunea a fost admisă, respectiv de la data invocării excepţiei
uzucapiunii, dacă această excepţie a fost admisă”], reducţiunea liberalităţilor excesive
[art. 1094 alin. (2) C. civ. prevede expres că „(...) reducţiunea poate fi invocată în faţa instanţei
de judecată pe cale de excepţie sau pe cale de acţiune, după caz” şi art. 1095 alin. (3) C. civ.
„excepţia de reducţiune este imprescriptibilă extinctiv”], inopozabilitatea modificării sau
lichidării regimului matrimonial făcute în frauda intereselor creditorilor prejudiciaţi [după
ce art. 369 alin. (3) C. civ., reglementează acţiunea revocatorie (exercitată de creditorii prejudiciaţi
prin schimbarea sau lichidarea regimului matrimonial), art. 369 alin. (4) C. civ. dispune: „Creditorii
prevăzuţi la alin. (3) pot invoca oricând, pe cale de excepţie, inopozabilitatea modificării sau
lichidării regimului matrimonial făcute în frauda intereselor lor”] şi altele asemenea. De pildă,
dintre modurile de stingere a obligaţiilor, apreciem că şi compensaţia legală poate fi opusă pe
cale de excepţie substanţială deoarece, deşi legiuitorul Noului Cod civil nu o prevede în mod
expres, utilizează adesea sintagma „poate opune compensaţia”, conducând la ideea că opoziţia
se poate face şi pe cale de excepţie, nefiind necesară promovarea unei cereri reconvenţionale
[de exemplu, art. 1.621 C. civ.: „(1) Fideiusorul poate opune în compensaţie creanţa pe care
debitorul principal o dobândeşte împotriva creditorului obligaţiei garantate. (2) Debitorul principal
nu poate, pentru a se libera faţă de creditorul său, să opună compensaţia pentru ceea ce aceasta
din urmă datorează fideiusorului”, art. 1.622 alin. (2)-(3) C. civ.: „(2) Astfel, debitorul care, fiind terţ
poprit, dobândeşte o creanţă asupra creditorului popritor nu poate opune compensaţia împotriva
acestuia din urmă. (3) Debitorul care putea să opună compensaţia şi care a plătit datoria nu se
mai poate prevala, în detrimentul terţilor, de privilegiile sau de ipotecile creanţei sale”, art. 1.623
alin. (1) C. civ.: „Debitorul care acceptă pur şi simplu cesiunea sau ipoteca asupra creanţei
consimţită de creditorul său unui terţ nu mai poate opune acelui terţ compensaţia pe care ar fi
putut să o invoce împotriva creditorului iniţial înainte de acceptare”, art. 1.603 alin. (1) C. civ.:
„Dacă din contract nu rezultă altfel, noul debitor poate opune creditorului toate mijloacele de
apărare pe care le-ar fi putut opune debitorul iniţial, în afară de compensaţie sau orice altă excepţie

Gabriela RĂDUCAN
personală a acestuia din urmă”, art. 1.582 alin. (3) C. civ.: „În cazul în care cesiunea i-a devenit
opozabilă prin acceptare, debitorul cedat nu mai poate opune cesionarului compensaţia pe care o
putea invoca în raporturile cu cedentul” etc.]. De altfel, inclusiv art. 478 alin. (5) C. pr. civ. prevede
DOCTRINĂ
că în apel „(...) va putea fi invocată compensaţia legală”, fiind privită ca un mijloc de apărare de
tipul excepţiei substanţiale, deoarece, dacă ar fi fost o apărare de fond în drept care nu intră în
sfera excepţiilor de drept material, nu ar fi fost permis să se invoce pentru întâia dată direct
în apel. Totodată, considerăm că este utilizată corect şi sintagma excepţia de inadmisibilitate
(în sens material) care poate fi invocată pentru neîndeplinirea unor condiţii de drept material,
prevăzute cumulativ, specifice anumitor acţiuni, cum ar fi în cazul acţiunii oblice, pauliene, în
repetiţiune (întemeiate pe plata nedatorată), actio de in rem verso (întemeiate pe îmbogăţirea
fără justă cauză), în răspundere civilă delictuală etc. Desigur, această excepţie de inadmisibilitate
(în sens material) este o veritabilă apărare de fond în drept, care nu trebuie confundată cu excepţia
de inadmisibilitate (în sens procesual) – excepţie procesuală de fond, peremptorie, absolută sau
relativă, după caz – la care ne vom referi, pe larg, mai jos.
Astfel, apreciem că putem uza în mod corect de terminologia de excepţie substanţială (de drept
material), pentru unele apărări de fond, care, dacă ar fi admise, atrag în mod direct respingerea
ca neîntemeiată a cererii împotriva căreia sunt îndreptate (pun în discuţie direct inexistenţa
dreptului subiectiv al reclamantului, lipsindu-l de temeinicie), pe când, în privinţa celorlalte
apărări de fond în drept sau a apărărilor de fond în fapt, este necesară coroborarea şi cu alte
texte legale sau mijloace de probă, ori chiar cu alte apărări de fond, pentru a se concluziona în
final că acţiunea este neîntemeiată (acestea atrăgând indirect soluţia de respingere a cererii).
Teza utilizării noţiunii de excepţie substanţială (de drept material) este susţinută nu doar de
normele la care ne-am referit mai sus, ci şi de dispoziţiile art. 2537 pct. 2 C. civ., care prevede
că „Prescripţia se întrerupe: (...) 2. prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de
arbitrare, prin înscrierea creanţei la masa credală în cadrul procedurii insolvenţei, prin depunerea
cererii de intervenţie în cadrul urmăririi silite pornite de alţi creditori ori prin invocarea, pe cale
de excepţie, a dreptului a cărui acţiune se prescrie; (...)” şi de cele ale art. 2.539 alin. (4) C. civ.,
„Dispoziţiile prezentului articol se aplică, în mod corespunzător, şi atunci când prescripţia a
fost întreruptă prin invocarea, pe cale de excepţie, a dreptului a cărui acţiune se prescrie”. În
aceste condiţii, putem concluziona că noţiunea de excepţie substanţială (de drept material) are
consacrare legală expresă, chiar dacă trimiterile la aceasta nu se fac întotdeauna în mod direct.
Însă, alteori, termenul de „excepţie” se utilizează relativ impropriu[6], cum ar fi în cazul art. 1.556
privind excepţia de neexecutare (exceptio non adimpleti contractus, art. 2.294-2.295 C. civ. privind
beneficiul de discuţiune, art. 2.298 C. civ. privind beneficiul de diviziune, art. 1696 C. civ. privind
excepţia de garanţie pentru evicţiune, art. 2.203 C. civ. privind beneficiul excepţiei subrogaţiei
(apărare ce poate fi invocată de fideiusor) sau de alte mijloace de apărare ale debitorului etc. În
ceea ce ne priveşte, spunem că utilizarea este „relativ improprie” deoarece, dintr-un punct de
vedere noţiunea de excepţie desemnează un mijloc de apărare (aspect din perspectiva căruia
utilizarea ar părea corectă), însă, este vorba despre o simplă obiecţie în drept raportată la
pretenţia dedusă judecăţii, care, în oglindă, nu ar putea fi în toate cazurile invocată şi pe cale de
acţiune. De pildă, nu putem investi instanţa cu o acţiune având ca obiect constatarea excepţiei
de neexecutare, a excepţiei garanţiei pentru evicţiune, a excepţiei beneficiului de discuţiune sau de
[6]
Pentru această observaţie a se vedea şi G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 447.

diviziune, a excepţiei de solidaritate a debitorilor sau a fideiusorilor etc., acestea rămânând pur şi
simplu doar apărări în drept specifice, care pot fi invocate în combaterea unei anumite acţiuni.
Pe când, nulitatea absolută sau relativă, uzucapiunea, reducţiunea liberalităţilor excesive etc.,
pot fi invocate atât pe cale de acţiune, cât şi pe cale de excepţie.
2. Deosebiri legate de procedura şi ordinea de soluţionare

2.1. Aspecte comparative generale
Deşi pot fi invocate simultan, prin acelaşi act de procedură (de regulă, prin întâmpinare) sau –
în condiţiile legii – chiar ulterior, excepţiile procesuale se soluţionează cu prioritate faţă de
excepţiile substanţiale şi faţă de celelalte apărări de fond. Această regulă are şi consacrare
legislativă, prin art. 248 alin. (1) C. pr. civ. dispunându-se că „Instanţa se va pronunţa mai întâi
asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte,
administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei”.
Mai mult, excepţiile substanţiale (şi, în general, apărările de fond) nu pot fi rezolvate anterior
reţinerii cauzei în pronunţare (fiind intrinsec legate de temeinicia pretenţiei concrete deduse
judecăţii), în timp ce excepţiile procesuale, doar în mod excepţional, se vor soluţiona prin aceeaşi
hotărâre ca şi excepţiile substanţiale [atunci când s-a dispus unirea acestora cu fondul în condiţiile
art. 248 alin. (4) C. pr. civ.], însă, chiar şi în cadrul motivării hotărârii, excepţiile procesuale vor
avea prioritate deoarece:
– dacă excepţia unită cu fondul se admite, hotărârea se pronunţă direct în baza acesteia
[respectiv, o soluţie de anulare, de inadmisibilitate propriu-zisă (când cererea se respinge
ca inadmisibilă, urmare a admiterii unei excepţii de inadmisibilitate sau a excepţiei de
necompetenţă generală a instanţelor române ori de necompetenţă generală pe motiv că cererea
e de competenţa unui organ fără atribuţii jurisdicţionale) sau de inadmisibilitate generică
(când se admite o excepţie procesuală de fond: prematuritatea, lipsa de interes, lipsa calităţii
procesuale active sau pasive, prescripţia extinctivă, puterea de lucru judecat, caz în care soluţia
va purta denumirea derivată din numele excepţiei – de pildă, respinge cererea ca prematură,
ca lipsită de interes, ca prescrisă etc. -, dar, ca şi categorie, este vorba despre o inadmisibilitate
a cererii] fiind inutil ca instanţa să mai cerceteze fondul, deci şi apărările de fond, fie ele şi
excepţii substanţiale;
– dacă, însă, excepţia procesuală se respinge, abia după ce va motiva această soluţie, instanţa
va proceda la analiza apărărilor de fond şi a susţinerilor părţilor, deci, inclusiv a excepţiilor
substanţiale, urmând să pronunţe, după caz, o soluţie de temeinicie sau de netemeinicie pe
fondul cauzei.
Sub un alt aspect, excepţia procesuală se invocă „fără să pună în discuţie fondul dreptului” (art. 245
C. pr. civ.), aspect prin care diferă esenţial de excepţia substanţială, care interesează exact dreptul
pretins de adversar şi presupune punerea în discuţie exact a existenţei acestuia.

Gabriela RĂDUCAN
2.2. Ordinea şi procedura de soluţionare a excepţiilor procesuale
a) Aspecte generale privind ordinea de soluţionare a excepţiilor în caz de concurs. Aşa cum
DOCTRINĂ
prevede însăşi legea, instanţa se va pronunţa cu prioritate asupra excepţiilor de procedură, precum
şi asupra excepţiilor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz,
cercetarea în fond a pricinii [art. 248 alin. (1) C. pr. civ.].
Din norma legală se desprind următoarele reguli:
- excepţiile procesuale se rezolvă mai înainte de cercetarea fondului cauzei, iar dacă excepţia
se invocă în cursul judecării fondului, instanţa va soluţiona prioritar excepţia procesuală;
- de principiu, excepţiile de procedură se rezolvă înaintea excepţiilor procesuale de fond, însă,

uneori această ordine e necesar a fi inversată, aşa cum vom detalia mai jos;
- din acest text se subînţelege şi faptul că excepţiile procesuale se rezolvă prioritar faţă de
apărările de fond.
Potrivit art. 248 alin. (4) C. pr. civ., excepţiile vor putea fi unite cu administrarea probelor,
respectiv cu fondul cauzei, dar numai dacă pentru judecarea lor este necesar să se administreze
aceleaşi dovezi ca şi pentru finalizarea etapei cercetării procesului sau, după caz, pentru
soluţionarea fondului cauzei. Textul nu trebuie interpretat în sensul că toate probele (atât cele
pentru soluţionarea fondului, cât şi pentru soluţionarea excepţiei) ar trebui să fie comune, fiind
suficient ca doar o parte dintre ele să aibă această calitate, ca să se recurgă la unirea excepţiei cu
fondul.
Atunci când probele solicitate pentru rezolvarea excepţiei nu sunt comune, măcar în parte, cu
probele necesare rezolvării cauzei pe fond, nu se va dispune unirea excepţiei cu fondul, ci, se
va acorda termen pentru administrarea cu prioritate a acelor probe deoarece şi excepţia trebuie
rezolvată cu prioritate, potrivit regulii de la art. 248 alin. (1) C. pr. civ.
Subliniem, faptul că excepţiile de procedură nu pot fi unite niciodată cu fondul cauzei, acest
procedeu fiind specific doar excepţiilor procesuale de fond.
Soluţia este logică dat fiind faptul că în privinţa excepţiilor de procedură dilatorii, scopul invocării
lor ţine de regularizarea cadrului în care se va desfăşura judecata respectivului dosar, anume:
instanţa sesizată să fie competentă să soluţioneze cererea principală şi să fie legal alcătuită
(compunere, constituire, fără judecător incompatibil, cu respectarea repartizării aleatorii a
dosarului), cu reunirea prealabilă a dosarelor pentru a se evita hotărâri contradictorii sau
ireconciliabile în caz de litispendenţă sau conexitate etc., astfel că, rezolvarea acestor incidente
procedurale nu antamează deloc fondul cauzei şi probaţiunea acestuia.
Tot astfel, în cazul excepţiilor de procedură cu efect peremptoriu, cererea/cererile, după caz,
trebuie să fie legal timbrate (pentru că o cerere netimbrată, din punct de vedere formal, este ca
şi inexistentă juridic, chiar dacă a fost înregistrată pe rolul instanţei) altfel se anulează, cererea
nesemnată sau semnată de un reprezentant care nu face dovada calităţii sale se anulează dacă
lipsurile nu se complinesc la termenul imediat următor, tardivitatea unui act de procedură făcut
peste termenul legal atrage imediat anularea acestuia, lăsarea pricinii în nelucrare peste termenul
de perimare atrage anularea întregului proces, în cazul nerespectării regulilor de competenţă

generală, necompetenţa instanţelor române sau a celei generate de faptul că cererea e de

competenţa unui organ fără atribuţii jurisdicţionale, cererea se respinge de plano ca inadmisibilă.
Or, nici rezolvarea acestor incidente procedurale nu antamează deloc fondul cauzei şi probaţiunea
acestuia.
Este adevărat că şi în cazul anumitor excepţii de procedură poate fi necesară administrarea unor
probe [de regulă, înscrisuri, inclusiv ataşarea dosarului (în caz de conexitate sau litispendenţă)],
însă, niciodată aceste probe nu pot fi comune celor necesare rezolvării fondului cauzei, ele privind
strict excepţia de procedură care trebuie rezolvată, astfel că nu se pune vreodată problema unirii
acestora cu fondul.
Totodată, e necesar să precizăm că nu trebuie creată o confuzie cu situaţia în care, în cursul

soluţionării apelului sau recursului (deci, nu prin motivele de apel sau de recurs) se invocă o
excepţie procesuală absolută (care poate fi şi de procedură, nu doar de fond), excepţie care
– neprivind însăşi calea de atac – se va soluţiona la final, prin însăşi decizia dată asupra căii de
atac. Deşi într-o astfel de situaţie, excepţia va face un tot unitar cu motivele căii de atac (poate fi
considerată motiv de ordine publică), soluţionându-se simultan cu acestea, prin hotărârea dată
asupra căii de atac, acest mecanism nu reprezintă o unire a excepţiei cu fondul căii de atac, pentru
că nu se are în vedere ipoteza la care se referă art. 248 alin. (4) C. pr. civ., respectiv, raţiunea
rezolvării o dată cu fondul căii de atac nu rezidă în necesitatea administrării unor probe comune,
ci aceea că excepţia absolută se va alătura motivelor de apel care privesc hotărârea apelată/
recurată, după caz, întrucât – prin ipoteză – se susţine că existenţa incidentului era anterioară
exercitării căii de atac (privind cererea de chemare în judecată sau altă cerere incidentală,
procedura de judecată şi hotărârea pronunţată).
Ordinea de soluţionare a excepţiilor procesuale constituie una dintre cele mai controversate
chestiuni în materia excepţiilor procesuale şi adevărul este că, prin lege, nu se poate stabili cu
exactitate o ordine completă. Tocmai de aceea, de lege lata, legiuitorul a stabilit prin art. 248
alin. (2) C. pr. civ. o regulă generală în cazul concursului dintre excepţii, anume aceea că „În cazul
în care s-au invocat simultan mai multe excepţii, instanţa va determina ordinea de soluţionare în
funcţie de efectele pe care acestea le produc”.
Totuşi, norma art. 248 alin. (2) trebuie coroborată cu cea a primului alineat, astfel încât deducem
că, în regulă generală, excepţiile de procedură se rezolvă înaintea excepţiilor de fond. Aşadar, în
caz de concurs între mai multe excepţii procesuale, de procedură şi de fond, sau doar mai multe
din aceeaşi categorie, după caz, instanţa va trebui să deducă ordinea de soluţionare a excepţiilor
procesuale din caracterul şi efectele produse de acestea.
Prin sintagma „în funcţie de efectele pe care le produc” de la art. 248 alin. (2) C. pr. civ. se înţelege
faptul că instanţa va rezolva mai întâi acea excepţie care, dacă ar fi admisă, ar face inutilă
cercetarea celeilalte/celorlalte ş.a.m.d. Astfel, această se regulă se traduce, de principiu, în
următoarele:
- prioritatea unei excepţii de procedură cu caracter peremptoriu faţă de excepţiile de

procedură cu caracter dilatoriu şi mai apoi faţă de excepţiile procesuale de fond (de exemplu,
excepţia de netimbrare sau lipsa dovezii calităţii de reprezentant, excepţia de necompetenţă
generală pe motiv că pricina nu e de competenţa instanţelor române ori pentru că e de
competenţa unui organ cu atribuţii jurisdicţionale, eventual excepţia de perimare sau de

Gabriela RĂDUCAN
tardivitate, se rezolvă prioritar faţă de excepţia de litispendenţă, de conexitate etc., iar dacă
excepţii de procedură dilatorii nu s-au invocat, se rezolvă prioritar faţă de excepţia autorităţii de
lucru judecat, de prescripţie, lipsei de interes etc.) ori:
DOCTRINĂ
– în lipsa excepţiilor de procedură cu efect peremptoriu, vorbim de prioritatea unei excepţii

de procedură dilatorii faţă de excepţiile de fond (de exemplu, excepţia de recuzare, excepţia
privind alcătuirea greşită a instanţei, excepţia de litispendenţă, excepţia de conexitate etc. se
rezolvă prioritar faţă de excepţia autorităţii de lucru judecat, excepţia lipsei calităţii procesuale,
excepţia de inadmisibilitate, excepţia lipsei de interes etc.), ori:
– în lipsa excepţiilor de procedură, ordinea soluţionării dintre excepţiile de fond (de pildă,
autoritatea de lucru judecat se rezolvă prioritar faţă de excepţia de prescripţie şi faţă de
excepţia lipsei de calitate procesuală activă/pasivă, însă, dacă se respinge ca neîntemeiată
excepţia privind autoritatea de lucru judecat, de principiu, excepţia de prescripţie se rezolvă
prioritar faţă de excepţia lipsei de calitate procesuală, lipsă de interes, prematuritate ş.a.m.d.).
Însă, uneori, chiar şi această ordine de principiu se poate inversa, tocmai datorită efectelor pe
care o anumită excepţie le poate produce în general sau într-o situaţie particulară, aşa cum vom
detalia, ulterior, mai jos.
În acelaşi timp, în opinia noastră, se mai poate fixa o regulă privind concursul dintre excepţii,
regulă care de lege ferenda, ar putea fi consacrată legislativ, respectiv: excepţiile care atrag
soluţii de anulare se rezolvă prioritar faţă de excepţiile care atrag soluţii de inadmisibilitate
(propriu-zisă sau generică). Aşa cum am precizat şi cu altă ocazie[7], soluţia se justifică prin aceea
că un act de procedură, mai înainte de a se verifica dacă este sau nu admisibil, trebuie să se verifice
dacă există, dacă are valabilitate din punct de vedere juridic, or, nulitatea acestuia presupune
tocmai o astfel de premisă (de pildă, excepţia de netimbrare, excepţia lipsei dovezii calităţii de
reprezentant, excepţia lipsei de semnătură, excepţia de tardivitate a căii de atac, excepţia de
nulitate a recursului pentru nemotivare, excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă sau
de exerciţiu şi altele asemenea), întrucât admiterea lor atrage nulitatea cererii, trebuie rezolvate
prioritar faţă de alte excepţii de procedură dilatorii (necompetenţă, greşită alcătuire a instanţei,
litispendenţă, conexitate, lipsa citării, tardivitatea unui act de procedură – altul decât cererea de
declarare a unei căi de atac, nulitatea actului de procedură) şi faţă de excepţiile de fond care atrag
inadmisibilitatea propriu-zisă (excepţia de subsidiaritate a acţiunii în constatare faţă de acţiunea
în realizare, excepţia de inadmisibilitate pentru lipsa procedurii prealabile obligatorii, excepţia de
inadmisibilitate a unei cereri pentru faptul că legea nu recunoaşte deschisă acea cale în justiţie
etc.) sau soluţii de inadmisibilitate generică [excepţia autorităţii de lucru judecat, excepţia de
prescripţie, excepţia lipsei de interes, excepţia de prematuritate, excepţia lipsei calităţii procesuale
active/pasive, excepţia lipsei de obiect – alta decât cea care atrage nulitatea cererii în condiţiile
art. 200 alin. (4) raportat la art. 196 C. pr. civ.]. Mai menţionăm că această regulă îşi găseşte
o largă aplicabilitate în practica judiciară, chiar dacă doar noi am evidenţiat-o în literatura de
specialitate, astfel că importanţa ei practică nu poate fi negată.
G. Răducan, Drept procesual civil român şi comunitar european, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 49. Şi în practica
[7]
judiciară, s-a arătat, de pildă, că „Nerespectarea termenului imperativ pentru declararea apelului determină decăderea
din dreptul de a exercita calea de atac. Prin constatarea decăderii, dispare cadrul procesual pentru realizarea controlului
judiciar, astfel că instanţa de apel este obligată să se pronunţe cu prioritate asupra excepţiei de tardivitate a apelului,
deoarece admiterea acesteia exclude analizarea altor excepţii, chiar dacă şi acestea sunt de ordine publică” –
C.A. Bucureşti, s. a III-a civ., dec. nr. 702/1997, în C.P.J.C. 1993-1998, p. 302.

b) Ordinea generală propriu-zisă de soluţionare a excepţiilor aflate în concurs. Aşadar, în ceea

ce ne priveşte, potrivit efectelor pe care excepţiile le produc, ordinea de soluţionare a excepţiilor
ar fi următoarea (deşi pot exista şi situaţii excepţionale în care o excepţie să devină prioritară
alteia, faţă de ordinea mai jos propusă):
A. Excepţii procesuale de procedură:
I) excepţiile privind învestirea instanţei [excepţia de netimbrare[8] sau de insuficientă timbrare

(menţionăm că, deşi intră în această categorie şi excepţia de inadmisibilitate privind lipsa procedurii
prealabile şi obligatorii, aceasta fiind o excepţie de fond, nu va avea prioritate de soluţionare în
raport de excepţiile de procedură care ar putea fi incidente)], excepţia lipsei dovezii calităţii de
reprezentant şi excepţia de nulitate a cererii principale potrivit art. 200 alin. (4) C. pr. civ.
[pentru lipsa de semnătură, lipsa de obiect sau pentru alte lipsuri potrivit art. 196 C. pr. civ. sau
art. 200 alin. (1) C. pr. civ.], precum şi excepţia lipsei de citare la primul termen de judecată
şi, eventual şi la următorul/următoarele (până când se acoperă procedura).
De altfel, precizăm că însuşi legiuitorul prezumă caracterul prioritar al primelor trei excepţii
deoarece, aşa cum rezultă din interpretarea art. 200 alin. (1) C. pr. civ. raportat la art. 194
lit. b) şi art. 197 C. pr. civ., neîndeplinirea cerinţelor de regularizare în termenul de 10 zile pe
care judecătorul îl fixează în temeiul art. 200 alin. (3) C. pr. civ. (care echivalează cu începerea
caracterului dilatoriu ce tinde spre un efect peremptoriu), atrage efectul peremptoriu: anularea
cererii de chemare în judecată.
Prin această consacrare legislativă indirectă, apreciem că s-a tranşat şi asupra controversei
doctrinare[9] privind prioritatea excepţiei de netimbrare faţă de excepţia de necompetenţă,
deoarece, prin ipoteză legală, aceasta din urmă se va rezolva cel mai devreme la primul termen
de judecată cu părţile legal citate, conform art. 131 C. pr. civ., deci, ulterior, rezolvării eventualei
netimbrări (sau a lipsei dovezii calităţii de reprezentant a reclamantului ori a excepţiei de
nulitate a cererii). Faptul că potrivit art. 200 alin. (1) C. pr. civ., instanţa are posibilitatea de
a-şi verifica competenţa specializată, chiar de la primirea cererii, putând chiar să pronunţe o
încheiere de transpunere a dosarului la un alt complet/secţie specializat(ă), nu echivalează cu
rezolvarea unei veritabile excepţii de necompetenţă, care se poate discuta numai în condiţii
[8]
G. Boroi, D. Rădescu, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, ed. a II-a, Ed. ALL, Bucureşti, 1995, p. 232;
V.M. Ciobanu, G. Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2005, p. 242-243; G. Răducan, Drept
procesual civil, Ed. All Beck, 2005, p. 132 şi G. Răducan, Drept procesual civil român şi comunitar european, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2009, p. 158 etc. Când se invocă simultan excepţia de necompetenţă materială şi excepţia de insuficientă
timbrare, primează excepţia referitoare la taxele de timbru, deoarece instanţa nu poate să pună în discuţia părţilor
alte probleme legate de judecarea cauzei deduse ei spre soluţionare, înainte de a fi plătite taxele judiciare de timbru –
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 214/1971, în C.D. 1971, p. 190; a se vedea şi C.A. Bucureşti, s. a III-a civ., dec. nr. 2168/1997,
în C.P.J.C. 1993-1998, p. 321.
[9]
Pentru opinia că excepţia de netimbrare se soluţionează prioritar faţă de excepţia de necompetenţă, a se vedea, cu titlu
de exemplu: G. Boroi, D. Rădescu, op. cit., p. 232; V.M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit., p. 242-243; G. Răducan, Drept procesual
civil, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 132 şi G. Răducan, Drept procesual civil român şi comunitar european, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2009, p. 158 etc. Când se invocă simultan excepţia de necompetenţă materială şi excepţia de insuficientă
timbrare, primează excepţia referitoare la taxele de timbru, deoarece instanţa nu poate să pună în discuţia părţilor
alte probleme legate de judecarea cauzei deduse ei spre soluţionare, înainte de a fi plătite taxele judiciare de timbru –
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 214/1971, în C.D. 1971, p. 190; a se vedea şi C.A. Bucureşti, s. a III-a civ., dec. nr. 2168/1997, în
C.P.J.C. 1993-1998, p. 321. Pentru o soluţie contrară, a se vedea M. Tăbârcă, Un aspect al ordinii de soluţionare a excepţiilor
ridicate concomitent în faţa instanţei civile, în Dreptul nr. 2/1998, p. 63-65.) şi I. Deleanu, Tratat de procedură civilă,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, vol. I, 2013, p. 828, nota de subsol.

Gabriela RĂDUCAN
de contradictorialitate şi cel mai devreme la primul termen de judecată, cu procedura legal

îndeplinită. [De altfel, reamintim că rezolvarea de către instanţă a oricărui incident procesual
în etapa verificării şi regularizării cererii, nu are caracter interlocutoriu, părţile interesate putând
DOCTRINĂ
pune în discuţie, începând cu primul termen de judecată la care sunt legal citate, orice excepţii
procesuale, chiar şi excepţia de necompetenţă specializată a instanţei (ca specie a necompetenţei
materiale), inclusiv în cazul în care completul căruia i s-a repartizat aleatoriu dosarul, în etapa
regularizării, a apreciat că nu e competent şi a dat o încheiere de transpunere a dosarului la un
alt complet sau la o altă secţie, chiar şi excepţia de insuficientă timbrare etc.].
Chiar dacă, aplicând sancţiunea anulării cererii de la art. 200 alin. (4) C. pr. civ. nu se spune că
instanţa ar fi rezolvat „excepţia” de netimbrare, a lipsei dovezii calităţii de reprezentant, a lipsei
de semnătură sau a lipsei de obiect, ci excepţia de nulitate a cererii de chemare în judecată, în
realitate, s-au soluţionat aceste incidente, într-o procedură necontradictorie, permisă derogatoriu
de lege. Însă, în condiţiile în care asemenea incidente se invocă şi ulterior, pe cale de excepţie de
sine stătătoare (excepţia de netimbrare/insuficientă timbrare, excepţia lipsei dovezii calităţii de
reprezentant, excepţia lipsei de semnătură), acestea se vor rezolva prioritar faţă de o eventuală
excepţie de necompetenţă, de greşită alcătuire a instanţei, de litispendenţă, de conexitate, de
tardivitate etc. sau faţă de alte excepţii de fond; mai mult, dacă la primul termen de judecată
se invocă lipsa de procedură cu vreuna dintre părţi sau chiar cu toate, această excepţie va avea
prioritate faţă de orice altă excepţie, instanţa neputând decât să acorde un alt termen şi să
dispună refacerea procedurii de citare şi orice alte măsuri în legătură cu rezolvarea acestei
excepţii.
II) excepţia de necompetenţă generală, materială sau teritorială, iar în caz de concurs
între acestea, exact în ordinea prezentată. Soluţia e logică: prioritar se va rezolva excepţia de
necompetenţă generală, deoarece, dacă pricina e de competenţa unui organ cu atribuţii
jurisdicţionale, se va declina cauza în favoarea acestuia, potrivit art. 132 alin. (2) C. pr. civ.,
urmând să rezolve acesta din urmă eventuale alte excepţii; la fel, dacă pricina e de necompetenţa
instanţelor române sau e de competenţa unui organ fără atribuţii jurisdicţionale, cauza trebuie
respinsă de plano ca inadmisibilă, fiind inutil să se mai decline, eventual, competenţa din punct
de vedere material sau teritorial (ar fi şi o greşită administrare a justiţie şi o tergiversare inutilă
a soluţionării dosarului). Dacă nu s-a invocat excepţia de necompetenţă generală sau, deşi s-a
invocat, s-a respins ca neîntemeiată, mai întâi se va stabili competenţa materială şi abia apoi,
dacă va mai fi cazul, se va rezolva şi excepţia de necompetenţă teritorială (de pildă, dacă pârâtul
a invocat că Judecătoria sector 1 Bucureşti nu e competentă teritorial, deoarece el domiciliază în
sectorul 3 Bucureşti, iar în cauză s-a invocat şi necompetenţa materială a judecătoriei întrucât e o
acţiune în pretenţii cu o valoare mai mare de 200.000 lei, în acest caz, instanţa va rezolva prioritar
necompetenţa materială, iar dacă o va admite, va declina cauza la Tribunalul Bucureşti, excepţia
de necompetenţă teritorială rămânând lipsită de obiect, deoarece nu se mai pune problema
teritorialităţii, Tribunalul Bucureşti fiind o instanţă în raza căreia intră toate cele 6 sectoare ale
capitalei. Însă, dacă pârâtul a invocat că Judecătoria sector 1 Bucureşti nu e competentă teritorial,
deoarece el domiciliază în oraşul Buftea, iar în cauză s-a invocat şi necompetenţa materială a
judecătoriei întrucât e o acţiune în pretenţii cu o valoare mai mare de 200.000 lei, în acest caz,
instanţa va rezolva prioritar necompetenţa materială, iar dacă va stabili că pricina e de competenţa
tribunalului în primă instanţă, va rezolva apoi şi excepţia de necompetenţă teritorială: dacă o va
admite, va da o hotărâre de declinare a competenţei în favoarea Tribunalului Ilfov, iar dacă o va

respinge, va da o hotărâre de declinare a competenţei în favoarea Tribunalului Bucureşti. Oricum,

în toate cazurile, instanţa va trebui să stabilească prioritar competenţa materială faţă de cea
teritorială).
III) excepţiile privind nerespectarea normelor de organizare judecătorească: excepţia privind

greşita compunere a instanţei, excepţia privind greşita constituire a instanţei, excepţia de recuzare,
excepţia nerespectării regulilor privind repartizarea aleatorie a dosarului.
Însă, există situaţii când şi excepţiile de la ordinea nr. II se pot inversa cu ordinea nr. III. De pildă,
dacă într-o cauză s-a invocat atât necompetenţa instanţei, dar la primul termen, una dintre părţi
invocă incompatibilitatea judecătorului, iar judecătorul se abţine ori se abţine direct judecătorul,
cauza se suspendă de drept în temeiul art. 49 alin. (1) coroborat cu art. 51 alin. (3) C. pr. civ. până
la rezolvarea cererii de abţinere şi, implicit şi a celei de recuzare (dacă s-a formulat şi aceasta),
astfel că acel judecător nu mai poate rezolva excepţia de necompetenţă şi nicio altă excepţie.
Dacă judecătorul nu se abţine, dar se formulează doar excepţia de recuzare, potrivit art. 49 alin. (2)
C. pr. civ., judecătorul va soluţiona excepţia de necompetenţă şi, eventual, alte excepţii, deoarece,
doar recuzarea nu suspendă procesul, ci doar împiedică pronunţarea soluţiei asupra dosarului,
până la rezolvarea ei (cu toate acestea, în practica judiciară, adesea persistă reminescenţele vechii
reglementări, când şi recuzarea determina suspendarea judecăţii, în sensul că, deşi instanţa în
faţa căreia se invocă recuzarea nu suspendă cauza, nici nu mai continuă judecata la acel termen,
ci dispune înaintarea cererii de recuzare la completul imediat următor, în vederea soluţionării
acesteia; soluţia practică îşi are justificarea şi în faptul că, pentru a înainta cererea de recuzare
către completul următor trebuie redactată şi încheierea de la termenul de judecată la care s-a
formulat recuzarea, până la momentul ivirii acestui incident, ceea ce ar presupune ca instanţa să
suspende şedinţa de judecată şi să se retragă pentru această redactare, însă, în ipoteza în care
s-ar formula cereri de recuzare în mai multe dosare, s-ar putea ajunge la fracturarea repetată a
şedinţei de judecată, la prelungirea acesteia, în detrimentul părţilor şi apărătorilor acestora din
celelalte dosare, care trebuie să aştepte reluarea şedinţei de judecată după aceste suspendări
(e adevărat că, pentru a evita astfel de situaţii, instanţa poate acorda un termen administrativ în
respectiva cauză, iar după şedinţa de judecată din acea zi, să redacteze încheierea de recuzare şi
să o înainteze împreună cu cererea de recuzare la completul imediat următor – de altfel, trebuie
observat că şi partea care recuză, de multe ori o face spontan în sala de judecată, caz în care va
trebui să meargă să achite taxa de timbru de 100 de lei şi, de regulă, chiar dacă a formulat-o oral,
va prefera să o redacteze în scris, motivând-o potrivit cerinţelor prevăzute de art. 47 C. pr. civ.;
în acelaşi timp, e posibil să existe şi temerea că rezolvarea altor excepţii sau administrarea de
probe în continuare, după formularea cererii de recuzare, s-ar putea să fie inutilă în cazul în care
se admite recuzarea, această posibilitate putând determina judecătorii să nu mai dorească să
facă acte de procedură în cauză până la soluţionarea recuzării, chiar dacă art. 49 alin. (2) C. pr. civ.
dispune în acest sens).
În aceste condiţii, apreciem că de lege ferenda, s-ar impune modificarea textului art. 49 alin. (2)
C. pr. civ. după cum urmează: „Formularea unei cereri de recuzare nu determină suspendarea
judecăţii. Cu toate acestea, instanţa poate acorda un termen administrativ până la rezolvarea
cererii de recuzare. În toate cazurile, pronunţarea soluţiei în cauză nu poate avea loc decât
după soluţionarea cererii de recuzare” – o astfel de normă fiind de natură a rezolva mai practic
asemenea incidente, fără a se cauza tergiversarea inutilă a judecăţii (cum s-ar întâmpla dacă s-ar
dispune suspendarea).

Gabriela RĂDUCAN
IV) excepţia de litispendenţă, excepţia de conexitate; dacă s-au invocat ambele, are prioritate
excepţia de litispendenţă, fiind necesar a se verifica mai întâi dacă există o triplă identitate
de elemente (părţi, obiect, cauză) sau există doar o identitate de părţi şi numai o strânsă
DOCTRINĂ
legătură între obiectul şi cauza celor două pricini a căror reunire se cere. Astfel, dacă se admite
litispendenţa, excepţia de conexitate se respinge ca rămasă fără obiect. Însă, dacă excepţia de
litispendenţă se respinge, se va admite excepţia de conexitate în măsura în care este întemeiată
sau, după caz, se va respinge şi aceasta ca neîntemeiată.
Dacă se invocă excepţia de necompetenţă şi cea de litispendenţă, se va rezolva mai întâi

necompetenţa. În literatura de specialitate dezvoltată sub imperiul fostei reglementări
procesuale, unii autori au apreciat că litispendenţa ar reprezenta un caz de prorogare legală a
competenţei[10], deşi litispendenţa presupune acelaşi proces, cu triplă identitate de elemente, în
legătură cu care s-au formulat mai multe cereri la aceeaşi instanţă sau la instanţe deosebite,
dar deopotrivă competente. Dacă într-o astfel de situaţie s-ar invoca excepţia de necompetenţă
a uneia dintre instanţele sesizate cu aceeaşi cerere, se va invoca excepţia de necompetenţă, iar
nu cea de litispendenţă, însă, dacă s-au invocat ambele excepţii, excepţia de necompetenţă se
va rezolva prioritar, iar nu cea de litispendenţă. Cu toate acestea, este posibil ca într-un litigiu în
care competenţa are caracter de ordine privată, pârâtul să nu invoce excepţia de necompetenţă
în termenul legal, fiind decăzut din dreptul de a o mai invoca, iar dacă, ulterior, o altă instanţă
este învestită cu aceeaşi cerere, se va putea invoca excepţia de litispendenţă. În acest caz,
prima instanţă sesizată va soluţiona cauza ca urmare a decăderii pârâtului din dreptul de a invoca
necompetenţa relativă (acest efect producându-se anterior apariţiei litispendenţei), iar nu ca un
efect al litispendenţei[11].
Tot astfel, dacă se invocă excepţia de litispendenţă, dar în concurs cu excepţia lipsei de citare
ori excepţia de netimbrare sau excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant ori excepţia de
greşită alcătuire a instanţei sau de necompetenţă a instanţei, ori apare un incident legat de
incompatibilitatea judecătorului, atunci acestea se vor rezolva prioritar, abia apoi se va soluţiona
şi litispendenţa, dacă mai e cazul (deoarece, dacă se admite excepţia de netimbrare sau excepţia
lipsei dovezii calităţii de reprezentant a cererii principale – şi nu mai sunt şi alte cereri incidentale
cu natură juridică de veritabilă cerere de chemare în judecată – atunci aceasta se anulează).
B) Excepţii procesuale de fond:
I) excepţia lipsei capacităţii de folosinţă sau excepţia lipsei capacităţii de exerciţiu şi excepţia
lipsei puterii de reprezentare (a calităţii de reprezentant[12]), întrucât atrag soluţii de anulare
a cererii, e necesar a fi rezolvate prioritar.
A. Hilsenrad, I. Stoenescu, Procesul civil în R.P.R., Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1957, p. 127; Gr. Porumb, Codul de procedură
[10]
civilă comentat şi adnotat, vol. I, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1960, p. 96.

[11]
În acelaşi sens, a se vedea G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 287.
Excepţia lipsei puterii de reprezentare (a calităţii de reprezentant) este o excepţie de fond, peremptorie, absolută sau
[12]
relativă (după caracterul normelor de ordine publică sau privată pe care le încalcă) care nu trebuie confundată cu
excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant (excepţie de procedură, absolută, mixtă - care începe printr-un efect
dilatoriu şi tinde spre un efect peremptoriu). Cea dintâi excepţie vizează o condiţie de fond pentru exercitarea acţiunii
civile sau efectuarea unuia sau mai multor acte de procedură, presupunând aptitudinea reprezentantului de a exercita
drepturi şi obligaţii procesuale în numele reprezentatului, adică existenţa puterii de reprezentare, a cărei lipsă afectează
valabilitatea reprezentării şi a actelor de procedură făcute de reprezentant, în timp ce a doua excepţie vizează doar
o cerinţă formală, extrinsecă actului de procedură, anume aceea a existenţei unei dovezi a calităţii de reprezentant

II) excepţia autorităţii de lucru judecat. În cadrul excepţiilor de fond, dacă nu se invocă excepţii
din categoria celor exprimate în ordinea I, atunci autoritatea de lucru judecat este prima excepţie
care se rezolvă. Soluţia este logică deoarece este inutil să se soluţioneze orice altă excepţie de
fond, dacă se admite excepţia autorităţii de lucru judecat, care împiedică desfăşurarea unui nou
litigiu între aceleaşi părţi, având acelaşi obiect şi aceeaşi cauză.
III) excepţia de prescripţie extinctivă. După autoritatea de lucru judecat, a doua excepţie
care are imediat prioritate este cea de prescripţie[13], după care nu se mai pot stabili criterii
privind o anumită ordine, aplicându-se direct criteriul legal stabilit de art. 248 alin. (2) C. pr. civ.,
adică se au în vedere efectele pe care aceste excepţii le produc şi dacă soluţionarea uneia face
inutilă soluţionarea celorlalte. În practica judiciară, de regulă, după excepţiile de fond anterior
prezentate, instanţele analizează prioritar excepţia lipsei calităţii procesuale active/pasive, apoi
lipsa de interes ş.a.m.d.
Cu toate acestea, în mod eronat, unele instanţe analizează lipsa calităţii procesuale active sau
pasive înaintea excepţiei autorităţii de lucru judecat şi a celei de prescripţie. Prima situaţie nu e
corectă în nicio situaţie, în timp ce, a doua situaţie, ar putea fi corectă doar atunci când se impune
inversarea ordinii de soluţionare (după cum vom explica mai jos), însă, această situaţie nu trebuie
generalizată şi la celelalte ipoteze.
Astfel, referitor la concursul dintre excepţia autorităţii de lucru judecat şi excepţia lipsei calităţii
procesuale active, cea dintâi va avea prioritate. Uneori, în jurisprudenţă s-a apreciat eronat că
ar trebui soluţionată mai întâi calitatea procesuală, plecând de la fostul art. 1.201 C. civ. 1864,
care, reglementând elementul „părţi”, prevedea ca acestea să fie în „aceeaşi calitate”, de unde
s-a tras concluzia greşită că ar trebui verificată mai întâi calitatea (deşi, norma nu viza calitatea
procesuală). Însă, după cum se ştie, există identitate de părţi chiar dacă într-un proces o parte
a figurat ca reclamant şi cealaltă ca pârât, iar în al doilea proces, aceste calităţi sunt inversate.
Sintagma „aceeaşi calitate” nu are în vedere calitatea procesuală (activă/pasivă), ci calitatea
de a sta în proces ca titular al dreptului material dedus judecăţii (prezenţă juridică), iar nu ca
reprezentant al altei persoane. Astfel, în timp ce la excepţia lipsei calităţii procesuale trebuie
verificată identitatea dintre titularul dreptului subiectiv pretins şi reclamantul din proces ori,
după caz, dintre subiectul pasiv al raportului juridic litigios dedus judecăţii şi pârâtul din proces,
în materia autorităţii de lucru judecat interesează, în mod prioritar, dacă X din primul proces este
acelaşi X din al doilea proces (sau dacă, eventual, este avândul-cauză al lui X din primul proces),
întrucât, dacă aceasta identitate se verifică, există autoritate de lucru judecat, survenind efectul
peremptoriu, fiind inutil să se mai verifice şi dacă X este sau nu titularul dreptului pretins, cât
timp temeinicia afirmării acelui drept a mai făcut obiectul unei judecăţi definitive şi trebuie
(împuternicire avocaţială, delegaţia consilierului juridic, procura autentică a mandatarului convenţional sau actul care
atestă dreptul de reprezentare legală). Pot exista situaţii în care, deşi există o dovadă a calităţii de reprezentant, să nu
existe, totuşi, puterea de reprezentare conferită de lege în anumite cazuri sau materii (de pildă, există o împuternicire
a unui avocat din „Baroul Constituţional”, deşi nu au putere de reprezentare în instanţă ca şi „avocat” sau, o persoană
prezintă o procură autentică pentru reprezentarea unei societăţi comerciale, deşi nu are calitatea de reprezentant al
acelei societăţi şi nici nu e consilierul juridic al acesteia etc.). Pentru distincţia dintre puterea de reprezentare (calitatea de
reprezentant) şi dovada acestei calităţi, a se vedea şi I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti,
2011, p. 276 şi p. 809, A. Suciu, op. cit., pp. 479-481.
[13]
Înainte de a se pronunţa asupra prescripţiei, instanţa trebuie să verifice dacă este în măsură să se mai pronunţe în
pricina respectivă, deci să rezolve excepţia autorităţii de lucru judecat – Trib. jud. Sibiu, dec. civ. nr. 1098/1978, în R.R.D.
nr. 9/1980, p. 43.

Gabriela RĂDUCAN
protejate hotărârile intrate în circuitul civil. Tot astfel, între excepţia autorităţii de lucru judecat
şi excepţia prescripţiei, cea dintâi va avea prioritate. Astfel, dacă se verifică tripla identitate de
elemente: părţi, obiect şi cauză, trebuie admisă autoritatea de lucru judecat, fiind inutil să se mai
DOCTRINĂ
cerceteze dacă dreptul subiectiv pretins prin acţiune (şi care compune obiectul material al cererii)
este sau nu prescris, cât timp a existat o judecată definitivă care a tranşat asupra existenţei sau
inexistenţei lui.
În ceea ce priveşte concursul dintre excepţia prescripţiei şi excepţia lipsei calităţii procesuale active,
de principiu, cea dintâi va avea prioritate, deoarece, dacă dreptul material la exercitarea unei
acţiuni este stins prin efectul prescripţiei extinctive, este inutil să mai analizăm dacă reclamantul
este sau nu titularul unui drept subiectiv pretins care nu mai există (în sensul că nu mai poate fi
valorificat), nici dacă, de pildă, acesta este creditorul iniţial sau a intervenit o cesiune de creanţă,
ori dacă a survenit o cesiune de drept litigios, transmiţându-se, astfel, calitatea procesuală; de
aceea, stabilirea titularului dreptului subiectiv este subsecventă stabilirii existenţei dreptului
subiectiv însuşi, iar nu invers. Însă, există şi situaţii în care se admite că ordinea acestor două
excepţii ar putea fi inversată: de pildă, atunci când într‑un proces în care pune problema unei
dezbateri succesorale se invocă atât prescripţia dreptului de opţiune succesorală, cât şi lipsa
calităţii procesuale a persoanei care nu a acceptat în termen moştenirea etc.
Aşadar, pentru a rezolva excepţia autorităţii de lucru judecat, a prescripţiei extinctive, iar mai
apoi a celorlalte excepţii de fond, instanţa trebuie să fie corect învestită, să fie competentă, iar
mai apoi să fie alcătuită potrivit legii[14], să nu fie caz de litispendenţă sau conexitate. De pildă,
actele de procedură făcute de o instanţă necompetentă sau greşit alcătuită sunt nule, potrivit
art. 176 pct. 3 şi 4 C. pr. civ. (fiind vorba despre o nulitate necondiţionată de existenţa unei
vătămări), astfel că, de pildă, încheierea prin care s-a rezolvat excepţia lipsei de interes de o astfel
de instanţă va fi, de asemenea, nulă, potrivit art. 179 alin. (3) C. pr. civ., chiar dacă rezolvarea
era corectă.
Cu toate acestea, aşa cum am exemplificat deja mai sus, există situaţii în care ordinea soluţionării
excepţiilor trebuie inversată. De pildă:
– dacă una dintre părţi recuză judecătorul chiar la primul termen de judecată, iar acesta se
abţine, având în vedere dispoziţiile art. 48 C. pr. civ., cererea de recuzare se va soluţiona
împreună cu declaraţia de abţinere, or, potrivit art. 49 C. pr. civ., până la soluţionarea declaraţiei
de abţinere cauza este suspendată de drept, neputându-se face niciun act de procedură,
astfel că, dacă pârâtul invocase prin întâmpinare excepţia de necompetenţă sau excepţia de
netimbrare, excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant etc., precum şi una sau mai multe
excepţii de fond (de pildă, autoritatea de lucru judecat, prescripţia, inadmisibilitatea, lipsa
calităţii procesuale etc.), soluţionarea excepţiei de recuzare se va face cu prioritate faţă de
celelalte excepţii;
– dacă, în situaţia pârâtului „fictiv”, prevăzută de art. 112 alin. (2) C. pr. civ., un alt pârât invocă
prin întâmpinare atât excepţia de necompetenţă teritorială alternativă, cât şi faptul că
[14]
Nerespectarea termenului imperativ pentru declararea apelului determină decăderea din dreptul de a exercita calea
de atac. Prin constatarea decăderii, dispare cadrul procesual pentru realizarea controlului judiciar, astfel că instanţa de
apel este obligată să se pronunţe cu prioritate asupra excepţiei de tardivitate a apelului, deoarece admiterea acesteia
exclude analizarea altor excepţii, chiar dacă şi acestea sunt de ordine publică – C.A. Bucureşti, s. a III-a civ., dec.
nr. 702/1997, în C.P.J.C. 1993-1998, p. 302.

pârâtul în funcţie de domiciliul căruia s-a făcut alegerea de competenţă, potrivit art. 116
raportat la art. 112 C. pr. civ., nu există, fiind incidentă excepţia lipsei capacităţii procesuale
de folosinţă, suntem în prezenţa unei excepţii de procedură şi a unei excepţii de fond, or, dacă
am respecta ordinea generală instituită de art. 248 alin. (1) C. pr. civ., potrivit căreia excepţiile
de procedură, ca principiu, se rezolvă înaintea excepţiilor de fond, am fi într-o imposibilitate de
soluţionare a ambelor excepţii, tocmai pentru că ordinea este necesar să fie inversată. Astfel,
pentru a putea stabili dacă instanţa sesizată este una dintre instanţele competente alternativ
(excepţia de procedură) trebuie mai întâi să verificăm fictivitatea pârâtului după domiciliul
căruia s-a făcut alegerea, adică să rezolvăm excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a acestuia
(excepţia de fond). Dacă pârâtul nu există, excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă
se va admite în privinţa acestui pârât (cu consecinţa anulării parţiale a cererii de chemare în
judecată), fapt care va conduce şi la admiterea excepţiei de necompetenţă alternativă, urmată
de declinarea cauzei la una dintre instanţele competente. Dacă, însă, pârâtul există, excepţia
lipsei capacităţii procesuale de folosinţă se respinge, iar, pe cale de consecinţă, se va respinge
şi excepţia de necompetenţă alternativă, întrucât a fost sesizată instanţa de la domiciliul unuia
dintre pârâţi. Însă, dacă se constată că „fictivitatea” invocată de unul dintre ceilalţi pârâţi
vizează de fapt altă situaţie, anume, pârâtul „fictiv” există ca persoană fizică sau juridică,
după caz (deci, are capacitate procesuală de folosinţă), însă acesta nu are nicio legătură cu
raportul juridic dintre reclamant şi celălalt/ceilalţi pârât/pârâţi, atunci excepţia invocată este
lipsa calităţii procesuale pasive a acestuia. În acest caz, se va rezolva mai întâi excepţia de
necompetenţă (care se va respinge) şi abia apoi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive
(care, va fi unită sau nu cu fondul, după caz), iar în final, dacă se va constata că această ultimă
excepţie este întemeiată, cererea se va respinge faţă de pârâtul „fictiv” ca fiind introdusă
împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar faţă de ceilalţi pârâţi se va admite
în tot sau în parte ori se va respinge ca neîntemeiată, după caz.
– excepţia de perimare, survenind „de drept” în orice proces a cărui soluţionare a rămas în
nelucrare în condiţiile art. 416 alin. (1) C. pr. civ., va avea prioritate şi faţă de excepţia de
necompetenţă sau de greşită compunere sau constituire a instanţei etc., fiind chiar inutil să se
mai analizeze asemenea incidente procedurale, cât timp efectul admiterii rezidă în anularea
întregului dosar[15]; de altfel, din acest motiv, apreciem că nu se poate vorbi de un veritabil
concurs între excepţia de perimare şi oricare altă excepţie procesuală. Chiar dacă anterior
intervenirii suspendării cauzei fuseseră invocate mai multe excepţii procesuale, rămase
nerezolvate, întotdeauna se va discuta prioritar excepţia de perimare. Doar dacă aceasta
se respinge, atunci când se redeschide judecata, se vor lua în discuţie excepţiile procesuale
anterior invocate, care vor fi soluţionate în funcţie de caracterul lor şi efectele pe care le
produc, raportat la circumstanţele cauzei.
– excepţia nelegalei citări a uneia dintre părţile litigiului, la termenele de judecată, va avea
prioritate faţă de orice altă excepţie, chiar şi faţă de excepţiile privind învestirea instanţei
şi excepţiile de necompetenţă sau de greşită alcătuire a instanţei, deoarece, până nu se
îndeplineşte în mod legal citarea tuturor părţilor din proces, instanţa nu poate face niciun
act de procedură (sub sancţiunea nulităţii exprese prevăzute de art. 153 C. pr. civ.), exceptând
luarea măsurilor de îndeplinire a procedurii de citare pentru termenul următor.
A se vedea şi nota de la speţa nr. 16 de sub art. 137, în G. Boroi, O. Spineanu-Matei, Codul de procedură civilă adnotat,
[15]
ed. a 3-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011, p. 285.

Gabriela RĂDUCAN
Pe de altă parte, trebuie precizat că, atunci când excepţia nelegalei citări priveşte un anumit act
de procedură sau administrarea unei anumite probe (de exemplu, citarea la efectuarea expertizei,
în condiţiile art. 335 C. pr. civ.), aceasta poate fi invocată numai până la termenul care a urmat
DOCTRINĂ
neregularităţii (dar care nu poate curge mai înainte ca cel nelegal citat să ia cunoştinţă de
efectuarea acelui act/acelei probe fără citarea sa) şi numai de către cel vătămat prin nelegala sa
citare; or, în cazul în care persoana necitată nu invocă excepţia în termenul legal, aceasta va fi
decăzută din dreptul de a invoca nelegala citare, astfel că instanţa va constata decăderea acestuia
din dreptul de a mai invoca nulitatea expertizei pentru lipsa procedurii de citare, iar cererea de
anulare a raportului de expertiză s-a formulat în scris şi s-a depus la instanţă, atunci instanţa
va rezolva prioritar excepţia de tardivitate a acestui act de procedură făcut peste termenul legal
imperativ, în temeiul art. 185 alin. (1) teza a II-a C. pr. civ.
În cazul acţiunilor în nulitatea absolută a actului juridic civil, poate exista o situaţie particulară.
Astfel, dat fiind faptul că potrivit art. 1247 alin. (2) C. civ., acţiunea în nulitate absolută poate fi
promovată de orice persoană care justifică un interes, rezultă că are calitate procesuală activă
orice subiect de drept care justifică şi interesul de a acţiona. Simetric, orice persoană care justifică
interesul de a desfiinţa actul juridic pentru cauză de nulitate absolută va avea în mod automat şi
calitate procesuală activă. Astfel, dacă reclamantul nu justifică interesul în promovarea acţiunii
în nulitate, sunt incidente atât excepţia lipsei de interes, cât şi excepţia lipsei calităţii procesuale
active, la prima vedere instanţa putând opta pentru oricare dintre acestea, în soluţionarea cauzei
cu efect peremptoriu, datorită strânsei corelaţii dintre interes şi calitatea procesuală, ca şi condiţii
de exercitare a acţiunii civile.
Însă, în ceea ce ne priveşte, apreciem că este justificată prioritatea excepţiei lipsei de interes,
deoarece raţionamentul logico-juridic este de următorul tip: dacă persoana nu dovedeşte un folos
practic urmărit prin promovarea acţiunii, el nu are interes ori, neavând interes, nu dobândeşte
nici calitate procesuală. Ceea ce înseamnă că legitimarea procesuală este subsecventă verificării
existenţei sau nu a interesului, fără de care nu o putem stabili.
Sub un alt aspect, s-ar putea spune că ordinea de soluţionare interesează şi fiecare cerere (sau capăt
de cerere principal) în parte, mai ales atunci când, într-un litigiu există nu doar cererea principală
(cu sau fără cerere adiţională), ci şi cereri incidentale (reconvenţională, cereri de intervenţie) în
legătură cu care s-au formulat excepţii procesuale. Întrucât prin cererea principală se declanşează
procesul şi se stabileşte şi competenţa instanţei (deoarece, conform art. 123 C. pr. civ.,
pentru cererile adiţionale, accesorii şi incidentale operează prorogarea legală de competenţă)
se poate aprecia că – de principiu – ar trebui să aibă prioritate excepţiile îndreptate împotriva
acesteia. Însă, o astfel de regulă nu poate primi un caracter de generalitate mai ales atunci când,
deşi prin cererea principală s-au invocat excepţii procesuale, acestea sunt de fond, iar în cererile
incidentale s-au invocat excepţii de procedură, caz în care acestea din urmă, în funcţie de efectele
pe care le produc, vor trebui rezolvate prioritar. De pildă, dacă reclamantul, reclamantul-pârât sau
intervenientul invocă incompatibilitatea judecătorului sau greşita constituire a instanţei pe motiv
că participarea procurorului este obligatorie ori că nu participă asistenţii-judiciari, deşi e vorba
despre un litigiu de muncă lato sensu etc. ori invocă netimbrarea/insuficienta timbrare sau lipsa
de semnătură ori lipsa dovezii calităţii de reprezentant sau tardivitatea (eventual, perimarea) ori
litispendenţa sau conexitatea în privinţa cererii incidentale, chiar dacă împotriva cererii principale
s-au invocat excepţii procesuale de fond (autoritatea de lucru judecat, prescripţia, lipsa calităţii

procesuale active sau pasive, lipsa de interes, prematuritatea etc.), se vor rezolva prioritar excepţiile
de procedură, în ordine impusă de efectele pe care acestea le produc.
a) Actele de procedură prin care instanţa rezolvă excepţiile procesuale. Sub acest aspect,
trebuie făcute două categorii de distincţii. Astfel:
I. Dacă excepţia se invocă la judecata în primă instanţă (inclusiv în faza executării silite), distingem
după cum excepţia va fi admisă sau respinsă:
a) atunci când instanţa constată excepţia întemeiată şi o admite, va pronunţa, după caz:
– o hotărâre (când se dezînvesteşte de soluţionarea litigiului pe fond), respectiv atunci când

anulează cererea/respinge cererea într-o soluţie de inadmisibilitate (propriu-zisă sau generică)
ori atunci când îşi declină competenţa. Aşa cum am arătat deja mai sus, această situaţie poate
surveni – atât atunci când excepţia se rezolvă fără a fi unită cu fondul, cât şi atunci când a fost
unită cu fondul – în cazul în care există o singură cerere principală (însoţită sau nu de capete de
cerere accesorii, care vor suporta soarta cererii principale, conform regulii de drept accesorium
sequitur principale) şi nu există cereri incidentale formulate în cauză. (Însă, precizăm că atunci
când excepţia ar privi doar unul dintre capetele accesorii, iar nu şi capătul principal, instanţa
va pronunţa o încheiere interlocutorie de admitere a excepţiei asupra acelui capăt de cerere şi
va continua soluţionarea cauzei în privinţa capătului principal, eventual şi asupra altui capăt
accesoriu acestuia, neafectat de excepţie.)
- o încheiere interlocutorie motivată, atunci când se impune continuarea judecăţii asupra altor
cereri neafectate de excepţia admisă [respectiv: e vorba fie despre o cerere principală cu mai
multe capete de cerere principale, cu sau fără capete accesorii acestora, iar excepţia fie a privit
doar un capăt principal din cererea de chemare în judecată, fie doar o cerere accesorie din
aceasta; fie e vorba de un proces în care, pe lângă acţiunea principală s-au formulat cereri
reconvenţionale şi/sau cereri de intervenţie ori există o cerere conexă (urmare a admiterii
excepţiei de conexitate), iar excepţia priveşte, după caz, doar una dintre aceste cereri sau doar
un anume capăt de cerere din cadrul acestor cereri].
b) dacă instanţa constată că excepţia procesuală invocată este neîntemeiată, o va respinge,

pronunţând o încheiere interlocutorie motivată, şi va continua soluţionarea cauzei pe fond.
În cadrul acestei categorii, mai precizăm că, potrivit art. 248 alin. (5) C. pr. civ., încheierea
de respingere sau de admitere a excepţiei procesuale – inclusiv cea prin care, după admiterea
excepţiei, instanţa a rămas în continuare învestită – poate fi atacată numai odată cu hotărârea de
fond, dacă legea nu prevede o altă soluţie [de exemplu, potrivit art. 53 alin. (2) C. pr. civ., încheierea
prin care s-a admis excepţia de recuzare nu este supusă niciunei căi de atac]. Hotărârea prin care
s-a admis excepţia procesuală are acelaşi regim juridic ca şi hotărârea ce ar fi urmat să se pronunţe
pe fond, dacă legea nu prevede expres o altă soluţie [de exemplu, potrivit art. 421 alin. (2)
C. pr. civ., sentinţa prin care s-a admis excepţia de perimare nu este supusă apelului, ci poate fi
atacată cu recurs].
II.) Dacă excepţia se invocă într-o cale de atac, distingem după cum excepţia priveşte însăşi calea
de atac sau priveşte tot cererea de chemare în judecată sau o altă cerere incidentală grefată pe
aceasta ori cererea conexă acesteia:

Gabriela RĂDUCAN
a) dacă excepţia priveşte chiar calea de atac, atunci instanţa va pronunţa:
- o încheiere interlocutorie motivată, în cazul în care respinge excepţia, încheiere prin care va
DOCTRINĂ
dispune şi continuarea soluţionării respectivei căi de atac;
- o încheiere interlocutorie motivată, în cazul în care admite excepţia cu caracter dilatoriu

(excepţia de necompetenţă specializată a completului/secţiei; excepţia privind greşita
compunere sau constituire a instanţei; excepţia de litispendenţă; excepţia de tardivitate a
actului de procedură prin care se completează motivele de apel/recurs/contestaţie în anulare/
revizuire peste termenul legal, atunci când nu e vorba despre motive de ordine publică;
excepţia de recuzare), încheiere prin care va dispune şi continuarea soluţionării respectivei
căi de atac;
- o hotărâre (când se dezînvesteşte de soluţionarea respectivei căi de atac), în cazul în care

admite excepţia cu efect peremptoriu (excepţia de netimbrare/insuficientă timbrare a căii de
atac; excepţia lipsei de semnătură a cererii de declarare a căii de atac; excepţia lipsei dovezii
calităţii de reprezentant a celui care a declarat calea de atac; excepţia de tardivitate a căii de
atac; excepţia inadmisibilităţii căii de atac; excepţia nulităţii recursului nemotivat; excepţia de
perimare a căii de atac; excepţia de necompetenţă materială sau teritorială a instanţei sesizate
cu rezolvarea căii de atac).
b) dacă excepţia priveşte cererea de chemare în judecată sau o altă cerere incidentală grefată pe
aceasta ori cererea conexă acesteia, în toate cazurile instanţa se va pronunţa prin hotărârea finală
dată asupra căii de atac (când se dezînvesteşte de soluţionarea respectivei căi de atac), deoarece
excepţiile absolute care privesc aceste cereri pot fi asimilate unor motive de ordine publică, în
completarea motivelor iniţiale. Aşadar, după închiderea dezbaterilor în calea de atac, instanţa
rămâne în pronunţare, ocazie cu care va soluţiona toate motivele invocate împotriva hotărârii
atacate, inclusiv cele care privesc excepţiile procesuale absolute invocate în cursul soluţionării
căii de atac.
2.3. Ordinea şi procedura de soluţionare a apărărilor de fond
În ceea ce priveşte apărările de fond, am subliniat deja regula dedusă din dispoziţiile art. 248
alin. (1) C. pr. civ., potrivit căreia acestea se vor soluţiona întotdeauna după excepţiile procesuale.
Mai exact, acestea se vor soluţiona direct prin hotărârea dată asupra fondului şi numai dacă –
în ipoteza în care au existat şi excepţii procesuale unite cu fondul – instanţa nu a admis una sau
mai multe excepţii şi a respins cererea/cererile în baza acestora, caz în care cercetarea fondului (deci,
implicit, a apărărilor de fond) este inutilă, fiind împiedicată. În ipoteza în care, deşi au fost excepţii
procesuale unite cu fondul, instanţa le-a respins sau, după caz, admiterea lor nu afectează toate
cererile supuse judecăţii, pentru cele neafectate de admiterea excepţiei/excepţiilor, prin hotărâre
se vor analiza şi apărările de fond (în fapt şi în drept) corespunzătoare acestor din urmă cereri.
În cazul în care nu s-au invocat excepţii procesuale sau, deşi s-au invocat, acestea au fost respinse
anterior prin încheieri interlocutorii, prin hotărâre se va face o cercetare deplină a fondului, deci
instanţa va analiza şi apărările de fond (în fapt şi în drept) ale părţilor şi, coroborând probele, va
stabili situaţia de fapt la care va aplica legea, pronunţând o soluţie în privinţa temeiniciei dreptului

dedus judecăţii, în sensul admiterii, admiterii în parte sau respingerii cererii ca neîntemeiată
(nefondată).
În ceea ce priveşte ordinea de soluţionare a apărărilor de fond între ele, deşi nu se poate vorbi
despre existenţa vreunei reguli, în ceea ce ne priveşte apreciem că, atunci când au fost invocate,
prioritar trebuie soluţionate excepţiile substanţiale (de drept material) – fapt care poate antrena
corelarea şi cu alte apărări de fond în fapt sau în drept -, apoi se pot verifica celelalte apărări, în
ordinea logică care se impune şi după efectele pe care acestea le pot produce.
3. Deosebiri legate de modalitatea de soluţionare

Modalitatea de soluţionare a excepţiilor procesuale şi a apărărilor de fond este substanţial
diferită. Cu toate acestea, atât excepţiile procesuale, cât şi excepţiile substanţiale (apărări
de fond în drept) se pun în discuţia părţilor, dat fiind faptul că trebuie respectat principiul
contradictorialităţii. De altfel, aşa cum rezultă din interpretarea art. 14 alin. (2)-(6) C. pr. civ.,
principiul contradictorialităţii trebuie respectat inclusiv în privinţa oricăror apărări de fond.
Însă, dincolo de necesitatea respectării principiului contradictorialităţii, dacă analizăm punerea

în discuţie a excepţiilor procesuale comparativ cu excepţiile substanţiale, vom observa că scopul
este diferit. Astfel:
a) La excepţiile procesuale, în funcţie de caracterul dilatoriu sau peremptoriu al excepţiei, scopul

instanţei este acela de a verifica:
– dacă se impune amânarea intrării pe fondul cauzei, din cauza neregulilor procedurale
ce trebuie rezolvate prioritar (netimbrare, greşită compunere sau constituire a instanţei,
incompatibilitate, necompetenţă etc.) sau pentru o mai bună organizare a justiţiei (litispendenţa
şi conexitatea);
– dacă intrarea pe fondul cauzei nu este cumva inutilă (fiind împiedicată), în cazul excepţiei de
inadmisibilitate (pentru necompetenţa instanţelor române, pentru că cererea e de competenţa
unui organ fără atribuţii jurisdicţionale, pentru neîndeplinirea procedurii prealabile obligatorii,
pentru subsidiaritatea acţiunii în constatare faţă de acţiunea în realizare, pentru situaţiile
în care legea nu recunoaşte deschisă o anumită cale în justiţie sau o recunoaşte doar dacă
sunt întrunite condiţii procedurale prevăzute cumulativ, iar acestea nu sunt întrunite, atunci
când legea prevede expres soluţia inadmisibilităţii), în cazul excepţiilor de fond cu caracter
peremptoriu (prematuritatea, lipsa de interes, lipsa calităţii procesuale active sau pasive, lipsa
capacităţii procesuale de folosinţă sau de exerciţiu, prescripţia extinctivă, autoritatea de lucru
judecat, lipsa dovezii calităţii de reprezentant, lipsa de obiect) ori pentru eventualitatea anulării
unui act de procedură făcut peste termenul legal imperativ (tardivitate) sau a constatării stingerii
procesului (perimarea) ori anularea unui act de procedură în vederea refacerii acestuia (nulitatea
prevăzută de art. 175-176 C. pr. civ.).
Altfel spus, punerea în discuţie a excepţiei procesuale se face şi în scopul pronunţării imediate (sau
rămânerii în pronunţare, când aceasta nu se face în şedinţă publică) a unei soluţii determinate
de respectiva excepţie, soluţie care – după cum am arătat – dacă excepţia se admite, conduce
fie la amânarea intrării în cercetarea fondului (cazul excepţiilor dilatorii), fie direct la anularea

Gabriela RĂDUCAN
cererii sau la respingerea acesteia în planul inadmisibilităţilor propriu-zise sau generice (cazul
excepţiilor peremptorii sau care tind spre un efect peremptoriu). Mai mult, dacă admiterea
excepţiilor dilatorii nu are niciun impact asupra cererii/cererilor cu care e învestită instanţa într-un
DOCTRINĂ
anumit dosar, provocând doar întârziere în abordarea lor, în cazul excepţiilor peremptorii,
admiterea lor impactează direct asupra cererilor, deoarece acestea nu vor mai fi cercetate şi nu
se vor mai analiza pe fond. Tocmai de aceea, ori de câte ori e posibil – respectând, însă, şi ordinea
de soluţionare a excepţiilor procesuale – instanţa se va pronunţa prioritar asupra excepţiilor care
fac inutilă cercetarea fondului, putând administra şi probe strict pentru rezolvarea excepţiilor.
Când sunt întrunite condiţiile legale prevăzute de art. 248 alin. (4) C. pr. civ., instanţa va putea
proceda la unirea excepţiei(lor) cu administrarea probelor, respectiv cu fondul cauzei (soluţie
posibilă numai în cazul excepţiilor de fond, iar nu şi al celor de procedură), ceea ce nu înseamnă că
excepţia procesuală devine o simplă apărare de fond, ci îşi păstrează caracterul propriu, de apărare
procedurală. Oricum, inclusiv acest procedeu se pune, în prealabil, în discuţia părţilor. Chiar în
cazul în care s-a procedat la unirea excepţiei cu fondul, deşi se încuviinţează şi se administrează
probe inclusiv pe fondul cauzei, ţinând cont de toate cererile şi apărările părţilor, prin hotărâre,
instanţa va analiza prioritar excepţia unită cu fondul, iar dacă o va admite, nu va mai cerceta
fondul, indiferent câte probe şi apărări s-au făcut, ci soluţia va fi dată direct în temeiul excepţiei.
b) Spre deosebire de excepţia procesuală, la excepţia substanţială, punerea în discuţie se face

nu pentru a obţine o pronunţare imediată din partea instanţei (cum se urmăreşte la excepţia
procesuală), ci pentru a justifica propunerea şi încuviinţarea anumitor probe (care fac dovada
acestor apărări) şi pentru a nu se încălca contradictorialitatea şi, implicit, dreptul la apărare, în
sensul de a nu apărea pentru prima dată, direct în hotărârea judecătorească, o soluţie întemeiată
pe o excepţie substanţială, de care să nu se fi făcut vorbire sau care să nu fi fost cunoscută de
părţi anterior închiderii dezbaterilor, astfel încât, partea care ar fi avut interesul să nu fi putut să
se apere în raport de aceasta. Teza este valabilă pentru oricare alte apărări de fond, în drept sau
în fapt – art. 14 alin. (2)-(6) coroborat cu art. 13, art. 20 şi art. 22 C. pr. civ.
Modalitatea de soluţionare diferă şi din punct de vedere al actelor de procedură prin care
instanţa se pronunţă asupra mijloacelor de apărare invocate de părţi. Astfel:
a) asupra excepţiei procesuale instanţa va pronunţa una dintre cele trei soluţii posibile:
– va admite excepţia, pronunţând, după caz, o încheiere interlocutorie sau o hotărâre;
Astfel, instanţa va pronunţa direct o hotărâre atunci când excepţia (cu caracter peremptoriu/
care tinde spre un efect peremptoriu) admisă priveşte unica cerere din proces sau unicul capăt de
cerere principal (deoarece soluţia se va răsfrânge automat şi asupra capetelor de cerere accesorii,
potrivit regulii accesorium sequitur principale).
De asemenea, dacă admite excepţia de necompetenţă materială sau teritorială, potrivit art. 132
alin. (3) C. pr. civ., instanţa pronunţă o hotărâre de declinare a competenţei, nesupusă niciunei căi
de atac (însă, dacă se admite excepţia de necompetenţă specializată a instanţei, se pronunţă o
încheiere interlocutorie, prin care se decide şi transpunerea dosarului la un alt complet specializat
ori la o altă secţie specializată). Tot astfel, potrivit art. 132 alin. (4) C. pr. civ., dacă admite excepţia
de necompetenţă şi respinge cererea ca inadmisibilă întrucât nu este de competenţa instanţelor

române sau, după caz, este de competenţa unui organ fără atribuţii jurisdicţionale, pronunţă o
hotărâre supusă numai recursului la instanţa superioară.
Însă, instanţa va pronunţa o încheiere interlocutorie, prin care va admite excepţia, dar va dispune
continuarea procesului în privinţa capetelor de cerere (principale, eventual şi cu cererile accesorii
acestora) din acţiunea principală, neafectate de excepţie ori în privinţa cererii reconvenţionale,
cererii conexe sau cererii de intervenţie cu caracter de sine stătător. De altfel, această soluţie
are şi consacrare legală într-un caz particular, art. 66 alin. (4) C. pr. civ. dispunând că „Intervenţia
principală va fi judecată chiar dacă judecarea cererii principale s-a stins prin unul dintre modurile
prevăzute de lege” (de pildă, dacă s-a anulat ca insuficient timbrată ori pentru lipsa dovezii calităţii
de reprezentant ori lipsa de semnătură sau pentru lipsa capacităţii procesuale de folosinţă sau de
exerciţiu ori s-a respins ca prematură, lipsită de interes, prescrisă, inadmisibilă etc.).
De asemenea, această soluţie este posibilă şi atunci când se admite excepţia de prescripţie
parţială, adică a unei părţi din creanţa pretinsă prin unicul capăt de cerere principal (însoţit sau
nu de cereri accesorii), dar dispune continuarea judecăţii pentru partea de creanţă neprescrisă;
aceeaşi este soluţia şi în cazul în care se admite excepţia autorităţii de lucru judecat parţiale,
adică a unei părţi din pretenţia dedusă judecăţii prin unicul capăt de cerere principal (însoţit sau
nu de cereri accesorii), întrucât funcţionează principiul pars non est in tot (partea nu e cuprinsă
în tot), iar pentru ceea ce nu a făcut obiectul judecăţii în litigiul anterior, judecarea pe fond nu
poate fi oprită.
Totodată, instanţa va pronunţa o încheiere interlocutorie ori de câte ori admite o excepţie
dilatorie.
– va respinge excepţia, pronunţând o încheiere interlocutorie;
– va uni excepţia cu administrarea probelor, respectiv cu fondul printr-o încheiere interlocutorie,

urmând a se pronunţa asupra excepţiei la finalizarea procesului (în sensul admiterii sau
respingerii acesteia), prin hotărârea pe care o va da.
b) asupra excepţiilor substanţiale şi a oricăror apărări de fond (în drept sau în fapt), spre
deosebire de excepţiile procesuale, instanţa se va pronunţa numai prin hotărâre.
4. Deosebiri legate de efectele admiterii excepţiilor procesuale faţă

de efectele admiterii excepţiei substanţiale
a) Sub aspectul efectelor produse, o primă deosebire ar fi aceea că, în timp ce admiterea
excepţiilor procesuale împiedică/sting procesul pe fond, în sensul că acesta nu se mai finalizează
pe fond (excepţiile cu efect peremptoriu) sau, după caz, amână/dilată procesul, întârziind
finalizarea lui (excepţiile cu efect dilatoriu), apărările de fond impun finalizarea pricinii pe fond
şi, uneori, chiar demonstrarea inexistenţei dreptului pretins[16] prin cererea împotriva căreia se
formulează apărările (fie aceasta cererea de chemare în judecată, cererea reconvenţională, cererea
de intervenţie sau cererea conexă);
[16]
În sens asemănător, a se vedea şi V. Dănăilă, în G. Boroi (Coord.), Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole,
vol. I, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 87; A. Vasile, op. cit., p. 3.

Gabriela RĂDUCAN
b) O altă deosebire importantă în planul efectelor constă în aceea că, hotărârea prin care s-au
valorificat una sau mai multe apărări de fond (în drept şi în fapt) are aptitudinea de a dobândi
autoritate de lucru judecat asupra fondului cauzei, dacă este menţinută şi în calea/căile de atac,
DOCTRINĂ
după caz, pe când hotărârea prin care s-au valorificat una sau mai multe excepţii procesuale cu
efect peremptoriu are autoritate de lucru judecat numai în ceea ce priveşte modul de rezolvare
a excepţiei (respectiv: dacă s-ar reitera cererea de chemare în judecată, fără a se aduce niciun
element nou în raport cu prima cerere, atunci se va putea opune autoritatea de lucru judecat a
hotărârii în privinţa excepţiei incidente atât în primul, cât şi în următorul litigiu; însă, dacă cererea
se reiterează acoperindu-se lipsurile care au generat admiterea excepţiei în primul litigiu, atunci
nu există autoritate de lucru judecat nici în privinţa excepţiei admise în primul proces, deoarece
aceasta nu va mai fi incidentă în al doilea litigiu, care va putea fi soluţionat, după caz, în temeiul
altei excepţii procesuale posibil a fi incidente sau chiar pe fond).
Aşadar, în cazul excepţiilor substanţiale (apărări de fond în drept), admiterea unei astfel de apărări
de fond echivalează cu respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată împotriva
căreia fusese făcută, respectiv la o soluţie care va intra în autoritate de lucru judecat pe fondul
cauzei, dacă rămâne definitivă, în timp ce admiterea unei excepţii cu efect peremptoriu, va
atrage, după caz, anularea cererii sau respingerea cererii ca inadmisibilă (printr-o soluţie de
inadmisibilitate propriu-zisă sau, după caz, printr-o soluţie de inadmisibilitate generică care
va purta, însă, denumirea excepţiei admise – de pildă, respinge cererea ca lipsită de interes/ca
prematură/ca stând în autoritate de lucru judecat/ca prescrisă etc.).
Cu alte cuvinte, admiterea excepţiilor procesuale lasă neatins fondul cauzei, judecata putând fi
reluată într-un nou dosar, în anumite condiţii (partea având, deci, posibilitatea să-şi realizeze
dreptul său), pe când, atunci când se tranşează fondul cauzei – adică atunci când se pronunţă
o soluţie de temeinicie sau netemeinicie a dreptului subiectiv pretins – acea hotărâre intră în
autoritate de lucru judecat şi un nou proces, caracterizat de tripla identitate de elemente (părţi,
obiect şi cauză), nu va mai fi admisibil. Pe cale de consecinţă, partea care a pierdut procesul
nu va mai putea opune dreptul pretins adversarului său din primul proces (sau avânzilor-cauză
ai acestuia) – aspectul negativ al autorităţii de lucru judecat, în timp ce partea care a câştigat
procesul, va opune/se va prevala de autoritatea de lucru judecat a hotărârii din primul litigiu
împotriva adversarului său (sau a avânzilor-cauză ai acestuia) întru-un eventual litigiu viitor,
caracterizat de tripla identitate de elemente, iar instanţa va fi obligată să respecte şi ea
autoritatea de lucru judecat a hotărârii definitive din primul proces – aspectul pozitiv al autorităţii
de lucru judecat.
În ceea ce priveşte excepţiile cu efect dilatoriu (care sunt excepţii de procedură), efectele admiterii
acestora nu fac decât să dilate procesul, să amâne intrarea în cercetarea şi soluţionarea fondului,
fără a-l afecta. În consecinţă, excepţiile dilatorii se deosebesc de apărările de fond prin aceea că
primele nu afectează fondul, în timp ce acestea din urmă servesc la soluţionarea cauzei pe fond,
iar uneori chiar justifică soluţia dată pe fond.
c) O altă deosebire se remarcă sub aspectul actelor de procedură pe care le pronunţă instanţa,
respectiv: în timp ce soluţionarea excepţiilor se face prin intermediul unei încheieri interlocutorii
sau, după caz, prin intermediul unei hotărâri prin care nu se antamează fondul, dar se stinge
procesul, în cazul apărărilor propriu-zise instanţa fie se pronunţă prin încheieri preparatorii (în
cazul probelor), fie se pronunţă direct prin hotărârea finală prin care rezolvă fondul procesului

(mai exact, în considerentele acesteia se vor regăsi concluziile instanţei asupra diverselor apărări
de fond în fapt sau în drept)[17], în special în privinţa excepţiilor substanţiale (apărări de fond
în drept).
Încheiem prezentul studiu cu menţiunea că distincţiile dintre excepţiile procesuale şi excepţiile

substanţiale (apărări de fond în drept) nu sunt limitate la problematica mai sus expusă, existând
deosebiri şi cu privire la scopul urmărit de cel care le formulează, ori legate de regimul de invocare
sau legate de sancţiunile neinvocării în termen a unor excepţii, ca şi o serie de asemănări, fiecare
chestiune având propria sa importanţă practică. De asemenea, nu ne-am propus aici, ci într-un
studiu viitor, să prezentăm şi distincţiile dintre excepţiile procesuale şi excepţiile substanţiale,
atunci când sunt invocate direct în căile de atac.
[17]
În sens asemănător, a se vedea şi V. Dănăilă, în G. Boroi (Coord.), Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole,
vol. I, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 87; A. Vasile, op. cit., p. 3.

Mihai Andrei AIRINEI
Analiza Legii nr. 151 din 18 iunie 2015

privind procedura insolvenţei persoanelor
DOCTRINĂ
fizice prin raportare la teoria impreviziunii

Avocat dr. Mihai Andrei AIRINEI
ABSTRACT
On 1 January 2018, Law no. 151/2015 on insolvency proceedings for natural persons
came into force. The law was promoted in Parliament against the background of
the social and financial crisis generated by the effects of Swiss franc contracts, in
line with the increase in the ratio between the national currency and the foreign
currency in which the contracts had been concluded. The entry into force of the
law was postponed successively, but it has now been decided that it can take
effect, even if there is no full harmonization between other regulations and this
law. A number of effects are thus being discussed by reference to the theory of
unpredictability, as well as debates in the sense of identifying the effects on offences
in corporate bankruptcy law, simple bankruptcy and fraudulent bankruptcy.
As the law has not been subjected to rigorous constitutionality analyses, litigants
are likely to find, once it enters into force, a series of inadequacies with regard to
the fundamental law and to refer matters to the Constitutional Court of Romania
for ruling, therefore at present we can only anticipate the constitutional conflict
assumptions.
Keywords: law on the insolvency of natural persons, unpredictability, excessive

character of contractual obligations, over-indebtedness, effects of rejecting the
claim for starting proceedings, constitutionality, simple bankruptcy, fraudulent
bankruptcy, contract mitigation, good faith.
REZUMAT
La data de 1 ianuarie 2018, a intrat în vigoare Legea nr. 151/2015 privind procedura
insolvenţei persoanelor fizice. Legea a fost promovată în Parlament pe fondul
crizei sociale şi financiare generate de efectele contractelor în franci elveţieni, în
acord cu creşterea raportului dintre moneda naţională şi cea străină în care se
contractase. Intrarea în vigoare a legii a fost amânată succesiv, însă în prezent s-a
decis că ea poate produce efecte, chiar dacă nu există o armonizare deplină între
alte reglementări şi această normă. Se pun în discuţie astfel o serie de efecte prin
raportare la teoria impreviziunii, precum se pot naşte dezbateri în sensul identificării

Analiza Legii nr. 151 din 18 iunie 2015 privind procedura insolvenţei persoanelor fizice...
unor efecte faţă de infracţiunile din dreptul falimentar societar, bancruta simplă
şi bancruta frauduloasă.
Cum legea nu a fost supusă unor analize riguroase de constituţionalitate, este

de aşteptat ca odată cu intrarea ei în vigoare, justiţiabilii să constate o serie de
inadvertenţe cu norma fundamentală şi să solicite pronunţarea unor decizii de
către Curtea Constituţională a României, astfel încât la acest moment putem doar
anticipa ipotezele de conflict constituţional.
Cuvinte-cheie: legea privind insolvenţa persoanelor fizice, impreviziunea,

caracterul excesiv al obligaţiilor contractate, supraîndatorare, efectele respingerii
cererii de declanşare a procedurii, constituţionalitate, bancruta simplă, bancruta
frauduloasă, atenuarea contractului, buna-credinţă.
Legislaţie relevantă: Legea nr. 151/2015, Codul penal, art. 239, art. 240, art. 241
1. Introducere
Dreptul evoluează în acord cu lumea modernă în care trăim, astfel încât mecanismul juridic
urmăreşte calea unei îmbunătăţiri constante, pentru a răspunde nevoilor destinatarilor legii.
Într-o lucrare de specialitate, „Principiile generale de drept al contractelor[1]” se afirma de către
autor: „Deosebirea calitativă, decisivă a perioadei de timp pe care o parcurgem, spre deosebire de
perioadele de timp anterioare constă în extinderea scării schimbării, cât şi modificarea radicală a
ritmurilor tot mai accelerate, eliberându-se forţe acţionale noi, de o asemenea amploare încât este
influenţată însăşi noţiunea de timp, revoluţionându-se tempoul vieţii şi afectându-se felul în care
simţim şi înţelegem lumea din jurul nostru”.
Legea evoluează aşadar în acord cu societatea în care aceasta acţionează, astfel încât dreptul
să poată satisface deopotrivă nevoi generale şi individuale. Când interacţiunile dintre oameni
se diversifică şi ne confruntăm cu noi standarde de evoluţie, regulile după care ne guvernăm
conduita vor trebui să se adapteze în consecinţă, urmând calea noastră. Dreptul urmează aşadar
calea unor destinatari generici şi poate că tocmai din acest motiv este necesar ca pe tot acest
parcurs să fie atent analizate efectele produse şi în planul individual, fără a transforma legea
într-un instrument lipsit de eficacitate.
O societate care evoluează fără a ţine cont că dreptul trebuie să corespundă unor nevoi
sociale nu va progresa, întrucât individul se va găsi inadaptat la realitatea obiectivă. Criza legii
determină crize individuale şi chiar dacă nu toţi destinatarii legii vor resimţi acest lucru deodată,
potenţialitatea acestui pericol există şi nu va dispărea decât atunci când se vor adopta soluţiile
potrivite. La polul opus, dacă legea nu mai corespunde unei societăţi, scopul ei de a reglementa
conduita unei majorităţi dispare, iar individualismul îşi face loc în mod brutal, în afara dreptului,
remarcându-se în orice mod cu putinţă.
[1]
V. Pătulea, Principiile Generale de Drept al Contractelor, Ed. Universitară, Colecţia Ştiinţe Juridice şi Administrative,
Bucureşti, 2015, p. 7.

O evoluţie corespunzătoare a dreptului, presupune o cristalizare a credinţei, moralei, conştiinţei,

educaţiei, ştiinţei şi culturii de orice fel a unui grup de oameni. Coeziunea unui grup social depinde
şi de dreptul care le guvernează acţiunile, întrucât acesta le defineşte sfera de drepturi şi de
DOCTRINĂ
obligaţii. Un grup care cuprinde o majoritate de indivizi nemulţumiţi de interacţiunea pe care o

au cu legea poate fie să se dezbine, fie poate influenţa norma de drept într-un termen scurt, fără
a ţine cont dacă modificarea corespunde sau nu unor interese comune pe termen lung.
Între nivelul ipotetic descris anterior şi viaţa din realitatea de zi cu zi, distanţa nu e prea mare,
fiindcă în fiecare societate apar astfel de crize, între grupuri de indivizi, între indivizi şi instituţii,
între instituţii, iar mai apoi chiar între indivizi şi lege. Se spune că un individualism excesiv ar fi
împotriva moralei, astfel încât ori de câte ori se va resimţi o criză a moralei, atunci legea va avea
de suferit la rândul ei. Când legea nu mai corespunde pe termen lung nevoilor de funcţionare
ale unui grup, atunci ea se transformă într-o criză a societăţii, fiindcă va conduce indubitabil la
o instabilitate sporită, iar în final chiar la o atitudine de respingere faţă de norma de drept. În
mod firesc, o astfel de criză se poate instala şi în cazul unui subiectivism politic de moment, care
poate conduce la o abatere de la interesul legii pe termen lung doar pentru satisfacerea unor
nevoi temporare, câştigându-se capital politic.
În definitiv, legea trebuie privită ca un instrument care se utilizează în acord cu principiile
generale de drept, în acord cu rigorile normelor constituţionale, iar ori de câte ori se va legifera
excesiv, pentru grupuri restrânse, cei care vor avea de pierdut sunt toţi ceilalţi din afara grupului
privilegiat. Dacă echilibrul celor trei puteri într-un stat de drept are la bază legea, atunci înseamnă
că şi aceasta din urmă nu trebuie afectată ignorându-se stabilitatea ansamblului social. Criza de
orice fel dintr-o societate are cu siguranţă cauze, iar o reglementare nu trebuie doar să aplaneze
efectele crizei, ci trebuie în principal să preîntâmpine producerea ei în viitor.
Dreptul trebuie să conceptualizeze legături, să urmărească dihotomii şi să opereze într-un sistem
cartezian, însă opţiunea de a reglementa în structuri de tip echilibru-dezechilibru nu poate crea
structuri solide juridice, aplicabile pe termen lung. Cât de mult corespunde dreptul realităţii unei
societăţi pot aprecia doar membrii acesteia, în majoritatea funcţională a unei democraţii. În
cadrul discuţiei de faţă, înţelegem aşadar că dreptul nu trebuie să rămână izolat în faţa diverselor
acţiuni evolutive ale sistemului economico-social, iar întreg ansamblul de norme trebuie să
funcţioneze autonom, să facă faţă diferitelor forme de criză şi să fie mereu acordat la principii
de drept valabile pe termen lung.
Un vid de reglementare sau o normă care nu corespunde pe deplin nevoilor individului produce o
negare de dreptate, iar aceeaşi situaţie se produce atunci când efectul unei legi produce o serie de
efecte neprevăzute, menite să destabilizeze alte raporturi juridice. În acest context, ne-am propus
să realizăm o scurtă analiză cu privire la noţiuni intens dezbătute la acest moment, precum teoria
impreviziunii şi legea privind insolvenţa persoanei fizice. Cât de mult se opun aceste două noţiuni
reglementărilor care susţin echilibrul raporturilor juridice este o temă ce trebuie studiată, întrucât
există şi varianta în care se va constata că de fapt cele două pot să ajute sau nu la o realizare pe
deplin a efectelor altor norme de drept, corespunzător unor realităţii sociale actuale.
Astfel cum evidenţia recent în materia impreviziunii Curtea Constituţională prin Decizia
nr. 623/2016, respectiv, Decizia nr. 62/2017, între două situaţii aflate pe poziţii divergente dar
conexate printr-o lege sau printr-un contract, soluţia trebuie să se bazeze fie pe principii generale
de drept, fie pe o normă cu aplicabilitate intermediară. În privinţa Legii nr. 151/2015 nu avem
însă dezbateri constituţionale la acest moment, ci doar dispoziţiile de punere în aplicare şi o serie
de norme conexe. În momentul în care pe rolul instanţelor se vor depune acţiuni întemeiate pe

dispoziţiile acestei reglementări în mod cert se vor produce sesizări de neconstituţionalitate în

raport de situaţiile concrete din practică.
Înainte de a realiza dezbaterea propriu-zisă asupra celor două noţiuni, mai subliniem faptul că este
de dorit ca reglementarea generată de efecte sociale temporare să nu afecteze echilibrul generat
de alte norme în vigoare. Astfel, dintre cele două noţiuni în discuţie, putem spune încă de la
acest moment că impreviziunea exista în doctrina juridică şi în reglementarea naţională anterior
conceptului de insolvenţă a persoanei fizice. Chiar şi în cazul Codului civil de la 1868 putem vorbi
astăzi despre impreviziune, în ciuda faptului că a fost necesar mai mult de un secol pentru a se
obţine o recunoaştere expres jurisprudenţială de la cel mai înalt nivel, Curtea Constituţională.
Dacă astăzi recunoaştem impreviziunea ca fiind o instituţie perfect adaptată principiilor generale
de drept, vom analiza în ce măsură conceptul de insolvenţă al persoanei fizice nu afectează
echilibrul impus de alte reglementări civile în vigoare. În încheierea introducerii amintim cuvintele
lui Portalis[2] conform căruia „legile nu sunt pure acte de putere, acestea sunt acte de înţelepciune,
de justiţie şi raţiune”. Se poate concluziona că ori de câte ori legiuitorul greşeşte şi se îndepărtează
de rolul pe care îl are, îi revine judecătorului obligaţia de a atenua această situaţie, aplicând
principiile generale de drept şi aplicând legea mai mult în spiritul ei decât în sensul literal.
2. Scurte consideraţii despre data intrării în vigoare a Legii nr. 151

din 18 iunie 2015 privind procedura insolvenţei persoanelor fizice
Pe fondul apariţiei crizei financiare din anul 2008 şi al intensificării în anii următori a numărului
de litigii dintre unităţile bancare şi debitorii care nu îşi mai puteau îndeplini obligaţiile de plată,
legiuitorul român a apelat la o serie de instrumente legislative pentru a atenua efectele din plan
social a acestor conflicte juridice.
Cea mai recentă intervenţie legislativă de acest fel o reprezintă Legea nr. 77 din 28 aprilie 2016 privind
darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, publicată
în Monitorul Oficial cu nr. 330 din 28 aprilie 2016, cenzurată prin Decizia de neconstituţionalitate
nr. 623/2016, însă ei i-a precedat iniţiativa de modificare a Ordonanţei de Urgenţă nr. 50 din 9 iunie
2010 privind contractele de credit pentru consumatori, proiect de lege care a fost declarat ulterior
neconstituţional prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 62 din 7 februarie 2017.
Ambele iniţiative legislative au fost generate de împrejurarea că parlamentarii opinau că

„majorarea ratelor bancare datorate de către consumatori cauzată de fluctuaţiile ratei de schimb
valutar este injustă funcţionând în detrimentul românilor care au credite în valută, inclusiv, în cazul
contractelor de credite încheiate, fără să deţină toate informaţiile privind riscul pe care fluctuaţiile
cursului de schimb le are asupra ratelor”[3].
Pe fondul unor dezbateri din ce în ce mai dese în spaţiul public cu privire la impactul dezastruos
asupra echilibrului dintre părţile contractului de credit bancar acordat în monedă străină, în
Portalis, J.E.M., Discours preliminire du premier projet de Code Civil, Confluences, Bordeaux, 2004, apud R. Duminică,
[2]
Criza legii contemporane, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 146.

