Titlul III

Competenţa instanţelor judecătoreşti

Bibliografie

M. Barbu, Noul Cod de procedură civilă. Jurisprudenţă rezumată, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2014; V.M. Ciobanu, Implicaţii ale intrării separate în vigoare a Noului Cod civil şi a Noului Cod de
procedură civilă. Este nevoie ca acesta din urmă să intre în vigoare?, în RRDJ nr. 2/2012 (citat în
continuare: „V.M. Ciobanu, Implicaţii...”); V.M. Ciobanu, Proiectul Noului Cod de procedură civilă,
în C. Jud. nr. 5/2009; V.M. Ciobanu, Tr.C. Briciu, Gh.-L. Zidaru, Consecinţele declarării
neconstituţionalităţii art. 650 alin. (1) NCPC, disponibil pe www.juridice.ro, 25 iulie 2014; V.M.
Ciobanu, Tr.C. Briciu, Cl.C. Dinu, Impactul Noului Cod civil asupra unor instituţii de drept procesual
civil, în RRDP nr. 1/2012, p. 82 (citat în continuare: „V.M. Ciobanu, Tr.C. Briciu, Cl.C. Dinu,
Impactul...”); V.M. Ciobanu, G. Boroi, Tr.C. Briciu, Cl.C. Dinu, M. Stancu, Gh-.L. Zidaru, Unele
consideraţii referitoare la efectul devolutiv al apelului, cu privire specială asupra noţiunii de
„explicitare a pretenţiilor”, cuprinsă în art. 478 alin. (4) NCPC şi asupra invocării necompetenţei în
această cale de atac, disponibil pe www.juridice.ro, 23 iulie 2015; C.-M. Crăciunescu, D. Lupaşcu,
Unele acţiuni aflate în competenţa instanţei de tutelă în reglementarea noului Cod civil român, în PR
nr. 7/2010, pp. 15-29; I. Deleanu, Consideraţii cu privire la apel în ambianţa proiectului Codului de
procedură civilă, în PR nr. 12/2009, pp. 15-40 (citat în continuare: „I. Deleanu, Consideraţii cu
privire la apel…”); I. Deleanu, Observaţii generale şi speciale cu privire la noul Cod de procedură
civilă (Legea nr. 134/2010), în Dreptul nr. 11/2010, pp. 11-42; D. Ghiţă, Aspecte noi privind
competenţa instanţelor judecătoreşti în Noul Cod de procedură civilă, în „Noile Coduri ale României.
Studii şi cercetări juridice”, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011; I. Leş, Competenţa materială a
instanţelor judecătoreşti în reglementarea Noului Cod de procedură civilă, în „Noile Coduri ale
României. Studii şi cercetări juridice”, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011; I. Leş, Reflecţii –
parţial critice – asupra modificărilor şi completărilor aduse Codului de procedură civilă prin Legea
nr. 202/2010 pentru accelerarea soluţionării proceselor, în Dreptul nr. 1/2011, pp. 11-39; M.
Nicolae, Recursul în interesul legii şi dezlegarea, în prealabil, a unei chestiuni de drept noi de către
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în lumina noului Cod de procedură civilă, în Dreptul nr. 2/2014, pp.
13-73; L. Radu, Instanţa de tutelă. Atribuţii şi competenţe în exercitarea tutelei, în RRDJ nr. 6/2011,
pp. 183-187; Th. Rauscher, Internationales Privatrecht. Mit internationalem und europäischem
Verfahrensrecht (Drept internaţional privat. Cu drept procesual civil european şi internaţional), ed. a
3-a, Ed. C.F. Müller, Heidelberg, 2009; H. Wais, Zwischenstaatliche Zuständigkeitsverweisung im
Anwendungsbereich der EuGVVO sowie Zuständigkeit nach Art. 24 S 1 EUGVVO bei
rechtsmissbräuchlicher Rüge der Unzuständigkeit – zu Hoge Raad, 7.5.2010 (Declinarea interstatală
a competenţei în domeniul de aplicare al Regulamentului Bruxelles I, precum şi competenţa potrivit
art. 24 din Regulament, în cazul invocării abuzive a necompetenţei – notă la Hoge Raad, hotărârea
din 7.05.2010), în IPRax 2012, pp. 91-95; Gh.-L. Zidaru, Competenţa instanţelor judecătoreşti în
dreptul procesual civil român şi german, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015; Gh.-L. Zidaru,
Consideraţii cu privire la normele de competenţă cuprinse în Noul Cod de procedură civilă (I).
Competenţa materială, în RRDP nr. 3/2011, pp. 136-209; Gh.-L. Zidaru, Consideraţii cu privire la
normele de competenţă cuprinse în Noul Cod de procedură civilă (II). Competenţa teritorială, în
RRDP nr. 4/2011, pp. 209-241; Gh.-L. Zidaru, Este instanţa îndreptăţită să schimbe calificarea
juridică a cererii formulate? Reflecţii din perspectiva principiului iura novit curia, în RRDP nr.
2/2014, pp. 168-203; Gh.-L. Zidaru, Noua reglementare a apelului în Proiectul de lege privind Codul
de procedură civilă, în C. Jud. nr. 9/2009, supliment, pp. 7-11 (citat în continuare: „Gh.-L. Zidaru,
Noua reglementare a apelului...”); Gh.-L. Zidaru, Observaţii cu privire la condiţiile de invocare a
excepţiei de necompetenţă în Proiectul Noului Cod de procedură civilă, în RRDP nr. 1/2010 (citat în
continuare: „Gh.-L. Zidaru, Condiţiile de invocare a excepţiei de necompetenţă...”), pp. 246-281; Gh.-
L. Zidaru, Prorogarea legală de competenţă în Noul Cod de procedură civilă, în C. Jud. nr. 9/2012,
pp. 519-525; Gh.-L. Zidaru, Tr.C. Briciu, Observaţii privind unele dispoziţii de drept tranzitoriu şi de
punere în aplicare a Noului Cod de procedură civilă, disponibil pe www.juridice.ro, 19 februarie
2013; V.M. Ciobanu, Tr.C. Briciu, Gh.-L. Zidaru, Consecinţele declarării neconstituţionalităţii art.
1
650 alin. 1 din NCPC, disponibil pe www.juridice.ro, 25 iulie 2014; V.M. Ciobanu, T.C. Briciu,
Analiza OUG nr. 1/2016 în lumina deciziei Curții Constituționale nr. 895/2015 referitoare la excepția
de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 666 NCPC, studiu publicat pe www.juridice.ro; .A.Chiș,
Gh.L.Zidaru, Rolul judecătorului în procesul civil, Ed. Universul Juridic, București, 2015; V.M.
Ciobanu, G. Boroi, Tr.C. Briciu, Cl.C. Dinu, M. Stancu, Gh.-L. Zidaru, Unele consideraţii referitoare
la efectul devolutiv al apelului, cu privire specială asupra noţiunii de „explicitare a pretenţiilor”,
cuprinsă în art. 478 alin. (4) NCPC şi asupra invocării necompetenţei în această cale de atac,
disponibil pe www.juridice.ro, 23 iulie 2015.

Comentariu general

1. Puterea judecătorească este o funcţie distinctă, aparte şi esenţială a statului; această separaţie
de celelalte puteri şi independenţa instanţelor judecătoreşti [art. 1 alin. (4) şi art. 124 alin. (3) din
Constituţie] constituie o garanţie a siguranţei cetăţenilor în faţa legilor1.
2. Funcţia jurisdicţională a instanţelor judecătoreşti este, aşadar, unitară: toţi judecătorii
îndeplinesc acte de aceeaşi natură, toţi judecă, prin interpretarea şi aplicarea legii la o situaţie de fapt
determinată2. Această funcţie – care, raportată la puterea judecătorească, privită ca întreg, dă expresie
competenţei generale a instanţelor judecătoreşti – nu este însă exercitată într-o manieră indivizibilă,
întrucât nu toate instanţele judecă aceleaşi cauze şi aceleaşi persoane. Atribuţiile fiecărei instanţe
judecătoreşti sunt fixate de lege; în lipsa lor, nicio instanţă nu poate judeca valabil.
Pornind de la ideea că niciun judecător nu exercită funcţia jurisdicţională încredinţată
instanţelor judecătoreşti, în integralitatea sa, judecătorul a fost asemuit unui „mandatar cu puteri
limitate”, competenţa instanţelor de toate gradele fiind „partea de jurisdicţiune pe care le-o recunoaşte
legea”3.
3. Competenţa este o putere de a acţiona, de a statua, săvârşind acte de jurisdicţie, pe care legea
o atribuie instanţelor judecătoreşti, privite ca întreg, precum şi fiecărei instanţe în parte4.
Aşadar, competenţa a fost definită drept aptitudinea recunoscută de lege unei instanţe
judecătoreşti (sau unui alt organ de jurisdicţie ori cu activitate jurisdicţională) de a judeca un anumit
litigiu5.
4. Exercitarea acestei aptitudini este, totodată, o îndatorire, instituită de lege în scopul de a
garanta dreptul părţilor de acces la justiţie, pentru a obţine o protecţie judiciară efectivă6. În dreptul
continental nu sunt admise consideraţii de tipul forum non conveniens, care permit instanţelor din
spaţiul de common law să se considere necompetente, deşi, potrivit legii, ar fi, principial, competente,
întrucât altă instanţă este într-o poziţie mult mai adecvată să soluţioneze cauza respectivă, pe temeiul
unor raţiuni de proximitate faptică şi juridică.
5. În măsura în care funcţia jurisdicţională aparţinând instanţelor judecătoreşti este privită ca
întreg, se impune delimitarea acesteia de activitatea jurisdicţională desfăşurată de alte organe, în afara
puterii judecătoreşti, relevante în acest context fiind competenţa generală a instanţelor, precum şi
competenţa internaţională a instanţelor române.
6. Conţinutul şi limitele competenţei generale a instanţelor decurg din principiul constituţional
al separaţiei puterilor în stat: înfăptuirea justiţiei este încredinţată instanţelor judecătoreşti, alcătuite

1
A se vedea V.G. Cădere, Tratat de procedură civilă – După legile de unificare şi legile în vigoare în
Vechiul Regat şi în Transilvania, Ed. Cultura Naţională, 1928, p. 58.
2
Adică fac acte de jurisdicţie. În acest sens, a se vedea E. Herovanu, Principiile, p. 407 şi urm., p. 480.
3
A se vedea E. Herovanu, Principiile, p. 480.
4
Funcţia publică nu poate fi delegată, în tot sau în parte, „cu deosebire când natura funcţiunei reclamă o
răspundere morală cu desăvârşire legată de capacitatea şi de conştiinţa celui care are chemarea de a o îndeplini,
funcţiunea rămâne exclusiv personală. Astfel, justiţia nu poate fi distribuită decât prin organele anume determinate de
lege, întrucât autoritatea se bazează mai ales pe selecţiunea şi pe buna alcătuire a acestora”. În acest sens, a se vedea
E. Herovanu, Tratat, p. 95.
5
A se vedea V.M. Ciobanu, Tratat, vol. I, p. 371. Pentru o definiţie similară, a se vedea: I. Stoenescu, S.
Zilberstein, Teoria generală, pp. 134-135; M. Tăbârcă, op. cit., vol. I, 2005, p. 223; M. Fodor, op. cit., vol. I, p. 264;
A. Tabacu, Drept procesual civil, ed. a 6-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 122.
6
De altfel, potrivit unei opinii, „competenţa unui organ de judecată este ceea ce legea determină că acesta
poate şi trebuie să facă”. În acest sens, a se vedea G. Boroi, op. cit., 2001, p. 3.
2
din judecători care se bucură de garanţiile independenţei şi inamovibilităţii, pentru a se putea supune
numai legii [art. 1 alin. (4), art. 124-126 din Constituţie], iar nu altor autorităţi publice. Activitatea
jurisdicţională, care presupune aplicarea legii la o situaţie de fapt determinată pentru a soluţiona un
conflict juridic ori pentru a da eficacitate juridică unor acte sau fapte7, este, aşadar, desfăşurată, în
principiu, de către instanţele judecătoreşti. Legea poate stabili competenţa altor organe de jurisdicţie,
în considerarea caracterului simplu ori mai tehnic al anumitor litigii, precum şi pentru degrevarea
instanţelor judecătoreşti. În acest din urmă caz însă, trebuie asigurat controlul judecătoresc deplin al
hotărârilor pronunţate de respectivele organe, cu privire la toate chestiunile de fapt şi de drept.
7. Din aceeaşi perspectivă, a funcţiunii judiciare privite ca întreg, competenţa instanţelor
române se impune a fi delimitată de competenţa instanţelor din ţări străine. Este vorba despre
competenţa internaţională, definită drept aptitudinea instanţelor unui stat de a soluţiona un litigiu cu
element de extraneitate8.
8. În cadrul sistemului instanţelor judecătoreşti, vorbim însă de competenţă jurisdicţională9
(sau judiciară10) şi distingem între competenţa materială şi competenţa teritorială, după cum ne
raportăm la instanţele judecătoreşti de grad diferit sau de acelaşi grad.
9. Astfel, competenţa materială delimitează, pe linie verticală, sfera de activitate a diferitelor
categorii de instanţe din cadrul sistemului judiciar. Această formă de competenţă aparţine atât
organizării judecătoreşti, cât şi procesului civil11.
10. În cadrul competenţei materiale, în doctrină se distinge competenţa materială
funcţională, care se stabileşte după felul atribuţiilor jurisdicţionale ce revin fiecărei categorii de
instanţe (respectiv judecata în primă instanţă, în apel sau recurs), şi competenţa materială
procesuală, care se stabileşte în raport de obiectul, natura sau valoarea litigiului dedus judecăţii12.
Competenţei materiale i se subsumează şi ceea ce, în practică, este denumit în mod curent
„competenţă (materială) funcţională”, respectiv repartizarea cauzelor între secţiile sau completele
specializate ale aceleiaşi instanţe, în funcţie de natura raportului juridic litigios (cauză civilă, de
contencios administrativ, de muncă etc.). Remarcăm că, în raport de conceptele utilizate în doctrină,
este vorba, de fapt, despre o competenţă materială procesuală, iar nu funcţională. În prezent, potrivit
art. 136 alin. (1) şi (4) NCPC, dispoziţiile Codului privitoare la excepţia de necompetenţă şi la
conflictul de competenţă se aplică prin asemănare şi în cazul secţiilor şi completelor specializate ale
aceleiaşi instanţe judecătoreşti. Trebuie totuși observat că în practica judiciară se uzitează în mod
frecvent conceptul de competență funcțională pentru a desemna ceea ce doctrina denumește,
tradițional, competență materială procesuală13.
11. În ceea ce priveşte competenţa teritorială, se distinge, în mod uzual, între competenţa
teritorială de drept comun sau generală, competenţa teritorială alternativă sau facultativă şi
competenţa teritorială exclusivă sau excepţională, după cum cererea se introduce la instanţa de drept

7
Pentru definirea activităţii jurisdicţionale şi a actului jurisdicţional, a se vedea, spre exemplu, E. Herovanu,
Principiile, pp. 307-308; pe larg cu privire la funcţia jurisdicţională a judecătorului, dintr-o perspectivă contemporană,
a se vedea A. Nicolae, Relativitatea şi opozabilitatea efectelor hotărârii judecătoreşti, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2008, p. 13 şi urm.
8
A se vedea Ş.-Al. Stănescu, Notă la decizia nr. 2793 din 8 aprilie 2003 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie –
Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, în C. Jud. nr. 12/2006, p. 19.
9
A se vedea V.M. Ciobanu, Tratat, vol. I, p. 371.
10
În condiţiile în care este vorba despre delimitarea competenţei în cadrul sistemului instanţelor
judecătoreşti, este posibilă şi utilizarea sintagmei „competenţă judiciară”, în locul celei de „competenţă
jurisdicţională”. Aceasta din urmă este folosită, uneori, şi în contextul competenţei internaţionale, sub denumirea de
„competenţă jurisdicţională de drept internaţional privat”.
11
În acest sens, a se vedea I. Leş, Tratat, 2010, şi doctrina acolo citată; de asemenea, a se vedea D.
Niculescu, Competenţa, p. 8.
12
A se vedea: V.M. Ciobanu, Tratat, vol. I, p. 371; I. Leş, Tratat, 2010, pp. 237-239; M. Tăbârcă, op. cit.,
vol. I, 2005, p. 224. De vreme ce nu există un criteriu unitar pentru a distinge între competenţa funcţională şi cea
procesuală, competenţa funcţională ar putea fi considerată o categorie distinctă de cea materială, referindu-se exclusiv
la felul atribuţiilor jurisdicţionale exercitate de fiecare categorie de instanţă, prin raportare la gradul de jurisdicţie în
care se află pricina (judecata în primă instanţă, în apel sau recurs).
13
Pentru un exemplu foarte recent, a se vedea ÎCCJ, completul competent să soluționeze recursul în
interesul legii,, dec. nr. 24/16.11.2015, publicată în M.Of. nr. 76/2.02.2016, citată infra, sub art. 95.
3
comun (instanţa de la domiciliul sau sediul pârâtului), reclamantul are alegerea între mai multe
instanţe deopotrivă competente ori cererea trebuie introdusă numai la o anumită instanţă, determinată
prin norme de la care părţile nu pot deroga14.
12. În fine, se admite că, după caracterul normelor care o reglementează, competenţa este
absolută – dacă este reglementată prin norme imperative sau de ordine publică – ori relativă – dacă
este reglementată de norme dispozitive sau de ordine privată.
13. Competenţa generală şi competenţa materială au întotdeauna caracter absolut, ca şi normele
de competenţă teritorială exclusivă, în vreme ce normele privind competenţa teritorială de drept
comun, respectiv cea alternativă sunt relative (art. 129 NCPC)15. Relevanţa acestei clasificări priveşte
regimul de invocare a necompetenţei, care este diferenţiat în funcţie de natura interesului ocrotit în
mod preponderent, precum şi de gradele de intensitate a ordinii publice ocrotite prin norma de
competenţă încălcată (art. 130 NCPC).
14. Noul Cod reglementează într-o manieră amplă competenţa instanţelor judecătoreşti, în peste
50 de articole (art. 94-147).
Astfel, Capitolul I al Titlului III („Competenţa instanţelor judecătoreşti”) priveşte normele de
competenţă materială, care instituie, cu titlu de noutate, plenitudinea de competenţă în primă instanţă
a tribunalului, în vreme ce curtea de apel redevine instanţa de apel de drept comun, iar Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie va soluţiona – în principiu, cel puţin – recursurile. Sunt, de asemenea, prevăzute
reguli pentru determinarea competenţei după valoarea obiectului cererii introductive de instanţă.
15. Capitolul II reglementează normele de competenţă teritorială, într-o manieră destul de
apropiată vechiului Cod. În afara actualizărilor de ordin terminologic, trebuie remarcate însă şi noutăţi
importante, precum instituirea unor reguli speciale de competenţă pentru cererile formulate de
consumatori ori împotriva consumatorilor, precum şi pentru cererile date în competenţa instanţei de
tutelă.
16. Capitolul III („Dispoziţii speciale”) reglementează unele cazuri de prorogare legală a
competenţei (extinderea competenţei instanţei şi asupra apărărilor şi excepţiilor, în afara chestiunilor
prejudiciale, date în competenţa exclusivă a altei instanţe; prorogarea competenţei asupra cererilor
accesorii, adiţionale şi incidentale, chiar dacă acestea sunt de competenţa materială sau teritorială
exclusivă a altei instanţe judecătoreşti), alegerea de competenţă, aşa-numita „competenţă facultativă”
şi incidentele privind arbitrajul.
17. Capitolul IV reglementează, în mod amplu şi cu noutăţi semnificative, incidentele
procedurale privind competenţa instanţei. Se remarcă regimul riguros de invocare a necompetenţei, de
regulă în faza incipientă a procesului, pentru a evita manevrele dilatorii şi a asigura stabilitatea
raportului juridic procesual, precum şi celeritatea soluţionării cauzei. Pe de altă parte, reglementarea
conflictelor de competenţă a fost simplificată, renunţându-se la calea de atac atât împotriva
declinatorului de competenţă (inovaţie preluată, de altfel, din cuprinsul formei iniţiale a Noului Cod şi
prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor), cât şi
împotriva sentinţei prin care conflictul de competenţă este soluţionat.
18. Noul Cod conţine şi alte reguli de competenţă, situate în afara Titlului III din Cartea I.
Menţionăm aici doar ampla reglementare a competenţei internaţionale, în cuprinsul Titlului I al Cărţii
a VII-a, cu privire la procesul civil internaţional (art. 1.066 şi urm. NCPC). Aceste din urmă reguli

14
A se vedea, spre exemplu: V.M. Ciobanu, Tratat, vol. I, pp. 371-372; M. Tăbârcă, op. cit., vol. I, 2005, p.
224; A. Tabacu, op. cit., p. 122.
15
A se vedea V.M. Ciobanu, Tratat, vol. I, pp. 371-372. Există însă cazuri de competenţă alternativă
reglementate de norme de ordine publică, de la care părţile nu ar putea deroga, atribuind competenţa de soluţionare a
cauzelor altor instanţe decât cele expres prevăzute de lege ori, dimpotrivă, înlăturând competenţa unei astfel de
instanţe. Spre exemplu, potrivit art. 10 alin. (3) teza întâi din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ,
reclamantul se poate adresa instanţei de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului; în condiţiile art. 113 alin.
(1) pct. 1 NCPC, în cererile de stabilire a filiaţiei sunt deopotrivă competente instanţa de la domiciliul reclamantului şi
instanţa de la domiciliul pârâtului; potrivit art. 641 alin. (2) NCPC, introdus prin Legea nr. 138/2014 pentru
modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi
completarea unor acte normative conexe (publicată în M. Of. nr. 753 din 16 octombrie 2014), cererea de învestire cu
formulă executorie se soluţionează de judecătoria în circumscripţia căreia se află domiciliul sau sediul creditorului ori
al debitorului, după caz. În toate aceste cazuri, care nu privesc bunuri ori alte drepturi de care părţile pot dispune [art.
126 alin. (1) NCPC], competenţa teritorială, deşi alternativă, este de ordine publică.
4
trebuie avute în vedere în cazul litigiilor cu elemente de extraneitate, sub rezerva aplicării prioritare a
dreptului european şi a convenţiilor internaţionale în domeniu.
19. Regulile de competenţă stabilite de Noul Cod s-au dovedit a fi viabile, modificările aduse în
această materie prin Legea nr. 138/2014 fiind unele mai degrabă de detaliu, fără a schimba concepţia
de ansamblu a Codului. Se remarcă însă în continuare tendinţa cotidiană a legiuitorului de a institui
norme de competenţă prin legi speciale, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 122 NCPC.
20. Având în vedere această dinamică legislativă ulterioară intrării în vigoare a Noului Cod, ca
şi modificările (minore) aduse în materia competenţei instanţelor prin Legea nr. 138/2014, reamintim
că, potrivit art. 25 alin. (2) NCPC, procesele în curs de judecată la data schimbării competenţei
instanţelor legal învestite vor continua să fie judecate de acele instanţe, potrivit legii sub care au
început. În caz de trimitere spre rejudecare, dispoziţiile legale privitoare la competenţă, în vigoare la
data când a început procesul, rămân aplicabile. Aşadar, legea aplicabilă competenţei este fixată
exclusiv de momentul învestirii instanţei, fără a fi luate în considerare modificările legislative
ulterioare. Nu este necesar ca noua lege să prevadă expres această soluţie, întrucât se aplică oricum
dispoziţiile generale în materie de drept tranzitoriu, reprezentate de art. 24 şi urm. NCPC.
21. În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a statuat că, deşi executarea silită a
început anterior declarării neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 650 alin. (1) NCPC, în forma iniţială
a textului, dacă sesizarea instanţei de executare cu cererea de încuviinţare a executării silite a avut loc
după data publicării în Monitorul Oficial a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 348 din 17 iunie 2014,
dispoziţiile legale declarate neconstituţionale nu mai pot fi aplicate. La prima vedere, această decizie
constituie doar o aplicaţie a celor ce precedă (norma de competenţă aplicabilă este cea în vigoare la
data sesizării instanţei). Totuşi, această jurisprudenţă consacră soluţia aplicării imediate a declarării
neconstituţionalităţii unei norme de competenţă tuturor cererilor viitoare formulate în legătură cu o
executare silită începută anterior, chiar dacă, în mod normal, aceste cereri ar fi fost guvernate, în toate
privinţele, de legea în vigoare la data începerii executării silite (potrivit art. 24 NCPC)16.
Considerăm însă că, din raţiuni de certitudine juridică şi în raport de dispoziţiile art. 147 alin.
(4) din Constituţie, potrivit cărora deciziile Curţii Constituţionale, general obligatorii, produc efecte
numai pentru viitor, deciziile de admitere care privesc norme de competenţă nu pot avea niciun efect
asupra cauzelor aflate în curs de judecată la data publicării în Monitorul Oficial a deciziei Curţii
Constituţionale, efectul normei respective (legala învestire a instanţei determinate de aceasta) fiind
deja epuizat la data amintită; o excepţie de la această regulă trebuie admisă doar pentru cauza în care a
fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate care ulterior a fost admisă.

Jurisprudenţă

Dispoziţiile art. 373 alin. (3) C. pr. civ. 1865 stabileau competenţa în materia încuviinţării silite
în favoarea instanţei în raza căreia urma a se face executarea, dacă legea nu prevedea altfel.
Având în vedere că executarea silită se poate desfăşura în mai multe modalităţi şi forme,
instanţa unde urma a se face executarea putea fi oriunde, în raza imobilului urmărit, în raza unde se
aflau bunurile mobile urmărite sau în raza sediilor terţilor popriţi.
Noul Cod de procedură civilă – Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă – a
propus eliminarea competenţei multiple a instanţelor de executare, introducând un criteriu uşor de
stabilit, în funcţie de locul situării biroului executorului judecătoresc care face executarea, exceptând
situaţia prevăzută de dispoziţiile art. 819 NCPC, când se urmăreşte executarea unui bun imobil,
precum şi în cazul în care legea prevede altfel.
Acest nou criteriu de stabilire a competenţei instanţei de executare de către art. 650 alin. (1)
NCPC (anterior republicării Codului – n.n., Gh.-L.Z.) conţinea un element extern raportului juridic de
executare silită dintre creditor şi debitor.

16
A se vedea, pentru dezvoltări: Gh.-L. Zidaru, Tr.C. Briciu, Observaţii privind unele dispoziţii de drept
tranzitoriu şi de punere în aplicare a Noului Cod de procedură civilă, disponibil pe www.juridice.ro, 19 februarie
2013; V.M. Ciobanu, Tr.C. Briciu, Gh.-L. Zidaru, Consecinţele declarării neconstituţionalităţii art. 650 alin. 1 din
NCPC, disponibil pe www.juridice.ro, 25 iulie 2014.
5
 Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 348 din 17 iunie 2014, publicată în M. Of. nr. 529 din 16
iulie 2014, s-a constatat că dispoziţiile art. 650 alin. (1) NCPC sunt neconstituţionale.
Curtea a statuat că din coroborarea dispoziţiilor art. 650 cu cele ale art. 651 NCPC rezultă că, în
ceea ce priveşte alegerea executorului judecătoresc, marja de apreciere lăsată de legiuitor creditorului
este mare, dându-i acestuia posibilitatea să îşi aleagă executorul judecătoresc din circumscripţia curţii
de apel în funcţie de natura bunurilor care urmează a fi supuse executării, respectiv a obligaţiilor care
trebuie să fie executate.
Totodată, a apreciat că, în ceea ce priveşte stabilirea instanţei de executare, aceasta trebuie să se
circumscrie unor soluţii clare şi consacrate deja în legislaţie, precum judecătoria în circumscripţia
căreia se află imobilul, domiciliul sau sediul debitorului ori locul unde urmează să se facă executarea.
În prezenta cauză, aşa cum rezultă din ştampila de înregistrare a cererii introductive, data
solicitării de încuviinţare a executării silite este 17 iulie 2014.
Prin urmare, la data sesizării instanţei – 17 iulie 2014 – prevederile art. 650 alin. (1) din Legea
nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă erau declarate neconstituţionale, astfel încât instanţa
de executare nu mai putea fi considerată ca fiind judecătoria în circumscripţia căreia se află biroul
executorului judecătoresc.
În această situaţie, s-ar putea aprecia că îşi reiau efectele dispoziţiile anterioare normei
declarate neconstituţionale, situaţie în care prin „instanţa de executare” s-ar înţelege instanţa locului
unde se desfăşoară executarea silită, potrivit regulilor Codului de procedură civilă din 1865, astfel
cum a fost modificat prin Legea micii reforme.
În aceeaşi măsură însă, în acord cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale, declararea ca
neconstituţională a dispoziţiilor art. 650 alin. (1) NCPC nu are drept efect repunerea în vigoare a
dispoziţiilor anterioare abrogate, ţinând cont de prevederile art. 64 alin. (3) din Legea nr. 24/2000
privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, dar şi caracterul unitar al
noii reglementari, care ar putea fi afectată prin inserarea unei norme izolate, desprinse din vechiul Cod
de procedură civilă.
Chiar dacă în doctrină există şi opinia potrivit căreia încetarea efectelor normei declarate
neconstituţională nu generează un vid legislativ decât în cazul în care este vorba de o reglementare
care este absolut nouă, în caz contrar urmând a-şi relua efectele dispoziţiile abrogate de legea
neconstituţională, nu se poate reveni la soluţia anterioară, respectiv instanţa locului unde se desfăşoară
executarea silită. În acest sens pledează dispoziţiile art. 64 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind
normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, dar şi caracterul unitar al noii
reglementari, care ar fi afectată prin inserarea unei norme izolate, desprinse din vechiul Cod de
procedură civilă.
Aşa fiind, Înalta Curte constată că singura soluţie care se impune este stabilirea competenţei
instanţei de executare prin raportare la domiciliul sau sediul debitorului la data primei sesizări a
instanţei de executare, fiind astfel transpusă în plan execuţional competenţa teritorială de drept
comun, reglementată în prezent de art. 107 NCPC, şi avându-se în vedere şi dispoziţiile art. 665 alin.
(1) NCPC (în forma anterioară modificării Codului prin Legea nr. 138/2014 – n.n., Gh.-L.Z.), potrivit
cărora „(...) executorul judecătoresc va solicita să se dispună încuviinţarea executării de către instanţa
de executare (…)”.
Se reţine că stabilirea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea instanţei de la domiciliul
debitorului este în concordanţă cu considerentele deciziei Curţii Constituţionale, unde se arată că, „în
ceea ce priveşte stabilirea instanţei de executare, aceasta trebuie să se circumscrie unor soluţii clare şi
consacrate deja în legislaţie, precum judecătoria în raza căreia se află imobilul, domiciliul sau sediul
debitorului, locul unde urmează să se facă executarea”.
Pe de altă parte, dispoziţiile art. 665 alin. (2) şi art. 713 alin. (2) consacră competenţa materială
a judecătoriei ca instanţă de executare.
Nu în ultimul rând, se asigură, astfel, în continuare unicitatea instanţei de executare şi
posibilitatea determinării facile a acesteia, fără luarea în considerare a unui criteriu dificil de cunoscut
la începutul executării silite şi totodată volatil, precum locul executării silite.
Pentru toate aceste considerente, cum domiciliul debitorului este în Bucureşti, sectorul 2, Înalta
Curte a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti,

6
judecătorie în circumscripţia căreia se află sediul debitorului (ÎCCJ, s. I civilă, dec. nr. 3159 din 13
noiembrie 2014, disponibilă pe www.scj.ro).
Notă: Prin această decizie, instanţa supremă a statuat, cu valoare de principiu, şi asupra unei
controverse doctrinare existente în privinţa efectelor declarării neconstituţionalităţii unei norme de
competenţă, arătând că prin aceasta nu renaşte norma în vigoare anterior, ci soluţia trebuie găsită în
normele generale ale Noului Cod de procedură civilă. În speţă, în acord cu propunerile doctrinei, s-a
decis că, în urma declarării neconstituţionalităţii fostului art. 650 alin.(1) NCPC şi până la
reglementarea competenţei instanţei de executare prin Legea nr. 138/2014 (lege aplicabilă doar
cauzelor ulterioare intrării sale în vigoare), competenţa instanţei de executare decurge din dispoziţiile
cu caracter general ale art. 107 NCPC.

7
 Capitolul I
Competenţa materială

Secţiunea 1. Competenţa după materie şi valoare

Art. 94. Judecătoria

Judecătoriile judecă:
1. în primă instanţă, următoarele cereri al căror obiect este evaluabil sau, după caz,
neevaluabil în bani:
a) cererile date de Codul civil în competenţa instanţei de tutelă şi de familie, în afară de
cazurile în care prin lege se prevede în mod expres altfel;
b) cererile referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă, potrivit legii;
c) cererile având ca obiect administrarea clădirilor cu mai multe etaje, apartamente sau
spaţii aflate în proprietatea exclusivă a unor persoane diferite, precum şi cele privind
raporturile juridice stabilite de asociaţiile de proprietari cu alte persoane fizice sau persoane
juridice, după caz;
d) cererile de evacuare;
e) cererile referitoare la zidurile şi şanţurile comune, distanţa construcţiilor şi plantaţiilor,
dreptul de trecere, precum şi la orice servituţi sau alte limitări ale dreptului de proprietate
prevăzute de lege, stabilite de părţi ori instituite pe cale judecătorească;
f) cererile privitoare la strămutarea de hotare şi cererile în grăniţuire;
g) cererile posesorii;
h) cererile privind obligaţiile de a face sau de a nu face neevaluabile în bani, indiferent de
izvorul lor contractual sau extracontractual, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor
instanţe;
i) cererile de declarare judecătorească a morţii unei persoane;
j) cererile de împărţeală judiciară, indiferent de valoare;
k) orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent
de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti;
2. căile de atac împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate
jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de activitate, în cazurile prevăzute de lege;
3. orice alte cereri date prin lege în competenţa lor.

Comentariu

I. Observaţii generale
1. Noul Cod transformă tribunalul în instanţa cu plenitudine de competenţă pentru judecata în
primă instanţă (art. 95 pct. 1 NCPC), în vreme ce judecătoria constituie o instanţă de excepţie, a cărei
competenţă este expres şi limitativ prevăzută de lege17.
Opţiunea legiuitorului este justificată, în condiţiile în care complexitatea din ce în ce mai mare
a cauzelor, diversitatea problemelor de drept şi fragmentarea prezentă a jurisprudenţei fac necesară
concentrarea competenţei de drept comun la nivelul unor instanţe mai mari, în cadrul cărora
funcţionează judecători cu o anumită experienţă profesională şi există premisele specializării reale a
acestora.
2. Pe de altă parte, având în vedere realităţile organizării judiciare actuale, judecătoriile
păstrează o competenţă extinsă în multe materii, soluţie care dă expresie şi dezideratului proximităţii,
mai important în cazul pricinilor avute în vedere de art. 94 NCPC, precum şi de alte norme speciale
care prevăd competenţa judecătoriei.
Subliniem că normele care instituie competenţa de primă instanţă a judecătoriei sunt norme
speciale, care trebuie interpretate şi aplicate în mod strict, iar nu extensiv. În acest sens sunt
dispoziţiile art. 10 NCC: „Legile care derogă de la o dispoziţie generală (…) se aplică numai în

17
Art. 1 pct. 1 C. pr. civ. 1865 prevedea că judecătoriile judecă, în primă instanţă, toate procesele şi cererile,
în afară de cele date prin lege în competenţa altor instanţe.
8
cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege”. În raport de art. 2 alin. (2) NCC, prevederile acestui
cod prezintă relevanţă şi în materie procesual-civilă, în măsura în care dau expresie unor principii sau
reguli de la care nu se derogă prin legea de procedură civilă.
3. Analiza datelor statistice disponibile pentru perioada ulterioară intrării în vigoare a Noului
Cod de procedură civilă relevă faptul că volumul de activitate la nivelul judecătoriilor este în
creştere18, iar la nivelul tribunalelor este în scădere, cu toate că, teoretic, tribunalele sunt prima
instanţă de drept comun, pentru litigiile civile lato sensu19; se constată însă o creştere a ponderii
dosarelor aflate în primă instanţă şi în apel, respectiv o scădere a ponderii dosarelor aflate în recurs,
ceea ce corespunde competenţei funcţionale reglementate de Noul Cod, care consacră doar în mod
excepţional competenţa tribunalelor de a soluţiona recursuri20.

II. Cererile date în competenţa judecătoriei, potrivit art. 94 pct.1 NCPC

4. Art. 94 pct.1 NCPC grupează mai multe cereri al căror obiect este, după caz, evaluabil sau
neevaluabil în bani, date în competenţa judecătoriilor pentru considerente cum ar fi proximitatea
instanţei faţă de împrejurările litigiului, caracterul frecvent ori mai puţin complex al anumitor cauze,
specializarea instanţei de tutelă ori necesitatea degrevării instanţelor superioare în grad.
a) cererile date de Codul civil în competenţa instanţei de tutelă şi de familie, în afară de
cazurile în care prin lege se prevede în mod expres altfel
5. NCC prevede instituirea instanţei de tutelă şi familie, ca formaţiune jurisdicţională
specializată în materia ocrotirii persoanei fizice şi a dreptului familiei.
Potrivit art. 107 alin. (1) NCC, procedurile prevăzute de prezentul cod privind ocrotirea
persoanei fizice sunt de competenţa instanţei de tutelă şi de familie stabilite potrivit legii, denumită
în continuare instanţa de tutelă; de asemenea, art. 265 NCC dispune, cu privire la Cartea a II-a,
„Despre familie”, că toate măsurile date prin prezenta carte în competenţa instanţei judecătoreşti, toate
litigiile privind aplicarea dispoziţiilor prezentei cărţi, precum şi măsurile de ocrotire a copilului
prevăzute în legi speciale sunt de competenţa instanţei de tutelă. Dispoziţiile art. 107 sunt aplicabile în
mod corespunzător21.
6. În condiţiile art. 76 din Legea nr. 76/2012, „Până la organizarea instanţelor de tutelă şi
familie, judecătoriile sau, după caz, tribunalele ori tribunalele specializate pentru minori şi familie vor
îndeplini rolul de instanţe de tutelă şi familie, având competenţa stabilită potrivit Codului civil,
Codului de procedură civilă, prezentei legi, precum şi reglementărilor speciale în vigoare”22.

18
O bună parte din această creştere se explică prin creşterea explozivă a numărului cererilor formulate în
materia executării silite, ea însăşi datorată jurisprudenţei discutabile a Curţii Constituţionale privind necesitatea
controlului judecătoresc prealabil declanşării executării silite, precum și oscilațiilor legislative în această materie.
19
Pentru o viziune corectă asupra problemei, trebuie totuşi adăugat că această scădere se poate constata doar
prin raportare la anul 2013, după ani de creştere semnificativă a numărului de cauze, pe fondul creşterii unor anumite
tipuri de litigii, în contextul crizei economice şi sociale (e.g., litigii de muncă ori proceduri de insolvenţă), fără ca
intrarea în vigoare a Noului Cod să fi avut vreun impact semnificativ asupra volumului de activitate al diferitelor
categorii de instanţe [cu excepţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, substanţial degrevată prin jocul dispoziţiilor art.
483 alin. (2) şi al art. XVIIII din Legea nr. 2/2013, a se vedea infra, comentariul cu privire la art. 97 NCPC].
20
A se vedea, pentru detalii, datele statistice disponibile în cuprinsul Raportului privind starea justiţiei 2014,
aprobat recent de Consiliul Superior al Magistraturii şi disponibil pe http://www.juridice.ro/wp-
content/uploads/2015/04/30_04_2015__73617_ro.pdf, pp. 14-24.
21
După cum s-a arătat, competenţa instanţei de tutelă „cuprinde măsurile ce intrau şi până acum în sfera de
competenţă a instanţelor judecătoreşti, dar şi multe atribuţii ce reveneau până în prezent autorităţii tutelare. Este
evidentă tendinţa Noului Cod civil în sensul jurisdicţionalizării activităţii de tutelă, în opoziţie cu normele anterioare
ale Codului familiei şi legislaţiei speciale, care plasau problemele de tutelă preponderent în sfera activităţii
administrative a autorităţii tutelare”. În acest sens, a se vedea V.M. Ciobanu, Tr.C. Briciu, Cl.C. Dinu, Impactul
Noului Cod civil..., p. 82.
22
Anterior, Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a NCC a dispus că organizarea, funcţionarea şi
atribuţiile instanţei de tutelă şi de familie se stabilesc prin legea privind organizarea judiciară [art. 229 alin. (1)].
Potrivit alin. (2), până la reglementarea prin lege a organizării şi funcţionării instanţei de tutelă, atribuţiile acesteia
sunt îndeplinite de instanţele, secţiile sau, după caz, completele specializate pentru minori şi familie.
9
 7. Instanţa de tutelă nu este o „instanţă” în adevăratul sens al cuvântului, în sensul de organ
judecătoresc distinct, ci constituie un ansamblu de atribuţii şi funcţiuni specifice în materia litigiilor şi
a măsurilor care privesc aplicarea Cărţilor I şi a II-a din Noul Cod civil23.
S-a remarcat, cu just temei, că „nu există încă o concepţie clară asupra a ceea ce trebuie să fie
instanţa de tutelă, deşi s-ar părea că, de regulă, ar fi judecătoria, dar uneori ar putea fi şi o altă
instanţă. Socotim că trebuie, faţă de realităţile existente, adoptată o poziţie fermă: nu este necesar să
fie înfiinţate noi instanţe judecătoreşti, ci trebuie stabilită o singură instanţă din cele existente care,
prin secţii sau complete specializate, în funcţie de volumul de activitate, să funcţioneze ca instanţă de
tutelă”24.
8. Era, prin urmare, necesară instituirea unei norme de competenţă materială, care să
stabilească, în mod unitar, categoria de instanţe care va îndeplini funcţiunile instanţei de tutelă, prin
secţii sau, după caz, complete specializate. Prin Legea nr. 76/2012 s-a optat ca instanţa de tutelă să fie
judecătoria. Raţiunile acestei soluţii constau atât în proximitatea instanţei faţă de împrejurările de
viaţă ale familiei ori ale persoanei ocrotite – audierea minorului şi a membrilor de familie, prescrisă
de lege ori considerată necesară de instanţă, fiind mai facil de realizat de către o instanţă apropiată
mediului de viaţă obişnuit al copilului minor –, cât şi în celeritatea impusă în această materie de
normele naţionale25 şi internaţionale26.
9. Aşadar, după intrarea în vigoare a NCPC, judecătoria îndeplineşte funcţia de instanţă de
tutelă şi familie unică, urmând să exercite toate atribuţiile jurisdicţionale, contencioase („litigii”) şi
necontencioase („măsuri”), la care se referă art. 107 şi art. 265 NCC. Se impune, aşadar, conturarea
domeniului de aplicare a acestei norme de competenţă deosebit de importante.
10. În ceea ce priveşte cererile prevăzute de Cartea I a NCC, faţă de formularea art. 107 NCC,
sunt în competenţa instanţei de tutelă procedurile prevăzute de lege în legătură cu ocrotirea persoanei
fizice, precum: stabilirea domiciliului minorului (art. 92 NCC), autorizarea actelor minorului fără
capacitate de exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă (art. 144-145 NCC); desemnarea ori
înlocuirea tutorelui, controlul exercitării tutelei (art. 118, art. 121, art. 151 şi urm. NCC), numirea
curatorului special (art. 150 NCC), constituirea consiliului de familie (art. 125 NCC), instituirea ori
ridicarea curatelei, înlocuirea curatorului (art. 178 şi urm. NCC). Aceste cereri vor avea, de regulă,
caracter necontencios, urmând regulile procedurale edictate în Cartea a III-a a NCPC, cu privire la
procedura necontencioasă27.
11. Se ridică problema de a şti dacă acţiunea în anularea actului juridic încheiat de incapabil
fără respectarea formalităţilor abilitante prevăzute de lege (îndeosebi autorizarea instanţei de tutelă,
atunci când aceasta este necesară) intră sub incidenţa art. 107 NCC, fiind o „procedură prevăzută de
lege în legătură cu ocrotirea persoanei fizice”, în sensul acestui articol. Răspunsul afirmativ ar avea
drept consecinţă că o astfel de cerere ar fi de competenţa judecătoriei, indiferent de valoarea
obiectului actului juridic, prin derogare de la dreptul comun aplicabil cererilor în anularea actelor cu
caracter patrimonial [cf. art. 101 alin. (2) NCPC]. Cu toate că, la prima vedere, pentru aplicarea art.
107 NCC pledează ideea că o astfel de cerere are ca finalitate protecţia incapabilului, apreciem că
răspunsul trebuie să fie negativ28.
12. Art. 107 NCC este situat în Titlul III („Ocrotirea persoanei fizice”), Capitolul I („Dispoziţii
generale”). În cuprinsul acestui capitol se arată care sunt măsurile de ocrotire la care se referă legea,
respectiv, în cazul minorilor, ocrotirea prin părinţi, tutela, darea în plasament sau alte măsuri de
protecţie specială [art. 106 alin. (1)], iar în cazul majorilor, punerea sub interdicţie judecătorească şi

23
În acest sens, a se vedea V.M. Ciobanu, Tr.C. Briciu, Cl.C. Dinu, Impactul Noului Cod civil..., p. 83.
24
În acest sens, a se vedea V.M. Ciobanu, Implicaţii..., pp. 22-23.
25
În condiţiile art. 263 alin. (4) NCC, procedurile privitoare la copii trebuie să se desfăşoare într-un timp
rezonabil, astfel încât interesul superior al copilului şi relaţiile de familie să nu fie afectate.
26
În jurisprudenţa sa cu privire la art. 8 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale (în continuare, brevitatis causa, „Convenţia”), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a
decis în repetate rânduri că art. 8 din Convenţie impune statelor o obligaţie de diligenţă specială în materia
procedurilor judiciare care privesc relaţiile dintre părinţi şi copii, întrucât trecerea timpului poate să provoace
consecinţe iremediabile cu privire la aceste relaţii. A se vedea C. Bîrsan, op. cit., 2010, pp. 649-650.
27
A se vedea şi V.M. Ciobanu, Tr.C. Briciu, Cl.C. Dinu, Impactul Noului Cod civil..., p. 83.
28
În sensul opiniei exprimate aici, a se vedea şi G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, p. 194, nota 3.
10
instituirea curatelei [art. 106 alin. (2)]. Ca urmare, legiuitorul a avut în vedere procedurile în legătură
cu instituirea, modificarea ori ridicarea acestor măsuri de ocrotire, iar nu orice cerere de drept comun,
cu caracter contencios, care ar decurge din nerespectarea unor dispoziţii legale cu caracter de protecţie
a incapabilului.
Pe de altă parte, potrivit art. 144 alin. (3) NCC, instanţa de tutelă poate solicita din oficiu
procurorului să exercite acţiunea în anularea actelor juridice încheiate în numele minorului, între
altele, atunci când aceste acte au fost încheiate fără autorizarea instanţei de tutelă. Ca urmare, în cazul
în care subiectele de drept la care se referă art. 111 NCC aduc la cunoştinţa judecătorului de tutelă
încheierea unui act juridic de dispoziţie neautorizat în condiţiile legii, judecătorul poate sesiza
parchetul, în vederea exercitării acţiunii în anulare. Este însă greu de admis că tot secţia ori completul
specializat care exercită funcţiunile instanţei de tutelă ar soluţiona pe fond cererea în anulare
declanşată în condiţiile arătate. Această reglementare constituie, aşadar, un indiciu din care rezultă că
nu a fost intenţia legiuitorului să dea soluţionarea acestor cereri în competenţa instanţei de tutelă.
13. În fine, este posibil ca cererea în anulare să se întemeieze pe mai multe motive de
anulabilitate, precum violenţa sau dolul, iar nu doar pe încălcarea regulilor referitoare la încheierea
actelor juridice de către incapabil. Într-o atare situaţie, buna administrare a justiţiei impune
soluţionarea unitară a cererii, în raport de toate motivele invocate; or, potrivit dreptului comun, cel
puţin în ceea ce priveşte celelalte motive de nulitate, competenţa se stabileşte după criteriul valoric
[art. 94 pct. 1 lit. k) şi art. 101 alin. (2) NCPC]. O eventuală prorogare de competenţă, impusă, de
altfel, în situaţii de acest gen de art. 99 alin. (2) NCPC, ar opera în favoarea instanţei superioare, adică
a tribunalului. Pentru aceste motive, considerăm că acţiunea în anulare pentru incapacitate nu este
supusă dispoziţiilor art. 94 pct. 1 lit. a), ci prevederilor art. 94 pct. 1 lit. k), art. 95 pct. 1 şi art. 101
alin. (2) NCPC, competenţa fiind, aşadar, stabilită după criteriul valoric.
14. Anumite probleme de delimitare a competenţei instanţei de tutelă sunt ridicate şi de art. 229
alin. (3)-(33) din Legea nr. 71/2011, astfel cum acestea au fost modificate, respectiv introduse prin
Legea nr. 60/2012 privind aprobarea O.U.G. nr. 79/2011 pentru reglementarea unor măsuri necesare
intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil29 şi prin Legea nr. 54/2013 pentru
aprobarea O.U.G. nr. 120/2011 privind prorogarea unor termene şi pentru modificarea şi completarea
unor acte normative30. Aceste norme sunt de strictă interpretare, numai atribuţiile expres prevăzute
fiind date, temporar, în competenţa autorităţii tutelare. Faţă de formularea art. 229 alin. (3), care se
referă distinct la „atribuţiile instanţei de tutelă referitoare la exercitarea tutelei cu privire la bunurile
minorului”, respectiv „la supravegherea modului în care tutorele administrează bunurile acestuia”, atât
numirea ori înlocuirea tutorelui, controlul exercitării tutelei, cât şi autorizarea actelor încheiate de
minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă, cu asistarea ocrotitorului legal ori de către reprezentantul
legal în numele incapabilului, revin autorităţii tutelare31.
15. Art. 265 NCC are o formulare cuprinzătoare, referindu-se, în primul rând, la „toate măsurile
date prin prezenta carte în competenţa instanţei judecătoreşti, toate litigiile privind aplicarea
dispoziţiilor prezentei cărţi”. „Deci, practic, litigiile privind logodna, nulitatea căsătoriei, drepturile şi

29
Publicată în M. Of. nr. 255 din 17 aprilie 2012. Aceste texte de lege au următorul conţinut:
Art. 229. „(3) Până la data intrării în vigoare a reglementării prevăzute la alin. (1), atribuţiile instanţei de
tutelă referitoare la exercitarea tutelei cu privire la bunurile minorului sau ale interzisului judecătoresc ori, după caz,
cu privire la supravegherea modului în care tutorele administrează bunurile acestuia revin autorităţii tutelare.
(31) Până la intrarea în vigoare a reglementării prevăzute la alin. (1), măsura plasamentului, a plasamentului
în regim de urgenţă şi a supravegherii specializate se stabilesc şi se monitorizează potrivit art. 58-70 din Legea nr.
272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, cu modificările ulterioare.
(32) Până la intrarea în vigoare a reglementării prevăzute la alin. (1), numirea curatorului special care îl asistă
sau îl reprezintă pe minor la încheierea actelor de dispoziţie sau la dezbaterea procedurii succesorale se face, de
îndată, de autoritatea tutelară, la cererea notarului public, în acest din urmă caz nefiind necesară validarea sau
confirmarea de către instanţă”.
30
Publicată în M. Of. nr. 145 din 19 martie 2013.
31
În privinţa autorizării actelor juridice încheiate de incapabil, practica instanţelor nu este unitară în ceea ce
priveşte chestiunea de a şti dacă această atribuţie a fost, de asemenea, transferată temporar autorităţii tutelare.
Răspunsul este afirmativ, această atribuţie intră sub incidenţa art. 229 alin. (3) din Legea nr. 71/2011, astfel cum a fost
modificat prin Legea nr. 60/2012, şi revine ope legis autorităţii tutelare (iar nu în temeiul unei încheieri de delegare
pronunţate de instanţa de tutelă, precum în forma iniţială a Legii).
11
obligaţiile soţilor, desfăşurarea căsătoriei, filiaţia, adopţia, autoritatea părintească, obligaţia de
întreţinere sunt de competenţa instanţei de tutelă”32.
16. În al doilea rând, art. 265 NCC dă în competenţa instanţei de tutelă măsurile de ocrotire a
copilului prevăzute în legi speciale. Se ridică, aşadar, problema corelării art. 94 pct. 1 lit. a) NCPC şi a
art. 265 teza finală NCC, pe de o parte, cu dispoziţiile speciale care atribuie competenţe tribunalului în
materia plasamentului, a plasamentului de urgenţă şi a adopţiei (Legea nr. 272/2004 şi Legea nr.
273/2004) şi cu art. 76 din Legea nr. 76/2012, pe de altă parte. Art. 76 din Legea nr. 76/2012 face
referire expresă, în partea finală, la „reglementările speciale în vigoare”, precum şi la posibilitatea
tribunalelor de a exercita funcţiunea de instanţă de tutelă. Ca urmare, competenţa specială a
tribunalului, prevăzută de legile menţionate, rămâne aplicabilă33, cel puţin până la data adoptării unor
dispoziţii legale noi care să reglementeze într-o manieră cuprinzătoare organizarea şi funcţionarea
instanţei de tutelă.
b) cererile referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă, potrivit legii
17. Înregistrările de stare civilă au fost definite în doctrină ca fiind acele operaţiuni juridice de
consemnare, în registrele de stare civilă, a faptelor şi actelor juridice care privesc starea civilă, precum
şi a altor elemente prevăzute de lege, operaţiuni efectuate, în condiţiile legii, de către organele cu
atribuţii de stare civilă34.
Înregistrările de stare civilă pot consta în întocmirea actelor de stare civilă, în cazul naşterii,
al căsătoriei şi al decesului, respectiv în înscrierea de menţiuni marginale pe actul de stare civilă (în
cazul stabilirii filiaţiei, al încuviinţării, desfiinţării sau desfacerii adopţiei, al desfacerii, desfiinţării sau
încetării căsătoriei, al schimbării numelui pe cale administrativă ori al schimbării sexului etc.).
18. Litigiile referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă pot apărea în cazul refuzului
de a efectua înregistrarea de stare civilă. Persoana interesată poate sesiza instanţa competentă, care
este, potrivit legii speciale, judecătoria în raza căreia domiciliază reclamantul (art. 9 din Legea nr.
119/1996 cu privire la actele de stare civilă35).
19. Apreciem că norma în discuţie, care se referă în mod generic la cererile „referitoare la
înregistrările în registrele de stare civilă”, cuprinde şi acţiunile în anularea, modificarea şi completarea
unei înregistrări de stare civilă, iar nu numai la efectuarea iniţială a înregistrărilor. Soluţia concordă cu
normele de competenţă cuprinse în legea specială36.
20. În raport de formularea cuprinzătoare a textului („cererile referitoare la înregistrări”),
considerăm că norma specială este aplicabilă şi cererilor în rectificarea actelor de stare civilă, nefiind
justificat ca, în cazul cererilor în rectificarea actelor de stare civilă, competenţa de soluţionare a
contestaţiei prevăzute de legea specială să aparţină tribunalului, în vreme ce acţiunile în anularea,
modificarea sau completarea actelor de stare civilă ori privind înregistrările iniţiale să aparţină
judecătoriei.
21. În măsura în care cererile referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă au caracter
accesoriu, ele sunt de competenţa instanţei învestite cu cererea principală (art. 123 NCPC).
c) cererile având ca obiect administrarea clădirilor cu mai multe etaje, apartamente sau
spaţii aflate în proprietatea exclusivă a unor persoane diferite, precum şi cele privind
raporturile juridice stabilite de asociaţiile de proprietari cu alte persoane fizice sau persoane
juridice, după caz

32
În acest sens, a se vedea V.M. Ciobanu, Implicaţii..., p. 22. A se vedea, pentru detalii privind cauzele
având ca obiect regimul matrimonial, filiaţia, adopţia, autoritatea părintească şi obligaţia de întreţinere C.-M.
Crăciunescu, D. Lupaşcu, op. cit., pp. 19-29; pentru alte precizări cu privire la competenţa instanţei de tutelă, a se
vedea: L. Radu, op. cit., pp. 183-188; V.M. Ciobanu, Tr.C. Briciu, Cl.C. Dinu, Impactul Noului Cod civil..., p. 84.
33
În acelaşi sens, a se vedea A. Constanda, în Comentarii Noul Cod, p. 275.
34
În acest sens, a se vedea G. Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, ed. a 4-a, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2010, p. 387.
35
Republicată în M. Of. nr. 339 din 18 mai 2012.
36
Potrivit art. 57 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 119/1996, cererea de anulare, modificare sau completare
se soluţionează de judecătoria în a cărei rază teritorială se află domiciliul sau sediul persoanelor interesate, pe baza
verificărilor efectuate de serviciul public comunitar local de evidenţă a persoanelor şi a concluziilor procurorului.
Alin. (3) al aceluiaşi articol dispune că soluţionarea cererilor de anulare, completare şi modificare a actelor de stare
civilă formulate de cetăţenii români cu domiciliul în străinătate şi de străini este de competenţa Judecătoriei Sectorului
1 al Municipiului Bucureşti.
12
 22. Formularea textului evocă raporturile juridice stabilite între asociaţia de proprietari (pentru
identitate de raţiune, trebuie admis că dispoziţia se aplică şi în cazul în care vechile asociaţii de
locatari nu au fost transformate în asociaţii de proprietari) şi proprietarii spaţiilor situate în
condominiu37, precum şi raporturile dintre aceştia, în legătură cu funcţionarea asociaţiei de proprietari
ori în legătură cu drepturile şi obligaţiile lor, decurgând din funcţionarea normală şi exploatarea
condominiului.
Dispoziţia legală se aplică, aşadar, cererilor care privesc raporturile juridice stabilite între
asociaţia de proprietari şi membrii ei, cu privire la înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea asociaţiei
(spre exemplu, acţiunea în anularea hotărârii asociaţiei, reglementată de art. 26 din Legea nr.
230/2007), dar şi cererilor care privesc raporturile dintre asociaţie şi organele acesteia (nu însă şi
raporturilor de muncă stabilite între asociaţie şi angajaţii acesteia, dacă este cazul, acestea fiind de
competenţa jurisdicţiei de dreptul muncii).
23. În măsura în care membrii asociaţiei ar avea pretenţii unii împotriva celorlalţi, în această
calitate, privitoare la organizarea şi funcţionarea asociaţiei de proprietari, aceste cereri sunt, de
asemenea, de competenţa judecătoriei (bunăoară, cererea prin care membrii organelor de conducere
solicită predarea documentelor asociaţiei de la alţi membri care le deţin fără drept ori cererile prin
care membrii asociaţiei îşi contestă reciproc calitatea de reprezentanţi ai asociaţiei).
24. Intră, de asemenea, în câmpul de aplicare a normei şi situaţiile, deosebit de frecvente, în
care asociaţia de proprietari formulează cereri împotriva proprietarilor din imobil pentru executarea
drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din această calitate (îndeosebi obligaţia de plată a cheltuielilor de
întreţinere) ori, invers, în care proprietarii formulează pretenţii împotriva asociaţiei, în legătură cu
drepturile şi obligaţiile ce le revin în această calitate (spre exemplu, se solicită constatarea inexistenţei
ori a cuantumului diferit al obligaţiei de plată reţinute în cuprinsul listelor de întreţinere).
25. Textul se aplică cererilor privind drepturile şi obligaţiile proprietarilor din condominiu,
decurgând din coproprietatea forţată şi perpetuă asupra părţilor comune, chiar şi în situaţia în care în
condominiu nu există asociaţie de proprietari, înfiinţarea acesteia fiind facultativă (art. 2 partea finală
din Legea nr. 230/2007)38.
26. A doua ipoteză a normei priveşte cererile decurgând din raporturile juridice dintre asociaţia
de proprietari şi terţii care nu sunt proprietarii unor spaţii din condominiu – spre exemplu, furnizorii
de utilităţi, băncile comerciale ori alte persoane cu care asociaţia de proprietari se află în raporturi
contractuale –, iar legea nu prevede condiţia ca aceste cereri să aibă legătură cu raporturile juridice
specifice, născute din funcţionarea condominiului şi a asociaţiei de proprietari (această legătură va
exista cel mai adesea, dar ea nu este prevăzută expres de lege).
27. S-ar părea, aşadar, că intenţia legiuitorului a fost să dea în competenţa judecătoriilor toate
litigiile în care este parte o asociaţie de proprietari, în considerarea calităţii acesteia. Cu toate acestea,
formularea textului, care priveşte raporturile juridice dintre asociaţia de proprietari şi alte persoane
fizice sau juridice, evocând, aşadar, raporturi de drept civil (lato sensu), precum şi interpretarea
sistematică a normelor privind competenţa materială impun concluzia că cererile în materie de
contencios administrativ (spre exemplu, litigiile dintre asociaţia de proprietari şi primăria localităţii
respective ori altă entitate de drept public) ori de dreptul muncii (spre exemplu, litigiile dintre
asociaţia de proprietari şi angajaţii acesteia, dacă este cazul) nu sunt de competenţa judecătoriei, ci de

37
Potrivit art. 3 lit. a) din Legea nr. 230/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de
proprietari, publicată în M. Of. nr. 490 din 23 iulie 2007, noţiunile de „clădire-bloc de locuinţe-condominiu” înseamnă
„proprietatea imobiliară formată din proprietăţi individuale, definite apartamente sau spaţii cu altă destinaţie decât
aceea de locuinţe, şi proprietatea comună indiviză. Poate fi definit condominiu şi un tronson cu una sau mai multe
scări, din cadrul clădirii de locuit, în condiţiile în care se poate delimita proprietatea comună”.
Art. 648 alin. (1) NCC se referă la „clădirea” sau „ansamblul rezidenţial” în care există spaţii cu destinaţie de
locuinţă sau cu altă destinaţie având proprietari diferiţi şi dispune că părţile din clădire care sunt destinate
întrebuinţării spaţiilor respective şi nu pot fi folosite decât în comun sunt obiectul unui drept de coproprietate forţată.
38
Spre exemplu, în măsura în care proprietarul unui apartament din imobil a suportat cheltuieli de întreţinere
şi reparare a proprietăţii comune, se poate îndrepta împotriva celorlalţi proprietari, pentru ca aceştia să suporte
cheltuielile aferente coproprietăţii, proporţional cu cota lor parte. Art. 646-666 NCC cuprind dispoziţii speciale cu
privire la coproprietatea forţată, inclusiv coproprietatea asupra părţilor comune din clădirile cu mai multe etaje sau
apartamente, respectiv cu privire la asociaţiile de proprietari.
13
competenţa instanţei de contencios administrativ, respectiv a tribunalului competent să soluţioneze
conflictele de muncă39.
În măsura în care sunt patrimoniale, aceste cereri sunt date în competenţa judecătoriei,
indiferent de valoarea obiectului litigiului.
28. Atribuirea acestor cauze în competenţa judecătoriei este justificată, îndeosebi pentru a
degreva instanţele superioare de litigii numeroase, cu o valoare adesea mică şi care, de regulă, au o
complexitate redusă.
d) cererile de evacuare
29. Această normă priveşte cererile de evacuare formulate pe calea procedurii contencioase de
drept comun.
Cererile de evacuare formulate potrivit Titlului XI („Evacuarea din imobilele folosite sau
ocupate fără drept”) din Cartea a VI-a („Proceduri speciale”) sunt date în competenţa judecătoriei de
la locul situării imobilului (art. 1.036 NCPC). Procedura specială are caracter facultativ [art. 1.035
alin. (1) NCPC], însă este mai avantajoasă pentru reclamant, datorită dispoziţiilor derogatorii de la
dreptul comun care asigură o celeritate deosebită a procesului. Totodată, este prevăzută expres
posibilitatea formulării cererii în evacuare împotriva celui care ocupă imobilul fără niciun titlu [art.
1.034 alin. (2) lit. e), art. 1.041 NCPC].
30. În măsura în care cererea este formulată totuşi pe calea dreptului comun [ceea ce art. 1.034
alin. (1) NCPC îngăduie], se impune delimitarea cererilor de evacuare de cererile în revendicare
imobiliară40. Interesul delimitării constă în faptul că numai cererile în evacuare sunt de competenţa
judecătoriei, indiferent de valoarea bunului imobil, în vreme ce acţiunile în revendicare imobiliară
sunt supuse criteriului valoric de delimitare a competenţei materiale, fiind, după caz, de competenţa
judecătoriei ori a tribunalului [art. 94 pct. 1 lit. k), art. 95 pct. 1 NCPC].
31. Dificultatea constă în faptul că ambele cereri tind la restituirea stăpânirii materiale a
imobilului de către pârât, astfel încât obiectul cererii nu este suficient pentru calificarea juridică a
acesteia, ci mai este necesară determinarea cauzei cererii de chemare în judecată.
32. Acţiunea în revendicare a fost definită în doctrina recentă ca fiind „acţiunea prin care cel
care se pretinde titular al dreptului de proprietate asupra unui bun, dar nu are stăpânirea materială a
bunului, îl cheamă în judecată pe cel care are stăpânirea materială a bunului, cerând instanţei de
judecată să îi recunoască dreptul de proprietate şi, ca urmare a acestei recunoaşteri, să i se restituie
stăpânirea materială a bunului respectiv”41.
Calitatea procesuală activă în acţiunea în revendicare nu presupune, aşadar, ca reclamantul să
dovedească însăşi existenţa dreptului său de proprietate (care constituie o chestiune de fond), ci doar
să afirme că este proprietar, cu alte cuvinte, să-şi întemeieze cererea de restituire a bunului pe
dreptul său de proprietate (în acest sens sunt şi dispoziţiile art. 36 NCPC); acţiunea în revendicare
este o acţiune petitorie şi reală.
33. În al doilea rând, s-a învederat că în definirea acţiunii în revendicare este preferabil să se
ţină seama de stăpânirea materială a bunului, adică de elementul material al posesiei (corpus), iar nu
de posesie, în ansamblul ei. Astfel, definiţia acoperă şi situaţiile în care reclamantul, deşi a pierdut
stăpânirea materială, este posesor solo animo, respectiv în care pârâtul este doar detentor precar, iar
nu posesor – întrucât acţiunea în revendicare poate fi introdusă şi împotriva detentorului precar [art.
563 alin. (1) NCC]42.

39
A se vedea, mai recent, şi G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, p. 196.
40
Apreciem că nu se pune problema confuziei dintre acţiunea în evacuare şi acţiunea în revendicare
imobiliară, întrucât noţiunea de „evacuare” implică predarea stăpânirii materiale asupra unui bun imobil.
41
În acest sens, a se vedea V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, ed. a 2-a,Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2013, p. 473; a se vedea, în sens asemănător, şi C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale în
reglementarea noului Cod civil, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013 (citat în continuare: „C. Bîrsan, Drept civil,
2013”), p. 300.
42
Instanţa supremă a decis că, în cazul în care în cadrul unui contract s-a prevăzut ca una dintre părţi să devină
beneficiara balastului desprins de pe albia unui râu, bunul este mobil prin anticipaţie, deoarece, chiar dacă înainte de
exploatare acesta este un bun imobil, întrucât este prins de sol, în considerarea a ceea ce părţile au convenit prin
contract, respectiv predarea acestuia, bunul devine mobil prin anticipaţie. Din această perspectivă, reclamantul nu se
poate prevala de dobândirea vreunui drept de proprietate asupra unui bun imobil şi deci acţiunea dedusă judecăţii nu
întruneşte elementele acţiunii în revendicare, ci este o acţiune cu caracter contractual având natura unei obligaţii de a
14
 34. Ca urmare, nu poate fi reţinută drept criteriu de delimitare între acţiunea în revendicare
imobiliară şi acţiunea în evacuare împrejurarea că pârâtul se pretinde el însuşi proprietar şi exhibă un
titlu de proprietate sau cel puţin se pretinde a fi posesor (caz în care ar fi vorba de o revendicare) ori
că pârâtul se pretinde a fi detentor precar sau este un simplu uzurpator (caz în care ar fi vorba despre o
acţiune în evacuare)43. În realitate, acţiunea în revendicare nu presupune ca ambele părţi să exhibe
titluri care urmează să fie comparate, fiind posibil ca doar reclamantul să exhibe un titlu de
proprietate, iar pârâtul să opună simpla sa posesie ori chiar o detenţie precară44.
35. Considerăm, prin urmare, că suntem în prezenţa unei acţiuni personale în evacuare, de
competenţa judecătoriei, atunci când deţinerea imobilului de către pârât s-a întemeiat pe un raport
contractual, netranslativ de proprietate, prin care pârâtului i s-a conferit detenţia precară (bunăoară, o
locaţiune ori un comodat sau alt raport contractual similar) sau prin care i s-a permis folosirea
vremelnică a imobilului, sub forma unei simple tolerări45. În aceste cazuri, la încetarea raportului de
detenţie precară ori a simplei permisiuni a folosirii bunului, pârâtul este obligat să restituie bunul, iar
cocontractantul său are dreptul corelativ de a pretinde restituirea bunului, având natura juridică a unei
creanţe (între altele, întrucât subiectul pasiv este determinat)46. Aşa fiind, acţiunea în evacuare, care
sancţionează încălcarea acestui drept de creanţă, este o acţiune personală imobiliară, iar nu o acţiune
reală imobiliară47. Numai la aceste acţiuni se referă norma de competenţă aici discutată.
Dimpotrivă, în cazul în care, în lipsa oricărui raport juridic preexistent cu pârâtul, proprietarul
imobilului reclamă în această calitate, de proprietar, că pârâtul deţine bunul fără drept, aducându-i
atingere dreptului real, absolut şi exclusiv asupra bunului48, şi cere pe acest temei restituirea bunului,
acţiunea este o revendicare49.

face, adică de a preda cantitatea de balast, obligaţie născută din contract – ÎCCJ, s. a II-a civ., dec. nr. 534/2015,
disponibilă pe www.juridice.ro, 8 octombrie 2015 (nota coordonatorului, V.M.C.).
43
În sens contrar, a se vedea ÎCCJ, s. com., dec. nr. 169 din 18 ianuarie 2011, disponibilă pe www.scj.ro,
unde s-a reţinut, sub imperiul vechii reglementări, că: „În materia acţiunii în evacuare, nu se pune în discuţie însuşi
dreptul de proprietate asupra imobilului, ci doar folosinţa acestuia, folosinţă încălcată de către pârâţi, urmare a
ocupării fără titlu a imobilului. (…) reclamanta nu a urmărit valorificarea unui drept de proprietate exclusiv şi absolut
în cadrul unei acţiuni în revendicare, ci doar un drept personal de creanţă având caracter relativ, în cadrul acţiunii în
evacuare, urmând constrângerea debitorului la executarea obligaţiei de a face. Altfel spus, reclamanta nu a solicitat
obligarea pârâţilor să îi recunoască dreptul de proprietate asupra imobilului, ci doar evacuarea acestora şi predarea
bunului în materialitatea sa. Se constată astfel că în mod eronat au apreciat instanţele inferioare că acţiunea în
evacuare constituie mijlocul procedural specific exclusiv raporturilor de locaţiune între părţi, reţinând că neopunerea
unui titlu de către pârâţi nu poate fi analizată decât în cadrul unei acţiuni în revendicare. Astfel, dispoziţiile art. 480 C.
civ. constituie temei de drept inclusiv pentru acţiunea în evacuare, ca mijloc procedural de valorificare a posesiei şi
folosinţei asupra bunurilor, ceea ce face pe deplin admisibilă şi întemeiată o asemenea acţiune. A susţine că
reclamanta nu se poate prevala de titlul său decât în cadrul unei acţiuni în revendicare prin comparaţie de titluri, în
condiţiile în care pârâţii nu au afirmat că ar deţine vreun titlu, contravine dispoziţiilor legale sus-menţionate, practicii
şi doctrinei în materie”. Soluţia era, fără îndoială, echitabilă, dar ne întrebăm care este izvorul dreptului de „creanţă”
având ca obiect „obligaţia de a face”, altul decât obligaţia pârâtului de a respecta dreptul de proprietate al
reclamantului, drept absolut şi exclusiv, în condiţiile în care între părţi nu există raporturi contractuale. Şi atunci,
delimitarea acţiunii în revendicare de cea în evacuare s-ar face exclusiv în raport de poziţia procesuală a pârâtului,
care afirmă (exhibă) sau nu un titlu de proprietate? Ar fi o situaţie aparte, în care natura juridică a cererii este
configurată de apărările pârâtului.
44
A se vedea, pentru detalii: C. Bîrsan, Drept civil, 2013, p. 301; V. Stoica, op. cit., p. 474.
45
În acest sens, art. 918 alin. (1) lit. d) NCC dispune că „nu constituie posesie stăpânirea unui bun de către
un detentor precar, precum: (...) d) orice altă persoană care, deţinând temporar un bun al altuia, este obligată să îl
restituie sau care îl stăpâneşte cu îngăduinţa acestuia” [o dispoziţie similară se regăsea în art. 1.853 alin. (2) C. civ.
1864].
46
Pentru clasificarea drepturilor patrimoniale în drepturi reale şi drepturi de creanţă (la care se adaugă
drepturile patrimoniale atipice), a se vedea V. Stoica, op. cit., p. 31 şi urm.
47
În acelaşi sens, a se vedea şi G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, pp. 196-197.
48
Potrivit art. 555 alin. (1) NCC, proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, folosi şi dispune de
un bun în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, în limitele stabilite de lege. Cu privire la conţinutul juridic al dreptului de
proprietate privată, a se vedea: V. Stoica, op. cit., p. 99 şi urm.; C. Bîrsan, Drept civil, 2013, p. 43 şi urm.
49
În opinia noastră, atunci când îşi verifică competenţa, instanţa nu este ţinută de calificarea juridică greşită
dată de reclamant, ci este îndreptăţită şi obligată să dea cererii calificarea juridică exactă (e.g., revendicare în loc de
evacuare), în temeiul art. 22 alin. (1), (4) şi (5) a contrario NCPC; pentru detalii, a se vedea Gh.-L. Zidaru, op. cit., în
RRDP nr. 2/2014, p. 194 şi urm.
15
 36. Inconvenientele practice ale opiniei aici susţinute pot fi evitate de reclamant prin opţiunea
pentru procedura specială a evacuării, mult mai energică şi care poate fi îndreptată şi împotriva
celui care ocupă imobilul în fapt, fără să fi deţinut vreodată un titlu în acest sens [art. 1.034 alin. (2)
lit. e) NCPC].
37. Raţiunea atribuirii acestor cauze în competenţa judecătoriei constă atât în proximitatea
instanţei faţă de imobilul la care se referă litigiul, cât şi, îndeosebi, la necesitatea soluţionării rapide a
acestei categorii de cauze.
e) cererile referitoare la zidurile şi şanţurile comune, distanţa construcţiilor şi plantaţiilor,
dreptul de trecere, precum şi la orice servituţi sau alte limitări ale dreptului de proprietate
prevăzute de lege, stabilite de părţi ori instituite pe cale judecătorească
38. Cererile la care se referă acest text decurg din limitele legale, judiciare ori convenţionale ale
dreptului de proprietate imobiliară, în cadrul raporturilor de vecinătate, precum şi din servituţile
propriu-zise.
NCC reglementează limitele legale, judiciare şi convenţionale ale dreptului de proprietate
imobiliară în mod distinct de servituţi, în Capitolul III („Limitele juridice ale dreptului de proprietate
privată”) al Titlului II („Proprietatea privată”) din Cartea a III-a („Despre bunuri”).
39. Secţiunea I priveşte limitele legale ale dreptului de proprietate privată (art. 602-625),
reglementând aspecte precum: folosirea apelor; picătura streşinii; distanţa şi lucrările intermediare
cerute pentru anumite construcţii, lucrări şi plantaţii; vederea asupra proprietăţii vecinului; dreptul de
trecere; alte limite legale (precum dreptul de trecere pentru utilităţi şi dreptul de trecere pentru
efectuarea unor lucrări). Toate litigiile care privesc, cu titlu principal, aplicarea acestor dispoziţii
legale sunt de competenţa judecătoriei.
40. Secţiunea a II-a priveşte limitele convenţionale (art. 626-629), fiind reglementată în mod
amănunţit clauza de inalienabilitate. Ca urmare, acţiunea în rezoluţiunea contractului care conţine
clauza de inalienabilitate [dacă înstrăinătorul nu preferă să declare rezoluţiunea unilaterală50 – art. 629
alin. (1) şi art. 1.552 NCC] ori acţiunea în anularea actului de înstrăinare subsecvent, încheiat cu
nerespectarea clauzei de inalienabilitate, sunt de competenţa judecătoriei, indiferent de valoarea
obiectului litigiului51.
41. Secţiunea a III-a (art. 630) priveşte limitele judiciare stabilite pentru situaţiile în care
inconvenientele datorate relaţiilor de vecinătate depăşesc limitele considerate echitabile şi normale,
după împrejurări.