[3]
„Expunerea consumatorilor de credite în valută la riscurile generate de fluctuaţiile cursului de schimb valutar, trebuie
corectată prin măsuri care să protejeze consumatorii de bună-credinţă care se confruntă, independent de voinţa lor,
cu greutatea sau imposibilitatea de a-şi achita ratele lunare bancare” – p. 1 şi 2 din Expunerea de motive a iniţiatorului
proiectului, Deputat PSD Ana Birchall; http://www.cdep.ro/proiecte/2014/300/40/5/em345.pdf

special în CHF, proiectul Legii nr. 151/2015 a fost adoptat de Parlamentul României, însă intrarea
lui în vigoare a fost amânată succesiv, întrucât mediul social şi în special cel juridic nu erau
pregătite să pună în practică o astfel de reglementare.
DOCTRINĂ
Pentru a sublinia convergenţa iniţiativelor legislative amintite anterior, vom evidenţia

similitudinile din cuprinsul expunerii de motive: „românii care au datorii sau credite şi rate la
bănci, trebuie să beneficieze de reglementări clare şi coerente care să protejeze persoanele fizice,
debitori de bună credinţă, de situaţia în care, sufocaţi de cumulul de datorii pe care trebuie să le
ramburseze, ajung în imposibilitatea de plată. Cazurile de acest gen s-au înmulţit din păcate în ultimii
ani. Contextul economic creat după perioada de criză şi austeritate din anii 2010-2012 a atras după
sine creşterea rapidă a numărului românilor care se află în imposibilitatea de a-şi plăti rate la bănci
şi de a rambursa împrumuturile sau datoriile contractate la diverşi creditori”[4].
Se poate constata astfel faptul că atât primele două iniţiative legislative amintite, cât şi legea
intrară în vigoare la 1 ianuarie 2018, au avut în linii mari aceleaşi argumente de promovare în
Parlament, sens în care devine necesară analiza acestui text de lege care produce efecte juridice
în prezent, în sensul de a îl delimita de instituţia de drept a impreviziunii, astfel cum a procedat
şi Curtea Constituţională în analiza ei în celelalte cazuri.
3. Analiza Legii nr. 151/2015 în comparaţie cu impreviziunea

şi cu argumentele Curţii Constituţionale evocate în alte cauze
Interesul pentru realizarea unei analize a impreviziunii în raport de reglementarea privitoare
la legea falimentului personal a fost generat de incidenţa reglementărilor care vizau aplicarea
ope legis a acestei teorii, precum şi în raport de ceea ce reprezentau în interpretarea condiţiilor
impreviziunii termeni precum „supraîndatorare”, „onerozitate excesivă”, „ruinarea debitorului”.
În anul 2015, chiar când apăruseră cele mai multe discuţii publice referitoare la dificultăţile
financiare generate de aprecierea constantă şi remarcabilă a francului elveţian în raport de
moneda naţională, a apărut în dezbatere proiectul de lege privitor la stabilirea unei proceduri
pentru insolvenţa persoanelor fizice. Pe fondul amplificării litigiilor dintre profesionişti şi
consumatori, precum şi ca urmare a unei evoluţii a soluţiilor pronunţate de CJUE în materia
acestor raporturi juridice, instituţiile financiar bancare au manifestat o reală reticenţă la orice
fel de reglementare în acest sens, considerând că legiuitorul urmăreşte, de fapt, satisfacerea
imediată a unui scop social şi politic, fără a se ţine cont de alte principii de drept incidente sau
de echilibrul economic şi contractual.
Astfel, a apărut Legea nr. 151 din 18 iunie 2015 privind procedura insolvenţei persoanelor fizice,
promulgate prin Decretul nr. 549/2015, act normativ a cărui aplicare a fost amânată succesiv,
invocându-se diverse impedimente de ordin logistic în sensul de a putea pune în practică
mecanismele procedural aferente.
Scopul legii conform art. 1 din reglementare este de a institui o procedură colectivă în vederea
redresării situaţiei financiare a debitorilor persoane fizice, care sunt de bună-credinţă, urmărindu-se
[4]
„Scopul acestui act normativ este acela de a asigura acoperirea datoriilor persoanelor fizice fără activităţi
antreprenoriale, aflate în insolvenţă, prin intermediul rambursării datoriilor în baza unui plan ori prin intermediul
lichidării bunurilor respectivilor debitori”; http://www.cdep.ro/proiecte/2014/500/70/9/em823.pdf; http://www.cdep.ro/
pls/proiecte/upl_pck.proiect?idp=14527

astfel acoperirea într-o formulă eficientă a pasivului acestor persoane, precum şi eliberarea de
datorii, conform legii.
Constatăm aşadar că legiuitorul subliniază ab initio faptul că avem de-a face cu o reglementare
similară procedurii de insolvenţă reglementate de Legea nr. 85/2014 a persoanei juridice, o
procedură colectivă care va implica pe toţi creditorii unui anumit debitor de bună-credinţă,
care va avea drept obiective: redresarea situaţiei financiare a persoanei fizice; achitarea într-un
procent semnificativ a debitelor sale şi eliberarea acestuia de orice alte debite restante la finalul
procedurii. Doctrina are aşadar în vedere faptul că debitorul persoană fizică insolvent este un
debitor supraîndatorat, căruia legiuitorul îi dă posibilitatea de a se reintegra în rândul persoanelor
cu o situaţie financiară/juridică echilibrată, fără a se prejudicia creditorii în egală măsură[5].
De altfel, s-a presupus de către legiuitor atunci când a adoptat prezentul text de lege că
executările silite individuale nu conduc întotdeauna la un succes imediat al creditorului în ceea
ce priveşte recuperarea creanţei, iar în egală măsură, în anumite cazuri, când au de-a face cu
debitori care nu dispun de prea multe bunuri sau de resurse financiare care să le permită să se
stabilizeze financiar după executarea unicului bun imobil de exemplu, se poate ca între aceste
două cazuri să intervină o serie de intermediari care să speculeze cele două poziţii şi să genereze
efecte nedorite în practica uzuală. Astfel, s-ar fi putut ajunge la situaţia în care pe fondul unei
executări silite anumite persoane fizice ar fi ajuns să nu îşi poată asigura un trai decent, pentru
sine şi membrii familiei, iar concurenţa unor alţi creditori la proceduri similare s-ar fi finalizat cu
o stare de ruinare a debitorului. Sensul reglementării a fost determinat şi de împrejurarea că o
procedură colectivă de administrare a patrimoniului unei persoane fizice, sub atenta supraveghere
a unui judecător ar fi putut conduce la o mai bună valorificare a resurselor implicate pentru
satisfacerea unui interes comun, în direcţia similară avută de art. 2 al Legii nr. 85/2014 privind
procedurile de prevenire a insolvenţei şi insolvenţă, „maximizarea averii debitorului”[6].
Din punct de vedere al principiilor care guvernează procedura insolvenţei persoanei fizice, în
cuprinsul art. 2 din Legea nr. 151/2015, precum şi în raport de analiza comparativă pe care
urmărim să o realizăm, întâlnim ipoteze precum:
a. apariţia unui plan de rambursare pentru redresarea debitorilor de bună-credinţă;

b. facilitarea unei negocieri amiabile între debitor şi creditor în privinţa realizării un plan de
rambursare a datoriilor;
c. asigurarea unei proceduri transparente şi previzibile cu privire la parcurgerea planului de
rambursare[7].
[5]
Comentariu oferit de M. Comşa, Legea privind procedura insolvenţei persoanelor fizice nr. 151/2015, Legislaţie relevantă
şi comentarii, în nota aferentă art. 1 pe platforma www.idrept.ro.
[6]
Idem; „iar în subsidiar i se acordă debitorului «atunci când e posibil» şansa de redresare a activităţii”.
Comentariul art. 2 al M. Comşa, op. cit., sursa idrept.ro: „Legiuitorul român a ales să enunţe în actele normative principii
[7]
care stau la baza reglementării. Acestea sunt elemente fundamentale, idei pe care se întemeiază sistemul juridic din
domeniul respectiv. Principiile vor fi avut în vedere în situaţiile concrete atunci când legea nu prevede în amănunt sau nu
este suficient de clară. Prin Recomandarea CM/Rec (2007)8 a Comitetului Miniştrilor către statele membre referitoare
la soluţiile legale pentru problemele legate de datorii se menţionează că «persoanele fizicie supraîndatorate şi familiile
lor ar trebui să aibă acces efectiv la consiliere imparţială şi proceduri de ajustare a datoriei, pentru care ar trebui să fie
stabilite criterii clare» şi că o procedură de ajustare a datoriei duce la adoptarea unui plan de plată, care trebuie să conţină
suma pe care debitorul este obligat să o plătească periodic creditorilor, precum şi termenul rezonabil în care aceste plăţi
ar trebui să fie finalizate. Recomandarea indică o parte din ideile ce trebuie să stea la baza reglementării în domeniul
insolvenţei persoanelor fizice”.

Fără a ne pronunţa de la acest moment asupra similitudinilor şi diferenţelor dintre teoria

impreviziunii şi reglementarea insolvenţei persoanei fizice, vom parcurge în continuarea
reglementarea legiuitorului în ceea ce priveşte domeniul de aplicare al normei. Astfel, la art. 4 din
DOCTRINĂ
lege identificăm faptul că o asemenea procedură nu poate fi aplicată în cazul acelor datorii care
ar rezulta din exploatarea unei întreprinderi în sensul prevăzut de Codul civil, aspect care conduce
către ipoteza reglementării normelor din sfera dreptului consumatorului. Cele două reglementări
urmăresc ca să existe o disociere între domeniul lor de aplicare şi ceea ce derivă din activităţile
specifice profesioniştilor, întrucât e evident faptul că nu se pot aplica reguli discriminatorii.
Se au în vedere aşadar persoanele fizice care domiciliază pe teritoriul României sau au reşedinţa
în această ţară, respectiv, care se află într-o stare de insolvenţă reglementată de lege, în sensul
că nu îşi pot îndeplini obligaţiile asumate fără a exista în mod rezonabil probabilitatea ca într-un
termen de 12 luni să redevină capabil de a îşi executa obligaţiile contractate, menţinându-se un
nivel de trai rezonabil atât pentru sine cât şi pentru persoanele aflate în întreţinere. Din această
perspectivă, noţiunea de „probabilitate rezonabilă” va trebui să se evalueze prin raportare la
cuantumul integral al obligaţiilor, respectiv, al veniturilor realizate sau ce urmează a se realiza,
în acord cu pregătirea profesională a debitorului, luându-se în considerare deopotrivă şi bunurile
ce pot fi urmărite din patrimoniul acestuia.
Un aspect important îl reprezintă faptul că în conformitate cu art. 6 din Legea nr. 151/2015
iniţierea procedurii de insolvenţă poate fi declanşată exclusiv de către debitor, nu şi de creditori,
ceea ce este diferit faţă de Legea nr. 85/2014 cu privire la insolvenţa persoanelor juridice. În mod
practic, debitorul care se află în stare de insolvenţă conform prevederilor legii de la art. 3 pct. 12
(„insolvenţa este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa
fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor, pe măsură ce acestea devin scadente.
Insolvenţa debitorului se prezumă atunci când acesta, după trecerea unui termen de 90 de zile de
la data scadenţei, nu a plătit datoria sa faţă de unul sau mai mulţi creditori. Prezumţia este relativă.”)
poate depune la comisia de insolvenţă o cerere de iniţiere a procedurii, în baza unui plan pentru
rambursarea datoriilor.
Legiuitorul mai impune o condiţie pentru incidenţa domeniului de aplicare al legii, respectiv, ca
valoarea totală a debitelor scadente să fie cel puţin la nivelul valorii-prag.
În raport de această sferă a domeniului de aplicare al insolvenţei pentru persoanele fizice,

legiuitorul a stabilit şi o serie de excepţii, care în general urmăresc identificarea acelor acţiuni
care presupun reaua-credinţă a debitorului, în sensul că sunt instituite o serie de prezumţii care
să faciliteze excluderea unor ipoteze din cadrul acţiunilor permise de lege. Se presupune aşadar
pe de o parte că orice incapacitate de plată nu trebuie să fie rezultatul vreunei acţiuni deliberate
a debitorului, fără a se putea reţine intenţia sau culpa gravă. În egală măsură, legea asimilează
unei astfel de împrejurări acţiuni precum:
1. încheierea unui contract în decursului unui termen de 6 luni înainte de formularea cererii de
deschidere a procedurii insolvenţei cu privire la datorii care să reprezinte cel puţin un sfert din
valoarea totală a obligaţiilor, în afară de ipotezele care vizează obligaţii excluse în virtutea legii;
2. asumarea unor obligaţii excesive în decursul unui termen de 3 ani înainte de data formulării
cererii de deschidere a procedurii, prin raportare la starea patrimonială a debitorului, respectiv,
faţă de avantajele obţinute din respectiva convenţie, luându-se deopotrivă în considerare ansamblul

circumstanţelor care au avut o contribuţie semnificativă la incapacitatea de plată a acestuia, cu

referire la restul de debite datorate în afara ipotezei generate de contractul analizat;
3. realizarea unor operaţiuni preferenţiale de plată în decursul unui termen de 3 ani înainte de
formularea cererii, acestea fiind de natură a reduce în mod semnificativ patrimoniul disponibil pentru
achitarea altor debite;
4. efectuarea unor transferuri de valori sau de bunuri din patrimoniul debitorului în decursul unui
termen de 3 ani înaintea formulării cererii, indiferent dacă partea cu care s-a contractat este
persoană fizică sau juridică, cunoscându-se împrejurarea că astfel de acte juridice vor conduce la
apariţia stării de insolvenţă;
5. formularea unei cereri de demisie sau semnarea unui acord de încetare a contractului de muncă
prin acordul părţilor în decursul unui termen de 6 luni înainte de efectuarea demersurilor pentru
deschiderea procedurii.
De remarcat este că ipoteza de deschidere a procedurii de insolvenţă de la art. 6 alin. (1) din Legea
nr. 151/2015 va fi decisă de o comisie şi nu de către o instanţă de judecată, ceea ce poate genera
întrebări cu privire la independenţa unui for administrativ în privinţa adoptării unei decizii care
va afecta deopotrivă posibilitatea creditorilor de a proceda în mod nestingherit la executarea
debitorului, afectându-le dreptul de a pune în executare un titlu executoriu emis în condiţiile legii.
Pe de altă parte, doar ipoteza în care „debitorul consideră că situaţia sa financiară este iremediabil
compromisă” şi nu se poate elabora un plan de rambursare a datoriilor se va ajunge în faţa unei
instanţe de judecată conform dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Lege pentru deschiderea procedurii
judiciare de insolvenţă prin lichidare de active. Desigur, textul de lege operează cu noţiuni
subiective precum aprecierea debitorului sau sintagma „iremediabil compromisă”.
Odată cu intrarea în vigoare a acestei legi, creditorii care au dosare de executare în curs împotriva
unor debitori persoane fizice trebuie să urmărească în mod constant Buletinul Procedurilor de
Insolvenţă pentru a lua la cunoştinţă de actele emise în cadrul procedurilor permise de Legea
nr. 151/2015, respectiv, pentru a le putea contesta în condiţiile procedural legale.
Situaţia de insolvenţă a persoanei fizice poate fi generată de împrejurări care pot fi asociate
incidenţei unei impreviziuni, însă se pune în discuţie dacă era într-adevăr nevoie de o procedură
juridică pentru evitarea acestui mecanism de atenuare a efectelor excesive dintr-un contract.
Această întrebare apare în mod legitim dacă analizăm argumentele din cuprinsul expunerii de
motive formulate anterior adoptării acestui act normativ.
Dacă starea de insolvenţă este generată de un contract de credit, astfel cum se vehicula în
expunerea de motive, atunci considerăm că nimic nu îl împiedică pe debitor să obţine protecţia
Legii nr. 151/2015, iar odată obţinută suspendarea executării silite să încerce să obţină în instanţă
o atenuare a efectelor contractului prin invocarea impreviziunii.
În cadrul analizei, vom face o trimitere la contractele de credit, în sensul că la o primă vedere
Legea nr. 151/2015 pare să protejeze de efectele executării silite atât pe debitorul al cărui
contract este afectat de impreviziune, indiferent că a beneficiat sau nu de o atenuare a efectelor
excesive pe cale judiciară, cât şi pe debitorul care execută un contract unde impreviziunea nu
este incidentă.

Reglementarea din cuprinsul Legii nr. 151/2015 nu face deloc vorbire despre contractele afectate
de impreviziune, însă remarcăm din analiza art. 4 o serie de aspecte care pot trimite dezbaterea în
domeniul incident impreviziunii. Una dintre condiţiile care reglementează domeniul de aplicare al
DOCTRINĂ
legii o identificăm la art. 4 alin. (4) lit. e) şi f). Dacă în cazul prevederii de la art. 4 alin. (4) lit. e) –
„care a acumulat datorii noi, prin cheltuieli voluptuare în timp ce ştiau sau ar fi trebuit să ştie că
este în stare de insolvenţă” – regăsim o condiţie similară celei de la impreviziune, respectiv,
buna-credinţă a debitorului, este cel puţin discutabilă situaţia referitoare la modalitatea
subiectivă în care vor fi interpretate ipotezele generatoare de cheltuieli voluptuare sau despre
informaţiile care ar trebui să conducă la conştientizarea stării de insolvenţă. Se pune întrebarea
dacă un debitor cu un minim de cunoştinţe economice şi juridice poate să previzioneze efectele
unor cheltuieli sau efectul imprevizibil care îi va afecta starea solvabilitate. De altfel, dacă
impreviziunea are drept unic scop atenuarea efectelor excesive ale contractului generate de un
eveniment imprevizibil, fiind evidentă raţiunea pentru care poate fi invocată doar în condiţii de
bună-credinţă, legea insolvenţei persoane fizice împrumută această structură. Motivele pentru
care buna-credinţă a debitorului se află printre condiţiile de deschidere a procedurii este tocmai
pentru că această lege nu prevede o ipoteză de deschidere a procedurii la cererea creditorilor,
o diferenţă notabilă faţă de procedura insolvenţei în cazul persoanelor juridice.
Din lectura art. 4 alin. (4) lit. f) înţelegem însă că legea limitează accesul unor anumite categorii
de debitori la aceste proceduri, după cum au determinat sau nu ajungerea în stare de insolvenţă.
Din nou sesizăm faptul că legiuitorul a ales să opereze cu nişte concepte subiective, precum
determinarea ajungerii în stare de insolvenţă, atât cu intenţie cât şi din culpă gravă: „f) care a
determinat sau a înlesnit ajungerea în stare de insolvenţă, cu intenţie sau din culpă gravă. Se prezumă
a fi avut acest efect: 1. contractarea, în ultimele 6 luni anterior formulării cererii de deschidere a
procedurii insolvenţei, a unor datorii care reprezintă cel puţin 25% din valoarea totală a obligaţiilor,
cu excepţia obligaţiilor excluse; 2. asumarea, în ultimii 3 ani anterior formulării cererii, a unor
obligaţii excesive prin raportare la starea sa patrimonială, la avantajele pe care le obţine din contract
ori la ansamblul circumstanţelor care au contribuit semnificativ la incapacitatea debitorului de a-şi
plăti datoriile, altele decât cele datorate de către acesta persoanelor cu care a contractat astfel;
3. efectuarea, în ultimii 3 ani anterior formulării cererii, a unor plăţi preferenţiale, care au contribuit
în mod semnificativ la reducerea sumei disponibile pentru plata celorlalte datorii; 4. transferarea, în
ultimii 3 ani anterior formulării cererii, de bunuri sau valori din patrimoniul său în patrimoniul altei
persoane fizice ori juridice în timp ce ştia sau ar fi trebuit să ştie că prin aceste transferuri va ajunge
în stare de insolvenţă; 5. încetarea unui contract de muncă prin acordul părţilor sau prin demisie în
ultimele 6 luni anterior formulării cererii de deschidere a procedurii.”
Din cuprinsul paragrafului 1 al acestei secţiuni analizăm ipoteza contractării unei datorii în ultimele
6 luni în cuantum de 25% din valoarea celorlalte debite deja existente în patrimoniul debitorului.
O astfel de ipoteză nu exclude însă aplicarea impreviziunii, întrucât este evident că starea de
insolvenţă este generată de un eveniment care a acţionat fie dependent de voinţa debitorului,
fie independent de aceasta. Totuşi, dacă legea instituie o prezumţie de culpă gravă în cazul unui
astfel de debitor, impreviziunea nu operează cu un astfel de concept, analizând buna-credinţă
a debitorului în limite nedefinite ope legis. De altfel, o astfel de ipoteză de reglementare excesivă
ope legis este sancţionabilă din aceleaşi raţiuni expuse în Deciziile Curţii Constituţionale
nr. 623/2016, respectiv, nr. 62/2017.

Este discutabil dacă simpla contractare a unei datorii în cuantum de 25% din valoarea celorlalte
deja existente poate institui o prezumţie legală care să limiteze accesul la o procedură de acest
fel, ignorându-se mijloace judiciare de evaluare a bunei-credinţe. Unui astfel de debitor, care deşi
îndeplinea la data contractării toate condiţiile salariale sau de garanţie pentru o nouă creditare în
procentul indicat de lege, ar putea fi exclus din cadrul procedurii, iar astfel singura opţiune pentru
atenuarea efectelor excesive ale creditului să rămână invocarea impreviziunii.
Paragraful al doilea din expunerea de cazuri de la art. 4 alin. (4) lit. f) vorbeşte despre noţiunea de
„obligaţii excesive”, asemănându-se cu ipoteza declanşatoare din cazul impreviziunii. De remarcat
este însă că formularea generală a textului de la acest paragraf, în anumite interpretări, exclude
de la procedură pe debitori care sunt afectaţi de impreviziune. Reglementarea nu prevede în ce
moment din cei trei ani poate deveni obligaţia asumată una excesivă şi nici dacă circumstanţele
care au contribuit semnificativ la incapacitatea debitorului au fost sau nu cunoscute de la data
contractării. De altfel, o sumă de astfel de elemente poate conduce la incidenţa impreviziunii.
Nu ştim dacă a fost sau nu intenţia legiuitorului de a aplica în paralel cele două proceduri legale
sau dacă pur şi simplu un caz de impreviziune, evaluat diferit în condiţiile Legii nr. 151/2015, îl va
exclude pe debitor din cadrul procedurii.
În mod cert, un contract care se execută pe o perioadă de 3 ani poate genera obligaţii excesive
în timp, raportându-de la o stare patrimonială de la un anumit moment, însă tocmai ansamblul
circumstanţelor care contribuie la incapacitatea debitorului de a îşi plăti datoriile poate face
obiectul analizei incidenţei impreviziunii. Faptul că legea nu a luat în calcul o astfel de ipoteză,
creează un dezechilibru între destinatarii legii, ceea ce desigur poate părea neconstituţional.
Continuând analiza circumstanţelor care exclud un participant de la aplicarea procedurii,

constatăm că la paragraful al treilea, norma operează din nou cu o formulare subiectivă, respectiv,
„efectuarea de plăţi preferenţiale”. Astfel, în lipsa unei definiţii a unei astfel de sintagme, se lasă
la libera apreciere a magistratului cum ar putea fi interpretată o astfel de împrejurare. Dacă ne
referim la plăţi care devin scadente în cursul a trei ani şi trebuie executate, este de analizat în ce
măsură alegerea debitorului poate fi considerată sau nu a fi preferenţială. În acest sens, se pune
întrebarea dacă pot fi considerate a fi plăţi preferenţiale acele plăţi care sunt executate în altă
ordine decât o scadenţă cronologică, însă cu scopul de a preîntâmpina prejudicii mai mari (de
exemplu, declararea unei scadenţe anticipate a unui credit faţă de acumularea de penalităţi în
situaţia neplăţii impozitelor fiscale) sau cu scopul de a preveni litigii. În opinia noastră, formularea
actuală poate sancţiona inclusiv acţiunile din ultimii trei ani ale debitorului de a îşi preîntâmpina
propria stare de insolvenţă, ceea ce ar contraveni scopului legii.
Paragraful 4 din reglementarea analizată vorbeşte despre transferuri de bunuri sau valori operate
în cei 3 ani înaintea datei solicitării de deschidere a procedurii despre care ar fi trebuit să se ştie că
vor atrage starea de insolvenţă. Din nou, subliniem faptul că legea este neclară şi nu menţionează
titlul sub care operează transferul. Legiuitorul poate a avut în vedere sancţionarea transferurilor
patrimoniale cu titlu gratuit, însă forma literală a legii nu reliefează o asemenea împrejurare.
Din lectura paragrafului 5 din această secţiune tragem concluzia că debitorul care urmează să
devină insolvent se autoexclude de la aplicarea legii atunci când îşi exercită dreptul constituţional
de la art. 41 alin. (1) şi (2): „Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei, a meseriei sau
a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă este liberă”. Cu alte cuvinte, dacă un debitor îşi doreşte

să acceseze în viitor procedura, iar cu 6 luni înainte de declanşarea acesteia întâmpină dificultăţi
de orice natură la locul de muncă, trebuie să îndure cu stoicism această împrejurare pentru ca
mai apoi să îşi poată manifesta dreptul legal de a demisiona sau pe cel constituţional, de a opta
DOCTRINĂ
pentru un alt loc de muncă.
Este interesant de analizat legătura din actuala reglementare, din perspectiva elementelor expuse
anterior, faţă de expunerea persoanelor fizice la infracţiunea de bancrută simplă şi bancrută
frauduloasă. Astfel, o persoană fizică aflată în stare de insolvenţă, care declanşează procedura iar
aceasta îi este respinsă pentru motive precum cele expuse anterior la art. 4 alin. (4) lit. e) şi f),
poate să fie trasă la răspundere penală pentru săvârşirea infracţiunilor anterior menţionate.
Textul de la art. 240 C. pen. prevede că „(1) Neintroducerea sau introducerea tardivă, de către debitorul
persoană fizică ori de reprezentantul legal al persoanei juridice debitoare, a cererii de deschidere a
procedurii insolvenţei, într-un termen care depăşeşte cu mai mult de 6 luni termenul prevăzut de lege
de la apariţia stării de insolvenţă, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.
(2) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate”.
În doctrină[8] s-a evidenţiat faptul că deşi cele două infracţiuni se regăsesc în dreptul penal, ele
au ca specific împrejurarea că ipoteza la care face referire norma se deduce din legi nepenale,
cum ar fi legea insolvenţei sau legea societăţilor comerciale. Se sublinia astfel necesitatea ca
pentru buna înţelegere a celor două infracţiuni să se urmărească normele de drept societar sau
falimentar, pentru că doar aşa se poate contura ipoteza incriminată de lege. Această împrejurare
reiese şi din argumentele istorice de reglementare, când cele două infracţiuni erau reglementare
în cuprinsul Codului comercial, Titlul VIII, Cap. 1, art. 876 şi urm, Codul comercial Carol al II-lea,
Titlul V, Cap. I, art. 903 şi urm., inclusiv, Legea societăţilor comerciale (art. 208, varianta din
1990). Infracţiunea de bancrută s-a regăsit ulterior în dreptul falimentar prin Legea nr. 64/1995
privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului (art. 141). Odată cu apariţia Legii
nr. 85/2006 bancruta s-a regăsit în cuprinsul art. 143, text care a fost abrogat odată cu apariţia
legii de punere în aplicare a Codului penal.
Dacă ne continuăm analiza şi cu privire la dispoziţiile art. 241 C. pen. – Bancruta frauduloasă –
vom regăsi incriminată ca infracţiune „(1) Fapta persoanei care, în frauda creditorilor: a) falsifică,
sustrage sau distruge evidenţele debitorului ori ascunde o parte din activul averii acestuia;
b) înfăţişează datorii inexistente sau prezintă în registrele debitorului, în alt act sau în situaţia
financiară sume nedatorate; c) înstrăinează, în caz de insolvenţă a debitorului, o parte din active
se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani”. În raport de latura obiectivă a infracţiunii
se pune întrebarea dacă nu cumva o hotărâre judecătorească care evidenţiază în considerente
confirmarea unora dintre ipotezele pentru care s-a respins cererea de deschidere a debitorului
conform art. 4 alin. (4) din Legea nr. 151/2015 nu ar putea reprezenta temei pentru formularea
unei plângeri penale în acord cu cele două infracţiuni evidenţiate.
Este de remarcat faptul că s-a recunoscut unanim în doctrină[9] faptul că cele două infracţiuni
provin din reglementarea dreptului falimentar (Legea nr. 85/2006), iar textul a preluat
modalităţile de săvârşire a infracţiunilor.
S. Bodu, C. Bodu, Infracţiuni economice din 01.02.2016, Ed. Rosetti, comentariu publicat la art. 240 C. pen. pe platforma
[8]
online idrept.ro.
[9]
T. Toader, colectiv, Noul Cod Penal (28.02.2014), Ed. Hamangiu, comentariu la art. 241 C. pen., publicat pe platforma
online idrept.ro.

Legea insolvenţei persoanei fizice face o singură trimitere expresă la infracţiunea de la art. 239
C. pen. prin intermediul art. 88 din reglementare[10]. Toate cele trei infracţiuni se pun în mişcare
la plângerea penală a persoanei vătămate. Dacă în cazul infracţiunii de la art. 239 – abuzul
de încredere prin fraudarea creditorilor – aceştia ar trebui să ştie data de la care s-a produs
infracţiunea, respectiv, termenul ar putea curge mai repede, în cazul celorlalte două, ne putem
pune întrebarea dacă nu cumva o aplicare eronată a criteriilor de art. 4 alin. (4) din lege şi o
hotărâre de respingere a cererii de deschidere a procedurii ar putea conţine considerente care să
conducă la concluzia săvârşirii unor astfel de fapte.
Atragem totodată atenţia că odată cu apariţia Legii nr. 151/2015, la o lectură coordonată a
normei cu dispoziţiile art. 240, s-ar putea interpreta că neintroducerea sau introducerea tardivă
de către debitorul persoană fizică a cererii de deschidere a procedurii insolvenţei, într-un termen
care depăşeşte cu mai mult de 6 luni termenul prevăzut de lege de la apariţia stării de insolvenţă,
se pedepseşte cu închisoarea de la 3 luni la un an sau cu amendă. Într-o astfel de împrejurare,
se poate spune că ipoteza insolvenţei persoanei fizice poate genera mai multe probleme decât
soluţii, sens în care ar trebui de fiecare dată să se încerce remedierea efectelor excesive ale unui
contract prin intermediul impreviziunii.
Subliniem aşadar necesitatea ca în tot acest context să se dezbată asupra situaţiilor în care se
poate invoca în mod corespunzător impreviziunea, înaintea declanşării unor proceduri bazate pe
texte de lege încă neclare.
Există în mod cert o strânsă legătură între intenţia legiuitorului transpusă în lege şi raţiunile care
guvernează impreviziunea ca şi reglementare civilă, însă actuala formulare a textului poate lăsa
loc la interpretări şi astfel cum am evidenţiat anterior, într-o oarecare măsură poate expune
nejustificat o persoană fizică la exigenţele din dreptul penal.
În acest context, evidenţiem de la început faptul că insolvenţa persoanei fizice poate fi generată
sau nu de o impreviziune contractuală, astfel că se impune distincţia dintre cele două noţiuni,
ca de la cauză la efect. Din această perspectivă, dacă impreviziunea se aplică în cazul oricăror
persoane care iau parte la un contract civil, insolvenţa reglementată de Legea nr. 151/2015 are o
sferă restrânsă de aplicare, aceasta fiind ultima opţiune permisă de lege pentru un debitor aflat
în incapacitate de plată, care urmăreşte strict maximizarea nivelului de rambursare a datoriilor
şi asumarea unui mecanism de plată, cu protejarea unor interese proprii, de asigurare a unui trai
decent pe tot acest interval de timp.
Impreviziunea neinvocată şi imposibilitatea adaptării unui contract la momentul oportun,

respectiv, suportarea de către un debitor a unei onerozităţi excesive poate conduce la
insolvenţa persoanei fizice, iar o astfel de împrejurare ar urma să fie exprimată prin intermediul
mecanismelor puse la dispoziţie de Legea nr. 151/2015.
Din perspectiva efectelor pe care le generează impreviziunea se diferenţiază de asemenea de

efectele reglementării din Legea nr. 151/2015, astfel cum vom evidenţia în continuare. Înainte de
a proceda însă la analiza propriu-zisă a unei comparaţii între efectele celor două situaţii, trebuie
creată legătura între supraîndatorarea din cadrul legii insolvenţei şi noţiunea utilizată în raport
de teoria impreviziunii.
„Art. 88: Infracţiuni - Fapta debitorului de a înstrăina, ascunde, deteriora sau distruge, în tot ori în parte, valori sau
[10]
bunuri din patrimoniul său ori de a invoca acte sau datorii fictive ori de a falsifica înscrisuri în scopul fraudării creditorilor
constituie infracţiunea prevăzută la art. 239 din Codul penal.”

Supraîndatorarea aferentă dezbaterilor referitoare la teoria impreviziunii a fost generată de

reglementările din O.U.G. nr. 52/2016 când termenul utilizat s-a evidenţiat într-o formulă
generică, fără a se stabili un mecanism de departajare între sensul juridic (stabilirea unei
DOCTRINĂ
valori-prag etc.) şi sensul uzual.
Atât impreviziunea cât şi supraîndatorarea reprezintă stări care au la bază un dezechilibru, însă
ele vor avea ca şi remedii soluţii diferite. Astfel, un debitor care se află în stare de insolvenţă ca
urmare a unei supraîndatorări ce nu este rezultatul impreviziunii, ar trebui să urmeze în mod
direct calea pusă la dispoziţie de Legea nr. 151/2015, cu efectele ei, fiind singura în măsură să
asigure restabilirea unui echilibru al veniturilor şi datoriilor contractate. Pe de altă parte, un
debitor care va utiliza procedura impreviziunii nu are drept condiţie de admisibilitate a acţiunii
sale dovedirea unei situaţii de supraîndatorare.
Noţiunea utilizată de Curtea Constituţională în Decizia nr. 623/2016 privitoare la „ruinarea

debitorului” trebuie privită ca reprezentând efectul contrar al constatării impreviziunii, generat de
neaplicarea la timp a efectelor acestei teorii. Astfel, pus în faţa unei obligaţii devenite excesiv de
oneroase, debitorul chemat să îşi îndeplinească prestaţiile ajunge într-o stare de supraîndatorare
şi chiar de faliment personal.
În raport de reglementări recente din materia conversiei creditelor în valută sau în cazul legii dării
în plată în doctrină[11] s-a subliniat faptul că se instituiau fără suport juridic poziţii favorizante
pentru anumite categorii de debitori, oferindu-le instrumente pentru eliberarea de datorii,
reducând aria de aplicare a altor teorii şi norme, precum impreviziunea sau legea insolvenţei
persoanelor fizice. De altfel, prin faptul că nu a reuşit să suprapună în mod coerent proceduri
prevăzute de legi distincte, legiuitorul a preferat să se supună cenzurii Curţii Constituţionale,
lăsând doctrinei şi instanţelor rolul de a conduce mai departe dezbaterea privitoare la scopul
anumitor reglementări.
O distincţie notabilă între procedura determinată de insolvenţa persoanei fizice şi efectul

supraîndatorării generate de incidenţa impreviziunii îl reprezintă faptul că prima dintre ipoteze
se manifestă „punctual, progresiv şi structural”[12] şi chiar dacă amândouă cazurile nu pot avea ca
şi factor determinant culpa debitorului, ele urmează astfel trasee de acţiune diferite.
În cazul impreviziunii, efectul supraîndatorării şi al imposibilităţii de plată porneşte de la

manifestarea unui dezechilibru produs în sfera contractuală, pe când în cazul insolvenţei
persoanei fizice contractele asumate rămân într-o stare de cvasi-echilibru din perspectiva
prestaţiilor asumate, însă cela care suferă este patrimoniul debitorului care se reduce într-o
asemenea măsură încât nu mai poate face faţă datoriilor scadente.
De altfel, doctrina invocată anterior, sublinia în egală măsură faptul că impreviziunea este un
mecanism incident pe traseul către insolvenţa persoanei fizice, întrucât dacă s-ar respinge
o cerere de constatare a impreviziunii şi totuşi ar rămâne de executat o obligaţie excesiv de
oneroasă (situaţie care se poate manifesta în contextul unei asumări a riscului) atunci s-ar putea
ajunge şi în ipoteza în care partea ar fi insolventă şi s-ar declanşa mecanismul prevăzut de Legea
nr. 151/2015.
[11]
L. Bercea, Instrumentele normative de protecţie a consumatorului supraîndatorat. (Din nou) despre convergenţă şi
concurenţă normativă, editorial în Revista Română de Dreptul Afacerilor nr. 5/2016.
[12]
Ibidem.

Procedura prevăzută de legea insolvenţei persoanelor fizice a fost amânată succesiv de la

adoptarea textului de lege, ultima amânare fiind până pe data de 1 ianuarie 2018. Astfel, este
foarte probabil ca instanţele să fi fost deja sesizate cu diferite acţiuni de constatare a incidenţei
procedurii şi să urmeze să aplice normele legii[13]. În lipsa unei jurisprudenţe, pe fondul acestor
norme de drept, nu putem să ne pronunţăm cu privire la modalităţile de interacţiune cu alte
teorii sau acte normative precum cele în dezbatere, însă în mod cert vor fi necesare intervenţii
fie ale Curţii Constituţionale, fie ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin mecanismele obişnuite
pentru a stabili domeniile de interferenţă şi aplicarea unitară a normelor.
Doctrina[14] considera pe bună dreptate, astfel cum evidenţiau şi argumentele din expunerea de
motive, că legea insolvenţei persoanei fizice a apărut în reglementare pe fondul efectelor crizei
economice, respectiv, supraîndatorări ale unui număr mare de persoane, iar pe fondul a tot mai
multor executări silite devenite din ce în ce mai agresive cu patrimoniul debitorului, s-a urmărit
implementarea unor mecanisme unitare de tratament juridic, astfel încât să se poată stabili un
echilibru între nevoia de recuperare a datoriilor şi menţinerea unui nivel de trai minimal pentru
persoana fizică.
4. Concluzii
Deşi Guvernul României a amânat intrarea în vigoare a acestei legi de trei[15] ori înainte de data
de 1 ianuarie 2018, încă nu se poate şti cu exactitate care vor fi efectele practice ale acestei
reglementări, multe cauze fiind încă pe rolul instanţelor. De altfel, acestea îşi exprimau o serie
îngrijorări cu privire la data intrării în vigoare a Legii nr. 151/2015 încă de la momentul anului
2015, indicându-se în fiecare bilanţ de activitate faptul că nu există o comunicare activă şi nicio
o infrastructură adecvată în sensul aplicării normei[16].
Subliniem faptul că în 2017 au fost adoptate şi normele metodologice cu privire la punerea în

aplicare a Legii nr. 151/2015, conform H.G. nr. 419/2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 436
din 13 iunie 2017. Conform art. 43 din această reglementare s-a stabilit ca publicitatea procedurii
să fie asigurată tot de Buletinul Procedurilor de Insolvenţă gestionat de Oficiul Naţional al
Registrului Comerţului[17].
În prezent, cunoaştem din surse publice că există pe rolul instanţelor de judecată şase cereri de
deschidere a procedurii de insolvenţă a persoanelor fizice[18], informaţia fiind procesată pe baza
evidenţelor puse la dispoziţie de autorităţile competente. Autoritatea Naţională pentru Protecţia
Consumatorului, cea în subordinea căreia funcţionează în prezent comisiile de insolvenţă, a
[13]
http://gov.ro/ro/guvernul/sedinte-guvern/intrarea-in-vigoare-a-legii-privind-procedura-insolventei-persoanelor-fizice-
se-amana-cu-inca-cinci-luni-pentru-pregatirea-riguroasa-a-mecanismului-de-aplicare
[14]
D. Deteşan, Legea insolvenţei persoanei fizice. Tratamentul juridic al supraîndatorării consumatorului, Ed. Hamangiu,
2015, Bucureşti, p. 243.
[15]
A se vedea în acest sens O.G. nr. 6/2017, publicată în M. Of. nr. 614 din 28 iulie 2017, aprobată prin Legea nr. 234/2017.
[16]
A se vedea în acest sens bilanţul de activitate al Judecătoriei Tulcea 2015, al Judecătoriei Craiova 2015 etc.
A se vedea pentru detalii A.V. Nistor, Consideraţii privind Legea insolvenţei persoanelor fizice, https://www.universul
[17]
juridic.ro/consideratii-privind-legea-insolventei-persoanelor-fizice-in-vigoare-de-la-1-ianuarie-2018/
https://adevarul.ro/economie/stiri-economice/Sase-persoane-fizice-si-au-cerut-insolventa-1_5b2cdff1df52022f75688801/
[18]
index.html; http://www.anpc.gov.ro/articol/1084/problematica-insolven-ei-persoanelor-fizice--o-prioritate-pe-agenda-anpc

revenit însă ulterior arătând că doar 4 dintre cele 6 cereri au mai fost analizate de organismele
competente, celelalte fiind retrase.
DOCTRINĂ
Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorului pare a duce însă o campanie de informare
asupra acestei noutăţi legislative şi a publicat în cursul acestui an un ghid care să ajute persoanele
fizice să înţeleagă mai bine efectele legii, cu trimiteri la legislaţia incidentă şi cu o descriere
sumară a etapelor procedurale ce trebuie urmate[19].
Este evident că la acest moment legea îşi va produce efectele în practică, iar dacă anumite
dispoziţii vor fi considerate a fi în contradicţie cu normele constituţionale, cu siguranţă acestea se
vor supune unui control al Curţii Constituţionale, însă până atunci nu rămâne decât să analizăm în
mod constant care sunt impedimentele, respectiv, soluţiile ce se vor identifica de către instanţe
în privinţa unor astfel de acţiuni.
[19]
http://www.anpc.gov.ro/galerie/file/insolventa/Ghid_insolven____.pdf

Aspecte teoretice şi practice cu privire la curatela specială...
Aspecte teoretice şi practice cu privire

la curatela specială ca formă de reprezentare
în cadrul procesului civil
Lect. univ. dr. Mădălina DINU
ABSTRACT
Special guardianship, as a form of representation in a lawsuit, is a new construction

in the field of civil procedural law that aims to ensure the right of the party to a fair
trial and, implicitly, the right to effective defence. Representation through a special
guardian is of interest both in theoretical and practical terms, as it implies a series
of rules whose non-observance can have procedural consequences and may lead to
the nullity of the judgment. Questions regarding the appointment of the guardian,
the limits and duration of the representation, the costs generated by this form of
representation, the time at which the appointment may be ordered, the procedural
acts the guardian may perform and the penalties that may be imposed in the event
of non-performance, have received, in certain cases, in both doctrine and practice,
different solutions, so in the present study, some of them will be analyzed.
Keywords: legal representative, special guardian, lawyer, debates, summoning

through publicity
REZUMAT
Curatela specială, ca formă de reprezentare în procesul civil, este o construcţie

nouă în planul dreptului procesual civil care are ca scop asigurarea dreptului părţii
la un proces echitabil şi, implicit, dreptul la o apărare efectivă. Reprezentarea prin
curator special suscită interes atât în plan teoretic, dar şi practic, întrucât presupune
o serie de reguli a căror nerespectare poate avea consecinţe în plan procesual,
putând conduce la nulitatea hotărârii judecătoreşti. Întrebări legate de numirea
curatorului, limitele şi durata reprezentării, costurile generate de această formă a
reprezentării, momentul la care poate fi dispusă numirea, actele procesuale pe care
le poate îndeplini curatorul şi sancţiunile care pot interveni în caz de neîndeplinire,
au primit, în unele cazuri, atât în doctrină cât şi în practică soluţii diferite, astfel
încât, în prezentul studiu, urmează a analiza o parte dintre acestea.
Cuvinte-cheie: reprezentant legal, curator special, avocat, dezbateri, citare prin

publicitate

Mădălina DINU
Legislaţie relevantă: C. pr. civ., art. 58, art. 167 şi art. 687
DOCTRINĂ
I. Aspecte generale. Cazurile în care poate fi instituită curatela specială

Reprezentarea părţii prin intermediul curatorului special constituie o problematică nouă în
procesul civil, fapt ce a generat controverse legate de modalitatea de aplicare a acestei forme
de reprezentare. Dacă situaţiile în care numirea curatorului special în condiţiile Codului de
procedură civilă sunt prevăzute de legiuitor, limitele reprezentării, sancţiunile ce pot apărea ca
urmare a neîndeplinirii sau a îndeplinirii defectuoase a obligaţiilor de către curatorul special, nu
sunt evidenţiate în mod expres în cuprinsul codului, astfel încât, acestea urmează a se completa, în
măsura compatibilităţii, cu alte dispoziţii din acte normative cu caracter special, cum este cazul Legii
nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat[1] şi al Statutului profesiei de avocat.
Curatela specială poate fi instituită în condiţiile art. 58, art. 167 şi art. 687 C. pr. civ. Astfel,
conform art. 58 C. pr. civ., „(1) În caz de urgenţă, dacă persoana fizică lipsită de capacitatea de
exerciţiu a drepturilor civile nu are reprezentant legal, instanţa, la cererea părţii interesate, va
numi un curator special, care să o reprezinte până la numirea reprezentantului legal, potrivit
legii. De asemenea, instanţa va numi un curator special în caz de conflict de interese între
reprezentantul legal şi cel reprezentat sau când o persoană juridică ori o entitate dintre cele
prevăzute la art. 56 alin. (2), chemată să stea în judecată, nu are reprezentant. (2) Dispoziţiile
alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi persoanelor cu capacitate de exerciţiu restrânsă.
(3) Numirea acestor curatori se va face de instanţa care judecă procesul, dintre avocaţii anume
desemnaţi în acest scop de barou pentru fiecare instanţă judecătorească. Curatorul special are
toate drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege pentru reprezentantul legal. (4) Remunerarea
provizorie a curatorului astfel numit se fixează de instanţă, prin încheiere, stabilindu-se totodată
şi modalitatea de plată. La cererea curatorului, odată cu încetarea calităţii sale, ţinându-se seama
de activitatea desfăşurată, remuneraţia va putea fi majorată.
Din analiza dispoziţiei legale de mai sus, rezultă că curatela specială poate fi instituită în 3 cazuri,
respectiv:
1. – atunci când există urgenţă în soluţionarea procesului şi persoana fizică, parte în procesul civil,
nu are reprezentant legal;
2. – în ipoteza existenţei unui conflict de interese între reprezentantul legal şi cel reprezentat;
3. – în situaţia în care o persoană juridică ori o entitate dintre cele prevăzute la art. 56 alin. (2),
chemată să stea în judecată, nu are reprezentant.
Curatela specială poate fi, de asemenea, instituită atunci când instanţa dispune citarea părţii
prin publicitate în condiţiile art. 167 alin. (1) C. pr. civ., în raport de care, atunci când reclamantul
învederează, motivat, că, deşi a făcut tot ce i-a stat în putinţă, nu a reuşit să afle domiciliul
pârâtului sau un alt loc unde ar putea fi citat potrivit legii, instanţa va putea încuviinţa citarea
acestuia prin publicitate, iar conform alin. (3) al aceluiaşi articol, odată cu încuviinţarea citării
Astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 25/2017 privind modificarea şi completarea Legii nr. 51/1995
[1]
pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat (M. Of. nr. 210 din 28 martie 2017).

prin publicitate, instanţa va numi un curator dintre avocaţii baroului, potrivit art. 58 C. pr. civ.
„care va fi citat la dezbateri pentru reprezentarea intereselor pârâtului. În ceea ce priveşte citarea
prin publicitate, în practică s-a pus problema dacă persoana juridică poate fi citată prin publicitate.
Într-adevăr, în cazul acesteia nu se pune problema unui sediu necunoscut, însă, există posibilitatea
(frecvent întâlnită în practică), ca citaţia să se întoarcă la dosarul cauzei cu menţiunea „destinatar
mutat”, deşi în evidenţele ONRC sediul acesteia este cel menţionat în citativ.
Potrivit unei opinii[2], dispoziţiile legale privind citarea prin publicitate, ca regulă, nu se aplică şi
în cazul persoanelor juridice, întrucât, acestea au obligaţia înscrierii în aceleaşi registre a oricărei
schimbări intervenite în privinţa sediului lor, pe durata lor de existenţă, astfel încât, în lipsa unei
asemenea înregistrări, schimbarea sediului nu este opozabilă terţilor. Potrivit unei alte opinii[3],
art. 167 C. pr. civ. trebuie interpretat astfel încât să-şi producă efectele în toate cazurile, deoarece
altfel s-ar închide accesul la justiţie persoanelor fizice şi juridice care nu cunosc sediul persoanei
juridice pârâte, ceea ce nu poate acceptat. Prin urmare, potrivit acestei din urmă opinii, citarea
prin publicitate se aplică şi persoanelor juridice.
Curatorul special este întâlnit nu doar în faza judecăţii, ci şi a executării silite, legiuitorul
interzicând executarea, conform art. 687 alin. (1) C. pr. civ., dacă debitorul moare înainte de
sesizarea executorului judecătoresc, iar dacă moare după ce aceasta a fost pornită, ea nu poate
fi continuată cât timp moştenirea nu a fost acceptată de către cei chemaţi la moştenire sau,
în lipsă, cât timp nu a fost numit, în condiţiile legii, un curator al succesiunii ori, după caz, un
curator special pentru executare, în condiţiile art. 58 C. pr. civ. Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol,
în cazul în care creditorul sau executorul judecătoresc ia cunoştinţă, în orice mod, de faptul că
debitorul a decedat, acesta este obligat să solicite de îndată camerei notarilor publici în a cărei
circumscripţie a avut ultimul domiciliu defunctul să facă menţiune în registrul special prevăzut
de lege despre începerea executării silite şi să îi elibereze un certificat din care să rezulte dacă
moştenirea debitorului a fost sau nu dezbătută, iar în caz afirmativ, care sunt persoanele care
au calitatea de moştenitori, precum şi faptul dacă, până la acceptarea moştenirii de către cel
puţin unul dintre succesibili, a fost sau nu numit un curator al succesiunii, iar conform alin. (3) în
cazul în care se constată că moştenirea nu a fost dezbătută sau, după caz, acceptată, creditorul
sau executorul judecătoresc poate cere camerei notarilor publici în a cărei circumscripţie a avut
ultimul domiciliu defunctul sau, după caz, notarului public deja sesizat, întocmirea inventarului
succesiunii sau desemnarea unei persoane în acest scop.
II. Limitele reprezentării intereselor părţii citate prin publicitate de

către curatorul numit în condiţiile art. 58 C. pr. civ.
1. Sensul noţiunii de „dezbateri”
Odată numit curatorul special, se pune problema de a şti ce acte de procedură poate efectua
în favoarea părţii ale cărei interese le reprezintă şi care este sancţiunea în caz de neîndeplinire
a acestora.
[2]
G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, ed. a 4-a, revizuită şi adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2017, p. 320.
[3]
V.M. Ciobanu, T.C. Briciu, Câteva reflecţii în legătură cu soluţiile din doctrină şi jurisprudenţă privind unele probleme ivite
în aplicarea Noului Cod de Procedură Civilă, în R.R.D.P. nr. 4/2014, p. 98.

Mădălina DINU
O primă problemă ivită în practica instanţelor este legată de momentul procesual la care legiuitorul
impune citarea curatorului special, aspect generat de dispoziţiile art. 167 alin. (3) C. pr. civ.,
în raport de care, odată cu încuviinţarea citării prin publicitate, instanţa va numi un curator dintre
DOCTRINĂ
avocaţii baroului, potrivit art. 58 C. pr. civ., care va fi citat la dezbateri pentru reprezentarea
intereselor pârâtului. Prin urmare, curatorul special va fi citat doar la termenul final de judecată
(al dezbaterilor) sau la fiecare termen de judecată pe parcursul cercetării judecătoreşti? Având
în vedere raţiunea legiuitorului, de a conferi părţii al cărei domiciliu este necunoscut, o garanţie
suplimentară pentru respectarea dreptului la apărare, opinăm în sensul exprimat, pe de o parte,
în doctrina de specialitate, potrivit căreia, utilizarea de către legiuitor a termenului de „dezbateri”
nu are semnificaţia etapei dezbaterilor (ca etapă a procesului civil în sensul art. 389 – art. 394
C. pr. civ.), în opoziţie cu „etapa cercetării judecătoreşti”, ci, o semnificaţie generală, care cuprinde
orice discuţie efectuată în faţa instanţei de judecată, indiferent de etapa în care se află procesul[4],
pe de altă, şi de opinia exprimată de INM[5], în sensul că, prin termenul de „dezbateri”, în acest
context, nu trebuie înţeles numai dezbaterile în fond, citarea curatorului dovedindu-se la fel de
necesară şi în etapa cercetării judecătoreşti.
2. Numirea avocatului curator. Drepturile şi obligaţiile acestuia. Durata. Substituirea

curatorului special
Curatorul special va fi desemnat prin încheiere de către instanţa de judecată [art. 91 1 alin. (4)
din Statutul profesiei de avocat] din Registrul naţional al avocaţilor în care sunt înregistraţi toţi
avocaţii care au consimţit să îndeplinească activitatea de curator special [art. 911 alin. (3) din
Statutul profesiei de avocat]. Prin aceeaşi încheiere, în conformitate cu dispoziţiile art. 58 alin. (4)
C. pr. civ., instanţa va stabili, şi cuantumul remuneraţiei provizorii a curatorului, precum şi
modalitatea de plată. La cererea curatorului, odată cu încetarea calităţii sale, ţinându-se seama
de activitatea desfăşurată, remuneraţia va putea fi majorată.
În acelaşi timp, trebuie precizat că, potrivit art. 48 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind
taxele judiciare de timbru, avansarea remuneraţiei curatorului[6] special numit de instanţă potrivit
art. 58 C. pr. civ. este în sarcina persoanei ale cărei interese sunt ocrotite prin numirea curatorului,
instanţa putând însă stabili ca avansarea remuneraţiei curatorului să se facă de cealaltă parte,
atunci când o asemenea măsură este în interesul continuării procesului. În cazuri urgente, care nu
suferă amânare şi dacă nici nu sunt îndeplinite condiţiile pentru executarea silită de către ANAF,
instanţa poate încuviinţa avansarea remuneraţiei cuvenite curatorului special din bugetul statului.
Oricum, sumele avansate din bugetul statului cu titlu de remuneraţie pentru curatorul special
constituie cheltuieli judiciare şi vor fi puse în sarcina părţii care pierde procesul, însă, în ipoteza în
care partea ocrotită prin numirea curatorului a pierdut procesul şi este lipsită de venituri ori face
parte dintr-o categorie pentru care legea prevede acordarea asistenţei juridice gratuite, atunci
sumele avansate din bugetul statului vor rămâne în sarcina acestuia[7].
[4]
V.M. Ciobanu, T.C. Briciu, op. cit., p. 99.
[5]
Minuta Întâlnirii Preşedinţilor Secţiilor Civile ale Curţilor de Apel, 19-20 Noiembrie 2015, Curtea de Apel Timişoara.
[6]
Publicată M. Of. nr. 392 din 29 iunie 2013.
[7]
G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 43.

Sub aspectul momentului procesului la care curatorul special poate fi numit, acesta este diferit, în
funcţie de motivul incident. Astfel, pentru ipotezele din cuprinsul art. 58 C. pr. civ., instanţa poate
dispune numirea şi citarea curatorului special, chiar înainte de primul termen de judecată, în timp
ce, pentru situaţia părţii cu domiciliu necunoscut, întrucât, dispoziţiile art. 167 alin. (1) C. pr. civ.,
impun ca luarea acestei măsuri să se efectueze doar după ce reclamantul a demonstrat instanţei
că a făcut tot ceea ce i-a stat în putinţă pentru a afla domiciliul părţii adverse, o astfel de măsură
ar putea fi dispusă la primul termen de judecată. Prin urmare, în situaţia în care, prin cererea
de chemare în judecată reclamantul învederează instanţei că nu cunoaşte domiciliul pârâtului,
instanţa va fixa primul termen de judecată pentru ca reclamantul să facă dovada demersurilor,
iar în cazul în care instanţa apreciază că nu s-a conformat acestei obligaţii, are posibilitatea de a
anula cererea de chemare în judecată pentru nerespectarea cerinţei indicării domiciliului părţii
adverse. În situaţia în care reclamantul indică domiciliul pârâtului, însă, în etapa scrisă, rezultă
că pârâtul nu are domiciliul la acea adresă, instanţa va aştepta împlinirea termenului pentru
depunerea întâmpinării, iar în situaţia în care aceasta nu va fi depusă, va fixa primul termen de
judecată la care se va discuta citarea prin publicitate a pârâtului[8].
În ceea ce priveşte posibilitatea pentru avocatul curator de a fi substituit, prin raportare la

prevederile art. 234 din Statutul profesiei de avocat – care prevăd că, în cazul în care avocatul
este împiedicat să îndeplinească serviciul profesional, îşi va asigura substituirea, inclusiv printr-un
avocat care îşi desfăşoară activitatea într-o altă formă de exercitare a profesiei, dacă în prealabil
obţine acordul clientului în acest scop – apreciem că avocatul curator nu poate fi substituit,
nefiind îndeplinită una dintre condiţiile substituirii, respectiv aceea de a obţine acordul clientului.
Totodată, instituţia curatorului special nu reglementează o astfel de posibilitate pentru acesta.
Într-adevăr, curatorul special are posibilitatea de a solicita instanţei înlocuirea sa atunci când din
motive obiective nu îşi poate îndeplini mandatul, dar, odată cu înlocuirea, încetează calitatea sa,
nefiind incidentă instituţia substituirii, ci o formă de încetare a mandatului.
3. Actele procesuale îndeplinite de curatorul special. Sancţiunea în caz de neîndeplinire
În ceea ce priveşte calitatea curatorului special, acesta este un reprezentant legal al părţii, având
toate drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege pentru acesta, aspect ce rezultă atât din analiza
prevederilor art. 58 alin. (3) teza a II-a C. pr. civ., cât şi din cele ale art. 911 alin. (1) teza a II-a
din Statutul profesiei de avocat, în raport de care, în cadrul activităţii judiciare, în îndeplinirea
acestei sarcini, avocatul are toate drepturile şi obligaţiile reprezentatului legal. În acest context,
curatorul special va putea efectua toate actele de procedură specifice reprezentantului legal al
părţii, putând formula întâmpinare, propune şi administra probe, participa la dezbateri pe fondul
cauzei. În ceea ce priveşte exercitarea căilor de atac, deşi aparent, nu ar exista un impediment
rezultat din calitatea sa, totuşi, în cazul numirii curatorului pentru situaţia prevăzută de art. 167
C. pr. civ., acesta nu va putea exercita căile de atac întrucât acestea ar trebui timbrate potrivit
O.U.G. nr. 80/2013 cu jumătate din taxa prevăzută pentru cererea de chemare în judecată sau
cu o taxă fixă, după caz, iar o eventuală exercitare a căii de atac fără îndeplinirea acestei obligaţii
ar conduce la nulitatea cererii de apel/recurs. Desigur, în măsura în care cererea iniţială ar fi
scutită de plata taxei de timbru, apreciem că, avocatul curator va putea exercita calea de atac
prevăzută de lege.
[8]
V.M. Ciobanu, T.C. Briciu, op. cit., p. 99.

Mădălina DINU
Sub aspectul actelor procesuale de dispoziţie ce pot fi efectuate pe parcursul procesului civil,
curatorul special, la fel ca şi reprezentantul legal, are nevoie de autorizarea instanţei.
DOCTRINĂ
În ceea ce priveşte întinderea mandatului avocatului curator, acesta este limitat la faza procesuală
pentru care este numit. Aceasta, pe de o parte, întrucât, dispoziţiile art. 58 alin. (3) C. pr. civ.,
impun ca numirea curatorilor să se efectueze de instanţa care judecă procesul, dintre avocaţii
anume desemnaţi în acest scop de barou pentru fiecare instanţă judecătorească. Prin urmare,
avocatul curator desemnat de către prima instanţă, nu va putea reprezenta partea şi în calea
de atac, urmând ca instanţa învestită cu soluţionarea acesteia să desemneze un nou avocat
curator. Pe de altă parte, există posibilitatea ca temeiurile care au determinat prima instanţă să
dispună numirea curatorului special să fi încetat, astfel încât, o astfel de măsură nu şi-ar mai găsi
justificare în cursul judecării căilor de atac. Pentru situaţia contrară, în care temeiurile care au
determinat numirea curatorului special în faţa primei instanţe au rămas aceleaşi (spre exemplu,
în continuare nu a fost aflat domiciliul părţii adverse), iar avocatul curator din primă instanţă
este desemnat de către barou şi la instanţa de control judiciar, instanţa va putea păstra acelaşi
curator special, însă este necesară pronunţarea unei noi încheieri prin care acesta să fie desemnat,
în mod expres, pentru acea etapă procesuală.
Pentru situaţia în care, după numirea curatorului special în condiţiile art. 58 C. pr. civ., instanţa
îşi declină competenţa în favoarea unei instanţe în a cărei rază teritorială există un alt barou,
apreciem că va înceta calitatea de curator special a avocatului, iar instanţa în favoarea căreia s-a
declinat competenţa va trebui să numească un nou curator[9].
În ceea ce priveşte mandatul curatorului special în caz de anulare, sau după caz, casarea hotărârii
judecătoreşti şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, apreciem că, şi în această
situaţie soluţia ce se impune este aceeaşi, instanţa urmând a numi un nou curator special, în urma
verificării îndeplinirii condiţiilor ce se impun pentru a dispune o astfel de măsură.
Având în vedere faptul că avocatul curator are statutul unui reprezentant judiciar, numit fiind
în condiţiile prevăzute de art. 58 C. pr. civ., atât în temeiul art. 167 alin. (3) C. pr. civ., dar şi al
dispoziţiei generale cuprinse în art. 80 alin. (4) C. pr. civ., iar motivul desemnării sale, în oricare
dintre ipoteze, este acela de a asigura dreptul părţii la un proces echitabil şi, implicit, dreptul la o
apărare efectivă, se pune problema dacă, doar citarea curatorului special este suficientă sau este
necesar ca acesta să se prezinte efectiv la termenele de judecată acordate în cauză şi să efectueze
actele de procedură în temeiul dispoziţiilor legale sau a măsurilor puse în vedere de către instanţă.
În vederea respectării principiilor mai sus evocate, considerăm că simpla citare nu este suficientă,
fiind necesar ca avocatul curator să se prezinte. Astfel, în condiţiile nerespectării acestei obligaţii,
instanţa ar fi nevoită să dispună amânarea cauzei. De asemenea, apreciem că, instanţa ar putea
dispune şi alte măsuri, acestea fiind la libera sa apreciere, respectiv, amânarea cauzei şi înlocuirea
curatorului special cu un alt avocat desemnat în condiţiile art. 58 alin. (3) C. pr. civ., raportat la
art. 911 din Statul profesiei de avocat, în temeiul art. 187 alin. (1) pct. 2 lit. c) C. pr. civ. amendarea
curatorului special care, deşi legal citat, nu s-a prezentat sau chiar sesizarea Consiliului Baroului,
fapta constituind abatere disciplinară, în sensul art. 265 din Statutul profesiei de avocat[10].
[9]
G. Boroi, M. Stancu, op. cit., pp. 42-43, nota (3).
Conform art. 265 din Statutul profesiei de avocat, „(1) Protecţia onoarei şi a prestigiului profesiei, respectarea legii,
[10]
a statutului profesiei şi a deciziilor obligatorii ale organelor profesiei sunt încredinţate organelor constituite potrivit

Astfel privite lucrurile, s-a apreciat că doar prezenţa efectivă a curatorului la dezbateri răspunde
dezideratului asigurării unei apărări efective, absenţa acestuia de la termenul de judecată fiind de
natură a justifica amânarea cauzei. Deşi art. 167 alin. (3) C. pr. civ. se referă doar la obligativitatea
citării curatorului, textul trebuie interpretat în considerarea finalităţii lui, citarea la care se referă
textul invocat fiind doar mijlocul de a încunoştinţa curatorul în vederea asigurării prezenţei
efective a acestuia la judecarea cauzei[11].
În ceea ce priveşte ipoteza în care instanţa pune în vedere curatorului special formularea
întâmpinării, iar acesta nu se conformează obligaţiei, instanţa are posibilitatea luării oricăreia
dintre măsurile mai sus prezentate, finalitatea în acest caz fiind aceeaşi, respectiv, asigurarea
dreptului părţii la un proces echitabil şi, implicit, a dreptului la o apărare efectivă. Cu toate
acestea, luarea măsurilor mai sus evocate nu este prevăzută în mod imperativ pentru instanţă,
astfel încât, în funcţie de împrejurările cauzei, instanţa va dispune măsura pe care o va aprecia
ca fiind oportună.
În fine, în ceea ce priveşte situaţia onorariului achitat de către partea adversă şi încasat de
către avocatul curator, în ipoteza în care acesta nu se prezintă la termenele de judecată sau nu
îndeplineşte obligaţiile instituite în sarcina sa de către instanţă, aceasta are posibilitatea de a
cenzura cuantumul acestuia, neexistând niciun impediment legal pentru ca instanţa să dispună,
în funcţie de împrejurările cauzei, de munca efectivă depusă de avocatul curator, restituirea în
parte sau chiar în integralitate a onorariului.
dispoziţiilor legii. (2) Fapta săvârşită de avocat, în nume propriu sau în numele şi pentru forma de exercitare a profesiei
din care face parte, prin care se încalcă dispoziţiile legii, ale statutului profesiei, deciziile obligatorii ale organelor profesiei
la nivel naţional sau ale consiliului baroului în care avocatul este înscris sau în care acesta îşi are sediul secundar şi care
este de natură să prejudicieze onoarea ori prestigiul profesiei sau al corpului de avocaţi constituie abatere disciplinară şi
se sancţionează potrivit art. 89 din Lege. (3) Constituie abatere disciplinară gravă încălcarea dispoziţiilor din Lege şi din
prezentul statut care prevăd expres o astfel de calificare.”
Opinia Institutului Naţional al Magistraturii redată în Minuta Întâlnirii Preşedinţilor Secţiilor Civile ale Curţilor de Apel,
[11]
19-20 noiembrie 2015, Curtea de Apel Timişoara.

Cătălin JIGĂU
Protejarea intereselor financiare

ale Uniunii Europene prin mijloace de drept
DOCTRINĂ
penal. Analiza infracţiunii de obţinere ilegală

de fonduri europene[1]
Judecător Cătălin JIGĂU
Curtea de Apel Constanţa
ABSTRACT
The importance of the financial resources available to the European Union and the
high level of damage caused by the defective manage of Community resources, has
led to the establishment of administrative and judicial measures for the protection
of European funds.
In this regard, on 26 June 1995 was adopted the Convention on the Protection of
the Financial Interests of the European Union, through which minimum rules have
been set for defining the facts and the consequences of fraud in the Community
budget
The Convention on the Protection of the European Union’s Financial Interests was
supplemented by three Protocols adopted on 27 September 1996, 29 November
1996 and 19 June 1997 that concern the fight against corruption involving national
and Community officials, the liability of legal persons, confiscation, money
laundering and cooperation between the Member States and the Commission in
order to protect the financial interests of the European Community and personal
data in relation to those interests, and to confer on the European Court of Justice
(CJEU) the preliminary interpretation of the Convention on the Protection of the
European Communities’ Financial Interests, thus allowing the national courts to
ask questions in advance as to how the Convention and its Additional Protocols
should be interpreted.
On July 5, 2017, the UE Directive no. 2017/1371 of the European Parliament and
of the Council on combating fraud against the financial interests of the Union
by means of criminal law. U.E. Directive no. 2017/1371 will be transposed into
national law from 6 July 2019, when Member States have the obligation to adopt
the necessary legislations to comply with it.
Lucrare prezentată la Conferinţa Ştiinţifică a Şcolilor Doctorale, „Noi provocări la adresa securităţii interne în U.E.”,
[1]
Bucureşti, România, 14 iunie 2018.

Protejarea intereselor financiare ale Uniunii Europene prin mijloace de drept penal...
EU Directive no. 2017/1371 establishes the new legislative framework that will
replace the current legal framework of the Convention on the Protection of the
European Communities’ Financial Interests (26 July 1995) and the related Protocols.
(27 September 1996, 29 November 1996 and 19 June 1997).
The Directive establishes minimum standards defining illegal activities and offenses
that affect the financial interests of the EU and sets a threshold for damages that
should be considered significant.
Romania has fulfilled its obligations under art. 325 par. (3) of the Treaty on the
Functioning of the European Union, respectively has adopted the same measures
to protect the Community budget similarly to measures designed to protect the
national budget, and together with the Member States, develop effective judicial
cooperation to combat fraud, corruption and other illegal activities affecting the
financial interests of the European Union.
By joining the European Union, the Romanian state benefited from European funds,
thus constituting the premises for economic development and, in a correlative way,
legislative measures were taken to criminalize a new offense, which is affecting the
Community budget, respectively the illegal obtaining of funds.
Keywords: Financial Interests of the European Union, Protection of the Financial

Interests of the European Union, illegal obtaining of funds, european budget, fraud.
REZUMAT
Importanţa resurselor financiare de care dispune Uniunea Europeană dar şi valoarea

ridicată a prejudiciilor determinată de gestionarea defectuoasă a resurselor
comunitare, a determinat instituirea de măsuri administrative şi judiciare pentru
protecţia fondurilor europene.
În acest sens, la data de 26 iunie 1995 a fost adoptată Convenţia privind protejarea
intereselor financiare ale Uniunii Europene, prin intermediul căreia s-au stabilit
norme minime privind definirea faptelor şi consecinţele care intervin în cazul
fraudării bugetului comunitar.
Convenţia privind protejarea intereselor financiare ale Uniunii Europene a fost

completată cu trei Protocoale, adoptate la 27 septembrie 1996, 29 noiembrie
1996 şi 19 iunie 1997, ce au ca obiect lupta împotriva actelor de corupţie în care
sunt implicaţi funcţionari naţionali şi comunitari, răspunderea persoanelor juridice,
confiscarea, spălarea de bani şi cooperarea între statele membre şi Comisie în
vederea protejării intereselor financiare ale Comunităţii Europene şi a datelor
cu caracter personal în legătură cu aceste interese, precum şi conferirea Curţii
Europene de Justiţie (CJUE) competenţe de interpretare, cu titlu preliminar, a
Convenţiei privind protecţia intereselor financiare ale Comunităţii Europene,

Cătălin JIGĂU
permiţând astfel instanţelor naţionale să se adreseze întrebări prealabile cu privire

la modul de interpretare a convenţiei şi a protocoalelor sale adiţionale.
DOCTRINĂ
La data de 5 iulie 2017 a fost adoptată Directiva UE nr. 2017/1371 a Parlamentului

European şi a Consiliului, privind combaterea fraudelor îndreptate împotriva
intereselor financiare ale Uniunii, prin mijloace de drept penal [2]. Directiva UE
nr. 2017/1371 va fi transpusă în legislaţia naţională începând cu data de 6 iulie 2019,
dată până la care statele membre au obligaţia de a adopta acte normative necesare
pentru a se conforma acesteia.
Directiva UE nr. 2017/1371 stabileşte noul cadrul legislativ care va înlocui cadrul
legislativ actual, format din Convenţia privind protejarea intereselor financiare
ale Comunităţilor Europene (din 26 iulie 1995) şi Protocoalele aferente.
(din 27 septembrie 1996, 29 noiembrie 1996 şi 19 iunie 1997).
Directiva stabileşte norme minime care definesc activităţile ilegale şi infracţiunile

care aduc atingere intereselor financiare ale UE şi stabileşte un prag pentru
prejudiciile care ar trebuie să fie considerate semnificative.
România şi-a îndeplinit obligaţiile prevăzute de art. 325 alin. (3) în Tratatul de
funcţionare a Uniunii Europene, respectiv a adoptat aceleaşi măsuri pentru
protejarea bugetului comunitar în mod asemănător măsurilor dispuse pentru
protejarea bugetului naţional, şi realizează împreună cu statele membre o
cooperare judiciară eficientă pentru a combate frauda, corupţia şi alte activităţi
ilegale ce afectează interesele financiare ale Uniunii Europene.
Cuvinte-cheie: interes financiar al Uniunii Europene, protejarea intereselor

financiare ale Uniunii Europene, obţinere ilegală de fonduri europene, buget
comunitar, prejudiciu.
Legislaţie relevantă: Directiva UE nr. 2017/1371, Legea nr. 78/2000, art. 181
I. Introducere
Odată cu aderarea României la Uniunea Europeană a fost instituită posibilitatea de a beneficia
de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori
în numele ei. Atragerea fondurilor europene şi utilizarea acestora, investirea în proiecte de natură
a realiza necesităţi de ordine publică, a constituit şi constituie o prioritate pentru autorităţile
române. În mod corelativ, pentru a asigura imperativul eficientizării desfăşurării în bune condiţii
a derulării programelor finanţate cu fonduri europene[3], legiuitorul a instituit protejarea, prin
[2]
JO L 198, 28 iulie 2017.
Art. 1 lit. a) din Hotărârea nr. 875 din 31 august 2011 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a
[3]
prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea şi sancţionarea neregulilor
apărute în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene şi/sau a fondurilor publice naţionale aferente acestora, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, până la 10 aprilie 2012, prin programe finanţate din fonduri europene se înţelege
programele PHARE, Programul SAPARD, Programul ex-ISPA, Facilitatea Schengen, Facilitatea de tranziţie, programele

mijloace penale şi administrative, a faptelor care sunt îndreptate împotriva intereselor financiare
ale Uniunii Europene. Necesitatea de a proteja prin mijloace penale şi administrative fondurile
publice europene precum şi a investiga fapte ce prejudiciază sau pot prejudicia veniturile şi
cheltuielile comunitare, se raportează pe de o parte, la faptul că protejarea eficientă a intereselor
financiare ale Uniunii Europene are efecte directe pe plan naţional, prin susţinerea economiei şi
a societăţii, iar pe de altă parte, acestea contribuie la dezvoltarea generală a economiei.
Importanţa protejării fondurilor comunitare a determinat adoptarea de măsuri pentru

uniformizarea legislaţiei la nivel european precum şi asigurarea unui nou cadrul instituţional
menit a preveni şi combate faptele ce pot afecta interesele financiare ale Uniunii Europene.
Tratatul de la Lisabona[4] a consolidat instrumentele de protejare a intereselor financiare ale
Uniunii Europene obligând statele membre dar şi Uniunea Europeană să adopte măsuri pentru
asigurarea combaterii comportamentelor frauduloase ce aduc atingere bugetul general al Uniunii
Europene sau bugetelor administrate de aceasta ori în numele ei.
Prin adoptarea Tratatului de la Lisabona, legislaţia penală intră în competenţa Uniunii Europene,
care a instituit cooperarea judiciară în materie penală ca o problemă de interes comun[5]. De
asemenea, Tratatul de la Lisabona instituie o competenţă partajată între Uniunea Europeană şi
statele membre, acestea urmând să-şi exercite competenţa în măsura în care Uniunea Europeană
nu şi-a exercitat propria competinţă. Combaterea fraudei, corupţiei şi a altor activităţi ilegale
ce afectează interesele financiare ale Uniunii Europene, se regăseşte atât în legislaţia primară
a Uniunii Europene dar şi în acte normative adoptate la nivel naţional. Angajamentul statelor
membre de a combate frauda îndreptată împotriva Uniunii Europene prin mijloace disuasive se
regăseşte în Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene[6]. La data de 1 ianuarie 2007, România a
devenit stat membru al Uniunii Europene alăturându-se valorilor europene, pentru realizarea de
către statul candidat a actului de aderare la spaţiul european, fiind depuse eforturi considerabile,
atât pe plan legislativ dar şi instituţional.
Prin aderarea la Uniunea Europeană, statul român a beneficiat de fonduri europene, constituind
astfel contextul dezvoltării economice, iar pentru protejarea acestora s-au incriminat noi fapte,
reglementate prin legislaţia specială.
finanţate din fonduri structurale şi de coeziune, programul finanţat din Fondul european de pescuit, programele de
cooperare teritorială europeană, Programul naţional de dezvoltare rurală 2007 - 2013, finanţat din Fondul european
agricol pentru dezvoltare rurală şi în conformitate cu Planul european de redresare economică, Fondul european de
garantare agricolă, Programul general Solidaritatea şi gestionarea fluxurilor migratorii, precum şi programe finanţate de
Comisia Europeană în sistem centralizat (de tipul Lifelong Learning, Marco Polo şi altele).
[4]
Tratatul de la Lisabona a fost semnat de statele membre UE la 13 decembrie 2007 şi a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009.
[5]
Art. K1 din Tratatul de la Maastricht, care corespunde art. 29 din Tratatul de la Amsterdam.
[6]
Astfel, potrivit art. 325 din Tratat: „(1) Uniunea şi statele membre combat frauda şi orice altă activitate ilegală care aduce
atingere intereselor financiare ale Uniunii prin măsuri luate în conformitate cu prezentul articol, măsuri care descurajează
fraudele şi oferă o protecţie efectivă în statele membre, precum şi în instituţiile, organele, oficiile şi agenţiile Uniunii.
(2) Pentru a combate frauda care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, statele membre adoptă aceleaşi măsuri
pe care le adoptă pentru a combate frauda care aduce atingere propriilor lor interese financiare.(3) Fără a aduce atingere
altor dispoziţii ale tratatelor, statele membre îşi coordonează acţiunea urmărind să apere interesele financiare ale Uniunii
împotriva fraudei. În acest scop, statele membre organizează, împreună cu Comisia, o cooperare strânsă şi constantă între
autorităţile competente (4) Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară,
adoptă, după consultarea Curţii de Conturi, măsurile necesare în domeniul prevenirii fraudei care aduce atingere intereselor
financiare ale Uniunii şi al combaterii acestei fraude, pentru a oferi o protecţie efectivă şi echivalentă în statele membre,
precum şi în instituţiile, organele, oficiile şi agenţiile Uniunii. (5) Comisia, în cooperare cu statele membre, prezintă anual
Parlamentului European şi Consiliului un raport privind măsurile adoptate pentru punerea în aplicare a prezentului articol.”

Cătălin JIGĂU
II. Conţinut
1. Definiţie legală. Sediul materiei
DOCTRINĂ
Infracţiunea de obţinere ilegală de fonduri este incriminată în art. 181 din Legea nr. 78/2000. Constituie
infracţiunea de obţinere ilegală de fonduri, folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de documente ori
declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din
bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei.
De asemenea, constituie infracţiunea de obţinere ilegală de fonduri, omisiunea de a furniza,

cu ştiinţă, datele cerute potrivit legii pentru obţinerea de fonduri din bugetul general al Uniunii
Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, dacă fapta are ca rezultat
obţinerea pe nedrept a acestor fonduri.
În practica judiciară[7] s-a reţinut comiterea infracţiunii prevăzute în art. 181 alin. (1) din Legea
nr. 78/2000, în cazul în care proprietarului unui teren care a depus la Agenţia de Plăţi şi Intervenţie
pentru Agricultură o cerere de acordare a subvenţiilor din fonduri europene, ce cuprindea
declaraţia falsă că utilizează suprafaţa de teren pentru care a solicitat subvenţiile, suprafaţă
de teren folosită, în realitate, de o altă persoană, în condiţiile în care numai proprietarul care
exploatează terenul poate beneficia conform legii de subvenţii din fonduri europene, fapta având
ca rezultat obţinerea pe nedrept a subvenţiilor.
Prin infracţiunea prevăzută de art. 181 din Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea şi
sancţionarea faptelor de corupţie este incriminată frauda în materie de cheltuieli.
Alături de art. 181 din Legea nr. 78/2000, incriminarea fraudei în materie de cheltuieli se regăseşte
şi în art. 182 alin. (1) din actul normativ anterior menţionat, iar frauda în materie de venituri este
cuprinsă în art. 182 alin. (3) şi în art. 183 din cuprinsul aceluiaşi act normativ.
Din punct de vedere al modalităţii de reglementare, această infracţiune ar trebui să se regăsească

sub marginalul de obţinere ilegală de fonduri europene pentru a o deosebi de infracţiunea de
obţinere ilegală de fonduri incriminată în art. 306 C. pen., aspect ce poate conferi un plus de
rigoare şi acurateţe în modalitatea de reglementare.
În jurisprudenţa naţională, frauda în materie de cheltuieli [art. 181 din Legea nr. 78/2000 şi art. 182 alin. (1)
din Legea nr. 78/2000] constituie singura formă întâlnită în fraudarea bugetului Uniunii Europene.
2. Condiţii preexistente
A. Obiectul infracţiunii
a) Obiectul juridic special
Infracţiunea de obţinere ilegală de fonduri are un obiect juridic special complex întrucât priveşte
pe de o parte, un ansamblu de relaţii sociale a căror existenţă şi normală desfăşurare sunt
condiţionate de ocrotirea intereselor financiare ale Uniunii Europene, ceea ce implică efectuarea
de cheltuieli în conformitate cu condiţiile necesare de acordare a acestora, iar pe de altă parte,
[7]
https://www.juridice.ro/510353/iccj-infractiuni-impotriva-intereselor-financiare-ale-uniunii europene.html/accesat
în data de 29 octombrie 2017

încrederea publică acordată documentelor sau declaraţiilor folosite sau prezentate pentru
obţinerea de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de
aceasta ori în numele ei.
Sintagma de „interes financiar al Uniunii Europene” a fost consacrată iniţial în jurisprudenţa

Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene[8]. Din jurisprudenţa CJCE[9], pentru a fi în prezenţa
interesului financiar al Uniunii Europene este necesar ca veniturile şi cheltuielile angajate să fie
făcute în legătură cu bugetul Uniunii Europene, fie direct, fie indirect prin intermediul bugetelor
gestionate de instituţiile europene[10].
Definirea interesului financiar al Uniunii Europene a fost necesară pentru a stabili claritate şi
precizie demersurile ulterioare de protejare a resursele financiare europene şi pentru a înlesni
atribuţiile autorităţilor investite să combată activităţile ilicite de fraudarea a resurselor financiare.
b) Obiectul material
Infracţiunea de obţinere ilegală de fonduri are ca obiect material sumele de bani obţinute nelegal,
dar şi documentele false, incomplete sau inexacte ce au fost folosite pentru acordarea de fonduri
din bugetul Uniunii Europene, din bugetele administrate de aceasta sau în numele ei.
B. Subiecţii infracţiunii
a) Subiectul activ al infracţiunii de obţinere ilegală de fonduri poate fi orice persoană fizică sau
juridică, textul legal necondiţionând existenţa infracţiunii de o condiţie specială a subiectul activ.
Pentru a fi subiect activ, persoana fizică trebuie să îndeplinească condiţiile generale de vârstă şi
responsabilitate prevăzute de legea penală.
În ceea ce priveşte răspunderea penală a persoanei juridice, aceasta poate fi antrenată potrivit
art. 135 C. pen., respectiv pentru infracţiunile comise în realizarea obiectului de activitate ori
în interesul sau în numele persoanei juridice. Poate fi subiect activ al infracţiunii împotriva
intereselor financiare ale Uniunii Europene prevăzută în art. 181 din Legea nr. 78/2000 şi asociaţia
constituită potrivit dispoziţiilor legale privitoare la asociaţii şi fundaţii[11].
Răspunderea penală a persoanei juridice este o răspundere directă, pentru fapta proprie[12], ce
poate fi angajată indiferent de tragerea la răspundere penală a persoanei fizice şi indiferent dacă
Cauza CJCE C-11/00, Comisia contra Banca Centrală Europeană (BCE), CJCE C-15/00, Comisia contra Banca Europeană
[8]
de Investiţii.
[9]
http://curia.europa.eu/juris/fiche.jsf/accesat în data de 11 aprilie 2017.
[10]
Ulterior jurisprudenţei CJCE, noţiunea de interes financiar al Uniunii Europene a fost definită şi legislativ prin
Regulamentul (EU, Euratom) nr. 883/2013 al Parlamentului European şi al Consiliului din 11 septembrie 2013 privind
investigaţiile efectuate de Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF) şi de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1073/1999
al Parlamentului European şi al Consiliului şi a Regulamentului (Euratom) nr. 1074/1999 al Consiliului. Astfel, potrivit
art. 2 din Regulamentul (EU, Euratom) nr. 883/2013, noţiunea de interes financiar al Uniunii include „veniturile, cheltuielile
şi activele acoperite de bugetul Uniunii Europene şi cele acoperite de bugetele instituţiilor, organismelor, oficiilor şi agenţiilor
şi de bugetele gestionate şi monitorizate de acestea.”
[11]
În acest sens, ICCJ, secţia penală, decizia nr. 217/A din 16 iulie 2014 http://www.scj.ro/1093/Detaliijurisprudenta?cus
tomQuery%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=112543/accesat în data de 29.10.2017
[12]
A. Andone–Bontaş, G. Bodoroncea, Bulancea, V. Constantinescu, D. Grădinaru, C. Jderu, I. Kuglay, C. Meceanu, L. Postelnicu,
I. Tocan, A.R. Trandafir, op. cit., p. 1262.

Cătălin JIGĂU
aceasta a fost identificată. Pe cale de consecinţă, cauzele de neimputabilitate sau justificative,

circumstanţele agravante sau atenuante se analizează în mod individual pentru persoanele
juridice şi persoanele fizice.
DOCTRINĂ
În cazul în care pentru aceeaşi infracţiune îndreptată împotriva intereselor financiare ale UE
sau pentru infracţiuni comise în concurs, a fost pusă în mişcare acţiunea penală atât împotriva
persoanei juridice, cât şi împotriva reprezentantului legal al persoanei juridice, aceasta are
obligaţia de a desemna un mandatar care să-i reprezinte interesele legale. În cazul în care
persoana juridică nu-şi îndeplineşte această obligaţie, în scopul evitării conflictului de interese,
procurorul care efectuează urmărirea penală, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de
judecată va desemna un mandatar din rândul practicienilor de insolvenţă.
Nu răspund penal statul, autorităţile publice precum şi instituţiile publice pentru infracţiunile
comise în exercitarea unei activităţi ce nu formează obiectul domeniului privat. Participaţia
penală este posibilă în toate formele sale respectiv: coautorat, instigare şi complicitate.
Subiectul pasiv principal al infracţiunii de obţinere ilegală de fonduri este statul român, care
din punct de vedere procesual, va fi reprezentat prin autoritatea contractantă, iar subiect pasiv
secundar este Comisia Europeană al cărui buget este afectat în capitolul de cheltuieli.
3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă
a) Elementul material al infracţiunii de obţinere ilegală de fonduri constă în acţiunea de folosire
sau prezentarea de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete.
În cea de a doua modalitate normativă, infracţiunea de obţinere ilegală a resurselor se poate

comite prin omisiunea de a furniza, cu ştiinţă, datele cerute potrivit legii pentru obţinerea de
fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în
numele ei, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept a acestor fonduri.
Latura obiectivă a infracţiunii se poate comite atât printr-o acţiune [alin. (1)] dar şi printr-o
omisiune [alin. (2)], în ambele situaţii autoritatea contractantă fiind indusă în eroare să decidă
asupra eligibilităţii unui proiect cu finanţare europeană.
Prin acţiunea de „folosire” se înţelege acţiunea de utilizare şi rezultatul acesteia. Folosirea trebuie să
aibă ca obiect documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete. Prin termenul de „prezentare”
se înţelege acţiunea de prezentare şi rezultatul acesteia şi, în mod asemănător celei de folosire,
trebuie să aibă ca obiect documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete. Documentele
sau declaraţiile pot fi falsificate prin contrafacere sau alterare. Spre deosebire de contrafacere
(ce presupune plăsmuirea totală sau parţială a unui înscris), alterarea presupune existenţa unui înscris
asupra căruia se intervine prin înserarea sau eliminarea unor date şi care modifică sensul real al
acestuia. Având în vedere că infracţiunea de obţinere ilegală a resurselor este o infracţiune complexă,
infracţiunea de uz de fals, prevăzută de art. 323 C. pen. şi infracţiunea de fals în declaraţii prevăzută
de art. 326 C. pen. sunt absorbite în infracţiunea de obţinere ilegală a resurselor.
În ceea ce priveşte infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322
C. pen., pentru corecta încadrare juridică a infracţiunii urmează a face distincţie între diferitele

forme de participaţie penală precum şi modalitatea concretă de comitere. Astfel, dacă înscrisul
a fost falsificat de către cel care îl foloseşte pentru obţinerea nelegală de fonduri europene,
infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată va fi absorbită în infracţiunea de obţinere
ilegală de fonduri, autorul urmând a răspunde penal doar pentru această infracţiune.
În ceea ce priveşte participaţia penală, urmează a face distincţia după cum persoana care a
falsificat înscrisul a cunoscut motivul folosirii acestuia de către persoana căruia i l-a încredinţat.
Astfel, în cazul în care autorul falsului în înscrisuri sub semnătură privată a cunoscut că persoana
căreia i se încredinţează înscrisul îl va folosi pentru obţinerea nelegală de fonduri, va răspunde
pentru complicitate la infracţiunea de obţinere nelegală de fonduri, iar cel ce utilizează înscrisul
falsificat urmează a răspunde pentru infracţiunea de obţinere nelegală de fonduri, falsul în
înscrisuri sub semnătură privată fiind absorbită în această din urmă infracţiune.
În cazul în care autorul falsului în înscrisuri sub semnătură privată nu a cunoscut că persoana
căreia i se încredinţează înscrisul îl va folosi pentru obţinerea nelegală de fonduri, va răspunde
pentru comiterea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, iar persoana ce a folosit
înscrisul falsificat pentru obţinerea nelegală de fonduri din bugetul Uniunii Europene, urmează a
răspunde pentru această ultimă faptă penală.
În cazul în care infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată a fost comisă în participaţie
proprie, autorul falsului va răspunde fie pentru infracţiunea de complicitate la obţinere nelegală de
fonduri, fie pentru infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, după cum a cunoscut dacă
persoana căreia îi încredinţează înscrisul îl va folosi pentru obţinerea nelegală de fonduri. În cazul în
care infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată a fost comisă în participaţie improprie,
autorul falsului nu va răspunde penal pentru că operează o cauză de neimputabilitate, însă instigatorul
sau complicele vor răspunde penal pentru infracţiunea de obţinere nelegală de fonduri întrucât în
această situaţie, infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată îşi pierde autonomia fiind parte
integrată din conţinutul constitutiv al infracţiunii de obţinere nelegală de fonduri.
În ceea ce priveşte celelalte forme ale infracţiunii de fals în înscrisuri, respectiv fals material în înscrisuri
oficiale, prevăzută în art. 320 C. pen. şi fals intelectual prevăzută de art. 321 C. pen., acestea îşi
păstrează autonomia şi nu sunt absorbite în infracţiunea de obţinere ilegală de fonduri pentru că aceste
fapte penale există prin simpla falsificare a înscrisului în una dintre modalităţile prevăzute de lege
(contrafacerea scrierii sau subscrierii sau alterarea în orice alt mod, de natură să producă consecinţe
juridice sau atestarea de fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu
ştiinţă de a insera unele date sau împrejurarăţi) nefiind necesar folosirea acestora pentru producerea
de consecinţe juridice, în mod asemănător infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată.
Documentele sau declaraţiile inexacte presupun consemnarea unor date ori informaţii care –
fără a fi false sau contrafăcute – nu sunt precise şi au aptitudinea, prin conţinutul lor, de a permite
autorului accesarea fondurilor europene. Datele sau informaţiile incomplete presupun prezentarea
sau utilizarea unor documente sau declaraţii cărora le lipseşte una sau mai multe părţi componente
şi care prin prezentarea trunchiată a acestora permit obţinerea, în mod ilegal, de fonduri europene.
Datele sau declaraţiile inexacte sau incomplete privesc condiţii de eligibilitate în accesarea fondurilor
europene şi sunt strâns legate de elementul subiectiv, în sensul că acestea trebuie să fie prezentate,
de către făptuitor, în mod intenţionat eronat, având reprezentarea consecinţelor faptelor sale.

Cătălin JIGĂU
În cea de a doua modalitate normativă, infracţiunea de obţinere ilegală de fonduri, presupune

omisiunea de a furniza, datele cerute potrivit legii pentru obţinerea de fonduri din bugetul general
al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, dacă fapta are ca
DOCTRINĂ
rezultat obţinerea pe nedrept a acestor fonduri. O condiţie esenţială pentru reţinerea acestei
forme de obţinere nelegală de fonduri priveşte ca datele să fie cerute, potrivit legi, pentru
obţinerea de fonduri din bugetul Uniunii Europene. În categoria datelor cerute potrivit legii,
pentru obţinerea de fonduri din bugetul Uniunii Europene includem acele informaţii cu relevanţă
asupra solicitantului, ce stabilesc condiţiile eligibilitate în acordarea de fonduri europene.
Omisiunea de a furniza datele necesare pentru acordarea fondurilor europene trebuie să intervină
după depunere a documentaţiei, în caz contrar cererea s-ar respinge[13]. Nu orice omisiune a
solicitantului intră sub incidenţa legii penale, ci doar acele omisiuni care sunt necesare pentru
obţinerea de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de
aceasta ori în numele ei şi dacă această omisiune are ca rezultat obţinerea pe nedrept a acestor
fonduri. Omisiunea autorului în a furniza informaţiile solicitate potrivit legii trebuie să fie comisă cu
intenţie, în sensul că autorul să aibă reprezentarea că această omisiune este cerută potrivit legii şi
să refuze furnizarea acestora în scopul obţinerii pe nedrept de fonduri din bugetul Uniunii Europene.
Infracţiunea de obţinere nelegală de fonduri subzistă în modalitatea prevăzută de alin. (2),
indiferent dacă autorul furnizează doar o parte din informaţiile solicitate potrivit legii, însă, cu
privire la datele necomunicate influenţează eligibilitatea proiectului.
Infracţiunea de obţinere ilegală de fonduri constituie o formă specială a infracţiunii de înşelăciune,

prin utilizarea ori prezentarea de documente sau date false, inexacte sau incomplete, ceea ce
corespunde infracţiunii de înşelăciune în formă calificată prevăzută în art. 244 alin. (2) C. pen.,
indiferent dacă legea penală mai favorabilă este legea veche sau legea nouă[14].
b) Urmarea imediată a infracţiunii de obţinere ilegală a resurselor, în ambele variante normative,

constă în producerea unui prejudiciu bugetului Uniunii Europene, bugetelor administrate de
aceasta ori în numele ei, în materie de cheltuieli. Prin noţiunea de „prejudiciu”, se înţelege suma
efectivă cu care a fost prejudiciată partea civilă, respectiv prejudiciul cert şi actual produs prin
fapta penală, fără accesorii (penalităţi, dobânzi) calculate conform Codului de procedură fiscală.
Noţiunea de „prejudiciu” trebuie raportată la consecinţa comiterii faptei penale şi nu la acoperirea
pretenţiilor părţii civile, pretenţii pe care aceasta poate să le majoreze, potrivit art. 15 C. pr. pen.
Cu privire la modul de calcul al prejudiciului, acesta se stabileşte prin deducere din valoarea
totală a fondului virat beneficiarului a celui efectiv utilizat, potrivit destinaţiei. În calcului valorii
prejudiciului urmează a avea în vedere şi sumele acordate de statul român întrucât pentru corecta
încadrare juridică a infracţiunilor îndreptate împotriva intereselor financiare ale UE nu prezintă
relevanţă sursa finanţării, respectiv că acestea provin din fonduri din bugetul Uniunii Europene
[13]
D. Grădinariu, Investigarea infracţiunilor contra intereselor financiare ale Uniunii Europene, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2016, p. 56.
În acest sens, prin Decizia nr. 4 din 4 aprilie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost admis recursul în interesul
[14]
legii şi s-a stabilit că în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 privind
prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie şi art. 215 alin. (1), (2) şi (3) din Codul penal de la 1969, respectiv
art. 244 alin. (1) şi (2) şi art. 306 C. pen., fapta de a folosi, în cadrul autorităţii contractante, printr-o acţiune a autorului,
documente ori declaraţii inexacte, ce a avut ca rezultat obţinerea, pe nedrept, de fonduri din bugetul Uniunii Europene sau din
bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, precum şi de fonduri din bugetul naţional întruneşte elementele constitutive
ale infracţiunii unice prevăzute de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor
de corupţie, indiferent dacă legea penală mai favorabilă este legea veche sau legea nouă.

sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, precum şi din fonduri din bugetul
naţional[15]. Valoarea prejudiciului se stabileşte, de regulă, în moneda euro pentru că activitatea
infracţională este îndreptată împotriva resurselor ce provin din bugetului UE, iar în măsura în care
proiectul are o dublă finanţare, atât de la bugetul UE dar şi de la bugetul naţional/local acesta se
stabileşte atât în moneda europeană dar şi cea naţională[16].
În cazul în care latura obiectivă a infracţiunilor îndreptate împotriva intereselor financiare ale UE
nu se întregeşte prin lipsa urmării imediate, faptele rămân în forma tentativei şi se pedepsesc,
potrivit art. 184 din Legea nr. 78/2000. Valoarea prejudiciului se stabileşte pe baza unui raport
de constatare sau a unui raport de expertiză, care în faza de urmărire penală se poate întocmi
de specialişti din cadrul DNA. Potrivit art. 172 alin. (12) C. pr. pen., efectuarea expertizei în faza
de urmărire penală nu este obligatorie, utilitatea ei fiind apreciată de către organele judiciare,
după finalizarea raportului de constatare sau atunci când concluziile raportului sunt contestate.
Stabilirea existenţei şi întinderii prejudiciului contribuie la corecta încadrare juridică a infracţiunii,
respectiv dacă acestea s-au comis în formă consumată sau a rămas în forma tentativei, iar în cazul
producerii de consecinţe deosebit de grave limitele pedepsei principale se majorează.
c) Raportul de cauzalitate între elementul material şi urmarea imediată trebuie dovedit, fiind o
infracţiune de rezultat.
B. Latura subiectivă a infracţiunii
Infracţiunea de obţinere ilegală de fonduri europene se comite cu intenţie, directă sau indirectă.
Mobilul sau scopul infracţiunii nu prezintă relevanţă pentru existenta infracţiunii, însă se vor avea
în vedere la individualizarea judiciară de pedepsei. De menţionat că sunt trei motive care stau la
baza comiterii de fraude, acestea fiind oportunitatea, justificarea şi presiunea financiară, ceea ce
reprezintă „triunghiul fraudei”. Având în vedere cele trei motive ce stau la baza fraudei, se poate
considera că spargerea „triunghiului fraudei”[17] reprezintă cheia prevenirii fraudelor. Se poate
aprecia că mijlocul cel mai eficient de prevenire a fraudelor se realizează prin instituirea unui
sistem de control intern, acţionându-se astfel asupra coordonatelor ce vizează oportunitatea.
4. Forme. Modalităţi. Sancţiuni
A. Forme
Actele pregătitoare sau premergătoare ale infracţiunii analizate nu sunt incriminate.
Tentativa este posibilă şi este incriminată, cu excepţia cazului când are loc prin omisiune.
Infracţiunea de obţinere ilegală a fondurilor se consumă în momentul producerii unui prejudiciu
în bugetul Uniunii Europene. Infracţiunea se poate comite şi în formă continuată, ceea ce poate
atrage agravarea răspunderii penale a autorului sau participanţilor.
[15]
În sens contrar, D. Ciuncan, Prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie (Legea nr. 78/2000), comentată
şi adnotată, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 477.
[16]
D. Grădinaru, Investigarea infracţiunilor contra intereselor financiare ale UE, Ed. C.H. Beck, 2016, p. 156.
[17]
Harry Cendrowski, James P. Martin şi Louis W. Petro, The Handbook of Fraud Deterrence, Ed. John Wiley & Sons, Inc. 2007, p. 41.

Cătălin JIGĂU
B. Modalităţi
Infracţiunea de obţinere ilegală de fonduri europene se poate comite în două modalităţi

DOCTRINĂ
normative, precum şi o formă agravantă atunci când a produs consecinţe deosebit de grave.
Potrivit art. 183 C. pen., prin consecinţe deosebit de grave se înţelege o pagubă materială mai
mare de 2.000.000 lei.
C. Sancţiuni
Infracţiunea de obţinere ilegală de fonduri se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani închisoare

şi interzicerea unor drepturi, iar în cazul în care a produs consecinţe deosebit de grave, limitele
legale ale pedepsei se majorează cu jumătate. În cazul persoanei juridice, infracţiunea de obţinere
ilegală de fonduri europene se pedepseşte cu amenda penală, aceasta fiind cuprinsă între 180 şi
300 de zile amendă, (frauda în materie de cheltuieli) respectiv între 240 şi 420 de zile amendă
în cazul celei de a doua forme a infracţiunii. Alături de pedeapsa amenzii penale, în cazul în care
se dispune antrenarea răspunderii penale, persoanei juridice i se aplică în mod obligatoriu una
sau mai multe pedepse complementare.
Potrivit art. 137 alin. (5) C. pen., când prin infracţiunea săvârşită persoana juridică a urmărit
obţinerea unui folos patrimonial, limitele speciale ale zilelor-amendă prevăzute de lege pentru
infracţiunea comisă se pot majora cu o treime, fără a se depăşi maximul general al amenzii. La
stabilirea amenzii se va ţine seama de valoarea folosului patrimonial obţinut sau urmărit.
5. Aspecte procesuale
Acţiunea penală în cazul infracţiunii de deturnare de fonduri se pune în mişcare şi se exercită

din oficiu.
III. Concluzii
Combaterea fraudei, corupţiei şi a altor activităţi ilegale îndreptate împotriva intereselor
financiare ale Uniunii Europene necesită adoptarea unui cadrul legal eficient, stabil şi coerent.
Realizarea acestui deziderat necesită, cu totul de premisă, existenţa unei voinţe politice
unitare, fundamentată pe valori fundamentale europene, în care statele membre să renunţe
la prerogativele exercitării suveranităţii în acest domeniu, prin instituirea unui cadru comun de
reguli, substanţiale şi procedurale, completat cu un cadru instituţional destinat a da consistenţă
politicilor comune de combatere a acestor fapte îndreptate împotriva intereselor colective a
statelor. Acest obiectiv a început să fie materializat prin adoptarea Directivei (UE) nr. 2017/1371 a
Parlamentului şi a Consiliului din 5 iulie 2017 privind combaterea fraudelor îndreptate împotriva
intereselor financiare ale Uniunii prin mijloace de drept penal, precum şi a Regulamentul (UE)
nr. 2017/1939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 privind punerea în aplicare a unei forme de
cooperare consolidată în ceea ce priveşte înfiinţarea Parchetului European.
Deşi nu a fost adoptat de toate statele membre, noul cadru legislativ este într-o etapă de început
şi urmează a fi consolidat, pe de o parte prin analizarea şi implementarea acestuia de către
statele membre ce nu au participat la instituirea cooperării consolidate iar, pe de altă parte, prin

stabilirea concretă a formelor de cooperare cu instituţiile europene şi naţionale angrenate în

combaterea acestor infracţiuni. Prejudicierea fondurilor europene reprezintă o realitate în ţara
noastră şi se evidenţiază prin modul de săvârşire şi pagubele produse. Noţiunea de „prejudiciu”
este parte intrinsecă din conţinutul constitutiv al infracţiunii de obţinere ilegală de fonduri
europene, iar clarificarea legislativă a acestuia (respectiv dacă include accesorii constând în
penalităţi şi dobânzi calculate conform Codului de procedură fiscală) este importantă întrucât
intervin importante consecinţe juridice sub aspectul încadrării juridice a faptei, cu efecte directe
asupra individualizării legale şi judiciare a pedepsei ce urmează a se aplica, dar şi a modului de
soluţionare a acţiunii civile. Din punct de vedere al modalităţii de legiferare, această infracţiune
ar trebui să se regăsească sub marginalul de „obţinere ilegală de fonduri europene” pentru a o
deosebi de infracţiunea de obţinere ilegală de fonduri incriminată în art. 306 C. pen., aspect ce
poate conferi un plus de rigoare şi acurateţe în modalitatea de reglementare.
Deşi cadrul legislativ existent la nivelul Uniunii Europene a fost implementat de statul român,
în practică se constată ineficienţa combaterii fraudei, corupţiei şi a altor activităţi ilegale ce
afectează interesele financiare ale Uniunii Europene, în pofida numeroaselor instituţii abilitate a
asigura legalitatea în derulare de contracte cu fonduri europene. Reformarea instituţiilor abilitate
şi coordonarea unitară a acestora, întărirea cooperării judiciare şi poliţieneşti şi intensificarea
schimburilor de experienţă judiciară în materia infracţiunilor îndreptate împotriva intereselor
financiare ale UE trebuie să fie una eficientă, succesul în diminuarea fraudelor cu fonduri europene
depinzând în mare măsură de modul în care acestea sunt realizate.
Bibliografie selectivă
Tratatul de la Maastricht, a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993
Legea nr. 278/2006 privind modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru
modificarea şi completarea altor legi, publicată în M. Of. nr. 601 din 12 iulie 2006
H.G. nr. 875/2011, publicată în M. Of. nr. 659 din 15 septembrie 2011
A. Andone-Bontaş, G. Bodoroncea, Bulancea, V. Constantinescu, D. Grădinaru, C. Jderu, I. Kuglay,
C. Meceanu, L. Postelnicu, I. Tocan, A.R. Trandafir, Codul de procedură penală, Comentariu pe
articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2015
Harry Cendrowski, James P. Martin şi Louis W. Petro, The Handbook of Fraud Deterrence, Ed. John
Wiley & Sons, Inc., 2007
Dorin Ciuncan, Prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie (Legea nr. 78/2000),
comentată şi adnotată, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009
Daniel Grădinaru, Investigarea infracţiunilor contra intereselor financiare ale UE, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2016
Cauza CJCE C-11/00 Comisia contra Banca Centrală Europeană ( BCE)
I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 217/A din 16 iulie 2014 http://www.scj.ro/accesat în data de
29 octombrie 2017
https://www.juridice.ro/510353/iccj-infractiuni-impotriva-intereselor-financiare-ale-uniunii
europene.html/accesat în data de 29 octombrie 2017

Nora DAGHIE
Rezoluţiunea unilaterală –
un remediu preţuit de creditorul universal*
DOCTRINĂ
Conf. univ. dr. Nora DAGHIE
ABSTRACT
One of the pieces of novelty of utmost interest introduced by the New Civil Code
is regulation of the right to unilateral rescission at art. 1.552, drawing up on the
legislation of other countries which are particularly sensitive to trade interests, and
thought differently of the role of the specialized judge.
Under such law systems, the creditor may decide to unilaterally break the
contractual bond in case of a default. When the debtor is dissatisfied, and finds
such breaking of contractual unreasonable, they may claim and obtain from a judge
damages ordered against such a rushed creditor. Thus, the intervention of the judge
is nothing but a a posteriori review of rescission, which only occurs further to a
claim of a debtor, which, in their opinion, has been unreasonably, imposed the
break of the contractual relations.
Unilateral rescission regulated by the New Civil Code qualifies as a genuine display
of private justice. Today, a creditor under the Romanian law has the possibility,
even in absence of a contractual clause, to declare the contract unilaterally and
out-of-court rescinded, too.
Consequently, we can even state that, by reference to the Ordinance dated

10 February 2016 adopted in France, which was the first to regulate this modus
operandi of rescission under the French legislation, Law no. 287/2009 on the
Romanian Civil Code was a genuine milestone.
Keywords: unilateral rescission, private justice, expeditiousness, loss minimization,

creditor’s interest
REZUMAT
Una dintre noutăţile de maxim interes introduse prin Noul Cod civil este
reglementarea dreptului la rezoluţiune unilaterală din cuprinsul art. 1552, inspirat
la rândul său de legislaţiile altor state, în mod special sensibile la interesele
comerţului, care au conceput în mod diferit rolul judecătorului în materie.
*
Formă revizuită şi adăugită a articolului prezentat la Conferinţa internaţională „Societatea întemeiată pe cunoaştere.
Norme, valori şi repere contemporane”, ed. a XIV-a, organizată de Universitatea Valahia din Târgovişte, 2018.

Rezoluţiunea unilaterală – un remediu preţuit de creditorul universal
În aceste sisteme de drept, creditorul poate decide ruperea legăturii contractuale

în mod unilateral, dacă obligaţia n-a fost executată la scadenţă. Dacă debitorul
este nemulţumit şi apreciază ruperea legăturii contractuale ca fiind nejustificată,
el poate solicita şi obţine de la judecător condamnarea creditorului intempestiv
la daune-interese. Astfel, intervenţia judecătorului nu reprezintă decât un control
al rezoluţiunii a posteriori, ea neapărând decât ca efect al reclamaţiei debitorului,
căruia ruperea legăturii contractuale i-a fost impusă, în mod nejustificat, după
aprecierea sa.
Rezoluţiunea unilaterală reglementată de Noul Cod civil reprezintă o veritabilă

manifestare de justiţie privată. Astăzi, şi creditorul care se supune legii române are
posibilitatea, chiar în absenţa unei clauze contractuale, să declare rezoluţiunea
contractului în mod unilateral şi extrajudiciar.
În consecinţă, am putea chiar afirma că, prin raportare la Ordonanţa din 10 februarie
2016 adoptată în Franţa, care a reglementat pentru prima dată în legislaţia franceză
acest mod de operare a rezoluţiunii, Legea nr. 287/2009 privind Codul civil român
a reprezentat un real reper.
Cuvinte-cheie: rezoluţiune unilaterală, justiţie privată, rapiditate, limitarea

prejudiciului, interesul creditorului.
Legislaţie relevantă: C. civ., art. 1552
Consideraţii introductive
Rezoluţiunea contractului pentru neexecutare este astăzi, sub diverse denumiri, o instituţie
universală, însă modalitatea sa de acţiune variază de la ţară la ţară[1].
Spre deosebire de reglementarea din Codul civil român de la 1864, care în materie de rezoluţiune
se baza pe rezoluţiunea judiciară a contractului, pe un control aprioric al desfiinţării contractului
pentru neexecutare realizat de terţul judecător, Noul Cod civil, lăsând la aprecierea creditorului
oportunitatea rezoluţiunii (fapt care poate conduce, uneori, şi la apariţia unor cazuri de desfiinţare
unilaterală nejustificată), ne integrează printre acele sisteme de drept, în care rezoluţiunea este în
puterea părţii inocente care poate să decidă singură desfiinţarea contractului pentru neexecutare,
însă declaraţia sa de rezoluţiune este supusă unui control a posteriori al întrunirii condiţiilor de
rezoluţiune, control care are menirea de a responsabiliza partea care se pregăteşte să invoce
rezoluţiunea contractului.
Doctrina autohtonă a identificat deja funcţii specifice rezoluţiunii unilaterale şi pe care

rezoluţiunea judiciară nu şi le poate asuma în mod eficient, precum: rapiditatea dezlegării
contractuale în cazuri de urgenţă, limitarea prejudiciului consecutiv neexecutării şi sancţionarea
promptă a comportamentului culpabil al debitorului. Ea a fost considerată chiar „un mod original
[1]
N. Daghie, Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor, ed. a II-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p. 56, 86-87.

Nora DAGHIE
de rezoluţiune comparabil cu rezoluţiunea judiciară” şi, în acelaşi timp, producând efectele clauzei
rezolutorii[2].
DOCTRINĂ
Contractul se încheie pentru că are o justificare economică precisă şi concretă. Părţile îşi stabilesc
obiective şi doresc îndeplinirea lor. Rezoluţiunea unilaterală permite creditorului să rupă rapid
un contract devenit inutil, pentru că au fost înşelate aşteptările şi speranţele legate de acesta.
Ruperea contractului este, de cele mai multe ori, urmată de încheierea unui alt contract cu un alt
partener, context în care, creditorul inocent nu trebuie să aştepte pronunţarea hotărârii instanţei
pentru rezoluţiunea contractului.
Cu alte cuvinte, prin noua reglementare, nevoia de celeritate nu mai este cantonată numai
la raporturile juridice dintre profesionişti, avantajele principale fiind: rapiditatea, evitarea
inconvenientului lentorii justiţiei şi, concomitent, oferirea unei compensaţii la neexecutarea
obligaţiilor debitorului[3].
Drept comparat. Repere pentru legiuitorul român[4]

În dreptul german, rezoluţiunea contractului nu este, în principiu, supusă unei proceduri judiciare.
Dimpotrivă ea este reglementată şi analizată ca fiind, de regulă, un act juridic unilateral al
creditorului. În acest sens, creditorul executării dispune de un drept, de origine convenţională
sau legală, de a desfiinţa retroactiv contractul[5].
Rezoluţiunea contractului este de două feluri: legală şi convenţională. Cea mai frecventă dintre
ele este rezoluţiunea legală. Ea are valoarea de regulă generală şi se aplică atunci când nu există
o convenţie sau clauză contractuală expresă de rezoluţiune. Codul civil german (BGB), însă, nu
cuprinde o dispoziţie generală cu privire la rezoluţiunea legală, ci doar câteva cazuri de aplicaţie
practică extinse apoi de jurisprudenţă printr-o interpretare largă a textului art. 327. Aşa se face
că, în prezent, orice neexecutare a unei obligaţii principale sau conduită contrară contractului,
de natură suficient de gravă, poate fi cauză de rezoluţiune legală.
Rezoluţiunea convenţională trebuie să fie stipulată expres în contract pentru diferite cazuri de
neexecutare a contractului. Aceste clauze contractuale sunt comparabile cu pactele comisorii
exprese din dreptul nostru privat.
Conform art. 349 BGB, indiferent că este legală sau convenţională, rezoluţiunea operează simplu,
rapid şi eficace, printr-o declaraţie de voinţă unilaterală adresată de creditorul executării celeilalte
părţi contractante. Ea nu este supusă de lege niciunei forme speciale, dar, din raţiuni de probă,
se recomandă a fi făcută în scris sau pe un alt suport. Declaraţia de rezoluţiune produce efecte
din momentul în care a ajuns la destinatarul său, moment în care contractul în cauză este
[2]
I. Turcu, Noul Cod civil. Legea nr. 287/2009. Cartea V. Despre obligaţii, art. 1164‑1649. Comentarii şi explicaţii, Ed. C.H. Beck,
[3]
Ibidem.
[4]
N. Daghie, op. cit., p. 67-75.
[5]
L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile, vol. II – Contractul, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 759. „Ce système plus
énergique est lui aussi fondé sur le non‑respect de la parole donnée. Il est beaucoup plus en accord avec les nécessités du
commerce.” – C. Larroumet, Droit civil. Les obligations. Le contrat, 2e partie – Effets, Tome III, 6e éd., Economica, Paris, 2007,
p. 810.

desfiinţat. Desigur că cealaltă parte are posibilitatea să conteste rezoluţiunea la instanţa de

judecată competentă, care va examina dacă sunt îndeplinite condiţiile legale sau, după caz, cele
convenţionale pentru rezoluţiunea contractului. În caz afirmativ, printr-o hotărâre declarativă,
instanţa de judecată va constata că rezoluţiunea contractului este valabilă şi că şi-a produs deja
efectele.
Acelaşi sistem se regăseşte şi în dispoziţiile art. 107 din Codul elveţian al obligaţiilor, art. 108
prevăzând în mod expres unele ipoteze în care fixarea unui termen pentru executare nu este
necesar pentru a precede rezoluţiunea.
Dreptul italian este mai complex. Reglementează, similar dreptului german, dreptul de opţiune,
în favoarea creditorului, între executarea forţată în natură, daunele-interese şi rezoluţiunea
(art. 1453 C. civ. italian), precum şi rezoluţiunea judiciară (art. 1455 C. civ. italian) sau posibilitatea
stipulării unei clauze rezolutorii exprese (art. 1456 C. civ. italian). Însă, art. 1454 C. civ. admite
aceeaşi soluţie ca în dreptul german şi elveţian, adică posibilitatea de a desfiinţa contractul după
fixarea unui termen pentru executare, rezoluţiunea fiind deci independentă de orice clauză care
ar permite-o şi fără să mai presupună intervenţia judecătorului.
Dreptul Provinciei Québec, aşa cum rezultă din noul Cod civil intrat în vigoare în 1994, nu impune
formularea unei acţiuni în rezoluţiune. Conform art. 1605 C. civ., este suficient ca debitorul
să fie pus în întârziere pentru ca dreptul la rezoluţiune să poată fi invocat de către creditor. În
consecinţă, rezoluţiunea cunoaşte o reglementare apropiată de cea din sistemul german.
Codul civil coreean adoptă soluţia din dreptul german (art. 349 BGB) şi prevede expres în art. 543
alin. (1) că rezoluţiunea se realizează prin declaraţia unilaterală a creditorului. Acesta din urmă
îşi manifestă voinţa de a rezoluţiona contractul sub forma unui act juridic. Efectele declaraţiei
de rezoluţiune încep să se producă începând cu momentul în care ea parvine debitorului. Dacă
doreşte să primească sau refuză această declaraţie, este un fapt lipsit de importanţă, destinatarul
păstrând un rol pur pasiv. Este motivul pentru care odată declarată, rezoluţiunea nu poate fi
revocată unilateral, exceptând situaţia acordului de voinţă al părţilor[6].
În dreptul nord-american, rezoluţiunea (rezilierea) poate fi dedusă doar implicit. În prim-plan se

situează mijloacele de executare indirectă, şi anume: expectation damages, restitution şi reliance
damages, ca forme ale executării silite prin echivalent, în timp ce executarea silită directă sau
în natură (specific performance) este admisibilă numai excepţional, fiind considerată ca o cale
de recurs extraordinară, posibilă atunci când plata unor daune-interese nu ar compensa, în mod
adecvat, prejudiciul suferit de creditor[7].
Noţiunea de rezoluţiune (rescission) nu are o configuraţie juridică explicită atunci când

obligaţiile asumate printr-un contract sinalagmatic nu au fost executate. Conform literaturii de
specialitate, noţiunea de rezoluţiune (rescission) este folosită mai mult în legătură cu desfiinţarea
contractului, ca urmare a erorii (mistake) în care se află una sau ambele părţi în momentul
încheierii contractului ori în cazul în care, într-un contract bilateral, părţile convin să desfiinţeze
vechiul contract şi să încheie, în locul acestuia, un nou contract[8]. Cu toate acestea, restitution şi
[6]
A se vedea S.-K. Myoung, La rupture du contrat pour inexécution fautive en droit coréen et français, LGDJ, 1996, p. 152-154.
[7]
A se vedea P. Perju, Contractul, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 80.
[8]
V. Stoica, Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor civile, Ed. All, Bucureşti, 1997, p. 191.

Nora DAGHIE
reliance damages, ca mijloace reparatorii în caz de neexecutare a contractului, implică desfiinţarea

(rezoluţiunea contractului), deoarece prestaţiile neexecutate, total sau parţial, nu mai subzistă în
sarcina părţilor, iar cele executate de creditor nu se mai restituie în natură, ci sunt transformate
DOCTRINĂ
în daune-interese.
Acceptând, prin urmare, ideea că rezoluţiunea este cel puţin implicită, literatura americană
se ocupă de restitution, ca o a treia formă de compensaţie pentru cazul rupturii contractului.
Restitution permite părţii lezate prin ruptura totală a contractului să obţină restituirea propriei
sale prestaţii, soluţie care-şi are fundamentul în ideea că „ruptura” desfiinţează contractul. Două
condiţii sunt cerute pentru admisibilitatea lui restitution: contractantul lezat să-şi fi executat
propria prestaţie, în tot sau în parte, şi celălalt contractant să refuze absolut executarea
prestaţiilor sale, fie prin repudierea contractului, fie prin existenţa unui material breach[9].
Restitution este inaplicabil în trei situaţii[10]: când obiectul obligaţiei datorate de contractantul
culpabil de ruptura contractului constă în prestarea unei sume de bani (în acest caz, operează
executarea silită în natură – specific performance); când contractul este divisible; în ipoteza în
care contractantul lezat a executat prestaţia sa după ce i s-a notificat denunţarea contractului
prin repudiere.
În spaţiul dreptului comerţului internaţional, rezoluţiunea contractelor este reglementată în

textele Convenţiei de la Viena privind vânzarea internaţională de mărfuri din anul 1980 (CVIM)[11]
şi ale Principiilor UNIDROIT aplicabile contractelor comerciale internaţionale (2004) elaborate
de Institutul Internaţional pentru Unificarea Dreptului Privat de la Roma.
Potrivit art. 25 CVIM, rezoluţiunea contractului se poate invoca numai în cazul unei neexecutări
(contravenţii) esenţiale a contractului de către cealaltă parte[12].
Rezoluţiunea operează printr-o declaraţie unilaterală de rezoluţiune care este efectivă şi produce
efecte numai dacă este notificată celeilalte părţi. În prealabil însă se recomandă ca părţii care
nu a executat esenţial contractul să i se acorde un termen de executare, procedeu care poartă
denumirea de nachfrist, care, deşi nu este obligatoriu, este de natură a clarifica situaţia părţilor
şi de a simplifica rezoluţiunea[13]. Declaraţia unilaterală de rezoluţiune este supusă a posteriori
controlului judiciar (art. 26-27 CVIM). Astfel, în cazul în care una dintre părţi apreciază că
cealaltă parte a comis o contravenţie esenţială la contract poate să declare contractul desfiinţat.
Achiesarea celeilalte părţi la rezoluţiune face să fie înlăturat orice control judiciar posterior.
Dimpotrivă, în cazul în care cealaltă parte consideră că nu există o contravenţie esenţială din
partea sa şi solicită, de exemplu, executarea obligaţiilor celeilalte părţi sau daune-interese,
eventuala rezoluţiune este supusă controlului judiciar şi constatarea neîndeplinirii condiţiilor
rezoluţiunii are drept consecinţă recalificarea comportamentului părţii care a invocat rezoluţiunea
[9]
P. Perju, op. cit., p. 94.
[10]
Idem, p. 94 şi 95.
În privinţa rezoluţiunii, Convenţia reglementează rezoluţiunea întemeiată pe contravenţia esenţială din partea
[11]
vânzătorului (art. 49 CVIM) – din perspectiva cumpărătorului şi pe aceea întemeiată pe contravenţia esenţială din partea
cumpărătorului (art. 64 CVIM) – din perspectiva vânzătorului.
[12]
Pentru detalii, a se vedea I.-F. Popa, Remediile neexecutării contractului de vânzare-cumpărare, din perspectiva Convenţiei
de la Viena privind vânzarea internaţională de mărfuri (II), în R.R.D.P. nr. 3/2008, p. 112‑137.
[13]
A se vedea pentru detalii I.-F. Popa, Conformitatea lucrului vândut, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 497, 501‑504.

în contravenţie la contract, cu toate consecinţele care decurg din aceasta (accesul celeilalte părţi
la oricare dintre remediile reglementate pentru neexecutare)[14].
Principiile UNIDROIT conţin texte similare celor din CVIM. Astfel, rezoluţiunea contractului poate
interveni numai atunci când neexecutarea unei obligaţii de către cealaltă parte este o neexecutare
fundamentală sau esenţială (art. 7.3.1.).
Rezoluţiunea operează tot printr-o declaraţie unilaterală de rezoluţiune care trebuie notificată
celeilalte părţi. În prealabil se poate recurge la procedeul numit nachfrist, creditorul acordând
debitorului un termen suplimentar rezonabil pentru executare [art. 7.1.5. alin. (3) din Principiile
UNIDROIT].
Atât CVIM (art. 72.1, art. 72.2, art. 72.3), cât şi Principiile UNIDROIT (art. 7.3.3 şi art. 7.3.4)
reglementează deopotrivă şi aproape identic rezoluţiunea anticipată a contractului[15]. Astfel,
o parte poate considera contractul încetat atunci când, înainte de data scadenţei, este evident
că va exista o neexecutare esenţială a obligaţiei de către cealaltă parte. Această rezoluţiune se
întemeiază pe o examinare prospectivă a atitudinii, situaţiei şi posibilităţilor celuilalt contractant.
Şi rezoluţiunea anticipată operează prin declaraţia unilaterală de rezoluţiune a creditorului care
se comunică debitorului. Însă, în prealabil este posibil să se solicite acelei părţi contractante o
garanţie adecvată a executării la termen a obligaţiei sau obligaţiilor sale care încă nu au ajuns
la scadenţă. Dacă acea garanţie nu este oferită într-un termen rezonabil, partea care o cere va
putea declara contractul desfiinţat.
În plină epocă postmodernă, astăzi, în filozofia şi teoria generală a dreptului se vorbeşte despre
necesitatea depăşirii limitelor inerente ale conceptelor juridice moderne şi despre elaborarea
unei noi gândiri juridice, care trebuie să ia în considerare complexitatea deosebită a societăţii
contemporane, aflată într-un proces de globalizare tot mai accentuat.
Europa contemporană nu este numai fructul gândirii juridice moderne, ea se confruntă cu noi
paradigme, iar una dintre acestea o constituie recunoaşterea pluralismului juridic şi a importanţei
culturilor în crearea şi aplicarea dreptului. „Trăim un timp de legalitate poroasă sau de porozitate
juridică, când reţele de ordini juridice multiple ne forţează în mod constant la tranziţii sau
uzurpări”[16].
Noul Cod civil al României este unul „eclectic”, care s-a inspirat din mai multe reglementări,
încercând să ia din fiecare reglementare ceea ce li s-a părut membrilor comisiei de redactare ca
fiind cele mai bune norme[17].
În materia obligaţiilor, legiuitorul român a avut „îndrăzneala” nu numai de a folosi ca sursă de

inspiraţie, ci a preluat (în traducere şi cu încercarea de a le adapta cât mai bine în limba română) o
serie de texte din marile proiecte de unificare a dreptului european al obligaţiilor şi al contractelor.
Din această perspectivă, Noul Cod civil este apreciat ca „singurul Cod civil naţional din spaţiul
[14]
Idem, p. 505.
Recepţia rezoluţiunii anticipate în dreptul francez intern este controversată. Pentru condiţiile şi efectele acesteia, a se
[15]
vedea Y.-M. Laithier, Étude comparative des sanctions de l’inexécution du contrat, LGDJ, 2007, p. 565‑585.
[16]
Santos Boaventura de Sousa, Droit: une carte de la lecture déformée. Pour une conception post moderne du droit,
în Droit et Société nr. 10/1998, p. 382 apud A. Şerban, Dreptul – ca sistem, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 23.
[17]
F.-A. Baias, Noul Cod civil nu trebuie să ridice probleme existenţiale, în R.R.D.A. nr. 8/2012, p. 28.

Nora DAGHIE
juridic european” care a integrat texte din Principiile UNIDROIT sau Principiile dreptului european
al contractelor; pentru aceste considerente, afirmă cu mândrie profesorul Flavius Baias, „suntem
singura ţară din Uniunea Europeană care a valorificat aceste proiecte europene de unificare a
DOCTRINĂ
dreptului obligaţiilor şi a dreptului contractelor, ceea ce este foarte bine”[18].
Rezoluţiunea unilaterală în Legea nr. 287/2009 privind Codul civil[19]

Sunt trei situaţii în care rezoluţiunea unilaterală este posibilă[20]:
– părţile au prevăzut această posibilitate în contract
Primul caz nu este decât o aplicaţie a pactului comisoriu, al cărui conţinut se traduce în conferirea
unuia dintre contractanţi a dreptului de a considera desfiinţat un contract pentru neexecutare,
drept care se exercită şi exprimă printr-o declaraţie unilaterală de rezoluţiune[21]. Dacă pactul
comisoriu este fără notificare, declaraţia de rezoluţiune îşi produce efectele exact ca pactul care
o conţine, adică automat şi fără vreo formalitate în plus. Dacă pactul comisoriu este cu notificare,
se vor produce efectele acestuia, ceea ce înseamnă că declarantul va trebui, anterior manifestării
sale de voinţă, să pună pe debitor în întârziere.
– debitorul se află de drept în întârziere (în condiţiile art. 1523 Noul C. civ.[22])
Întârzierea de drept în executarea obligaţiei poate interveni în virtutea convenţiei părţilor ori
poate opera prin efectul legii. În ambele cazuri, dacă obligaţia devine scadentă după decesul
debitorului, moştenitorii acestuia nu sunt în întârziere decât după trecerea unui termen de 15 zile
de la data la care creditorul i-a notificat sau, după caz, de la data notificării curatorului desemnat
cu administrarea provizorie a bunurilor moştenirii, în condiţiile art. 1.136 Noul C. civ.
În acest caz, creditorul poate să emită direct o declaraţie de rezoluţiune, care îşi va produce
automat efectele de desfiinţare.
[18]
Idem, p. 28 şi 29. Pentru o opinie inedită şi care invită la reflecţie asupra evoluţiei actuale către realizarea unei „legalităţi
fără drept”, prin crearea unor „mecanisme alternative pentru ordonarea raportului”, care permit unei părţi să evalueze
riscul celeilalte părţi, prestabilit, înainte chiar de a încheia operaţiunea, a se vedea J. Smits, Drept privat într‑o societate
post‑naţională: de la reglementarea ex post la reglementarea ex ante, în R.R.D.E. nr. 6/2012, p. 153‑162. În accepţiunea
autorului, rolul dreptului se află în curs de schimbare, drept consecinţă a globalizării şi progresului tehnic. Reţelele de
reputaţie, de exemplu, privite ca tipuri alternative de ordonare, sunt mult mai importante în înţelegerea denaţionalizării
dreptului decât eforturile concrete ale organizaţiilor europene şi supranaţionale de a crea norme potrivite pentru piaţa
europeană sau globală.
[19]
N. Daghie, op. cit., p. 214-216; N. Daghie, Izvoarele obligaţiilor civile, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2018, p. 176-183.
Aceasta este interpretarea pe care redactorii Noului Cod civil au oferit-o în explicaţia dată art. 1197 91, în cursul
[20]
lucrărilor pregătitoare pentru actuala formă a art. 1552: „Dreptul la rezoluţiune al uneia dintre părţi se poate valorifica
prin notificarea rezoluţiunii în trei cazuri, şi anume: atunci când părţile au convenit astfel printr-un pact comisoriu, atunci
când debitorul se află în întârziere de plin drept şi, în fine, atunci când, fiind pus în întârziere, debitorul nu a executat
obligaţia în termenul stabilit de creditor ori, după caz, într‑un termen rezonabil” (Proiect 2008).
[21]
P. Vasilescu, Drept civil. Obligaţii, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 522.
Noul Cod civil stabileşte în cuprinsul art. 1523 cazurile în care nu este necesară îndeplinirea unor formalităţi pentru
[22]
punerea în întârziere a debitorului, aceasta operând de drept.

– debitorul nu a executat obligaţia în termenul fixat prin punerea în întârziere[23].
În acest ultim caz, operarea rezoluţiunii prin declaraţia unilaterală a creditorului este condiţionată,
în lipsa unui termen stipulat expres, de trecerea unui termen rezonabil de la momentul punerii
în întârziere; caracterul rezonabil va fi apreciat de creditor şi în ipoteza contestării lui de către
debitor, de către instanţa de judecată.
Neîndeplinirea formalităţilor prevăzute de lege (punerea în întârziere a debitorului şi acordarea

unui termen suplimentar pentru executarea obligaţiei) va fi întotdeauna sancţionată de instanţa
de judecată.
Aşadar, în prezent, creditorul are posibilitatea, chiar în absenţa unei clauze contractuale, să
declare rezoluţiunea contractului în mod unilateral şi extrajudiciar. Chiar dacă rezoluţiunea
unilaterală este supusă unor condiţii reglementate de art. 1516 şi art. 1551‑1552, respectiv să
existe o neexecutare însemnată şi nejustificată, iar debitorul să fi fost pus în întârziere (de drept
sau de către creditor), plus eventuale cerinţe prevăzute contractual, intervenţia instanţei pentru
operarea rezoluţiunii este înlăturată. Este cert că debitorul poate solicita instanţei să verifice
legalitatea invocării rezoluţiunii unilaterale de către creditor, atunci când debitorul contestă
rezoluţiunea sau, în contextul acţiunii prin care creditorul solicită aplicarea efectelor retroactive
ale rezoluţiunii (repunerea părţilor în situaţia anterioară)[24], însă acest control judiciar este
ulterior operării rezoluţiunii, iar nu unul necesar pentru a dicta încetarea contractului, cum era
cazul sub imperiul reglementării anterioare[25].
Rezoluţiunea unilaterală reglementată de Noul Cod civil reprezintă o veritabilă manifestare de

justiţie privată, permiţând creditorului să elimine din circuitul civil un contract poluat printr-o
neexecutare însemnată, fără intervenţia instanţei, chiar în absenţa consacrării contractuale a acestui
drept[26]. Rezoluţiunea unilaterală nu trebuie confundată, nici măcar atunci când dreptul de a declara
desfiinţarea contractului are o sursă contractuală, cu denunţarea unilaterală a unei convenţii[27].
Prin termenul suplimentar de executare, legea înţelege să ajute pe acela care dintr-o nenorocire nu a putut să execute
[23]
obligaţia sa în ziua fixată. În materia contractelor profesionale, în care debitorul se află de drept în întârziere, nu este
necesar termenul suplimentar de executare, creditorul putând proceda direct la declararea rezoluţiunii unilaterale, ceea
ce se explică prin faptul că „punctualitatea predării şi a plăţii este indispensabilă pentru regularitatea afacerilor” –
C. Vivante, Principii de drept comercial, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1934, p. 196-197 apud E. Veress, Drept civil.
Teoria generală a obligaţiilor, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2015, p. 73.
[24]
În lipsa unui acord cu debitorul cu privire la repunerea în situaţia anterioară, aceasta nu poate opera decât pe cale
judiciară. Aşadar, chiar dacă rezoluţiunea unilaterală operează extrajudiciar, fără a fi nevoie de acordul debitorului în acest
sens, repunerea părţilor în situaţia anterioară (care presupune restituiri reciproce ale prestaţiilor) poate opera numai
dacă debitorul execută nesilit obligaţia de restituire, în caz contrar creditorul trebuind să solicite acest lucru în justiţie
(restituirea silită a prestaţiilor, rectificarea judiciară a cărţii funciare etc.)
[25]
N. Daghie, Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor, op. cit., p. 223-227.
[26]
C. Popa, A. Lisievici, Probleme privind rezoluţiunea contractului în Noul Cod civil (II), în R.R.D.A. nr. 9/2012, p. 47.
Prin aplicarea coroborată a art. 1270 şi a art. 1276 Noul C. civ., rezultă că prin voinţa unui singur partener contractual nu
[27]
se poate desfiinţa contractul decât în două situaţii: în prezenţa cauzelor autorizate de lege în acest sens, conform alin. (2)
al art. 1270 Noul C. civ., şi în prezenţa unei clauze contractuale atribuind uneia dintre părţi dreptul de a denunţa contractul
prin manifestarea voinţei sale unilaterale. În prima situaţie, este vorba despre instituirea unor excepţii de la principiul forţei
obligatorii, în timp ce în cea de a doua situaţie, nu se pune pune problema unei eventuale excepţii de la obligativitate, întrucât
clauza contractuală de denunţare unilaterală a contractului este rezultatul acordului de voinţă al părţilor. O asemenea stipulaţie
contractuală este denumită în doctrină şi clauză de dezicere sau de dezangajare, iar activarea ei este considerată a fi exercitarea
unui drept potestativ de natură contractuală. A se vedea C. Zamşa, în lucrarea colectivă Noul Cod civil. Comentariu pe articole,
F.-A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 1342.

Nora DAGHIE
Rolul instanţei de judecată va fi limitat la verificarea modului în care creditorul a respectat

condiţiile legale (şi eventual convenţionale) ale rezoluţiunii unilaterale, între care un rol important
îl va avea gravitatea neexecutării. În situaţia în care condiţiile rezoluţiunii unilaterale sunt
DOCTRINĂ
îndeplinite (neexecutare însemnată, punerea în întârziere, declaraţia de rezoluţiune, notificarea

rezoluţiunii, alte condiţii contractuale), instanţa nu va putea cenzura opţiunea creditorului şi nu
va putea impune alegerea unui alt remediu contractual.
La nivelul condiţiilor de operare, rezoluţiunea unilaterală se deosebeşte de rezoluţiunea judiciară

doar în ceea ce priveşte forma.
Declaraţia unilaterală de rezoluţiune este actul central al mecanismului rezoluţiunii unilaterale[28].

Această declaraţie constă într-un act unilateral supus comunicării prin care creditorul îşi
manifestă voinţa de a desfiinţa unilateral contractul pentru neexecutare.
Sub aspectul formalităţii actului juridic unilateral de rezoluţiune, art. 1552 Noul C. civ. prevede
notificarea adresată debitorului – fără a reglementa în mod imperativ acest aspect – în timp ce
norma generală în materie, art. 1326 alin. (2) Noul C. civ., stipulează că, dacă prin lege nu se prevede
altfel, comunicarea se poate face în orice modalitate adecvată, după împrejurări[29]. Potrivit regulilor
generale menţionate în alin. (3) al art. 1326 Noul C. civ., declaraţia unilaterală produce efecte
între părţi din momentul în care parvine destinatarului, chiar dacă nu a luat cunoştinţă de ea, din
motive care nu îi sunt imputabile. Ca o consecinţă a naturii juridice a declaraţiei de a fi un act juridic
unilateral, alin. (4) precizează condiţiile în care declaraţia poate fi revocată: până la data comunicării
ei către debitor sau, în cazul unui termen fixat pentru executare, până la împlinirea acestuia.
Sub aspectul opozabilităţii efectelor faţă de terţi, art. 1552 alin. (3) Noul C. civ. stipulează cerinţa
înscrierii declaraţiei de rezoluţiune sau reziliere în cartea funciară (atunci când obiectul derivat al
contractului este un bun imobil) sau în alte registre publice, în funcţie de natura bunului, obiect
derivat al contractului. În caz contrar, terţii subdobânditori ai bunului pot ignora desfiinţarea
contractului, păstrând drepturile legate de respectivul contract[30].
Declaraţia unilaterală de rezoluţiune trebuie făcută în termenul de prescripţie prevăzut de lege

pentru eventuala acţiune în rezoluţiune [art. 1552 alin. (2) Noul C. civ.]. Dacă declaraţia de
rezoluţiune nu este făcută în termenul prevăzut de lege pentru acţiunea de fond, debitorul poate
formula o acţiune în justiţie pentru constatarea neintervenirii rezoluţiunii, ca urmare a prescrierii
dreptului creditorului de a invoca rezoluţiunea[31].
Scopul şi efectele denunţării unilaterale şi ale rezoluţiunii unilaterale sunt diferite. În esenţă, denunţarea nu este decât
revocarea consimţământului iniţial, indiferent de cauza concretă care a stat la baza luării unei asemenea hotărâri, cu
efecte pentru viitor, în timp ce rezoluţiunea unilaterală este justificată de neexecutarea contractului şi desfiinţează actul,
producând efecte şi pentru trecut, pentru contractele cu executare uno ictu. Pentru o prezentare a celor mai pronunţate
deosebiri dintre cele două instituţii juridice, a se vedea C. Popa, A. Lisievici, Probleme privind rezoluţiunea contractului în
Noul Cod civil (III), în R.R.D.A. nr. 10/2012, p. 90.
[28]
L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 295.
Notificarea aferentă, care trebuie să fie „scrisă” conform art. 1552 alin. (1) Noul C. civ., poate să însoţească declaraţia
[29]
de rezoluţiune sau să fie inclusă în aceasta. Ea trebuie distinsă net însă de notificarea prealabilă rezoluţiunii care constă
în punerea în întârziere a debitorului şi este o condiţie prealabilă. În acest sens L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 296.
[30]
C. Zamşa, în lucrarea colectivă Noul Cod civil. Comentariu pe articole, F.-A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici,
I. Macovei (coord.), op. cit., p. 1653.
A se vedea A. Gherghe, Rezoluţiunea, rezilierea şi reducerea prestaţiilor, în M. Uliescu (coord.), Noul Cod civil. Studii şi
[31]
comentarii, vol. III. Partea I. Cartea a V-a, Despre obligaţii (art. 1164-1649), Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 822.

În doctrină, însă, se atrage deja atenţia asupra riscului semnificativ la care se expune creditorul,
în situaţia în care instanţa ar constata a posteriori că rezoluţiunea a fost invocată abuziv. Dacă în
ipoteza rezoluţiunii judiciare apreciată de instanţă ca fiind nefondată, creditorul nu riscă decât
cheltuieli de judecată şi eventuale daune-interese generate de tulburările contractuale rezultate
din invocarea nefondată a rezoluţiunii, în ipoteza celei unilaterale, creditorul se expune unor
consecinţe patrimoniale nefavorabile.
Astfel, în cazul în care condiţiile legale sau contractuale necesare pentru emiterea declaraţiei de
rezoluţiune nu sunt îndeplinite, debitorul poate promova o acţiune prin care să solicite instanţei
constatarea nulităţii declaraţiei de rezoluţiune[32] şi, pe cale de consecinţă, obligarea creditorului
la executarea contractului (dacă acest lucru mai este posibil)[33], plata de daune-interese sau, mai
mult, chiar desfiinţarea contractului pentru neexecutarea de către creditor a propriilor obligaţii.
De asemenea, creditorul care a declarat rezoluţiunea cu rea-credinţă poate fi obligat la plata
de daune-interese de către cocontractant sau i se poate refuza executarea cererii bazată pe
rezoluţiune, respectiv restituirea prestaţiei efectuate[34].
Pentru aceste considerente, rezoluţiunea unilaterală reprezintă un remediu care trebuie utilizat
cu prudenţă, de un creditor responsabil, sigur de dreptatea sa[35]. De asemenea, mecanismul
generat de notificările prealabile rezoluţiunii unilaterale constituie tehnici juridice demne de
atenţie maximă în cazul în care creditorul optează pentru acest tip de rezoluţiune. În ipoteza în
care creditorul are îndoieli cu privire la temeinicia invocării rezoluţiunii, este recomandabil să
utilizeze tehnica rezoluţiunii judiciare, în acest mod, riscul pe care şi-l asumă fiind inferior[36].
În final, merită amintit că, relativ recent, şi în Franţa a fost consacrată legislativ rezoluţiunea
unilaterală, în Codul civil, prin Ordonanţa din 10 februarie 2016. Astfel, art. 1224 din Codul civil
francez prevede astăzi că rezoluţiunea poate opera, în cazul unei neexecutări suficient de grave,
printr-o simplă notificare trimisă de creditor debitorului. În completare, art. 1226 din Codul civil
francez adaugă faptul că, acţionând astfel, creditorul îşi asumă riscul unui control judiciar ulterior,
al regularităţii deciziei sale. Sub rezerva verificării şi menţinerii de către judecător, efectele
rezoluţiunii unilaterale sunt identice cu cele ale rezoluţiunii judiciare. Exceptând cazurile urgente,
rezoluţiunea unilaterală trebuie să fie precedată de punerea în întârziere a debitorului, prin care
i se acordă un termen rezonabil şi în care se prevede în mod expres că în absenţa executării,
Finalitatea acestei acţiuni este pronunţarea unei hotărâri prin care să se constate că rezoluţiunea contractului nu a
[32]
operat. În acest sens, a se vedea I.L. Toma, Rezoluţiunea unilaterală, teză de doctorat, 2013, în biblioteca Universităţii
Bucureşti, p. 203.
[33]
Preluând practica impusă în common law în materie de rezoluţiune, anumiţi autori apreciază că soluţia de principiu,
în cazul emiterii unei declaraţii fără îndeplinirea condiţiilor legale sau contractuale, nu poate consta decât în acordarea
de daune-interese debitorului, menţinerea contractului fiind posibilă doar cu titlu de excepţie, în situaţiile în care reaua-
credinţă a creditorului este vădită. Argumentele avansate în susţinerea acestui punct de vedere sunt în principal de
ordin economic şi au în vedere faptul că odată declarată rezoluţiunea, creditorul poate intra în alte relaţii contractuale
în vederea satisfacerii intereselor sale, urmărite iniţial prin încheierea contractului cu debitorul obligaţiei neexecutate.
În consecinţă, o asemenea decizie este incompatibilă cu menţinerea contractului şi ar trebui să impună în mod definitiv,
în faţa instanţei de judecată, soluţia adoptată de creditor, respectiv desfiinţarea contractului. În acest sens, a se vedea
T. Genicon, La résolution du contrat pour inexécution, LGDJ, 2007, pp. 437, 447-450.
P
entru opinia contrară, pe larg argumentată, a se vedea I.L. Toma, op. cit., pp. 203-204.
[34]
N. Vezina, La demeure, le devoir de bonne foi et la sanction extrajudiciaire des droits du creancier, 26 R.D.U.S. apud
I.L. Toma, op. cit., p. 201.
[35]
L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 288.
[36]
Ibidem.

Nora DAGHIE
creditorul va fi îndreptăţit să desfiinţeze contractul [art. 1226 alin. (1) şi (2)]. Rezoluţiunea
unilaterală este condiţionată însă de exerciţiul ulterior al acestui drept, manifestat sub forma
unei notificări, care va prezenta motivele care o justifică [art. 1226 alin. (3)]. Acest formalism, în
DOCTRINĂ
special motivarea care trebuie să însoţească decizia de a desfiinţa contractul, este considerată
de doctrină[37] o ultimă şansă acordată discuţiilor care ar putea preveni o întrerupere capricioasă
a legăturii contractuale.
[37]
P. Malaurie, L. Aynès, P. Stoffel-Munck, Droit des obligations, 8e édition, LGDJ, 2016, p. 511.

Dreptul la tăcere şi neautoincriminare al martorului
Dreptul la tăcere şi neautoincriminare

al martorului
drd. Corina SCARLAT
Şcoala Doctorală de Drept,
Academia de Studii Economice Bucureşti
Avocat, Baroul Ilfov
ABSTRACT
The witness’s right to silence is a new institution in the Code of Criminal Procedure,
which refers to his right not to incriminate himself, when he has become suspect
or defendant. However, the text of the law on the silence of the witness will have
to be supplemented with new provisions meant to ensure the observance of the
most important guarantees of a fair trial when the witness, through his statement,
may accuse himself.
Keywords: right to silence and non-self-incrimination, witness, right to a fair trial,

presumption of innocence, right to defence, guarantees of a fair trial
REZUMAT
Dreptul la tăcere al martorului este o instituţie nouă în Codul de procedură penală

care, se referă la dreptul acestuia de a nu se autoincrimina, atunci când a avut
sau va dobândi calitatea de suspect sau inculpat. Însă, textul de lege cu privire
la tăcerea martorului va trebui să fie completat cu dispoziţii noi care, să asigure
respectarea celor mai importante garanţii ale unui proces echitabil atunci când
martorul, prin declaraţia sa, se poate autoacuza.
Cuvinte-cheie: dreptul la tăcere şi neautoincriminare, martor, dreptul la un proces

echitabil, prezumţia de nevinovăţie, dreptul la apărare, garanţiile unui proces echitabil
Legislaţie relevantă: C. pr. pen., art. 10, art. 83
Noul Cod de procedură penală[1] a adus multe şi importante modificări şi completări în ce priveşte
denumirea părţilor şi a subiecţilor procesuali şi a produs o nouă calificare a acestor instituţii,
[1]
Legea nr. 135/2010, publicată în M. Of. nr. 486 din 15 iulie 2010, cu modificările aduse la 10 ianuarie 2018.

Corina SCARLAT
adoptând reglementări europene de o deosebită importanţă în materia respectării garanţiilor

procedurale penale.
DOCTRINĂ
Noile dispoziţii au fost create cu scopul de a garanta egalitatea de şanse a părţilor în procesul
penal, de a înlătura lipsa de claritate, dar şi de a asigura şi proteja principiile şi garanţiile unui
proces echitabil, precum şi de a întări protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
România a fost de multe ori condamnată la Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauze ce
privesc durata procedurilor, a competenţelor şi a probelor în materie penală, dar şi în ce priveşte
măsura reţinerii şi arestării preventive.
Ca urmare a acestor condamnări, noile reglementări completează aşadar, drepturile procedurale

ale suspectului şi inculpatului în ce priveşte măsura preventivă a reţinerii, procedura de arestare
preventivă a inculpatului în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi, în camera preliminară şi în
faza judecăţii.
De asemenea, instituţiei dreptului la tăcere şi neautoincriminare i-a fost acordată în noul Cod de
procedură penală importanţa pe care o merita, ca şi garanţie a respectării drepturilor procesuale,
a voinţei şi demnităţii persoanei învinuită de săvârşirea unei fapte penale.
Astfel, ca şi o garanţie a respectării unui proces penal echitabil au fost aduse o serie de modificări
asupra urmăririi penale care, se va efectua cu privire la fapta penală, până va fi stabilită persoana
care a săvârşit fapta, în baza probelor şi cu asigurarea garanţiilor specifice. În această fază a
urmăririi penale problema audierii persoanei căreia, i se va atribui calitatea de suspect sau
inculpat a ridicat numeroase discuţii în practică, dar şi în doctrină.
Încă din anul 1966, Curtea Supremă a SUA odată cu decizia Miranda, a statuat „ca o pecete a
democraţiei” că, „dacă nu se iau măsuri de prevenire adecvate, pentru a elimina sentimentul de
constrângere inerent atmosferei custodiale, nicio declaraţie obţinută de la inculpat nu poate fi
considerată cu adevărat ca fiind rezultatul propriei sale voinţe” (Miranda c. Arizona, 384 U.S. 436,
hotărârea Curţii Supreme a SUA din 13 iunie 1966)[2].
În ce priveşte dreptul la tăcere şi neautoincriminare al persoanei acuzate de săvârşirea unei

infracţiuni, Codul de procedură penală îl prevede în capitolul „Inculpatul şi drepturile acestuia”
din Noul Cod de procedură penală[3].
Textul de lege[4] prevăzut în Codul de procedură penală, reglementează, aşadar, obligativitatea

organului de cercetare penală de a informa suspectul sau inculpatul despre dreptul acestuia la
tăcere, înainte de orice declaraţie: „Înainte de a fi ascultaţi, suspectului şi inculpatului trebuie să li
se pună în vedere că au dreptul de a nu face nicio declaraţie”.
Reglementarea juridică cu privire la neautoincriminarea inculpatului care refuză să dea o

declaraţie este prevăzută în Codul de procedură penală[5]: „Dreptul de a nu da nicio declaraţie pe
parcursul procesului penal, atrăgându-i-se atenţia că dacă refuză să dea declaraţii nu va suferi nicio
[2]
htttp/www.juridice.ro,George-Dominic Pop, Dreptul martorului de a nu se acuza.
[3]
Art. 10 alin. (4) coroborat cu dispoziţiile art. 83 lit. a) C. pr. pen.
[4]
Art. 10 alin. (4) C. pr. pen.
[5]
Art. 83 lit. a) C. pr. pen.

consecinţă defavorabilă, iar dacă va dacă va da declaraţii, acestea vor putea fi folosite ca mijloace
de probă împotriva sa”.
Din analiza textului reiese că, acest drept la tăcere al inculpatului nu poate să îi creeze acestuia o
situaţie mai grea, de natură să îl autoincrimineze. De asemenea, din economia textului reiese că
există două drepturi distincte: dreptul la tăcere şi dreptul la neautoincriminare, numit şi privilegiu
aşa cum îl denumea Dershowitz, în sistemele juridice de common law.
Nu există în legislaţia noastră o definiţie a dreptului la tăcere şi la neautoincriminare. Astfel,

dreptul la tăcere are un conţinut larg, care în strânsă legătură cu prezumţia de nevinovăţie,
reprezintă garanţii fundamentale ale unui proces echitabil.
Noutăţile Codului de procedură penală cu privire la martor, care este denumit acum subiect
procesual, au vizat elemente importante în urmărirea penală. Ca element de noutate, Codul
cuprinde o reglementare specială privind procedura audierii anticipate a martorului[6]. Atunci
când există riscul ca un martor să nu mai poată fi audiat în cursul judecăţii, procurorul poate
sesiza judecătorul de drepturi şi libertăţi în vederea audierii anticipate a martorului. Judecătorul
de drepturi şi libertăţi, dacă apreciază cererea procurorului cu privire la audierea anticipată
ca întemeiată, stabileşte de îndată data şi locul audierii şi va cita în mod obligatoriu părţile şi
subiecţii procesuali principali.
De asemenea, tot cu privire la martor, Noul Cod de procedură penală introduce ca noutate
procedurală, o garanţie în materia dreptului la neautoincriminare al martorului, prin dispoziţiile
art. 118 – Dreptul martorului de a nu se acuza care dispune: „Declaraţia de martor dată de o
persoană care, în aceeaşi cauză, anterior declaraţiei a avut sau, ulterior, a dobândit calitatea de
suspect ori inculpat nu poate fi folosită împotriva sa. Organele judiciare au obligaţia să menţioneze,
cu ocazia consemnării declaraţiei, calitatea procesuală anterioară.”
În practică, apărătorii se confruntă frecvent cu următoarea situaţie: unei persoane care este
chemată pentru a da o declaraţie în calitate de martor, i se schimbă după audiere calitatea de
martor în cea de suspect. Problema de drept care se ridică în această situaţie este aceea că,
martorul a declarat sub prestarea de jurământ împrejurări şi fapte care, după schimbarea calităţii
sale în aceea de suspect, pot fi folosite împotriva sa.
O primă observaţie o reprezintă faptul că, în practică, martorului nu îi este acordată posibilitatea
de a beneficia de asistenţa unui avocat, pentru că organele de urmărire penală nu permit prezenţa
avocatului în cursul audierii sale.
Însă, această practică contravine noilor reguli prevăzute de Codul de procedură penală care
stabilesc că „avocatul asistă sau reprezintă părţile ori subiecţii procesuali în condiţiile legii”[7] şi nu
există o dispoziţie legală care, să interzică asistenţa juridică a martorului, cu atât mai mult cu cât,
declaraţia sa îl poate incrimina, odată cu schimbarea calităţii sale procesuale.
Prin urmare, prin declaraţia dată în faţa organelor de cercetare penală, martorul poate furniza
anumite informaţii despre persoane, fapte sau împrejurări care s-au petrecut şi ca atare situaţie,
dreptul acestuia de a nu se incrimina trebuie protejat de dispoziţii legale pentru că, datele oferite
anchetatorilor pot fi folosite de aceştia la rezolvarea cazului.
[6]
Art. 308 C. pr. pen., reprodus astfel cum a fost modificat prin art. II pct. 77 din O.U.G. nr. 18/2016.
[7]
Art. 31 C. pr. pen.

Corina SCARLAT
A doua observaţie vizează bănuiala că, organele de anchetă se pot folosi neloial de această
calitate de martor pentru persoana care va depune declaraţia în absenţa avocatului său, care
va furniza informaţii importante ce pot fi folosite de investigatori împotriva sa, în momentul
DOCTRINĂ
schimbării calităţii de martor în cea de suspect. Este evident că organele de cercetare au vizat de
la început această schimbare, în situaţia în care martorul care a fost audiat era vizat de urmărirea
penală împotriva sa, în cauză existând probe din care rezultă bănuiala că martorul a săvârşit fapta
penală. În acest caz, organele judiciare, în mod nejustificat îl audiază în calitate de martor, în loc
să-i atribuie calitatea de suspect.
În practică există şi situaţia în care, persoana audiată în calitate de martor face afirmaţii
neadevărate, fiind pusă în discuţie posibilitatea acuzării acesteia de mărturie mincinoasă. Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat prin secţia penală în dosarul nr. 213/2015 cu privire
la persoana care este trimisă în judecată după ce anterior fusese audiată ca martor. Instanţa
supremă a constatat că, persoana care a pierdut astfel calitatea de martor nu mai poate fi trasă
la răspundere pentru afirmaţiile neadevărate făcute cu ocazia ascultării sale în calitate de martor.
În acest caz, persoana poate fi acuzată „numai pentru activităţile infracţionale în care a fost
implicată, excluzându-se o răspundere suplimentară sau alternativă a acesteia pentru mărturie
mincinoasă în legătură cu declaraţia de martor dată, căreia îi va fi aplicabilă întotdeauna dispoziţia
art. 118 C. pr. pen.”.[8]
Dar, în cazul infracţiunilor de mărturie mincinoasă cu privire la persoana care este audiată în
calitate de suspect sub aspectul comiterii infracţiunii de mărturie mincinoasă, situaţia este diferită
în sensul că, „audierea ulterioară a inculpatului în calitate de învinuit, sub aspectul comiterii
infracţiunii de mărturie mincinoasă, nu a reprezentat un impediment la audierea ulterioară a
acestuia, în calitatea pe care a avut-o iniţial în cauza şi anume aceea de martor, în cazul relatării
unor aspecte ce nu corespund adevărului, acesta putând fi cercetat pentru comiterea unei noi
infracţiuni de mărturie mincinoasă”[9].
Dispoziţiile incomplete ale normei naţionale cu privire tăcerea martorului contravin Convenţiei
Europene a Drepturilor Omului care garantează dreptul oricărei persoane de a nu se autoincrimina
indiferent de situaţia în care se află[10], dar şi dispoziţiilor prevăzute de Constituţia României[11].
Sunt încălcate, aşadar drepturi care garantează persoanei că are parte de un proces legal, echitabil
şi corect.
[8]
http/www.rolii.ro, decizia penală nr. 22/2017 a Curţii de Apel Oradea.
[9]
http/www.rolii.ro, decizia penală nr. 1391/2015 a Curţii de Apel Craiova.
[10]
Art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului - 1. Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod
echitabil, în mod public şi în termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va
hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie
penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate
fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia, în interesul moralităţii, al ordinii
publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private
a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă când, în împrejurări speciale,
publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei.
2. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită.
Art. 21 alin. (3) din Constituţie - Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen
[11]
rezonabil. Art. 23 alin. (11) - Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este
considerată nevinovată.

În primul rând constatăm că, este încălcat unul dintre cele mai importante garanţii ale
procesului penal, ale unui proces echitabil, dreptul la apărare. Persoana audiată în calitate de
martor împotriva căruia există indicii de vinovăţie, ar trebui, respectând-se această garanţie,
să beneficieze de asistenţa unui avocat. În acest caz, organul de cercetare penală ar trebui să
trateze martorul la fel ca suspectul în ce priveşte respectarea garanţiilor procesuale, aducându-i
la cunoştinţă drepturile pe care le are, inclusiv dreptul de a nu da nici o declaraţie care l-ar putea
incrimina.
Prin urmare, norma de lege cu privire la tăcerea martorului ar trebui să prevadă ca şi garanţie
procedurală dreptul de a nu se acuza, în aşa fel încât acesta să poată refuza să declare, atunci
când declaraţia sa este de natură să îl acuze, caz în care organele judiciare vor avertiza asupra
efectelor declaraţiei şi vor da posibilitatea angajării unui avocat ales sau din oficiu. Efectul pe
care l-ar putea avea obţinerea probelor de către anchetatori, în situaţia în care nu s-ar aduce la
cunoştinţa martorului aceste drepturi, care nu sunt prevăzute expres de art. 118 C. pr. pen. ar
trebui să fie excluderea ca probe nelegal obţinute, atunci când declaraţiile sale îl autoacuză,[12] în
sens contrar s-ar aduce atingere şi principiului legalităţii procesului penal[13]. Martorului ar trebui
să i se permită libera manifestare de voinţă prin consultarea cu un avocat în asemenea situaţie,
pentru că acesta l-ar informa corect asupra drepturilor sale şi asupra efectelor declaraţiilor sale.
Jurisprudenţa aduce şi exprimarea unor păreri cu privire la efectele declaraţiei martorului faţă
de ceilalţi participanţi la procesul penal[14], ceea ce ar putea însemna atingeri ale garanţiei
principiului unui proces echitabil: „Declaraţia de martor poate produce efecte împotriva altor
persoane, chiar dacă, ulterior, martorul a dobândit calitatea de suspect sau de inculpat”[15].
Norma cu privire la tăcerea martorului este aşadar, incompletă. Ca ea să respecte toate principiile
şi garanţiile unui proces echitabil, ar trebui să prevadă posibilitatea martorului de a fi informat
cu privire la efectele declaraţiilor sale, în aşa măsură încât să nu se autoacuze, situaţie care
evident, trebuie adusă la cunoştinţă şi de anchetator. Numai în acest mod poate fi asigurată
respectarea tuturor garanţiilor a principiilor constituţionale cu privire la supremaţia legii, sporind
astfel încrederea în actul de justiţie.
În ce priveşte obţinerea probelor prin încălcarea dreptului la tăcere, CEDO s-a pronunţat în Cauza
Serves vs. Franţa din 4 mai 2000: Utilizarea de către acuzare a unor elemente de probă obţinute
prin constrângere sau prin presiuni, în contra voinţei acuzatului, contravine dreptului acestuia
din urmă de a nu contribui la propria incriminare. Hotărârea nu se referă la încălcarea dreptului
la tăcere în general, ci la probe obţinute cu încălcarea principiului loialităţii, care pot fi excluse şi
potrivit legislaţiei noastre interne.
Jurisprudenţa CEDO a statuat constant că, dreptul la un proces echitabil în cauze penale
include „dreptul, pentru orice acuzat în sens autonom pe care art. 6 îl atribuie acestui termen, de
a păstra tăcerea şi de a nu încerca să contribuie la propria sa incriminare” (Cauza Funke v. Franţa,
25 februarie 1993).
[12]
Art. 102 alin. (2) C. pr. pen. - Probele obţinute în mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal.
[13]
Art. 2 C. pr. pen.
[14]
http/www.juridice.ro,George-Dominic Pop, Dreptul martorului de a nu se acuza.
[15]
http/www.rolii.ro, Decizia Curţii de Apel Cluj în dosarul nr. 87/2015.

Corina SCARLAT
Prin hotărârea Brusco vs. Franţa, din 14 octombrie 2010, CEDO s-a pronunţat cu privire la dreptul
de a nu contribui la propria incriminare, dreptul la tăcere şi dreptul de a beneficia de serviciile unui
apărător ales sau din oficiu. În această cauză, Curtea a constatat că reclamantul a fost audiat
DOCTRINĂ
ca martor, în realitate, împotriva lui era formulată o acuzaţie penală. Prin urmare trebuia să
beneficieze în mod efectiv de dreptul de a nu contribui la propria incriminare şi de dreptul de a
nu face declaraţii. Soluţia de condamnare a acestuia a fost bazată pe principala probă care a
reprezentat-o declaraţia dată de acesta, iar Curtea a apreciat că această declaraţie sub jurământ
a fost luată de poliţie prin constrângerea de a nu fi acuzat de mărturie mincinoasă. Astfel nu
i-au fost respectate: dreptul de a nu face nicio declaraţie, sau de posibilitatea de a nu răspunde la
anumite întrebări dar şi dreptul la apărare prin constatarea că, reclamantul s-a întâlnit cu avocatul
său abia după 20 de ore de la data formulării acuzaţiei penale. La noi nu e cazul, o astfel de
declaraţie nu ar putea constitui temei al condamnării, potrivit art. 118 C. pr. pen.
În Hotărârea Weh c. Austriei din 8 aprilie 2004, CEDO a statuat faptul că statul poate utiliza
sancţiuni pentru a obţine informaţii de la o persoană, neridicându-se astfel probleme în raport
cu dreptul acesteia la tăcere şi de a nu contribui la propria incriminare, numai în situaţia în care
asupra persoanei în cauză nu se aduce vreo acuzaţie penală.
În Cauza Heany şi McGuinness c. Irlandei, Curtea a considerat că prin declaraţiile luate sub formă
de constrângere s-a adus atingere dreptului la tăcere al reclamanţilor, cât timp aceştia au fost
interogaţi sub o acuzaţie penală, dar nu exista în dosar niciun act care să dovedească începerea
procedurii penale împotriva lor. S-a constatat astfel că, a fost încălcat principiul prezumţiei de
nevinovăţie şi dreptul la un proces echitabil.

PROTECȚIA JURISDICȚIONALĂ
A DREPTURILOR FUNDAMENTALE
CJUE. Hotărârea C-115/17 Clergeau și alții. Fraudă fonduri din bugetul Uniunii...
CJUE. Hotărârea C-115/17 Clergeau și alții.

Fraudă fonduri din bugetul Uniunii. Modificarea
unui regulament UE în favoarea inculpaților.
Principiul retroactivității legii penale
mai favorabile precum e protejat de Carta DFUE
Dr. Mihaela MAZILU-BABEL
Prin hotărârea Clergeau și alții[1], Curtea de Justiție a fost chemată să se pronunțe cu privire
la interpretarea principiului legii penale mai favorabile precum acesta este oglindit la nivel
unional prin intermediul art. 49 alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene
(în continuare, Carta DFUE).
În prima parte vom rezuma situația de fapt (1), decizia de sesizare (2) și hotărârea astfel pronunțată (3).
În partea a doua vom arăta maniera în care acest principiu este protejat în țara instanței de trimitere,
i.e. Franța (4.1.), precum și la nivelul Convenției Europene a Drepturilor Omului (4.2.), pentru ca
in fine să arătăm dezvoltarea istorică a acestui principiu la nivelul jurisprudenței Curții de Justiție
împreună cu o critică succintă a acestei noi hotărâri (4.3.)
1. Situația de fapt Pe de altă parte, atât prima instanță penală,

cât și instanța de apel au considerat că
În 1990, procurorul francez din Rochelle a inculpații trebuie achitați în virtutea apariției
inițiat urmărirea penală pentru o serie de Regulamentului nr. 1359/2007, apariție
infracțiuni ce erau definite în Codul vamal ce a extins – în ochii instanțelor franceze -
francez și care priveau restituiri speciale la beneficiul restituirilor inclusiv la bucățile de
export ce nu ar fi fost totuși cuvenite. La 20 de carne ce anterior nu ar fi fost eligibile pentru o
ani distanță, în 2010, camera de instrucție a atare restituire.
încheiat urmărirea penală și a trimis în judecată
mai mulți inculpați. Acestora li s-a reproșat Cauza a ajuns, în ultimă instanță, pe
că între 1987-1992 ar fi săvârșit fapte care rolul instanței supreme franceze (Cour
au avut drept rezultat obținerea necuvenită de Cassation), recursul fiind introdus de
a restituirilor speciale la export în sensul autoritatea fiscală competentă și de partea
Regulamentului nr. 1964/82. civilă prejudiciată, susținându-se că cele două
instanțe franceze inferioare au considerat
Trimiterea în judecată s-a realizat deoarece eronat faptul că s-ar impune achitarea în
s-a considerat că aceștia au declarat ca „bucăți virtutea principiului retroactivității legii penale
dezosate care provin din sferturi posterioare” de mai favorabile. S-a arătat că modificarea
masculi adulți din specia bovină, tranșe de carne survenită la nivelul dreptului Uniunii nu intră
care nu corespundeau respectivei definiții din sub incidența retroactivității legii penale mai
Regulamentul UE incident. (paragrafele 14-16) favorabile deoarece respectiva adoptare nu ar
[1]
Hotărârea Curții (camera a cincea) din data de 7 august 2018, C-115/17, EU:C:2018:651.
PROTECȚIA JURISDICȚIONALĂ | PANDECTELE ROMÂNE NR. 5/2018 | 95

Mihaela MAZILU-BABEL
afecta elementele constitutive ale infracțiunii Astfel putem observa cum în decizia de
și nu ar modifica nici încadrarea faptei trimitere din data de 23 noiembrie 2016[2],
incriminate aflate în discuție. (par. 18-20) în prima parte a acesteia, sunt redate atât
argumentele instanței de apel, i.e. Curtea de
Curtea de Casație a considerat că se ridică Apel din Poitiers, cât și motivele invocate în
astfel, pe rolul său, o problemă de drept al recurs împotriva celor statuate cu privire
Uniunii privind interpretarea principiului la incidența principiului legii penale mai
retroactivității legii penale mai favorabile, favorabile (in mitius).
consacrat la art. 49 alin. (1) din cartă. Acest
principiu de drept „este legat de ideea potrivit Pentru a-i achita pe inculpați în temeiul
căreia incriminările și pedepsele pot fi adoptate principiului in mitius, Curtea de Apel din Poitiers
numai în cazul în care sunt necesare” iar a reținut:
„aprecierea acestei necesități ar avea un caracter
special în cazul unei reglementări economice, – că trimiterea lor în judecată privea acuzația
dată fiind natura variabilă a acesteia”. De aceea, de depunere de declarații false cu scopul de a
pentru Curtea de Casație, „împrejurarea că o obține un avantaj, mai precis anumite restituiri
măsură nu mai este necesară având în vedere la export, faptele producându-se în perioada
situația economică actuală nu ar însemna că 1987-1992 guvernată de Regulamentul
JURISPRUDENȚĂ
nerespectarea acesteia în trecut nu mai trebuie nr. 1964/82, adică de reglementarea care
să fie sancționată”. stabilea condițiile pentru o atare restituire[3];
În ciuda unor astfel de considerații care se – că respectivul regulament UE a suferit șase

arată în favoarea admiterii recursului, Curtea modificări, aspect care a determinat codificarea
de Casație, suspendând judecata, a adresat realizată prin Regulamentul nr. 1359/2007,
următoarea întrebare Curții de Justiție: apariția acestuia din urmă conducând și la
stabilirea că respectivele mărfuri exportate de
„Articolul 49 din cartă […] trebuie interpretat către inculpați sunt eligibile pentru restituiri[4];
în sensul că se opune ca o persoană să fie [2]
Cour de Cassation, Chambre criminelle, nr. recursului:
condamnată pentru că a obținut restituiri la 15-82333, decizie disponibilă aici: https://www.legifrance.
export necuvenite prin acțiuni frauduloase gouv.fr/affichJuriJudi.do?oldAction=rechJuriJudi&idTexte=
sau fals în declarații privind natura mărfurilor JURITEXT000033482678&fastReqId=1456553063&fastP
os=1 [ultima dată accesat în data de 25 septembrie 2018].
pentru care au fost solicitate restituirile, în [3]
„la prévention vise des fausses déclarations ou
condițiile în care, în urma unei modificări l’accomplissement de manoeuvres ayant pour effet
a reglementării apărute ulterior faptelor, d’obtenir en tout ou partie un remboursement, une
mărfurile pe care le‑a exportat efectiv au exonération, un droit réduit ou un avantage quelconque
devenit eligibile pentru aceste restituiri?” attaché à l’exportation, à savoir la transmission aux
autorités douanières de déclarations supportant de
fausses mentions se rapportant, notamment, à l’état
2. Decizia de sesizare a Curții frais ou congelé de la viande exportée et à la nature des
morceaux, ainsi que le bris ou l’apposition frauduleuse de
de Justiție scellés, le reconditionnement des marchandises, le recours
à des procédés destinés à déjouer le contrôles des services
douaniers, pour obtenir le versement de restitutions
În Franța, spre deosebire de România, actul
communautaires”.
de sesizare a Curții de Justiție cu o trimitere [4]
„que la Commission européenne ayant souhaité
preliminară, atunci când instanța de trimitere codifier le texte dans un souci de clarté et de rationalité
este instanță supremă, este disponibil măcar est intervenue le règlement CE de la Commission n°
pe o pagină de internet pentru a putea fi 1359/ 2007 du 21 novembre 2007 qui a procédé à cette
codification et abrogé le règlement n° 1964/ 82 ; que le
consultat de orice persoană interesată.
règlement CEE n° 1964/ 82 du 20 juillet 1982 admettait
96 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 5/2018 | PROTECȚIA JURISDICȚIONALĂ

– faptul că criteriile ce trebuie avute în vedere favorabile (principiul in mitius) nu modificase

pentru a stabili dacă exista dreptul la restituire decât criteriile în urma cărora astfel de
sunt impuse de reglementarea europeană[5]; restituiri apăreau ca fiind ilegale, fără să fi
modificat condițiile de incriminare față de
– faptul că regulamentele UE au în dreptul intern care respectivele fapte au fost analizate și care
o valoare superioară legislației naționale[6]; aveau drept obiectiv reprimarea fraudei în
materia ajutorului comunitar oferit la export[9].
– și faptul că principiul aplicării imediate a
legii penale mai favorabile impune aplicarea Drept răspuns la acest conflict de idei, Curtea
dispozițiilor noi mai puțin severe atât timp cât de Casație a considerat că este necesar să se
cauza nu a fost judecată definitiv[7]. sesizeze Curtea de Justiție deoarece, pe de o
parte, este vorba de necesitatea de a respecta
Motivul de recurs în ceea ce privește operabilitatea
principiul legii penale mai favorabile, iar, pe de
principiului in mitius s-a derulat astfel:
altă parte, de necesitatea de a respecta cele
– Dispozițiile din regulamentul UE modifică impuse de art. 4 alin. (3) TUE din moment ce
doar o condiție prealabilă a infracțiunii, fără a obligația de a sancționa persoanele care depun
modifica unul dintre elementele constitutive ale declarații false în ceea ce privește restituirile
acesteia[8] și ca atare nu pot fi aplicate retroactiv; la export decurge din art. 4 alin. (3) TUE -
modalitatea de conciliere a acestor doua
- Mai precis, reglementarea europeană la care dispoziții de drept UE primar fiind totuși incertă[10].
trimite instanța de apel pentru a justifica
aplicarea imediată a dispoziției penale mai 3. Concluziile avocatului general
Pentru avocatul general, esența trimiterii

au bénéfice des restitutions particulières les morceaux
preliminare poate fi surprinsă în următoarea
désossés provenant des quartiers arrières de gros bovins
mâles selon une découpe de carcasse à 9 côtes ou paires de întrebare: „Poate fi sancționată o persoană care
côtes au maximum, emballés individuellement et exportés prin declararea falsă a mărfurilor exportate
dans leur totalité sauf cas spécifiques ; que le règlement de ea a obținut în mod necuvenit fonduri
CEE n° 1713/ 2006 du 20 novembre 2006 a supprimé
le préfinancement des restitutions à l’exportation en ce [9]
„que pour renvoyer les prévenus de l’ensemble des
qui concerne les produits agricoles ; que le règlement CE fins de la poursuite en tant qu’elles visaient les fausses
n° 1359/ 2007 du 21 novembre 2007 admet au bénéfice déclarations concernant les morceaux arrières des gros
des restitutions particulières les morceaux désossés bovins mâles, l’arrêt attaqué a appliqué la règle de la
provenant des quartiers avants et arrières de gros bovins rétroactivité in mitius dans l’hypothèse d’une modification
mâles selon une découpe de carcasse dite droite ou par les règlements communautaires successifs des critères
pistola à 8 côtes ou paires de côtes au maximum emballés d’éligibilité aux restitutions à l’exportation, constatant
individuellement présentant une teneur moyenne en qu’en son dernier état, la réglementation européennes
viande maigre de 55 % ou plus, et exportés dans leur autorisait l’allocation de restitutions pour l’exportation
totalité sauf cas très spécifiques”. de morceaux avants des gros bovins mâles ; que toutefois,
[5]
„que les critères à retenir pour définir le droit résultent une telle modification n’affectait pourtant que la condition
de règlements communautaires pris pour l’application des par laquelle l’obtention de ces restitutions apparaissait
traités instituant la Communauté”. illégales, bien que ces normes n’avaient aucunement
modifié l’incrimination sous la qualification de laquelle
„qu’ils ont en droit interne une valeur supérieure à celle
[6]
les faits étaient poursuivis et qui a pour objet de réprimer
de la loi nationale”. la fraude aux aides communautaires à l’exportation ; que
[7]
„par arrêt du 13 mars 2015, la cour d’appel de Poitiers a ce faisant, la cour d’appel a méconnu les règles pénales du
relaxé les prévenus en raison notamment du principe de droit transitoire;”.
l’application immédiate de la loi pénale plus douce”. [10]
„que les modalités selon lesquelles l’article 49 de la
„que les dispositions qui modifient la condition préalable
[8]
Charte des droits fondamentaux et l’article 4.3 du traité sur
de l’infraction, sans modifier aucun de ses éléments l’Union européenne doivent être tous deux mis en oeuvre
constitutifs matériel ou moral de l’infraction, ne sont pas paraissent incertaines; qu’il convient en conséquence
applicables rétroactivement”. d’interroger la Cour de justice sur cette question”.

din bugetul Uniunii Europene, dacă mărfurile pentru carne de vită și mânzat aveau drept
exportate efectiv nu erau eligibile la momentul unic scop adaptarea reglementărilor relevante
comiterii faptei, dar au devenit eligibile printr‑o din legislația agricolă la condițiile pieței aflate
modificare a dispozițiilor relevante, ulterioară în schimbare, în special la schimbarea situației
comiterii faptei?”[11]. de pe piața mondială ca urmare a negocierilor
OMC din cadrul Rundei Uruguay” și deci a fost
Avocatul general arată că problema se vorba „despre o reevaluare pur economică,
reduce la necesitatea de a afla cum trebuie
iar nu despre o reevaluare a caracterului
interpretat și aplicat principiul retroactivității
infracțional al anumitor comportamente de
legii penale mai favorabile atunci când avem
către organismele politice competente din
o interacțiune între o dispoziție penală și o
Uniunea Europeană” (punctele 41-43).
dispoziție extrapenală. Mai precis, dispoziția
penală este cea din Codul vamal francez care Drept urmare, pentru doamna Kokott, principiul
stabilește că este incriminat falsul în declarații aplicării retroactive a legii penale mai favorabile
și activitățile frauduloase care au ca scop precum e cuprins în articolul 49 alin. (1) a treia
sau ca efect obținerea unui avantaj financiar teză din Carta DFUE nu se opune sancționării
necuvenit la import sau la export, pe când penale a respectivilor inculpați.
dispoziția extrapenală este, pentru avocatul
JURISPRUDENȚĂ
general, cea care arată ce înseamnă „avantaj

financiar necuvenit” și a fost inițial conținută 3. Hotărârea CJUE
în Regulamentul nr. 1964/82 iar, ulterior, în
Regulamentul nr. 1359/2007 (punctele 34-8). Cu titlu introductiv, Curtea va fi nevoită să
arate de ce ne aflăm în domeniul de aplicare al
Pentru a sugera răspunsul la întrebare, doamna dreptului Uniunii, și implicit al Cartei DFUE, dar
Kokott arată că din perspectiva principiului și de ce, dacă situația de fapt privește întâmplări
retroactivității legii penale mai favorabile derulate la începutul anilor 90, totuși ea va fi
esențial este să verificăm dacă a survenit o guvernată de un drept fundamental ce este
schimbare a opiniei legiuitorului cu privire la cuprins într-un act UE ce a intrat în vigoare
caracterul infracțional al unei astfel de fapte. ulterior, și anume abia la 1 decembrie 2009.
În acest sens, se arată că în prezenta cauză Pentru a demonstra că ne aflăm în domeniul
nu a intervenit „nicio modificare a opiniei dreptului Uniunii, Curtea va arată că dispoziția
legiuitorului privind caracterul infracțional din Codul vamal francez existentă la data
al comportamentului inculpaților din litigiul faptelor este o normă de drept ce „are drept
principal, nici la nivelul Uniunii, nici la nivel obiect în special sancționarea atingerii aduse
național” deoarece „declarațiile false sau intereselor financiare ale Uniunii”, conform
acțiunile frauduloase care au ca scop sau ca efect obligațiilor impuse statelor membre nu numai
obținerea unor avantaje financiare necuvenite la de art. 4 alin. (3) TUE, ci și de art. 325 TFUE.
import sau la export erau considerate infracțiuni Drept urmare, Curtea va declara că incriminarea
la momentul comiterii faptelor și au rămas prevăzută la alin. (4) al art. 426 al Codului vamal
infracțiuni până în prezent” (punctul 42). francez, precum și procedura penală în discuție,
Pentru avocatul general, „modificările legislative „intră în domeniul de aplicare al drepturilor
care au intervenit la nivelul Uniunii în legătură fundamentale garantate în ordinea juridică a
cu acordarea restituirilor speciale la export Uniunii” (par. 29-30).
[11]
Concluziile prezentate în data de 12 aprilie 2018, Apoi, în ceea ce privește aplicarea temporală
C-115/17, Clergeau și alții, EU:C:2018:651. a art. 49 din Carta DFUE, Curtea punctează

că anterior intrării în vigoare a Cartei, ea deja în discuție încadrarea penală sau aprecierea
considerase că acest principiu face parte din de către autoritățile naționale competente
rândul principiilor generale ale dreptului a pedepsei care trebuie aplicată pentru
Uniunii și de aceea, pentru instanța de la comportamente care au ca efect obținerea
Luxembourg, „împrejurarea că faptele în necuvenită a restituirilor speciale la export
discuție în litigiul principal au avut loc în cursul prevăzute de Regulamentul nr. 1964/82, cum
anilor 1987-1992, cu alte cuvinte înainte de ar fi declarațiile false sau acțiunile frauduloase
intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, reproșate inculpaților din litigiul principal”
la 1 decembrie 2009, nu constituie un obstacol (par. 38).
în sine în calea aplicării în speță a principiului
retroactivității legii penale mai favorabile, În plus, Curtea consideră necesar să declare,
consacrat la art. 49 alin. (1) a treia teză din fără să explice de ce, și trimițând en passant la
cartă” (par. 27). observațiile guvernului francez la care noi de
altfel nu avem acces, că „modificarea survenită
Ajungând și la fondul discuției, Curtea punctează în cadrul reglementării Uniunii nu a modificat
o eroare produsă de către instanța de trimitere, elementele constitutive ale infracțiunii
arătând că modificarea favorabilă inculpaților reproșate inculpaților din litigiul principal”
nu a survenit abia în 2007, prin Regulamentul (par. 39).
nr. 1359/2007, ci în data de 19 ianuarie 1998,
prin Regulamentul nr. 2469/97 de modificare a În consecință, Curtea de Justiție declară:
Regulamentului nr. 1964/82 (par. 31).
„Principiul retroactivității legii penale mai
Apoi, Curtea arată că - pentru ea - principiul favorabile, consacrat la art. 49 alin. (1) a treia
legii penale mai favorabile implică două aspecte: teză din Carta drepturilor fundamentale a
necesitatea de a avea atât o succesiune de legi Uniunii Europene, trebuie să fie interpretat
în timp, cât și o constatare că „că legiuitorul în sensul că nu se opune condamnării unei
și‑a schimbat opinia fie cu privire la încadrarea persoane pentru că a obținut necuvenit restituiri
penală a faptelor, fie cu privire la pedeapsa care speciale la export prevăzute de Regulamentul
trebuie aplicată unei infracțiuni”[12]. (CEE) nr. 1964/82 al Comisiei din 20 iulie
1982 de stabilire a condițiilor de acordare a
Analizând dacă legiuitorul și-a schimbat opinia, restituirilor speciale la export pentru unele
Curtea arată că legiuitorul francez nu a operat tranșe de carne de bovine dezosată prin acțiuni
vreo modificare a normei de incriminare, iar la frauduloase sau declarații false cu privire la
nivel european, modificarea realizată asupra natura mărfurilor pentru care au fost solicitate
regulamentului incident în cauză a fost una restituirile, deși, ca urmare a unei modificări a
„întemeiată pe o apreciere pur economică acestui regulament survenite ulterior faptelor
și tehnică a situației pieței mondiale a incriminate, mărfurile pe care le‑a exportat au
cărnii” și nu a urmărit, ca atare, „să repună devenit exigibile pentru aceste restituiri.”
[12]
Par. 33 cu trimitere la Hotărârea din 6 octombrie
2016, Paoletti și alții, C‑218/15, EU:C:2016:748, par. 27:
„Aplicarea legii penale mai favorabile implică în mod
necesar o succesiune de legi în timp și se întemeiază pe
constatarea că legiuitorul și‑a schimbat opinia fie cu privire
la calificarea penală a faptelor, fie cu privire la pedeapsa
care trebuie aplicată unei infracțiuni”.

4. Notă
În cele ce urmează dorim doar să punctăm, fără pretenții de exhaustivitate, cum se aplică
principiul legii penale mai favorabile în Franța (4.1), precum și modul în care acest principiu a
fost înțeles la nivelul Curții Europene a Drepturilor Omului (4.2.). În partea finală vom arăta
câteva deficiențe în argumentarea destul de lacunară a Curții de Justiție, pentru a oferi eventuale
idei celor care consideră că instanța de la Luxembourg ar trebui să fie chemată să-și precizeze
argumentarea dintr-o perspectivă ce ar lua în considerare atât principiul legalității infracțiunilor
și pedepselor, dar și principiul favor libertatis (4.3.)
4.1. Principiul legii penale mai favorabile în Franța
În Franța, art. 112-1 din Codul penal stabilește că „dispozițiile noi se aplică infracțiunilor comise
înainte de intrarea lor în vigoare și în legătură cu care nu s-a pronunțat o hotărâre de condamnare
rămasă definitivă atunci când sunt mai puțin severe decât dispozițiile anterioare”.[13]
Observăm cum legiuitorul francez a înțeles că principiul aplicării legii penale mai favorabile
înseamnă stabilirea acelor dispoziții noi care sunt mai puțin severe decât dispozițiile vechi
existente la momentul săvârșirii presupusei fapte penale. De altfel, referindu-se la acest principiu
JURISPRUDENȚĂ
in mitius (al legii penale mai puțin severe și deci mai favorabile), doctrina franceză de specialitate
puncta în septembrie 2016 următoarele:
„În măsura posibilului, magistrații trebuie să urmărească să distingă, în cadrul unei legi noi,
dispozițiile mai favorabile de cele mai severe: doar primele se aplică retroactiv faptelor comise
înainte de intrarea lor în vigoare; cele mai severe sunt aplicabile doar pentru viitor. Cu alte cuvinte,
magistrații trebuie să analizeze dacă dispozițiile noii legi sunt divizibile și să le supună eventual
unor condiții distincte de aplicare în timp.”[14]
În ceea ce privește problematica condiției prealabile – sau cea a chestiunii prealabile[15] – litera-
tura de specialitate a reliefat faptul că absența constatării existenței condiției prealabile condu-
ce la dispariția infracțiunii și aceasta chiar dacă elementele constitutive ale infracțiunii sunt con-
siderate a fi realizate. Exempli gratia, s-a arătat că pentru infracțiunile care presupun absența
consimțământului victimei, existența consimțământului nu constituie o cauză justificativă
ci caracterizează absența condiției prealabile care se opune astfel calificării faptei ca fiind una penală[16].
[13]
Traducerea ne aparține. Pentru versiunea în original, a se vedea aici: https://www.legifrance.gouv.fr/affichCode.do?ci
dTexte=LEGITEXT000006070719 [ultima dată accesat în data de 25 septembrie 2018].
[14]
Idem, p. 1277: „L’hypothese de dispositions législatives indivisibles relève, quant à elle, du cas d’ école. La doctrine
prétend que les magistrats devraient alors apprécier la loi «globalement» et dire si elle leur semple plus sévère ou plus
douce. (cu trimitere la P. Rouvier, Le droit transitoire, Falloz,, 2e ed., 2008 (1960), p. 504, n. 94). Ce qui paraît discutable.
La rareté des illustrations jurisprudentielles tient sans doute à la crainte, suscitée chez les magistrats eux- mêmes, par un
tel arbitraire (nota de subsol 91: les decisions sont anciennes et peu explicites). La juridiction de Strasbourg en convient,
considérant dans un souci de faveur, qu’un déliquant ne peut être – au terme d’une appréciation d’ensemble – privé du
bénéfice de dispositions nouvelles plus douces éventuellement applicables. (nota de subsol 93: V. CEDH, Gde ch. 18 juill.
2013 Maktouf et Damjanovi c/Bosnie Herzegovine, §70).”
[15]
Se pare că în România condiția prealabilă din Franța ar fi chestiunea prealabilă precum ea e redată la art. 52 C. pen.
Pentru detalii, a se vedea și M. Gornoviceanu, Art. 52 Noul C. pr. pen. – Chestiunile prealabile în procesul penal,
28 februarie 2018, JURIDICE.ro [ultima dată accesat în data de 25 septembrie 2018]. Nu am întâlnit în codurile de
procedură penală adnotate pe care le-am răsfoit vreo discuție cu privire la această noțiune din perspectiva normelor de
drept UE incidente ce ar reprezenta condiții sau chestiuni prealabile ce ar trebui lămurite.
[16]
B. Thellier de Poncheville, La condition prealable de l’infraction, Ed. Presses Universitaires d’Aix-Marseille, 2010, la p. 259.

Totodată, aceeași doctrină a reliefat în ceea ce privește incidența principiului in mitius, că

acesta impune ca modificările mai favorabile ce au survenit cu privire la condiția prealabilă să
se aplice în toate cauzele care încă nu au fost judecate definitiv, Curtea de Casație din Franța
pronunțându-se deja de două ori în acest sens. În plus, s-a arătat că această condiție prealabilă
este o parte componentă a incriminării, și de aceea principiul legalității se aplică și cu privire la
normele ce stabilesc condițiile prealabile chiar dacă sunt norme diferite de norma penală ce
stabilește respectiva infracțiune, iar acest principiu nu se aplică singur, ci împreună cu ale sale
corolarii, printre ele numărându-se și principiul in mitius.[17]
Mai precis, doctrina a arătat că atunci când legea incriminează încălcarea unei obligații definite
de un alt text, extrapenal/nepenal, atunci acest text reprezintă baza legală pentru respectiva
incriminare. De aceea, orice modificare a respectivului text normativ produce în mod necesar
și o modificare a caracterului represiv al infracțiunii. S-a considerat că aceasta este și rațiunea
pentru care Curtea de Casație din Franța admite retroactivitatea dispozițiilor mai favorabile care
afectează baza legală a unei incriminări, și asta chiar dacă aceste texte sunt extrapenale/nepenale
în sensul că ele singure nu stabilesc nicio incriminare și nicio sancțiune penală[18].
4.2. Principiul legii penale mai favorabile în jurisprudența CEDO
Până la cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2)[19] din 2009, Curtea Europeană a Drepturilor
Omului (în continuare, Curtea de la Strasbourg) negase faptul că art. 7 din Convenția Europeană
a Drepturilor Omului ar proteja și principiul in mitius. Revirimentul a fost însă dat de constatarea
apariției unui consens european în acest sens, și prin trimiterea inclusiv la Hotărârea Berlusconi
din 2005 a instanței de la Luxembourg[20].
Astfel, și începând cu Scoppola (nr. 2), la nivelul CEDO, principiul in mitius este un principiu
protejat care impune determinarea și aplicarea, dintre mai multe reglementări succesive
incidente, a reglementării ce este mai puțin severă în materie penală, determinare care trebuie
să se facă tot timpul in concreto[21].
[17]
B. Thellier de Poncheville, La condition prealable de l’infraction, Ed. Presses Universitaires d’Aix-Marseille, 2010, la p. 289.
[18]
B. Thellier de Poncheville, La condition prealable de l’infraction, Ed. Presses Universitaires d’Aix-Marseille, 2010, la p. 445:
„901. Lorsque la loi incrimine la violation d’une obligation définie par un autre texte, il faut se référer a celui-ci pour
déterminer a contrario le comportement infractionnel. Ce texte de renvoi constitue alors la base légale de l’incrimination.
Des lors, la modification de ce texte entraine nécessairement une modification de la répression de l’infraction. C’est
pourquoi la Chambre criminelle admet la rétroactivité in mitius des dispositions plus favorables affectant la base légale de
l’incrimination, alors même que ce texte est nécessairement extra-pénal dans la mesure ou il n’est pas une incrimination
et ne prévoit aucune pénalité.”
[19]
Hotărârea din 17 septembrie 2009, Scoppola împotriva Italiei, CE:ECHR:2009:0917JUD001024903.
[20]
Hotărârea din 3 mai 2005, Berlusconi și alții, C‑387/02, C‑391/02 și C‑403/02, Rec., p. I‑3565 – nu există și o traducere
în limba română a acestei importante hotărâri.
[21]
Pentru o redare a acestei jurisprudențe de către Tribunalul Uniunii Europene, a se vedea Hotărârea din data de 27 iunie
2017, T-151/16, EU:T:2017:437, par. 55: 55 În prezența unei evoluții a reglementării privind sancțiunile administrative,
care ar conduce la faptul că în privința anumitor aspecte noua reglementare este mai puțin severă, dar în privința
altor aspecte, mai severă decât cea anterioară, în scopul de a determina reglementarea mai favorabilă nu trebuie să se
procedeze la o analiză abstractă, ci trebuie să se determine cea care, in concreto, este cea mai favorabilă întreprinderii
în cauză, ținându‑se cont de situația sa (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 decembrie 2014, Riva Fire/Comisia,
T‑83/10, nepublicată, pendinte în recurs, EU:T:2014:1034, punctul 85, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea
din 17 septembrie 2009, Scoppola împotriva Italiei, CE:ECHR:2009:0917JUD001024903, punctul 109, și Curtea
Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea din 18 iulie 2013, Maktouf și Damjanović împotriva Bosniei și Herțegovinei,
CE:ECHR:2013:0718JUD000231208, punctul 65).

Ca atare, Curtea de la Strasbourg poate fi văzută afirmând că „[a]rticolul 7 din Convenție nu

garantează numai principiul non-retroactivității legii penale mai stricte dar și, în mod implicit,
principiul retroactivității legii penale mai favorabile; în alte cuvinte, acolo unde sunt diferențe
între legea penală în vigoare la momentul realizării unei fapte penale și alte legi penale ulterioare
ce au fost adoptate înainte de pronunțarea unei hotărâri definitive, instanțele trebuie să aplice
legea ale cărei dispoziții sunt cele mai favorabile pentru cel ce se apără (vezi Scoppola v. Italy
(nr. 2) (MC), nr. 10249/03, par. 109, 17 septembrie 2009).”[22]
În ceea ce privește incidența normelor de dreptul Uniunii ca norme de drept mai favorabile în
sensul art. 7 din Convenție, nu cunoaștem să existe – până în prezent – o astfel de cauză judecată
sau în curs de judecare pe rolul Curții de la Strasbourg.
4.3. Curtea de Justiție și principiul legii penale mai favorabile
4.3.1. Jurisprudența Curții de Justiție anterior acestei hotărâri
Înainte ca principiul in mitius să fie recunoscut de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Curtea
de Justiție a recunoscut în Berlusconi și alții[23] că principiul aplicării dispozițiilor mai favorabile
referitoare la pedeapsă face parte din tradițiile constituționale comune ale statelor membre
JURISPRUDENȚĂ
ale Uniunii Europene, fiind prin urmare și un principiu general de drept al Uniunii: „principiul
aplicării retroactive a pedepsei celei mai ușoare face parte din tradițiile constituționale comune
ale statelor membre”[24].
Jurisprudența a continuat cu hotărârea Campina[25] unde instanța de la Luxembourg a subliniat

obligația instanțelor naționale ca în domeniul dreptului Uniunii acestea să asigure respectarea
principiului aplicării retroactive a dispoziției de drept care ar stabili o sancțiune mai puțin severă.
A urmat și Miklesson și Roos[26] unde Curtea de Justiție a arătat că aplicarea dispozițiilor mai
puțin severe apărute ulterior săvârșirii faptei este o aplicare impusă judecătorului național de
[22]
Hotărârea din data de 24 ianuarie 2017, Kropivnikar împotriva Sloveniei, CE:ECHR:2017:0124JUD006750313. De asemenea,
doctrina a punctat faptul că deși cauza Scoppola privea doar aplicarea dispozițiilor de drept penal ce stabilesc o pedeapsă
mai puțin severă, totuși acest principiu poate privi inclusiv un amendament ce ar privi și incriminarea, nu doar pedeapsa.
[23]
Hotărârea din 3 mai 2005, Berlusconi și alții, C‑387/02, C‑391/02 și C‑403/02, Rec., p. I‑3565 – nu există o traducere
oficială în limba română a acestei importante hotărâri.
[24]
Par. 68.
[25]
Hotărârea din data de 8 martie 2007, C-45/06, EU:C:2007:154:
„32 Este important să se arate că principiul aplicării retroactive a sancțiunii mai puțin severe face parte din tradițiile
constituționale comune ale statelor membre și, prin urmare, trebuie considerat ca fiind un principiu general al dreptului
comunitar, a cărui respectare este asigurată de Curte și căruia instanța națională este obligată să i se conformeze (a se vedea
în acest sens hotărârea din 3 mai 2005, Berlusconi și alții, C-387/02, C-391/02 și C-403/02, Rec., p. I 3565, punctele 67-69).
33 Acest principiu își găsește expresia în special în art. 2 alin. (2) a doua teză din Regulamentul nr. 2988/95, dispoziție
conform căreia autorităților competente le revine sarcina să aplice retroactiv unei fapte sancțiunile prevăzute de o
reglementare sectorială, ca urmare a faptului că acestea sunt mai puțin severe (a se vedea în acest sens hotărârea din
1 iulie 2004, Gerken, C 295/02, Rec., p. I 6369, pct. 61)”.
[26]
Hotărârea din data de 4 iunie 2009, C-142/05, EU:C:2009:336, Rep. 2009 I-04273:
„43 Pe de altă parte, dacă instanța de trimitere ar constata că măsurile de punere în aplicare au fost adoptate într-un
termen rezonabil, însă ulterior săvârșirii faptelor din acțiunea principală, și că acestea desemnează ca zone navigabile
apele în care inculpații din litigiul principal au condus VNM și, prin urmare, au făcut obiectul unor cercetări, pentru ca
măsura națională să își poată păstra proporționalitatea și, prin urmare, justificarea în raport cu obiectivul de protecție
a mediului, trebuie să se permită ca această desemnare să poată fi invocată de inculpații respectivi, fapt care, de altfel,

necesitatea respectării principiului proporționalității. Totodată, aceeași aplicare retroactivă este

impusă și de principiul general de drept comunitar al aplicării retroactive a legii penale mai
favorabile și a pedepsei mai puțin severe.
Principiul aplicării retroactive a sancțiunii mai puțin severe a fost apoi conectat de art. 49 alin. (1)
a treia teză din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, Curtea de Justiție declarând
în Toshiba Corporation e.a.[27] următoarele:
64 În această privință, trebuie amintit că principiul aplicării retroactive a sancțiunii mai puțin severe,
care face parte din tradițiile constituționale comune statelor membre și se numără printre principiile
generale ale dreptului Uniunii a căror respectare este asigurată de Curte (Hotărârea din 3 mai 2005,
Berlusconi și alții, C‑387/02, C‑391/02 și C‑403/02, Rec., p. I‑3565, punctele 67 și 68, Hotărârea
din 11 martie 2008, Jager, C‑420/06, Rep., p. I‑1315, punctul 59, precum și Hotărârea din 28 aprilie
2011, El Dridi, C‑61/11 PPU, Rep., p. I‑3015, punctul 61), este prevăzut și la articolul 49 alineatul (1)
a treia teză din cartă. (subl. ns.)
De altfel, încă din 29 octombrie 1998[28], Curtea de Justiție a subliniat, într-o trimitere realizată
de instanța supremă din Belgia, faptul că dreptul Uniunii nu se opune posibilității ca un judecător
să aplice dispozițiile cu efect direct ale unei directive, dispoziții ce au intrat în vigoare ulterior
faptei de care persoana este incriminată, și asta în temeiul principiului de drept penal național
ce stabilea retroactivitatea dispozițiilor mai favorabile:
45. Având în vedere toate cele menționate mai sus, se poate răspunde la cea de a doua și cea de a
treia întrebare preliminară că un rezident al unui stat terț, titular al unui permis de conducere valabil,
model comunitar, emis de un stat membru, care a obținut dreptul de ședere normală într-un alt stat
membru, dar care nu și-a schimbat permisul de conducere în termenul de un an prevăzut la art. 8 par. 1,
primul alineat al Directivei nr. 80/1263 are dreptul de a se prevala direct de art. 1 par. 2 și art. 8
par. 1 din Directiva nr. 91/439 pentru a se opune aplicării, în statul membru în care și-a stabilit
noua reședință, unei pedepse cu închisoarea sau cu aplicarea unei amenzi pentru conducerea fără
permis. Dreptul comunitar nu se opune ca, în baza principiului retroactivității legii penale celei mai
favorabile, cunoscut din dreptul intern al anumitor state membre, o jurisdicție a unui astfel de stat
membru să aplice aceste dispoziții ale directivei 91/439, chiar și atunci când infracțiunea a avut loc
înainte de data prevăzută pentru punerea în aplicare a acestei directive.
4.3.2. Consecințele acestei noi hotărâri
Prin hotărârea doar pronunțată, Curtea de Justiție poate fi văzută cum acceptă posibilitatea
ca o modificare legislativă survenită la nivelul Uniunii Europene să reprezinte o modificare a
elementelor constitutive ale unei infracțiuni deși la nivel național „nu a existat nicio modificare
a aprecierii legiuitorului francez în ceea ce privește încadrarea penală a faptelor incriminate sau
pedeapsa care trebuie aplicată pentru infracțiune”[29] - din moment ce afirmă că „trebuie subliniat
că modificarea survenită în cadrul reglementării Uniunii nu a modificat elementele constitutive
ale infracțiunii reproșate inculpaților din litigiul principal”[30].
este impus de principiul general de drept comunitar al aplicării retroactive, după caz, a legii penale mai favorabile și a
pedepsei mai puțin severe (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 mai 2005, Berlusconi și alții, C-387/02, C-391/02 și
C-403/02, Rec., p. I 3565, pct. 68)”.
[27]
Hotărârea din data de 14 februarie 2012, C-17/10, EU:C:2012:72.
[28]
Cauza C-230/97, Awoyemi, EU:C:1998:521.
[29]
Par. 35.
[30]
Par. 39.