Calificarea juridică corectă trebuie dată la primul termen la care părţile sunt legal citate, înainte ca instanţa
să-şi verifice competenţa, ridicând o eventuală excepţie de necompetenţă materială chiar din oficiu, conform art. 130
alin. (2) şi art. 131 alin. (1) NCPC.
50
În sistemul NCC, rezoluţiunea şi rezilierea operează prin declaraţie unilaterală [art. 1.550 alin. (1), art.
1.552 şi urm. NCC], însă creditorul păstrează opţiunea de a sesiza instanţa pentru ca aceasta să pronunţe rezoluţiunea
ori rezilierea prin hotărâre judecătorească. Pentru ample consideraţii, a se vedea I.F. Popa, Rezoluţiunea şi rezilierea
contractelor în Noul Cod Civil (I – RRDP nr. 5/2010, pp. 105-136; II – RRDP nr. 6/2010, pp. 82-117); de asemenea, a
se vedea şi I.F. Popa, Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor în Noul Cod Civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2012, passim.
51
Intră sub incidenţa textului şi alte acţiuni conexe, precum acţiunea în anularea declaraţiei de rezoluţiune
unilaterală, emisă cu încălcarea condiţiilor prevăzute de lege.
Mai recent, în literatura de specialitate a fost combătut punctul de vedere expus în text, arătându-se că
acţiunile decurgând din nerespectarea unei clauze de inalienabilitate ar fi supuse criteriului valoric, „deoarece aceste
acţiuni privesc izvorul limitelor dreptului de proprietate stabilite de părţi, iar nu limitele înseşiˮ (G. Boroi, M. Stancu,
Drept procesual civil, p. 197). Totuşi, formularea largă a textului (cereri referitoare la limitări ale dreptului de
proprietate stabilite de părţi) nu permite o asemenea – subtilă – distincţie, motiv pentru care ne păstrăm punctul de
vedere exprimat cu ocazia primei ediţii a prezentei lucrări. Argumentul mai important priveşte inconvenientul practic
al scindării competenţei, în funcţie de motivul de rezoluţiune ori de anulare invocat (nerespectarea clauzei de
inalienabilitate ori alte cauze), însă acest inconvenient, de altfel, real, poate fi rezolvat prin recurgerea la mecanismul
prorogării de competenţă instituit de art. 99 NCPC: în cazul în care se invocă mai multe motive de rezoluţiune ori de
anulare, iar unele dintre acestea, fiind supuse criteriului valoric, atrag competenţa tribunalului, tribunalul va fi
competent să judece întreaga cauză, în ansamblul său, ca instanţă superioară şi ca instanţă cu plenitudine de
competenţă în materie civilă lato sensu.
16
 Observăm că textul se referă la toate limitele legale, convenţionale şi judiciare ale dreptului de
proprietate, distanţa construcţiilor şi plantaţiilor, respectiv dreptul de trecere fiind menţionate
exemplificativ.
Zidurile şi şanţurile comune constituie, în principiu, obiect al dreptului de coproprietate forţată
şi perpetuă, conform art. 646 pct. 1 şi art. 660 NCC.
În ceea ce priveşte servituţile propriu-zise, acestea sunt dezmembrăminte ale dreptului de
proprietate, întrucât proprietarul fondului dominant, în favoarea căruia este constituită servitutea,
poate exercita anumite prerogative din conţinutul juridic al dreptului de proprietate asupra fondului
aservit, drept de proprietate care este, astfel, „dezmembrat”52. Servituţile sunt reglementate (art. 755 şi
urm. NCC) de Capitolul IV din Titlul III („Dezmembrămintele dreptului de proprietate privată”) al
Cărţii a III-a, „Despre bunuri”.
42. Această reglementare se justifică prin caracterul frecvent al unor asemenea litigii de
vecinătate, care presupun administrarea unor probe precum cercetarea locală ori expertiza, astfel încât
proximitatea instanţei faţă de obiectul litigiului prezintă importanţă.
f) cererile privitoare la strămutarea de hotare şi cererile în grăniţuire
43. Dreptul şi obligaţia corelativă la grăniţuirea coproprietăţii (obligaţie propter rem) fac parte
din limitele normale de exercitare a dreptului de proprietate în raporturile dintre vecini (art. 584 C.
civ., art. 560 NCC)53. Prin urmare, scopul acţiunii în grăniţuire, care decurge din reglementările de
drept substanţial menţionate, este determinarea graniţei dintre cele două terenuri, prin semne
exterioare54.
44. Cu toate că justificarea calităţii procesuale active, respectiv pasive presupune stabilirea
dreptului de proprietate ori a altui drept real principal asupra terenurilor învecinate, acţiunea în
grăniţuire nu are ca obiect contestarea existenţei ori întinderii dreptului de proprietate al pârâtului [în
caz contrar, ea se grefează pe o acţiune în revendicare, având caracter accesoriu, cu consecinţele care
decurg din art. 123 alin. (1) NCPC], ci doar stabilirea corectă a limitelor materiale ale celor două
terenuri, în concordanţă cu întinderea proprietăţii fiecăruia (şi care, în sine, este necontestată)55.
În mod similar, apreciem că acţiunea în strămutare de hotare are caracter principal atunci când
reclamantul susţine că hotarul materializat pe teren nu corespunde limitelor reale (de asemenea,
necontestate) ale proprietăţilor celor două părţi şi solicită restabilirea amplasamentului corect al
hotarului, pe limita de proprietate.
g) cererile posesorii
45. Cererea posesorie apără posesia, ca stare de fapt, împotriva tulburărilor din partea terţilor şi
se fundamentează pe ideea că nimeni nu-şi poate face dreptate singur. În măsura în care terţii justifică
un drept asupra bunului, aceştia, în caz de opunere din partea posesorului, sunt ţinuţi să introducă
acţiunile petitorii care le sancţionează dreptul, recurgând astfel la puterea judecătorească pentru
recunoaşterea şi realizarea dreptului lor, iar nu să intre în posesia bunului pe căi de fapt.
46. Acţiunea posesorie a fost definită, sub imperiul vechii reglementări, ca ansamblul de
mijloace procesuale prin care reclamantul solicită instanţei să-l oblige pe pârât să înceteze orice act de
tulburare a posesiei sale asupra unui bun imobil sau să îi restituie în posesie bunul imobil, atunci când
a fost deposedat56. Faţă de dispoziţiile NCC, acţiunea posesorie poate avea, în prezent, ca obiect şi un
bun mobil.

52
Pentru detalii, a se vedea V. Stoica, op. cit., pp. 246-248.
53
Potrivit art. 584 C. civ., orice proprietar poate îndatora pe vecinul său la grăniţuirea proprietăţii lipite de a
sa; cheltuielile grăniţuirii se vor face pe jumătate. Art. 560 NCC dispune că proprietarii terenurilor învecinate sunt
obligaţi să contribuie la grăniţuire prin reconstituirea hotarului şi fixarea semnelor corespunzătoare, suportând, în mod
egal, cheltuielile ocazionate de aceasta.
54
A se vedea V. Stoica, op. cit., pp. 502-503.
55
A se vedea C. Bîrsan, Drept civil, 2013, p. 328. În acelaşi sens, s-a decis că stabilirea liniei de hotar dintre
proprietăţi este condiţionată de soluţia dată petitului privind revendicarea. Judecătorul este chemat să stabilească
existenţa şi întinderea dreptului de proprietate al părţilor, să constate dacă există sau nu o pretenţie justificată a
reclamantului cu privire la ocuparea fără drept a terenului său şi, abia apoi, să stabilească linia de hotar care respectă
configuraţia drepturilor de proprietate [Trib. Argeş, s. civ., dec. nr. 3269 din 1 octombrie 2011 (în majoritate), cu
comentariu aprobativ de L.C. Carcia, în RRDJ nr. 4/2012, pp. 48-61].
56
În acest sens, a se vedea V.M. Ciobanu, Tratat, vol. II, p. 533.
17
 Faţă de dispoziţiile art. 29 NCPC, acţiunea civilă are ca obiect nu doar protecţia unui drept
subiectiv pretins, ci şi a unei situaţii juridice; posesia, ca stare de fapt, naşte anumite consecinţe
juridice, una dintre acestea fiind protecţia posesiei prin intermediul acţiunii posesorii.
47. De lege lata, art. 949 alin. (1) NCC prevede că cel care a posedat un bun corporal cel puţin
un an poate solicita instanţei de judecată prevenirea ori înlăturarea oricărei tulburări a posesiei sale
sau, după caz, restituirea bunului. De asemenea, posesorul este îndreptăţit să pretindă despăgubiri
pentru prejudiciile cauzate. Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, exerciţiul acţiunilor posesorii este
recunoscut şi detentorului precar. O formă aparte de cerere posesorie este reglementată de art. 952
NCC, fiind vorba despre cereri care, anterior, erau formulate în mod frecvent pe calea ordonanţei
preşedinţiale.
48. Anumite dispoziţii procedurale cu privire la cererile posesorii se regăsesc în cuprinsul art.
1.003-1.005 NCPC. Cererile posesorii se judecă de urgenţă şi cu precădere, fiind inadmisibile cererea
reconvenţională şi orice alte cereri prin care se solicită protecţia unui drept în legătură cu bunul în
litigiu. Hotărârea dată asupra cererii posesorii este supusă numai apelului.
49. Competenţa judecătoriei se justifică prin raţiuni de proximitate şi prin caracterul relativ
simplu al acestor litigii.
h) cererile privind obligaţiile de a face sau de a nu face neevaluabile în bani, indiferent de
izvorul lor contractual sau extracontractual, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor
instanţe
50. Prin caracterul său cuprinzător, această normă atributivă de competenţă pune probleme de
delimitare în raport cu cererile care, deşi au ca obiect obligaţii de a face neevaluabile în bani, sunt date
de lege în competenţa altor instanţe.
51. După cum se cunoaşte, prin obligaţii de a face se înţelege orice prestaţie pozitivă, în afara
celor care se încadrează în noţiunea de „a da” (obligaţia de a da are ca obiect constituirea sau
transmiterea unui drept real)57. Ca urmare, simpla referire la existenţa unei obligaţii de a face este atât
de cuprinzătoare, încât tinde să absoarbă o categorie nedefinită de cereri care urmăresc realizarea unei
prestaţii pozitive din partea pârâtului. Mai mult, în urma modificării textului prin Legea nr. 76/2012,
acesta se referă şi la cererile al căror obiect este impunerea unei abstenţiuni.
52. În niciunul dintre cele două cazuri, nu are importanţă dacă izvorul raportului juridic litigios
este o obligaţie contractuală (bunăoară, o obligaţie de informare) ori extracontractuală (bunăoară,
obligaţia de a nu săvârşi nicio ingerinţă asupra corespondenţei unei persoane).
53. Legea însăşi aduce o primă precizare importantă, în sensul că sunt date în competenţa
judecătoriilor doar cererile privind obligaţiile de a face ori de a nu face neevaluabile în bani.
Potrivit doctrinei, cererile în justiţie se împart în cereri patrimoniale şi nepatrimoniale.
Cererile patrimoniale sunt cele care au un conţinut economic, în vreme ce acţiunile sau cererile
nepatrimoniale au ca obiect drepturi personal-nepatrimoniale, care nu au un conţinut evaluabil în
bani58.
În ceea ce ne priveşte, considerăm că au caracter patrimonial atât cererile care au ca obiect plata
unei sume de bani ori obţinerea altui bun (bunul are, prin definiţie, valoare economică, fiind deci
evaluabil în bani), cât şi cererile care, deşi nu tind în mod direct la obţinerea unei valori patrimoniale,
decurg dintr-un raport juridic cu caracter patrimonial.
54. Această opinie se întemeiază şi pe decizia în interesul legii nr. 32/2008, pronunţată de Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie în Secţii Unite59. În raport de considerentele judicioase ale instanţei

57
În acest sens, a se vedea G. Boroi, C.A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, ed. a 2-a, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2013, pp. 67-68.
58
A se vedea I. Deleanu, Tratat, vol. I, 2010, p. 174.
59
Publicată în M. Of. nr. 830 din 10 decembrie 2008. Curtea a statuat că: „Acţiunile patrimoniale sunt cele
care au un conţinut economic, pe când acţiunile extrapatrimoniale corespund unor drepturi subiective indisolubil
legate de persoana titularului lor, indiferent dacă este persoană fizică sau juridică, drepturi fără conţinut economic,
deci drepturi personale nepatrimoniale. (…) Întrucât dreptul subiectiv material constituie fundamentul acţiunii, fiind
factorul configurator al acesteia, el impune şi toate consecinţele ce decurg de aici: calificarea acţiunii, determinarea
competenţei, alcătuirea completului, determinarea căii de atac. Ca atare, se poate afirma că dreptul subiectiv ce se
cere a fi protejat în justiţie «transferă» caracterul său patrimonial sau nepatrimonial litigiului însuşi şi, astfel,
procesul va putea fi evaluabil în bani, ori de câte ori în structura raportului juridic de drept substanţial, dedus
18
supreme, se impune concluzia că, ori de câte ori cererea referitoare la o obligaţie de a face izvorăşte
dintr-un raport juridic patrimonial, dreptul corelativ fiind un drept real ori de creanţă, textul de lege
aici discutat nu este aplicabil, competenţa materială urmând a fi stabilită după criteriul valoric, şi
aceasta chiar dacă obiectul cererii, în sine, ar părea (cel puţin la prima vedere60) neevaluabil în bani.
55. Considerăm însă că se impune o interpretare restrictivă a textului şi în ceea ce priveşte
obligaţiile de a face sau de a nu face cu caracter nepatrimonial, în sensul că nu orice cerere cu privire
la astfel de obligaţii intră în competenţa judecătoriei, ci numai acele cereri a căror natură juridică
relevă un litigiu de drept privat sau „de drept comun”61. Judecătoria nu este competentă să soluţioneze
cereri cu privire la acele raporturi juridice nepatrimoniale care, ţinând cont de natura lor, sunt de
competenţa altor instanţe. Avem în vedere cererile a căror natură juridică relevă un litigiu de
contencios administrativ (spre exemplu, cererea având ca obiect obligarea autorităţii publice să emită
un act administrativ62), de dreptul muncii (spre exemplu, cererea având ca obiect completarea sau
eliberarea carnetului de muncă ori asigurarea anumitor condiţii de muncă), de proprietate
intelectuală63 (spre exemplu, cererea având ca obiect obligarea pârâtului să declare lanţul de
aprovizionare şi de distribuţie a produselor contrafăcute) ş.a. În caz contrar, s-ar fragmenta
competenţa materială a tribunalului, atribuită anterior de lege în considerarea naturii speciale a unor
litigii (cf. art. 93 pct. 1 NCPC, în forma iniţială a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură
civilă), iar judecătoria ar fi transformată, contrar voinţei legiuitorului, într-o instanţă de drept comun
pentru toate cererile neevaluabile în bani. Or, prin alegerea unei formule sintetice şi cuprinzătoare
privind competenţa tribunalului (art. 95 pct. 1 NCPC), în locul uneia descriptive şi enumerative,
legiuitorul nu a urmărit nicidecum scăderea competenţei tribunalului în materiile expres enunţate de
art. 2 pct. 1 C. pr. civ. anterior, ci doar cuprinderea acestora în formularea sintetică ce se regăseşte în
forma finală a Codului. Acest element, chiar dacă relevă o interpretare istorico-teleologică, trebuie
avut în vedere pentru a nu denatura aplicarea noului sistem al competenţei materiale, care prevede
competenţa de drept comun a tribunalului. Subliniem că această soluţie a fost adoptată şi în
jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel cum vom arăta mai jos.
Sub un alt aspect, nu achiesăm la ideea că acest text, care rămâne unul de excepție, ar
transforma judecătoria în instanță de drept comun pentru cererile nepatrimoniale, o atare idee, care
tinde la interpretarea extensivă a art. 94 lit.h) NCPC, fiind contrară art. 95 pct. 1 din Cod.
56. Soluţia legislativă urmăreşte degrevarea instanţelor superioare în grad.
i) cererile de declarare judecătorească a morţii unei persoane
57. În forma iniţială a Noului Cod de procedură civilă, aceste cereri erau de competenţa
tribunalului, ca instanţă cu plenitudine de competenţă (art. 95 pct. 1), nefiind vorba despre o cerere de

judecăţii, intră un drept patrimonial, real sau de creanţă. În consecinţă, ori de câte ori pe calea acţiunii în justiţie se
tinde a se proteja un drept patrimonial, evaluarea obiectului litigiului este posibilă şi necesară. În aceste condiţii,
trebuie considerate acţiuni patrimoniale, în care valoarea obiectului cererii determină competenţa materială sau căile
de atac, între altele, acţiunea prin care reclamantul solicită obligarea pârâtului să-i întocmească act de vânzare-
cumpărare, cererea de raport, acţiunea în reducţiune testamentară, acţiunile în constatarea existenţei sau inexistenţei
unui drept, în măsura în care se referă la bunuri evaluabile în bani, acţiunile în constatarea simulaţiei unui contract de
vânzare-cumpărare a unui bun imobil sau mobil, acţiunile în regres şi în revocare” (s.n., Gh.-L.Z.).
60
Considerăm că nu există cereri patrimoniale neevaluabile în bani, aceasta fiind o contradicţie în termeni. A
se vedea şi infra, cu privire la art. 94 pct. 1 lit. k) NCPC. În altă opinie, nu se poate pune semnul egalităţii între
cererile patrimoniale şi cererile evaluabile în bani; ar exista, prin urmare, cereri patrimoniale care nu sunt susceptibile
de evaluare, precum cererea de obligare a pârâtului la remiterea unor documente. În acest sens, a se vedea A.
Constanda, în Comentarii Noul Cod, p. 294. În sensul expus de noi în text (sunt cereri privind obligaţiile de a face sau
de a nu face patrimoniale cele care decurg dintr-un raport juridic cu caracter patrimonial), a se vedea G. Boroi, M.
Stancu, Drept procesual civil, p. 198.
61
În mod asemănător, a se vedea G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, p. 198, care se referă la cererile
privind obligaţiile de a face sau de a nu face cu caracter patrimonial derivând dintr-un raport de drept administrativ ori
dintr-un raport de dreptul muncii.
62
S-a decis, în mod just, că, într-o cauză în care reclamantul a solicitat obligarea Direcţiei de Impozite şi
Taxe Locale să-l exonereze sau, în subsidiar, să-i recalculeze taxele pretinse pentru construcţia cu destinaţia de garaj,
cererea vizează un raport juridic fiscal, întrucât priveşte o taxă datorată bugetului local. Fiind vorba de un litigiu de
natură fiscală, sunt aplicabile dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, competent fiind tribunalul, iar nu
judecătoria (C. Ap. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 39 din 20 ianuarie 2011, disponibilă pe www.cab1864.eu).
63
A se vedea jurisprudenţa citată infra, sub art. 94 şi 95, respectiv, pentru dezvoltări, comentariul sub art. 95.
19
competenţa instanţei de tutelă şi nici despre o cerere referitoare la înregistrările în registrele de stare
civilă, înregistrarea decesului fiind doar o consecinţă a hotărârii de declarare a morţii, iar nu însuşi
obiectul cererii deduse judecăţii. Ca urmare, în cazul în care au fost formulate până la data intrării în
vigoare a Legii nr. 138/2014, cererile de declarare judecătorească a morţii unei persoane sunt şi rămân
de competenţa tribunalului, legea veche fiind în continuare aplicabilă, chiar şi în cazul anulării sau
casării cu trimitere spre rejudecare [art. 25 alin. (2) NCPC].
58. În prezent însă, aceste cereri sunt date în competenţa judecătoriei, soluţie menită, probabil,
să degreveze instanţele superioare, cu toate că cererile de declarare judecătorească a morţii unei
persoane nu sunt întâlnite prea frecvent.
j) cererile de împărţeală judiciară, indiferent de valoare
59. Această soluţie nu este nouă, ea fiind prevăzută începând cu anul 2005 de art. 2 pct. 1 lit. b)
C. pr. civ. 186564, care excludea din competenţa tribunalelor cererile de împărţeală judiciară,
indiferent de valoare.
60. Norma este aplicabilă doar dacă cererea de împărţeală judiciară este formulată pe cale
principală, iar nu dacă este formulată pe cale accesorie ori incidentală într-un proces având alt obiect,
care ar fi de competenţa altei instanţe (art. 123 NCPC).
Dacă însă cererea de partaj este precedată de cereri având ca obiect constatarea deschiderii
succesiunii, a calităţii de moştenitor şi a cotelor-părţi, apreciem că aceste cereri nu pot fi calificate ca
principale, ci simple chestiuni prealabile ce trebuie soluţionate în cadrul partajului (ele nici nu trebuie
formulate distinct), instanţa fiind învestită, în fapt, cu o cerere unică, având ca finalitate partajul.
Credem că această interpretare se sprijină pe textele speciale din materia procedurii speciale de partaj:
aceasta se aplică indiferent de titlul proprietăţii comune (art. 980 NCPC), prin hotărârea de partaj
trebuie stabilite, prin definiţie şi chiar dacă nu se formulează cereri speciale în acest sens, bunurile
supuse împărţelii, calitatea de coproprietar, cota-parte ce se cuvine fiecăruia şi creanţele născute din
starea de proprietate comună pe care coproprietarii le au unii faţă de alţii. Dacă se împarte o
moştenire, instanţa va mai stabili datoriile transmise prin moştenire, datoriile şi creanţele
comoştenitorilor faţă de defunct, precum şi sarcinile moştenirii [art. 984 alin. (1) NCPC]. Ca urmare,
„cererile” de natura celor amintite privesc aspecte indispensabile oricărui partaj, nefiind veritabile
capete de cerere distincte; ele nu pot fi privite ca cereri accesorii, în realitate, cererea principală,
unică, cu care este sesizată instanţa fiind partajul, care este de competenţa exclusivă a judecătoriei65,
chiar dacă pârâţii ar formula, pe cale incidentală, cereri prin care se contestă calitatea de moştenitor a
unei părţi ori cotele ce se cuvin acestora (bunăoară, pe calea unei acţiuni în anularea certificatului de
moştenitor sau în reducţiunea liberalităţii excesive). Aceste cereri vor urma regimul prevăzut de art.
123 alin. (1) NCPC (corespondentul art. 17 C. pr. civ. anterior).
61. Controversată este însă competenţa de soluţionare a cererii de partaj dacă aceasta este
alăturată unei cereri în materie succesorală, bunăoară, dacă cererea de partaj este alăturată unei petiţii
de ereditate ori unei alte cereri în materie succesorală (precum reducţiunea liberalităţilor excesive sau
anularea certificatului de moştenitor)66.

64
În redactarea dată prin Legea nr. 219/2005 pentru aprobarea O.U.G. nr. 138/2000 pentru modificarea şi
completarea Codului de procedură civilă, publicată în M. Of. nr. 609 din 14 iulie 2005. Anterior, în această materie
era aplicabil criteriul valoric, în pofida unor soluţii jurisprudenţiale în sens contrar. A se vedea V.M. Ciobanu, G.
Boroi, M. Nicolae, Modificările aduse Codului de procedură civilă prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
138/2000 (II), în Dreptul nr. 2/2001, p. 31.
65
În sensul reţinut de noi, a se vedea şi G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, p. 199, care subliniază pe
drept cuvânt că stabilirea calităţii de coproprietar şi a cotelor-părţi nu sunt cereri distincte de cererea de partaj, ci
chestiuni pe care cererea (principală, unică) de partaj le presupune în mod necesar; faptul că se poate cere pe cale
separată constatarea acestor aspecte este doar expresia opţiunii părţii între acţiunea în realizare (partajul), care nu este
obligatorie, şi acţiunea în constatare.
66
În materie succesorală s-a renunţat la atribuirea de competenţă în favoarea judecătoriei, indiferent de
valoare. Pentru corelarea dispoziţiilor art. 94 pct. 1 lit. i) şi ale art. 105 NCPC, a se vedea şi A. Constanda, în
Comentarii Noul Cod, p. 277. În doctrină s-a arătat că în categoria proceselor în materie succesorală pot fi enumerate
acţiunile pentru anularea, constatarea valabilităţii ori executarea unui testament, anularea certificatului de moştenitor,
reducţiunea liberalităţilor excesive, raportul donaţiilor, cererile pentru conservarea şi administrarea bunurilor, în
timpul stării de indiviziune, anularea sau rezoluţiunea vânzării de drepturi succesorale, ieşirea din indiviziune
succesorală, petiţia de ereditate, predarea unui legat cu titlu particular, cererea prin care creditorii personali ai
20
 Într-o interpretare, care se întemeiază pe dispoziţiile art. 30 alin. (4) NCPC („Cererile accesorii
sunt acele cereri a căror soluţionare depinde de soluţia dată unui capăt de cerere principal”), partajul
ar avea caracter accesoriu faţă de cererile în materie succesorală care influenţează rezultatul partajului
şi care urmăresc o finalitate distinctă faţă de partaj, putând fi formulate şi de sine stătător67. În acest
caz, competenţa s-ar stabili după valoarea obiectului cererii principale (de exemplu, valoarea supusă
reducţiunii), fără ca aceasta să echivaleze întotdeauna cu valoarea masei partajabile (activul brut,
potrivit art. 105 NCPC), iar partajul ar urma regimul prevăzut de art. 123 alin. (1) NCPC, fiind de
competenţa judecătoriei ori a tribunalului, după caz68. Desigur, în acest caz şi regimul căilor de atac
diferă, fiind posibil ca hotărârea de partaj să fie supusă deopotrivă apelului la curtea de apel şi
recursului la Curtea de Casaţie, dacă valoarea obiectului cererii depăşeşte suma de 500.000 lei [art.
483 alin. (2) şi (3) NCPC]69.
În altă interpretare, în condiţiile în care partajul constituie finalitatea oricărei cereri în materie
succesorală împreună cu care este formulat – iar un argument interesant în sprijinul acestei teze îl
constituie împrejurarea că cereri precum reducţiunea liberalităţilor excesive ori raportul donaţiilor se
soluţionează prin încheierea de admitere în principiu [art. 985 alin. (2) NCPC], iar nu prin hotărârea
de partaj, fiind, aşadar, etape de realizare a acestuia –, acesta constituie, în realitate, cererea
principală, competenţa judecătoriei fiind atrasă de prevederile art. 94 pct. 1 lit. j) NCPC, indiferent de
valoare. În această interpretare, pe care o considerăm preferabilă, chiar dacă, aparent, este dificil de
susţinut faţă de prevederile art. 30 alin. (4) NCPC, criteriul valoric de stabilire a competenţei se aplică
numai cererilor în materie succesorală formulate fără a se solicita, totodată, şi partajul. Această opinie
nu contravine caracterului de normă specială al art. 94 pct. 1 lit. j) NCPC, ci dimpotrivă, asigură
aplicarea acestui text de lege în toate cazurile avute în vedere de legiuitor, respectiv în toate cazurile
în care ieşirea din indiviziune constituie finalitatea demersului judiciar iniţiat de reclamant.
62. În doctrină s-a arătat că această normă de competenţă este criticabilă din punct de vedere
teoretic, întrucât aceste cereri nu sunt, adesea, mai puţin complexe decât o acţiune în revendicare,
singura raţiune vizibilă fiind aceea de a descongestiona instanţele superioare70. Apreciem însă că acest
considerent pragmatic este suficient de pertinent, norma legală fiind judicioasă.
k) orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent
de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti
63. Acest text instituie una dintre cele mai importante competenţe ale judecătoriei, din punct de
vedere practic, respectiv al numărului de cauze care intră sub incidenţa sa.
Cu toate că a conferit tribunalelor calitatea de primă instanţă de drept comun, NCPC operează o
delimitare echilibrată, după criteriul valoric, între competenţa judecătoriei şi cea a tribunalului71.

defunctului valorifică drepturi din contracte, în temeiul unui titlu posterior deschiderii succesiunii. Nu intră, în
schimb, în categoria cauzelor în materie succesorală cererea reală imobiliară introdusă de un terţ împotriva
moştenitorilor ori cea prin care moştenitorii valorifică împotriva unor terţi, debitori ai defunctului, drepturi culese din
succesiune. În acest sens, a se vedea V.M. Ciobanu, M. Tăbârcă, Tr.C. Briciu, Comentariu asupra modificărilor aduse
Codului de procedură civilă prin Legea nr. 219/2005, în Dreptul nr. 12/2005, p. 11.
67
Bunăoară, cererea de reducţiune a liberalităţii excesive poate fi formulată anterior partajului, de vreme ce
această cerere este patrimonială şi prescriptibilă [art. 1.095 alin. (1) NCC], în vreme ce partajul este o cerere nesupusă
prescripţiei [art. 1.143 alin. (1) NCC]. Poate, aşadar, exista interesul lămuririi acestor chestiuni prealabil partajului. În
ceea ce priveşte însă raportul donaţiilor [art. 1.146 şi urm. NCC], legea prevede expres că acesta se realizează în
cadrul partajului [art. 1.152 alin. (1) NCC], fiind, aşadar, inadmisibilă formularea unei cereri de raport pe cale
separată. Mai mult, cererea de raport este imprescriptibilă, întocmai ca şi partajul, consecinţă care rezultă, credem, din
textul care impune efectuarea împreună a celor două operaţiuni. Or, partajul este imprescriptibil şi nu se poate ajunge
pe cale ocolită la soluţia contrară, obligând coindivizarii să ceară partajul în termenul de prescripţie, doar pentru a se
putea efectua şi raportul donaţiilor.
68
Pentru această opinie, a se vedea G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, p. 199.
69
Potrivit art. 995 alin. (3) NCPC, hotărârea de partaj este supusă numai apelului. Cu toate acestea, dacă
partajul s-a cerut pe cale incidentală, hotărârea este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea dată asupra cererii
principale. Acelaşi este şi termenul pentru exercitarea căii de atac, chiar dacă se atacă numai soluţia dată asupra
partajului. Aplicarea criteriilor prevăzute la art. 988 nu poate fi cenzurată pe calea recursului.
70
În acest sens, a se vedea I. Leş, Tratat, 2010, p. 244.
71
Apreciem că plafonul valoric, majorat la 200.000 lei prin Legea nr. 76/2012, este încă suficient de moderat
pentru a nu se putea spune că se goleşte de conţinut regula plenitudinii de competenţă a tribunalului (care se găseşte
însă limitată, faţă de forma iniţială a Codului, în care limita valorică era de 100.000 lei). Pe de altă parte,
21
Judecătoriile păstrează o competenţă destul de extinsă în materia cererilor de drept privat72 evaluabile
în bani73.
64. În raport de considerentele expuse anterior74, au caracter patrimonial atât cererile care au ca
obiect plata unei sume de bani ori obţinerea altei valori economice, cât şi cererile care, deşi nu tind în
mod direct la obţinerea unei astfel de valori, decurg dintr-un raport juridic cu caracter patrimonial.
Potrivit deciziei nr. 32/2008, pronunţată de Curtea de Casaţie în Secţii Unite, cererile în materie civilă
şi comercială având ca obiect constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept patrimonial,
constatarea nulităţii, anularea, rezoluţiunea75, rezilierea unor acte juridice privind drepturi
patrimoniale sunt evaluabile în bani, indiferent dacă este formulat petitul accesoriu privind restabilirea
situaţiei anterioare, soluţie codificată în cuprinsul art. 101 NCPC.
65. Considerăm că, în raport de raţiunea pentru care aceste cereri sunt considerate patrimoniale
– caracterul patrimonial al raportului juridic şi finalitatea patrimonială a cererii –, competenţa în cazul
cererilor privitoare la acte translative de proprietate se estimează şi se stabileşte în funcţie de valoarea
de circulaţie a bunului ce formează obiectul derivat al actului juridic litigios, la data introducerii
acţiunii, iar nu în funcţie de valoarea indicată în actul juridic respectiv (dacă data actului este
apropiată de data introducerii acțiunii, valoarea indicată în act poate fi avută în vedere, orientativ, la
determinarea valorii obiectului derivat al actului juridic). Aceasta întrucât este posibil ca valoarea
înscrisă în act să fie ori mai mică, ori mai mare decât valoarea actuală a bunului respectiv; or, ceea ce
prezintă relevanţă este valoarea interesului litigios al reclamantului, evaluat potrivit unor criterii
economice, la data începerii procesului.
Mai dificilă este evaluarea interesului urmărit prin declanşarea litigiului în ipoteza unor acte
netranslative de proprietate ori, în general, în cazul cărora valoarea interesului litigios nu se raportează
la un bun. După părerea noastră, dificultatea de a evalua o cerere patrimonială nu poate conduce la
concluzia că cererea, deşi patrimonială, ar fi „neevaluabilă în bani”, întrucât aceasta constituie o
contradicţie în termeni. Prin definiţie, orice cerere privitoare la un raport juridic patrimonial este
evaluabilă în bani, iar, în lipsa altor criterii, valoarea va fi stabilită după preţuirea reclamantului [art.
194 lit. c) NCPC], prin raportare la interesul patrimonial pe care l-ar prezenta pentru el admiterea
cererii formulate76, şi, în caz de contestaţie, prin estimare, în raport de înscrisurile depuse şi
explicaţiile prezentate de părţi [art. 98 alin. (3) NCPC]77.
66. Sub un alt aspect, limita valorică va fi aceeaşi, indiferent de calitatea părţilor, respectiv dacă
acestea au sau nu calitatea de profesionişti.

III. Alte cereri date prin lege în competenţa judecătoriei

reglementarea este judicioasă în raport de realităţile organizării judiciare actuale, în care la judecătorii îşi desfăşoară
activitatea un număr mai mare de judecători decât la tribunale.
72
Am folosit această terminologie întrucât, după cum se ştie, Noul Cod civil a renunţat la sistemul dualist al
dreptului privat – respectiv la diviziunea în drept civil şi drept comercial – promovând o concepţie monistă,
integratoare asupra dreptului privat. În acest sens, potrivit art. 3 alin. (1) NCC, „Dispoziţiile prezentului cod se aplică
şi raporturilor dintre profesionişti, precum şi raporturilor dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept civil”.
73
În raport de competenţele atribuite de lege judecătoriei, nu se poate constata o mutaţie semnificativă a
activităţii de judecată în primă instanţă dinspre judecătorii spre tribunale, proporţia cauzelor soluţionate de cele două
categorii de instanţe fiind relativ constantă (a se vedea, e.g., Bilanţul de activitate al Tribunalului Bucureşti şi al
instanţelor arondate pentru anul 2014, care cuprinde date statistice comparative pentru perioada 2012-2014, disponibil
pe http://www.juridice.ro/wp-content/uploads/2015/02/prezentare_bilant_2014_03.pdf).
74
A se vedea supra, comentariul cu privire la art. 94 pct. 1 lit. h) NCPC.
75
Anterior, s-a decis că acţiunea ce are ca obiect rezoluţiunea unui contract de vânzare-cumpărare, precum şi
restabilirea situaţiei anterioare, respectiv reintrarea în proprietatea vânzătorului a bunului vândut, este evaluabilă în
bani, întrucât prin hotărârea pronunţată şi numai pe baza ei se redobândeşte dreptul de proprietate asupra bunului, iar
evaluarea se face în raport cu valoarea imobilului. În acest sens, a se vedea ÎCCJ, s. civ. propr. int., dec. nr. 8261 din
20 octombrie 2005, în PR nr. 1/2006, pp. 33-34, cu notă critică de J. Goicovici, în PR nr. 4/2007, pp. 29-32.
76
Pentru amănunte, a se vedea şi infra, comentariul cu privire la art. 101 NCPC.
77
Discuţia este relevantă şi pentru determinarea câmpului de aplicare a art. 94 pct. 1 lit. h) NCPC, care se
referă la obligaţiile de a face sau de a nu face neevaluabile în bani. În ceea ce ne priveşte, considerăm că acest text se
referă numai la obligaţiile care decurg din raporturi juridice fără conţinut patrimonial.
22
 67. Potrivit art. 94 pct. 2 NCPC (forma iniţială), judecătoriile judecau, în primă şi ultimă
instanţă, cererile privind creanţe având ca obiect plata unei sume de bani de până la 2.000 lei inclusiv.
Acest text, introdus prin Legea nr. 76/2012, a preluat dispoziţiile art. 1 alin. (11) C. pr. civ. 186578.
68. Raţiunea acestei soluţii legislative a fost aceea de a degreva instanţele de control judiciar de
cereri al căror obiect avea o mică valoare şi în cazul cărora soluţionarea rapidă a cererii este mai
importantă decât parcurgerea mai multor grade de jurisdicţie. Astfel înţeleasă, opţiunea legiuitorului
apărea raţională. Totuşi, principial, se puteau exprima rezerve faţă de această soluţie, având în vedere
că nu există nicio conexiune necesară între dificultatea ori importanţa problemelor de drept ridicate de
soluţionarea cauzei, pe de o parte, şi valoarea obiectului cererii, pe de altă parte79.
69. Aceste rezerve au fost confirmate de jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care, prin Decizia
nr. 967 din 20 noiembrie 201280, a declarat neconstituţionale dispoziţiile art. 1 pct. 11 şi ale art. 299
alin. (11) C. pr. civ. 1865, prin raportare la dispoziţiile art. 16 şi art. 129 din Constituţie. Instanţa
constituţională a reţinut că valoarea obiectului litigiului nu constituie un criteriu suficient pentru a
justifica suprimarea oricărei căi de atac împotriva hotărârii primei instanţe, soluţie care face
imposibilă exercitarea controlului judiciar şi goleşte de conţinut dispoziţiile art. 129 din Constituţie81.
Cu toate că formal decizia Curţii nu privea dispoziţiile NCPC, în substanţă identice, aceste
prevederi erau afectate de acelaşi viciu de constituţionalitate. Din acest motiv, prin art. V din O.U.G.
nr. 4/201382 a fost abrogat art. 94 pct. 2 NCPC. Aşadar, hotărârile judecătoreşti la care se referea
textul abrogat vor fi supuse apelului, în condiţiile dreptului comun. Precizăm, totodată, că pct. 2 a fost
alocat, după republicare, reglementării de la pct. 3 din forma iniţială a Codului.
70. Potrivit art. 94 pct. 2 NCPC, judecătoriile judecă acele căi de atac împotriva hotărârilor
autorităţilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de
activitate, în cazurile prevăzute de lege.
71. Textul reia, într-o formă îmbunătăţită, art. 1 pct. 2 C. pr. civ. 1865, care se referă la
competenţa de a judeca „plângerile” împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu
activitate jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de activitate, în cazurile prevăzute de lege83.
Doctrina a interpretat totuşi noţiunea de „plângeri” în sens larg, ca referindu-se la orice cale de
atac prin care judecătoria exercită controlul judecătoresc asupra hotărârilor pronunţate de organe cu
activitate jurisdicţională, din afara sistemului instanţelor judecătoreşti84. S-a învederat în mod corect

78
Potrivit art. 1 pct. 11 coroborat cu art. 299 alin. (11) C. pr. civ. 1865, introduse prin Legea nr. 202/2010
privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, judecătoria judeca în primă şi ultimă instanţă –
legiuitorul a voit să spună: prin hotărâre irevocabilă, nesupusă recursului – procesele şi cererile privind creanţe având
ca obiect plata unei sume de bani de până la 2.000 lei inclusiv. Pentru observaţii cu privire la această dispoziţie legală,
a se vedea şi: V.M. Ciobanu, Tr.C. Briciu, Cl.C. Dinu, Reforma sistemului judiciar. Modificările Codului de
procedură civilă şi a legislaţiei conexe aduse prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea
soluţionării proceselor, în RRDP nr. 6/2010, pp. 25-26; D. Atasiei, H. Ţiţ, Mica reformă în justiţie: Legea nr.
202/2010 comentată, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011, pp. 1-9.
79
Pentru consideraţii critice, inclusiv îndoieli cu privire la constituţionalitatea normei, din perspectiva art.
129 din Constituţie, a se vedea: Gh.-L. Zidaru, Observaţii şi propuneri privind proiectul legii privind unele măsuri
pentru accelerarea proceselor, studiu disponibil pe www.juridice.ro (publicat la data de 22 septembrie 2010); I. Leş,
Reflecţii – parţial critice – asupra modificărilor şi completărilor aduse Codului de procedură civilă prin Legea nr.
202/2010 pentru accelerarea soluţionării proceselor, în Dreptul nr. 1/2011, pp. 13-14.
80
Publicată în M. Of. nr. 853 din 18 decembrie 2012.
81
„De asemenea, Curtea constată, în acord cu jurisprudenţa sa (a se vedea Deciziile nr. 45 din 14 martie
2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 370 din 9 august 2000, sau nr. 84 din 4 mai 2000,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 367 din 8 august 2000), că semnificaţia sintagmei «în
condiţiile legii», cuprinsă în dispoziţiile art. 129 din Constituţie, se referă la condiţiile procedurale de exercitare a
căilor de atac şi nu are în vedere imposibilitatea exercitării oricărei căi de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti prin
care se soluţionează fondul cauzei”.
82
O.U.G. nr. 4/2013 privind modificarea Legii nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010
privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative conexe, publicată
în M. Of. nr. 68 din 31 ianuarie 2013.
83
A se vedea şi I. Leş, Noul Cod, 2011, p. 165, unde se subliniază în mod just că şi termenul „hotărâre”
trebuie interpretat într-un sens generic, anume în sensul că se referă la orice alt act jurisdicţional, indiferent de
denumirea sa.
84
În acest sens, a se vedea: V.M. Ciobanu, Tratat, vol. I, p. 403; I. Leş, Tratat, 2010, p. 246; M. Tăbârcă,
Gh. Buta, op. cit., 2008, p. 44.
23
că, în raport de dispoziţiile art. 21 din Constituţie cu privire la liberul acces la justiţie, nu ar putea
exista hotărâri ale autorităţilor administraţiei publice sau ale altor organe cu activitate jurisdicţională
sustrase controlului judecătoresc85.
72. Apreciem că, în lipsa unei dispoziţii legale exprese cu privire la competenţa de soluţionare a
căilor de atac împotriva acestor hotărâri, acestea ar fi de competenţa instanţelor de contencios
administrativ, în condiţiile art. 6 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, ori de câte ori
este vorba despre un act administrativ-jurisdicţional; ca urmare, norma cuprinsă în art. 94 pct. 2
NCPC devine incidentă doar atunci când competenţa judecătoriei este atrasă în temeiul unei dispoziţii
legale exprese, în caz contrar competenţa pentru cererile la care se referă art. 94 pct. 2 NCPC revenind
instanţelor de contencios administrativ.86
73. Judecătoriile judecă orice alte cereri date în competenţa lor, potrivit art. 94 pct. 3 NCPC.
Suntem în prezenţa unei norme de trimitere la alte dispoziţii cuprinse în Noul Cod de procedură civilă,
respectiv la norme cuprinse în legi speciale.
74. În ceea ce priveşte competenţele speciale atribuite judecătoriei prin alte norme cuprinse în
Noul Cod, reţinem că judecătoriei îi revine:
a) soluţionarea cererilor de asigurare a probelor, formulate pe cale separată, înainte de judecata
asupra fondului [art. 360 alin. (1)];
b) soluţionarea contestaţiilor la executare şi a altor incidente apărute în cursul executării silite,
cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe, ca instanţă de executare [potrivit art. 651
alin. (1), astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 138/2014, instanţa de executare este judecătoria în
a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau sediul
debitorului, dacă legea nu dispune altfel; dacă domiciliul sau sediul debitorului nu se află în ţară, este
competentă judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare,
domiciliul sau sediul creditorului, iar dacă nici acesta nu se află în ţară, judecătoria în a cărei
circumscripţie se află sediul biroului executorului judecătoresc învestit de creditor]87.
Fără a enumera exhaustiv incidentele apărute în cursul executării silite, de competenţa instanţei
de executare, semnalăm doar că, potrivit art. 724 alin. (3) NCPC, sunt de competenţa instanţei de
executare cererile de întoarcere a executării silite, formulate pe cale separată88;
c) soluţionarea cererilor de învestire cu formulă executorie a titlurilor executorii, altele decât
hotărârile judecătoreşti [potrivit art. 641 alin. (2), introdus prin Legea nr. 138/2014, cererea de
învestire cu formulă executorie este de competenţa judecătoriei în circumscripţia căreia se află
domiciliul sau sediul creditorului ori al debitorului, după caz89]; ca urmare a jurisprudenței Curții

85
În acest sens, a se vedea I. Deleanu, Tratat, 2010, p. 525.
86
În acest sens, a se vedea G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, p. 201, unde se face trimitere, cu titlu
de exemplu, la dispoziţiile art. 53 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, care stabileşte competenţa
judecătoriilor de a soluţiona plângerile împotriva hotărârilor comisiilor judeţene de fond funciar; în ceea ce priveşte
celălalt exemplu oferit de autori (plângerea împotriva procesului-verbal de contravenţie, care se soluţionează de
judecătorie, potrivit art. 32 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor), apreciem că nu suntem în
prezenţa unui act care emană de la un organ cu activitate jurisdicţională, iar art. 94 pct. 3 NCPC nu este incident.
87
Reglementarea anterioară Legii nr. 138/2014 prevedea că instanţa de executare este judecătoria în a cărei
circumscripţie se află sediul biroului judecătoresc, însă această soluţie a fost declarată neconstituţională prin Decizia
Curţii Constituţionale nr. 348 din 17 iunie 2014, publicată în M. Of. nr. 529 din 16 iulie 2014. Pentru ample
consideraţii cu privire la soluţia legislativă iniţială, la jurisprudenţa instanţei constituţionale şi la soluţiile aplicabile
executărilor silite începute după data publicării deciziei Curţii în Monitorul Oficial, a se vedea V.M. Ciobanu, Tr.C.
Briciu, Gh.-L. Zidaru, op. cit., disponibil pe www.juridice.ro, 25 iulie 2014. Este vorba despre art. 650 în numerotarea
anterioară republicării, actualmente art. 651 NCPC.
88
Chestiunea de a şti dacă, în reglementarea anterioară, întoarcerea executării silite este supusă criteriului
valoric de stabilire a competenţei, potrivit dreptului comun, a fost controversată. În sens afirmativ, a se vedea, de
exemplu, ÎCCJ, s. civ. propr. int., dec. nr. 1126 din 15 februarie 2005, în Dreptul nr. 5/2006, p. 265; de asemenea, a se
vedea I. Leş, Legislaţia executării silite. Comentarii şi explicaţii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 159; în sensul
negativ (s-a statuat că cererea de întoarcere a executării silite ar fi de competenţa instanţei de executare), a se vedea
ÎCCJ, s. com., dec. nr. 560 din 11 februarie 2010, disponibilă pe www.scj.ro. Cu puţine luni înainte de intrarea în
vigoare a NCPC, care prevede expres competenţa instanţei de executare, Curtea de Casaţie s-a pronunţat în acelaşi
sens (dec. în interesul legii nr. 5 din 12 martie 2012, publicată în M. Of. nr. 251 din 13 aprilie 2012).
89
Desigur, alegerea între instanţele deopotrivă competente aparţine titularului cererii, potrivit dreptului
comun (art. 116 NCPC). Această dispoziţie a fost introdusă în NCPC prin Legea nr. 138/2014 concomitent cu
24
Constituționale, prin OUG nr. 1/2016 pentru modificarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de
procedură civilă, precum și a unor acte normative conexe90 s-a revenit la soluția legislativă anterioară
Legii nr. 138/2014, judecătoriile fiind competente să soluționeze, ca instanță de executare, cererile de
încuviințare a executării silite, dacă legea nu prevede altfel
d) soluţionarea cererilor cu valoare redusă, potrivit Titlului X („Procedura cu privire la cererile
de valoare redusă”) din Cartea a VI-a („Proceduri speciale”), în condiţiile art. 1.028 alin. (1),
competenţa teritorială fiind stabilită potrivit dreptului comun;
e) soluţionarea cererilor de evacuare din imobilele folosite sau, după caz, ocupate fără drept de
către foştii locatari sau de către alte persoane, potrivit Titlului XI („Evacuarea din imobilele folosite
sau ocupate fără drept”) din Cartea a VI-a, în condiţiile art. 1.036, fiind competentă judecătoria de la
locul situării imobilului;
f) soluţionarea cererilor de înscriere în cartea funciară a drepturilor reale imobiliare dobândite
în temeiul uzucapiunii, potrivit Titlului XII („Procedura privitoare la înscrierea drepturilor dobândite
în temeiul uzucapiunii”) din Cartea a VI-a, în condiţiile art. 1.051 alin. (1)91;
g) căile extraordinare de atac de retractare îndreptate împotriva propriilor hotărâri [art. 505 alin.
(1), art. 510 alin. (1) NCPC];
h) cererile de îndreptare, lămurire şi completare a propriilor hotărâri (art. 442-444 NCPC).
75. Sub rezerva dispoziţiilor Legii nr. 76/2012, judecătoria rămâne, totodată, competentă să
judece cererile atribuite în competenţa sa potrivit unor norme speciale92, ştiut fiind că norma generală
ulterioară nu derogă de la norma specială anterioară, dacă legea nu prevede expres altfel.
76. Faţă de dispoziţiile art. 83 lit. k) din Legea nr. 76/2012, potrivit cărora, la data intrării în
vigoare a NCPC, se abrogă orice alte dispoziţii contrare, chiar dacă sunt cuprinse în legi speciale, se
ridică problema de a şti dacă normele speciale de competenţă, care dau anumite pricini în competenţa
judecătoriei, sunt contrare art. 95 pct. 1 NCPC, care instituie competenţa de drept comun a
tribunalului. Răspunsul este negativ, o atare contrarietate nu există, de vreme ce art. 95 pct. 1 NCPC
dă în competenţa tribunalului toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe;
norma nu distinge între categoriile de legi şi, mai ales, nu se referă la „toate cererile care nu sunt date
prin prezentul Cod în competenţa altor instanţe”, caz în care, într-adevăr, s-ar fi putut reţine o
contrarietate între art. 95 pct. 1 NCPC şi normele de competenţă cuprinse în legi speciale. De altfel, o
dovadă peremptorie în sensul arătat o constituie împrejurarea că prin Legea nr. 76/2012 au fost
modificate explicit norme de competenţă; or, în teza abrogării, operaţiunea de selecţie a legiuitorului
de a păstra unele norme speciale şi de a modifica altele nu ar mai fi avut nicio noimă.
77. Menţionăm că foarte recent a fost adoptată Legea nr. 151/2015 privind procedura
insolvenţei persoanelor fizice, publicată în M. Of. nr. 464 din 26 iunie 2015, al cărei art. 10 alin. (1)
dispune că „Cererile/Acţiunile din procedura judiciară de insolvenţă prin lichidare de active,
contestaţiile împotriva deciziilor comisiei de insolvenţă prevăzute de prezenta lege şi cererile de
eliberare de datorii sunt de competenţa judecătoriei în a cărei circumscripţie şi-a avut domiciliul,

modificarea competenţei de încuviinţare a executării silite, care a fost trecută de la instanţa judecătorească de
executare la executorul judecătoresc (art. 666 NCPC). Deşi în doctrină s-a atras atenţia asupra faptului că o atare
soluţie contravine Deciziei Curţii Constituţionale nr. 458 din 31 martie 2009, propunerea CSM a fost însuşită şi de
către Ministerul Justiţiei şi ulterior aprobată de către Parlament prin Legea nr. 138/2014 şi promulgată şi de către
Preşedintele României, dar declarată neconstituţională de către Curtea Constituţională prin decizia sa nr.
895/17.12.2015, publicată în M.Of. nr. 84/4.02.2016 – pentru avertizarea asupra neconstituţionalităţii modificării, a se
vedea: V.M. Ciobanu, Avocatul Poporului, Curtea Constituţională, Consiliul Superior al Magistraturii, Ministerul
Justiţiei şi Noul Cod de procedură civilă, în RRDP nr. 6/2013, pp. 63-64; idem, Câteva reflecţii asupra unor
evenimente politico-juridice petrecute la început de an, în RRDP nr. 2/2015, p. 51 (partea finală a notei aparţine
coordonatorului, V.M.C.).
90
Publicată în M.Of. nr. 85/4.02.2016. Pentru problemele de aplicare în timp a Deciziei Curții
Constituționale nr. 895/17.12.2015 și o pertinentă analiză a limitelor obligativității considerentului nr. 28 din această
decizie, a se vedea V.M. Ciobanu, T.C. Briciu, Analiza OUG nr. 1/2016 în lumina deciziei Curții Constituționale nr.
895/2015 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 666 NCPC, studiu publicat pe
www.juridice.ro.
91
A se vedea infra, recursuri în interesul legii, pct. 1 și jurisprudenţa citată sub acest articol, pct. 4.
92
Pentru o listă a unor astfel de reglementări, a se vedea: I. Deleanu, Comentarii, vol. I, 2013, pp. 165-166;
G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, pp. 202-203.
25
reşedinţa sau reşedinţa obişnuită debitorul cel puţin 6 luni anterior datei sesizării instanţei”. Apreciem
că această categorie de cauze va avea un impact apreciabil asupra volumului de activitate al
judecătoriilor, fiind probabilă formularea unui număr mare de contestaţii şi cereri, în condiţiile acestei
legi, care urma să intre în vigoare în termen de 6 luni de la data publicării în Monitorul Oficial (art.
93), dar prin O.U.G. nr. 62/2015 (publicată în M. Of. nr. 964 din 24 decembrie 2015) termenul de
intrare în vigoare a fost prorogat până la 31 decembrie 2016.

Recursuri în interesul legii

1. În interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 1.050-1.053 din Codul de procedură civilă şi

art. 56, art. 76 şi art. 82 din Legea nr. 71/2011 stabileşte că procedura specială reglementată de
prevederile art. 1.050-1.053 din Codul de procedură civilă nu este aplicabilă în privinţa posesiilor
începute anterior intrării în vigoare a Codului civil (ÎCCJ, completul competent să soluționeze
recursul în interesul legii, dec. nr. 19/5.10.2015, publicată în M.Of. nr. 11/7.01.2016).

(…)

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să soluţioneze recursul în interesul

legii consideră că procedura specială reglementată de prevederile art. 1.050-1.053 din Codul de
procedură civilă este aplicabilă numai uzucapiunilor guvernate de Codul civil.

Astfel, în cazul în care posesia a început anterior intrării în vigoare a Codului civil, iar acţiunea este
introdusă după intrarea în vigoare a Codului de procedură civilă, sub aspect material, sunt aplicabile
normele de drept în vigoare la data începerii posesiei, iar, sub aspect procedural, se aplică dispoziţiile
generale şi cele vizând procedura contencioasă din Codul de procedură civilă. (…)

Sub aspect procedural, în ipoteza uzucapiunii reglementate de Codul civil de la 1864, cererea
de chemare în judecată vizează constatarea dreptului real dobândit în temeiul acesteia, acţiunea
îmbrăcând forma cererii în constatare, în timp ce acţiunea formulată pe calea procedurii speciale are
ca obiect înscrierea în cartea funciară a dreptului dobândit prin uzucapiune, fiind o cerere în realizare
de drepturi.

De asemenea, efectele hotărârii judecătoreşti sunt diferite, în primul caz, hotărârea având efect
declarativ (deoarece recunoaşte dreptul de proprietate cu efect retroactiv, de la data începerii
posesiei), pe când, în cazul procedurii speciale reglementate de actualul cod de procedură civilă,
hotărârea judecătorească (încheierea sau sentinţa, după caz) conţine dispoziţia de înscriere în cartea
funciară a dreptului real dobândit de reclamant, care va fi considerat proprietar de la data înscrierii în
cartea funciară, astfel încât hotărârea nu are caracter declarativ, deoarece nu recunoaşte un drept
preexistent.

Din prezentarea formelor diferite de uzucapiune reglementate de legislaţia aplicabilă pe teritoriul

ţării noastre în decursul timpului rezultă că acestea sunt supuse unor condiţii de fond diferite, ceea ce
determină administrarea unui probatoriu specific şi efectuarea de către judecător a unor verificări
corespunzătoare, în raport cu forma de uzucapiune incidentă în cauză. În plus, hotărârea
judecătorească are consecinţe diferite, atât sub aspectul momentului dobândirii dreptului de
proprietate, dar şi din perspectiva efectelor înscrierii dreptului dobândit prin uzucapiune în cartea
funciară.

26
 Chiar dacă dispoziţiile tranzitorii ale art. 82 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 se referă la modul de
aplicare a normelor care vizează condiţiile de fond ale uzucapiunii, nu trebuie omis faptul că normele
de procedură reprezintă forma de valorificare în plan procesual a normelor de drept material. Or, dacă
legea aplicabilă în ce priveşte condiţiile şi termenele uzucapiunii este cea de la data începerii posesiei,
aceasta trebuie aplicată în întregime, nu numai parţial, deci şi cu privire la efectele posesiunii.

Prevederea art. 1.053 alin. (3) din Codul de procedură civilă, deşi înglobată în reglementarea-cadru
a procedurii de judecată în materie civilă, constituie o normă de fond, care guvernează regimul juridic
al uzucapiunii, sub aspectul momentului naşterii dreptului de proprietate. Stabilind că reclamantul este
considerat proprietar de la data înscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate dobândit în
temeiul uzucapiunii, noua reglementare schimbă în mod radical concepţia anterioară în privinţa
efectelor uzucapiunii, neputând fi aplicată decât dacă i s-ar recunoaşte caracter retroactiv, ceea ce este
contrar art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată.

Un alt considerent în susţinerea acestei soluţii decurge din însuşi textul art. 1.052 alin. (7) din
Codul de procedură civilă, care prevede expres că instanţa va cerceta "dacă sunt îndeplinite cerinţele
prevăzute de Codul civil pentru dobândirea dreptului reclamat în temeiul uzucapiunii". Singura
interpretare validă este aceea că trimiterea avută în vedere de legiuitor se referă la Codul civil în
vigoare. (…)

În ceea ce priveşte unul dintre argumentele opiniei contrare, bazat pe interpretarea

prevederilor art. 1.050 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora dispoziţiile titlului XII al cărţii a
VI-a se aplică "oricăror cereri de înscriere în cartea funciară a drepturilor reale imobiliare dobândite în
temeiul uzucapiunii", se apreciază că acestea nu pot fi interpretate izolat, ci prin raportare la celelalte
prevederi ale aceluiaşi titlu, în special, la art. 1.052 alin. (7), care face trimitere la condiţiile
uzucapiunii prevăzute de Codul civil. Din analiza sistematică a acestor dispoziţii legale rezultă că
cererile vizate de art. 1.050 din Codul de procedură civilă sunt cele care au ca obiect uzucapiunile
guvernate de Codul civil.

Prevederile art. 24 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora "Dispoziţiile legii noi de
procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare",
nu pot constitui un argument în favoarea opiniei contrare, deoarece, în cazul posesiilor începute
anterior intrării în vigoare a Codului civil şi valorificate printr-o cerere de chemare în judecată
formulată ulterior intrării în vigoare a Codului de procedură civilă, nu se pune problema aplicării
vechii legi procedurale, ci se aplică tot legea nouă, însă nu cea configurată în procedura specială (care
este circumscrisă uzucapiunilor întemeiate pe Codul civil), ci dispoziţiile generale ale Codului de
procedură civilă.

Condiţiile de exercitare a acţiunii, impuse prin art. 1.051 din Codul de procedură civilă,
precum şi împrejurările pe care judecătorul trebuie să le verifice, conform art. 1.052 al aceluiaşi cod,
conduc spre concluzia că această procedură specială a fost elaborată în strânsă corelaţie cu prevederile
Codului civil în materie de uzucapiune.

Înscrisurile solicitate de lege în dovedirea dreptului dedus judecăţii pe calea procedurii

speciale, respectiv cele menţionate în cadrul art. 1.051 alin. (3) lit. a) şi g) din Codul de procedură
civilă, vizează în mod evident uzucapiunea extratabulară sub cele două forme reglementate de art. 930
alin. (1) lit. a) şi b) din Codul civil (respectiv uzucapiunea întemeiată pe decesul proprietarului tabular
27
şi uzucapiunea întemeiată pe renunţarea la proprietate), neexistând nicio justificare ca instanţa să
administreze astfel de probe în situaţia în care, de exemplu, se invocă uzucapiunea întemeiată pe
Codul civil din 1864.

Împrejurarea că unele dintre probele şi verificările prevăzute de procedura specială se

efectuau şi în procedura aplicabilă anterior datei de 15 februarie 2013 (data intrării în vigoare a
Codului de procedură civilă) şi se vor administra şi în procedura de drept comun descrisă de acest cod
nu poate justifica aplicarea procedurii speciale pentru posesiile începute anterior intrării în vigoare a
Codului civil. (…)

În raport cu aspectele relevate şi având în vedere caracterul special al procedurii instituite de

art. 1.050-1.053 din Codul de procedură civilă se apreciază că aceasta nu poate fi aplicată trunchiat, în
sensul că instanţa de judecată, în soluţionarea unei cereri întemeiate pe aceste dispoziţii procedurale,
nu poate să aleagă între a aplica sau nu o anumită normă şi nu poate atribui hotărârii pronunţate un alt
efect decât cel pe care legea îl prevede în mod expres.

Fiecare regim juridic de reglementare a uzucapiunii are propria sa logică, iar judecătorul nu
poate distruge această logică, amestecând diverse reguli din diferite legi succesive. De asemenea,
instanţa nu se poate substitui legiuitorului şi să creeze un nou regim juridic ad-hoc (lex tertia), alcătuit
din diverse reguli ce decurg din diferite legi succesive, deoarece s-ar ajunge la consecinţa inadmisibilă
ca organul judiciar să exercite un atribut care nu îi revine, intrând în sfera de competenţă
constituţională a legislativului.

Aspectele reţinute în considerentele Deciziei nr. 225 din 2 aprilie 2015 a Curţii
Constituţionale, referitoare la incidenţa procedurii de înscriere a dreptului de proprietate dobândit în
temeiul uzucapiunii, prevăzută de art. 1.050-1.053 din Codul de procedură civilă, şi în cazul posesiilor
începute anterior intrării în vigoare a Codului civil, sunt de natură să creeze în practică situaţii de
aplicare neuniformă şi secvenţială a legii, lăsând la latitudinea fiecărui judecător posibilitatea de a
aprecia dacă aplică sau nu o anumită dispoziţie din procedura specială.

Prin decizia menţionată, Curtea Constituţională analizează conformitatea textului legal criticat (art.
1.049 din Codul civil, devenit art. 1.050 după republicare) în raport cu prevederile Constituţiei, fără ca
prin aceasta să se poată limita atributul constituţional al instanţei supreme, prevăzut de art. 126 alin.
(3) din Constituţie, de a se pronunţa cu privire la interpretarea şi aplicarea unitară a legii. (…)

Notă: pentru opinia noastră în sens contrar, a se vedea infra, jurisprudență, pct. 4. Decizia în
interesul legii, obligatorie pentru viitor, nu poate invalida hotărârile definitive prin care s-a stabilit
competența de soluționare a cauzei în favoarea judecătoriei, în considerarea incidenței procedurilor
speciale, în acest sens fiind dispozițiile art. 517 alin.(2) NCPC. Pentru identitate de rațiune, nu s-ar
mai putea invoca excepția de necompetență în cauzele în care momentul prev. de art. 130 alin.(2)
NCPC a fost depășit, competența judecătoriei fiind câștigată prin acoperirea necompetenței
neinvocate în termen (L.Gh.Z.)

Jurisprudenţă

1. Obiectul acţiunii introductive de instanţă îl constituie repararea prejudiciului pretins a fi fost

cauzat reclamantului R.N. prin sancţionarea sa contravenţională repetată şi neîntemeiată, cu referire la
procesele de anulare a actelor de constatare a contravenţiilor pe seama sa.

28
 Nu este vorba astfel despre un raport de drept public, specific acţiunilor în contencios
administrativ reglementat de Legea nr. 554/2004, acţiunea promovată deducând judecăţii un raport
juridic civil, sub regimul dreptului comun, conflictul dintre părţi vizând despăgubirea reclamantului
pentru un invocat prejudiciu ce i-a fost creat prin sancţionarea sa pretins abuzivă.
Drept urmare, soluţionarea prezentei cauze revine instanţei civile de drept comun şi, faţă de
dispoziţiile art. 94 pct. 1 lit. j) [după republicare, lit. k) – n.n., Gh.-L.Z.], art. 98 alin. (1) şi art. 107
NCPC, determinând competenţa Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, în favoarea căreia urmează a fi
stabilită (ÎCCJ, s. I civ., dec. nr. 2330 din 23 septembrie 2014, disponibilă pe www.scj.ro).
2. Soluţionând conflictul de competenţă cu care a fost învestită, curtea constată că litigiul
pendinte izvorăşte din pretinsa încălcare a unui drept de autor, iar acţiunile ce tind la protejarea
acestor drepturi sunt acţiuni cu regim juridic distinct.
În interpretarea art. 94 şi art. 95 NCPC, curtea constată că nu toate cererile neevaluabile în bani
sunt de competenţa judecătoriei, ci numai obligaţiile de a face sau de a nu face neevaluabile în bani,
conform art. 94 pct. 1 lit. h) NCPC.
Or, în speţă reclamantul a învestit instanţa cu o cerere de a se constata încălcarea dreptului său
de autor asupra unei opere cinematografice, alături de o cerere de obligare a pârâtei la a se abţine de
la încălcarea dreptului său pe viitor.
Prin urmare, capătul principal al cererii nu are ca obiect o obligaţie de a face sau de a nu face.
În acelaşi timp, dezlegarea raportului juridic dedus judecăţii presupune constatarea existenţei
şi, respectiv, a încălcării unui drept dintre cele prevăzute de Legea nr. 8/1996.
Obiectul cererii de chemare în judecată impune, astfel, constatări cu conţinut complex,
constatări care nu caracterizează niciunul dintre obiectele cererilor date în competenţa judecătoriei
prin dispoziţiile art. 94 NCPC. Astfel cum în mod corect a reţinut judecătoria, noua lege procedurală
consacră plenitudinea de competenţă în primă instanţă a tribunalului, iar stabilirea competenţei
materiale a judecătoriei presupune încadrarea obiectului cererii de chemare în judecată în prevederile
exprese şi limitative, de excepţie, ale art. 94 NCPC.
După cum s-a arătat mai sus, primul capăt de cerere din acţiunea de faţă nu are ca obiect nici
obligaţii de a face sau de a nu face neevaluabile în bani şi nici cereri evaluabile în bani [pentru a putea
fi încadrate în prevederile art. 94 pct. 1 lit. j) NCPC – după republicare, lit. k) – n.n., Gh.-L.Z.], deci
acţiunea nu este dată de lege în competenţa judecătoriei.
Prin urmare, Curtea constată că în prezenta cauză competenţa de soluţionare revine
Tribunalului în temeiul art. 95 pct. 1 NCPC (C. Ap. Bucureşti, s. a IV-a civ., sent. civ. nr. 80 F din 3
septembrie 2014, nepublicată).
Notă: Această decizie relevă practica constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii
de Apel Bucureşti (a se vedea şi infra, comentariul şi jurisprudenţa sub art. 95 NCPC).
3. Obiectul litigiului de faţă îl reprezintă pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc
de declaraţie privind achitarea integrală a preţului vânzării în sumă de 20.075.204,80 EUR, stabilit în
contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 430/30.04.2010 la BNP „A”, încheiat între
reclamanta M. SRL, în calitate de cumpărătoare, şi pârâta G. SRL, în calitate de vânzătoare. Părţile au
stipulat la art. V par. 1 ca suma de 16.869.920 EUR să fie achitată direct către creditoarea pârâtei, iar
restul de 3.205.284,80 EUR în 2 tranşe egale, prin transfer bancar, plătibile cel târziu la data de
25.07.2010 şi, respectiv, 30.04.2011.
Atât Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, cât şi Tribunalul Bucureşti – Secţia a VI-a civilă – au
apreciat că obiectul litigiului este reprezentat de obligaţia de a face asumată de vânzătoare prin
contractul menţionat, întrucât la art. V par. 7 s-a prevăzut că, în maximum 90 de zile de la data
achitării restului de preţ, vânzătoarea este obligată să se prezinte la un birou notarial pentru a da o
declaraţie autentică din care să rezulte că a primit integral preţul vânzării de la cumpărătoare, acest act
constituind dovada de achitare a preţului vânzării.
Divergenţa dintre cele două instanţe aflate în conflict constă în aceea că prima instanţă a
considerat că obiectul litigiului este unul evaluabil în bani, în timp ce a doua instanţă a apreciat că
litigiul este neevaluabil.
Curtea apreciază că obiectul litigiului dedus judecăţii este unul evaluabil în bani, ceea ce atrage
competenţa de soluţionare a Tribunalului Bucureşti – Secţia a VI-a civilă –, conform considerentelor
de mai jos.
29
 Potrivit art. 94 pct. 1 lit. h) NCPC, judecătoriile judecă în primă instanţă, printre altele, cererile
privind obligaţiile de a face neevaluabile în bani, indiferent de izvorul lor contractual sau
extracontractual.
În schimb, în cazul cererilor evaluabile în bani, competenţa de soluţionare revine judecătoriei
pentru litigii cu valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti
sau neprofesionişti, conform art. 94 pct. 1 lit. j) [după republicare, lit. k) – n.n., Gh.-L.Z.] NCPC, în
timp ce cererile cu o valoare peste această limită sunt de competenţa tribunalelor ca instanţe de drept
comun în materie civilă, care judecă în primă instanţă toate cererile care nu sunt date prin lege în
competenţa altor instanţe, în baza art. 95 pct. 1 NCPC.
În aplicarea criteriului valoric, art. 101 alin. (1) NCPC stabileşte, între altele, că în cererile
privitoare la executarea unui contract, pentru stabilirea competenţei instanţei se va ţine seama de
valoarea obiectului acestuia sau, după caz, a părţii din obiectul dedus judecăţii.
Din analiza acestor dispoziţii legale rezultă că litigiile privind obligaţii de a face neevaluabile în
bani sau evaluabile în bani în limita sumei de 200.000 lei sunt în competenţa de soluţionare a
judecătoriei, în timp ce litigiile vizând obligaţii de a face evaluabile în bani cu o valoare peste limita
de 200.000 lei sunt în competenţa de soluţionare a tribunalului.
În cauza de faţă, obiectul litigiului priveşte executarea în natură a obligaţiei de a face constând
în darea unei declaraţii autentice privind plata integrală a preţului vânzării-cumpărării de
20.075.204,80 EUR sau cel puţin a restului de preţ de 3.205.284,80 EUR.
Curtea apreciază că cererea dedusă judecăţii este una evaluabilă în bani, prin raportare la
finalitatea urmărită de reclamantă prin demersul său procesual (…), reclamanta urmăreşte prin
prezenta acţiune să se constate, pe cale judiciară, faptul că a achitat în întregime preţul de
20.075.204,80 EUR şi să obţină chitanţa doveditoare a plăţii, respectiv declaraţia autentică stipulată în
contract. Altfel spus, cumpărătoarea are ca finalitate obţinerea unei hotărâri judecătoreşti prin care să
se constate inexistenţa dreptului pârâtei G. SRL, în calitate de vânzătoare, de a mai încasa preţul
vânzării de 20.075.204,80 EUR sau restul de preţ de 3.205.284,80 EUR.
În aceste condiţii, rezultă cu evidenţă că cererea de chemare în judecată priveşte o obligaţie de a
face evaluabilă în bani, întrucât reclamanta are ca scop recunoaşterea eliberării sale de obligaţia de a
plăti o sumă de bani, în contextul în care nu deţine chitanţa liberatorie emisă de creditorul său,
respectiv de către pârâta vânzătoare (C. Ap. Bucureşti, s. a VI-a civ., sent. nr. 5 F din 15 ianuarie
2015, nepublicată).
4. Prezenta cauză are ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate, prin efectul
uzucapiunii de 30 de ani prevăzută de art. 1890 C. civ. 1864, a unei suprafeţe de teren de 422 m2,
asupra căreia reclamanta pretinde că a exercitat o posesie publică, neîntreruptă şi sub nume de
proprietar cu începere din anul 1971.
Sub aspectul legii aplicabile raportului juridic substanţial, potrivit art. 82 alin. (1) din Legea
nr. 71/2011 de punere în aplicare a Noului Cod civil, dispoziţiile art. 930-934 din Codul civil
referitoare la uzucapiunea imobiliară se aplică numai în cazurile în care posesia a început după data
intrării în vigoare a acestuia. Pentru cazurile în care posesia a început înainte de această dată, Noul
Cod civil prevede aplicabilitatea dispoziţiilor referitoare la uzucapiune în vigoare la data începerii
posesiei. Cu privire la imobilele pentru care, la data începerii posesiei, înainte de intrarea în vigoare a
Codului civil, nu erau deschise cărţi funciare, Noul Cod civil prevede că rămân aplicabile dispoziţiile
în materie de uzucapiune din Codul civil din 1864.
Sub aspectul dispoziţiilor procedurale aplicabile, normele de competenţă aplicabile urmează a
fi determinate pe calea prezentei hotărâri în conflictul de competenţă de faţă, în condiţiile în care
instanţele în conflict au avut în vedere fie aplicabilitatea procedurii speciale reglementate de legea
nouă de procedură, astfel cum a apreciat tribunalul, fie aplicabilitatea procedurii de drept comun, în
cazul căreia competenţa materială este reglementată de prevederile art. 94 pct. 1 lit. j) [după
republicare, lit. k) – n.n., Gh.-L.Z.] NCPC, în raport de valoarea obiectului cauzei dedus judecăţii,
astfel cum a apreciat Judecătoria.
Curtea reţine că, potrivit normei tranzitorii reglementate de art. 3 alin. (1) din Legea nr.
76/2012, dispoziţiile Codului de procedură civilă (nou) se aplică numai proceselor şi executărilor
silite începute după intrarea acestuia în vigoare.

30
 Totodată, în Cartea a VI-a din noul Cod de procedură civilă, intitulată „Proceduri speciale”, în
Titlul XII, intitulat „Procedura privitoare la înscrierea drepturilor dobândite în temeiul uzucapiunii”,
la art. 1.049 (după republicare, art. 1.050 – n.n., Gh.-L.Z.), intitulat „Domeniu de aplicare”, se
prevede că dispoziţiile prezentului titlu sunt aplicabile „oricăror cereri de înscriere în cartea funciară
a drepturilor reale imobiliare dobândite în temeiul uzucapiunii”.
Alin. (1) al art. 1.050 (după republicare, art. 1.051 – n.n., Gh.-L.Z.) NCPC, intitulat „Instanţa
competentă. Cuprinsul cererii”, prevede că „cererea de uzucapiune se depune la judecătoria în
circumscripţia căreia este situat imobilul (…)”.
Din interpretarea prevederilor art. 1.049 NCPC raportate la prevederile art. 1.050 alin. (1) din
acelaşi cod [art. 1.050 raportat la art. 1.051 alin. (1), în forma actuală a Codului – n.n., Gh.-L.Z.], în
raport de principiul potrivit căruia norma specială exclude de la aplicare norma generală, această
dispoziţie referindu-se şi la calea procedurală de urmat (aceasta având implicaţii inclusiv în privinţa
competenţei), rezultă cu certitudine aplicabilitatea procedurii speciale reglementate de prevederile art.
1.049-1.052 (art. 1.050-1.053 – n.n., Gh.-L.Z.) NCPC şi în privinţa acţiunii de faţă, după cum corect a
apreciat şi Tribunalul, cu excluderea procedurii de drept comun atunci când instanţa este învestită cu
una dintre cererile pentru care se reglementează o procedură specială, cum este cazul în speţă.
Dacă legiuitorul ar fi vrut să deroge de la aplicabilitatea imediată a procedurii speciale
prevăzute de art. 1.049 (art. 1.050 – n.n., Gh.-L.Z.) şi urm. NCPC în privinţa tuturor cererilor în
uzucapiune imobiliară formulate după intrarea în vigoare a NCPC, ar fi prevăzut expres că procedura
specială este aplicabilă doar în cazul uzucapiunilor începute sub imperiul Noului Cod civil, ceea ce nu
s-a întâmplat.
Nu poate fi reţinut drept argument al inaplicabilităţii procedurii speciale reglementate de
prevederile art. 1.049-1.052 (art. 1.050-1.053 – n.n., Gh.-L.Z.) NCPC, după cum corect a reţinut şi
tribunalul, împrejurarea că anumite dispoziţii procedurale fac trimitere la prevederile de drept
material ale noului Cod civil, respectiv la uzucapiunea extratabulară reglementată de art. 930 NCC,
acestea din urmă în mod clar neputând fi aplicate în cazul cererilor de constatare a dobândirii
dreptului de proprietate prin uzucapiune în privinţa cărora este aplicabil Codul civil din 1864, în
privinţa celorlalte dispoziţii procedurale, acestea urmând a fi aplicate corespunzător situaţiei de fapt şi
normelor de drept material aplicabile, reprezentate de prevederile Codului civil din 1864. În acest sens
sunt prevederile art. 1.050 alin. (3) [art. 1.051 alin. (3) – n.n., Gh.-L.Z.], referitoare la înscrisurile ce
trebuie anexate cererii, art. 1.051 (art. 1.052 – n.n., Gh.-L.Z.) alin. (7) NCPC.
Nu poate fi reţinut drept argument al inaplicabilităţii procedurii speciale reglementate de
prevederile art. 1.049-1.052 (1.050-1.053 – n.n., Gh.-L.Z.) NCPC nici exercitarea dreptului de
opţiune al părţii, deoarece, potrivit prevederilor art. 22 alin. (4) NCPC, judecătorul dă sau restabileşte
calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire.
În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă, iar art. 22
alin. (5) NCPC prevede că judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în
care părţile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au
stabilit calificarea juridică şi motivele de drept asupra cărora au înţeles să limiteze dezbaterile, dacă
astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora.
Or, normele de procedură aplicabile sunt imperative, iar nu dispozitive, astfel că invocarea
greşită a dispoziţiei procedurale aplicabile nu poate conduce în nicio situaţie la aplicarea acesteia,
chiar în situaţia în care părţile ar fi convenit a califica din punct de vedere juridic într-un anumit fel
calea procedurală de urmat.
Prin urmare, în cazul cererilor de constatare a dobândirii dreptului de proprietate prin
uzucapiune este pe deplin aplicabilă procedura specială reglementată de prevederile art. 1.049-1.050
(art. 1.050-1.051) NCPC, cu excluderea procedurii de drept comun, astfel că criteriul competenţei
prevăzut de dispoziţiile art. 94 pct. 1 lit. j) [lit. k) – n.n., Gh.-L.Z.] NCPC, raportat la valoarea
obiectului litigiului, este inaplicabil pentru stabilirea competenţei în cazul unor asemenea cereri
introduse după intrarea în vigoare a NCPC, competenţa materială şi teritorială aparţinând exclusiv
judecătoriei de la locul situării imobilului [art. 1.050 alin. (1) NCPC – după republicare, art. 1.051
alin. (1) NCPC – n.n., Gh.-L.Z.].