Pe de altă parte, pentru Curtea de Justiție, se pare că principiul legii penale mai favorabile ar
cuprinde doar normele de drept care ar afecta elementele constitutive ale unei infracțiunii, și nu
incriminarea per se, și că, de asemenea, ce reprezintă un element constitutiv va fi lăsat la analiza
Guvernului statului membru respectiv din moment ce Curtea nu explică absolut deloc de ce
„modificarea survenită în cadrul reglementării Uniunii nu a modificat elementele constitutive
ale infracțiunii reproșate”.
Totodată, ceea ce Curtea de Justiție nu explică este și faptul că – la momentul faptelor – art. 4
alin. (3) TUE și art. 325 TFUE nu erau dispoziții de drept în vigoare capabile să impună statelor
membre obligația de a sancționa penal declarațiile care ar fi fost făcute cu nerespectarea
dispozițiilor din regulamentele europene incidente.
Altfel spus, Curtea pare a lăsa sub tăcere faptul că este posibil ca acest conflict văzut de instanța
de trimitere a existat între art. 4 alin. (3) TUE și art. 325 TFUE, pe de o parte, și principiul legii
penale mai favorabile, pe de altă parte, nici să nu existe deoarece tocmai principiul legalității
infracțiunilor și pedepselor impune ca obligațiile stabilite prin art. 4 alin. (3) TUE și art. 325 TFUE
să nu se aplice în cazul unor fapte penale săvârșite anterior intrării în vigoare a respectivelor
articole. În acest sens, reamintim cele declarate de Curtea de Justiție în M.A.S. și M.B. unde
a arătat că „revine instanțelor naționale competente sarcina de a se asigura că drepturile
JURISPRUDENȚĂ
inculpaților care decurg din principiul legalității infracțiunilor și pedepselor sunt garantate” și ca
atare „revine instanței naționale obligația de a verifica dacă constatarea impusă de punctul 58 din
Hotărârea Taricco (...) conduce, în ordinea juridică italiană, la o situație de incertitudine în ceea
ce privește stabilirea regimului de prescripție aplicabil, care ar încălca principiul privind precizia
legii aplicabile. Dacă această situație se regăsește în mod efectiv în speță, instanța națională nu
are obligația de a lăsa neaplicate dispozițiile în cauză ale Codului penal”[31].
Ca atare, considerăm că dacă instanța de trimitere nu va considera că poate rezolva cauza

aplicând prin analogie cele stabilite de Curtea de Justiție în M.A.S. și M.B., va fi posibil să asistăm
la o nouă trimitere preliminară prin care instanța de la Luxembourg va fi întrebată în ce măsură
ne aflăm totuși în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii – cu consecința de a se respecta astfel
standardul de protecție impus de Carta DFUE precum e ea interpretată autentic doar de Curtea
de Justiție la un standard ce pare inferior celui asigurat în Franța – dacă totuși articolele pe care
Curtea de Justiție le invocă pentru a arăta că ne aflăm în domeniul dreptului Uniunii sunt niște
dispoziții de drept care au intrat în vigoare ulterior săvârșirii presupuselor fapte penale.
Totodată, considerăm că o reconsiderare a celor afirmate de Curtea de Justiție s-ar putea impune
și în lumina principiului favor libertatis, principiu care înseamnă că regula într-un stat de drept
este ceea a garantării libertății, și de aceea, atunci când avem concurență între mai multe norme
analoage, ar trebui aplicate acelea care sunt capabile să o amplifice[32].
[31]
Hotărârea din data de 5 decembrie 2017, C-42/17, EU:C:2017:936.
[32]
A se vedea Marco Gambardella, Lex mitior e Giustizia Penale, G. Giappichelli Editore, Torino 2013, pp. 48-49, nota de
subsol 4: M. Trapani, Abrogatio. Contributo alla dommatica dell’ambito di validita temporale della norma giuridica penale,
in Giur. It., 2011, p. 489 ss. Secondo quest’ultimo autore „le meta-norme ricavabili dall’art. 2 c.p. che stabiliscono,
rispettivamente, la irretroattivita delle norme „sfavorevoli” e la retroattivitadi quelle „favorevoli” potrebbero essere viste
(...) anche come espressione di due sottoprincipi „equiordinati” manifestazioni specifiche dell’unico principio „generale”
del favor libertatis: nel senso che, se regola e la liberta personale (dichiarata „inviolabile”), debbono essere sempre
applicate quelle norme che, sia pure da direzioni opposte, retroattivamente o irretroattivamente, vadano comunque a
favore dell’imputato/condannato, „ampliando” la sua „sfera di liberta”.

DIN ARHIVA
PANDECTELOR
Mărci de fabrică. Dreptul instanței de fond de a aprecia dacă o denumire este căzută în domeniul public
PA N D E C T E L E RO M Â N E
PARTEA II-A
JURISPRUDENŢA CURŢII DE APEL
TRIBUNALELOR, JUDECĂTORIILOR,
CAMERELOR ARBITRALE, ETC.
APEL BUC. III, 29 Oct. 1924[1] folosit în desfacerea altui produs similar
MĂRCI DE FABRICĂ. DREPTUL de cuvintele «după formula Gudron
INSTANȚEI DE FOND DE A APRECIA Guyot», înscrise pe eticheta ce însoțea
DACĂ O DENUMIRE ESTE CĂZUTĂ preparatul pârâtului.
ÎN DOMENIUL PUBLIC (1) Chestiunea care se ridică este a se ști
dacă întrebuințarea menționatelor cuvinte
Marca de fabrică ce constă dintr’o de către pârâtul Bărdeanu constitue o
denumire e căzută din domeniul public uzurpare de marcă, un fapt ilicit din
dacă a devenit între timp numele necesar partea sa, de natură a cauza un prejudiciu
al produsului revestit. firmei reclamante, așa cum susține prin
(Societatea E. Vaillant & Comp. cu Ilie acțiune.
Bărdeanu). Având în vedere că este recunoscut
de ambele părți litigante că produsul
CURTEA ÎN MAJORITATE: dedus discuțiunii este cunoscut și trecut
Asupra apelului făcut în termen legal în lucrările științifice și în codexurile
de Societatea în comandită pe acțiuni farmacopeice sub denumirea de «Gudron
E. Vaillant & Comp. contra sentinței Guyot», care nu este decât o asociație
comerciale No. 787 din 18 Noemvrie 1922 a numelui inventatorului, primul
a Tribun. Ilfov S. I. com. preparator, d-l Guyot, cu numele generic
Având în vedere actele aflate în dosar al produsului farmaceutic ce reprezintă.
cum și susținerile părților în instanță. Având în vedere că denumirea dată
Având în vedere că din certificatul unui produs își găsește explicația fie în
depus la dosar eliberat de Grefa Trib. simpla necesitate de a se putea identifica
Ilfov S. II com., rezultă că la 18 Decembrie acel produs, independent de orice
1919 firma reclamantă Vaillant & Comp., considerațiune lucrativă, fie în vederea
a depus la Grefa menționatului Tribunal tocmai a unui asemenea scop isvorât
ca marcă de fabrică a unui produs al dintr’un drept de proprietate.
său farmaceutic denumirea de «Gudron Asupra produsului d-rului Guyot,
Guyot». neinvocâdu-se conștiința nici unui
Că este dovedit și de altfel incontestat drept de proprietate, denumirea de
de pârâtul Ilie Bărdeanu că acesta s’a «Gudron Guyot» dată acestui produs
[1]
Publicată în Pandectele Române 1927, Caetul I, este de imputat numai simplei necesități
Partea a II-a, p. 15-18. de a putea fi identificat; privită astfel,
DIN ARHIVA PANDECTELOR | PANDECTELE ROMÂNE NR. 5/2018 | 107

RADU M. GORUNEANU
denumirea «Gudron Guyot» trebuie Obiecțiunea apelantei că în cursul

considerată ca intrată în domeniul public. procesului pârîtul și-a schimbat etichetele
Considerând că dacă în baza legii din ce însoțesc produsul său neconstituind
15 Aprilie 1879 denumirea ce se dă unui din partea pârîtului o recunoaștere a
produs ca marcă de fabrică sau comercială pretențiunii formulată împotriva sa,
aparține exclusiv aceluia care a adoptat-o Curtea înlătură această obiecție ca
din momentul depunerii la Grefa neconcludentă.
Tribunalului fiind interzis oricărui altul De asemenea, neconcludente în cauză
de o întrebuința pentru un produs similar, apar și hotărîrile pronunțate de instanțele
această dispozițiune însă nu-și găsește judecătorești franceze și prezentate
aplicația atunci când denumirea adoptată de apelantă în scopul de a dobândi
DIN ARHIVĂ
ca marcă constituie numele obișnuit și recunoașterea în Franța a dreptului său

necesar prin care se arată clar produsul în exclusiv de proprietate asupra denumirei
sine, atunci când, cum este cazul în speță, «Gudron Guyot».
denumirea a intrat în domeniul public, Textul art. 3 al convențiunii diplo
caracter ce exclude acțiunea de exclusivă matice cu Franța din 31 Martie 1889
întrebuințare; invocat dispune numai a se judeca în
Că, în asemenea caz, protecțiunea România caracterul unei mărci franceze
invocată de lege asupra mărcilor de după legea franceză și aceasta cu titlu de
fabrică și comerț privește numai semnele reciprocitate, fără însă a atribui hotărîrilor
de exteriorizare a denumirii iar nu însăș judecătorești o forță probantă în sensul
denumirea, care fiind de domeniul public, urmărit de apelanți.
poate fi utilizată de oricine. În ce privește cheltuielile de judecată,
Având în vedere că prin acțiunea Curtea, apreciind cată a le fixa la suma
intentată firma reclamantă nu se referă arătată în dispozitiv.
la forma exterioară sub care este redată Pentru aceste considerente respinge ca
denumirea «Gudron Guyot» ca marcă de nefondat apelul.
fabrică adoptată de numita, ci, pretinzând Decizia No. 131 din 29 Octomvrie 1924.
un drept exclusiv de proprietate asupra
denumirii, cere ca pârîtul să fie obligat Prezidenția d-lui D.G. Maxim., Preșe
a nu mai întrebuința în viitor în nici un dinte; Redactor al deciziei d-l consilier D.C.
mod pe produsele sale cuvântul «Guyot» Bagdat; Avocați d-nii: Anibal Teodorescu,
singur sau în unire cu cuvântul «Gudron». pentru apelantă și Drăgușanu, pentru
Fiind stabilit în fapt că denumirea de intimat.
«Gudron Guyot» este intrată în domeniul (1) Mărcile de fabrică și de comerț
public ca una ce constitue numele sunt acele semne și denumiri pe cari
obișnuit și necesar prin care se determină negustorii sau industriașii obicinuesc să le
produsul în sine, prin aceasta se înlătură întrebuințeze pentru a distinge produsele
însăș existența dreptului de proprietate fabricate sau desfăcute de dânșii de
de exclusivă întrebuințare invocat de cele ale concurenților. Ele devin cu atât
reclamantă asupra denumirii. mai utile cu cât produsul ce revestesc e
Nedovedindu-se dar temeiul preten de o mai bună calitate. În acest caz atât
țiunii reclamantei astfel cum este producătorul are interes să-și deosebească
formulată prin acțiune, cererea sa urma prin semne cât mai vizibile marfa sa, de
a fi respinsă astfel cum s’a hotărît prin a rivalilor, cât și publicul ca un desemn
sentința apelată. sau ca o denumire simplă și ușor de ținut
108 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 5/2018 | DIN ARHIVA PANDECTELOR

minte să-i indice totdeauna produsul pe Acțiunea împotriva contrafăcătorului nu

care l-a întrebuințat odată și de care a fost mai e o acțiune în daune, ci o acțiune în
mulțumit. revendicare pe care se poate grefa, numai
Alt interes, exact contrar, au comer în mod accesoriu, cererea de daune.
cianții și industriașii concurenți cari, - de La o analiză sumară, dispozițiunile
îndată ce un articol dintr’o proveniență se legii mărcilor de fabrică se împart în trei
vinde bine și, mai ales când consumatorul, categorii:
care i-a apreciat calitățile, oferă adesea a) Cele cari stabilesc ce denumire sau
un preț mai mare decât pentru același semn poate constitui o marcă de fabrică;
articol, provenind din alte fabrici – caută b) Măsurile de publicitate pe cari
cu toată stăruința ca produsele lor să fie trebuie să le ia un fabricant care și-a ales
confundate, în ce privește calitățile, cu marca, în conformitate cu regulele dela
cel atât de căutat și, în ajungerea acestui punctul precedent, pentru a și-o apăra
scop, de multe ori nu fac deosebire între față de terții;
mijloacele legale și cele ilegale. c) Sancțiunile și procedura împotriva
Reclama onestă, scăderea prețului, celor ce ar uzurpa sau imita o marcă,
îmbunătățirile aduse printr’o prelucrare valabil aleasă și valabil protejată.
mai îngrijită, constituesc mijloacele legale. Aplicarea întregii legi poate da loc la
Iar unul din mijloacele ilegale e aplicarea
numeroase discuții. Cele mai interesante
pe produs a unei mărci de fabrică identică
sunt cele cari înconjoară hotarul unde
sau similară cu cea a concuratului și
această lege specială se îmbină cu
strecurarea lui pe piață la adăpostul ei.
dreptul comun, căruia i-a fost suprapusă.
Aceste manevre sunt socotite ca
Bunăoară, un comerciant întrebuințează
intrând în domeniul concurenței neleale și
pentru a deosebi produsele sale, un
ar putea da loc la acțiune în daune, chiar
semn, care, după lege, nu poate constitui
fără o lege specială, pe baza art. 998 c. civ.
și urm. marca sa de fabrică. Dacă un concurent,
Este inutil a insista prea mult asupra cu intenția vădită de a produce confuzie,
acestei ipoteze, pentrucă, aproape toate întrebuințează și el același semn, are
Statele, de îndată ce au avut o industrie primul comerciant dăunat, în lipsa
mai desvoltată, au introdus dispozițiuni acțiunii în revendicare de marcă, cel
și legi speciale pentru reglementarea puțin o acțiune în despăgubire, după
domeniului de care ne ocupăm. Aceasta dreptul comun? Curtea de Apel București,
s’a întâmplat și pentru tânărul stat român S. IV-a, prin decizia No. 122 din 1925 s’a
încă dela 15 Aprilie 1879. pronunțat afirmativ într’o speță foarte
Legea asupra mărcilor de fabrică și asemănătoare. Reclamantul intentase
de comerț dela acea dată aduce, pe lângă acțiune pentru imitație de marcă de
numeroase avantagii de procedură și fabrică. Intimatul pretindea că marca în
clarificări de amănunte, o inovațiune litigiu aparține unui terțiu, un fabricant
importantă față de regimul anterior, prin elvețian, astfel încât reclamantul nu are
faptul că creiază, sau în orice caz confirmă, calitatea s’o revendice. Curtea, totuș
un nou fel de bunuri incorporale. Cel care trecând peste această obiecție, și-a făcut
a inventat și întrebuințat primul o marcă convingerea din celelalte împrejurări ale
de fabrică devine proprietarul ei, și de cauzei că există imitație și a condamnat.
dreptul său de proprietate se leagă, bine Casația, s a III-a, a casat decizia Curții de
înțeles, dreptul de exclusivă întrebuințare. Apel. (Cas. III, No. 131 din 3 Fevruarie 1926).

RADU M. GORUNEANU
Cazul contrar ar fi acela când, unui acestei noțiuni, de limitele până la cari
fabricant i se uzurpă marca, ce-i aparținea legea din 1879 poate avea aplicare.
lui după toate principiile legii mărcilor de În acest domeniu, speța adnotată
fabrică; totuș, din circumstanțele de fapt, îmbrățișează două chestiuni, una mai
s’ar vedea că, după dreptul comun nu ar simplă, a doua extrem de grea și complexă.
exista posibilitate de acțiune în daune; Instanțele de judecată s’au izbit – și
se poate intenta acțiunea în revendicare? comentatorul trebuie să le urmeze – de
Într’adevăr, ciudățenia acestor judecăți următoarea primă dificultate:
ficticii, create de lege pentru a corporaliza Denumirea «Gudron Guyot», pe care
un drept, - dacă se poate întrebuința societatea S. Vaillant & Comp. o revendică
această expresie – constă în faptul că drept marca sa de fabrică exclusivă
DIN ARHIVĂ
uneori un terțiu poate să-ți răpească și a cărei întrebuințare caută să o

ceea ce legea a vrut să numească un bun, interzică terților, se aplică pe un produs
fără să-ți aducă nicio daună. Exemplul farmaceutic. Și se știe, că aceste mărfuri,
clasic, în materie de mărci, e acel al unui circulă sub un regim special, care are
comerciant străin, al cărui produs e de scop să împiedece orice încercare
interzis la import de către legile vamale. În de monopolizare a lor, în detrimentul
acest caz, un localnic îi poate imita marca, publicului suferind. Oare, acest regim
fără a-i aduce nicio pagubă; concurența special, nu trebuie să înfluențeze și
între cele două produse e imposibilă. domeniul mărcilor de fabrică? Când
E locul totuș la o acțiune în revendicare? oricine are dreptul să fabrice un produs,
Curtea de Apel din București, S. I, a cărui formulă, imposibil de brevetat,
prin decizia No. 107 din anul 1926 s’a o găsește în orice carte de farmacie, i se
pronunțat afirmativ, hotărând că nu poate poate interzice să-i aplice denumirea sub
fi obligat străinul să aștepte modificarea care el este cel mai cunoscut și căutat?
legilor vamale. Curtea de Apel, nu a făcut În speță, intimatul pretindea că
decât să confirme modul de a vedea, în fabrică un gudron a cărui compoziție era
acelaș senz, al primei instanțe (Trib. Ilfov, copiată după formulele – cari, repetăm, în
S. II, com.). această materie, sunt căzute în domeniul
Fie-ne iertată această lungă intro public – ce însoțesc, în orice carte de
ducere, înainte de a ne ocupa propriu-zis farmacie, denumirea «Gudron Guyot».
de speța adnotată. Fiind vorba de o lege Adică el fabrică exact același gudron
cu caracter cu totul special, am crezut că e ca reclamantul. I se poate interzice să-l
util să stabilim în câteva trăsături terenul intituleze tot «Guyot»?
pe care s-a pus chestiunea rezolvată de De sigur că da, dacă denumirea a fost
Curtea de Apel Buc. S. III-a, cu toate depusă de alt farmacist, drept marca
dificultățile sale. sa. Justiția nu e chemată cu ocaziunea
Din legea descrisă mai sus, pe scurt, acestor desbateri, să stabilească gradul
dispozițiunile ce se pot trata fără a intra de puritate și calitatea unui produs. Acest
în domenii prea aride și cari, pe lângă control îl face administrația, prin organele
că interesează pe orice jurist, stau și în sale de control. Marca de fabrică nu indică
permanent contact cu viața comercială decât proveniența. Un fabricant nu poate
sunt cele pe cari le-am indicat sub fi deposedat de marca sa de către un rival,
punctul «a», ca stabilind ce denumire sau sub pretextul că acesta produce o marfă
semn poate constitui o marcă de fabrică. superioară. Fiecare își marchează marfa
E vorba de însăș fixarea conținutului sa și rămâne ca publicul consumator în

urma experiențelor zilnice – repetate de ele, dacă îi este interzis să marcheze

uneori timp de decenii – să-și manifeste produsele sale și să le deosebească de ale
preferințele. Aceasta e adevărat și pentru celorlalți farmaciști?
farmaciști. Iată ce spune despre dreptul Cum spune, foarte juridic, o sentință a
lor, autorul clasic al acestei materii, Tribunalului de Comerț, dacă dreptul de a
Pouillet: prepara medicamentele înscrise în Codex
«Orice fabricant, orice comerciant, este liber pentru toți «prepararea acestor
oricare ar fi genul său de comerț sau medicamente poate fi obținută cu ajutorul
industrie, are dreptul să-și aibă marca unor metode mai mult sau mai puțin
sa. Am auzit într’o zi, nu fără o adâncă perfecte; acesta e câmpul industrial unde
mirare, pe un onorabil magistrat, arătând fiecare își dezvoltă inteligența în profitul
îndoieli asupra dreptului farmaciștilor său; decurge dreptul evident, pentru cel
de a poseda o marcă pentru produsele care a perfecționat un anume produs, de
lor. Motivul său era că, produsele a-i atașa numele său, care devine atunci
farmaceutice sunt în mod necesar de o proprietate comercială inviolabilă, sau
domeniul public și că, a proteja marca să-l indice prin anume denumiri, pe cari
unui farmacist, care și-a însușit în concurenții trebuie să le respecte, pentru
mod mai deosebit o specialitate și care a nu produce o confuziune care ar putea
și-a făcut adesea, grație reclamei, o fi dăunabilă». Trib. Com. Seine, 27 Martie
reputațiune pentru preparațiunea acestei 1856 (Pouillet, Traite des Marques de
specialități ar însemna în mod indirect Fabrique, ed. II, pag. 19).
a-i acorda o vânzare aproape exclusivă. Deci, rămâne nediscutat că și produsele
Acest raționament nu era lipsit de farmaceutice pot fi prevăzute cu mărci
dreptate în ceea ce privește abuzul pe care de fabrică. Pentrucă ne-am propus dela
anumiți farmaciști îl fac de anunțuri și de început, să stabilim cu ajutorul speței
prospecte. Sunt reclame cari constituesc adnotate până unde se poate întinde, și să
un scandal; dar ce importă din punct precizăm noțiunea de marcă de fabrică,
de vedere al mărcii? Publicul e cel care vom nota drept punct câștigat că ea nu e
trebuie să se păzească, să nu se încreadă influențată de loc de calitatea produsului.
în aceste panacee universale; numai, din Marfa e una, marca e alta. Marfa e un
momentul ce publicul dorește aceste bun corporal, supus anumitor reguli de
droguri și le cumpără, de ce să nu se circulație; marca, legea a voit-o un bun
permită fiecăruia să-și însemne produsele special, abstract, deosebit și independent
sale și să deosebească fabricațiunea sa? de produsul pe care se aplică.
Nu sunt și printre farmaciști, ca și la toți Curtea de Apel, în decizia adnotată,
ceilalți fabricanți, inteligențe și probități se pronunță în mod indirect în senzul
deosebite? Unul, mai savant, sau numai nostru, pentrucă nu dă altă valoare
mai cinstit, va ști să amestece și să faptului că marca «Gudron Guyot»
combine cu artă ingredientele pe cari le aparține codexului farmaceutic, decât de
întrebuințează, le va alege mai pure, cu o împrejurare accesorie, care o ajută să-și
riscul de a le plăti mai scump, va pune mai formeze convingerea atunci când discută
multă grijă în prepararea lor, va imagina căderea în domeniul public.
procedee ingenioase de fabricațiune, va Chestiunea a doua ce rămâne de
pune în lucru mașini perfecționate; nu rezolvat e următoarea:
e drept să profite de beneficiile științei, Nu poate constitui o marcă de fabrică,
talentului și cinstei sale? Și cum va profita o denumire căzută în domeniul public.

RADU M. GORUNEANU
E căzută totdeauna și fără discuție în cât era întrebuințată de el, denumirea

domeniul public denumirea necesară necesară a produsului, și pe această cale,
a unui produs, adică acel cuvânt care îl să cad în domeniul public?
determină în comerț în limbajul curent, Controversa ce se naște e extrem de
uneori în știință, sub care circulă și sub interesantă și poate cea mai grea din toate
care îl cunoaște cumpărătorul. Astfel, în cele pe cari le produce legea mărcilor;
zadar un fabricant de automobile și-ar mărturisim că ocazia ce se ivea de a o
alege și ar depune conform legii drept studia mai aprofundat ne-a îndemnat să
marcă de fabrică cuvântul «Automobil». facem această adnotare.
Această faptă a sa ar rămâne fără efecte Într’adevăr, nu mai e vorba de un
juridice. conflict între proprietarul unei mărci
DIN ARHIVĂ
În speță, se pretinde că același lucru și concurentul de rea credință, ci între

ar exista cu cuvântul «Gudron Guyot». proprietar și concurentul leal care vrea
Această denumire ar fi termenul necesar să desfacă același produs; ambii sunt
care identifică în știință și în comerț negustori cinstiți, la fel de demni de
produsul căruia se aplică și deci, nu simpatie în ochii legii. E punctul dureros
se poate constitui o marcă de fabrică. al legii mărcilor de fabrică.
Instanțele judecătorești au fost chemate Interesul comerciantului venit ulterior
să aprecieze. este, bineînțeles, ca, la întrebarea pusă
De această apreciere, în fapt, se leagă mai sus să se răspundă afirmativ. El are
următoarea problemă de drept: mijloacele să desfacă pe piață o marfă
Atunci când primul fabricant al oarecare poate în condiții mai bune,
Gudronului Guyot a compus această poate mai eftin, decât până atunci. La
marcă, desigur că ea nu constituia venirea sa, însă, găsește pe un negustor
denumirea necesară a produsului. Această care vindea același produs sub o marcă
împerechere de cuvinte, necunoscută de fabrică oarecare. Dacă acest comerciant
până atunci era, dimpotrivă, o denumire anterior întrebuințează marca sa de mult
de fantezie, formată din substantivul timp, se poate întâmpla ca el să fi fost
generic «gudron» și numele propriu introdus atât de bine, încât ea să fi luat
«Guyot», care trebuie să fi fost vreun locul numelui adevărat al produsului.
medic sau farmacist ce a perfecționat acest Toată lumea, când are nevoie de el îi cere
medicament. de pe marcă, astfel îl cunosc engrosiștii,
Pe de altă parte, de când posedă detailiștii, consumatorul, astfel figurează
această marcă societatea franceză «E. în cataloage, prețul curent, în reclame,
Vaillant & Co», nu a comis nici cea mai ziare, etc. În limba română, multe
mică neglijență, din care să rezulte produse străine, mai ales farmaceutice,
căderea mărcii în domeniul public; nici nu au alt nume decât marca sub care
dimpotrivă, de câte ori s’a ivit o uzurpare au fost introduse în țară. Astfel încât,
sau contrafacere, ea a reacționat și a comerciantul ulterior – care, la noi, e mai
obținut sentință condamnatorie. totdeauna, un indigen – se vede nevoit, a
Astfel încât trebuie să ne întrebăm: pune marfa lui, fie pe față, fie pe ascuns,
E posibil din punct de vedere juridic sub egida mărcii ce aparține altuia.
ca o denumire izvorâtă din fantezia unui Dacă nu ar face acest lucru, în zadar
comerciant, aleasă de el drept marca sa de ar confecționa cât de bine, cât de eftin;
fabrică și apărată cu vigilență ca atare, să publicul n’ar ști ce desface. Comerciantul
devină totuș, ulterior alegerii și în timpul dorește, nu să facă o concurență neleală, ci

să i se dea mijlocul de a arăta că produsul ar fi foarte simplu să se prevadă că oricine

său, e același cu cel pe care, la adăpostul e liber să aplice pe produsul său o marcă
mărcii de fabrică, un concurent îl desface unitară, neprecedată de numele generic,
lângă el, pe un preț poate mult mai mare. atrăgându-se numai luarea aminte că
Nu poți inventa nume noui pentru un o face pe riscurile sale, pentru cazul
produs care are un titlu precis; cel care când marca aleasă ar deveni denumirea
a ales o marcă de fabrică nu poate, la necesară a produsului.
adăpostul ei, să modifice dicționarul, Toate cele de mai sus au fost propuneri
să impună un alt mod de a vorbi decât «de lege ferenda». Ce soluție vom adopta
cel obicinuit și faptul de a întrebuința în starea actuală a legislației noastre?
limbajul normal nu poate constitui pentru Credem că numeroase argumente
nimeni un delict sau quasi-delict. extrase din legea mărcilor de fabrică
La aceasta comerciantul anterior, precum și din principiile generale ale
proprietarul mărcii, ar putea pretinde că dreptului în această materie ne obligă
oricine are la dispoziție formula chimică indiscutabil să răspundem afirmativ la
a produsului, cuvântul care indică întrebarea pusă mai sus.
compoziția sa este exactă. Argumentul Se știe că pentru a fi valabil protejat
e inaplicabil mașinilor, aparatelor noui de legea mărcilor de fabrică se cere ca
inventate, țesăturilor, etc., și neconcludent orice comerciant să-și depună marca sa,
chiar pentru celelalte fabricate. Aceste fie la Tribunalelor de comerț indigene,
formule au aplicație numai în domeniul fie, în ce privește mărcile străine, conform
chimiei. Ele nu fac parte din limbajul convențiunilor internaționale. Ori, e un
obișnuit și foarte puțină lume le cunoaște. lucru stabilit și nediscutat că această
Pentru a studia controversa și a-i depunere nu are decât caracterul unei
încerca întâiu o soluție «de lege ferenda», manifestări de voință; ea indică în mod
credem că ar fi bine ca, la o eventuală public intenția unei persoane de a lua în
modificare a legii mărcilor de fabrică, să posesiune o marcă oarecare. Dacă această
se introducă obligația pentru cel ce alege luare în posesiune își poate produce
o marcă de a o întrebuința totdeauna efectele juridice, dacă denumirea sau
precedată de denumirea generică a semnul depuse pot constitui o marcă
produsului. Bunăoară, dacă un Român de fabrică, dacă nu aparțin altuia sau
ar descoperi un medicament nou pe care domeniului public, aceasta se judecă
l-ar intitula, hipotetic, «Romanină» să nu-i după alte regule. Depunerea mărcii nu e
fie permis a alege acest nume și drept decât o condițiune suplimentară pe care
marcă de fabrică, ci, marca lui să fie un alt o cere legea, în cazul când, abstracție
cuvânt sau semn, de exemplu o stea, iar făcând de ea, s’a constatat că marca în
produsul său să fie vândut ca «Romanină, litigiu poate fi în mod valabil proprietatea
marca steaua». În acest mod, orice alt celui ce a depus-o. (Vezi în acest senz și
fabricant ulterior, poate să desfacă pe lucrarea d-lui Anibal Teodorescu, profesor
piață romanină, însă unul singur va universitar).
desface romanina marca «steaua». Ei bine, dacă atât de reduse sunt
Spre a evita enumerări dificile ale efectele pe cari un comerciant le obține
domeniilor în cari comerciantul să fie depunând o marcă pe numele său, luând
ținut de obligația de mai sus, sau stabilirea exclusivă stăpânirea asupra ei, cum am
sancțiunii în caz de neconformare, admite că pe această cale el o să împiedece
sancțiune ce este, greu de găsit și aplicat, de a deveni denumire necesară, atunci

RADU M. GORUNEANU
când în fapt, mersul normal al lucrurilor care n’a luat-o de la adversarul său, ci din
a adus-o în această situațiune? domeniul public, și din limbajul curent,
Dar, în afară de aceasta, dacă ar în unicul scop de a putea spune pe nume
triumfa părerea că o denumire, chiar mărfii sale, se poate pretinde că faci cuiva
devenită denumirea necesară a produ concurență neleală?
sului, ar putea rămâne, totuș, marca de Și nu face, mai curând, concurență
fabrică a celui ce și-o alesese ca atare, ar nelegală, posesorul unei mărci, devenită
însemna să se constituiască în favoarea lui denumire necesară, care demult nu mai
un adevărat monopol. Concurenții săi ar indică proveniența obiectului pe care
fi împiedicați să desfacă, nu numai marca se aplică – așa cum vrea legea – ci însăș
sa, ci ar fi stânjeniți în chiar desfacerea natura și specia sa, comerciant care, în
DIN ARHIVĂ
produsului, pe care n’ar avea cum să-l dosul acestei mărci vinde un produs,
aducă la cunoștința publicului. Lor le- poate mai scump, poate mai prost, lăsând
ar incumba sarcina de a inventa nume însă să se creadă că numai el are marfa
noui și de a face cunoscute, prin reclamă, veritabilă, reală, pură, și că restul ar fi
calitățile mărfii lor. Aceste calități ar surogate? Ni se pare că da.
trebui înșirate una câte una, descrise cu La toate argumentele noastre va exista
minuozitate și, fără dreptul de a declara o obiecțiune; anume că legea, făcând din
că marfa sub alt nume este în realitate cea marfa de fabrică o proprietate deosebită,
pe care concurentul o desface sub marca a înțeles în primul rând să-i dea caracterul
«X…», sau că e tot atât de bună ca ea, sau de exclusivitate și opozabilitate «erga
are aceleași însușiri, aceste perifraze fiind omnes» speciale proprietății. Ar rezulta
definitiv și cu drept cuvânt interzise de că, oricât de multe persoane reunite,
doctrină și jurisprudență ca «locuțiuni consumator, detailist, engrosist, autorul
capțioase». de lucrări chimice sau farmaceutice
Și atunci, piedecele ce se ivesc sunt de care, în paginile lucrării sale, indică
așa natură încât ajung chiar la prohibirea un corp prin marca de fabrică sub care
produsului. E monopolul de care vorbeam circulă, autoritatea care, în vederea
în favoarea primului producător. Sau, unei eventuale prețuri maximale, tarife
legiuitorul nostru n’a înțeles un singur vamale sau licitații publice, o indică sub
moment să atingă astfel de rezultate. Dacă aceeaș denumire, publicațiile care dau
a făcut din marca de fabrică o proprietate prețurile curente ale zilei, în fine, toți
distinctă a fost, în bună parte, pentru a o acești factori împreună cari, încet câte
despărți de marfa pe care se aplică, pentru încet, fără a putea fi acuzați nici unul de
ca, nu cumva monopolizarea unei mărci uzurpare, contribuesc la introducerea
să ducă la monopolizarea mărfii revestite unei mărci în domeniul public, nu pot
cu ea. să dăuneze proprietarului ei. Fapta lor
Aruncându-ne acum și o privire nu îi e opozabilă și nimeni nu-l poate
asupra domeniului din care a luat naștere deposeda de dreptul său real. Marca e a
chestiunea mărcilor de fabrică vom vedea lui și dreptul său nu poate slăbi decât prin
că ea e un capitol din teoria concurenței fapta sa sau prin expropriere legală.
neleale. Scopul legiuitorului a fost să Nimic mai ușor decât a demonstra că
împiedece concurența neleală ce s’ar legiuitorul n’a înțeles un singur moment
putea face prin imitarea sau uzurparea să asimileze atât de complet proprietatea
mărcii. Trebuie să ne întrebăm deci: când mărcii de fabrică cu drepturile reale
o persoană întrebuințează o denumire pe prevăzute de codul civil.

Proprietatea unei mărci are o natură credem deci că, în mod juridic, trebuie
elastică adecuată nevoilor pe care a fost să spunem că o marcă de fabrică, deși
chemată să le îndeplinească. Astfel a întrebuințată și apărată de un titular legal
voit-o legea și astfel a interpretat-o în mod al ei, poate totuș, prin acțiunea neîncetată
constant jurisprudența. E suficient să dăm a acestui organism viu, care e limba unui
câteva exemple: popor, să devie denumirea necesară a
Proprietatea unei mărci de fabrică produsului ce revestește și că, odată ce
se pierde îndată ce titularul ei o lasă acest fenomen natural și străin de știința
în părăsire, fie că nu urmărește contra dreptului, care nu-l poate împiedeca,
facerile, fie că, în mod sistematic, nu îndeplinit, urmările lui se produc
depune marca la datele cerute de lege. Nu fatalmente împotriva tuturor și fosta
e nevoe de un termen fix de prescripție, marcă de fabrică nu mai poate rămâne
nu se cere ca marca să fie luată în proprietatea unei singure persoane sau
posesie de altul; îndată ce, în suverana întreprinderi, cu riscul de a contrazice
ei apreciere, justiția constată părăsirea marele principiu că o denumire necesară
mărcii, dreptul asupra ei a încetat și aparține prin definiție domeniului public
oricine o poate întrebuința. și că domeniul public nu poate fi în
O altă caracteristică a proprietății de această materie și nici o alta proprietatea
care ne ocupăm e că, o marcă poate avea unuia singur.
într’o țară un proprietar și în altă țară un În ceeace privește doctrina, Pouillet,
alt proprietar. Și aceasta, fără să intervină ed. a II-a, pag. 60, citează un fragment din
vreun conflict legislativ. De asemenea se Pataille care confirmă că, monopolizarea
poate întâmpla ca un comerciant să fie unei denumiri necesare e tot una cu
proprietarul în câteva State iar în altele monopolizarea produsului cum am
nu, și, aceasta, o repetăm, rezultă din afirmat și noi:
normala aplicare a principiilor legilor, «…ce serait violer le principe
chiar dacă acele legi ar fi identice pe tot general de la liberte de commerce et
globul. de l’industrie que de permettre a un
Rezultă deci limpede că legiuitorul, seul de monopoliser toute un espece de
când a creat un nou gen de proprietate produits, en s’appropiant la denomination
a înțeles să-i dea, nu toate efectele usuelle…»
proprietății codului civil, ci acele efecte Rendu, citat de același, sfătuiește pe
care tindeau spre scopul urmărit de el; comercianți, spre a evita orice discuțiune,
de aci au rezultat o serie de dispozițiuni să întrebuințeze denumirea pe care o aleg
cari nu se feresc de la a deroga de la drept marcă, sub un desemn oarecare, sau
dreptul comun, atunci când acesta ar fi scrisă cu caractere speciale, pe cari nimeni
prea rigid. Instanțele judiciare au aplicat nu le va putea imita, sub orice motiv ar
legea în multe privințe, acea impresie de fi. Într’adevăr, cetitorul a observat, de
desăvârșită înțelegere și îndreptare spre sigur, că toată discuțiunea din prezenta
scopul urmărit pe care îl oferă textele notă se învârtește numai în jurul mărcilor
asupra cărora lucrarea jurisprudenței s’a de fabrică ce constau dintr’o denumire.
exercitat îndelung. Un semn, o etichetă specială, nu pot fi
În concordanță cu teoriile formate niciodată denumiri necesare. Din faptul
până acum în jurul legii comentate, este și că autorul invocat găsește marca formată
soluția propusă de noi problemei ridicate dintr’o denumire mai puțin sigură, pare
prin nota de față. Pentru toate motivele a rezulta că și dânsul admite că aceste

RADU M. GORUNEANU
denumiri pot deveni denumiri necesare, că produsul e cunoscut sub marca sa; mai
chiar după ce au fost depuse pe numele e nevoie să se dovedească în mod sigur
unei singure persoane. că acea marcă a devenit numele generic,
Jurisprudența în schimb, nu oferă, înlocuind vechea apelațiune, pe care
după câte știm, nici un argument pe care nimeni n’o mai cunoaște azi. Ceeace nu
să-l putem invoca în favoarea soluțiunii era cazul.
ce am susținut mai sus. Nu numai că «Gudron Guyot», neputând deci
instanțele judiciare nu s’au pronunțat cădea în domeniul public pe motivul
în senzul notei noastre, dar, de obiceiu, că a devenit denumire necesară, ar fi
nici părțile litigante nu pun problema căzut în domeniul public numai dacă
pe acest teren. Circulă actualmente pe proprietarul ei și-ar fi părăsit marca,
DIN ARHIVĂ
piață numeroase mărci de fabrică cari ar intenționat sau din neglijență. Ori din
trebui să fie socotite, dacă le-am aplica însăș considerentele Curții rezultă că
principiile de mai sus, denumiri necesare, dimpotrivă, el și-a arătat-o totdeauna,
accesibile oricui. câștingând împotriva a diverși contra
Excepție face Curtea de Apel București făcători hotărâri condamnatorii cari au
prin decizia ce adnotăm și căreia îi dăm fost prezentate în instanță.
modesta noastră aprobare în ceeace Astfel încât, în rezumat, credem că
privește principiile pe cari le-a făcut să principiile pe cari se bazează decizia
triumfe. adnotată sunt juste și curagioase, aducând
În ceeace privește însă aplicarea lumini juridice exacte și utile într’o
acestor principii, găsim că marca «Gudron chestiune ridicată de legea mărcilor de
Guyot» este exact titlul mărcii care nu fabrică ce dăduse loc până acum, cel puțin
poate intra sub puterea lor. Numele la noi, nu atât la discuții juridice, cât la
uzual al produsului revestit – la îndemâna plângeri și proteste ale celor interesați;
oricui, - e «Gudron». Nimeni nu se poate totuș, având în vedere situația faptică
plânge deci, că nu are cum denumi, în și natura mărcii în litigiu ar fi trebuit
cazul în care ar dori să-l desfacă pe piață soluționată invers.
și el, produsul pe care îl fabrică societatea Adăogăm că Înalta Curte de Casație
reclamantă. Între deosebitele gudroane, și Justiție, sesizată prin recursul societății
cel al societății Vaillant & Co., purta E. Vaillant & Co., a confirmat prin decizia
marca «Gudron Guyot», care nu vedem No. 151 din 9 Fevruarie 1926, modul de
cum ar putea deveni o denumire necesară, a vedea a Curții de Apel. Cunoscând
odată ce denumirea necesară e «Gudron». principiile după cari judecă Înalta Curte,
Principiile expuse mai sus, deși le vom spune că prin această confirmare,
susținem cu aceeaș căldură, trebuesc însă s’a dat o nouă putere armăturii pe care se
aplicate cu o deosebită circumspecțiune sprijină «în drept», decizia Curții de Apel
și mult mai prudent decât le-a aplicat și care e, într’adevăr, deasupra oricărei
Curtea, spre a nu produce reale critici.
inconveniente. Astfel ele ar deveni repede
primejdioase. Nu este suficient, a arăta, RADU M. GORUNEANU
cum arată considerentele speței adnotate, Avocat

JURISPRUDENȚĂ
COMENTATĂ
Mobbing: hărţuirea morală a angajatului la locul de muncă...
Mobbing: hărţuirea morală a angajatului

la locul de muncă. Definiţie. Criterii.
Evaluarea făcută de către instanţa de judecată
Dr. Marius PETROIU
Avocat, Baroul Bucureşti[1]
O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea
tuturor formelor de discriminare: art. 2, art. 27
Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de şanse şi de tratament
între femei şi bărbaţi: art. 4 alin. (1) lit. d1)
Codul muncii, art. 5, art. 8 alin. (1), art. 39 alin. (1) lit. e) şi f), art. 253
Deşi încă neconsacrată expres în legislaţia română, „mobbing-ul”, hărţuirea morală a angajatului
la locul de muncă, îşi găseşte susţinere legislativă prin intermediul prevederilor O.G. nr. 137/2000
privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare şi respectiv a Legii nr. 202/2002
privind egalitatea de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi.
La acest moment, statele membre sunt invitate de către Parlamentul European să completeze
propria legislaţie sub profilul luptei împotriva „mobbing-ului” la locul de muncă, astfel încât să se
uniformizeze definiţia termenului de „mobbing” în legislaţiile naţionale şi să se elaboreze strategii
adecvate împotriva acestei forme de violenţă psihică la locul de muncă.
Termenul de „mobbing” are astfel în vedere hărţuirea morală a angajatului la locul de muncă,
reprezentând orice conduită abuzivă, prin gesturi, cuvinte, atitudini, care aduce atingere prin
caracterul său sistematic sau prin repetare, demnităţii ori integrităţii fizice ori psihice a unui angajat,
punând în pericol munca acestuia sau degradând climatul de muncă.
Pentru a reţine existenţa mobbing-ului ca hărţuire morală a angajatului la locul de muncă, instanţa
de judecată trebuie să constate că un anumit comportament îndeplineşte, cumulativ, următoarele
condiţii: (i) s-a desfăşurat pe o perioadă de minim şase luni, (ii) a vizat adoptarea din partea altor
angajaţi, colegi sau superiori ierarhici, (iii) de comportamente caracterizate ca acţiuni destinate
îngrădirii posibilităţii de exprimare a victimei coleg al acestora, vizând izolarea victimei, desconsiderarea
victimei în faţa colegilor, discreditarea profesională a victimei, compromiterea sănătăţii victimei.
Mobbing-ul devine astfel o faptă ilicită constând în supunerea angajatului, de către colegi sau
superiori ierarhici, unor tipuri de acţiuni care, luate individual, nu prezintă caracter ilicit, dar care
considerate unitar rezultă ca agasante şi exercitate cu finalitate persecutorie, în aşa fel încât să
determine în angajat o atitudine de umilinţă legată de continuarea practicării profesiei sale, iar
remediul împotriva acestor practici îl reprezintă, obţinerea pe cale judiciară, pe lângă sistarea
acestor practici, a despăgubirilor pentru prejudiciul moral cauzat angajatului.
(Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale,
sentinţă civilă din 2018, nepublicată)
[1]
Avocat Senior în cadrul CMS Cameron McKenna Nabarro Olswang LLP SCP Romania (în conlucrare).
JURISPRUDENŢĂ COMENTATĂ | PANDECTELE ROMÂNE NR. 5/2018 | 119

Marius PETROIU
Situaţia de fapt subminare, evaluările incorecte referitoare la

performanţele sale, nerespectarea drepturilor
Între reclamant[2], în calitate de salariat, şi sale de angajat, cereri indirecte şi aluzii privind
pârât, în calitate de angajator, au existat obţinerea unui post mai bun în schimbul unei
raporturi de muncă, după cum rezultă din relaţii intime, aspecte care i-au determinat o
contractul de muncă depus la dosarul cauzei, stare depresivă, frica de viitor şi de manageri,
încheiat pe o perioadă nedeterminată. atacuri de panică şi stimă de sine scăzută.
Raporturile de muncă au încetat prin demisia
Reclamantul a formulat împotriva managerului
salariatului, anterior formulării cererii de
său şi o plângere penală vizând comiterea
chemare în judecată.
infracţiunii de hărţuire sexuală (prevăzută
Pe parcursul desfăşurării raporturilor de muncă, de art. 223 Noul C. pen. [3]), în care a fost
salariatul a lucrat în cadrul unui departament al formulată o soluţie de clasare, necontestată de
angajatorului, sub supervizarea unui manager. către reclamant.
Pe durata desfăşurării raporturilor de muncă, Prin întâmpinare, pârâtul a solicitat citarea

salariatul a apreciat că este supus, din partea Consiliului Naţional pentru Combaterea
managerului său direct, unor acţiuni pe Discriminării, în temeiul art. 27 alin. (1)-(3) din
JURISPRUDENȚĂ
care le-a calificat ca fiind discriminatorii şi Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind
vizând hărţuirea sa morală şi sexuală, motiv prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor
pentru care a formulat o cerere de chemare de discriminare[4] (O.G. nr. 137/2000), text
în judecată, vizând obligarea angajatorului normativ în baza căruia „(1) Persoana care se
la plata de daune morale, pentru prejudiciile consideră discriminată poate formula în faţa
suferite ca urmare a acestor acţiuni de instanţei de judecată o cerere pentru acordarea
discriminare şi hărţuire la care a fost supus, pe de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare
parcursul desfăşurării activităţii sale. discriminării sau anularea situaţiei create prin
discriminare, potrivit dreptului comun. Cererea
În detalierea acestor acţiuni de discriminare este scutită de taxă judiciară de timbru şi nu
şi hărţuire morală care au adus atingere este condiţionată de sesizarea Consiliului.
bunei sale reputaţii, salariatul, în calitate de (2) Termenul pentru introducerea cererii este de
reclamant, a prezentat ca acţiuni discrimi 3 ani şi curge de la data săvârşirii faptei sau de
natorii intimidarea, marginalizarea, excluderea, la data la care persoana interesată putea să ia
evaluările incorecte, neinvitarea la şedinţele cunoştinţă de săvârşirea ei. (3) Judecarea cauzei
din firmă, privarea şi/sau ignorarea drepturilor, are loc cu citarea obligatorie a Consiliului.”
refuzul la promovare.
Totodată, prin întâmpinare, pârâtul a invocat
Totodată, în privinţa acţiunilor vizând hărţuirea faptul că deşi acţiunile de discriminare şi
sa sexuală, salariatul a invocat în cererea sa hărţuire morală şi sexuală au în vedere
de chemare în judecată comportamentul fapte comise de o persoană fizică, cererea
inadecvat şi privirile insistente şi intimidante de chemare în judecată a fost formulată
ale managerului, atitudini de ignorare pe în contradictoriu cu persoana juridică
perioade lungi de timp, demonstraţii de angajatoare a reclamantului, în baza a ceea
furie şi dezamăgire, comportamentul de ce probabil reclamantul a dorit să invoce ca
[2]
Prin folosirea sintagmelor de reclamant şi pârât în
cuprinsul acestui articol autorul a optat pentru o exprimare
[3]
Noul Cod penal se referă la Legea nr. 286/2009 privind
neutră a genului reclamantului şi pârâtului, în scopul Codul penal, publicată în M. Of. nr. 510 din 24 iulie 2009.
protejării datelor cu caracter personal ale acestora. [4]
Publicată în M. Of. nr. 431 din 2 septembrie 2000.
120 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 5/2018 | JURISPRUDENŢĂ COMENTATĂ

fiind o răspundere a comitentului pentru fapta tocmai în funcţie de sexul său, conform art. 2
prepusului său. alin. (1) din O.G. nr. 137/2000[6].
Pârâtul a arătat astfel că faţă de susţinerile Faptul că reclamantul a formulat şi o plângere

reclamantului, nu sunt îndeplinite condiţiile penală împotriva managerului său pentru
răspunderii comitentului pentru fapta infracţiunea de hărţuire sexuală, fără a ataca
prepusului său, răspunderea angajatorului fiind însă soluţia de clasare, a constituit în opinia
exclusă de art. 1373 alin. (3) Noul C. civ.[5], în pârâtei o mărturisire judiciară definitivă că
condiţiile în care acţiunile private ale salariaţilor, aceste fapte mai sus invocate nu au avut loc.
care exclud obligaţiile profesionale ale acestora,
nu atrag răspunderea angajatorului, întrucât nu De altfel, tot pe cale de mărturisire judiciară,
sunt îndeplinite condiţiile cerute de legea civilă prin cererea de chemare în judecată,
pentru a se angaja răspunderea pentru fapta reclamantul a recunoscut că managerul său
altuia. nu a enunţat nimic de natură sexuală, în mod
direct şi a avut o atitudine de neimplicare faţă
Totodată, pârâtul a formulat apărări pe de reclamant, nicidecum că acesta ar fi cerut
diferenţa între hărţuirea sexuală şi fapta de favoruri sexuale.
discriminare pe criteriul sexului persoanei,
apărute într-o relaţie de muncă, apreciind că În fapt, pârâtul a arătat că acuzele extrem de
distincţia dintre aceste două tipuri de acţiuni grave aduse de reclamant au fost determinate
ilicite este esenţială, ele având un element de o percepţie subiectivă şi profund incorectă
material (conţinut constitutiv) diferit: pe asupra relaţiilor normale de muncă,
când victima hărţuirii sexuale este o persoană reclamantul interpretând o serie de emoţii
individual determinată fără nicio legătură cu negative provocate de lipsa de atenţie pe
colegii de muncă, în cazul discriminării pe care considera că managerul direct trebuie să
criteriu de sex este vorba de o comparaţie între i-o acorde, ca o formă de hărţuire sexuală şi
tratamentul aplicat victimei, care trebuie să fie discriminare pe criteriu de sex al persoanei.
diferit faţă de tratamentul aplicat colegilor de În sprijinul acestor afirmaţii, pârâtul a arătat
muncă, aflaţi în situaţii similare. că relaţiile interumane de la locul de muncă
Astfel, pârâtul a susţinut că pentru a se găsi au fost corecte, managerul reclamantului
în situaţia unei hărţuiri sexuale, nu are nicio relaţionând în limite profesionale cu acesta,
relevanţă modul cum făptuitorul sau complicii acordându-i o evaluare profesională pozitivă,
se comportă cu ceilalţi colegi ai victimei, şi nici bonusuri de merit şi o majorare salarială.
sexul victimei ori cel al făptuitorului. În ceea ce priveşte fapta de discriminare pe
Pe de altă parte, pentru a fi în ipoteza unei criteriul sex al persoanei, pârâtul a arătat că
discriminări pe criteriu de sex al persoanei,
pârâtul a arătat că este relevant tocmai modul Textul art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 este următorul:
[6]
„Potrivit prezentei ordonanţe, prin discriminare se înţelege

în care făptuitorul sau complicii se comportă orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe
cu ceilalţi colegi ai victimei (colegi de muncă), bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie
comparat cu modul în care este tratată victima. socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap,
În plus, este necesar ca victima să fi primit un boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la
o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are
tratament negativ faţă de ceilalţi salariaţi, ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii,
folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor
[5]
Noul Cod civil se referă la Legea nr. 287/2009 privind recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi
Codul civil, publicată în M. Of. nr. 511 din 24 iulie 2009. cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.”

Marius PETROIU
spre deosebire de hărţuirea sexuală (care apartenenţă naţională, rasă, culoare, etnie, religie,
înseamnă pretinderea repetată de favoruri opţiune politică, origine socială, handicap, situaţie
de natură sexuală), discriminarea pe criteriul sau responsabilitate familială, apartenenţă ori
sexului persoanei într-un mediu de muncă activitate sindicală, este interzisă”.
presupune un comportament negativ faţă
de o persoană comparat cu ceilalţi colegi În baza aceluiaşi text de lege, constituie
ai acesteia, aflaţi într-o situaţie similară, iar discriminare directă „actele şi faptele de
această diferenţă de comportament trebuie excludere, deosebire, restricţie sau preferinţă,
cauzată de sexul pe care îl are persoana întemeiate pe unul sau mai multe dintre
discriminată. criteriile prevăzute mai sus, care au ca scop
sau ca efect neacordarea, restrângerea ori
În fapt, reclamantul nu a fost tratat diferit şi înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau
negativ faţă de colegii săi, niciuna dintre faptele exercitării drepturilor prevăzute în legislaţia
indicate de reclamant în acţiunea sa neindicând muncii”. Discriminarea indirectă reprezintă
vreun tratament diferenţiat, sau vreo actele şi faptele întemeiate în mod aparent
restrângere a vreunui drept al reclamantului, pe alte criterii decât cele menţionate, dar care
acţiunile de la locul de muncă neavând produc efectele unei discriminări directe.
loc, ele fiind rodul percepţiei subiective pe
JURISPRUDENȚĂ
care a avut-o reclamantul, care a catalogat În doctrina şi jurisprudenţa românească şi

într-un mod vădit eronat comportamentul europeană, s-a arătat că există o faptă de
managerului său, numind acte de intimidare, discriminare atunci când o persoană este
acte absolut fireşti pentru o relaţie de muncă, tratată în mod nefavorabil, prin comparaţie
în care cei implicaţi se află pe trepte ierarhice cu modul în care au fost sau ar fi tratate
diferite. Or, este perfect normal ca şeful să aibă alte persoane, aflate într-o situaţie similară,
această atitudine, iar acest comportament nu motivul acestui tratament constituindu-l o
este cu nimic discriminant faţă de subalterni. caracteristică concretă a persoanelor, care se
încadrează în categoria „criteriului protejat”
În privinţa cuantificării prejudiciului moral, împotriva discriminării.
pârâtul a arătat că reclamantul nu a precizat
modul în care a stabilit cuantumul prejudiciului Pentru existenţa discriminării trebuie, aşadar,
moral solicitat, lipsind criteriile clare, îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
justificările susţinute şi pertinente. a) existenţa unui tratament diferenţiat
manifestat prin orice deosebire, excludere,
Analizând cererea de chemare în judecată a restricţie sau preferinţă; b) existenţa unui
reclamantului, respectiv întâmpinarea pârâtului, „criteriu protejat” împotriva discriminării, de
precum şi probele depuse, instanţa a decis astfel felul celor enumerate exemplificativ în definiţia
respingerea acţiunii, pentru motivele pe care le legală a discriminării, prevăzută de Codul
vom enumera în cele ce urmează. muncii şi de O.G. nr. 137/2000; c) existenţa
unui raport de cauzalitate între criteriul
Potrivit art. 5 C. muncii[7], „în cadrul relaţiilor protejat împotriva discriminării şi tratamentul
de muncă funcţionează principiul egalităţii de diferenţiat; d) scopul sau efectul tratamentului
tratament faţă de toţi salariaţii şi angajatorii. diferenţiat să fie restrângerea, înlăturarea
Orice discriminare directă sau indirectă recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în
faţă de un salariat, bazată pe criterii de sex, condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi
origine sexuală, caracteristici genetice, vârstă, a libertăţilor fundamentale sau a unui drept
[7]
Legea nr. 53/2003 privind Codul Muncii, publicată în
recunoscut de lege; e) persoanele sau situaţiile
M. Of. nr. 72 din 5 februarie 2003. în care acestea se găsesc să se afle în poziţii

comparabile; f) tratamentul diferenţiat să nu tratamentul mai puţin favorabil, instanţa va

fie justificat obiectiv de un scop legitim, a reţine cererea reclamantului ca neîntemeiată.
cărui atingere se face prin metode adecvate şi
necesare. În plus, potrivit art. 253 C. muncii, angajatorul
este obligat, în temeiul normelor şi
Raportul de cauzalitate între tratamentul principiilor răspunderii civile contractuale,
diferenţiat şi criteriul de discriminare să îl despăgubească pe salariat în situaţia în
presupune să se demonstreze că pretinsa care acesta a suferit un prejudiciu material
victimă a fost tratată mai puţin favorabil sau moral din culpa angajatorului în timpul
decât alte persoane, aflate într-o situaţie îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în
similară, din cauză că deţine o caracteristică legătură cu serviciul. Răspunderea pentru
ce se încadrează în noţiunea de „criteriu prejudiciul moral pretins cauzat în speţă,
protejat” împotriva discriminării: rasă, presupune existenţa unui raport de muncă, iar
naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie pe parcursul derulării raportului de muncă să
socială, convingeri, sex ş.a.m.d., sau orice alt se producă, cu vinovăţie, o faptă ilicită care a
criteriu al cărui scop sau efect este cel prevăzut cauzat un prejudiciu, iar între faptă şi prejudiciu
de dispoziţii legale (restrângerea, înlăturarea să existe un raport de cauzalitate.
recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în Pentru a fi găsită întemeiată cererea de către
condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi instanţă, nu era suficientă afirmarea unor
a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor suferinţe morale, pentru că reparaţia cerută
recunoscute de lege, în domeniul politic, este materială, patrimonială, ceea ce impune,
economic, social şi cultural sau în orice alte pentru găsirea unor criterii de apreciere corectă
domenii ale vieţii publice). a valorii lor, elemente probatorii adecvate, iar
reclamantul nu a făcut dovada prejudiciului de
Pentru a se putea analiza dacă diferenţa de
natură morală suferit.
tratament invocată de către reclamant poate
fi interpretată ca fiind o discriminare în sensul Conform art. 8 alin. (1) C. muncii, relaţiile
dispoziţiilor art. 2 din O.G. nr. 137/2000, care de muncă se bazează pe principiul bunei
să justifice astfel existenţa unui prejudiciu credinţe, ceea ce înseamnă că toate acţiunile
moral care necesită a fi despăgubit, este angajatorului trebuie să se circumscrie acestui
necesară identificarea şi prezentarea unuia principiu, iar conform art. 39 alin. (1) lit. (e)
dintre criteriile prevăzute de alin. (1) al şi (f), salariatul are dreptul la demnitate în
articolului de lege de mai sus, sau a oricărui muncă şi la securitate şi sănătate în muncă,
alt criteriu a cărui finalitate este cea prevăzută sfera acestui drept incluzând atât sănătatea
de aceleaşi dispoziţii legale, citate mai sus, şi securitatea fizică, cât şi cea psihică, a
criteriu ce reprezintă temeiul aplicării de către salariatului.
angajator a tratamentului diferenţiat.
Legislaţia naţională protejează, în principiu,
În acest sens, în cererea de chemare în individul împotriva actelor de hărţuire, astfel,
judecată nu se găseşte nicio referire la criteriul în conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. (1)
protejat, presupus a fi fost încălcat prin fapta lit. d 1 ) din Legea nr. 202/2002 privind
angajatorului, astfel încât să se justifice egalitatea de şanse şi de tratament între femei
demersul procesual al reclamantului. În şi bărbaţi[8] (Legea nr. 202/2002), prin hărţuire
condiţiile în care nu s-a identificat vreun criteriu psihologică se înţelege orice comportament
de discriminare şi de aplicare a acestuia la necorespunzător care are loc într-o perioadă,
situaţia dedusă judecăţii, care ar fi determinat [8]
Publicată în M. Of. nr. 301 din 8 mai 2002.

Marius PETROIU
este repetitiv sau sistematic şi implică un Astfel, pentru ca un anumit comportament

comportament fizic, limbaj oral sau scris, să poată atinge conotaţiile mobbing-ului, s-a
gesturi sau alte acte intenţionate şi care ar considerat că, în mod cumulativ: (i) acesta
putea afecta personalitatea, demnitatea sau trebuie să se desfăşoare pe o perioadă de
integritatea fizică ori psihică a unei persoane. minim şase luni, (ii) să vizeze adoptarea din
partea altor angajaţi, colegi sau superiori
Directiva-cadru a Consiliului Europei nr. 89/391[9] ierarhici, (iii) de comportamente caracterizate
reglementează luarea de măsuri vizând ca acţiuni destinate îngrădirii posibilităţii
promovarea ameliorării securităţii şi sănătăţii de exprimare a victimei, coleg al acestora, şi
la locul de muncă, şi stabileşte că angajatorul anume acţiuni care vizează izolarea victimei,
este responsabil de sănătatea şi siguranţa acţiuni de desconsiderare a victimei în faţa
angajaţilor la locul de muncă, inclusiv în ceea
colegilor, acţiuni de discreditare profesională
ce priveşte riscul de „mobbing”.
a victimei, acţiuni vizând compromiterea
În acelaşi sens, Rezoluţia Parlamentului sănătăţii victimei.
European nr. 2001/2339 privind hărţuirea
Mobbing-ul devine astfel o faptă ilicită
morală la locul de muncă[10], prin care statele
constând în supunerea angajatului unor tipuri
membre sunt invitate să revadă sau să
de acţiuni care, luate individual, nu prezintă
JURISPRUDENȚĂ
completeze propria legislaţie sub profilul luptei

caracter ilicit, dar care considerate unitar
împotriva „mobbing-ului” la locul de muncă,
rezultă ca agasante şi exercitate cu finalitate
solicită ca statele membre să verifice şi să
persecutorie, de către colegi sau superiori
uniformizeze definiţia termenului de „mobbing”
ierarhici, în aşa fel încât să determine în angajat
în legislaţia naţională, astfel încât să elaboreze
o atitudine de umilinţă legată de continuarea
strategii adecvate împotriva mobbing-ului şi a
practicării profesiei sale.
oricăror forme de violenţă la locul de muncă.
În final, dacă un angajator constată că unul sau
Termenul de „mobbing” are astfel în vedere
mai mulţi dintre angajaţii săi sunt vinovaţi de
hărţuirea morală a angajatului la locul de
acte de hărţuire morală comise împotriva unui
muncă, fiind definită ca reprezentând orice
conduită abuzivă, prin gesturi, cuvinte, coleg al acestora, el are următoarele obligaţii:
atitudini, care aduc atingere prin caracterul să sancţioneze angajatul sau angajaţii care sunt
lor sistematic sau prin repetare, demnităţii ori autori ai hărţuirii (potrivit Codului muncii) şi
integrităţii fizice ori psihice a unei persoane să ia măsuri în acest sens pentru a preveni şi
(angajat), punând în pericol munca acestuia combate un asemenea comportament, pe viitor.
sau degradând climatul de muncă. Analizând probatoriul administrat în cauză,
Pentru a reţine existenţa mobbing-ului ca instanţa constată că nu s-a produs niciun act
hărţuire morală a angajatului la locul de muncă, de hărţuire morală, raportat la incidentele
instanţa de judecată trebuie să constate că expuse de către reclamant, aceasta nefăcând
angajatul în cauză a fost supus unor acte de dovada unui comportament intimidant din
presiune psihologică intense, în mod repetitiv, din partea angajatorului împotriva sa, de tip
partea altor angajaţi, colegi sau superiori ierarhici. mobbing, care să fi determinat la locul de
muncă ocupat de reclamant, un cadru umilitor,
[9]
Directiva Consiliului din 12 iunie 1989 privind punerea ostil, degradant ori ofensiv la adresa acestuia.
în aplicare de măsuri pentru promovarea îmbunătăţirii
securităţii şi sănătăţii lucrătorilor la locul de muncă, Reclamantul a afirmat că toate acţiunile pe
publicată în J. Of. nr. L 183 din 29 iunie 1989. care le-a perceput ca acte de hărţuire morală
[10]
Publicată în J. Of. nr. C77E din 28 martie 2002. şi sexuală, de încălcare a demnităţii în muncă,

de discriminare au fost exercitate de către sarcinile trasate şi modul de lucru în raportul

managerul său direct. Raportat la modalitatea de subordonare descris fiind conforme unui
în care reclamantul a relevat actele de hărţuire cadru specific de desfăşurare al activităţii.
efectuate de către managerul său, instanţa nu
a putut reţine că acţiunile acestei persoane au Interpretarea sensului unei priviri adresate în
angajat în vreun fel societatea angajatoare, astfel cadrul unui dialog dintre angajat şi manager,
încât să fie reţinută în sarcina pârâtei o culpă în sensul receptării ei ca mesaj cu insinuare
raportat la faptele descrise de către reclamant. sexuală, este o apreciere pur subiectivă a
reclamantului, în încercarea de a induce
Simpla înşiruire de către reclamant de acţiuni instanţei faptul că şi ceilalţi colegi percepeau
ale unui alt salariat al pârâtului, în speţă acelaşi sens, ştiut fiind faptul că limbajul
managerul său, pe care le consideră şicanatorii, corporal poate sugera un mesaj în funcţie de
abuzive şi hărţuitoare, şi despre care susţine convingerile şi de interpretarea proprie pe care
că i-au afectat starea de sănătate psihică prin o dă receptorul mesajului.
inducerea unor frici de natură a-şi pierde locul
de muncă, frică de viitor, nelinişte şi panică, Asigurarea egalităţii de tratament pe care
pierderea stimei de sine, nu pot justifica reclamantul pretinde că nu l-a primit în
existenţa unui prejudiciu moral, în condiţiile în raport de ceilalţi colegi nu înseamnă neapărat
care reclamantul nu a dovedit nici prejudiciul uniformitate, fiind necesar a fi luate în seamă
şi nici legătura de cauzalitate între pretinsa particularităţile cerinţelor specifice în relaţiile
hărţuire şi afectare demnităţii sale. de muncă din cadrul departamentului în care îşi
Instanţa apreciază că pentru a fi atrasă răspun desfăşura activitatea reclamantul. Astfel, instanţa
derea angajatorului faţă de necesitatea de a a apreciat că şeful ierarhic al reclamantului a
asigura un cadru propice desfăşurării activităţii uzat de prerogativele sale legale şi contractuale,
salariaţilor la locul de muncă în condiţii de cu respectarea limitelor rezonabilităţii şi ale
siguranţă, era necesar ca angajatul reclamant să proporţionalităţii în relaţionarea cu colegii săi de
fi anunţat angajatorul despre disensiunile despre muncă, inclusiv cu reclamantul.
care susţine că au existat, în vederea remedierii
Întrucât reclamantul nu a dovedit nici una din-
situaţiei în timpul cât era încă salariat.
tre susţinerile sale, toate afirmaţiile sale având
Reţinând totuşi temerea reclamantului în a un caracter general, condiţiile răspunderii pa-
sesiza aceste aspecte, pe parcursul desfăşurării trimoniale prevăzute de art. 253 C. muncii, pre-
raportului de muncă, instanţa apreciază că judiciul, fapta ilicită a angajatorului, legătura
prin atitudinea şefului său ierarhic, nu a fost de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu şi vi-
dovedit un comportament iraţional care să novăţia, nu sunt îndeplinite, motiv pentru care
lezeze demnitatea angajatului reclamant, instanţa a respins cererea ca neîntemeiată.
COMENTARIU
Prezenta speţă aduce în prim-plan un concept juridic nou şi încă nereglementat în mod direct în
legislaţia română, vizând hărţuirea morală a angajatului la locul de muncă (în engleză, mobbing).
La acest moment, în legislaţie, Legea nr. 319/2006 a securităţii şi sănătăţii în muncă[11], care a
implementat Directiva-cadru a Consiliului Europei nr. 89/391 anterior-menţionată, prevede la
[11]
Publicată în M. Of. nr. 646 din 26 iulie 2006.

Marius PETROIU
art. 6 faptul că angajatorul are obligaţia de a asigura securitatea şi sănătatea lucrătorilor săi
în toate aspectele legate de muncă. În contextul în care noţiunea de „securitate şi sănătate
în muncă” este definită prin art. 5 lit. n) din acelaşi act normativ ca reprezentând „ansamblul
de activităţi instituţionalizate având ca scop asigurarea celor mai bune condiţii în desfăşurarea
procesului de muncă, apărarea vieţii, integrităţii fizice şi psihice, sănătăţii lucrătorilor şi a altor
persoane participante la procesul de muncă”, se poate spune că asigurarea integrităţii psihice
a salariaţilor reprezintă o obligaţie a angajatorului, însă dincolo de necesitatea asigurării unei
evaluări a riscurilor pe care activitatea din cadrul angajatorului ar exercita-o asupra integrităţii
psihice a angajaţilor acestuia, Legea nr. 319/2006 nu consacră, în sarcina angajatorului, o obligaţie
efectivă în privinţa ocrotirii angajaţilor împotriva practicilor de hărţuire morală.
În teorie, există în legislaţia română, la acest moment, patru acte normative care fac referire la
hărţuirea psihologică, din care se pot desprinde prevederi care au relevanţă în privinţa hărţuirii
morale, în sensul anterior-enunţat de noi.
Astfel, un prim act normativ îl reprezintă O.G. nr. 137/2000, care la art. 2 alin. (5) califică
„hărţuirea” ca reprezentând orice comportament pe criteriu de rasă, naţionalitate, etnie,
limbă, religie, categorie socială, convingeri, gen, orientare sexuală, apartenenţă la o categorie
JURISPRUDENȚĂ
defavorizată, vârstă, handicap, statut de refugiat ori azilant sau orice alt criteriu care duce la
crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv. În aprecierea noastră, în baza acestei
definiţii, orice angajat poate susţine că o conduită abuzivă din partea angajatorului său, care
determină crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv la locul de muncă, este de
natură să afecteze demnitatea sau integritatea sa fizică ori psihică, aspect care are natura unei
hărţuiri morale, ce poate fi remediată în baza mecanismelor prevăzute de O.G. nr. 137/2000.
Un al doilea act normativ relevant îl reprezintă Ordinul Autorităţii Naţionale pentru Protecţia
Copilului şi Adopţie nr. 177/2003[12], pentru aprobarea standardelor minime pentru telefonul
copilului, instituit ca un serviciu pentru protecţia copilului, de tip permanent, a cărui misiune
este să primească semnalările cu privire la situaţiile de abuz, neglijare şi exploatare a copilului,
să asigure consilierea telefonică în aceste situaţii şi să intervină prompt în cazurile urgente prin
intermediul unei echipei mobile. Acest act normativ a prevăzut în anexa 1.C faptul că intervievarea
apelanţilor va avea în vedere şi actele de hărţuire psihologică, emoţională şi/sau fizică a unui elev
de către altul/alţii, în mediul şcolar, ceea ce face trimitere la acte de hărţuire morală.
Un al treilea act normativ, deasemenea relevant din perspectiva noastră în privinţa prevederilor
actuale din România vizând hărţuirea morală, este reprezentat de Legea nr. 202/2002, care la
art. 4 lit. d1), a prevăzut faptul că prin hărţuire psihologică se înţelege orice comportament
necorespunzător care are loc într-o perioadă, este repetitiv sau sistematic şi implică un
comportament fizic, limbaj oral sau scris, gesturi sau alte acte intenţionate şi care ar putea afecta
personalitatea, demnitatea sau integritatea fizică ori psihologică a unei persoane. Prevederea a
fost introdusă în anul 2015, când Legea nr. 202/2002 a fost modificată de Legea nr. 229/2015[13].
[12]
Ordinul Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Copilului şi Adopţie nr. 177/2003 privind aprobarea standardelor minime
obligatorii pentru telefonul copilului, standardelor minime obligatorii privind centrul de consiliere pentru copilul abuzat,
neglijat şi exploatat, precum şi a standardelor minime obligatorii privind centrul de resurse comunitare pentru prevenirea
abuzului, neglijării şi exploatării copilului a fost publicată în M. Of. nr. 52 din 22 ianuarie 2004.
[13]
Legea nr. 229/2015 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 202/2002 a fost publicată în M. Of. nr. 749 din
7 octombrie 2015.

Legea nr. 202/2002 interzice orice astfel de comportament de hărţuire psihologică, atât în public,
cât şi în privat, iar nerespectarea acestei prevederi constituie infracţiune, sancţionată cu amendă
de la 3000 lei la 10.000 lei, constatată de către lucrătorii Ministerului Afacerilor Interne (poliţişti,
jandarmi). O carenţă a Legii nr. 202/2002 o reprezintă însă faptul că nu oferă în mod expres
persoanei hărţuite psihologic, dreptul la despăgubiri solicitate pe calea unei cereri de chemare
în judecată, în mod similar cu persoanele discriminate pe criteriul sexului persoanei.
Cel de-al patrulea act normativ, care face referire chiar la termenul de „mobbing”, este reprezentat
de Hotărârea de Guvern nr. 49/2011 pentru aprobarea Metodologiei-cadru privind prevenirea
şi intervenţia în echipă multidisciplinară şi în reţea în situaţiile de violenţă asupra copilului şi
de violenţă în familie[14], care, în cuprinsul metodologiei, reproduce din cuprinsul definiţiilor
Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, noţiunea de „mobbing”, reprezentând, în privinţa copiilor,
o formă de abuz emoţional asupra unui copil care este în mod constant discreditat, intimidat
psihologic, agresat psihic, jignit, luat în derâdere, batjocorit, izolat, persecutat, terorizat de către
un grup de colegi în şcoală sau la locul de muncă.
Totodată, semnalăm faptul că un proiect de lege promovat în cursul acestui an şi menit a consacra
legislativ, în mod efectiv, noţiunea de hărţuire morală, prin modificarea O.G. nr. 137/2000 şi a
Legii nr. 202/2002, în scopul oferirii de remedii juridice la îndemâna angajaţilor confruntaţi
cu astfel de atitudini din partea angajatorilor lor, a fost respins de Senatul României, ca primă
cameră sesizată, la 29 mai 2018, iar în prezent se află pe rolul Camerei Deputaţilor, care este for
decizional pentru acest proiect de lege[15].
În privinţa hotărârii judecătoreşti analizate în cuprinsul acestui articol, suntem de părere că

instanţa de judecată a procedat la o corectă aplicare a actelor normative incidente. Astfel,
judecătorul cauzei a apreciat în mod îndreptăţit că simpla înşiruire de către reclamant, în calitate
de angajat la momentul producerii faptelor pretins abuzive, de acţiuni atribuite unui alt salariat al
angajatorului său, în speţă managerul său, pe care le considera şicanatorii, abuzive şi hărţuitoare,
şi despre care susţinea că i-au afectat starea de sănătate psihică prin inducerea unor diverse
frici (de natură a-şi pierde locul de muncă, de viitor), şi respectiv prin provocarea de nelinişte
şi panică sau prin pierderea stimei de sine, nu pot justifica existenţa unui prejudiciu moral, în
condiţiile în care pretinsa hărţuire nu poate fi dovedită, iar actele managerului au vizat prerogative
legale şi contractuale exercitate cu respectarea limitelor rezonabilităţii şi ale proporţionalităţii
în relaţionarea cu colegii de muncă, iar prejudiciul pretins de reclamant a fost nedovedit, lipsind
legătura de cauzalitate între pretinsa hărţuire şi pretinsa afectare a demnităţii.
În plus, este lăudabil faptul că instanţa de judecată a confirmat potenţiala aplicabilitate a

legislaţiei actuale în privinţa hărţuirii morale de către angajator a unui angajat, la locul său de
muncă, în măsura în care actele de hărţuire sunt dovedite, alături de prejudiciul produs, conform
unei legături de cauzalitate dintre actele de hărţuire şi prejudiciul în cauză.
[14]
Publicată în M. Of. nr. 117 din 16 februarie 2011.
[15]
http://www.cdep.ro/caseta/2018/06/06/pl18356_se.pdf consultat la 18 octombrie 2018.

Dan CIMPOERU
Efectele novaţiei asupra regimului juridic

al comunităţii legale. Notă critică
Conf. univ. dr. Dan CIMPOERU
C. civ., art. 358, art. 1609 alin. (3) şi art. 1613 alin. (1)
Prin Contractul nr. N… din 13 august 2015, încheiat în banca V.R., în calitate de creditor iniţial, banca
T. în calitate de creditor nou şi reclamant în calitate de împrumutat, a intervenit restructurarea
convenţiei iniţiale, respectiv a contractului de credit nr.… din 7 decembrie 2007 încheiat de părţi
(reclamantul şi pârâta, în timpul căsătoriei, s.n.) cu banca V.R., la solicitarea reclamantului, …
contract care a fost semnat de către reclamant.
[…]
JURISPRUDENȚĂ
Faţă de cele expuse anterior şi având în vedere faptul că reclamantul a încheiat contractul nr. N…
din 13 august 2015 în nume propriu, fără ca pârâta să îşi exprime acordul de voinţă şi să fie parte în
acest contract, suma datorată de către reclamant în temeiul contractului încheiat cu banca T. (noul
creditor, s.n.) nu reprezintă datorie comună a soţilor.
(Judecătoria sector 4 Bucureşti, sentinţa civilă nr. 1390 din 6 februarie 2018)
Prin cererea de chemare în judecată să-şi îndeplinească obligaţia de a achita 1/2 din
reclamantul T.C. a solicitat instanţei să dispună această datorie şi, din acest motiv, reclamantul
partajarea datoriilor comune în valoare de T.C. a fost nevoit să o acţioneze în judecată.
7061,92 CHF şi 13.672,05 RON reprezentând Judecătoria sector 4 Bucureşti[1], constatând
rate lunare datorate către banca V.R. şi banca caracterul comun al datoriei către bancă, a
T. pentru perioada martie 2014 - noiembrie dispus obligarea pârâtei B.C. la plata către
2016 aferente contractului de credit nr. … din reclamantul T.C. a sumei de 4943,705 CHF
7 decembrie 2007 încheiat cu banca V.R. şi să reprezentând jumătate din ratele aferente
oblige pârâta B.C. la plata a 1/2 din datoriile contractului de credit nr. … din 7 decembrie
comune reprezentând rate lunare datorate. 2007 încheiat cu banca V.R., pentru perioada
mai 2012 - ianuarie 2014. Ca urmare a
În motivarea cererii s-a arătat că reclamantul faptului că în anul 2015 banca V.R. şi-a încetat
T.C. a fost căsătorit cu pârâta B.C. începând cu activitatea, fiind preluată prin absorbţie de
29 iunie 2006 şi până la 2 septembrie 2008 către banca T., prin Contractul nr. N… din
când a rămas definitivă sentinţa de divorţ. În 13 august 2015, a avut loc novaţia contractului
timpul căsătoriei, cei doi soţi au împrumutat de credit nr. … din 7 decembrie 2007 în sensul
de la banca V.R. suma de 67.000 CHF pe o substituirii vechiului creditor banca V.R. cu
durată de 300 luni, conform contractului un nou creditor banca T. Deoarece şi ulterior
de credit nr… din 7 decembrie 2007. După [1]
Sentinţa civilă nr. 255 din 13 ianuarie 2015, pronunţată
desfacerea căsătoriei reclamantul T.C. a achitat de Judecătoria sector 4 Bucureşti în dosarul nr. 22339/
singur ratele către bancă, pârâta B.C. refuzând 4/2012, definitivă, nepublicată.

Efectele novaţiei asupra regimului juridic al comunităţii legale. Notă critică
lunii ianuarie 2014[2], pârâta a refuzat să achite cum este cazul în speţă, un alt creditor este
de bună voie cota de 1/2 din datoria comună substituit celui iniţial, faţă de care debitorul
reprezentând rate scadente către bancă, este liberat, stingându-se astfel vechea
reclamantul a acţionat-o în judecată. obligaţie, iar potrivit art. 1613 alin. (1) teza I
C. civ., novaţia care operează între creditor şi
Judecătoria sector 4 Bucureşti[3] a admis în parte unul dintre debitorii solidari îi eliberează pe
acţiunea în sensul că a constatat caracterul de ceilalţi codebitori cu privire la creditor.
datorie comună a ratelor scadente către bancă
şi a obligat pârâta B.C. la plata acestora doar Instanţa reţine faptul că, prin definiţie, novaţia
pentru perioada martie 2014 - mai 2015 şi a este un contract care presupune, pe lângă
respins cererea pentru perioada august 2015 îndeplinirea condiţiilor de valabilitate ale
- noiembrie 2016 după ce a intervenit novaţia oricărui contract şi îndeplinirea unor condiţii
contractului de credit nr. … din 7 decembrie speciale, respectiv: a) existenţa unei obligaţii
2007 în sensul substituirii vechiului creditor vechi valabile, b) naşterea, prin acordul părţilor,
banca V.R. cu un nou creditor banca T. Pentru a a unei noi obligaţii valabile care să o înlocuiască
pronunţa această hotărâre instanţa de judecată pe cea veche, c) obligaţia nouă care se naşte
a reţinut următoarele: prin novaţie trebuie să aibă un element nou
faţă de vechea obligaţie (în cauză schimbarea
„În ceea ce priveşte solicitarea reclamantului de creditorului) şi d) să existe intenţia expresă a
obligare a pârâtei la plata sumei de 6836,02 lei părţilor de a nova; în principal, novaţia atrage
reprezentând 1/2 din ratele achitate de către după sine stingerea obligaţiei iniţiale (efectul
reclamant în perioada august 2015-noiembrie extinctiv) şi naşterea unei noi obligaţii (efectul
2016, în cuantum total de 13.672,05 lei, în
creator), transformare care atrage după sine
temeiul Contractului nr. N… din 13 august 2015
importante consecinţe juridice în ceea ce priveşte
încheiat cu banca T. (contractul de novaţiune,
raporturile dintre părţile novaţiei, în sensul
s.n.), instanţa o consideră neîntemeiată, pentru
că ia naştere o nouă obligaţie concomitent şi
următoarele considerente:
condiţionat cu stingerea obligaţiei iniţiale, care
Prin Contractul nr. N… din 13 august 2015 are întotdeauna caracter contractual, deoarece
încheiat în banca V.R., în calitate de creditor rezultă din acordul de voinţă al părţilor, indiferent
iniţial, banca T. în calitate de creditor nou care a fost izvorul obligaţiei vechi care s-a stins,
şi reclamant în calitate de împrumutat, a contractual sau extracontractual.
intervenit restructurarea convenţiei iniţiale,
respectiv a contractului de credit nr. … din Faţă de cele expuse anterior şi având în vedere
7 decembrie 2007 încheiat de părţi (reclamantul faptul că reclamantul a încheiat contractul
şi pârâta, în timpul căsătoriei, s.n.) cu banca V.R., nr. N… din 13 august 2015 în nume propriu,
la solicitarea reclamantului, … contract care a fără ca pârâta să îşi exprime acordul de voinţă
fost semnat de către reclamant. şi să fie parte în acest contract, suma datorată
de către reclamant în temeiul contractului
Potrivit art. 1609 alin. (3) C. civ., novaţia are loc încheiat cu banca T. (noul creditor, s.n.) nu
şi atunci când, ca efect al unui contract nou, reprezintă datorie comună a soţilor.”
[2]
Dată până la care, prin sentinţa civilă nr. 255 din
13 ianuarie 2015, pronunţată de Judecătoria sector 4
Bucureşti în dosarul nr. 22339/4/2012, pârâta a fost obligată
să achite 1/2 din ratele datorate băncii.
Sentinţa civilă nr. 1390 din 6 februarie 2018, pronunţată
[3]
de Judecătoria sector 4 Bucureşti, în dosarul nr. 2627/4/2017,

nedefinitivă, nepublicată.

Dan CIMPOERU
COMENTARIU
În ceea ce ne priveşte nu suntem de acord cu soluţia instanţei pentru motivele ce le vom arăta
în continuare:
Obligaţia pârâtei de a achita 1/2 din datoria către bancă are drept izvor regimul juridic
matrimonial potrivit căruia obligaţiile dobândite în timpul căsătoriei sunt „datorii comune”
[art. 32 lit. b) din Codul familiei, în prezent abrogat dar în vigoare la data încheierii contractului
de credit]; altfel spus izvorul obligaţiei de restituire a împrumutului este de natură legală şi nu
contractuală.
Faptul că pârâta a semnat împreună cu reclamantul, în calitate de debitori contractul de credit

iniţial nu înseamnă că datoria nu mai este comună ca urmare a regimului juridic matrimonial
şi devine doar o datorie contractuală. În opinia noastră, în acest caz suntem în prezenţa unui
cumul de două regimuri juridice distincte care se „suprapun” şi produc efecte juridice specifice.
Pe de o parte, în temeiul regimului juridic matrimonial, între cei doi soţi împrumutul bancar
este o „datorie comună” dobândită în timpul căsătoriei, iar raporturile dintre ei vor fi guvernate
de acest regim juridic. Pe de altă parte, în raport cu banca, raporturile juridice sunt guvernate
JURISPRUDENȚĂ
de contractul de credit încheiat: dacă ambii soţi figurează în contract ca debitori - aşa cum
este cazul contractului iniţial de credit în această speţă - atunci aceştia vor fi obligaţi solidar la
restituirea împrumutului către bancă, în timp ce dacă numai unul din soţi a semnat contractul,
atunci numai acesta va fi obligat către bancă. Ceea ce dorim să subliniem este că, indiferent dacă
contractul de credit este semnat de ambii soţi sau de un singur soţ, acest fapt nu este de natură să
schimbe regimul matrimonial al bunurilor comune - în cazul nostru al datoriilor comune - pentru
simplul motiv că acesta izvorăşte din lege şi părţile, în principiu, nu pot deroga prin convenţie.
Menţionăm că acest comentariu vizează, în principal, speţa prezentată în care este aplicabil
regimul juridic al comunităţii legale potrivit art. 29 şi urm. din vechiul Cod al familiei, în prezent
abrogat, potrivit căruia, în timpul căsătoriei, soţii nu puteau deroga prin convenţie[4]. În prezent,
o astfel de derogare este posibilă în condiţiile art. 358 din Codul civil când bunurile comune pot fi
împărţite, în timpul căsătoriei, în tot sau în parte, „prin act încheiat în formă autentică notarială”.
Prin novaţia intervenită ca urmare a semnării doar de către reclamantul T.C. a contractului
nr. N… din 13 august 2015 a operat, aşa cum arată şi instanţa de judecată în hotărârea analizată,
stingerea obligaţiei iniţiale (efectul extinctiv) a celor doi debitori (reclamantul T.C. şi pârâta B.C.
care au semnat contractul iniţial) şi naşterea unei noi obligaţii (efectul creator) doar în sarcina
noului debitor (reclamantul T.C. care a semnat noul contract). Însă, acest efecte ale novaţiei
nu aduc atingere regimului juridic al comunităţii legale, pentru simplul motiv că părţile nu au
derogat în vreun fel de la acesta în condiţiile art. 36 alin. (2) din vechiul Cod al familiei sau art. 358
din Codul civil, după caz. Din acest punct de vedere nu suntem de acord cu motivarea instanţei
potrivit căreia: „(…) în principal, novaţia atrage după sine stingerea obligaţiei iniţiale (efectul
extinctiv) şi naşterea unei noi obligaţii (efectul creator), transformare care atrage după sine
importante consecinţe juridice în ceea ce priveşte raporturile dintre părţile novaţiei, în sensul că
ia naştere o nouă obligaţie concomitent şi condiţionat cu stingerea obligaţiei iniţiale, care are
întotdeauna caracter contractual, deoarece rezultă din acordul de voinţă al părţilor, indiferent
Potrivit vechii legi, în timpul căsătoriei, soţii nu puteau deroga prin convenţii de la regimul comunităţii ci doar „pentru
[4]
motive temeinice” constatate ca atare printr-o hotărâre judecătorească [art. 36 alin. (2) din Codul familiei].

Efectele novaţiei asupra regimului juridic al comunităţii legale. Notă critică
care a fost izvorul obligaţiei vechi care s-a stins, contractual sau extracontractual (s.n.).” De altfel,
această opinie a instanţei de judecată potrivit căreia novaţia stinge obligaţia iniţială „indiferent
care a fost izvorul obligaţiei vechi care s-a stins, contractual sau extracontractual”, singulară în
jurisprudenţă şi doctrină, este lipsită, de temei legal.
Ca o exemplificare a celor susţinute de noi arătăm că dacă, ulterior încheierii contractului de

novaţie, reclamantul T.C., în calitate de debitor unic, nu achită de bună voie ratele scadente
ale împrumutului, atunci banca în calitate de creditor îl poate executa silit numai pe acesta nu
şi pe fosta soţie, pârâta B.C., debitoare în contractul de credit iniţial. De asemenea, dacă după
intervenirea novaţiei, reclamantul T.C., în calitate de debitor unic, achită integral ratele scadente
de împrumut (aşa cum s-a întâmplat în cazul analizat) atunci el este îndreptăţit să solicite, în
temeiul existenţei regimului comunităţii legale, obligarea fostei soţii pârâta B.C. la plata a 1/2 din
datorie (ratele achitate). Această soluţie se impune cu atât mai mult cu cât, aşa cum am arătat,
instanţa de judecată a statuat cu putere de lucru judecat că datoria este comună[5].
[5]
Sentinţa civilă nr. 255 din 13 ianuarie 2015.

Mihai MAREȘ
Calificarea greşită şi respingerea ca

inadmisibilă a cererii formulate de
condamnat. Încălcarea dreptului
la un proces echitabil. Aplicarea directă
a prevederilor convenţionale
Mihai MAREȘ*
C. pr. pen., art. 595, art. 598
Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 6
JURISPRUDENȚĂ
Instanţa de fond a făcut o calificare greşită a cererii condamnatului, potrivit art. 598 C. pr. pen.,
deşi petentul a menţionat în cerere că solicită aplicarea legii penale mai favorabile, invocând şi
art. 595 C. pr. pen. Prin respingerea ca inadmisibilă a contestaţiei formulate de inculpat, fără a
fi examinată pe fond cererea, în condiţiile art. 595 C. pr. pen., i-a fost încălcat petentului dreptul
la un proces echitabil. Ca efect al încălcării dreptului petentului la un proces echitabil, prin
calificarea greşită a căii de atac şi respingerea acesteia ca inadmisibilă, s-a produs o vătămare a
drepturilor condamnatului, care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea hotărârii primei
instanţe.
(C. Apel Alba Iulia, secţia penală, decizia nr. 91 din 13 septembrie 2018,
www.rolii.ro apud www.sintact.ro)
Prin sentinţa penală nr. 96/2018 pronunţată condamnată a arătat, în esenţă, că doreşte
de Tribunalul Alba în dosarul nr. X, s-a dispus aplicarea legii penale mai favorabile, pedeapsa
în baza art. 598-599 C. pr. pen. respingerea aplicată fiind prea mare.
contestaţiei contra executării sentinţei penale
De asemenea, la data de 22 martie 2018 s-a
nr. 58/2014 pronunţată de Curtea de Apel
înregistrat pe rolul aceleiaşi instanţe, sub
Bacău, definitivă prin neapelare, formulată de dosar nr. X, o altă contestaţie la executare, a
condamnatul H.I.C., deţinut în Penitenciarul A. aceleiaşi persoane condamnate, în care solicita
Pentru a pronunţa această hotărâre prima reducerea pedepsei.
instanţă a reţinut următoarele: Prin încheierea din data de 27 aprilie 2018
instanţa a dispus reunirea celor două cauze în
La data de 15 martie 2018 a fost înregistrată pe
dosarul cu care a fost mai întâi învestită.
rolul Judecătoriei A. sub dosar nr. X, contestaţia
la executare a condamnatului H.I.C., deţinut Prin sentinţa penală nr. 517/2018 pronunţată
în Penitenciarul A. În motivare, persoana de Judecătoria A. la data de 27 aprilie 2018 s-a
*
Doctorand Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române, Avocat coordonator al S.C.P.A.
„Mareş/Danilescu/Mareş” din cadrul Baroului Bucureşti; e-mail: mihai.mares@mares.ro.

Calificarea greşită şi respingerea ca inadmisibilă a cererii formulate de condamnat...
dispus declinarea competenţei de soluţionare Faţă de cele menţionate, instanţa a respins

a cauzei către Tribunalul Alba. contestaţia contra executării sentinţei penale
nr. 58/2014 pronunţată de Curtea de Apel
A fost analizată contestaţia la executare Bacău, definitivă prin neapelare, formulată de
formulată de condamnat prin prisma motivelor condamnatul H.I.C.
invocate şi pe baza actelor şi lucrărilor dosarului,
instanţa a constatat că aceasta este inadmisibilă Împotriva sentinţei penale nr. 96/2018
pentru motivele arătate în continuare: pronunţată de Tribunalul Alba în dosarul nr. X
a declarat contestaţie condamnatul H.I.C.
Din actele dosarului a rezultat că persoana
Contestaţia a fost declarată în termen şi nu
condamnată se află în executarea unei pedepse
a fost motivată în scris. În motivarea orală a
de 27 ani închisoare aplicată prin sentinţa
contestaţiei condamnatul a criticat sentinţa
penală nr. 58/2014 a Curţii de Apel Bacău,
penală atacată, susţinând că, în mod greşit,
prin recunoaşterea hotărârii pronunţate de
prima instanţă nu a aplicat legea penală mai
Tribunalul Ordinar din Trivoli, Italia. favorabilă.
Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Contestaţia este fondată din următoarele
Drepturilor Omului (Cauza Brumărescu contra considerente:
României, pct. 61) dreptul la un proces echitabil
în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 alin. (1) Instanţa de fond a făcut o calificare greşită a
din Convenţia pentru apărarea drepturilor cererii condamnatului, potrivit art. 598 C. pr. pen.,
omului şi a libertăţilor fundamentale, trebuie deşi petentul a menţionat în cerere că solicită
interpretat în lumina preambulului convenţiei, aplicarea legii penale mai favorabile, invocând
care enunţă preeminenţa dreptului ca element şi art. 595 C. pr. pen.
de patrimoniu comun al statelor contractante. Prin respingerea ca inadmisibilă a contestaţiei
Unul dintre elementele fundamentale formulate de inculpat, fără a fi examinată pe
ale preeminenţei dreptului este principiul fond cererea, în condiţiile art. 595 C. pr. pen.,
securităţii raporturilor juridice, care înseamnă, i-a fost încălcat petentului dreptul la un proces
printre altele, că o soluţie definitivă a oricărui echitabil care, potrivit art. 6 din Convenţia
litigiu nu trebuie rediscutată. Aşa fiind, pe calea europeană a drepturilor omului, prevede dreptul
contestaţiei la executare petentul nu poate oricărei persoane la judecarea în mod echitabil,
pune în discuţie o hotărâre judecătorească în mod public şi într-un termen rezonabil a
definitivă doar pentru a obţine o nouă cauzei sale, de către o instanţă independentă
reexaminare a cauzei sale şi o reducere a şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî
pedepsei, o astfel de acţiune fiind inadmisibilă, asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie
hotărârea de condamnare a contestatorului penală îndreptată împotriva sa.
având autoritate de lucru judecat. Ca efect al încălcării dreptului petentului la un
Cazurile pentru care se poate exercita o proces echitabil, prin calificarea greşită a căii de
atac şi respingerea acesteia ca inadmisibilă, s-a
contestaţie la executare sunt expres şi limitativ
produs o vătămare a drepturilor condamnatului,
prevăzute de lege iar motivul invocat de
care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea
condamnat (reducerea pedepsei pentru simplul
hotărârii primei instanţe.
motiv că persoana condamnată consideră
că este prea mare) nu poate fi încadrat în Referitor la dreptul celui acuzat de săvârşirea
dispoziţiile art. 598 alin. (1) C. pr. pen. unei fapte penale, de a beneficia de aplicarea

Mihai MAREȘ
unei pedepse mai blânde prevăzută de o lege de Legea nr. 302/2004 privind cooperarea
adoptată după comiterea infracţiunii ce i judiciară internaţională în materie penală”.
se impută, Curtea Europeană a Drepturilor
Omului a arătat că s-a format în mod progresiv În cauză, în condiţiile în care hotărârea
un consens la nivel european şi internaţional pronunţată de autorităţile italiene a rămas
definitivă şi irevocabilă la data de 1 octombrie
în a considera că aplicarea legii mai favorabile,
2009, iar Codul penal român a fost modificat
chiar posterioară comiterii infracţiunii, a
prin Legea nr. 286/2009 intrată în vigoare la data
devenit un principiu fundamental de drept de 1 februarie 2014, pot fi incidente dispoziţiile
penal (Cauza Scoppola contra Italiei). art. 6 C. pen. referitoare la aplicarea legii penale
Prin decizia nr. 13/2014, Înalta Curte de Casaţie mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei.
şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unei Din perspectiva art. 6 al Convenţiei europene
chestiuni de drept în materie penală, a stabilit a drepturilor omului, pentru a asigura exami
că „dispoziţiile art. 6 alin. (1) C. pen. privitoare narea cererii condamnatului, instanţa a
la legea mai favorabilă după judecarea admis contestaţia declarată de condamnatul
definitivă a cauzei, sunt aplicabile şi cu privire H.I.C. împotriva sentinţei penale nr. 96/2018
la hotărârea de condamnare pronunţată de un pronunţate de Tribunalului Alba în dosar nr. X,
alt stat faţă de cetăţenii români, dacă aceasta a desfiinţat sentinţa primei instanţe şi a dispus
JURISPRUDENȚĂ
a fost recunoscută în procedura reglementată rejudecarea cauzei de către Tribunalul Alba.
COMENTARIU
1. Și în reglementarea anterioară, cererile referitoare la intervenirea unei legi penale noi erau
prevăzute de art. 458 C. pr. pen. de la 1968, distinct faţă de cazurile de contestaţie la executare
cuprinse în art. 461 din acelaşi cod.
2. Din punct de vedere al terminologiei şi abordării, însă, inclusiv în doctrina actuală se utilizează
juxtapuneri precum: „Și condamnaţii care au executat pedeapsa pot beneficia de dispoziţiile legii
mai favorabile, în condiţiile şi pe calea prevăzută de art. 595 C. pr. pen., prin promovarea unei
contestaţii la executare (...)”[1], de unde rezultă că cererile privind intervenirea unei legi penale noi,
şi anume legea penală de dezincriminare ori legea penală mai favorabilă, sunt asimilate, totuşi,
categoriei contestaţiilor la executare. În mod similar, un alt autor[2] tratează „contestaţia privind
aplicarea legii penale mai favorabile după intrarea în vigoare a Noului Cod de procedură penală”
într-un articol referitor la contestaţia la executare.
3. Nuanţe interpretative multiple referitoare la textele prevăzute în art. 595 şi art. 598 alin. (1)
lit. d) C. pr. pen., prin prisma analizării legii penale mai favorabile drept cauză de micşorare a
unei pedepse definitive, se regăsesc în motivarea deciziei de dezlegare a unei chestiuni de drept
nr. 13/2017[3].
R. Moroşanu, în N. Volonciu şi A.S. Uzlău (coord.), Codul de procedură penală comentat, ed. a 3-a, Ed. Hamangiu,
[1]

[2]
M. Olariu, Unele aspecte privind contestaţia la executare potrivit Noului Cod de procedură penală, în Acta Universitatis
George Bacovia - Juridica, vol. 5, nr. 1/2016, disponibil la: http://www.ugb.ro/Juridica/Issue9RO/12.%20Contestatia%20
la%20executare%20in%20reglementarea%20N.C.P.P.Mihai%20Olariu.RO.pdf.
[3]
Publicată în M. Of. nr. 464 din 21 iunie 2017.

Calificarea greşită şi respingerea ca inadmisibilă a cererii formulate de condamnat...
4. În ceea ce priveşte procedura privind intervenirea unei legi penale noi, prevăzută la art. 595
C. pr. pen.[4], urmează să se aibă în vedere şi dispoziţiile prevăzute în art. 23 din Legea nr. 255/2013
pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru
modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, precum
şi dispoziţiile art. 2 şi art. 3 din O.U.G. nr. 116/2013 privind măsurile necesare pentru funcţionarea
comisiilor de evaluare din penitenciare, din centrele de reeducare şi din centrele de reţinere
şi arestare preventivă, precum şi pentru stabilirea unor măsuri în vederea bunei funcţionări a
instanţelor pe durata desfăşurării activităţii acestor comisii.
5. Printre premisele mecanismului care permite aplicarea directă a prevederilor convenţionale

pentru salvgardarea drepturilor fundamentale protejate de acest instrument juridic european, se
numără aşa-numita „dualitate jurisdicţională” (i.e. sistemul convenţional – C.E.D.O. şi cel unional –
C.J.U.E.) în domeniul drepturilor omului, analizată de J.-F. Renucci[5], precum şi forţa juridică a
Convenţiei europene a drepturilor omului şi a jurisprudenţei C.E.D.O., discutate de C. Bîrsan[6],
respectiv „constituţională şi supralegislativă”, având „aplicabilitate directă”.
6. Efectuând un examen al jurisprudenţei noastre naţionale[7], deseori instanţele de control

judiciar au dispus aplicarea directă a prevederilor art. 6 din Convenţie, privind dreptul la un
proces echitabil, atât în cursul camerei preliminare şi judecăţii (în astfel de situaţii, invocându-se
inclusiv art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie, referitor la asigurarea dreptului la două grade
de jurisdicţie în materie penală), cât şi în cadrul fazei execuţionale, aşa cum este cazul hotărârii
redate aici. Motivele acestui remediu procedural au constat, în general, în constatarea lipsei
motivării hotărârilor sau necercetarea fondului cauzei.
[4]
O chestiune de drept de actualitate ce a determinat recent promovarea unui recurs în interesul legii vizează: „Incidenţa
dispoziţiilor art. 595 alin. (1) C. pr. pen., în cazul cererilor formulate în etapa executării pedepsei de persoanele condamnate
printr-o hotărâre penală definitivă pentru comiterea infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen. –
comisă prin încălcarea unor atribuţii de serviciu reglementate prin alte acte decât prin legislaţia primară – legi şi ordonanţe
ale Guvernului – şi care invocă dezincriminarea faptei, ca efect al aplicării deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016 a Curţii
Constituţionale” (Sesizarea este disponibilă la: http://www.scj.ro/CMS/0/PublicMedia/GetIncludedFile?id=20053).
J.-F. Renucci, Tratat de drept european al drepturilor omului, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 26, apud M. Mareş,
[5]
Jurisprudenţa CEDO privind nulităţile în procesul penal român, în Vol. 10 ani de la aderarea României la Uniunea Europeană.
Impactul asupra evoluţiei dreptului românesc, Sesiunea Știinţifică a Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei
Rădulescu”, Academia Română, 31 martie 2017, p. 557, disponibil online: http://www.icj.ro/Volum-ICJ-2017.pdf.
[6]
C. Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, Vol. I. Drepturi şi libertăţi, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2005, pp. 100-103, apud M. Mareş, anterior cit., p. 558.
[7]
A se vedea, de exemplu, jurisprudenţa redată în M. Mareş, anterior cit., p. 558 şi urm.

Mihai MAREȘ
Contestaţie la executare. Caracterul

irevocabil al manifestării de voinţă
în sensul retragerii cererii
Mihai MAREȘ*
C. pr. pen., art. 599 alin. (3)
Potrivit dispoziţiilor art. 599 alin. (3) C. pr. pen., în cazul formulării unei contestaţii la executare,
cererea poate fi retrasă de condamnat sau de procuror, când este formulată de acesta. Din
interpretarea acestui text de lege, rezultă, în mod clar, că manifestarea de voinţă în sensul
retragerii contestaţiei la executare este irevocabilă, având în vedere că instanţa ia act de această
manifestare de voinţă, fără a mai analiza pe fond cererea de contestaţie la executare. Altfel
spus, prin manifestarea de voinţă în sensul retragerii cererii formulate, condamnatul contestator
renunţă expres la soluţionarea cererii sale de către instanţa de judecată într-o procedură publică
JURISPRUDENȚĂ
şi contradictorie, iar această manifestare dobândeşte caracter irevocabil după ce a fost consfinţită
prin sentinţa penală pe care o pronunţă instanţa de fond şi, astfel, acesta nu mai poate reveni
asupra acesteia în calea de atac a contestaţiei.
(C. Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori,
decizia nr. 105 din 13 septembrie 2018, www.rolii.ro apud www.sintact.ro)
Prin sentinţa penală nr. 70 din data de 28 iunie C. pr. pen., prin care contestatorul-condamnat
2018 pronunţată de Tribunalul Iaşi în dosarul a solicitat reanalizarea situaţiei sale juridice,
nr. X, în temeiul dispoziţiilor art. 599 alin. (3) pentru „a beneficia de noile reglementări ale
C. pr. pen., s-a luat act de manifestarea de Noului Cod de procedură penală”.
voinţă a contestatorului-condamnat B.D.-M.,
la acea dată deţinut în Penitenciarul Iaşi, în Urmare a verificărilor efectuate în cauză, a
rezultat că în prezent contestatorul-condamnat
sensul retragerii contestaţiei la executare
B.D.-M. execută în Penitenciarul Iaşi pedeapsa
formulate de către acesta.
de 17 (şaptesprezece) ani închisoare ce i-a fost
Pentru a dispune astfel, Tribunalul Iaşi a reţinut aplicată acestuia prin sentinţa penală nr. 293
următoarele: din data de 22 octombrie 2008 a Tribunalului
Suceava, pronunţat ă în dosarul penal nr. X al
La data de 17 mai 2018, a fost înregistrată aceleiaşi instanţe (mandatul de executare a
pe rolul Tribunalului Iaşi, sub numărul mai pedepsei închisorii nr. 368/2008, emis la data
sus-menţionat, „contestaţia la executare” de 9 ianuarie 2009 de Tribunalul Suceava), astfel
formulată de către contestatorul-condamnat cum rezultă din fişa privind situaţia juridică a
B.D.-M., deţinut la acea dată în Penitenciarul persoanei condamnate sus-menţionate, ataşată
Iaşi, contestaţia fiind întemeiată în drept pe la dosarul cauzei de faţă, precum şi din referatul
dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. d) teza ultimă întocmit, urmare a dispoziţiei instanţei, de către
*

Contestaţie la executare. Caracterul irevocabil al manifestării de voinţă în sensul retragerii cererii
grefierul de şedinţă, prin efectuarea unei note Analizând hotărârea contestată pe baza
telefonice cu Penitenciarul Iaşi (referat ataşat la lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei,
dosarul cauzei). Curtea a constatat următoarele:
Din dispoziţia instanţei, a fost înaintată la do- Potrivit dispoziţiilor art. 599 alin. (3) C. pr. pen.,
sarul cauzei fişa de cazier judiciar a contesta- în cazul formulării unei contestaţii la executare,
torului-condamnat. cererea poate fi retrasă de condamnat sau de
procuror, când este formulată de acesta.
În cauză a fost desemnat un apărător din oficiu
pentru contestatorul-condamnat B.D.-M. Din interpretarea acestui text de lege, rezultă,
(delegaţia nr. 3800 din data de 24 mai 2018, în mod clar, că manifestarea de voinţă în
sensul retragerii contestaţiei la executare este
emisă de Baroul Iaşi), aflat în stare de deţinere,
irevocabilă, având în vedere că instanţa ia act de
asistenţa juridică fiind obligatorie în cauză.
această manifestare de voinţă, fără a mai analiza
La termenul de judecată din data de 14 iunie pe fond cererea de contestaţie la executare.
2018, fixat în cauză pentru soluţionarea con-
Altfel spus, prin manifestarea de voinţă în
testaţiei la executare, contestatorul-condamnat sensul retragerii cererii formulate, condamnatul
B.D.-M., în prezenţa apărătorului său desemnat contestator renunţă expres la soluţionarea
din oficiu, a învederat instanţei că înţelege să îşi cererii sale de către instanţa de judecată într-o
retragă contestaţia la executare formulată şi că procedură publică şi contradictorie, iar această
nu mai insistă în soluţionarea acesteia, instanţa manifestare dobândeşte caracter irevocabil
procedând la luarea unei declaraţii contestato- după ce a fost consfinţită prin sentinţa penală
rului-condamnat, în sensul anterior arătat. pe care o pronunţă instanţa de fond şi, astfel,
acesta nu mai poate reveni asupra acesteia în
Faţă de această împrejurare, raportat la declaraţia calea de atac a contestaţiei.
contestatorului-condamnat în sensul anterior
arătat, instanţa, în baza dispoziţiilor 599 alin. (3) Nu poate fi primită susţinerea condamnatului
C. pr. pen., potrivit cărora: „Cererea poate fi contestator că această manifestare de voinţă
retrasă de condamnat sau de procuror, când este nu a fost exprimată în cunoştinţă de cauză,
formulată de acesta”, a luat act de manifestarea fiind dată din eroare, în condiţiile în care
de voinţă a contestatorului-condamnat B.D.-M., acesta a beneficiat de asistenţă juridică, iar
în sensul retragerii contestaţiei la executare în declaraţia pe care a semnat-o a precizat în
formulate de către acesta. mod clar că manifestarea de voinţă în sensul
retragerii o exprimă liber, după ce s-a consultat
Împotriva sentinţei penale nr. 70 din data de cu apărătorul desemnat din oficiu.
28 iunie 2018 pronunţate de Tribunalul Iaşi, a
formulat contestaţie condamnatul B.D.-M., în Pentru aceste considerente, Curtea a decis
termen legal, pentru motivele susţinute oral respingerea, ca nefondată, a contestaţiei
şi consemnate în preambulul prezentei decizii formulate de condamnatul B.D.-M. împotriva
sentinţei penale nr. 707 din 28 iunie 2018
(în esenţă, acesta invocase drept motiv al
pronunţată de Tribunalul Iaşi în dosarul nr. X.
contestaţiei necesitatea aplicării legii penale
mai favorabile; totodată, la interpelarea Constatând culpa procesuală a condamnatului-
instanţei referitoare la posibilitatea de a-şi contestator în promovarea nejustificată a
susţine contestaţia la executare în faţa prezentei căi de atac, în temeiul dispoziţiilor
Tribunalului Iaşi, învederase că a avut două art. 275 alin. (2) C. pr. pen., acesta a fost
cauze în aceeaşi zi şi nu această cerere a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate
cea pe care a dorit să şi-o retragă). de către stat.

Mihai MAREȘ
COMENTARIU
1. Sub aspectul istoricului reglementării, aşa cum s-a observat[1], în cuprinsul dispoziţiilor
art. 599 alin. (3) C. pr. pen. a fost preluată soluţia statuată în decizia în interesul legii nr. XXXIV
din 6 noiembrie 2006[2], prin care s-a stabilit că instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei
la executare, în cazul retragerii acesteia, urmează să ia act de această manifestare de voinţă.
2. Necesitatea promovării recursului în interesul legii a fost determinată de lipsa unui punct
de vedere unitar cu privire la modul de soluţionare a contestaţiilor la executare, precum şi a
cererilor de amânare ori de întrerupere a executării pedepsei închisorii sau detenţiunii pe viaţă şi
a cererilor de revizuire. Având în vedere că nu era reglementată expres soluţia pe care instanţele
o puteau adopta în ipoteza retragerii, unele dintre acestea nu obişnuiau să ia act de manifestarea
de voinţă exprimată, ci le examinau şi se pronunţau asupra fondului lor, neluând în considerare
declaraţia de retragere a cererii.
3. În motivarea deciziei în interesul legii menţionate mai sus, s-a arătat că principiul oficialităţii
procesului penal, consacrat în art. 2 alin. (2) C. pr. pen. de la 1968, nu trebuie absolutizat, ci
trebuie să se ţină seama de conţinutul şi sensul solicitării formulate prin exprimarea liberă a
JURISPRUDENȚĂ
voinţei părţii. Mai mult, aşa cum a adăugat instanţa supremă: „A considera altfel ar însemna
să se contravină principiului dreptului părţii de a dispune asupra cererii formulate, instituit prin
art. 246 C. pr. civ. [de la 1865 – n.n.] care, reglementând procedura de drept comun în această
privinţă, în măsura în care nu se dispune altfel, potrivit art. 721 din acelaşi cod, este aplicabil şi
în materia dreptului penal”.
4. În mod similar, într-o decizie de speţă anterioară rezolvării obligatorii dispuse de instanţa
supremă, se reţinuse că: „Cererea de retragere a contestaţiei la executarea pedepsei, fiind o
manifestare de voinţă personală, expresă şi neechivocă, va fi admisă, în aplicarea principiului
disponibilităţii.”[3] (subl. în original)
5. Retragerea cererii are ca efect dezînvestirea „de la sine” a instanţei de judecată iar, în ceea
ce priveşte forma în care se poate concretiza manifestarea de voinţă constând în retragerea
contestaţiei la executare, prin similitudine cu dispoziţiile art. 415 C. pr. pen. (ce reglementează
retragerea apelului), se admite ca retragerea să se realizeze prin declaraţia dată în contestaţie[4].
S-a luat act de retragerea contestaţiei şi în ipoteza înaintării unei cereri, prin intermediul
administraţiei penitenciarelor, prin care contestatorul-condamnat a solicitat judecarea cauzei
în lipsa sa, precizând şi faptul că îşi retrage cererea formulată în cauză.[5]
[1]
Analiza deciziilor pronunţate în recursurile în interesul legii în materie penală şi procesual penală cu privire la efectele
acestora în contextul noilor reglementări, disponibil la: http://www.mpublic.ro/sites/default/files/PDF/analiza_ril.pdf,
p. 54.
[2]
Publicată în M. Of. nr. 368 din 30 mai 2007.
[3]
Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, sentinţa nr. 643/F din 12 mai 2004, în C.P.J.P. 2000-2004, p. 996, apud
R. Moroşanu, în N. Volonciu şi A.S. Uzlău (coord.), Codul de procedură penală comentat, ed. a 3-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti,
2017, p. 1650.
[4]
Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, decizia penală nr. 97/CJ/2018 din 26 iulie 2018, www.rolii.ro
apud www.sintact.ro.
[5]
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, sentinţa nr. 150/F din 13 iulie 2017, www.rolii.ro apud www.sintact.ro.

Cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate...
Cerere de sesizare a Curţii Constituţionale

cu o excepţie de neconstituţionalitate.
Analiza condiţiei de admisibilitate a
pertinenţei excepţiei
Mihai MAREȘ*
Legea nr. 47/1992, art. 29
Analizând condiţia de admisibilitate conform căreia dispoziţia legală a cărei neconstituţionalitate

a fost invocată să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, Înalta Curte constată că, în raport de
obiectul cauzei, în cadrul contestaţiei în anulare nu se pot analiza aspecte stabilite cu autoritate de
lucru judecat în cadrul soluţionării apelului, atât încheierea de respingere a declaraţiei de abţinere,
cât şi decizia pronunţată în apel bucurându-se de autoritate de lucru judecat. Prin urmare, în mod
corect s-a constatat de către instanţa de apel că legătura între excepţia de neconstituţionalitate
invocată şi soluţionarea cauzei a fost creată artificial în raport de limitele în care este ţinută Curtea
să soluţioneze contestaţia în anulare, iar sesizarea Curţii Constituţionale ar fi lipsită de interes.
(Î.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 356 din 18 aprilie 2018, www.scj.ro)
Prin Decizia penală nr. 360/P din data de 22 împotriva Deciziei penale nr. 121 din 1 februarie
martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel 2018 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa
Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale în dosarul penal nr. x/212/2016.
cu minori şi de familie, în baza art. 431 alin. (1)
C. pr. pen., s-a respins ca inadmisibilă, contestaţia Analizând admisibilitatea în principiu a con-
în anulare declarată de contestatorul condamnat testaţiei în anulare formulată de contestatorul
A. împotriva deciziei penale nr. 121 din 1 februarie condamnat A., Curtea a constatat că aceasta
2018 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa este inadmisibilă, reţinând următoarele:
în dosarul penal nr. x/212/2016. Totodată, s-a
respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale Prin sentinţa penală nr. 785/2017 a Judecătoriei
cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 68 Constanţa, în baza art. 396 alin. (6) C. pr. pen.
alin. (2) C. pr. pen. raportat la art. 16 lit. g) C. pr. pen s-a constatat
încetat procesul penal împotriva inculpatului
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de A. (fiul lui B. şi C., născut în mun. Craiova, jud.
Apel a reţinut următoarele:
Dolj, cu domiciliul în mun. Craiova, jud. Dolj),
Prin cererea înregistrată sub nr. x/36/2018 pe pentru săvârşirea infracţiunii de lovire sau alte
rolul Curţii de Apel Constanţa contestatorul violenţe faptă prevăzută de ar. 193 alin. (2)
condamnat A. a formulat contestaţie în anulare C. pen cu aplicarea art. 41. alin. (1) C. pen.
*

Mihai MAREȘ
În baza art. 396 alin. (2) C. pr. pen. raportat penală nr. 785/2017 a Judecătoriei Constanţa
la art. 335 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 41 şi rejudecând:
C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la
pedeapsa de 5.400 lei amendă penală (180 zile În baza art. 335 alin. (2) C. pen. cu aplicarea
amendă x 30 lei, suma corespunzătoare unei art. 41 C. pen. a fost condamnat inculpatul
zile-amendă), pentru săvârşirea infracţiunii A. la pedeapsa de 1 an închisoare. În baza
de conducerea unui vehicul pentru care legea art. 371 C. pen. cu aplicarea art. 41 C. pen. a fost
prevede obligativitatea deţinerii permisului condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 1 an
de conducere de către o persoană căreia închisoare. În baza art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen.
exercitarea dreptului de a conduce i-a fost s-a aplicat inculpatului A. pedeapsa cea mai grea
suspendată. de 1 an închisoare, pe care a sporit-o cu 4 luni.
În baza art. 396 alin. (2) C. pr. pen. raportat la În baza art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012
art. 371 C. pen. cu aplicarea art. 41 C. pen., a fost pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009
condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 5.400 privind Codul penal cu aplicarea art. 83 alin. (1)
lei amendă penală (180 zile amendă x 30 lei, C. pen. din 1969 s-a revocat pedeapsa de
suma corespunzătoare unei zile-amendă), 1 an şi 2 luni închisoare aplicată inculpatului A.
pentru săvârşirea infracţiunii de tulburarea prin sentinţa penală nr. 151 din 24 noiembrie
JURISPRUDENȚĂ
ordinii şi liniştii publice. 2014 a Judecătoriei Feteşti, definitivă în data

de 15 octombrie 2015, în final inculpatul A.
În baza art. 38 C. pen s-a constatat că infrac urmând să execute pedeapsa de 2 ani şi 6 luni
ţiunile au fost săvârşite în concurs. În baza art. 39 închisoare.
alin. (1) lit. c) C. pen. s-a aplicat pedeapsa cea
mai grea de 5.400 lei amendă penală pe care a În baza art. 60 C. pen., s-a dispus ca pedeapsa
sporit-o cu 1.800 de lei amendă, inculpatul A. să se execute în regim privativ de libertate.
urmând să execute, în final, pedeapsa rezultantă
În baza art. 421 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. pr. pen.,
de 7.200 de lei amendă penală.
s-a respins ca nefondat, apelul formulat de
În baza art. 63 alin. (1) C. pen., s-a atras atenţia către inculpatul A.
inculpatului că neexecutarea cu rea-credinţă a
amenzii penale, în tot sau în parte, va impune S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei
înlocuirea acesteia cu un număr corespunzător penale apelate dacă nu contravin prezentei
de zile cu închisoare. decizii.
În baza art. 397 C. pr. pen. raportat la art. 25 Prealabil soluţionării apelurilor declarate în
alin. (5) C. pr. pen. instanţa a lăsat nesoluţio- cauză, la data de 6 noiembrie 2017, domnul
nată acţiunea civilă. judecător E. a formulat declaraţie de abţinere
de la soluţionarea dosarului penal înregistrat
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pe rolul Curţii de Apel Constanţa sub
Parchetul de pe lângă Judecătoria Constanţa nr. x/212/2016, cererea fiind întemeiată în
şi inculpatul A. drept pe dispoziţiile art. 64 alin. (...) lit. b) şi f)
C. pr. pen. şi art. 6 din Convenţia Europeană a
Prin decizia penală nr. 121 din 1 februarie 2018 Drepturilor Omului.
pronunţată de Curtea de Apel Constanţa în
dosarul penal nr. x/212/2016, în baza art. 421 În motivarea declaraţiei de abţinere s-a
pct. 2 lit. a) C. pr. pen. s-a admis apelul arătat că d-na F., cu care urmează să se căsă
declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria torească, în prezent având şi un copil minor în
Constanţa, s-a desfiinţat în parte sentinţa întreţinere, a participat în calitate de procuror

la soluţionarea dosarului penal amintit s-a subliniat că dincolo de faptul că nu au

anterior. fost produse şi probe în sprijinul acestuia,
deşi procurorul nominalizat în cuprinsul
Prin încheierea din 7 noiembrie 2017 pronun declaraţiei de abţinere a participat la mai
ţată de Curtea de Apel Constanţa s-a respins, multe termene de judecată pe parcursul
ca nefondată, declaraţia de abţinere formulată cercetării judecătoreşti la instanţa de fond, o
de domnul judecător E. astfel de situaţie nu este de natură să pună la
Pentru a dispune în acest mod, completul îndoială imparţialitatea autorului declaraţiei de
învestit cu soluţionarea declaraţiei de abţinere abţinere ca judecător.
a arătat, în esenţă că potrivit art. 64 alin. (1) Contestatorul condamnat A. a formulat
lit. b) C. pr. pen., judecătorul este incompatibil contestaţie în anulare împotriva deciziei
dacă este rudă sau afin, până la gradul al IV-lea penale nr. 121 din 1 februarie 2018 pronunţată
inclusiv, ori se află într-o altă situaţie dintre de Curtea de Apel Constanţa în dosarul penal
cele prevăzute la art. 177 C. pen. cu una din nr. x/212/2016, invocând dispoziţiile art. 426
părţi, ori cu un subiect procesual principal, lit. d) C. pr. pen.
cu avocatul ori cu reprezentantul acestuia,
iar în cazul de faţă nu s-a făcut dovada că În expunerea motivelor de contestaţie în
autorul declaraţiei de abţinere se află într-o anulare, contestatorul a invocat, în esenţă:
astfel de legătură cu subiecţii enumeraţi în (i) nelegalitatea încheierii de respingere a
textul de lege invocat, în condiţiile în care declaraţiei de abţinere formulată de d-nul
procurorul care a participat la patru termene judecător G., susţinând că compunerea com
de judecată pe parcursul desfăşurării cercetării pletului care a soluţionat declaraţia de abţinere
judecătoreşti la instanţa de fond, nu este un a fost stabilită în mod nelegal, în contradicţie
subiect procesual principal, această calitate cu dispoziţiile art. 68 alin. (2) C. pr. pen. şi ale
revenind potrivit art. 33 alin. (1) C. pr. pen. art. 110 alin. (1) din Regulamentul de Ordine
suspectului şi persoanei vătămate. Interioară al Instanţelor; (ii) caracterul fondat
al cererii de abţinere formulată de d-nul
S-a evidenţiat că procurorul nu poate fi judecător G.
asimilat părţilor, deoarece acestea sunt
subiecţii procesuali care exercită sau împotriva S-a mai solicitat şi sesizarea Curţii Constituţionale
cărora se exercită o acţiune judiciară, conform cu excepţia de neconstituţionalitate a dispo
art. 32 alin. (1) C. pr. pen., în categoria lor ziţiilor art. 68 alin. (2) C. pr. pen., considerând
fiind incluse inculpatul, partea civilă şi partea că textul este neconstituţional în măsura în
responsabilă civilmente, conform alin. (2) al care, în cazul completelor colegiale, abţinerea
textului de lege, care prevede o enumerare sau recuzarea unuia sau a mai multor membri
limitativă. Dimpotrivă, procurorul este inclus ai completului se judecă de un alt complet
în categoria organelor judiciare, potrivit art. 30 de judecată din care fac parte unul sau unii
lit. b) C. pr. pen., or textul art. 64 alin. (1) lit. b) din membrii completului respectiv potrivit
C. pr. pen. nu este aplicabil unei eventuale art. 426 lit. d) C. pr. pen., împotriva hotărârilor
legături pe care judecătorul ar avea-o cu penale definitive se poate face contestaţia în
procurorul, ci numai legăturilor dintre acesta şi anulare atunci când instanţa de apel nu a fost
părţile, subiecţii procesuali principali, avocatul compusă potrivit legii ori a existat un caz de
or reprezentantul acestuia. incompatibilitate.
În ceea ce priveşte cazul de incompatibilitate În cadrul procedurii de soluţionare a contes

prevăzut la art. 64 alin. (1) lit. f) C. pr. pen., taţiei în anulare, instanţa este obligată, potrivit

Mihai MAREȘ
art. 431 C. pr. pen. să examineze admisibilitatea ordine interioară al instanţelor judecătoreşti
în principiu a cererii de contestaţie. aprobat prin Hotărârea nr. 1.375 din 17 decem
brie 2015 a Consiliului superior al Magistraturii
Curtea a constată inadmisibilitatea căii extra- şi având în vedere planificarea de permanenţă
ordinare de atac promovată de contestatorul pentru data de 6 noiembrie 2017, când s-a ivit
condamnat A., nefiind întrunite condiţiile pre- incidentul procedural, s-a stabilit compunerea
văzute de lege. completului de judecată competent să
soluţioneze declaraţia de abţinere.
Din perspectiva primului motiv de contestaţie
în anulare invocat (nelegala compunere a S-a arătat că, pe lângă faptul că s-au respectat
completului care a soluţionat declaraţia de întocmai dispoziţiile prescrise de lege în
abţinere), Curtea a reţinut că potrivit art. 354 art. 68 alin. (2) C. pr. pen., astfel cum sunt
alin. (1) C. pr. pen., instanţa judecă în complet explicitate şi completate în art. 110 alin. (4)
de judecată a cărei compunere este cea din Regulamentul de ordine interioară al
prevăzută de lege, iar potrivit art. 68 alin. (2) instanţelor judecătoreşti, ceea ce invocă
C. pr. pen., abţinerea sau recuzarea în fapt petentul condamnat, sunt aspecte
judecătorului care face parte din completul de administrative referitoare la modalitatea
judecată se soluţionează de un alt complet de de compunere a completului de judecată
JURISPRUDENȚĂ
judecată. care a soluţionat declaraţia de abţinere, însă

aceste aspecte nu pot avea drept consecinţă
În cauză, declaraţia de abţinere a fost
nulitatea hotărârii, întrucât acest motiv nu se
formulată de unul din cei doi judecători ce
circumscrie cazului de contestaţie în anulare
intrau în compunerea completului de judecată
referitor la compunerea instanţei.
învestit cu soluţionarea apelului, devenind
incidente dispoziţiile din Regulamentul de Referitor la al doilea motiv invocat, s-a
ordine interioară al instanţelor judecătoreşti - subliniat că reţinerea unui caz de incompa
aprobat prin Hotărârea, publicată în M. Of. tibilitate a judecătorului ce intră în
nr. 970 din 28 decembrie 2015, prin care se compunerea completului poate fi invocat
abrogă Regulamentul de ordine interioară pe calea contestaţiei în anulare în scopul
al instanţelor judecătoreşti aprobat prin garantării imparţialităţii şi a respectării
Hotărârea CSM nr. 387 din 22 septembrie dreptului la un proces echitabil, însă o
2005. Textul cuprins la art. 110 alin. (4) din condiţie esenţială este ca presupusul motiv
acest Regulament stipulează, în mod expres, de incompatibilitate să nu fi fost cunoscut la
că în situaţia în care incidentele procedurale momentul soluţionării cauzei. Ori, în speţă, un
se referă la o parte din membrii completului complet de judecată din a cărui compunere
de judecată - situaţia din prezenta speţă, nu a făcut parte judecătorul care a formulat
soluţionarea acestora se va face de către declaraţia de abţinere, a statuat în mod
un complet constituit prin includerea definitiv asupra acestui aspect.
judecătorului sau a judecătorilor stabiliţi
prin planificarea de permanenţă, pe materii, Practica judiciară şi doctrina au subliniat în
realizată cel puţin trimestrial. mod constant că în situaţia în care cererea
de recuzare sau abţinere a judecătorului
Ori, din actele şi lucrările cauzei se constată care face parte din completul de apel a fost
că prin procesul-verbal din 6 noiembrie 2017 respinsă ca nefondată, reţinându-se legala
încheiat de Preşedintele secţiei penale a Curţii compunere a completului, existenţa cazului de
de Apel Constanţa, având în vedere dispoziţiile incompatibilitate nu poate fi reiterată pe calea
art. 110 alin. (4) şi (7) din Regulamentul de contestaţiei în anulare pentru aceleaşi motive

cunoscute la data soluţionării apelului, definitiv fie ridicată în faţa instanţelor judecătoreşti sau
tranşate de un alt complet. de arbitraj comercial, în orice fază a litigiului
şi oricare ar fi obiectul acestuia; b) excepţia
În speţă, prin invocarea acestor motive se să privească neconstituţionalitatea unei legi
urmăreşte, în realitate, obţinerea unei reeva sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege
luări a soluţiei pronunţate prin încheierea sau dintr-o ordonanţă în vigoare; c) excepţia
completului care a statuat respectarea de neconstituţionalitate să aibă legătură cu
exigenţelor de imparţialitate ale judecătorului soluţionarea cauzei; d) prevederile care fac
a cărui declaraţie de abţinere a fost respinsă. obiectul excepţiei să nu fi fost constatate
Motivele invocate în susţinerea contestaţiei în ca fiind neconstituţionale printr-o decizie
anulare au fost analizate de instanţa de apel anterioară a Curţii Constituţionale.
care a judecat declaraţia de abţinere, astfel Potrivit alin. (5) din acelaşi articol, dacă excep
încât nu pot reprezenta cazuri care să susţină ţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă,
admisibilitatea în principiu a contestaţiei în fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) şi (3),
anulare, fiind evident că o interpretare contrară instanţa în faţa căreia s-a invocat excepţia
ar aduce atingere autorităţii de lucru judecat, respinge, printr-o încheiere motivată, cererea
element de o importanţă fundamentală în de sesizare a Curţii Constituţionale.
ordinea juridică naţională, dat fiind că dreptul
de acces la justiţie şi dreptul la un proces Acest text de lege instituie în sarcina
echitabil în faţa unei instanţe este necesar a judecătorului obligaţia prealabilă de a verifica
fi interpretat în lumina principiului securităţii legalitatea excepţiei de neconstituţionalitate
raporturilor juridice, care prevede, printre invocate înaintea sa, cauzele de inadmisibilitate
altele, ca soluţia dată în mod definitiv oricărui putând fi legate de obiectul sesizării, de
litigiu de către instanţe să nu mai poată fi subiectul sesizării sau de temeiul constituţional
supusă rejudecării (Hotărârea din 28 octombrie al acesteia.
1999, pronunţată în Cauza Brumărescu
împotriva României). Judecătorul/instanţa de judecată în faţa căreia
s-a invocat o excepţie de neconstituţionalitate
În consecinţă, orice aspect care a făcut obiect nu are competenţa examinării acesteia, ci se
de analiză prin încheierea/decizia instanţei de limitează exclusiv la analizarea pertinenţei
apel şi cu privire la care aceasta s-a pronunţat excepţiei, în sensul constatării existenţei unei
în mod definitiv intră sub incidenţa autorităţii legături cu soluţionarea cauzei, în orice fază
de lucru judecat şi nu poate fi invocat ca motiv a procesului şi oricare ar fi obiectul acestuia,
de contestaţie în anulare. precum şi a îndeplinirii celorlalte cerinţe legale.
Examinând cererea de sesizare a Curţii Consti În analiza excepţiei de neconstituţionalitate

tuţionale cu excepţia de neconstituţionalitate privind prevederile art. 68 alin. (2) C. pr. pen.,
a art. 68 alin. (2) C. pr. pen., Curtea a subliniat Curtea a constatat, în primă fază, că aceasta
următoarele: vizează un text de lege care este în vigoare şi
în legătură cu care nu s-a constatat anterior,
Art. 29 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992, printr-o decizie a Curţii Constituţionale, că este
republicată, stabileşte că admisibilitatea neconstituţională.
cererii de sesizare a Curţii Constituţionale
este condiţionată de îndeplinirea cumulativă Referitor la condiţia de admisibilitate potrivit
a celor patru cerinţe stipulate expres de textul căreia dispoziţia legală a cărei neconstitu
legal: a) excepţia de neconstituţionalitate să ţionalitate a fost invocată să aibă legătură

Mihai MAREȘ
cu soluţionarea cauzei, aceasta vizează Pentru considerentele expuse anterior, în baza

incidenţa prevederii legale asupra soluţiei art. 431 alin. (1) C. pr. pen., s-a respins, ca
ce se va pronunţa în cauza dedusă judecăţii, inadmisibilă, contestaţia în anulare declarată
adică asupra obiectului procesului penal de contestatorul condamnat A. împotriva
aflat pe rolul instanţei judecătoreşti şi a cărei deciziei penale nr. 121 din 1 februarie 2018
neconstituţionalitate se cere a fi constatată. pronunţată de Curtea de Apel Constanţa în
dosarul penal nr. x/212/2016.
Fiind un incident apărut în cadrul unui litigiu,
invocarea unei excepţii de neconstituţionalitate Totodată s-a respins cererea de sesizare a
impune justificarea unui interes de către Curţii Constituţionale cu excepţia de neconsti
autorul cererii. tuţionalitate a art. 68 alin. (2) C. pr. pen.
Pentru a stabili acest interes, instanţa verifică Împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de
pertinenţa excepţiei, în raport cu utilitatea pe sesizare a Curţii Constituţionale, cuprinsă în
care soluţionarea excepţiei invocate o are în decizia penală nr. 360/P din 22 martie 2018
cadrul rezolvării acestui litigiu. a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi
pentru cauze penale cu minori şi de familie a
Per a contrario, este irelevantă situaţia în care declarat recurs contestatorul A.
JURISPRUDENȚĂ
o excepţie de neconstituţionalitate nu are

legătură cu cauza în care a fost invocată. Prin motivele de recurs aflate în scris la dosar,
contestatorul a criticat hotărârea atacată,
În ceea ce priveşte dreptul subiectiv de a invoca apreciind că în raport de dispoziţiile art. 426
o excepţie de neconstituţionalitate, acesta nu lit. d) teza a II-a C. pr. pen., legătura dintre
are un caracter absolut, ci trebuie exercitat excepţia de neconstituţionalitate a art. 68
în condiţiile şi în limitele stabilite de lege (cu alin. (2) C. pr. pen. şi contestaţia în anulare
bună-credinţă), cu respectarea scopului legii este intrinsecă pentru motivul că în contestaţia
şi nu pentru a se încerca denaturarea sau a se în anulare, instanţa trebuie să analizeze dacă
împiedica aplicarea unei instituţii ori a unei a existat sau nu un caz de incompatibilitate
norme legale. care a afectat dreptul apelantului la un proces
echitabil, iar un asemenea proces nu poate fi
Raportând aspectele expuse la necesitatea asigurat decât de către o instanţă imparţială
identificării legăturii excepţiei de neconstituţio din punct de vedere obiectiv şi subiectiv.
nalitate invocate cu soluţionarea cauzei s-a
observat că, astfel cum s-a expus anterior, în S-a susţinut că nu poate fi pusă la îndoială lipsa
cadrul contestaţiei în anulare nu se pot analiza de legătură a excepţiei de neconstituţionalitate
aspecte stabilite cu autoritate de lucru judecat cu litigiul dedus judecăţii şi nici lipsa de
în cadrul soluţionării apelului, atât încheierea interes în invocarea excepţiei, apreciindu-
de respingere a declaraţiei de abţinere, cât şi se că interesul în formularea cererii de
decizia pronunţată în apel bucurându-se de sesizare a Curţii Constituţionale este legitim
autoritate de lucru judecat. şi nu se circumscrie dorinţei de a reforma o
hotărâre definitivă ci este în deplin consens
S-a constatat că legătura între excepţia de cu dezideratul de a fi judecat de un complet
neconstituţionalitate invocată şi soluţionarea asupra căruia nu planează ideea de parţialitate.
cauzei a fost creată artificial în raport de Este fără dubiu că excepţia invocată are
limitele în care este ţinută Curtea să solu legătură cu cauza, textul criticat din
ţioneze contestaţia în anulare, iar sesizarea perspectiva constituţionalităţii fiind susceptibil
Curţii Constituţionale ar fi lipsită de interes. de interpretare.

S-a susţinut că sintagma „de un alt complet În ceea ce priveşte primele trei condiţii,
de judecată” nu este suficient de clar Înalta Curte a constatat că acestea sunt
descrisă în raport cu prevederile organice îndeplinite, respectiv excepţia a fost invocată
care reglementează formarea completelor de de contestatorul A. într-un dosar aflat
judecată colegiale şi generează divergenţe care pe rolul Curţii de Apel Constanţa, are în
aşează justiţiabilii pe poziţii de discriminare în vedere neconstituţionalitatea dispoziţiilor
raport cu judecătorii în faţa cărora se află. art. 68 alin. (2) C. pr. pen., în vigoare, iar
textul de lege criticat nu a fost declarat
Examinând recursul declarat de contestator neconstituţional printr-o decizie anterioară a
în raport de motivele invocate, de actele şi Curţii Constituţionale.
lucrările dosarului, Înalta Curte constată că
acesta este nefondat pentru următoarele Ca orice mijloc procedural, excepţia de
considerente: neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât
în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege,
Reglementând condiţiile de admisibilitate a respectiv pentru verificarea constituţionalităţii
unei cereri de sesizare a Curţii Constituţionale unei dispoziţii legale care are legătură cu
cu o excepţie de neconstituţionalitate, art. 29 soluţionarea cauzei.
din Legea nr. 47/1992 privind organizarea
şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Din această perspectivă, Înalta Curte constată
republicată, prevede că aceasta trebuie să că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale
fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cu excepţia de neconstituţionalitate a
cererea uneia dintre părţi, sau din oficiu, de dispoziţiilor art. 68 alin. (2) C. pr. pen. nu
către instanţă ori de procuror în cauzele în îndeplineşte condiţia legăturii cu soluţionarea
care participă; să vizeze neconstituţionalitatea cauzei întrucât obiectul cauzei îl reprezintă
unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii contestaţia în anulare formulată de A.
dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare; împotriva deciziei penale nr. 121 din 1 februarie
să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca 2018 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa
neconstituţionale, printr-o decizie anterioară în dosarul penal nr. x/212/2016, ambele
a Curţii Constituţionale şi să aibă legătură hotărâri fiind definitive.
cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul
acesteia. Analizând condiţia de admisibilitate conform
căreia dispoziţia legală a cărei neconsti
Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 tuţionalitate a fost invocată să aibă legătură
rezultă că cerinţele de admisibilitate ale cu soluţionarea cauzei, Înalta Curte constată
excepţiei sunt şi cele de admisibilitate a cererii că, în raport de obiectul cauzei, în cadrul
de sesizare a Curţii cu excepţia ridicată. contestaţiei în anulare nu se pot analiza
aspecte stabilite cu autoritate de lucru judecat
În aplicarea acestui text de lege, instanţa în cadrul soluţionării apelului, atât încheierea
realizează o verificare sub aspectul respectării de respingere a declaraţiei de abţinere, cât şi
condiţiilor legale în care excepţia de neconsti decizia pronunţată în apel bucurându-se de
tuţionalitate, ca incident procedural, poate autoritate de lucru judecat.
fi folosită, care nu echivalează cu o analiză a
conformităţii prevederii atacate cu Constituţia Prin urmare, în mod corect s-a constatat
şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui de către instanţa de apel că legătura dintre
aspect de contencios constituţional, căci instanţa excepţia de neconstituţionalitate invocată şi
nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci soluţionarea cauzei a fost creată artificial în
numai asupra admisibilităţii acesteia. raport de limitele în care este ţinută Curtea să

Mihai MAREȘ
soluţioneze contestaţia în anulare, iar sesizarea de sesizare a Curţii Constituţionale, cuprinsă

Curţii Constituţionale ar fi lipsită de interes. în Decizia penală nr. 360/P din 22 martie 2018
Faţă de cele menţionate, Înalta Curte a a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi
constatat că recursul declarat de contestatorul pentru cauze penale cu minori şi de familie este
A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii nefondat, fiind respins ca atare.
COMENTARIU
1. Pertinenţa excepţiei de neconstituţionalitate presupune stabilirea existenţei unui interes pentru
invocarea acesteia şi presupune stabilirea relevanţei acesteia, reflectată în utilitatea soluţionării
excepţiei pentru rezolvarea cauzei[1].
2. Particularizând aceste linii directoare în materie penală, s-a arătat în jurisprudenţa instanţei
supreme[2] că „decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei trebuie să fie de natură să
producă un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul penal, ceea ce presupune
existenţa unei legături directe între norma legală contestată şi soluţia ce urmează a se da în cauză”.
JURISPRUDENȚĂ
3. Aprecierea condiţiei de admisibilitate vizând pertinenţa excepţiei de neconstituţionalitate,

respectiv legătura obiectivă[3] dintre legea/dispoziţia legală a cărei neconstituţionalitate se invocă
şi soluţionarea cauzei, a dat naştere la numeroase soluţii controversate în practică, raportat la
riscul ca, în cadrul acestei analize, să fie transgresate limitele constituţionale ale controlului de
admisibilitate şi să se pătrundă în mod nepermis în sfera de competenţă exclusivă a instanţei
de contencios constituţional, îngrădindu-se, astfel, în mod nejustificat accesul cetăţeanului la
justiţia constituţională[4].
4. Conform art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea
Curţii Constituţionale[5]: „Atribuţiile Curţii Constituţionale sunt cele stabilite de Constituţie şi
de prezenta lege. În exercitarea atribuţiilor care îi revin Curtea Constituţională este singura în
drept să hotărască asupra competenţei sale.” Acest din urmă text de lege instituie o garanţie a
independenţei instanţei de contencios constituţional, aceasta fiind „unica autoritate de jurisdicţie
constituţională din România”[6].
5. În legătură cu problema momentului până la care poate fi invocată excepţia de

neconstituţionalitate, abordată în cauza redată mai sus, considerăm[7] că în căile de atac poate
fi invocată o excepţie de neconstituţionalitate care vizează fondul litigiului „întrucât suntem
în prezenţa unei excepţii prin care se invocă încălcarea unor norme de ordine publică, deci o
excepţie absolută” (subl. în original).
[1]
B. Selejan-Guţan, Excepţia de neconstituţionalitate, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, p. 157.
[2]
Î.C.C.J., Completul de 5 Judecători, decizia penală nr. 96 din 11 iunie 2018, nepublicată.
[3]
B. Selejan-Guţan, op. cit., p. 157.
[4]
D. Lupaşcu, M. Mareş, Excepţia de neconstituţionalitate: palid instrument de asigurare a ordinii constituţionale?,
5 septembrie 2018, www.juridice.ro
[5]
Republicată în M. Of. nr. 807 din 3 decembrie 2010, cu modificările şi completările ulterioare.
[6]
T. Toader, M. Safta, Curs de contencios constituţional, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2017, p. 294.
[7]
Ibidem.

PRACTICA NEUNITARĂ
A CURȚILOR DE APEL
PRACTICA NEUNITARĂ
Curtea de Apel București. Minute în materie penală din 20 aprilie 2017
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

* minute în materie penală din 20 aprilie 2017
1. Obligativitatea stabilirii pedepsei complementare a interzicerii

exercitării unor drepturi, în situația aplicării dispozițiilor art. 83
C. pen., în ceea ce privește pedeapsa principală, atunci când
pedeapsa complementară este obligatorie potrivit textului
incriminator al infracțiunii deduse judecății
- materia: penal
- subcategoria: apel
- obiectul din Ecris: infracțiuni de evaziune fiscală (Legea nr. 87/1994, Legea nr. 241/2005)
- actul normativ incident: Codul penal, art. 83, Legea nr. 87/1994, Legea nr. 241/2005
Rezumatul soluției însușite: pedeapsa complementară a interzicerii

drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a),
Opinia unanimă exprimată în cadrul acestei b), g) și k) C. pen. și pedeapsa accesorie a
întâlniri profesionale a fost în sensul că se interzicerii acelorași drepturi, care urmează
aplică pedeapsa principală pentru săvârșirea a fi aplicate și executate doar în situația
infracțiunii reținute în sarcina inculpatului, executării pedepsei principale.
Argumentele soluției însușite:
a. Ipoteza care a generat dezbaterea problemei sarcina acestuia, pedeapsa complementară

juridice: a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66
alin. (1) lit. a), b), g) și k) C. pen. și pedeapsa
Obligativitatea stabilirii pedepsei comple accesorie a interzicerii acelorași drepturi,
mentare a interzicerii exercitării unor drepturi, pedepse care urmează a fi aplicate și executate
în situația aplicării dispozițiilor art. 83 C. pen., doar în situația executării pedepsei principale.
în ceea ce privește pedeapsa principală, Atunci când pedeapsa complementară este
atunci când pedeapsa complementară este obligatorie, ea trebuie stabilită odată cu
obligatorie potrivit textului incriminator al pedeapsa principală, deoarece potrivit art. 83
infracțiunii deduse judecății. C. pen., instanța, atunci când sunt întrunite
b. Argumente în susținerea soluției aplicabile condițiile prevăzute de lege poate amâna
ipotezei cu referire la doctrină și practică aplicarea pedepsei, fără ca textul de lege să
judiciară: distingă între pedeapsa principală și pedeapsa
complementară. Această din urmă pedeapsă
Aplică inculpatului pedeapsa principală va deveni executabilă odată cu pedeapsa
pentru săvârșirea infracțiunii reținute în principală și în aceleași condiții.
PRACTICA NEUNITARĂ | PANDECTELE ROMÂNE NR. 5/2018 | 149

Practica neunitară a curţilor de apel
2. Respingerea ca inadmisibilă a cererii de sesizare

a Curții Constituționale. Calea de atac
- materia: penal
- subcategoria: apel
- obiectul din Ecris: excepție de neconstituționalitate
- actul normativ incident: Codul de procedură penală, Legea nr. 47/1992, Legea nr. 255/2013,
Legea nr. 134/2010, Legea nr. 76/2012
Rezumatul soluției însușite: supuse căilor de atac, termenelor și condițiilor

de exercitare ale acestora, prevăzute de legea
Majoritatea participanților la această întâlnire nouă”, iar potrivit art. 24 din Legea nr. 255/2013
au opinat în sensul că, apelul este calea de atac „Dispozițiile procesual penale din legile speciale
împotriva încheierii prin care a fost respinsă se completează cu cele ale Codului de procedură
ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții penală”; noul Cod de procedură penală nu mai
Constituționale a României cu o excepție de reglementează recursul ca și cale de atac, ci doar
JURISPRUDENȚĂ
neconstituționalitate. recursul în casație.

În cadrul dezbaterii acestei probleme de drept, Într-o altă opinie, calificarea căii de atac s-a
s-au pus în discuție și aspecte privind instanța făcut ca fiind contestație: legislația procesual
competentă în soluționarea căii de atac în penală în vigoare începând cu data de
cazul hotărârilor pronunțate în primă instanță 1 februarie 2014 nu mai prevede, drept cale
de judecătorii, apreciindu-se în majoritate că de atac, „recursul”; în aceste condiții, în lipsa
instanța competentă este Curtea de Apel. unei reglementări exprese de actualitate în
Legea nr. 47/1992, calea de atac împotriva
Argumentele soluției însușite: soluției de respingere, ca inadmisibilă, a cererii
de sesizare a Curții Constituționale este cea
a. Ipoteza care a generat dezbaterea problemei
specifică fazei procesuale în care excepția
juridice:
de neconstituționalitate a fost invocată,
Practica neunitară a fost generată de calificarea iar competența de soluționare aparține
diferită a căii de atac, în situația respingerii, ca judecătorului sau completului de judecată
inadmisibile, a cererilor de sesizare a Curții cu funcție judiciară, potrivit art. 3 C. pr. pen.,
Constituționale. în respectiva fază procesuală de la instanța
imediat superioară; conform art. 347 alin. (2),
Într-o opinie, calificarea căii de atac s-a făcut ca respectiv art. 341 alin. (10) și art. 425 1
fiind apel în raport de dispozițiile art. 29 alin. (5) alin. (5) C. pr. pen., calea de atac prevăzută de
din Legea nr. 47/1992, modificată, care prevăd lege pentru hotărârea pronunțată în procedura
calea de atac a recursului în această materie; de cameră preliminară este contestația, iar
aceste dispoziții, însă, nu au fost adaptate competența de judecare a acesteia aparține
modificărilor legislative intervenite în materie unui judecător de cameră preliminară de
penală; conform dispozițiilor art. 8 din Legea la instanța ierarhic superioară. În esență,
nr. 255/2013, „Hotărârile pronunțate în primă aceste argumente vizează separația funcțiilor
instanță după intrarea în vigoare a legii noi sunt judiciare.
150 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 5/2018 | PRACTICA NEUNITARĂ

Curtea de Apel București. Minute în materie penală din 20 aprilie 2017
b. Argumente în susținerea soluției aplicabile - din analiza coroborată a dispozițiilor art. 408
ipotezei cu referire la doctrină și practică alin. (1) și art. 4251 alin. (1) C. pr. pen. rezultă
judiciară: că, în materie penală, apelul constituie regula
în materia căilor de atac;
Se impune calificarea căii de atac drept apel
pentru următoarele argumente: - dispozițiile art. 341 alin. (10) și art. 347 alin. (2)
C. pr. pen. reglementează calea de atac a
- dispozițiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 contestației, dar domeniul în care poate fi
modificată se referă la calea de atac a recursului, exercitată această cale de atac este definită
cale de atac ce nu mai este reglementată în prin dispozițiile art. 341 alin. (9), respectiv
prezent; art. 347 alin. (1) C. pr. pen., dispoziții ce nu
includ ipoteza prezentată.
- dispozițiile art. 7 din Legea nr. 76/2012 - apli-
cabile conform art. 2 din Legea nr. 134/2010 Opinia exprimată în cadrul întâlnirii de
(Cod procedură civilă) - califică drept apel ca- unificare a practicii, a fost în sensul că
lea de atac a recursului prevăzută de norme apelul este calea de atac incidentă și este
speciale necorelate cu noile dispoziții proce- soluționat de instanța ierarhic superioară
suale; celei care a pronunțat soluția de respingere
a cererii de sesizare a Curții Constituționale.
- conform art. 8 și art. 24 din Legea nr. 255/
2013 noile dispoziții procesual penale sunt de Se apreciază utilă declanșarea procedurilor în
imediată aplicare; vederea promovării unui recurs în interesul legii.

CURTEA DE APEL IAȘI

* minute în materie de contencios administrativ și fiscal din 16 martie 2017
1. Aplicarea contractului colectiv de muncă în cazul personalului

silvic căruia i se aplică O.U.G. nr. 59/2000 și Legea nr. 188/1999
- materia: Contencios administrativ
- subcategoria:
- obiectul din ECRIS:
- actul normativ incident: O.U.G. nr. 59/2000, Legea nr. 188/1999
Prezentarea problemei juridice, cu Astfel că aplicabilă este legea specială – O.U.G.

arătarea situației de fapt: nr. 59/2000 – care se completează cu legea
generală - Legea nr. 188/1999.
JURISPRUDENȚĂ
a) Într-o opinie majoritară s-a reținut că

personalului silvic i se aplică O.U.G. nr. 59/2000 În ce privește modalitatea de derulare a
și Legea nr. 188/1999, față de norma de trimi raportului de serviciu, sancțiunile disciplinare,
tere din art. 58 din O.U.G. nr. 59/2000. modificarea raportului de serviciu, suspendarea
raportului de serviciu, încetarea raportului se
Potrivit art. 58 din O.U.G. nr. 59/2000 per aplică legislația specială – O.U.G. nr. 59/2000
sonalului silvic, deci inclusiv pădurarilor, (calitate și Legea nr. 188/1999.
pe care o îndeplinește și reclamantul) i se aplică
prevederile Legii nr. 188/1999, în măsura în care Nu se aplică Contractul colectiv de muncă la
ordonanța de urgență nu dispune altfel. nivel de unitate, dacă acesta stabilește alte
norme decât cele legale, motivat de faptul că
În motivarea Deciziei nr. 3/2014 a ICCJ, legislația specială nu permite.
pronunțată în recurs în interesul legii s-a
reținut că personalul silvic care își desfășoară Potrivit art. 72 din Legea nr. 188/1999 se pot
activitatea în temeiul unui contract individual încheia acorduri colective care vizează:
de muncă, având atribuții de pază a vegetației
forestiere și gradul profesional prevăzut de a) constituirea și folosirea fondurilor destinate
art. 7 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 59/2000 îmbunătățirii condițiilor la locul de muncă;
(pădurar debutant și pădurar, respectiv b) sănătatea și securitatea în muncă;
brigadier silvic debutant și brigadier silvic),
nu îndeplinește o funcție publică în sensul c) programul zilnic de lucru;
prevederilor Legii nr. 188/1999.
d) perfecționarea profesională;
Cu toate acestea, în virtutea normei de trimi
tere de la art. 58 alin. (1) din O.U.G. nr. 59/2000, e) alte măsuri decât cele prevăzute de lege,
personalului silvic, în integralitatea sa, deci referitoare la protecția celor aleși în organele
inclusiv pădurarilor, i se aplică prevederile Legii de conducere ale organizațiilor sindicale.
nr. 188/1999, în măsura în care ordonanța de
Prin aceste acorduri colective nu se pot stabili
urgență nu dispune altfel.
alte reguli privind derularea raportului de serviciu.

Curtea de Apel Iași. Minute în materie de contencios administrativ și fiscal din 16 martie 2017
Rezumat: Situația evidențiată de lit. n) a art. 94 din

Legea nr. 188/1999 nu se aplică în cauză,
În opinia majoritară a judecătorilor prezenți, nefiind îndeplinite condițiile exprese din
nu sunt aplicabile prevederile contractului acest text (posibilitatea ca funcționarul să
colectiv de muncă la nivel de unitate, influențeze cercetarea administrativă și
dacă acesta stabilește alte norme decât propunerea motivată a comisiei de disciplină),
cele legale, motivat de faptul că legislația însă suspendarea conform art. 52 alin. (1) lit. a)
specială nu permite. din Contractul colectiv de muncă a fost corect
aplicată din inițiativa angajatorului, atât timp
Argumente: cât Contractul colectiv de muncă este legea
părților, iar simpla condiție cerută era aceea a
Problema adusă în discuție vizează situația existenței cercetării prealabile.
în care, printr-o decizie emisă de către RNP
– Romsilva, Direcția Silvică Vaslui, s-a dispus Se impune a fi avut în vedere faptul că,
suspendarea contractului individual de muncă potrivit Deciziei nr. 3/2014 a ICCJ pronunțată
al unui pădurar, pe durata cercetării disciplinare în recursul în interesul legii, personalul silvic
prealabile, decizia fiind emisă în temeiul art. 52 care își desfășoară activitatea în temeiul
alin. (1) lit. a) din Contractul colectiv de muncă. unui contract individual de muncă, având
atribuții de pază a vegetației forestiere,
În cursul judecății în fond a cauzei s-a emis și nu îndeplinește o funcție publică în sensul
decizia de desfacere disciplinară a contractului dispozițiilor Legii nr. 188/1999. Contractul
individual de muncă, pentru săvârșirea mai colectiv de muncă la nivel de unitate, având în
multor abateri. vedere că reclamantul se afla într-un raport de
Potrivit dispozițiilor art. 58 din O.U.G. muncă și nu de serviciu, nu prevede în materia
nr. 59/2000, personalului silvic, inclusiv suspendării pe perioada cercetării disciplinare o
pădurarilor, li se aplică dispozițiile Legii normă în dezacord cu norma legală aplicabilă,
nr. 188/1999, în măsura în care ordonanța de astfel încât suspendarea contractului de muncă
urgență nu dispune altfel. pe durata cercetării disciplinare din inițiativa
angajatorului este legală.
În ceea ce privește suspendarea raporturilor
de muncă, O.U.G. nr. 59/2000 nu conține Chiar dacă articolul din Contractul colectiv
dispoziții speciale, iar prevederile art. 94 din de muncă are un conținut similar cu art. 52
Legea nr. 188/1999 reglementează situația alin. (1) lit. a) din Legea nr. 53/2003 privind
suspendării de drept a raportului de serviciu Codul muncii, declararea ca neconstituționale
al funcționarului public, respectiv la litera „n” a dispozițiilor acestui text nu are efect în
din acest text: cauză, întrucât s-a produs prin decizia din 5
mai 2016 a Curții Constituționale, nepublicată
„n) pe perioada cercetării administrative, în Monitorul Oficial al României la data
în situația în care funcționarul public care a pronunțării hotărârii instanței de fond, pe de o
săvârșit o abatere disciplinară poate influența parte, iar pe de altă parte Contractul colectiv
cercetarea administrativă, la propunerea de muncă era în vigoare în această formă. Ca
motivată a comisiei de disciplină;” atare, dispozițiile din Contractul colectiv de
muncă, care constituie legea părților, erau
Conform lit. o), în „alte cazuri expres prevăzute aplicabile.
de lege”.

CURTEA DE APEL ORADEA

*minute în materie civilă din 23 iunie 2017
1. Legea nr. 50/1991. Modul de soluționare a acțiunilor introduse de

Municipiul Oradea având ca obiect obligația de a face, prin care se
solicită obligarea pârâților să intre în legalitate, fie prin obținerea
autorizației de construcție, fie prin desființarea lucrărilor efectuate
ilegal - caz particular situația în care pârâtul nu mai este proprietar
al imobilului
- materia: drept civil
- subcategoria: alte tipuri de cauze
- obiect ECRIS: obligație de a face
- acte normative incidente: Legea nr. 50/1991, art. 28 alin. (1), art. 32 alin. (1) și (2)
JURISPRUDENȚĂ
Rezumatul soluției însușite: de construcție a înstrăinat imobilul ulterior

încheierii procesului verbal de contravenție,
Opinia majoritară a participanților la întâlnire proprietarul actual răspunde legal, deși nu este
a fost în sensul că, în litigiile introduse de autorul lucrărilor.
Municipiul Oradea prin primar, în condițiile
art. 32 alin. (1) raportat la art. 28 din Legea Anterior, într-o primă fază, Poliția Locală
nr. 50/1991, în cazul în care se constată că Oradea a constatat efectuarea de lucrări
persoana care a efectuat ilegal lucrările de fără autorizație de construcție și în baza Legii
construcție a înstrăinat imobilul ulterior nr. 50/1991 a încheiat un proces verbal de
încheierii procesului verbal de contravenție, constatare și sancționare a contravențiilor
numai proprietarul actual va fi obligat prin care s-a aplicat sancțiunea principală
să intre în legalitate în cele două moduri constând în amendă contravențională și
prevăzute de lege (obținerea autorizației de măsura complementară a obligației de intrare
construcție sau desființarea lucrărilor), nu și în legalitate. Procesul verbal nu este atacat în
contravenientul - fostul proprietar. condițiile O.G. nr. 2/2001 sau instanța menține
măsura complementară. După trecerea unui
Argumentele soluției însușite: termen, Municipiul Oradea solicită instanței
obligarea contravenientului la intrarea în
a. Ipoteza care a generat dezbaterea problemei
legalitate în cele două moduri prevăzute de
juridice:
lege (obținerea autorizației de construcție
Problema de drept cu privire la care există sau desființarea lucrărilor, cu stabilirea de
practică judiciară neunitară este dacă, în litigiile către instanță a unui termen de complinire
introduse de Municipiul Oradea prin primar, în a obligației). În faza de judecată se constată
condițiile art. 32 alin. (1), raportat la art. 28 din că persoana care a efectuat ilegal lucrările
Legea nr. 50/1991, în cazul în care se constată de construcție a înstrăinat imobilul ulterior
că persoana care a efectuat ilegal lucrările încheierii procesului verbal de contravenție.

Curtea de Apel Oradea. Minute în materie civilă din 23 iunie 2017
b. Argumente în susținerea soluției aplicabile proprietar, care nici nu mai are posibilitatea
ipotezei: fizică de aducere la îndeplinire a unei astfel
de măsuri (neputând proceda la demolarea
În argumentarea soluției juridice însușite de construcției altcuiva sau obținerea pe numele
majoritatea participanților la întâlnire s-a altcuiva a autorizației de construcție). Actualul
arătat că, în cazul în care, în faza de judecată proprietar este cel care răspunde, obligația fiind
se constată că persoana care a efectuat ilegal legată de deținerea bunului cu privire la care
lucrările de construcție a înstrăinat imobilul s-a constatat starea de nelegalitate. Actualul
ulterior încheierii procesului verbal de proprietar s-ar putea îndrepta cu o acțiune
contravenție, nu mai există temei de a atrage în regres împotriva proprietarului inițial/
răspunderea directă a contravenientului, fost contravenientului pentru eventualele daune.
2. Încuviințarea executării silite a contractelor de credit încheiate la

distanță cu instituțiile financiare nebancare - IFN, în condițiile
în care nu există o semnătură olografă a debitorului
- subcategoria: executare silită
- obiect ECRIS: încuviințare executare silită
- acte normative incidente: Codul de procedură civilă, art. 268 alin. (2), art. 632 alin. (1) și (2),
Legea nr. 93/2009, art. 52 alin. (1), Legea nr. 455/2001, art. 4 și art. 5, O.U.G. nr. 34/2014,
art. 8 alin. (6) și (10), Legea nr. 365/2002, art. 7 și art. 9
Rezumatul soluției însușite: Argumentele soluției însușite:
Opinia majoritară exprimată cu privire la a. Ipoteza care a generat dezbaterea problemei

problema de drept pusă în discuție a fost juridice:
în sensul că reprezintă titluri executorii
și, în consecință, pot justifica o soluție de Problema de drept în discuție vizează condițiile
încuviințare a executării silite acele contracte ce se impun a fi cercetate de instanță în vederea
de credit încheiate la distanță între instituțiile încuviințării executării silite a contractelor de
financiare nebancare și debitori, chiar dacă credit încheiate Ia distanță de către instituțiile
înscrisul nu poartă semnătura olografă a
financiare nebancare cu persoane fizice. În
debitorului, cu condiția de a fi respectate
concret, trebuie lămurit dacă acele contracte
dispozițiile legale în materie de semnătură
electronică, în lipsa semnăturii olografe sau încheiate Ia distanță, semnate electronic de
electronice a debitorului, contractul de credit creditor, cărora le lipsește semnătura olografă
încheiat la distanță cu o instituție financiară a împrumutatului, constituie titluri executorii
nebancară nu are caracterul de titlu executoriu. ce pot fi supuse executării silite.

b. Argumente în susținerea soluției aplicabile incorporat, atașat sau i s-a asociat logic o
ipotezei: semnătură electronică extinsă, bazată pe un
certificat calificat nesuspendat sau nerevocat
În argumentarea soluției juridice însușite de la momentul respectiv și generată cu ajutorul
majoritatea judecătorilor prezenți s-a arătat că, unui dispozitiv securizat de creare a semnăturii
reprezintă titluri executorii și, în consecință, pot electronice, este asimilat, în ceea ce privește
justifica o soluție de încuviințare a executării
condițiile și efectele sale, cu înscrisul sub
silite acele contracte de credit încheiate la
semnătură privată. În consecință, dacă forma
distanță între instituțiile financiare nebancare
scrisă este cerută ca o condiție de probă, un
și debitori, chiar dacă înscrisul nu poartă
semnătura olografă a debitorului, cu condiția înscris în formă electronică îndeplinește această
de a fi respectate dispozițiile legale în materie cerință dacă i s-a încorporat, atașat sau i s-a
de semnătură electronică. asociat logic o semnătură electronică extinsă,
bazată pe un certificat calificat și generată prin
Conform art. 52 alin. (1) din Legea nr. 93/2009 intermediul unui dispozitiv securizat de creare a
privind instituțiile financiare nebancare, semnăturii (art. 7 din lege).
contractele de credit încheiate de o instituție
financiară nebancară, precum și garanțiile Aceste texte trebuie coroborate, pe de o parte,
reale și personale afectate garantării creditului cu art. 4 pct. 4 din aceeași lege specială, care
JURISPRUDENȚĂ
constituie titluri executorii. definește semnătura electronică extinsă ca

fiind acea semnătură electronică care este
Este de subliniat că, spre deosebire de O.U.G. legată în mod unic de semnatar, asigură
nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și identificarea semnatarului, este creată prin
adecvarea capitalului, Legea nr. 93/2009
mijloace controlate exclusiv de semnatar și
nu cuprinde dispoziții specifice privind
este legată de datele în formă electronică,
modalitatea în care pot fi încheiate contractele
la care se raportează în așa fel încât orice
de credit, ceea ce impune valorificarea, în
completare, a dispozițiilor de drept comun. modificare ulterioară a acestora este
identificabilă. Pe de altă parte, trebuie avută în
În seria acestor dispoziții se înscriu, în primul vedere definiția legală a certificatului calificat,
rând, dispozițiile art. 267-268 C. pr. civ. care rezultată din dispozițiile art. 4 pct. 12, art. 18 și
permit, în contextul reglementării înscrisurilor art. 20 din lege, certificatul neputând fi eliberat
sub semnătură privată ca mijloace de probă în decât de un furnizor de servicii de certificare.
procesul civil, redactarea unui înscris în formă
electronică. Valorificarea acestor dispoziții Concluzionând, simpla lipsă a unei semnături
este îngăduită de inexistența unui text în legea olografe a debitorului pe contractul încheiat
specială din care să rezulte necesitatea unei în formă electronică nu neagă valoarea de
forme solemne în cazul contractului de credit titlu executoriu a contractului de credit
încheiat de instituția financiară nebancară. astfel încheiat, însă neîndeplinirea condițiilor
Concret, dispozițiile Codului nu conțin o prevăzute de lege în ceea ce privește existența
reglementare a problemei, ci fac trimitere unei semnături electronice nu poate fi lăsată
la legislația specială în materia semnăturii exclusiv pe seama contestației la executare.
electronice (art. 267 C. pr. civ.), actul normativ
În esență, ar fi dificil de susținut că existența
de referință fiind Legea nr. 455/2001 privind
semnătura electronică. unui înscris, pretins a fi titlu executoriu,
redactat în formă tipărită, dar nesemnat
Potrivit dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 455/2001, de către debitor - ipoteză cu care trebuie
înscrisul în formă electronică, căruia i s-a echivalată aceea a înscrisului emis în formă

electronică, dar lipsit de semnătură electronică financiară nebancară și un debitor nu are

extinsă - ar permite încuviințarea executării caracterul de titlu executoriu.
silite, tocmai pentru că lipsa semnăturii de
pe înscris îi refuză acestuia recunoașterea sa Simpla confirmare de acordare a creditului
ca înscris sub semnătură privată, fie și într-o nu are valoarea exprimării consimțământului
procedură necontencioasă, precum este debitorului, având în vedere că nu se poate proba
procedura încuviințării executării silite. că acesta a acceptat toate clauzele contractuale.
Așadar, în lipsa semnăturii olografe sau Câtă vreme contractul nu cuprinde

electronice extinse a debitorului, având în semnătura olografă sau electronică a
vedere că în cadrul procedurii de încuviințare a debitorului, nu poate fi probată exteriorizarea
executării silite se verifică respectarea formală voinței acestuia cu privire la încheierea
a condițiilor titlului executoriu, contractul de contractului, iar lipsa semnăturii echivalează
credit încheiat la distanță între o instituție cu inexistența titlului executoriu.
3. Soluționarea cererii de suspendare a executării silite

în cadrul contestației la executare silită
- subcategoria: executare silită
- obiect ECRIS: suspendare executare silită
- acte normative incidente: Codul de procedură civilă, art. 651 alin. (3) și (4), art. 719 alin. (1) și (6)
Rezumatul soluției însușite: acest caz, se pune întrebarea dacă cererea de

suspendare va fi respinsă ca rămasă fără obiect
Opinia unanimă a participanților la întâlnire sau va fi soluționată pe fond.
a fost în sensul că, în cazul soluționării
cererii de suspendare a executării silite prin b. Argumentele în susținerea soluției aplicabile
aceeași hotărâre prin care se soluționează ipotezei:
contestația la executare, cea dintâi va fi
respinsă ca rămasă fără obiect, având în În argumentarea soluției juridice însușite de
vedere că a fost soluționată contestația la toți judecătorii prezenți s-a arătat că, dacă
executare, în conformitate cu dispozițiile la termenul stabilit pentru soluționarea atât
art. 719 alin. (1) C. pr. civ. a contestației la executare, cât și a cererii de
suspendare, instanța reține cauza în pronunțare
asupra acestora, cererea de suspendare va
fi respinsă ca rămasă fără obiect (în cazul în
a. Ipoteza care a generat dezbaterea problemei care contestația este admisă și executarea
juridice: silită anulată, în tot sau în parte, executarea
nu poate continua, hotărârea primei instanțe
Problema de drept în discuție vizează situația fiind executorie, ori va continua în condițiile
în care cererea de suspendare a executării silite și limitele rezultate din hotărârea instanței:
se soluționează prin aceeași hotărâre prin care dacă însă contestația este respinsă, dispunerea
se soluționează contestația la executare. În suspendării ar fi lipsită de sens).

În acest context, s-a reținut că, potrivii soluționării definitive, o asemenea intenție a fost
art. 651 alin. (3) C. pr. civ., încheierea instanței servită de o formulare explicită a textului de lege
de executare are caracter executoriu și [cazul reglementat de art. 721 alin. (4) C. pr. civ.,
deci executorul judecătoresc trebuie să se art. 6 alin. (4) din O.G. nr. 22/2002].
conformeze de îndată măsurii dispuse prin
această încheiere. Potrivii Minutei întâlnirii reprezentanților
Consiliului Superior al Magistraturii cu
De asemenea, conform prevederilor art. 651 președinții secțiilor civile ale curților de apel
alin. (4) C. pr. civ., în toate cazurile, instanța ce a avut loc la Curtea de Apel Timișoara,
de executare se pronunță prin încheiere 19-20 noiembrie 2015 și a Minutei întâlnirii
executorie, supusă apelului în termen de 10 președinților secțiilor civile ale Înaltei Curți de
zile de la comunicare, dacă prin lege nu se Casație și Justiție și curților de apel ce a avut
prevede altfel. Pe cale de consecință, fiind loc la Curtea de Apel Bacău, 23-24 iunie 2016,
vorba de o dezlegare dată printr-o încheiere opinia unanimă a participanților a fost în sensul
executorie, soluția dată în primă instanță că efectele suspendării executării silite dăinuie
unei contestații la executare nu poate până la soluționarea contestației la executare
reprezenta decât o soluționare a contestației. în primă instanță.
Cum art. 719 alin. (1) C. pr. civ. face referire
JURISPRUDENȚĂ
la posibilitatea suspendării executării silite De asemenea, conform Minutei întâlnirii

până la soluționarea contestației la executare, profesionale trimestriale a judecătorilor din
rezultă că încheierea dată în primă instanță cadrul instanțelor din circumscripția Curții
pune deja capăt suspendării executării. de Apel Oradea, secția I civilă, trimestrul II
2016 - 15 iunie 2016, opinia majoritară a
De altfel, atunci când legiuitorul a dorit să participanților la întâlnire a fost în sensul că
prelungească durata suspendării unei executări suspendarea executării silite este limitată în
silite dincolo de momentul soluționării unei cereri timp până la momentul soluționării în primă
în primă instanță, respectiv până la momentul instanță a contestației la executare.
4. Expropriere. Imputarea cheltuielilor de judecată în cererile

adresate instanței judecătorești pentru stabilirea cuantumului
despăgubirilor pentru expropriere, întemeiate pe dispozițiile Legii
nr. 255/2010
- subcategoria: drepturi de proprietate și alte drepturi reale
- obiect ECRIS: expropriere
- acte normative incidente: Legea nr. 255/2010, art. 23 alin. (3), Vechiul Cod de procedură civilă,
art. 274, Noul Cod de procedură civilă, art. 453
Rezumatul soluției însușite: adresate instanței judecătorești pentru

stabilirea cuantumului despăgubirilor
Opinia majoritară a participanților la întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 255/2010,
întâlnire a fost în sensul că, în cererile procedura de drept comun privind

cheltuielile de judecată la care se referă nr. 255/2010, în sensul că aceasta se realizează

art. 23 alin. (3) din Legea nr. 255/2010 este în conformitate cu dreptul comun, în cauză se
cea care rezultă din cuprinsul art. 453 C. pr. aplică prevederile art. 453 C. pr. civ.
civ. (art. 274 vechiul C. pr. civ.)
Dispozițiile art. 22 alin. (3) din Legea
Prezentarea problemei juridice: nr. 255/2010 fac trimitere la art. 21-27 din
Legea nr. 33/1994, nu și la art. 38, iar, pe
a. Ipoteza care a generat dezbaterea problemei de altă parte, prevederile art. 38 din Legea
juridice: nr. 33/1994 nu sunt aplicabile, întrucât în
cheltuielile de expropriere nu pot fi incluse
Problema de drept cu privire la care există cele efectuate în procedura judiciară,
practică judiciară neunitară este dacă, în procedură care privește doar stabilirea valorii
cererile adresate instanței judecătorești despăgubirilor, în condițiile în care exproprierea
pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor deja operase la momentul emiterii hotărârii de
întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 255/2010,
consemnare a acestora.
procedura de drept comun privind cheltuielile
de judecată la care se referă art. 23 alin. (3) din Așadar, cheltuielile pentru realizarea proce
Legea nr. 255/2010 este cea care rezultă din durilor de expropriere nu vizează și cheltuielile
cuprinsul art. 453 C. pr. civ. (art. 274 din vechiul judiciare efectuate în procesul civil de
C. pr. civ.) sau cea instituită de art. 38 din Legea cuantificare a despăgubirilor, în condițiile în
nr. 33/1994 (text în temeiul căruia cheltuielile care nu poartă asupra transferului dreptului
efectuate pentru realizarea procedurilor de de proprietate cu privire la terenul expropriat,
expropriere sunt în sarcina expropriatorului). acestea fiind supuse normelor dreptului comun,
b. Argumentele în susținerea soluției aplicabile reprezentate de dispozițiile art. 453 C. pr. civ.
ipotezei: Astfel, în cazul procedurii reglementate de
În argumentarea soluției juridice însușite de Legea nr. 33/1994, stabilirea cheltuielilor
majoritatea participanților la întâlnire s-a de judecată în sarcina expropriatorului are
arătat că, potrivit art. 23 alin. (3) din Legea ca justificare faptul că la capătul demersului
nr. 255/2010, în cererile adresate instanței judiciar (în urma achitării despăgubirii stabilite
judecătorești pentru stabilirea în contradictoriu de către instanță) se află chiar transferul
cu statul român sau cu unitățile administrativ- dreptului de proprietate ca efect al exproprierii.
teritoriale, după caz, a dreptului la despăgubire Această rațiune nu se mai regăsește însă în
pentru expropriere și a cuantumului acesteia, cazul procedurii judiciare reglementate de
se aplică procedura de drept comun privind legea specială, atât timp cât ca se limitează
cheltuielile de judecată. la un moment ulterior transferului prin
expropriere a dreptului de proprietate.
Prin urmare, întrucât legea specială face
trimitere directă și expresă la procedura Soluția a fost însușită și de participanții Ia
avansării cheltuielilor de judecată necesare întâlnirea reprezentanților Consiliului Superior
pentru realizarea expertizelor de evaluare a al Magistraturii cu președinții secțiilor civile ale
cuantumului despăgubirilor în cadrul litigiilor curților de apel ce a avut loc la Curtea de Apel
prevăzute la alin. (1) al art. 23 din Legea Timișoara, 19-20 noiembrie 2015.

5. Expropriere întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 255/2010.

Posibilitatea instanței de a dispune, în afară de stabilirea
cuantumului despăgubirilor acordate persoanelor interesate,
și exproprierea altor suprafețe de teren devenite de neexploatat
pentru reclamanți
- subcategoria: drepturi de proprietate și alte drepturi reale
- obiect ECRIS: expropriere
- acte normative incidente: Legea nr. 255/2010, art. 22 alin. (1) și (3), art. 34
Rezumatul soluției însușite: b. Argumente în susținerea soluției aplicabile

ipotezei:
Opinia unanimă a participanților la
întâlnire a fost în sensul că dispozițiile Legii În argumentarea soluției juridice însușite
nr. 255/2010 derogă de la dreptul comun de judecătorii prezenți, s-a arătat că textul
JURISPRUDENȚĂ
în materie (Legea nr. 33/1994), normele art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010
atributive de competență a instanțelor circumscrie atribuțiile instanțelor de judecată
privind exclusiv cuantumul despăgubirilor. numai soluționării contestației formulate
Art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010 împotriva modului de stabilire a despăgubirilor.
prevede că dispozițiile art. 21-27 din Legea În mod explicit, același articol prevede că nu
nr. 33/1994 se aplică numai cât privește face obiectul de verificare al instanțelor de
stabilirea despăgubirii, fiind deci exclusă judecată transferul dreptului de proprietate,
aplicarea normelor care îndreptățesc sintagmă căreia i se subsumează și interdicția
instanțele să se pronunțe în sensul obligării de a discuta asupra limitelor în care a avut loc
expropriatorului la o expropriere totală. exproprierea, adică delimitarea materială a
proprietății.
Este adevărat că legea generală prevede
a. Ipoteza care a generat dezbaterea problemei facultatea instanței de judecată de a dispune
juridice: și obligarea expropriatorului la o expropriere
totală, dincolo de nevoile realizării lucrării de
Problema de drept ce trebuie lămurită este utilitate publică. Aplicarea în completare a
dacă, în acele acțiuni prin care s-a solicitat, normei generale nu poate avea loc însă decât
în temeiul dispozițiilor Legii nr. 255/2010, în limitele îngăduite de norma specială. Iar
exproprierea unei alte suprafețe decât cea care sub acest aspect, același art. 22 alin. (3) din
făcuse obiectul acordării de despăgubiri prin Legea nr. 255/2010 prevede că dispozițiile
hotărâre contestată, instanța are posibilitatea art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 se aplică numai
de a dispune, în afară de stabilirea cuantumului cât privește stabilirea despăgubirii, fiind deci
despăgubirilor acordate persoanelor interesate, exclusă aplicarea normelor care îndreptățesc
exproprierea altor suprafețe de teren devenite instanțele să se pronunțe în sensul obligării
de neexploatat pentru reclamanți. expropriatorului la o expropriere totală.

Art. 34 din cuprinsul Legii nr. 255/2010 nu Cele de mai sus nu exclud însă obligația
infirmă cele deja arătate cu privire la limitele instanței de judecată ca, în contextul stabilirii
aplicării legii generale, în continuarea celei cuantumului despăgubirilor și în limitele
speciale. Textul analizat prevede că Legea investirii sale, să aibă în vedere inclusiv faptul
nr. 255/2010 se completează cu Legea
deprecierii valorice a parcelei rămase în
nr. 33/1994, dacă cea din urmă nu contravine
dispozițiilor legii speciale. Or, în măsura în care proprietatea celui expropriat.
s-ar recunoaște dreptul instanței de a statua
Soluția a fost însușită și de participanții la
asupra unei exproprieri totale, în temeiul
normei generale, pentru lucrări care intră în întâlnirea reprezentanților Consiliului Superior
domeniul de reglementare al legii speciale, în al Magistraturii cu președinții secțiilor civile ale
mod cert această dispoziție contravine Legii curților de apel ce a avut loc la Curtea de Apel
nr. 255/2010. Timișoara, 19-20 noiembrie 2015.

CURTEA DE APEL PITEȘTI

*minute în materie civilă din 9 iunie 2017
1. Posibilitatea suspendării judecății în situația sesizării înaintate

de altă instanță către CJUE pentru pronunțarea unei hotărâri
preliminare potrivit art. 267 TFUE, deși întrebarea sau întrebările au
legătură cu soluționarea acelei cauze
- materia: procedură civilă
- subcategoria: suspendarea facultativă - art. 413 C. pr. civ.
- obiect ECRIS: -
- act normativ incident: Codul de procedură civilă, art. 413 alin. (1) pct. 1
Enunțarea problemei juridice: potrivit art. 412 pct. 7 C. pr. civ., dar numai
JURISPRUDENȚĂ
pentru instanța care a făcut o asemenea

Suspendarea cursului judecății unei cauze până sesizare, ceea ce presupune că față de celelalte
la pronunțarea hotărârii preliminare de către instanțe suspendarea nu este obligatorie.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene pentru
interpretarea normei de drept european, într-o În lipsa unei reglementări exprese a suspendării
cauză aflată pe rolul altei instanțe decât aceea cauzei pentru toate instanțele de judecată
care a sesizat Curtea. se pune întrebarea existenței unui remediu
procesual prin intermediul căruia hotărârea
Opinia majoritară a judecătorilor pronunțată în baza unui text de lege, care
participanți la întâlnirea trimestrială: reglementează diferit față de o normă
europeană a cărei interpretare a fost dată de
Suspendarea judecății presupune întreruperea către Curtea de Justiție a Uniunii Europene,
cursului normal al cercetării procesului civil poate să fie reformată sau retractată, fiindcă
pentru ivirea unor incidente procedurale pentru declararea normei ca neconstituțională
determinate din motive subiective sau legiuitorul a prevăzut posibilitatea părții
obiective, față de care suspendarea operează interesate să formuleze revizuire în condițiile
urmare a convenției părților, de plin drept sau art. 509 pct. 11 C. pr. civ.
este lăsată la aprecierea instanței.
Pentru evitarea consecințelor omisiunii căii
Suspendarea cauzei reprezentând un caz de
de atac prin intermediul căreia instanța
întrerupere a procedurii judiciare de natură să
de judecată să poată retracta o hotărâre
afecteze interesul părților, acela de a beneficia
pronunțată în baza unei norme europene
de o judecată în termen optim și previzibil
intervine numai pentru situațiile expres și interpretată diferit de Curtea de Justiție a
limitativ prevăzute de lege. Uniunii Europene, trebuie să fie recunoscută
facultatea instanței de a aprecia asupra
Un caz expres prevăzut de lege pentru care se oportunității măsurii suspendării până la
suspendă de drept cursul judecății este acela pronunțarea hotărârii preliminare, suspendarea
al sesizării Curții de Justiție a Uniunii Europene având astfel un caracter facultativ potrivit
pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare art. 413 alin. (1) pct. 1 C. pr. civ.

Curtea de Apel Piteşti. Minute în materie civilă din 9 iunie 2017
2. Soluțiile ce se pronunță în situația aplicării tezei finale a art. 75

alin. (1) din Legea nr. 85/2014, privind procedurile de prevenire a
insolvenței și de insolvență. Felul hotărârii ce se va pronunța
- subcategoria: procedura de prevenire a insolvenței și de insolvență
- obiect ECRIS: pretenții
- act normativ incident: Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de
insolvență, art. 75 alin. (1) teza finală
Enunțarea problemei juridice: Măsura încetării cauzei operează de plin

drept și prin intermediul acesteia instanța se
Încetarea cauzei suspendată în baza art. 75 desesizează.
alin. (1) din Legea nr. 85/2014, privind procedurile
de prevenire a insolvenței și de insolvență de plin Hotărârea prin care se desesizează instanța fără
drept la data la care hotărârea a rămas definitivă. a judeca în fond cauza poate să fie încadrată la
noțiunea prevăzută de art. 424 alin. (1) C. pr. civ.,
Opinia majoritară a judecătorilor parti aceea de sentință, când suspendarea de drept
cipanți la întâlnirea trimestrială a fost în sensul s-a constatat de către prima instanță.
că:
În ipoteza suspendării cauzei în baza art. 75
La data rămânerii definitive a hotărârii de alin. (1) din Legea nr. 85/2014, în calea de
deschidere a procedurii insolvenței, acțiunile atac a apelului sau recursului, hotărârea prin
judiciare suspendate de drept în baza intermediul căreia încetează acțiunea este
art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, privind încheiere și nu decizie, aceasta de pe urmă
procedurile de prevenire a insolvenței și de pronunțându-se în condițiile art. 424 alin. (3)
insolvență încetează. C. pr. civ. numai în cazul soluționări căii de atac.
3. Calitatea de reprezentant a persoanei juridice pentru altă

persoană juridică, având calitatea de parte în calea de atac a apelului.
Condiția invocării excepției lipsei calității de reprezentant în ipoteza
în care aceasta nu a fost invocată în fața instanței de fond
- materia: procedură civilă
- subcategoria: reprezentarea convențională a părților în procesul civil
- obiect ECRIS: -
- act normativ incident: Codul de procedură civilă, art. 82 alin. (2), art. 84 alin. (1)
Enunțarea problemei juridice: Opinia majoritară a judecătorilor partici

panți la întâlnirea trimestrială a fost în sensul că:
Condiția calității de reprezentant convențional
Potrivit art. 84 alin. (1) C. pr. civ., persoana
al persoanei juridice. juridică poate să fie reprezentată convențional

în fața instanțelor de judecată numai prin persoane juridice, consilierului juridic sau
consilier juridic sau avocat. avocatului acesteia de pe urmă poate să fie
invocată în orice stadiu al procesului respectiv
Prin hotărârea preliminară nr. 9 din 9 aprilie 2016 pentru prima dată în căile de atac având în
pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție vedere caracterul său de ordine publică.
în condițiile art. 519 C. pr. civ. dispozițiile evocate
au fost interpretate cu valoare obligatorie în Excepția legalității mandatului este diferită
sensul că cererea de chemare în judecată și de excepția lipsei calității de reprezentant.
reprezentarea convențională a persoanei juridice
în fața instanțelor judecătorești nu se poate face În cazul invocării excepției calității de
prin mandatar persoană juridică, prin consilierul reprezentant a persoanei juridice trebuie
juridic sau avocatul acesteia din urmă. să se dovedească actul de împuternicire
dat consilierului juridic sau avocatului de
Cu privire la calitatea de reprezentant al a reprezenta partea în fața instanțelor de
persoanei juridice partea interesată poate judecată în condițiile art. 84 alin. (1) C. pr. civ.
invoca excepția legalității mandatului sau
excepția lipsei calității de reprezentant. Excepția lipsei calității de reprezentant nu
poate să fie invocată pentru prima dată în calea
Excepția legalității mandatului convențional de atac dacă nu a fost invocată în fața primei
JURISPRUDENȚĂ
pe care o persoană juridică l-a dat unei alte instanțe potrivit art. 82 alin. (2) C. pr. civ.
4. Posibilitatea acordării ajutorului public judiciar în cazul plății

remunerației curatorului special, numit în condițiile art. 58
și art. 167 C. pr. civ.
- materia: ajutor public judiciar
- subcategoria: remunerație curator special
- obiect ECRIS: -
- act normativ incident: O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar, art. 58 alin. (1),
art. 90; art. 167 alin. (3) Codul de procedură civilă, Directiva Uniunii Europene nr. 8/2003 privind
îmbunătățirea accesului la justiție al cetățenilor statelor membre
Enunțarea problemei juridice: legal în instanță sau în cazul existenței unui

conflict de interese între reprezentantul legal
Posibilitatea acordării ajutorului public și persoana reprezentată, respectiv în lipsa re-
judiciar părții aflată în imposibilitatea de a prezentantului persoanei juridice, instanța la
plăti remunerația curatorului special numit în cererea părții interesate va numi un curator
condițiile art. 58 și art. 167 C. pr. civ. special pentru reprezentare.
Opinia majoritară a judecătorilor partici De asemenea când pârâtul a fost citat prin
panți la întâlnirea trimestrială a fost în sensul că: publicitate ca urmare a imposibilității recla-
mantului să-i afle domiciliul instanța numește
În caz de urgență pentru persoana lipsită de ca- curator special pentru acesta în condițiile
pacitate de exercițiu care nu este reprezentată art. 167 alin. (3) C. pr. civ.

Curatorul special care va avea calitatea de prin acordarea ajutorului public în condițiile
reprezentant legal este numit de către instanță O.U.G. nr. 51/2008, formele de ajutor fiind
din lista avocaților anume desemnați în acest expres prevăzute în art. 6 din actul normativ
sens, având dreptul la plata unei remunerații evocat.
pe care instanța o stabilește prin încheiere, în
sarcina părții astfel reprezentată. Plata remunerației curatorului special nu
este prevăzută ca formă a ajutorului public
Remunerația curatorului special reprezintă o judiciar, motiv pentru care se pune întrebarea
sumă în legătură cu desfășurarea procesului în ce condiții plata poate să fie suportată de
care poate să afecteze dreptul de acces la către stat pentru a da posibilitatea părții să-și
justiție în cazul imposibilității părții, urmare a exercite dreptul de acces la justiție.
lipsei veniturilor de a plăti-o.
În lipsa mențiunii plății remunerației ca
Pentru asigurarea dreptului de acces la justiție
formă de ajutor public judiciar nu se poate
costurile în legătură cu procedurile judiciare nu
concluziona că partea nu beneficiază de
pot constitui o piedică în exercitarea dreptului,
scutirea de plată, acest beneficiu putându-
statul având sarcina să garanteze dreptul prin
suportarea cheltuielilor în condițiile legii din se încadra în noțiunea generală de asistență
resursele financiare publice. judiciară reglementată de art. 90 C. pr. civ.
precum și în cadrul principiilor Directivei
Modalitatea de suportare a cheltuielilor Uniunii Europene nr. 8/2003 privind
ocazionate de desfășurarea unui proces pentru îmbunătățirea accesului la justiție al
garantarea dreptului de acces la justiție se face cetățenilor statelor membre.
5. Interpretarea dispozițiilor art. 115 din Legea nr. 85/2014, privind

procedurile de prevenire a insolvenței și insolvența, în sensul dacă
sunt scutite de taxa de timbru contestațiile la executare formulate
de persoana aflată în insolvență
- subcategoria: procedura de prevenire a insolvenței și de insolvență
- obiect ECRIS: pretenții
- act normativ incident: Legea nr. 85/2014, privind procedurile de prevenire a insolvenței și
insolvența; O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru
Enunțarea problemei juridice: insolvență sunt scutite de plata taxei de timbru,

potrivit art. 115 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.
Scutirea de plata taxei de timbru a persoanei
juridice aflată în procedura insolvenței pentru În reglementarea scutirii de plata taxei
soluționarea contestației la executare. de timbru legiuitorul a folosit sintagma:
„toate acțiunile” ceea ce presupune că prin
Opinia majoritară a judecătorilor partici această formulare generală a fost cuprinsă
panți la întâlnirea trimestrială a fost în sensul că:
și contestația la executare, promovată
Acțiunile formulate de administratorul judiciar de către administratorul sau lichidatorul
sau lichidatorul judiciar în cadrul procedurii de judiciar.

6. Interpretarea dispozițiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 230/2007

privind organizarea și funcționarea asociațiilor de proprietari,
în cazul în care pentru plata sumelor datorate cu titlu de cote
de contribuție la cheltuieli, asociația formulează acțiuni de partaj
judiciar
- subcategoria: organizarea și funcționarea asociațiilor de proprietari
- obiect ECRIS: partaj judiciar
- act normativ incident: Legea nr. 230/2007 privind organizarea și funcționarea asociațiilor de
proprietari; O.U.G. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, art. 5
Enunțarea problemei juridice: taxelor de timbru potrivit art. 50 alin. (2) din
Legea nr. 230/2007.
Scutirea de plata taxei de timbru a asociațiilor
de proprietari în acțiunile de partaj formulate Asociația de proprietari având calitatea de
JURISPRUDENȚĂ
cu scopul valorificării sumelor reprezentând creditor poate solicita în condițiile art. 711 alin. (4)
cotele de contribuție la cheltuielile asociației. C. pr. civ. împărțirea bunurilor proprietate
comună pe cote părți sau în devălmășie în cadrul
Opinia majoritară a judecătorilor unei contestații la executare.
participanți la întâlnirea trimestrială a fost
în sensul că: În lipsa mențiunii unor categorii de acțiuni
cu privire la care asociația de proprietari este
Pentru valorificarea sumelor reprezentând cutită de plata taxei de timbru aceeași regulă
cotele de contribuție la cheltuielile asociației, trebuie să fie aplicată și în cazul cererii de partaj
asociația de proprietari este scutită de plata formulată în condițiile art. 711 alin. (4) C. pr. civ.
7. Valoarea probatorie a procesului verbal de punere în posesie și

a adeverinței de reconstituire a dreptului de proprietate emise în
baza Legii nr. 18/1991 în acțiunile reale imobiliare și cele de partaj
judiciar.
- subcategoria: fond funciar
- obiect ECRIS: acțiuni reale imobiliare; acțiuni de partaj judiciar
- act normativ incident: Legea nr. 18/1991 a fondului funciar; Codul civil, art. 563; Codul de
procedură civilă, art. 979 și urm.
Enunțarea problemei juridice: rilor în baza Legii nr. 18/1991 și a procesului
Valoarea probatorie a adeverinței de reconsti- verbal de punere în posesie în acțiunile reale

tuire a dreptului de proprietate asupra terenu- imobiliare și cele de partaj judiciar.

Opinia majoritară a judecătorilor Ca urmare a caracterului lor provizoriu,

participanți la întâlnirea trimestrială a fost cele două acte nu pot fi opuse unui titlu de
în sensul că: proprietate.
Adeverința de reconstituire a dreptului de Într-o cauză de partaj moștenitorii care nu
proprietate și procesul verbal de punere în au urmat procedura plângerii împotriva
posesie fac dovada dreptului de proprietate
adeverinței de reconstituire a dreptului de
până la eliberarea titlului și pot fi opuse într-o
acțiune în revendicare posesorului care nu proprietate și a procesului verbal de punere
reușește să facă o asemenea dovadă sau pot în posesie nu pot să conteste actele într-o
fi comparate cu actele depuse de către pârât asemenea cauză, având aceeași valoare de
constând tot în adeverință și proces verbal de titlu provizoriu până la eliberarea titlului de
punere în posesie. proprietate.

JURISPRUDENȚĂ
NAȚIONALĂ
Practică comercială incorectă. Inserarea în contractul de credit a unei clauze
Practică comercială incorectă.