31
 Pentru aceste motive, Curtea, în temeiul prevederilor art. 135 NCPC, va admite sesizarea şi va
stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti (C. Ap.
Bucureşti, s. a IV-a civ., sent. nr. 93 F din 22 septembrie 2014, nepublicată).
Notă: Această hotărâre rezolvă în mod judicios mai multe chestiuni cu valoare de principiu, şi
anume: aplicabilitatea procedurii speciale şi a uzucapiunilor începute anterior NCC, inexistenţa unui
drept de opţiune între această procedură şi dreptul comun, nerelevanţa normelor procedurale indicate
de reclamant, instanţa fiind datoare să dea cererii calificarea juridică exactă şi să aplice normele
procedurii speciale. Ne menținem părerea că aceasta este soluția corectă, semnalând totodată că Înalta
Curte de Casație și Justiție a decis, cu putere obligatorie pentru viitor, în sens contrar (a se vedea
supra, recursuri în interesull legii, pct. 1).
5. În condiţiile în care organul de executare a fost sesizat ulterior publicării în Monitorul Oficial
a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 348/2014, prin care s-a constatat că dispoziţiile art. 650 alin. (1)
NCPC sunt neconstituţionale, instanţa de executare nu mai putea fi considerată ca fiind judecătoria în
circumscripţia căreia se află biroul executorului judecătoresc.
Astfel, soluţia care se impune în soluţionarea conflictului negativ de competenţă este stabilirea
competenţei instanţei de executare prin raportare la domiciliul sau sediul debitorului la data primei
sesizări a instanţei de executare, fiind astfel transpusă în plan execuţional competenţa teritorială de
drept comun, reglementată în prezent de art. 107 NCPC, avându-se în vedere şi dispoziţiile art. 665
alin. (1) NCPC. Şi aceasta întrucât stabilirea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea instanţei
de la domiciliul debitorului este în concordanţă cu considerentele Deciziei Curţii Constituţionale,
unde se arată că, „în ceea ce priveşte stabilirea instanţei de executare, aceasta trebuie să se circumscrie
unor soluţii clare şi consacrate deja în legislaţie, precum judecătoria în raza căreia se află imobilul,
domiciliul sau sediul debitorului, locul unde urmează să se facă executarea”.
Pe de altă parte, dispoziţiile art. 665 alin. (2) şi art. 713 alin. (2) consacră competenţa materială
a judecătoriei ca instanţă de executare.
Nu în ultimul rând, se asigură, astfel, în continuare unicitatea instanţei de executare şi
posibilitatea determinării facile a acesteia, fără luarea în considerare a unui criteriu dificil de cunoscut
la începutul executării silite şi, totodată, volatil, precum locul executării silite (ÎCCJ, s. I civ., dec. nr.
3159 din 13 noiembrie 2014, disponibilă pe www.scj.ro).
6. Un număr de 26 de reclamanţi au solicitat emiterea unei ordonanţe preşedinţiale prin care P.I.
SRL Constanţa să fie obligată la sistarea lucrărilor de construcţii pe care le întreprinde în baza
autorizaţiei nr. 202/2010, emisă de Primarul Municipiului Constanţa, până la soluţionarea în mod
irevocabil a dosarului (…).
Acţiunii întemeiate pe dispoziţiile art. 996 (după republicare, art. 997 – n.n., Gh.-L.Z.) şi urm.
NCPC i-a fost anexată copia sentinţei civile nr. 4339/15.11.20013 pronunţată de Tribunalului
Constanţa, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin care autorizaţia de construcţie nr.
202/2010 a fost anulată.
Conform art. 997 (art. 998 – n.n., Gh.-L.Z.) NCPC, cererea de ordonanţă preşedinţială se va
introduce la instanţa competentă să se pronunţe în primă instanţă asupra „fondului dreptului”;
determinarea instanţei căreia îi revine obligaţia de a se pronunţa asupra cererii de ordonanţă
preşedinţială poate fi făcută numai după ce, în prealabil, s-a lămurit, cu referire concretă la piesele
dosarului, care este înţelesul sintagmei „fondul dreptului”.
În acest demers trebuie pornit de la faptul că, potrivit art. 996 alin. (1) NCPC, situaţia premisă a
oricărei cereri de ordonanţă este „aparenţa unui drept” şi că, în noua reglementare a dreptului
procesual civil, există, la art. 29, o definiţie a acţiunii civile, în conformitate cu care acţiunea civilă
este ansamblul mijloacelor procesuale prevăzute de lege pentru protecţia dreptului subiectiv pretins de
către una dintre părţi sau a unei alte situaţii juridice, precum şi pentru asigurarea apărării părţilor în
proces.
Această concepţie asupra noţiunii de acţiune civilă (impusă de mai multe realităţi juridice,
potrivit cu care acţiunea nu poate fi concepută decât în strânsă legătură cu protecţia drepturilor
subiective şi acţiunea cuprinde totalitatea mijloacelor reglementate de legea procesuală pentru
protecţia acestui drept civil) a stat şi la baza edictării art. 997 NCPC, al cărui conţinut normativ poate
fi expus astfel: „toate mijloacele de protecţie/realizare a unui drept subiectiv civil sunt de competenţa

32
aceleiaşi instanţe”, fie că se pronunţă o hotărâre din perspectiva existenţei şi întinderii acestui drept,
fie că se pronunţă o hotărâre vremelnică de păstrare a lui.
În consecinţă, faţă de constatarea că reclamanţii au solicitat emiterea unei ordonanţe
preşedinţiale „până la soluţionarea, irevocabilă, a dosarului (…) al Tribunalului Constanţa –
Secţia contencios administrativ şi fiscal”, se afirmă – este adevărat, indirect, dar indubitabil – că
dreptul care s-ar pretinde păgubit prin întârziere nu poate fi decât cel pe care reclamanţii persoane
fizice din dosarul (…) l-au invocat şi în baza căruia cererile lor au fost analizate şi primite de instanţa
de contencios administrativ.
Or, faţă de constatarea că „fondul dreptului” reclamanţilor face obiectul unei judecăţi care, în
primă instanţă, s-a purtat în faţa Tribunalului Constanţa – Secţia contencios administrativ şi fiscal,
prin efectul art. 997 NCPC, această instanţă este competentă să soluţioneze şi o cerere de ordonanţă
preşedinţială.
Aceleaşi prevederi legale împiedică stabilirea competenţei în baza art. 94 alin. (1) lit. h) NCPC
pentru că norma în discuţie are o prevedere care îi limitează aplicabilitatea, reieşind din sintagma „cu
excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe” [pe care tribunalul a omis-o la citarea
conţinutului art. 94 alin. (1) lit. h)]. (…)
În plus, este discutabil dacă obiectul unei cereri de emitere a unei ordonanţe preşedinţiale poate
fi încadrat în categoria obligaţiei de a face sau a nu face, având în vedere că se dispune o măsură
provizorie pentru împiedicarea unui prejudiciu care nu s-ar mai putea repara, astfel că apare ca lipsit
de relevanţă că – la fel ca în pricina de faţă – se intenţionează fructificarea dreptului de proprietate al
reclamanţilor căruia îi este corelativă o obligaţie generală de a nu face nimic de natură a aduce
atingere acestui drept al cărui conţinut este determinat de lege [art. 555 NCC şi art. 44 alin. (1) din
Constituţie]; apoi, trebuie arătat că, printre aceste acte normative care dau limitele dreptului de
proprietate, se numără şi cele vizând disciplina în construcţii (termen generic, ce cuprinde Legea nr.
50/1991, Legea nr. 350/2001 şi multe altele).
De aceea, faţă de constatarea – comună părţilor, după cum reiese din practicaua încheierii din
23 ianuarie 2013 a Judecătoriei Constanţa – că „fondul dreptului este dosarul nr. 10612/118/2011
aflat în fază de recurs în contencios administrativ”, respectiv că ceea ce părţile au în dispută ca
„fond” sunt existenţa unor limitări ale dreptului de proprietate, precum şi întinderea şi efectele acestor
restricţii, care dau conţinutul drepturilor, într-un litigiu conferit în mod expres spre soluţionare
instanţei de contencios administrativ –, reiese că Tribunalul Constanţa este competent să judece
cererea de ordonanţă preşedinţială (C Ap. Constanţa, s. civ., sent. nr. 5 C din 5 februarie 2014,
nepublicată).
Notă: Considerăm că, faţă de obiectul litigiului, în speţă oricum nu era vorba despre o obligaţie
de a (nu) face neevaluabilă în bani, hotărârea fiind o concretizare judicioasă a limitelor aplicabilităţii
art. 94 pct. 1 lit. h) NCPC.
7. Cererea cu privire la care s-a dispus declinarea succesivă de competenţă între aceleaşi
instanţe are ca obiect declararea judecătorească a morţii şi a fost înregistrată pentru prima dată pe
rolul instanţelor la data de 17.07.2014 la Judecătoria Baia Mare. La acea dată Legea nr. 138 din
15.10.2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă
nu exista, prin urmare nu era aplicabilă. În consecinţă, instanţa trebuia să îşi verifice competenţa
potrivit normelor de procedură de la data învestirii instanţei, iar nu de la data verificării învestirii,
aceasta fiind aleatorie sau arbitrară, întrucât instanţa poate amâna cauza cu unul sau mai multe
termene, din diferite motive. Potrivit acelor norme de procedură, de la data învestirii instanţei,
respectiv art. 95 NCPC, competenţa aparţinea tribunalului, iar nu judecătoriei (…). În cauză legea
veche este forma art. 94 şi 95 din Codul de procedură civilă de la data înregistrării acţiunii, care este
aplicabilă, iar legea nouă, neaplicabilă, este art. 94 pct. 1 lit. h1) NCPC (C. Ap. Cluj, s. I civ., sent. nr.
43/F din 1 aprilie 2015, disponibilă pe www.curteadeapelcluj.ro).

Art. 95. Tribunalul

Tribunalele judecă:
1. în primă instanţă, toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor
instanţe;

33
 2. ca instanţe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii
în primă instanţă;
3. ca instanţe de recurs, în cazurile anume prevăzute de lege;
4. orice alte cereri date prin lege în competenţa lor.

Comentariu

I. Competenţa în primă instanţă a tribunalelor

1. Tribunalul are, din nou, plenitudine de jurisdicţie pentru judecata în primă instanţă, fiind,
aşadar, prima instanţă de drept comun, soluţie pe care o considerăm principial corectă.
2. În forma sa finală, NCPC prevede expres că tribunalul judecă în primă instanţă toate cererile
care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe93, nemaifiind enumerate competenţele atribuite
tribunalului în diferite materii. Tehnica adoptată prin Legea nr. 76/2012 pune în evidenţă regula de
drept comun (plenitudinea de competenţă a tribunalului), însă precizăm că enumerarea competenţelor
atribuite tribunalului în anumite materii era de natură să asigure certitudinea juridică şi să înlăture
unele dificultăţi de interpretare, motiv pentru care, de lege ferenda, apreciem că se impune inserarea
expresă în Cod a materiilor date exclusiv în competenţa tribunalului, pe lângă enunţarea regulii
generale, care instituie plenitudinea de competenţă a acestei instanţe.
Totuşi, subliniem că, adoptând această soluţie legislativă, legiuitorul a vrut să înglobeze într-un
text unic competenţele enumerate anterior în mod expres şi că nu se poate susţine că s-ar fi
intenţionat, în vreun fel, limitarea ori excluderea competenţei tribunalului în materiile anterior expres
enunţate de lege – şi avem în vedere, îndeosebi, contenciosul administrativ, litigiile de muncă şi de
asigurări sociale, proprietatea intelectuală, exproprierea (indiferent dacă aceasta are loc în condiţiile
dreptului comun ori ale unei legi speciale), cererile pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori
judiciare, recunoaşterea şi încuviinţarea executării silite a hotărârilor străine. Toate aceste cereri
trebuie privite ca fiind de competenţa tribunalului, în virtutea plenitudinii de competenţă a acestei
instanţe, instituită de art. 95 pct. 1 NCPC94.
Cu toate că într-o opinie exprimată în doctrina recentă a fost contestat acest punct de vedere,
avându-se în vedere exclusiv diferenţa de formulare dintre fostul art. 2 C. pr. civ. 1865 şi art. 95 pct. 1
NCPC, ne menţinem în totalitate punctul de vedere şi subliniem că în materia proprietăţii intelectuale
criteriul valoric este cu desăvârşire inaplicabil, competenţa revenind tribunalului, ca instanţă cu
plenitudine de competenţă. Din fericire, jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi a Curţii de Apel
Bucureşti, cu ocazia soluţionării unor conflicte negative de competenţă, este în acest sens95.
3. Pornind, aşadar, de la premisa esenţială că tribunalului îi revine competenţa de a judeca ori
de câte ori legea – respectiv normele cuprinse în NCPC sau în legile speciale, în măsura în care
acestea nu au fost modificate prin Legea nr. 76/201296 – nu prevede expres competenţa altei instanţe,
vom face câteva precizări punctuale.
a) Cererile patrimoniale97
4. Din coroborarea dispoziţiilor art. 95 pct. 1 NCPC cu art. 94 pct. 1 lit. k) NCPC rezultă că
numai cererile patrimoniale al căror obiect are o valoare mai mare de 200.000 lei sunt de competenţa
tribunalului, celelalte fiind de competenţa judecătoriei.

93
O astfel de dispoziţie, simplă şi clară, se regăsea şi în cuprinsul art. 8 alin. (1) din Codul de procedură
civilă Carol al II-lea din 1940.
94
În acelaşi sens, a se vedea I. Deleanu, Comentarii, p. 168.
95
A se vedea infra, jurisprudenţa citată sub acest articol.
96
Reiterăm cele arătate anterior (a se vedea supra, comentariul cu privire la art. 94 NCPC), că nu există nicio
contrarietate între normele de competenţă cuprinse în legi speciale prin care anumite categorii de cauze sunt date în
competenţa judecătoriilor sau, după caz, a curţilor de apel şi art. 95 pct. 1 NCPC. În măsura în care a apreciat că se
impune modificarea acestor norme, legiuitorul a făcut acest lucru prin Legea nr. 76/2012, respectiv prin Legea nr.
2/2013. Restul normelor speciale de competenţă, care nu au fost modificate ori abrogate expres, sunt şi rămân în
vigoare.
97
Cu privire la noţiunea de „cerere patrimonială”, a se vedea supra, comentariile cu privire la art. 94 pct. 1
lit. h) şi k) NCPC.
34
 Însă, în condiţiile în care textul cuprinde precizarea finală „indiferent de calitatea părţilor,
profesionişti sau neprofesionişti”, rezultă limpede că legiuitorul a voit să supună aceste norme de
competenţă doar litigiilor de drept civil, în sens larg, incluzând aici şi materia comercială (în
accepţiunea anterioară NCC), unificând astfel materia „civilă” şi cea „comercială”. Norma nu îşi
extinde aplicarea asupra tuturor litigiilor de drept privat, nefiind aplicabilă, bunăoară, litigiilor de
muncă (între angajator şi salariat)98 – a fortiori, nici litigiilor de asigurări sociale, care sunt de drept
public – ori litigiilor de proprietate intelectuală, care sunt date, indiferent de valoare, în competenţa de
primă instanţă a tribunalului, potrivit dreptului comun99. Fiind o normă de excepţie, art. 94 pct. 1 lit.
k) NCPC este de strictă interpretare şi aplicare, nefiind supus unei interpretări extensive ori pe cale de
analogie.
5. Câteva precizări adiţionale se impun în legătură cu litigiile dintre profesionişti ori în care una
dintre părţi are calitatea de profesionist. Sub imperiul NCPC, nu există reguli derogatorii de
competenţă şi de procedură pentru aceste categorii de litigii. Concepţia monistă a NCC a impus
înlăturarea normelor de competenţă şi de procedură cu caracter derogatoriu cu privire la ceea ce, sub
imperiul Codului de comerţ din 1881, constituia un litigiu comercial100.
6. Credem că este corectă soluţia legiuitorului, care a tras concluziile ce se impuneau din noua
reglementare de drept comun a raporturilor de drept privat şi a înlăturat regulile de competenţă
derogatorii cu privire la fostele litigii comerciale101. De vreme ce fostele art. 3, art. 4, art. 7 şi art. 56

98
În privinţa acestora din urmă, art. 208 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, republicată în M. Of. nr.
625 din 31 august 2012, astfel cum a fost modificat prin art. XXI din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru
degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul
de procedură civilă, publicată în M. Of. nr. 89 din 12 februarie 2013, dispune, în mod clarificator, următoarele:
„Conflictele individuale de muncă se soluţionează în primă instanţă de către tribunal”. În privinţa conflictelor
colective de muncă se aplică aceeaşi soluţie, în temeiul normei generale cuprinse în art. 95 pct. 1 NCPC. Într-un sens
similar, a se vedea A. Constanda, Comentarii Noul Cod, p. 281.
99
În privinţa lor s-ar putea susţine şi contrariul, având în vedere că şi această categorie de litigii se
subsumează litigiilor de drept privat cărora, dacă sunt patrimoniale, le este aplicabil criteriul valoric instituit de art. 94
pct. 1 lit. k) coroborat cu art. 95 pct. 1 NCPC. Însă, după cum spuneam, scopul urmărit de legiuitor a fost cuprinderea
normelor de competenţă enunţate anterior expres în cuprinsul art. 93 pct. 1 din Legea nr. 134/2010, în forma sa
iniţială, într-o formulă sintetică, fără ca această opţiune redacţională să implice o reducere a competenţelor atribuite
tribunalului. Ar fi fost, de altfel, cel puţin contradictoriu ca NCPC să proclame competenţa de drept comun a
tribunalului pentru judecata în primă instanţă şi, totodată, să diminueze competenţele speciale ale acestei instanţe,
reglementate şi de art. 2 pct. 1 C. pr. civ. anterior. În sensul interpretării pe care o propunem, a se vedea şi A.
Constanda, Comentarii Noul Cod, p. 280. Cu toate acestea, pentru a înlătura dificultăţile de interpretare, considerăm
preferabil să se insereze o normă specială de competenţă în cuprinsul Noului Cod, prin restabilirea enumerării exprese
a materiilor date în competenţa tribunalului, indiferent de valoare, sau în cuprinsul O.U.G. nr. 100/2005 privind
asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială, cu modificările ulterioare (publicată în M. Of. nr. 643 din
20 iulie 2005), conform căreia cererile în materie de proprietate intelectuală sunt de competenţa tribunalului, dacă
legea nu prevede expres altfel; o altă soluţie, pe care o considerăm preferabilă, este cea enunţată în text, anume ca
materiile speciale date în competenţa tribunalelor să fie enumerate din nou în mod expres în Cod. Opinia exprimată de
noi în prima ediţie a prezentei lucrări a fost combătută, în mod amplu, de G. Boroi, M. Stancu, în Drept procesual
civil, pp. 205-206. Nu suntem de acord cu opinia autorilor, care nu ţine seama de intenţia legiuitorului, potrivit căreia
tribunalele sunt instanţele cu plenitudine de competenţă, iar nu judecătoriile, metoda de interpretare istorico-
teleologică fiind ignorată în detrimentul unei interpretări strict literale a textelor. Jurisprudenţa citată de noi infra, sub
art. 95 NCPC, este în sensul opiniei aici exprimate (competenţa în cauzele de proprietate intelectuală aparţine
tribunalului, indiferent de valoarea obiectului cererii). Pentru o cercetare amplă privind întreaga problematică, a se
vedea M. Nicolae, Unificarea dreptului obligaţiilor civile şi comerciale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015.
100
S-a arătat cu temei că delimitarea litigiilor comerciale de cele civile nu a fost un demers facil şi nici unul
rezolvat în mod unitar de jurisprudenţă. Dimpotrivă, după cum s-a arătat, îndeosebi aplicarea art. 56 C. com. a generat
controverse care s-au constituit în surse aproape inepuizabile de practică judiciară neunitară. În acest sens, a se vedea
Tr.C. Briciu, Comentariu la încheierile pronunţate de Jud. Timişoara, s. I civ., la 5 noiembrie 2012, respectiv 9
noiembrie 2012, în RRDJ nr. 6/2012, p. 39 şi urm.; a se vedea şi V.M. Ciobanu, Tr.C. Briciu, Cl.C. Dinu, Impactul
Noului Cod Civil..., pp. 79-80.
101
Deşi înaintea intrării în vigoare a NCC a fost dezbătută varianta instituirii unei reguli speciale de
competenţă pentru litigiile dintre profesionişti (iar nu dintre un profesionist şi un neprofesionist!), decurgând din
actele şi faptele încheiate, respectiv săvârşite în exerciţiul activităţii lor profesionale, legiuitorul a repudiat în cele din
urmă această soluţie şi a optat pentru unificarea regulilor de competenţă, ceea ce a impus transformarea secţiilor
comerciale în secţii civile (textele corespunzătoare se regăsesc în cuprinsul Legii nr. 71/2011 pentru punerea în
35
C. com. au fost abrogate prin Legea nr. 71/2011, vechile criterii de comercialitate nu mai pot fi uzitate
pentru delimitarea „competenţei” fostelor secţii comerciale, aplicarea „tacită” a acestor criterii în
practica judiciară fiind lipsită de temei102.
7. Din ansamblul prevederilor art. 225-228 din Legea nr. 71/2011 rezultă că legiuitorul nu a
voit să menţină secţii civile „specializate”, cu o competenţă distinctă în ceea ce priveşte cauzele cu
profesionişti. Dimpotrivă, fostele secţii comerciale au fost reorganizate ca secţii civile, existând,
totodată, opţiunea unificării lor cu secţiile civile existente [art. 225 alin. (1) din Legea nr. 71/2011].
Art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 prevede că în anumite materii se pot înfiinţa complete
specializate în cadrul secţiilor civile (reorganizate ori, după caz, unificate), prin hotărâre a Consiliului
Superior al Magistraturii. De vreme ce, pe de o parte, înfiinţarea acestor complete este facultativă
(fiind posibil ca, în ipoteza neînfiinţării, pricinile enumerate de text să fie soluţionate de complete
civile „obişnuite”103), iar, pe de altă parte, lista cauzelor prevăzute de art. 226 alin. (1) este
enunţiativă, iar nu limitativă, ea fiind stabilită nu prin lege, ci prin hotărârea CSM, la propunerea
colegiului de conducere a fiecărei instanţe, singura interpretare care corespunde normelor
constituţionale şi legale în vigoare este că nu suntem în prezenţa unor norme de competenţă, ci a unor
simple norme de organizare judiciară, menite să asigure o organizare flexibilă a activităţii fiecărei
instanţe, în concordanţă cu situaţia specifică a acesteia şi cu necesitatea valorificării unei experienţe
profesionale acumulate de judecători prin soluţionarea fostelor litigii comerciale. Acest scop rezultă
cu evidenţă din cuprinsul art. 226 alin. (2) din Legea nr. 71/2011.
8. O veritabilă competenţă prevăzută de lege există în cazul cererilor de insolvenţă, având în
vedere dispoziţiile Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă104.
Potrivit art. 41 alin. (1) din această lege, toate procedurile prevăzute de prezentul capitol (Capitolul I,
„Dispoziţii comune”, al Titlului II, „Procedura insolvenţei”), cu excepţia apelului, sunt de competenţa
tribunalului sau, dacă este cazul, a tribunalului specializat în a cărui circumscripţie debitorul şi-a avut
sediul social/profesional cel puţin 6 luni anterior datei sesizării instanţei. Dacă în cadrul tribunalului a
fost creată o secţie specială de insolvenţă, acesteia îi aparţine competenţa pentru derularea
procedurilor prevăzute de prezenta lege.
9. Dacă s-ar interpreta că regulile instituie pe calea prevăzută de art. 226 din Legea nr. 71/2011
ar fi veritabile norme de competenţă (fie şi raportate la secţia ori, după caz, la completul specializat,
iar nu la instanţă, în ansamblul său), s-ar încălca dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie, conform
cărora competenţa instanţelor judecătoreşti poate fi stabilită numai prin lege, nicidecum prin hotărâri
ale Consiliului Superior al Magistraturii ori prin acte interne ale colegiului de conducere al instanţei.
Nu s-ar putea susţine că aceste acte doar concretizează reguli de competenţă instituite de lege, câtă
vreme legea lasă la latitudinea colegiilor de conducere ale instanţelor şi a Consiliului Superior al
Magistraturii dacă aceste complete vor fi sau nu înfiinţate şi, în caz afirmativ, care sunt cauzele
judecate de aceste complete, cauze care pot fi diferite de la o instanţă la alta. Or, sintagma „numai prin
lege” impune, cel puţin, ca printr-un act normativ cu putere de lege să fie stabilite reguli suficient de

aplicarea a NCC, dată fiind intrarea în vigoare decalată temporar a celor două coduri). Această idee nu a fost, se pare,
cu totul abandonată de legiuitor, existând sporadic tentative de restabilire a unei competenţe derogatorii în materia
denumită anterior „comercialăˮ. Ni se pare că aceste tentative nu sunt în spiritul Noului Cod civil şi nu răspund unei
nevoi practice reale, fiind preferabilă specializarea judecătorilor pe materii în interiorul unor secţii civile unificate,
ceea ce permite o anumită flexibilitate şi evită o îngustare excesivă a cauzelor soluţionate de un judecător – nu este,
spre exemplu, recomandabil ca o persoană să judece mai mult de 5-6 ani doar cauze cu minori şi de familie ori de
insolvenţă.
102
Instanţa supremă, în cadrul unui recurs în interesul legii, s-a pronunţat prin dec. nr. 24/2015 (disponibilă
pe www.scj.ro, 17 noiembrie 2015) în sensul că litigiile în care sunt implicate, pe de o parte, Autoritatea Naţională
pentru Protecţia Consumatorului/alte organe ale administraţiei publice, ca reclamante, şi, pe de altă parte, băncile
comerciale/profesioniştii se soluţionează de secţiile civile/completele specializate în materie civilă (litigii cu
profesionişti) din cadrul tribunalului (nota coordonatorului, V.M.C.).
103
De aceea, în niciun caz nu se poate susţine că am fi în prezenţa unor norme de competenţă „exclusivă” în
favoarea acestor complete specializate.
104
Publicată în M. Of. nr. 466 din 25 iunie 2014.
36
precise şi complete încât să permită ele însele determinarea instanţei competente, fără a fi necesară
completarea lor cu acte având o forţă juridică inferioară legii105.
Pe de altă parte, dacă s-ar admite soluţia cu care nu suntem de acord, s-ar încălca într-o manieră
inadmisibilă cerinţa egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi, în mod specific, în faţa instanţelor
judecătoreşti, câtă vreme aceste presupuse reguli de „competenţă” nu sunt uniforme, ci, dimpotrivă,
ele diferă de la o instanţă la alta şi nu sunt accesibile şi previzibile, întrucât hotărârile care le-au
instituit nu au fost aduse în mod sistematic la cunoştinţa publicului, pentru ca justiţiabilii să le
cunoască şi să le poată respecta ori, dacă este cazul, invoca.
10. Situaţia diferă, aşadar, de cazul secţiilor ori, după caz, al completelor specializate în materia
contenciosului administrativ şi fiscal, a conflictelor de muncă şi de asigurări sociale, respectiv în
materia insolvenţei, a căror înfiinţare la tribunale şi curţi de apel este, pe de o parte, impusă de Legea
nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, iar, pe de altă parte, a căror competenţă este reglementată
în mod expres de lege, fără ca aplicarea şi întinderea respectivelor norme legale să depindă de
adoptarea unor hotărâri ale CSM. Încălcarea acestor din urmă norme de competenţă poate fi invocată
în condiţiile art. 130 alin. (2), cu referire la art. 136 alin. (1) şi (4) NCPC, iar în măsura în care
excepţia de necompetenţă a fost invocată în termen, iar instanţa a respins-o ori a omis să se pronunţe
asupra ei, şi în căile de atac, în condiţiile prevăzute de lege106. În niciun caz nu poate fi primită
interpretarea, avansată uneori în cadrul unor dezbateri juridice, de a se considera că în acest caz
completul de judecată ar fi alcătuit nelegal, cu consecinţa invocării neregularităţii (greşitei repartizări)
în orice stare a pricinii, întrucât o atare soluţiei contravine flagrant opţiunii exprese a legiuitorului,
exprimată fără echivoc în cuprinsul art. 130 alin. (2), art. 131 şi al art. 136 alin. (1) şi (4) NCPC, de a
trata chestiunea repartizării cauzei altei secţii specializate sau altui complet specializat ca pe o
chestiune asimilată necompetenţei şi supusă regimului juridic al acesteia din urmă.
11. Dimpotrivă, greşita repartizare a unei cauze către un complet civil „nespecializat” în
„cauzele cu profesionişti”, deşi ar fi trebuit soluţionată de un complet „specializat” în astfel de cauze,
ori invers nu constituie o chestiune de competenţă. Aprecierea diferită asupra corectei repartizări a
cauzelor civile între diferitele secţii civile ale aceleiaşi instanţe – şi care, în vechea reglementare,
conducea la admiterea excepţiei „necompetenţei funcţionale” şi „transpunerea” ori transferul
dosarului către altă secţie – ar putea crea un impas procedural pentru a cărui depăşire sunt aplicabile
prevederile art. 136 alin. (1) şi (4) NCPC. Aşadar, numai la primul termen de judecată la care părţile
sunt legal citate s-ar putea invoca neregularitatea decurgând din greşita repartizare a cauzei, cu
consecinţa „declinării” ei către completul considerat „competent”, iar în cazul unor „declinări”
reciproce sunt aplicabile, în mod corespunzător, dispoziţiile cu privire la conflictul de competenţă.
12. În schimb, în aceeaşi ipoteză, nu se poate vorbi despre o hotărâre pronunţată de o instanţă
necompetentă, iar apelul sau recursul formulat pentru greşita repartizare a cauzei către un complet
(ne)specializat nu ar putea fi admis, şi aceasta chiar dacă incidentul cu privire la „competenţă”,
invocat în termenul legal, a fost greşit soluţionat de completul care a judecat cauza în primă
instanţă107.
b) Cererile nepatrimoniale
13. Totodată, tribunalul devine competent, pe temeiul art. 95 pct. 1 NCPC, să judece toate
cererile cu caracter nepatrimonial care nu sunt date prin lege în competenţa judecătoriei.

105
Subliniem că, în ceea ce priveşte fostele tribunale comerciale (din Cluj, Mureş şi Argeş), reorganizate ca
tribunale civile specializate, potrivit art. 228 din Legea nr. 71/2011, s-a creat o stare contrară dispoziţiilor art. 126 alin.
(2) din Constituţie, care se prelungeşte în mod nepermis, întrucât competenţa acestor tribunale, care constituie
instanţe judecătoreşti distincte, nu este reglementată (numai) de lege. Ca urmare, fie legiuitorul adoptă norme de
competenţă specifice pentru aceste tribunale specializate, desigur, în afara celor privitoare la insolvenţă, menţionate
deja, fie le reorganizează ca secţii civile în cadrul tribunalelor de drept comun, însă actuala stare legislativă, în care o
parte din competenţa acestor instanţe nu este reglementată expres de lege, nu poate fi perpetuată.
Pentru o rezolvare pragmatică a vidului de reglementare, potrivit căreia Tribunalul specializat Cluj este
competent să soluţioneze toate litigiile cu profesionişti, având în vedere raţiunile păstrării acestei instanţe speciale, a
se vedea şi C. Ap. Cluj, s. I civ., sent. nr. 56/F din 20 aprilie 2015, disponibilă pe www.curteadeapelcluj.ro.
106
Despre o competenţă proprie se poate vorbi şi în cazul secţiilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum
şi în cazul completelor constituite, potrivit legii, în cadrul instanţei supreme pentru îndeplinirea unor atribuţii
specifice. A se vedea infra, comentariul cu privire la art. 97 NCPC.
107
În sens contrar, a se vedea A. Constanda, Comentarii Noul Cod, p. 278.
37
 14. După cum am arătat deja, judecătoria este competentă să soluţioneze cererile privind
obligaţiile de a face sau de a nu face neevaluabile în bani, indiferent de izvorul lor contractual sau
extracontractual, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe [art. 94 pct. 1 lit. h)
NCPC]. Cu toate că această normă conferă judecătoriei o competenţă largă în materie nepatrimonială,
ea nu „absoarbe” toate cererile nepatrimoniale, reglementarea actuală fiind evident diferită de cea
anterioară, în care judecătoria era competentă să soluţioneze toate cererile neevaluabile în bani, în
măsura în care acestea nu erau date de lege în competenţa altor instanţe. Dispoziţiile art. 94 pct. 1 lit.
h) NCPC au caracter de excepţie, fiind de strictă interpretare; ele se referă doar la cererile prin care se
tinde la obţinerea unei prestaţii pozitive ori, dimpotrivă, a unei abstenţiuni din partea pârâtului108.
15. Ca şi în cazul cererilor patrimoniale, subliniem că delimitarea competenţei între judecătorie
şi tribunal, pe temeiul art. 95 pct. 1, respectiv al art. 94 pct. 1 lit. h) NCPC, intervine doar în cazul
cererilor în materie civilă, iar nu şi în cazul cererilor ce relevă alte materii ale dreptului, enumerate
anterior expres în competenţa exclusivă a tribunalelor şi care, în prezent, în intenţia legiuitorului, sunt
subsumate normei de competenţă de drept comun (art. 95 pct. 1 NCPC). Avem în vedere cererile
neevaluabile în bani formulate în raporturile de drept public, care relevă competenţa instanţelor de
contencios administrativ, precum şi cererile neevaluabile în bani în materia litigiilor de muncă,
asigurărilor sociale şi proprietăţii intelectuale, care rămân în competenţa tribunalelor, nefiind supuse
dispoziţiilor art. 94 pct. 1 lit. h) NCPC.
16. În cadrul primei ediţii am apreciat că cererile de apărare a drepturilor nepatrimoniale la care
se referă art. 253 alin. (1)-(3) NCC109 excedează prin conţinutul lor sfera „obligaţiilor de a face sau de
a nu face neevaluabile în bani”, fiind toate de competenţa tribunalului, în temeiul art. 95 pct. 1 NCPC.
Aceeaşi concluzie s-ar fi impus şi cu privire la măsurile provizorii reglementate de art. 255 NCC. De
altfel, având în vedere dificultatea problemelor de drept ridicate de aceste cauze, care relevă adesea un
conflict între drepturi fundamentale diferite (de exemplu, libertatea de exprimare, pe de o parte, şi
dreptul la viaţă privată şi la propria imagine, pe de alta), am apreciat că soluţionarea acestor cereri la
nivelul judecătoriei (prin hotărâri supuse numai apelului la tribunal) nu ar fi fost o soluţie
corespunzătoare.
Soluţia a fost însă criticată în doctrină110, arătându-se, cu temei, că anumite cereri dintre cele
prevăzute de art. 253 alin. (1)-(3) NCC sunt prin excelenţă obligaţii de a nu face nepatrimoniale.
Observaţia este întemeiată, în cazul acestor cereri nefiind incident argumentul referitor la
includerea, în conţinutul generic al art. 95 pct. 1 NCPC, a unor cazuri reglementate anterior expres în
cuprinsul art. 2 pct. 1 C. pr. civ. 1865, spre deosebire de cazurile la care ne-am referit anterior.
Totodată, în cazul cererilor pentru apărarea drepturilor nepatrimoniale (drepturile personalităţii)
suntem în prezenţa unor cereri cu caracter civil.
Înţelegem, prin urmare, să ne nuanţăm punctul de vedere exprimat anterior, competenţa urmând
a fi stabilită în concret, în funcţie de capetele de cerere cu care reclamantul a înţeles să sesizeze
instanţa. Astfel, dacă se formulează oricare dintre cererile la care se referă art. 253 alin. (1) lit. a)-c)
NCC, competenţa aparţine judecătoriei, fiind vorba despre obligaţii de a (nu) face neevaluabile în

108
A se vedea P. Piperea, P. Lospa, Noul Cod, 2012, p. 124.
109
Potrivit art. 253 NCC: „(1) Persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori
ameninţate poate cere oricând instanţei:
a) interzicerea săvârşirii faptei ilicite, dacă aceasta este iminentă;
b) încetarea încălcării şi interzicerea pentru viitor, dacă aceasta durează încă;
c) constatarea caracterului ilicit al faptei săvârşite, dacă tulburarea pe care a produs-o subzistă.
(2) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), în cazul încălcării drepturilor nepatrimoniale prin exercitarea
dreptului la libera exprimare, instanţa poate dispune numai măsurile prevăzute la alin. (1) lit. b) şi c).
(3) Totodată, cel care a suferit o încălcare a unor asemenea drepturi poate cere instanţei să îl oblige pe
autorul faptei să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanţă spre a ajunge la restabilirea dreptului
atins, cum sunt:
a) obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare;
b) orice alte măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru repararea prejudiciului cauzat.
(4) De asemenea, persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială pentru
prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile. În
aceste cazuri, dreptul la acţiune este supus prescripţiei extinctive”.
110
G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, ed, a II-a, p. 210, nota 1.
38
bani. Situaţia nu este diferită dacă reclamantul cere, alături de capetele de cerere menţionate, şi plata
unei sume de bani cu titlu de despăgubire, potrivit art. 253 alin. (4) NCC, întrucât acest capăt de
cerere are caracter accesoriu, fiind supus dispoziţiilor art. 123 alin. (1) NCPC.
În schimb, dacă reclamantul solicită numai plata unei sume de bani cu titlu de despăgubire [art.
253 alin. (4) NCC] ori luarea unor măsuri specifice pentru restabilirea dreptului atins [art. 253 alin. (3)
NCC], în primul caz urmează a se aplica criteriul valoric, în funcţie de suma de bani pretinsă, iar în al
doilea caz se va verifica în concret dacă măsurile cerute au sau nu caracter patrimonial.
De lege ferenda, ne menţinem punctul de vedere potrivit căruia aceste cereri trebuie
soluţionate, în integralitatea lor şi indiferent de împrejurarea dacă se cer sau nu despăgubiri şi
indiferent de valoarea lor – sunt cunoscute cererile în care se cere plata sumei simbolice de 1 leu, cu
titlu de daune morale, în cauze de mare notorietate şi care ridică probleme de drept foarte complexe –,
de tribunal, cu drept de apel la curtea de apel şi cu drept de recurs la instanţa supremă.
II. Competenţa tribunalelor ca instanţe de apel
17. Spre deosebire de reglementarea anterioară, în care tribunalele constituiau instanţele de apel
de drept comun – întrucât judecătoriile aveau plenitudine de competenţă în primă instanţă, iar apelul
împotriva hotărârilor acestor instanţe se judeca de tribunal, ca instanţă ierarhic superioară [art. 1 pct. 1
şi art. 282 alin. (1) C. pr. civ. 1865] –, sub imperiul NCPC, tribunalele sunt instanţe de excepţie în
ceea ce priveşte soluţionarea apelurilor. Această concluzie se impune în aceeaşi măsură în care
judecătoriile sunt instanţe de excepţie pentru judecata în primă instanţă, judecând doar cauzele date în
mod expres în competenţa lor.
Astfel, potrivit art. 95 pct. 2 NCPC, tribunalele soluţionează, ca instanţe de apel, apelurile
declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.
18. În Noul Cod de procedură civilă, apelul constituie calea ordinară de atac (art. 456),
numeroasele excepţii existente în vechea reglementare care suprimă dreptul de apel în materii extinse
şi îl transformă, practic, într-o excepţie fiind (în principiu) suprimate111. În condiţiile în care recursul
„hibrid” prevăzut de art. 3041 C. pr. civ. 1865, substitut nereuşit al apelului, a fost suprimat prin Noul
Cod, practic tribunalele soluţionează în prezent, proporţional vorbind, un număr semnificativ mai
mare de apeluri decât sub imperiul reglementării anterioare, când dreptul de apel împotriva hotărârilor
judecătoriilor ajunsese mai degrabă o categorie reziduală.
În cazurile în care, potrivit reglementării anterioare, sentinţele judecătoriei erau supuse numai
recursului, potrivit unor legi speciale, menţionăm că, în condiţiile art. 7 din Legea nr. 76/2012, acestea
sunt supuse, de la data intrării în vigoare a NCPC, numai apelului la instanţa ierarhic superioară112.
Face excepţie materia contenciosului administrativ şi fiscal şi a azilului, potrivit dispoziţiilor exprese
ale art. 7 alin. (3) din Legea nr. 76/2012. Deşi uneori, din obişnuinţă, se susţine contrariul, în materiile
anterior menţionate singura cale de atac admisibilă este recursul şi doar pentru motivele de
nelegalitate prevăzute expres şi limitativ de art. 488 NCPC, nemaiexistând o reglementare echivalentă
a fostului art. 3041 C. pr. civ. 1865.
19. Din analiza coroborată a articolelor 94-97 NCPC, care reglementează competenţa materială,
precum şi a art. 483 alin. (2) NCPC rezultă că hotărârile pronunţate de judecătorie în primă instanţă
sunt, în principiu, supuse numai apelului la tribunal. Deciziile pronunţate de tribunale în apel vor fi,
de regulă, definitive [în sensul art. 634 alin. (1) pct. 4], nefiind supuse recursului la instanţa supremă
ori la curţile de apel.
Această concluzie poate fi explicitată după cum urmează:
a) pe de o parte, art. 483 alin. (2) exclude expres din categoria cererilor în privinţa cărora este
recunoscut dreptul la recurs cererile prevăzute de art. 94 pct. 1 lit. a)-j);

111
Gh.-L. Zidaru, Noua reglementare a apelului..., pp. 7-11; pentru judicioase observaţii, a se vedea şi I.
Deleanu, Consideraţii cu privire la apel..., pp. 15-40.
112
Potrivit art. 7 din Legea nr. 76/2012: „(1) Dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, ori de câte ori
printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanţă este «definitivă», de la data intrării în
vigoare a Codului de procedură civilă, aceasta va fi supusă numai apelului la instanţa ierarhic superioară. (2)
Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul în care printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă
instanţă este «supusă recursului» sau că «poate fi atacată cu recurs» ori, după caz, legea specială foloseşte o altă
expresie similară. (3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) nu se aplică în materie de contencios administrativ şi fiscal, inclusiv
în materia azilului”.
39
 b) pe de altă parte, acelaşi art. 483 alin. (2) prevede că nu sunt supuse recursului hotărârile
pronunţate cu privire la cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 500.000 lei inclusiv113; or, art.
94 pct. 1 lit. k) instituie, cu privire la competenţa judecătoriei în privinţa cererilor patrimoniale, un
prag valoric de 200.000 lei.
20. Considerăm însă că aceeaşi soluţie este aplicabilă şi cu privire la cererile date în competenţa
judecătoriei de alte texte de lege şi chiar dacă legea nu prevede expres că hotărârile astfel pronunţate
sunt supuse numai apelului, întrucât curţile de apel judecă recursuri numai în cazurile anume
prevăzute de lege (art. 96 pct. 3 NCPC), în vreme ce instanţa supremă judecă recursurile împotriva
hotărârilor curţilor de apel, iar împotriva altor hotărâri, numai în cazurile prevăzute de lege (art. 97
pct. 1 NCPC). S-a susţinut şi opinia contrară, întemeiată pe interpretarea coroborată a art. 96 pct. 3 şi
a art. 483 alin. (1) NCPC, care s-ar putea explicita în felul următor: curţile de apel judecă recursuri
numai în cazurile anume prevăzute de lege; legea prevede însă că hotărârile pronunţate în apel sunt
supuse recursului; ca urmare, şi hotărârile pronunţate de tribunale în apel sunt, în principiu, supuse
recursului114. Apreciem însă că, dacă legiuitorul ar fi vrut să supună hotărârile pronunţate de tribunal
în apel recursului la curtea de apel, ca regulă generală, ar fi inserat o dispoziţie corespunzătoare la art.
96 NCPC, similară art. 3 pct. 2 C. pr. civ. 1865, ceea ce însă nu a făcut; dimpotrivă, curtea de apel va
soluţiona recursuri numai în cazurile anume prevăzute de lege – acestea sunt, în principiu, categoriile
de hotărâri care sunt supuse numai recursului la instanţa ierarhic superioară.
21. Ca urmare, în cauzele date în competenţa judecătoriei, cauze cu privire la care legiuitorul a
apreciat că criteriul proximităţii jurisdicţiei faţă de cetăţeni prevalează, instanţa competentă să
soluţioneze apelurile rămâne tribunalul. Această repartizare a competenţelor de judecată în apel
constituie o soluţie realistă, îndeosebi din perspectiva numărului foarte mare de cauze civile
înregistrate pe rolul instanţelor judecătoreşti.
Cu toate acestea, nu trebuie ignorat şi un aspect mai puţin dezirabil al reglementărilor propuse.
De regulă, hotărârile pronunţate de judecătorii în primă instanţă sunt supuse numai apelului, iar
deciziile pronunţate de tribunale în apel sunt definitive (aşadar, nerecurabile). Se păstrează, aşadar,
premisele fragmentării jurisprudenţei pentru aceste categorii de cauze115, iar acest pericol poate fi
înlăturat, parţial, prin sesizarea instanţei supreme, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile
pentru dezlegarea unor probleme de drept (art. 97 pct. 3, art. 519 şi urm. NCPC) care nu au fost
soluţionate în practica Curţii de Casaţie, în măsura în care sunt susceptibile de a determina o practică
divergentă la nivelul instanţelor de apel.
III. Competenţa tribunalelor ca instanţe de recurs
22. Tribunalele sunt instanţe de excepţie în ceea ce priveşte judecata în recurs, întrucât urmează
să judece ca instanţe de recurs doar în cazurile anume prevăzute de lege (art. 95 pct. 3 NCPC).
Pot fi atacate numai cu recurs la instanţa ierarhic superioară anumite hotărâri prin care se
soluţionează probleme de ordin procedural ori prin care se soluţionează fondul cauzei într-o procedură
simplificată, determinată de anumite acte de dispoziţie ale părţilor din proces116: hotărârea prin care se
ia act de renunţarea la judecată, cu excepţia celei pronunţate de o secţie a Curţii de Casaţie, care este

113
În ceea ce priveşte cererile introduse până la data de 31 decembrie 2015 inclusiv, deciziile pronunţate în
apel sunt supuse recursului numai dacă valoarea obiectului cererii este mai mare de 1.000.000 lei [a se vedea art.
XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013]. Termenul a fost prelungit prin O.U.G. nr. 62/2015 până la 31 decembrie 2016.
114
În acest sens, a se vedea I. Deleanu, Tratat, 2010, p. 540; de asemenea, a se vedea I. Deleanu, Comentarii,
2013, p. 172. Anterior, autorul a formulat concluzii similare celor susţinute de noi (I. Deleanu, Recursul în ambianţa
proiectului Codului de procedură civilă, în PR nr. 11/2009, p. 22, nota 31).
115
Pentru reţineri similare, a se vedea I. Deleanu, op. cit., în PR nr. 11/2009, p. 22, nota 31.
116
Anterior Legii nr. 76/2012, erau supuse recursului şi hotărârile pronunţate în următoarele cazuri:
soluţionarea conflictului de competenţă, cu excepţia hotărârii pronunţate de Completul de 5 judecători de la Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, aceasta fiind definitivă; hotărârea prin care se ia act de renunţarea la judecată, inclusiv în
cazul în care acestea erau pronunţate de o secţie a Curţii de Casaţie; încheierea prin care se dispune suspendarea
judecăţii ori prin care se respinge cererea de repunere a cauzei pe rol. Legea nr. 76/2012 a modificat dispoziţiile
anterioare ale NCPC, în sensul că toate aceste hotărâri sunt definitive. În unele cazuri, dezbaterile asupra acestor
chestiuni în comisia de specialitate au fost deosebit de intense, soluţiile promovate în cele din urmă pe cale legislativă
întemeindu-se, în bună măsură, pe propunerile formulate de instanţa supremă. Pentru observaţii critice cu privire la
aceste propuneri, a se vedea V.M. Ciobanu, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie între aniversarea a 150 de ani de la
înfiinţare şi lupta sa cu Noul Cod de procedură civilă, în RRDP nr. 1/2012, pp. 71-72.
40
definitivă [art. 406 alin. (6)], hotărârea prin care se ia act de renunţarea la dreptul subiectiv pretins şi
se respinge cererea în fond, aşadar, ca neîntemeiată (art. 408), încheierea prin care se dispune
suspendarea judecăţii ori prin care se respinge cererea de repunere a cauzei pe rol, cu excepţia
încheierilor pronunţate de Curtea de Casaţie, care sunt definitive [art. 414 alin. (1)], hotărârea de
perimare [art. 421 alin. (2)], hotărârea dată în cazul în care pârâtul a recunoscut pretenţiile
reclamantului [art. 437 alin. (1)], hotărârea care consfinţeşte tranzacţia părţilor, care poate fi atacată
numai pentru motive procedurale (art. 440). Se constată că situaţiile în care hotărârea primei instanţe
nu este supusă apelului, ci doar recursului, sunt mult mai puţine decât în vechea reglementare, fiind
vorba în general despre hotărâri prin care se soluţionează anumite probleme de ordin procedural, iar
nu fondul cauzei – ceea ce înseamnă că în aceste cazuri nu este necesar un al doilea grad de jurisdicţie
în fond, ci doar verificarea legalităţii soluţiei, pe calea recursului117.
23. Ca urmare, creşterea sensibilă a competenţei de judecată în primă instanţă şi în apel a
tribunalelor este, cel puţin în parte, compensată de scăderea competenţei aceloraşi instanţe de a
soluţiona recursuri.
IV. Competenţa tribunalelor în alte materii prevăzute de lege
24. Tribunalele judecă orice alte cereri date în competenţa lor, potrivit art. 95 pct. 4 NCPC, care
constituie o normă de trimitere la alte dispoziţii cuprinse în NCPC, respectiv la norme cuprinse în legi
speciale.
25. În NCPC sunt foarte puţine dispoziţii care să instituie expres competenţa de primă instanţă a
tribunalului; acest lucru nu era necesar, având în vedere plenitudinea de competenţă a tribunalului,
conferită de art. 95 pct. 1 NCPC.
26. Astfel, spre exemplu, art. 120 prevede că cererile în materia insolvenţei118 sau concordatului
preventiv sunt de competenţa exclusivă a tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are sediul
debitorul119. De asemenea, potrivit art. 128, competenţa ce revine instanţelor judecătoreşti în legătură
cu incidentele privind arbitrajul reglementat de Codul de procedură civilă aparţine, în toate cazurile,
tribunalului în circumscripţia căruia are loc arbitrajul.
27. De asemenea, potrivit art. 1.099, respectiv art. 1.103 NCPC, cererile pentru recunoaşterea,
respectiv încuviinţarea executării silite a hotărârilor străine sunt de competenţa tribunalului120. În ceea
ce priveşte aceleaşi cereri, având ca obiect hotărârile pronunţate în alte state membre ale Uniunii
Europene, care intră sub incidenţa Regulamentului nr. 44/2001 privind competenţa judiciară,
recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, respectiv a Regulamentului nr.
2201/2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie
matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, competenţa tribunalului rezultă din prevederile art. I2
şi ale art. I3 din O.U.G. nr. 119/2006 privind unele măsuri necesare pentru aplicarea unor regulamente
comunitare de la data aderării României la Uniunea Europeană121. În ceea ce priveşte Regulamentul
nr. 1215/2012 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi
comercială122, notăm că acesta nu mai prevede etapa cererii de încuviinţare a executării silite a

117
Pentru detalii, a se vedea Gh.-L. Zidaru, Noua reglementare a apelului..., p. 10.
118
Potrivit art. 10 alin. (1) din Legea nr. 151/2015 privind procedura insolvenţei persoanelor fizice, publicată
în M. Of. nr. 464 din 26 iunie 2015, „Cererile/Acţiunile din procedura judiciară de insolvenţă prin lichidare de active,
contestaţiile împotriva deciziilor comisiei de insolvenţă prevăzute de prezenta lege şi cererile de eliberare de datorii
sunt de competenţa judecătoriei în a cărei circumscripţie şi-a avut domiciliul, reşedinţa sau reşedinţa obişnuită
debitorul cel puţin 6 luni anterior datei sesizării instanţei”.
119
Această normă prevede expres atât competenţa teritorială, cât şi competenţa materială a tribunalului.
120
Pentru regulile din NCPC, a se vedea C. Jugastru, Competenţa internaţională a instanţelor române.
Textele Noului Cod de procedură civilă, în RRDP nr. 2/2015, pp. 55-116 (nota coordonatorului, V.M.C.).
121
Publicată în M. Of. nr. 1036 din 28 decembrie 2006, aprobată cu modificări prin Legea nr. 191/2007,
publicată în M. Of. nr. 425 din 26 iunie 2007. Norma specială de competenţă cuprinsă în legislaţia naţională, care face
referire la Regulamentul nr. 44/2001, prezintă în continuare interes practic, întrucât, potrivit art. 66 par. 2 din
Regulamentul Bruxelles I bis, „Regulamentul (CE) nr. 44/2001 continuă să se aplice hotărârilor pronunţate în cadrul
acţiunilor judiciare intentate, actelor autentice întocmite sau înregistrate în mod oficial şi tranzacţiilor judiciare
aprobate sau încheiate înainte de 10 ianuarie 2015 şi care intră în domeniul de aplicare al regulamentului respectivˮ.
122
Regulamentul nr. 44/2001 a fost abrogat la data de 10 ianuarie 2015, dată la care a început aplicarea
noului Regulament „Bruxelles I bisˮ, respectiv Regulamentul nr. 1215/2012 privind competenţa judiciară,
recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială (cf. art. 81 din acest act normativ), care
41
hotărârii pronunţate în alt Stat Membru, hotărârile respective fiind de drept executorii în Statul
Membru de executare (solicitat), întocmai ca o hotărâre naţională (art. 39)123. Cu toate acestea,
debitorul poate formula o acţiune în justiţie având ca obiect refuzul executării, în condiţiile art. 45 şi
urm., instanţa competentă indicată de România potrivit art. 47 fiind tribunalul, a cărui hotărâre este
supusă apelului la curtea de apel şi recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
28. Potrivit dispoziţiilor NCPC, tribunalul este, de asemenea, competent să soluţioneze: a)
cererile de îndreptare, lămurire şi completare a propriilor hotărâri (art. 442 şi urm.), precum şi
contestaţiile la titlu care vizează hotărârile sale [art. 712 alin. (2)]; b) căile de atac de retractare,
contestaţia în anulare şi revizuirea împotriva propriilor hotărâri [art. 505 alin. (1); art. 510 alin. (1)]; c)
conflictele de competenţă între două judecătorii aflate în circumscripţia sa teritorială ori între o astfel
de judecătorie şi alt organ cu activitate jurisdicţională [art. 135 alin. (1) şi (3)]; d) cererea de abţinere
sau de recuzare, atunci când, din cauza acesteia, la judecătorie nu s-ar putea constitui completul de
judecată [art. 50 alin. (2)].
29. Sub rezerva dispoziţiilor Legii nr. 76/2012, prin care au fost aduse modificări normelor de
competenţă cuprinse în legi speciale, tribunalul rămâne competent să judece cererile atribuite în
competenţa sa potrivit unor norme speciale, în temeiul acestor norme124.
30. Astfel, spre exemplu, tribunalul este competent să soluţioneze: cererea de decădere a
titularului din drepturile conferite de marcă, cererea în anularea înregistrării mărcii, litigiile având ca
obiect mărci comunitare, aceste cereri fiind date în competenţa exclusivă a Tribunalului Bucureşti
(art. 46, art. 47 şi art. 71 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice125); cererile în
materie de expropriere [art. 21 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate
publică126; art. 23 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate
publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean sau local127, coroborat cu art.
95 pct. 1 NCPC128]; contestaţiile formulate de persoana îndreptăţită la măsuri reparatorii împotriva
deciziilor emise de unitatea deţinătoare, respectiv împotriva refuzului nejustificat de a răspunde la
notificarea persoanei interesate (art. 26 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile
preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989129); cererile pentru constatarea
caracterului politic al condamnărilor, respectiv al măsurilor administrative aplicate de regimul
comunist, precum şi cererile având ca obiect despăgubirile reprezentând echivalentul valorii bunurilor
confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative ori repunerea în drepturi

constituie, aşa cum o indică şi titlul său, o variantă consolidată şi reformată a regulamentului anterior, iar nu un act
normativ cu totul nou. Brevitatis causa, vom folosi abrevierea Regulamentul Bruxelles I bis pentru noul Regulament,
urmând a face trimitere, cu titlu principal, la textele acestuia (în paranteză va fi menţionat textul corespunzător din
Regulamentul nr. 44/2001, cu menţiunea „v.R.ˮ – vechiul Regulament).
123
A se vedea şi Ş.-Al. Stănescu, Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 adnotat cu explicaţii şi jurisprudenţa
Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2015 (nota coordonatorului, V.M.C.).
124
Pentru o listă a unor astfel de reglementări, a se vedea M. Tăbârcă, Gh. Buta, op. cit., 2008, pp. 59-65.
125
Republicată în M. Of. nr. 337 din 8 mai 2014, cu modificările ulterioare. Cu privire la situaţia în care
cererile menţionate în text sunt formulate pe cale incidentală, a se vedea infra, comentariul sub art. 123 NCPC.
126
Republicată în M. Of. nr. 472 din 5 iulie 2011.
127
Publicată în M. Of. nr. 853 din 20 decembrie 2010.
128
În doctrină (G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, p. 206, nota 4) s-a exprimat opinia că în privinţa
cererii prin care se contestă cuantumul despăgubirii este aplicabil criteriul valoric, întrucât art. 23 din Legea nr.
255/2010 face trimitere la competenţa instanţelor de drept comun. Apreciem totuşi că tribunalul este competent să
soluţioneze aceste cereri, independent de criteriul valoric, întrucât Legea nr. 33/1994, cu caracter de drept comun
pentru procedura exproprierii, prevede în mod expres competenţa tribunalului, iar raţiuni de simetrie juridică, precum
şi aplicarea normei de competenţă materială de drept comun (art. 95 pct. 1 NCPC) conduc la soluţia competenţei
tribunalului.
De altfel, observăm că, dacă s-ar aplica criteriul valoric, nu poate fi avut în vedere cuantumul despăgubirii
stabilite de expropriator şi contestate de cel nemulţumit, întrucât această despăgubire, care oricum nu poate fi
micşorată, nu constituie obiectul propriu-zis al litigiului; criteriul valoric ar trebui raportat la suma pe care persoana
expropriată o solicită în plus (e.g., dacă expropriatorul oferă o despăgubire de 150.000 lei, iar expropriatul consideră
că i se cuvin 600.000 lei, criteriul valoric s-ar raporta la diferenţa solicitată, de 450.000 lei, iar nu la despăgubirea
oferită iniţial), ceea ce însă prezintă inconvenientul că această sumă nu poate fi cuantificată exact la data introducerii
acţiunii, ci numai în urma efectuării expertizei tehnice de specialitate, moment la care excepţia necompetenţei
materiale nu ar mai putea fi invocată.
129
Republicată în M. Of. nr. 798 din 2 septembrie 2005.
42
(art. 4 şi art. 5 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile
administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989130);
cererile în materie de concordat preventiv şi mandat ad-hoc, respectiv în materie de insolvenţă, cu
excepţia insolvenţei persoanelor fizice131; conflictele individuale de muncă (art. 208 din Legea nr.
62/2011 a dialogului social), precum şi, în temeiul art. 95 pct. 1 NCPC, conflictele colective de
muncă; cererile în materie de asigurări sociale (art. 152-153 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul
unitar de pensii publice132); cererile privind acordarea despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor
cauzate în cadrul procedurii de atribuire, precum şi cele privind executarea, nulitatea, anularea,
rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractelor de achiziţie publică [art. 286 alin. (1)
din O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de
concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii133]; contestaţiile împotriva
deciziilor emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor formulate potrivit Legii nr.
10/2001, respectiv de comisiile de fond funciar, precum şi împotriva deciziilor emise de Comisia
Naţională de Compensare a imobilelor, respectiv împotriva inacţiunii entităţilor menţionate, dacă
acestea nu au soluţionat dosarele în termenele prevăzute de lege (art. 35 din Legea nr. 165/2013
privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor
preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România).

Recursuri în interesul legii

1. Instanţa căreia îi revine competenţa de a soluţiona cererile formulate împotriva refuzului

persoanei juridice notificate, deţinătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziţie motivată de
restituire în natură ori de acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001, este secţia civilă a
tribunalului în a cărui rază teritorială îşi are sediul persoana juridică respectivă (ÎCCJ, SU, dec. nr.
9/2006, publicată în M. Of. nr. 653 din 28 iulie 2006).
2. Instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată
împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a
imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al
entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate (ÎCCJ, SU, dec. nr. 20/2007,
publicată în M. Of. nr. 764 din 12 noiembrie 2007).
3. În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 85/2006 privind
stabilirea modalităţilor de evaluare a pagubelor produse vegetaţiei forestiere din păduri şi din afara
acestora, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 84/2007, coroborate cu dispoziţiile art.
254 şi art. 266 din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare, prin raportare la prevederile art. 58 alin. (1) din O.U.G. nr. 59/2000 privind Statutul
personalului silvic, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 427/2001, cu modificările
ulterioare, acţiunile în răspundere patrimonială formulate împotriva personalului silvic cu atribuţii de
pază a pădurilor pentru pagubele produse pe suprafeţele de pădure pe care le are în pază, în condiţiile
art. 1 lit. a) din O.U.G. nr. 85/2006, sunt de competenţa materială a instanţelor de conflicte de muncă
(ÎCCJ, completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii, dec. nr. 3/2014, publicată în M.
Of. nr. 445 din 18 iunie 2014).
Notă: Aşadar, faţă de dispoziţiile art. 208 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, competenţa
tribunalului, şi anume a secţiei ori, după caz, a completului competent în materia conflictelor de
muncă şi a asigurărilor sociale.
4. În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. f) şi art. 10 din Legea nr. 554/2004
a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv art. 94 şi art. 95
din Codul de procedură civilă, litigiile având ca obiect acţiuni prin care se solicită de către o direcţie
generală de asistenţă socială şi protecţia copilului obligarea unui consiliu judeţean sau local ori a unei

130
Publicată în M. Of. nr. 396 din 11 iunie 2009.
131
Pentru amănunte, a se vedea infra, comentariul sub art. 120.
132
Publicată în M. Of. nr. 852 din 20 decembrie 2010.
133
Publicată în M. Of. nr. 418 din 15 mai 2006. Pentru calea de atac împotriva hotărârii secţiei de contencios
administrativ a tribunalului, a se vedea ÎCCJ, dec. nr. 20/2015, pronunţată în RIL, publicată în M. Of. nr. 898 din 3
decembrie 2015 (finalul notei aparţine coordonatorului, V.M.C.).
43
alte direcţii generale de asistenţă socială şi protecţia copilului la suportarea cheltuielilor de întreţinere
pentru persoane care beneficiază de măsuri de protecţie prevăzute de Legea nr. 448/2006 privind
protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare, şi Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sunt de competenţa instanţelor de contencios
administrativ (ÎCCJ, completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii, dec. nr. 13/2015,
publicată în M. Of. nr. 690 din 11 septembrie 2015, disponibilă pe www.scj.ro).
5. În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 193/2000
privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare, litigiile în care sunt implicate Autoritatea Naţională pentru
Protecţia Consumatorilor/alte organe ale administraţiei publice şi băncile comerciale/profesioniştii,
atunci când instanţa de judecată este sesizată de Autoritatea Naţională pentru Protecţia
Consumatorilor/alte organe ale administraţiei publice, se soluţionează de secţiile civile/completele
specializate în materie civilă (litigii cu profesionişti) din cadrul tribunalului (ÎCCJ, completul
competent să soluţioneze recursul în interesul legii, dec. nr. 24/16.11.2015, publicată în M. Of. nr. 76
din 2 februarie 2016, disponibilă pe www.scj.ro).

Jurisprudenţă

1. În ceea ce priveşte competenţa ratione materiae de soluţionare a cauzei, se reţine că litigiul

de faţă are ca obiect plata sumei de 595,20 lei, reprezentând remuneraţie datorată artiştilor interpreţi
sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a
reproducerilor acestora, precum şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual.
Acest litigiu are natura unui litigiu în materia proprietăţii intelectuale, întrucât izvorăşte din
pretinsa încălcare a unor drepturi conexe dreptului de autor, aşadar, a unor drepturi de proprietate
intelectuală reglementate de legea specială privind dreptul de autor şi drepturile conexe, respectiv
Legea nr. 8/1996.
De asemenea, se reţine că este vorba despre o cerere evaluabilă în bani, faţă de caracterul
patrimonial al dreptului subiectiv dedus judecăţii, iar acesta nu a fost infirmat de niciuna dintre
instanţele care şi-au declinat competenţa reciproc.
Spre deosebire de reglementarea anterioară, noul Cod de procedură civilă, adoptat prin Legea
nr. 134/2010, în vigoare din data de 15 februarie 2013, nu prevede competenţa tribunalului de
soluţionare în primă instanţă a litigiilor în materia proprietăţii intelectuale.
Pe de altă parte, potrivit art. 94 pct. 1 lit. j) [după republicare, lit. k) – n.n., Gh.-L.Z.] NCPC,
orice alte cereri evaluabile în bani [în afara celor de la lit. a)-i), după caz], în valoare de până la
200.000 lei, sunt de competenţa judecătoriei, ceea ce ar însemna că, dacă s-ar aplica în speţă criteriul
valoric, judecătoria ar fi instanţa competentă să soluţioneze cererea de faţă.
Competenţa de primă instanţă în materia proprietăţii intelectuale aparţine tribunalului, ca
instanţă de drept comun, indiferent de valoarea obiectului cererii.
După cum rezultă din expunerea de motive a proiectului legii privind NCPC, prin adoptarea
noii reglementări s-a intenţionat reaşezarea competenţei materiale, astfel încât să conducă atât la
apropierea justiţiei de cetăţean, cât şi la o justiţie previzibilă prin unitatea soluţiilor jurisprudenţiale. În
acest context, s-a avut în vedere ca judecătoria să judece cauzele de valoare mică şi/sau de
complexitate redusă, dar de o mare frecvenţă în practică.
Faţă de intenţia legiuitorului exprimată în motivele care au justificat crearea unui nou cadru
legislativ în materia procesului civil, rezultă că enumerarea expresă din art. 94 a materiilor care atrag
competenţa judecătoriei vizează cauzele civile stricto sensu, respectiv cele reglementate de Codul
civil, dovadă în acest sens fiind materiile indicate la pct. 1 lit. a)-i), care, într-adevăr, sunt susceptibile
de a fi considerate ca fiind frecvente în practică şi având un grad redus de complexitate.
Nu au fost avute în vedere acele materii care, fără a fi propriu-zis civile, sunt reglementate, de
regulă, prin legi speciale, ale căror dispoziţii se completează cu legislaţia civilă şi/sau procesual civilă.
Este vorba despre acele materii în care se pot înfiinţa secţii specializate sau complete specializate în
cadrul secţiilor civile, în temeiul art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a
44
NCPC, coroborat cu normele din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti,
incidente în funcţie de gradul instanţei.
În privinţa acestor materii, nu se poate vorbi despre o frecvenţă în practică a cauzelor
comparabilă cu cea a cererilor enumerate în art. 94, presupunând, de asemenea, un grad de
complexitate mai ridicat decât al acelor cereri, ceea ce face ca valoarea obiectului cererii să nu fie
esenţială în determinarea competenţei de soluţionare în primă instanţă.
Materia proprietăţii intelectuale se încadrează în categoria celor care nu pot fi considerate ca
fiind atribuite prin lege în competenţa judecătoriei, întrunind exigenţele arătate anterior, motiv pentru
care litigiile în această materie sunt de competenţa de primă instanţă a tribunalului, în aplicarea art. 95
din Codul de procedură civilă.
Art. 95 pct. 1, care prevede că tribunalele judecă în primă instanţă toate cererile care nu sunt
date prin lege în competenţa altor instanţe, consacră plenitudinea de competenţă a tribunalului pentru
judecata în fond în primă instanţă, astfel cum rezultă şi din expunerea de motive a proiectului legii
privind NCPC.
În atare context, art. 94 – ce enumeră expres, însă neexhaustiv, cererile date în competenţa
judecătoriei – reprezintă o normă de excepţie de la regula instituită prin art. 95 pct. 1, în sensul că
ceea ce nu intră în competenţele atribuite judecătoriei este de competenţa tribunalului, ca instanţă de
drept comun.
Dat fiind că litigiile în materia proprietăţii intelectuale nu se încadrează printre cele enumerate
în art. 94 pct. 1, nici măcar la lit. j), pentru considerentele expuse anterior, rezultă că sunt de
competenţa în primă instanţă a tribunalului (ÎCCJ, s. I civ., dec. nr. 3393 din 28 noiembrie 2014,
disponibilă pe www.scj.ro).
Notă: În acelaşi sens, a se vedea, spre exemplu, C. Ap. Bucureşti, s. a IV-a civ., sent. nr. 62 F
din 18 iunie 2014, nepublicată134; sent. nr. 104 F din 8 octombrie 2014, nepublicată135; sent. nr. 82 F
din 29 aprilie 2015, nepublicată.
2. În ceea ce priveşte competenţa ratione materiae de soluţionare a cauzei, se reţine că litigiul
de faţă are ca obiect plata sumei de 5.885,04 lei, reprezentând remuneraţie datorată artiştilor interpreţi
sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a
reproducerilor acestora, precum şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual.
Acest litigiu are natura unui litigiu în materia proprietăţii intelectuale, întrucât izvorăşte din
pretinsa încălcare a unor drepturi conexe dreptului de autor, aşadar, a unor drepturi de proprietate
intelectuală reglementate de legea specială privind dreptul de autor şi drepturile conexe, respectiv
Legea nr. 8/1996.
De asemenea, se reţine că este vorba despre o cerere evaluabilă în bani, faţă de caracterul
patrimonial al dreptului subiectiv dedus judecăţii, iar acesta nu a fost infirmat de niciuna dintre
instanţele care şi-au declinat competenţa reciproc.
Spre deosebire de reglementarea anterioară, Noul Cod de procedură civilă, adoptat prin Legea
nr. 134/2010, în vigoare din data de 15 februarie 2013, nu prevede competenţa tribunalului de
soluţionare în primă instanţă a litigiilor în materia proprietăţii intelectuale.
Pe de altă parte, potrivit art. 94 pct. 1 lit. j) NCPC, orice alte cereri evaluabile în bani [în afara
celor de la lit. a)-i), după caz], în valoare de până la 200.000 lei, sunt de competenţa judecătoriei, ceea
ce ar însemna că, dacă s-ar aplica în speţă criteriul valoric, judecătoria ar fi instanţa competentă să
soluţioneze cererea de faţă.
Competenţa de primă instanţă în materia proprietăţii intelectuale aparţine tribunalului, ca
instanţă de drept comun, indiferent de valoarea obiectului cererii, pentru considerentele ce vor fi
expuse.
După cum rezultă din expunerea de motive a proiectului legii privind Noul Cod de procedură
civilă, prin adoptarea noii reglementări s-a intenţionat reaşezarea competenţei materiale, astfel încât să
conducă atât la apropierea justiţiei de cetăţean, cât şi la o justiţie previzibilă prin unitatea soluţiilor

134
Cerere formulată de un organism de gestiune colectivă, având ca obiect plata unei remuneraţii pentru
drepturi de autor şi drepturi conexe, cu o valoare inferioară sumei de 30.000 lei, Curtea de Apel reţinând, cu un
raţionament similar celui expus de Înalta Curte de Casaţie, că criteriul valoric este inaplicabil în această materie.
135
Cerere având ca obiect încetarea folosirii unui însemn similar unei mărci protejate, formulată pe calea
ordonanţei preşedinţiale.
45
jurisprudenţiale. În acest context, s-a avut în vedere ca judecătoria să judece cauzele de valoare mică
şi/sau de complexitate redusă, dar de o mare frecvenţă în practică.
Faţă de intenţia legiuitorului exprimată în motivele care au justificat crearea unui nou cadru
legislativ în materia procesului civil, rezultă că enumerarea expresă din art. 94 a materiilor care atrag
competenţa judecătoriei vizează cauzele civile stricto sensu, respectiv cele reglementate de Codul
civil, dovadă în acest sens fiind materiile indicate la pct. 1 lit. a)-i), care, într-adevăr, sunt susceptibile
de a fi considerate ca fiind frecvente în practică şi având un grad redus de complexitate.
Nu au fost avute în vedere acele materii care, fără a fi propriu-zis civile, sunt reglementate, de
regulă, prin legi speciale, ale căror dispoziţii se completează cu legislaţia civilă şi/sau procesual civilă.
Este vorba despre acele materii în care se pot înfiinţa secţii specializate sau complete specializate în
cadrul secţiilor civile, în temeiul art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a
Noului Cod de procedură civilă, coroborat cu normele din Regulamentul de ordine interioară al
instanţelor judecătoreşti, incidente în funcţie de gradul instanţei.
În privinţa acestor materii, nu se poate vorbi despre o frecvenţă în practică a cauzelor
comparabilă cu cea a cererilor enumerate în art. 94, presupunând, de asemenea, un grad de
complexitate mai ridicat decât al acelor cereri, ceea ce face ca valoarea obiectului cererii să nu fie
esenţială în determinarea competenţei de soluţionare în primă instanţă.
Materia proprietăţii intelectuale se încadrează în categoria celor care nu pot fi considerate ca
fiind atribuite prin lege în competenţa judecătoriei, întrunind exigenţele arătate anterior, motiv pentru
care litigiile în această materie sunt de competenţa de primă instanţă a tribunalului, în aplicarea art. 95
NCPC.
Art. 95 pct. 1, care prevede că tribunalele judecă în primă instanţă toate cererile care nu sunt
date prin lege în competenţa altor instanţe, consacră plenitudinea de competenţă a tribunalului pentru
judecata în fond în primă instanţă, astfel cum rezultă şi din expunerea de motive a proiectului legii
privind Noul Cod de procedură civilă.
În atare context, art. 94 – ce enumeră expres, însă neexhaustiv, cererile date în competenţa
judecătoriei – reprezintă o normă de excepţie de la regula instituită prin art. 95 pct. 1, în sensul că
ceea ce nu intră în competenţele atribuite judecătoriei este de competenţa tribunalului, ca instanţă de
drept comun.
Dat fiind că litigiile în materia proprietăţii intelectuale nu se încadrează printre cele enumerate
în art. 94 pct. 1, nici măcar la lit. j), pentru considerentele expuse anterior, rezultă că sunt de
competenţa în prima instanţă a tribunalului.
În ceea ce priveşte competenţa teritorială, se reţine că reclamantul C.R.E.D.I.D.A.M. a invocat
nerespectarea de către pârâtă a mai multor obligaţii legale în materia drepturilor conexe dreptului de
autor, ceea ce atrage antrenarea în sarcina sa a răspunderii civile delictuale.
Art. 113 alin. (1) pct. 9 NCPC consacră o competenţă teritorială alternativă în materia
răspunderii civile delictuale, prevăzând că, „în afară de instanţele prevăzute la art. 107-112 [NCPC],
mai sunt competente: (...) instanţa în a cărei circumscripţie s-a săvârşit fapta ilicită sau s-a produs
prejudiciul, pentru cererile privind obligaţiile izvorâte dintr-o asemenea faptă”.
Potrivit art. 116 din Cod, reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă
competente.
În vederea îndeplinirii obligaţiilor legale decurgând din valorificarea drepturilor aparţinând
membrilor C.R.E.D.I.D.A.M., au fost emise autorizaţiile/licenţele neexclusive din 24 noiembrie 2009,
pentru utilizarea fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor de pe acestea,
respectiv pentru utilizarea prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual (filele 24-25 dosar Tribunalul
Bucureşti).
La art. 7 din fiecare dintre aceste autorizaţii se prevede că „Orice neînţelegere intervenită în
interpretarea şi executarea prezentei autorizaţii va fi soluţionată pe cale amiabilă. În caz contrar,
soluţionarea oricăror litigii cu privire la interpretarea şi executarea prezentei autorizaţii, precum şi cu
privire la respectarea dispoziţiilor Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, cu
modificările şi completările ulterioare, se face de către instanţa de judecată competentă din
Bucureşti”.
Cu toate că respectivele convenţii nu reprezintă însăşi cauza cererii de chemare în judecată,
fiind vorba despre obligaţii izvorâte din lege, convenţiile produc efecte din perspectiva stabilirii
46
instanţei competente, întrucât clauza menţionată anterior are valoarea unei alegeri de competenţă în
privinţa oricăror litigii întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 8/1996.
În conformitate cu prevederile art. 126 alin. (1) NCPC, „Părţile pot conveni în scris sau, în
cazul litigiilor născute, şi prin declaraţie verbală în faţa instanţei ca procesele privitoare la bunuri şi la
alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanţe decât acelea care, potrivit
legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competenţă este
exclusivă”.
Întrucât competenţa de soluţionare a litigiului de faţă nu este una exclusivă, ci alternativă, iar
litigiul vizează drepturi de creanţă, clauza atributivă de competenţă stipulată de către părţi la art. 7 din
convenţii produce efecte în cauză, în sensul prorogării voluntare de competenţă în favoarea instanţei
sesizate, alta decât instanţele la care se referă art. 107 şi art. 113 alin. (1) pct. 9 NCPC (ÎCCJ, s. I civ.,
dec. nr. 1466 din 29 mai 2015, disponibilă pe www.scj.ro).
3. Curtea reţine că reclamanta şi-a întemeiat în drept acţiunea pe prevederile art. 977 [în
prezent, art. 978 – n.n., Gh.-L.Z.] şi urm. NCPC, cuprinse în Capitolul IV – Măsuri provizorii în
materia drepturilor de proprietate intelectuală. Or, aşa cum rezultă din însuşi titlul capitolului, această
procedură este una specială, reglementată ca atare de Codul de procedură civilă. Aşa fiind, nu se poate
reţine că acest tip de cereri poate fi încadrat în sfera largă şi generală a obligaţiilor de a face sau a nu
face, în sensul art. 94 NCPC, aşa cum greşit a conchis Tribunalul. Curtea subliniază că, odată ce este
reglementată o procedură specială, ea dobândeşte o natură juridică specifică, cu reguli proprii,
derogatorii, prin definiţie, de la dreptul comun. Acesta este şi cazul în speţa de faţă. Or, în condiţiile în
care art. 978 [în prezent, art. 979 – n.n., Gh.-L.Z.] NCPC nu instituie o competenţă specială în
materie, făcând trimitere la „instanţa judecătorească”, rezultă că legiuitorul a înţeles să lase
competenţa de soluţionare a acestei cauze instanţei de drept comun. Potrivit art. 95 pct. 1 NCPC,
instanţa de drept comun în materie civilă este tribunalul, aceasta fiind competentă să judece toate
cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altei instanţe (C. Ap. Cluj, s. I civ., sent. nr. 68/F din
14 mai 2015, disponibilă pe www.curteadeapelcluj.ro).
4. Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Slobozia la data de 20.01.2014 (…), reclamanta
(…) Bucureşti a chemat în judecată pe pârâta SC D.V. SRL Griviţa, solicitând instanţei ca, prin
hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligată pârâta la stabilirea remuneraţiilor cuvenite titularilor de
drepturi de autor şi titularilor de drepturi conexe pentru retransmiterea prin cablu, la transmiterea
rapoartelor financiare pentru octombrie 2013-decembrie 2013, în vederea calculării sumelor datorate
cu titlu de remuneraţie pentru artiştii interpreţi sau executanţi, şi obligarea pârâtei la plata
prejudiciului estimat la 288,03 lei, reprezentând remuneraţie pentru artiştii interpreţi sau executanţi, în
lipsa transmiterii rapoartelor sus-menţionate.
A mai solicitat obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată.
(…)
Cauza de faţă priveşte o acţiune în materia drepturilor de proprietate intelectuală, iar legiuitorul
nu a prevăzut în mod expres, în cadrul art. 94 pct. 1 NCPC, care reglementează competenţa de primă
instanţă a judecătoriei, că aceste litigii intră în competenţa judecătoriei.
Într-adevăr, în viziunea Noului Cod de procedură civilă, tribunalul a devenit instanţă de drept
comun în ceea ce priveşte judecata în primă instanţă, având competenţa să soluţioneze orice cerere
care nu este dată de lege în competenţa altei instanţe, nefiind, aşadar, necesară o prevedere specială în
acest sens.
Prin urmare, chiar dacă litigiul de faţă ar avea ca obiect o obligaţie de a face, nu trebuie omis că
este vorba despre un litigiu în materia proprietăţii intelectuale şi o obligaţie de a face specifică acestei
materii, care nu se înscrie în sfera circumscrisă de art. 94 lit. h) NCPC.
Pe de altă parte, chiar luând în discuţie şi considerarea litigiului ca evaluabil băneşte (întrucât
tinde la stabilirea şi plata remuneraţiilor cuvenite), Curtea observă că, faţă de dispoziţiile art. 95 pct. 1
şi ale art. 94 pct. 1 lit. j) NCPC [este vorba despre actuala lit. k), în urma republicării – n.n., Gh.-
L.Z.], se poate observa că există două criterii în raport de care se determină competenţa de primă
instanţă a tribunalului, şi anume criteriul valoric şi criteriul privind inexistenţa unei dispoziţii legale
prin care o cerere să fie atribuită în competenţa unei anumite instanţe.
Curtea reţine inaplicabilitatea criteriului valoric, chiar ţinând cont atât de norma de la art. 94
pct. 1 lit. j) NCPC, care priveşte orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei
47
inclusiv, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti, cât şi de dispoziţiile art. 151
din Legea nr. 8/1996, actualizată, care prevăd că litigiile privind dreptul de autor şi drepturile conexe
sunt de competenţa organelor jurisdicţionale, potrivit prezentei legi şi dreptului comun.
Fiind vorba de un domeniu reglementat de o lege specială, în cuprinsul căreia nu este prevăzută
competenţa de primă instanţă a judecătoriei, iar până la intrarea în vigoare a Noului Cod de procedură
civilă aceste litigii au fost judecate în primă instanţă doar de către tribunale, nu există nicio raţiune
pentru a considera că în materia drepturilor de proprietate intelectuală sunt incidente dispoziţiile
referitoare la criteriul valoric pentru delimitarea ariei de competenţă a celor două instanţe.
Sintagma „indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti” are tocmai
rolul de a evidenţia caracterul de litigiu de drept comun, iar nu de litigiu specializat. În cazul în
care s-ar fi urmărit prin textul art. 94 pct. 1 lit. j) NCPC doar o delimitare la nivel valoric a
competenţei, fără a se ţine seama de natura litigiului, sintagma „indiferent de calitatea părţilor,
profesionişti sau neprofesionişti” nici nu ar mai fost necesară, fiind suficient să se scrie „orice
alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei, inclusiv” (s.n., Gh.-L.Z.).
Dacă legiuitorul intenţiona să confere judecătoriilor competenţa de soluţionare în primă instanţă
a acestor litigii, ar fi prevăzut în mod expres aceasta, procedând la modificarea în mod corespunzător
a prevederilor art. 151 din Legea nr. 8/1996, actualizată, sau cel puţin ar fi adoptat în paralel şi un set
de măsuri legislative privind înfiinţarea la nivelul judecătoriilor de complete specializate pentru
litigiile în materia drepturilor de proprietate intelectuală, date fiind particularităţile stricte ale materiei
şi inexistenţa acestei categorii de litigii pe rolul judecătoriilor.
Astfel, dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. e) din Codul de procedură civilă anterior atribuiau
competenţă de primă instanţă tribunalului pentru procesele şi cererile în materie de creaţie intelectuală
şi de proprietate industrială. Or, nepreluarea ad litteram în actualul Cod de procedură civilă a acestui
text legal, precum şi a celor care privesc, spre exemplu, litigiile de muncă, contenciosul administrativ,
procesele şi cererile în materie de expropriere nu poate fi privită nici ca o lipsă de acurateţe a
legiuitorului în reglementarea competenţei, din moment ce art. 95 pct. 1 NCPC stabileşte în mod clar
care este competenţa de primă instanţă a tribunalului şi care sunt criteriile în raport de care se
determină această competenţă pentru fiecare caz concret dedus judecăţii (C. Ap. Bucureşti, s. a IV-a
civ., sent. nr. 14 F din 14 ianuarie 2015, nepublicată).
5. În mod greşit tribunalul a reţinut dispoziţiile art. 94 pct. 1 lit. j) [după republicare, lit. k) –
n.n., Gh.-L.Z.] NCPC pentru a stabili competenţa materială în favoarea judecătoriei, deoarece aceste
dispoziţii legale reglementează o normă de excepţie de la regula generală a plenitudinii de competenţă
a tribunalului de judecată în primă instanţă, prin urmare, ele sunt de strictă aplicare şi interpretare.
Or, tribunalul a făcut o interpretare în sens larg a unei norme juridice de excepţie, incluzând în
mod nepermis şi procesele în materia drepturilor de proprietate intelectuală şi a drepturilor conexe,
deşi textul de lege în discuţie nu prevede în mod expres acest lucru, adăugând în mod nepermis la
lege.
Din examinarea dispoziţiilor art. 95 pct. 1 şi ale art. 94 pct. 1 lit. j) NCPC nu reiese că
legiuitorul a intenţionat să excludă competenţa materială a tribunalului de soluţionare în primă
instanţă a litigiilor de proprietate intelectuală, ci este corectă interpretarea judecătoriei dată acestor
texte de lege, care este atât în litera legii, cât şi în spiritul ei, având în vedere că în materia litigiilor de
proprietate intelectuală există complete specializate doar la nivelul tribunalelor şi al curţilor de apel
(C. Ap. Bucureşti, s. a IV-a civ., sent. nr. 74 F din 22 aprilie 2015, nepublicată).
Notă: În acelaşi sens, cu privire la o cerere de obligare a pârâtei la transferul numelui de
domeniu internet, a se vedea C. Ap. Bucureşti, s. a IV-a civ., sent. nr. 116 F din 17 iunie 2015,
nepublicată.
6. Prin acţiunea introductivă reclamanta a învestit instanţa cu o cerere prin care a solicitat
recunoaşterea pe teritoriul României a unei hotărâri judecătoreşti pronunţate de Tribunalul pentru
minori din Florenţa (Italia) prin care s-a dispus aprobarea adopţiei minorei M.A.R. de către numitul
B.F., cetăţean italian.
Regulamentul CE nr. 2201/2003 nu este aplicabil, conform exceptării exprese prevăzute la art.
1 alin. (3) lit. b) a hotărârii privind adopţia, astfel că pentru determinarea instanţei competente în cazul
cererii de recunoaştere a efectelor hotărârii în cauză sunt aplicabile dispoziţiile dreptului comun.