Inserarea în contractul de credit a unei clauze
Legea nr. 363/2007, art. 2 lit. d)
În prezentul litigiu s-a considerat că practica comercială incorectă este aceea că banca poate
cesiona creanţa unei terţe persoane, în mod discreţionar, respectiv unei persoane fizice, practică
contrară diligenţelor profesionale.
Având în vedere definiţia noţiunii de practică comercială, care se regăseşte în art. 2 lit. d) din
Legea nr. 363/2007, aceasta fiind orice acţiune, omisiune, comportament, demers sau prezentare
comercială, inclusiv publicitate şi comercializare, efectuate de un comerciant, în strânsă legătură cu
promovarea, vânzarea sau furnizarea unui produs consumatorilor, Înalta Curte constată că inserarea
în contractul de credit a acestei clauze nu poate constitui o practică comercială incorectă.
Aceasta deoarece, practica comercială incorectă reprezintă o acţiune concretă a comerciantului

ce are loc în faza pre-contractuală, în scopul promovării sau vânzării unui produs, neputându-se
materializa într-o clauză contractuală. Or, în speţă, acţiunea de cesionare a creditului de către
societatea bancară reclamantă către o persoană fizică este efectuată în temeiul unei clauze
contractuale, care nu face distincţie între terţul persoană fizică şi terţul persoană juridică.
Modul în care recurenta reclamantă a interpretat şi aplicat aceste dispoziţii legale la momentul
încheierii contractului de cesiune a creanţei cu persoana fizică este un aspect care vizează legalitatea
contractului de cesiune şi nu caracterul corect sau incorect al unei practici comerciale, în înţelesul
art. 2 lit. d) din Legea nr. 363/2007.
(I.C.C.J., secţia de contencios administrativ şi fiscal,
decizia nr. 1977/2017 din 25 mai 2017, www.scj.ro)
Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat unei persoane fizice, practică contrară
următoarele: diligenţelor profesionale”.
I. Circumstanţele cauzei 2. Soluţia instanţei de fond
1. Cererea de chemare în judecată Prin sentinţa civilă nr. 2631 din 7 octombrie 2014 a
Prin cererea de chemare în judecată Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios
înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, administrativ şi fiscal, a fost respinsă acţiunea
secţia a VIII-a contencios administrativ şi formulată de reclamanta A. SA, în contradictoriu
fiscal, reclamanta A. SA a solicitat anularea cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Protecţia
Ordinului nr. 99 din 25 martie 2014 emis de Consumatorilor, ca neîntemeiată.
pârâta Autoritatea Naţională pentru Protecţia
Consumatorilor, prin care s-a dispus, începând 3. Cererea de recurs
cu data de 25 martie 2014, „încetarea practicii
comerciale incorecte, practică ce constă în Împotriva acestei sentinţe civile a declarat
faptul că banca poate cesiona creanţa unei recurs reclamanta A. SA, invocând dispoziţiile
terţe persoane, în mod discreţionar, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 8 noul C. pr. civ.
JURISPRUDENŢĂ NAȚIONALĂ | PANDECTELE ROMÂNE NR. 5/2018 | 171

I.C.C.J., secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 1977/2017 din 25 mai 2017
În motivarea cererii de recurs a arătat că Or, cesionarea creanţei către un terţ nu repre
instanţa de fond nu a aplicat corect dispoziţiile zintă o practică comercială, în sensul art. 2
legale la care se referă în motivarea soluţiei. lit. d) din Legea nr. 363/2007, având în vedere
că o astfel de operaţiune nu are legătură cu
Faptul ca dispoziţiile art. 7 pct. 5 din O.U.G. promovarea, vânzarea sau furnizarea unui
nr. 50/2010 definesc noţiunea de creditor ca produs consumatorului, cu care a fost încheiat
fiind persoana juridică ce desfăşoară activităţi contractul de credit.
pe teritoriul României şi care acordă sau
se angajează să acorde credite în exerciţiul În plus, O.U.G. nr. 50/2010 nu conţine nicio
activităţii sale comerciale nu poate conduce interdicţie de transmitere a creanţelor rezul
la concluzia că cesiunea de creanţă poate tate din contracte de credit încheiate cu
opera exclusiv în favoarea unei persoane consumatorii către terţi - persoane fizice sau
juridice, deoarece noţiunea de creditor vizează juridice, deoarece prevederile art. 70, art. 71 din
persoanele juridice care, prin acordarea de acest act normativ nu conţin nicio limitare din
credite şi încheierea unor contracte de credit, acest punct de vedere.
dobândesc calitatea de creditor în raport
Recurenta reclamantă a mai arătat că adopta
cu consumatorul, calitate ce le conferă
rea O.U.G. nr. 50/2010 a reprezentat o măsura
posibilitatea, potrivit art. 70 din O.U.G.
JURISPRUDENȚĂ
de transpunere în legislaţia românească a

nr. 50/2010, să cesioneze creanţa către terţi.
Directivei nr. 48/2008 care prevedea la pct. 15
Astfel, după declararea exigibilităţii anticipate din preambul că dispoziţiile directivei se aplicau
a creanţei (din cauza încălcării de către indiferent dacă creditorul era o persoană
împrumutat a obligaţiei de rambursare a juridică sau fizică (directiva neaducând
ratelor conform graficului de rambursare, atingere dreptului statelor membre de a limita
la data încheierii contractului de cesiune acordarea de credite pentru consumatori la
de creanţă, creditul înregistrând 135 zile persoanele juridice sau la anumite persoane
de întârziere). Banca a fost îndreptăţită să juridice), iar art. 3 prevedea că „creditor”
aleagă modalitatea de recuperarea a acesteia, însemna o persoană fizică sau juridică care
acorda sau promitea să acorde credite în
respectiv să aleagă între declanşarea procedurii
exerciţiul activităţii sale comerciale sau
de executare silită împotriva clientului şi
profesionale.
cesionarea creanţei sale către o terţă persoană.
Aşadar, faptul ca dispoziţiile art. 7 pct. 5 din
O.U.G. nr. 50/2010 încurajează mobilitatea
O.U.G. nr. 50/2010 au eliminat persoanele
consumatorilor, în sensul de a li se permite
fizice din categoria creditorilor nu înseamnă
acestora mutarea creditelor aflate în derulare
că a limitat şi posibilitatea cesionării creanţei,
de la un creditor la altul în condiţii contractuale
aşa cum cesiunea este reglementată de art. 70,
mai avantajoase, posibilitatea consumatorilor
art. 71 din acelaşi act normativ.
de a rambursa anticipat sumele contractate
fără a plăti penalităţi excesive, în condiţiile În timp ce art. 70 din O.U.G. nr. 50/2010
generate de criza economico-financiară cu prevede posibilitatea cesionării contractului
impact asupra veniturilor per familie, actul de credit, în speţă, obiectul cesiunii a fost
normativ creând practic cadrul necesar pentru reprezentat exclusiv de creanţa rezultată din
relansarea acordării de credite în condiţii de contractul de credit cu toate accesoriile sale,
transparenţă şi libera concurenţă, instituindu-se astfel că deţinerea de către cesionar a unei
mecanisme care să menţină un grad suficient de anumite calităţi sau exercitarea unei anumite
solvabilitate atât debitorilor, cât şi creditorilor. funcţii de către acesta nu era necesară.
172 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 5/2018 | JURISPRUDENŢĂ NAȚIONALĂ

Clauzele contractuale prevăzute la art. 10.9, intervine în cazul în care cesiunea de creanţă nu
art. 10.9.1. şi art. 10.9.2 din contractul de credit, este notificată debitorului este inopozabilitatea
conform cărora Banca poate cesiona în tot sau cesiunii în raport cu acesta, creanţa neputând
în parte creanţele născute din contract, către fi opusă de cesionar debitorului care, până la
o terţă persoană, fără acordul împrumutatului, data notificării, poate efectua plăţi valabile
cu obligaţia de a notifica clientul în termen cedentului.
de 10 zile de la încheierea cesiunii, sunt în
concordanţă cu dispoziţiile art. 70 şi art. 71 4. Apărările intimatei
alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 50/2010 şi nu Intimata pârâtă a formulat întâmpinare prin
contravin dispoziţiilor art. 7 pct. 5 din O.U.G. care a solicitat respingerea recursului ca
nr. 50/2010. nefondat şi neîntemeiat.
S-a mai susţinut de către recurenta reclamantă Recurenta reclamantă a formulat răspuns la
că dispoziţiile art. 1566 şi art. 1568 C. civ. sunt întâmpinare prin care a solicitat admiterea
aplicabile speţei. Prin contractul de cesiune recursului pentru motivele arătate în cererea
nu s-a transmis calitatea de creditor bancar de recurs.
sau instituţie de credit, aşa cum acestea sunt
definite de art. 7 pct. 5 din O.U.G. nr. 50/2010 II. Procedura de soluţionare a recursului
şi O.U.G. nr. 99/2006.
1. Cu privire la examinarea recursului în
Banca a notificat atât clientul, cât şi pe completul de filtru
codebitorul său cu privire la restanţele
Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493
înregistrate în plata obligaţiilor contractuale şi
alin. (2) şi (3) C. pr. civ., a fost analizat în
intenţia de exigibilizare anticipată a creditului
completul filtru, fiind comunicat părţilor
permisă de contractul de credit (adresa
în baza încheierii de şedinţă din data de
nr. 6199 din 30 august 2013 şi nr. 6760-2bis
27 ianuarie 2017, în conformitate cu dispoziţiile
din 2 octombrie 2013 trimise clientului şi
art. 493 alin. (4) C. pr. civ.
nr. 6200 din 30 august 2013 şi nr. 6760 din
2 octombrie 2013 trimise codebitorului). Prin încheierea din 24 martie 2017 completul
de filtru a constatat, având în vedere conţinutul
Chiar dacă Banca nu ar fi notificat codebitorul
raportului întocmit în cauză, că cererea de
din contractul de credit, acesta era ţinut să
recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate
răspundă ca şi debitorul pentru rambursarea
şi, pe cale de consecinţă, a declarat recursul
creditului către Bancă, în cazul neexecutării
formulat ca fiind admisibil în principiu, în
obligaţiilor de plată faţă de Bancă, potrivit
temeiul art. 493 alin. (7) C. pr. civ., şi a fixat
dispoziţiilor art. 1447 C. civ. termen de judecată pe fond a recursului.
În ceea ce priveşte faptul că Banca nu a 2. Soluţia Înaltei Curţi
notificat cesiunea de creanţă codebitorului,
este cert că această omisiune nu reprezenta o Analizând sentinţa recurată prin prisma moti-
practică comercială incorectă, în sensul Legii nr. vului de recurs invocat, Înalta Curte constată
363/2007, şi nici nu aducea atingere intereselor că recursul este fondat, pentru considerentele
codebitorului pentru care, în lipsa notificării, nu următoare:
se schimbă cu nimic raportul juridic obligaţional.
În reclamaţia nr. 829 din 28 ianuarie 2014,
Astfel, prin aplicarea dispoziţiilor art. 1575 completată cu reclamaţia nr. 1947 din 26
şi art. 1582 alin. (1) C. civ., sancţiunea care februarie 2014, adresată Autorităţii Naţionale

pentru Protecţia Consumatorilor, petentul B. în care împrumutatul urmează să facă plăţile,

reclamă faptul că operatorul financiar bancar precum şi numele şi adresa sediului social şi a
A. SA a procedat la cesiunea creanţei sale, care punctului de lucru al reprezentantului legal în
a decurs din contractul de credit de refinanţare România al cesionarului (noul creditor)”.
garantat cu ipoteci imobiliare nr. RQ … din 8
Potrivit art. 7 pct. 5 din O.U.G. nr. 50/2010,
noiembrie 2012, către o persoană fizică.
modificată prin Legea nr. 288/2010, prin
Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consu creditor „se înţelege persoana juridică”, dar
matorilor a constatat că la data de 8 noiembrie cu toate acestea A. SA alege să cesioneze unei
2012, între petent, în calitate de împrumutat şi persoane fizice. Deşi potrivit contractului banca
avea posibilitatea în cazul în care s-au înregistrat
garant real, cu codebitor şi garant real, şi A. SA
întârzieri mai mari de 90 de zile să recurgă la
s-a încheiat contractul de refinanţare garantat
începerea procedurii de executare silită, aceasta
cu ipoteci imobiliare în valoare de 170.947,44 lei, din urmă alege să cesioneze creanţa izvorâtă din
pe o perioadă de 5 ani. Garanţiile reale acest contract, dar cesiunea se efectuează către
imobiliare sunt: de rang II pe imobilul constând o persoană fizică şi nu unei persoane juridice,
în teren şi construcţie edificată pe acesta, aşa cum s-a prevăzut în contract şi aşa cum este
proprietatea împrumutatului şi a codebitorului prevăzut la art. 7 alin. (5) din O.U.G. nr. 50/2010,
şi garanţie reală imobiliară ipotecă de rang I modificată prin Legea nr. 288/2010. Totodată,
JURISPRUDENȚĂ
pe imobil constând în teren intravilan, banca nu a considerat necesar ca înainte de orice

proprietatea împrumutatului. Petentul a procedură de declarare scadentă anticipată să
înregistrat întârzieri la plata ratelor, fapt notifice şi codebitorul care, potrivit art. 6.5 lit. b)
pentru care banca l-a notificat prin adresa din contract, are obligaţia „să achite singur
nr. 61999 din 30 august 2013, cu privire sau împreună cu împrumutatul datoriile ce
la faptul că înregistrează întârzieri la plata rezultă din prezentul contract la termenele
prevăzute”. La data şi ora controlului, banca
ratelor, respectiv 60 de zile. Ulterior, la data
nu a făcut dovada faptului că a procedat la
de 28 octombrie 2013, A. a declarat scadent
notificarea scrisă a codebitorului cu privire la
anticipat creditul, iar la data de 13 noiembrie faptul că ratele aferente contractului de credit
2013 creanţa este cesionată unei persoane înregistrează întârzieri sau cu privire la faptul că
fizice. Acest lucru este adus la cunoştinţa creanţa a fost cesionată unei persoane fizice.”
împrumutatului prin notificarea nr 7713 din
22 noiembrie 2013, prin care este informat „că Având în vedere toate aceste aspecte, Auto
începând cu data primirii prezentei notificări, ritatea Naţională pentru Protecţia Consu
dvs. trebuie să achitaţi datoria în valoare de matorilor a emis ordinul contestat, prin care a
167.328,45 lei împreună cu posibilele drepturi, dispus „încetarea practicii comerciale incorecte
dobânzi şi beneficii prezente şi ulterioare utilizată de operatorul economic A. SA, practică
ce constă în faptul că banca poate cesiona
noului dumneavoastră creditor doamna C.,
creanţa unei terţe persoane, în mod discreţionar,
în contul deschis la A.” respectiv unei persoane fizice, practică contrară
Potrivit art. 10.9 din contract „banca va putea diligenţelor profesionale prin care se înţelege
competenţa şi grija aşteptată, în mod rezonabil,
cesiona în tot sau în parte creanţele născute
de un consumator din partea comercianţilor, în
din prezentul contract către orice terţ, fără
conformitate cu practicile corecte de piaţă şi/
acceptul împrumutatului şi/sau Codebitorului. sau cu principiul general al bunei credinţe, în
Banca va notifica împrumutatului cesiunea în domeniul de activitate al acestora”.
termen de 10 zile de la încheierea contractului
de cesiune, prin scrisoare recomandată cu Înalta Curte constată că ordinul este nelegal,
confirmare de primire, indicând contul bancar având în vedere definiţia noţiunii de practică

comercială, care se regăseşte în art. 2 lit. d) toare la validitatea, întocmirea sau efectele
din Legea nr. 363/2007, aceasta fiind orice contractelor.
acţiune, omisiune, comportament, demers sau
prezentare comercială, inclusiv publicitate şi Problema care a determinat nemulţumirea
comercializare, efectuate de un comerciant, în persoanei care s-a adresat Autorităţii Naţionale
strânsă legătură cu promovarea, vânzarea sau pentru Protecţia Consumatorilor şi care a dus
furnizarea unui produs consumatorilor. la emiterea ordinului contestat este aceea
a cesionării creditului către o persoană fizică
În prezentul litigiu s-a considerat că practica şi nu către o persoană juridică, în condiţiile
comercială incorectă este aceea că banca poate în care art. 7 pct. 5 din O.U.G. nr. 50/2010,
cesiona creanţa unei terţe persoane, în mod modificată prin Legea nr. 288/2010, defineşte
discreţionar, respectiv unei persoane fizice, noţiunea de creditor ca fiind persoana
practică contrară diligenţelor profesionale. juridică, inclusiv sucursalele instituţiilor de
credit şi ale instituţiilor financiare nebancare
Este vorba despre clauza prevăzută de art. 10.9 din străinătate, care desfăşoară activitate
din contractul de credit potrivit căreia „banca pe teritoriul României şi care acordă sau
va putea cesiona în tot sau în parte creanţele se angajează să acorde credite în exerciţiul
născute din prezentul contract către orice activităţii sale comerciale ori profesionale,
terţ, fără acceptul împrumutatului şi/sau iar art. 71 alin. (5) din acelaşi act normativ
Codebitorului. Banca va notifica împrumu prevede că notificarea va menţiona creditorul
tatului cesiunea în termen de 10 zile de la care va încasa de la consumator sumele pentru
încheierea contractului de cesiune prin scrisoare rambursarea creditului după cesiune, precum şi
recomandată cu confirmare de primire, indicând numele şi adresa sediului social şi a punctului
contul bancar în care împrumutatul urmează să de lucru al reprezentantului legal în România.
facă plăţile precum şi numele şi adresa sediului
social şi a punctului de lucru al reprezentantului Înalta Curte consideră că modul în care
legal în România al cesionarului (noul creditor)”. recurenta reclamantă a interpretat şi aplicat
aceste dispoziţii legale la momentul încheierii
Înalta Curte constată, pe de o parte, că contractului de cesiune a creanţei cu persoana
inserarea în contractul de credit a acestei fizică este un aspect care vizează legalitatea
clauze nu poate constitui o practică comercială contractului de cesiune şi nu caracterul corect
incorectă, din moment ce aceasta reprezintă o sau incorect al unei practici comerciale, în
acţiune concretă a comerciantului ce are loc în înţelesul art. 2 lit. d) din Legea nr. 363/2007.
faza pre-contractuală, în scopul promovării sau
vânzării unui produs, neputându-se materializa Aşa cum s-a arătat, această practică reprezintă
într-o clauză contractuală. o acţiune concretă a comerciantului ce are loc
în faza pre-contractuală, în scopul promovării
Pe de altă parte, acţiunea de cesionare a sau vânzării unui produs şi nu poate fi inclusă
creditului de către societatea bancară recla în această noţiune modalitatea în care se face
mantă către o persoană fizică este efectuată aplicarea unor clauze introduse în contractul
în temeiul clauzei contractuale anterior de credit în urma acordului de voinţă al părţilor
menţionate, care nu face distincţie între terţul contractante.
persoană fizică şi terţul persoană juridică.
Faţă de toate aceste considerente, Înalta
Or, conform art. 3 alin. (2) lit. a) din Legea Curte constată că sentinţa a fost dată cu
nr. 363/2007, acest act normativ nu aduce aplicarea greşită a normelor de drept material,
atingere dispoziţiilor legale ce reglementează fiind incident motivul de recurs prevăzut
contractele şi, în special, prevederilor referi de art. 488 alin. (1) pct. 8 noul C. pr. civ.,

astfel că în temeiul art. 496 noul C. pr. civ., În temeiul art. 453 noul C. pr. civ. va obliga
va admite recursul, va casa sentinţa atacată pârâta Autoritatea Naţională pentru Protecţia
şi, rejudecând: va admite acţiunea, va anula Consumatorilor la plata sumei de 150 lei
Ordinul nr. 99 din 25 martie 2014 emis de către reclamantă, reprezentând cheltuieli de
pârâta Autoritatea Naţională pentru Protecţia judecată, constând în taxa judiciară de timbru,
Consumatorilor. fond şi recurs.
JURISPRUDENȚĂ

Condiţiile aplicării art. 47 din O.G. nr. 43/1997...
Condiţiile aplicării art. 47 din O.G. nr. 43/1997.

Interdicţia edificării de construcţii care prezintă
potenţial de a genera un trafic suplimentar
O.G. nr. 43/1997, art. 47
Refuzul pârâtei C.N.A.D.R. SA de a emite aviz pentru edificarea unei construcţii P+2E cu motivarea
că terenul pe care urmează a se edifica construcţia este afectat de Master Planul de Transport,
document aprobat de Comisia Europeană şi că edificarea unei locuinţe relativ mari, prezintă
potenţial pentru a genera un trafic suplimentar, existând posibilitatea practicării activităţilor
comerciale, nu este justificat.
Dispoziţiile art. 47 alin. (1) din O.G. nr. 43/1997 au în vedere drumuri expres deja construite şi nu
drumuri aflate în stadiu de proiect şi cu atât mai puţin cele incluse în Master Planul de Transport,
care în fapt constituie un plan de acţiune al autorităţilor româneşti de implementare a proiectelor
de infrastructură de transport.
Art. 47 alin. (1) din O.G. nr. 43/1997 este inclus în Secţiunea V cu titlul „Aprobarea amplasării
de construcţii şi instalaţii în zona drumului public” care conţine procedura autorizării/avizării
construcţiilor şi a oricăror tipuri de instalaţii pe drumurile publice de către administratorul drumului,
aspecte care presupun un drum edificat aflat în administrarea unui operator economic, iar limitările
de construire au ca reper marginea părţii carosabile, care poate fi stabilit cel mult în cazul unei
documentaţii cadastrale.
(I.C.C.J., decizie nr. 453/2018 din 8 februarie 2018, www.scj.ro
I. Circumstanţele cauzei unei penalităţi de 500 lei pentru fiecare zi de

întârziere.
1.1. Obiectul litigiului dedus judecăţii
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel 1.2. Hotărârea primei instanţe
Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal,
la data de 11 noiembrie 2014, reclamanţii A. Prin sentinţa civilă nr. 213 din 18 septembrie
şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii 2015 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi,
Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri secţia contencios administrativ şi fiscal, a fost
Naţionale din România - Direcţia Regională de respinsă acţiunea formulată de reclamanţii A.
Drumuri şi Poduri Iaşi, Compania Naţională de şi B.
Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România
1.3. Calea de atac exercitată în cauză
şi Municipiul Focşani - Serviciul Urbanism,
obligarea pârâtei C.N.A.D.R. la eliberarea Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs
avizului de construire a unei construcţii, în termen legal reclamanţii A. şi B., invocând
regim P+2E, pe o suprafaţă de 492 mp, teren motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488
intravilan Focşani, T56, P 235, sub sancţiunea pct. 6 şi 8 C. pr. civ.

I.C.C.J., decizie nr. 453/2018 din 8 februarie 2018
În dezvoltarea recursului, au fost învederate, în Instanţa de fond a reţinut generic că terenul

esenţă, următoarele: este afectat de traseul drumului expres, fără
a infirma şi a face o înlăturare motivată a
Referitor la aplicabilitatea în cauză a art. 488 susţinerilor reclamanţilor privind necesitatea
pct. 6 C. pr. civ., recurenţii reclamanţi au raportării faţă de construcţia ce se doreşte a fi
susţinut că soluţia instanţei de fond vizează edificată şi nu de terenul pe care aceasta se va
doar refuzul pârâtei CNADNR de a elibera construi, aceasta întrucât, dispoziţiile art. 47
avizul, considerat în mod greşit ca fiind alin. (11) din O.G. nr. 43/1997 şi cele ale art. 4
unul justificat, fără însă ca în prealabil, să se alin. (2) lit. b) din Normativul AND 598/2013
analizeze, să se argumenteze şi să se pronunţe, aprobat de CNADNR prin decizia nr 1221 din
prin raportare la toate susţinerile părţilor şi a 29 august 2013 fac trimitere la construcţii şi nu
probelor administrate în cauză, cu motivarea la terenul pe care se doreşte edificarea, acesta
reţinerii ori înlăturării a unora dintre susţineri cuprinzând atât terenul aferent construcţiei cât
ori probe, asupra primului capăt al acţiunii şi a curţii/grădinii, fiind vorba de o construcţie
noastre. de locuit şi nu una comercială, cum reţine
instanţa de fond.
Nu rezultă cum a ajuns instanţa la concluzia
ca amplasamentul suprafeţei de 492 mp teren Se mai susţine că instanţa de fond nu a analizat
JURISPRUDENȚĂ
intravilan afectează traseul pretins de pârâta şi motivat soluţia pronunţată cu privire la

CNADNR, în condiţiile în care din schiţa primul capăt al acţiunii referitor la posibilitatea
construcţiei pe terenul intravilan de 492 mp, edificării unei construcţii de locuit în regim de
anexată la dosar la termenul din 12 mai 2015 P+2E pe suprafaţa de 492 mp intravilan, cu
rezultă că între construcţie şi axul drumului respectarea dispoziţiilor art. 4 alin. (2) pct. b)
propus a fi edificat sunt distanţe mai mari din Normativul AND 598/2013 aprobat de
de 50 metri, acestea fiind de 57,57 m, 57,89 CNADNR prin Decizia nr. 1221 din 29 august
m şi respectiv 60,50 m, astfel că se respectă 2013, conduită în ansamblu care nu răspunde
dispoziţiile Normativului AND 598/2013 exigenţelor prevăzute de art. 425 C. pr. civ.
aprobat de CNADNR prin decizia nr. 1221 din
29 august 2013. În ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut
de art. 488 pct. 8 C. pr. civ., recurentul pârât
De asemeni, soluţia pronunţată nu argu a susţinut că hotărârea instanţei de fond
mentează înlăturarea susţinerilor recla este în parte dată cu încălcarea sau aplicarea
manţilor, confirmate de pârâtul Municipiul greşită a normelor de drept material, pentru
Focşani, privind lipsa unei exproprieri a următoarele motive:
acestora şi lipsa unui proiect aprobat pentru
traseul pretins. Potrivit art. 47 alin. (11) din O.G. nr. 43/1997,
republicată, cu modificările şi completările
S-a arătat că pârâta s-a raportat la cel mai ulterioare „Pentru evitarea congestionării
apropiat colţ al terenului şi nu la o construcţie, traficului în afara localităţilor se interzice
aşa cum prevede normativul invocat şi amplasarea oricăror construcţii care generează
care este respectat în cauză, că pârâta nu a un trafic suplimentar la o distanţă mai mică de
contestat schiţa depusă la dosar, aceasta fiind 50,00 m de marginea îmbrăcămintei asfaltice
întocmită de experţi în domeniu şi purtând viza în cazul autostrăzilor, al drumurilor expres şi
de verificare, prin raportare la traseul pretins al drumurilor naţionale europene, respectiv de
de aceasta, potrivit schiţei depuse de aceasta 30,00 m pentru celelalte drumuri de interes
odată cu întâmpinarea, susţineri şi dovezi naţional şi judeţean. Prin construcţii care
înlăturate neargumentat de instanţa de fond. generează trafic suplimentar se au în vedere

unităţi productive, complexe comerciale, pentru astfel de activităţi, se impun alte

depozite angro, unităţi tip show-room, avize şi aprobări, fără de care nu s-ar realiza
obiective turistice, cartiere rezidenţiale, parcuri autorizarea activităţilor comerciale. Astfel,
industriale, precum şi orice alte obiective şi/sau instanţa trebuia să se pronunţe având în vedere
construcţii asemănătoare în care se desfăşoară tipul construcţiei pretinse (imobil de locuit)
activităţi economice.” pentru care exista şi schiţa proiectului (din care
rezultă tipul construcţiei) şi nu prin raportare
Potrivit art. 4 alin. (2) lit. b) din Normativul la eventuale posibilităţi de transformare a
AND 598/2013 aprobat de CNADNR prin acesteia, într-un spaţiu comercial.
Decizia nr. 1221 din 29 august 2013, potrivit
cărora „Toate construcţiile noi din zona Se mai susţine că sentinţa a fost pronunţată
drumurilor expres cu excepţia dotărilor cu încălcarea dreptului de proprietate al
indicate în aliniatele precedente, vor putea fi reclamaţilor, drept garantat de art. 44 alin. (2)
amplasate la distanţa de minimum 50 de metri şi (3) din Constituţie şi art. 1 din Protocolul
de axul drumului”. adiţional nr. 1 al Convenţiei Europene a
Drepturilor Omului, întrucât în cazul acestora
Aceste dispoziţii legale fac trimitere la nu s-a declanşat vreo procedură de expropriere,
„construcţii care generează un trafic supli astfel încât nu pot fi reţinute susţinerile
mentar” ce trebuie amplasate la o distanţă pârâtei, în sensul că o parte din teren s-ar afla
mai mare de 50 metri de marginea asfaltică pe traseul autostrăzii Ploieşti-Buzău-Focşani.
a autostrăzii, celelalte construcţii care nu se
încadrează în categoria celor care generează Nu pot fi avute în vedere susţinerile pârâtei
un trafic suplimentar putând fi amplasate la o care invoca un Studiu de fezabilitate - alegere
distanţă de minim 50 metri de axul drumului. variantă traseu, pentru autostrada Ploieşti-
Buzău-Focşani întrucât acesta nu reprezintă
Pe de altă parte, dispoziţiile invocate anterior şi un proiect aprobat, nu cuprinde date tehnice
reţinute de instanţă, se referă la amplasamentul privind dimensiunea drumului şi configuraţia
construcţiei şi nu a întregului teren proprietate expresă a acestuia ci are în vedere impactul
din zona limitrofă a drumului expres. pentru fluidizarea traficului. Acest studiu
Instanţa, a făcut o analiză a situaţiei deduse invocat demonstrează că nu există un traseu
judecăţii prin raportare la întregul teren concret pentru această autostradă, pentru care
proprietatea recurenţilor, fără a avea în vedere s-au început discuţiile încă din anul 2000.
posibilitatea amplasării construcţiei în acest Acest lucru rezultă şi din adresa din 20 martie
teren, cu respectarea normelor legale invocate. 2015 a Consiliului Local Focşani, potrivit căreia
Totodată, instanţa a reţinut în mod greşit nu a fost aprobată o documentaţie de avizare a
că în cauză este vorba de o construcţie care traseului şi s-a solicitat o modificare a traseului
generează trafic suplimentar, în condiţiile în proiectat. La data de 23 aprilie 2015 s-a
care construcţia pe care reclamanţii doresc să o emis de Consiliul Local un document privind
edifice şi pentru care am depus la dosar schiţa avizarea unui alt traseu decât cel propus, unul
întocmită de specialist în domeniu, schiţa ocolitor.
necontestată de nici una din pârâte este un Se solicită cheltuieli de judecată.
imobil de locuit în regim P+2E.
1.4. Apărările formulate în cauză
Nu se poate reţine că faţă de construcţia
relativ mare ar exista posibilitatea practicării Intimaţii Municipiul Focşani şi Compania
unor activităţi comerciale în aceasta, întrucât Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale

din România SA prin Direcţia Regională Hotărârea pronunţată de prima instanţă

de Drumuri şi Poduri Iaşi au solicitat, prin satisface cerinţele prevăzute de art. 425 alin. (1)
întâmpinările formulate, respingerea recursului lit. b) C. pr. civ., republicat, în considerentele
ca nefondat şi menţinerea, ca temeinică şi acesteia regăsindu-se motivele de fapt şi de
legală, a sentinţei civile nr. 213/2015 pronun drept care au determinat formarea convingerii
ţată de Curtea de Apel Galaţi, apreciind că instanţei, fiind examinate efectiv toate
hotărârea instanţei de fond este motivată, iar problemele esenţiale ridicate de părţi.
consideraţiile instanţei referitoare la caracterul
justificat al refuzului de emitere aviz construire Motivarea hotărârii atacate este clară, concisă
sunt corecte, întrucât distanţa legală faţă de şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele
covorul asfaltic al drumului a fost calculată de la dosar, judecătorul fondului expunând
de la împrejmuirea construcţiei, care este din în mod logic şi gradual argumentele care au
punct de vedere a Legii nr. 50/1991 şi ea o fundamentat soluţia adoptată.
construcţie. Din perspectiva acestor critici, se reţine că
1.5. Procedura derulată în faţa instanţei de cerinţa motivării adecvate a unei hotărâri
recurs judecătoreşti nu trebuie confundată cu
obligaţia de a răspunde tuturor argumentelor
JURISPRUDENȚĂ
Prin încheierea din data de 8 iunie 2017 s-a prezentate de părţi în vederea susţinerii
constatat că raportul întocmit de magistratul- temeiurilor de fapt şi de drept pe care se
asistent respectă cerinţele art. 493 alin. (2) întemeiază solicitările părţilor litigante, fiind
şi (3) C. pr. civ. şi s-a dispus comunicarea suficient ca aceste argumente să fie tratate
acestuia, în temeiul art. 493 alin. (4) din grupat, în analiza aspectelor relevante care
acest act normativ, cu menţiunea că părţile fundamentează poziţia procesuală a părţilor,
pot formula în scris un punct de vedere exigenţe ce în cauză sunt îndeplinite de
asupra raportului în termen de 10 zile de la hotărârea atacată.
comunicare.
Relativ la criticile recurentului referitoare la
Prin încheierea din data de 12 octombrie 2017 încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de
s-a dispus, în temeiul art. 493 alin. (7) C. pr. drept material prin hotărârea atacată, în sensul
civ., admiterea în principiu a recursului şi art. 488 pct. 8 C. pr. civ., instanţa de control
fixarea unui termen pentru judecata pe fond a judiciar le consideră a fi întemeiate.
acestuia la data de 8 februarie 2018.
Obiectul litigiului de faţă este reprezentat
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului în principal de sancţionarea refuzului pretins
declarat în cauză nejustificat al pârâtei Compania Naţională de
Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România
2.1. Examinând sentinţa recurată, prin prisma prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri
criticilor formulate, în raport de actele şi Iaşi de a emite aviz pentru realizarea unei
lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale construcţii P+2E pe terenul proprietate privată
incidente, constată că recursul este fondat, al reclamanţilor, aviz solicitat de Primăria
potrivit considerentelor ce vor fi expuse în municipiului Focşani prin Certificatul de
continuare. Urbanism din 30 aprilie 2014, întrucât acest
teren ar putea fi afectat de traseul viitoarei
Criticile formulate de recurentul-reclamant autostrăzi „Focşani Albiţa”.
subsumate motivului de casare prevăzut de
dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. pr. civ., La baza acestui aviz negativ s-a avut în vedere
sunt nefondate. că amplasamentul imobilului este afectat,

întrucât traseul aprobat pentru autostradă drumurilor internaţionale „E”, respectiv de 30,0
străbate zona în care sunt cele două terenuri, m pentru celelalte drumuri de interes naţional
aspect rezultat în urma suprapunerii coordo şi judeţean. Prin construcţii care generează trafic
natelor STEREO 70 ale colţurilor terenului cu suplimentar se au în vedere unităţi productive,
cele din cadrul proiectului de construcţie a complexe comerciale, depozite angro, unităţi
Autostrăzii Ploieşti-Buzău-Focşani. S-a mai tip showroom, obiective turistice, cartiere
reţinut că, această autostradă a fost reclasificată rezidenţiale, parcuri industriale, precum şi orice
în drum expres cu acelaşi traseu, care nu se alte obiective şi/sau construcţii asemănătoare
intersectează cu alte drumuri decât prin noduri în care se desfăşoară activităţi economice.”
rutiere, iar un nod rutier este preconizat a se
construi la intersecţia cu DN 23. Instanţa de fond, respingând acţiunea
reclamanţilor, a apreciat că refuzul pârâtei
Refuzul de emitere a avizului a fost întemeiat C.N.A.D.R. SA de a emite aviz pentru edificarea
în drept pe dispoziţiile normativului construcţiei reclamanţilor este justificat,
AND 598/2013 privind proiectarea drumurilor întrucât terenul acestora este afectat de
expres aprobat de C.N.A.D.R. SA prin decizia Master Planul de Transport, document aprobat
nr. 1221 din 29 august 2013 şi în special a art. 4 de Comisia Europeană şi că edificarea unei
alin. (2) lit. b) care prevăd că „la proiectarea locuinţe relativ mare P+2E, prezintă potenţial
drumurilor expres se va ţine seama de pentru a genera un trafic suplimentar, existând
următoarele aspecte: (...) zona drumurilor posibilitatea practicării activităţilor comerciale.
expres (care cuprind ampriza, zonele de
Instanţa de control judiciar nu poate împărtăşi
siguranţă şi de protecţie) trebuie să fie degajată
punctul de vedere al judecătorului fondului,
de orice construcţii supraterane. Toate
hotărârea pronunţată în primul ciclu procesual
construcţiile noi din zona drumurilor expres,
fiind dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a
cu excepţia dotărilor indicate în alineatele
normelor de drept material aplicabile.
precedente, vor putea fi amplasate la distanţa
de minimum 50 m de la axul drumului. În Cu titlu prealabil este de menţionat că refuzul
cazul construcţiilor existente la distanţe mai C.N.A.D.R. SA de a emite avizul solicitat a
mici, se va decide de la caz la caz, în funcţie fost întemeiat în primul rând pe dispoziţiile
de importanţa şi valoarea construcţiilor, dacă normativului AND 598/2013 privind
acestea trebuie demolate sau vor fi menţinute proiectarea drumurilor expres, ale căror
cu luarea măsurilor necesare pentru ca accesul dispoziţii nu au fost publicate în Monitorul
la drum în aceste zone să fie oprit” şi a art. 2 Oficial al României şi care, în consecinţă, nu
lit. b) conform căruia „drumurile expres sunt întruneşte calităţile unui act administrativ
drumuri naţionale accesibile numai prin noduri normativ, apt de a reglementa cu efecte
şi care: (...) nu intersectează la nivel nici o altă erga omnes conduite umane şi, implicit, de a
cale de comunicaţie.” norma restrângeri ale unor drepturi şi interese
legitime ale subiecţilor de drept căruia i se
S-au mai avut în vedere şi dispoziţiile art. 47 adresează.
alin. (1) din O.G. nr. 43/1997 privind regimul
drumurilor potrivit cărora „Pentru evitarea Pe de altă parte, atât acest normativ cât şi
congestionării traficului în afara localităţilor se dispoziţiile art. 47 alin. (1) din O.G. nr. 43/1997
interzice amplasarea oricăror construcţii care au în vedere drumuri expres deja construite şi
generează un trafic suplimentar la o distanţă mai nu drumuri aflate în stadiu de proiect şi cu
mică de 50,0 m de la marginea părţii carosabile atât mai puţin cele incluse în Master Planul
în cazul autostrăzilor, al drumurilor expres şi al de Transport, care în fapt constituie un plan

de acţiune al autorităţilor româneşti de trecutului. Analiza instanţei de fond trebuia să

implementare a proiectelor de infrastructură aibă în vedere în exclusivitate caracteristicile
de transport. şi destinaţia imobilului aşa cum rezultă din
Certificatul de urbanism din 30 aprilie 2014,
Art. 47 alin. (1) din O.G. nr. 43/1997 este respectiv de locuinţă, fără a specula cu privire
inclus în Secţiunea V cu titlul „Aprobarea la posibilităţile ulterioare ale reclamanţilor de
amplasării de construcţii şi instalaţii în zona schimbare a destinaţiei construcţiei pe care
drumului public” care conţine procedura tind să o edifice.
autorizării/avizării construcţiilor şi a oricăror
tipuri de instalaţii pe drumurile publice de În raport de cele ce preced, se poate conclu
către administratorul drumului, aspecte ziona că refuzul C.N.A.D.R. SA exprimat
care presupun un drum edificat aflat în prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri
administrarea unui operator economic, iar Iaşi de a emite aviz pentru realizarea unei
limitările de construire au ca reper marginea construcţii P+2E pe terenul proprietate
părţii carosabile, care poate fi stabilit cel mult privată al reclamanţilor, este nejustificat, fiind
în cazul unei documentaţii cadastrale. emis cu exces de putere, în exerciţiul unor
competenţe neacordate prin lege prin care a
Mai mult, ipoteza normativă a dispoziţiei legale fost afectate substanţial dreptul de proprietate
JURISPRUDENȚĂ
mai sus menţionate se referă la „evitarea

al reclamanţilor, conduită care se impunea a fi
congestionării traficului în afara localităţilor”,
sancţionată.
or, imobilul pe care reclamanţii intenţionează
să-l construiască se află în intravilanul 2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
municipiului Focşani, nesupus aşadar limitărilor
prevăzute de această normă. De asemenea, Pentru toate considerentele de fapt şi de
interdicţia de construire se referă la „unităţi drept expuse, în temeiul art. 496 coroborat cu
productive, complexe comerciale, depozite art. 488 alin. (1) pct. 8 C. pr. civ., Înalta Curte
angro, unităţi tip showroom, obiective turistice, va dispune admiterea recursului, casarea
cartiere rezidenţiale, parcuri industriale, sentinţei recurate şi, rejudecând cauza, va
precum şi orice alte obiective şi/sau construcţii admite acţiunea reclamantului şi va obliga
asemănătoare în care se desfăşoară activităţi C.N.A.I.R., ca succesor în drepturi a C.N.A.D.R.
economice” categorie în care nu se situează SA, prin Direcţia Regională de Drumuri şi
imobilul reclamanţilor care este o casă de Poduri Iaşi, de a emite aviz pentru realizarea
locuit P+2E. unei construcţii P+2E pe terenul proprietate
privată a acestora.
A anticipa, cum a procedat judecătorul
fondului, posibilitatea desfăşurării de Având în vedere că prin soluţia preconizată a se
activităţilor comerciale în acest imobil, având da recursului se face dovada culpei procesuale
în vedere mărimea acestuia, este echivalent a pârâtei, în temeiul art. 453 C. pr. civ. va fi
cu a statua asupra viitorului, a sancţiona obligată să plătească reclamanţilor suma
o conduită viitoare şi probabilă, nededusă de 1750 lei cu titlu de cheltuieli de judecată,
judecăţii, ceea ce este incompatibil cu un apreciate ca necesare, dovedite şi rezonabile
act jurisdicţional care sancţionează pentru în raport cu complexitatea cauzei şi prestaţia
viitor numai fapte şi conduite aparţinând apărătorului ales.

Vătămare corporală din culpă. Varianta agravată

C. pen., art. 196, art. 338
Vătămarea corporală a două persoane, concretizată în producerea unor leziuni traumatice care
au necesitat pentru vindecare, în cazul ambelor victime, un număr de 1-2 zile de îngrijiri medicale,
săvârşită din culpă de către o persoană aflată sub influenţa băuturilor alcoolice, realizează
conţinutul tipic, obiectiv şi subiectiv, al infracţiunii complexe de vătămare corporală din culpă, în
varianta agravată prevăzută în art. 196 alin. (1) şi (4) C. pen. Varianta agravată prevăzută în alin. (3)
al art. 196 C. pen. nu se raportează la forma tip a infracţiunii, reglementată în cuprinsul alin. (1) al
normei de incriminare.
În acest sens, alin. (3) al art. 196 C. pen. limitează în mod expres sfera sa de aplicare la situaţiile în
care „(...) fapta prevăzută în alin. (2) a fost săvârşită ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale
sau a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei
anumite activităţi.” Or, fapta prevăzută la alin. (2) al art. 196 C. pen. implică producerea din culpă a
unor vătămări corporale de gravitatea celor prevăzute în art. 194 alin. (1) C. pen., în opoziţie cu varianta
de bază a vătămării corporale din culpă, care este incidentă atunci când se produc urmări mai uşoare,
echivalente unor loviri sau alte violenţe de tipul celor prevăzute în art. 193 alin. (2) C. pen.
Rezultă, aşadar, cu evidenţă, că varianta agravată prevăzută în art. 196 alin. (3) C. pen. este
inaplicabilă în cazurile în care fapta comisă îmbracă exclusiv forma tipică a vătămării corporale din
culpă, prevăzută în alin. (1) al normei de incriminare.
(I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 78/A din 29 martie 2018, www.scj.ro)
Prin sentinţa nr. 93 din 24 noiembrie 2017, dreptul de a conduce vehicule pentru care este
pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală necesar permis de conducere -, pentru o durată
şi pentru cauze cu minori, în baza art. 196 alin. (1), de 1 an.
(3) şi (4) C. pen., s-a dispus condamnarea
inculpatului A. la pedeapsa de 1 an închisoare S-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie
pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare prevăzută în art. 65 C. pen. privind interzicerea
corporală din culpă. drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a) -
dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în
În baza art. 337 C. pen., s-a dispus condam orice alte funcţii publice -, lit. b) - dreptul de a
narea inculpatului A. la pedeapsa de 1 an ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii
închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de de stat -, lit. i) - dreptul de a conduce vehicule
refuz sau sustragere de la prelevarea de mostre pentru care este necesar permis de conducere.
biologice.
În baza art. 338 alin. (1) C. pen., s-a dispus
S-a aplicat inculpatului pedeapsa comple condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de
mentară a interzicerii drepturilor prevăzute 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii
în art. 66 alin. (1) lit. a) - dreptul de a fi ales de părăsire a locului accidentului.
în autorităţile publice sau în orice alte funcţii
publice -, lit. b) - dreptul de a ocupa o funcţie S-a aplicat inculpatului pedeapsa comple
care implică exerciţiul autorităţii de stat -, lit. i) - mentară a interzicerii drepturilor prevăzute

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 78/A din 29 martie 2018
în art. 66 alin. (1) lit. a) - dreptul de a fi ales implică exerciţiul autorităţii de stat -, lit. i) -
în autorităţile publice sau în orice alte funcţii dreptul de a conduce vehicule pentru care este
publice -, lit. b) - dreptul de a ocupa o funcţie necesar permis de conducere.
care implică exerciţiul autorităţii de stat -, lit. i) -
dreptul de a conduce vehicule pentru care este În temeiul art. 91 alin. (1) C. pen., s-a dispus
necesar permis de conducere -, pentru o durată suspendarea sub supraveghere a executării
de 2 ani. pedepsei principale aplicate inculpatului, pe
un termen de supraveghere de 3 ani, ce se va
S-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie calcula de la rămânerea definitivă a hotărârii.
prevăzută în art. 65 C. pen. privind interzicerea
drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a) - S-a făcut aplicarea art. 93 alin. (1) C. pen., art. 93
dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau alin. (2) lit. b) C. pen. şi art. 93 alin. (3) C. pen.
în orice alte funcţii publice -, lit. b) - dreptul
În temeiul art. 91 alin. (4) C. pen., s-a atras
de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul
atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96
autorităţii de stat -, lit. i) - dreptul de a conduce
C. pen.
vehicule pentru care este necesar permis de
conducere. În drept, s-a reţinut că faptele inculpatului
A. care, la data de 29 iulie 2016, în timp ce
JURISPRUDENȚĂ
În baza art. 38 C. pen., cu referire la art. 39

alin. (1) lit. b) C. pen., s-a dispus contopirea conducea sub influenţa consumului de băuturi
pedepselor cu închisoarea aplicate pentru alcoolice autoturismul proprietate personală
infracţiunile concurente inculpatului A., pe un bulevard, nu a respectat indicatorul
urmând ca acesta să execute pedeapsa cu „Stop” la o intersecţie şi a intrat în coliziune
închisoarea cea mai grea, de 2 ani, sporită cu cu autovehiculul în care se aflau persoanele
8 luni închisoare (1/3 din 1 an +1 an), deci un vătămate B. şi C., în urma accidentului
total de pedeapsă de 2 ani şi 8 luni închisoare. persoanele vătămate suferind leziuni corporale
care au necesitat pentru vindecare un număr
În baza art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen., s-a dispus de 1-2 zile de îngrijiri medicale, întruneşte
contopirea pedepselor complementare aplicate elementele constitutive ale infracţiunii de
inculpatului A., urmând ca acesta să execute vătămare corporală din culpă, prevăzută şi
pedeapsa cea mai grea, respectiv interzicerea pedepsită de art. 196 alin. (1), (3) şi (4) C. pen.
drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a) -
dreptul de a fi ales în autorităţile publice Fapta inculpatului A. care, la data de 29 iulie
sau în orice alte funcţii publice -, lit. b) - 2016, după ce a fost implicat în producerea
dreptul de a ocupa o funcţie care implică unui accident rutier, a refuzat expres să se
exerciţiul autorităţii de stat -, lit. i) - dreptul de supună prelevării de mostre biologice necesare
a conduce vehicule pentru care este necesar în vederea stabilirii alcoolemiei întruneşte
permis de conducere -, pentru o durată de 2 ani. elementele constitutive ale infracţiunii de refuz
de prelevare a mostrelor biologice, prevăzută şi
În baza art. 45 alin. (5) raportat la alin. (3) lit. a) pedepsită de art. 337 C. pen.
C. pen., s-a dispus contopirea pedepselor
accesorii aplicate inculpatului A., urmând Fapta inculpatului A. care, la data de 29 iulie
ca acesta să execute pedeapsa accesorie a 2016, după ce a produs un accident rutier în
interzicerii drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) urma căruia două persoane au suferit leziuni
lit. a) - dreptul de a fi ales în autorităţile corporale, a părăsit locul accidentului, fără a mai
publice sau în orice alte funcţii publice -, aştepta sosirea organelor de poliţie, întruneşte
lit. b) - dreptul de a ocupa o funcţie care elementele constitutive ale infracţiunii de

părăsire a locului accidentului, prevăzută şi 2016, în timp ce conducea autoturismul pe

pedepsită de art. 338 alin. (1) C. pen. un bulevard, la o intersecţie, aflându-se sub
influenţa băuturilor alcoolice, inculpatul A. nu
Împotriva acestei sentinţe penale a declarat a respectat semnificaţia indicatorului rutier
apel, în termen legal, inculpatul A., care a „Stop” şi nu a acordat prioritate de trecere
criticat soluţia instanţei pentru motive de autoturismului condus în mod regulamentar
nelegalitate şi netemeinicie. de persoana vătămată B., intrând în coliziune
Examinând actele dosarului şi sentinţa penală cu acesta.
apelată, atât prin prisma criticilor formulate,
În urma impactului, autoturismul condus de
cât şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt
apelantul-inculpat a fost proiectat într-un
şi de drept, în conformitate cu dispoziţiile
tramvai, condus în mod regulamentar de
art. 417 alin. (2) C. pr. pen., Înalta Curte de
martora D., iar autoturismul în care se aflau
Casaţie şi Justiţie apreciază fondat apelul
persoanele vătămate B. şi C. a fost împins spre
declarat, însă numai în limitele ce se vor arăta şi,
liniile de tramvai, s-a răsturnat pe o parte, după
în principal, pentru următoarele considerente:
care a revenit pe roţi.
Ansamblul circumstanţelor faptice în care au
După producerea impactului, ambele victime
fost comise infracţiunile deduse judecăţii a
au ieşit singure din habitaclul vehiculului,
fost corect reţinut de către instanţa de fond,
în urma unei analize ample, judicioase şi acuzând dureri la braţul drept; martorii prezenţi
exhaustive a probatoriului administrat atât la faţa locului au sesizat telefonic organele
în faza de urmărire penală, cât şi pe parcursul de poliţie, însă, înainte de sosirea acestora,
cercetării judecătoreşti. inculpatul A. a mutat autoturismul din locul
în care se oprise iniţial în urma impactului
Susţinerile şi apărările punctuale ale şi a părăsit locul accidentului, fiind depistat
inculpatului A. au fost cenzurate de către curtea ulterior, la scurt timp, în faţa locuinţei sale,
de apel în mod detaliat, pe baze probatorii, aşa cum rezultă din procesul-verbal întocmit
prin evaluarea tuturor mijloacelor de probă cu acea ocazie.
existente şi a ansamblului elementelor de fapt
pertinente, a căror existenţă şi configuraţie au Organele de poliţie sosite la locul producerii
fost neechivoc dovedite. accidentului rutier le-au identificat pe
persoanele vătămate B. şi C., cărora li se
În virtutea efectului integral devolutiv al acordau îngrijiri medicale de către personalul
apelului declarat, efectuând propria analiză a medical de la Serviciul de Ambulanţă Iaşi,
particularităţilor cauzei, Înalta Curte de Casaţie victimele fiind transportate, în aceeaşi zi, la
şi Justiţie constată în totalitate temeinice spital.
statuările primei instanţe, referitoare la
circumstanţele temporale şi spaţiale în care au În urma accidentului rutier, victimele B. şi C.
fost comise acţiunile ilicite deduse judecăţii, au suferit leziuni corporale - excoriaţii - care
la conduita adoptată de inculpatul A. la data au necesitat pentru vindecare un număr de 1-2
critică şi la efectele acestei conduite în planul zile de îngrijiri medicale, conform certificatelor
relaţiilor sociale protejate de legea penală. medico-legale.
Probatoriul testimonial şi cu înscrisuri admi După identificarea sa de către organele de

nistrat pe parcursul procesului evidenţiază, poliţie, în cursul aceleiaşi dimineţi, inculpatul A.
cu certitudinea impusă de art. 103 alin. (2) a fost adus la sediul Poliţiei Municipiului
teza finală C. pr. pen., că, la data de 29 iulie Iaşi - Biroul Rutier, unde a refuzat să se

supună atât testării cu aparatul alcooltest, olice, regula generală anterior enunţată este
cât şi recoltării de probe de sânge în vederea pe deplin valabilă, sub rezerva luării în consi-
stabilirii alcoolemiei, refuzul inculpatului fiind derare a particularităţilor tipului de conduită
consemnat atât în cuprinsul procesului-verbal ilicită analizat, care, implicând o componentă
din data de 29 iulie 2016, cât şi al ordonanţei de ordin medical - valoarea îmbibaţiei alcoolice
întocmite, la aceeaşi dată, de către organele în sânge la momentul critic - poate fi demons-
de poliţie. trată, de regulă, prin administrarea unei probe
cu acelaşi caracter ştiinţific, respectiv buletinul
a) Critica apelantului-inculpat, referitoare la ab- de analiză toxicologică, prin care se determină
senţa unei cerinţe de tipicitate a infracţiunii de îmbibaţia alcoolică.
vătămare corporală din culpă, este nefondată.
Aceasta nu înseamnă, însă, că buletinul în
Sub aspectul particularităţilor faptice ale
discuţie constituie şi unicul sau principalul
acuzaţiei, inculpatul A. a contestat un unic
mijloc de probă pentru a se demonstra că
element de conţinut obiectiv al infracţiunii
autorul faptei ilicite se afla, la data critică,
prevăzute în art. 196 C. pen., şi anume aflarea
sa sub influenţa băuturilor alcoolice, susţinând, sub influenţa alcoolului. O atare influenţă
în esenţă, că în lipsa unei examinări clinice, are nu numai o componentă medicală, ci şi o
realizată de un cadru medical autorizat, în expresie faptică, materializată în atitudinea,
JURISPRUDENȚĂ
acord cu prevederile Ordinului nr. 1512/2013 comportamentul şi aspectul fizic al suspectului,

al Ministerului Sănătăţii, probatoriul testi integral reflectate în realitatea obiectivă,
monial sau cu înscrisuri existent în cauză nu observabile şi perceptibile cu ajutorul
are aptitudinea de a demonstra, dincolo de simţurilor umane.
orice îndoială, aflarea apelantului în starea
psihofizică analizată. Reprezentând o împrejurare de fapt, aflarea
inculpatului sub influenţa băuturilor alcoolice
Poziţia inculpatului reflectă, aşadar, opinia că, poate fi dovedită, aşadar, cu orice mijloc de
în ipoteza faptelor de vătămare corporală din probă legal administrat, indiferent dacă este
culpă în varianta tip, aflarea conducătorului vorba de declaraţiile unor persoane - martori
auto sub influenţa băuturilor alcoolice poate sau persoane vătămate - sau de constatările
fi demonstrată printr-un unic mijloc de probă, nemijlocite ale organelor judiciare, consemnate
şi anume formularul denumit „examen clinic”, în cuprinsul proceselor-verbale întocmite în
prevăzut în anexa 6 la Ordinul nr. 1512/2013. conformitate cu dispoziţiile art. 198 alin. (2)
C. pr. pen.
O atare susţinere este vădit lipsită de suport.
În cauza de faţă, aflarea apelantului-inculpat A.
Dispoziţiile art. 103 alin. (1) C. pr. pen. consacră,
ca regulă generală, principiul liberei aprecieri sub influenţa băuturilor alcoolice la data critică
a probelor, principiu în virtutea căruia probele a fost confirmată, dincolo de orice îndoială
administrate în procesul penal nu au o valoare rezonabilă, de elementele faptice reliefate
dinainte stabilită, ci ele sunt supuse liberei prin declaraţiile concordante ale martorilor
aprecieri a organului judiciar care, în urma D. şi E. şi ale persoanelor vătămate, precum
evaluării tuturor mijloacelor de probă legal şi prin constatările directe ale procurorului,
administrate într-o cauză, le poate valorifica consemnate în cuprinsul procesului-verbal din
pe oricare dintre acestea, în vederea aflării data de 29 iulie 2016.
adevărului.
În cursul judecăţii, ambele persoane vătămate
În situaţia particulară a conducătorilor de au- au confirmat relatările anterioare, privind
tovehicule aflaţi sub influenţa băuturilor alco- starea de ebrietate în care se afla inculpatul

la data accidentului, invocând ca argumente în vederea recoltării de mostre biologice,

faptice, în acest sens, mersul său clătinat, prevederile ordinului anterior evocat devin
pe care ambele l-au observat. La rândul lor, inaplicabile, concluzie desprinsă din dispoziţiile
cei doi martori menţionaţi au confirmat art. 17 alin. (2) şi (3) din ordin; în acest caz,
perceperea halenei alcoolice la momentul refuzul persoanei în discuţie dă naştere, în
la care au relaţionat cu inculpatul în incita schimb, obligaţiei organelor judiciare de
sediului de poliţie, E. evidenţiind, de asemenea, a constata indiciile de săvârşire a faptei
starea de nervozitate a inculpatului, care „era prevăzute în art. 337 C. pen.
recalcitrant, transpirat şi mirosea a alcool.”
Din oficiu, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Ansamblul acestor mijloace de probă, evaluate constată, însă, parţial eronată încadrarea
coroborat, confirmă existenţa, la data critică,
juridică dată faptei de vătămare corporală din
a unor manifestări fizice (halena alcoolică,
culpă.
sudoraţie) şi comportamentale (stare de
agitaţie, atitudine recalcitrantă) consecutive În acest sens, reţine că vătămarea corporală
ingerării de băuturi alcoolice, concretizându-se a două persoane, concretizată în producerea
în dovezi certe ale aflării apelantului-inculpat unor leziuni traumatice care au necesitat
sub influenţa băuturilor alcoolice şi, implicit, pentru vindecare, în cazul ambelor victime,
ale realizării acestei cerinţe de tipicitate
un număr de 1-2 zile de îngrijiri medicale,
obiectivă a faptei incriminate în art. 196 C. pen.
săvârşită din culpă de către o persoană aflată
Susţinerea apelantului privind „obligativitatea” sub influenţa băuturilor alcoolice, realizează
realizării examinării clinice de către personal conţinutul tipic, obiectiv şi subiectiv, al
medical autorizat, în vederea probării exis infracţiunii complexe de vătămare corporală
tenţei unei afectări a conduitei sale ca efect din culpă, în varianta agravată prevăzută în
al consumului de băuturi alcoolice, este art. 196 alin. (1) şi (4) C. pen.
neîntemeiată.
Contrar celor statuate prin sentinţa apelată,
Prin ipoteză, Ordinul nr. 1512/2013 instituie varianta agravată prevăzută în alin. (3) al
„norme metodologice privind recoltarea, art. 196 C. pen. nu se raportează la forma tip a
depozitarea şi transportul mostrelor biologice infracţiunii, reglementată în cuprinsul alin. (1)
în vederea probaţiunii judiciare prin stabilirea al normei de incriminare.
alcoolemiei sau a prezenţei în organism a
substanţelor psihoactive în cazul persoanelor În acest sens, alin. (3) al art. 196 C. pen.
implicate în evenimente sau împrejurări în limitează în mod expres sfera sa de aplicare
legătură cu traficul rutier” pentru situaţia la situaţiile în care „(...) fapta prevăzută în
în care persoana examinată îşi manifestă alin. (2) a fost săvârşită ca urmare a nerespec
consimţământul la conducerea sa la unitatea tării dispoziţiilor legale sau a măsurilor de
sanitară şi la examinarea fizică, concluzie ce prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau
se desprinde cu evidenţă din interpretarea meserii ori pentru efectuarea unei anumite
coroborată a prevederilor art. 17 alin. (2)-(4) activităţi.” Or, fapta prevăzută la alin. (2) al
din actul normativ menţionat. Cerinţa existenţei
art. 196 C. pen. implică producerea din culpă
consimţământului persoanei anterior oricărei
a unor vătămări corporale de gravitatea celor
examinări clinice a acesteia rezultă, de altfel,
prevăzute în art. 194 alin. (1) C. pen., în opoziţie
şi din dispoziţiile art. 190 alin. (8) C. pr. pen.
cu varianta de bază a vătămării corporale
În ipoteza distinctă în care conducătorul din culpă, care este incidentă atunci când se
auto refuză prezentarea la unitatea sanitară produc urmări mai uşoare, echivalente unor

loviri sau alte violenţe de tipul celor prevăzute teza a II-a C. pr. pen., concretizat în absenţa
în art. 193 alin. (2) C. pen. elementului intenţional.
Rezultă, aşadar, cu evidenţă, că varianta Poziţia apărării se circumscrie, în esenţă,

agravată prevăzută în art. 196 alin. (3) C. pen. susţinerii că, în contextul caracterului minor
este inaplicabilă în cazurile în care fapta comisă al leziunilor suferite de cele două persoane
îmbracă exclusiv forma tipică a vătămării vătămate şi al reacţiei acestora din urmă
corporale din culpă, prevăzută în alin. (1) al imediat subsecvent impactului, inculpatul
normei de incriminare. nu a avut posibilitatea să prevadă faptul că
victimele au suferit leziuni corporale în urma
Varianta de incriminare astfel configurată accidentului.
corespunde opţiunii legiuitorului de a
menţine, în sfera de aplicare a legii penale Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată,
în vigoare, numai fapte culpabile de lovire similar instanţei de fond, că dinamica şi
sau alte violenţe de o anumită gravitate, urmările imediate ale accidentului rutier - în
concretizată în incidenţa uneia dintre cele trei care au fost implicate două autovehicule şi un
situaţii prevăzute, limitativ şi alternativ, de tramvai -, forţa impactului, reliefată de avariile
dispoziţiile art. 196 alin. (1) C. pen., respectiv, importante şi, mai ales, vizibile suferite de
JURISPRUDENȚĂ
aflarea autorului sub influenţa băuturilor cele două autoturisme, reacţiile imediate ale
alcoolice ori a unei substanţe psihoactive sau celor două victime ale accidentului - care, deşi
comiterea faptei în desfăşurarea unei activităţi au părăsit fără ajutor habitaclul vehiculului
ce constituie prin ea însăşi infracţiune. şi nu prezentau leziuni traumatice vizibile,
acuzau, ambele, dureri fizice în zona braţului
În contextul acestor argumente teoretice, drept - reprezintă împrejurări de fapt certe,
notând că leziunile produse celor două pe baza cărora inculpatul A. a prevăzut atât
persoane vătămate au necesitat, în speţă, posibilitatea ca, în urma accidentului, să
1-2 zile de îngrijiri medicale, în baza art. 386 fi rezultat victime, cât şi starea de pericol
alin. (1) C. pr. pen., Înalta Curte de Casaţie şi generată de părăsirea locului impactului
Justiţie va schimba încadrarea juridică a faptei anterior sosirii organelor de poliţie.
de vătămare corporală din culpă, reţinută
în sarcina inculpatului A., din infracţiunea Plecarea inculpatului de la locul evenimentului
prevăzută în art. 196 alin. (1), (3) şi (4) C. pen. rutier s-a grefat pe o atitudine psihică specifică
în infracţiunea prevăzută în art. 196 alin. (1) intenţiei directe, în condiţiile în care inculpatul
Âşi (4) C. pen. a manifestat dezinteres total faţă de starea fizi-
că a victimelor, urmărind, în schimb, să se sus-
În baza acestui text de lege, îl va condamna pe tragă unei eventuale verificări a propriei stări
apelantul-inculpat la o pedeapsă orientată spre psihofizice şi, implicit, consecinţelor depistării
limita minimă specială, dar cu o durată uşor sale sub influenţa băuturilor alcoolice.
superioară acesteia, respectiv, pedeapsa de 6
luni închisoare. Declaraţiile celor două persoane vătămate, co-
roborate cu declaraţiile martorilor sunt elocven-
b) Critica apelantului-inculpat, referitoare la te sub aspectul grabei ce a caracterizat plecarea
infracţiunea de părăsire a locului accidentului, inculpatului de la locul impactului şi absenţei
este nefondată. oricărei manifestări a unui minim interes faţă de
efectele accidentului asupra victimelor.
Inculpatul A. a invocat, sub acest aspect,
incidenţa impedimentului la exercitarea În acest context, susţinerea apelantului A.,
acţiunii penale prevăzut în art. 16 alin. (1) lit. b) în sensul că nu a prevăzut posibilitatea ca

persoanele vătămate să fi suferit leziuni Pe de altă parte, similar oricărei cauze

traumatice şi nici starea de pericol pe care ar justificative generale, a cărei incidenţă este
genera-o pentru valoarea protejată de lege condiţionată, inter alia, de constatarea
plecarea sa de la locul accidentului, anterior prealabilă a săvârşirii unei fapte care
sosirii organelor de poliţie, este lipsită de orice corespunde tiparului legal sub aspectul
suport probator. tuturor elementelor obiective prevăzute de
norma de incriminare, cauza justificativă
De altfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie no- specială prevăzută în art. 338 alin. (3) lit. a)
tează că, invocând, pe de o parte, imposibilita- C. pen. este şi ea condiţionată de constatarea
tea efectivă de a prevedea că există eventuale certă a urmărilor accidentului rutier produs,
vătămări ale persoanelor implicate în accident concretizate, în ipoteza supusă evaluării, în
şi, pe de altă parte, lipsa intenţiei, apelantul- producerea exclusivă a unor pagube materiale,
inculpat pare a nu efectua distincţia necesară nu şi a unor vătămări ale integrităţii fizice sau
între impedimentul la exercitarea acţiunii pe- sănătăţii unor persoane.
nale grefat pe existenţa unei eventuale culpe
Altfel spus, incidenţa cauzei justificative presu
[art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. pr. pen.] şi
pune întotdeauna, în prealabil, demonstrarea,
cel incident atunci când există o cauză justifi- pe baze probatorii, a împrejurării că accidentul
cativă [art. 16 alin. (1) lit. d) C. pr. pen.]. rutier a produs numai pagube materiale,
aplicarea sa fiind exclusă, în schimb, atunci
Pentru justa soluţionare a apelului, constatân-
când este demonstrat că evenimentul rutier
du-se contradicţia aparentă între apărările pro-
a produs şi victime care au suferit leziuni
priu-zise ale apelantului (circumscrise, în fapt,
traumatice, chiar dacă minore.
tezei incidenţei unei cauze justificative) şi te-
meiul de drept invocat în susţinerea solicitării În ipoteza în care conduita incriminată în
de achitare, se impune sublinierea elementelor art. 338 C. pen., respectiv părăsirea locului
care diferenţiază cele două ipoteze. accidentului din care au rezultat victime,
nu este precedată de cunoaşterea urmărilor
Pe de o parte, lipsa de tipicitate subiectivă a faptei, consecinţele pentru autor sunt diferite
unei infracţiuni - circumscrisă dispoziţiilor în funcţie de cauza necunoaşterii rezultatului/
art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. pr. pen. - urmării produse.
este incidentă atunci când fapta comisă
realizează toate cerinţele de ordin obiectiv, Astfel, atunci când reprezentarea greşită a
consecinţelor accidentului rutier şi, impli
însă, în privinţa aspectului psiho-volitiv,
cit, a caracterului justificat sau nu al pără
lipseşte forma de vinovăţie cerută de lege (de
sirii locului accidentului au fost urmarea
exemplu, lipseşte scopul care califică intenţia -
exclusivă a grabei sau dezinteresului
atunci când legea impune o intenţie calificată conducătorului auto în clarificarea situaţiei
sau lipseşte intenţia - atunci când legea nu efective a potenţialelor victime, fapta sa
incriminează faptele comise din culpă). de a părăsi locul accidentului constituie
infracţiunea prevăzută în art. 338 C. pen.,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a prezentat,
comisă, după caz, cu intenţie directă sau
în cele ce preced, argumentele care au
indirectă, după cum autorul acesteia a urmărit
fundamentat concluzia că inculpatul a acţionat sau nu starea de pericol pentru valoarea
cu intenţie directă, fiind exclusă varianta ocrotită de lege.
culpei grefată pe oricare dintre variantele sale
normative prevăzute în art. 16 alin. (4) C. pen., În cazul în care necunoaşterea urmărilor
astfel că nu se impune reluarea lor. accidentului rutier asupra sănătăţii victimelor

este urmarea reprezentării eronate sau necu confirmată, de altfel, şi de susţinerile

noaşterii acestor urmări, în pofida diligenţelor martorului E.
manifestate efectiv de autor pentru clarificarea
lor, devine incidentă cauza de neimputabilitate În condiţiile în care, potrivit art. 1 alin. (1)
prevăzută în art. 30 C. pen. Este însă din Ordinul nr. 1512/2013, „recoltarea
exclusă incidenţa acestei cauze atunci când mostrelor biologice de la persoanele implicate
în evenimente sau împrejurări în legătură
necunoaşterea împrejurării de care depinde
cu traficul rutier, în vederea determinării
caracterul penal al faptei - existenţa victimelor -
alcoolemiei sau a prezenţei în organism
este urmarea exclusivă a dezinteresului,
a substanţelor psihoactive, din dispoziţia
neglijenţei sau superficialităţii manifestate de
organelor abilitate, se poate face în cadrul
autor, eventuala valorificare a ipotezei contrare
oricărei unităţi de asistenţă medicală autorizate
echivalând cu a admite că autorul faptei ilicite
sau în instituţii medico-legale de către
s-ar putea apăra invocând propria culpă, ceea
personalul medical care are aviz valabil de liberă
ce este inadmisibil.
practică”, rezultă cu evidenţă că procedura de
Rezultă, prin urmare, că incidenţa cauzei recoltare nu se efectuează la sediul poliţiei, ci
justificative speciale, dar şi a cauzei de numai în cadrul instituţiilor medicale, unde
neimputabilitate analizate, reclamă exigenţe autorul accidentului nu poate fi, însă, condus
JURISPRUDENȚĂ
cu caracter obiectiv, relative la urmările faptei împotriva voinţei sale.

sau, după caz, la conduita autorului, ce nu sunt În acest ultim sens, sunt relevante şi preve
îndeplinite în speţă. derile art. 17 alin. (2) şi (3) din Ordinul nr. 1512/
2013, statuând explicit că „refuzul persoanei
c) Critica apelantului-inculpat, referitoare la
implicate în evenimente sau împrejurări
infracţiunea de refuz de recoltare a probelor
în legătură cu traficul rutier de a accepta
biologice, este nefondată.
recoltarea mostrelor biologice sau prezentarea
Inculpatul A. a invocat, sub acest aspect, la sediul unităţii de asistenţă medicală
incidenţa impedimentului la exercitarea autorizată ori al instituţiei medico-legale,
acţiunii penale prevăzut în art. 16 alin. (1) în vederea recoltării mostrelor biologice, se
lit. b) teza a II-a C. pr. pen., respectiv fapta nu pedepseşte conform legii, în condiţiile Codului
a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege. de procedură penală [alin. (2)]. Confirmarea
refuzului persoanei implicate în evenimente
Inculpatul A. a susţinut, în esenţă, că poziţia sau împrejurări în legătură cu traficul rutier
sa de refuz s-a manifestat în legătură cu de a accepta deplasarea la sediul unităţii de
eventuala recoltare de probe biologice în sediul asistenţă medicală autorizate sau al instituţiei
poliţiei, nicidecum în legătură cu deplasarea medico-legale în vederea recoltării mostrelor
sa la o unitate medicală autorizată, pentru biologice se face de către poliţistul rutier prin
prelevarea de mostre de sânge. întocmirea procesului-verbal de constatare a
infracţiunii” [alin. (3)].
Susţinerile apelantului-inculpat sunt neechivoc
infirmate de probatoriul administrat în cauză. Prin urmare, refuzul apelantului-inculpat de a
se supune recoltării de mostre de sânge a avut,
Procesul-verbal din data de 29 iulie 2016, implicit, semnificaţia refuzului de a parcurge
coroborat cu menţiunile olografe efectuate de întreaga procedură pe care o presupune o atare
inculpat pe ordonanţa emisă la aceeaşi dată, operaţiune, apărările sale sub acest aspect fiind
atestă că inculpatul A. a refuzat, în mod expres, vădit neîntemeiate. Atitudinea inculpatului,
recoltarea de probe biologice, împrejurare constatată şi consemnată în procesul-verbal

întocmit de organele de poliţie, realizează toate închisoare, sporită cu 6 luni închisoare (1/3
cerinţele de tipicitate subiectivă şi obiectivă ale din 6 luni + 1 an), în final executând 2 ani şi
infracţiunii prevăzute în art. 337 C. pen. 6 luni închisoare.
Pentru aceste considerente, în baza art. 421 A înlăturat pedepsele complementare şi

pct. 2 lit. a) C. pr. pen., Înalta Curte de Casaţie accesorii constând în interzicerea exercitării
şi Justiţie a admis apelul declarat de apelantul- drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a)
inculpat A. împotriva sentinţei nr. 93 din şi b) C. pen., aplicate inculpatului A. pentru
24 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea săvârşirea infracţiunilor prevăzute în art. 337
de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu şi art. 338 alin. (1) C. pen.
minori, a desfiinţat, în parte, hotărârea apelată
şi, rejudecând, în principal: În baza art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen., a
contopit pedepsele complementare aplicate
A descontopit pedeapsa rezultantă aplicată incul inculpatului A., urmând ca acesta să execute
patului A. în pedepsele principale componente, pedeapsa cea mai grea, respectiv interzicerea
pe care le-a repus în individualitatea lor. dreptului prevăzut în art. 66 alin. (1) lit. i)
C. pen., vizând dreptul de a conduce vehicule
A descontopit pedeapsa complementară şi
pentru care este necesar permis de conducere,
pedeapsa accesorie, aplicate inculpatului A.,
pentru o durată de 2 ani, începând cu data
în pedepsele componente, pe care le-a repus
rămânerii definitive a prezentei hotărâri.
în individualitatea lor.
În baza art. 45 alin. (5) raportat la art. 45 alin. (3)
În baza art. 386 alin. (1) C. pr. pen., a schimbat
lit. a) C. pen., a contopit pedepsele accesorii
încadrarea juridică a faptei de vătămare
aplicate inculpatului A., urmând ca acesta
corporală din culpă reţinută în sarcina
să execute, în caz de revocare a suspendării
inculpatului A., din infracţiunea prevăzută în
executării pedepsei închisorii, pedeapsa cea
art. 196 alin. (1), (3) şi (4) C. pen. în infracţiunea
mai grea, respectiv interzicerea dreptului
prevăzută în art. 196 alin. (1) şi (4) C. pen.
prevăzut în art. 66 alin. (1) lit. i) C. pen., vizând
În baza art. 196 alin. (1) şi (4) C. pen., a dreptul de a conduce vehicule pentru care
condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 6 este necesar permis de conducere, pe durata
luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de executării pedepsei principale.
vătămare corporală din culpă.
În baza art. 91 alin. (1) C. pen., a dispus suspen-
În baza art. 38 C. pen. cu referire la art. 39 alin. (1) darea sub supraveghere a executării pedepsei
lit. b) C. pen., a contopit pedeapsa astfel principale rezultante aplicate inculpatului, pe
stabilită cu pedepsele de 1 an închisoare şi durata unui termen de supraveghere de 3 ani,
2 ani închisoare aplicate prin sentinţă, pentru calculat conform art. 92 C. pen., termen pe du-
săvârşirea infracţiunilor prevăzute în art. 337 şi rata căruia inculpatul va executa toate măsu-
art. 338 alin. (1) C. pen., urmând ca inculpatul rile de supraveghere şi obligaţiile stabilite prin
să execute pedeapsa cea mai grea, de 2 ani sentinţa penală.

C. Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, decizia penală nr. 95/A din 27 ianuarie 2017
Conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului.

Drumul public trece un râu prin vad
C. pen., art. 336 alin. (1)
Inculpatul s-a urcat la volanul autoturismul la intrarea în vadul pârâului Ş., a condus maşina prin
acest vad, după care a mers mai departe cu autoturismul trecând prin vad şi pârâul S. unde s-a
intersectat cu maşina poliţiei. După ieşirea din vadul pârâului S. inculpatul a condus autoturismul
pe drumul comunal, unde a fost oprit de organe de poliţie şi testat cu aparatul etilotest, rezultatul
fiind de 0,66 mg/l alcool pur în aerul expirat.
Curtea apreciază că şi conducerea autoturismului de către inculpat, cu o alcoolemie peste limita

legală, pe drumul ce leagă drumul naţional DN2L şi satul R.M., care trece prin vadul unui pârâu,
s-a făcut tot pe un drum public, chiar dacă nu are indicativ întrucât, în lipsa unui pod, acesta este
singura cale de comunicaţie terestră deschisă circulaţiei publice.
(C. Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori,
JURISPRUDENȚĂ
decizia penală nr. 95/A din 27 ianuarie 2017)
Prin sentinţa penală nr. 76 din 23 iunie 2016 a Starea de fapt reţinută de procuror a fost
Judecătoriei Panciu, în baza art. 396 C. pr. pen. probată cu proces verbal de constatare,
raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. pr. pen., rezultat alcooltest, proces verbal de prelevare,
a fost achitat inculpatul M.C., sub aspectul buletin examinare clinica, declaraţii inculpat,
săvârşirii infracţiunii de conducere a unui adresă, fişă cazier.
vehicul sub influenţa alcoolului prevăzută de În procedura din cameră preliminară, instanţa
art. 336 alin. (1) C. pen. reţinând că nu au fost formulate cereri şi
excepţii de către inculpat şi nici din oficiu nu
În motivarea hotărârii s-a arătat că prin rechi
se impunea a fi invocate, în temeiul art. 346
zitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria
alin. (2) C. pr. pen. a constatat prin încheierea
Panciu nr. 499/P/2015 din data de 13 octom
pronunţată la data de 21 ianuarie 2016 legali
brie 2015 şi înregistrat pe rolul instanţei sub tatea rechizitoriului cu nr. 499/P/2015 emis
nr. 1804/275/2015 s-a dispus punerea în de Parchetul de pe lângă Judecătoria Panciu;
mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în s-a reţinut că au fost respectate dispoziţiile
judecată, în stare de libertate, a inculpatului art. 328 C. pr. pen., că administrarea probelor,
M.C. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de respectiv audierea martorilor, s-a făcut cu
conducere a unui vehicul sub influenţa respectarea dispoziţiilor art. 114-123 C. pr. pen.,
alcoolului prevăzută de art. 336 alin. (1) C. pen. iar a inculpaţilor s-a făcut cu respectarea
dispoziţiilor art. 107-110 C. pr. pen.; de asemenea,
S-a reţinut în esenţă ca stare de fapt în actul s-a reţinut că în mod legal au fost efectuate
de sesizare a instanţei că inculpatul, la data actele de urmărire penală, constând în sesizarea
de 26 mai 2015, a condus pe raza comunei organului de urmărire penală, rezoluţia
C. autoturismul marca Opel înmatriculat sub de dispunere a începerii urmăririi penale a
nr. ... având în sânge o îmbibaţie alcoolică ce organului de cercetare penală, rezoluţia de
depăşeşte limita legală, respectiv de 1,50 g‰. confirmare a începerii urmăririi penale de

Conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului. Drumul public trece un râu prin vad
către procurorul de caz, procesul verbal de Aşa fiind, instanţa a constatat că, în cauză,
prezentare a materialului de urmărire penală calea de acces dintre satele R.M. şi R.M. (unde
şi referatul organului de cercetare penală cu se regăsesc cele două pârâuri) unde inculpatul
propunerea de emitere a rechizitoriului, punerii a fost surprins în timp ce conducea vehiculul
în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în înmatriculat sub nr. ... fiind sub influenţa
judecată a inculpaţilor. băuturilor alcoolice nu figurează în planul
urbanistic ca fiind drum public.
În cursul cercetării judecătoreşti, inculpatul nu
a recunoscut fapta pentru care a fost trimis în S-a menţionat că, potrivit art. 336 alin. (1)
judecată. C. pen. constituie infracţiune conducerea
pe drumurile publice a unui vehicul pentru
În cauză a fost administrată proba cu înscrisuri care legea prevede obligativitatea deţinerii
şi proba testimonială. permisului de conducere de către o persoană
care, la momentul prelevării mostrelor
Analizând ansamblul materialului probator biologice, are o îmbibaţie alcoolică de peste
administrat în cauză, instanţa a reţinut urmă 0,80 g/l alcool pur în sânge se pedepseşte cu
toarea stare de fapt: la data de 26 mai 2015, închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă.
ora 9:50 organele de poliţie din cadrul Postului
de Poliţie C. aflaţi în exercitarea atribuţiilor Reţinând că în cauză nu este îndeplinită
de serviciu pe raza localităţii, au depistat în condiţia ca inculpatul să fi condus vehiculul pe
trafic autoturismul marca Opel înmatriculat drumurile publice, instanţa în baza art. 396 C.
sub nr. ... care circula pe contrasens; întrucât pr. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza
inculpatul prezenta halenă alcoolică a fost I C. pr. pen. a achitat pe inculpatul M.C. sub
testat cu aparatul etilotest Drager rezultatul aspectul săvârşirii infracţiunii de conducere a
fiind de 0,66 mg/l alcool pur în aerul expirat; unui vehicul sub influenţa alcoolului prevăzută
la ora 10:20 şi respectiv 11:20 inculpatului i de art. 336 alin. (1) C. pen.
s-au recoltat probe biologice rezultantul fiind
de 1,50 g%o şi respectiv 1,35 g%o; inculpatul Împotriva acestei sentinţe penale a declarat
apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Panciu
a declarat că în data de 25/26 mai 2015 a
arătând că în mod greşit s-a dispus achitarea
consumat băuturi alcoolice (bere).
inculpatului, solicitând condamnarea acestuia
Potrivit declaraţiei martorului P.F. care se pentru infracţiunea dedusă judecăţii.
coroborează cu cea a martorului G.V., incul
Apelul este fondat.
patul a condus vehiculul în zona pârâului Ş.
şi respectiv S.; potrivit adresei nr. 3028 din Examinând cauza prin prisma motivelor de
9 iulie 2016 calea de acces dintre satele R.M. apel, cât şi din oficiu, sub toate aspectele de
şi R.M. (unde sunt localizate cele două pârâuri) fapt şi de drept, conform art. 417 alin. (2)
nu figurează în planul urbanistic al comunei C. C. pr. pen., Curtea constată că hotărârea
ca drum public, circulându-se pe albia majoră primei instanţe este netemeinică, în mod greşit
şi minoră a pârâului Ş. dispunându-se achitarea inculpatului M.C.
pentru comiterea infracţiunii de conducere a
S-a arătat că, potrivit art. 6 pct. 14 din O.U.G. unui vehicul sub influenţa alcoolului, printr-o
nr. 195/2002 noţiunea de „drum public” apreciere eronată a probelor administrate în
desemnează orice cale de comunicaţie terestră, cauză.
cu excepţia căilor ferate, special amenajată
pentru traficul pietonal sau rutier, deschisă Aprecierea instanţei de fond în sensul că
circulaţiei publice. inculpatul M.C. nu a condus pe un drum public,

C. Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, decizia penală nr. 95/A din 27 ianuarie 2017
ci în zona pârâului Ş. şi respectiv S., care nu ieşirea din vadul pârâului S., inculpatul a
figurează în planul urbanistic al comunei C. ca condus autoturismul pe drumul comunal DC
drum public, nu se coroborează cu ansamblul 92, care este paralel cu pârâul S., dar despărţit
probelor administrate în cauza de faţă. de acesta de un dig de beton, până în dreptul
locuinţei numitului H.T., unde a fost oprit de
În acest sens, din procesul-verbal de depistare organe de poliţie şi testat cu aparatul etilotest,
rezultă că inculpatul M.C. a fost oprit de către rezultatul fiind de 0,66 mg/l alcool pur în aerul
organele de poliţie după ieşirea din vadul expirat. Ulterior, inculpatul a fost condus la
pârâului Ş. în dreptul locuinţei numitului H.T. Spitalul orăşenesc Panciu unde i s-au recoltat
din satul R.M. două probe de sânge, rezultatul fiind de 1,50 g/l
alcool pur în sânge, la prima probă, şi,
De asemenea, inculpatul a declarat în faza
respectiv, 1,35 g/l alcool pur în sânge, la a doua
urmării penale că, după ce a trecut apa, a mai
probă.
condus circa 700 – 800 metri până a fost oprit
de organele de poliţie. Prin urmare, este dovedit faptul că, cel puţin
de la ieşirea din pârâului S. şi până în dreptul
Tot în faza de urmărire penală, martorul P.F.L.
locuinţei numitului H.T., inculpatul a condus
a declarat că după ce inculpatul s-a urcat la
autoturismul pe drumul comunal DC 92, care
volan pentru a trece apa, acesta a condus circa
JURISPRUDENȚĂ
este drum public, cu o alcoolemie peste limita

1 km după care a fost oprit de poliţie şi testat
legală de 0,80 g/l alcool pur în sânge.
cu aparatul etilotest.
Însă, Curtea apreciază că şi conducerea
Din adresa nr. 5981 din 1 noiembrie 2016
autoturismului de către inculpat pe drumul ce
a Primăriei C., jud. V., rezultă că drumul din
leagă drumul naţional DN2L de satul R.M., prin
dreptul locuinţei numitului H.T., din satul R.M.,
vadul pârâului Ş. şi prin vadul pârâului S., s-a
unde a fost oprit de poliţie inculpatul, este
făcut tot pe un drum public.
drum public.
În acest sens, potrivit art. 6 pct. 14 din O.U.G.
Totodată, din adresa nr. 46 din 4 ianuarie 2017
nr. 195/2002, republicată, prin drum public se
a Primăriei C., jud. V., rezultă că drumul care
înţelege orice cale de comunicaţie terestră, cu
face trecerea din drumul naţional DN2L spre excepţia căilor ferate, special amenajată pentru
satul R.M., trecând prin vadurile pâraielor Ş. şi traficul pietonal sau rutier, deschisă circulaţiei
S., nu are indicativ, dar drumul care trece pe publice.
la casa numitului H.T. este drum comunal cu
indicativul DC 92. Acelaşi text de lege prevede că drumurile
care sunt închise circulaţiei publice sunt
În apel au fost audiaţi martorii A.G., poliţistul semnalizate la intrare cu inscripţii vizibile.
care l-a depistat pe inculpat, şi G.V., a doua
persoană care se afla în autoturism cu Prin vad, conform Dicţionarului explicativ al
inculpatul, şi a fost reaudiat martorul P.F.L. limbii române, se înţelege locul situat pe cursul
unui râu, unde malul e jos şi apa puţin adâncă,
Din coroborarea declaraţiilor acestor martori şi permiţând trecerea prin apă de pe un mal pe
a înscrisurilor de mai sus, rezultă că inculpatul altul.
s-a urcat la volanul autoturismului la intrarea
în vadul pârâului Ş., a condus maşina prin Prin cale de comunicaţie terestră special
acest vad, după care a mers mai departe cu amenajată pentru traficul pietonal sau rutier
autoturismul trecând prin vad şi pârâul S., nu se înţelege doar drumurile asfaltate, ci
unde s-a intersectat cu maşina poliţiei. După orice drum, fie de piatră sau chiar de pământ

Conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului. Drumul public trece un râu prin vad
bătătorit (conform definiţiei drumului din astfel că nu se impunea achitarea acestuia, ci

DEX, respectiv: cale de comunicaţie terestră, sancţionarea sa penală.
alcătuită dintr-o bandă îngustă şi continuă de
teren bătătorit, pietruit, pavat sau asfaltat), Faţă de cele arătate, în baza dispoziţiilor
deschis circulaţiei publice şi care face legătura art. 421 pct. 2 lit. a) C. pr. pen., se va admite
între diferite locuri şi/sau localităţi, precum şi apelul declarat de Parchetul de pe lângă
din interiorul localităţilor. Judecătoria Panciu şi se va desfiinţa sentinţa
penală apelată.
Din declaraţiile martorilor rezultă că drumul
ce trece prin vadul pârâului Ş. şi prin vadul În rejudecare, având în vedere împrejurările
pârâului S. este singura legătură terestră comiterii faptei, că inculpatul nu are antece
dintre drumul naţional DN2L şi satul R.M., fiind dente penale, s-a prezentat în faţa organelor de
folosit, în special, pentru accesul vehiculelor urmărire penală, în faţa instanţei de fond, precum
(pietonii având amenajată o punte în apropiere), şi a instanţei de apel, Curtea apreciază că acesta
fiind practic deschis circulaţiei publice. se poate îndrepta şi fără aplicarea imediată
a pedepsei, dar este necesară supravegherea
De asemenea, din chiar fotografiile depuse de conduitei sale pentru o perioadă determinată.
inculpat la dosarul de apel, rezultă că acest
drum este folosit de vehicule (în fotografii se În consecinţă, fiind îndeplinite şi celelalte
observă numeroase urme de vehicule) şi nu cerinţe prevăzute de art. 83 C. pen., se va stabili
este închis circulaţiei publice, neexistând vreun inculpatului M.C. o pedeapsă cu închisoarea, egală
indicator în acest sens, aşa cum cere art. 6 cu minimul special, pentru infracţiunea comisă,
pct. 14 teza II din O.U.G. nr. 195/2002. şi se va dispune amânarea aplicării pedepsei,
conform art. 396 alin. (1) şi (4) C. pr. pen.
Prin urmare, conducerea autoturismului de raportat la art. 83 C. pen.
către inculpat, cu o alcoolemie peste limita
legală, pe drumul ce leagă drumul naţional Potrivit art. 84 C. pen. se va stabili un termen
DN2L şi satul R.M., care trece prin vadul pârâului de supraveghere de 2 ani, pe durata căruia
Ş. şi prin vadul pârâului S., s-a făcut tot pe inculpatul va respecta măsurile de supraveghere
un drum public, chiar dacă nu are indicativ, prevăzute de art. 85 alin. (1) C. pen., desemnând
întrucât, în lipsa unui pod, acesta este singura ca organ de supraveghere Serviciul de
cale de comunicaţie terestră deschisă circulaţiei Probaţiune Vrancea.
publice, în special, pentru accesul vehiculelor
dintre satul R.M. şi drumul naţional DN2L. Conform art. 274 alin. (1) C. pr. pen., va obliga
inculpatul la plata sumei de 300 lei, cu titlu de
În consecinţă, este pe deplin dovedită vinovăţia cheltuieli judiciare către stat, la fond.
inculpatului M.C. pentru comiterea infracţiunii
de conducere a unui vehicul sub influenţa Potrivit art. 275 alin. (3) C. pr. pen., cheltuielile
alcoolului, prevăzută de art. 336 alin. (1) C. pen., judiciare în apel vor rămâne în sarcina statului.

C. Apel Galaţi, decizia penală nr. 96/A din 27 ianuarie 2017
Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

Lipsa acordului inculpatului de a presta o muncă
în folosul comunităţii
C. pen., art. 91
Potrivit dispoziţiilor art. 91 alin. 1 lit. c), d) C. pen., pentru a se putea dispune suspendarea executării
pedepsei sub supraveghere, este necesar ca infractorul să-şi fi manifestat acordul de a presta o
muncă neremunerată în folosul comunităţii, trebuind să se aprecieze, în aceleaşi timp că, în raport
de conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, de eforturile depuse de infractor pentru înlăturarea
sau diminuarea consecinţelor infracţiunii şi de posibilităţile sale de îndreptare, aplicarea pedepsei
este suficientă iar infractorul nu va mai comite alte infracţiuni.
În fine, conform art. 91 alin. (3) lit. c) C. pen., nu se poate dispune suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere dacă infractorul s-a sustras de la urmărire penală şi de la judecată, neprezentându-se
la chemările adresate de organele judiciare.
JURISPRUDENȚĂ
(C. Apel Galaţi, decizia penală nr. 96/A din 27 ianuarie 2017)
Prin sentinţa penală nr. 557 din 20 septembrie Pe durata termenului de supraveghere, potrivit
2016 a Judecătoriei Adjud s-a dispus, în baza art. 85 C. pen., inculpatul trebuie să respecte
art. 396 Noul C. pen. cu aplicarea art. 5 Noul C. următoarele măsuri de supraveghere:
pen., condamnarea inculpatului D.V. la pedeapsa:
a) să se prezinte la serviciul de probaţiune la
- de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii datele fixate;
de conducere a unui autovehicul fără permis de
conducere prevăzut de art. 335 alin. (2) C. pen. b) să primească vizitele consilierului de proba
cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.; ţiune desemnat;
- de 6 luni închisoare pentru săvârşirea infrac c) să anunţe în prealabil schimbarea locuinţei

ţiunii de fals privind identitatea prevăzută de şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile, precum
art. 327 alin. (1) C. pen.; şi întoarcerea;
- 3 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii d) să comunice schimbarea locului de muncă;

de uz de fals prevăzută de art. 323 alin. (1) C. pen.
e) să comunice informaţii şi documente de natură
În baza art. 38 alin. (1) C. pen. s-a aplicat a permite controlul mijloacelor sale de existenţă;
inculpatului pedeapsa cea mai grea, respectiv
1 an închisoare, la care s-a adăugat pedeapsa În baza art. 93 alin. (2) lit. b), s-a impus incul
de 3 luni reprezentând treimi din celelalte patului obligaţia de a urma cursurile unui
pedepse, urmând ca inculpatul să execute 1 an program de reintegrare socială impus de
şi 3 luni închisoare. Serviciul de Probaţiune Vrancea.
În baza art. 91 C. pen. s-a dispus suspendarea pe În baza art. 93 alin. (3) C. pen., pe parcursul
depsei sub supraveghere pe un termen de 3 ani. termenului de supraveghere, s-a obligat

Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere...
inculpatul să presteze o muncă neremunerată criminalistice, Raport de constatare crimina

în folosul comunităţii în cadrul Primăriei mun. listică, copie CI, proces-verbal, adrese IPJ
Adjud, jud. Vrancea sau Parohia din mun. Hunedoara, declaraţii martori, rezultat alcooltest.
Adjud, jud. Vrancea pe o perioadă de 60 de
zile lucrătoare. Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei
Adjud la data de 22 mai 2014 sub nr. 2549/
S-a atras atenţia inculpatului asupra dispo 173/2015.
ziţiilor art. 96 C. pen. cu privire la revocarea
suspendării executării pedepsei. Prin încheierea de şedinţă din camera de
consiliu din data de 15 martie 2016, judecătorul
În baza art. 274 alin. (1) Noul C. pr. pen. s-a de cameră preliminară a constatat legalitatea
obligat inculpatul la plata sumei de 600 lei cu sesizării instanţei, a administrării probelor şi a
titlu de cheltuieli judiciare către stat. efectuării actelor de urmărire penală şi a dispus
începerea judecăţii.
Onorariul apărătorului din oficiu (Av. D.A.) în
suma de 260 lei a fost suportat din fondurile M.J. Analizând materialul probator administrat
în cursul urmăririi penale şi al cercetării
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa judecătoreşti, instanţa a reţinut următoarea
de fond a reţinut următoarele: situaţie de fapt:
Prin rechizitoriul întocmit de Parchetul de pe La data de 4 iulie 2015, orele 0800, inculpatul
lângă Tribunalul Vrancea la data de 27 noiem D.V. a fost oprit pentru control, de către un
brie 2015 în dosarul nr. 1453/P/2015 s-a dispus echipaj de poliţie rutieră, în timp ce conducea
trimiterea în judecată în stare de libertate autoturismul marca M. cu nr. de înmatriculare …,
a inculpatului D.V., sub aspectul săvârşirii proprietate personală, pe DN 11A, pe raza
infracţiunilor de conducere a unui vehicul fără localităţii A.-V. La controlul efectuat de către
permis de conducere, prevăzut de art. 335 alin. (2) lucrătorii de poliţie ai mun. Adjud, inculpatul a
C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., prezentat un permis de conducere, cu datele
fals privind identitatea, prevăzută de art. 327 de identificare ale altei persoane pe nume P.D.,
alin. (1) C. pen. şi uz de fals toate cu aplicarea născut la 29 aprilie 1969, domiciliat în mun. B.,
art. 38 alin. (1) C. pen. str. I, bl. …, ap…, jud. B. şi a declarat, atât verbal
S-a reţinut în esenţă prin actul de sesizare a cât şi în scris, cele constatate, menţionând
instanţei că la data de 4 iulie 2015 a condus datele de identificare ale persoanei respective.
autoturismul marca M. cu nr. de înmatriculare … Lucrătorul de poliţie a solicitat documentele
pe DN 11A, pe raza localităţii A.-V. cu conducătorului auto şi a efectuat verificări.
permisul de conducere suspendat şi a declarat
lucrătorilor de poliţie un permis de conducere Din verificările efectuate a rezultat că permisul
fals, totodată declarând atât verbal, cât şi în de conducere seria …, eliberat de SRPCIV B.
scris că se numeşte P.D., iar la data de 14 iulie în data de 18 septembrie 2011 pe numele lui
2015, în jurul orelor 1030, a condus auto M. cu P.D., nu figurează în evidenţele operative ale
nr. de înmatriculare …, proprietate personală, unităţilor de poliţie.
pe str. E.T., pe raza mun. A., din direcţia de
deplasare A.-V. către A. Inculpatul D.V. a recunoscut ulterior că a folosit
datele de identificare ale numitului P.D. şi a
În cursul urmăririi penale au fost administrate declarat că a dat date false despre identitatea
următoarele mijloace de probă: planşe foto, sa, întrucât în anul 2014 a fost implicat într-un
Ordonanţă de efectuare a unei constatări accident rutier soldat cu decesul unei persoane,

pe raza jud. H. A declarat că permisul este fals Rutier Hunedoara, urmare a unui accident
şi l-a procurat contra sumei de 150 lire sterline rutier soldat cu decesul unei persoane şi că
de la o persoană care domiciliază în Anglia, dar dreptul de a conduce autovehicule nu i-a mai
nu-i cunoaşte cu exactitate identitatea. fost prelungit de la acea dată.
În data de 14 iulie 2015, în jurul orelor 1030, La data de 11 august 2015, s-a dispus prin
inculpatul D.V. a condus auto marca M. cu nr. de ordonanţă, efectuarea unei expertize crimina
înmatriculare …, proprietate personală, listice asupra permisului de conducere, seria …,
pe str. E.T., pe raza mun. A., din direcţia de eliberat de SRPCIV B. în data de 1 septembrie
deplasare A.-V. către A. În dreptul intersecţiei 2011, emis pe numele P.D., permis predat de
cu str. …, inculpatul nu a acordat prioritate inculpatul D.V. la data de 4 iulie 2015, lucrătorilor
de trecere autovehiculului marca … cu nr. de de poliţie.
înmatriculare …, condus de numitul B.P., din
Din raportul de expertiză criminalistică cu
sat C, com. C., jud. V., CNP …, care se deplasa
nr. … din 4 septembrie 2015, întocmit de
din sens opus, iar pentru a evita impactul, cel
Serviciul de Criminalistică din cadrul IPJ Vrancea,
din urmă a virat brusc la dreapta şi a acroşat o
rezultă că „documentul pus la dispoziţie,
conductă de gaz metan, fără a o avaria, dar, în
intitulat - Permis de conducere - având nr. …,
schimb, a avariat autovehiculul în partea din
JURISPRUDENȚĂ
întocmit pe numele P.D., este contrafăcut”.

faţă dreapta.
Inculpatului D.V. nu i-au fost aduse la cunoştinţă
Întrucât în accident a fost implicat un autovehicul
calitatea de suspect şi inculpat, întrucât
cu nr. de înmatriculare …, aparţinând unei
s-a sustras de la urmărirea penală, părăsind
unităţi militare, a fost necesară deplasarea la România şi stabilindu-se pe teritoriul Regatului
faţa locului a unui echipaj de poliţie rutieră Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord.
din cadrul Poliţiei mun. A. Lucrătorii de poliţie
care au ajuns la locul accidentului, i-au solicitat În cursul judecăţii, inculpatul nu s-a prezentat
documentele şi inculpatului D.V., care fusese la niciun termen de judecată.
implicat în producerea accidentului, însă
acesta a declarat că a uitat actele în Anglia, că În drept, fapta inculpatului D.V., constând
posedă permis de conducere pentru categoria în aceea că la data de 4 iulie 2015 a condus
B eliberat de statul englez şi că are dreptul de autoturismul marca M. cu nr. de înmatriculare …
a conduce valabil. pe DN 11A, pe raza localităţii A.-V. cu permi
sul de conducere suspendat şi a declarat
Cu ocazia verificării efectuate în evidenţele lucrătorilor de poliţie un permis de conducere
operative E.P.S., arhiva electronică, s-a constatat fals, totodată declarând atât verbal, cât şi în
că inculpatul D.V. are permisul de conducere scris că se numeşte P.D., iar la data de 14 iulie
seria …, emis de statul englez, reţinut - 2015, în jurul orelor 1030, a condus auto M. cu
suspendat din data de 4 ianuarie 2014, de către nr. de înmatriculare …, proprietate personală,
Serviciul Rutier H., urmare a unui accident rutier pe str. E.T., pe raza mun. A., din direcţia de
soldat cu decesul unei persoane. deplasare A.-V. către A., întruneşte elementele
constitutive ale infracţiunilor de conducere
Prin adresa nr. … din 24 august 2015, IPJ a unui vehicul fără permis de conducere,
Hunedoara - Serviciul Rutier a comunicat prevăzut de art. 335 alin. (2) C. pen.,
faptul că inculpatul D.V. are permisul de cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., fals privind
conducere seria… emis de Regatul Unit al Marii identitatea prevăzută de art. 327 alin. (1) C. pen.
Britanii şi Irlandei de Nord, reţinut - suspendat şi uz de fals toate cu aplicarea art. 38 alin. (1)
din data de 4 ianuarie 2014, de către Serviciul C. pen.