48
 Potrivit art. 1.098 (după republicare, art. 1.099 – n.n., Gh.-L.Z.) alin. (1) NCPC, „cererea de
recunoaştere se rezolvă pe cale principală de tribunalul în circumscripţia căruia îşi are domiciliul sau,
după caz, sediul cel care a refuzat recunoaşterea hotărârii străine”.
Astfel cum rezultă din actele dosarului, reclamanta s-a adresat iniţial pârâtei Primăria
municipiului Râmnicu Sărat – Serviciul Public Comunitar Local de Evidenţă a Persoanelor pentru
înscrierea adopţiei în registrul de stare civilă şi eliberarea unui nou act de naştere. Această instituţie i-
a comunicat reclamantei faptul că cererea trebuie avizată de pârâta Direcţia pentru Evidenţa
Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date (adresa din 30.08.2013 emisă de Primăria municipiului
Râmnicu Sărat – Serviciul Public Comunitar Local de Evidenţă a Persoanelor). Ca răspuns la
documentaţia trimisă de primărie, Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de
Date a stabilit că, pentru a produce efecte în România, sentinţa de adopţie trebuie recunoscută de o
instanţă competentă.
Primăria municipiului Râmnicu Sărat – Serviciul Public Comunitar Local de Evidenţă a
Persoanelor, care îşi are sediul pe raza teritorială a Tribunalului Buzău, nu a negat concluzia Direcţiei
pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date, astfel că, prin conduita urmată, aceasta
este instituţia care a manifestat refuzul recunoaşterii hotărârii străine, în sensul art. 1.098 NCPC.
Faptul că a fost de acord cu admiterea acţiunii nu înlătură refuzul recunoaşterii hotărârii anterior
formulării acţiunii. Având în vedere considerentele reţinute, soluţionarea pricinii este de competenţa
Tribunalului Buzău, în favoarea căruia a fost stabilită (ÎCCJ, s. I civ., dec. nr. 1950 din 17 iunie 2014,
disponibilă pe www.scj.ro).
7. Prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat obligarea pârâtei E.P. SA la plata sumei de
978.964,75 lei, reprezentând contravaloarea devizului nr. 38/22.01.2013.
Cauza acţiunii, astfel cum a fost precizată de reclamantă, o constituie contractul de execuţie
lucrări nr. 518/27.08.2008, aşa cum acesta a fost modificat prin actele adiţionale.
Acest contract este unul de achiziţie publică, astfel cum rezultă cu evidenţă din cuprinsul său, şi
a fost încheiat între autoritatea contractantă COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE „CFR”
SA şi E.P. SA.
În aceste condiţii, devin incidente dispoziţiile art. 286 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006 (forma
în vigoare la data sesizării – 14.06.2013), care prevăd că procesele şi cererile privind acordarea
despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire, precum şi cele
privind executarea, nulitatea, anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a
contractelor de achiziţie publică se soluţionează în primă instanţă de către secţia de contencios
administrativ şi fiscal a tribunalului în circumscripţia căruia se află sediul autorităţii contractante.
Ca atare, competenţa funcţională de soluţionare a prezentei cauze aparţine Tribunalului
Bucureşti – Secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal, întrucât sediul autorităţii contractante
este în Bucureşti, Bd. Dinicu Golescu nr. 38, sector 1, aşa cum rezultă din menţiunea existentă în
cuprinsul contractului (C. Ap. Bucureşti, s. a V-a civ., sent. nr. 95 din 28 mai 2015, nepublicată).
8. În ce priveşte competenţa tribunalului – cea a judecătoriei fiind indiscutabilă –, tribunalul
observă că, pe de o parte, în aprecierea sa, cauza este una civilă, nefiind vorba despre un fapt de
comerţ în sensul art. 3 şi 4 C. com. [teoretic aplicabil în temeiul art. 223 alin. (1) din Legea nr.
71/2011), iar, pe de altă parte, că chestiunea delimitării competenţei instanţelor civile de cele
comerciale a rămas fără obiect prin reorganizarea secţiilor comerciale ca secţii civile, prin art. 225 din
Legea nr. 71/2011, normă de organizare judiciară care este de imediată aplicare. Aşa fiind,
repartizarea cauzelor între diferitele secţii civile este o chestiune administrativă, iar nu una de
competenţă (materială ori funcţională), câtă vreme, pe de o parte, prezenta cauză nu intră în
categoriile expres prevăzute de art. 226 alin. (1) din aceeaşi lege, iar, pe de altă parte, înfiinţarea unor
astfel de secţii sau complete specializate este lăsată la aprecierea CSM şi a colegiilor de conducere,
nefiind, astfel, vorba despre repartizarea unor competenţe propriu-zise (potrivit dispoziţiilor
constituţionale, competenţa se stabileşte numai prin lege şi nu poate depinde de conţinutul unei
hotărâri a CSM) (Trib. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 221 A din 24 februarie 2012, nepublicată).

Art. 96. Curtea de apel

Curţile de apel judecă:

49
 1. în primă instanţă, cererile în materie de contencios administrativ şi fiscal, potrivit legii
speciale;
2. ca instanţe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în
primă instanţă;
3. ca instanţe de recurs, în cazurile anume prevăzute de lege;
4. orice alte cereri date prin lege în competenţa lor.

Comentariu

1. Curţile de apel soluţionează, de regulă, apeluri declarate împotriva hotărârilor pronunţate în

primă instanţă de tribunale. Ele sunt instanţe de excepţie pentru judecata în primă instanţă şi în recurs.
I. Competenţa în primă instanţă a curţilor de apel
2. Curţile de apel soluţionează în primă instanţă cererile în materie de contencios administrativ
şi fiscal, potrivit legii speciale (art. 96 pct. 1 NCPC). Legiuitorul a renunţat să definească chiar în
cuprinsul Codului cazurile în care competenţa materială aparţine curţii de apel, eliminând concursul
de texte cu legea specială.
În raport de prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ,
astfel cum acesta a fost modificat prin Legea nr. 76/2012136, putem spune că, în prezent, curţile de
apel soluţionează cererile în materie de contencios administrativ privind actele autorităţilor137 şi
instituţiilor centrale [art. 96 pct. 1 NCPC, cu referire la art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004], la
care se adaugă cererile în materie fiscală, peste plafonul prevăzut de lege (şi care a fost dublat faţă de
reglementarea anterioară)138.
3. De asemenea, curţile de apel judecă în primă instanţă în alte cazuri expres prevăzute de lege.
Astfel, potrivit art. 610 NCPC, competenţa de a judeca acţiunea în anulare a hotărârii arbitrale revine
curţii de apel în circumscripţia căreia a avut loc arbitrajul.
II. Competenţa curţilor de apel ca instanţe de apel
4. În condiţiile în care tribunalele sunt instanţe de drept comun în ceea ce priveşte judecata în
primă instanţă, curţile de apel redevin instanţele de drept comun în ceea ce priveşte judecata
apelurilor. Această concluzie se impune în raport de dispoziţiile art. 96 pct. 2 NCPC, potrivit cărora
curţile de apel soluţionează, ca instanţe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de
tribunale în primă instanţă.
Această reglementare este în concordanţă cu menirea istorică a curţilor de apel şi, mai ales, cu
situarea lor către vârful ierarhiei judiciare. Soluţionarea apelului de către curţile de apel este cu atât
mai necesară în acele cazuri în care hotărârea instanţei de apel este definitivă, nefiind supusă
recursului [conform art. 483 alin. (2) NCPC, respectiv art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013],
întrucât în acest mod se previne fragmentarea excesivă a jurisprudenţei.
III. Competenţa curţilor de apel ca instanţe de recurs
5. În schimb, spre deosebire de situaţia actuală, curţile de apel vor deveni instanţe de excepţie
în ceea ce priveşte soluţionarea recursurilor, urmând a soluţiona recursuri doar în cazurile anume
prevăzute de lege (art. 96 pct. 3 NCPC)139.

136
Potrivit acestui text de lege: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile
publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale
acestora de până la 1.000.000 de lei se soluţionează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele
administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite,
contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 1.000.000 de lei se soluţionează în fond de
secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.
137
Dacă este vorba de un act administrativ al Uniunii Naţionale a Barourilor din România, aceasta fiind
asimilată unei autorităţi publice centrale, competenţa de primă instanţă aparţine curţii de apel – ÎCCJ, s. cont. adm.
fisc., dec. nr. 1262/2015, disponibilă pe www.juridice.ro, 29 ianuarie 2016 (nota coordonatorului, V.M.C.).
138
Instanţa supremă a decis că este competent material tribunalul dacă actul administrativ atacat emană de la
o autoritate publică locală sau judeţeană, chiar dacă reclamanta a chemat în judecată şi autoritatea publică ierarhic
superioară, deci centrală, care a soluţionat contestaţia sa împotriva actului administrativ emis de autoritatea locală –
ÎCCJ, s. cont. adm. fisc., dec. nr. 1462/2015, disponibilă pe www.juridice.ro, 13 octombrie 2015 (nota
coordonatorului, V.M.C.).
139
A se vedea şi supra, comentariul cu privire la art. 95 pct. 2 NCPC.
50
 Astfel, curţile de apel soluţionează recursuri împotriva sentinţelor pronunţate de tribunale în
primă instanţă, în materie de contencios administrativ şi fiscal. Menţionăm că, potrivit art. 7 alin. (3)
din Legea nr. 76/2012, dispoziţiile conform cărora, de la data intrării în vigoare a NCPC, hotărârile de
primă instanţă definitive ori supuse recursului pot fi atacate numai cu apel la instanţa ierarhic
superioară140 nu sunt aplicabile în materie de contencios administrativ şi fiscal, inclusiv în materia
azilului. Ca urmare, în aceste domenii, sentinţa primei instanţe poate fi atacată direct cu recurs, însă în
condiţiile limitativ prevăzute de art. 488 NCPC, aşadar numai pentru motivele de nelegalitate
prevăzute de lege. Legiuitorul a apreciat că în această materie stabilirea situaţiei de fapt constituie o
problemă mai puţin complexă, primordiale fiind chestiunile de drept. Ca atare, nu era necesară
asigurarea dublului grad de jurisdicţie în fond, fiind suficientă calea de atac a recursului, deschisă
exclusiv pentru motive de drept (privitoare la neregularităţi de ordin procedural ori la încălcarea
dreptului substanţial aplicabil litigiului)141.
IV. Competenţa curţilor de apel în alte materii prevăzute de lege
6. De asemenea, curţile de apel judecă orice alte cereri date prin lege în competenţa lor (art. 96
pct. 4 NCPC). Potrivit dispoziţiilor NCPC, curtea de apel este, de asemenea, competentă să
soluţioneze: a) cererile de îndreptare, lămurire şi completare a propriilor hotărâri (art. 442 şi urm.),
precum şi contestaţiile la titlu care vizează hotărârile sale [art. 712 alin. (2)]; b) căile de atac de
retractare, contestaţia în anulare şi revizuirea împotriva propriilor hotărâri [art. 505 alin. (1); art. 510
alin. (1)]; c) conflictele de competenţă între judecătoriile şi tribunalele aflate în circumscripţia sa
teritorială ori între o astfel de judecătorie sau un tribunal şi alt organ cu activitate jurisdicţională [art.
135 alin. (1) şi (3)]; d) cererea de abţinere sau de recuzare, atunci când din cauza acesteia la tribunal
nu s-ar putea constitui completul de judecată [art. 50 alin. (2)]; e) soluţionarea cererilor de strămutare
a cauzei de la o judecătorie sau de la un tribunal aflat în circumscripţia sa teritorială, pe motiv de
bănuială legitimă [art. 142 alin. (1)].
7. Sub rezerva dispoziţiilor Legii nr. 76/2012 şi ale Legii nr. 2/2013, prin care au fost aduse
modificări normelor de competenţă cuprinse în legi speciale, curtea de apel rămâne competentă să
judece cererile atribuite în competenţa sa potrivit unor norme speciale, în temeiul acestor norme.
8. Astfel, spre exemplu, curtea de apel este competentă să soluţioneze cererile formulate de
Consiliul Concurenţei pentru restabilirea mediului concurenţial, prin care se solicită, după caz,
anularea, în tot sau în parte, a actului care a condus la restrângerea, împiedicarea ori denaturarea
concurenţei, cererile prin care se atacă hotărârile adoptate de Consiliul Concurenţei [art. 8 alin. (2),
art. 19 alin. (7), art. 49 din Legea nr. 21/1996 a concurenţei 142], plângerile îndreptate împotriva
deciziilor Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor (art. 283 din O.U.G. nr. 34/2006 privind
atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a
contractelor de concesiune de servicii143), cererile în constatarea calităţii de lucrător al Securităţii sau
de colaborator al acesteia ori contestaţiile formulate împotriva adeverinţelor din care rezultă că nu
există date sau documente privind calitatea de lucrător al Securităţii sau de colaborator al acesteia [art.
10 alin. (2) şi art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea
Securităţii144], respectiv contestaţiile formulate împotriva deciziilor Consiliului de Supraveghere cu
atribuţii în domeniul feroviar (art. 313 din O.G. nr. 89/2003 privind alocarea capacităţilor de

140
Faţă de dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 76/2012, substituirea recursului prevăzut de art. 304 1 C. pr. civ.
vechi cu apelul prevăzut de NCPC are loc doar în cauzele începute după intrarea în vigoare a NCPC. În cauzele
începute sub imperiul legii vechi se aplică integral vechiul sistem al căilor de atac.
141
Precizăm, totodată, cu titlu informativ că, în cursul elaborării proiectului tehnic al Noului Cod de
procedură civilă, reprezentanţii Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au
apreciat drept necorespunzătoare soluţia preconizată iniţial, de introducere a apelului inclusiv în materia
contenciosului administrativ, considerând, dimpotrivă, că un singur grad de jurisdicţie în fond ar fi suficient în această
materie, care ar ridica preponderent probleme de drept, iar nu de fapt. Această optică este contestată de unii practicieni
din domeniu, care au constatat că în unele situaţii ar fi preferabil să existe dreptul la apel, cale de atac devolutivă care
permite inclusiv reaprecierea situaţiei de fapt, însă de lege lata singura interpretare posibilă este cea anterior
menţionată, care exclude un control de temeinicie în calea de atac a recursului, chiar în condiţiile în care apelul este
suprimat.
142
Republicată în M. Of. nr. 240 din 3 aprilie 2014.
143
Publicată în M. Of. nr. 418 din 15 mai 2006.
144
Publicată în M. Of. nr. 182 din 10 martie 2008.
51
infrastructură feroviară şi tarifarea utilizării infrastructurii feroviare145). Multe dintre textele de lege
menţionate prevăd competenţa exclusivă a Curţii de Apel Bucureşti.

Art. 97. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:
1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri,
în cazurile prevăzute de lege;
2. recursurile în interesul legii;
3. cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor
probleme de drept146;
4. orice alte cereri date prin lege în competenţa sa.

Comentariu

1. Competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dă expresie rolului constituţional al acestei

instanţe de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti
[art. 126 alin. (3) din Constituţie]147.
În concepţia NCPC, acest ţel urmează a fi atins prin trei mecanisme complementare de
unificare a practicii judiciare: recursul, recursul în interesul legii şi cererile în vederea pronunţării unei
hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept148.
2. În ceea ce priveşte recursul, în condiţiile în care curţile de apel devin instanţe de apel de
drept comun, rezultă că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie redevine instanţa de drept comun în ceea ce
priveşte soluţionarea recursurilor, în concordanţă cu tradiţia din perioada interbelică, abandonată
nejustificat cu ocazia modificărilor legislative începute în anul 1948149.
3. Recursul este o cale extraordinară de atac care, potrivit art. 483 alin. (3) NCPC, urmăreşte să
supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii
atacate cu regulile de drept aplicabile.
Este, aşadar, evidentă schimbarea de concepţie a NCPC în legătură cu calea de atac a
recursului. Scopul recursului nu este rejudecarea fondului cauzei, ci de a verifica în ce măsură
hotărârea judecătorească pronunţată în ultimul grad de jurisdicţie în fond este conformă cu regulile de
drept aplicabile. Competenţa aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, întrucât aceasta trebuie să
asigure aplicarea corectă a legii de către toate instanţele de pe teritoriul ţării, respectiv unitatea
jurisprudenţei, ca un corolar necesar al unităţii legislaţiei.
Cu toate că recursul „util” este exercitat de partea interesată, pe această cale sunt deduse
judecăţii Înaltei Curţi probleme de drept a căror importanţă depăşeşte sfera cauzei în care s-au ivit.

145
Publicată în M. Of. nr. 623 din 31 august 2003.
146
Deşi Codul a fost modificat de mai multe ori, nu s-a observat neconcordanţa dintre art. 97 pct. 3 NCPC,
care se referă la dezlegarea unor „probleme” de drept, şi art. 519-521 NCPC, care au în vedere dezlegarea unor
„chestiuni” de drept (nota coordonatorului, V.M.C.).
147
Pentru o analiză mai detaliată a mijloacelor de unificare a practicii judiciare date în competența Înaltei
Curți de Casație și Justiție, a se vedea. A.A.Chiș, Gh.L.Zidaru, Rolul judecătorului în procesul civil, Ed.
Universul Juridic, București, 2015, pp. 291 – 369.
148
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu judecă apeluri. Aşadar, dacă anumite proceduri speciale cu privire la
care legea prevede că hotărârea este supusă (numai) apelului, precum ordonanţa preşedinţială, sunt date în competenţa
curţii de apel, hotărârea va fi pronunţată cu drept de recurs, iar nu cu drept de apel. Soluţia rezultă dintr-o interpretare
sistematică a textelor referitoare la competenţa funcţională a instanţelor – numai tribunalele şi curţile de apel sunt
competente funcţional să soluţioneze apeluri, nu şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie –, dar rezultă şi expres din art.
1.000 alin. (4) NCPC, care stabileşte că într-un asemenea caz dispoziţiile art. 1.000 alin. (1)-(3) se aplică în mod
corespunzător (precizarea finală aparţine coordonatorului, V.M.C.).
149
Cu temei s-a arătat că „recursul în casaţie constituie unul din mijloacele importante prin care se va urmări
statornicirea unei jurisprudenţe unitare. De aceea, modul de reglementare a acestei căi extraordinare de atac constituie
o «piatră de încercare» a eficienţei întregului sistem judiciar”. În acest sens, a se vedea I. Leş, Competenţa materială a
instanţelor judecătoreşti în reglementarea Noului Cod de procedură civilă, în Noile Coduri ale României. Studii şi
cercetări juridice, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011; a se vedea şi P. Pop, D. Grosu, Mijloace procedurale
prevăzute pentru unificarea practicii instanţelor judecătoreşti în lumina prevederilor Noului Cod de procedură civilă,
în RRDP nr. 3/2011, p. 108.
52
Recursul în casaţie previne apariţia unei practici judiciare neunitare, dând posibilitatea Curţii de
Casaţie să „spună dreptul” şi să arate care este interpretarea de urmat de către instanţele de fond. În
principiu, acestea se vor conforma deciziei Curţii de Casaţie, ca urmare a autorităţii pe care această
înaltă instanţă trebuie să o aibă, dar şi pentru a evita o casare a deciziei lor de către instanţa supremă,
în cazul în care ar ignora jurisprudenţa acesteia. În măsura în care au caracter unitar şi constant150,
deciziile Casaţiei determină, aşadar, unificarea şi previzibilitatea jurisprudenţei, ceea ce contribuie în
cele din urmă la scăderea numărului litigiilor.
4. Totuşi, nu în toate situaţiile recursul urmează a fi soluţionat de instanţa supremă. Art. 483
alin. (4) dispune că, în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de către instanţa
ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată. Astfel, după cum am arătat, anumite
hotărâri de primă instanţă prin care se soluţionează probleme de ordin procedural, iar nu fondul
cauzei, sunt supuse numai recursului la instanţa ierarhic superioară.
5. Hotărârile pronunţate de tribunale în apel sunt definitive, nefiind supuse recursului, dacă
legea nu prevede altfel151. În măsura în care ar exista o dispoziţie legală conform căreia astfel de
hotărâri sunt supuse recursului, fără alte precizări, competenţa soluţionării recursului ar aparţine Curţii
de Casaţie [desigur, cu excepţia cazurilor la care se referă art. 483 alin. (4)].
6. Deciziile curţilor de apel, ca instanţe de apel, sunt supuse recursului la Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie (art. 97 pct. 1 NCPC).
7. Spre deosebire însă de reglementarea în vigoare, există şi excepţii de la această regulă,
instituite de legiuitor pentru a preveni supraaglomerarea instanţei supreme. Potrivit art. 483 alin. (2)
NCPC, nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-j),
în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în
materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum
şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 lei inclusiv152. De asemenea, nu sunt
supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de
primă instanţă sunt supuse numai apelului.
8. În primul rând, anumite domenii sunt exceptate integral de la dreptul la recurs, indiferent de
valoarea obiectului litigiului. Este cazul, spre exemplu, al litigiilor de muncă şi de asigurări sociale.
9. În al doilea rând, nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile evaluabile în bani
în valoare de până la 500.000 lei inclusiv. Semnalăm că acest prag valoric, deja excesiv de ridicat, a
fost dublat, respectiv mărit la suma de 1.000.000 lei (provizoriu, pentru cererile înregistrate la prima
instanţă până la data de 31 decembrie 2015, iar mai nou, până la 31 decembrie 2016), potrivit art.
XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013153, dar se sugerează din partea Înaltei Curți chiar preluarea
pragului valoric de 1.000.000 lei în cuprinsul Codului.

150
Importanţa unei jurisprudenţe constante a Curţii de Casaţie a fost reliefată şi de Curtea Europeană a
Drepturilor Omului în cauza Beian c. României, hotărârea din 6 decembrie 2007, disponibilă pe www.echr.coe.int.
151
A se vedea supra, comentariul sub art. 95 pct. 2 NCPC.
152
După cum am arătat (a se vedea supra, comentariul sub art. 95 NCPC), pentru cererile introduse până la
data de 31 decembrie 2005, plafonul valoric indicat în text este înlocuit cu suma de 1.000.000 lei, potrivit art. XVIII
alin. (2) din Legea nr. 2/2013, iar prin O.U.G. nr. 62/2015 termenul a fost prorogat până la 31 decembrie 2016.
153
Aceste dispoziţii afectează funcţia constituţională a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, de a asigura
interpretarea şi aplicarea unitară a legilor pe întreg teritoriul naţional, o atare funcţie neputând fi realizată doar pe
calea instrumentelor complementare de unificare a practicii judiciare, respectiv recursul în interesul legii şi sesizarea
în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept. Spre exemplu, dacă ne
raportăm la situaţia legislativă anterioară Legii nr. 202/2010, când tribunalele erau competente să judece, în materie
comercială, cererile evaluabile în bani al căror obiect avea o valoare de peste 100.000 lei, ar rezulta că pragul valoric
al competenţei fostei secţii comerciale a Înaltei Curţi (actualmente secţia a II-a civilă), care s-a mărit deja de 5 ori, ar
urma să fi crescut în total de 10 ori în decurs de numai 3 ani, fără ca la baza acestor modificări să stea vreun studiu de
impact ori cel puţin o expunere de motive plauzibile, întemeiată pe date statistice pertinente. Ar fi dezirabil ca
celelalte puteri ale statului să întreprindă rezolvarea problemelor reale ale Înaltei Curţi (asigurarea unui sediu
corespunzător, ocuparea funcţiilor vacante, eficientizarea organizării interne), în loc să se recurgă permanent la
panaceul înşelător al reducerii competenţelor instanţei supreme, şi aceasta în cadrul unui proces legislativ lipsit de
transparenţă, în care nu sunt ascultate, bunăoară, şi punctele de vedere ale celorlalte instanţe judecătoreşti, dar nici ale
catedrelor de drept procesual civil din cadrul facultăţilor de drept consacrate. A se vedea şi V.M. Ciobanu, Rolul
recursului civil şi modificările propuse de Ministerul Justiţiei în vederea pregătirii intrării în vigoare a Noului Cod de
procedură civilă. Sunt ele în litera şi spiritul Constituţiei?, studiu disponibil pe www.juridice.ro. În ceea ce ne
53
 10. În al treilea rând, nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel, în cazurile
în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului. Codul conţine
dispoziţii numeroase potrivit cărora anumite hotărâri sunt supuse numai apelului, de regulă, în materii
mai puţin complexe, cum ar fi procedura specială aplicabilă cererilor cu valoare redusă ori acţiunile
posesorii, sau în cazul anumitor proceduri urgente, cum ar fi măsurile asigurătorii, ordonanţa
preşedinţială, hotărârile pronunţate de instanţa de executare în materia executării silite.
11. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează, totodată, recursul în interesul legii154.
Reglementarea acestuia a fost îmbunătăţită în mod substanţial (art. 514-518 NCPC), prin: instituirea
unei formaţiuni jurisdicţionale de dimensiuni rezonabile; reglementarea imperativă a întocmirii unui
raport prealabil şi a proiectului soluţiei propuse, pentru a asigura deliberări de calitate, în cunoştinţă
de cauză; instituirea unor termene maxime pentru soluţionarea recursului în interesul legii şi
motivarea deciziei pronunţate, respectiv pentru publicarea deciziei în Monitorul Oficial.
Recursul în interesul legii este un mecanism de unificare a practicii judiciare post factum, după
apariţia unor soluţii contradictorii cu privire la aceeaşi problemă de drept, prin hotărâri definitive.
Pentru acest considerent, acest mijloc de unificare a practicii judiciare nu poate înlocui recursul „util”,
ci îl poate doar completa. Ca în vechea reglementare, şi sub imperiul NCPC se va ajunge frecvent la
situaţia soluţionării unor recursuri în interesul legii în materii în care secţiile Curţii de Casaţie nu au
competenţa de a judeca în recurs (de exemplu, în materia litigiilor de muncă şi a asigurărilor sociale, a
insolvenţei etc.), ceea ce nu este de natură a garanta pronunţarea unei soluţii de principiu corecte.
12. Cu titlu de noutate, art. 97 pct. 3 NCPC prevede că Înalta Curte soluţionează cererile în
vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
Potrivit art. 519 NCPC, dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă
instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei
respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face
obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a
fost sesizată155.

priveşte, considerăm că, în viitor, după rezolvarea problemelor organizatorice menţionate – care tind să se acutizeze,
neexistând, din păcate, un demers real, urmat de fapte concrete, de a construi un sediu demn de acest nume pentru
instanţa supremă a ţării, care îşi desfăşoară activitatea în condiţii inadmisibile – şi după stabilizarea volumului de
activitate al Înaltei Curţi, legiuitorul trebuie să urmărească, pe termen mediu şi lung, scăderea pragului valoric şi,
totodată, extinderea categoriilor de cauze susceptibile de recurs (îndeosebi în materii precum dreptul muncii şi al
asigurărilor sociale). Pentru a asigura un volum de activitate raţional, filtrul de admisibilitate ar putea fi modificat,
pentru ca recursul să fie admisibil numai dacă problema de drept ridicată în speţă prezintă un interes jurisprudenţial
general. Condiţia este îndeplinită dacă Înalta Curte nu a mai avut ocazia să se pronunţe asupra acelei probleme de
drept ori dacă dezlegările rezultate din jurisprudenţa Curţii sunt greşit înţelese şi aplicate (sau chiar nesocotite) de
instanţele de fond. E inutil să mai spunem că prelungirea aplicabilităţii dispoziţiilor tranzitorii ale art. XVIII alin. (2)
din Legea nr. 2/2013 pare mai degrabă nejustificată, cel puţin din perspectiva raţiunilor intrinseci reglementării,
consecinţa practică a unei asemenea soluţii fiind că secţiile civile ale Înaltei Curţi nu vor mai avea, practic, ce să
judece, riscând în mod serios desfiinţarea ori comasarea lor ori transferul semnificativ de posturi către Secţia de
contencios administrativ şi fiscal. De altfel, o examinare empirică a jurisprudenţei secţiilor civile, publicată pe site-ul
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, relevă că o mare parte din decizii privesc strămutări ori respingeri de recursuri
inadmisibile, potrivit noii reglementări, întrucât decizia din apel are caracter definitiv.
154
Pentru o tratare amplă şi pertinentă a mecanismelor de unificare a practicii judiciare sub imperiul noii
reglementări, a se vedea M. Nicolae, Recursul în interesul legii şi dezlegarea, în prealabil, a unei chestiuni de drept
noi de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în lumina noului Cod de procedură civilă, în Dreptul nr. 2/2014, pp.
13-73.
155
Faţă de forma iniţială a textului, s-a eliminat condiţia ca respectiva chestiune de drept să nu fi fost
dezlegată unitar în practica instanţelor, care ar fi generat în mod nejustificat o suprapunere între recursul în interesul
legii (remediu pentru o practică neunitară deja apărută, materializată în hotărâri definitive contradictorii) şi hotărârea
prealabilă (instrument preventiv, menit să anticipeze eventuala practică neunitară şi să împiedice apariţia ei);
menţionăm în acest context că referirea tangenţială, în cuprinsul art. 520 alin. (9), la „chestiunea de drept care nu a
fost dezlegată unitar în practica instanţelor” constituie o simplă necorelare legislativă, datorându-se formei iniţiale a
întregului articol, care prevedea condiţia ca respectiva chestiune de drept să nu fi fost dezlegată unitar în practica
instanţelor; o altă interpretare ar fi cel puţin curioasă, de vreme ce condiţiile de fond ale sesizării rezultă din art. 519,
care a fost modificat univoc prin Legea nr. 76/2012, iar nu din art. 520 alin. (9), text care rezolvă o cu totul altă
54
 Acest instrument procesual poate remedia, parţial, inconvenientul existenţei unor numeroase
categorii de hotărâri care nu sunt supuse recursului la Curtea de Casaţie156.
13. Împreună cu recursul şi recursul în interesul legii, sesizarea Curţii de Casaţie în vederea
pronunţării unei hotărâri prealabile va asigura coerenţa şi unitatea jurisprudenţei instanţelor
judecătoreşti, fiind de sperat că soluţiile Curţii de Casaţie vor convinge prin forţa argumentelor
juridice şi coerenţa de ansamblu a jurisprudenţei Curţii, pe lângă a se impune prin forţa obligatorie
conferită de lege [art. 501 alin. (1), art. 517 alin. (4), art. 521 alin. (3) NCPC]157.
14. În fine, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă orice alte cereri date prin lege în
competenţa sa. Este vorba, şi în acest caz, despre o normă de trimitere la alte norme atributive de
competenţă, cuprinse în Noul Cod ori în legi speciale.
În ceea ce priveşte prima categorie, menţionăm aici doar că Înalta Curte soluţionează
conflictele de competenţă, atunci când este instanţa ierarhic superioară comună instanţelor aflate în
conflict, cu excepţia declinatorului de competenţă pronunţat de Curtea de Casaţie, care are şi valoare
de regulator de competenţă [art. 135 alin. (1) şi (2)], cererile de strămutare pentru motive de siguranţă
publică [art. 142 alin. (2)] ori pentru bănuială legitimă, atunci când strămutarea se cere de la curtea de
apel [art. 142 alin. (1)], cererile de delegare a instanţei, atunci când, din cauza unor împrejurări
excepţionale, instanţa competentă este împiedicată un timp mai îndelungat să funcţioneze (art. 147).
15. În temeiul unor dispoziţii legale speciale, instanţa supremă exercită controlul judecătoresc
asupra hotărârilor adoptate de alte autorităţi publice158.
16. În cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie funcţionează 4 secţii, având o competenţă
proprie: Secţia I civilă, Secţia a II-a civilă159, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, Secţia penală
[art. 19 alin. (2), art. 21 şi urm. din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară160].

problemă, anume o situaţie particulară cu privire la compunerea completului care soluţionează sesizarea. Inadvertenţa
a fost, de altfel, eliminată prin reformularea art. 520 alin. (9), cu ocazia adoptării Legii nr. 138/2014. Pe de altă parte,
tocmai în considerarea caracterului preventiv al întrebării preliminare şi a caracterului complementar al acesteia faţă
de recursul în interesul legii, a fost adăugată condiţia ca chestiunea de drept să fie „nouă”; revine, desigur,
jurisprudenţei Înaltei Curţi să precizeze ce înseamnă „nou” în acest context, fiind de dorit ca interpretarea să nu fie
una restrictivă şi rigidă. În ceea ce ne priveşte, cu ocazia primei ediţii, am considerat că o chestiune de drept poate fi
considerată „nouă” atâta vreme cât ea nu face obiectul unei jurisprudenţe a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (în
recurs, dacă este vorba despre o jurisprudenţă consolidată, constantă, ori, a fortiori, în recurs în interesul legii) şi nu
este o chestiune care să fi fost deja amplu dezbătută în jurisprudenţă şi, eventual, în doctrină. Asupra condiţiei
noutăţii, a se vedea, între altele, ÎCCJ, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dec. nr. 7 din 27 aprilie
2015, publicată în M. Of. nr. 461 din 26 iunie 2015 şi disponibilă pe www.scj.ro.
Din păcate, trebuie notat şi un regres faţă de forma iniţială a textului, respectiv condiţia ca lămurirea
chestiunii de drept să fie relevantă pentru soluţionarea cauzei pe fond. Deşi se părea că legiuitorul a eliminat – de
altfel, nejustificat – posibilitatea de a formula întrebări preliminare cu privire la chestiuni de drept procesual, cu toate
că intrarea în vigoare a NCPC a ridicat deja un număr însemnat de întrebări cu privire la interpretarea acestuia,
instanţa supremă a adoptat o interpretare nuanţată, potrivit căreia „admisibilitatea procedurii hotărârii prealabile,
indiferent dacă priveşte o normă de drept material sau o normă de drept procedural, este condiţionată de împrejurarea
ca interpretarea pe care o va da instanţa supremă să producă consecinţe juridice de natură să determine soluţionarea pe
fond a cauzei” (ÎCCJ, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dec. nr. 1 din 18 noiembrie 2013, publicată
în M. Of. nr. 43 din 17 ianuarie 2014 şi disponibilă pe www.scj.ro). Pentru consideraţii adiţionale cu privire la
condiţiile de sesizare a instanţei supreme, reglementate de art. 519 NCPC, a se vedea A.-A. Chiş, Gh.-L. Zidaru,
op.cit., pp. 328 - 334.
156
A se vedea însă I. Deleanu, Tratat, 2010, pp. 521-522, care învederează că procedura sesizării Curţii de
Casaţie pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile nu va putea deveni un instrument procedural obişnuit pentru
interpretarea şi aplicarea uniformă a legilor. Desigur, menirea sesizării pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile nu
poate fi aceea de a suplini funcţiile recursului – deşi în fapt, faţă de caracterul generos al excepţiilor de la dreptul la
recurs prevăzute de art. 483 alin. (2) NCPC, procedura în discuţie rămâne singura modalitate de „dialog” între
instanţele de fond şi Curtea de Casaţie, în foarte multe categorii de cauze –, însă apreciem că această procedură va fi
deosebit de utilă pentru unificarea practicii judiciare.
157
Tentativa revolută şi surprinzătoare de a reintroduce în Noul Cod recursul în anulare (!), susţinută cu
insistenţă de unele voci în literatura de specialitate şi în cursul dezbaterilor parlamentare privind proiectul viitoarei
Legi nr. 76/2012, vădeşte neînţelegerea sistemului căilor de atac prevăzut de acesta, precum şi a jurisprudenţei CEDO.
158
Spre exemplu, potrivit art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii,
hotărârile adoptate de plenul Consiliului privind cariera şi drepturile judecătorilor şi procurorilor pot fi atacate cu
contestaţie, de orice persoană interesată, în termen de 15 zile de la comunicare sau de la publicare, la Secţia de
contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
55
 17. Secţiile Unite soluţionează sesizările privind schimbarea jurisprudenţei Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie (procedură care, la ştiinţa noastră, nu a mai fost utilizată în ultimii ani) şi pot sesiza
Curtea Constituţională pentru controlul constituţionalităţii legilor înainte de promulgare (art. 25-26
din Legea nr. 304/2004).
18. În cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie funcţionează complete de 5 judecători, având
atribuţiile prevăzute de lege (art. 24 din Legea nr. 304/2004). Potrivit dispoziţiilor Noului Cod,
Completul de 5 judecători soluţionează recursurile îndreptate împotriva hotărârilor prin care se ia act
de renunţarea la drept, respectiv prin care se constată perimarea cererii, pronunţate de secţiile Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie [art. 410, art. 421 alin. (2) NCPC]. Acelaşi complet soluţionează conflictele
de competenţă ivite între două secţii ale Înaltei Curţi [art. 136 alin. (3) NCPC].
19. De asemenea, în cadrul instanţei supreme funcţionează completul competent să soluţioneze
recursul în interesul legii [art. 516 alin. (1)-(3) NCPC], precum şi completul competent să pronunţe o
hotărâre prealabilă pentru dezlegarea unor chestiuni de drept [art. 520 alin. (6)-(9) NCPC; art. XIX
alin. (2) din Legea nr. 2/2013].

Jurisprudenţă

1. Obiectul prezentului dosar îl reprezintă contestaţia formulată de reclamanţii B.E. şi G.V. în

contradictoriu cu pârâţii Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 şi primarul municipiului Focşani,
prin acţiune solicitând anularea în partea dispoziţiei primarului din 31 ianuarie 2013.
Dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.
202/2010, au următorul conţinut: „Decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a
notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită
la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se afla sediul unităţii deţinătoare sau, după caz,
al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. Hotărârea
tribunalului este supusă recursului, care este de competenţa curţii de apel”.
După intrarea în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, aceste
prevederi trebuie însă coroborate cu dispoziţiile alin. (1) şi (2) ale art. 7 din Legea nr. 76/2012 pentru
punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în M. Of. nr. 365
din 30 mai 2012, care prevăd următoarele: „(1) Dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, ori de
câte ori printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanţă este
«definitivă» de la data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă, aceasta va fi supusă numai
apelului la instanţa ierarhic superioară. (2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul în care printr-o
lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanţă este «supusă recursului» sau că
«poate fi atacată cu recurs» ori, după caz, legea specială foloseşte o altă expresie similară”.
Legea nr. 10/2001 este o lege specială, astfel că, în raport de textele menţionate, care au
incidenţă în pricina dedusă judecăţii, şi faţă de dispoziţiile art. 248 alin. (1) coroborate cu dispoziţiile
art. 493 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, Decizia civilă nr. 46/A din
9 aprilie 2014 a Curţii de Apei Galaţi, Secţia I civilă, nu este supusă căii de atac a recursului, iar
prezentul recurs este inadmisibil şi va fi respins ca atare în temeiul art. 483 alin. (2) raportat la art. 493
NCPC (ÎCCJ, s. I civ., dec. nr. 2161/15.09.2014, disponibilă pe www.scj.ro).
2. Curtea de Apel Timişoara, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, prin decizia civilă nr.
174 din 13 martie 2014, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta SC S.I. SRL împotriva
sentinţei civile nr. 2526 din 31 octombrie 2013 a Tribunalului Timiş.
Decizia este definitiva.
Dispoziţiile art. 634 alin. (1) pct. 4 NCPC prevăd că sunt hotărâri definitive hotărârile date în
apel, fără drept de recurs, precum şi cele neatacate cu recurs. O hotărâre judecătorească nu poate fi
atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege sau, cu alte cuvinte, căile de atac ale hotărârilor
judecătoreşti nu pot exista în afara legii.

159
În cazul celor două secţii civile nu se poate vorbi despre competenţe distincte, sub rezerva unor dispoziţii
legale exprese în sens contrar.
160
Republicată în M. Of. nr. 827 din 13 septembrie 2005.
56
 Regula are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţie prevăzând că
mijloacele procesuale de atac ale hotărârii judecătoreşti sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea
acestora se realizează în condiţiile legii.
Potrivit art. 483 alin. (2) NCPC, hotărârile pronunţate în cererile privitoare la conflictele de
muncă şi de asigurări sociale nu sunt supuse recursului. Obiectul prezentului dosar îl reprezintă un
litigiu de muncă, respectiv contestaţie împotriva deciziei de încetare a contractului individual de
muncă, întemeiată pe dispoziţiile Codului muncii.
Totodată, potrivit art. 483 alin. (2) teza finală NCPC, „nu sunt supuse recursului hotărârile date
de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse
numai apelului”. Textul reglementează posibilitatea ca anumite categorii de hotărâri să fie atacate
numai cu apel, ceea ce configurează într-un mod mai pronunţat faţă de vechea reglementare caracterul
recursului de cale extraordinară de atac.
În acest sens, este de reţinut că din analiza şi interpretarea dispoziţiilor art. 483 (obiectul şi
scopul recursului; instanţa competentă) NCPC, aprobat prin Legea nr. 134/2010, se observă o
restrângere a ariei hotărârilor judecătoreşti care pot fi atacate cu recurs, tocmai în considerarea
caracterului extraordinar al acestei căi de atac.
Faţă de dispoziţiile legale anterior menţionate, Decizia nr. 174 din 13 martie 2014 a Curţii de
Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, nu este supusă căii de atac a recursului.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul, ca inadmisibil (ÎCCJ, s. I civ., dec. nr.
2333 din 23 septembrie 2014, disponibilă pe www.scj.ro).
3. Hotărârea atacată cu recurs, respectiv decizia nr. 120 din 04 decembrie 2014 pronunţată de
Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia I civilă, a fost pronunţată în soluţionarea apelurilor declarate de
reclamanţii V.N., V.V. şi C.P. şi de pârâţii Consiliul Local al Municipiului Alba Iulia şi Municipiul
Alba Iulia împotriva sentinţei civile nr. 16855 din 18 iunie 2014 pronunţată de Tribunalul Alba, Secţia
civilă, prin care s-a admis acţiunea formulată de reclamanţii V.N., V.V. şi C.P., s-a modificat în parte
hotărârea atacată, sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate pentru imobilul expropriat, pe
care l-a stabilit la 24.073 RON, menţinând celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate.
Potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 NCPC, sunt hotărâri definitive hotărârile date în apel, fără drept
de recurs, precum şi cele neatacate cu recurs.
Potrivit art. 483 alin. (2) NCPC, hotărârile pronunţate în materie de expropriere nu sunt supuse
recursului.
Legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât
căilor de atac prevăzute de lege. Aşa fiind, în afară de căile de atac prevăzute de lege, nu se pot folosi
alte mijloace procedurale în scopul de a se obţine reformarea sau retractarea unei hotărâri
judecătoreşti.
Această regulă are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţie
arătând că mijloacele procesuale prin care poate fi atacată o hotărâre judecătorească sunt cele
prevăzute de lege, dar şi că exercitarea acestora trebuie făcută în condiţiile legii, cu respectarea
acesteia.
Obiectul prezentului dosar îl reprezintă o acţiune prin care reclamanţii au solicitat modificarea
hotărârii emise în procedura de expropriere a imobilului proprietatea lor, sub aspectul cuantumului
despăgubirilor acordate.
Faţă de natura pretenţiei deduse judecăţii, cauza se circumscrie dispoziţiilor art. 483 alin. (2)
NCPC (ÎCCJ, s. I civ., dec. nr. 707/12.03.2015, disponibilă pe www.scj.ro).
4. Prin cererea înregistrată la data de 10 decembrie 2013 pe rolul Tribunalului Vâlcea,
reclamantul G.C.C. a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea
pârâtei S.C.E.O. Târgu Jiu – Unitatea minieră de carieră Berbeşti la plata despăgubirilor sumei de
100.000 euro cu titlu de daune morale pentru refuzul reintegrării sale în muncă conform Sentinţei
civile nr. 615 din 7 iunie 2011, definitivă şi executorie, şi pentru refuzul soluţionării cererii sale din 10
iunie 2011.
Prin Decizia nr. 731 din 17 septembrie, Curtea de Apel Piteşti, Secţia I civilă, a respins, ca
nefondat, apelul declarat de reclamantul G.C.C. împotriva Sentinţei nr. 588 din 22 aprilie 2014
pronunţată de Tribunalul Vâlcea (…).

57
 Potrivit art. 483 alin. (2) NCPC, hotărârile pronunţate în cererile privitoare la conflictele de
muncă şi de asigurări sociale nu sunt supuse recursului.
Întrucât hotărârea judecătorească la care a făcut trimitere reclamantul în justificarea acţiunii a
soluţionat un conflict de muncă, cererea formulată în cauză vizează pretenţii accesorii unui astfel de
conflict, ca decurgând din neexecutarea sentinţei. În cauză, natura şi obiectul acţiunii, respectiv
interesul reclamantului sunt circumscrise, supuse şi subrogate dreptului material principal, respectiv
cel confirmat prin titlul executoriu invocat ca neexecutat. Aşadar, pretenţiile reclamantului nu pot fi
privite decât ca accesorii ale conflictului de muncă principal, ivit în legătură cu derularea unui raport
juridic de muncă.
În raport cu această concluzie şi ţinând seama inclusiv de cerinţa de simetrie jurisdicţională,
natura prezentului litigiului nu poate fi calificată decât ca fiind în domeniul conflictelor de muncă, cu
atragerea incidenţei normelor legale aferente. Acţiunea a fost fundamentată, de altfel, pe dispoziţii din
dreptul muncii.
Similar, în privinţa cererilor având ca obiect plata dobânzii legale aferente drepturilor salariale
stabilite prin hotărâri judecătoreşti, s-a decis în mod constant că acestea se circumscriu dispoziţiilor
art. 166 alin. (4) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, sumele solicitate fiind corelative
drepturilor salariale cuvenite. În acest sens pot fi menţionate Deciziile nr. 2116/2014, nr. 1452/2014,
nr. 453/2014, nr. 1482/2014, nr. 1635/2014, nr. 1660/2014, nr. 1762/2014 şi nr. 2152/2014 pronunţate
de Secţia I civilă a Înaltei Curţi.
Totodată, potrivit art. 483 alin. (2) teza finală NCPC, „nu sunt supuse recursului hotărârile date
de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse
numai apelului”.
Textul reglementează posibilitatea ca anumite categorii de hotărâri să fie atacate numai cu apel,
ceea ce configurează într-un mod mai pronunţat faţă de vechea reglementare caracterul recursului de
cale extraordinară de atac. În acest sens, este de reţinut că din analiza şi interpretarea dispoziţiilor art.
483 (obiectul şi scopul recursului; instanţa competentă) NCPC se observă o restrângere a ariei
hotărârilor judecătoreşti care pot fi atacate cu recurs, tocmai în considerarea caracterului extraordinar
al acestei căi de atac.
Faţă de dispoziţiile legale anterior menţionate, Decizia nr. 731 din 17 septembrie 2014 a Curţii
de Apel Piteşti, Secţia I civilă, nu este supusă căii de atac a recursului (ÎCCJ, s. I civ., dec. nr. 398 din
10 februarie 2015, disponibilă pe www.scj.ro).
5. În speţă, decizia nr. 275 A din 5 martie 2014 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a III-a civilă, a
fost pronunţată în apel, într-o acţiune având ca obiect evacuare, care, conform art. 94 alin. (1) lit. d)
NCPC, se judecă în primă instanţă de către judecătorie.
Decizia pronunţată în apel este definitivă şi, având în vedere dispoziţiile art. 483 alin. (1) din
Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, nu este supusă recursului. Aşa fiind, Înalta
Curte va respinge, ca inadmisibil, recursul (ÎCCJ, s. I civ., dec. nr. 1759 din 4 iunie 2014, disponibilă
pe www.scj.ro).

Secţiunea a 2-a. Determinarea competenţei după valoarea obiectului cererii introductive de

instanţă

Art. 98. Reguli generale

(1) Competenţa se determină după valoarea obiectului cererii arătată în capătul principal
de cerere.
(2) Pentru stabilirea valorii, nu se vor avea în vedere accesoriile pretenţiei principale,
precum dobânzile, penalităţile, fructele, cheltuielile sau altele asemenea, indiferent de data
scadenţei, şi nici prestaţiile periodice ajunse la scadenţă în cursul judecăţii.
(3) În caz de contestaţie, valoarea se stabileşte după înscrisurile prezentate şi explicaţiile
date de părţi.

Comentariu

58
 1. NCPC prevede mai multe reguli de determinare a competenţei după criteriul valoric,
devenite absolut necesare, în raport de caracterul neunitar al practicii judiciare în această materie.
Deşi doctrina veche a semnalat neajunsul procedurii civile din Vechiul Regat, care nu
cuprindea astfel de dispoziţii161, iar Codul de procedură civilă Carol al II-lea conţinea reguli clare
pentru aplicarea criteriului valoric, nici Legea nr. 18/1948 şi nici modificările Codului de procedură
civilă efectuate după anul 1989 nu au instituit un set de reguli în materie, lăsând aplicarea criteriului
valoric pe seama jurisprudenţei şi a doctrinei. Având însă în vedere că regulile de competenţă trebuie
să fie clare şi precise, iar aplicarea lor previzibilă şi unitară, noile prevederi legale sunt bine-venite.
2. Art. 98 alin. (1) NCPC stabileşte regula generală în materie, respectiv determinarea
competenţei în funcţie de valoarea obiectului capătului principal de cerere. În ceea ce priveşte cererile
incidentale sau accesorii, acestea vor fi soluţionate de instanţa competentă pentru cererea principală,
după cum rezultă din art. 123 alin. (1) NCPC (care reia, cu modificări, prevederile art. 17 C. pr. civ.
1865).
3. Alin. (2) explicitează această regulă, arătând că, pentru stabilirea valorii, nu se vor avea în
vedere accesoriile pretenţiei principale, precum dobânzile, penalităţile, fructele, cheltuielile sau altele
asemenea, indiferent de data scadenţei, şi nici prestaţiile periodice ajunse la scadenţă în cursul
judecăţii.
Până la intrarea în vigoare a NCPC, în doctrină s-a arătat, cu privire la capetele accesorii de
cerere, că valoarea acestora depinde de durata procesului şi nu poate fi calculată de la început, iar
luarea lor în considerare pe parcurs ar face nesigură competenţa instanţei. Dacă însă se solicită şi
venituri sau dobânzi pe un interval premergător sesizării instanţei, acestea, fiind sume certe, intră în
determinarea obiectului cererii şi deci influenţează competenţa162.
S-a exprimat însă şi opinia că doar valoarea capătului principal este cea care determină
competenţa, iar nu valoarea cererilor accesorii, fără distincţie după cum sumele pretinse cu titlu
accesoriu sunt exigibile anterior ori pe parcursul judecăţii. Această opinie se întemeia pe o interpretare
strictă a dispoziţiilor art. 17 C. pr. civ. anterior163.
4. Din coroborarea art. 98 alin. (1) şi (2) NCPC rezultă această din urmă soluţie, respectiv sub
imperiul Noului Cod va fi avută în vedere doar valoarea capătului principal de cerere, iar nu a
cererilor accesorii, chiar dacă acestea privesc sume devenite exigibile anterior sesizării instanţei164.
Reformularea art. 98 alin. (2) prin Legea nr. 76/2012 este de natură să curme orice controversă cu
privire la acest aspect.
5. Art. 194 lit. c) obligă reclamantul să indice, în cuprinsul cererii introductive de instanţă,
obiectul cererii şi valoarea lui, după preţuirea reclamantului, atunci când acesta este evaluabil în bani,
precum şi modul de calcul prin care s-a ajuns la determinarea acestei valori, cu indicarea înscrisurilor
corespunzătoare. Pentru imobile se aplică în mod corespunzător dispoziţiile art. 104.
Din aceste dispoziţii rezultă rolul important al aprecierii reclamantului în fixarea valorii
obiectului cererii şi, implicit, în determinarea competenţei după valoare, ceea ce constituie o expresie
a principiului disponibilităţii în această materie, desigur, în limitele configurate de ansamblul
dispoziţiilor legale cu privire la determinarea valorii.
6. Aprecierea reclamantului nu este una discreţionară. El trebuie să evalueze în mod pertinent
interesul litigios şi să furnizeze elementele de calcul folosite ori cel puţin împrejurările de fapt care au
stat la baza estimării valorii, când aceasta nu poate fi cuantificată în mod precis 165. Dificultăţile de a

161
A se vedea E. Herovanu, Principiile, p. 497.
162
În acest sens, a se vedea V.M. Ciobanu, Tratat, vol. I, p. 410.
163
A se vedea: G. Boroi, D. Rădescu, op. cit., p. 22; G. Boroi, op. cit., 2001, p. 37.
164
În acest sens, a se vedea şi I. Leş, Noul Cod, 2011, p. 178.
165
S-a remarcat că soluţia legiuitorului, de a lăsa la latitudinea reclamantului posibilitatea determinării
valorii cererii şi, implicit, a bazei de calcul al taxei judiciare de timbru, poate avea drept consecinţă diferenţe de
tratament nejustificate între justiţiabili. În acest sens, a se vedea D.N. Theohari, C.M. Ilie, M.A. Bîrlog, B. Cristea,
Acţiunile civile şi taxele judiciare de timbru. Legea nr. 146/1997 comentată, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 29.
Mutatis mutandis, acelaşi lucru se poate spune şi despre stabilirea competenţei după valoare. Inconvenientul este
atenuat de obligaţia reclamantului de a argumenta modul de calcul şi de a depune înscrisurile pe care se întemeiază în
această privinţă; de asemenea, s-ar putea concepe elaborarea, de către instanţele judecătoreşti, a unor tabele informale
de referinţă (acest sistem este practicat cu succes în Germania, unde astfel de tabele orientative sunt elaborate la
nivelul curţilor de apel).
59
evalua o cerere decurgând dintr-un raport juridic patrimonial ori aflată în legătură cu acesta nu pot
duce la concluzia că cererea respectivă ar fi neevaluabilă în bani. De asemenea, reclamantul trebuie să
respecte, dacă este cazul, criteriile stabilite de lege pentru evaluarea obiectului anumitor cereri (de
exemplu, potrivit art. 104 NCPC).
7. Potrivit art. 98 alin. (3), în caz de contestaţie, valoarea se stabileşte după înscrisurile
prezentate şi explicaţiile date de părţi.
În primul rând, se observă că textul se referă la existenţa unei contestaţii. Dacă aceasta nu
există, valoarea avută în vedere pentru stabilirea competenţei este cea indicată de reclamant în
cuprinsul cererii de chemare în judecată. Contestaţia poate fi formulată atât de partea adversă, cât şi
de instanţă din oficiu, în măsura în care valoarea indicată este vădit derizorie sau exagerată. Soluţia se
impune întrucât necompetenţa după materie este de ordine publică [art. 129 alin. (2) pct. 2]166.
Desigur, atât formularea contestaţiei, cât şi invocarea necompetenţei materiale trebuie să aibă loc în
interiorul termenului prevăzut de lege [art. 130 alin. (2)].
8. În al doilea rând, se poate constata că Noul Cod urmăreşte să evite o probaţiune complexă
pentru stabilirea valorii obiectului cererii, pentru a evita temporizarea judecăţii asupra fondului167. De
vreme ce legea vorbeşte despre înscrisurile prezentate şi explicaţiile date de părţi, ea sugerează cel
puţin implicit că nu vor fi administrate probe precum expertiza preţuitoare (de altfel, în materie
imobiliară sunt incidente prevederile art. 104 NCPC), ci instanţa trebuie să stabilească valoarea
obiectului litigiului în temeiul unui probatoriu sumar (prima facie), pentru ca această operaţiune să nu
devină „un proces în cadrul procesului”.
În acest sens, art. 98 alin. (3) şi art. 194 lit. c) NCPC trebuie interpretate (şi) în sensul că
instanţa este în drept să estimeze valoarea obiectului cererii, în temeiul elementelor de fapt de care
dispune, rezultate din înscrisurile depuse şi din explicaţiile prezentate de părţi, fără a fi neapărat
necesar să dispună de probe certe din care să rezulte o anumită valoare.
După cum vom vedea, această concluzie se impune şi în raport de dispoziţiile art. 131 alin. (2),
care permit doar în mod excepţional acordarea unui singur termen pentru lămuriri şi probe
suplimentare în vederea stabilirii competenţei168.
9. Nu în toate cazurile se poate contesta valoarea indicată de reclamant, cu scopul de a obţine
declinarea competenţei. După cum s-a arătat în literatura de specialitate169, atunci când valoarea
obiectului cererii este indisociabilă de fondul pretenţiei înseşi, valoarea arătată de reclamant nu poate
fi contestată decât pe calea apărărilor de fond, iar nu pentru a obţine declinarea competenţei.

166
A se vedea şi I. Deleanu, Consideraţii generale şi unele observaţii cu privire la proiectul Codului de
procedură civilă, în RRDP nr. 2/2009, p. 42; de asemenea, a se vedea T. Mandrea, Probleme privind competenţa de
primă instanţă a tribunalelor, în raport de valoarea obiectului cererii, în RRD nr. 2/1971, p. 82.
167
În acelaşi sens, a se vedea I. Leş, Noul Cod, 2011, p. 179.
168
Aşa fiind, am arătat, cu ocazia primei ediţii, că, la data intrării în vigoare a Noului Cod, dispoziţiile art. 5
alin. (2) din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, aprobate
prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 760/C/1999, care impun stabilirea valorii obiectului cererii printr-o expertiză,
trebuie socotite abrogate expres şi indirect prin efectul art. 83 lit. k) din Legea nr. 76/2012, fiind contrare prevederilor
legale menţionate în text.
Ulterior, a fost adoptată O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, care a preluat, în esenţă,
soluţiile Noului Cod în cuprinsul art. 31, având următorul conţinut: „(1) Determinarea cuantumului taxelor judiciare
de timbru pentru acţiunile şi cererile introduse la instanţele judecătoreşti se face de către instanţa de judecată. (2) În
cazul taxelor calculate în funcţie de valoarea obiectului cererii, valoarea la care se calculează taxele judiciare de
timbru este cea prevăzută în acţiune sau în cerere. Dacă valoarea este contestată sau apreciată de instanţă ca vădit
derizorie, evaluarea se face în condiţiile art. 98 alin. (3) din Codul de procedură civilă. (3) În cererile având ca obiect
dreptul de proprietate sau un alt drept real asupra unui imobil, taxa de timbru se calculează în funcţie de valoarea
impozabilă a bunului imobil. Dacă valoarea impozabilă este contestată sau apreciată de instanţă ca vădit derizorie,
taxarea cererilor se va face prin raportare la grilele notariale cuprinzând valorile orientative ale proprietăţilor
imobiliare. (4) Când prin cerere se solicită acordarea unor prestaţii succesive, dacă durata existenţei dreptului este
nedeterminată, taxa de timbru se calculează la valoare, corespunzător valorii prestaţiei anuale”. De lege lata, singura
nepotrivire între dispoziţiile NCPC (în speţă, ale art. 104) şi prevederile O.U.G. nr. 80/2013 priveşte posibilitatea
aprecierii valorii de impunere ca vădit derizorie, urmând ca în scopul taxării să fie avută în vedere valoarea rezultată
din grilele notariale cuprinzând valorile orientative ale proprietăţilor imobiliare, soluţie care nu se regăseşte în
cuprinsul art. 104 NCPC. De lege ferenda, s-ar impune unificarea celor două reglementări.
169
A se vedea: E. Herovanu, Principiile, p. 498; G. Boroi, op. cit., 2001, pp. 34-36.
60
 10. În acest caz, suntem în prezenţa aşa-numitelor „fapte cu dublă relevanţă”, atât pentru
stabilirea competenţei, cât şi pentru temeinicia pretenţiei formulate. Spre exemplu, în cazul în care
consumatorul formulează o pretenţie împotriva profesionistului, decurgând dintr-un pretins contract
încheiat între aceştia, competentă este (şi) instanţa de la domiciliul reclamantului [art. 113 alin. (1)
pct. 8], chiar dacă în realitate nu s-a încheiat niciun contract (soluţia va fi respingerea cererii, ca
neîntemeiată, iar nu declinarea competenţei în favoarea instanţei de la domiciliul pârâtului); aceeaşi
soluţie trebuie dată în privinţa unei cereri întemeiate pe un pretins contract de muncă; dacă
reclamantul pretinde plata sumei de 220.000 lei, iar din probe rezultă că datoria este de 180.000 lei,
valoarea nu poate fi contestată pe calea excepţiei de necompetenţă, iar tribunalul nu-şi va declina
competenţa, ci va admite în parte cererea.
11. Valoarea obiectului litigiului, stabilită în condiţiile art. 98 alin. (1) şi (3) – potrivit valorii
indicate în cererea reclamantului, iar în caz de contestaţie, în temeiul înscrisurilor prezentate şi
explicaţiilor date de părţi, fiind exclus probatoriul de altă natură, îndeosebi expertizele preţuitoare –,
va fi avută în vedere şi pentru stabilirea taxei judiciare de timbru, atunci când aceasta se calculează la
valoare. Numai din punct de vedere teoretic se poate distinge între valoarea stabilită în vederea
determinării competenţei şi valoarea stabilită în vederea timbrajului. Din punct de vedere logic şi
practic, acestea trebuie să coincidă, nefiind admisibil ca instanţa să stabilească taxa de timbru la o
valoare superioară celei avute în vedere pentru determinarea competenţei.
Cu alte cuvinte, dispoziţiile cu privire la determinarea competenţei după valoarea cererii
introductive de instanţă sunt aplicabile, pentru identitate de raţiune, şi în materia timbrajului.
12. De aceea, chiar dacă contestaţia cu privire la valoarea indicată în cerere nu are ca obiect
contestarea competenţei – de exemplu, posibila necompetenţă materială nu a fost invocată la primul
termen la care părţile sunt legal citate şi nici nu s-a invocat necesitatea suplimentării probelor pe acest
aspect (cf. art. 130 şi art. 131 NCPC), motiv pentru care s-a acoperit, iar instanţa sesizată rămâne
competentă –, ci doar stabilirea unei taxe de timbru diferite, nu credem că instanţa ar trebui să dispună
administrarea unei expertize preţuitoare. Legiuitorul a urmărit să limiteze probaţiunea asupra valorii
obiectului litigiului, dând preeminenţă principiului disponibilităţii [i.e. valorii indicate de reclamant,
conform art. 98 alin. (1)], respectiv impunând o probaţiune limitată la înscrisuri [art. 98 alin. (3)],
fiind, totodată, instituite criterii complementare pentru determinarea competenţei în situaţii mai
frecvent ivite în practică (art. 99 şi urm. NCPC). Acest scop al legii noi ar fi însă periclitat, iar noua
reglementare golită de conţinut, dacă s-ar administra probe costisitoare şi care cer timp, doar pentru
determinarea bazei de impunere a taxei de timbru170.

Jurisprudenţă

1. Dacă acţiunea cuprinde un capăt de cerere principal şi un capăt de cerere accesoriu, cum este
cazul în speţă, competenţa materială de primă instanţă este atrasă de valoarea capătului de cerere
principal, deoarece valoarea capătului de cerere accesoriu, incidental, indiferent de cuantum, nu poate
influenţa competenţa. Soluţia se impune întrucât, potrivit art. 17 C. pr. civ. 1865, cererile accesorii şi
incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală (ÎCCJ, s. civ. propr. int.,
dec. nr. 3973 din 12 mai 2011, nepublicată171).
Notă: Soluţia adoptată de instanţa supremă rezultă, în prezent, din cuprinsul art. 98 alin. (1) şi
(2) NCPC.
2. Momentul la care se face evaluarea şi stabilirea obiectului cererii, potrivit dispoziţiilor art.
112 alin. (2) C. pr. civ., este cel al formulării cererii de chemare în judecată, care trebuie să cuprindă
obiectul cererii şi valoarea lui, după preţuirea reclamantului, atunci când preţuirea este cu putinţă. Nu
pot exista criterii diferite de evaluare în vederea stabilirii timbrajului, pe de o parte, şi a competenţei,

170
De lege ferenda, se preconizează ca, în caz de contestare a valorii obiectului cererii, astfel cum a fost
indicată de reclamant, să se aplice în mod corespunzător, pentru determinarea timbrajului, dispoziţiile art. 98 alin. (3)
NCPC. În ceea ce priveşte cererile reale imobiliare, timbrajul se va raporta la valoarea impozabilă (cf. art. 104
NCPC), însă, dacă această valoare este contestată ori apreciată de instanţă ca vădit derizorie, taxarea se va face prin
raportare la grilele notariale cuprinzând valorile orientative ale proprietăţilor imobiliare.
171
În acelaşi sens, a se vedea C. Ap. Bucureşti, s. a V-a com., dec. nr. 424 din 11 martie 2009, disponibilă pe
www.cab1864.eu.
61
pe de altă parte, cât timp valoarea obiectului cererii trebuie să fie unică, iar timbrajul şi competenţa
sunt consecinţe deduse din cuantumul valorii obiectului. Stabilirea obiectului cererii, cu caracteristica
sa – valoarea –, se realizează la momentul învestirii primei instanţe şi al stabilirii cadrului procesual,
moment dedus din coroborarea dispoziţiilor art. 112 cu art. 132 C. pr. civ., adică cel mai târziu la
prima zi de înfăţişare. (...) Cât timp valoarea în echivalent lei a fost stabilită la prima zi de înfăţişare,
sunt perfect aplicabile şi prevederile art. 181 C. pr. civ., potrivit cărora instanţa învestită potrivit
dispoziţiilor referitoare la competenţa după valoarea obiectului cererii rămâne competentă să judece
chiar dacă, ulterior învestirii, intervin modificări în ceea ce priveşte cuantumul valorii aceluiaşi obiect.
Problema calificării căii de atac, dincolo de aspectul constituirii instanţei din 2 sau 3 judecători,
implică de fapt problema competenţei unei instanţe ca instanţă de apel sau ca instanţă de recurs. Cât
priveşte aspectul fluctuaţiei de curs valutar dintre momentul introducerii acţiunii şi momentul
declarării căii de atac, Curtea apreciază că o astfel de fluctuaţie (care determină matematic şi
economic o modificare a echivalentului în lei al sumei în euro din antecontract) nu poate fi luată în
considerare drept criteriu de reevaluare a obiectului cererii cu ocazia declarării căii de atac, întrucât,
aşa cum s-a arătat mai sus, o reevaluare este interzisă de normele de procedură civilă direct în calea de
atac, iar valoarea obiectului cererii se stabileşte numai în limitele procedurale cuprinse de art. 112 şi
132 C. pr. civ. (C. Ap. Bucureşti, s. a IX-a civ. propr. int., dec. civ. nr. 332/R din 21 septembrie 2010,
disponibilă pe www.cab1864.eu).
Notă: Avem rezerve faţă de soluţia potrivit căreia valoarea obiectului litigiului s-ar stabili abia
la prima zi de înfăţişare; în realitate, valoarea relevantă pentru determinarea competenţei, inclusiv în
ceea ce priveşte căile de atac, se stabileşte prin raportare la data înregistrării cererii de chemare în
judecată, soluţie impusă atât de art. 181 C. pr. civ. 1865, cât şi de art. 106 NCPC, care se referă
deopotrivă la modificările valorice ulterioare învestirii instanţei172. Sub imperiul Noului Cod, în
măsura în care cererea introductivă de instanţă nu cuprinde valoarea obiectului cererii, soluţia corectă
este aceea de a pune în vedere reclamantului să completeze cererea conform art. 194 lit. c) NCPC, sub
sancţiunea anulării [art. 200 alin. (1)-(4) NCPC], motiv pentru care, în mod normal, nu se mai pune
problema indicării valorii obiectului cererii la primul termen la care părţile sunt legal citate (chiar şi
într-o atare situaţie ar trebui indicată valoarea pe care obiectul cererii o avea la momentul învestirii
instanţei).

Art. 99. Cazul mai multor capete principale de cerere

(1) Când reclamantul a sesizat instanţa cu mai multe capete principale de cerere
întemeiate pe fapte ori cauze diferite, competenţa se stabileşte în raport cu valoarea sau, după
caz, cu natura ori obiectul fiecărei pretenţii în parte. Dacă unul dintre capetele de cerere este de
competenţa altei instanţe, instanţa sesizată va dispune disjungerea şi îşi va declina în mod
corespunzător competenţa.
(2) În cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori
având aceeaşi cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse
judecăţii printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanţa competentă să le soluţioneze se
determină ţinându-se seama de acea pretenţie care atrage competenţa unei instanţe de grad mai
înalt.

Comentariu

1. Dacă art. 123 NCPC (corespunzător art. 17 C. pr. civ. 1865) priveşte doar prorogarea
competenţei asupra cererilor accesorii, adiţionale şi incidentale, fără a spune nimic despre ipoteza
formulării mai multor cereri principale prin aceeaşi petiţie introductivă, o astfel de reglementare se
regăseşte, în premieră, în cuprinsul art. 99-100 NCPC.
2. Regula în materie rezultă din art. 99 alin. (1) NCPC: în cazul mai multor capete principale de
cerere, prorogarea de competenţă nu operează, ci instanţa îşi verifică competenţa pentru fiecare cerere

172
În ceea ce priveşte situaţiile în care reclamantul majorează ori diminuează câtimea obiectului cererii sau
în care îşi modifică cererea introductivă, la primul termen la care părţile sunt legal citate, a se vedea infra,
comentariile sub art. 106 şi art. 123 NCPC.
62
în parte (şi, dacă este cazul, va disjunge capătul de cerere pentru care nu este competentă şi îşi va
declina competenţa).
3. Dacă însă cererile principale deduse soluţionării printr-o singură cerere de chemare în
judecată sunt întemeiate pe un titlu comun ori au aceeaşi cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în
strânsă legătură, atunci operează prorogarea de competenţă în favoarea instanţei de grad mai înalt [art.
99 alin. (2) NCPC]173. Această dispoziţie legală constituie o noutate, ea având, totodată, caracter de
excepţie faţă de regula enunţată în alineatul precedent. Pe temei de conexitate, se permite prorogarea
competenţei chiar în ceea ce priveşte două cereri principale, ceea ce relevă – alături de reguli precum
cea instituită de art. 123 NCPC – demersul lăudabil al legiuitorului, de a flexibiliza regulile de
competenţă, pentru a permite soluţionarea unitară a unor cereri aflate în strânsă legătură174.
4. În acest sens, potrivit art. 198 NCPC, „prin aceeaşi cerere de chemare în judecată,
reclamantul poate formula mai multe capete principale de cerere împotriva aceleiaşi persoane, în
condiţiile art. 99 alin. (2)” (s.n., Gh.-L.Z.). Cu toate că din acest text pare a rezulta o cerinţă
suplimentară pentru prorogarea competenţei, respectiv ca cererile principale să se îndrepte împotriva
aceluiaşi pârât, apreciem că din coroborarea dispoziţiilor art. 99 şi art. 100 NCPC rezultă că cererile
pot fi îndreptate şi împotriva unor pârâţi diferiţi.
5. Având însă în vedere că acest articol se află în cuprinsul secţiunii referitoare la determinarea
competenţei după valoarea obiectului cererii introductive de instanţă, deşi prin conţinutul său
transcende această tematică, se pune problema dacă prorogarea competenţei aici discutată operează
numai în cazul competenţei după valoare ori ar fi posibilă şi în cazul competenţei stabilite după natura
cauzei?
Un argument în favoarea primei interpretări ar putea fi dedus din topografia textului, cu
concluzia că pe temeiul art. 99 alin. (2) NCPC se poate proroga doar competenţa după valoare (spre
deosebire de soluţia instituită de art. 123 NCPC). Totuşi, observăm că art. 99 alin. (1) NCPC se referă,
distinct, la competenţa stabilită după natura, obiectul ori valoarea fiecărei cereri principale, iar art. 99
alin. (2) constituie o derogare de la alin. (1), în totalitatea sa; ca urmare, prorogarea competenţei
operează şi în cazul competenţei stabilite în funcţie de natura raportului juridic ori obiectul cererilor;
desigur, într-un asemenea caz, trebuie verificat în mod riguros dacă există cu adevărat condiţia
strânsei legături, faţă de care trebuie formulate cerinţe sporite, întrucât în caz contrar nu s-ar justifica
derogarea de la normele de competenţă după materie175.