Analizând latura obiectivă a infracţiunii pentru infracţiunea de fals privind identitatea,

prevăzute de art. 295 C. pen., instanţa a reţinut la 3 luni închisoare pentru infracţiunea de uz
că elementul material constă în conducerea de fals, suficiente în opinia instanţei pentru
unui autovehicul pe drumurile publice având atingerea scopului şi îndeplinirea funcţiilor de
permisul de conducere suspendat, fals privind constrângere, de reeducare şi de exemplaritate
identitatea şi uz de fals. ale pedepsei.
Sub aspectul laturii subiective, inculpatul a Cu privire la individualizarea judiciară a

acţionat cu vinovăţie în modalitatea intenţiei executării pedepsei, instanţa a reţinut dispo
directe, conform dispoziţiilor art. 16 alin. (3) ziţiile art. 91 C. pen., conform cărora se poate
lit. a) C. pen., întrucât inculpatul a prevăzut dispune suspendarea sub supraveghere a
rezultatul faptei sale şi a urmărit producerea executării pedepsei pe o anumită durată
lui prin săvârşirea faptei, vinovăţia inculpatului cu îndeplinirea cumulativă a următoarelor
rezultând din probele administrate în cursul condiţii: pedeapsa aplicată, inclusiv în caz de
urmăririi penale care se coroborează cu concurs de infracţiuni, este închisoarea de cel
declaraţia inculpatului de recunoaştere a mult 3 ani, infractorul nu a mai fost condamnat
faptei. anterior la pedeapsa închisorii mai mare de un
an, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 42
La individualizarea pedepsei ce urmează a fi sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a
aplicată inculpatului, instanţa a avut în vedere împlinit termenul de reabilitare, infractorul
criteriile generale de individualizare prevăzute şi-a manifestat acordul de a presta o muncă
de art. 74 C. pen., respectiv împrejurările şi neremunerată în folosul comunităţii, în raport
modul de comitere a infracţiunii, precum şi de persoana infractorului, de conduita avută
mijloacele folosite, starea de pericol creată anterior săvârşirii infracţiunii, de eforturile
pentru valoarea ocrotită, natura şi gravitatea depuse de acesta pentru înlăturarea sau
rezultatului produs ori a altor consecinţe ale diminuarea consecinţelor infracţiunii, precum
infracţiunii, motivul săvârşirii infracţiunii şi şi de posibilităţile sale de îndreptare, instanţa
scopul urmărit, natura şi frecvenţa infrac apreciază că aplicarea pedepsei este suficientă
ţiunilor care constituie antecedente penale şi, chiar fără executarea acesteia, condamnatul
ale infractorului, conduita după săvârşirea nu va mai comite alte infracţiuni, însă este
infracţiunii şi în cursul procesului penal şi necesară supravegherea conduitei sale pentru
nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, o perioadă determinată.
situaţia familială şi socială.
Instanţa a considerat că în prezenta cauză
În concret, instanţa a avut în vedere pericolul sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de legiuitor,
social al faptei raportat la modalitatea condamnarea prin prezenta sentinţă fiind de 1 an
concretă de comitere a infracţiunii, faptul că a şi 3 luni închisoare, având în vedere că inculpatul
pus în pericol siguranţa pe drumurile publice, nu s-a sustras de la urmărire penală ori judecată,
dar şi faptul că a recunoscut săvârşirea faptei. nu a încercat zădărnicirea aflării adevărului ori
a identificării şi tragerii la răspundere penală
Astfel, fiind administrate probe concludente şi a autorului sau a participanţilor, astfel încât
pertinente în cauză din care rezultă vinovăţia instanţa are convingerea că scopul pedepsei
inculpatului în săvârşirea infracţiunilor deduse poate fi atins şi fără executarea de către acesta
judecăţii, a condamnat pe inculpatul D.V. la a pedepsei aplicate.
1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii
de conducere a unui vehicul fără a poseda Faţă de aceste considerente, în baza art. 91 C. pen.
permis de conducere, la 6 luni închisoare a dispus suspendarea executării pedepsei

sub supraveghere şi a stabilit un termen de Adjud, susţinând că în cauză în mod greşit

supraveghere de 3 ani, conform dispoziţiilor s-a dispus suspendarea sub supraveghere
art. 92 C. pen. a executării pedepsei rezultante de 1 an şi
3 luni închisoare, întrucât inculpatul nu şi-a dat
În baza art. 93 alin. (1) C. pen. a obligat incul acordul pentru a efectua muncă neremunerată
patul ca pe durata termenului de supraveghere în folosul comunităţii, nu s-a prezentat în faţa
să respecte următoarele măsuri de supraveghere:
instanţei şi nici nu a comunicat în scris un
a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune astfel de acord.
Vrancea la datele fixate de acesta;
Totodată, s-a mai invocat faptul că instanţa de
b) să primească vizitele consilierului de proba fond a omis să dispună anularea înscrisului fals
ţiune desemnat cu supravegherea sa; folosit de inculpat, respectiv a permisului de
conducere eliberat la data de 18 septembrie
c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei 2011 pe numele lui P.D., permis contrafăcut ce
şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile, precum se află la dosarul urmărire penală.
şi întoarcerea;
Apelul declarat de Parchetul de pe lângă
d) să comunice schimbarea locului de muncă; Judecătoria Adjud este fondat şi urmează a fi
JURISPRUDENȚĂ
admis.
e) să comunice informaţii şi documente de
natură a permite controlul mijloacelor sale de Examinând sentinţa supusă controlului
existenţă. judiciar prin prisma motivelor invocate, dar
Totodată, în baza art. 93 alin. (2) lit. a) C. pen., şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de
a impus condamnatului să execute următoarea drept, conform art. 417 alin. (2) C. pr. pen.,
obligaţie: să urmeze cursurile unui program Curtea constată că situaţia de fapt şi vinovăţia
de reintegrare socială impus de Serviciul de inculpatului D.V. au fost în mod corect reţinute
Probaţiune Vrancea. de instanţa de fond, pe baza probatoriilor
administrate în cauză, atât în faza de urmărire
În baza art. 93 alin. (3) C. pen., pe parcursul penală cât şi în faza de judecată.
termenului de supraveghere, inculpatul a fost
obligat să presteze muncă neremunerată în Inculpatul a dat declaraţii preliminare în cursul
folosul comunităţii în cadrul Primăriei mun. urmăririi penale în care a recunoscut săvârşirea
Adjud sau Parohia din mun. Adjud, jud. Vrancea faptelor, dar ulterior nu a putut fi audiat în
pe o perioadă de 60 de zile lucrătoare. calitate de suspect şi de inculpat întrucât a
părăsit teritoriul României stabilindu-se în
În baza art. 91 alin. (4) C. pen. s-a atras atenţia Anglia, fără a înştiinţa însă organele judiciare
inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 C. pen. despre noua sa adresă, iar în cursul judecăţii în
fond a cauzei nu s-a prezentat în faţa instanţei,
Ca o consecinţă a condamnării, fiind în culpă
deşi a fost legal citat la domiciliul indicat de
procesuală, a obligat inculpatul la cheltuieli
acesta în declaraţiile date.
judiciare către stat în faza de urmărire penală
şi în faza de judecată. Vinovăţia inculpatului rezultă din ansamblul
Onorariul cuvenit apărătorului din oficiu a probator administrat în cauză, respectiv din
rămas în sarcina statului. procesele verbale de constatare, din raportul de
constatare criminalistică ce a stabilit că permisul
În termen legal, împotriva acestei sentinţe a prezentat de inculpat este contrafăcut şi din
declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria declaraţiile martorilor O.C.G., B.P., Z.D. şi V.A.

Referitor la motivele de apel formulate, Curtea cercetare penală pentru săvârşirea infracţiunii
constată că acestea sunt întemeiate. de ucidere din culpă (adresă de IPJ Hunedoara
dosar urmărire penală).
Astfel, sub un prim aspect, Curtea reţine că în
cauză nu erau îndeplinite condiţiile prevăzute În fine, Curtea constată că în cauză nu se putea
de lege pentru a se putea dispune suspendarea dispune suspendarea executării pedepsei
sub supraveghere a executării pedepsei sub supraveghere, conform art. 91 alin. (3)
rezultante de 1 an şi 3 luni închisoare aplicată lit. c) C. pen., întrucât inculpatul s-a sustras
de instanţa de fond. de la urmărire penală şi de la judecată,
neprezentându-se la chemările adresate de
Potrivit dispoziţiilor art. 91 alin. (1) lit. c) C. pen., organele judiciare ce i-au fost comunicate la
pentru a se putea dispune suspendarea domiciliul legal şi neindicând vreo adresă din
executării pedepsei sub supraveghere, este Anglia la care să fie citat.
necesar ca infractorul să-şi fi manifestat
Faţă de aspectele mai sus arătate, întrucât nu
acordul de a presta o muncă neremunerată în sunt îndeplinite toate condiţiile cumulative
folosul comunităţii. prevăzute de lege pentru aplicarea în cauză a
instituţiei suspendării executării pedepsei sub
În speţă, această condiţie nu este îndeplinită,
supraveghere, Curtea va admite apelul declarat
întrucât inculpatul nu a precizat în scris sau
de procuror, va desfiinţa în parte sentinţa
oral în faţa instanţei, nici în faza judecăţii în
penală atacată şi în rejudecare, va înlătura
fond şi nici în faza judecăţii în apel, că este de din cuprinsul acesteia dispoziţiile privind
acord cu prestarea unei munci neremunerate suspendarea sub supraveghere a pedepsei de
în folosul comunităţii. 1 an şi 3 luni închisoare aplicată inculpatului D.V.
Totodată, Curtea consideră că în cauză nu este Şi cel de-al doilea motiv de apel invocat de
îndeplinită nici condiţia prevăzută de art. 91 procuror este fondat, Curtea constatând că,
alin. (1) lit. d) C. pen., întrucât în raport de în condiţiile în care a dispus condamnarea
persoana inculpatului, de conduita avută inculpatului sub aspectul infracţiunii de uz de
anterior săvârşirii infracţiunii şi de posibilităţile fals, stabilind deci că permisul folosit de inculpat
sale de îndreptare, se poate aprecia că doar este fals, instanţa de fond trebuia să facă şi
aplicarea pedepsei nu este suficientă, fiind aplicarea dispoziţiilor art. 25 alin. (3) C. pr. pen.,
necesară şi executarea acesteia pentru atingerea ce stabilesc obligaţia pronunţării cu privire la
scopului preventiv-educativ al sancţiunii penale. desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris.
În acest sens, Curtea are în vedere, pe lângă Pe cale de consecinţă, hotărârea supusă
gravitatea concretă a infracţiunilor comise controlului judiciar va fi modificată în sensul de
şi împrejurarea că permisul de conducere a se dispune, în baza art. 25 alin. (3) C. pr. pen.,
deţinut de inculpat, ce îi fusese eliberat anularea permisului de conducere falsificat,
acestuia de către autorităţile din Regatul Unit seria …, eliberat de SRPCIV Braşov la data de
al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, i-a fost 18 septembrie 2011 pe numele P.D., aflat în plic
reţinut de Serviciul Rutier Hunedoara în data sigilat la dosarul de urmărire penală.
de 4 ianuarie 2014, dreptul inculpatului de a Celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate
conduce autovehicule pe drumurile publice vor fi menţinute.
fiind suspendat fără să fi fost prelungit, ca
urmare a implicării acestuia într-un eveniment Văzând şi dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. a) C. pr. pen.
rutier soldat cu victime omeneşti, motiv pentru şi cele ale art. 275 alin. (3) C. pr. pen. cheltuielile
care inculpatului i s-a întocmit dosar de judiciare în apel rămân în sarcina statului.

C. Apel Galaţi, decizia civilă nr. 189 din 4 aprilie 2017
Acţiune în constatarea perioadei lucrate

în grupa a II-a de muncă
Ordinul nr. 50/1990
Decizia nr. 9 din 16 mai 2016, pronunţată de Înalta Curte

de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii
Instanţele de judecată au posibilitatea analizării şi constatării pe cale judiciară a încadrării muncii

prestate în perioada 18 martie 1969 - 1 aprilie 2001, după caz, în grupele I sau II de muncă.
Însă, pentru a fi în această ipoteză, salariatul ar trebui să se judece cu fostul angajator sau cu
succesorul acestuia, detentorul arhivei angajatorului neavând calitate procesuală pasivă.
În situaţia în care fostul angajator nu mai există, prin Decizia nr. 2/2016 pronunţată de Înalta
JURISPRUDENȚĂ
Curte de Casaţie şi Justiţie s-a stabilit că pentru acţiunile privind constatarea încadrării activităţii
desfăşurate în grupele I şi a II-a de muncă, atunci când angajatorul nu mai există din punct de vedere
juridic (lichidat, radiat), justifică legitimare procesuală pasivă casele teritoriale de pensii, în situaţia
în care nu există documente primare.
În cazul existenţei documentelor primare, persoana interesată, care nu posedă dovezi privind
vechimea în muncă sau activitatea desfăşurată în anumite grupe de muncă, are deschisă calea unei
acţiuni în realizare - obligaţie de a face - având ca obiect obligarea deţinătorului de arhivă de a elibera
adeverinţa constatatoare a vechimii în muncă/încadrării în grupele superioare de muncă.
În prezenta cauză, obiectul acţiunii fiind constatarea încadrării activităţii desfăşurate în grupa a II-a
de muncă, se reţine că deţinătorul de arhivă nu are calitate procesuală pasivă.
(C. Apel Galaţi, decizia civilă nr. 189 din 4 aprilie 2017)
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului În motivarea cererii reclamantul a arătat

Brăila la data de 3 martie 2016 sub nr. 419/ că potrivit adresei 14 din 11 ianuarie 2011 şi
113/2016, reclamantul C.D. a chemat în certificatelor nr. 446 din 16 iulie 2013, 445 din
judecată pe pârâţii SC P… şi Casa Judeţeană 16 iulie 2013 şi 444 din 16 iulie 2013 eliberate
de Pensii X, solicitând să se constate că a lucrat de S.C. P… S.R.L. X se dovedeşte cu certitudine
în grupa a II-a de muncă corespunzătoare că în perioada 1 octombrie 1972 – 15 iunie
funcţiilor de îngrijitor mulgător, mecanic 1973 şi 20 octombrie 1974 – 1 octombrie1976
agricol, mecanic moara de furaje, pe care le-a a lucrat ca îngrijitor mulgător; 1 octombrie
desfăşurat în perioada 1 octombrie 1972 – 1976 – 1 martie 1984 ca mecanic agricol;
30 aprilie 1991 la SC A… SA S (fosta 1 martie 1984 – 28 februarie 1990 ca mecanic
Întreprindere A…), în procent de 83% pentru la moară de furaje; 28 februarie 1990 – 30
funcţia de mecanic agricol; 75% pentru aprilie 1991 ca mecanic agricol la SC A… SA S..
îngrijitor mulgător şi 70% pentru mecanic (fosta Într… A.. S..). Deşi pe toate înscrisurile
moară furaje. se face menţiunea „temeiul juridic al încadrării

Acţiune în constatarea perioadei lucrate în grupa a II-a de muncă
în grupa a II-a de muncă - Ordinul nr. 50/1990 argumente a invocat dispoziţiile art. 126 alin. (1)
republicat Anexa II completat cu scrisoarea şi (6) din H.G. nr. 257/2011 pentru aprobarea
MMPS nr. 382/2000, art. 180 lit. a)”, aceste Normelor de aplicare a prevederilor Legii
perioade de muncă nu au fost luate în calcul nr. 263/2010, anexa nr. 14 din H.G. nr. 257/2011
la eliberarea deciziei de pensionare nr. 2/9461 şi dispoziţiile art. 15 din Ordinul nr. 50/1990.
din 31 iulie 2013 de către Casa Judeţeană de
Pensii X. În dovedire a propus proba cu înscrisuri.
În drept, reclamantul şi-a întemeiat acţiunea Prin întâmpinarea formulată de pârâta S.C. P…
pe prevederile art. 35, art. 125 C. pr. civ., aceasta a invocat excepţia lipsei calităţii sale
art. 1528 C. civ., Ordinul nr. 50/1990, Ordinul procesuale pasive şi a solicitat obligarea
nr. 125/1990, Decretul-lege nr. 68/1990, iar reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.
ca probe a propus înscrisuri, interogatoriu şi În susţinerea excepţiei a făcut referire la
martori. dispoziţiile art. 36 C. pr. civ. şi a arătat că a avut
în păstrare, pentru o scurtă perioadă, arhiva
Pârâta Casa Judeţeană de Pensii X. a formulat
SC A… SA S… (fosta A… S…), angajatorul
întâmpinare prin care a invocat excepţia
reclamantului, fapt pentru care, în baza
inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată.
documentelor deţinute la acel moment, i-a
În motivarea acestei excepţii a citat prevederile eliberat acestuia certificatele înregistrate sub
art. 149 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 263/2010 nr. 446 din 16 iulie 2013, nr. 445 din 16 iulie
şi ale art. 35 C. pr. civ., arătând că reclamantul 2013 şi nr. 444 din 16 iulie 2013. La data de
avea posibilitatea să conteste decizia de 27 august 2014 pârâta a predat această arhivă
respingere nr. R/9461 din 31 iulie 2013 şi să către SC U… SRL, conform proceselor-verbale
solicite pe această cale realizarea dreptului, anexate întâmpinării.
în sensul valorificării adeverinţelor de grupă,
Pârâta a invocat şi cele stabilite prin decizia
respectiv includerea în drepturile de pensiei
nr. 2 pronunţată de ÎCCJ în recurs în interesul
a datelor înscrise în adeverinţele menţionate.
legii în dosarul nr. 24/2015, faţă de care a
În urma depunerii de către reclamant a unei noi
apreciat că, în lipsa documentelor cores
cereri de înscriere la pensie anticipată parţială
punzătoare, calitate procesuală pasivă în cauză
s-a emis decizia nr. 207891 din 4 iunie 2014,
poate avea doar Casa Judeţeană de Pensii X.
care nu a fost contestată, rămânând astfel
definitivă. Ca probe a ataşat înscrisuri.
Tot în sensul inadmisibilităţii cererii de Reclamantul a depus răspuns la întâmpinarea
chemare în judecată pârâta a arătat că nu se formulată de Casa Judeţeană de Pensii X,
poate solicita recunoaşterea unei situaţii de prin care şi-a menţinut cererea de chemare în
fapt care este deja atestată prin adeverinţele judecată şi a solicitat respingerea ca nefondată a
nr. 444, nr. 445, nr. 446 din 16 iulie 2013. excepţiei inadmisibilităţii, invocând prevederile
art. 2 din Ordinul nr. 50/1990, pct. 178 din
Pe fond, a susţinut că nu există temei legal anexa 2 la acest Ordin şi pct. 14-15 din Ordin.
pentru valorificarea perioadelor 1 octombrie
1972 – 15 iunie 1973, 20 octombrie 1974 – De asemenea, a depus răspuns la întâmpinarea
1 octombrie 1976 şi 1 octombrie1976 – 1 aprilie formulată de S.C. P… S.R.L., prin care a solicitat
1980, 1 martie 1981 – 28 februarie 1990, admiterea excepţiei lipsei calităţii procesual
28 februarie 1990 – 30 aprilie 1991 ca fiind pasive a acestei pârâte, iar în conformitate
lucrate în grupa a II-a de muncă. Drept cu prevederile art. 204 alin. (1) C. pr. civ. şi-a

modificat cererea de chemare în judecată, acţiuni în realizare şi nicidecum calea unei

arătând că în locul pârâtei S.C. P… S.R.L acţiuni în constatare.
înţelege să se judece cu S.C. U… S.R.L. X.
În drept şi-a întemeiat susţinerile pe dispoziţiile
Totodată, reclamantul a cerut să fie reduse Legii nr. 53/2003 şi ale Legii Arhivelor
cheltuielile de judecată (onorariu avocat) Naţionale nr. 16/1996, republicată.
solicitate de către pârâta S.C. P… SRL, motivat
de faptul că: Ca urmare a precizărilor reclamantului, prin
încheierea de şedinţă din data de 31 mai 2016
- nu a avut cunoştinţă că această pârâtă a a fost introdusă în cauză, în calitate de pârâtă,
predat întreaga documentaţie arhivistică a S.C SC U… SRL.
A… S.A S… către SC U… SRL X, dovadă fiind că
La termenul de judecată din 15 iunie 2016,
adeverinţele i-au fost eliberate în anul 2013, iar
reclamantul a depus precizări prin care a arătat
predarea s-a făcut în 27 august 2014;
că nu contestă decizia nr. 2/9461 din 31 iulie
- a solicitat introducerea în cauză a SC U… SRL 2013 emisă de Casa Judeţeană de Pensii X, ci
înainte de primul termen. solicită constatarea perioadei lucrate în grupa
a II-a de muncă în sensul celor menţionate în
Reclamantul a mai precizat că înţelege să se acţiune.
JURISPRUDENȚĂ
judece cu Casa Judeţeană de Pensii X pentru

opozabilitate. Pârâta SC U… SRL a formulat întâmpinare
prin care a invocat excepţia lipsei de interes
Casa Judeţeană de Pensii X a formulat răspuns şi excepţia lipsei calităţii procesual pasive şi a
la întâmpinarea pârâtei SC P… SRL, solicitând solicitat respingerea acţiunii ca nefondată.
să se respingă ca nefondată susţinerea conform
În motivarea excepţiei lipsei de interes a
căreia ea ar avea calitate procesuală pasivă în
invocat prevederile art. 33 C. pr. civ. şi a susţi
cauză. Referitor la acest aspect a învederat că
nut că grupele de muncă se acordau doar de
din înscrisurile depuse de către SC P… la dosar
către angajatori, cu colaborarea sindicatelor
rezultă că prin procesul-verbal de predare
la nivel de unitate, iar recunoaşterea grupei de
primire a documentelor nr. 1361 din 27 august muncă nu se poate face retroactiv, acordarea
2014 documentele create de SC A… SA S… au grupelor făcându-se la acel moment pe baza
fost predate către SC U… SRL. Consideră că, în unor măsurători valorice ale noxelor, care în
interpretarea Deciziei nr. 2/2016 a ÎCCJ, casele prezent nu mai sunt posibile.
teritoriale de pensii ar avea calitate procesuală
pasivă doar în situaţia în care instanţa ar A mai arătat că prin răspunsul pe care l-a
constata faptul că documentele primare ar fi comunicat reclamantului la cererea nr. A588/17/
fost distruse sau nu ar fi fost întocmite, ceea ce 02.2016 a precizat că, în urma verificărilor
nu este cazul în speţă. Existenţa documentelor efectuate în arhivă, nu au fost identificate
primare rezultă chiar din existenţa carnetului documente privind încadrarea personalului de
de muncă şi a certificatelor depuse de la SC A… SA S… în grupa II de muncă. Susţine
reclamant. că reclamantul este deja în posesia tuturor
informaţiilor existente cu privire la grupa II de
De asemenea, în susţinerea excepţiei inadmi muncă - certificatele nr. 446 din 16 iulie 2013,
sibilităţii, pârâta Casa Judeţeană de Pensii X nr. 445 din 16 iulie 2013 şi nr. 444 din 16 iulie
a invocat cele constatate de către ÎCCJ prin 2013 eliberate de SC P… SRL.
decizia nr. 2 din 15 februarie 2016, în sensul că
în situaţia în care există documente primare Cu privire la excepţia lipsei calităţii sale
persoana interesată are deschisă calea unei procesuale pasive, pârâta a arătat că nemulţu

mirea reclamantului se referă la grupa acordată În drept, şi-a întemeiat apărările pe art. 33 şi
de fostul angajator şi nu implică o identitate art. 35 C. pr. civ., art. 29 din Legea nr. 16/1996
între pârâtă ca deţinător de arhivă şi subiectul şi Ordinul nr. 50/1990, iar în probatoriu a
raportului juridic litigios, SC A… SA. solicitat administrarea probei cu înscrisuri.
Consideră că, faţă de dispoziţiile art. 29 din Faţă de precizarea reclamantului că solicită
Legea nr. 16/1996 a Arhivelor Naţionale, constatarea perioadei lucrate în grupa a II-a de
putea să aibă calitate procesuală pasivă doar în muncă, la data de 12 septembrie 2016, pârâta
eventualitatea în care ar fi refuzat să elibereze Casa Judeţeană de Pensii X a invocat excepţia
o adeverinţă în baza documentelor deţinute şi lipsei calităţii sale procesual pasive, motivând
că reclamantul avea posibilitatea să cheme în că ea stabileşte drepturile de pensie pe baza
judecată SC A… SA pentru valorificarea directă înscrierilor din carnetul de muncă sau dovedite
a dreptului său (înainte de a fi desfiinţată) sau cu adeverinţe.
să cheme în judecată doar Casa Judeţeană de
Pensii X, care refuză să îi valorifice certificatele În susţinerea celor arătate pârâta a făcut
eliberate de SC P… SRL Brăila. referire la practica judiciară prin care s-a
stabilit că acţiunea în reconstituirea vechimii
Pârâta a invocat, la rândul său, Decizia nr. 2 în muncă se judecă în contradictoriu cu
pronunţată de ÎCCJ în dosarul RIL nr. 24/2015, angajatorul la care reclamantul a fost salariat şi
susţinând că, în lipsa documentelor corespun a învederat că ea nu are calitate de actual sau
zătoare, într-o acţiune în constatarea dreptului fost angajator al reclamantului şi nici calitatea
calitate procesuală pasivă poate avea doar Casa de deţinător de arhivă al societăţii la care
Judeţeană de Pensii X. reclamantul şi-a desfăşurat activitatea.
Pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii Tot în susţinerea excepţiei a invocat faptul că,
ca nefondată, arătând că în urma cercetărilor în interpretarea dată de ICCJ prin Decizia nr. 2
efectuate în fondul arhivistic creat de SC pronunţată în dosarul nr. 24/2015, atunci când
A… SA nu au fost identificate documentele angajatorul nu mai există din punct de vedere
privind încadrarea în grupe de muncă a foştilor juridic (lichidat, radiat), casele teritoriale de
angajaţi. În lipsa unor înscrisuri doveditoare nu pensii justifică legitimare procesual pasivă
se poate constata retroactiv procentul în care
doar în situaţia în care nu există documente
a lucrat reclamantul în grupa a II-a de muncă.
primare.
Pârâta a citat prevederile art. 29 din Legea
Prin încheierea de şedinţă din data de 12
nr. 16/1996 şi ale art. 44 şi art. 45 din Instrucţiu
septembrie 2016 instanţa a constatat că
nile privind activitatea de arhivă la creatorii
pârâta Casa Judeţeană de Pensii X nu are
şi deţinătorii de documente, aprobate de
calitate procesuală pasivă în cauză, iar pârâta
conducerea Arhivelor Naţionale prin Ordinul
SC … SRL are această calitate.
de zi nr. 217 din 23 mai 1996, arătând că în
calitate de deţinător de arhivă eliberează În aceeaşi şedinţă de judecată s-a pus în
certificate, adeverinţe, copii şi extrase de pe discuţia părţilor excepţia lipsei de interes,
documentele pe care le deţine, dar numai în invocată de pârâta SC U… SRL, excepţie pe
conformitate cu informaţiile ce rezultă din care instanţa a unit-o cu fondul cauzei.
aceste acte, neputând să facă completări sau
reconstituiri a drepturilor de care ar fi putut În cauză a fost administrată proba cu înscrisuri
beneficia salariaţii unei alte societăţi. şi cea cu martori.

Prin sentinţa civilă nr. 675 din 3 noiembrie 2016 adeverinţele nu au fost valorificate deoarece
pronunţată de Tribunalul Brăila a fost respinsă nu sunt eliberate cu respectarea anexei nr. 15
ca nefondată acţiunea modificată formulată de din H.G. nr. 257/2011.
reclamantul C.D., în contradictoriu cu pârâtele
SC P… SRL Brăila şi SC U….SRL Brăila. Drept consecinţă, reclamantul a formulat
prezenta acţiune, prin care a solicitat să se
A fost obligată reclamanta să plătească pârâtei constate că a lucrat în grupa a II-a de muncă
SC P… SRL Brăila suma de 600 lei, cu titlu de în procent de 83%, ca mecanic agricol; 75% ca
cheltuieli de judecată. îngrijitor mulgător şi 70% ca mecanic moară
furaje.
Analizând actele şi lucrările dosarului mai întâi
sub aspectul excepţiei lipsei de interes, aşa cum Deşi pârâta SC U… SRL a invocat faptul că prin
prevede art. 248 C. pr. civ., iar apoi pe fondul certificatele nr. 446 din 16 iulie 2013, nr. 445
cauzei, instanţa a constatat următoarele: din 16 iulie 2013 şi nr. 444 din 16 iulie 2013
eliberate de SC P… SRL reclamantul este deja
În perioada 1 octombrie 1972 – 30 aprilie 1991 în posesia tuturor informaţiilor existente cu
reclamantul C.D. a fost angajatul SC A… SA, privire la grupa a II-a de muncă, nu se poate
după cum reiese din carnetul de muncă depus reţine lipsa interesului în promovarea acţiunii,
JURISPRUDENȚĂ
în copie la dosar şi din adeverinţa nr. 14 din câtă vreme datele din aceste certificate nu
11 ianuarie 2011, eliberată de pârâta SC (…) au fost valorificate la stabilirea drepturilor
SRL, în calitate de deţinătoare a arhivei fostului de pensie pentru motivul prezentat de Casa
angajator. Judeţeană de Pensii X.
În aceeaşi adeverinţă se mai arată că în În acest sens, instanţa are în vedere că prin
perioadele 1 octombrie 1972 – 15 iunie 1973 Decizia nr. 9 din 16 mai 2016, pronunţată de
şi 20 octombrie 1974 – 1 octombrie 1976 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în
reclamantul a lucrat ca îngrijitor mulgător; interesul legii cu privire la încadrarea în grupa
în perioada 1 octombrie 1976 – 1 martie I şi a II-a de muncă a activităţii desfăşurate
1984 a lucrat ca mecanic agricol; în perioada anterior datei de 1 aprilie 2001, s-a stabilit că în
01.03.1984-28.02.1990 a lucrat ca mecanic interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor
moară de furaje, iar în perioada 28.02.1990- pct. 6-8 şi 12 din Ordinul Ministerului Muncii
30.04.1991 a lucrat ca mecanic agricol, şi Protecţiei Sociale nr. 50/1990, instanţele de
locuri de muncă ce se încadrează în grupa judecată au posibilitatea analizării şi constatării
a II-a de muncă în procent de 100% conform pe cale judiciară, ulterior abrogării acestui
prevederilor Ordinului 50/1990, Anexa II, act normativ, a încadrării muncii prestate în
completat cu scrisoarea MMPS nr. 382/2000 perioada 18 martie 1969 - 1 aprilie 2001, după
şi anume art. 179 lit. a, respectiv art. 178 lit. a caz, în grupele I sau II de muncă.
şi art. 180 lit. a.
În considerentele acestei decizii, care potrivit
Conform celor arătate de Casa Judeţeană de art. 517 alin. (4) C. pr. civ. este obligatorie
Pensii X, perioadele mai sus menţionate au pentru instanţe, s-a reţinut că: „Deşi problema
fost certificate ca fiind lucrate în grupa a II-a încadrării în grupa superioară de muncă îşi
de muncă prin adeverinţele nr. 444, 445, 446 are izvorul într-un raport de muncă, sediul
din 16 iulie 2013 eliberate de S.C P… SRL, dar materiei este situat în legislaţia asigurărilor
prin decizia nr. R/9461 din 31 iulie 2013 s-a sociale, iar ordinele edictate în aplicarea legii
respins cererea reclamantului de înscriere la menţionează în titulatură că încadrarea se
pensie anticipată parţială, motivându-se că face în vederea pensionării. Încadrarea în

grupa superioară de muncă a produs şi produce în calitate de actual depozitar al arhivei

efecte juridice în planul raportului de asigurări angajatorului SC A…, i-a comunicat că deţine
sociale, permiţând obţinerea unor beneficii doar statele de plată şi că în urma cercetărilor
la data deschiderii drepturilor de pensie. efectuate în aceste state nu au fost identificate
Caracterul actual şi legitim al interesului în documente privind încadrarea personalului de
iniţierea unor astfel de litigii este determinat la SC A… SA în grupa II-a de muncă.
de faptul că legislaţia succesivă în domeniul
asigurărilor sociale (Legea nr. 19/2000 şi, Prin urmare, nu s-a dovedit că, în aplicarea
mai apoi, Legea nr. 263/2010), deşi schimbă Ordinului nr. 50/1990 şi H.G. nr. 1223/1990,
sistemul de încadrare în condiţii superioare de sindicatele şi conducerea au fost de acord cu
muncă, recunoaşte raportului juridic menţionat încadrarea activităţii reclamantului în grupa
anterior, odată constatat, efecte viitoare, a II-a de muncă în procentele pretinse prin
încadrarea într-o grupă superioară de muncă acţiune.
fiind un element util în stabilirea fizionomiei
Martorii I.A. şi S.E, audiaţi la propunerea
dreptului fostului salariat în raportul de asigurări
sociale, indiferent de momentul deschiderii reclamantului, au declarat că au lucrat
dreptului la pensie. În acest sens, perioada împreună cu acesta la ferme din cadrul I.A.S.
desfăşurată într-o grupă superioară de muncă Potrivit martorilor, reclamantul a lucrat ca
stă la baza stabilirii elementelor constitutive tractorist ori ca mecanic la moara furaje şi
ale dreptului de pensie, respectiv un stagiu fictiv toţi tractoriştii aveau încadrarea în grupă de
de cotizare şi o vârstă redusă de pensionare, muncă. Martorul I.A, care a arătat că a lucrat
necesare pentru deschiderea drepturilor ca tractorist împreună cu reclamantul, având
de pensie sau pentru revizuirea, eventual, aceleaşi activităţi în aceleaşi perioade, a
a celor stabilite potrivit Legii nr. 3/1977 precizat că lui i s-a înscris în carnetul de muncă
şi recalculate în baza Legii nr. 19/2000, iar grupa a II-a, considerându-i-se ca lucrate în
în prezent, prin adăugarea unui punctaj grupa de muncă doar 6 luni din an. La rândul
suplimentar al pensiei.” său, martorul S.E. a declarat că reclamantul
lucra tot timpul anului în funcţiile arătate.
Faţă de cele expuse, instanţa a constatat
că excepţia lipsei interesului procesual este Cu toate că înscrierile din carnetele de muncă
nefondată. ale martorilor confirmă faptul că au fost colegi
cu reclamantul şi că au fost încadraţi în grupa
În ceea ce priveşte fondul cauzei, se reţine că a II-a de muncă, depoziţiile lor nu dovedesc că
nominalizarea persoanelor care se încadrează activităţile desfăşurate de reclamant au fost
în grupele I şi II de muncă este atributul şi ele încadrate în grupa a II-a de muncă în
conducerii unităţilor împreună cu sindicatele procentele invocate de acesta.
libere din unităţi, conform art. 6 din Ordinul
nr. 50/1990, ţinându-se seama de condiţiile Or, în lipsa unor probe certe care să ateste cele
deosebite de muncă concrete în care îşi pretinse de reclamant cu privire la perioadele
desfăşoară activitatea persoanele respective şi procentele în care a desfăşurat activităţi
(nivelul noxelor existente, condiţii nefavorabile încadrate în grupa a II-a de muncă, acţiunea,
de microclimat, suprasolicitare fizică sau aşa cum a fost modificată, este nefondată,
nervoasă, risc deosebit de explozie, iradiere urmând a fi respinsă ca atare.
sau infectare etc.).
Pe cale de consecinţă, ca parte care a pierdut
Prin răspunsul la cererea nr. A588/17/02.2016 procesul, reclamantul a fost obligat în temeiul
formulată de reclamant, pârâta SC U… SRL, art. 453 alin. (1) C. pr. civ. să plătească pârâtei

SC P… SRL cheltuielile de judecată efectuate Examinând apelul declarat prin prisma

de aceasta, constând în onorariul avocatului. motivelor invocate de apelant, Curtea
apreciază că acesta este nefondat faţă de
Faptul că reclamantul nu a cunoscut despre următoarele considerente:
transferul arhivei de la această pârâtă către
pârâta SC U… SRL nu îl exonerează de obligaţia Prezentul dosar a avut ca obiect o acţiune în
de a-i plăti cheltuielile generate de chemarea constatare, formulată în contradictoriu cu Casa
ei în judecată. Judeţeană de Pensii X şi S.C. P… SRL.
De asemenea, nu are relevanţă faptul că La data de 21 aprilie 2016 reclamantul şi-a

reclamantul şi-a modificat acţiunea anterior modificat cererea de chemare în judecată,
primului termen de judecată, câtă vreme a solicitând să se judece cu SC U… SRL, în locul
precizat că nu mai înţelege să se judece cu pârâtei S.C. P… SRL, care nu avea calitate
pârâta SC P… SRL după ce aceasta formulase procesuală pasivă în cauză.
întâmpinare şi efectuase cheltuieli pentru
asistenţă juridică. Instanţa de fond a constatat că pârâta
Casa Judeţeană de Pensii X. nu are calitate
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel procesuală pasivă, iar în ceea ce priveşte
acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâta
JURISPRUDENȚĂ
reclamantul, solicitând schimbarea în totalitate

a ei şi admiterea acţiunii. SC U… SRL a respins-o ca nefondată.
În motivare a reluat motivele de fapt Prin cererea de apel, reclamantul solicită să se

prezentate în faţa instanţei de fond, solicitând constate că a lucrat în grupa a II-a de muncă,
să se constate, în contradictoriu cu S.C. P… în contradictoriu cu S.C. P… SRL, deşi în faţa
SRL, că a lucrat în grupa a II-a de muncă instanţei de fond fusese de acord că această
în funcţiile de îngrijitor mulgător, mecanic societate nu are calitate procesuală pasivă în
agricol, mecanic moara de furaje la SC A… SA, urma transferului arhivei către SC U…. SRL.
în procent de 83% pentru funcţia de mecanic
Potrivit art. 478 alin. (3) C. pr. civ., în apel nu
agricol; 75% pentru îngrijitor mulgător şi 70%
se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau
pentru mecanic moară furaje.
obiectul cererii de chemare în judecată şi nici
Consideră că din probele administrate în nu se pot formula pretenţii noi. Ca urmare,
cauză, respectiv certificatele nr. 444-446 reclamantul nu poate modifica în calea de atac
din 16 iulie 2013 eliberate de S.C. P… SRL a apelului pârâtul cu care înţelege să se judece,
şi proba testimonială cu martorii I.A. şi S.E. revenind la forma iniţială a acţiunii.
rezultă cu certitudine că a desfăşurat activităţi
Admiţând însă că este vorba de o eroare mate-
corespunzătoare grupei a II-a de muncă.
rială şi că apelantul în realitate este nemulţumit
În drept, cererea s-a întemeiat pe dispoziţiile de soluţia instanţei în contradictoriu cu SC U…
art. 466 şi urm. C. pr. civ. SRL, Curtea constată că apelul este nefondat şi
în acest caz.
Intimatele Casa Judeţeană de Pensii X, S.C. P…
SRL şi SC U… SRL au formulat întâmpinare, Astfel, pârâta SC U… SRL nu este succesorul
prin care au solicitat respingerea apelului ca fostului angajator, ci este o societate care
nefondat. arhivează o serie de documente preluate de la
S.C. A… S.A, iar în calitatea sa de deţinător de
În motivare au susţinut că nu au calitate arhivă poate doar elibera adeverinţe, certificate
procesuală pasivă în prezenta cauză. sau extrase din documentele pe care le deţine.

În cazul de faţă, societatea a arătat că în mai sus, SC U… SRL nu are această calitate,
urma verificărilor făcute în arhivă nu au fost fiind un simplu detentor al arhivei acestuia.
identificate documente din care să rezulte că
personalul de la S.C. A… S.A ar fi fost încadrat Referitor la situaţia în care fostul angajator nu
în grupa a II-a de muncă. mai există, prin Decizia nr. 2/2016 pronunţată
de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a
Potrivit Deciziei nr. 9 din 16 mai 2016, stabilit că pentru acţiunile privind constatarea
pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi încadrării activităţii desfăşurate în grupele I şi
Justiţie în recursul în interesul legii cu privire a II-a de muncă, atunci când angajatorul nu
la încadrarea în grupa I şi a II-a de muncă a mai există din punct de vedere juridic (lichidat,
activităţii desfăşurate anterior datei de 1 aprilie radiat), justifică legitimare procesuală pasivă
2001, s-a stabilit că în interpretarea şi casele teritoriale de pensii, în situaţia în care
aplicarea unitară a dispoziţiilor pct. 6-8 şi 12 nu există documente primare.
din Ordinul Ministerului Muncii şi Protecţiei
În cazul existenţei documentelor primare,
Sociale nr. 50/1990, instanţele de judecată
persoana interesată, care nu posedă dovezi
au posibilitatea analizării şi constatării pe
privind vechimea în muncă sau activitatea
cale judiciară, ulterior abrogării acestui act
desfăşurată în anumite grupe de muncă,
normativ, a încadrării muncii prestate în
are deschisă calea unei acţiuni în realizare -
perioada 18 martie 1969-1 aprilie 2001, după
obligaţie de a face - având ca obiect obligarea
caz, în grupele I sau II de muncă.
deţinătorului de arhivă de a elibera adeverinţa
Însă în considerentele deciziei se reţine constatatoare a vechimii în muncă/încadrării
că obiectul principal al sesizării vizează în grupele superioare de muncă.
posibilitatea instanţei de a se substitui
În prezenta cauză, obiectul acţiunii fiind
angajatorului şi a dispune, retroactiv, ca constatarea încadrării activităţii desfăşurate în
unui salariat să i se recunoască activitatea grupa a II-a de muncă, se reţine că deţinătorul
desfăşurată ca fiind încadrată în grupa de arhivă nu are calitate procesuală pasivă.
superioară de muncă, situaţia premisă fiind cea
în care angajatorul nu a efectuat demersuri în În consecinţă, în baza art. 480 Noul C. pr. civ.,
aplicarea Ordinului nr. 50/1990. instanţa va respinge apelul ca nefondat.
Or, pentru a fi în această ipoteză, salariatul ar În baza art. 453 Noul C. pr. civ. apelantul va fi
trebui să se judece cu fostul angajator, sau cu obligat la plata cheltuielilor de judecată făcute
succesorul acestuia, însă aşa cum am arătat de intimata S.C. P. SRL.

C. Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sentinţa civilă nr. 1313 din 11 aprilie 2017
Interpretarea art. 4 lit. e) şi art. 15 alin. (2)

din Legea nr. 213/2015 cu privire la plafonul
de garantare în cuantum de 450.000 lei
Legea nr. 213/2015, art. 4, art. 15
Din interpretarea art. 4 alin. (1) lit. a) şi art. 4 alin. (1) lit. b) (iii) din Legea nr. 213/2015 rezultă
că atât creanţa de asigurare, cât şi creditorul de asigurare (independent de folosirea în conţinutul
definiţiei a singularului sau, după caz, a pluralului) au fost determinate legislativ prin raportare la un
singur element esenţial, izvorul primar al despăgubirii, anume contractul de asigurare (un contract
de asigurare).
Plafonul de garantare prevăzut de dispoziţiile art. 4 lit. e) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015
(„nivelul maxim al garantării pe un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment”) nu poate face
abstracţie de definirea creditorului, prin raportare la câte un singur contract de asigurare. Astfel,
se constată că plafonul de 450.000 de lei este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un
JURISPRUDENȚĂ
singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit.

(C. Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal,
sentinţa civilă nr. 1313 din 11 aprilie 2017, just.ro)
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel asigurare” prin însumarea tuturor creanţelor
Bucureşti, secţia contencios administrativ dobândite în mod succesiv.
şi fiscal la data de 23 decembrie 2016, sub
În acest fel, reclamanta a susţinut că au fost
nr. 8901/2/2016, reclamanta O.V.I.G. SA
ignorate efectele instituţiei subrogării
l-a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de
asigurătorului în drepturile asiguratului său,
Garantare a Asiguraţilor, solicitând:
consacrată atât de lege cât şi de dispoziţiile
- anularea Deciziei nr. 2463 din 2 noiembrie generale contractuale. Prin mecanismul în
2016 („Decizia”) de respingere a cererii de plată discuţie, prin plata către asigurat, reclamanta
nr. 18860 din 15 martie 2016 cu privire la suma a pretins că a dobândit calitatea de creditor
de 2602.5 lei, cu consecinţa obligării autorităţii de asigurare având la bază dreptul de creanţă
publice pârâte, în principal, la efectuarea plăţii singular transferat în patrimoniul său. Astfel,
sumei pretinse, şi în subsidiar, la emiterea unui această calitate de creditor de asigurare este
act administrativ prin care să aprobe plata deţinută pentru fiecare asigurat în drepturile
sumei de 2602,5 lei, aferente cererii de plată căruia se subrogă, fiind îndreptăţită la plăţi din
nr. 18860 din 15 martie 2016. partea pârâtului de fiecare dată când plăteşte
despăgubirea. Astfel, plafonul de 450.000 de lei
- obligarea la plata tuturor cheltuielilor de nu-i poate fi aplicat pentru totalitatea
judecată. dosarelor de daună instrumentate, ci pentru
fiecare dosar în parte.
În motivarea în fapt a cererii, reclamanta a
arătat că Decizia este nelegală, în primul rând, De asemenea, reclamanta a pretins că legea
pentru greşita sa calificare ca unic „creditor de nu consacră limitarea numărului de creanţe

Interpretarea art. 4 lit. e) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015...
asigurate ca şi premisă a restrângerii dreptului În fine, s-a învederat şi că respingerea cererii

de accesare a F.G.A. în mod distinct pentru de plată echivalează cu o veritabilă privare de
fiecare creanţă dobândită ca efect al subrogării proprietate sancţionabilă din perspectiva art. 1
în drepturile fiecărui asigurat despăgubit, din Protocolul 1 la C.E.D.O.
concluzie care rezultă şi din interpretarea În subsidiar, reclamanta a arătat că ar putea
teleologică a normelor incidente în cauză. Or, justifica, prin prisma dispoziţiilor Normei nr. 16/
prin Decizie s-a produs o dublă limitare, nu 2015, şi calitatea de terţ beneficiar, prin
doar cea a pragului maxim, ci şi cea numărului raportare la prevederile art. 23 alin. (3) lit. f)
de creanţe de asigurare, dobândite prin din Norma nr. 16/2015.
subrogare.
În continuare, reclamanta a arătat că Decizia
A mai susţinut şi că, prin admiterea interpre- este nelegală, prin prisma nesocotirii princi
tării date de pârât normelor incidente, se evi- piului tempus regit actum, în contextul în
denţiază caracterul imprevizibil al dispoziţiilor care la momentul încheierii contractului de
art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, care, asigurare erau în vigoare prevederile Legii
astfel, nu îndeplinesc standardul convenţional nr. 136/1995, care nu cuprindeau vreo limitare
de precizie şi previzibilitate impus de jurispru- a despăgubirilor pe care Fondul trebuia să le
denţa C.E.D.O. plătească creditorilor de asigurare care urmau
să suporte riscul producerii evenimentelor
De asemenea, prin plafonarea per creanţă de agreate prin contractele de asigurare. În aceste
asigurare rezultată prin însumarea tuturor condiţii, atât aceasta, cât şi oricare alt subiect
creanţelor dobândite pe calea subrogării are de drept implicat în domeniul asigurărilor
loc o interpretare şi aplicare discriminatorie şi-au prefigurat şi definit comportamentul
a legii. Astfel, se aplică un tratament inegal managerial în piaţă în funcţie de legea în
pentru situaţii comparabil-similare între vigoare la momentul încheierii contractelor de
asigurare CASCO, considerând riscul ca fiind în
consumatorii care solicită în mod direct
totalitate preluat de către F.G.A. În susţinerea
recuperarea creanţelor de la F.G.A. şi cei
acestei teze, reclamanta a invocat şi Decizia
care cedează drepturile de despăgubire către nr. 578/2016 a Curţii Constituţionale a României.
asiguratorul CASCO.
Acţiunea a fost întemeiată în drept pe art. 13
Reclamanta a susţinut că opinia exprimată alin. (5) din Legea nr. 213/2015, art. 19 din
de F.G.A. în susţinerea deciziei de respingere Legea nr. 503/2004, Legea nr. 554/2004, art. 4
a plăţii, videază de conţinut principiul şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, art. 22
contributivităţii. Cât despre plafonul legal, din Norma nr. 16/2015, precum şi pe orice altă
acesta contravine Directivei nr. 2009/103/CE dispoziţie menţionată în cuprinsul contestaţiei.
care instituie o limită minimă de despăgubire
de 1.000.000 de euro pentru o victimă sau de 1. Întâmpinarea. Răspunsul la întâmpinare
5.000.000 de euro pentru o cerere de despăgubire. În termen legal, pârâtul a depus întâmpinare
În plus, a pretins că lipsa de temei a Deciziei de prin care a solicitat respingerea acţiunii intro-
ductive.
respingere rezidă şi în modul în care pârâtul s-a
înscris la masa credală a A. SA., luând în calcul În acest sens, a susţinut că activitatea asigu-
ipoteza obligării sale la plată integrală a sumei rătorilor de regres are caracter comercial, în
solicitate de reclamantă, prin raportare la scopul obţinerii de profit, plata despăgubirii
valoarea numărului total de creanţe dobândite neprejudiciindu-l pe asigurător, în contextul
prin subrogare. încasării primelor de asigurare. În plus, even-

tuala diferenţă neplătită de către acesta poate Pârâtul a arătat că acesta nu se substituie
fi cerută din averea debitoarei având acelaşi asigurătorului A. SA în faliment, nu preia
rang de preferinţă ca şi acesta, în conformitate obligaţiile acestuia ca succesor cu titlu
cu prevederile art. 267 din Legea nr. 85/2014, particular al acestuia, şi, prin urmare, nu poate
coroborat cu prevederile art. 17 din Legea ca în activitatea sa să dispună „recuperarea”
nr. 213/2015. pe care o are în vedere reclamanta, decât în
limitele fixate de lege, cu observarea strictă a
Dreptul de regres nu este un drept nou ca şi termenilor stabiliţi de lege şi, ţinând cont de
conţinut în patrimoniul asigurătorului, acest scopul acestor reglementări.
drept fiind obţinut ca efect al subrogării, dar
Totodată, a susţinut că reclamanta figurează
fără tăgadă este un drept propriu asigurătorului
înscrisă în Tabelul Preliminar al creanţei
CASCO, care a efectuat plata indemnizaţiei către debitoarei Societatea de Asigurare Reasigurare
propriul asigurat, realitate juridică confirmată A. SA la poziţia 355 - unic creditor de asigurare,
de art. 2 pct. 1 din Legea nr. 237/2015, beneficiar al unei creanţe sub condiţie
de art. 2 pct. 1 din Legea nr. 32/2000 şi de rezolutorie a plăţii de la FGA a plafonului de
Decizia de recurs în interesul legii nr. XXIII din garantare de 450.000 lei, în conformitate
19 martie 2017. cu dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea
JURISPRUDENȚĂ
nr. 213/2015, măsură care nu a fost contestată

În acest context, creanţele reclamantei şi beneficiază de autoritate de lucru judecat în
sunt creanţe proprii de asigurări, cărora li se cadrul procedurii de faliment.
aplică dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea
nr. 213/2015, fiind deţinute de unul şi acelaşi În ceea ce priveşte pretinsa imprevizibilitate
creditor de asigurare, respectiv Omniasig, a a legii, pârâtul a arătat că aceasta nu poate fi
mai susţinut pârâtul. primită, în contextul în care pârâtul s-a înscris
cu creanţa totală împotriva A. la masa credală.
Pârâtul a arătat că necesitatea limitării
acoperirii daunelor din fond la un plafon de Cât despre discriminare, aceasta nu poate fi
reţinută, în condiţiile în care în aceeaşi manieră
garantare maxim rezultă din faptul că acesta
sunt tratate şi persoanele fizice deţinătoare
nu preia funcţiile unui asigurător. Acesta
ale mai multor creanţe de asigurări, generate
reprezintă un ultim resort (o ultimă sursă) de
în baza unor poliţe diferite sau în urma unor
acoperire a despăgubirilor pentru creditorii evenimente diferite petrecute pe timpul
de asigurări a unei societăţi de asigurare în valabilităţii aceleiaşi poliţe de asigurare.
faliment.
Referitor la încălcarea principiului contributivi-
S-a mai precizat că atât în cadrul procedurii tăţii, pârâtul a susţinut că legiuitorul a avut în
administrative de plată cât şi în cadrul procedurii vedere protecţia creditorilor de asigurare şi nu
de faliment, legea stabileşte conţinutul a asigurătorilor.
termenilor folosiţi în cadrul acestor proceduri,
şi în ambele proceduri - care se desfăşoară Pârâtul a arătat că Directiva nr. 2009/103/CE
în paralel şi în strânsă legătură - nu poate nu instituie obligaţii pentru statele membre
ca aceste despăgubiri să fie acordate de
exista decât un singur creditor, şi o creanţă
către schemele de garantare din domeniul
care este satisfăcută, chiar dacă această
asigurărilor, în nicio situaţie, inclusiv în cazul
creanţă este rezultatul insinuării mai multor
falimentului.
creanţe rezultate din contracte sau din alte
operaţiuni generatoare de obligaţii în sarcina În continuare, s-a învederat că la momentul la
asigurătorului în faliment. care pârâtul s-a înscris la masa credală a A.,

acesta nu putea avea în vedere decât valoarea În fine, în privinţa penalităţilor de întârziere şi a
rezervei, aşa cum aceasta a fost predată şi cheltuielilor de judecată solicitate prin aceeaşi
asumată prin evidenţele prevăzute de lege cerere de plată, pârâtul a arătat că acestea nu
de către reprezentanţii asigurătorului, la data reprezintă creanţe de asigurări care să poată fi
închiderii procedurii de redresare financiară. solicitate potrivit Legii nr. 213/2015.
De asemenea, faţă de natura proprie a La data de 3 februarie 2017, reclamanta a
dreptului de creanţă deţinut de O., potrivit depus la dosarul cauzei răspuns la întâmpinare,
celor susţinute de pârâtă, nu poate fi reţinută cale pe care, prin reiterarea argumentelor
nici pretinsa încălcare a dreptului său de esenţiale din cuprinsul acţiunii introductive,
proprietate. a combătut apărările expuse de pârât în
cuprinsul întâmpinării. În acelaşi timp, a
În ceea ce priveşte eventuala calitate de terţ învederat că argumentele invocate suplimentar
beneficiar, pârâtul a susţinut că aceasta este faţă de cele reţinute în argumentarea Deciziei
lipsită de relevanţă în contextul dispoziţiilor (spre exemplu, cele referitoare la împrejurarea
legale exprese referitoare la plafonul de că sumele constând în cheltuieli de judecată nu
garantare. ar avea natura unor creanţe de asigurări) sunt
Cât despre pretinsa aplicare retroactivă a inadmisibile, nefiind cuprinse în Decizie.
legii, pârâtul a arătat că dreptul de garantare 2. Cererea precizatoare a reclamantei privitoare
prevăzut de art. 60 din Legea nr. 136/1995 face la motivele de neconvenţionalitate
parte din sfera dreptului obiectiv, respectiv a
normelor juridice cuprinse în acte normative La termenul de judecată din data de 14 martie
care reglementează raporturile sociale şi care 2017, reclamanta a depus o cerere precizatoare,
pot să fie sau să nu mai fie în vigoare, dar nu prin care a solicitat Curţii înlăturarea de la
poate fi confundat cu exerciţiul acestui drept, aplicare a prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea
respectiv manifestarea voliţională a subiectului nr. 213/2015, motivat de faptul că respectiva
de drept în favoarea căruia s-a legiferat dreptul normă juridică aduce atingere în substanţa sa
respectiv, care, prin acte sau fapte juridice „dreptului la un bun” astfel după cum acesta
concrete, generează raporturi juridice. În acest este garantat de Articolul 1 Protocolul nr. 1 din
sens, a învederat că nu există niciun raport Convenţie. În subsidiar, a solicitat acceptarea
juridic de garantare sau de altă natură între argumentelor de ordin convenţional expuse
acesta şi O. care să fi fost născut odată cu în interpretarea art. 15 alin. (2) din Legea
poliţa de asigurare în temeiul căreia A. SA a nr. 213/2015 în acord cu garanţiile şi drepturile
căzut în pretenţii, pentru că nu este depistat prevăzute de Convenţie şi anume în sensul că
niciun raport voliţional între cele două subiecte plata de către Fond a creanţelor de asigurări
ale pretinsului raport juridic, fiind cunoscut stabilite ca fiind certe, lichide şi exigibile se
că raportul juridic este un raport de voinţă şi face în limita unui plafon de garantare de
nu se confundă cu norma juridică, care este 450.000 de lei per creanţă de asigurare, iar nu
o regulă de conduită generală, obligatorie per creditor de asigurare.
şi impersonală, impusă sau recunoscută de
puterea de stat în scopul asigurării ordinii În acest sens, reclamanta a susţinut că, prin
sociale, a cărei respectare este asigurată la interpretarea dată de pârât art. 15 alin. (2)
nevoie prin intervenţia forţei de constrângere a din Legea nr. 213/2015, se încalcă dreptul
statului. În acest sens, abia la data de 15 martie la un bun al O., drept garantat de art. 1
2016 s-a născut raportul juridic - de drept din Protocolul 1 al C.E.D.O., întrucât, din
administrativ - în temeiul căruia a analizat această perspectivă, ingerinţa nu este legală
cererea reclamantei. [faţă de lipsa de previzibilitate şi claritate a

prevederilor art. 15 alin. (2)], şi nici necesară Plecând de la această ipoteză legislativă,
într-o societate democratică, încălcând Curtea reţine că actul de procedură (fie că
principiul neretroactivităţii legii şi discriminând acesta este reprezentat de cererea introductivă
nejustificat între asigurătorii CASCO şi ceilalţi de instanţă – contestaţia – fie de o cerere
creditori de asigurări care deţin creanţe adiţională la acesta), prin care se invocă motive
singulare. de nelegalitate a deciziei Fondului, trebuie să
fie îndeplinit în intervalul de timp antereferit,
3. Aspecte procesuale relevante sub sancţiunea decăderii.
La termenul de judecată din data de 28 martie Astfel, deducerea unor noi motive de nele
2017, pârâtul a invocat excepţiile de tardivitate, galitate, prin intermediul unei cereri adiţionale,
respectiv de inadmisibilitate a criticilor are, din perspectiva termenului în care aceasta
privitoare la motivele de neconvenţionalitate trebuie realizată, o dublă condiţionalitate:
invocate prin cererea depusă de reclamantă la aceea a termenului de 10 zile de mai sus,
data de 14 martie 2017. respectiv aceea a primului termen de judecată,
prevăzută de art. 204 C. pr. civ.
În acest sens, în esenţă, a susţinut că moti
vele în discuţie sunt noi fiind formulate Pe de altă parte, în contextul dat, cererea adiţio
nală este aceea prin care partea reclamantă vine
JURISPRUDENȚĂ
cu încălcarea termenului de decădere de

10 zile prevăzut de art. 13 alin. (5) din Legea să adauge noi motive de nelegalitate a deciziei.
nr. 213/2015. De asemenea, acestea privesc, în În schimb, actul de procedură, prin care partea
aduce noi argumente subsumate motivului
realitate, neconstituţionalitatea prevederilor
de nelegalitate iniţial, nu poate primi aceeaşi
art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, iar
calificare, natura acestuia fiind exclusiv una
nu neconvenţionalitatea lor; or, Curtea
precizatoare.
Constituţională este singura autoritate care
poate face aprecieri referitoare la conflictul dintre Făcând aplicarea acestor principii la cauza de
prevederile legale în discuţie şi Constituţie. faţă, Curtea observă că, prin cererea intro
ductivă de instanţă, susţinând nelegalitatea
4. Analiza Curţii Deciziei, reclamanta a invocat că dispoziţiile
art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 nu
a) Excepţiile procesuale
îndeplinesc standardul convenţional de
Faţă de dispoziţiile art. 248 C. pr. civ., Curtea precizie şi previzibilitate (fila 13, volumul I),
va analiza cu prioritate cele două excepţii că interpretarea dată de pârât acestor
procesuale vizând pretinse neregularităţi dispoziţii reprezintă o aplicare şi interpretare
ale cererii formulate de reclamantă la data discriminatorie a legii (fila 13, volumul I), că
de 14 martie 2017 referitoare la motivele de respingerea cererii de plată echivalează cu o
veritabilă privare de proprietate, sancţionabilă
neconvenţionalitate.
pe tărâmul dispoziţiilor art. 1 din Protocolul 1
1. Excepţia tardivităţii la CEDO (fila 18, volumul I) şi că decizia este
nelegală ca urmare a aplicării retroactive a
Potrivit dispoziţiilor coroborate ale art. 13 Legii nr. 213/2015 (fila 20, volumul I). Grupând
alin. (5) din Legea nr. 213/2015 cu cele ale aceste argumente să observă că, în esenţă,
art. 19 din Legea nr. 503/2004, decizia de reclamanta a pretins că Decizia contestată
respingere a sumelor pretinse de la Fondul de încalcă dreptul de proprietate prevăzut de art. 1
Garantare a Asiguraţilor poate fi contestată din Protocolul adiţional, cu referire indirectă şi
în termen de 10 zile de la comunicare, sub la prevederile art. 14 din Convenţie referitoare
sancţiunea decăderii. la interzicerea discriminării.

Pentru a aprecia asupra motivului susmen În al doilea rând, atâta vreme cât denumirea
ţionat, în măsura în care nu urma să identifice actului de procedură, conţinutul acestuia,
incompatibilităţi de aplicare a CEDO ratione poziţia neechivocă exprimată de reclamantă,
temporis, personae sau materiae, Curţii îi prin concluzii, sunt în sensul că partea afirmă
reveneau următoarele obligaţii: analiza noţiunii direct o încălcare a unora dintre dispoziţiile
de „bun”, a existenţei unei ingerinţe prevăzute Convenţiei, fără a înţelege să invoce
de lege (inclusiv, din perspectiva calităţii legii, neconstituţionalitatea dispoziţiilor interne,
care eventual ar fi prevăzut ingerinţa), a Curtea nu găseşte niciun motiv pentru a face
scopului legitim urmărit, a raportului rezonabil aplicarea prevederilor art. 152 C. pr. civ. şi a
de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi proceda la calificarea acestuia în excepţie de
scopul urmărit. neconstituţionalitate. De altfel, se observă că
inclusiv consecinţa unei eventuale calificări în
Or, toate aspectele detaliate de reclamantă
excepţie de neconstituţionalitate ar determina
prin cererea depusă la data de 14 martie 2017
analiza admisibilităţii incidentului din
se circumscriu acestui motiv şi cerinţelor de
perspectiva Legii nr. 47/1992 şi nu respingerea
analiză care incumbau Curţii, faţă de invocarea
sa originară. În acest sens, Curtea nu poate primi acestuia, a prima facie, ca inadmisibil.
apărarea pârâtei, conform căreia aspectele legate Pentru aceste considerente, va respinge
de neconvenţionalitatea prevederilor art. 15
excepţia inadmisibilităţii invocării motivelor
alin. (2) din Legea nr. 213/2015 reprezintă noi
de neconvenţionalitate, ca neîntemeiată.
motive, atâta vreme cât analiza calităţii acestei
prevederi legale incumba Curţii ca urmare a b) Fondul cauzei
pretinsei ingerinţe în dreptul de proprietate al
reclamantei comisă prin Decizie, invocată prin Situaţia de fapt preexistentă emiterii actului
acţiunea introductivă. administrativ contestat
Faţă de aceste împrejurări, concluzionând Prin sentinţa civilă nr. 10883 din 3 septembrie
în sensul că, prin cererea formulată la data 2015 (definitivă), Judecătoria Sectorului 3
de 14 martie 2017, reclamanta nu a adus noi Bucureşti a admis acţiunea formulată de
motive de nelegalitate a Deciziei, ci argumente
reclamantă în contradictoriu cu pârâta
în sprijinul celor invocate prin cererea
Asigurare - Reasigurare A. S.A (în continuare
introductivă, Curtea va respinge excepţia de
„A. S.A.”), obligând-o pe pârâtă să plătească
tardivitate, ca neîntemeiată.
reclamantei sumele de 1350 lei reprezentând
2. Excepţia inadmisibilităţii indemnizaţie de asigurare şi penalităţi de 0,1%
pe zi de întârziere calculate de la data de 18
În primul rând, Curtea reţine că invocarea noiembrie 2014 până la data achitării efective a
incompatibilităţii actului administrativ/legii care
debitului, respectiv de 119,50 lei taxă judiciară
stă la baza acestuia cu dispoziţiile Convenţiei
de timbru şi 620 lei onorariu avocaţial.
E.D.O. este, de plano, admisibilă, faţă de
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa,
principiile aplicării directe şi priorităţii acestora
faţă de normele intern (cu excepţia celor care constatând producerea evenimentului asigurat
conţin dispoziţii mai favorabile) instituite de prin Poliţa seria C nr. xxx („Poliţa de asigurare”)
prevederile art. 11 alin. (2) din Constituţie. Orice şi plata despăgubirii efectuate de reclamantă,
condiţionare a criticilor de neconvenţionalitate a dat relevanţă principiului subrogaţiei
de o invocare simultană a excepţiei de reclamantei în drepturile asiguratului său
neconstituţionalitate este la rândul său facultativ CASCO împotriva celui răspunzător
neconvenţională, neputând fi primită. de producerea pagubei (asigurator RCA al

persoanei vinovate de săvârşirea faptei), Contrar celor susţinute de reclamantă, Curtea

în condiţiile art. 2210 C. civ. constată că raportul juridic dintre cele două
părţi în cauză nu ia naştere prin simpla încheiere
Astra S.A. nu a stins obligaţia de mai sus. a contractului de asigurare facultativă şi nici nu
Prin sentinţa nr. 9661 din 3 decembrie 2015 a reprezintă un efect viitor al acestuia.
Tribunalului Bucureşti, secţia a VII-a, definitivă Din contră, şi plecând de la premisa producerii
prin decizia nr. 788 din 28 aprilie 2016 a Curţii riscului asigurat prin poliţa RCA şi a plăţii
de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a despăgubirii de către asigurătorul CASCO
dispus, deschiderea procedurii falimentului
(reclamanta), esenţiale pentru naşterea
împotriva debitoarei A. S.A.
acestui raport sunt alte împrejurări relevante
Prin intermediul cererii de plată nr. 505/57 din juridic, în următoarea succesiune: a) falimentul
19 februarie 2016 (nr. referinţă U4/CA/BV/ asigurătorului care răspunde pentru producerea
13/20575495) înregistrată sub nr. 2463 din pagubei (în speţă, A. S.A.), singura împrejurare
2 noiembrie 20163 („Cererea de plată”), care, atât potrivit prevederilor art. 60 din
reclamanta a solicitat F.G.A. (în continuare Legea nr. 136/1995, cât şi potrivit dispoziţiilor
„Fondul”) plata sumelor de bani stabilite art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, dă
prin dispozitivul sentinţei civile nr. 10883 din naştere dreptului secundar (potestativ) al
JURISPRUDENȚĂ
3 septembrie 2015. creditorului de a se adresa Fondului pentru

plata indemnizaţiei/despăgubirii; prin urmare,
Prin decizia nr. 2463 din 2 noiembrie 2016 (în dreptul potestativ în discuţie reprezintă un
continuare, „Decizia”), bazându-se pe dispozi efect al rămânerii definitive a deschiderii
ţiile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale procedurii de faliment a asigurătorului
art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind debitor, fiind guvernat în timp de legea în
Fondul de garantare a asiguraţilor, pârâtul a vigoare la acel moment [art. 6 alin. (5) C. civ.];
respins cererea de plată. b) exercitarea dreptului potestativ, indispen
În argumentarea soluţiei a fost reţinut în mod sabilă pentru naşterea obligaţiei de plată a
exclusiv faptul că, în privinţa reclamantei, (care Fondului; în lipsa manifestării de voinţă a
reprezintă un unic creditor de asigurare şi în creditorului de a se adresa Fondului, obligaţia
cadrul procedurii de faliment a A. S.A.) deja acestuia rămâne una pur abstractă.
s-a aprobat şi achitat suma de 450.000 lei
Independent de interpretarea care poate fi
din disponibilităţile Fondului, limită maximă
dată celei de-a doua împrejurări, din punctul
prevăzută de Legea nr. 213/2015, pe creditor
de vedere al dreptului intertemporal, în
de asigurare, nu pe creanţe de asigurare.
sensul dacă aceasta reprezintă un efect viitor
Analiza motivelor de nelegalitate a Deciziei al dreptului potestativ (caz în care i-ar fi
aplicabilă legea acestuia, de la data rămânerii
Un prim aspect care se impune a fi lămurit definitive a deschiderii procedurii de faliment)
este cel al legii aplicabile în timp dreptului recla sau un element cu individualitate proprie (caz
mantei de a fi despăgubită din disponibilităţile din urmă în care legea aplicabilă în timp ar
Fondului (dreptului de garantare), reclamanta fi reprezentată de cea de la data înregistrării
susţinând că aceasta ar fi reprezentată de Legea cererii de plată la Fond), Curtea constată că,
nr. 136/1995 (legea în vigoare la momentul în speţă, ambele momente sunt plasate sub
naşterii raportului de asigurare dintre O. şi regimul de activitate al Legii nr. 213/2015.
clientul său) şi nu de Legea nr. 213/2015, act
normativ avut în vedere de pârât la emiterea Rezultă astfel că, în mod corect, pârâtul a emis
actului administrativ contestat în cauză. actul administrativ, prin raportare la dispoziţiile

acestei legi, sens în care vor fi înlăturate toate între reclamantă şi clientul său (contractul
susţinerile reclamantei legate de pretinsa CASCO), ci pe cel de asigurare de răspundere
aplicare retroactivă a legii. civilă delictuală (contractul RCA) încheiat de
A. SA cu persoana vinovată de săvârşirea faptei
În continuare, Curtea observă că, prin Decizie, ilicite. Prin urmare, sunt lipsite de relevanţă
nu a fost negat dreptul reclamantei de a-i fi apărările pârâtului referitoare la natura proprie
garantată plata despăgubirii din disponibilităţile a dreptului de regres sau cu privire la scopul
Fondului. Acesta a fost recunoscut, de altfel, şi final al acestuia (recuperarea unor sume în
prin plăţile efectuate către reclamantă până scop de profit, iar nu de despăgubire), în
la momentul atingerii plafonului de 450.000 condiţiile în care elementul esenţial care stă
de lei. Astfel, în construirea raţionamentului la baza despăgubirilor achitate de Fond este
juridic trebuie plecat de la ipoteza că pârâtul a contractul de asigurare de răspundere civilă
recunoscut calitatea reclamantei de creditor de delictuală în care A. S.A. figurează ca debitor.
asigurare, de persoană îndreptăţită a fi protejată Din aceeaşi perspectivă, nu pot căpăta efect
ca urmare a insolvenţei A. S.A. util nici trimiterile făcute de pârât la Decizia
În continuare, Curtea reţine că potrivit art. 4 de recurs în interesul legii nr. XXIII din
alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, creanţa 19 martie 2017. Fără a contrazice cele statuate
de asigurări reprezintă „creanţele creditorilor de instanţa supremă în privinţa naturii acţiunii
de asigurări care rezultă dintr-un contract de în regres, Curtea apreciază că acestea sunt
asigurare”. De asemenea, prevederile art. 4 lipsite de incidenţă în speţă, atâta vreme
alin. (1) lit. b) (iii) din Legea nr. 213/2015 cât, faţă de specificitatea situaţiei, Legea
definesc drept creditor de asigurare în cazul nr. 213/2015 a înţeles să acorde dreptului
asigurării de răspundere civilă, „persoana de despăgubire/indemnizare configuraţia
îndreptăţită să primească despăgubiri pentru juridică a dreptului născut din contractul de
prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui asigurare încheiat cu asigurătorul intrat în
risc acoperit printr-un contract de asigurare”. faliment. De altfel, orice altă concluzie ar
nega însăşi calitatea reclamantei de a obţine
Din interpretarea acestor dispoziţii, Curtea orice despăgubire (plafonată sau nu) prin
constată că atât creanţa de asigurare cât subrogare în drepturile persoanei îndreptăţite
şi creditorul de asigurare (independent de să primească despăgubirea pentru prejudiciul
folosirea în conţinutul definiţiei a singularului suferit ca urmare a producerii riscului acoperit
sau, după caz, a pluralului - de altfel, pe prin contractul de asigurare de răspundere
parcursul legii, în privinţa acestora legiuitorul civilă delictuală. Or, după cum s-a arătat în cele
a fost inconsecvent, folosind şi în privinţa ce preced, pârâtul a recunoscut acest drept,
noţiunii de creanţă singularul, spre exemplu înţelegând doar să-l plafoneze.
în cuprinsul dispoziţiilor art. 17, motiv pentru
care categoria gramaticală în discuţie nu poate Un argument suplimentar în susţinerea
fi considerată, în cazul de faţă, un reper coerent concluziei potrivit căreia noţiunea de creditor de
de interpretare ), au fost determinate legislativ asigurare este legată de un singur contract de
prin raportare la un singur element esenţial, asigurare încheiat de A. S.A. este recunoaşterea
izvorul primar al despăgubirii, anume contractul exprimată de pârât cu ocazia întocmirii Listei
de asigurare (un contract de asigurare). potenţialilor creditorilor de asigurări - Dosare
de daune România – 13 octombrie 2015 –
Trebuie precizat că, atunci când se referă la disponibilă în format electronic pe pagina
contract de asigurare, Curtea nu are în vedere de internet a instituţiei pârâte la adresa
contractul de asigurare facultativă încheiat „http://www.fgaromania.ro/liste/potentiali-

creditori-de-asigurare/lista-potentialilor- incidenţa efectului pozitiv al lucrului judecat,

creditori-de-asigurari-dosare-daune-romania-...”). atâta vreme cât nu s-a probat ca printr-o
Analizând-o, se poate observa că aceeaşi decizie definitivă a unei instanţe judecătoreşti
potenţiali creditori figurează la mai multe poziţii să se fi tranşat problematica întinderii obligaţiei
corespunzătoare unor poliţe de asigurare şi de despăgubire a Fondului faţă de un titular al
implicit dosare de daună diferite şi nu la o singură mai multor creanţe de asigurare izvorâte din
poziţie cu mai multe poliţe de asigurare, cum contracte distincte de asigurare.
s-ar fi justificat potrivit interpretării legislative
susţinute de pârât în prezenta cauză. Faţă de aceste argumente, Curtea consideră că
plafonul de garantare prevăzut de dispoziţiile
În ceea ce priveşte apărările pârâtului referitoare art. 4 lit. e) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015
la calitatea reclamantei de unic creditor de („nivelul maxim al garantării pe un creditor de
asigurare în procedura de faliment a A. S.A., asigurare al asigurătorului în faliment”) nu poate
acestea nu pot fi primite. Chiar dacă temeiul face abstracţie de definirea creditorului, prin
naşterii raportului de garantare a plăţii raportare la câte un singur contract de asigurare.
despăgubirii este falimentul A. S.A. (astfel Astfel, se constată că plafonul de 450.000 de lei
după cum Curtea a reţinut mai sus), calitatea este incident pentru drepturile izvorâte primar
reclamantei de unic creditor în cadrul procedurii dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu
debitorul falit.
JURISPRUDENȚĂ
de faliment nu poate fi extrapolată mutatis

mutandis în sfera Legii nr. 213/2015, în pofida
În tot cazul, Curtea reţine că maniera Fondului
dispoziţiilor speciale ale acestui din urmă
de interpretare a Legii nr. 213/2015 nu a fost una
act normativ şi a contextului diferenţelor
consecventă. Atâta vreme cât pârâtul a plecat
dintre cele două proceduri date de caracterul
de la ipoteza recunoaşterii calităţii reclamantei
unitar, colectiv şi concursual al procedurii de
de persoană îndreptăţită la protecţie ca
faliment. Aşadar, chiar dacă există o legătură
urmare a insolvenţei A. S.A., inclusiv pentru
incontestabilă între cele două proceduri,
sumele plătite celor prejudiciaţi prin faptele
aceasta nu impune o unitate de interpretare
ilicite, nu poate exista nicio raţiune pentru
în ceea ce priveşte poziţia creditorului în
ca tratamentul să fie distinct celui acordat
cadrul celor două proceduri, prin ignorarea
persoanelor prejudiciate direct, în măsura
particularităţilor acestora. în care aceştia s-ar fi adresat Fondului. Din
Cât despre modalitatea în care reclamanta a aceeaşi perspectivă, nu există raţiune pentru
înţeles să se înscrie la masa credală a debitoarei ca doar unele dintre contractele de asigurare
falite, nici aceasta nu schimbă datele (cele care au generat creanţele admise la plată
problemei; astfel, prin înscrierea la masa până la atingerea plafonului de 450.000 de lei)
credală cu toate creanţele sale, reclamanta să beneficieze de protecţia Fondului. Toate
nu a făcut decât să prevină consecinţele argumentele legate de scopul legii, or de
ipotezei respingerii solicitărilor de despăgubiri natura acţiunii în regres, vin să contrazică însuşi
adresate Fondului. În acelaşi timp, înscrierea raţionamentul iniţial.
reclamantei la masa credală cu creanţa Pentru aceste considerente, Curtea constată
în valoare de 450.000 de lei sub condiţia că Decizia emisă de pârât încalcă normele
rezolutorie a plăţii efectuate de Fond are la juridice cu forţă superioară şi anume
bază exclusiv poziţia pârâtului care nu a înţeles dispoziţiile Legii nr. 213/2015, fiind nelegală
să nege în totalitate calitatea reclamantei de şi vătămând dreptul reclamantei de a-i fi
creditor de asigurare, ci doar pentru valoarea analizată cererea de plată pe fond.
creanţelor care cumulat depăşeau valoarea
de 450.000 de lei. Cu atât mai puţin poate În subsidiar, în măsura în care interpretarea
fi primită susţinerea pârâtului referitoare la dată de Fond dispoziţiilor relevante ale Legii

nr. 213/2015 ar fi corectă, în cele de mai jos, plafonarea despăgubirilor acordate de către
Curtea va analiza legalitatea Deciziei şi prin Fond. Problema care se pune este însă, dacă
prisma celorlalte motive invocate de către simpla încheiere a contractului de asigurare
reclamantă. facultativă şi conţinutul dispoziţiilor Legii
nr. 136/1995 erau suficiente să dea naştere
Preliminar, Curtea reţine că potrivit art. 124 speranţei legitime a reclamantului de a vedea
din Constituţie, „justiţia se înfăptuieşte în concretizat dreptul de despăgubire de către
numele legii”, ceea ce implică în mod firesc o Fond.
acţiune de aplicare a legii, fără a se recunoaşte
judecătorului dreptul de a legifera. Or, în contextul reţinut mai sus de către Curte,
al mecanismului de formare a raportului
În această ordine de idei, criticile reclamantei care juridic dintre cele două părţi în cauză, bazat pe
vizează înlăturarea de la aplicare a unora dintre falimentul asigurătorului care răspunde pentru
textele Legii nr. 213/2015, sub pretextul unei im- producerea pagubei şi pe existenţa la acest
precizii legislative, al inechităţii, al lipsei de pro- moment a unei norme care să instituie obligaţia
porţionalitate sau al conţinutului discriminatoriu Fondului de garantare, Curtea apreciază că,
al acestora, sunt neîntemeiate, lipsind temeiul le- anterior, reclamantul nu avea un interes
gal care să atribuie instanţei judecătoreşti com- patrimonial suficient de bine stabilit în dreptul
petenţa de a proceda de o asemenea manieră. intern, cert, irevocabil şi exigibil.
Cu totul altfel stă situaţia în ipoteza în care se Din contră, acesta era beneficiarul unei valori
pune problema incompatibilităţii dispoziţiilor patrimoniale multiplu condiţionate, care s-ar
legale interne cu Convenţia E.D.O., caz în care fi stins prin nerealizarea condiţiei, neputând
analiza instanţei este nu doar permisă ci chiar astfel beneficia de protecţia Convenţiei.
obligatorie, prin raportare la prevederile art. 11
alin. (2) din Constituţie. În lipsa existenţei unui „bun” în sensul autonom
al acestei noţiuni dat de Convenţie, eventuala
În acest sens, se observă că, în esenţă, recla instituire a unui plafon de garantare de către
manta a pretins că Decizia contestată încalcă prevederile Legii nr. 213/2015 nu putea
dreptul de proprietate prevăzut de art. 1 din determina încălcarea dreptului de proprietate
Protocolul adiţional, cu referire indirectă şi la a reclamantului, astfel cum acesta este
prevederile art. 14 din Convenţie referitoare la stipulat de art. 1 din Protocolul I la Convenţia
interzicerea discriminării. E.D.O. Această concluzie face de prisos analiza
existenţei ingerinţei (inclusiv din perspectiva
Curtea reaminteşte jurisprudenţa constantă
calităţii legii), a legitimităţii scopului acesteia,
a Curţii E.D.O în materia dreptului de
respectiv a proporţionalităţii. De asemenea, atrage
proprietate, potrivit căreia bunurile în sensul
inaplicabilitatea art. 14 din Convenţia E.D.O., a
art. 1 din Protocolul I pot fi fie „bunuri
cărui incidenţă presupune ca discriminarea să
existente” fie valori patrimoniale, inclusiv
vizeze un drept recunoscut de Convenţie.
creanţele, pentru care un reclamant poate
pretinde că are cel puţin o speranţă legitimă În continuare, Curtea reţine că nu există temei
de a le vedea concretizate (cu titlu de exemplu, pentru ca art. 1 din Protocolul I sau vreo altă
Hotărârea Curţii E.D.O pronunţate în cauza dispoziţie supranaţională (incluzând aici şi
Driha contra României punctul 23). Directiva nr. 2009/102/CE de care s-a prevalat
reclamanta, prin acţiune) să fie interpretate în
Drept este că la momentul încheierii
sensul că impun statelor membre obligaţia de a
contractului de asigurare facultativă, legea
institui scheme de garantare în cazul insolvenţei
în vigoare (Legea nr. 136/1995) nu prevedea,
asigurătorilor. În acest context, dacă Statul
în cazul falimentului unui asigurător,
alege să ia această măsură, acesta are o largă

marjă de apreciere asupra condiţiilor în care o consecinţa nelegalităţii Deciziei nu poate fi

face, putând recurge implicit şi la plafonarea obligarea directă a Fondului la plata sumei
despăgubirilor acordate. Astfel, valoarea pretinse sau la emiterea unei decizii de aprobare
patrimonială se naşte în beneficiul creditoarei a plăţii acesteia. Chiar dacă dispoziţiile art. 18
cu limitarea în discuţie. Faptul că printre sursele din Legea nr. 554/2004 consacră caracterul de
resurselor financiare ale Fondului se numără şi plină jurisdicţie a contenciosului administrativ,
contribuţiile asigurătorilor nu schimbă datele conferind posibilitatea instanţei de contencios
problemei şi nici nu poate conduce la pretinsa să reformeze decizia administrativă, Curtea
încălcare a principiului contributivităţii, atâta apreciază că aceasta poate avea loc doar în
vreme cât, potrivit legii, aceste contribuţii au
măsura în care eventuala obligare a pârâtului
avut şi au caracter nerambursabil.
la reevaluarea situaţiei ar prezenta caracter
În acelaşi timp, în măsura în care Statul exclusiv formal, lipsind litigiul de finalitatea
Membru alege să instituie o schemă de sa firească. Or, în speţă, această situaţie nu se
garantare în cazul insolvenţei asigurătorilor, regăseşte. Aceasta întrucât pârâtul nu a analizat
în anumite condiţii, trebuie să o facă prin fondul dreptului pretins de parte, rezumându-
norme suficient de accesibile, precise şi se la a emite decizia de respingere prin prisma
previzibile în aplicarea lor. Pe de altă parte, reţinerii depăşirii plafonului de garantare. În
aplicarea nelegală a legii de către autoritatea plus, componenţa creanţei exhibate include nu
JURISPRUDENȚĂ
administrativă nu conduce, doar prin ea doar indemnizaţia de asigurare, ci şi penalităţi de

însăşi, la concluzia lipsei de calitate a actului întârziere şi cheltuielile de judecată, chestiune
normativ. În acelaşi timp, nu trebuie omis litigioasă între părţi. Prin urmare, a proceda
că, prin natura lor, normele juridice pot face altfel şi a obliga direct pârâtul la plata sumei
obiectul interpretării, prin aceasta nedevenind pretinse sau la emiterea unui act administrativ
imprecise sau imprevizibile. La aceasta se prin care să aprobe plata acesteia, Curtea
adaugă faptul că, până la acest moment, nu
consideră că ar imixtiona în activitatea Fondului,
există practică judiciară în această chestiune,
negându-i posibilitatea de a evalua pe fond
pentru a putea fi reţinută divergenţa
cererea de plată, inclusiv cu privire la aspectul
jurisprudenţială ca element confirmator al
impreciziei normei. Prin urmare, şi din acest îndreptăţirii reclamantei de a fi despăgubită
punct de vedere nu poate fi reţinută o încălcare şi în privinţa penalităţilor de întârziere şi a
a normelor Convenţiei. cheltuielilor de judecată. Prin urmare, vor fi
respinse pretenţiile reclamantei de obligare
Pe cale de consecinţă, Curtea nu identifică directă a plata sumei pretinse sau la emiterea
niciun element care să confirme susţinerile unui act administrativ prin care să aprobe plata
reclamantei legate de nelegalitatea Deciziei acesteia, ca neîntemeiate.
prin prisma dreptului supranaţional.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, faţă
Astfel, reţinând nelegalitatea Deciziei, de dispoziţiile art. 451-453 C. pr. civ., reţinând
strict prin raportare la încălcarea legislaţiei culpa procesuală a pârâtului proporţional
naţionale, va admite acţiunea, în parte, cu solicitărilor admise, îl va obliga pe acesta să
consecinţa obligării pârâtului de a emite un plătească reclamantei suma de 1780,96 de lei,
act administrativ prin care să analizeze pe fond
cheltuieli de judecată (din care 50 de lei, taxă
cererea de plată nr. 18860 din 15 martie 2016,
judiciară de timbru corespunzătoare pretenţiilor
în temeiul prevederilor art. 1 alin. (1) şi art. 18
admise şi 1730, 96 de lei, onorariu avocaţial,
alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
achitat de reclamantă, astfel cum rezultă din
Admiterea acţiunii va fi doar parţială ordinul de plată depus la fila nr. 205, volumul
pentru că, în pofida susţinerilor reclamantei, al II-lea de la dosarul cauzei).

MERIDIANE JURIDICE
Curtea Europeană a Drepturilor Omului: Marea Britanie încălcă drepturile omului...
Curtea Europeană a Drepturilor Omului:

Marea Britanie încălcă drepturile omului
prin regimul de colectare a datelor
implementat de Oficiul Guvernamental
pentru Comunicaţii (Government
Communications Headquarters – GCHQ) –
hotărârea pronunţată la data de 13
septembrie 2018, în cauza Big Brother
Watch şi alţii c. Marea Britanie, nr. 58170/13
Dr. Andrei DUȚU
Conform instanţei de la Strasbourg, regimul de supraveghere implementat în Marea Britanie de

GCHQ, care implică, printre altele, colectarea datelor personale utilizate în comunicările online, nu
oferă suficiente garanţii în vederea ocrotirii drepturilor omului, mai precis, a dreptului la viaţă privată
şi de familie. În acelaşi timp, s-a arătat că partajarea de către autoritatea britanică a datelor cu
caracter sensibil cu autorităţile altor state nu constituie prin ea însăşi o încălcare a Convenţiei, fiind
autorizată colectarea de date de tip „bulk” („în vrac”), dar numai în contextul unor garanţii sporite.
Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO) vine în contextul mai multor aşa-numite
dezvăluiri făcute cu privire la serviciile britanice de supraveghere a populaţiei de către jurnalistul
Edward Snowden. Astfel, acesta făcuse publice, încă din anul 2013, informaţii conform cărora
GCHQ colecta, procesa şi stoca date aferente comunicaţiilor private ale câtorva milioane de
cetăţeni britanici, chiar dacă aceştia nu făceau obiectul dosarelor de supraveghere ale serviciilor
de informaţii. Într-una din operaţiunile desfăşurate, care, conform susţinerilor jurnalistului, ar fi
purtat numele de cod „Tempora”, agenţia guvernamentală s-ar fi conectat în mod ilicit la reţelele
private de comunicaţii, pentru a obţine datele respective.
În consecinţă, la nivel intern, instanţa competentă (The Investigatory Powers Tribunal) a fost
sesizată prin plângerea adresată de către o coaliţie formată din 14 organizaţii privind protecţia
drepturilor omului, printre care s-au numărat şi Amnesty International, Privacy International sau
Brig Brother Watch, împreună cu un număr impresionant de jurnalişti.
MERIDIANE JURIDICE | PANDECTELE ROMÂNE NR. 5/2018 | 223

Andrei DUȚU
Securitatea digitală şi dreptul la viaţă privată

Plângerea iniţială a avut ca obiect regimul de interceptare implementat de GCHQ până în anul
2016, când a intrat în vigoare legislaţia având ca obiect reforma reglementărilor interne în
domeniu (Investigatory Powers Act, 2016). Prin urmare, regimul în vigoare în prezent nu a făcut
obiectul cauzei adusă în faţa instanţei EDO; în schimb, aceasta a avut de evaluat trei aspecte
fundamentale ale domeniului supravegherilor digitale: colectarea de date cu caracter personale
„în vrac”, partajarea de informaţii cu alte autorităţi sau servicii de informaţii şi obţinerea datelor
personale din partea operatorilor de servicii de comunicaţii.
Cu o majoritate de cinci la doi, membrii completului CEDO au arătat că metodele de interceptare

„în vrac” utilizate de oficiul britanic încalcă art. 8 al Convenţiei Europene pentru apărarea
Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, având ca obiect ocrotirea vieţii private şi
de familie. În acest sens, s-a arătat că, pe de o parte, legislaţia în vigoare la acel moment nu
oferă suficiente garanţii de protecţie a datelor iar, pe de altă parte, selectarea datelor aferente
comunicaţiilor se realizează prin procedee „inadecvate”.
În ceea ce priveşte informaţiile partajate de autorităţile britanice cu autorităţile omoloage ale altor
state, instanţa EDO a constatat că nu există o încălcare nici a art. 8, nici a art. 10 (relativ la libertatea
de exprimare) din Convenţie, şi aceasta pentru că nu există suficiente informaţii care să probeze
un abuz de putere din partea serviciilor de informaţii. Curtea a adăugat şi faptul că, în contextul
cauzei, autorităţile britanice „nu au confirmat nici nu au infirmat existenţa operaţiunii Tempora”.
Legalitatea operaţiunilor de interceptare

MERIDIANE JURIDICE
În cadrul aceleiaşi hotărâri s-a arătat că instanţa de la Strasbourg recunoaşte gravitatea

ameninţării teroriste internaţionale, alături de alte infracţiuni specifice domeniului digital, cu care
se confruntă statele europene. Se apreciază, deci, că progresul tehnologic a avantajat teroriştii
şi alte categorii de infractori, în sensul că le-a facilitat anonimatul pe internet şi alte mijloace de
comunicare digitală.
Într-un atare context – european şi global – colectarea „în vrac” de date cu caracter personal poate
fi legiferată corespunzător, în condiţiile în care statele consideră necesare asemenea operaţiuni,
în interesul siguranţei naţionale, ceea ce impune, în acelaşi timp, anumite garanţii sporite pentru
protecţia acestor date şi a titularilor acestora. CEDO arată că asemenea garanţii pot include, de
pildă: „precizarea expresă, în cadrul actelor normative, a faptelor pentru care se poate solicita
un ordin de interceptare; definirea categoriilor de persoane ale căror comunicaţii digitale pot fi
interceptate; durata limită a interceptărilor; procedura ce trebuie urmată pentru examinarea,
utilizarea şi stocarea datelor obţinute; precauţiile ce se impun în comunicarea sau partajarea datelor
către terţi; modalităţile prin care datele sunt pot fi sau trebuie să fie şterse sau distruse”.
Scurte concluzii
Hotărârea pronunţată la data de 13 septembrie 2018 produce efecte, pentru moment şi în
cazul statului pârât, numai asupra mandatelor de interceptare emise sub incidenţa legislaţiei
anterioare (pre-2016), care nu necesitau precizarea numelui sau indicarea persoanei ce făcea
224 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 5/2018 | MERIDIANE JURIDICE

obiectul interceptării, nici alte detalii ale investigaţiei desfăşurate. S-a confirmat, de asemenea,
că „ar fi greşit să se presupună că interceptările în vrac constituie o ingerinţă mai mare în viaţa
privată a unei persoane decât interceptările personalizate, în condiţiile în care acestea din urmă
pot duce mult mai probabil la dobândirea şi examinarea unei mari cantităţi de date aferente
persoanei respective”.
Purtătorul de cuvânt al GCHQ a declarat, în această privinţă, că „Investigatory Powers Act din
2016 a înlocuit în mare parte legislaţie anterioară, care face obiectul hotărârii. Printre modificări
se numără şi o nouă procedură care impune autorizarea mandatelor de interceptare de către
Secretarul de stat, şi aprobarea acestora de către un judecător. Tot ca o garanţie suplimentară,
a fost creată funcţia de comisar de investigaţie, prin care să se realizeze o supraveghere
independentă a utilizării acestor prerogative. Fără îndoială, guvernul britanic va avea în vedere
poziţia CEDO, exprimată în hotărârea de faţă”.
Reprezentanţii reclamanţilor au fost mai rezervaţi cu privire la modificările efective ce urmează

a fi operate în privinţa acestui tip de interceptări; în ciuda faptului că recunosc rolul hotărârii de a
limita prerogativele statelor în ceea ce priveşte ingerinţele digitale asupra vieţii private a cetăţenilor,
totuşi, s-a arătat că, de la data sesizării CEDO (2013), puterile guvernului britanic au sporit în acest
domeniu, în ciuda noii legislaţii şi a noilor garanţii oferite populaţiei pe această cale.
Uniunea Europeană: noua directivă privind protecţia drepturilor

de autor în sfera digitală
După dezbateri ce i-au adus în arena publică europeană pe cei mai importanţi actori ai domeniului
digital, la 12 septembrie a.c., Parlamentul european, în sesiune plenară, a adoptat într-un final
modificările propuse directivei privind protecţia online a drepturilor de autor nr. 2001/29/CE,
prin modificarea proiectului iniţial propus în acest sens, respins la data de 5 iulie a.c. de către
acelaşi for. Au fost validate, pe această cale, dispoziţii cu caracter controversat, defavorabile, în
principal, grupului „GAFA” (Google, Apple, Facebook, Amazon), având ca obiect, de exemplu,
drepturile conexe publicaţiilor online sau răspunderea platformelor de partajare a conţinutului
(user generated platform).
Originea şi necesitatea reglementării

Problema care s-a aflat la baza întregii dezbateri, ce s-a extins timp de 2 ani, cu privire la modificarea
reglementărilor aferente domeniului, a avut ca obiect diferenţele semnificative dintre veniturile
globale generate prin exploatarea operelor publicate online şi veniturile încasate efectiv de creatorii
acestora (value gap). Altfel spus, promotorii acestor reforme au solicitat o distribuire mai echitabilă
a acestor venituri, între administratorii platformelor online sau agregatorii de articole de presă, pe
de o parte, şi autorii efectivi ai conţinutului (artişti, interpreţi, jurnalişti etc.) pe de altă parte.
Comisia Europeană a propus rezolvarea acestor chestiuni prin adoptarea unei directive, având
ca scop reconceptualizarea drepturilor de autor în domeniul digital. În urma votului în sesiunea
plenară a Parlamentului, două dintre modificările propuse ridică cele mai multe probleme, una
fiind aferentă drepturilor conexe ale editorilor de presă (art. 11 al proiectului de directivă), iar cea
dea doua, răspunderii platformelor de partajare (art. 13).