173
Vom avea în vedere noţiunea de „cauză”, astfel cum aceasta rezultă din dispoziţiile Noului Cod. Este,
aşadar, vorba despre situaţia de fapt pe care se întemeiază pretenţia formulată, calificată juridic (la nevoie, de instanţă,
în temeiul adagiului iura novit curia şi al prerogativelor conferite expres de art. 22 NCPC, de unde rezultă că
elementul factual are caracter preponderent şi imutabil, în vreme ce elementul juridic este accesoriu şi mutabil). Ca
urmare, strânsa legătură între cauze – ca cerinţă minimă a textului – înseamnă că faptele pe care se întemeiază cererile
sunt în parte comune ori strâns legate între ele, de aşa natură încât soluţionarea unitară a cauzei – sub aspect
probatoriu şi al problemelor de fapt şi de drept ce trebuie rezolvate – să se impună pentru economicitatea procesului şi
evitarea multiplicării litigiilor.
174
Legătura strânsă între cererile principale constituie o condiţie pentru prorogarea competenţei. În măsura
în care cererile principale formulate prin aceeaşi cerere de chemare în judecată sunt de competenţa aceleiaşi instanţe,
este suficientă o legătură rezonabilă pentru ca ele să fie judecate împreună. În lipsa unei astfel de legături, se impun
disjungerea şi judecarea separată a cererilor, chiar dacă nu se ajunge la declinarea competenţei. A se vedea şi: P.
Piperea, P. Lospa, Noul Cod, 2012, p. 130 (autorii se referă la necesitatea disjungerii în lipsa unei „legături” sau
„afinităţi” între cereri); A. Constanda, Comentarii Noul Cod, p. 290.
175
S-a decis totuşi că dispoziţiile art. 99 alin. (2) operează doar dacă cererile au aceeaşi natură, în sensul că
atrag competenţa unor complete sau secţii specializate, dar aparţinând unor instanţe de grad diferit. În consecinţă, s-a
apreciat că prorogarea nu poate opera în favoarea secţiei de contencios administrativ a curţii de apel, în privinţa
capetelor de cerere izvorând din raporturile de muncă, care sunt de competenţa, în primă instanţă, a secţiei specializate
din cadrul tribunalului, astfel că devin aplicabile prevederile art. 99 alin. (1) – ÎCCJ, s. I civ., dec. nr. 552/2014,
disponibilă pe www.juridice.ro, 19 martie 2015 (nota coordonatorului, V.M.C.). Pentru critica aceste decizii şi în
favoarea soluţiei reţinute de noi în text, a se vedea şi G. Boroi, M. Stancu, op. cit., ed. a 2-a p. 223, nota 2. S-a arătat
însă şi că, de vreme ce art. 99 alin. (2) se referă la competenţa instanţei de grad mai înalt, textul nu se aplică în măsura
în care competenţa de soluţionare a unor capete de cerere principale aparţine, potrivit legii, unor secţii sau complete
specializate diferite din cadrul unei sau unor instanţe de acelaşi grad. În acest caz, se revine la regula stabilirii
competenţei pentru fiecare capăt principal de cerere în parte. În acest sens, a se vedea A. Constanda, Comentarii Noul
Cod, p. 291.
63
 Recurs în interesul legii

Dispoziţiile art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. a) şi b) şi art. 2821 alin. (1) C. pr. civ. se interpretează
în sensul că, în vederea determinării competenţei materiale de soluţionare în primă instanţă şi în căile
de atac, sunt evaluabile în bani litigiile civile şi comerciale având ca obiect constatarea existenţei sau
inexistenţei unui drept patrimonial, constatarea nulităţii, anularea, rezoluţiunea, rezilierea unor acte
juridice privind drepturi patrimoniale, indiferent dacă este formulat petitul accesoriu privind
restabilirea situaţiei anterioare (ÎCCJ, SU, dec. nr. 32/2008, publicată în M. Of. nr. 830 din 10
decembrie 2008).

Jurisprudenţă

1. Conform art. 99 din Noul Cod procedură civilă, când reclamantul a sesizat instanţa cu mai
multe capete principale de cerere întemeiate pe fapte ori cauze diferite, competenţa se stabileşte în
raport cu valoarea sau, după caz, cu natura ori obiectul fiecărei pretenţii în parte.
Având în vedere faptul că raporturile juridice deduse judecăţii sunt diferite, stabilirea instanţei
competente se face nu în funcţie de valoarea cumulată a pretenţiilor, ci în funcţie de valoarea fiecărei
pretenţii principale în parte, deoarece cererile îşi păstrează individualitatea, fiecare având o valoare
sub 200.000 lei, astfel că nu sunt aplicabile prevederile art. 95 NCPC, ci ale art. 94 pct. 1 lit. j) NCPC
[actualmente art. 94 pct. 1 lit. k) NCPC – n.n., Gh.-L.Z] (C. Ap. Bucureşti, s. a VI-a civ., sent. nr. 16
din 10 februarie 2015, nepublicată).
2. În cauză, instanţa a fost sesizată cu constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a
clauzelor privind comisionul de risc din 5 contracte de credit încheiate între părţi. Potrivit precizărilor
depuse de reclamanţi la data de 25.02.2015, valoarea comisionului de risc datorat pentru fiecare dintre
cele 5 contracte de credit nu depăşeşte pragul de 200.000 lei.
Potrivit art. 99 alin. (2) NCPC, în cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate
pe un titlu comun ori având aceeaşi cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au
fost deduse judecăţii printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanţa competentă să le
soluţioneze se determină ţinându-se seama de acea pretenţie care atrage competenţa unei instanţe de
grad mai înalt.
Chiar dacă, în cauză, capetele principale de cerere sunt în strânsă legătură, având în vedere
raporturile juridice deduse judecăţii, niciunul dintre acestea nu atrage competenţa tribunalului, întrucât
au o valoare de până la 200.000 lei şi nu pot fi cumulate, după cum corect a arătat tribunalul.
În evaluarea capetelor principale de cerere, judecătoria s-a raportat în mod greşit la valoarea
întregului contract de credit, ignorând faptul că a fost sesizată doar cu constatarea caracterului abuziv
al clauzei privind comisionul de risc (nulitate parţială).
În raport de valoarea capetelor principale de cerere, în temeiul art. 94 pct. 1 lit. j) [actualmente
art. 94 pct. 1 lit. k) NCPC – n.n., Gh.-L.Z.] şi art. 98 alin. (1) şi (2) NCPC, judecătoria este
competentă material să soluţioneze cauza în primă instanţă (C. Ap. Bucureşti, s. a VI-a civ., sent. nr.
38 F din 24 martie 2015, nepublicată).
Notă: Reţinem, aşadar, că, dacă valoarea unuia dintre capetele de cerere ar fi fost mai mare de
200.000 lei, competenţa de soluţionare a cauzei, în ansamblul său, ar fi fost prorogată în favoarea
instanţei superioare în grad, potrivit art. 99 alin. (2) NCPC.

3. Reclamantul B.S. a chemat în judecată pârâta SC O.T.P.B.R. SA, solicitând să se constate

caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 6.5 din contractul de credit din 26 septembrie 2008 şi al
clauzei de risc valutar, precum şi să se dispună anularea clauzelor abuzive, emiterea unui nou grafic
de rambursare care să nu cuprindă comisionul de administrare credit, restituirea prin deducerea din
sold a sumelor achitate cu titlu de comision de administrare între 26 septembrie 2008 şi data încetării
efective a perceperii lor, restituirea prin deducerea din sold a dobânzii legale aferente comisionului de
credit, stabilizarea/îngheţarea cursului de schimb Chf-Ron la momentul semnării contractului,
denominarea în moneda naţională a plăţilor şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. (…)
64
reclamantul, prin cererea introductivă, a învestit Tribunalul Caraş-Severin cu o acţiune având mai
multe capete de cerere, dintre care principal este cel vizând constatarea caracterului abuziv al unor
clauze stipulate în contractul de credit de credit din 26 septembrie 2008, încheiat între părţile în
litigiu, restul petitelor fiind accesorii acestuia, întrucât soluţionarea lor depinde de soluţia ce se va da
primului capăt de cerere.

Astfel, Înalta Curte constată că, în raport de pluralitatea petitelor deduse judecăţii de
reclamant se atrage incidenţa dispoziţiilor art. 99 alin. (2) N.C.P.C., potrivit căruia: „în cazul în care
mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeaşi cauză sau chiar
cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecăţii printr-o unică cerere de chemare
în judecată, instanţa competentă să le soluţioneze se determină ţinându-se seama de acea pretenţie
care atrage competenţa unei instanţe de grad mai înalt." De asemenea, având în vedere că petitul prin
care se tinde la declararea caracterului abuziv al clauzei privind suportarea riscului valutar este
neevaluabil în bani, Înalta Curte reţine că din punct de vedere material competenţa de soluţionare a
acestuia revine tribunalului, potrivit art. 95 alin. (1) pct. 1 N.C.P.C., care statuează că tribunalele
judecă în primă instanţă, toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe. Or,
cum pentru acţiunile în constatarea caracterului abuziv al unor clauze din contractele de credit bancar,
legiuitorul nu a prevăzut o competenţă materială specială, rezultă per a contrario că, în speţă se aplică
norma generală de drept comun, astfel cum este consacrată în noua reglementare a C. proc. civ., mai
sus evocată.

Faţă de pluralitatea petitelor cu care reclamantul a învestit instanţa şi de natura diferită a

acestora - principale şi accesorii, Înalta Curte reţine incidenţa art. 123 alin. (1) N.C.P.C., care
statuează că cererile accesorii, adiţionale, precum şi cele incidentale se judecă de instanţa competentă
pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competenţa materială sau teritorială a altei instanţe
judecătoreşti.

Astfel, raportând natura şi obiectul cauzei deduse judecăţii la textele legale precitate, rezultă că,
în speţă, competenţa materială aparţine în primă instanţei tribunalului (ÎCCJ, s. a II-a civ., dec. nr.
697/27.02.2015, disponibilă pe www.scj.ro)

4. Ca regulă, normele de competenţă din Codul de procedură civilă se aplică instanţelor

judecătoreşti, enumerate în art. 2 din Legea nr. 304/2004, astfel încât cazurile în care legiuitorul a
urmărit extinderea aplicării lor şi completelor sau secţiilor specializate din cadrul instanţelor
reprezintă excepţia, de strictă interpretare şi aplicare.

Derogarea cuprinsă în art. 99 alin. (2) NCPC de la normele de ordine publică privind
competența materială nu acoperă și situația în care instanțele diferite care ar trebui, potrivit legii, să
soluționeze cererile, sunt exclusiv competente în acest sens, în virtutea și a naturii cererii, în lipsa unei
prevederi exprese privind aplicarea normei și secțiilor sau completelor specializate. Astfel, prorogarea
de competență preconizată de către legiuitor în favoarea instanței de grad mai înalt, atunci când
competența de soluționare a diferitelor capete principale de cerere aparține unor instanțe de grad
diferit, operează doar dacă cererile au aceeași natură, în sensul că atrag competența unor complete sau
secții cu aceeași specializare, dar aparținând unor instanțe de grad diferit.

Ca atare, în cazul în care prin acțiune s-a solicit și anularea ordinului conducătorului autorităţii
publice centrale pentru protecţia mediului, act pe care s-a fundamentat dispoziţia Preşedintelui
65
Administraţiei Fondului pentru Mediu privind încetarea contractului individual de muncă, prorogarea
de competenţă nu poate opera în favoarea curţii de apel, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în
privinţa capetelor de cerere izvorând din raporturile de muncă, care sunt de competenţa în primă
instanţă a secţiei specializate din cadrul tribunalului. În acest caz, este aplicabilă soluţia preconizată
de legiuitor în art. 99 alin. (1) NCPC, anume disjungerea şi declinarea corespunzătoare a competenţei
(ÎCCJ, secția I civilă, dec. nr. 552/14.02.2014, disponibilă pe www.scj.ro). Notă: a se vedea supra,
pct. 5 din cadrul comentariului.

5. Tribunalul a apreciat corect că petitul principal este cel referitor la pronunţarea unei hotărâri
judecătoreşti care ţine loc de act autentic de înstrăinare a terenului în suprafaţă de 44.003 mp, celelalte
capete de cerere având caracter accesoriu. Acţiunea în prestaţie tabulară are ca scop obţinerea unei
hotărâri judecătoreşti care să suplinească înscrisul de constituire sau de strămutare a dreptului real
imobiliar şi să servească la intabularea acestuia. Demersul judiciar al reclamanţilor are ca scop
principal pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care ţine loc de act autentic de înstrăinare şi, chiar
dacă pentru atingerea acestui scop se mai impun şi alte operaţiuni de carte funciară, aceasta nu
schimbă caracterul de petit principal al acţiunii în prestaţie tabulară. Rectificarea de carte funciară şi
operaţiunile de dezmembrare şi alipire sunt operaţiuni intermediare care folosesc doar scopului
urmărit de reclamanţi, executarea contractului prin obligarea pârâţilor la semnarea încheierea unui
contract autentic, care este petit principal, şi intabularea strict ca (…) operaţiune de publicitate
imobiliară, prin urmare, sunt incidente dispoziţiile art. 98 din Codul de procedură civilă în ce priveşte
stabilirea petitului principal, care este unul singur, şi a petitelor accesorii. Nu se poate reţine incidenţa
în cauză a dispoziţiilor art. 99 din Codul de procedură civilă, întrucât nu există mai multe capete de
cerere principale, independente, întrucât reclamanţii au un singur scop, prestaţia tabulară, încheierea
contractului, şi nu există capete de cerere care ar putea să subziste independent de acest capăt de
cerere la o analiză a interesului actual, cum ar fi, de exemplu, rectificarea sau dezmembrarea, pe care
le pot solicita doar în considerarea petitului privind obligarea la încheierea contractului privind acelaşi
teren (C. Ap. Cluj, s. I civ., sent. nr. 127/F din 8 decembrie 2014, disponibilă pe
www.curteadeapelcluj.ro).

Art. 100. Cererea formulată de mai mulţi reclamanţi

(1) Dacă mai mulţi reclamanţi, prin aceeaşi cerere de chemare în judecată, formulează
pretenţii proprii împotriva aceluiaşi pârât, invocând raporturi juridice distincte şi neaflate într-
o legătură care să facă necesară judecarea lor împreună, determinarea instanţei competente se
face cu observarea valorii sau, după caz, a naturii ori obiectului fiecărei pretenţii în parte.
(2) Dispoziţiile alin. (1) sunt aplicabile şi atunci când unul sau mai mulţi reclamanţi
formulează, prin aceeaşi cerere de chemare în judecată, pretenţii împotriva mai multor pârâţi,
invocând raporturi juridice distincte şi fără legătură între ele.

Comentariu

1. Art. 100 alin. (1) NCPC clarifică faptul că juxtapunerea unor cereri, în esenţă diferite,
formulate de mai mulţi reclamanţi împotriva aceluiaşi pârât, printr-o petiţie introductivă unică, nu dă
loc unei adiţionări a valorii obiectelor acestor cereri pentru stabilirea instanţei competente. Ca urmare,
în ipoteza prevăzută de alin. (1) – cererile decurg din raporturi juridice distincte şi neaflate într-o
legătură care să facă necesară judecarea lor împreună – nu operează prorogarea de competenţă.
2. Cu atât mai puternic cuvânt, această regulă este aplicabilă dacă pretenţiile la care se referă
alin. (1) sunt formulate împotriva mai multor pârâţi [art. 100 alin. (2)].
3. Spre deosebire de art. 99 alin. (2), textul se referă in terminis doar la ipoteza în care cererile
formulate de mai mulţi reclamanţi decurg din raporturi juridice distincte şi neaflate într-o legătură
care să facă necesară judecarea lor împreună, nu şi la ipoteza în care acestea sunt întemeiate pe un
titlu comun ori au aceeaşi cauză sau chiar cauze diferite, dar sunt aflate în strânsă legătură.
4. Ar fi fost de dorit ca legiuitorul să reglementeze şi această ipoteză, instituind un caz de
prorogare legală de competenţă, similar celui prevăzut de art. 99 alin. (2), în favoarea instanţei de grad
66
mai înalt. O asemenea soluţie se poate însă întemeia atât pe interpretarea a contrario a celor două
alineate ale art. 100176, cât şi, mai ales, pe interpretarea coroborată a art. 99 alin. (2) şi a art. 100
NCPC: pentru identitate de raţiune, prorogarea de competenţă operează dacă între obiectul şi cauza
cererilor principale este o strânsă legătură care face necesară judecarea lor împreună, chiar dacă
cererile nu sunt formulate de un singur reclamant, ci de mai mulţi, şi chiar dacă acestea se îndreaptă
împotriva unor pârâţi diferiţi.

Art. 101. Valoarea cererii în cazuri speciale

(1) În cererile privitoare la executarea unui contract ori a unui alt act juridic, pentru
stabilirea competenţei instanţei se va ţine seama de valoarea obiectului acestuia sau, după caz,
de aceea a părţii din obiectul dedus judecăţii.
(2) Aceeaşi valoare va fi avută în vedere şi în cererile privind constatarea nulităţii
absolute, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea actului juridic, chiar dacă nu se solicită şi
repunerea părţilor în situaţia anterioară, precum şi în cererile privind constatarea existenţei sau
inexistenţei unui drept.
(3) În cererile de aceeaşi natură, privitoare la contracte de locaţiune ori de leasing,
precum şi în acelea privitoare la predarea sau restituirea bunului închiriat ori arendat, valoarea
cererii se socoteşte după chiria sau arenda anuală.

Comentariu

1. Noul Cod instituie câteva reguli complementare pentru evaluarea obiectului litigiului în
câteva cazuri speciale, pentru a oferi un criteriu obiectiv şi previzibil de stabilire a competenţei după
valoare.
2. În cererile privitoare la executarea unui contract ori a unui alt act juridic, pentru stabilirea
competenţei instanţei se va ţine seama de valoarea obiectului acestuia sau, după caz, de aceea a părţii
din obiectul dedus judecăţii (bunăoară, dacă se solicită plata restului de preţ, această valoare va fi
avută în vedere pentru stabilirea competenţei, iar nu întregul preţ; dacă se cere repararea bunului
predat, se va avea în vedere valoarea estimată a reparaţiei).
3. Alin. (2) consacră legislativ soluţia cuprinsă în Decizia nr. 32/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie, pronunţată în Secţii Unite. Considerăm că, în cazul cererilor în constatarea nulităţii
absolute, în anularea, rezoluţiunea actului juridic, valoarea obiectului actului juridic se stabileşte prin
raportare la valoarea prestaţiei executate ori ce trebuia executată de reclamant în temeiul respectivului

176
În acest sens, a se vedea I. Leş, Noul Cod, 2011, p. 180. Pentru ipoteza prevăzută de alin. (1), a
coparticipării procesuale active, acest autor arată că, în vreme ce, în situaţia în care pretenţiile deduse judecăţii sunt
independente, competenţa se stabileşte în raport de fiecare cerere în parte, „soluţia este diferită în cazul unor acţiuni
prin care se invocă pretenţii ce decurg dintr-o stare de solidaritate sau indivizibilitate. Ea nu este prevăzută în mod
expres de lege. O elementară logică juridică conduce la o atare concluzie ce a fost promovată şi în doctrină (…). Într-
adevăr, în situaţia evocată ne aflăm în prezenţa unui singur proces, chiar a unui litisconsorţiu unitar”.
Spre exemplu, dacă reclamanţii A, B şi C pretind, fiecare, plata sumelor de 50.000 lei, 250.000 lei şi 75.000
lei, cu titlu de creanţe izvorâte din acte diferite, de la pârâtul D, prorogarea de competenţă nu operează, iar competenţa
se stabileşte pentru fiecare cerere în parte [art. 100 alin. (1)]. Dacă însă creanţele izvorăsc din acelaşi act, prin care
pârâtul s-a obligat să plătească reclamanţilor sumele menţionate, pentru lucrările executate de aceştia asupra aceluiaşi
imobil, raporturile juridice cu fiecare reclamant se află într-o legătură care justifică judecarea împreună, de către
instanţa stabilită potrivit valorii celei mai mari (prestaţiile, deşi individualizate, concură la realizarea unei lucrări
unice, iar probele administrate pot fi în parte comune, chestiune ce trebuie examinată în concret de instanţă).
În exemplul anterior, uşor modificat, dacă reclamanţii A, B şi C pretind, fiecare, plata sumelor de 50.000 lei,
250.000 lei şi 75.000 lei, cu titlu de creanţe izvorâte din acte diferite, dar de această dată de la pârâţii D, E şi F,
prorogarea de competenţă nu operează, iar competenţa se stabileşte pentru fiecare cerere în parte [art. 100 alin. (2)].
Dacă însă creanţele izvorăsc din acte diferite, dar cu un conţinut similar, prin care fiecare dintre pârâţi s-a obligat să
plătească reclamanţilor sumele menţionate, pentru lucrările executate de aceştia asupra aceluiaşi imobil (de exemplu,
fiecare pârât este coproprietar al imobilului cu privire la care se încheie contractul de antrepriză şi voieşte să se oblige
la o parte determinată din contravaloarea lucrărilor), raporturile juridice dintre părţi se află într-o legătură care justifică
judecarea împreună, de către instanţa stabilită potrivit valorii celei mai mari (şi în acest caz există o identitate parţială
de materie litigioasă).

67
act juridic177. Desigur că, în cazul rezilierii178, se va avea în vedere valoarea prestaţiilor viitoare, care
nu ar mai trebui executate ca urmare a desfiinţării contractului. În cazul în care se cere anularea sau
rezoluţiunea unei clauze cuprinse într-un act juridic patrimonial, valoarea obiectului cererii se va
stabili prin raportare la valoarea prestaţiilor ce au fost, respectiv ar fi trebuit executate de către
reclamant în temeiul respectivei clauze.
4. Inclusiv cererea în constatarea existenţei ori inexistenţei unui drept (patrimonial) are caracter
evaluabil în bani şi se pune deci problema stabilirii valorii obiectului litigiului, prin raportare la
valoarea dreptului afirmat sau negat (cf. şi art. 125 NCPC).
5. În mod judicios, art. 101 alin. (3) stabileşte modul de determinare a valorii în cazul cererilor
privind executarea, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea unui act juridic cu executare succesivă, cu
titlu oneros, prin care s-a transmis folosinţa unui bun; în acest caz, valoarea chiriei se socoteşte după
chiria sau arenda anuală179. Cu privire la această chestiune, în jurisprudenţă au existat incertitudini,
respectiv dacă trebuie luată în considerare valoarea totală a chiriei ori redevenţelor, pe toată durata
contractului, valoarea anuală ori numai valoarea la care se referă cererea (criteriu ce ar fi fost,
eventual, aplicabil în cazul rezoluţiunii sau rezilierii180, dar nu şi al nulităţii). Potrivit soluţiei exprese
a legii, în cazul cererilor în constarea nulităţii absolute, anularea sau rezilierea contractelor cu
executare succesivă ori în constatarea existenţei sau inexistenţei unor asemenea contracte, pentru
determinarea competenţei va fi avută în vedere valoarea anuală a chiriei sau arenzii. Soluţia este bine-
venită, întrucât pune capăt incertitudinilor anterioare. Observăm că, de vreme ce textul se referă la
valoarea anuală a chiriei sau arenzii, de regulă, el va duce la stabilirea competenţei în favoarea
judecătoriei, conform criteriului valoric stabilit de art. 94 pct. 1 lit. k) NCPC 181. În măsura în care

177
Dar care este valoarea obiectului actului juridic? În această privinţă s-a arătat în mod judicios că „valoarea
obiectului cererii în declararea nulităţii absolute sau în anularea actului juridic patrimonial ar trebui stabilită prin
raportare la valoarea prestaţiei reclamantului, efectuată sau care ar urma să fie efectuată în cadrul raportului juridic
generat de încheierea actului respectiv; (…) dreptul ce se tinde a fi protejat într-o astfel de acţiune nu poate fi decât
privitor la propria prestaţie, ce ar putea fi restituită dacă s-ar formula o cerere în restituirea prestaţiilor, în situaţia în
care prestaţia a fost efectuată, sau ce ar putea să nu mai fie executată”. Bunăoară, în cazul unui contract de vânzare,
dacă reclamant este vânzătorul, valoarea obiectului cererii se raportează la valoarea bunului transmis, în vreme ce,
dacă reclamant este cumpărătorul, relevant este cuantumul preţului. În cazul cererii în anularea unui antecontract de
vânzare, relevantă este valoarea de circulaţie a bunului ce urmează a fi transmis (dacă cererea este formulată de
vânzător), respectiv preţul convenit (dacă cererea este formulată de cumpărător) – iar nu valoarea avansului, care
constituie o prestaţie accesorie care ar putea să şi lipsească, nefiind de esenţa antecontractului. Valoarea bunului se
raportează la momentul introducerii cererii de chemare în judecată. În acest sens, a se vedea D.N. Theohari, C.M. Ilie,
M.A. Bîrlog, B. Cristea, op. cit., pp. 29-32. S-a arătat, de asemenea, că art. 101 NCPC are în vedere valoarea de
circulaţie (reală) a obiectul actului juridic (se va avea în vedere valoarea de la data sesizării instanţei – n.n., Gh.-L.Z.),
iar nu neapărat valoarea indicată în cuprinsul actului juridic; aceasta din urmă naşte însă o prezumţie cu privire la
valoarea obiectului actului juridic. În acest sens, a se vedea P. Piperea, P. Lospa, Noul Cod, 2012, p. 131.
178
Avem în vedere cazurile în care rezoluţiunea ori rezilierea se cere pe cale judiciară. În cazul contractelor
încheiate după 1 octombrie 2011 [cf. art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a NCC], partea
interesată poate obţine rezoluţiunea pe cale extrajudiciară, prin declaraţie unilaterală [art. 1.552 alin. (1) NCC]. În
acest caz însă, cocontractantul poate, după caz, să ceară anularea declaraţiei de rezoluţiune sau reziliere ori constatarea
că rezoluţiunea/rezilierea nu a operat, nefiind îndeplinite condiţiile legale şi, după caz, executarea prestaţiei ce i se
cuvine, caz în care se pune, din nou, problema stabilirii valorii obiectului litigiului, potrivit art. 101 NCPC, tot prin
raportare la valoarea interesului urmărit de reclamant.
179
Observăm că textul din Noul Cod se referă la locaţiune şi la leasing, pentru ca apoi să adauge o referire la
predarea sau restituirea bunului închiriat sau arendat, arenda fiind o varietate de locaţiune. Potrivit art. 13 din Codul
de procedură civilă Carol al II-lea, în acţiunile privitoare la executare, anularea, rezoluţiunea ori rezilierea unui
contract ori a unui alt act juridic, se va ţine seama de valoarea obiectului lor sau de aceea a părţii din obiect deduse în
judecată [alin. (1)]. În acţiunile de aceeaşi natură, privitoare la contracte de locaţiune, precum şi acelea privitoare la
predarea sau restituirea bunului închiriat sau arendat, valoarea acţiunii se socoteşte după chiria sau arenda anuală.
180
Spre exemplu, în cazul în care locatorul invocă neplata mai multor chirii consecutive şi cere rezilierea, s-
ar fi putut avea în vedere valoarea prestaţiilor neexecutate, neexecutarea fiind cauza rezilierii.
181
În cazul unei cereri în anularea unui contract de comodat, s-a arătat în mod judicios că, dacă cererea este
formulată de comodant, valoarea obiectului cererii se raportează la contravaloarea folosinţei bunului, faţă de
dispoziţiile art. 1.254 alin. (3) NCC, care impun restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul actului nul, inclusiv în
ipoteza în care acestea au caracter succesiv. În acest sens, a se vedea D.N. Theohari, C.M. Ilie, M.A. Bîrlog, B.
Cristea, op. cit., p. 38.
68
contractul a fost încheiat pe o durată mai mică de un an, apreciem corectă soluţia potrivit căreia va fi
avută în vedere chiria datorată pentru durata convenită182.
6. În fine, potrivit aceleiaşi norme, cererile având ca obiect predarea sau restituirea bunului
închiriat ori arendat – pe care jurisprudenţa le-a considerat în mod frecvent neevaluabile în bani,
îndeosebi din cauza dificultăţii evaluării – au, de asemenea, caracter patrimonial, valoarea obiectului
litigiului fiind stabilită prin raportare la chiria sau arenda anuală. În măsura în care cererea de
restituire se întemeiază pe un contract de comodat, acest text nu mai este aplicabil; considerăm că, în
acest caz, competenţa aparţine tribunalului, ca primă instanţă de drept comun (art. 95 pct. 1 NCPC); o
soluţie alternativă, care ar asigura coerenţa soluţiilor pentru toate tipurile de contract prin care se
transmite folosinţa temporară asupra unui bun, ar fi luarea în considerare (prin estimare) a valorii
folosinţei transmise, potrivit preţurilor pieţei.
7. În practica judiciară recentă s-au ivit frecvent probleme de evaluare a unor cereri în anularea
unor clauze stipulate în contracte de credit bancar (ori alte contracte cu un conţinut având o
complexitate similară), în situaţia în care unele dintre clauze: a) erau în mod evident evaluabile în bani
şi produseseră efecte patrimoniale, respectiv urmau să producă în mod cert efecte patrimoniale
cuantificabile (e.g., clauzele referitoare la comisionul de risc, plătibil pe întreaga durată a contractului,
valoarea cererii în nulitatea respectivei clauze referindu-se la comisionul datorat pe întreaga durată
contractuală, iar nu doar la comisionul plătit până la data introducerii acţiunii); b) sunt apte să producă
efecte patrimoniale, însă ele nu au fost puse în operă de către contractantul îndreptăţit şi, ca atare, la
data introducerii cererii aceste efecte nu pot fi cuantificate (e.g., clauze privind declararea scadenţei
anticipate, în contextul neplăţii unor rate din creditul respectiv sau a altor credite contractate între
aceleaşi părţi, clauze privind modificarea unilaterală a dobânzilor sau a altor costuri); c) clauze care,
deşi stipulate în cuprinsul unui act juridic patrimonial, nu au o valoare patrimonială intrinsecă
(obligaţia de a da o declaraţie, de a prezenta nişte documente, clauza atributivă de competenţă ori
clauza compromisorie etc.).
Nicio problemă nu se ridică în cazul clauzelor menţionate la lit. a). După cum am anticipat, în
aceste cazuri se va avea în vedere valoarea însumată a efectelor clauzei (privind dobânda, comisionul
de risc, de administrare etc.), pe întreaga durată a contractului. Este, credem, singura situaţie dintre
cele trei în discuţie în care competenţa se stabileşte prin raportare la o parte din obiectul contractului,
întrucât partea dedusă judecăţii este bine delimitată de restul clauzelor şi are o valoare distinctă,
individualizată183.
În cazul clauzelor de la lit. b) şi c), într-o orientare jurisprudenţială, pe care o socotim greşită,
aceste clauze au fost considerate neevaluabile în bani, cu consecinţa atribuirii competenţei către
tribunal, în toate cazurile, în virtutea art. 95 pct. 1 NCPC. După cum rezultă şi din jurisprudenţa ce
urmează acestui comentariu, efectele patrimoniale ale activării unor clauze precum declararea
anticipată a creditului, dobânda penalizatoare, modificarea unilaterală a dobânzii etc. nu pot fi stabilite
în condiţiile în care aceste clauze sunt contestate înainte ca partea adversă să se prevaleze de ele184,
ceea ce însă nu poate determina concluzia că ele sunt neevaluabile în bani, întrucât ele privesc un
raport juridic patrimonial şi sunt apte să producă efecte asupra acestui raport juridic. Pe de altă parte,
de vreme ce efectele acestor clauze nu pot fi delimitate şi cuantificate clar, prin raportare la restul
contractului, singura soluţie raţională este ca, în cazul în care se contestă astfel de clauze, care pot
avea o influenţă asupra contractului, în ansamblul său, competenţa să fie stabilită prin raportare la
valoarea întregului contract.
Pentru identitate de raţiune, aceeaşi trebuie să fie soluţia şi în cazul clauzelor menţionate la lit.
c), cel mai tipic exemplu fiind clauza atributivă de competenţă. Şi în acest caz, clauza se află într-o

182
Pentru această interpretare, a se vedea G. Boroi, prelegere susţinută cu privire la competenţă în NCPC (21
martie 2013), disponibilă pe www.inm-lex.ro.
183
Spre exemplu, în cazul unui contract de credit pentru suma de 1.000.000 lei, dacă se cere anularea clauzei
referitoare la un comision a cărui valoare cumulată pe durata contractuală este de 100.000 lei, competenţa aparţine
judecătoriei, potrivit art. 94 pct. 1 lit. k) NCPC.
184
Chiar dacă s-ar antama o discuţie pe tărâmul interesului, în contextul de faţă ne rezumăm să precizăm că
excepţia de necompetenţă are, în toate cazurile, prioritate faţă de o – ipotetică şi nu neapărat fondată – excepţie a lipsei
de interes.
69
legătură indisolubilă cu caracterul patrimonial al întregului act juridic, iar imposibilitatea cuantificării
unei valori distincte impune stabilirea competenţei prin raportare la valoarea întregului contract.
Aşadar, în ultimele două situaţii, competenţa nu aparţine de plano tribunalului, ci numai dacă
este depăşit pragul valoric prevăzut de art. 99 pct. 1 lit. k) NCPC.

Jurisprudenţă

1. Potrivit art. 95 pct. 1 NCPC, tribunalele judecă în primă instanţă toate cererile care nu sunt
date prin lege în competenţa altor instanţe.
Prin această normă, legiuitorul a schimbat regula anterioară reglementată în art. 1 pct. 1 din
vechiul Cod de procedură civilă de la 1865, privind plenitudinea de competenţă a judecătoriilor.
Aşadar, prin Noul Cod de procedură civilă, adoptat prin Legea nr. 134/2010, a fost stabilită regula
plenitudinii de competenţă a tribunalelor. Aceasta înseamnă că, ori de câte ori nu sunt incidente
cazurile de excepţie enumerate limitativ la art. 94 pct. 1 lit. a)-h) NCPC, care să atragă competenţa
judecătoriei, cererea este de competenţa în primă instanţă a tribunalului, ca urmare a aplicării regulii
de la art. 95 pct. 1.
În cauză, tribunalul a reţinut în mod corect că toate capetele de cerere au caracter patrimonial.
Prin Decizia nr. 32/09.06.2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite
în soluţionarea unui recurs în interesul legii, s-a statuat că dreptul subiectiv ce se cere a fi protejat în
justiţie „transferă” caracterul său patrimonial sau nepatrimonial litigiului însuşi şi, astfel, procesul va
putea fi evaluabil în bani ori de câte ori în structura raportului juridic de drept substanţial dedus
judecaţii intră un drept patrimonial, real sau de creanţă.
Acţiunea referitoare la constatarea caracterului abuziv al unor clauze din contractul de credit nr.
0136643 din 06.12.2007 are un caracter evaluabil în bani, în măsura în care reclamanta înţelege să
valorifice prin aceasta drepturi de natură patrimonială.
Dificultatea de evaluare a unui capăt de cerere nu justifică a considera că acesta devine
neevaluabil în bani.
Cu toate acestea, în mod greşit tribunalul a arătat că nu pot fi avute în vedere la stabilirea
competenţei clauzele de la art. 3 lit. d), art. 8.1 lit. a), c), d), alin. (2) şi (3), art. 10.1 şi 10.2 din
convenţia de credit bancar (aceste clauze priveau posibilitatea băncii de a modifica unilateral rata
dobânzii, de a declara scadenţe anticipate şi de a impune costuri adiţionale, clauze de care nu se
făcuse uz la data cererii – n.n., Gh.-L.Z.). Practic, deşi aveau caracter principal, capetele de cerere
privind anularea acestor clauze au fost înlăturate în stabilirea competenţei, fiind avut în vedere doar
capătul de cerere privind anularea clauzei de la art. 5 lit. a) – comisionul de risc –, ceea ce este contrar
prevederilor art. 99 alin. (2) NCPC.
Tribunalul a reţinut că valoarea clauzelor nu este cunoscută şi nici nu poate fi determinată în
prezent, depinzând de mai mulţi factori – partea din credit rămasă de achitat la momentul declarării
scadenţei anticipate sau creşterea cheltuielilor de creditare –, însă nu a demonstrat că valoarea acestor
clauze este sub 200.000 lei, pentru a atrage competenţa judecătoriei în baza art. 94 alin. (1) lit. j)
[după republicare, lit. k)] NCPC.
Curtea notează în acest context că, în ce priveşte capătul de cerere privind anularea clauzelor de
la art. 8.1 – scadenţa anticipată –, acesta ar putea avea o valoare mai mare de 200.000 lei, în condiţiile
în care suma împrumutată este de 110.500 Euro pe o perioadă de 30 de ani.
În situaţia în care valoarea unor capete de cerere nu poate fi determinată cu exactitate în
prezent, criteriul aplicabil în stabilirea competenţei este chiar regula prevăzută de art. 95 pct. 1 NCPC,
respectiv plenitudinea de competenţă a tribunalelor.
Faţă de aceste considerente, în temeiul art. 135 alin. (1) şi (4) NCPC, Curtea va stabili că
instanţa competentă să soluţioneze cauza este Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă (C. Ap.
Bucureşti, s. a VI-a civ., sent. nr. 2 F din 13 ianuarie 2015, nepublicată).
Notă: În acelaşi sens, a se vedea, spre exemplu, C. Ap. Bucureşti, s. a VI-a civ., sent. nr. 39 F
din 24 martie 2015, nepublicată.
2. În conformitate cu art. 101 alin. (1) NCPC, cererea de faţă priveşte executarea unui contract,
iar valoarea litigiului este dată fie de preţul întregului contract, fie de restul de preţ care trebuia achitat
către vânzătoare, acest aspect nefiind suficient clarificat până la acest moment. Oricum ar fi, în funcţie
70
de poziţia reclamantei, după cum aceasta cere pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc
de declaraţie autentică pentru plata preţului de 20.075.204,80 EUR sau numai a restului de preţ de
3.205.284,80 EUR (aspect care urmează a fi clarificat de către instanţa legal învestită pentru
determinarea cuantumului taxei judiciare de timbru datorate şi a obiectului învestirii), se observă că
valoarea litigiului este peste limita de 200.000 lei prevăzută de art. 94 pct. 1 lit. j) [după republicare,
lit. k) – n.n., Gh.-L.Z.] NCPC, astfel încât competenţa de soluţionare în funcţie de criteriul valoric
revine tribunalului, ca instanţă de drept comun în materie civilă (C. Ap. Bucureşti, s. a VI-a civ., sent.
nr. 5 F din 15 ianuarie 2015, nepublicată).
3. Criteriul de stabilire a competenţei materiale este cel valoric, conform art. 101 alin. (2)
NCPC, deoarece se solicită constatarea nulităţii absolute a unei clauze considerate abuzive, iar în
consecinţă, reaşezarea obiectului contractului în monedă naţională la cursul de schimb de la momentul
semnării contractului.
În cauză nu se contestă decât parţial contractul, astfel încât, la stabilirea competenţei, urmează a
fi avută în vedere doar valoarea părţii din contract contestată, cum, de altfel, au reţinut ambele instanţe
(ajungând însă la valori diferite prin aplicarea unor modalităţi diferite de calcul). Dintre acestea,
Curtea achiesează la opinia Tribunalului Ialomiţa, potrivit căreia valoarea patrimonială urmărită de
reclamanţi rezultă din diferenţa de curs valutar a francului elveţian în perioada 19 iulie 2007-14 iulie
2014, respectiv majorarea de la 1,88 lei la 3,64 lei. În aceste condiţii, raportându-ne chiar la întreaga
valoare a contractului (95.339,92 CHF, reprezentând totalul sumelor de restituit), astfel cum susţine
prima instanţă, ar rezulta o suma ce nu depăşeşte pragul de 200.000 lei prevăzut de art. 94 pct. 1 lit. j)
[după republicare, lit. k) – n.n., Gh.-L.Z.] NCPC (C. Ap. Bucureşti, s. a VI-a civ., sent. nr. 57 F din 6
mai 2015, nepublicată).
4. Curtea reţine că litigiul de faţă are ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzelor
privind comisionul de acordare, modul de determinare a dobânzii, stabilirea competenţei de
soluţionare a litigiilor rezultate din contract de către instanţele din Bucureşti, declararea nulităţii
absolute a acestor clauze, obligarea băncii să emită noi grafice de rambursare, să îi restituie sumele
încasate nelegal, cu dobânda aferentă, precum şi obligarea la plata de daune morale de 32.000 euro.
Potrivit prevederilor art. 101 alin. (1) şi (2) NCPC, pentru stabilirea competenţei instanţei în
cererile privitoare la executarea unui contract ori a unui alt act juridic se va ţine seama de valoarea
obiectului acestuia sau, după caz, de aceea a părţii din obiectul dedus judecăţii. Aceeaşi valoare va fi
avută în vedere şi în cererile privind constatarea nulităţii absolute, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea
actului juridic, chiar dacă nu se solicită şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, precum şi în
cererile privind constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept. Având în vedere caracterul
patrimonial al drepturilor şi obligaţiilor ce intră în conţinutul raportului juridic născut prin încheierea
contractului de împrumut de nevoi personale de către reclamant şi pârâtă la data de 02.07.2008,
precum şi valoarea totală a acestui contract – 21.080,85 euro –, Curtea constată că instanţa
competentă în soluţionarea cauzei, potrivit art. 94 alin. (1) lit. j) [după republicare, lit. k) – n.n., Gh.-
L.Z.], art. 98 alin. (2) şi art. 94 alin. (1) lit. h) NCPC, este Judecătoria.
Clauza de la art. 13.5 din contract, a cărei nulitate se solicită, de asemenea, impune părţilor
contractului competenţa teritorială a instanţelor din Bucureşti, competenţa materială urmând a fi
stabilită potrivit normelor imperative, în funcţie de valoarea obiectului cererii dedus judecăţii.
Sesizarea instanţei cu o cerere de constatare a nulităţii clauzei atributive de competenţă are
natura unui incident procedural ce va fi analizat de către instanţa competentă material, întrucât
cercetarea acestei cereri nu poate înlătura normele de competenţă materială în raport de valoarea
obiectului principal al cererii cu care fost învestită instanţa (C. Ap. Bucureşti, s. a VI-a civ., sent. nr.
72 F din 28 mai 2015, nepublicată).
5. În lipsa unor precizări suplimentare care ar fi putut fi solicitate de către instanţele de judecată
aflate în conflict de competenţă, din modalitatea de formulare a primului capăt de cerere rezultă că
acesta are ca obiect constatarea nulităţii clauzei contractuale, iar cauza capătului de cerere este
reprezentată de un eventual caracter abuziv al acestei clauze. În alte cuvinte, reclamantul doreşte
constatarea nulităţii clauzei contractuale întrucât consideră că aceasta are caracter abuziv. (…)
Contrar opiniei Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, este evaluabil în bani un capăt de cerere
având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzei cuprinse în art. 8 prima liniuţă din

71
contractul de credit nr. 5963910/17.05.2006 – condiţii particulare –, întrucât se referă la un drept
patrimonial.
În acest sens, trebuie observat că prin Decizia nr. 32/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie în recurs în interesul legii s-a stabilit că sunt evaluabile în bani litigiile civile şi comerciale
având ca obiect constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept patrimonial.
Scopul principal urmărit de reclamant este unul evident patrimonial, întrucât doreşte să nu mai
plătească comisionul lunar de gestionare a creditului, solicitând instanţei să constatate că pârâta nu are
dreptul de a percepe comisionul lunar de gestionare a creditului, întrucât clauza contractuală care
stipulează acest drept şi obligaţia corelativă ar fi abuzivă.
Este evident că are caracter patrimonial dreptul reglementat de art. 8 prima liniuţă din
contractul de credit nr. 5963910/17.05.2006 – condiţii particulare –, fiind vorba de dreptul băncii de a
percepe şi obligaţia clientului de plăti comisionul lunar de gestionare a creditului în cuantum de
0,25%.
În aceste condiţii, are caracter patrimonial şi o cerere având ca obiect constatarea caracterului
abuziv al clauzei contractuale care prevede acest drept patrimonial şi obligaţia corelativă.
Valoarea unui astfel de capăt de cerere s-ar determina, conform art. 101 alin. (2) NCPC, prin
raportare la valoarea comisionului de gestionare pe întreaga durată contractuală, respectiv 0,25%
lunar din soldul creditului timp de 120 de luni.
Competenţa de soluţionare a cauzei ar reveni, potrivit art. 94 alin. (1) lit. j) [după republicare,
lit. k) – n.n., Gh.-L.Z.] NCPC, Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, întrucât valoarea comisionului de
gestionare este sub 200.000 lei, din moment ce valoarea întregului credit este de 9.000 euro (C. Ap.
Bucureşti, s. a V-a civ., sent. nr. 108 din 18 iunie 2015, nepublicată).
Notă: În sens contrar şi, considerăm, de neînţeles faţă de dispoziţiile art. 101 NCPC şi faţă de
Decizia în interesul legii nr. 32/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie, Judecătoria Sectorului 2 a apreciat că
nu poate fi evaluată în bani cererea privind constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale, în
discuţie fiind dreptul „nepatrimonial la negocierea cu bună-credinţă” a contractului (sent. nr. 1285 din
5 februarie 2015, nepublicată); or, în mod just s-a reţinut că, într-o atare optică, toate cererile în
nulitatea unui act juridic patrimonial ar fi neevaluabile, întrucât aceste cereri presupun examinarea
condiţiilor de validitate a actului (Trib. Bucureşti, s. a VI-a civ., sent. nr. 2023 din 23 aprilie 2015,
nepublicată), opinia acestei instanţe fiind în mod corect însuşită în regulatorul de competenţă.
6. Referitor la capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a clauzei
privind declararea scadenţei anticipate a creditului, acesta este evaluabil în bani, iar valoarea
obiectului cererii se determină prin raportare la valoarea ratelor rămase de achitat la momentul
formulării cererii de chemare în judecată şi care ar putea fi declarate scadente anticipat (C. Ap.
Bucureşti, s. a V-a civ., sent. nr. 7 din 22 ianuarie.2015, nepublicată).
7. Reclamanta a învestit instanţa cu o cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a
clauzei cuprinse în art. 14 lit. b) din actul adiţional nr. 2005/29.11.2012 la contractul de locaţiune nr.
1301/30.09.2011, clauză având următoarea redactare (f. 76): „Prezentul contract încetează prin: (…)
b) denunţarea unilaterală a contractului”.
Se constată că, prin contractul de locaţiune nr. 1301/30.09.2011 (f. 51 şi urm.), pârâta (…) a
închiriat reclamantei apt. nr. 3, situat în imobilul din str. B.Ş.D. 12 A şi B, et.1, sector 1, Bucureşti,
pentru o chirie lunară de 1.010, 78 euro, la care se adaugă TVA, pentru o perioadă de 5 ani de la data
semnării contractului. (…) într-o cerere având ca obiect anularea contractului de locaţiune, valoarea
obiectului cererii se va raporta, în condiţiile art. 101 alin. (2) şi (3) NCPC, nu la valoarea întregului
contract (deşi miza litigiului pentru părţi, practic, se referă la valoarea întregului contract, având în
vedere că şi în cazul contractelor cu executare succesivă prestaţiile executate se restituie prin
echivalent, în caz de nulitate), ci, potrivit opţiunii exprese a legiuitorului, la valoarea chiriei anuale.
Chiria lunară fiind, potrivit actului adiţional, de 1.227, 92 euro cu TVA inclus, rezultă o valoare a
chiriei anuale de 14.735, 06 euro, al cărei echivalent în lei este inferior sumei de 200.000 lei.
În prezenta cauză nu se solicită constatarea nulităţii întregului contract, ci doar a unei clauze
care, în sine, este neevaluabilă în bani, dar a cărei uzitare de către una dintre părţile contractante duce
la încetarea cu efecte ex nunc a contractului. Or, în aprecierea tribunalului, ar fi contradictoriu să se
admită că, dacă se cere constatarea nulităţii unei clauze din contract, dispoziţiile art. 101 alin. (2) şi
(3) NCPC nu şi-ar mai găsi aplicare. O atare soluţie ar face ca partea să poată influenţa stabilirea
72
competenţei, după cum cere constatarea nulităţii întregului contract (caz în care competenţa s-ar
stabili prin raportare la valoarea chiriei anuale, iar competentă ar fi judecătoria) ori doar a unei clauze
a cărei potenţială incidenţă afectează executarea pentru viitor a contractului (caz în care competenţa s-
ar stabili prin raportare la valoarea totală a contractului, iar competent ar fi tribunalul).
O aplicare unitară şi consecventă a legii impune, a fortiori, aplicarea dispoziţiilor art. 101 alin.
(2) şi (3) NCPC şi în prezenta cauză, iar prin raportare la valoarea chiriei anuale şi la dispoziţiile art.
94 lit. j) [în prezent art. 94 pct. 1 lit. k) – n.n.] NCPC – care dispune că judecătoriile judecă orice
cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părţilor,
profesionişti ori neprofesionişti – competenţa aparţine judecătoriei (Trib. Bucureşti, s. a IV-a civ.,
sent. nr. 787 din 27 iunie 2014, nepublicată).

Art. 102. Cererea de plată parţială

Când prin acţiune se cere plata unei părţi dintr-o creanţă, valoarea cererii se socoteşte
după partea pretinsă de reclamant ca fiind exigibilă.

Comentariu

1. Textul, care preia, în esenţă, soluţia prevăzută de art. 14 din Codul Carol al II-lea, limpezeşte
o controversă existentă în doctrină, cu privire la situaţia în care se cere plata unei părţi din creanţa
devenită exigibilă: pentru stabilirea competenţei se va lua în considerare întreaga creanţă ori numai
partea pretinsă?
2. Dacă reclamantul afirmă existenţa unei creanţe, din care numai o parte a devenit exigibilă, iar
el cere plata unei sume inferioare creanţei devenite exigibile, atunci competenţa se va stabili în funcţie
de partea din creanţă pretinsă de reclamant ca fiind exigibilă la data sesizării instanţei (în lipsa unor
precizări, considerăm că este vorba despre partea devenită exigibilă potrivit înscrisurilor doveditoare
alăturate cererii de chemare în judecată), iar nu în funcţie de suma efectiv pretinsă, pentru a nu
permite reclamantului să eludeze regulile de stabilire a competenţei materiale şi a căilor de atac185.

Art. 103. Cererea privind prestaţii succesive

În cererile care au ca obiect un drept la prestaţii succesive, dacă durata existenţei
dreptului este nedeterminată, valoarea lor se socoteşte după valoarea prestaţiei anuale
datorate186.

Comentariu

1. Intră sub incidenţa acestui text cererile care privesc contracte precum locaţiunea pe durată
nedeterminată187, renta viageră ori contractul de întreţinere (contracte aleatorii, în raport de termenul
extinctiv incert care afectează prestaţiile debirentierului, respectiv ale debitorului întreţinerii)188.

185
Spre exemplu, dacă, dintr-o creanţă de 250.000 lei, a devenit exigibilă suma de 220.000 lei, iar
reclamantul cere obligarea pârâtului la plata sumei de 199.500 lei, competenţa aparţine tribunalului, iar nu
judecătoriei. În acelaşi sens, a se vedea I. Deleanu, Comentarii, 2013, p. 184. În mod surprinzător, s-a arătat totuşi că
determinarea competenţei s-ar face în funcţie de valoarea obiectului cererii. În acest sens, a se vedea P. Piperea, P.
Lospa, Noul Cod, 2012, p. 132. În acelaşi sens, a se vedea şi A. Constanda, Comentarii Noul Cod, pp. 296-297.
„Partea pretinsă de reclamant ca fiind exigibilă” nu este acelaşi lucru cu „partea pretinsă de reclamant”. În
interpretarea cu care nu suntem de acord, textul ar fi inutil, soluţia stabilirii competenţei prin raportare la suma efectiv
pretinsă decurgând din art. 101 alin. (1) NCPC, or, un text de lege trebuie interpretat în sensul în care să se aplice, iar
nu în sensul în care nu ar produce niciun efect. În sensul arătat de noi în text, a se vedea, mai recent, şi G. Boroi, M.
Stancu, op. cit., p. 220.
186
Art. 15 din Codul Carol al II-lea stabilea drept criteriu, în astfel de ipoteze, valoarea întreită a prestaţiei
anuale, soluţie pe care o considerăm mai realistă, întrucât previne subevaluarea obiectului litigiului.
187
În sens contrar, cu trimitere la dispoziţiile art. 1.783 NCC, potrivit cărora durata locaţiunii nu poate depăşi
49 de ani, a se vedea P. Piperea, P. Lospa, Noul Cod, 2012, p. 133. Apreciem însă că art. 1.783 NCC priveşte doar
locaţiunile încheiate pe o durată (determinată) mai mare de 49 de ani, iar nu şi locaţiunile făcute fără determinarea
duratei, care pot fi denunţate oricând, în condiţiile art. 1.816 NCC, cu respectarea termenului de preaviz (şi deci nu pot
73
 2. Şi în acest caz, soluţia legislativă era necesară pentru a permite o aplicare unitară a regulilor
de competenţă materială, în cazul în care întinderea şi valoarea dreptului nu pot fi stabilite la data
introducerii cererii de chemare în judecată.

Art. 104. Cererile în materie imobiliară

(1) În cererile având ca obiect un drept de proprietate sau alte drepturi reale asupra unui
imobil, valoarea lor se determină în funcţie de valoarea impozabilă, stabilită potrivit legislaţiei
fiscale.
(2) În cazul în care valoarea impozabilă nu este stabilită sunt aplicabile dispoziţiile art. 98.

Comentariu

1. Textul de lege este aplicabil cererilor reale imobiliare, indiferent de natura dreptului real ce
constituie obiectul lor189.
2. Am arătat deja că Noul Cod urmăreşte să evite o probaţiune complexă pentru stabilirea
valorii obiectului cererii, pentru a evita temporizarea judecăţii asupra fondului190. Această probaţiune
se reduce, în principiu, la înscrisurile prezentate şi explicaţiile date de părţi, în faza prealabilă scrisă,
la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate ori, în mod excepţional, la unicul termen
ce poate fi acordat în vederea stabilirii competenţei [art. 98 alin. (3) şi art. 131 alin. (2) NCPC].
3. Îndeosebi în materia cererilor reale imobiliare trebuia stabilit un criteriu de evaluare care să
permită stabilirea rapidă şi fără controverse a valorii obiectului litigiului, acesta fiind valoarea
impozabilă.
Inconvenientul posibilei subevaluări a imobilelor, acolo unde există, este doar temporar. Pe
termen mediu şi lung se poate presupune că valoarea impozabilă va fi actualizată în toate localităţile,
aşa încât să reflecte în mare măsură valoarea de circulaţie.
4. Potrivit art. 194 lit. c) NCPC, la indicarea valorii obiectului cererii, reclamantul trebuie să
aibă în vedere dispoziţiile art. 104. Aceasta presupune ca reclamantul să depună, odată cu cererea
introductivă, certificatul fiscal din care rezultă valoarea impozabilă. Judecătorul care primeşte cererea
ar trebui să verifice dacă reclamantul s-a conformat acestei dispoziţii şi, în caz contrar, să-i pună în
vedere obligaţia de a depune copie de pe certificatul fiscal, în cadrul procedurii de regularizare a
cererii introductive, prevăzută de art. 200 NCPC. În caz contrar, pârâtul nu va fi în măsură să
formuleze apărări pertinente cu privire la competenţa instanţei sesizate, iar aceasta din urmă nu va
putea să-şi verifice competenţa la primul termen la care părţile sunt legal citate, conform art. 130
NCPC.
5. În cazurile în care valoarea impozabilă nu ar fi stabilită, potrivit alin. (2), sunt aplicabile
dispoziţiile dreptului comun [îndeosebi ale art. 98 alin. (3)], respectiv estimarea valorii de către
reclamant, care ar trebui să se raporteze la valoarea de circulaţie a imobilului la data introducerii
acţiunii, eventual, prin raportare la preţurile practicate în localitatea respectivă pentru imobile
similare. De vreme ce şi în acest caz legea cere o probaţiune limitată, instanţa ar putea să se raporteze
la grila Uniunii Naţionale a Notarilor Publici, care conţine estimări privind preţurile minime ale
imobilelor, pentru stabilirea valorii la care se face taxarea191, soluţie care este susţinută şi de

fi considerate a fi încheiate pe o durată de 49 de ani). Ca urmare, art. 103 NCPC rămâne aplicabil [în opinia contrară,
s-ar ajunge oricum la aceeaşi soluţie, pe temeiul art. 101 alin. (3) NCPC].
188
În lipsa unei astfel de dispoziţii în Codul anterior, s-a apreciat că, în cazul cererilor evaluabile în bani a
căror valoare nu poate fi determinată – spre exemplu, când cineva cere plata unei pensii alimentare pe o durată
nedefinită ori plata unor daune până la îndeplinirea prestaţiei –, competenţa aparţine instanţei cu plenitudine de
jurisdicţie, la acea vreme tribunalul. În acest sens, a se vedea E. Herovanu, Principiile, p. 499. Reţinem, aşadar, că
dacă, în mod excepţional, evaluarea unei cereri patrimoniale s-ar lovi de dificultăţi insurmontabile şi nu s-ar putea nici
măcar estima valoarea obiectului litigiului, competenţa ar aparţine tribunalului, potrivit dreptului comun (art. 95 pct. 1
NCPC).
189
În acest sens, a se vedea I. Leş, Noul Cod, 2011, p. 183.
190
A se vedea supra, comentariul sub art. 98 NCPC.
191
Subliniem însă că, ori de câte ori valoarea impozabilă este stabilită, art. 104 NCPC rămâne aplicabil,
indiferent de o pretinsă subevaluare a imobilului. În sens contrar, a se vedea P. Piperea, P. Lospa, Noul Cod, 2012, p.
133. De asemenea, valoarea determinată potrivit art. 104 NCPC trebuie avută în vedere şi pentru stabilirea taxei
74
dispoziţiile art. 31 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, aplicabile prin
analogie.
6. În practica judiciară se constată tendinţa aplicării extensive a textului, inclusiv cererilor
personale, precum cererea în rezoluţiunea unui act juridic prin care s-a transmis ori constituit un drept
real; contrar hotărârii redate mai jos, apreciem că o astfel de cerere nu poate fi calificată drept reală,
izvorul ei fiind neîndeplinirea obligaţiei corelative dreptului creditorului de a primi întreţinerea;
pentru determinarea competenței sunt așadar incidente prevederile art. 101 NCPC, valoarea
impozabilă putând fi avută în vedere doar cu titlu de indiciu.

Jurisprudenţă

Reclamanţii au solicitat rezoluţiunea unui contract prin care au transmis pârâţilor nuda
proprietate a unui imobil, dobânditorii obligându-se a presta înstrăinătorilor întreţinere tot restul vieţii,
obligaţie care a fost descrisă în sensul „asigurării unui trai decent”; înstrăinătorii şi-au rezervat şi
uzufructul viager asupra apartamentului.
Esenţial în determinarea competenţei după valoare a instanţei care trebuie să soluţioneze
pricina în primă instanţă este nu doar observarea naturii juridice a contractului care constituie izvorul
convenţional al raporturilor juridice dintre părţi, ci mai ales tipul pretenţiei concrete a reclamanţilor.
Or, după cum lesne se poate observa, reclamanţii au solicitat rezoluţiunea (desfiinţarea
retroactivă) a unui contract de întreţinere prin care au înstrăinat creditorilor întreţinători un drept real
imobiliar (nuda proprietate a unui apartament), şi nu obligarea părţilor la prestarea întreţinerii
contractuale.
Astfel, art. 103 nu este incident în speţă (nici din perspectiva considerentelor avute în vedere
de Judecătorie, nici din a celor avute în vedere de Tribunal) pur şi simplu pentru că acest text vizează
„cereri având ca obiect un drept la prestaţii succesive”.
Dar prezenta cauză nu este întemeiată pe drepturile părţilor la întreţinere, astfel cum este
stabilit prin contractul nr. 3700/2008, ci pe dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra unui imobil
pe care aceştia urmăresc să îl redobândească la finalizarea pricinii, astfel că valoarea cererii este dată
de prevederile art. 104 alin. (1) NCPC, iar nu de cele ale art. 101-103, care se referă la situaţii
speciale enunţate în ipoteza acestor texte, ce vizează cereri ce nu au ca obiect un drept real asupra
unui imobil.
(…) fundamentul rezoluţiunii nu este doar reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor
contractuale, ci asocierea ideii ambivalente de cauză cu principiul forţei obligatorii a contractului şi
cu ideea de vinovăţie, ceea ce face greu de acceptat că o cerere în rezoluţiune are caracter personal.
Deci, solicitarea de desfiinţare a contractului nu este corelativă obligaţiilor asumate de debitor de a
face, de a nu face sau de a da, ci rezultă din principiul forţei obligatorii a contractului, ultimele de
cauză servind drept temei al justificării refuzului îndeplinirii propriilor obligaţi ale creditorilor, iar
vinovăţia pentru a motiva acordarea de daune-interese.
De aceea, acţiunea în rezoluţiunea unui contract prin care s-a transmis/constituit un drept real
are nu numai un real caracter pronunţat (chiar dacă nu se încadrează în definiţia acestui tip de cerere;
oricum, calificarea unei acţiuni în rezoluţiunea unui contract prin care s-a transmis un drept real ca
fiind o cerere personală este mai dificil de acceptat, având în vedere sensul dat acestei noţiuni
rezultând din intenţia reclamantului de valorificare a unui drept de creanţă).
De aceea, în speţă vor fi incidente prevederile art. 104 alin. (1), conform cărora: „în cererile
având ca obiect un drept de proprietate sau alte drepturi reale asupra unui imobil, valoarea lor se
determină în funcţie de valoarea impozabilă, stabilită potrivit legislaţiei fiscale”; faţă de realitatea
comunicată de SPIT Constanţa, conform cu care valoare de impozitare a apartamentului din
Constanţa (…) era, la 25.04.2014, de 119.388 lei, rezultă că, în conformitate cu prevederile art. 94
pct. 1 lit. j) [după republicare, lit. k) – n.n., Gh.-L.Z.] NCPC, competenţa de soluţionare a cauzei în

judiciare de timbru, sub rezerva unor dispoziţii legale prin care s-ar impune stabilirea taxei judiciare de timbru la altă
valoare. Doar în mod excepţional, în lipsa valorii impozabile stabilite de organele fiscale, pot fi administrate alte
probe pentru stabilirea valorii la data introducerii cererii, pentru a vedea dacă în acel moment instanţa era
competentă.
75
primă instanţă aparţine Judecătoriei Constanţa (C. Ap. Constanţa, s. civ., sent. nr. 9 C din 4 martie
2015, nepublicată).
Notă: Rămânem consecvenți opiniei exprimate în cadrul discuțiilor referitoare la art. 94 lit.k)
NCPC, potrivit cărora în astfel de cazuri (acțiuni în anularea ori rezoluțiunea unui act juridic
translativ de proprietate) va fi avută în vedere valoarea bunului la data introducerii acțiunii, care
poate fi estimată și pe temeiul grilei notariale, uzitate mai recent de legiuitor inclusiv în cadrul
legislației privind restituirea proprietăților preluate abuziv de statul comunist, dar, cu valoare
indicativă, și de valoarea impozabilă, dacă aceasta nu este derizorie, ci plauzibilă (L.Gh.Z.).

Art. 105. Cererile în materie de moştenire

În materie de moştenire, competenţa după valoare se determină fără scăderea sarcinilor
sau datoriilor moştenirii.

Comentariu

1. În cazul cererilor în materie de moştenire – sub rezerva partajului succesoral, care este de
competenţa judecătoriei, indiferent de valoare192 –, pentru stabilirea competenţei se va avea în vedere
valoarea activului succesoral, fără a fi scăzută valoarea sarcinilor, respectiv a datoriilor moştenirii.
Aşadar, este vorba despre activul brut. Dacă s-ar fi scăzut valoarea pasivului succesoral, s-ar fi putut
ajunge la situaţia inedită în care valoarea obiectului cererii să fi fost cu totul neglijabilă ori chiar zero,
cu toate că în masa succesorală se află bunuri care depăşesc valoarea de 200.000 lei.
2. Valoarea activului succesoral este estimată de reclamant, cu observarea, dacă este cazul, a
dispoziţiilor art. 104 NCPC cu privire la imobile193.
3. Acest text de lege era necesar, în condiţiile în care legiuitorul nu a preluat soluţia codului
anterior, de a da toate cererile în materie succesorală în competenţa judecătoriei, indiferent de valoare
(această soluţie a fost adoptată doar în ceea ce priveşte partajul succesoral). În măsura în care este
aplicabil criteriul valoric rezultat din coroborarea art. 94 pct. 1 lit. k) şi art. 95 pct. 1 NCPC, valoarea
va fi determinată conform art. 105 NCPC. Raţionamentul corect implică, aşadar, stabilirea, într-o
primă etapă, a caracterului patrimonial sau nepatrimonial al cererii. În măsura în care cererea are
caracter patrimonial, trebuie verificat dacă există dispoziţii legale exprese care dau acea categorie de
cereri în competenţa unei anumite instanţe, indiferent de valoare – bunăoară, partajul succesoral este
de competenţa judecătoriei, indiferent de valoare194. Doar în măsura în care criteriul valoric este
aplicabil, vor fi aplicate prevederile art. 105 NCPC.

Art. 106. Dispoziţii speciale

(1) Instanţa legal învestită potrivit dispoziţiilor referitoare la competenţă după valoarea
obiectului cererii rămâne competentă să judece chiar dacă, ulterior învestirii, intervin
modificări în ceea ce priveşte cuantumul valorii aceluiaşi obiect.
(2) Dispoziţiile alin. (1) sunt aplicabile şi la judecarea căilor de atac.

Comentariu

1. Alin. (1) corespunde articolului 181 C. pr. civ. anterior. În mod suplimentar faţă de
reglementarea anterioară, alin. (2) prevede că aceste dispoziţii sunt aplicabile şi la judecarea căilor de
atac, prevedere care prezintă relevanţă acolo unde admisibilitatea unei căi de atac depinde de

192
Pentru discuţii cu privire la situaţia în care cererea de partaj este alăturată altor cereri în materie
succesorală, a se vedea supra, comentariul sub art. 94 pct. 1 lit. i) NCPC.
193
În sens contrar, a se vedea I. Leş, Noul Cod, 2011, p. 184, întrucât art. 104 NCPC are ca obiect doar
cererile reale imobiliare, iar nu şi litigiile succesorale. Cu toate acestea, pentru identitate de raţiune, considerăm că art.
104 NCPC trebuie aplicat prin analogie şi în acest caz, nefiind raţional să existe modalităţi diferite de evaluare a unui
imobil, după cum, bunăoară, se formulează o cerere în revendicare ori o petiţie de ereditate.
194
A se vedea supra, comentariul cu privire la art. 94 pct. 1 lit. i) NCPC.
76
atingerea unui anumit plafon valoric [cf. pragul de 500.000 lei, prevăzut de art. 483 alin. (2) NCPC 195
în cazul recursului].
2. S-a arătat în mod întemeiat că „textul are şi o valoare de principiu, anume aceea că el
confirmă regula potrivit căreia competenţa se fixează prin actul de sesizare şi încă din momentul
învestirii instanţei”196.
3. Prevederile art. 181 C. pr. civ. 1865 au fost însă criticate, întrucât sintagma „cuantumul
valorii aceluiaşi obiect” ar fi imprecisă, iar posibilitatea recunoscută reclamantului, de a-şi majora ori
micşora câtimea obiectului cererii, fără ca modificarea valorii să atragă declinarea competenţei, ar
deschide calea abuzului de drept197.
4. Trebuie observat că scopul art. 106 NCPC este asigurarea stabilităţii raportului juridic
procesual, întrucât se previne declinarea competenţei, ca urmare a schimbării valorii obiectului cererii,
pe parcursul soluţionării procesului.
5. Astfel, dacă cererea priveşte un bun a cărui valoare, la începutul procesului, atrăgea
competenţa instanţei sesizate198, atunci este raţional ca această instanţă să continue să judece procesul,
chiar dacă, din cauza procesului inflaţionist ori a fluctuaţiei preţurilor pe piaţa bunurilor similare,
valoarea bunului scade sub limită ori, dimpotrivă, creşte peste limita valorică a competenţei instanţei
respective199.
6. În doctrină s-a arătat în mod întemeiat că, în măsura în care reclamantul îşi modifică
cuantumul pretenţiilor ca urmare a îndreptării unor erori de calcul [art. 204 alin. (2) pct. 1 şi 2 NCPC],
iar valoarea rectificată atrage competenţa altei instanţe, instanţa sesizată îşi va declina competenţa200.
Această observaţie trebuie însă raportată la dispoziţiile art. 130 NCPC, în sensul că numai în
termenele acolo prevăzute s-ar putea invoca excepţia necompetenţei materiale. După depăşirea acestui
moment procesual, instanţa ar rămâne competentă, chiar dacă învestirea sa se datorase iniţial unei
erori de calcul al valorii obiectului litigiului (eroare care nu a fost sesizată nici de partea adversă, nici
de instanţă din oficiu).
7. În toate celelalte cazuri însă modificarea câtimii obiectului cererii, cu consecinţa depăşirii
limitei de competenţă a instanţei respective, nu atrage schimbarea competenţei instanţei legal
învestite, în raport de momentul sesizării sale, şi aceasta chiar dacă modificarea are loc la primul
termen la care părţile sunt legal citate201.

195
A se vedea însă dispoziţiile art. XVIII alin. (2) cuprinse în Legea nr. 2/2013 (discutate supra, comentariul
sub art. 97 NCPC), care instituie un prag valoric de 1.000.000 lei, aplicabil proceselor începute până la data de 31
decembrie 2015 inclusiv.
196
În acest sens, a se vedea I. Leş, Noul Cod, 2011, p. 184.
197
A se vedea I. Deleanu, Comentarii, 2013, p. 186. Pentru un punct de vedere mai favorabil noii
reglementări, a se vedea I. Leş, Noul Cod, 2011, pp. 183-184, unde se arată, între altele, că, sub rezerva ipotezei în
care reclamantul rectifică o eroare materială care a dus la o evaluare greşită a obiectului cererii, „orice modificare
ulterioară a pretenţiilor formulate de reclamant, prin cererea de chemare în judecată, trebuie considerată irelevantă din
punctul de vedere al determinării competenţei materiale”. Achiesăm la acest punct de vedere.
198
Valoare care se stabileşte conform menţiunilor cuprinse în cererea introductivă, iar în caz de contestaţie,
în temeiul explicaţiilor şi lămuririlor părţilor [art. 98 alin. (1) şi (3) NCPC]. În materie imobiliară, vor fi avute în
vedere prevederile art. 104.
199
Instanţa supremă a decis că valoarea obiectului pricinii, în raport cu care se stabileşte competenţa
materială a instanţei, poate fi determinată numai în faţa primei instanţe de fond, în primul ciclu procesual,
nemaiputând să formeze obiect de dispută în căile de atac, pentru a evita prelungirea cursului procesului determinată
de fluctuaţia valorii obiectului cererii pe parcursul soluţionării cauzei. De aceea, în apel nu se poate aduce în discuţie
nici din oficiu necompetenţa materială a tribunalului ca primă instanţă, în funcţie de valoarea obiectului cauzei astfel
cum a fost identificată prin raportul de expertiză, în cel de-al doilea ciclu procesual, şi pe acest motiv nu se poate
anula sentinţa apelată şi trimite cauza spre rejudecare la judecătorie – ÎCCJ, s. I civ., dec. nr. 119/2015, disponibilă pe
www.juridice.ro, 8 decembrie 2015 (nota coordonatorului, V.M.C.).
200
În acest sens, a se vedea V.M. Ciobanu, G. Boroi, Tr.C. Briciu, Curs selectiv, 2011, p. 142, nota 1.
201
Astfel, în doctrină s-a reţinut că, şi în caz de majorare sau restrângere a pretenţiilor, declinarea de
competenţă este exclusă, evitându-se în acest fel tergiversarea judecăţii. În acest sens, a se vedea V.M. Ciobanu, G.
Boroi, M. Nicolae, Modificările aduse Codului de procedură civilă prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
138/2000 (I), în Dreptul nr. 1/2001, pp. 5-6. De asemenea, s-a arătat că instanţa sesizată iniţial rămâne învestită cu
judecarea pricinii dacă, în funcţie de valoarea obiectului, a fost competentă la data sesizării. Spre exemplu, dacă
reclamantul învesteşte judecătoria cu o pretenţie de până la 200.000 lei, iar ulterior îşi majorează câtimea obiectului
cererii peste această valoare – din cauza inflaţiei ori din alte motive –, judecătoria rămâne competentă; invers, dacă
77
 Această soluţie este de preferat, chiar dacă s-ar putea concepe ipoteze în care reclamantul
formulează pretenţii de o anumită valoare, doar pentru a eluda regulile privitoare la competenţa după
valoare; aceste ipoteze nu pot constitui o premisă generală a discuţiei şi nici nu pot fundamenta o
regulă general valabilă, în sensul opus normei aici discutate, căci ce interes ar avea reclamantul să
sesizeze o anumită instanţă, cu eludarea criteriului valoric, deghizându-şi astfel pretenţiile reale202?
Dimpotrivă, este mai puternic riscul abuzului de drept şi al manevrelor dilatorii dacă schimbările pe
parcursul procesului ar atrage schimbarea competenţei instanţei legal învestite.
8. Soluţiile anterior menţionate se impun, de altfel, în condiţiile în care, potrivit noii
reglementări, necompetenţa materială (inclusiv după valoare) nu mai poate fi invocată decât la primul
termen de judecată la care părţile sunt legal citate [cf. art. 130 alin. (2) NCPC]. Ca urmare, orice
modificări intervenite ulterior primului termen de judecată la care părţile sunt legal citate nu mai pot
influenţa competenţa; or, modificarea câtimii pretenţiilor203 poate avea loc şi după primul termen de
judecată la care părţile sunt legal citate [art. 204 alin. (2) pct. 2 NCPC].
9. Textul are în vedere numai modificările survenite învestirii instanţei. În ceea ce priveşte
valoarea obiectului la momentul învestirii, este, desigur, posibilă contestarea valorii indicate de
reclamant, pe calea excepţiei de necompetenţă materială invocate în termen, urmând a se proceda
conform art. 98 alin. (3), art. 101 şi urm., art. 131 NCPC204.
10. Din art. 106 alin. (2) NCPC rezultă că pentru stabilirea admisibilităţii căii de atac se va avea
în vedere valoarea obiectului cererii la momentul învestirii instanţei, iar nu la momentul declarării căii
de atac. Raţiuni de simetrie impun ca aceeaşi valoare să fie avută în vedere şi pentru stabilirea
competenţei, şi pentru determinarea admisibilităţii căii de atac.

Jurisprudenţă

Sesizarea Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti cu rejudecarea în fond a litigiului pendinte s-a

realizat ca urmare a desfiinţării, în căile de atac, a sentinţei pronunţate de aceeaşi judecătorie în
primul ciclu procesual. În ciclul procesual anterior, în etapa apelului, reclamanta a făcut precizări cu
privire la valoarea imobilului în litigiu, valoare care a fost în mod evident avută în vedere de instanţa
de control judiciar (având în vedere obligaţia ce îi incumbă potrivit art. 297 C. pr. civ.) în
determinarea instanţei competente material să rejudece în fond pricina. În condiţiile în care evaluarea
făcută – în condiţiile menţionate – de reclamantă în privinţa imobilului în litigiu nu a fost contestată
de părţile adverse anterior determinării instanţei competente să rejudece cauza în fond, a operat o
legală învestire a Judecătoriei Sectorului 4. Împrejurarea că probatoriul administrat ulterior acestui
moment a relevat o valoare mai mare a obiectului litigiului nu era de natură a-i afecta competenţa faţă
de exigenţele art. 181 C. pr. civ. (C. Ap. Bucureşti, s. a IX-a civ. propr. int., sent. nr. 5/F din 18
februarie 2010, disponibilă pe www.cab1864.eu.).
Notă: Independent de chestiunea aplicabilităţii art. 181 C. pr. civ. 1865, respectiv a art. 106
NCPC, din care rezultă că fluctuaţiile valorice ale obiectului litigiului, ulterioare învestirii instanţei,
nu influenţează competenţa acesteia, soluţia se impune, având în vedere că instanţa de apel s-a
pronunţat, fie şi implicit, dar neîndoielnic, asupra chestiunii competenţei. În noua reglementare,
pentru a fi luată în considerare, necompetenţa trebuie invocată în faţa primei instanţe, in limine litis,
iar apoi, ca motiv de apel; în această situaţie, dacă găseşte motivul întemeiat, instanţa de apel trebuie
să procedeze conform art. 480 alin. (4) NCPC, respectiv să anuleze sentinţa şi să trimită cauza spre
rejudecare instanţei competente. În cazul în care se evocă fondul ori cauza se trimite spre rejudecare

tribunalul a fost sesizat cu o pretenţie în limitele competenţei sale, iar ulterior se micşorează câtimea obiectului cererii,
întrucât, de exemplu, pârâtul a plătit o parte din creanţă, tribunalul rămâne competent. În acest sens, a se vedea M.
Tăbârcă, Gh. Buta, op. cit., 2008, p. 133. În sensul că, dacă este modificată câtimea obiectului cererii la primul termen
de judecată, instanţa îşi va verifica competenţa în raport de noua valoare şi, eventual, îşi va declina competenţa, a se
vedea M. Tăbârcă, op. cit. (2013), vol. I, pp. 635-636.
202
Mai ales că, dacă formulează pretenţii într-un cuantum superior celui real, trebuie să timbreze la valoarea
indicată!
203
În ceea ce priveşte modificarea propriu-zisă a cererii de chemare în judecată, printr-o cerere adiţională, a
se vedea infra, comentariul sub art. 123 NCPC.
204
În acest sens, a se vedea A. Constanda, Comentarii Noul Cod, p. 300.
78
instanţei care a judecat iniţial procesul, pentru alt motiv decât necompetenţa, chestiunea competenţei
a fost (fie şi implicit) dezlegată definitiv şi nu mai poate fi repusă în discuţie ulterior.

Capitolul II
Competenţa teritorială

Art. 107. Regula generală

(1) Cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie
domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.
(2) Instanţa rămâne competentă să judece procesul chiar dacă, ulterior sesizării, pârâtul
îşi schimbă domiciliul sau sediul.

Comentariu

I. Aspecte generale
1. Competenţa teritorială de drept comun rămâne aceeaşi, fiind stabilită în funcţie de domiciliul
sau sediul pârâtului, la data sesizării instanţei. Această soluţie nu poate surprinde, principiul actor
sequitur forum rei fiind una dintre cele mai semnificative constante ale dreptului procesual civil, atât
din România, cât şi din alte state europene205.
În doctrină s-a arătat, astfel, că regula actor sequitur forum rei se fundamentează pe o idee de
echitate. Întrucât la începutul procesului nu se ştie cine are dreptate, este firesc ca reclamantul, care
are iniţiativa declanşării procesului (respectiv avantajul determinării felului acţiunii şi a momentului
introducerii acesteia), să se deplaseze la instanţa domiciliului pârâtului. O altă soluţie ar fi de natură să
deschidă calea abuzului de drept206. În acţiunile personale, pârâtul beneficiază de prezumţia că nu
datorează nimic, iar în acţiunile reale se prezumă că situaţia de fapt corespunde cu cea de drept, până
la proba contrară207.
2. Desigur, competenţa teritorială de drept comun comportă numeroase excepţii, stabilite de
lege în considerarea altor criterii, precum conexiunea litigiului cu circumscripţia altei instanţe decât
cea indicată de art. 107 NCPC (spre exemplu, instanţa de la locul prevăzut în contract pentru
executarea prestaţiei; instanţa de la locul situării imobilului; instanţa ultimului domiciliu al
defunctului, în materie succesorală; instanţa locului săvârşirii faptului ilicit ori al producerii efectelor
acestuia etc.).
3. Din punct de vedere redacţional, textul a fost îmbunătăţit, întrucât au fost concentrate într-o
singură normă ipotezele prevăzute de art. 5 teza I şi de art. 7 alin. (1) C. pr. civ. 1865; astfel, norma
cuprinsă în Noul Cod se referă deopotrivă la persoanele fizice şi la persoanele juridice.
II. Domeniu de aplicare
4. S-a spus că regula de drept comun este aplicabilă, în ceea ce priveşte cererile patrimoniale,
cererilor personale (mobiliare ori imobiliare), cererilor mixte şi cererilor reale mobiliare, iar în ceea ce
priveşte cererile nepatrimoniale, acţiunilor cu privire la starea şi capacitatea persoanelor, dacă legea
nu prevede altfel208. Regula de drept comun este aplicabilă şi tuturor cererilor nepatrimoniale, în
măsura în care legea nu prevede altfel.
5. Cererile personale sunt cereri prin care se încearcă valorificarea unui drept personal, izvorât
dintr-un raport juridic obligaţional209. Aceste cereri pot avea caracter mobiliar, când prestaţia care

205
S-a vorbit, pe bună dreptate, despre o regulă tradiţională, de largă aplicare şi cu o perenitate greu de
egalat. În acest sens, a se vedea I. Deleanu, Tratat, 2010, p. 552.
206
În acest sens, a se vedea I. Leş, Tratat, 2008, p. 244.
207
A se vedea, spre exemplu: V.M. Ciobanu, Tratat, vol. I, p. 423; M. Tăbârcă, op. cit., vol. I, p. 265.
208
A se vedea M. Tăbârcă, Gh. Buta, op. cit., 2008, p. 195.
209
Potrivit art. 1.164 NCC, obligaţia este o legătură de drept în virtutea căreia debitorul este ţinut să procure
o prestaţie creditorului, iar acesta are dreptul să obţină prestaţia datorată. Din această definiţie rezultă că în raporturile
juridice obligaţionale sunt determinaţi deopotrivă subiectul activ (creditorul) şi subiectul pasiv (debitorul); conţinutul
raportului juridic constă în dreptul de creanţă al creditorului şi obligaţia corelativă a debitorului, iar obiectul raportului
juridic obligaţional este prestaţia la care este ţinut debitorul. A se vedea şi A.A. Moise, în Noul Cod civil, pp. 1215-
1216.
79
constituie obiectul obligaţiei priveşte un bun mobil, ori caracter imobiliar, când prestaţia priveşte un
bun imobil.
6. Prin cererile reale se urmăreşte valorificarea unui drept real (acţiunile petitorii) ori apărarea
posesiei unui bun (acţiunile posesorii). La rândul lor, aceste cereri pot fi mobiliare sau imobiliare.
7. În fine, cererile sunt mixte atunci când tind, în acelaşi timp, la valorificarea unui drept real şi
a unui drept de creanţă, dacă aceste drepturi sunt efectul aceleiaşi cauze (izvorăsc din acelaşi act
juridic) sau se găsesc într-un raport de conexitate. Se admite că există două categorii de cereri mixte,
respectiv cererile care tind la executarea unui act juridic care a creat sau transferat un drept real asupra
unui bun cert, dând naştere, totodată, şi unor obligaţii personale, precum obligaţia de predare a
bunului, şi cererile care au ca obiect anularea, rezoluţiunea ori rezilierea (revocarea) unui act juridic
constitutiv ori translativ de drepturi reale210.
8. Apartenenţa unor cereri la o categorie sau alta a constituit uneori subiect de controversă în
jurisprudenţă. Ne raliem opiniei exprimate în jurisprudenţă, potrivit căreia acţiunea în anulare, chiar
dacă priveşte un act juridic translativ ori constitutiv de drepturi reale imobiliare, nu constituie o cerere
reală imobiliară, care ar face aplicabilă norma de competenţă exclusivă prevăzută de art. 117 NCPC,
ci o cerere personală sau mixtă211.
9. Regula generală în materia competenţei teritoriale are, de regulă, caracter de ordine privată,
fiind permisă derogarea părţilor de la dispoziţiile acesteia. Această concluzie este exactă numai dacă
sunt îndeplinite condiţiile art. 126 NCPC, în sensul că pricina trebuie să privească drepturi de care
părţile pot dispune212. Este, aşadar, posibil ca norma generală să aibă caracter exclusiv, în măsura în
care aceasta priveşte drepturi de care părţile nu pot dispune213.
III. Domiciliul sau sediul pârâtului
10. În ceea ce priveşte semnificaţia noţiunii de „domiciliu”, în mod tradiţional, s-a apreciat că
în dreptul procesual civil aceasta este mai largă, mai flexibilă decât în actele normative privitoare la
evidenţa persoanelor, având semnificaţia locuinţei statornice, pe care o persoană şi-a stabilit-o în fapt,
în localitatea în care trăieşte şi în care îşi desfăşoară activitatea profesională. Aşadar, trebuie avută în

210
A se vedea V.M. Ciobanu, G. Boroi, Tr.C. Briciu, Curs selectiv, 2011, pp. 19-20.
211
În acest sens, a se vedea C. Ap. Bucureşti, s. a III-a civ., dec. nr. 389/2000, în G. Boroi, O. Spineanu-
Matei, op. cit., 2011, p. 67; s-a statuat, de asemenea, că „acţiunea în nulitatea unui act juridic nu este o acţiune reală,
ci o acţiune personală ce are ca scop restabilirea legalităţii încălcate prin încheierea ori emiterea unui act juridic ce
contravine normelor juridice imperative edictate pentru încheierea sa valabilă, şi aceasta chiar în ipoteza în care prin
actul juridic a cărui nulitate se solicită a fi constatată s-a constituit ori transmis un drept real imobiliar. (…) Natura
juridică a acţiunii în nulitate nu diferă după cum actul juridic la care se referă acţiunea constituie un izvor de raporturi
juridice obligaţionale, respectiv de raporturi juridice în conţinutul cărora intră un drept real (…) acţiunea în anulare
sancţionează dreptul substanţial, de sine stătător, de a obţine pronunţarea nulităţii actului, decurgând din încheierea
unui act juridic cu neobservarea dispoziţiilor legale.
În mod evident, acest drept substanţial nu este un drept real, nefiind vorba despre realizarea nemijlocită a
unor prerogative asupra unui bun, fără concursul altui subiect de drept. Pe de altă parte, nu este vorba nici despre un
drept de creanţă, întrucât subiectul pasiv al unui astfel de drept subiectiv nu este ţinut să aibă o conduită activă (să dea,
să facă ori să nu facă ceva la care ar fi fost îndreptăţit în absenţa angajamentului său juridic), ci este ţinut să tolereze
situaţia juridică creată prin exerciţiul dreptului potestativ de a cere şi obţine anularea actului, recunoscut de lege
persoanelor interesate (…). Pentru considerentele expuse, se impune concluzia – împărtăşită şi în practica judiciară –
că acţiunea în nulitate nu constituie, în niciun caz, o acţiune reală imobiliară, ci este o acţiune personală, acest tip de
acţiuni fiind, de altfel, dreptul comun, din punct de vedere procedural: în măsura în care o acţiune nu poate fi
calificată drept reală, ea are caracter personal” (Jud. Sector 4 Bucureşti, sent. civ. nr. 6807 din 12 decembrie 2008,
nepublicată).
212
A se vedea şi V.M. Ciobanu, Tratat, vol. I, p. 433; de asemenea, a se vedea infra, comentariul sub art. 126
NCPC.
213
A se vedea G. Boroi, O. Spineanu-Matei, op. cit., 2011, p. 48. Instanţa supremă a decis că, în conformitate
cu art. 133 alin. (1) din Legea nr. 272/2004, cauzele privind stabilirea măsurilor de protecţie specială sunt de
competenţa tribunalului de la domiciliul minorului, iar potrivit art. 63, pe toată durata măsurii plasamentului,
domiciliul copilului se află, după caz, la persoana, familia, asistentul maternal etc. care îl are în îngrijire. Faptul că
persoana căreia i-a fost plasat minorul a decedat nu este de natură să schimbe competenţa, câtă vreme chiar decesul a
determinat demararea litigiului ce are ca obiect încetarea măsurii de plasament – ÎCCJ, s. I civ., dec. nr. 1203/2015,
disponibilă pe www.juridice.ro, 13 ianuarie 2016 (finalul notei aparţine coordonatorului, V.M.C.).
80
vedere adresa unde pârâtul locuieşte efectiv, chiar dacă, faţă de dispoziţiile legii speciale cu privire la
stabilirea domiciliului, el nu poate fi socotit că are aici domiciliul214.
11. Aceste interpretări doctrinare şi jurisprudenţiale trebuie raportate în prezent la art. 87 NCC,
care dispune că „domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor şi libertăţilor sale civile,
este acolo unde aceasta declară că îşi are locuinţa principală” (s.n., Gh.-L.Z.)215. Art. 227 alin. (1)
NCC prevede că sediul persoanei juridice se stabileşte potrivit actului de constituire sau statutului.
Potrivit alin. (2), în funcţie de obiectul de activitate, persoana juridică poate avea mai multe sedii cu
caracter secundar pentru sucursalele, reprezentanţele sale teritoriale şi punctele de lucru. Dispoziţiile
art. 97 sunt aplicabile în mod corespunzător.
12. Noul Cod civil instituie mai multe prezumţii cu privire la locul în care se află domiciliul
persoanei fizice, prezumţii care sunt utile şi din perspectiva procedurii civile. Astfel, art. 89 alin. (2)
prevede că stabilirea sau schimbarea domiciliului nu operează decât atunci când cel care ocupă sau se
mută într-un anumit loc a făcut-o cu intenţia de a avea acolo locuinţa principală. În condiţiile alin. (3)
al aceluiaşi articol, dovada intenţiei rezultă din declaraţiile persoanei făcute la organele administrative
competente să opereze stabilirea sau schimbarea domiciliului, iar în lipsa acestor declaraţii, din orice
alte împrejurări de fapt (care sunt, aşadar, la aprecierea motivată a instanţei de fond).
13. Coroborând dispoziţiile art. 87 cu ale art. 89 alin. (2) NCC, se poate concluziona că pentru
stabilirea domiciliului persoanei sunt necesare atât un element intenţional – voinţa de a stabili într-un
loc anume locuinţa principală –, cât şi un element faptic, material – respectiv „ocuparea” sau
„mutarea” într-un anumit loc.
Simpla schimbare materială a aşezării unei persoane nu este, aşadar, suficientă pentru a
concluziona că a operat o schimbare de domiciliu, ci mai este necesar ca circumstanţele acestei
schimbări să releve intenţia persoanei de a-şi stabili în acel loc locuinţa principală216.
14. În ceea ce priveşte dovada intenţiei, art. 89 alin. (3) NCC instituie o ierarhie a mijloacelor
de probă, în interesul certitudinii juridice; astfel, în măsura în care ocuparea sau mutarea este însoţită
de o declaraţie a noului domiciliu la organele administrative competente, această declaraţie este
suficientă pentru a dovedi intenţia stabilirii sau schimbării domiciliului.
Dacă însă ocuparea sau mutarea într-un anumit loc nu este însoţită de o astfel de declaraţie,
dovada domiciliului poate rezulta şi din alte împrejurări de fapt; apreciem că statornicia rezidenţei
într-un anumit loc, faptul că o persoană îşi are în acel loc centrul legăturilor sale de ordin social,
familial şi profesional relevă implicit intenţia sa de a stabili şi menţine acolo locuinţa sa principală.
15. În cazul în care dovada intenţiei nu rezultă din declaraţia menţionată de art. 89 alin. (3) teza
întâi şi nici din împrejurările de fapt pe care le-am menţionat în mod exemplificativ, este posibil ca
mutarea să nu releve renunţarea la domiciliul anterior, ci doar stabilirea unei reşedinţe; art. 88 NCC
prevede că reşedinţa persoanei fizice este în locul unde îşi are locuinţa secundară. Art. 90 alin. (1)
NCC dispune că reşedinţa va fi considerată domiciliu când acesta nu este cunoscut; textul susţine

214
A se vedea: V.M. Ciobanu, Tratat, vol. I, p. 423; I. Leş, Tratat, 2010, p. 268. În acelaşi sens, a se vedea
Trib. Suprem, dec. civ. nr. 230/1977, în G. Boroi, O. Spineanu-Matei, op. cit., 2011, p. 51; „Prin domiciliu, în sens
procesual, urmează a se înţelege şi acela pe care o persoană şi l-a stabilit în fapt, în localitatea unde trăieşte, deoarece
scopul dispoziţiilor legale referitoare la domiciliu este acela ca părţile aflate în litigiu să poată fi înştiinţate de
existenţa procesului, pentru a da eficienţă principiului dreptului la apărare” (C. Ap. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr.
119/1994, în G. Boroi, O. Spineanu-Matei, op. cit., 2011, p. 104).
215
Anterior modificărilor aduse prin Legea de punere în aplicare a NCC, acest articol prevedea că domiciliul
persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor şi libertăţilor sale civile, este în locul unde îşi are principala aşezare.
Potrivit art. 27 alin. (1) din O.U.G. nr. 97/2005 privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate
ale cetăţenilor români, republicată, în urma modificărilor aduse prin Legea de punere în aplicare a NCC, în M. Of. nr.
719 din 12 octombrie 2011, domiciliul persoanei fizice este acolo unde aceasta declară că are locuinţa principală. Ca
urmare, se constată că în prezent există identitate între definiţia domiciliului din NCC şi definiţia cuprinsă în legea
specială privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate ale cetăţenilor români, concordanţa fiind,
desigur, benefică pentru claritatea şi coerenţa regimului juridic al domiciliului persoanelor fizice.
216
Instanţa supremă a statuat în sensul că nu orice adresă la care o persoană se găseşte o perioadă mai lungă
de timp sau chiar pe perioadă nedeterminată, din cauza unor împrejurări independente de voinţa şi consimţământul
său, poate fi considerată adresă de domiciliu. În speţă s-a decis că, pentru soluţionarea cererii de punere sub interdicţie
a unei persoane internate într-o unitate spitalicească, competentă teritorial este instanţa în raza căreia se află domiciliul
său, respectiv adresa menţionată în actul de identitate, loc în care aceasta a locuit efectiv până la internare – ÎCCJ, s. I
civ., dec. nr. 1980/2015, disponibilă pe www.juridice.ro, 30 ianuarie 2016 (nota coordonatorului, V.M.C.).
81
tendinţa de a echivala, în plan procesual, domiciliul cu reşedinţa. În aceeaşi logică, alin. (2) prevede
că, în lipsă de reşedinţă, persoana fizică este considerată că domiciliază la locul ultimului domiciliu,
iar dacă acesta nu se cunoaşte, la locul unde acea persoană se găseşte.
16. Se poate, aşadar, susţine în continuare că în raporturile de drept privat prevalează realitatea
faptică, a locului în care persoana fizică se găseşte în mod statornic şi unde se află centrul legăturilor
sale de ordin social217.
17. În fine, art. 91 alin. (1) NCC prevede că dovada domiciliului şi a reşedinţei se face cu
menţiunile cuprinse în cartea de identitate. Alin. (2) instituie o regulă de protecţie a terţilor, în sensul
că, în lipsa acestor menţiuni ori atunci când acestea nu corespund realităţii, stabilirea sau schimbarea
domiciliului ori a reşedinţei nu va putea fi opusă altor persoane.
18. Această soluţie este deosebit de utilă, întrucât, dacă există incertitudini cu privire la
domiciliul real al pârâtului, reclamantul nu are la dispoziţie alt mijloc obiectiv de informare decât
datele obţinute de la serviciul de evidenţă a persoanelor. În condiţiile în care pârâtul figurează în baza
de date cu un anumit domiciliu, ar fi inechitabil ca acesta să se prezinte în timpul procesului ori (cel
mai adesea) abia în căile de atac, invocând nelegala sa citare, întrucât locuieşte în altă parte decât cea
înscrisă în evidenţa publică a persoanelor. În acest caz, NCC instituie o sancţiune adecvată şi
eficientă, de natură să descurajeze abuzul de drept procesual, anume inopozabilitatea domiciliului real
(în sensul dispoziţiilor legale ce precedă) faţă de cel care s-a întemeiat cu bună-credinţă pe datele
rezultate din evidenţa persoanelor, procedura de citare fiind socotită legal îndeplinită la domiciliul
declarat al părţii. De asemenea, competenţa teritorială a instanţei se va stabili tot prin raportare la
domiciliul declarat al pârâtului dacă reclamantul nu cunoaşte că pârâtul domiciliază efectiv în altă
parte. Datelor rezultate din evidenţa persoanelor le este recunoscută astfel, mediat, o veritabilă funcţie
de publicitate, chiar dacă ele sunt accesibile doar celor care justifică un interes legitim, din raţiuni
care privesc protecţia sferei private şi a datelor personale218.
În acest caz, pârâtul poate face totuşi dovada că reclamantul cunoştea, prin alte mijloace,
domiciliul său real, caz în care dispoziţiile alin. (2) nu sunt aplicabile [art. 91 alin. (3) NCC].
19. O reglementare similară se regăseşte în materia persoanelor juridice; astfel, art. 229 NCC
(„Dovada denumirii şi a sediului”) prevede că: „(1) În raporturile cu terţii, dovada denumirii şi a
sediului persoanei juridice se face cu menţiunile înscrise în registrele de publicitate sau de evidenţă
prevăzute de lege pentru persoana juridică respectivă. (2) În lipsa acestor menţiuni, stabilirea sau
schimbarea denumirii şi a sediului nu va putea fi opusă altor persoane”.
20. Apreciem că reglementarea cuprinsă în NCC instituie un echilibru just între obligaţiile şi
riscurile ce trebuie suportate de fiecare parte, cu privire la determinarea corectă a domiciliului sau
sediului părţii adverse.

Recurs în interesul legii

Acţiunea prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act
autentic de vânzare-cumpărare a unui imobil are caracterul unei acţiuni personale imobiliare.
Competenţa teritorială de soluţionare a unei astfel de acţiuni, înregistrată înainte de data de 15
februarie 2013, se determină în condiţiile art. 5, art. 7 şi, respectiv, art. 10 pct. 1 din Codul de
procedură civilă în vigoare la data înregistrării cererii (ÎCCJ, complet RIL, dec. în interesul legii nr. 8
din 10 iunie 2013, comunicat disponibil pe www.scj.ro).

217
În materie de divorţ, legiuitorul nu mai vorbeşte de „ultimul domiciliu comun...”, ci direct de „cea din
urmă locuinţă comună a soţilor” sau de „locuinţa în ţară” (art. 915), demonstrându-se încă o dată că interesează în
realitate adresa unde persoana locuieşte efectiv – a se vedea şi ÎCCJ, s. I civ., dec. nr. 3210/2014, disponibilă pe
www.juridice.ro, 17 aprilie 2015 (nota coordonatorului, V.M.C.).
218
Titlul preliminar al NCC conţine o reglementare de principiu a publicităţii drepturilor, a actelor şi a
faptelor juridice (Capitolul IV, art. 18-24 NCC). Art. 22 alin. (1) prevede că, dacă formalitatea de publicitate nu a fost
realizată, iar aceasta nu era prevăzută de lege cu caracter constitutiv, drepturile, actele, faptele sau alte raporturi
juridice supuse publicităţii sunt inopozabile terţilor, afară de cazul în care se dovedeşte că aceştia le-au cunoscut pe
altă cale. Art. 91 alin. (2) şi (3) NCC constituie o aplicaţie a acestei reguli în materia stabilirii sau schimbării
domiciliului persoanei fizice.
82
 Notă: Soluţia instanţei supreme pune capăt unei divergenţe jurisprudenţiale surprinzătoare,
întrucât cererea tinde la executarea directă, în natură, a obligaţiei corelative unui drept de creanţă,
nefiind, aşadar, vorba despre o cerere reală imobiliară. Ea îşi păstrează, mutatis mutandis, actualitatea
şi sub imperiul NCPC [cf. art. 107 şi art. 113 alin. (1) pct. 3].

Jurisprudenţă

1. Competenţa teritorială este determinată de domiciliul părţii de la data intentării cererii de

chemare în judecată, iar schimbările ulterioare ale domiciliului sau reşedinţei nu pot avea niciun efect
asupra competenţei determinate iniţial (ÎCCJ, s. civ. propr. int., dec. nr. 606 din 12 ianuarie 2011,
nepublicată).
2. Noţiunea de „domiciliu” trebuie interpretată într-un sens larg, interesând nu atât locuinţa
statornică şi principală a reclamantului, cât adresa unde locuieşte efectiv. Din punct de vedere
procesual, dispoziţiile art. 284 alin. (2) C. muncii trebuie interpretate în sensul că prin domiciliu se
înţelege acela pe care o persoană şi l-a stabilit în fapt, în localitatea unde trăieşte şi munceşte,
deoarece scopul dispoziţiilor legale referitoare la domiciliu, aşa cum rezultă din conţinutul art. 85 şi
urm. C. pr. civ., este acela ca părţile aflate în litigiu să poată fi înştiinţate de existenţa procesului,
pentru a da eficienţă dreptului lor la apărare. Mai mult decât atât, normele din Codul muncii care
reglementează competenţa teritorială, potrivit cărora instanţa competentă este cea în raza căreia se află
domiciliul reclamantului, reprezintă o derogare de la dispoziţiile dreptului comun, derogare prin care
se urmăreşte facilitarea accesului la justiţie al acestuia (ÎCCJ, s. civ. propr. int., dec. nr. 4047 din 13
mai 2011, disponibilă pe www.scj.ro).
Notă: Credem că soluţia îşi păstrează valabilitatea şi sub imperiul NCPC şi al NCC, îndeosebi
în ceea ce priveşte situaţia în care se pune problema stabilirii domiciliului reclamantului, pentru
aplicarea unei norme cu caracter de protecţie a acestuia. Dacă însă pârâtul ar invoca neconcordanţa
dintre domiciliul declarat şi cel real, trebuie observate regulile instituite de art. 91 alin. (2) şi de art.
229 alin. (2) NCC, care nu îngăduie ca domiciliul real, dar nedeclarat să fie opus părţii de bună-
credinţă.
3. Regula generală actor sequitur forum rei este transmisă din dreptul roman. Este de reţinut că
justificarea ei se bazează pe faptul că orice pârât este considerat, a priori, că nu datorează
reclamantului; dacă totuşi este angajat un proces împotriva sa, el trebuie să fie deranjat cât mai puţin;
în consecinţă, pentru comoditatea şi protecţia intereselor sale – pierderea timpului şi cheltuieli de
deplasare – pârâtul trebuie să fie chemat în judecată la instanţa domiciliului său (Jud. Iaşi, sent. civ.
nr. 4703 din 24 martie 2010, nepublicată).
4. Litigiul de faţă, având ca obiect cererea formulată de reclamantul Tribunalul Vrancea, în
calitate de angajator, în contradictoriu cu persoanele fizice pârâte, angajaţi ai persoanei juridice, are
caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 1 lit. n) şi p) din Legea
nr. 62/2011 privind dialogul social.
Se reţine că, în materia conflictelor individuale de muncă, sunt relevante, pentru stabilirea
competenţei în cauza de faţă, dispoziţiile art. 269 C. muncii, respectiv cele ale art. 210 din Legea nr.
62/2011 privind dialogul social.
Potrivit dispoziţiilor art. 269 C. muncii, „(1) Judecarea conflictelor de muncă este de
competenţa instanţelor stabilite conform Codului de procedură civilă. (2) Cererile referitoare la
cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul
îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul”.
De asemenea, potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, act normativ cu caracter special faţă de
Codul muncii, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează
tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.
Din interpretarea literală a celor două texte de lege rezultă faptul că norma cuprinsă în art. 269
C. muncii are în vedere atât situaţia în care reclamant este persoana fizică angajată, cât şi cea în care
reclamant este persoana juridică angajatoare.
În schimb, norma cuprinsă în prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011 reglementează
competenţa teritorială de soluţionare în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este

83
angajatul, caz în care acţiunea poate fi promovată fie la instanţa de domiciliu, fie la cea de la locul de
muncă.
Se observă că textul art. 210 din Legea nr. 62/2011 nu reglementează competenţa teritorială de
soluţionare în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatorul.
Având în vedere caracterul de normă specială al dispoziţiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, în
raport de dispoziţiile art. 269 C. muncii, şi principiul interpretării restrictive a normelor cu caracter
special, rezultă că, prin textul art. 210 din Legea nr. 62/2011, intrat în vigoare ulterior C. muncii, nu s-
a realizat o abrogare implicită a normei de competenţă teritorială prevăzută de art. 269 alin. (2) C.
muncii, pentru situaţia conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatorul, ci numai
o derogare de la prevederile art. 269 alin. (2) C. muncii, în legătură cu competenţa de soluţionare în
cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul.
Că norma de competenţă generală cu care se completează norma cuprinsă în art. 210 din Legea
nr. 62/2011 este înscrisă în art. 269 alin. (2) C. muncii rezultă din dispoziţiile art. 216 din Legea nr.
62/2001, care prevăd că: „Dispoziţiile prezentei legi referitoare la procedura de soluţionare a
conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu prevederile Codului de
procedură civilă”. Din interpretarea literală rezultă că textul art. 216 din Legea nr. 62/2001 îngăduie
aplicarea dispoziţiilor Codului de procedură civilă numai pentru situaţia în care este vorba despre
normele care reglementează procedura de soluţionare a conflictelor.
În speţă însă, trebuie determinată norma de competenţă teritorială în cazul conflictelor
individuale de muncă în care reclamant este angajatorul, caz în care se aplică norma cu caracter
general în materia conflictelor de muncă, în vigoare, dispoziţiile art. 269 alin. (2) C. muncii.
Se mai constată, totodată, şi faptul că, în speţă, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 127 alin. (3)
C. pr. civ. Dispoziţiile art. 127 NCPC reprezintă o normă specială, de strictă interpretare, în raport de
dispoziţiile art. 107 NCPC, ce nu se aplică în situaţia în care pârâţii au calitatea de personal conex în
cadrul Tribunalului Vrancea, iar nu de judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier.
De asemenea, faţă de prevederile art. 269 alin. (2) C. muncii, normă specială în raport cu
dreptul comun, prevederile Codului de procedură civilă, nu se aplică în cauză nici dispoziţiile art. 107
NCPC.
Prin urmare, faţă de prevederile art. 269 alin. (2) teza a II-a C. muncii, competenţa de
soluţionare a cauzei aparţine instanţei de la domiciliul angajatorului, respectiv Tribunalului Vrancea
(ÎCCJ, s. I civ., dec. nr. 826 din 19 martie 2015, disponibilă pe www.scj.ro).

Art. 108. Cazul pârâtului cu domiciliul sau sediul necunoscut

Dacă domiciliul sau, după caz, sediul pârâtului este necunoscut, cererea se introduce la
instanţa în a cărei circumscripţie se află reşedinţa sau reprezentanţa acestuia, iar dacă nu are
nici reşedinţa ori reprezentanţa cunoscută, la instanţa în a cărei circumscripţie reclamantul îşi
are domiciliul, sediul, reşedinţa ori reprezentanţa, după caz.

Comentariu

1. Prima teză a normei citate constituie, practic, o aplicaţie a regulii actor sequitur forum rei
pentru ipoteza în care domiciliul pârâtului nu este cunoscut, fiind concordantă cu soluţia prevăzută de
art. 90 alin. (1) NCC, conform căruia „reşedinţa va fi considerată domiciliu când acesta nu este
cunoscut”.
2. A doua teză constituie însă o derogare de la aceeaşi regulă generală, instituind, pentru ipoteza
în care nici reşedinţa nu este cunoscută, competenţa instanţei de la domiciliul (respectiv sediul sau,
după caz, reşedinţa ori reprezentanţa) reclamantului219. S-a arătat în doctrină că regula este necesară
pentru a nu priva partea de accesul la justiţie şi pentru a asigura buna administrare a justiţiei220.

219
Desigur, dacă reclamantul declară în mod nereal că nu cunoaşte domiciliul sau reşedinţa pârâtului, iar
acesta nu este legal citat în tot cursul procesului, pârâtul poate obţine pe calea apelului anularea hotărârii astfel
pronunţate, după ce ia cunoştinţă de ea (prin ipoteză, hotărârea nu a fost nici legal comunicată, iar termenul de apel
curge de la comunicare), fiind în măsură să invoce, ca motiv de apel, inclusiv necompetenţa teritorială a instanţei.
Această concluzie se impune întrucât pârâtul nu a putut invoca excepţia în faţa primei instanţe. A se vedea art. 160
alin. (2), art. 167 alin. (5) şi art. 178 alin. (3) NCPC.
84
 3. Spre deosebire de art. 5 C. pr. civ. 1865, precum şi de forma iniţială a Legii nr. 134/2010, art.
108 NCPC nu se mai referă la situaţia în care domiciliul pârâtului se află în străinătate. În acest caz, se
ridică în mod evident o problemă de competenţă internaţională, iar instanţele române trebuie să-şi
verifice competenţa potrivit art. 1.066 şi urm. NCPC ori, dacă este cazul, potrivit regulamentelor
europene aplicabile (în mod prioritar faţă de normele de competenţă internaţională cuprinse în Cod,
cf. art. 1.065 NCPC). Doar în măsura în care rezultatul acestei verificări este pozitiv, competenţa
teritorială se stabileşte potrivit regulilor generale [art. 1.072 alin. (1)]. Dacă în aplicarea acestor
prevederi nu se poate identifica instanţa competentă să judece cauza, cererea va fi îndreptată, urmând
regulile de competenţă materială, la Judecătoria Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti, respectiv la
Tribunalul Bucureşti [art. 1.072 alin. (2)]221.
4. Ca urmare, Noul Cod exclude aşa-numitul forum actoris în cazul în care pârâtul domiciliază
în străinătate, soluţie care, pe de o parte, nu se concilia cu regulile de competenţă internaţională –
instituite iniţial prin Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional
privat, preluate în prezent în cuprinsul Cărţii a VII-a din Noul Cod, cu privire la procesul civil
internaţional –, iar, pe de altă parte, era obiectiv nejustificată: simplul fapt că reclamantul domiciliază
pe teritoriul României nu poate atrage competenţa instanţei române, cu nesocotirea intereselor
legitime ale pârâtului, care trebuie, în principiu, să fie chemat în judecată în faţa instanţelor din statul
său de domiciliu.
5. Mai delicată este chestiunea de a şti în ce măsură instanţa română se poate considera
competentă dacă pârâtul care este cetăţean român locuieşte într-un alt stat, fără ca domiciliul său exact
să fie cunoscut (sau, dacă este cunoscut, fără să fie indicat de reclamant), ori dacă pârâtul este un
cetăţean străin şi nu există date din care să rezulte că acesta domiciliază pe teritoriul României.
6. În aceste cazuri, dacă elementul de extraneitate (domiciliul cetăţeanului român, respectiv
cetăţenia străinului) priveşte un alt stat membru al Uniunii Europene, competenţa internaţională în
materie civilă se determină, în principiu, potrivit Regulamentului Bruxelles I bis222.
7. Printr-o hotărâre a Curţii de Justiţie, pronunţată la data de 17 noiembrie 2011 în cauza
Hypoteční banka a.s./Udo Mike Lindner223, s-a statuat că suntem în prezenţa unui element de
extraneitate de natură a face aplicabil Regulamentul ori de câte ori situaţia litigioasă poate ridica
probleme în ceea ce priveşte competenţa internaţională.
Pârâtul din cauza care a ocazionat sesizarea Curţii era de cetăţenie germană şi abandonase
fostul său domiciliu din Cehia, fără ca noul domiciliu să fie cunoscut. În aceste condiţii, instanţele

S-a decis de multă vreme că, dacă ordonanţa preşedinţială a fost dată fără citarea părţilor, pârâtul este în
drept să invoce necompetenţa teritorială, ca urmare a nerespectării dispoziţiilor art. 5 C. pr. civ. 1865, prin cererea de
recurs (Trib. jud. Vâlcea, s. civ., dec. nr. 70/1982, în G. Boroi, O. Spineanu-Matei, op. cit., 2011, p. 49).
220
În acest sens, a se vedea I. Deleanu, Tratat, 2010, p. 559.
221
Potrivit art. 915 alin. (2) NCPC, dacă nici reclamantul şi nici pârâtul nu au locuinţa în ţară, părţile pot
conveni să introducă cererea de divorţ la orice judecătorie din România, în lipsa unui astfel de acord cererea de divorţ
fiind de competenţa Judecătoriei Sectorului 5 al municipiului Bucureşti.
222
Astfel, în cuprinsul raportului Jenard cu privire la Convenţia de la Bruxelles în ceea ce priveşte
competenţa judiciară şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială (1968), disponibil pe www.euzpr.eu, se
arată următoarele: „Astfel cum se arată în al IV-lea paragraf al preambulului, Convenţia determină competenţa
internaţională a (jurisdicţiilor – n.n., Gh.-L.Z.) Statelor Contractante. Ea înlocuieşte regulile de competenţă aplicabile
în fiecare Stat Contractant doar acolo unde există un element internaţional (de extraneitate – n.n., Gh.-L.Z.)” [„As is
stressed in the fourth paragraph of the preamble, the Convention determines the international jurisdiction of the of the
Contracting States. It alters the rules of jurisdiction in force in each Contracting State only where an international
element is involved”]. Aşadar, pentru aplicabilitatea Regulamentului Bruxelles I este necesară existenţa unui element
de extraneitate, cazurile strict interne fiind exceptate, ceea ce rezultă atât dintr-o interpretare istorică (în sprijinul
căreia am citat considerentele raportului Jenard), cât şi din interpretarea teleologică a textelor. Cu altă ocazie, am
adoptat o opinie parţial diferită (a se vedea Gh.-L. Zidaru, Competenţa internaţională de drept comun şi competenţele
speciale instituite de art. 5 din Regulamentul nr. 44/2001 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea
hotărârilor în materie civilă şi comercială, în RRDP nr. 6/2010, p. 134). Considerăm însă că argumentul de
interpretare istorică a Convenţiei de la Bruxelles, ca şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie impun concluzia expusă în text.
223
Hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie în cauza C-327/10, disponibilă pe www.curia.europa.eu şi
publicată în RRDJ nr. 2/2012, p. 225 şi urm., cu comentariu de M. Stancu, Comentariu la hotărârea Curţii de Justiţie
din data de 17.11.2011, pronunţată în cauza Hypoteční banka a.s./Udo Mike Lindner, în RRDJ nr. 2/2012, p. 231 şi
urm.
85
statului a cărui cetăţenie o are persoana respectivă s-ar putea, de asemenea, considera competente să
soluţioneze cererile îndreptate împotriva acesteia, chiar dacă nu-i cunosc domiciliul. Ca urmare, arată
Curtea, chiar dacă cetăţenia ori naţionalitatea străină nu constituie un criteriu relevant pentru stabilirea
competenţei (nefiind utilizat de normele de competenţă din Regulament), ea poate prezenta relevanţă
în cadrul chestiunii, distincte, a stabilirii condiţiilor de aplicare a normelor de competenţă
internaţională prevăzută de Regulament. În cadrul examinării acestor condiţii, se impune concluzia că,
dacă instanţa naţională este sesizată cu o cerere împotriva cetăţeanului unui alt stat membru al cărui
domiciliu este necunoscut, există elementul de extraneitate necesar pentru ca Regulamentul Bruxelles
I să fie, în principiu, aplicabil.
8. Cu toate acestea, mai trebuie stabilit dacă, într-o atare situaţie, se vor aplica regulile de
competenţă internaţională cuprinse în Regulament ori dacă, dimpotrivă, se vor aplica normele
corespunzătoare prevăzute de legislaţia naţională. Această întrebare se ridică întrucât, în principiu224,
Regulamentul Bruxelles I bis se aplică doar dacă pârâtul domiciliază pe teritoriul unui stat membru
[art. 4 şi art. 5 par. 1; art. 2 şi art. 3 par. 1 v.R.225], în vreme ce, în caz contrar, sunt aplicabile normele
de competenţă internaţională prevăzute de legislaţia statului membru în care se află instanţa sesizată,
respectiv de lex fori (art. 6; art. 4 v.R.). De vreme ce domiciliul pârâtului este, prin ipoteză,
necunoscut, instanţa sesizată ar putea considera că pârâtul domiciliază într-un stat membru ori,
dimpotrivă, că domiciliază într-un stat terţ, cu consecinţe diametral opuse în ceea ce priveşte legea
aplicabilă.
9. Curtea de Justiţie a decis în cauzele Hypoteční banka a.s./Udo Mike Lindner şi G./Cornelius
de Visser226 că, în situaţia în care pârâtul este probabil un resortisant al unui stat membru, iar instanţa
nu dispune de indicii doveditoare care să îi permită să concluzioneze că pârâtul respectiv domiciliază
efectiv în afara Uniunii Europene, se vor aplica dispoziţiile Regulamentului Bruxelles I bis. Cum face
adeseori, Curtea de Justiţie recurge la o interpretare teleologică, arătând că aplicarea normelor
uniforme de competenţă prevăzute de Regulament, în locul celor în vigoare în diferite state membre,
este conformă cu cerinţa securităţii juridice, ca şi cu obiectivul urmărit de actul normativ european, de
a consolida protecţia juridică a persoanelor stabilite în Uniunea Europeană şi de a permite atât
reclamantului să identifice cu uşurinţă instanţa pe care o poate sesiza, cât şi pârâtului să prevadă în
mod rezonabil instanţa în faţa căreia poate fi chemat în judecată.
10. Ca urmare, din punct de vedere practic, dacă există un indiciu conform căruia pârâtul are o
legătură cu teritoriul unui stat membru (este cetăţeanul acestui stat ori, dacă este cetăţean român sau
cetăţeanul unui stat terţ, a domiciliat la un moment dat pe teritoriul unui stat membru, nu neapărat
acelaşi cu statul a cărui cetăţenie o deţine etc.), se prezumă că Regulamentul Bruxelles I bis este
aplicabil. Doar în măsura în care instanţa deţine probe sau cel puţin indicii concludente din care să
rezulte că, în prezent, pârâtul domiciliază în afara UE, vor fi aplicabile normele de competenţă
internaţională prevăzute de lex fori (art. 6 din Regulament; art. 4 v.R.).
11. Concluzionăm, aşadar, că, cel puţin în cazul cetăţenilor unui stat membru UE227 care au
avut domiciliul sau reşedinţa pe teritoriul României, iar în prezent nu se mai poate stabili dacă aceştia

224
După cum rezultă din prevederile art. 6 par. 1, art. 24 şi art. 25 din Regulament [art. 4 par. 1, art. 22 şi art.
23 v.R.], în cazul în care părţile încheie o convenţie atributivă de competenţă prin care au stabilit competenţa unei
instanţe din Uniunea Europeană, iar cel puţin una dintre părţi (nu neapărat pârâtul!) îşi are domiciliul într-un stat
membru, Regulamentul este aplicabil; de asemenea, art. 26 din Regulament (art. 22 v.R.), care instituie anumite cazuri
de competenţă exclusivă, este aplicabil, chiar dacă pârâtul domiciliază într-un stat terţ.
225
Reamintim că prin abrevierea „v.R.” ne referim la textele corespunzătoare din Regulamentul precedent,
nr. 44/2001, în prezent abrogat, dar aplicabil proceselor începute înaintea datei de 10 ianuarie 2015.
226
Hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie la data de 15 martie 2012 în cauza C-292/10, disponibilă pe
www.curia.europa.eu. În cauză, reclamanta sesizase o instanţă din statul său de domiciliu cu o acţiune în daune
împotriva unui anume Cornelius de Visser, care figura ca titular al unui nume de domeniu de internet pe care apăruse
un conţinut prejudiciabil pentru reclamantă; cu toate că de Visser figura cu o adresă în Olanda, el nu a putut fi
localizat, întrucât nu figura în niciun registru de evidenţă a persoanelor din Olanda. Aşa fiind, în cauză, doar numele şi
prezumtiva adresă indicată la momentul înregistrării numelui de domeniu lasă să se prezume o cetăţenie olandeză,
aceasta, ca şi existenţa reală a persoanei, fiind însă sub semnul întrebării. Cu toate acestea, Curtea a reţinut, întemeiat,
aplicabilitatea Regulamentului nr. 44/2001.
227
În cazul resortisanţilor unui stat terţ, dacă nu există dovezi ori cel puţin indicii concludente cu privire la
domiciliul lor pe teritoriul unui stat membru UE, Regulamentul nu este, în principiu, aplicabil (art. 6; art. 4 v.R.).
86
domiciliază sau nu pe acest teritoriu (existând, aşadar, posibilitatea rezonabilă de a se fi întors în statul
de provenienţă), competenţa în materie civilă este stabilită de Regulamentul Bruxelles I bis, chiar
dacă domiciliul actual nu este cunoscut. Această din urmă împrejurare nu scuteşte instanţa română de
obligaţia de a-şi verifica competenţa internaţională potrivit Regulamentului, ca pas prealabil aplicării
normelor interne de competenţă teritorială. Aşadar, într-o asemenea situaţie, instanţa nu se poate
considera competentă potrivit art. 108 NCPC, ci va trebui să facă aplicarea normelor europene,
raportându-se, spre exemplu, la ultimul domiciliu cunoscut al pârâtului228 ori la alte puncte de legătură
prevăzute de normele de competenţă din Regulament.

Jurisprudenţă

Potrivit art. 914 [după republicare, art. 915 – n.n., Gh.-L.Z.] alin. (2) NCPC, dacă nici
reclamantul, nici pârâtul nu au locuinţa în ţară, părţile pot conveni să introducă cererea de divorţ la
orice judecătorie din România, în lipsa unui astfel de acord cererea de divorţ fiind de competenţa
Judecătoriei Sectorului 5.
S-a susţinut în cauză că părţile au locuit după încheierea căsătoriei în localitatea Prigor, iar după
aproximativ un an de zile au plecat împreună în Italia.
Cartea de identitate, cu valabilitate până la 5 aprilie 2019, depusă la Dosarul nr. 1004/273/2013
al Judecătoriei Oraviţa, atestă faptul că reclamantul are reşedinţa în Italia.
Noţiunea de locuinţă trebuie înţeleasă ca element de identificare a persoanei fizice, interesând,
aşadar, nu atât locuinţa statornică şi principală a reclamantului, cât adresa unde locuieşte efectiv, ceea
ce înseamnă că în cazul de faţă reclamantul are locuinţa în Italia.
În ceea ce o priveşte pe pârâtă, aceasta figurează în evidenţa DEPABD cu domiciliul la o adresă
din Bucureşti, sectorul 3, la care nu locuieşte efectiv, astfel cum rezultă din menţiunile de pe procesul-
verbal de înmânare a citaţiei.
Drept urmare, ipoteza în cauza de faţă este aceea în care nici reclamantul, nici pârâta nu
locuiesc efectiv în România – situaţie care, faţă de dispoziţiile art. 914 alin. (2) NCPC şi pentru o
bună administrare a justiţiei, atrage competenţa Judecătoriei sectorului 5 (ÎCCJ, s. I civ., dec. nr. 2331
din 23 septembrie 2014, disponibilă pe www.scj.ro).
Notă: Competenţa internaţională nu a fost supusă dezbaterii în faţa instanţei supreme, care a
soluţionat un regulator de competenţă teritorială. În cazul de faţă (doi cetăţeni români căsătoriţi în
România), competenţa instanţelor române rezultă din art. 3 lit. b) din Regulamentul nr. 2201/2003.

Art. 109. Cazul persoanei juridice care are dezmembrăminte

Cererea de chemare în judecată împotriva unei persoane juridice de drept privat se poate
face şi la instanţa locului unde ea are un dezmembrământ fără personalitate juridică, pentru
obligaţiile ce urmează a fi executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin
reprezentantul dezmembrământului ori din fapte săvârşite de acesta.

Comentariu

1. Spre deosebire de art. 7 alin. (2) C. pr. civ. 1865, care prevedea că cererea împotriva unei
persoane juridice de drept privat se poate face şi la instanţa locului unde ea are reprezentanţă, pentru
obligaţiile ce urmează a fi executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentant
sau din fapte săvârşite de acesta229, art. 109 NCPC se aplică tuturor dezmembrămintelor persoanei
juridice de drept privat.

Dacă însă resortisantul unui stat terţ domiciliază într-un stat UE, cele arătate în text cu privire la aplicabilitatea actului
normativ european se aplică întocmai. Faţă de cele arătate în text, aceeaşi soluţie trebuie aplicată dacă aceeaşi
persoană a domiciliat la un moment într-un stat UE, fără a exista dovezi sau indicii concludente că ulterior şi-a mutat
domiciliul în afara Uniunii.
228
A se vedea M. Stancu, op. cit., pp. 234-236.
229
Printr-o soluţie a instanţei supreme s-a acceptat aplicarea art. 7 alin. (2) în cazul unei filiale, soluţie
întemeiată pe un argument a fortiori (filiala este mai mult decât reprezentanţa) – CSJ, s. civ., dec. nr. 3162/1994, în
RDC nr. 2/1996, p. 110 –, dar această soluţie a fost criticată, întrucât art. 7 alin. (2) se referă numai la reprezentanţă,
87
 2. Această soluţie este neîndoielnic utilă, neexistând nicio raţiune pentru a limita aplicabilitatea
acestui caz de competenţă alternativă la ipoteza reprezentanţei, o formă de sediu secundar mai puţin
utilizată în prezent. Cea mai frecventă situaţie în practică este, de altfel, aceea în care o societate
contractează cu terţii prin intermediul reprezentantului unei sucursale230, agenţii ori altui punct de
lucru.
3. Subliniem că textul este aplicabil ori de câte ori pretenţiile au ca obiect executarea
obligaţiilor ce urmează a se face la locul situării dezmembrământului (prima ipoteză), nefiind necesar
ca în contract să fie prevăzut expres locul executării; în măsura în care părţile nu au derogat expres,
vor fi aplicabile dispoziţiile legale supletive cu privire la locul executării obligaţiei [textul fiind
redactat diferit de art. 113 alin. (1) pct. 3 NCPC]. Se impune, aşadar, ca, pentru stabilirea competenţei,
instanţa să determine locul plăţii231 potrivit dispoziţiilor legale aplicabile raportului juridic litigios, iar
dacă este vorba despre un litigiu cu elemente de extraneitate, se impune mai întâi determinarea
dreptului substanţial aplicabil, în raport de normele conflictuale incidente, şi abia apoi, într-o fază
subsecventă, stabilirea locului plăţii, potrivit normelor de drept astfel stabilite.
4. Faţă de redactarea textului, instanţa locului dezmembrământului este competentă, chiar dacă
obligaţia nu a fost contractată prin dezmembrământul respectiv, în măsura în care locul executării
obligaţiei – determinat potrivit celor ce precedă – este acelaşi cu locul în care se află
dezmembrământul (concluzie impusă de conjuncţia „sau” utilizată de text, de unde rezultă că aceste
condiţii prevăzute nu sunt cumulative). Spre exemplu, executarea obligaţiei de plată a unei sume de
bani se face, în lipsă de stipulaţie contrară, la domiciliul sau sediul creditorului [art. 1.494 alin. (1) lit.
a) NCC]. Dacă reclamantul care cere plata unei sume de bani domiciliază într-o localitate unde
debitorul obligaţiei de plată, persoană juridică de drept privat, are o sucursală, el poate introduce
acţiunea la instanţa locului de plată, determinat potrivit legii supletive aplicabile, chiar dacă actul
juridic nu a fost încheiat prin intermediul sucursalei respective.
5. Chiar dacă locul executării obligaţiei ce formează obiectul cererii de chemare în judecată este
situat în altă parte, instanţa menţionată este competentă, dacă obligaţia respectivă izvorăşte din acte
încheiate prin reprezentantul dezmembrământului ori din fapte săvârşite de acesta232. Astfel, instanţa
locului în care se află sucursala ori alt dezmembrământ este competentă să soluţioneze cererea
privitoare la executarea obligaţiei ce izvorăşte dintr-un act încheiat prin intermediul acelui
dezmembrământ, chiar dacă locul executării obligaţiei se află în altă parte.
6. De asemenea, ipoteza normei se referă şi la faptele (licite ori ilicite) săvârşite de
reprezentantul dezmembrământului, în măsura în care obligaţia a cărei executare se solicită izvorăşte
din acel fapt.

nu şi la filială, adoptându-se implicit o interpretare strictă a textului; în acest sens, a se vedea M. Tăbârcă, op. cit., vol.
I, 2005, p. 268.
230
Potrivit art. 43 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 a societăţilor, republicată, cu modificările ulterioare
(inclusiv cele aduse prin Legea nr. 76/2012), sucursalele sunt dezmembrăminte fără personalitate juridică ale
societăţilor şi se înregistrează, înainte de începerea activităţii lor, în registrul comerţului din judeţul în care vor
funcţiona. Potrivit art. 43 alin. (3) din aceeaşi lege, celelalte sedii secundare – agenţii, puncte de lucru sau alte
asemenea sedii  sunt dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societăţilor şi se menţionează numai în cadrul
înmatriculării societăţii în registrul comerţului de la sediul principal.
231
Potrivit art. 1.469 alin. (2) NCC, plata constă în remiterea unei sume de bani sau, după caz, în executarea
oricărei alte prestaţii care constituie obiectul însuşi al obligaţiei. Locul plăţii este determinat într-o manieră supletivă
de art. 1.494 NCC. Potrivit acestui text de lege: „(1) În lipsa unei stipulaţii contrare ori dacă locul plăţii nu se poate
stabili potrivit naturii prestaţiei sau în temeiul contractului, al practicilor statornicite între părţi ori al uzanţelor:
a) obligaţiile băneşti trebuie executate la domiciliul sau, după caz, sediul creditorului de la data plăţii;
b) obligaţia de a preda un lucru individual determinat trebuie executată în locul în care bunul se afla la data
încheierii contractului;
c) celelalte obligaţii se execută la domiciliul sau, după caz, sediul debitorului la data încheierii contractului.
(2) Partea care, după încheierea contractului, îşi schimbă domiciliul sau, după caz, sediul determinat, potrivit
prevederilor alin. (1), ca loc al plăţii suportă cheltuielile suplimentare pe care această schimbare le cauzează”.
232
Spre exemplu, în cazul în care un întreprinzător contractează cu sucursala unei bănci şi s-a stipulat că
plata obligaţiilor ce incumbă părţilor se va face prin virament, la sediul principal al băncii, instanţa de la locul
sucursalei este totuşi competentă pentru acţiunile ce au ca obiect executarea obligaţiilor asumate de bancă, prin
contractul încheiat de sucursala respectivă. Am luat exemplul unui întreprinzător întrucât, în cazul unui consumator,
sunt oricum aplicabile dispoziţiile art. 113 alin. (1) pct. 8 NCPC.
88
 7. Textul de lege instituie un caz de competenţă alternativă, reclamantul având posibilitatea de
a sesiza instanţa de la sediul principal al persoanei juridice233.

Jurisprudenţă

Judecătoria Călăraşi, instanţa sesizată iniţial, a reţinut că în speţă se impune aplicarea

prevederilor art. 7 alin. (1) C. pr. civ. care consacră regula generală în materia competenţei teritoriale,
pierzând din vedere dispoziţiile art. 7 alin. (2) din acelaşi cod, care, ca o excepţie de la regulă,
stabilesc competenţa teritorială alternativă deopotrivă în favoarea instanţei de la sediul pârâtei
persoană juridică, precum şi a instanţei locului unde persoana juridică de drept privat are
reprezentanţă, pentru obligaţiile ce urmează a fi executate în acel loc sau care izvorăsc din acte
încheiate prin reprezentant sau fapte săvârşite de acesta, dreptul de a alege între aceste instanţe
deopotrivă competente aparţinând reclamantului (…). Raţionamentul Jud. Călăraşi, potrivit căruia a
înlăturat aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 7 alin. (2) C. pr. civ., respectiv acela că punctul de
lucru nu constituie reprezentanţă în sensul normei precitate, a fost înlăturat de Înalta Curte în raport de
dispoziţiile art. 43 din Legea nr. 31/1990 (…), din cuprinsul normei rezultând cu evidenţă intenţia
legiuitorului de a reglementa similar entităţile societăţilor comerciale funcţionale în locaţii distincte
de sediul social principal al acestora (s.n., Gh.-L.Z.). În raport de considerentele anterior expuse, de
obiectul cererii de chemare în judecată precizate – obligaţie de a face –, precum şi de faptul că
lucrările a căror desfiinţare se solicită sunt edificate pe terenul proprietatea reclamantei situat în
municipiul Călăraşi, unde pârâta are deschis punct de lucru, aşa cum rezultă din actele aflate la dosar,
Înalta Curte a apreciat că acţiunea dedusă judecăţii este o acţiune personală în realizarea dreptului,
guvernată de norme cu caracter de ordine privată ce reglementează materia competenţei teritoriale
alternative, în baza cărora reclamanta are opţiunea alegerii între mai multe instanţe deopotrivă
competente, dreptul de a contesta alegerea revenind exclusiv pârâtului (s.n., Gh.-L.Z.) în condiţiile
prevăzute de dispoziţiile art. 159 alin. (2) coroborat cu art. 1591 alin. (3) C. pr. civ., astfel încât
invocarea excepţiei necompetenţei teritoriale de către Judecătoria Călăraşi s-a făcut cu încălcarea
dispoziţiilor legale precitate (ÎCCJ, s. a II-a civ., dec. nr. 4265 din 30 octombrie 2012, disponibilă pe
www.scj.ro).
Notă: Credem că, prin pasajul evidenţiat, instanţa supremă a vrut să spună că dreptul de a
invoca o eventuală necompetenţă teritorială relativă aparţine doar pârâtului, în vreme ce instanţa nu
poate ridica excepţia din oficiu [art. 1591 alin. (3) C. pr. civ. 1865 şi art. 130 alin. (3) NCPC]. În
măsura în care reclamantul a sesizat una dintre instanţele competente alternativ, potrivit art. 7 alin. (2)
C. pr. civ. 1865, respectiv art. 109 NCPC, alegerea sa nu poate fi contestată nici de pârât (cf. art. 12 C.
pr. civ. 1865 şi art. 116 NCPC).

Art. 110. Cererile îndreptate împotriva unei entităţi fără personalitate juridică
Cererea de chemare în judecată împotriva unei asociaţii, societăţi sau altei entităţi fără
personalitate juridică, constituită potrivit legii, se poate introduce la instanţa competentă pentru
persoana căreia, potrivit înţelegerii dintre membri, i s-a încredinţat conducerea sau
administrarea acesteia. În cazul lipsei unei asemenea persoane, cererea se va putea introduce la
instanţa competentă pentru oricare dintre membrii entităţii respective.

Comentariu

1. Această normă constituie tot o aplicaţie a competenţei teritoriale de drept comun, adaptată
ipotezei în care pârâtul este o entitate fără personalitate juridică. Intră în această categorie, spre
exemplu, societatea simplă prevăzută de art. 1.892 alin. (1) NCC.
2. Soluţia diferă după cum prin contractul de societate ori prin alt act prin care entitatea fără
personalitate juridică este constituită în condiţiile legii se determină sau nu persoana căreia i s-a
încredinţat conducerea sau administrarea entităţii. În caz afirmativ, competenţa aparţine instanţei de la

233
În acest sens, a se vedea I. Leş, Noul Cod, 2011, p. 189. A se vedea şi ÎCCJ, s. a II-a civ., dec. nr.
1718/2015, disponibilă pe www.juridice.ro, 16 noiembrie 2015 (teza a doua este nota coordonatorului, V.M.C.).
89
domiciliul sau sediul persoanei respective [art. 107 alin. (1)], iar în caz negativ, competenţa este
alternativă, reclamantul având opţiunea de a sesiza instanţa de la domiciliul sau sediul oricăruia dintre
membrii entităţii.

Art. 111. Cereri îndreptate împotriva persoanelor juridice de drept public

Cererile îndreptate împotriva statului, autorităţilor şi instituţiilor centrale sau locale,
precum şi a altor persoane juridice de drept public pot fi introduse la instanţa de la domiciliul
sau sediul reclamantului ori la instanţa de la sediul pârâtului.

Comentariu

1. Textul (astfel cum acesta a fost modificat prin Legea nr. 76/2012) este diferit de art. 8 C. pr.
civ. 1865. Reglementarea Noului Cod, mai simplă şi mai judicioasă, este adaptată normei speciale din
materia contenciosului administrativ; art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului
administrativ prevede că: „Reclamantul se poate adresa instanţei de la domiciliul său sau celei de la
domiciliul pârâtului. Dacă reclamantul a optat pentru instanţa de la domiciliul pârâtului, nu se poate
invoca excepţia necompetenţei teritoriale”234.
2. Norma specială este aplicabilă cu prioritate, dacă este cazul (lex specialis derogat generali).
Însă art. 111 NCPC este aplicabil oricărei cereri, de drept public ori de drept privat, îndreptată
împotriva statului, autorităţilor şi instituţiilor centrale sau locale, precum şi a altor persoane juridice
de drept public, instituind competenţa alternativă a instanţei de la sediul pârâtului (ca aplicaţie a
regulii de drept comun) şi a instanţei de la domiciliul sau sediul reclamantului.
3. În acest fel, se previne aglomerarea excesivă a instanţei de la sediul autorităţii pârâte şi este
protejat reclamantul care începe un litigiu cu o persoană juridică de drept public al cărei sediu se află
în altă localitate.
4. Nu se poate interpreta că prin adoptarea acestei norme legiuitorul ar fi voit să înlăture
competenţele exclusive prevăzute pentru anumite cereri, precum plângerile contravenţionale, întrucât
aceste norme se întemeiază pe raţiuni specifice – bunăoară, în materie contravenţională, soluţia
judecării plângerii de către judecătoria de la locul săvârşirii contravenţiei este întemeiată pe raţiuni de
proximitate a instanţei faţă de împrejurările de fapt ce trebuie lămurite, fiind pe deplin justificată
(acolo unde a înţeles să deroge de la această regulă, legiuitorul o face în mod expres). Ca urmare,
aceste norme speciale nu pot fi socotite abrogate, pe temeiul art. 83 lit. k) din Legea nr. 76/2012, ele
nefiind „contrare” noii reglementări235.

234
Desigur, precizarea cuprinsă în teza finală, deşi nu dăunează cu nimic, este inutilă, pentru că, potrivit art.
12 C. pr. civ. 1865, reclamantul avea alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente. Legiuitorul a voit,
probabil, să curme controversa existentă sub imperiul vechii Legi nr. 29/1990 a contenciosului administrativ, care
prevedea în art. 6 alin. (1) că cererile în materie de contencios administrativ sunt de competenţa tribunalului de la
domiciliul reclamantului. Practica judiciară a decis că această dispoziţie de favoare nu înlătură opţiunea reclamantului
de a introduce acţiunea la instanţa de la domiciliul pârâtului [a se vedea, de exemplu, CSJ, s. cont. adm., dec. nr.
351/2000, în G. Boroi, O. Spineanu-Matei, op. cit., 2011, p. 64; în nota ce însoţeşte această soluţie jurisprudenţială se
arată că, illo tempore, potrivit unei opinii minoritare, competenţa teritorială în materie de contencios administrativ
avea caracter absolut, nefiind vorba despre pricini privitoare la bunuri – concluzie întemeiată pe art. 19 şi pe art. 159
alin. (1) pct. 3 C. pr. civ. 1865, ceea ce ar fi determinat concluzia imposibilităţii unei atari opţiuni în favoarea altei
instanţe decât cea expres prevăzută de lege].
235
Pentru o opinie contrară, la care nu putem subscrie, fiind întemeiată pe argumente discutabile (întrucât
deplasarea reclamantului la altă instanţă decât cea a domiciliului său nu constituie o încălcare a dreptului de acces la
justiţie, ştiut fiind că forum actoris constituie oricum o soluţie de excepţie ce trebuie să se întemeieze pe raţiuni
temeinice) ori pur circumstanţiale (precum „supraaglomerarea” judecătoriilor în raza cărora se constată contravenţii cu
privire la plata rovinietei; această chestiune trebuia rezolvată printr-o normă derogatorie de la regula de drept comun
în materie contravenţională, iar nu prin considerarea acesteia din urmă ca fiind abrogată – norma derogatorie a fost
ulterior introdusă în cuprinsul O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor prin art. III din Legea nr.
2/2013), a se vedea P. Piperea, P. Lospa, Noul Cod, 2012, p. 138. Mai adăugăm că O.G. nr. 2/2001 privind regimul
juridic al contravenţiilor a suferit modificări prin Legea nr. 76/2012, fără ca acestea să privească şi art. 32 alin. (3) din
Ordonanţă, ceea ce constituie un indiciu suficient de concludent că legiuitorul nu a apreciat că între acest text de lege
şi NCPC ar exista vreo incompatibilitate.
90
 Art. 112. Pluralitatea de pârâţi
(1) Cererea de chemare în judecată a mai multor pârâţi poate fi introdusă la instanţa
competentă pentru oricare dintre aceştia; în cazul în care printre pârâţi sunt şi obligaţi
accesoriu, cererea se introduce la instanţa competentă pentru oricare dintre debitorii principali.
(2) Dacă un pârât a fost chemat în judecată numai în scopul sesizării instanţei competente
pentru el, oricare dintre pârâţi poate invoca necompetenţa la primul termen de judecată la care
părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.

Comentariu

1. Potrivit art. 112 alin. (1) NCPC, corespunzător art. 9 C. pr. civ. anterior, cererea de chemare
în judecată a mai multor pârâţi poate fi introdusă la instanţa competentă pentru oricare dintre
aceştia236; în cazul în care printre pârâţi sunt şi obligaţi accesoriu, cererea se introduce la instanţa
competentă pentru oricare dintre debitorii principali. Opţiunea reclamantului este limitată la instanţele
determinate potrivit art. 107 NCPC, pentru fiecare pârât în parte.
2. Textul de lege trebuie corelat cu dispoziţiile art. 59 NCPC, potrivit cărora mai multe
persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligaţie
comună, dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură.
Sub imperiul vechiului Cod, s-a învederat în acest sens că scopul normei constă în evitarea
riscului unor hotărâri contradictorii, în cazul în care reclamantul ar chema în judecată pe fiecare pârât
în parte, în faţa unor instanţe diferite. Rezultă de aici o condiţie subînţeleasă, anume ca obiectul cererii
să se refere la o obligaţie comună a părţilor ori ca obligaţiile părţilor să aibă aceeaşi cauză. Ca urmare,
norma de competenţă se completează fie cu art. 47 C. pr. civ. 1865, din care rezultă condiţiile ce
trebuie îndeplinite pentru a exista coparticipare procesuală pasivă, fie cu art. 164 C. pr. civ. 1865, care
reglementează conexitatea237. Aceste considerente sunt pertinente, mutatis mutandis, şi sub imperiul
noii reglementări.
3. Alin. (2) a fost adăugat prin Legea nr. 76/2012, scopul său fiind prevenirea abuzului de drept
procesual. Norma aceasta are corespondent în dispoziţiile art. 1.066 alin. (2) NCPC, privitoare la
competenţa internaţională, conform cărora: „Când există mai mulţi pârâţi, instanţele române sunt
competente dacă unul dintre aceştia se află în situaţia prevăzută la alin. (1), în afară de cazul când
cererea a fost făcută numai cu scopul de a-l sustrage pe un pârât de la jurisdicţia domiciliului ori
reşedinţei obişnuite sau, după caz, a sediului principal ori secundar situat în străinătate”.
4. Ambele norme presupun, aşadar, o examinare de către instanţa sesizată a raportului de
conexitate între cererile formulate în contradictoriu cu mai mulţi pârâţi, pentru a constata dacă nu
cumva reclamantul urmăreşte să sustragă pe unii dintre pârâţi competenţei fireşti a instanţelor de la
domiciliile lor, prin juxtapunerea artificială a unor cereri fără legătură (suficientă) între ele 238 ori prin
chemarea în judecată a unui pârât străin de raportul juridic litigios, doar pentru a sesiza instanţa
competentă pentru acesta239. În această din urmă ipoteză, ordinea firească de soluţionare a excepţiilor
procesuale ar putea fi inversată, întrucât instanţa ar trebui, în cazul în care constată că un pârât a fost
chemat în judecată în mod vădit formal, fără a avea calitate procesuală pasivă în raportul juridic dedus

236
Pentru unele rezerve cu privire la justeţea soluţiei în situaţia în care mai mulţi pârâţi domiciliază în
circumscripţia unei instanţe, iar reclamantul sesizează instanţa în circumscripţia căreia domiciliază un singur pârât, a
se vedea I. Leş, Noul Cod, 2011, p. 191.
237
În acest sens, a se vedea V.M. Ciobanu, G. Boroi, Tr.C. Briciu, Curs selectiv, 2011, p. 147.
238
Spre exemplu, dacă reclamantul cheamă în judecată trei pârâţi, formulând pretenţii împotriva fiecăruia
dintre ei în temeiul unor raporturi juridice distincte, neaflate în legătură unele cu altele, condiţiile coparticipării
procesuale pasive nu sunt îndeplinite. În acest caz, pârâtul chemat în judecată la altă instanţă decât cea a domiciliului
sau sediului său poate invoca necompetenţa, solicitând disjungerea cererii formulate împotriva sa şi declinarea
competenţei în favoarea instanţei desemnate de art. 107 NCPC. Se pare că există totuşi opinia că în proces pot exista
mai mulţi pârâţi fără ca între ei să existe coparticipare procesuală – M. Tăbârcă, op. cit., 2013, vol. I, p. 648 – opinie la
care nu achiesăm, ci dimpotrivă, credem că aceasta este una dintre ipotezele de aplicare a dispoziţiilor art. 112 alin.
(2) NCPC.
239
Spre exemplu, deşi debitori sunt A şi B, este chemat în judecată şi C, străin de raportul juridic, doar
pentru sesizarea instanţei competente pentru acesta.
91
judecăţii, să admită această excepţie şi să stabilească competenţa teritorială în raport de pârâţii rămaşi
în judecată.
5. Desigur, fiind vorba despre o normă de ordine privată, necompetenţa trebuie invocată de
pârâtul care afirmă că a fost chemat în judecată fără temei la altă instanţă decât cea a domiciliului său
[art. 130 alin. (3) NCPC]. În niciun caz instanţa nu ar putea constata lipsa conexităţii între cereri,
pentru a le disjunge şi a-şi declina competenţa din oficiu. Prin derogare de la dreptul comun, potrivit
art. 112 alin. (2), necompetenţa poate fi invocată inclusiv la primul termen de judecată la care părţile
sunt legal citate, şi aceasta chiar dacă întâmpinarea este obligatorie.
6. Cerinţa alin. (2) („un pârât a fost chemat în judecată numai în scopul sesizării instanţei
competente pentru el”) trebuie interpretată într-o manieră în care să acopere ambele ipoteze descrise
anterior – adică atât formularea mai multor cereri prin aceeaşi petiţie introductivă, deşi între ele nu
există legătură ori nu există legătură suficientă, cât şi lipsa (evidentă a) calităţii procesuale pasive a
pârâtului în raport de care a fost sesizată instanţa. Aşa fiind, scopul urmărit de reclamant, anume
manipularea normelor de competenţă, pe calea unui abuz de drept procesual, rezultă din chiar
neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru coparticiparea procesuală pasivă (art. 59 NCPC)
ori din evidenta240 lipsă a calităţii procesuale pasive a pârâtului. Nu este necesară o dovadă distinctă a
relei-credinţe a reclamantului, ci aceasta rezultă ex re, din circumstanţele obiective anterior expuse.
De altfel, intenţia abuzivă, ca element subiectiv, nici nu poate fi dovedită în mod direct, ci rezultă, pe
calea unei prezumţii, din circumstanţele cauzei, care trebuie să aibă un caracter suficient de univoc241.
7. Art. 112 alin. (2) este în consonanţă cu dispoziţiile art. 8 pct. 1 din Regulamentul Bruxelles I
bis [art. 6 pct. 1 v.R.]242. În jurisprudenţa Curţii de Justiţie s-a statuat că această normă urmăreşte buna
administrare a justiţiei, urmărind să evite apariţia unor proceduri concurente şi pronunţarea unor
hotărâri ireconciliabile. Aşa fiind, textul, care constituie o excepţie de la regula actor sequitur forum
rei, nu poate fi interpretat într-o manieră extensivă, care depăşeşte scopul urmărit. Dacă nu se cere o
identitate de temeiuri juridice în cazul cererilor îndreptate împotriva unor pârâţi diferiţi, se cere totuşi
ca posibilele soluţii divergente să privească aceeaşi situaţie de fapt şi de drept243. Despre aceeaşi
situaţie de drept se poate vorbi şi când se invocă încălcarea unor norme naţionale diferite, dar în
esenţă identice din punctul de vedere al conţinutului lor, care dau dreptul autorului unei opere
fotografice să se opună reproducerii neautorizate a operei sale de către editori cu sediile în state
membre diferite244.
În tot cazul, norma nu poate fi interpretată şi aplicată astfel încât să permită reclamantului să
formuleze o cerere îndreptată împotriva mai multor pârâţi numai în scopul chemării în judecată a
unuia dintre aceştia în faţa altei instanţe decât acelea din statul în care are domiciliul245.
8. Apreciem că principiile degajate din jurisprudenţa Curţii de Justiţie trebuie avute în vedere,
orientativ, şi pentru justa interpretare şi aplicare a dispoziţiilor corespunzătoare din art. 112 NCPC.
Deşi hotărârile Curţii se referă doar la interpretarea şi aplicarea Regulamentului Bruxelles I, acest act
normativ este direct aplicabil, întocmai ca şi dreptul intern, reprezentat de NCPC. Coerenţa de

240
În sensul că abuzul de drept al reclamantului trebuie să fie evident, a se vedea şi M. Tăbârcă, op. cit.
(2013), vol. I, p. 649.
241
A se vedea, pentru o situaţie în care s-a formulat un capăt de cerere (ce ar putea fi socotit principal) lipsit
evident de interes numai pentru a atrage competenţa unei anumite instanţe, C.-O. Ulici, Competenţa teritorială.
Formularea unei cereri simulate şi lipsite de interes în vederea atragerii unei anumite competenţe teritoriale, ca şi C.
Ap. Cluj, s. I civ., dec. nr. 61/F/2015, disponibile pe www.juridice.ro, 20 octombrie 2015 (nota coordonatorului,
V.M.C.).
242
Potrivit acestui text de lege, o persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru mai poate fi
acţionată în justiţie: 1. atunci când există mai mulţi pârâţi, în faţa instanţei domiciliului oricăruia dintre aceştia, cu
condiţia ca cererile să fie atât de strâns legate între ele încât să fie oportună instrumentarea şi judecarea lor în acelaşi
timp, pentru a se evita riscul pronunţării unor hotărâri ireconciliabile în cazul judecării separate a cauzelor.
243
În acest sens, a se vedea hotărârea Curţii Europene de Justiţie pronunţată în data de 11 octombrie 2007 în
cauza Freeport plc/Olle Arnoldson (C-98/06), disponibilă pe www.curia.europa.eu.
244
A se vedea hotărârea Curţii Europene de Justiţie pronunţată în data de 1 decembrie 2011 în cauza
Painer/Standard (C-145/10), disponibilă pe www.curia.europa.eu.
245
A se vedea hotărârea pronunţată în cauza Painer/Standard (precitată), respectiv hotărârea pronunţată de
Curtea Europeană de Justiţie la data de 12 iulie 2012 în cauza Solvay/Honeywell (C-616/10), disponibilă
www.curia.europa.eu.
92
ansamblu a sistemului de drept reclamă interpretări identice pentru texte care sunt, în substanţă,
identice şi au aceeaşi finalitate.
9. Sub un alt aspect, art. 112 nu este aplicabil în cazul acţiunilor reale imobiliare, care trebuie
introduse la instanţa locului în care se află imobilul (art. 117 NCPC)246.

Jurisprudenţă

În prezenta cauză, instanţa a fost învestită cu o acţiune având ca obiect constatarea valabilităţii
unei convenţii încheiate cu privire la un imobil situat pe raza Judecătoriei Huedin, respectiv
pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic, precum şi suplimentarea masei succesorale
cu acest imobil.
Având în vedere că reclamanţii tind la valorificarea unui drept personal, dreptul de creanţă
corelativ obligaţiei de a face, ca urmare a antecontractului încheiat cu pârâţii cu privire la un bun
imobil, competenţa teritorială este relativă.
Prin urmare, ţinând seama de natura şi obiectul dreptului exercitat pe calea acţiunii deduse
judecăţii, aceasta este o acţiune personală imobiliară, aşa încât competenţa ei de soluţionare nu se
stabileşte potrivit art. 117 NCPC, aplicabil exclusiv acţiunilor reale imobiliare, ci potrivit dispoziţiilor
de drept comun ale art.107 NCPC, potrivit cărora cererea se face la instanţa domiciliului pârâtului.
Întrucât aceste norme sunt de competenţă teritorială relativă, nesocotirea lor putea fi invocată
pe calea excepţiei de necompetenţă numai de către pârâţi şi numai până la prima zi de înfăţişare, în
caz contrar instanţa sesizată rămânând competentă să judece litigiul, ca urmare a decăderii pârâtului
din dreptul de a invoca o excepţie relativă.
În speţă, în faţa primei instanţe sesizate (Judecătoria Huedin) pârâţii nu au invocat excepţia
necompetenţei teritoriale, astfel încât aceasta a rămas competentă să judece litigiul, ea neavând
dreptul să invoce, din oficiu, excepţia de necompetenţă teritorială relativă, cum greşit s-a procedat în
cauză.
Pe de altă parte, trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 112 alin. (1) NCPC, potrivit cărora
„cererea de chemare în judecată a mai multor pârâţi poate fi introdusă la instanţa competentă pentru
oricare dintre aceştia”.
Instanţa sesizată de reclamanţi prin acţiunea introductivă este Judecătoria Huedin.
Cum pârâţii P.E., B.K. şi V.P.N.A. au domiciliul în Comuna Sâncraiu, iar, potrivit H.G. nr.
337/1993 pentru stabilirea circumscripţiilor judecătoriilor şi parchetelor de pe lângă judecătorii,
localitatea Sâncraiu este arondată Judecătoriei Huedin, aceasta este instanţa competentă teritorial să
soluţioneze cauza.
În plus, acţiunea de faţă nu reprezintă o acţiune formulată în materie succesorală, pentru a fi
incidente dispoziţiile imperative ale art. 118 NCPC. Aceasta întrucât acţiunea reclamanţilor nu se
încadrează în niciuna dintre ipotezele textului de lege, nepunând în discuţie nici pretenţii ale
legatarilor faţă de moştenire, nici ale moştenitorilor unii faţă de ceilalţi, reclamanţii neavând o astfel
de calitate de pe urma defunctei B.C. şi nici în legătură cu moştenirea acestei persoane. În acest ultim
caz, moştenirea defunctei B.C. a fost dezbătută, fiind eliberat certificatul de moştenitor nr. xx9 din 9
noiembrie 2005 (ÎCCJ, s. I civ., dec. nr. 842 din 13 martie 2014, nepublicată).

Art. 113. Competenţa teritorială alternativă

(1) În afară de instanţele prevăzute la art. 107-112, mai sunt competente:
1. instanţa domiciliului reclamantului, în cererile privitoare la stabilirea filiaţiei;
2. instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază creditorul reclamant, în cererile
referitoare la obligaţia de întreţinere, inclusiv cele privind alocaţiile de stat pentru copii;
3. instanţa locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligaţiei,
în cazul cererilor privind executarea, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea unui contract;
4. instanţa locului unde se află imobilul, pentru cererile ce izvorăsc dintr-un raport de
locaţiune a imobilului;

246
A se vedea: V.M. Ciobanu, G. Boroi, Tr.C. Briciu, Curs selectiv, 2011, p. 147; M. Tăbârcă, op. cit., vol. I,
p. 269.
93
 5. instanţa locului unde se află imobilul, pentru cererile în prestaţie tabulară, în justificare
tabulară sau în rectificare tabulară;
6. instanţa locului de plecare sau de sosire, pentru cererile ce izvorăsc dintr-un contract
de transport;
7. instanţa locului de plată, în cererile privitoare la obligaţiile ce izvorăsc dintr-o cambie,
cec, bilet la ordin sau dintr-un alt titlu de valoare;
8. instanţa domiciliului consumatorului, în cererile având ca obiect executarea,
constatarea nulităţii absolute, anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a
contractului încheiat cu un profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor
produse consumatorilor;
9. instanţa în a cărei circumscripţie s-a săvârşit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul,
pentru cererile privind obligaţiile izvorâte dintr-o asemenea faptă.
(2) Când pârâtul exercită în mod statornic, în afara domiciliului său, o activitate
profesională ori o activitate agricolă, comercială, industrială sau altele asemenea, cererea de
chemare în judecată se poate introduce şi la instanţa în circumscripţia căreia se află locul
activităţii respective, pentru obligaţiile patrimoniale născute sau care urmează să se execute în
acel loc.