Andrei DUȚU
Drepturile conexe presei online

Art. 11 al proiectului de directivă acordă editorilor de presă drepturi exclusive privind reproducerea
şi comunicarea publică a articolelor; în consecinţă, platformele de distribuţie, precum Google
News sau Apple News, vor fi obligate să remunereze operatorii-sursă cu ocazia afişării articolelor
sau chiar numai a unor extrase din acestea. Un atare drept, conex celor de autor (pentru că nu
se confundă cu cel al autorilor propriu-zişi ai materialelor respective) era deja recunoscut în
domeniul operelor artistice audiovizuale, atât pentru artişti, cât şi pentru producători.
Câmpul de aplicare al acestui drept va fi precizat ulterior, Parlamentul dorind să excludă, de

exemplu, preluarea privată sau fără scop lucrativ a articolelor de către utilizatorii individuali, sau
hyperlink-urile aferente unor cuvinte luate individual.
În ceea ce priveşte aspectul practic al recunoaşterii unor asemenea drepturi, modalităţile precise
vor fi de competenţa statelor membre în urma transpunerii noii directive în sistemele naţionale
de drept.
Răspunderea platformelor online

Puţin mai controversată este dispoziţia relativă la o nouă formă de răspundere a platformelor
de distribuire de conţinut (precum Facebook sau Twitter), în condiţiile în care, în cazul acestora,
informaţiile sunt retransmise, de către utilizatori, prin serviciile astfel puse la dispoziţia lor.
Această modificare urmăreşte inversarea principiului, încă valabil, conform căruia terţul care
publică iniţial un anumit articol sau material se face răspunzător exclusiv de conţinutul acestuia.
MERIDIANE JURIDICE
Prin noua reglementare, se propune ca platformele de partajare să realizeze acte aferente

drepturilor de autor; astfel prin faptul că fac posibilă distribuirea conţinutului creat de utilizatori,
acestea realizează acte de comunicare publică, supuse autorizării din partea titularilor drepturilor
de autor. Plecând de la această idee, se poate afirma, deci, că structurile online trebuie să încheie
convenţii de distribuire a conţinutului cu titularii acelor drepturi.
Problema care se pune, şi în acest caz, vizează modalităţile prin care se va obţine respectarea şi
garantarea acestor drepturi, prin intermediului programelor şi algoritmilor; în plus, se impune
abordarea distinctă a parodiilor, citaţiilor şi altor modalităţi de utilizare legitimă a operei
aparţinând altei persoane.
Aceste măsuri au, în primul rând, scopul de a proteja drepturile utilizatorilor, în special a libertăţii
de exprimare, şi de a împiedica blocarea conţinutului legal, distribuit de utilizatorii de bună-
credinţă.
Domeniul de aplicare
Parlamentul înţelege să impună noile obligaţii astfel create în principal prestatorilor de servicii
de partajare de conţinut digital, definiţi ca „furnizori de servicii ale societăţii informaţionale, ale
căror finalităţi principale sunt de a stoca şi de oferi acces publicului către un mare număr de
226 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 5/2018 | MERIDIANE JURIDICE

opere sau alte obiecte protejate încărcate de către utilizatori, pe care serviciul le optimizează şi
le promovează în scopuri comerciale”.
În acelaşi timp, sunt excluse din sfera de aplicare a noilor reglementări următoarele categorii:
micro- şi micile întreprinderi; serviciile fără scop lucrativ; furnizorii de servicii tip cloud;
platformele de dezvoltare de programe open source şi magazinele online a căror activitate
principală o constituie comercializarea de bunuri fizice.

ISTORIA JURIDICĂ
Crearea Baroului naţional românesc
În urmă cu 90 de ani şi la 10 ani de la Marea Unire din 1918, în septembrie 1928, referindu-se la
rolul avocatului în istorie, unul din marii decani ai Baroului Capitalei, George Petrovici (1878–?),
remarca în cadrul unei conferinţe şi transmitea astfel un important mesaj peste timp, care
dobândeşte o semnificaţie aparte aici şi acum, pentru cel care scrie aceste rânduri şi pentru noi,
toţi membrii Baroului român de azi. „Acela ce va scrie istoria baroului românesc, nu va putea
separa activitatea sa, de opera de consolidare naţională. Cei mai de seamă apostoli ai Unirii, ai
împroprietăririi, ai Constituţiei, ai organizării judiciare şi administrative, ai realizării idealului
naţional, şi ai unificării, au aparţinut şi aparţin baroului. De aceea istoria civilizaţiei şi dezvoltării
noastre, este strâns legată de istoria baroului”.
1. Înfiinţarea Baroului modern – parte componentă a proiectului statului naţional.

Într-adevăr, apariţia şi evoluţia profesiei de avocat şi activitatea reprezentanţilor săi sunt
indestructibil legate de istoria României şi structurarea europeană a statului român modern.
Germenii reglementării profesiei de avocat au apărut în contextul primelor receptări instituţional-
juridice de natură occidentală în organizarea statului român prin Regulamentele organice (1831–32),
dar aveau să se dezvolte corespunzător în deceniile următoare. Ideea creării apărătorului modern
nu se naşte la noi din „preocuparea egoistă a necesităţilor profesionale”, ci ca una de ordin politic,
reformator aferentă mişcării de renaştere naţională şi înfiriparea statală modernă. Astfel, ea a fost
stipulată la punctul 18 al Dorinţelor partidei naţionale din Moldova (1848), redactate în surghiun
de Mihail Kogălniceanu, şi prevedea întemeierea unui corp de avocaţi „spre libera apărare în
cele civile, cât şi în cele criminale”. Organizarea modernă a corpului de avocaţi şi reglementarea
europeană a profesiei s-au înscris astfel în cadrul major al proiectului de creare a statului român
modern, ca parte inseparabilă a acestuia. Aşa se face că în Raportul Comisiei delegaţilor puterilor
garante din 1/13 aprilie 1858, adresat Congresului de la Paris se exprima necesitatea, pe lângă
alte reforme în ramura judecătorească, de a se organiza un corp de advocaţi şi notari publici,
problemă care fusese viu dezbătută, cu argumente pro şi contra în cadrul organismului respectiv.
Ținând seama de această recomandare la 6 martie 1859 s-a creat, de către ministrul muntean
al justiţiei, o comisie formată din 7 specialişti, condusă de C. Bosianu (din care mai făceau parte,
printre alţii: G. Costaforu, V. Boerescu, P. Vioreanu, Sc. Fălcoianu) cu misiune de a redacta o
lege a corpului de avocaţi. Proiectul a fost dezbătut în şedinţele din 15 şi 17 decembrie 1860 ale
Parlamentului de la Bucureşti, principala dispută purtând asupra monopolului Corpului (teză
susţinută de C. Bosianu) şi libertăţii lăsate justiţiabililor de a-şi alege persoana care le inspiră
încredere spre a le realiza apărarea (idee apărată de Barbu Catargiu), sau, în plan mai larg, dacă
o asemenea activitate trebuia lăsată liberă ori dacă trebuia instituită o reglementare restrictivă
prin constituirea unui corp de profesionişti. După mai multe discuţii şi momente de cumpănă a
biruit concepţia din urmă, care nu consacră monopol, ci „reglementează exerciţiul unei activităţi
profesionale libere”.
În perioada intermediară, scursă între aşezământul vechililor (1839) din Moldova şi legea
modernă unificatoare din 1864, s-a înregistrat o altă evoluţie semnificativă aferentă modernizării
domeniului: crearea biroului de la Iaşi din 1861 aparţinător lui M. Kogălniceanu, I. Strat,
Dim. Cozadini şi Gh. Mârzescu, cu ramificaţii în toate judeţele ţării, în care unii a văzut „prima
ISTORIA JURIDICĂ | PANDECTELE ROMÂNE NR. 5/2018 | 231

Mircea DUȚU
aplicaţiune a ideii de asociaţiune profesională, în scopul ideal de a iniţia un justiţiabil înaintea

celei dintâi Curţi de Casaţie şi Justiţie, menită să înlocuiască, prin glasul unic al legii, arbitrara
deslegare domnească” (Gh. Mârzescu). Unificarea deplină a celor două principate la 24 ianuarie
1862 şi promovarea de Al.I. Cuza, după 2 mai 1864, a pachetului de legi de unificare instituţional-
legislativă definitivă a cuprins şi Legea pentru organizarea corpului de advocaţi din 6 decembrie
1864, care va rămâne în vigoare timp de 43 de ani – până în 1907, cu o singură modificare majoră
la 1884. Problema conceperii acestei profesii ca profesie reglementată ori total liberă, monopol
de barou ori libertatea reprezentării judiciare, a reapărut la puţin timp după intrarea în vigoare
a noii legi şi instaurarea primelor consilii de disciplină (la Bucureşti, Iaşi şi Craiova), în februarie
1867, mai întâi în Senat şi mai apoi în Adunarea Deputaţilor. De această dată, invocându-se
art. 12 din Constituţia de la 1866 („Toate privilegiile, scutirile şi monopolurile de clasă sunt
oprite pentru totdeauna în statul român”), se considera ca necesară abolirea legii advocaţilor
ori cel puţin modificarea sa. O atare reacţie avea explicaţiile sale conjuncturale, ţinând mai ales
de unele lipsuri ori interpretări abuzive ale textului legal în vigoare, în frunte cu cele legate de
lipsa tarifelor de onorarii şi practica admiterii abuzive în barouri şi înscrierea facilă în tablou, fără
condiţii ferme şi suficiente din partea candidaţilor. În condiţiile în care noua procedură civilă
conferea un rol pasiv judecătorului, având „a primi numai ceea ce i se prezenta de părţi şi a se
pronunţa în consecinţă”, rolul avocatului creştea în mod considerabil, profesia devenea pentru
unii deosebit de profitabilă, magistraţii migrau spre bară, iar barourile erau invadate de solicitanţii
doritori de profituri uriaşe şi rapide. Și astăzi, recomandarea din Raportul Comisiei Europene
din 1/13 aprilie 1858 (pct. 5, … măsuri eficace… spre a moraliza clasa juridică…) ridică aceeaşi
întrebare precum la 1860: să continuăm dezordinea orientală, cu reprezentarea procesuală de
ocazie, prin cine ne captează interesul şi pare a avea trecere la instanţă sau, dimpotrivă, să
adoptăm rigoarea occidentală, cu un corp de apărători profesionişti, corect selecţionaţi şi capabili
să apere, cu mijloace legale, pe clienţii lor şi din care aceştia să-şi aleagă pe cel considerat mai
potrivit? Într-un context mai larg era vorba de o opţiune fundamentală pentru modernitatea
românească, cea în privinţa spiritului şi modului general de aplicare a legii şi realizare a justiţiei.
Dintre cele mai multe perspective posibile, cea a formalismului francez părea cea mai potrivită
pentru a pune în ordine şi juridiciza un popor neolatin, cu moravuri şi năravuri orientale, pentru
care, până atunci, legea era numai poruncă şi supunere oarbă faţă de cel mai puternic şi devenea
acum reper egal pentru toţi, luminat prin textul prezent în Monitorul Oficial şi impus în caz de
nevoie prin forţa impersonală a justiţiei. O atare concepţie presupunea, în privinţa domeniului,
o profesie reglementată cu exigenţe referitoare la dobândirea calităţii de membru al corpului,
obligaţii şi îndatoriri de moralitate şi pregătire, garanţii de calitate şi corectitudine pentru cei care
ISTORIA JURIDICĂ
recurg la serviciile aferente. Un stat tânăr, precum cel român, care bătea la porţile modernităţii,
avea nevoie de instituţii judiciare stabile, la adăpost de capriciile politice, capabile să asigure
un act de justiţie de calitate de tip european, să înlăture cel mai mare rău dintotdeauna al vieţii
noastre publice, neîncrederea în dreptate.
Această problemă a rămas ca o preocupare majoră a societăţii româneşti astfel încât, la puţin
timp după înfăptuirea Marii Uniri (1918) şi în perspectiva adoptării Constituţiei din 29 martie
1923, acad. Andrei Rădulescu (1880-1959) făcea o propunere pe cât de insolită, pe atât de
semnificativă în privinţa locului şi rolului conferit avocatului şi a regimului juridic atribuit profesiei
sale în societatea modernă românească. Pornind de la rolul tot mai important al Baroului, acest
„auxiliar dintotdeauna al justiţiei”, în îndeplinirea obiectivelor puterii judecătoreşti şi aspiraţiilor
de dreptate al societăţii şi spre apărarea statutului său faţă de ameninţările politice, savantul
jurist considera necesar „să se înscrie în Constituţie un text, după care Corpul avocaţilor va fi
232 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 5/2018 | ISTORIA JURIDICĂ

organizat prin lege şi că pentru admiterea în acest corp să se ceară titluri universitare” [1]. De
ce această „constituţionalizare” a Baroului? Aceeaşi personalitate explica mai departe: „Astăzi
Corpul e organizat prin lege şi probabil că tot aşa va fi organizat. Gândiţi-vă, totuşi, că într-o
zi, un legiuitor, vrând să scape de barou, desfiinţează legea, iar peste 3 zile hotărăşte printr-un
decret că au dreptul să fie advocaţi toţi aceia care au 4 clase secundare sau şi cu 4 primare. Aşa
s-ar zice că pretind interesele democraţiei, care n-ar mai putea suferi pe cei cu prea multă carte.
Nici un text nu ar opri această voinţă a puterii legiuitoare, instanţele ar trebui să o respecte...”.
Deşi de atunci a trecut aproape un secol, propunerea şi consideraţiile care au stat la baza
formulării sale îşi păstrează neştirbită valabilitatea. Mai întâi, riscul marginalizării rolului baroului,
al avocatului în genere, chiar în epoca în care dreptul la apărare a devenit „sacrosanct” şi se
bucură de garanţii (procedurale) aparent nemaiîntâlnite până acum persistă şi se manifestă sub
forme mai insidioase şi chiar mai periculoase. „Politicul”, mai ales sub formele sale totalitare de
manifestare, a reprezentat dintotdeauna o ameninţare, deoarece, văzând în Barou, în libertatea şi
independenţa sa un „duşman” neîmpăcat el a acţionat pentru slăbirea statutului şi discreditarea
sa. Un alt adversar al Baroului a fost ambiguitatea legislativă şi interpretarea abuzivă a legii care
au născut experienţe aberante precum cea a „baroului zis constituţional” de la noi. Astfel stând
lucrurile, prezenţa în chiar legea fundamentală a ţării a baroului, în formula arătată de Andrei
Rădulescu sau una mai elaborată şi adecvată momentului istoric, ar spori garanţiile dreptului la
apărare şi ar contribui la efectivitatea sa.
Dincolo de tradiţionala contestare napoleoniană a rolului avocatului într-o societate dată sau de
persistenţa, cu semnificaţii majore, a problemei „originare” la noi, a monopolului şi reglementării
profesiei, din perspectiva modului cum este pusă chestiunea şi relevată soluţia, raţiunile acestei
reglementări par a fi deopotrivă mai locale şi mai complexe. Era perioada în care, imediat după
unire, în ţara reîntregită, regimul juridic al avocaturii era reglementat de patru legi diferite, cea
din Vechiul Regat, din 1907, legea rusească în Basarabia unde, în 1919, s-a extins reglementarea
românească, legea din 1874 în Ardeal, Banat, Crişana şi Maramureş şi legea din 1868 în Bucovina,
născând conflicte legale şi generând situaţii conflictuale în recunoaşterea generală a dreptului de a
pleda în instanţele din noile provincii. Dezbaterile în căutarea unificării legii arătau şi ele diferenţe
de abordare şi de opinii, fără excluderea perpetuării unei situaţii a „unităţii în diversitate”, care
reclama astfel urgenţa uniformizării. În orice caz, însufleţiţi de idealul modernităţii şi obiectivele
statului naţional unitar, dispunând de pregătirea juridică, economică şi socială dobândită în
occidentul european şi ataşaţi valorilor acestuia, avocaţii, la bara justiţiei, în banca ministerială,
la tribuna parlamentului sau la catedra universitară, au fost principalii purtători şi promotori ai
reformelor aferente marelui proiect al statului naţional modern şi unitar român.
2. Contribuţia avocaţilor la desfăşurarea Războiului de reîntregire şi înfăptuirea României

Mari. Atunci când se evocă rolul unei anumite categorii sociale sau profesionale la înfăptuirea
marilor evenimente ori momente ale istoriei naţionale se recurge, îndeobşte, la relevarea
implicării şi a contribuţiilor anumitor personalităţi reprezentative în desfăşurarea lor, dar dincolo
de statutul propriu-zis al acestora şi în primul rând ca oameni politici. Este şi cazul participării la
opera de realizare a statului naţional unitar, a marii uniri politice desăvârşite în 1918 a juriştilor în
general şi cea a avocaţilor şi magistraţilor în particular. Aşa cum se remarca într-unul din puţinele
articole consacrate subiectului, Rolul Magistraturii şi al Baroului în marea operă a unirii tuturor
românilor, publicat în anii 1930, „în toate asemenea mari evenimente ei au lucrat de drept ca
[1]
A. Rădulescu, Puterea judecătorească, Institutul Social Român, Noua Constituţie a României, Ed. Cultura Naţională,

Mircea DUȚU
mari patrioţi, ca buni români, însă în cadrul partidelor politice cărora le aparţineau, cu alte vorbe,
ca oameni politici”, totuşi „nu s-a relevat însă partea care a au avut-o la marile evenimente ale
întregirii neamului, cele două ramuri ale juriştilor funcţionând în organizaţiunea ţării noastre ca
entităţi de sine stătătoare: Magistratura şi Baroul”[2].
2.1. Din această perspectivă a implicării directe în desfăşurarea evenimentelor istorice se cuvine
remarcată prezenţa semnificativă a reprezentanţilor profesiilor judiciare în tranşeele Primului
Război Mondial, dând numeroase jertfe pentru întregirea neamului. Potrivit unor estimări
(incomplete!) publicate în presa vremii, numărul magistraţilor din Vechiul Regat căzuţi pentru
Patrie în prima conflagraţie mondială s-a ridicat la 70-80, iar cel al avocaţilor la peste 250. Lor li
s-au adăugat zecile de studenţi îndrept care şi-au dat jertfa supremă cu aceeaşi ocazie şi pentru
acelaşi mare ideal naţional. Alţi jurişti au murit în pribegie, precum Barbu Ștefănescu Delavrancea
la Iaşi, profesorul Ion Tanoviceanu în Odessa, Nicu Xenopol la Tokyo.
2.2. Deosebit de relevante sunt şi sacrificiile pe care barourile le-au făcut, cu modestele lor
mijloace, întrebuinţând toate fondurile pentru întrajutorarea instituţiilor de interes şi utilitate
publică, în special pe cele sanitare, în timpul războiului, înfiinţând şi întreţinând pe cheltuiala
lor asemenea structuri proprii, precum Spitalul Cercului Avocaţilor (amenajat în chiar localul
Cercului din Palatul „Imobiliara”), unde se amenajase „cel mai modern şi mai confortabil spital”,
cu 30 de paturi, rezervate exclusiv pentru avocaţii şi magistraţii răniţi (condus de dr. chirurg
M. Cealâc şi administrat de avocatul C.L. Naumescu, preşedintele de mai târziu al UAR). Fondurile
pentru înfiinţare şi întreţinerea unităţii spitaliceşti s-au alimentat din contribuţiile benevole ale
avocaţilor şi din toate fondurile disponibile ale Baroului Ilfov (care, la ocuparea Capitalei de
trupele duşmane, la 23 noiembrie 1916, ajunseseră astfel reduse la numai… 1390 lei!). În acest
spital li s-au acordat îngrijirile medicale necesare numeroşilor avocaţi şi magistraţi răniţi pe
câmpul de luptă.
2.3. Înalta Curte de Casaţie „prin decret-lege, întărit în urmă de Corpurile legiuitoare”, a fost
obligată să părăsească reşedinţa din Bucureşti pentru a se strămuta la Iaşi, de unde, sub
ameninţarea invaziei întregului teritoriu, a fost silită, conform dispoziţiilor luate de guvern, să
treacă câteva luni chiar pe teritoriu străin. Din acest „exil” avea să se întoarcă, în urma strămutării
reşedinţei Curţii, prin decret regal, de la Iaşi la Bucureşti, abia la începutul lunii decembrie 1918.
După ocuparea unei mari părţi a teritoriului naţional şi a Capitalei de către trupele inamice,
juriştii au îndurat, alături şi împreună cu restul populaţiei, suferinţele şi privaţiunile retragerii
în Moldova. În privinţa celor rămaşi în teritoriul ocupat, pe lângă starea de mizerie materială şi
ISTORIA JURIDICĂ
morală, au avut de suportat „aroganţa şi actele de samavolnicie, la care se adăuga şi încălcarea

dreptului ginţilor… sistemul de jaf al avutului particularilor şi de persecuţie ale elementului
naţional românesc” impus de ocupant, care au culminat cu internarea intelectualilor români
„supuşi unui regim barbar, fiind lipsiţi chiar de strictul necesar, alimentaţi într-un mod detestabil şi
insuficient, ţinuţi în încăperi improprii pentru locuit, fără foc în cursul iernii năprasnice 1917-1918,
expuşi „brutalităţii soldaţilor duşmani şi siliţi să asiste la batjocorirea instituţiilor româneşti,
printre care două dintre cele mai de seamă: Magistratura şi Biserica fuseseră pângărite în mod
neruşinat” (p. 4). Printre locurile de deţinere abuzivă s-au aflat: subsolul Cercului Militar, Hotelul
Imperial, în comuna Săveni, judeţul Ialomiţa, Mănăstirea Tismana, comuna Troian din Bulgaria
ori lagărele din Ungaria, Germania, Bulgaria. Dintre juriştii supuşi acestui regim pot fi enumeraţi,
cu titlu de exemplu: Ion Duca, fost preşedinte de secţie la Curtea de Casaţie, A. Alexandrescu,
[2]
Editorial, Rolul Magistraturii și al Baroului în marea operă a unirii tuturor românilor, în Buletinul Uniunii Avocaților
nr. 4-5, iunie 1933, p. 3.

consilier la instanţa supremă, Constantin Antoniade, consilier la Curtea de Apel, Petru Hagiopol,
fost consilier şi apoi prim-preşedinte al Curţi de Apel, N. Algiu şi I. Ionescu-Dolj, consilieri de
curte de apel, I. Carabutescu, fost prim-preşedinte la Curtea de Conturi, profesorii universitari:
Barbu Constantinescu şi C. Rădulescu-Motru, I. Săvescu, directorul Băncii Româneşti, B. Derussi,
director în Banca Naţională. Dintre avocaţi pot fi menţionaţi: Mihai (Mişu) Antonescu, fost decan al
Baroului Ilfov, Constantin L. Naumescu, viitorul preşedinte al Uniunii Avocaţilor, Grigore Urlăţeanu,
C. Crihan, Vasile Cancicov, Victor Duculescu, Alexandru Donescu, Virgil Dărăscu, directorul ziarului
„Universul”, Gh. Malcoci, Cezar Pascu, I. Vasilescu, Emil Lăzărescu, I. Oroveanu ş.a.
2.4. Un exemplu extraordinar de patriotism şi solidaritate profesională a venit, în acest context,

din partea avocatului Constantin L. Naumescu, casier al Cercului Avocaţilor în 1916 şi preşedintele
Uniunii din anii 1930. La începutul Primului Război Mondial (1916) Baroul Ilfov instituise pensiuni
pentru soţiile, copiii, mamele şi surorile avocaţilor plecaţi pe front, iar după ocuparea Capitalei
de inamic, casierul-avocat şi-a luat angajamentul de onoare să plătească în mod regulat
respectivele ajutoare până la restabilirea păcii. Cum fondurile breslei s-au epuizat, Naumescu
a plătit ajutoarele din banii săi proprii, pentru ca persoanele îndrituite, aflate în nevoie, să nu
sufere, iar în lunile când a fost internat a dat instrucţiuni soţiei sale ca „prin orice sacrificii să-şi
procure sumele de bani necesare, pentru ca ajutoarele să fie plătite regulat”, ceea ce s-a realizat.
2.5. A existat însă, în această istorie a eroismului şi solidarităţii naţionale şi un capitol negativ
evidenţiat în discursul prim-preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Corneliu Romniceanu
Manolescu, la deschiderea anului judecătoresc din 26 noiembrie/9 decembrie 1918: „Cei cari nu
şi-au făcut datoria”, cei care „şi înainte şi după ocupaţie cu apărat cauza vrăjmaşilor şi s-au pus
în serviciul lor, numai din interese personale”. Astfel, întâiul magistrat al ţării ţinea să precizeze
cu acest prilej: „Sub cuvânt de a putea fi folositori populaţiunei şi de a o proteja, au primit
funcţiuni dela dânşii. Puţini însă s’au achitat de aceste îndatoriri. Cei mai mulţi s’au bucurat
de toate înlesnirile şi de toate favorurile, pe când populaţiunea pe care pretindeau că o apăra,
continua să sufere toate lipsurile, toate nedreptăţile şi toate umilinţele. Pentru a nu vorbi decât
de ceeace priveşte justiţia, nu s’a văzut nicio opunere sau protestare serioasă, nici din partea
magistraturei, nici din partea autorităţei care a ţinut loc de Minister al justiţiei, la măsurile cele
mai arbitrare ale străinului. Cu călcarea tuturor principiilor relative la drepturile învingătorului
asupra teritoriului ocupat, vrăjmaşul a înfiinţat tribunale germane, chiar acolo unde existau tribunale
române organizate de Statul român după legile române; a suprimat dreptul de apel în materie
penală şi a dispus faimoasele sale ordonanţe ca, chiar Românii să poată fi târâţi de străini înaintea
tribunalelor străine înfiinţate de dânsul. Este de regretat că pentru toate aceste violări de principii
şi de elementară justiţie, vrăjmaşul nu a întâmpinat nicio rezistenţă din partea instanţelor noastre
judecătoreşti. Este şi mai de regretat că s’au văzut magistraţi cari au primit să execute asemenea
ordonanţe, primind funcţiuni administrative dela Comandamentul militar german. Avem însă
mângâierea de a constata că s’au găsit funcţionari şi magistraţi cari au propus şi susţinut cu
stăruinţă să se reziste la aceste ordonanţe, că s’au găsit unii cari fără a se intimida de abuzul de
forţă al ocupantului, au refuzat chiar să funcţioneze sau să judece în asemenea condiţiuni. Aceşti
magistraţi şi funcţionari au dreptul la caldele noastre felicitări.”
3. Proiectul Baroului naţional românesc. Cum se remarca în presa juridică a vremii, în

nicio ţară creată sau întregită după Primul Război Mondial nu s-a ajuns la o legislaţie aşa de
complexă şi de diversă, o cultură şi tradiţii juridice multiple şi diferite ca în România Mare, ceea
ce presupunea o acţiune amplă de unificare spre uniformizare şi o viaţă juridică comună. După
desăvârşirea procesului de constituire a statului naţional român, prin cele trei acte succesive de

Mircea DUȚU
autodeterminare din 1918, pe teritoriul reîntregit funcţionau trei legi organice ale corpului: în
Vechiul Regat şi Basarabia (din octombrie 1918, prin extindere) era în vigoare legea din 1907,
în Ardeal, Banat, Crişana şi Maramureş, legea austro-ungară din 1874, iar în Bucovina, legea
austriacă de la 1868. Coexistenţa unor legiuiri diferite genera în practică conflicte juridice, precum
cele privind transferul avocaţilor din Vechiul Regat în provinciile alipite, care nu se încuviinţau
de unele barouri pe motivul că, până la realizarea unificării regimului profesiei prin lege, aceasta
nu ar fi fost admisibilă.
În atari condiţii, spre cinstea lor, apărătorii la bară au înţeles primii şi au acţionat în consecinţă
că: „Era datoria tuturor, şi în special a noastră a avocaţilor, ca oameni de drept, să luăm iniţiativa
şi să ne punem pe lucru pentru a realiza unificarea legislativă, după ce dobândisem unitatea
politică a ţărilor române”[3]. Astfel, imediat după unire, ei au fost primii care au promovat ideea
unificării legislative, iar din iniţiativa Baroului Ilfov s-au creat „comisiuni pentru realizarea acestei
mari opere de consolidare a unirii, care ar fi fost de mult realizată, dacă avocaţii ar fi fost lăsaţi să
o facă dânşii, lucrând cu devotamentul şi sârguinţa care le sunt îndeobşte cunoscute”.
Ridicată în mod oficial şi prioritar, această problemă a fost preluată în coordonare de

Ministerul Justiţiei iar Consiliului Legislativ (înfiinţat în 1925) i-a revenit sarcina să desfăşoare
opera de unificare prin recodificare, situaţie în care avocaţii au trebuit să-şi asume mai ales
responsabilitatea unificării regimului juridic al profesiei lor. În februarie 1919, se înfiinţează
comisia specială pentru noua lege în materie (din care făceau parte, printre alţii: Dem I. Dobrescu,
Mişu Antonescu, V. Toncescu, C.L. Naumescu, G. Bălăceanu) care, la finele anului următor,
elaborează deja proiectul Legii pentru unificarea şi organizarea Corpului de avocaţi care va fi
supus dezbaterii Congresului general al avocaţilor, ţinut între 6 şi 8 mai 1921 la Bucureşti. În
Moţiunea adoptată cu acest prilej în această privinţă se arăta, printre altele: „Aprobând tendinţele
anteproectului, elaborat de comisiunea baroului de Ilfov, congresul exprimă dorinţa unei severe
selecţionări intelectuale şi morale a Corpului avocaţilor. Pentru realizarea acestei selecţionări,
congresul consideră necesar stagiul profesional şi examenul de admitere în Corp. Congresul
exprimă deasemenea dorinţa unirei şi autonomiei Corpului avocaţilor şi e de acord cu instituirea
unei Uniuni, a Corpului avocaţilor din toată ţara, având o comisiune permanentă cu sediul în
Bucureşti, precum şi cu măsurile ce scot Corpul de sub controlul oricărei alte autorităţi, decât
a Corpului însuşi. Congresul luând în considerare proectul baroului de Ilfov, cu modificările ce i
s’au adus de comisiunea instituită de congres, dă mandat acestei comisiuni, de a da proectului
redactarea definitivă şi a solicita ministrului justiţiei a-l depune şi a-l susţine în Parlamentul Țărei”.
Sub presiunea evenimentelor, mai întâi prin legea din 26 iulie 1921, s-au luat primele măsuri de
ISTORIA JURIDICĂ
unificare în sensul eliminării conflictelor izvorâte din „dreptul interprovincial” în materie şi de

creare a premiselor unificării organice a barourilor.
Bucurându-se de concursul ministrului de justiţie, avocatul Ioan (Jean) Th. Florescu, procesul a
continuat astfel că, la 21 februarie 1923, se reglementa o lege complexă de unificare şi organizare,
realizându-se astfel „cea dintâi lege de organizare şi unificare, sancţionată în România Mare,
spre nemărginita bucurie a întregului Corp al avocaţilor”. Conducătorii de atunci ai breslei şi
promotorii legii nu au avut însă în vedere numai unificarea legislativă, respectiv înlăturarea
conflictelor dintre cele patru legi provinciale diferite în domeniu, prin stabilirea unor norme
unitare de organizare şi funcţionare a barourilor, ci au urmărit un scop mult mai înalt, crearea unui
barou naţional românesc. Pentru aceasta se considera că, înainte de toate, era necesar „un organ
[3]
Constantin L. Naumescu, Preşedintele Uniunii Avocaţilor, Cuvântare în „Buletinul Avocaţilor”, anul X, nr. 4-5/1933, p. 85.

special, emanaţiunea tuturor barourilor, care să se bucure de autoritatea şi prestigiul necesare

pentru a armoniza toate carenţele divergente, a înlătura toate tendinţele şi aspiraţiunile contrarii
intereselor generale ale baroului naţional român, a netezi toate asperităţile inerente, deosebiri
de cultură, educaţiune şi concepţie ale diferitelor barouri”. El şi-a găsit expresia prin înfiinţarea
Uniunii Avocaţilor din România (UAR), al cărei rol nu se putea însă mărgini „numai la opera de
unificare sufletească” ci, faţă de tendinţa de vădită ostilitate din partea „celor nechemaţi şi a
loviturilor ce se dau mereu justiţiei, se impunea ca tot baroul să ducă lupta pentru apărarea
atât a justiţiei, cât şi a intereselor profesionale ale Corpului”. Pe lângă „onorarea de a lupta
pentru drept şi dreptate”, Uniunii îi revenea responsabilitatea de a supraveghea aplicarea legii
de organizare a Corpului, exercitată prin intermediul Comisiei permanente, căreia i se încredinţa
dreptul de interpretare a legii cu putere obligatorie şi de a menţine unitatea de aplicare a sa în
privinţa înscrierilor în barou. Tot în scopul realizării idealului de unificare a baroului, legea din
1923 obliga editarea Buletinului Uniunii Avocaţilor „organ oficial al Corpului”, al cărui prim număr
apărea în aprilie 1924.
Aşa cum se remarca în Cuvântul înainte, semnat de Preşedintele UAR, Dem I. Dobrescu, în
concepţia legiuitorului de la 1923 Corpul avocaţilor trebuia să devină un „organism unificat şi
unificator”, buletinul său „un instrument de studiu şi de progres juridic” şi amândouă „o adevărată
instituţie de stat”. În mod concret publicaţia trebuia „să contribuie la unificarea corpului nostru,
pentru ca să poată să formeze un spirit al baroului român şi o conştiinţă a corpului de avocaţi,
bazate pe un fond de idei şi sentimente comune. Acest fond de idei şi sentimente comune se
formează prin schimbul continuu şi intens de idei, de aspiraţiuni, de sentimente, de cunoştinţe,
dintre diferitele centre, regiuni şi provincii şi el nu se poate face mai bine decât printr’o revistă
consacrată acestui corp. Prin urmare, buletinul corpului trebuie să contribuie a complecta
unificarea baroului român, trebuie să aibe un rol unificator.”
Manifestul-program al Buletinului anunţat în acest context şi asumat cu acelaşi titlu de întreaga

Uniune, sublinia rolul profesional cuvenit („Corpul avocaţilor are datoria să-şi apere interesele sale
morale şi economice, să găsească condiţiile cele mai bune de progres profesional şi să-şi apere
autonomia şi demnitatea sa”); funcţia de instrument de promovare a ştiinţei şi artei profesionale
şi juridice („Baroul trebue să fie în curent cu toate mişcările culturale care au raport direct sau
indirect cu preparaţiunea ştiinţifică a avocatului şi în Buletinul Corpului trebue să discutăm şi
cestiunile care se rapoartă la preparaţiunea profesională a avocatului”), rolul de critică a Palatului
de Justiţie („Baroul român trebue să facă critica Palatului de Justiţie, pentru ca să apăram şi
să menţinem atmosfera de gravitate şi de demnitate, care trebue să domnească înăuntrul
Tribunalelor. Critica baroului va fi inflexibilă, dar dreaptă şi civilizată, pentru că baroul român
trebue să intre pe calea criticei constructive şi să facă şi propunerile de îndreptare. Vom căuta
să ne înţelegem şi să convingem pe magistraţii noştri, că întrucât avocatul este necesar justiţiei,
orice orar al grefelor şi arhivelor, orice formalism al audienţelor, trebue să ţină cont de uşurinţa
care trebue făcută avocatului, pentru exercitarea profesiunei sale, pentru că tot ce împiedecă
liberul şi uşorul exerciţiu al avocaturei, împiedică chiar mersul justiţiei”) şi de critică legislativă
(„Baroul trebue de asemenea să facă critică legislativă, pentru că în noua democraţie, care ridică
în parlament oameni cu multă pregătire sufletească pentru votarea legilor, dar cu puţină pregătire
tehnică pentru prepararea lor, baroul trebue să devină auxiliarul legislaturei. Corpul avocaţilor
este singurul corp cu pregătire sufletească şi tehnică pentru legiferare, deoarece este corpul de
jurişti, care posedă simţul vieţei cu care este mereu în contact, care are preparaţiunea sociologică
şi tehnică necesară şi care din această cauză, este şi cel mai puţin rutinar.”).

Mircea DUȚU
După desăvârşirea procesului de unificare a regimului juridic de exercitare a profesiei şi a

practicării sale la nivelul ţării reîntregite, avocatura românească a trecut la o nouă etapă de
dezvoltare, cea a afirmării ca o profesie modernă, de tip european, cu importante particularităţi
naţionale. Bazele legale erau stabilite prin Legea pentru organizarea Corpului de avocaţi din
28 decembrie 1931, modificată prin legea din 6 aprilie 1932 şi prin legea din 2 aprilie 1936.
Legea din 1931 introducea printre cerinţele admiterii în profesie a titlului de doctor în drept, secţia
juridică, fixând un anumit termen pentru generalizarea ei. O asemenea măsură era menită să
reducă numărul celor care solicitau admiterea în profesie şi să înlăture nedreptatea ce se făcea
absolvenţilor de drept care, după sistemul austro-ungar moştenit, trebuiau să obţină doctoratul
în drept pentru a se înscrie în barou (întrucât Facultăţile de drept din Cluj şi Cernăuţi nu eliberau
decât diplome de doctor în drept!). Admiterea înscrierii în corp presupunea un stagiu prealabil de
3 ani şi promovarea unui examen de liberă practică avocaţială; stagiul se putea prelungi cu câte
un an, de drept pentru cei nereuşiţi la examenul de liberă practică sau în urma deciziei baroului,
în caz de neîndeplinire efectivă a stagiului în cursul celor trei ani. Legea din 2 aprilie 1936 reducea
stagiul efectiv la doi ani, iar pentru cei care aveau titlu de doctor în drept, secţiunea juridică la un
an. La finele stagiului stagiarul susţinea examenul de liberă practică avocaţială. Ei aveau dreptul să
pledeze la judecătorii şi tribunale în baza unei delegaţiuni generale dată de avocatul pe lângă care
exercitau stagiul. Ca o noutate, se instituia, pentru solicitatorul care îndeplinea condiţiile legii,
un drept la înscriere şi un drept la definitivare şi, în consecinţă, o obligaţie corelativă din partea
baroului respectiv, fiind prevăzută şi o procedură specială de contestaţie a înscrierilor în barou.
Statutul legal al avocaţilor publici a fost stabilit prin legea din 9 mai 1933, modificată prin
Decretul-lege din 10 noiembrie 1934, prin Jurnalul Consiliului de Miniştri pentru contopirea
şi repartizarea avocaţilor publici din 6 martie 1936 şi prin legea din 1 aprilie 1936. Legea din
1861, care a organizat pentru prima dată Contenciosul Statului, a fost urmată de diferite legi
de organizare a ministerelor şi instituţiilor publice care au stabilit reguli privind contencioasele
respective. Decretul-lege nr. 509 din 5 septembrie 1940 pentru organizarea Corpului de Avocaţi
din România, a dat o nouă reglementare profesiei. Conform acestui act normativ, care poartă
amprenta Constituţiei din 1938, organizarea profesională se stabilea pe „temeiul principiului de
autonomie a corpului avocaţilor, de solidaritate naţională şi profesională. Unităţile fundamentale
de organizare erau: Uniunea Barourilor din România ca structură centrală (scutită de timbru, de
taxe şi orice dări şi impozite către stat, ţinut, judeţ, comună şi orice alte instituţii publice) şi baroul
(care funcţiona în oraşele de reşedinţă ale fiecărui tribunal, alcătuit din avocaţii definitivi şi stagiari
ai circumscripţiei respective), ambele persoane juridice de drept public. Exerciţiul profesiunii de
ISTORIA JURIDICĂ
avocat era incompatibil, printre altele, şi pentru miniştrii de justiţie, ieşiţi din funcţiune, timp de
un an de la data încetării acestei calităţi; „minunea” nu a durat mai mult de 16 zile, întrucât prin
Decretul-lege nr. 3205 din 21 septembrie 1940 se abroga respectivul text; printre exceptaţii de
la incompatibilităţi se aflau consilierii regali şi membrii parlamentului.
Prof. univ. dr. Mircea DUȚU

AGORA
Constituţionalismul Marii Uniri. Aspecte politice şi juridice
Constituţionalismul Marii Uniri.

Aspecte politice şi juridice
Lector univ. dr. Marius ANDREESCU
Judecător, Curtea de Apel Piteşti
Universitatea din Piteşti
ABSTRACT
Of particular importance for the achievement of the historical act of the Great
Union in 1918 was the activity of some great political and statement of the time.
A remarkable personality of the Romanian state in this period is Ion I.C. Brătianu.
In this study we evoke the personality of the great politician and state and insist
on his major contribution to the adoption of the Constitution of 1923 through
which the political act of the Great Union received also constitutional significance
as well as the legislation adopted on the basis of the Fundamental Law from 1923
through which the Romanian state aligned from the legislative and political point
of view to the European states.
It presents the historical context and content of the Declarations adopted in 1918
by which the Romanian provinces or united with Romania. We consider that these
documents in terms of their nature are legal and political acts of constitutional
value that are important for Romanian constitutionalism
Keywords: Ion I.C. Bratianu, governmental, political and diplomatic activity,

adoption of Constitution of 1923, adoption of legislation based on the Fundamental
Law of 1923, Constitutional acts of the Great Union.
REZUMAT
O importanţă deosebită pentru înfăptuirea actului istoric al Marii Uniri din

1918 a reprezentat-o activitatea unor mari oameni politici şi de stat ai vremii.
O personalitate remarcabilă a statului român din această perioadă este
Ion I.C. Brătianu.
În acest studiu evocăm personalitatea marelui om politic şi de stat şi insistăm

asupra contribuţiei majore pe care a avut-o la adoptarea Constituţiei din 1923 prin
care actul politic al Marii Uniri a primit şi o semnificaţie constituţională, precum şi
la legislaţia adoptată în baza Legii Fundamentatele din 1923 prin care statul român
s-a aliniat din punct de vedere legislativ şi politic la statele europene.
AGORA | PANDECTELE ROMÂNE NR. 5/2018 | 241

Marius ANDREESCU
Este prezentat contextul istoric şi conţinutul Declaraţiilor adoptate în 1918 prin

care provinciile româneşti sau unit cu România . Considerăm că aceste documente
sub aspectul naturii lor sunt acte juridice şi politice cu valoare constituţională care
au importanţă pentru constituţionalismul românesc
Cuvinte-cheie: Ion I.C. Brătianu, activitatea guvernamentală, politică şi

diplomatică, contribuţii, adoptarea Constituţiei din 1923, adoptarea legislaţiei în
baza Legii Fundamentale din 1923, Actele constituţionale ale Marii Uniri
I. Ion I.C. Brătianu, personalitatea şi opera

Identificarea unui spaţiu geografic, cum este o localitate, se poate realiza în mai multe feluri:
prin coordonate spaţiale, caracteristici demografice, economice, culturale etc. Spre deosebire,
individualitatea în timpul şi spaţiul istoric al unui popor, pe care o poartă cu sine, un sat, un oraş
sau o regiune este determinată de personalităţi care s-au născut, au trăit sau au creat în strânsă
legătură cu acel loc, care astfel devine din simplă locaţie geografică un spaţiu de permanenţă al
culturii şi civilizaţiei. Incontestabil, municipiul Piteşti este un astfel de spaţiu cultural, generator
de civilizaţie, ce poate fi individualizat prin marile personalităţi care în decursul timpului şi-au
pus amprenta asupra acestor locuri. Vila Florica situată la câţiva km de Piteşti este un reper în
spaţiul geografic al municipiului Piteşti încărcat de emblema personalităţii covârşitoare în planul
vieţii politice, sociale şi culturale a familiei Brătienilor.
Ion I.C. Brătianu este fără îndoială personalitatea cea mai pregnantă din această prestigioasă
familie piteşteană, considerat a fi „conducătorul din umbră” al României interbelice şi care prin
activitatea sa prestigioasă a contribuit din plin la crearea şi dezvoltarea statului român modern
a cărei existenţă să fie marcată definitiv de constituţionalismul democratic. Orice evocare
a personalităţii marelui om politic nu este îndeajuns de pertinentă pentru a sublinia imensa
sa contribuţie în planul vieţii politice, sociale şi culturale. Contele de Saint-Aulaire, ministrul
Franţei la Bucureşti îşi exprima aprecierea faţă de liderul liberal: „Excela în a câştiga fără să-şi
facă duşmani. Viitorul apropiat mi-a descoperit în el cele mai înalte calităţi care îl fac unul din
marii oameni de stat ai generaţiei sale, mult mai mare decât cei „trei mari”: Wilson, Lioyd George,
Clemenceau. Nimic mai natural: la ţări mici, oameni mari”.
Ionel Brătianu, aşa cum obişnuiau să-l numească apropiaţii, era fiul cel mare al fostului prim-ministru
şi fondator al Partidului Naţional Liberal, Ion C. Brătianu şi al Olteniţei Pia Pleşoianu. S-a născut
la 20 august 1864 la vila Florica, judeţul Argeş. Ca formare profesională era inginer, însă pasionat
de istorie şi cultură. Spirit al omului de stat cu simţul datoriei faţă de ţară, politica era în opinia
sa o artă şi un fenomen complex. Afirmaţia sa este valabilă şi astăzi: „Cei mai mulţi îşi închipuie
că politica e un fel de distracţie, cu foloase şi onoruri. Politica e ceva grav, grav de tot. Ai în mâna
ta viaţa şi viitorul ţării tale.”
Fiind conştient de faptul că avea datoria de a continua opera politică a familiei sale, în anul
1895 debutează în viaţa politică a ţării, fiind ales parlamentar de Gorj. Preia pe rând, funcţiile de
ministru al Lucrărilor Publice, interimar la Ministerul de Externe şi Ministru de Interne. Concepţia sa
AGORA
modernă asupra viitorului României îl propulsează ca lider al grupurilor tinerilor liberali, pentru ca la
11 ianuarie 1909, Congresul partidului să-l desemneze Preşedinte al Partidului Naţional Liberal.
242 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 5/2018 | AGORA

Pe fondul unei instabilităţi a vieţii politice româneşti din perioada interbelică, guvernările liberale,
în fruntea cărora s-a aflat Ion I.C. Brătianu s-au evidenţiat în mod deosebit prin durata lor. În
total, Partidul Naţional Liberal a guvernat ţara timp de 6 decenii. Perioada de guvernare a fost
marcată de reformele îndrăzneţe iniţiate şi susţinute de Ion I.C. Brătianu: reforma agrară, legea
electorală, modernizarea economiei şi iniţierea doctrinei liberale „prin noi înşine”, dezvoltarea
politicii externe prin alinierea ţării la noile realităţi impuse prin deznodământul primului Război
Mondial şi nu în ultimul rând, elaborarea proiectului unei noi Constituţii, care de altfel a şi devenit
Legea fundamentală a ţării.
Ilustrul om politic s-a confruntat însă şi cu puternice crize politice, cu deosebire criza dinastică
generată de o nouă renunţare a principelui Carol al II-lea la prerogativele sale de moştenitor al
coroanei. Cu toate vicisitudinile epocii, Ion I.C. Brătianu a reuşit să depăşească momentele de
criză şi să menţină stabilitatea politică a ţării, fapt bine evidenţiat de Nicolae Iorga, care referindu-se
la acele momente istorice afirma: „Acum nu mai erau doi stăpâni ai României, ci unul singur:
Ion Brătianu. Dinastia de Argeş biruise cu totul pe cea de Sigmaringen. Ion I.C. Brătianu rămânea
stăpânul, singurul şi absolutul stăpân al unei ţări care avea nesfârşită răbdare.”
II. Ion I.C. Brătianu, promotor al Marii Uniri

Ionel Brătianu, după moartea tatălui său survenită la 4 mai 1891 se simte îndatorat să continue
opera politică a părintelui său, astfel că în 1895 candidează pentru Parlament şi este ales deputat
de Gorj. Pe 31 martie 1897, Brătianu este numit ministru al Lucrărilor Publice. În această calitate
a acordat o atenţie specială construcţiei de căi ferate încurajând proiectele ilustrului inginer
Anghel Saligny. Amintim faptul că în noiembrie 1897, ministrul participă la inaugurarea căii ferate
Piteşti – Curtea de Argeş. Tot în calitatea pe care o are se ocupă de buna desfăşurare a lucrărilor
de amenajare a Portului Constanţa.
La data de 14 februarie 1901, odată cu numirea unui nou cabinet liberal, Ion I.C. Brătianu primeşte
portofoliul Ministerului Lucrărilor Publice, iar în urma remanierii guvernamentale din 9 ianuarie
1902, primeşte şi interimatul Ministerului de Externe, al cărui titular va deveni pe 18 iulie.
Activitatea diplomatică pe care o depune în această perioadă este remarcabilă. Ionel Brătianu
s-a ocupat îndeaproape de situaţia românilor din Imperiul Otoman şi Austro-Ungar, acordând o
atenţie specială românilor din Transilvania, pe care îi sprijinea moral şi politic. Ministrul de Externe
intervenea adesea la Viena şi Budapesta pentru a ameliora situaţia românilor. În anul 1905, Ionel
şi fratele său Vintilă Brătianu, au participat la inaugurarea Palatului ASTRA din Sibiu. Mai târziu,
a efectuat vizite în oraşele din Transilvania, întâlnindu-se cu unii dintre foştii colaboratori ai lui
Avram Iancu.
În toată activitatea sa politică Ion I.C. Brătianu a fost un promotor a reformelor politice şi sociale.
Vocea sa devenea una dintre cele mai importante în Partidului Naţional Liberal, iar opinia sa era
ascultată şi luată în considerare chiar dacă nu riposta faţă de opiniile bătrânilor din partid, care
se opuneau reformelor. Brătianu sublinia în discursurile sale din această perioadă însemnătatea
decisivă a reformei agrare pentru România, a dezvoltării economice şi milita pentru introducerea
votului universal.
Personalitatea politică a acestuia se impune din ce în ce mai mult, aşa încât la 1 ianuarie 1909
Congresul partidului l-a desemnat în funcţia de preşedinte al Partidului Naţional Liberal, cu

Marius ANDREESCU
mult entuziasm, căci reprezenta „tot ceea ce avea mai bun partidul şi ţara”. Încă de la discursul
inaugural, noul preşedinte stabilea două principii fundamentale pentru viitoarea activitate:
„libertatea de discuţie” şi „disciplina în acţiune”.
O altă etapă importantă a activităţii politice a ilustrului liberal începe la sfârşitul celui de al
doilea război balcanic (28 iulie 1913). Climatul politic devenea propice aplicării reformelor. Într-o
scrisoare adresată lui Carol I în august 1913, Brătianu cerea urgent trecerea la aplicarea reformelor
pe care le gândise şi în care credea. Regele se arată reticent, temându-se că aceste reforme să nu
stârnească lupte violente pe scena politică. După o guvernare conservatoare, Ion I.C. Brătianu este
chemat pentru a doua orară, la 4 ianuarie 1914, să formeze Consiliul de Miniştri. După câştigarea
alegerilor parlamentare, preşedintele Partidului Naţional Liberal expune, la 21 februarie 1914,
problema revizuirii Constituţiei.
Declanşarea Primului Război Mondial a impus amânarea promovării reformelor economice şi

sociale scontate. Trebuie amintit contextul din care ţara noastră a trebuit să se poziţioneze în
acest conflict. România avea la acel moment un tratat militar cu Tripla Alianţă, încheiat încă
din 1883 de tatăl actualului Prim-ministru. Tratatul fusese ţinut secret deoarece, un pact cu
Austro-Ungaria era extrem de nepopular în rândul opiniei publice. Pe 27 septembrie 1914, Regele
Carol I se stinge din viaţă, ceea ce însemna pentru România libertatea de a merge la război
împotriva Austro-Ungariei. În noul context, primul ministru a devenit figura centrală a vieţii
politice, deciziile sale influenţând destinul istoric al României. Pentru acest lucru îşi va atrage
renumele de „rege neîncoronat” al ţării.
În perioada neutralităţii (1914-1916), întreaga coordonare a politicii externe româneşti este

preluată de primul ministru, care lucra cu mare precauţie, orientându-se spre încheierea unor
acorduri diplomatice care să constituie garanţii pentru statul român. Un asemenea succes
diplomatic îl constituie şi tratatul încheiat cu Rusia la data de 18 septembrie 1914. Prin acest
acord, Rusia se angaja să garanteze şi să apere integritatea teritorială a României şi să recunoască
drepturile acesteia asupra teritoriilor din Austro-Ungaria locuite de români, în schimbul
„neutralităţii binevoitoare” a ţării noastre. Tot în această perioadă guvernul încheie şi un acord cu
Italia, prin care cele două ţări au convenit să se informeze reciproc în legătură cu orice schimbări
preconizate în politica lor.
Opinia publică sprijinea noua orientare politică a ţării, astfel că Ion I.C. Brătianu va trece la
dotarea armatei. Primul ministru a dat dovadă de multă fermitate şi abilitate diplomatică,
stăruind pentru încheierea unor convenţii politico-militare, care să stipuleze limpede, condiţiile
în care România va intra în război şi obiectivele urmărite de el. Astfel, după lungi tratative, pe
data de 4 august 1916 au fost semnate tratatele de colaborare cu membrii Antantei.
Semnificativ pentru a puncta activitatea politică a preşedintelui liberal este şi bătălia diplomatică
coordonată de acesta de la Conferinţa de Pace de la Paris. Principala preocupare pe plan extern
a Prim-ministrului român era recunoaşterea prin tratat a unirii celor trei provincii cu România.
În ziua de 18 ianuarie 1919 lucrările Conferinţei de Pace de la Paris, care trebuia să reglementeze
problemele internaţionale de război i-au creat o mare deziluzie lui Ionel Brătianu. Prin decizia
marilor puteri învingătoare, România a fost trecută în rândul statelor cu interese limitate, putând
AGORA
să participe la dezbateri numai când era invitată, deşi potrivit Convenţiei din 4 august 1916 se
bucura de aceleaşi drepturi egale. Astfel, marile puteri au pregătit Tratatul de Pace cu Germania

fără a permite delegaţiei române să-şi exprime punctul de vedere, deşi ţara noastră a avut foarte
mult de suferit din pricina luptelor cu germanii.
Un fapt similar s-a întâmplat şi în ceea ce priveşte Tratatul de Pace cu Austria. În aceste condiţii,
în mai 1919, Ionel Brătianu a luat iniţiativa unei note verbale colective adresate lui Georges
Clemenceau, prin care cerea ca proiectele tratatelor să le fie comunicate din timp, pentru a le
putea analiza. Cu toate acestea, Guvernului român i s-a înaintat numai un rezumat al tratatelor
preconizate a fi încheiate. Într-un discurs rostit la şedinţa plenară a statelor aliate asupra
proiectului de tratat şi într-un memoriu adresat Consiliului, Ion I.C. Brătianu afirma că România
este hotărâtă să asigure drepturile minorităţilor, dar ea nu poate să primească un regim special,
la care nu erau constrânse toate statele suverane. La 10 septembrie 1919, România a fost pusă în
faţa faptului împlinit, căci marile puteri au semnat la Saint-Germain, Tratatul de Pace cu Austria.
În urma notelor ultimative ce i s-au adresat de a semna fără obiecţii tratatul, Ion Brătianu şi-a
dat demisia, la 12 septembrie 1919, din fruntea Consiliului de Miniştri, deoarece nu a dorit să
semneze acest tratat.
III. Documente constituţionale ale Marii Uniri

Declaraţiile de unire ale provinciilor româneşti Transilvania, Basarabia şi Bucovina fac parte
din ceea ce s-ar putea numi „blocul de constituţionalitate” al Marii Uniri. Aceste declaraţii
nu au fost expres abrogate niciodată şi în opinia noastră sunt încă viabile din punct de vedere
juridic. Remarcăm contribuţia politică decisivă la redactarea şi adoptarea lor a marilor oameni
politici şi de stat Ion I.C. Brătianu şi Alexandru Marghiloman care au deţinut succesiv funcţia de
prim-ministru în perioada respectivă.
Ne vom referi pe scurt la adoptarea şi conţinutul acestor documente constituţionale.
În 26 martie/8 aprilie 1918, premierul Marghiloman s-a deplasat la Chişinău, însoţit de generalul
Constantin Hârjeu, ministru de război, şi de alţi demnitari, unde a fost primit cu onoruri de
autorităţi. Până la şedinţa din 27 martie 2018 a Sfatului Țării, comitetele ţinuturilor din Bălţi, Soroca
şi Orhei au fost consultate în privinţa Unirii cu Regatul României Astfel, la 13/26 martie 1918
„Adunarea Generală a zemstvei din districtul Soroca” a votat în unanimitate unirea Basarabiei. În
favoarea unirii cu România s-a pronunţat şi Adunarea Generală din 25 martie a Zemstvei judeţului
Orhei, prezidată de Bejbeuc-Melicov, reprezentantul etniei armene din Sfatul Țării. La şedinţa
solemnă a Sfatului Țării din 26 martie a fost prezent şi Marghiloman care a rostit un discurs în
care a reliefat necesitatea unirii. Totodată, Alexandru Marghiloman a subliniat dorinţa guvernului
român de a respecta drepturile şi libertăţile câştigate, urmând ca Sfatul Țării să se ocupe de
„rezolvarea chestiunii agrare potrivit cu vrerile poporului.” După discurs, Marghiloman a părăsit
sala, lăsând Sfatul Țării să delibereze asupra propunerilor guvernului român.
În numele Blocului Moldovenesc, deputatul Ion Buzdugan a dat citire, în limba română, declaraţiei
prin care se propunea unirea, documentul fiind citit şi în ruseşte de deputatul Vasile Cijevski.
Pe 27 martie, Sfatul Țării a votat prin vot nominal deschis în favoarea Unirii cu România, declaraţia
Sfatului Țării menţionând că: „Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei
dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai
bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza

Marius ANDREESCU
principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna
SE UNEȘTE CU MAMA SA, ROMÂNIA”. Declaraţia de unire se încheia cu cuvintele: „Trăiască unirea
Basarabiei cu România de-a pururea şi totdeauna!”. În numele Sfatului Țării, Declaraţia Unirii a
fost semnată de Ion Inculeţ preşedinte, Pan. Halippa vicepreşedinte şi Ion Buzdugan secretarul
Sfatului Țării.
Principalele reglementări constituţionale sunt următoarele: Sfatul Țării urma să ducă la bun
sfârşit o reformă agrară, care trebuia să fie acceptată fără obiecţiuni de guvernul român;
Basarabia avea să rămână autonomă, având să aibă propriul său organ legislativ, Sfatul Țării,
ales prin vot democratic; Sfatul Țării avea să voteze bugetul local, urma să controleze consiliile
zemstvelor şi oraşelor şi avea să numească funcţionarii administraţiei locale; Legile locale şi
forma de administrare puteau fi schimbate numai cu acordul reprezentanţilor locali; Drepturile
minorităţilor urmau să fie garantate prin lege şi respectate în statul român; Doi reprezentanţi
ai Basarabiei aveau să facă parte din guvernul central român; Basarabia urma să trimită în
Parlamentul României un număr de deputaţi proporţional cu populaţia regiunii; Toate alegerile
aveau să fie organizate pe baze democratice, urmând să se bazeze pe votul direct, egal, secret
şi universal; Noua Constituţie urma să garanteze libertatea cuvântului şi a religiei; Urma să fie
proclamată o amnistie pentru toate persoanele care comiseseră infracţiuni politice în timpul
revoluţiei. Remarcăm actualitatea acestor prevederi pentru orice stat modern democratic.
Din cei 135 de deputaţi prezenţi, 86 au votat în favoarea Unirii, 3 au votat împotrivă, iar
36 s-au abţinut, în special în rândurile deputaţilor germani, bulgari şi ucraineni, 13 deputaţi fiind
absenţi). La voturile deputaţilor Blocului Moldovenesc s-au adăugat cinci membri ai Fracţiunii
Țărăneşti, în frunte cu V. Bârcă, şi reprezentantul comunităţii poloneze, deputatul Felix Dudkevici.
Citirea rezultatului a fost însoţită de aplauze furtunoase şi strigăte entuziaste „Trăiască Unirea cu
România!” După votare şi citirea rezultatului au fost invitaţi în clădire prim-ministrul Alexandru
Marghiloman şi suita sa, cărora li s-a comunicat hotărârea adoptată. Prim-ministrul a luat
cuvântul şi a declarat că „în numele poporului român şi al regelui său, Majestatea sa Ferdinand I,
iau act de hotărârea Sfatului Țării şi proclam Basarabia unită, de data aceasta pentru întotdeauna,
cu România una şi nedivizibilă.” La 30 martie/12 aprilie 1918, după întoarcerea premierului român
la Iaşi, s-a sărbătorit Unirea Basarabiei cu România. Decretul regal de promulgare a actului Unirii
Basarabiei cu România a fost datat 9/22 aprilie 1918.
La 15/28 noiembrie, Consiliul Naţional Român convoacă Congresul General al Bucovinei

care s-a ţinut în Sala Sinodală (sala de marmură) a Palatului Mitropolitan din Cernăuţi sub
preşedinţia lui Iancu Flondor, după salutul de rigoare al lui Dionisie Bejan, preşedintele Consiliului
Naţional. Congresul a votat în unanimitate, cu sprijinul majorităţii reprezentanţilor germani şi
polonezi unirea cu România. Iată preambulul acestui important document constituţional: „După
sforţări şi jertfe uriaşe din partea României şi a puternicilor şi nobililor ei aliaţi, s-au întronat în lume
principiile de drept şi umanitate pentru toate neamurile şi când în urma loviturilor zdrobitoare
monarhia austro-ungară s-a zguduit din temeliile ei şi s-a prăbuşit şi toate neamurile încătuşate în
cuprinsul ei şi-au câştigat dreptul la libera hotărâre de sine, cel dintâi gând al Bucovinei dezrobite
se îndreaptă către Regatul României, de care întotdeauna am legat nădejdile dezrobirii noastre. De
aceea, noi, Congresul General al Bucovinei, întrupând suprema putere a Țării şi fiind învestit singur
AGORA
cu puterea legiuitoare, în numele suveranităţii naţionale, hotărâm: unirea necondiţionată şi pentru

vecie a Bucovinei în vechile ei hotare, până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României.”

Congresul a trimis o telegramă omagială regelui Ferdinand, care este numit „Rege şi Domn
Liberator şi Purtător de grijă al Bucovinei”, rugându-l să primească sub sceptrul ocrotitor al
Majestăţii sale, Bucovina eliberată. Iancu Flondor a plecat, apoi, la Iaşi, în fruntea unei delegaţii
de 15 bucovineni, pentru a duce mesajul Unirii Bucovinei autorităţilor române.
Regele Ferdinand a sancţionat actul unirii prin decretul nr. 3744 din 18/31 decembrie 1918,
publicat în „Monitorul Oficial” nr. 217 din 19 decembrie 1918. Semnatarii actului au fost Regele
Ferdinand I şi Ion I.C. Brătianu, preşedintele Consiliului de Miniştri. Prin Decretul-lege nr. 3746
din 18-31 decembrie 1918, în funcţiile de miniştri secretari de stat fără portofoliu în guvernul
central au fost numiţi Iancu Flondor cu reşedinţa la Cernăuţi şi Ion Nistor cu sediul la Bucureşti.
Adunarea de la Alba Iulia s-a ţinut într-o atmosferă de sărbătoare. Au venit 1228 de delegaţi
oficiali, reprezentând toate cele 130 de cercuri electorale din cele 27 comitate româneşti, apoi
episcopii, delegaţii consilierilor, ai societăţilor culturale româneşti, ai şcolilor medii şi institutelor
pedagogice, ai reuniunilor de meseriaşi, ai Partidului Social-Democrat Român, ai organizaţiilor
militare şi ai tinerimii universitare. Toate păturile sociale, toate interesele şi toate ramurile de
activitate românească erau reprezentate.
În acest timp - în 1 decembrie 1918 - în sala „Cazinei” militare (clubului militar) din Alba Iulia,
cei 1228 delegaţi ţin adunarea. Ca preşedinte al Marii Adunări Naţionale a fost ales Gheorghe
Pop de Băseşti. Delegaţii la adunare au fost aleşi pe baza votului universal şi au primit mandate
(credenţiale) ce prevedeau ca adunarea de la Alba Iulia să decidă unirea Transilvaniei, Banatului,
Crişanei şi Maramureşului cu Regatul României. Au participat şi delegaţii Bucovinei şi Basarabiei,
care au ţinut să aducă salutul ţărilor surori, intrate mai dinainte în marea familie a statului român.
În mijlocul aprobărilor unanime şi a unui entuziasm fără margini, Ștefan Cicio Pop preşedintele
Consiliului Naţional Român Central, arată împrejurările care au adus ziua de astăzi, Vasile Goldiş
expune trecutul românilor de pretutindeni şi argumentează necesitatea istorică a Unirii, iar Iuliu
Maniu explică împrejurările în care se înfăptuieşte aceasta. Socialistul Jumanca aduce adeziunea
la Unire a muncitorimii române. Rezoluţia Unirii e citită de episcopul greco-catolic Iuliu Hossu:
„Adunarea naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Țara Ungurească, adunaţi prin
reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie / 1 decembrie 1918, decretează
unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea proclamă
îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul, cuprins între râurile Mureş, Tisa
şi Dunăre.”
Rezoluţia cuprinde programul de aplicaţie: autonomia provizorie a teritoriilor până la întrunirea

Constituantei, deplină libertate naţională pentru popoarele conlocuitoare, deplina libertate
confesională pentru minorităţile din Transilvania, înfăptuirea unui regim curat democratic pe
toate terenurile vieţii publice, reforma agrară radicală, legislaţie de ocrotire a muncitorimii
industriale. Adunarea naţională doreşte ca Congresul de pace să asigure dreptatea şi libertatea
atât pentru naţiunile mari cât şi pentru cele mici şi să elimine războiul ca mijloc pentru
reglementare a raporturilor internaţionale. Ea salută pe fraţii lor din Bucovina, scăpaţi din jugul
monarhiei austro-ungare, pe naţiunile eliberate cehoslovacă, austro-germană, sârbă, polonă şi
ruteană, se închină cu smerenie înaintea acelor bravi români care şi-au vărsat sângele în acest
război pentru libertatea şi unitatea naţiunii române, şi în sfârşit exprimă mulţumirea şi admiraţia

Marius ANDREESCU
sa tuturor puterilor aliate care, prin luptele purtate împotriva duşmanului au scăpat civilizaţia
din ghearele barbariei.
La ora 12 din ziua de 1 decembrie, prin votarea unanimă a rezoluţiei, Unirea Transilvaniei cu
România era săvârşită. Rezultatul votului asupra rezoluţiei a fost anunţat de Gheorghe Pop de
Băseşti:
„Adunarea Naţională a poporului român din Transilvania, Banat şi părţile ungurene a primit
rezoluţiunea prezentată prin Vasile Goldiş în întregimea ei şi astfel unirea acestei provincii
româneşti cu ţara mamă este pentru toate veacurile decisă.”
Pentru coordonarea problemelor s-au constituit Marele Sfat Naţional, ca organ legislativ şi
Consiliul Dirigent, ca instrument executiv. Preşedinte al acestui organism a fost ales Iuliu Maniu.
Până în toamna anului 1919, sediul Consiliului Dirigent a fost la Sibiu.
IV. Marea guvernare liberală. Constituţia din 1923.

Reformele pentru modernizarea statului român
În noile condiţii create după terminarea Primului Război Mondial, adoptarea unei noi Constituţii
a devenit una din problemele fundamentale ale statului român. Dar, organizarea constituţională
a constituit o problemă deosebit de dificilă, atât pentru instituţia monarhică, cât şi pentru
guvernele din această perioadă, datorită multiplelor împrejurări interne, dar mai ales externe.
Soluţionarea problemei constituţionale a fost mereu amânată până la venirea liberalilor la putere,
la începutul anului 1922. După lungi dezbateri, noua Constituţie a fost votată la 26 martie 1923
în Adunarea Deputaţilor, iar la 27 martie în Senat şi a fost promulgată de rege şi publicată în
„Monitorul Oficial” la 29 martie 1923. În litera sa, noua Constituţie păstra o bună parte din
articolele celei din 1866, dar aducea unele prevederi care corespundeau noii realităţi româneşti
de după Marea Unire şi după Primul Război Mondial. Legea fundamentală românească era una
dintre cele mai avansate din Europa acelor vremuri fiind considerată o operă liberală.
Nu dorim să ne referim la conţinutul acestei Constituţii, însă, trebuie să subliniem în contextul

acestui studiu contribuţia decisivă pe care Ion I.C. Brătianu a avut-o la fundamentarea principiilor
şi reglementărilor ce se regăseau în legea fundamentală a statului.
Programul Partidului Naţional Liberal al cărui principal autor a fost Ionel Brătianu şi care a stat
la baza elaborării Constituţiei din 1923, sublinia cu pregnanţă faptul că procesul de consolidare
internă a ţării va fi întemeiat pe „ideea naţională”, pe democratizarea tot mai desăvârşită a ţării,
pe ordine, pe progres şi pe înfrăţire socială. Programul înscria la loc de frunte, principiul potrivit
căruia „naţionalităţile trebuie să se bucure în statul român de cele mai întinse drepturi, fără
deosebire de rasă sau religie pentru ca astfel să se poată dezvolta în cadrul organizării noastre
sociale în deplină linişte, egalitate şi mulţumire”.
Partea din program, consacrată democratizării ţării includea reformele care reclamau o cât mai
grabnică înfăptuire, printre care: necesitatea organizării sindicatelor profesionale, reglementarea
dreptului la grevă, contractul colectiv şi protecţia muncii minorilor şi a femeilor. Politica
AGORA
economică a Partidului Liberal prevedea dezvoltarea ţării prin „muncă, iniţiativă şi capitaluri
româneşti”. Această concepţie nu excludea colaborarea şi participarea capitalurilor străine, ci

urmărea împiedicarea subordonării economiei române faţă de economia unui alt stat. În domeniul
cultural programul includea „încurajarea progreselor culturale” iar în cel administrativ o „unificare
grabnică”, fără însă a fi confundată această acţiune cu centralizarea.
Insistând asupra necesităţii ca în alcătuirea Constituţiei să se ţină seama de conţinutul tuturor

acestor principii, manifestul Partidului Naţional Liberal adresat alegătorilor din România Mare
şi publicat cu prilejul alegerilor din 1920, făcea apel la crezul partidului de a asigura propăşirea
statului român sub regim constituţional, monarhic şi democratic şi având un caracter unitar
naţional atât în viaţa sa politică cât şi în cea culturală şi economică.
În conformitate cu acest program politic liberal elaborat sub conducerea lui Ion I.C. Brătianu,
Constituţia din 1923 este o expresie a raportului real de forţe politice din perioada respectivă
şi a reprezentat aşezământul juridic şi politic principal pe baza căruia au funcţionat instituţiile
fundamentale ale României întregite, conferind statului român forma de guvernământ monarhică,
dar întemeiată pe regimul democratic, parlamentar – constituţional. Sub imperiul acestei legi
fundamentale principiile reprezentativităţii, separaţiei puterilor, legalităţii şi legitimităţii legilor,
ca şi cele privind sistemul electiv şi al regimului proprietăţii au fost mult mai pregnant reliefate
comparativ cu cele cuprinse în Constituţia din 1866. Se poate afirma fără îndoială că Legea
fundamentală din 1923 a constituit, în perioada când a fost în vigoare un factor de progres în
democratizarea societăţii româneşti.
În timpul marii guvernări liberale interbelice reformele democratice nu s-au limitat numai la
Constituţia din 1923. Cele mai multe măsuri din guvernarea Brătianu au vizat alinierea ţării la
noile realităţi postbelice. După adoptarea Constituţiei, la iniţiativa lui Ion I.C. Brătianu, sunt
adoptate şi promulgate mai multe acte normative de importanţă vitală pentru ţară, dintre care
amintim: legea pentru organizarea armatei (24 iunie 1924), legea pentru învăţământul primar
(26 iunie 1924), legea organizării judecătoreşti din 25 iunie 1925, prin care judecătorii deveneau
inamovibili, legea pentru înfiinţarea Patriarhiei Române (25 februarie 1925) şi nu în ultimul rând
legea pentru unificarea administrativă a tuturor provinciilor adoptată la 14 iunie 1925, care avea
la bază „păstrarea caracterului unitar al ţării” şi aplicarea descentralizării administrative.
Pe 27 martie 1926, este promulgată legea electorală a „primei majorităţi”. Principala modificare
se referea la centralizarea rezultatelor, repartiţia mandatelor şi proclamarea aleşilor. Se crea
cadrul electoral propice pentru ca partidul majoritar să poată obţine mai multe mandate
parlamentare, susţinând astfel guvernul.
O altă măsură importantă a fost „legea Mărzescu”, care cuprindea măsuri de combatere a unor
infracţiuni contra liniştii publice. Acest act legislativ a constituit temeiul juridic al măsurii de
scoatere în ilegalitate a Partidului Comunist Român.
În perioada de referinţă au fost adoptate şi acte normative importante privind munca şi protecţia
socială a muncii: legea repaosului duminical (1925), legea pentru protecţia muncii (1939) şi legea
pentru pregătirea profesională şi exercitarea meseriilor (1936). Se cuvine a menţiona şi câteva
importante acte normative care au contribuit la modernizarea sistemului judiciar în România:
legea din 1925 privind organizarea şi funcţionarea contenciosului administrativ şi actul normativ
din 1933 pentru organizarea jurisdicţiei muncii.

Marius ANDREESCU
Spaţiul nu ne permite să realizăm o analiză amplă a legilor adoptate sub imperiul Constituţiei
din 1923, dar, în finalul acestor considerente trebuie să subliniem că Legea fundamentală
adoptată în acel moment istoric a avut principala menire de a fi Constituţia unificării, a legării
şi sudării economice, teritoriale, politice şi spirituale a României Mari. Ea a deschis o nouă etapă
în dezvoltarea ţării pe calea progresului social, a democraţiei, având drept obiectiv desăvârşirea
organizării statale şi a vieţii sociale unitare. Pe baza Constituţiei a cărui mentor a fost marele om
politic Ion I.C. Brătianu s-a putut realiza, într-un ritm relativ rapid, întreg procesul de unificare
legislativă apărut ca o necesitate naţională imperioasă încă din primii ani de după unire.
Aşezământul politic şi juridic fundamental din 1923 reprezintă în opinia noastră încununarea
operei politice a ilustrului om de stat care a fost şi rămâne Ion I.C. Brătianu.
În încheierea acestor succinte consideraţii redăm aprecierile pe care Ion G. Duca le făcea în
memoriile sale şi care, în opinia noastră, evocă geniul politic al lui Ion I.C. Brătianu: „El nu se
hotăra niciodată repede… din primul moment îi apăreau în minte toate repercusiunile probabile
şi posibile ale unui act, aşa încât, înainte de a se hotărî să facă acel act, examina, reexamina,
contra examina toate urmările lui şi nu trecea de la intenţie la fapt decât după ce contura toate
argumentele favorabile şi nefavorabile iar foloasele îi apăreau mai puternice, mai determinate
decât neajunsurile. Din profesiunea lui de inginer rămăsese cu obişnuinţa de a nu pune niciodată
piciorul pe un teren, înainte de a-l fi sondat şi de a cunoaşte bine soliditatea lui. Dar, odată
gestaţiunea terminată, odată hotărârea luată, nu am întâlnit în toată viaţa şi în toată cariera mea
politică, om mai neclintit în ducerea până la capăt a hotărârilor.
Bibliografie
Banciu Angela, Istoria Constituţională a României, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 2001.
Giurescu Dinu, Istoria României în date, Ed. Enciclopedică Bucureşti, 2003.
Hamangiu Constantin, Codul general al României, anii 1924-1929; 1931-1938.
Iorga Nicolae, O viaţă de om aşa cum a fost, 1934.
Scurtu Ioan, Ioan I.C. Brătianu, Ed. Museion, Bucureşti, 1992.
România în anii Primului Război Mondial, Ed. Militară, Bucureşti, 1987.
Un interviu cu Nicolae Iorga, în Neamul Românesc nr. 232 din 14 octombrie 1922.
AGORA

ABREVIERI
A.G.A. – Adunarea generală a acţionarilor C.D. 199’ – Culegere de decizii ale fostului
A.G.E.A. – Adunarea generală extraordinară a Tribunal Suprem (Curţii de Apel,
acţionarilor Tribunalului etc.) pe anul…
A.P.A.P.S. – Autoritatea pentru Privatizarea şi C.D.H. – Culegere de decizii şi hotărâri ale Curţii
Administrarea Patrimoniului Statului Constituţionale a României pe anul …
A.U.B. – Revista Analele Universităţii C.E.D.O. – Curtea Europeană a Drepturilor
Bucureşti, Seria Drept Omului
A.U.L.B. – Revista „Acta Universitatis Lucian C.N.V.M. – Comisia Naţională a Valorilor
Blaga – Sibiu” Mobiliare
A.V.A.B. – Autoritatea pentru Valorificarea C.S.J. – Curtea Supremă de Justiţie
Activelor Bancare Cah. Dr. Eur. – Cahiers de Droit Européen
A.V.A.S. – Autoritatea pentru Valorificarea cam. – camera... (jurisprudenţa franceză)
Activelor Statului Cas. I, II – Curtea de Casaţie şi Justiţie a
AELS – Asociaţia Europeană a Liberului României, secţia I, a II-a etc.
Schimb Cass. fr. – Curtea de Casaţie franceză
alin. – alineat (jurisprudenţa franceză)
apud. – citat după CE – Comunitatea Europeană / Tratatul de
art. – articolul instituire a Comunității Europene
AUE – Actul Unic European CECO – Comunitatea Europeană a
B. Of. – Buletinul Oficial, partea I Cărbunelui şi Oţelului / Tratatul de
B.N.R. – Banca Naţională a României instituire a Comunității Europene a
BCE – Banca Centrală Europeană Cărbunelui şi Oţelului
BEJ – Biroul de executori judecătoreşti CEDO – Convenţia Europeană a Drepturilor
BNP – Biroul notarului public Omului / Curtea Europeană a
Drepturilor Omului
Bul. – Buletinul fostei Înalte Curţi de
Casaţie şi Justiţie a României CEE – Comunitatea Economică Europeană
/ Tratatul de instituire a Comunității
Bul. jur. 199’ – Buletinul jurisprudenţei Curţii
Economice Europene
Supreme de Justiţie a României
(1993-1999) CEEA – Comunitatea Europeană a Energiei
Atomice / Tratatul de instituire a
C. aer. – Codul aerian
Comunității Europene a Energiei
C. Apel – Curtea de Apel
Atomice
C. civ. – Codul civil
cf. – a se compara cu
C. civ. fr. (it.) (g) – Codul civil francez (italian) (german)
CEJ – Curtea Europeană de Justiţie
C. com. – Codul comercial
CJUE – Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
C. com. fr. (it.) (g) – Codul comercial francez (italian) (după intrarea în vigoare a Tratatului
(german) de la Lisabona)
C. F. – cartea funciară CML Rev – Common Market Law Review
C. fam. – Codul familiei (Kluwer Law International)
C. fisc. – Codul fiscal col. civ. – colegiul civil
C. m. – Codul muncii COMI – centrul principalelor interese ale
C. pen. – Codul penal debitorului
C. pr. civ. – Codul de procedură civilă compl. – completat
C. pr. fisc. – Codul de procedură fiscală Convenţie – Convenţia pentru apărarea
C. pr. pen. – Codul de procedură penală drepturilor omului şi a libertăţilor
C. silv. – Codul silvic fundamentale (Convenţia europeană
C. vam. – Codul vamal a drepturilor omului)
C.A.B. – Curtea de Arbitraj Comercial COREPER – Comitetul reprezentanţilor
Internaţional Bucureşti de pe lângă permanenţi
Camera de Comerţ şi Industrie a Culegere – Culegere de hotărâri a Curţii de
României Justiţie a Comunităţilor Europene,
C.C. – Curtea Constituţională Tribunalului de Primă Instanţă şi
C.C.I. – Camera de Comerţ şi Industrie Tribunalului Funcţiei Publice
C.C.I.R. – Camera de Comerţ şi Industrie a D. – Decretul
României D.L. – Decretul-lege
PANDECTELE ROMÂNE NR. 5/2018 | 251
Dalloz – „Le Dalloz. Recueil” O.E.C.D. – Organizaţia pentru Cooperare şi
(jurisprudenţa franceză) Dezvoltare Economică
dec. – decizia O.M.C. – Organizaţia Mondială a Comerţului
dec. civ. (pen.) – decizia civilă (penală) etc. O.R.C. – Oficiul Registrului Comerţului
DG – Direcţia Generală (din cadrul Comisiei) O.S.I.M. – Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci
Dreptul – revista Dreptul ONU – Organizaţia Naţiunilor Unite
e.g. – exempli gratia OP – ordin de plată
ECR – European Courts Report (Reports of op. cit. – opera citată
Cases before the Court of Justice and p. – pagina
the Court of First Instance p. n. – paranteza noastră (a autorului)
Ed. – Editura par. – paragraful
ed. – ediţia passim – în diverse locuri
ELR – European Law Review pct. – punctul
en. – englez / britanic PE – Parlamentul European
etc. – etcaetera („şi celelalte”) PESC – Politica Externă şi de Securitate
Euratom – Comunitatea Europeană a Energiei Comună
Atomice (v. şi CEEA) / Tratatul de Plen T. S. – Plenul fostului Tribunal Suprem
instituire a Comunității Europene a Probleme de drept – Probleme de drept din deciziile Curţii
Energiei Atomice 1990-1992 Supreme de Justiţie (1990-1992)
ex. – (de) exemplu pt. – pentru
F.M.I. – Fondul Monetar Internaţional R.D.C. – Revista de drept comercial – serie nouă
FEI – Fondul european de investiţii R.D.P. – Revista de drept penal
fr. – francez R.R.D. – Revista română de drept
FSE – Fondul social european R.R.D.A. – Revista română de drept al afacerilor
g. – german R.R.D.E. (C) – Revista română de drept european
G.I.E. – Grup de interes economic (comunitar)
H.C.M. – Hotărârea Consiliului de Miniştri R.R.D.M. – Revista română de dreptul muncii
ibidem – în acelaşi loc R.R.D.P. – „Revista română de drept privat”
R.R.J. – „Revista română de jurisprudență”
idem – acelaşi autor
R.T.D.E. – Revue trimestrielle de droit européen
infra – mai jos
(Editions Dalloz)
IR – secţiunea „Informations rapides” Rec. – Recueil de la jurisprudence de la
(jurisprudenţa franceză) Cour de justice et du Tribunal de
it. – italian première instance
Î.C.C.J. – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Rep. (eventual urmat– (începând cu anul 2007) Repertoriul
J. N. – Revista „Justiţia Nouă” de anul apariţiei) jurisprudenţei Curţii de Justiţie
JAI – Justiţie şi Afaceri Interne a Comunităţilor Europene şi a
JCP – „Juris-classeur périodique. éd. Tribunalului de Primă Instanţă a
Générale. La semaine juridique” Comunităţilor Europene (ediţia în
(jurisprudenţa franceză) limba română) (partea I – hotărârile
JO – Jurnalul Oficial al Uniunii Europene CJCE; partea a II-a – hotărârile TPI)
(seria „L” – Legislaţie, seria „C” – Repertoriu I – I. Mihuţă, Al. Lesviodax, Repertoriu
Comunicări şi Informaţii) de practică judiciară în materie
Jud. – Judecătoria civilăa Tribunalului Suprem şi a altor
Jur. Gen. – Jurisprudenţa generală instanţe judecătoreşti pe anii 1952-
Jur. Rom. – Jurisprudenţa română 1969, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Juridica – Revista Juridica Bucureşti, 1970
L. P. – Revista „Legalitatea Populară” Repertoriu II – I. Mihuţă, Repertoriu de practică
l. – litri judiciară în materie civilă a
Tribunalului Suprem şi a altor
lit. – litera
instanţe judecătoreşti pe anii
loc. cit. – locul citat
1969-1975, Ed. Ştiinţifică şi
M. Of. – Monitorul Oficial al României, partea I
Enciclopedică, Bucureşti, 1976
mod. – modificat Repertoriu III – I. Mihuţă, Repertoriu de practică
mp – metri pătraţi judiciară în materie civilă a
n. a. – nota autorului Tribunalului Suprem şi a altor
n. n. – nota noastră (a autorului) instanţe judecătoreşti pe anii 1975-
n.r. – nota redacţiei 1980, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
n.t. – nota traducătorului Bucureşti, 1982
nr. – numărul
252 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 5/2018
Repertoriu IV – I. Mihuţă, Repertoriu de practică t. – tomul
judiciară în materie civilă a T. J. – Tribunalul judeţean
Tribunalului Suprem şi a altor T. pop. rai. – Tribunalul popular al raionului
instanţe judecătoreşti pe anii 1980- T. reg. – Tribunalul regional
1985, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, T.M.B. – Tribunalul Municipiului Bucureşti
Bucureşti, 1986 t.n. – traducerea noastră
Rev. soc. – Revue des sociétés T.S. – Tribunalul Suprem
RFD adm. – Revue française de droit TFP – Tribunalul Funcţiei Publice al Uniunii
administratif Europene
RTD civ. – Revue trimestrielle de droit civil TFUE – Tratatul privind funcţionarea Uniunii
RTD com. – Revue trimestrielle de droit Europene (Tratatul de la Lisabona)
commercial TGI – Tribunal de grande instance
RTD eur. – Revue trimestrielle de droit européen (jurisprudenţa franceză)
s. civ. – secţia civilă TPI – Tribunalul de Primă Instanţă al
s. com. – secţia comercială Comunităţilor Europene
s. cont. adm. – secţia de contencios administrativ Tratatul CE – Tratatul de instituire a Comunităţii
s. pen. – secţia penală Europene (după 1 noiembrie 1993, ca
S.C.J. – Revista „Studii şi cercetări juridice” urmare a modificărilor aduse Tratatului
S.D.R – Revista „Studii de drept românesc” CEE prin Tratatul de la Maastricht)
s.n. – sublinierea noastră Tratatul CEE – Tratatul de instituire a Comunităţii
S.U. – Secţiile Unite ale Curţii Supreme de Economice Europene (semnat
Justiţie (Înaltei Curţi de Casaţie şi la Roma, la 25 martie 1957, cu
Justiţie) modificările ulterioare survenite
S.U.B.B. – Revista „STUDIA Universitatis Babeş- până la Tratatul de la Maastricht)
Bolyai”– Series Iurisprudentia Tratatul UE – Tratatul privind Uniunea Europeană
SA – societate pe acţiuni (în vigoare de la 1 noiembrie 1993)
SC – societatea comercială Trib. – Tribunalul
SEE – Spaţiul Economic European TUE(după intrarea în – Tratatul privind Uniunea Europeană/
sent. civ. (pen.) – sentinţa civilă (penală) etc. vigoare a Tratatului Tribunalul Uniunii Europene
SNC – societate în nume colectiv de la Lisabona)
soc. – secţia de dreptul muncii TVA – taxa pe valoare adăugată
(jurisprudenţa franceză) UE – Uniunea Europeană
SPPI – Societate civilă profesională de UEM – Uniunea Economică şi Monetară
practicieni în insolvenţă urm. – următoarele
SRL – societate cu răspundere limitată V. – a se vedea
supra – mai sus V° – verbo (la cuvântul)
ş. a. – şi alţii (altele) vol. – volumul
CONDIȚII GENERALE DE PUBLICARE
ÎN REVISTELE WOLTERS KLUWER ROMÂNIA
1. Trimiterea unei lucrări în vederea publicării în Revistele Wolters Kluwer România (Pandectele
Române, Revista Română de Dreptul Muncii, Revista Română de Drept al Afacerilor, Revista
Română de Drept European), sub rezerva acceptării sale de către Redacția revistei, constituie
consimțământul autorului pentru cesiunea dreptului de autor în următoarele condiții generale:
2. Colegiul de redacție va accepta lucrarea cu condiția ca aceasta să corespundă într-o măsură

rezonabilă, ca nivel și stil, considerând un minim necesar pentru a fi acceptată, următoarele:
– nivel științific corespunzător;
– tema lucrării să fie actuală;
– lucrarea să conțină un aport de noutate față de doctrina existentă;
– conținutul lucrării să fie adus la zi cu legislația în vigoare în momentul predării.
Dacă lucrarea nu corespunde, Editura are dreptul să refuze publicarea acesteia în forma prezentată
sau să ceară autorului modificarea lucrării conform standardelor revistei.
3. Autorul cedează Editurii, conform Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe,
în exclusivitate și fără o limitare teritorială, următoarele drepturi, în totalitate:
– drepturile de reproducere și distribuire a lucrării pe format hârtie, în cadrul unui număr al

Revistei în care are loc publicarea, pe o perioadă de 4 ani;
– drepturile de reproducere și distribuire a lucrării pe format electronic, pe toată durata lor de

existență;
– dreptul de a crea opere derivate, exclusiv în vederea reproducerii și distribuirii în format

electronic;
– dreptul de a retipări acel număr al revistei care include și lucrarea autorului, pe toată durata
de existență a dreptului de autor.
4. Materialele înaintate Editurii spre publicare se vor trimite la adresa de e-mail

redactie@wolterskluwer.ro și vor respecta următoarele condiții:
– articolele se vor transmite în format Word și vor fi redactate cu diacritice, fără greșeli
gramaticale, cu respectarea abrevierilor indicate în paginile revistei. Editura poate cere
autorului să recorecteze lucrarea;
– fiecare articol va avea titlu, rezumat în limba română și engleză, cuvinte-cheie și va respecta
o structură coerentă (capitole, secțiuni etc.).
254 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 5/2018
5. Autorul garantează că este singurul deținător al dreptului de autor asupra lucrării și că lucrarea
este originală, cu excepția materialelor de domeniu public și a extraselor din alte lucrări, care sunt
făcute cu respectarea dispozițiilor legale în materia proprietății intelectuale. Autorul își asumă
deplina responsabilitate în privința conținutului lucrării.
6. Cu privire la materialele care se publică, redacția își rezervă următoarele drepturi:
– să modifice titlul acestora;
– să corecteze, după caz, să reformuleze ori stilizeze unele formulări, fără a aduce atingere
ideilor, opiniei și argumentelor autorilor.
7. Lucrările se trimit în format electronic pe adresele e-mail redactie@wolterskluwer.ro sau pe

suport hârtie, însoțit de format electronic (dischetă, CD), pe adresa WOLTERS KLUWER SRL,
București, Bulevardul Tudor Vladimirescu, nr. 22, Clădirea Green Gate, et. 6, Sector 5, cod 050881,
cu menționarea revistei în care se dorește publicarea.
Autorii vor primi o confirmare a recepției în termen de 10 zile. Pentru a evita orice
disfuncționalități în transferarea documentelor, rugăm autorii ca, în eventualitatea în care în
termenul menționat nu au primit confirmarea, să contacteze, printr-un nou mesaj, redacția.
Decizia de publicare a articolului aparține Colegiului de redacție al revistei și va fi luată în urma

unui proces de analiză a lucrării, conform criteriilor enunțate la pct. 2. În cazul în care există
sugestii de modificare, acestea vor transmise autorilor. Refuzul de a modifica articolele în sensul
dorit de Colegiul de redacție într-un termen rezonabil convenit de părți, echivalează cu retragerea
articolului de la publicare.
8. Articolele de doctrină se vor trimite în mod obligatoriu însoțite de un rezumat redactat în

limba engleză, de maxim o pagină.
9. Sursele bibliografice vor fi citate complet, cuprinzând: numele și inițiala prenumelui autorului,
lucrarea, ediția, editura, locul de editare, anul apariției, pagina (paginile). Se vor utiliza abrevierile
conform uzanțelor revistei.
10. Hotărârile judecătorești redate in extenso, comentate sau rezumate trebuie să fie definitive.
Se va specifica dacă sunt publicate și sursa.
11. Autorii vor preciza numele și prenumele, profesia (funcția), locul de muncă / locul desfășurării
activității, adresa și telefonul. La cererea Editurii, autorul trebuie să furnizeze documentele cerute
de aceasta (acord de editare, declarație).
12. Acceptarea de către redacție a articolelor trimise spre publicare implică încheierea valabilă a
contractului de editare, având în vedere dispozițiile art. 42 teza a II-a din Legea nr. 8/1996 privind
dreptul de autor și drepturile conexe, care prevăd că pentru încheierea contractului de editare
având drept obiect opere utilizate în presă nu este obligatorie forma scrisă.

Pandectele Române 52018 PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Pandectele Române 52018 PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

PANDECTELE

Senior Publisher Reviste

CUPRINS | PANDECTELE ROMÂNE NR. 5/2018 | 5

136 Mihai MAREȘ

6 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 5/2018 | CUPRINS

COMMENTED CASE LAW

CUPRINS | PANDECTELE ROMÂNE NR. 5/2018 | 7

136 Mihai MAREȘ

8 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 5/2018 | CUPRINS

Fără îndoială, prima justificare pornește de la o constatare evidentă, aceea că

EDITORIAL | PANDECTELE ROMÂNE NR. 5/2018 | 11

istoria are o certă vocație interpretativă, cunoașterea sa putând servi ca îndrumător

Această idee că studiul istoriei permite degajarea legilor de evoluție a dreptului

Dimensiunea prospectivă a istoriei a fost afirmată în mod constant subliniindu-se

12 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 5/2018 | EDITORIAL

și persistentă și astăzi, inclusiv în materia dreptului, și eventualul său caracter

Așa se face că manualele (cursurile) de istoria dreptului (propriu-zise) se rezumă

Într-adevăr, dincolo de considerațiile și semnificațiile de ordin general ale

Prof. univ. dr. Mircea DUȚU

EDITORIAL | PANDECTELE ROMÂNE NR. 5/2018 | 13

Deosebiri între excepţiile procesuale

Keywords: procedural exception, substantive defence in fact, substantive

Prezentul studiu îşi propune să clarifice distincţiile principale dintre excepţiile

DOCTRINĂ | PANDECTELE ROMÂNE NR. 5/2018 | 17

modalitatea de soluţionare şi de efectele admiterii acestora, numai în faţa primei

atac. Soluţiile practice şi teoretice propuse se regăsesc din aproape în aproape, pe

Cuvinte-cheie: excepţie procesuală, apărare de fond în fapt, apărare de fond în

1. Scurtă introducere în teoria excepţiei,

18 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 5/2018 | DOCTRINĂ

– cu ajutorul excepţiilor procesuale – în condiţiile legii – partea interesată, procurorul (atunci

DOCTRINĂ | PANDECTELE ROMÂNE NR. 5/2018 | 19

procedurale (care se referă la nerespectarea normelor de competenţă, de organizare

La rândul lor, apărările de fond se clasifică în două mari categorii:

20 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 5/2018 | DOCTRINĂ

DOCTRINĂ | PANDECTELE ROMÂNE NR. 5/2018 | 21

22 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 5/2018 | DOCTRINĂ

2. Deosebiri legate de procedura şi ordinea de soluţionare

DOCTRINĂ | PANDECTELE ROMÂNE NR. 5/2018 | 23

2.2. Ordinea şi procedura de soluţionare a excepţiilor procesuale

Din norma legală se desprind următoarele reguli:

- de principiu, excepţiile de procedură se rezolvă înaintea excepţiilor procesuale de fond, însă,

24 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 5/2018 | DOCTRINĂ

generală, necompetenţa instanţelor române sau a celei generate de faptul că cererea e de

Totodată, e necesar să precizăm că nu trebuie creată o confuzie cu situaţia în care, în cursul

- prioritatea unei excepţii de procedură cu caracter peremptoriu faţă de excepţiile de

DOCTRINĂ | PANDECTELE ROMÂNE NR. 5/2018 | 25

– în lipsa excepţiilor de procedură cu efect peremptoriu, vorbim de prioritatea unei excepţii

26 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 5/2018 | DOCTRINĂ

b) Ordinea generală propriu-zisă de soluţionare a excepţiilor aflate în concurs. Aşadar, în ceea

A. Excepţii procesuale de procedură:

I) excepţiile privind învestirea instanţei [excepţia de netimbrare[8] sau de insuficientă timbrare

DOCTRINĂ | PANDECTELE ROMÂNE NR. 5/2018 | 27

de contradictorialitate şi cel mai devreme la primul termen de judecată, cu procedura legal

28 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 5/2018 | DOCTRINĂ

respinge, va da o hotărâre de declinare a competenţei în favoarea Tribunalului Bucureşti. Oricum,

III) excepţiile privind nerespectarea normelor de organizare judecătorească: excepţia privind

DOCTRINĂ | PANDECTELE ROMÂNE NR. 5/2018 | 29

Dacă se invocă excepţia de necompetenţă şi cea de litispendenţă, se va rezolva mai întâi

B) Excepţii procesuale de fond:

civilă comentat şi adnotat, vol. I, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1960, p. 96.

30 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 5/2018 | DOCTRINĂ

DOCTRINĂ | PANDECTELE ROMÂNE NR. 5/2018 | 31

32 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 5/2018 | DOCTRINĂ