Comentariu

I. Observaţii generale
1. În afara instanţei de la domiciliul sau sediul pârâtului, legea stabileşte uneori şi alte instanţe
competente să soluţioneze litigiul, în considerarea unor raţiuni diverse, care, în general, se întemeiază
pe conexiunea raportului juridic litigios ori a obiectului litigiului cu un anumit loc, situat în
circumscripţia altei instanţe decât cea determinată potrivit art. 107 NCPC, ori pe necesitatea protecţiei
părţii prezumate de legiuitor a fi mai slabă247.
2. Chiar dacă reclamantul poate opta între mai multe instanţe deopotrivă competente, regulile
de competenţă trebuie să fie formulate suficient de precis pentru a nu permite o alegere discreţionară,
întrucât în acest fel s-ar aduce atingere intereselor legitime ale pârâtului şi cerinţei determinării
previzibile a competenţei, care rezultă inclusiv din art. 126 alin. (2) din Constituţie248.
3. Art. 113 NCPC nu este singurul text care instituie cazuri de competenţă alternativă, ci doar
cel mai important, întrucât reuneşte numeroase ipoteze frecvent întâlnite în practică. Spre exemplu,
norme de competenţă alternativă sunt cuprinse şi în art. 109, art. 110 teza a doua, art. 111 (de care ne-
am ocupat deja), art. 114 alin. (2), art. 115, art. 714 alin. (2) NCPC.
4. Normele de competenţă alternativă nu sunt întotdeauna de ordine privată. După cum rezultă
din ultimul exemplu menţionat, uneori reclamantul are alegerea între mai multe instanţe exclusiv
competente [în sensul că nu este permis părţilor să deroge de la competenţa prevăzută de lege,
conform art. 126 alin. (1) şi art. 129 alin. (2) pct. 3 NCPC, iar nu în sensul că ar exista o singură
instanţă competentă]249.

247
S-a arătat că nu întotdeauna „competenţa instanţei de la domiciliul pârâtului reprezintă soluţia favorabilă
pentru buna administrare a justiţiei” (în acest sens, a se vedea I. Deleanu, Tratat, 2010, p. 498); pentru justificarea
normelor de competenţă alternativă, ibidem, p. 563. Pentru unele rezerve faţă de regula tradiţională actor sequitur
forum rei şi pentru argumentarea unor criterii alternative de stabilire a competenţei teritoriale, a se vedea şi Gh. Buta,
Jurisdicţia comercială. Teorie şi jurisprudenţă, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 273 şi urm.
248
Ceea ce nu exclude, bineînţeles, ca un număr mai mare de instanţe să fie competente, ba chiar, în mod
excepţional, ca instanţe din toată ţara să fie deopotrivă competente, precum în cazul unor fapte ilicite săvârşite pe tot
teritoriul ţării (de exemplu, acte de contrafacere a unui produs protejat printr-o marcă înregistrată). Ceea ce rămâne
determinant este ca respectiva competenţă să fie atrasă de o regulă de competenţă clar formulată, ce are în vedere o
conexiune obiectivă a cauzei cu anumite circumscripţii judecătoreşti, alta decât simpla manifestare de voinţă
unilaterală a reclamantului.
249
Subliniem că am avut în vedere opinia exprimată îndeobşte în practica judiciară, potrivit căreia
competenţa teritorială în materia contestaţiei la executare ar fi de ordine publică. Această opinie este însă criticabilă,
neexistând vreun temei legal care să justifice teza competenţei exclusive; în măsura în care este vorba cel mai adesea
de executări silite privitoare la bunuri, ar trebui să se admită caracterul de ordine privată al normelor de competenţă
teritorială, conform art. 126 alin. (1) şi art. 129 alin. (3) NCPC.
94
 5. În raport de partea introductivă a textului, în afara instanţelor expres menţionate de alin. (1)
pct. 1-9 şi alin. (2), sunt competente oricare dintre instanţele menţionate în art. 107-112, de unde
rezultă că este posibilă suprapunerea mai multor ipoteze de competenţă alternativă. Spre exemplu, în
cazul unei cereri întemeiate pe o faptă ilicită, introdusă împotriva unei persoane juridice de drept
public, reclamantul are alegerea între instanţa domiciliului sau sediului său, instanţa sediului pârâtei,
instanţa locului săvârşirii faptei ilicite ori instanţa locului unde s-a produs prejudiciul (care poate fi
diferit de toate cele de mai sus).
II. Cazurile de competenţă alternativă prevăzute de art. 113 NCPC
6. Art. 113 alin. (1) pct. 1 NCPC prevede un nou caz de competenţă alternativă, la instanţa
domiciliului reclamantului care solicită stabilirea filiaţiei. Inovaţia este justificată, fiind vorba despre
o normă de protecţie a descendentului care cere stabilirea filiaţiei, de regulă minor250.
7. Art. 113 alin. (1) pct. 2 NCPC reaşază în prima parte a enumerării cazurilor de competenţă
alternativă norma prevăzută de art. 10 pct. 7 C. pr. civ. 1865, potrivit căruia, în cererile făcute de
ascendenţi sau descendenţi pentru pensie de întreţinere, este competentă şi instanţa domiciliului
reclamantului.
8. În doctrină s-a arătat, în mod just, că, în raport de formularea textului anterior („pentru pensie
de întreţinere”, iar nu „în materie de pensie de întreţinere”), textul este aplicabil doar dacă creditorul
sesizează în calitate de reclamant instanţa şi solicită stabilirea ori majorarea pensiei de întreţinere, nu
însă în cazurile în care acţiunea este introdusă de debitorul întreţinerii, cu scopul de a obţine sistarea
ori reducerea pensiei datorate. Totodată, s-a reţinut că norma de competenţă este aplicabilă şi
alocaţiilor de stat, datorită finalităţii lor juridice similare: acoperirea nevoilor de întreţinere ale
persoanelor prevăzute de lege251. Competenţa alternativă este aplicabilă doar dacă cererea privind
obligaţia de întreţinere este formulată pe cale principală, iar nu dacă este formulată pe cale accesorie
ori incidentală într-un alt proces, precum stabilirea paternităţii ori divorţul, întrucât în acest caz sunt
aplicabile prevederile art. 123 NCPC252.
Aceste precizări rezultate din interpretarea jurisprudenţială şi doctrinară a textului vechi sunt
consacrate legislativ de Noul Cod, care se referă expres la creditorul reclamant care formulează cereri
referitoare la obligaţia de întreţinere, inclusiv cele privind alocaţiile de stat pentru copii253.
9. Sub un alt aspect, art. 113 alin. (1) pct. 2 NCPC are o formulare mai largă, fiind aplicabil
oricărui creditor al obligaţiei de întreţinere, iar nu doar ascendenţilor şi descendenţilor. Aşadar, spre
exemplu, în cazurile în care legea îi dă dreptul să primească pensie de întreţinere254, intră sub
incidenţa textului inclusiv cererea formulată de fostul soţ.
10. Competenţa teritorială nu este absolută în materia obligaţiilor de întreţinere, întrucât nu este
vorba despre o pricină „cu privire la persoane”, cererea având caracter patrimonial, iar competenţa
teritorială este relativă, conform art. 126 alin. (1), coroborat cu art. 130 alin. (3) NCPC255.
11. În ceea ce priveşte art. 113 alin. (1) pct. 3, acesta reia, în fond, dispoziţiile art. 10 pct. 1 C.
pr. civ. 1865256.

250
Desigur, întrucât textul nu face distincţie, beneficiază de competenţa alternativă a instanţei de la
domiciliul său şi reclamantul major, însă şi acesta este prezumat în nevoie, având în vedere condiţiile de fond pentru
acordarea întreţinerii. Menţionăm că, potrivit art. 423 alin. (4) şi (5), respectiv art. 427 NCC, acţiunea în stabilirea
maternităţii sau a paternităţii este imprescriptibilă în timpul vieţii copilului, iar dacă acesta a decedat înainte de a
introduce acţiunea, ea poate fi introdusă de moştenitori, în termen de un an de la data decesului. Acţiunile privind
filiaţia sunt însă supuse NCC doar în cazul copiilor născuţi după intrarea sa în vigoare (art. 47 din Legea nr. 71/2011
pentru punerea în aplicare a NCC).
251
A se vedea, spre exemplu, M. Tăbârcă, op. cit., vol. I, p. 273.
252
În acest sens, cu privire la reglementarea anterioară, a se vedea V.M. Ciobanu, G. Boroi, Tr.C. Briciu,
Curs selectiv, 2011, p. 149.
253
Creditorul reclamant va cere, de regulă, stabilirea ori majorarea pensiei de întreţinere. De altfel, cererea
prin care creditorul însuşi ar cere sistarea ori reducerea pensiei ar fi, în principiu, lipsită de interes.
254
A se vedea art. 389 NCC.
255
A se vedea, pentru alte precizări pertinente, şi A. Constanda, Comentarii Noul Cod, p. 310.
256
Cu privire la această regulă de competenţă alternativă, a se vedea, spre exemplu, V.M. Ciobanu, G. Boroi,
Tr.C. Briciu, op. cit., pp. 147-148. Precizările făcute în doctrină, potrivit cărora dispoziţiile art. 10 pct. 1 C. pr. civ.
anterior [corespunzător art. 113 alin. (1) pct. 3 NCPC] nu sunt aplicabile cererilor formulate de vânzător pentru
rezoluţiunea vânzării imobiliare, calificată de art. 1.368 C. civ. ca fiind o acţiune reală, nu mai sunt de actualitate sub
95
 12. Competenţa teritorială alternativă este atrasă de locul executării obligaţiilor contractuale257
doar dacă acest loc este prevăzut expres în contract, iar nu dacă locul executării este determinat
potrivit legii supletive aplicabile, în tăcerea părţilor258. O asemenea reglementare simplifică misiunea
instanţei de a determina competenţa sa alternativă în litigiile la care se referă art. 113 alin. (1) pct. 3.
13. Pe de altă parte, posibilitatea de a determina, mediat, competenţa instanţei prin convenţia cu
privire la locul executării obligaţiei ar prezenta, privită în sine, riscul unor abuzuri din partea
profesioniştilor care contractează cu consumatorii şi stipulează în contracte de adeziune că locul
executării obligaţiilor ce le incumbă consumatorilor este la sediul profesionistului, pentru a atrage
competenţa acestei instanţe. Aceasta întrucât determinarea competenţei instanţei de la sediul
profesionistului, printr-o clauză privind locul executării, are loc într-o manieră deghizată pentru un om
mediu, fără pregătire juridică, fiind greu de crezut că acesta ar întrezări într-o clauză privitoare la
locul executării obligaţiei asumate o atribuire mediată a competenţei în favoarea instanţei de la sediul
cocontractantului său.
14. Cu toate acestea, art. 113 alin. (1) pct. 3 trebuie interpretat sistematic, prin raportare
îndeosebi la regula de competenţă exclusivă, prevăzută de art. 121 („Cererile împotriva unui
consumator”), potrivit căruia cererile formulate de un întreprinzător sau alt profesionist împotriva
unui consumator pot fi introduse numai la instanţa domiciliului consumatorului. Dispoziţiile art. 126
alin. (2) rămân aplicabile259. Rezultă, prin urmare, că, chiar dacă locul executării obligaţiei litigioase
este prevăzut în contract, acesta nu poate fundamenta niciodată competenţa alternativă în cererile
formulate de un profesionist împotriva consumatorului, care nu poate fi chemat în judecată decât la
instanţa domiciliului său. Ca urmare, norma aici discutată este aplicabilă numai în alte situaţii decât
cea descrisă anterior (bunăoară, în cazul contractului încheiat între doi profesionişti ori între doi
particulari). Ar fi însă de discutat în ce măsură, în cazul unei cereri formulate de consumator
împotriva profesionistului, reclamantul ar fi în drept să se prevaleze de dispoziţiile art. 113 alin. (1)
pct. 3 şi să introducă cererea la instanţa locului prevăzut (expres) pentru executarea obligaţiei
litigioase, iar nu la instanţele prevăzute de art. 113 alin. (1) pct. 8 NCPC. Considerăm că răspunsul
trebuie să fie afirmativ, nimic nu se opune ca reclamantul să invoce în beneficiul său dispoziţiile
legale menţionate, câtă vreme, în cazul cererilor formulate de consumator împotriva profesionistului,
competenţa teritorială nu are caracter exclusiv.
15. Mai subliniem că aplicarea normei naţionale în materia competenţei teritoriale alternative se
poate „intersecta” cu norma de competenţă specială prevăzută de Regulamentul Bruxelles I bis
privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială.
Art. 7 pct. 1 din Regulamentul Bruxelles I bis [art. 5 pct. 1 v.R.] instituie o regulă de competenţă
specială şi facultativă, reclamantul având alegerea de a-l chema în judecată pe pârât în faţa instanţelor
din statul de domiciliu al acestuia ori în faţa instanţelor desemnate de art. 7 pct. 1260.

imperiul NCC, care a renunţat la această calificare a acţiunii în rezoluţiune, introdusă de vânzător. Ca urmare, această
acţiune trebuie calificată ca fiind o cerere mixtă.
În forma iniţială a Noului Cod erau menţionate şi cererile privind denunţarea unilaterală a unui contract. Or,
denunţarea unilaterală, ca manifestare a dreptului recunoscut de lege ori de contract (cf. art. 1.276 şi art. 1.277 NCC),
nu se exercită printr-o acţiune în justiţie, ci printr-un act juridic unilateral, supus comunicării (art. 1.326 NCC). În
măsura în care cocontractantul apreciază că nu sunt îndeplinite condiţiile necesare pentru ca o asemenea denunţare
unilaterală să producă efecte, va sesiza instanţa cu o cerere în executarea obligaţiilor ce incumbă celui care a denunţat
contractul (obligaţii care, prin ipoteză, n-au mai fost executate cel mai târziu din momentul denunţării unilaterale).
Acestei din urmă cereri îi sunt aplicabile prevederile art. 113 alin. (1) pct. 3 NCPC.
257
S-a arătat, cu temei, că termenul „executare” are un sens mai larg, incluzând, bunăoară, atât livrarea unor
bunuri, cât şi prestarea unor servicii. În acest sens, a se vedea I. Deleanu, Comentarii, 2013, p. 194.
258
În acest sens, a se vedea, spre exemplu, I. Deleanu, Tratat, 2010, p. 566.
259
A se vedea infra, comentariul cu privire la art. 126 NCPC.
260
A se vedea Raportul Jenard cu privire la Convenţia de la Bruxelles din 1968, disponibil pe www.euzpr.eu.
Potrivit art. 7 pct. 1 din Regulamentul Bruxelles I bis, o persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru
poate fi acţionată în justiţie într-un alt stat membru:
1. (a) în materie contractuală, în faţa instanţelor de la locul în care obligaţia care formează obiectul cererii a
fost sau urmează a fi executată;
(b) în sensul aplicării prezentei dispoziţii şi în absenţa vreunei convenţii contrare, locul de executare a
obligaţiei în cauză este:
96
 16. Aplicabilitatea acestei norme de competenţă presupune ca pârâtul să aibă domiciliul în alt
stat membru decât statul în care se află instanţa sesizată; dacă sunt sesizate instanţele competente
internaţional potrivit art. 4 (adică instanţele statului unde domiciliază pârâtul), art. 7 pct. 1 nu este
aplicabil (nici măcar în completarea normei care stabileşte competenţa internaţională de drept comun).
17. S-a subliniat, cu temei, în literatura de specialitate, că, în afara normei generale cuprinse în
art. 4, regula prevăzută de art. 7 pct. 1 cu privire la litigiile în materie contractuală este cea mai
importantă din punct de vedere practic261, acesta fiind şi motivul pentru care considerăm utilă
enunţarea foarte succintă a modalităţii de aplicare a acestei norme din Regulamentul Bruxelles I bis,
raportată la normele interne de competenţă teritorială în materie contractuală.
18. Art. 7 pct. 1 reglementează atât competenţa internaţională, cât şi competenţa teritorială a
instanţei: este competentă instanţa de la locul în care obligaţia contractuală a fost sau trebuia să fie
executată. Aşa fiind, aplicarea în completare a normelor naţionale referitoare la competenţa teritorială
nu este posibilă262.
19. Aşa fiind, vom reţine, din punct de vedere practic, că, ori de câte ori pârâtul are domiciliul
sau sediul pe teritoriul României, art. 7 pct. 1 din Regulament nu este aplicabil, competenţa teritorială
alternativă în materie contractuală fiind determinată conform art. 113 alin. (1) pct. 3 NCPC.
20. Dacă însă pârâtul îşi are domiciliul sau sediul în alt stat membru al Uniunii Europene, iar
litigiul priveşte executarea ori existenţa unui contract, instanţa română îşi va examina competenţa nu
conform art. 113 alin. (1) pct. 3 NCPC, ci conform art. 7 pct. 1 din Regulamentul Bruxelles I bis (art.
5 pct. 1 v.R.). Fără a dezvolta aici asupra diferenţelor dintre cele două reglementări, semnalăm
următoarele:
- dacă locul executării obligaţiei litigioase nu este prevăzut în contract, art. 113 alin. (1) pct. 3
NCPC nu ar fi, oricum, aplicabil263. În schimb, sub imperiul Regulamentului Bruxelles I bis, locul
executării va fi determinat unitar pentru toate obligaţiile decurgând din contract, prin raportare la locul
livrării mărfurilor ori al prestării serviciilor, ca obligaţii caracteristice pentru contractele prevăzute de
art. 7 pct. 1 lit. b) din Regulament; în cazul altor contracte decât vânzarea de mărfuri ori prestarea de
servicii, va fi avut în vedere locul executării obligaţiei pe care se întemeiază pretenţia dedusă
judecăţii, determinată potrivit legii aplicabile fondului raportului juridic (lex causae). Această lege se
determină, la rândul ei, conform dreptului internaţional privat al forului264;
- dacă locul executării obligaţiei este prevăzut în contract, iar această dispoziţie este eficientă
din perspectiva legii care guvernează fondul raportului juridic litigios (lex causae), atunci atât art. 113
alin. (1) pct. 3 NCPC, cât şi art. 7 pct. 1 din Regulament ar duce la acelaşi rezultat, respectiv
competenţa (internaţională şi) teritorială a instanţei de la locul prevăzut pentru executare. Chiar şi în
acest caz, constatarea că în speţă competenţa teritorială este determinată potrivit Regulamentului, iar
nu potrivit legii interne, prezintă consecinţe practice, precum determinarea regimului de invocare a
excepţiei de necompetenţă, care este sensibil diferit;
- în fine, dacă pârâtul îşi are domiciliul sau sediul într-un stat terţ (care nu este membru al UE şi
nici parte la Convenţia de la Lugano privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea
hotărârilor în materie civilă şi comercială), iar litigiul priveşte executarea ori existenţa unui contract,
competenţa internaţională şi teritorială a instanţei române se determină potrivit art. 1.066 NCPC ori

- în cazul vânzării de mărfuri, locul dintr-un stat membru unde, în temeiul contractului, au fost sau ar fi
trebuit să fie livrate mărfurile;
- în cazul prestării de servicii, locul dintr-un stat membru unde, în temeiul contractului, au fost sau ar fi
trebuit să fie prestate serviciile;
(c) în cazul în care nu se aplică litera (b), se aplică litera (a).
261
În acest sens, a se vedea Thomas/Putzo/Hüßtege, p. 1455.
262
A se vedea, de exemplu, hotărârea Curţii Europene de Justiţie pronunţată la data de 3 mai 2007 în cauza
Color Drack/Lexx International Vertriebs GmbH (C-386/05), disponibilă pe www.curia.europa.eu.
263
În acest sens, a se vedea, de exemplu, C. Ap. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 677/1999, în M. Tăbârcă,
Gh. Buta, op. cit., 2008, p. 104.
264
A se vedea, pentru detalii şi explicaţii, hotărârile Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene (denumită în
prezent „Curtea de Justiţie a Uniunii Europene”) în cauzele: De Bloos/Bouyer (hotărârea din 6 octombrie 1976, C-
14/76); Tessili (hotărârea din 6 octombrie 1976, C-12/76); Color Drack/Lexx International Vertriebs GmbH
(precitată), disponibile pe www.curia.europa.eu. De asemenea, a se vedea Gh.-L. Zidaru, Competenţa
internaţională…, pp. 144-156.
97
potrivit art. 1.081 alin. (1) NCPC, care prevede că „instanţele române sunt competente să judece şi
litigiile în care: (…) 2. locul unde a luat naştere sau trebuia executată, fie şi numai în parte, o obligaţie
contractuală se află în România”.
21. Despre ce „obligaţie” este vorba în cuprinsul art. 113 alin. (1) pct. 3 NCPC? Apreciem, în
tăcerea legii, că nu este vorba despre „obligaţia caracteristică” ce determină natura juridică a
contractului – bunăoară, transmiterea proprietăţii şi predarea bunului, în cazul vânzării; asigurarea
folosinţei, în cazul locaţiunii; executarea lucrării, în cazul antreprizei –, ci despre obligaţia litigioasă, a
cărei executare se pretinde ori a cărei neexecutare determină cererea de rezoluţiune sau reziliere265 a
contractului266. Ca urmare, nu există un singur loc de executare, stabilit în mod unitar pentru întregul
contract, ci locul stipulat pentru executare trebuie determinat pentru fiecare obligaţie litigioasă în
parte. În cazul în care reclamantul pretinde executarea mai multor obligaţii, dintre care una are
caracter principal, iar cealaltă accesoriu, relevant va fi locul executării obligaţiei principale [art. 113
alin. (1) pct. 3 şi art. 123 NCPC]. Dacă însă respectivele obligaţii au caracter principal, atunci
reclamantul are opţiunea de a sesiza oricare dintre instanţele în razele cărora se găsesc locurile
stipulate pentru executarea obligaţiilor respective, instanţa urmând să soluţioneze cererea în
ansamblul său.
22. Mai complicată este situaţia în ipoteza unei cereri în anularea contractului: considerăm că,
în acest caz, competenţa alternativă aparţine oricărei instanţe de la locurile prevăzute în contract
pentru executarea obligaţiilor contractuale.
23. Într-o speţă s-a stabilit competenţa teritorială prin raportare la locul unde a avut loc
executarea, chiar parţială, a obligaţiilor contractuale, şi aceasta indiferent dacă era vorba despre
îndeplinirea unei obligaţii principale ori secundare267. Într-adevăr, faptul că obligaţiile au fost
executate într-un anumit loc face să se prezume că acel loc este cel convenit de părţi; plata, adică
executarea obligaţiei, presupune şi acceptarea din partea creditorului, or, dacă acesta nu a formulat
rezerve cu privire la locul plăţii, invocând neconformitatea acestuia cu convenţia – caz în care locul
executării efective nu ar putea fundamenta competenţa instanţei –, suntem cel puţin în prezenţa unui
acord tacit subsecvent privind locul executării obligaţiei.
24. Nu achiesăm la opinia potrivit căreia, în cazul contractelor de prestări servicii, competenţa
alternativă ar fi disponibilă doar dacă serviciile au fost prestate; existenţa competenţei alternative nu
poate depinde de împrejurarea dacă obligaţia convenită a fost sau nu executată; pe de altă parte, chiar
dacă în contract sunt prevăzute mai multe locuri pentru executarea prestaţiei caracteristice, oricare ar
fi acestea, credem că sunt competente toate instanţele în raza cărora se află locurile convenite, iar
alegerea aparţine reclamantului268. De altfel, Curtea de Justiţie a decis în acest sens, în ceea ce priveşte
art. 7 pct. 1 din Regulament (art. 5 pct. 1 v.R.), statuând în cauza Color Drack/Lexx International
Vertriebs GmbH că, dacă în contract sunt prevăzute mai multe locuri pentru executarea obligaţiei de
livrare a bunurilor vândute şi nu se poate stabili locul „prestaţiei principale” din punct de vedere
economic (caz în care ar fi competentă instanţa în circumscripţia căreia se află locul respectiv), sunt
competente oricare dintre instanţele de la locurile stipulate pentru executare. Nu vedem temeiuri
serioase pentru a judeca lucrurile altfel în privinţa reglementării naţionale.
25. Determinarea locului executării nu trebuie făcută prin formule sacramentale; este suficient
ca părţile să se înţeleagă, fie şi implicit, dar neîndoielnic, asupra locului executării. Bunăoară, se
admite că locul executării unui contract de locaţiune este locul situării imobilului, chiar dacă părţile
nu au prevăzut nimic în acest sens, întrucât din natura contractului şi a bunului ce constituie obiectul
prestaţiei caracteristice nici nu ar putea rezulta altceva. De asemenea, dacă părţile au convenit că plata

265
S-a decis că art. 113 alin. (1) pct. 3 NCPC îşi găseşte aplicare şi în cazul acţiunii în rezilierea unui
contract de arendă, astfel că, în afară de instanţa de la domiciliul pârâtului, este competentă şi instanţa în raza căreia se
află terenurile arendate – ÎCCJ, s. a II-a civ., dec. nr. 3574/2013, disponibilă pe www.juridice.ro, 12 mai 2015 (nota
coordonatorului, V.M.C.).
266
Reamintim că, în sistemul NCC, rezoluţiunea şi rezilierea operează prin declaraţie unilaterală [art. 1.550
alin. (1), art. 1.552 şi urm. NCC], însă creditorul păstrează opţiunea de a sesiza instanţa pentru ca aceasta să pronunţe
rezoluţiunea ori rezilierea prin hotărâre judecătorească.
267
În acest sens, a se vedea C. Ap. Bucureşti, s. com., dec. nr. 1270/2002, în M. Tăbârcă, Gh. Buta, op. cit.,
2008, p. 114.
268
În sens contrar, a se vedea I. Deleanu, Tratat, 2010, p. 566.
98
se va face într-un cont bancar de la o sucursală determinată, instanţa de la locul situării respectivei
sucursale va fi competentă pentru litigiile având ca obiect executarea obligaţiei de plată ori decurgând
din neefectuarea plăţii269.
26. Art. 113 alin. (1) pct. 4 NCPC instituie competenţa alternativă a instanţei locului unde se
află imobilul, pentru cererile ce izvorăsc dintr-un raport de locaţiune a imobilului. Norma corespunde
primei teze a art. 10 pct. 2 C. pr. civ. 1865 şi este justificată de cerinţa proximităţii, instanţa de la locul
situării imobilului fiind mai în măsură să administreze probele necesare soluţionării cauzei270.
27. Întrucât textul nu distinge, el este aplicabil atât închirierii imobilelor cu destinaţie de
locuinţă, cât şi închirierii imobilelor destinate exercitării unei activităţi profesionale. Pe de altă parte,
apreciem că el este aplicabil şi litigiilor intervenite după încetarea raportului de locaţiune, prin
ajungerea la termen, câtă vreme cererea dedusă judecăţii este formulată în legătură cu acel raport
juridic – spre exemplu, locatorul cere obligarea chiriaşului la plata despăgubirilor pentru stricăciunile
aduse imobilului ori neefectuarea reparaţiilor curente sau la predarea imobilului la expirarea
termenului de locaţiune; locatarul cere obligarea locatorului la restituirea sumelor plătite cu titlu de
garanţie.
28. Aceeaşi instanţă, de la locul situării imobilului, este competentă (alternativ) să soluţioneze
cererile în prestaţie tabulară, în justificare tabulară sau în rectificare tabulară, potrivit art. 113 alin. (1)
pct. 5 NCPC. Spre deosebire de art. 10 pct. 2 C. pr. civ. 1865, noul text se referă in terminis şi la
acţiunea în rectificarea cărţii funciare. Şi în acest caz, soluţia legiuitorului se întemeiază pe
considerente de proximitate şi de facilitare a administrării probatoriului, respectiv a operării în
registrele de publicitate imobiliară. Desigur, acţiunea în rectificarea cărţii funciare intră sub incidenţa
acestei norme numai dacă este formulată pe cale principală271, în caz contrar fiind aplicabil art. 123
alin. (1) NCPC.
29. Art. 113 alin. (1) pct. 6 NCPC reia dispoziţiile art. 10 pct. 5 C. pr. civ. 1865272.

269
În acest sens, a se vedea C. Ap. Timişoara, s. com. cont. adm. fisc., dec. nr. 816/2001, în G. Boroi, O.
Spineanu-Matei, op. cit., 2011, p. 59. În sensul că înţelegerea asupra locului plăţii poate rezulta şi din indicarea unui
cont bancar în cuprinsul facturii fiscale, a se vedea I. Bălan, Aprecieri critice în legătură cu soluţionarea unor
incidente procedurale privind competenţa teritorială alternativă a instanţelor judecătoreşti în cererile referitoare la
obligaţii comerciale, în Dreptul nr. 12/2008, pp. 146-153. Susţinerea poate fi primită în cazul în care cocontractantul
acceptă, expres sau tacit, condiţiile expuse în cuprinsul facturii (de exemplu, în cazul în care în cadrul unei relaţii
contractuale de durată se emit în mod repetat facturi care cuprind clauza cu privire la locul executării, iar
cocontractantul nu ridică obiecţiuni şi efectuează plăţi în contul indicat, suntem în prezenţa unei convenţii tacite, dar
neîndoielnice, cu privire la locul plăţii). Achiesăm, în tot cazul, la susţinerile autorului că, după expirarea termenului
legal pentru depunerea întâmpinării, excepţia necompetenţei teritoriale relative nu mai poate fi invocată.
270
În acest sens şi pentru exemple de cereri de acest fel, a se vedea V.M. Ciobanu, G. Boroi, Tr.C. Briciu,
Curs selectiv, 2011, p. 148.
271
Potrivit art. 907 NCC: „(1) Când o înscriere făcută în cartea funciară nu corespunde cu situaţia juridică
reală, se poate cere rectificarea acesteia. (2) Prin rectificare se înţelege radierea, îndreptarea sau corectarea oricărei
înscrieri inexacte efectuate în cartea funciară. (3) Situaţia juridică reală trebuie să rezulte dintr-o recunoaştere făcută
de titularul înscrierii a cărei rectificare se solicită, prin declaraţie dată în formă autentică notarială, ori dintr-o hotărâre
judecătorească definitivă pronunţată împotriva acestuia, prin care s-a admis acţiunea de fond. Acţiunea de fond poate
fi, după caz, o acţiune în anulare, rezoluţiune, reducţiune sau orice altă acţiune întemeiată pe o cauză de ineficacitate a
actului juridic”. Accesorietatea substanţială a acţiunii în rectificare faţă de acţiunea de fond rezultă, aşadar, foarte clar
din noua reglementare (desigur, în lipsa acordului titularului înscrierii a cărei rectificare se solicită, caz în care
rectificarea are caracter amiabil), chiar dacă, din punct de vedere procesual, acţiunea în rectificare poate fi formulată şi
pe cale principală, după rămânerea definitivă a hotărârii de admitere a acţiunii de fond, iar nu doar ca un capăt
accesoriu, în cadrul cererii prin care este formulată şi acţiunea de fond. Pentru rectificarea înscrierilor de carte
funciară, a se vedea M. Nicolae, Tratat de publicitate imobiliară. Vol. II – Noile cărţi funciare, ed. a 2-a, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 636 şi urm., iar cu privire la reglementarea din NCC, ibidem, p. 818 şi urm.
272
În sensul că reclamantul are alegerea între instanţa locului de plecare şi instanţa locului de sosire, în cazul
în care cererea izvorăşte dintr-un contract de transport, a se vedea CSJ, s. com., dec. nr. 7482/2001, în G. Boroi, O.
Spineanu-Matei, op. cit., 2011, p. 60. Remarcăm compatibilitatea reglementării naţionale cu principiile enunţate de
Curtea de Justiţie în cauza Rehder/Air Baltic (C-204/08, hotărârea din 9 iulie 2009, disponibilă pe
www.curia.europa.eu), unde s-a arătat că sunt competente să soluţioneze toate cererile întemeiate pe contractul de
transport aerian, potrivit art. 5 pct. 1 din Regulamentul Bruxelles I (echivalentul art. 7 pct. 1 din noul Regulament),
instanţa de la locul prevăzut pentru decolare, respectiv cea de la locul prevăzut pentru aterizare, acestea relevând
conexiunea cea mai puternică cu contractul de transport aerian.
99
 30. Semnalăm că Noul Cod nu a preluat norma de competenţă alternativă prevăzută de art. 10
pct. 4 C. pr. civ. 1865 („în cererile privitoare la obligaţii comerciale, instanţa locului unde obligaţia a
luat naştere sau aceea a locului plăţii”, text abrogat prin Legea nr. 202/2010), fiind consecvent cu
concepţia potrivit căreia nu se mai face distincţie între materia civilă şi cea comercială. De altfel,
competenţa instanţei de la locul naşterii obligaţiilor poate fi atrasă frecvent conform art. 107 sau art.
109 NCPC, iar competenţa instanţei de la locul plăţii, în condiţiile art. 113 alin. (1) pct. 3 NCPC273.
31. Art. 113 alin. (1) pct. 7 NCPC reia dispoziţiile art. 10 pct. 3 C. pr. civ. anterior, adăugând
însă referirea şi la alte titluri de valoare decât cambia, cecul şi biletul la ordin. Instanţa locului de plată
este competentă chiar dacă locul plăţii nu este expres menţionat, dar rezultă din dispoziţiile legale
aplicabile respectivului titlu de valoare.
32. Un nou caz de competenţă teritorială alternativă, deosebit de important, este cel prevăzut de
art. 113 alin. (1) pct. 8 NCPC. Raţiunea textului este protecţia consumatorului, prezumat a fi mai slab
din punctul de vedere al puterii economice şi al accesului la informaţii decât profesionistul cu care
contractează. În acest caz, raţiunile principiului general actor sequitur forum rei cedează faţă de
necesitatea de a proteja partea mai slabă din contract, prin facilitarea accesului acesteia la justiţie, cu
costuri minime274. În caz contrar, consumatorul ar putea fi descurajat să solicite justiţiei protecţia
drepturilor sale, ca urmare a costurilor suplimentare şi a pierderii de timp asociate cu deplasarea la
instanţa domiciliului sau sediului profesionistului, mai ales în cazul în care valoarea obiectului
litigiului ar fi mică (ceea ce se întâmplă frecvent în cazul unor astfel de litigii)275.
33. Formularea textului este foarte largă, incluzând, practic, toate litigiile decurgând din sau
aflate în legătură cu un contract încheiat între un consumator şi un profesionist. Consumatorul este
definit în legislaţie, în general, ca orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în
asociaţii, care acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie,
artizanale ori liberale276.
34. Pentru ca textul să fie aplicabil, nu se cere ca reclamantul să invoce un text de lege specific
din legislaţia privind protecţia consumatorilor; dimpotrivă, competenţa alternativă există chiar în
situaţia în care cererea de chemare în judecată este formulată potrivit dispoziţiilor în materie
contractuală din dreptul comun, calitatea părţilor fiind suficientă pentru aplicabilitatea normei de
competenţă.
Această interpretare se impune pentru mai multe considerente: în primul rând, norma nu
distinge, iar unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă; în al doilea rând, scopul
normei, acela de a proteja partea mai slabă şi de a-i facilita accesul la justiţie printr-o dispoziţie de
favoare, se regăseşte întocmai în toate litigiile dintre consumatori şi profesionişti, indiferent de natura

273
Constituie „locul plăţii” locul în care trebuie executată o obligaţie contractuală, chiar dacă nu are ca obiect
plata unei sume de bani. În acest sens, a se vedea Jud. Sector 4 Bucureşti, sent. civ. nr. 6760 din 25 noiembrie 2009,
nepublicată.
274
S-a arătat cu temei că textul nu se aplică în cazul în care asociaţiile pentru protecţia consumatorilor au
calitatea de reclamante, nefiind într-o poziţie de inferioritate faţă de profesionist, desigur, cu excepţia situaţiilor în
care legea prevede expres o soluţie diferită. În acest sens, a se vedea G. Boroi, M. Stancu, op. cit., pp. 229-230,
precum şi jurisprudenţa CJUE acolo citată (C-413/12, Asociación de Consumidores Independientes de Castilla y
León).
275
Relativ recent, instanţa supremă (ÎCCJ, s. a II-a civ., dec. nr. 1680/2015, disponibilă pe www.juridice.ro,
12 ianuarie 2016) a decis că, în condiţiile în care în contractul de credit ipotecar a fost inserată clauza potrivit căreia,
în cazul în care o soluţie amiabilă nu este posibilă, litigiul se supune spre soluţionare instanţelor judecătoreşti
competente, conform legii, această clauză, care ar conţine prorogarea voluntară de competenţă teritorială în favoarea
instanţei de la sediul social al băncii, întruneşte toate condiţiile pentru a fi considerată abuzivă, în acord cu
interpretarea Directivei Consiliului nr. 93/13/CEE coroborată cu reglementarea UE aplicabilă contractelor de credit de
consum, şi deci clauza atributivă de competenţă nu este operantă, neaplicându-se art. 107 alin. (1), ci art. 113 alin. (1)
pct. 8 NCPC (nota coordonatorului, V.M.C.).
276
Anexa I la Codul consumului, adoptat prin Legea nr. 296/2004, republicată în M. Of. nr. 224 din 24
martie 2008. Considerăm cel puţin curioasă includerea într-o anexă a unor definiţii care interesează conţinutul
reglementării. De altfel, denumirea de Cod al consumului este înşelătoare, întrucât acest act normativ nu înglobează
ansamblul reglementărilor cuprinse în multe alte legi speciale cu privire la protecţia consumatorilor, cum ar fi fost
firesc.
100
normelor aplicabile raportului de drept substanţial277; în al treilea rând, consumatorul, mai ales dacă
este neasistat de avocat, ar putea să nu fie în măsură să indice textele de lege aplicabile pretenţiei sale,
însă instanţa este ţinută să califice juridic cererea, prin raportare la obiectul său şi la motivele de fapt
pe care se sprijină, şi să dea eficienţă normelor de drept aplicabile [iura novit curia, cf. art. 22 alin. (1)
şi (4) NCPC].
35. Protecţia consumatorului împotriva unor clauze cu privire la competenţă prin care s-ar
deroga de la norma de favoare aici discutată este asigurată de art. 126 alin. (2) NCPC, care permite
prorogarea convenţională de competenţă doar după naşterea diferendului juridic278.
Desigur, dacă, din neştiinţă ori din alte considerente, consumatorul sesizează instanţa de la
domiciliul sau sediul profesionistului, opţiunea sa are caracter irevocabil, nefiindu-i îngăduit să ceară
declinarea competenţei [art. 116, art. 130 alin. (3) NCPC, a contrario].
36. În fine, pentru aplicarea textului este suficient ca reclamantul consumator să invoce
existenţa unui contract încheiat cu profesionistul pârât, contract pe care îşi întemeiază pretenţiile.
Fiind vorba despre un fapt cu dublă relevanţă279, atât pentru stabilirea competenţei, cât şi pentru
soluţionarea fondului cauzei, pentru ca instanţa să se considere competentă este suficientă invocarea
contractului, fără a fi necesară şi dovedirea lui, întrucât aceasta presupune cercetarea fondului. În
măsura în care pretinsul contract nu există, instanţa de la domiciliul reclamantului nu-şi va declina
competenţa, ci va respinge cererea ca neîntemeiată.
37. Art. 113 alin. (1) pct. 9 NCPC reia, într-o formă îmbunătăţită, art. 10 pct. 8 C. pr. civ. 1865,
stabilind că este competentă nu doar instanţa locului unde s-a săvârşit fapta ilicită (care poate coincide
adesea cu domiciliul sau sediul pârâtului), ci şi instanţa de la locul în care s-a produs prejudiciul.
Această soluţie a fost, de altfel, sugerată în doctrină şi corespunde reglementării cuprinse în art. 7 pct.
2 din Regulamentul Bruxelles I bis (art. 5 pct. 3 v.R.)280.
Inspirându-ne din jurisprudenţa Curţii de Justiţie281, credem că nu va fi competentă orice
instanţă de la locul producerii unui prejudiciu secundar, mediat, prin „ricoşeu”, ci competenţa
(alternativă faţă de locul săvârşirii conduitei ilicite) aparţine instanţei în a cărei circumscripţie
teritorială s-a produs lezarea valorii sociale ocrotite, respectiv prejudiciul nemijlocit.

277
S-a apreciat că textul ar fi aplicabil şi dacă cererea este introdusă de o asociaţie pentru protecţia
consumatorilor, respectiv de Ministerul Public. În acest sens, a se vedea I. Deleanu, Tratat, 2010, p. 567; a se vedea şi
A. Constanda, Comentarii Noul Cod, p. 312. În cazul în care acţiunea este introdusă de Ministerul Public, art. 93
NCPC dispune că titularul dreptului va fi introdus în proces, ceea ce pledează, într-adevăr, pentru aplicarea normei
speciale de competenţă alternativă, pentru ca titularul dreptului (consumatorul) să nu fie privat de beneficiul acestei
norme – care constă, în concret, în facultatea de a se judeca la instanţa domiciliului său – ca urmare a introducerii
cererii de către parchet.
278
Pentru detalii, a se vedea infra, comentariul sub art. 126 NCPC.
279
A se vedea supra, comentariul sub art. 98 NCPC.
280
Spre exemplu, dacă poluatorul cu sediul în alt judeţ deversează substanţe toxice într-un râu, iar aceste
substanţe afectează culturile agricole ale reclamantului, acesta poate sesiza instanţa de la locul situării acelor culturi
agricole, unde s-a produs prejudiciul patrimonial pe care se întemeiază cererea sa de despăgubire. În acest sens, cu
privire la art. 5 pct. 3 din Convenţia de la Bruxelles, respectiv din Regulamentul nr. 44/2001, a se vedea hotărârea
Curţii de Justiţie pronunţată la 30 noiembrie 1976 în cauza Mines de Potasse d’Alsace, C-21/76, disponibilă pe
www.curia.europa.eu, prin care s-a decis că prin loc în care s-a produs fapta prejudiciabilă trebuie înţeles atât locul
săvârşirii faptei ilicite, cât şi locul producerii prejudiciului. Acest principiu a fost reiterat mai recent în hotărârea
Curţii de Justiţie pronunţată la 16 iulie 2009 în cauza Zuid Chemie/Philippo’s Mineralfabriek, C-189/08, disponibilă
pe www.curia.europa.eu: „potrivit unei jurisprudenţe constante, în cazul în care nu există identitate între locul în care
s-a produs fapta susceptibilă să angajeze răspunderea delictuală sau cvasidelictuală şi locul în care s-a produs
prejudiciul cauzat de această faptă, expresia «locul unde s-a produs fapta prejudiciabilă», care figurează la art. 5 pct. 3
din Convenţia de la Bruxelles, trebuie să fie înţeleasă în sensul că vizează atât locul unde s-a produs prejudiciul, cât şi
locul unde s-a produs evenimentul cauzator al prejudiciului, astfel că pârâtul poate fi acţionat în justiţie, la alegerea
reclamantului, în faţa instanţei de la unul dintre aceste două locuri”. În cauză, s-a decis că, în cazul răspunderii pentru
produsele cu defecte, locul producerii prejudiciului este locul în care defectul s-a manifestat, ca urmare a utilizării
normale a produsului conform destinaţiei sale, cauzând şi alte daune decât cele inerente produsului defect însuşi. În
sens contrar (contează doar locul faptului cauzator al prejudiciului, nu locul unde s-au înregistrat efectele), a se vedea
I. Deleanu, Comentarii, 2013, p. 195.
281
Hotărârea Curţii de Justiţie pronunţată la 19 septembrie 1995 în cauza Antonio Marinari, C-364/93,
disponibilă pe www.curia.europa.eu.
101
 38. Art. 113 alin. (2) NCPC instituie, la rândul său, o normă de competenţă alternativă ce reia,
în esenţă, prevederile art. 6 C. pr. civ. 1865, amplasarea normei în cadrul art. 113 fiind însă mai
inspirată. Textul este aplicabil numai persoanelor fizice (ceea ce rezultă atât din referirea la domiciliu,
cât şi din împrejurarea că, în privinţa persoanelor juridice, art. 109 NCPC prevede o regulă specială,
cu caracter acoperitor).
39. Cererea reclamantului trebuie să privească o obligaţie patrimonială care s-a născut ori care
urmează să se execute la locul activităţii profesionale, după caz, a activităţii agricole, comerciale,
industriale282. Condiţiile enunţate de text sunt alternative, fiind suficient ca obligaţia să fie născută ori
să urmeze a fi executată la locul activităţii la care se referă legea (enumerarea activităţilor este, la
rândul ei, alternativă).
Spre exemplu, un arhitect, contabil ori avocat ar putea fi chemat în judecată pentru executarea
obligaţiilor profesionale asumate în exerciţiul profesiei sale, la locul în care îşi exercită în mod
statornic (durabil) activitatea profesională respectivă (bunăoară, locul în care se află cabinetul de
avocat)283.
40. În ceea ce priveşte sintagma „urmează să se execute”, aceasta se referă la locul executării
obligaţiei litigioase, stabilit conform contractului părţilor. Spre deosebire de art. 113 alin. (1) pct. 3
NCPC, aplicarea textului nu este condiţionată de o convenţie explicită a părţilor cu privire la locul
executării, loc care poate fi determinat şi potrivit legii supletive de la care părţile nu au derogat
(interpretarea fiind, aşadar, similară cu cea propusă în privinţa art. 109 NCPC).

Jurisprudenţă

1. În aplicarea prevederilor art. 10 pct. 2 şi ale art. 12 C. pr. civ. (1865), competenţa cererilor ce
izvorăsc dintr-un raport de locaţiune a unui imobil este alternativă între instanţa domiciliului pârâtului
şi instanţa locului situării imobilului. Prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat
obligarea pârâtei la plata unor sume de bani, reprezentând chirie, ce îşi au izvorul în contractul de
închiriere a imobilului (...). Reclamantul a înţeles să depună cererea de chemare în judecată pe rolul
Judecătoriei Galaţi (instanţa în circumscripţia căreia se află imobilul – n.n., Gh.-L.Z.), ceea ce
echivalează cu alegerea competenţei în favoarea acestei instanţe, conform art. 12 C. pr. civ., aşa încât
nu există posibilitatea de a se reveni asupra acestei alegeri (ÎCCJ, s. civ. propr. int., dec. nr. 339 din
20 ianuarie 2011, nepublicată).
Notă: În cauză, Judecătoria Galaţi ridicase din oficiu excepţia necompetenţei teritoriale şi îşi
declinase competenţa în favoarea instanţei de la domiciliul pârâtului. Procedând astfel, instanţa a
nesocotit cazul de competenţă alternativă prevăzut de art. 10 pct. 2 C. pr. civ. 1865 [iar în prezent, de
113 alin. (1) pct. 4 NCPC], prerogativa reclamantului de a alege între mai multe instanţe deopotrivă
competente (art. 12 C. pr. civ. 1865, art. 116 NCPC), precum şi regulile de invocare a excepţiei
necompetenţei teritoriale relative (n.n., Gh.-L.Z.).
2. Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei SC C.A.T. SRL
la plata de despăgubiri rezultate din conduita culpabilă a pârâtei, care a dus la distrugerea culturilor de
porumb de pe suprafaţa deţinută şi lucrată de către reclamantă.
În drept, reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile legale ce reglementează răspunderea
civilă delictuală.
Conform dispoziţiilor art. 107 alin. (1) NCPC, cererea de chemare în judecată se introduce la
instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul. Norma mai sus enunţată
instituie regula generală potrivit căreia cererea de chemare în judecată se adresează instanţei din
circumscripţia teritorială în care îşi are domiciliul sau sediul pârâtul.
În speţă, reclamanta invocă întrunirea elementelor răspunderii civile delictuale, în conformitate
cu dispoziţiile art. 998-999 C. civ., ceea ce determină incidenţa art. 113 alin. (1) pct. 9 NCPC.

282
În acest sens, pentru reglementarea din art. 6 C. pr. civ. 1865, a se vedea M. Tăbârcă, Gh. Buta, op. cit.,
2008, p. 106.
283
Avem în vedere ipoteza în care profesiile menţionate nu se exercită printr-o formă specifică, ce implică
constituirea unei persoane juridice, întrucât, în acest caz, parte în contractul litigios ar fi persoana juridică, iar nu
profesionistul persoană fizică însuşi. Exemplul din text poate fi extrapolat cu privire la celelalte activităţi la care se
referă norma legală.
102
Conform acestor dispoziţii, în afară de instanţa de domiciliu a pârâtului, mai este competentă instanţa
în circumscripţia căreia s-a săvârşit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul, pentru cererile privind
obligaţiile izvorâte dintr-o asemenea faptă. În aplicarea prevederilor mai sus citate, competenţa
teritorială de soluţionare a cererilor ce izvorăsc dintr-un fapt ilicit este alternativă între instanţa
domiciliului pârâtului, instanţa în circumscripţia căreia s-a săvârşit fapta ilicită şi instanţa în raza
căreia s-a produs prejudiciul. Toate aceste instanţe sunt deopotrivă competente să judece pricina.
De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 116 NCPC, „reclamantul are alegerea între mai multe
instanţe deopotrivă competente”. Aşadar, în toate cazurile de competenţă teritorială alternativă,
reclamantul este cel care face alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente.
În speţă, reclamanta pretinde săvârşirea faptului ilicit şi producerea prejudiciului pe raza
comunei Malu, judeţul Giurgiu.
Pe de o parte, Judecătoria Giurgiu este instanţa competentă teritorial să soluţioneze cauza în
ipotezele prevăzute de competenţa alternativă reglementată de dispoziţiile art. 113 alin. (1) pct. 9
NCPC. Pe de altă parte, reclamanta a introdus cererea de chemare în judecată la Judecătoria Giurgiu
şi, prin alegerea astfel făcută, această instanţă a devenit competentă teritorial să judece litigiul cu care
a fost învestită, în conformitate cu prevederile art. 116 NCPC.
Faţă de considerentele reţinute, soluţionarea pricinii este de competenţa Judecătoriei Giurgiu, în
favoarea căreia a fost stabilită (ÎCCJ, s. I civ., dec. nr. 905 din 18 martie 2014, nepublicată).
Notă: Soluţia instanţei supreme fiind pe deplin corectă, ne rezumăm să constatăm că surprinde
neplăcut motivarea Judecătoriei Giurgiu, potrivit căreia necompetenţa teritorială de drept comun ar fi
de ordine publică, statuare care vădeşte necunoaşterea ori încălcarea vădită a legii.

3. Potrivit art. 113 alin. (1) pct. 8 N.C.P.C., pentru cererile privind constatarea nulităţii absolute
sau anularea contractelor încheiate cu un profesionist sau în cererile având ca obiect repararea
pagubelor produse consumatorilor, cum este cazul în speţă, legiuitorul a prevăzut o competenţă
alternativă în favoarea instanţelor de la domiciliul consumatorului. în speţă, reclamantul A.L.G. are
calitatea de consumator în raport cu pârâta profesionist, ceea ce, faţă de natura şi obiectul acţiunii,
atrage competenţa teritorială a instanţei de la domiciliul reclamantului-consumator, respectiv a
Judecătoriei Cluj-Napoca.

Prin înregistrarea acţiunii de către reclamant pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca, acesta şi-a exprimat
opţiunea pentru această instanţă, conform art. 116 N.C.P.C., care statuează că reclamantul are
alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente.

Totodată, Înalta Curte constată că Judecătoriei Cluj-Napoca îi aparţine competenţa teritorială

a soluţionării cauzei şi în raport cu prevederile art. 113 pct. 3 N.C.P.C., care statuează că, în cazul
cererilor privind executarea, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea unui contract, competenţa aparţine
instanţei locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligaţiei, în condiţiile în
care contractele de credit în litigiu au fost încheiate prin Sucursala Mănăştur a SC O.T.P. B.R. SA şi
au fost executate în parte prin aceeaşi sucursală.

Din perspectiva celor anterior arătate, competenţa teritorială aparţine Judecătoriei Cluj-Napoca
şi în considerarea dispoziţiilor art. 113 alin. (2) N.C.P.C., care prevede că atunci când pârâtul exercită
în mod statornic o activitate profesională ori o activitate agricolă, comercială, industrială sau altele
asemenea, cererea de chemare în judecată se poate introduce şi la instanţa în circumscripţia căreia se
află locul activităţii respective, pentru obligaţiile patrimoniale născute sau care urmează să se execute
în acel loc. (ÎCCJ, secția a II-a civilă, dec. nr. 695/27.02.2015, disponibilă pe www.scj.ro).

103
 Art. 114. Cereri în materie de tutelă şi familie
(1) Dacă legea nu prevede altfel, cererile privind ocrotirea persoanei fizice date de Codul
civil în competenţa instanţei de tutelă şi de familie se soluţionează de instanţa în a cărei
circumscripţie teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa persoana ocrotită.
(2) În cazul cererilor privind autorizarea de către instanţa de tutelă şi de familie a
încheierii unor acte juridice, când actul juridic a cărui autorizare se solicită priveşte un imobil,
este, de asemenea, competentă şi instanţa în a cărei circumscripţie teritorială este situat
imobilul. În acest caz, instanţa de tutelă şi de familie care a pronunţat hotărârea va comunica de
îndată o copie a acesteia instanţei de tutelă şi de familie în a cărei circumscripţie teritorială îşi
are domiciliul sau reşedinţa cel ocrotit.

Comentariu

1. Dacă art. 94 pct. 1 lit. a) NCPC reglementează competenţa materială a instanţei de tutelă,
prin Legea nr. 76/2012 a mai fost introdus un articol nou pentru reglementarea competenţei teritoriale
a instanţei de tutelă.
2. Art. 114 NCPC nu se referă la toate cererile date în competenţa instanţei de tutelă, ci doar la
cererile care privesc ocrotirea persoanei fizice. Având în vedere că textul se referă la domiciliul sau
reşedinţa persoanei ocrotite [alin. (1)], respectiv la cererile privind autorizarea încheierii unor acte
juridice [alin. (2)], considerăm că norma specială se aplică cu precădere cererilor cu caracter
necontencios284.
3. Curtea de Casaţie a decis totuşi, recent, că art. 114 NCPC se aplică şi cererilor privitoare la
exerciţiul autorităţii părinteşti (cereri cu caracter contencios), formulate pe cale principală, întrucât
sintagma „cererile privind ocrotirea persoanei fiziceˮ include şi cererile referitoare la ocrotirea prin
părinţi, respectiv cererile privitoare la exerciţiul autorităţii părinteşti285. Această soluţie a instanţei
supreme prezintă o deosebită importanţă practică286, întrucât extinde în mod semnificativ câmpul de
aplicare al art. 114 NCPC. Soluţia sesizării instanţei de la domiciliul sau reşedinţa minorului prezintă
avantajul proximităţii instanţei faţă de împrejurările de viaţă ale acestuia, ceea ce facilitează ascultarea
minorului şi administrarea celorlalte probe utile cauzei.
4. Atât competenţa instanţei prevăzute de alin. (1), cât şi competenţa – alternativă – a
instanţelor prevăzute de alin. (2) au caracter exclusiv, întrucât nu este vorba despre cereri patrimoniale
ori privitoare la drepturi de care părţile pot dispune [art. 126 alin. (1) NCPC].
5. În ceea ce priveşte cererile de competenţa instanţei de tutelă la care art. 114 NCPC nu se
referă, trebuie făcută o distincţie după cum aceste cereri au o natură contencioasă (caz în care sunt
aplicabile, în principiu, dispoziţiile art. 107 NCPC), respectiv necontencioasă (caz în care sunt
aplicabile dispoziţiile art. 528 NCPC), competenţa teritorială fiind stabilită, în lipsă de alte criterii, în
favoarea instanţei de la domiciliul sau sediul petentului.

Jurisprudenţă

1. În speţă, situaţia juridică invocată prin acţiune derivă din raportul de filiaţie dintre minoră şi
părinţii săi, ceea ce determină incidenţa regulilor în materia autorităţii părinteşti.
Potrivit dispoziţiilor art. 486 NCC, ori de câte ori există neînţelegeri între părinţi cu privire la
exerciţiul drepturilor sau la îndeplinirea îndatoririlor părinteşti, instanţa de tutelă este cea care
hotărăşte, potrivit interesului superior al copilului.

284
Aşadar, chiar dacă s-ar admite că şi cererea în anularea unui act juridic încheiat de incapabil fără
încuviinţarea şi, dacă este cazul, autorizarea cerută de lege este de competenţa instanţei de tutelă (considerăm că nu
este cazul, a se vedea supra, comentariul cu privire la art. 94 NCPC), potrivit art. 107 NCC, această cerere ar urma, în
privinţa competenţei teritoriale, regulile stabilite de art. 107 NCPC, respectiv de art. 113 alin. (1) pct. 3 NCPC.
285
A se vedea ÎCCJ, s. I civ., dec. nr. 3416 din 2 decembrie 2014, citată infra, jurisprudenţă sub art. 114
NCPC.
286
Pornim de la prezumţia că nu suntem în prezenţa unei soluţii izolate, ci a unei veritabile orientări
jurisprudenţiale, fie şi incipiente, nefiind de admis ca soluţiile Curţii de Casaţie să fie unele divergente, contradictorii.
104
 Conform dispoziţiilor art. 114 alin. (1) NCPC, cererile privind ocrotirea persoanei fizice date de
C. civ. în competenţa instanţei de tutelă şi de familie se soluţionează de instanţa în a cărei
circumscripţie teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa persoana ocrotită.
Sintagma „cereri privind ocrotirea persoanei fizice” include şi cererea vizând ocrotirea
minorului prin părinţi, în sensul art. 106 alin. (1) teza I NCC, respectiv cererile care decurg din
autoritatea părintească reglementată de Titlul IV din Cartea a II-a, „Despre familie”, din Codul civil.
Totodată, se reţine şi incidenţa dispoziţiilor art. 265 NCC, potrivit cărora toate măsurile date
prin Cartea a II-a, „Despre familie”, în competenţa instanţei judecătoreşti, toate litigiile privind
aplicarea dispoziţiilor acestei cărţi, precum şi măsurile de ocrotire a copilului prevăzute în legi
speciale sunt de competenţa instanţei de tutelă. Teza finală a acestui text de lege se referă la faptul că
dispoziţiile art. 107 NCC sunt aplicabile în mod corespunzător.
În speţă, persoana ocrotită este minora G.L.E.M., în interesul căreia reclamanta, mama acesteia,
a promovat acţiunea. La data introducerii acţiunii minora locuia în localitatea C., jud. Iaşi, fiind
înscrisă la cursurile Liceului tehnologic C. în anul şcolar 2014-2015, astfel cum rezultă din adeverinţa
eliberată în 16 octombrie 2014, depusă la dosar de reclamantă.
În consecinţă, faţă de cele mai sus reţinute şi în raport de prevederile legale anterior evocate,
instanţa de tutelă competentă să soluţioneze pricina este Judecătoria Paşcani, în circumscripţia căreia
se află domiciliul minorei (ÎCCJ, s. I civ., dec. nr. 3416/2.12.2014, disponibilă pe www.scj.ro).
2. Prin Legea nr. 287/2009, republicată, a fost adoptat Codul civil, care, conform Legii nr.
71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, a intrat în vigoare la data
de 1 octombrie 2011.
Potrivit prevederilor art. 6 alin. (6) din acest cod, dispoziţiile legii noi sunt aplicabile şi
„efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din
starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere (...),
dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi”.
La data de 15 februarie 2013 a intrat în vigoare, de asemenea, Codul de procedură civilă,
adoptat prin Legea nr. 134/2010, care, prin normele tranzitorii reglementate prin art. 24, prevede că
dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după
intrarea acesteia în vigoare.
Art. 106 NCC prevede la alin. (1) că „Ocrotirea minorului se realizează prin părinţi (…)”, iar
potrivit art. 107, „Procedurile prevăzute de prezentul cod privind ocrotirea persoanei fizice sunt de
competenţa instanţei de tutelă şi de familie stabilite potrivit legii”.
Conform art. 76 al Legii nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind
Codul de procedură civilă, „judecătoriile sau, după caz, tribunalele ori tribunalele specializate pentru
minori şi familie vor îndeplini rolul de instanţe de tutelă şi familie, având competenţa stabilită potrivit
Codului civil, Codului de procedură civilă, prezentei legi, precum şi reglementărilor speciale în
vigoare”.
Art. 114 NCPC, adoptat prin Legea nr. 134/2010, prevede că, „dacă legea nu prevede altfel,
cererile privind ocrotirea persoanei fizice date de Codul civil în competenţa instanţei de tutelă şi de
familie se soluţionează de instanţa în a cărei circumscripţie teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa
persoana ocrotită”.
Titlul IV din Codul civil, intitulat „Autoritatea părintească”, cuprinde dispoziţii cu privire la
autoritatea părintească şi exercitarea autorităţii părinteşti, locuinţa copilului şi obligaţia de întreţinere,
dispoziţii conform cărora instanţa de tutelă, potrivit interesului superior al copilului, are competenţa
de soluţionare a cererilor izvorând din neînţelegerile dintre părinţi cu privire la exerciţiul drepturilor
sau la îndeplinirea îndatoririlor părinteşti (art. 486), la stabilirea locuinţei copilului (art. 496), la
schimbarea locuinţei copilului (art. 497) sau la exercitarea autorităţii părinteşti [art. 504 coroborat cu
art. 396 alin. (1) NCC].
De asemenea, art. 505 NCC prevede la alin. (1) că „În cazul copilului din afara căsătoriei (…),
autoritatea părintească se exercită în comun şi în mod egal de către părinţi, dacă aceştia convieţuiesc”,
iar la alin. (2) că „Dacă părinţii copilului din afara căsătoriei nu convieţuiesc, modul de exercitare a
autorităţii părinteşti se stabileşte de către instanţa de tutelă, fiind aplicabile prin asemănare dispoziţiile
privitoare la divorţ”.

105
 Conform acestor dispoziţii, aceleiaşi instanţe de tutelă îi revine competenţa de soluţionare a
cererilor având ca obiect exercitarea autorităţii părinteşti numai de către unul dintre părinţi [art. 398
alin. (1)], stabilirea locuinţei copilului minor în lipsa înţelegerii dintre părinţi sau dacă aceasta este
contrară interesului superior al copilului [art. 400 alin. (1)] sau stabilirea contribuţiei fiecărui părinte
la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor [art. 402 alin. (1)].
În speţă, acţiunea formulată de reclamant, având ca obiect stabilirea domiciliului minorilor,
exercitarea autorităţii părinteşti şi plata pensiei de întreţinere – care se referă la măsuri ce se cer a fi
luate în legătură cu copiii minori, rezultaţi din convieţuirea cu pârâta –, a fost înregistrată pe rolul
instanţei de judecată la data de 27 februarie 2014, după intrarea în vigoare a Noului Cod civil şi a
Noului Cod de procedură civilă.
Astfel, situaţiei juridice invocate prin acţiune, derivând din raportul de filiaţie dintre minor şi
părinţii săi, care determină incidenţa regulilor în materia autorităţii părinteşti şi obligaţiei de
întreţinere, îi sunt incidente dispoziţiile acestui act normativ, cum incidente îi sunt şi dispoziţiile
Codului de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.
În raport de textele legale menţionate, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 114 NCPC, care
reprezintă o dispoziţie specială, ce instituie o competenţă teritorială exclusivă în favoarea instanţei în
a cărei circumscripţie teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa persoana ocrotită, dispoziţie
derogatorie de la norma generală reprezentată de art. 107 NCPC, care, prin alin. (1), reglementează o
competenţă teritorială generală, conform căreia „Cererea de chemare în judecată se introduce la
instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel
[alin. (1)]”.
Având în vedere că minorii locuiesc cu tatăl lor, în satul Robăneştii de Jos, comuna Robăneşti,
jud. Dolj, şi că Judecătoria Craiova este instanţa în a cărei circumscripţie teritorială îşi au domiciliul
minorii, cu privire la care se solicită luarea măsurilor ce fac obiectul demersului judiciar al
reclamantului, Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea acestei instanţe,
inclusiv din perspectiva art. 113 alin. (1) pct. 2 NCPC, adoptat prin Legea nr. 134/2010 (ÎCCJ, s. I
civ., dec. nr. 335 din 29 ianuarie 2015, disponibilă pe www.scj.ro).

Art. 115. Cererile în materie de asigurări

(1) În materie de asigurare, cererea privitoare la despăgubiri se va putea face şi la
instanţa în circumscripţia căreia se află:
1. domiciliul sau sediul asiguratului;
2. bunurile asigurate;
3. locul unde s-a produs riscul asigurat.
(2) Alegerea competenţei prin convenţie este considerată ca nescrisă dacă a fost făcută
înainte de naşterea dreptului la despăgubire.
(3) În materia asigurării obligatorii de răspundere civilă, terţul prejudiciat poate
introduce acţiune directă şi la instanţa domiciliului sau, după caz, a sediului său.
(4) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) nu se aplică însă în materie de asigurări maritime, fluviale şi
aeriene.

Comentariu

1. Textul reia, în general, prevederile art. 11 C. pr. civ. 1865287. În doctrină s-a învederat
raţiunea de protecţie a art. 11 alin. (2) C. pr. civ. 1865, care previne inserarea unei clauze atributive de
competenţă la sediul asigurătorului, de natură să desfiinţeze, practic, dreptul de opţiune recunoscut
asiguratului288.
2. Norma discutată nu priveşte orice cerere izvorâtă din contractul de asigurare (precum cererea
de plată a primei de asigurare), ci doar cererile privitoare la despăgubiri289. Credem că această noţiune
se referă şi la plata indemnizaţiei de asigurare. Pentru cererile în executarea altor obligaţii

287
Ale cărui prevederi se regăsesc, în esenţă, în cuprinsul art. 26 C. pr. civ. Carol al II-lea.
288
În acest sens, a se vedea V.M. Ciobanu, G. Boroi, Tr.C. Briciu, Curs selectiv, 2011, p. 150.
289
Pentru această observaţie pertinentă, a se vedea I. Deleanu, Comentarii, vol. I, 2013, p. 196.
106
contractuale, precum şi pentru cererile în anularea, constatarea nulităţii, rezoluţiunea ori rezilierea
contractului de asigurare, sunt aplicabile, dacă este cazul, alte norme speciale de competenţă, precum
cele prevăzute de art. 109 şi art. 113 alin. (1) pct. 3 NCPC.
3. Întrucât textul nu distinge, interdicţia prorogării voluntare a competenţei, înaintea naşterii
dreptului la despăgubire, este aplicabilă indiferent dacă asiguratul este profesionist sau consumator,
legea prezumând în mod corect că, chiar dacă asiguratul ar fi un mic comerciant ori liber profesionist,
acesta nu este în măsură să negocieze clauzele contractului de asigurare (inclusiv o eventuală clauză
atributivă de competenţă), care rămâne, în esenţă, un contract de adeziune; de aici şi raţiunea de a-l
proteja pe asigurat împotriva eventualelor clauze atributive de competenţă cu caracter abuziv.
4. Aceeaşi raţiune a fost avută în vedere de art. 126 alin. (2) NCPC, care prevede că în litigiile
din materia protecţiei drepturilor consumatorilor, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege, părţile
pot conveni alegerea instanţei competente, în condiţiile prevăzute la alin. (1), numai după naşterea
dreptului la despăgubire. Orice convenţie contrară este considerată ca nescrisă290. Desigur, art. 126
alin. (2) este o normă cu caracter general, întrucât are în vedere orice contract încheiat de un
consumator cu un profesionist, precum şi orice alt caz prevăzut în mod expres de lege (precum art.
115 NCPC).
5. Prin efectul art. 115 alin. (2), respectiv al art. 126 alin. (2) NCPC, competenţa alternativă în
litigiile decurgând din contractele de asigurare este una sui-generis. Ca orice competenţă alternativă,
ea are o componentă dispozitivă evidentă, constând în dreptul de opţiune, recunoscut reclamantului,
între mai multe instanţe deopotrivă competente. Această normă de competenţă este una de ordine
privată, îmbinând trăsăturile normelor imperative cu trăsăturile normelor dispozitive, întrucât nu se
permite derogarea la momentul încheierii actului juridic (mai exact, a contractului de asigurare), dar
derogarea este permisă după naşterea diferendului juridic între părţi ori, în exprimarea legii, „după
naşterea dreptului la despăgubire” [art. 115 alin. (2) şi art. 126 alin. (2) NCPC].
6. Aşadar, partea al cărei interes particular este ocrotit de norma care interzice derogarea de la
dispoziţia sa, anterior naşterii litigiului, este totuşi în drept să renunţe la beneficiul normei, după acest
moment, prorogând în mod valabil competenţa în favoarea unei anumite instanţe (care poate fi diferită
de oricare dintre instanţele desemnate de regula de competenţă alternativă la al cărei beneficiu s-a
renunţat).
7. Pe lângă instanţele la care se referă art. 115 alin. (1) şi (3) NCPC, reclamantul are opţiunea
de a sesiza instanţa de la domiciliul sau sediul asigurătorului, potrivit art. 107 NCPC, ori, dacă este
cazul, instanţa de la sediul dezmembrământului cu care a contractat (art. 109 NCPC).
8. Cu titlu de noutate, alin. (3) prevede că, în materia asigurării obligatorii de răspundere civilă,
terţul prejudiciat poate introduce acţiune directă şi la instanţa domiciliului sau, după caz, a sediului
său. Această inovaţie trebuie salutată, întrucât constituie, în planul competenţei, corolarul obligaţiei
terţului prejudiciat de a introduce acţiunea directă în despăgubire împotriva asigurătorului, în cazul
asigurărilor obligatorii de răspundere (art. 54 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi
reasigurările în România, cu modificările ulterioare). Din referirea la domiciliul sau sediul terţului
prejudiciat rezultă limpede că norma este aplicabilă deopotrivă persoanelor fizice şi juridice.
9. Pe de altă parte, această soluţie se regăseşte în cuprinsul art. 11 coroborat cu art. 9 par. 1 lit.
b) din Regulamentul nr. 44/2001 [respectiv în cuprinsul art. 14 coroborat cu art. 11 par. 1 lit. b) din
Regulamentul Bruxelles I bis], ea fiind consacrată în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii
Europene. Astfel, în cauza FBTO Schadeverzekeringen NV/Jack Odenbreit291, Curtea de Justiţie a
decis că trimiterea pe care art. 11 par. 2 o face la art. 9 par. 1 lit. b) din Regulament trebuie
interpretată în sensul că terţul vătămat poate intenta o acţiune directă împotriva asigurătorului, în faţa
instanţei de la locul unde acesta este domiciliat într-un stat membru, atunci când o astfel de acţiune
directă este posibilă, iar asigurătorul este, la rândul său, domiciliat pe teritoriul unui stat membru.
10. Având însă în vedere că art. 14 coroborat cu art. 11 par. 1 lit. b) din Regulamentul
Bruxelles I bis permite celui păgubit să introducă acţiunea la instanţa domiciliului său în considerarea

290
Pentru regimul juridic al clauzelor nescrise, a se vedea art. 1.255 alin. (2) şi (3) NCC; a se vedea şi infra,
comentariul cu privire la art. 126 NCPC.
291
Hotărârea Curţii Europene de Justiţie din data de 13 decembrie 2007, C-463/06, disponibilă pe
www.curia.europa.eu.
107
scopului generic al protecţiei părţii mai slabe, s-a decis în mod just că un organism de asigurare
socială ori asigurătorul casco subrogat în drepturile victimei nu beneficiază de normele în discuţie,
întrucât nu se poate susţine că ar fi mai slab din punct de vedere economic ori mai lipsit de experienţă
din punct de vedere juridic decât asigurătorul pârât. S-a reţinut, de asemenea, că, dacă succesorul în
drepturi al celui păgubit ar trebui el însuşi considerat a fi „mai slab” în raport cu asigurătorul – cum
este cazul moştenitorului legal al celui păgubit –, atunci acesta beneficiază de posibilitatea
introducerii acţiunii la instanţa domiciliului său, potrivit normelor citate292.
11. În măsura în care asigurătorul are sediul în alt stat membru UE, competenţa internaţională a
instanţelor române se va stabili în concordanţă cu art. 10 şi urm. din Regulamentul Bruxelles I bis. În
doctrină s-a arătat că regulile de competenţă prevăzute de art. 9 par. 1 lit. b) şi c), precum şi de art. 10
din Regulamentul nr. 44/2001293 desemnează deopotrivă competenţa internaţională şi competenţa
teritorială, cu înlăturarea dispoziţiilor corespunzătoare din legea naţională a forului294.
12. Considerăm că de norma de competenţă beneficiază, în tot cazul, şi succesorii universali ori
cu titlu universal ai asiguratului sau ai terţului prejudiciat, aceştia având posibilitatea de a sesiza
instanţa de la domiciliul sau sediul lor.
13. Cu titlu de noutate, art. 115 alin. (4) exclude din câmpul de aplicare al normelor de
protecţie, în afară de asigurările maritime şi fluviale, care erau avute în vedere şi de vechiul art. 11
alin. (3), şi pe cele aeriene. În aceste cazuri, asiguratul constituie, de regulă, un actor economic cu
putere însemnată, nefiind justificată instituirea unor norme de competenţă cu caracter de protecţie ori
restrângerea posibilităţii de a proroga convenţional competenţa. Ca urmare, atât stabilirea competenţei
teritoriale, cât şi posibilitatea prorogării acesteia sunt supuse dreptului comun.

Jurisprudență

1. Conform prevederilor art. 115 alin. (3) N.C.P.C., „în materia asigurării obligatorii de
răspundere civilă, terţul prejudiciat poate introduce acţiune directă şi la instanţa domiciliului sau, după
caz, a sediului său.”

Potrivit art. 61 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările, fondul de protecţie
a victimelor străzii este destinat plăţilor de despăgubiri pentru vătămări corporale sau decese, dacă
autorul a rămas neidentificat, respectiv plăţilor de despăgubiri pentru avarierea ori distrugerea de
bunuri şi vătămări corporale sau decese, dacă vehiculul a fost neasigurat, astfel că în caz de litigiu,
drepturile persoanelor păgubite prin accidente de vehicule supuse înmatriculării/ înregistrării care nu
sunt asigurate de răspundere civilă, se exercită împotriva administratorului Fondului de Protecţie a
Victimelor Străzii, desemnat de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.

Prin urmare, Fondul de protecţie a victimelor străzii este un organism, înfiinţat prin Legea nr.
136/1995 privind asigurările şi reasigurările, deci în materia asigurărilor, tocmai pentru a garanta, in
condiţiile legii, despăgubirea persoanelor care au suferit prejudicii in urma unor accidente de
autovehicule produse pe teritoriul României si in anumite condiţii si pe teritoriul altor state, de
autovehicule neasigurate sau neidentificate.

292
A se vedea hotărârea Curţii de Justiţie din data de 17 septembrie 2009, pronunţată în cauza Vorarlberger
Gebietskrankenkasse/WGV-Schwäbische Allgemeine Versicherungs AG, C-347/08, disponibilă pe
www.curia.europa.eu.
293
Potrivit art. 10, „În cazul asigurării de răspundere civilă sau al asigurării de bunuri imobiliare, asigurătorul
mai poate fi acţionat în justiţie şi în faţa instanţelor de la locul unde s-a produs fapta prejudiciabilă. Acelaşi lucru este
aplicabil şi în cazul în care bunurile mobile şi imobile sunt acoperite de aceeaşi poliţă de asigurare, ambele categorii
fiind afectate în mod negativ de acelaşi eveniment neprevăzut”.
294
În acest sens, a se vedea H. Heiss, în U. Magnus, P. Mankowski (coord.), Brussels I Regulation, ed. a 2-a
revăzută, Ed. Sellier European Law Publishers, München, 2012, p. 345.
108
 În acest context, Înalta Curte constată că, în speţă, sunt incidente prevederile art. 115 alin. (3)
N.C.P.C. mai sus citate şi, cum domiciliul reclamanţilor se află în judeţul Gorj, competenţa
soluţionării cauzei aparţine Tribunalului Gorj, care a fost învestit de aceştia în conformitate cu
prevederile art. 116 N.C.P.C (ÎCCJ, secția a II-a civilă, dec. nr. 98/16.01.2015, disponibilă pe
www.scj.ro).

Art. 116. Alegerea instanţei

Reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente.

Comentariu

1. Alegerea la care se referă textul este de esenţa competenţei teritoriale alternative. Această
alegere între instanţele competente, potrivit legii, este practic discreţionară295, în sensul că nu trebuie
învederate alte motive concrete care să justifice aplicarea normei respective de competenţă; ca atare,
ea nu poate fi cenzurată nici de pârât, nici de instanţă.
2. Subliniem că, în toate cazurile în care reclamantul beneficiază, potrivit legii, de un drept de
opţiune între mai multe instanţe deopotrivă competente, el nu pierde acest beneficiu ca urmare a
sesizării unei instanţe necompetente; ca urmare, dacă este prezent la termenul la care se discută
excepţia necompetenţei teritoriale în condiţiile legii, reclamantul va fi întrebat cărei instanţe doreşte
să-i fie trimis dosarul, în ipoteza în care excepţia ar fi admisă. Este, desigur, posibil ca reclamantul să-
şi exprime punctul de vedere în scris (e.g., prin răspunsul la întâmpinarea prin care pârâtul a invocat
excepţia de necompetenţă teritorială), însă ceea ce trebuie reţinut este că instanţa nu va acorda un
termen pentru ca reclamantul lipsă să-şi exprime poziţia, ci va alege ea însăşi una dintre instanţele
competente, potrivit legii, iar de această dată alegerea nu mai poate fi contestată ulterior.

Jurisprudență

1. În această situaţie, operează dispoziţiile art. 116 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de
procedură civilă, textul procedural evocat instituind posibilitatea de opţiunea a reclamantului în
alegerea instanţei; deoarece, în toate cazurile de competenţă teritorială alternativă, reclamantul este
cel care face alegerea între mai multe instanţe, deopotrivă, competente.

Această normă de procedură nu a suferit nicio modificare în raport eu dispoziţiile art. 12 C.

proc. civ. de la 1865, iar textul prevăzut de art. 116 din Legea nr. 134/2010 trebuie interpretat în
sensul că, odată alegerea făcută de către reclamant, instanţa competentă nu se poate dezînvesti prin
declinarea competenţei de soluţionare a cauzei, din oficiu,; ori la cererea pârâtului, însă, deopotrivă,

295
S-a arătat că, dacă cererea a fost introdusă de procuror, reclamantul introdus în proces ar trebui să aibă
posibilitatea de a opta pentru altă instanţă deopotrivă competentă, întrucât exercitarea acţiunii de către Ministerul
Public nu poate lipsi pe titularul real al acesteia de beneficiul conferit prin regulile de competenţă teritorială
alternativă; la acelaşi rezultat se poate ajunge dacă reclamantul renunţă la judecată, iar apoi sesizează instanţa dorită.
În acest sens, a se vedea I. Deleanu, Tratat, 2010, p. 569, nota 1. În sens contrar, s-a arătat că, dacă cererea a fost
introdusă de procuror, potrivit art. 45 C. pr. civ. 1865, acesta a făcut alegerea instanţei, iar reclamantul, introdus
ulterior în proces, nu va mai putea cere declinarea competenţei. În acest sens, a se vedea: V.M. Ciobanu, Tratat, vol. I,
p. 427; P. Piperea, P. Lospa, în Noul Cod, 2012, p. 145. Subscriem acestei din urmă opinii. Odată sesizată instanţa,
alegerea reclamantului este irevocabilă, soluţie care se impune pentru asigurarea stabilităţii raportului juridic
procesual şi chiar dacă acţiunea a fost formulată de procuror în numele părţii. Argumentul potrivit căruia la acelaşi
rezultat s-ar ajunge prin renunţarea la judecată şi sesizarea ulterioară a altei instanţe deopotrivă competente nu este
convingător, el fiind deopotrivă aplicabil în situaţia în care reclamantul însuşi alege o instanţă, iar ulterior consideră
preferabilă sesizarea altei instanţe deopotrivă competente. În acest din urmă caz, reclamantul se va afla în culpă
procesuală în primul proces şi va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată.
109
nici reclamantul nu poate reveni asupra alegerii, în favoarea unei alte instanţe competente (ÎCCJ,
secția I civilă, dec. nr. 270/27.01.2015, disponibilă pe www.scj.ro).

Art. 117. Cererile privitoare la imobile

(1) Cererile privitoare la drepturile reale imobiliare se introduc numai la instanţa în a
cărei circumscripţie este situat imobilul.
(2) Când imobilul este situat în circumscripţiile mai multor instanţe, cererea se va face la
instanţa domiciliului sau reşedinţei pârâtului, dacă aceasta se află în vreuna dintre aceste
circumscripţii, iar în caz contrar, la oricare dintre instanţele în circumscripţiile cărora se află
imobilul.
(3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică, prin asemănare, şi în cazul acţiunilor posesorii,
acţiunilor în grăniţuire, acţiunilor privitoare la îngrădirile dreptului de proprietate imobiliară,
precum şi în cazul celor de împărţeală judiciară a unui imobil, când indiviziunea nu rezultă din
succesiune.

Comentariu

1. S-a arătat cu temei că motivele pentru care Codul instituie cazuri de competenţă exclusivă
privesc o anumită „localizare” a intereselor litigioase, necesitatea de a concentra litigiile în locul
respectiv şi de a evita contrarietatea de hotărâri (de exemplu, în materie de moştenire, în materie de
societate) ori de a proteja partea mai slabă, în cazul diferenţelor de putere economică (precum în
materie de insolvenţă296 ori, adăugăm noi, în materia cererilor îndreptate împotriva consumatorilor).
2. Cu toate că art. 13 C. pr. civ. 1865 se referea, insuficient de clar, la „cererile privitoare la
bunuri imobile”, doctrina297 şi jurisprudenţa298 admiteau că textul are în vedere doar cererile reale
imobiliare, nu şi cererile personale, supuse regulilor de competenţă teritorială de drept comun,
respectiv alternativă299.
3. Art. 117 alin. (1) se referă acum in terminis la „cererile privitoare la drepturile reale
imobiliare”, curmând controversele cu privire la întinderea acestei competenţe exclusive.
4. Alin. (2) are în vedere ipoteza imobilului situat în circumscripţia mai multor instanţe. Dacă
pârâtul domiciliază într-una dintre aceste circumscripţii, reclamantul este ţinut să sesizeze acea
instanţă, ceea ce constituie o aplicaţie particulară a regulii actor sequitur forum rei. Din cuprinsul său
rezultă că reclamantul are un drept de opţiune, în cazul în care pârâtul domiciliază în circumscripţia
altei instanţe decât a celor în raza cărora se află imobilul. De aici rezultă că, în cazuri de excepţie,
competenţa exclusivă nu este incompatibilă cu un drept de opţiune al reclamantului între mai multe
instanţe deopotrivă competente, competenţa acestora fiind, desigur, una absolută.
Pentru identitate de raţiune, în cazul în care cererea priveşte mai multe imobile situate în
circumscripţii judecătoreşti diferite, nu se va dispune disjungerea, cererea fiind soluţionată unitar, de
oricare dintre instanţele în raza cărora se află imobilele respective300 (e.g., în cazul partajului, dar nu
excludem necesitatea soluţionării unitare nici în cazul unei acţiuni în revendicare care priveşte mai
multe imobile, dacă titlurile exhibate şi motivele invocate sunt în tot sau în parte comune).

296
În acest sens, a se vedea I. Deleanu, Tratat, 2010, pp. 569-570.
297
A se vedea V.M. Ciobanu, G. Boroi, Tr.C. Briciu, Curs selectiv, 2011, p. 153.
298
„Prin «cereri privitoare la bunuri imobile», în sensul art. 13 alin. (1) C. pr. civ., trebuie să se înţeleagă
numai acţiunile reale imobiliare, iar nu şi cele personale, chiar dacă se referă la bunuri imobile. Sediul competenţei de
judecare a acţiunilor personale se află în art. 5 şi 10 C. pr. civ.” (Trib. Suprem, dec. civ. nr. 2173/1971, în G. Boroi, O.
Spineanu-Matei, op. cit., 2011, p. 66). Soluţia este constantă în jurisprudenţă.
299
Nu are caracter real, ci personal, cererea formulată de uzufructuar împotriva nudului proprietar, pentru
efectuarea reparaţiilor ce incumbă acestuia. În acest sens, a se vedea Trib. Suprem., dec. civ. nr. 2173/1971, citată în
nota precedentă.
300
A se vedea şi G. Boroi, M. Stancu, op. cit., pp. 235-236.
110
 5. S-a arătat în doctrină că sunt cereri reale imobiliare, în măsura în care au un obiect imobiliar,
cererea în revendicare, cererea negatorie, cererea confesorie, cererea în grăniţuire, cererile în materie
de ipotecă (imobiliară), cererile posesorii privitoare la imobile301.
Alin. (3) precizează, în mod judicios şi cu aceeaşi preocupare de a delimita riguros domeniul de
aplicare a textului, că alineatele precedente se aplică, prin asemănare, şi în cazul acţiunilor posesorii,
acţiunilor în grăniţuire, acţiunilor privitoare la îngrădirile dreptului de proprietate imobiliară, precum
şi în cazul celor de împărţeală judiciară a unui imobil, când indiviziunea nu rezultă din succesiune302.
6. Sub imperiul reglementării anterioare, s-a decis că, după emiterea titlului de proprietate,
ieşirea din indiviziune nu mai constituie o cerere în materie succesorală, competentă fiind instanţa
desemnată de art. 13 C. pr. civ. 1865303. Mai este această soluţie de actualitate, faţă de precizarea din
partea finală a art. 117 alin. (3) NCPC („când indiviziunea nu rezultă din succesiune”)?
Credem că răspunsul se găseşte în corelarea acestei norme cu art. 118 NCPC, respectiv, de
vreme ce competenţa specială (şi exclusivă) în materie succesorală subzistă „până la ieşirea din
indiviziune” – textul trebuie citit corect: până la ieşirea din indiviziune inclusiv –, cererea de partaj al
bunurilor succesorale, chiar imobile, este întotdeauna de competenţa instanţei ultimului domiciliu al
defunctului, chiar dacă acesta este diferit de locul situării imobilului şi chiar dacă, anterior, a fost emis
un certificat de moştenitor prin care s-au stabilit calitatea de moştenitor şi cotele succesorale. Cu alte
cuvinte, art. 118 NCPC (echivalentul art. 14 C. pr. civ. 1865) derogă de la art. 117 NCPC
(echivalentul art. 13 C. pr. civ. 1865). Este, de altfel, soluţia admisă şi sub imperiul Codului de
procedură civilă anterior304.
7. În reglementarea din Vechiul Regat, competenţa în materie imobiliară nu era una exclusivă.
Sub influenţa reglementării ardelene, în noua legislaţie (Codul de procedură civilă Carol al II-lea şi,
sub influenţa acestuia, Legea de modificare a Codului din anul 1948) s-a adoptat soluţia competenţei
exclusive, pe care o regăsim şi în art. 22 din Regulamentul nr. 44/2001, respectiv în art. 24 din
Regulamentul nr. 1215/2012. Legiuitorul a optat, aşadar, în mod judicios pentru un caracter constant
al reglementării mai recente.

Jurisprudenţă

În ce priveşte competenţa instanţei, în cererile privitoare la moştenire, dispoziţiile art. 118 din
Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă prevăd expres că: „(1) În materie de moştenire,
până la ieşirea din indiviziune, sunt de competenţa exclusivă a instanţei celui din urmă domiciliu al
defunctului: 1. cererile privitoare la validitatea sau executarea dispoziţiilor testamentare; 2. cererile
privitoare la moştenire şi la sarcinile acesteia, precum şi cele privitoare la pretenţiile pe care
moştenitorii le-ar avea unul împotriva altuia; 3. cererile legatarilor sau ale creditorilor defunctului
împotriva vreunuia dintre moştenitori sau împotriva executorului testamentar. (2) Cererile formulate
potrivit alin. (1) care privesc mai multe moşteniri deschise succesiv sunt de competenţa exclusivă a
instanţei ultimului domiciliu al oricăruia dintre defuncţi”.
Dispoziţiile art. 117 NCPC reglementează competenţa instanţei în ce priveşte soluţionarea
cererilor privitoare la imobile, prevăzând că: „(1) Cererile privitoare la drepturile reale imobiliare se
introduc numai la instanţa în a cărei circumscripţie este situat imobilul. (2) Când imobilul este situat
în circumscripţiile mai multor instanţe, cererea se va face la instanţa domiciliului sau reşedinţei

301
A se vedea V.M. Ciobanu, G. Boroi, Tr.C. Briciu, Curs selectiv, 2011, p. 153; în mod asemănător, I.
Deleanu, Tratat, 2010, p. 571.
302
Pentru aceste exemple, oferite în contextul reglementării anterioare, a se vedea V.M. Ciobanu, G. Boroi,
Tr.C. Briciu, Curs selectiv, 2011, p. 153. Autorii apreciază în mod corect că soluţia prevăzută de art. 13 alin. (2) C. pr.
civ. anterior este aplicabilă şi partajului mai multor imobile, situate în circumscripţii diferite, alegerea între instanţele
în circumscripţiile cărora se află imobilele supuse partajului aparţinând reclamantului. În Noul Cod, soluţia rezultă
expres din art. 117 alin. (2) şi (3). S-a arătat că art. 114 alin. (3) NCPC (devenit art. 117 după republicare) constituie
un text explicativ, întregitor, pentru a delimita exact categoria cererilor reale de cea a cererilor personale. În acest
sens, a se vedea I. Deleanu, Tratat, 2010, p. 571.
303
În acest sens, a se vedea C. Ap. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 787/1998, în G. Boroi, O. Spineanu-
Matei, op. cit., 2011, p. 68, cu nota aprobativă a autorilor, care arată că numai faptul că izvorul proprietăţii comune îl
constituie moştenirea nu atrage incidenţa art. 14 C. pr. civ. 1865 în cazul cererii de împărţeală a unui bun.
304
A se vedea V.M. Ciobanu, G. Boroi, Tr.C. Briciu, Curs selectiv, 2011, p. 156.
111
pârâtului, dacă aceasta se află în vreuna dintre aceste circumscripţii, iar în caz contrar, la oricare dintre
instanţele în circumscripţiile cărora se află imobilul. (3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică, prin
asemănare, şi în cazul acţiunilor posesorii, acţiunilor în grăniţuire, acţiunilor privitoare la îngrădirile
dreptului de proprietate imobiliară, precum şi în cazul celor de împărţeală judiciară a unui imobil,
când indiviziunea nu rezultă din succesiune”.
Astfel, din perspectiva acestor dispoziţii legale, este de reţinut că menţionarea cererilor de
împărţeală judiciară a unui imobil în cuprinsul art. 117 alin. (3) NCPC ca atrăgând competenţa
exclusivă a instanţei în a cărei circumscripţie se află imobilul are ca finalitate delimitarea sferei de
aplicare a art. 117 de art. 118 NCPC.
Astfel, actuala reglementare menţionează competenţa instanţei de la locul imobilului pentru
cererile de împărţeală judiciară a unui imobil, cu excepţia cazurilor când indiviziunea rezultă din
succesiune.
Prin urmare, în materie succesorală, până la ieşirea din indiviziune, competenţa aparţine în mod
exclusiv instanţei de la ultimul domiciliu al defunctului, şi nu instanţei în a cărei circumscripţie
teritorială se află situat bunul imobil ce face obiectul partajului succesoral.
Din perspectiva celor expuse, faţă de obiectul acţiunii, ce vizează completarea masei
succesorale şi ieşirea din indiviziune asupra imobilului rămas de pe urma defunctei M.F., cu ultimul
domiciliu în comuna Tărtăşeşti, jud. Dâmboviţa, în temeiul art. 116, raportat la art. 118 alin. (2) şi art.
135 NCPC, urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Răcari
(ÎCCJ, s. I civ., dec. nr. 337 din 29 ianuarie 2015, disponibilă pe www.scj.ro).

Art. 118. Cererile privitoare la moştenire

(1) În materie de moştenire, până la ieşirea din indiviziune, sunt de competenţa exclusivă
a instanţei celui din urmă domiciliu al defunctului:
1. cererile privitoare la validitatea sau executarea dispoziţiilor testamentare;
2. cererile privitoare la moştenire şi la sarcinile acesteia, precum şi cele privitoare la
pretenţiile pe care moştenitorii le-ar avea unul împotriva altuia;
3. cererile legatarilor sau ale creditorilor defunctului împotriva vreunuia dintre
moştenitori sau împotriva executorului testamentar.
(2) Cererile formulate potrivit alin. (1) care privesc mai multe moşteniri deschise succesiv
sunt de competenţa exclusivă a instanţei ultimului domiciliu al oricăruia dintre defuncţi.

Comentariu

1. Textul Noului Cod diferă în mică măsură de reglementarea anterioară. Nouă este precizarea
din partea introductivă a articolului, „până la ieşirea din indiviziune”. S-a arătat, de altfel, în doctrină
şi sub imperiul reglementării actuale, că raţiunile care justifică o competenţă teritorială exclusivă nu
mai subzistă după efectuarea partajului succesoral, deoarece din acest moment nu mai există o masă
succesorală305. Practic, textul Noului Cod reia precizarea cuprinsă în art. 63 din vechiul Cod de
procedură civilă (în forma anterioară anului 1948).
2. De aceea, nu pot fi primite interpretările potrivit cărora partajul nu ar intra sub incidenţa
normei speciale de competenţă, care s-ar aplica „până la partaj”. Dimpotrivă, partajul succesoral este
de competenţa exclusivă a instanţei ultimului domiciliul al defunctului, întrucât numai după
finalizarea partajului încetează starea de indiviziune306.

305
A se vedea V.M. Ciobanu, G. Boroi, Tr.C. Briciu, Curs selectiv, 2011, p. 156.
306
În sensul aici arătat, a se vedea şi I. Deleanu, Tratat, 2010, p. 572. Considerăm greşită soluţia instanţei
supreme, potrivit căreia cererea de partaj succesoral formulată după finalizarea procedurii succesorale ar fi de
competenţa instanţei de la locul imobilului, iar nu de competenţa instanţei de la domiciliul defunctului (CSJ, s. civ.,
dec. nr. 1049/2003, în M. Tăbârcă, op. cit., vol. I, 2005, p. 279, întrucât, în condiţiile în care obiectul cererii este
partajul, este clar că indiviziunea nu a încetat. Pentru aplicabilitatea textului prevăzut de art. 14 C. pr. civ. 1865 era
suficient ca părţile să se afle încă în indiviziune (iar această cerinţă este oricum dedusă pe calea unei interpretări
restrictive teleologice), cerinţa suplimentară ca cererea să fie formulată înainte de finalizarea procedurii succesorale
notariale fiind lipsită de temei legal.
112
 3. Anterior s-a arătat că, dacă există un singur moştenitor care a acceptat moştenirea sub
beneficiu de inventar, creditorul îşi valorifică drepturile sale asupra succesiunii la instanţa ultimului
domiciliu al defunctului; dimpotrivă, în cazul în care acceptarea a fost pură şi simplă, a operat
confuziunea, iar competenţa excepţională nu mai subzistă, în condiţiile în care nu mai există o masă
succesorală distinctă307. Faţă de dispoziţiile art. 1.114 alin. (2) NCC, potrivit cărora moştenitorii legali
şi legatarii universali sau cu titlu universal răspund pentru datoriile şi sarcinile moştenirii numai cu
bunurile din patrimoniul succesoral, proporţional cu cota fiecăruia, confuziunea maselor patrimoniale
nu operează, iar competenţa instanţei de la ultimul domiciliu al defunctului subzistă până la lichidarea
masei patrimoniale succesorale (de exemplu, prin plata integrală a datoriilor şi sarcinilor succesiunii),
chiar dacă există un singur moştenitor.
4. Apreciem relevante observaţiile doctrinei, potrivit cărora sunt de competenţa instanţei
ultimului domiciliu al defunctului următoarele cereri:
- cererile pentru anularea ori constatarea validităţii unui testament, cererile pentru executarea
dispoziţiilor unui testament (contestat sau nu) – art. 118 alin. (1) pct. 1 NCPC;
- cererile în anularea certificatului de moştenitor, pentru reducţiunea liberalităţilor excesive,
cererile privind conservarea ori administrarea bunurilor succesorale, cererile în anularea ori
rezoluţiunea vânzării de drepturi succesorale, partajul, petiţia de ereditate sau orice alte cereri prin
care moştenitorii invocă pretenţii unii împotriva altora, însă numai dacă aceste pretenţii sunt în
legătură cu moştenirea ori cu sarcinile acesteia – art. 118 alin. (1) pct. 2 NCPC;
- cererea pentru predarea unui legat cu titlu particular, cereri prin care creditorii personali ai
defunctului valorifică drepturi din contracte încheiate cu acesta din urmă, cererile formulate de
creditori ai succesiunii, în virtutea unui titlu posterior deschiderii acesteia (de exemplu, cererile pentru
cheltuielile privind înmormântarea ori pentru conservarea şi administrarea bunurilor succesiunii) – art.
118 alin. (1) pct. 3 NCPC.
5. Nu intră sub incidenţa normei cererile prin care moştenitorii valorifică drepturi culese din
succesiune împotriva terţilor şi nici cererile reale, mobiliare ori imobiliare, formulate de terţi
împotriva moştenitorilor308.
6. Potrivit art. 118 alin. (2) NCPC, introdus prin Legea nr. 76/2012, „Cererile formulate
potrivit alin. (1) care privesc mai multe moşteniri deschise succesiv sunt de competenţa exclusivă a
instanţei ultimului domiciliu al oricăruia dintre defuncţi”. Norma de competenţă a fost, aşadar,
flexibilizată în mod bine-venit, întrucât fixarea competenţei în funcţie de domiciliul ultimului defunct,
în cazul moştenirilor prin retransmitere309, ar putea să nu fie întotdeauna justificată, dacă majoritatea
bunurilor ori domiciliile moştenitorilor se găsesc în altă parte310.

Jurisprudenţă

1. Stabilirea instanţei competente să soluţioneze cererea prin care se solicită consfinţirea

prin hotărâre judecătorească a unui acord de mediere având ca obiect sistarea unei stări de indiviziune
rezultate din succesiune cu privire la un imobil se face prin raportare la dispoziţiile art. 59 alin. (1)
teza a doua din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, care
reglementează o competenţă teritorială alternativă, aparţinând fie judecătoriei în a cărei circumscripţie
îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul oricare dintre părţi, fie judecătoriei în a cărei
circumscripţie se află locul unde a fost încheiat acordul de mediere, această cerere neputând fi
calificată ca fiind una în materie succesorală şi care să atragă competenţa instanţei locului situării

307
A se vedea V.M. Ciobanu, G. Boroi, Tr.C. Briciu, Curs selectiv, 2011, p. 156.
308
A se vedea: V.M. Ciobanu, G. Boroi, Tr.C. Briciu, Curs selectiv, 2011, pp. 154-155; I. Deleanu, Tratat,
2010, pp. 572-573. În acelaşi sens, a se vedea Codul 1944, p. 9.
309
Pentru această soluţie, a se vedea ÎCCJ, s. civ. propr. int., dec. nr. 6152/2004, nepublicată, în I. Deleanu,
Tratat, 2010, p. 572.
310
Spre exemplu, defunctul D lasă 3 fii, A, B şi C, în masa succesorală găsindu-se mai multe imobile, în
localitatea ultimului domiciliu al acestuia. Ulterior, C decedează, fiind moştenit de fiii săi X şi Y, iar în masa
succesorală intră doar bunuri de mică valoare. Este raţională, în acest caz, opţiunea pentru instanţa ultimului domiciliu
al lui D, iar nu al lui C.
113
imobilului, potrivit art. 118 NCPC (ÎCCJ, s. I civ., dec. nr. 1968 din 18 iunie 2014, disponibilă pe
www.scj.ro).
2. Potrivit art. 116 din Noul Cod de procedură civilă, „reclamantul are alegerea între mai multe
instanţe deopotrivă competente”. (…) Actuala reglementare menţionează competenţa instanţei de la
locul imobilului pentru cererile de împărţeală judiciară a unui imobil, cu excepţia cazurilor când
indiviziunea rezultă din succesiune. Ca atare, în materie succesorală, până la ieşirea din indiviziune,
competenţa aparţine în mod exclusiv instanţei de la ultimul domiciliu al defunctului
Dacă s-au formulat astfel de cereri de chemare în judecată, care privesc mai multe moşteniri
deschise succesiv, competenţa va aparţine instanţei de la ultimul domiciliu al oricăruia dintre defuncţi.
Deşi în această ipoteză este evident faptul că ne aflăm în prezenţa unei competenţe alternative, este de
observat că, pentru a sublinia ideea că doar una dintre aceste instanţe poate judeca litigiul respectiv,
legiuitorul a folosit sintagma „competenţa exclusivă a instanţei ultimului domiciliu al oricăruia dintre
defuncţi”.
Din perspectiva celor expuse, faţă de obiectul acţiunii, ce vizează stabilirea succesiunii şi
partajarea bunurilor rămase la decesul defuncţilor G.C., cu ultimul domiciliu în satul Gura Crăieşti,
judeţul Bacău, şi G.E., cu ultimul domiciliu în municipiul Iaşi, în temeiul art. 116, raportat la art. 118
alin. (2) şi art. 135 NCPC, competenţa de soluţionare a cauzei a fost stabilită în favoarea Judecătoriei
Iaşi (ÎCCJ, s. I civ., dec. nr. 1195 din 8 aprilie 2014, disponibilă pe www.scj.ro).
3. Cererile privitoare la moştenire (partaj succesoral) intră sub aspectul competenţei teritoriale
exclusive de soluţionare a cauzei în sfera de aplicare a normei de procedură reglementată de
dispoziţiile art. 118 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.
Articolul mai sus evocat reglementează competenţa teritorială exclusivă a instanţei în a cărei
circumscripţie se află ultimul domiciliu al defunctului, preluând, cu unele modificări, regula de
competenţă prevăzută anterior de Codul de procedură civilă de la 1865 (art. 14).
Raţiunea normei de competenţă exclusivă rezidă în faptul că ultimul domiciliu al defunctului
coincide cu locul deschiderii succesiunii, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 954 alin. (2) NCC.
Or, în raport de acest loc se efectuează în condiţii optime procedura succesorală notarială ori
cea pe cale judecătorească, acest loc (al deschiderii succesiunii) fiind cel în care pot fi conservate sau
inventariate în mod accesibil bunurile, administrate probatoriile în legătură cu bunurile succesorale.
Pornind de la aceste consideraţii de ordin practic, sintagma „ultimul domiciliu al defunctului”
corespunde ultimei locuinţe efective a acestuia, indiferent dacă aceasta a fost sau nu înscrisă în actul
de identitate al defunctului.
În speţă, deşi a apreciat că nu este competentă teritorial a soluţiona acţiunea, prima instanţă
învestită, Judecătoria Târgovişte, s-a pronunţat însă cu privire la lipsa de obiect a capetelor de cerere
privind constatarea deschiderii succesiunii, stabilirea calităţii de moştenitori, a cotelor legale ce se
cuvin acestora şi stabilirea masei succesorale de împărţit.
Apoi, în mod eronat, şi-a declinat competenţa teritorială de soluţionare „a cererilor privitoare la
moştenire şi la sarcinile acesteia, precum şi la pretenţiile pe care moştenitorii le-ar avea unul
împotriva altuia” în favoarea Judecătoriei Câmpulung, constatând că sunt aplicabile prevederile art.
117 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, care stabilesc că este
competentă instanţa în a cărei circumscripţie este situat imobilul.
Este de observat că Judecătoria Târgovişte, atunci când s-a dezînvestit, nu a avut în vedere
împrejurarea că, în cererile subsumate art. 118 alin. (1) pct. 2 NCPC, legiuitorul a stabilit o
competenţă teritorială exclusivă, în materie de moştenire, aceasta fiind – până la momentul ieşirii din
indiviziune – de competenţa exclusivă a instanţei celui din urmă domiciliu al defunctului.
Or, în speţă, aceste prevederi sunt incidente şi au aplicabilitate, neputând fi luată în considerare,
sub aspectul stabilirii competenţei teritoriale, regula prevăzută de art. 117 alin. (1) din Legea nr.
134/2010 privind Codul de procedură civilă, potrivit căreia „Cererile privitoare la drepturile reale
imobiliare se introduc numai la instanţa în a cărei circumscripţie este situat imobilul”.
Altfel spus, în materia succesiunii, se aplică – până la ieşirea din indiviziune – prevederile
imperative ale art. 118 alin. (1) şi (2), care stabilesc că toate cererile referitoare la validitatea sau
executarea dispoziţiilor testamentare (1); la moştenire şi la sarcinile acesteia, precum şi cele privitoare
la pretenţiile pe care moştenitorii le-ar avea unul împotriva altuia (2); cererile legatarilor sau ale
creditorilor defunctului împotriva vreunuia dintre moştenitori sau împotriva executorului testamentar
114
(3); cererile formulate potrivit alin. (1) care privesc mai multe moşteniri deschise succesive (4) sunt
de competenţa exclusivă a instanţei celui din urmă domiciliu al defunctului.
Reglementarea din alin. (2) al art. 118 din Cod are raţiunea de a întări regula competenţei
teritoriale exclusive a instanţei celui din urmă domiciliu al defunctului şi pentru ipoteza în care
„cererile formulate potrivit alin. (1) care privesc mai multe moşteniri deschise succesiv sunt de
competenţa exclusivă a instanţei ultimului domiciliu al oricăruia dintre defuncţi”.
Judecătoria Târgovişte a făcut, totodată, şi o aplicare greşită a prevederilor art. 117 alin. (1) din
Cod, stabilind că, în cazul concret dedus judecăţii, ar fi aplicabile aceste dispoziţii, întrucât a încetat
incidenţa art. 118 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă şi, odată deschisă
succesiunea, ar deveni aplicabile prevederile art. 117 din Cod, întrucât imobilele din masa succesorală
sunt în localitatea Cetăţeni, jud. Argeş, pe raza teritorială a Judecătoriei Câmpulung.
Soluţia greşită de dezînvestire a Judecătoriei Târgovişte a fost pronunţată cu încălcarea
dispoziţiilor imperative ale art. 118, precum şi a prevederilor alin. (3) al art. 117 din acelaşi cod,
acestea din urmă stipulând în mod expres că „Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică, prin asemănare, şi
în cazul acţiunilor posesorii, acţiunilor în grăniţuire, acţiunilor privitoare la îngrădirile dreptului de
proprietate imobiliară, precum şi în cazul celor de împărţeală judiciară a unui imobil, când
indiviziunea nu rezultă din succesiune”.
Interpretând literal textul procedural la care s-a făcut referire, rezultă indubitabil că regula
prevăzută de art. 117 alin. (1) din Cod nu se aplică când indiviziunea rezultă din succesiune.
Aşa fiind, textul reglementat de dispoziţiile art. 117 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind
Codul de procedură civilă, care stabileşte „competenţa instanţei în a cărei circumscripţie este situat
imobilul”, se aplică atunci când indiviziunea nu rezultă din succesiune.
Pentru ipotezele în care indiviziunea rezultă din succesiune devin incidente dispoziţiile
imperative care stabilesc o competenţă teritorială exclusivă a instanţei de la ultimul domiciliu al
defunctului, competenţă prevăzută de art. 118 din acelaşi cod.
Pe cale de consecinţă, în cazul concret dedus judecăţii, din coroborarea prevederilor art. 117
alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă – teza finală – cu dispoziţiile
imperative ale art. 118 din acelaşi cod, Înalta Curte va reţine că instanţa competentă să soluţioneze
cauza este Judecătoria Târgovişte, pretenţiile izvorâte din succesiune urmând a fi soluţionate de
instanţa de la „ultimul domiciliu al defunctului” (ÎCCJ, s. I civ., dec. nr. 1399 din 6 mai 2015,
disponibilă pe www.scj.ro).

Art. 119. Cereri privitoare la societăţi

Cererile în materie de societate, până la sfârşitul lichidării sau, după caz, până la radierea
societăţii, sunt de competenţa exclusivă a instanţei în circumscripţia căreia societatea îşi are
sediul principal.

Comentariu

1. Art. 119 prevede că subzistă competenţa exclusivă a instanţei în circumscripţia căreia

societatea îşi are sediul principal până la sfârşitul lichidării sau, după caz, până la radierea societăţii
(nu a fost preluată sintagma „lichidare în fapt”, insuficient de clară).
2. După cum s-a arătat în doctrină311, este vorba despre cereri care privesc existenţa societăţii
(de exemplu, acţiunea în anularea societăţii, acţiunea în anularea hotărârii adunării generale a
asociaţilor) ori ansamblul operaţiunilor sale; de vreme ce interesul social sau soarta societăţii se află în
„miezul” acestor litigii, norma de competenţă este aplicabilă când părţi sunt societatea şi asociaţii ori
asociaţii între ei, dar cu privire la raporturi juridice născute în legătură cu contractul de societate.
3. Dimpotrivă, dacă cererea este formulată de societate împotriva terţilor ori de terţi împotriva
societăţii – iar cererea nu priveşte cu precădere existenţa şi operaţiunile interne desfăşurate de
societate, precum în cazul opoziţiei creditorilor faţă de anumite modificări ale actului constitutiv –,

311
A se vedea: V.M. Ciobanu, Tratat, vol. I, pp. 429-430; V.M. Ciobanu, G. Boroi, Tr.C. Briciu, Curs
selectiv, 2011, p. 157.
115
atunci se vor aplica normele de competenţă de drept comun. Această interpretare restrictivă se impune
tocmai pentru a evita o avantajare nejustificată a societăţii, în raporturile sale cu terţii312.
4. Textul este aplicabil oricărei forme de societate, atât societăţilor prevăzute de NCC, cu sau
fără personalitate juridică, cât şi societăţilor reglementate de Legea nr. 31/1990 a societăţilor, astfel
cum a fost modificată prin Legea nr. 76/2012.
5. Echivalentul european al acestei norme este art. 24 pct. 2 din Regulamentul Bruxelles I
bis313, normă care, parţial deosebită de art. 119 NCPC, nu instituie o competenţă generală pentru
litigiile în materie societară; art. 24 pct. 2 este aplicabil doar în privinţa cererilor care au ca obiect
principal nulitatea ori anularea, respectiv constatarea valabilităţii societăţii; dizolvarea societăţii,
precum şi valabilitatea hotărârilor organelor societare (sunt avute în vedere, în primul rând, acţiunea
în anularea hotărârilor adunării generale a asociaţilor ori a acţionarilor, dar este posibil ca cererea să
se îndrepte şi împotriva hotărârilor adoptate de alte organe statutare), fiind susceptibile de efecte erga
omnes314.
6. Curtea de Justiţie a statuat că art. 22 pct. 2 v.R. trebuie interpretat în sensul că vizează numai
litigiile al căror obiect principal îl constituie valabilitatea, nulitatea sau dizolvarea societăţilor sau
persoanelor juridice ori valabilitatea deciziilor organelor acestora, norma nefiind aplicabilă în cazul
unui litigiu în cadrul căruia o societate invocă în apărare inopozabilitatea unui contract, în ceea ce o
priveşte, decurgând din pretinsa nevaliditate a unei decizii a organelor sale cu privire la încheierea
respectivului contract, nevaliditate cauzată de încălcarea dispoziţiilor statutare315. În acest caz,
respectiva apărare este de competenţa instanţei învestite cu cererea principală, potrivit regulilor
generale. În dreptul intern, această soluţie rezultă din adagiul „judecătorul acţiunii este şi judecătorul
excepţiei”, consacrat de art. 124 NCPC.

Art. 120. Cereri privitoare la insolvenţă sau concordatul preventiv

Cererile în materia insolvenţei sau concordatului preventiv sunt de competenţa exclusivă
a tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are sediul debitorul.

Comentariu

1. Art. 120 NCPC (corespunzător art. 16 C. pr. civ. 1865) reglementează în continuare
deopotrivă competenţa materială şi teritorială şi extinde, totodată, aplicabilitatea normei de
competenţă la cererile în materie de concordat preventiv316, care sunt, ca şi cererile în materie de
insolvenţă, de competenţa exclusivă a tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are sediul debitorul.
2. S-a arătat cu temei că norma este aplicabilă şi cererilor formulate de către administratorul
judiciar ori lichidatorul judiciar împotriva unor terţi, însă numai dacă îşi au cauza în insolvenţă sau în
concordat preventiv317.
3. Competenţa exclusivă a tribunalului în materia insolvenţei nu înseamnă că instanţa de control
judiciar – respectiv curtea de apel care soluţionează apelurile318 îndreptate împotriva hotărârilor
judecătorului-sindic – nu ar putea schimba soluţia pronunţată de acesta şi nu ar putea lua ea însăşi

312
Pentru sesizarea inconvenientelor pe care le-ar implica reglementarea pentru aceştia, a se vedea I.
Deleanu, Tratat, 2010, p. 574.
313
Art. 24 pct. 2 din Regulament prevede că, în ceea ce priveşte „valabilitatea constituirii, nulitatea sau
dizolvarea societăţilor sau a persoanelor juridice ori a asociaţiilor de persoane fizice sau juridice care au sediul pe
teritoriul unui stat membru ori valabilitatea deciziilor organelor acestora”, sunt competente exclusiv „instanţele din
statul respectiv. Pentru determinarea sediului, instanţa aplică normele sale de drept internaţional privat”.
314
A se vedea raportul Schlosser cu privire la Convenţia de la Bruxelles, revizuită în anul 1978, disponibil pe
www.euzpr.eu.
315
Hotărârea Curţii Europene de Justiţie din data de 12 mai 2011, pronunţată în cauza Berliner
Verkehrsbetriebe (BVB)/J.P.Morgan Chase Bank, C-144/10, disponibilă pe www.curia.europa.eu.
316
Reglementate anterior prin Legea nr. 381/2009 privind introducerea concordatului preventiv şi a
mandatului ad-hoc, publicată în M. Of. nr. 870 din 14 decembrie 2009, în prezent abrogată prin Legea nr. 85/2014
privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, publicată în M. Of. nr. 466 din 25 iunie 2014.
317
În acest sens, a se vedea A. Constanda, Comentarii Noul Cod, p. 325. A se vedea, cu privire la
competenţa secţiilor sau completelor specializate în materia insolvenţei, şi supra, comentariul sub art. 95 NCPC.
318
A se vedea dispoziţiile art. 7 şi art. 59 din Legea nr. 76/2012.
116
orice măsură pe care o putea lua şi prima instanţă. Altminteri, se ajunge la o confuzie stranie între
noţiunea competenţei materiale şi chestiunea prerogativelor jurisdicţionale ale instanţei de control
judiciar, care nu pot fi diminuate ori amputate, sub cuvânt că prima instanţă ar avea o competenţă
exclusivă. De aceea, nu putem fi de acord cu soluţia pronunţată de Curtea de Casaţie în această
materie319.
4. În ceea ce priveşte procedura insolvenţei, textul trebuie corelat cu dispoziţiile art. 41 din
Legea nr. 85/2014, care prevăd următoarele:
„(1) Toate procedurile prevăzute de prezentul capitol, cu excepţia apelului, sunt de competenţa
tribunalului sau, dacă este cazul, a tribunalului specializat în a cărui circumscripţie debitorul şi-a avut
sediul social/profesional cel puţin 6 luni anterior datei sesizării instanţei. Dacă în cadrul tribunalului a
fost creată o secţie specială de insolvenţă, acesteia îi aparţine competenţa pentru derularea
procedurilor prevăzute de prezenta lege.
(2) Sediul social/profesional al debitorului este cel cu care figurează acesta în registrul
comerţului, respectiv în registrul societăţilor agricole sau în registrul asociaţilor şi fundaţiilor. În cazul
în care sediul a fost schimbat cu mai puţin de 6 luni anterior depunerii cererii de deschidere a
procedurii insolvenţei, sediul social/profesional al debitorului este cel cu care acesta figura la registrul
comerţului, respectiv în registrul societăţilor agricole sau în registrul asociaţiilor şi fundaţiilor înainte
de schimbare.
(3) Tribunalul, legal învestit cu o cerere de deschidere a procedurii insolvenţei potrivit alin. (1),
rămâne competent să soluţioneze cauza, indiferent de schimbările ulterioare de sediu al debitorului.
(...)”.
În ceea ce priveşte procedurile de prevenire a insolvenţei, art. 8 alin. (1) din Legea nr. 85/2014
prevede că tribunalul în a cărui circumscripţie se află sediul principal sau sediul profesional al
debitorului este competent să soluţioneze cererile la care se referă prezentul titlu (Titlul I, „Proceduri
de prevenire a insolvenţei”), iar potrivit art. 8 alin. (2), cererile şi pricinile referitoare la concordatul
preventiv sunt de competenţa judecătorului-sindic, desemnat potrivit prevederilor Legii nr. 304/2004
privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

319
Prin decizia nr. 5/2011, ÎCCJ, completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii (decizia a fost
publicată în M. Of. nr. 350 din 19 mai 2011 şi este disponibilă pe www.scj.ro), a decis că: „În aplicarea dispoziţiilor
art. 11 alin. (1) şi art. 12 din Legea nr. 85/2006 coroborate cu dispoziţiile art. 312 alin. (2)-(4) din Codul de procedură
civilă, curtea de apel, învestită cu soluţionarea recursului (calea de atac prevăzută de lege în acel moment – n.n., Gh.-
L.Z.) declarat împotriva hotărârii judecătorului-sindic prin care s-a respins cererea de deschidere a
procedurii insolvenţei, admiţând recursul, va casa hotărârea şi va trimite cauza judecătorului-sindic pentru deschiderea
procedurii insolvenţei”. În motivare, s-a reţinut, între altele, că: „Atribuţiile pe care legea le prevede pentru fiecare
dintre participanţii la procedura insolvenţei sunt de competenţă exclusivă, ele neputând fi îndeplinite de un alt
participant la procedură. Totodată, principalele atribuţii ale judecătorului-sindic sunt reglementate de art. 11 din lege,
iar prima dintre acestea este prevăzută la lit. a): «pronunţarea motivată a hotărârii de deschidere a procedurii şi, după
caz, de intrare în faliment atât prin procedura generală, cât şi prin procedura simplificată». În acest context este
exclusă posibilitatea ca prin decizia de casare instanţa de recurs să pronunţe deschiderea procedurii şi să trimită cauza
judecătorului-sindic pentru dispunerea celorlalte măsuri pe care le impune în această fază distinctă a procedurii”. Ne
întrebăm, retoric, dacă instanţa de apel nu ar putea niciodată schimba soluţia primei instanţe, pe considerentul că
aceasta este exclusiv competentă să soluţioneze pricina. Credem că soluţia Casaţiei nu poate fi primită. În mod
neinspirat, ea a fost însă introdusă în cuprinsul art. 8 alin. (6) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei prin
art. 59 pct. 2 din Legea nr. 76/2012 şi a fost preluată şi în cuprinsul art. 43 alin. (7) din Legea nr. 85/2014. Pentru
observaţii critice pe deplin justificate cu privire la această soluţie, a se vedea A.A. Irinel, Posibilitatea instanţei de
recurs de a dispune deschiderea procedurii de insolvenţă. Punct de vedere asupra deciziei nr. 5/2011 pronunţată de
către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în materia recursului în interesul legii, în RRDJ nr. 3/2012, pp. 262-266 („În
final, reiterăm ideea conform căreia trimiterea la normele de competenţă reglementate de art. 11 din Legea nr.
85/2006, Legea insolvenţei, este nerelevantă, deoarece atribuirea acestei competenţe nu exclude posibilitatea instanţei
de recurs de a modifica sentinţa recurată dacă starea de fapt şi normele incidente impun aceasta”, ibidem, p. 266). „S-a
argumentat că instanţa de recurs nu se poate substitui judecătorului-sindic, fiecare participant la procedură având
competenţe exclusive. Considerăm că instanţa de control judiciar are cel puţin aceleaşi competenţe ca şi judecătorul-
sindic (…). A considera că instanţa de recurs are mai puţine competenţe decât judecătorul-sindic înseamnă a nega
rolul de control efectiv al instanţei de recurs”. În acest sens, a se vedea N. Ţăndăreanu, Punct de vedere (I) cu privire
la studiul citat al dlui judecător A.A. Irinel, în RRDJ nr. 3/2012, pp. 266-268. În sens contrar, a se vedea A. Tabacu,
G. Chiorniţă, Punct de vedere (II) cu privire la studiul citat al dlui judecător A.A. Irinel, în RRDJ nr. 3/2012, pp. 268-
271.
117
 5. Prin derogare de la art. 120 NCPC şi de la textele de lege menţionate, potrivit art. 10 alin. (1)
din Legea nr. 151/2015 privind procedura insolvenţei persoanelor fizice: „Cererile/Acţiunile din
procedura judiciară de insolvenţă prin lichidare de active, contestaţiile împotriva deciziilor comisiei
de insolvenţă prevăzute de prezenta lege şi cererile de eliberare de datorii sunt de competenţa
judecătoriei în a cărei circumscripţie şi-a avut domiciliul, reşedinţa sau reşedinţa obişnuită debitorul
cel puţin 6 luni anterior datei sesizării instanţei”.

Art. 121. Cererile împotriva unui consumator

Cererile formulate de un profesionist împotriva unui consumator pot fi introduse numai
la instanţa domiciliului consumatorului. Dispoziţiile art. 126 alin. (2) rămân aplicabile.

Comentariu

1. Suntem în prezenţa unei inovaţii notabile. Această regulă de competenţă exclusivă este pe
deplin judicioasă şi necesară, pentru considerentele deja expuse în privinţa art. 113 alin. (1) pct. 8
NCPC. Prin adoptarea acestei soluţii normative, Noul Cod de procedură civilă se situează în
avangarda legislaţiilor procedurale europene, în ceea ce priveşte protecţia consumatorilor, un subiect
deosebit de sensibil în Europa ultimelor decenii.
2. Regula este aplicabilă tuturor cererilor formulate de un profesionist împotriva unui
consumator, decurgând dintr-un raport juridic încheiat de primul în exerciţiul activităţii sale
profesionale, iar de al doilea într-un scop exterior activităţilor sale profesionale, indiferent de obiectul
şi de cauza acestor cereri. Cererea poate fi formulată în legătură cu un contract încheiat între părţi, dar
se poate întemeia şi pe un fapt juridic în sens restrâns (licit ori ilicit). Ca şi în cazul art. 113 alin. (1)
pct. 8 NCPC, nu este necesar ca cererea formulată să se întemeieze pe dispoziţii legale speciale,
edictate pentru protecţia consumatorilor, după cum nu este necesar nici ca asemenea dispoziţii legale
să fie aplicabile320.
3. Trebuie observat că norma de competenţă exclude cu totul riscul stipulării unor clauze
atributive de competenţă în favoarea instanţei de la sediul profesionistului, în cuprinsul contractelor
de adeziune propuse de acesta consumatorului; asemenea clauze au fost calificate constant drept
abuzive într-o jurisprudenţă bogată a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene321, fiind posibilă cenzurarea
lor în temeiul art. 4 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între
profesionişti şi consumatori322, care asigură transpunerea, în dreptul intern, a Directivei 93/13/CEE
privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
4. Această soluţie, practicabilă cu privire la procesele începute anterior intrării în vigoare a
NCPC323, prezintă însă inconvenientul unei abordări cazuistice, nefiind de exclus ipoteza unor situaţii
în care instanţa judecătorească sesizată în temeiul unei astfel de clauze atributive de competenţă nu
sesizează caracterul său abuziv, consumatorul fiind pus în situaţia defavorabilă de a purta un proces la
o distanţă uneori apreciabilă de domiciliul său.

320
S-a arătat însă în mod judicios că cererea trebuie să privească activitatea profesională a profesionistului.
În acest sens, a se vedea I. Leş, Noul Cod, 2011, p. 201. În sensul arătat în text, a se vedea şi C. Ap. Bucureşti, s. a VI-
a civ., sent. nr. 33 F din 10 martie 2015, nepublicată, citată infra, jurisprudenţa sub art. 126.
321
Cu privire la această jurisprudenţă, a se vedea infra, comentariul cu privire la art. 126 NCPC.
322
Republicată în M. Of. nr. 543 din 3 august 2012, în urma modificărilor aduse prin Legea nr. 76/2012.
323
O interesantă problemă de aplicare a legii în timp se ridică cu privire la clauzele atributive de competenţă
încheiate anterior intrării în vigoare a NCPC, în condiţiile în care cererea îndreptată de profesionist împotriva
consumatorului este formulată după intrarea în vigoare a Noului Cod. În acest caz, deşi clauza nu ar putea fi
considerată nulă în temeiul dispoziţiilor Codului (ci, eventual, al Legii nr. 193/2000, dacă ar fi îndeplinite condiţiile
pentru a fi considerată abuzivă), ea fiind supusă legii în vigoare la data încheierii sale [cf. art. 102 alin. (1) din Legea
nr. 71/2011; art. 6 alin. (2) şi (3) NCC], totuşi regulile de competenţă cuprinse în NCPC ar fi aplicabile; aceasta ar
însemna că de la norma de competenţă exclusivă cuprinsă în art. 121 NCPC nu s-ar putea deroga decât în condiţiile
art. 126 alin. (2) NCPC, aşadar ulterior naşterii diferendului juridic. Practic, clauza atributivă de competenţă încheiată
anterior, deşi valabilă, ar fi ineficace din punct de vedere procesual, fiind contrară noilor reguli de competenţă. În sens
contrar (clauza atributivă de competenţă încheiată anterior NCPC rămâne eficace, potrivit regulilor în vigoare la acea
dată), a se vedea Jud. Oradea, sent. civ. nr. 9791 din 9 martie 2013, în M. Barbu, Noul Cod de procedură civilă.
Jurisprudenţă rezumată, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 48 şi urm., citată şi infra, jurisprudenţa sub acest articol.
118
 5. În condiţiile art. 121 NCPC, sunt excluse atât fundamentarea competenţei altei instanţe decât
cea de la domiciliul consumatorului, în temeiul regulilor de competenţă alternativă [bunăoară, prin
stipularea unei clauze potrivit căreia locul executării obligaţiei ce incumbă consumatorului va fi la
sediul profesionistului – art. 113 alin. (1) pct. 3 NCPC], cât şi prorogarea convenţională de
competenţă, realizată în mod anticipat (aşadar, înaintea naşterii dreptului la despăgubire ori, mai
precis, înaintea naşterii dreptului material la acţiune), indiferent dacă aceasta s-ar realiza printr-o
clauză stipulată într-un contract de adeziune sau printr-un act negociat individual.
6. Art. 126 alin. (2) atenuează însă caracterul imperativ al normei de competenţă prevăzute de
art. 121, prevăzând că: „În litigiile din materia protecţiei drepturilor consumatorilor, precum şi în alte
cazuri prevăzute de lege, părţile pot conveni alegerea instanţei competente, în condiţiile prevăzute la
alin. (1), numai după naşterea dreptului la despăgubire. Orice convenţie contrară este considerată ca
nescrisă”.
Ca urmare, deşi norma este imperativă până la data naşterii dreptului la despăgubire, după
această dată (a încălcării obligaţiilor izvorâte din raportul de drept substanţial), beneficiarul normei,
respectiv consumatorul, poate renunţa la ea, prorogând în mod valabil competenţa în favoarea altei
instanţe, inclusiv pentru cererile formulate de profesionist324.
7. Se poate, aşadar, considera că suntem în prezenţa unei norme imperative de ordine privată
ori, în altă concepţie, de sorginte civilistă, a unei norme de ordine publică de protecţie, în condiţiile în
care părţile pot să deroge de la conţinutul ei, ulterior naşterii conflictului juridic325.
8. Apreciem că instanţa este obligată să invoce din oficiu necompetenţa teritorială decurgând
din încălcarea dispoziţiilor art. 121 NCPC [şi, după caz, ale art. 126 alin. (2) NCPC, în măsura în care
a fost prorogată competenţa cu nerespectarea condiţiilor prevăzute de acest text], în condiţiile
prevăzute de art. 130 alin. (1) NCPC, respectiv cel mai târziu la primul termen de judecată la care
părţile sunt legal citate. Această interpretare ar fi şi în concordanţă cu jurisprudenţa CJUE, care obligă
instanţa să verifice chiar din oficiu dacă clauza atributivă de competenţă stipulată într-un contract de
adeziune încheiat între un consumator şi un profesionist şi care intră sub incidenţa Directivei
93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii are caracter abuziv şi, în
caz afirmativ, să se declare necompetentă, cu excepţia situaţiei în care consumatorul renunţă la
beneficiul sancţiunii edictate de lege în favoarea sa. A fortiori, invocarea ex officio a necompetenţei se
impune atunci când profesionistul a sesizat altă instanţă decât cea de la domiciliul consumatorului, în
lipsa oricărei convenţii cu acesta.
9. Aşa fiind, dacă, după invocarea din oficiu a necompetenţei teritoriale, pârâtul se declară de
acord cu judecarea cauzei de către instanţa sesizată, aceasta rămâne competentă să soluţioneze cauza,

324
Dacă însă în contract a fost inserată o clauză atributivă de competenţă anterior naşterii dreptului la
despăgubiri şi nu există dovada încheierii unei convenţii de alegere a instanţei ulterior naşterii respectivului drept, îşi
vor găsi aplicare prevederile art. 121 NCPC – ÎCCJ, s. a II-a civ., dec. nr. 100/2015, disponibilă pe www.juridice.ro,
30 octombrie 2015 (nota coordonatorului, V.M.C.).
325
Pentru unele nuanţări cu privire la diferitele forme ale ordinii publice în dreptul român, a se vedea, de
exemplu, I. Reghini, P. Vasilescu, Ş. Diaconescu, Introducere în dreptul civil, ed. a 2-a, Ed. Sfera Juridică, Cluj-
Napoca, 2008, p. 420; de asemenea, a se vedea L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile. Volumul II. Contractul, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 371 şi urm., cu accent pe distincţia dintre ordinea publică politică sau clasică şi
ordinea publică economică sau novatoare; în cadrul acestei din urmă categorii, se face distincţie între ordinea publică
de direcţie, care conţine, spre exemplu, dispoziţiile imperative care permit statului să reglementeze liceitatea
concurenţei, sancţionând înţelegerile anticoncurenţiale şi abuzul de poziţie dominantă, şi ordinea publică de protecţie,
care are ca obiect şi finalitate apărarea intereselor unui contractant prezumat mai slab – angajat, consumator, asigurat
etc. – în raport cu celălalt contractant, îndeosebi când acesta este în măsură să impună clauze care nu sunt liber
negociabile şi care i-ar asigura avantaje excesive.
Mai recent, s-a arătat că „legile de ordine publică sunt legi imperative sau prohibitive instituite în vederea
ocrotirii unor interese generale (aşa-numita «ordine publică de direcţie») sau a unor interese particulare (aşa-numita
«ordine publică de protecţie»). Numai de la legile imperative prin care se ocrotesc interese particulare sau individuale
se poate renunţa post factum (nu ante factum) la protecţia oferită de lege (de exemplu, minorul poate confirma actul
anulabil, creditorul poate renunţa la acţiunea revocatorie contra actului făcut în frauda drepturilor sale etc.), în schimb,
de la legile prin care se ocrotesc interese generale, de grup sau chiar ale societăţii în întregul său, orice renunţare, chiar
post factum, este, în principiu, inadmisibilă [cf. art. 1.247 alin. (4): «Contractul lovit de nulitate absolută nu este
susceptibil de confirmare decât în cazurile prevăzute de lege»]”. În acest sens, a se vedea M. Nicolae, Codex Iuris
Civilis. Tomul 1. Noul Cod Civil. Ediţie critică, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 40.
119
nefiind posibilă o declinare a competenţei, chiar împotriva voinţei consumatorului. Această soluţie se
impune în raport de partea finală a textului. De vreme ce, în condiţiile art. 126 alin. (2) NCPC, după
naşterea diferendului juridic între părţi este oricum posibilă prorogarea convenţională a competenţei,
acordul explicit al pârâtului cu judecarea cererii de către instanţa sesizată de reclamantul profesionist
ar echivala cu o convenţie atributivă de competenţă (tacită, dar neîndoielnică), încheiată după naşterea
dreptului la despăgubire, deci eficace din perspectiva art. 126 alin. (2) NCPC326. Dacă pârâtul lipseşte,
deci nu-şi poate exprima acordul ca pricina să fie soluţionată de instanţa necompetentă, apreciem că
aceasta va trebui să invoce din oficiu necompetenţa şi să-şi decline competenţa în favoarea instanţei
de la domiciliul consumatorului, în condiţiile art. 130 alin. (2) NCPC.

Jurisprudenţă

1. Înalta Curte constată că, în speţă, instanţa a fost învestită să se pronunţe asupra cererii
reclamantei privind obligarea pârâţilor la plata sumei de 1.196,92 lei, reprezentând chiria restantă şi a
penalităţilor de întârziere aferente, conform contractului de închiriere încheiat de părţi, prin care
reclamanta, în calitate de locator asigura pârâtului D.G., în calitate de locatar, folosinţa unui
echipament medical denumit concentrator de oxigen, în schimbul plăţii unei chirii.

Totodată, constată că, aşa cum corect a reţinut şi Judecătoria Iaşi, raportat la definiţia dată de
punctele 1 şi 13 din Anexa la Legea nr. 296/2004 noţiunilor de operator economic şi consumator,
asigurarea folosinţei concentratorului de oxigen reprezintă un serviciu pe care operatorul economic
SC A.L.V.R. SRL s-a obligat să îl presteze consumatorului D.G., fapt ce atrage incidenţa dispoziţiilor
art. 121 NCPC, potrivit cărora „cererile formulate de un profesionist împotriva unui consumator pot
fi introduse numai la instanţa domiciliului consumatorului (...)".

Conform art. 126 alin. (2) NCPC, aplicabil potrivit normei de trimitere conţinută în partea
finală a art. 121 din acelaşi Cod, „în litigiile din materia protecţiei drepturilor consumatorilor,
precum şi în alte cazuri prevăzute de lege, părţile pot conveni alegerea instanţei competente, în
condiţiile prevăzute la alin. 1, numai după naşterea dreptului la despăgubire. Orice convenţie
contrară este considerată ca nescrisă."

Cum, în speţă, clauza atributivă de competenţă a fost inserată în contractul de închiriere încheiat de
părţi, anterior naşterii dreptului la despăgubiri şi nici nu s-a făcut dovada încheierii unei convenţii de
alegere a instanţei competente ulterior naşterii respectivului drept, justificat a reţinut Judecătoria laşi
că nu se poate da eficienţă acestei clauze.

În acest context, Înalta Curte a constatat că Judecătoria Iaşi a apreciat în mod corect situaţia de fapt şi
de drept, reţinând că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 121 NCPC şi, cum domiciliul pârâţilor
se află în Râmnicu Vâlcea, competenţa soluţionării cauzei aparţine Judecătoriei Râmnicu Vâlcea
(ÎCCJ, secția a II-a civilă, dec. nr. 100/16.01.2015, disponibilă pe www.scj.ro).

2. Dispoziţiile NCPC care prevăd că în litigiile din materia protecţiei drepturilor consumatorilor
părţile pot conveni asupra instanţei competente numai după naşterea dreptului la despăgubire, orice
convenţie contrară fiind considerată ca nescrisă, au putere de lege doar pentru viitor. Astfel, pentru
convenţiile privitoare la competenţa teritorială a instanţelor încheiate sub imperiul C. pr. civ. din 1865

326
Considerăm că soluţia legii este firească, întrucât protecţia nu trebuie să degenereze în paternalism, prin
intermediul unor norme rigide care nu ar permite derogarea în nicio situaţie. Pentru un punct de vedere critic, a se
vedea însă I. Leş, Noul Cod, p. 201. În sensul arătat în text, a se vedea şi I. Deleanu, Comentarii, vol. I, 2013, p. 213.
120
sunt aplicabile prevederile de la data încheierii convenţiilor (…), iar nu prevederile NCPC, care, aşa
cum s-a arătat, dispun doar pentru viitor (Jud. Oradea, sent. civ. nr. 9791 din 9 martie 2013, în M.
Barbu, Noul Cod de procedură civilă. Jurisprudenţă rezumată, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 48
şi urm.).
Notă: Ne menţinem punctul de vedere contrar, exprimat în cadrul comentariului textului de
lege. De altfel, dacă se adoptă soluţia Judecătoriei Oradea, va trebui avută în vedere jurisprudenţa
CJUE cu privire la Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu
consumatorii. Pentru amănunte, a se vedea infra, comentariul sub art. 126 NCPC.

Capitolul III
Dispoziţii speciale

Art. 122. Regimul regulilor de competenţă

Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod.

Comentariu

1. Potrivit acestui text, introdus prin Legea nr. 76/2012, legiuitorul ar trebui, pe viitor, să
renunţe la a mai insera norme noi de competenţă în legile speciale. Acestea ar trebui codificate în
interiorul NCPC. În acest fel, se subliniază rolul de drept comun al NCPC [art. 2 alin. (1)], drept
comun care nu trebuie golit de conţinut prin edictarea unor noi excepţii, cuprinse în legi speciale.
2. Pe de altă parte, norma ar trebui să determine legiuitorul să nu mai adopte reguli de
competenţă care să dubleze inutil – eventual, cu minime modificări – normele de competenţă din Cod.
3. Întrucât NCPC nu a fost structurat în ideea cuprinderii, într-o formă sistematizată (eventual,
pe domenii), a tuturor normelor de competenţă prevăzute în legi speciale, textul în discuţie nu trebuie
interpretat în sensul că legile speciale nu ar mai trebui să cuprindă norme de competenţă. Chiar prin
Legea nr. 76/2012 au fost modificate astfel de norme, semn că păstrarea normelor existente în
cuprinsul legilor speciale nu contravine concepţiei Noului Cod.
4. Aşadar, textul în discuţie are mai mult valoarea unei declaraţii programatice ori a unei
recomandări adresate legiuitorului – de la care acesta poate deroga prin acte normative cu aceeaşi
forţă juridică, însă nu ar trebui să uzeze de această prerogativă decât pentru motive temeinice –, a
cărei respectare va constitui un obiect de preocupare şi pentru Ministerul Justiţiei, respectiv pentru
Consiliul Legislativ, în procesul de elaborare şi de avizare a actelor normative care cuprind norme de
drept procesual civil.

Art. 123. Cereri accesorii, adiţionale şi incidentale

(1) Cererile accesorii, adiţionale, precum şi cele incidentale se judecă de instanţa
competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competenţa materială sau teritorială a
altei instanţe judecătoreşti, cu excepţia cererilor prevăzute la art. 120.
(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi atunci când competenţa de soluţionare a cererii
principale este stabilită de lege în favoarea unei secţii specializate sau a unui complet specializat.
(3) Când instanţa este exclusiv competentă pentru una dintre părţi, ea va fi exclusiv
competentă pentru toate părţile.

Comentariu

I. Starea legislativă anterioară. Controverse doctrinare şi jurisprudenţiale

1. Potrivit art. 17 C. pr. civ. 1865, cererile accesorii şi incidentale erau în căderea instanţei
competente să judece cererea principală327.

327
Simţim nevoia să remarcăm frumuseţea şi claritatea textului. Noţiunea de „cădere” este aici mai sugestivă
decât cea de „competenţă”. Potrivit art. 32 C. pr. civ. Carol al II-lea, care a constituit, probabil, sursa de inspiraţie a
art. 17 C. pr. civ. anterior (text introdus în anul 1948), dar şi pentru art. 123 alin. (3) NCPC, „(1) Acţiunile accesorii şi
121
 2. S-a arătat cu temei că prorogarea legală de competenţă are o justificare deplină, căci cererile
accesorii şi incidentale se află în raporturi de dependenţă faţă de acţiunea principală. Cererile accesorii
şi incidentale – precum cererile adiţionale, cererile reconvenţionale, chemările în garanţie, cererile de
intervenţie, cererile accesorii – se află într-un raport de conexitate cu cererea principală, conexitate
care legitimează prorogarea competenţei328.
3. În doctrina anterioară noului Cod era necontestat că prorogarea de competenţă prevăzută de
art. 17 C. pr. civ. 1865 nu poate opera decât dacă atât cererea principală, cât şi cererile accesorii ori
incidentale sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti. Cu alte cuvinte, art. 17 C. pr. civ. 1865
derogă de la normele de competenţă jurisdicţională, dar nu poate opera cu încălcarea normelor de
competenţă generală329.
4. În pofida ori poate tocmai din cauza caracterului sintetic şi cuprinzător al reglementării, în
doctrină a persistat o vreme îndelungată o controversă cu privire la aplicabilitatea acestei norme şi în
cazul în care prin aceasta s-ar deroga de la norme de competenţă materială ori teritorială exclusivă.
5. Într-o opinie, s-a răspuns negativ, arătându-se că nu se poate admite derogarea de la normele
de competenţă materială şi teritorială exclusivă doar în considerarea faptului că art. 17 C. pr. civ. 1865
este situat în secţiunea „Dispoziţii speciale”, întrucât în aceeaşi secţiune se află şi art. 19 C. pr. civ.
1865, care permite prorogarea convenţională doar în privinţa competenţei teritoriale neexclusive. Pe
de altă parte, prin derogarea de la normele de competenţă materială s-ar nesocoti drepturile părţilor
litigante – de exemplu, dacă prorogarea operează în favoarea unei instanţe de grad superior, părţile ar
fi lipsite, eventual, de beneficiul dublului grad de jurisdicţie – şi s-ar produce o distorsiune gravă
privind exerciţiul căilor legale de atac, care nu poate depinde de maniera de formulare a cererilor în
cursul judecăţii330.
De vreme ce legea nu permite derogarea de la normele de competenţă de ordine publică, ar fi o
contradicţie şi o „dezarticulare” a regulilor de competenţă să se permită derogarea de la aceste norme
pentru cererile incidentale şi accesorii, în vreme ce nu se permite acelaşi lucru şi în privinţa cererilor
principale. S-a spus chiar că, în cazul intervenţiei forţate a unui terţ, acestuia i se ignoră dreptul de a fi
judecat de o instanţă „legală”, negându-i-se dreptul de acces la justiţie331.

incidentale sunt de căderea instanţei competente să judece acţiunea principală. (2) Când instanţa este exclusiv
competentă pentru una din părţi, ea va fi exclusiv competentă pentru toate părţile”.
328
În acest sens, a se vedea I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generală, p. 186.
329
A se vedea I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generală, pp. 193-195 (în contextul legislaţiei în vigoare
înainte de anul 1989, problema prezenta o importanţă practică mai ridicată, în condiţiile în care un număr important de
cauze era sustras competenţei instanţelor judecătoreşti, fiind dat în competenţa organelor de jurisdicţie din afara
sistemului judiciar, precum organele arbitrajului de stat); a se vedea V.M. Ciobanu, Tratat, vol. I, p. 434. S-a decis că
principiul conexităţii şi al prorogării legale a competenţei poate funcţiona numai în cadrul aceluiaşi sistem de
jurisdicţie, iar nu şi între sisteme de jurisdicţie deosebite – justiţie şi arbitraj (Trib. Suprem., dec. civ. nr. 1246/1958, în
G. Boroi, O. Spineanu-Matei, op. cit., 2011, p. 76).
330
În acest sens, a se vedea I. Leş, Tratat, 2010, pp. 287-288. Autorul concede că interpretarea contrară are
de partea sa argumente deduse din necesitatea realizării unei bune administrări a justiţiei. În acelaşi sens, a se vedea
Trib. Suprem, dec. civ. nr. 1439/1971, în G. Boroi, O. Spineanu-Matei, op. cit., 2011, p. 77 (cu nota critică a
autorilor), unde s-a reţinut că prorogarea competenţei nu poate avea loc împotriva regulilor imperative de competenţă,
disjungerea cererii reconvenţionale şi declinarea competenţei fiind în acest caz obligatorii.
331
A se vedea I. Deleanu, Tratat, 2010, p. 601. Cel puţin ultimul argument comportă trei observaţii: în
primul rând, dreptul de acces la justiţie nu implică neapărat accesul la o instanţă convenabilă unei părţi, ci accesul la
instanţa prevăzută de lege, or, prorogarea competenţei este o modalitate tehnică de determinare legală a instanţei
competente; în al doilea rând, această prorogare îşi are raţiunea în legătura dintre cererea de intervenţie forţată şi
cererea principală – dacă o atare legătură nu există, înseamnă că nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru atragerea
terţului în proces, iar cererea ar trebui respinsă, ca inadmisibilă; în al treilea rând, într-adevăr, modificările generate de
aplicarea art. 123 NCPC pot influenţa practic accesul la justiţie al terţului, dacă instanţa respectivă este mai depărtată
în spaţiu, însă această constatare este independentă de împrejurarea dacă norma de competenţă de la care se derogă
este de ordine publică sau nu. Spre pildă, dacă prorogarea de competenţă face ca cererea de chemare în garanţie având
ca obiect plata sumei de 50.000 lei să fie judecată de Tribunalul Cluj, iar nu de Judecătoria Cluj-Napoca, apreciem că
această situaţie nu are niciun efect negativ asupra dreptului de acces la justiţie al chematului în garanţie (!); dacă însă
chemarea în garanţie (în cereri personale mobiliare în privinţa cărora sunt aplicabile norme de competenţă
neexclusivă) este judecată de Judecătoria Constanţa, iar nu de Judecătoria Cluj-Napoca, aici avem într-adevăr o
îngreunare practică a accesului la justiţie, spre deosebire de situaţia anterioară, şi aceasta deşi în joc sunt norme de
competenţă de ordine privată.
122
 6. În reglementarea anterioară anului 1948, art. 61 C. pr. civ. 1865 dispunea că acţiunea
accesorie trebuie să se facă înaintea judecătorilor competenţi a judeca pe cea principală. Cererea
reconvenţională se va face înaintea judecătorului cererii principale, când ea este în legătură cu aceasta
din urmă sau cu mijloacele de apărare ce i se opun.
7. După cum rezultă din jurisprudenţă332, a existat controversă asupra chestiunii de a şti dacă
prorogarea competenţei operează şi prin derogare de la normele de competenţă materială. Într-o
opinie, s-a răspuns afirmativ, arătându-se că cererile accesorii, respectiv în directă legătură cu cererea
principală ori provocate de cursul ei normal (inclusiv cererea reconvenţională era considerată
accesorie), sunt de competenţa tribunalului care judecă principalul, chiar dacă fiecare chestiune în
parte ar fi de competenţa unor jurisdicţii diferite333.
8. Într-o opinie mai nuanţată, s-a admis prorogarea competenţei după valoare, dar nu şi a
competenţei exclusive atribuite de lege unor instanţe speciale, precum jurisdicţiile administrative, care
cer o pregătire specială334. Această afirmaţie trebuie însă privită în contextul distincţiei, uzuală în acea
vreme şi efectuată şi în prezent în doctrina franceză, între jurisdicţii de drept comun, pe de o parte
(tribunalul, curtea de apel), şi jurisdicţiile de excepţie, pe de altă parte (tribunalul de comerţ,
judecătoria de pace, judecătoria de muncă), care nu judecau decât cauzele atribuite expres în
competenţa lor. Aşadar, în interiorul instanţelor „de drept comun” se admitea mai lesne prorogarea de
competenţă.
9. În cele din urmă, pare a fi predominat concepţia potrivit căreia nu era posibilă prorogarea de
competenţă cu derogare de la normele de competenţă de ordine publică335.
10. Această opinie nu poate fi însă preluată ca atare în contextul reglementării din anul 1948, în
condiţiile în care, în cunoştinţa controverselor amintite, legiuitorul a adoptat art. 17 C. pr. civ. 1865, în
redactarea cunoscută, care prevede într-o manieră generală prorogarea competenţei asupra cererilor
accesorii şi incidentale, fără a distinge între normele de competenţă materială şi teritorială exclusivă,
pe de o parte, şi cele teritoriale de drept comun şi alternative, pe de altă parte.
11. Profesorul Viorel Mihai Ciobanu a susţinut ferm336 că, dacă „cererile sunt de competenţa
instanţelor judecătoreşti, prorogarea trebuie să opereze, chiar dacă s-ar nesocoti norme de competenţă
materială sau teritorială exclusivă, deoarece există un temei juridic, anume art. 17 C. pr. civ.”. Acest
text reprezintă o derogare de la normele anterioare de competenţă, fiind situat în Titlul III al Cărţii I,
intitulat „Dispoziţii speciale”. „Am spune, chiar o derogare firească, deoarece asigură o judecată
unitară şi evită deplasări şi cheltuieli suplimentare. Soluţia, din păcate, inspiră teamă faţă de
încălcarea normelor imperative şi există rezerve. Noi continuăm să o susţinem, poate totuşi va fi

332
„După art. 57 din legea judecătoriilor de pace, această instanţă este competinte a judeca cererile
reconvenţionale în aceleaşi limite de valoare şi de întindere ca şi acţiunea principală. Prin urmare, judele de ocol este
în drept să-şi decline competinţa de a judeca o cerere reconvenţională, când suma pretinsă întrece competinţa sa” –
Cas. I, dec. din 29 mai 1907, în Em. Dan, op. cit., p. 43. În sensul că judecătoria îşi va declina competenţa de a judeca
cererea reconvenţională care excedează competenţa acestei instanţe, reţinând spre judecare numai cererea principală,
întrucât nu se poate deroga de la normele de competenţă materială, a se vedea Jud. ocol rural Părincea, jud. Bacău, în
C.Gr.C. Zotta, Codul adnotat, ed. a 2-a, vol. I, p. 38; dacă cererea reconvenţională depăşeşte competenţa judecătoriei,
aceasta îşi declină competenţa (Cas. I, dec. nr. 382/1939, în Codul 1944, p. 8). În sensul (contrar raţiunii ce rezultă din
hotărârile anterioare) că, dacă cererea de reziliere a locaţiunii este de competenţa judecătoriei de ocol, aceasta este
competentă să soluţioneze şi cererea accesorie în daune, oricât de mare ar fi cuantumul acestora, a se vedea Trib.
Dorohoi, sent. nr. 105 din 20 mai 1922, în C.Gr.C. Zotta, Codul adnotat, ed. a 2-a, vol. I, p. 38; de asemenea, s-a decis
că, atunci când cererea reconvenţională excedează prin valoarea ei competenţa judecătoriei de ocol, ea urmează totuşi
a fi judecată împreună cu cererea principală, pentru buna administrare a justiţiei şi pentru a se evita contrarietatea
posibilă de hotărâri (Jud. ocol VIII Bucureşti, hot. din 13 decembrie 1933, în C.Gr.C. Zotta, Codul adnotat, vol. IV, p.
32). În raport de deciziile citate ale Curţii de Casaţie, rezultă însă că predomina prima soluţie.
333
A se vedea E. Herovanu, Principiile, p. 493. Autorul nu se pronunţă totuşi explicit asupra chestiunii de a
şti dacă această soluţie se aplică şi în cazul competenţei de ordine publică, deşi aceasta pare a rezulta din generalitatea
concluziilor sale.
334
A se vedea P. Vasilescu, Tratat, vol. II, p. 437 şi urm.
335
În acest sens, a se vedea Codul 1944, p. 7.
336
Anterior, s-a arătat că pe temeiul art. 17 C. pr. civ. 1865 nu se poate deroga de la normele de competenţă
generală, de unde s-ar putea deduce, a contrario, că derogarea este posibilă în cazul normelor de competenţă
materială, însă această concluzie nu este formulată explicit. A se vedea I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generală,
p. 195. Opinia profesorului Ciobanu este însă susţinută şi de G. Boroi, D. Rădescu, op. cit., pp. 58-59.
123
înţeleasă. Toată lumea este de acord că cererea pentru acordarea cheltuielilor de judecată se face la
instanţa sesizată cu cererea principală, deşi, dacă ne-am orienta după valoarea obiectului sau natura
cererii, ar trebui rezolvată uneori de altă instanţă decât cea sesizată cu cererea principală. De
asemenea, se admite că cererea reconvenţională făcută în procesul de divorţ şi privind partajarea unui
imobil comun care se află în raza altei instanţe se va soluţiona de instanţa sesizată cu cererea
principală, de desfacere a căsătoriei”337.
12. Argumentele prezentate sunt pe deplin justificate, atât faţă de generalitatea textului de lege
şi faţă de adagiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, cât şi faţă de scopul legii, de a
înlesni o judecată unitară a cererilor aflate în legătură una cu cealaltă, raţiune incidentă deopotrivă
când se pune problema derogării de la normele de ordine publică ori a derogării de la normele de
ordine privată. De altfel, deşi în opinia la care aderăm se afirma uneori că art. 17 C. pr. civ. 1865 este
aplicabil chiar dacă s-ar „încălca” norme de competenţă materială ori teritorială exclusivă, în realitate
nu este vorba de nicio „încălcare”, ci despre o derogare de la aplicarea acestora, derogare impusă în
mod firesc de regula potrivit căreia norma specială derogă de la norma generală şi se aplică cu
prioritate faţă de aceasta (specialia generalibus derogant).
13. Interpretarea propusă de profesorul Viorel Mihai Ciobanu este dominantă în prezent în
literatura de specialitate338. Poate nu întâmplător, ea întâmpină rezistenţă tocmai în Ardeal, unde
influenţa istorică a dreptului de sorginte germană şi austriacă se face încă simţită; or, dreptul german
nu admite o prorogare de competenţă similară celei prevăzute în dreptul român.
14. Într-o opinie nuanţată, am spune, „intermediară” faţă de cele deja înfăţişate, se admitea că
prorogarea de competenţă prevăzută de art. 17 C. pr. civ. 1865 operează prin derogare de la normele
de competenţă materială după valoare, precum şi de la normele de competenţă teritorială. Dispoziţiile
Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, care prevăd instituirea, la tribunale şi curţi de apel, a
unor secţii ori complete specializate în diferite materii, pot fi folosite şi drept criteriu de determinare a
competenţei materiale de atribuţiune ori după natura litigiului (criteriu socotit, pe drept cuvânt, a fi
determinant pentru stabilirea competenţei). Ca urmare, de la aceste norme de stabilire a competenţei
în considerarea naturii litigiului nu s-ar putea deroga pe temeiul art. 17 C. pr. civ. 1865339.
15. Se adaugă chiar că pe temeiul art. 17 C. pr. civ. anterior nu s-ar putea deroga decât de la
normele de competenţă prevăzute în C. pr. civ. 1865, iar nu în legi speciale340, însă această opinie nu

337
În acest sens, a se vedea V.M. Ciobanu, Tratat, vol. I, pp. 434-435.
338
În acest sens, a se vedea: V.M. Ciobanu, G. Boroi, Tr.C. Briciu, Curs selectiv, 2011, p. 163, unde se arată
că, în unele cazuri, legea permite expres prorogarea competenţei, deşi cererile respective ar fi de competenţa absolută
a două instanţe diferite (de exemplu, instanţa de contencios administrativ este competentă să se pronunţe asupra
daunelor materiale sau morale solicitate; instanţa de divorţ se va pronunţa asupra încredinţării minorului ori, la cerere,
cu privire la partajul bunurilor comune, chiar dacă printre acestea se află un imobil situat în circumscripţia altei
instanţe); M. Tăbârcă, op. cit., vol. I, 2005, p. 285; M. Fodor, op. cit., vol. I, p. 365; A. Tabacu, op. cit., pp. 152-153.
339
A se vedea M. Tăbârcă, Gh. Buta, op. cit., pp. 129-130; în acelaşi sens, a se vedea G.C. Frenţiu, D.-L.
Băldean, op. cit., p. 116.
340
În acest sens, a se vedea M. Tăbârcă, Gh. Buta, op. cit., p. 130. În acelaşi sens, s-a decis că Trib. Timiş,
sesizat pe cale principală cu acţiunea în contrafacerea mărcii, nu-şi prorogă competenţa asupra cererii reconvenţionale
privind anularea aceleiaşi mărci, aceasta fiind de competenţa exclusivă a Trib. Bucureşti, conform art. 48 alin. (1) lit.
c) din Legea nr. 84/1998 (în forma în vigoare la acea dată); Curtea a reţinut că, prin art. 17 C. pr. civ. 1865, legiuitorul
a avut intenţia de a deroga de la normele cuprinse în art. 1-16 C. pr. civ., nu şi în alte acte normative care conţin
reglementări cu caracter special (ÎCCJ, s. civ. propr. int., dec. nr. 313 din 22 ianuarie 2010, în G. Boroi, O. Spineanu-
Matei, op. cit., 2011, p. 77). Soluţia instanţei, de a stabili competenţa de soluţionare a celor două cereri în favoarea
unor instanţe distincte, are însă drept efect temporizarea nejustificată a soluţionării cererii în contrafacere (în măsura
în care s-ar dispune suspendarea acesteia până la soluţionarea acţiunii în anularea mărcii; e chiar posibil ca cererea în
anulare să urmărească tocmai acest scop dilatoriu). În jurisprudenţa Înaltei Curţi a fost sesizat acest inconvenient şi s-a
dispus, în mod judicios, suspendarea judecării cererii în contrafacere până la soluţionarea cererii în anularea mărcii, în
condiţiile în care prima cerere fusese admisă prin hotărâre definitivă, susceptibilă, aşadar, de executare silită. În aceste
condiţii, drepturile titularului mărcii nu sunt afectate nici măcar temporar [în acest sens, a se vedea ÎCCJ, s. civ. propr.
int., înch. din 21 noiembrie 2008, în O. Spineanu-Matei, Proprietate intelectuală (4). Practică judiciară 2009, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. 191 şi urm.]. Tot în sensul opiniei expuse, s-a statuat (greşit, după părerea noastră) că
cererea reconvenţională formulată într-un litigiu de competenţa Trib. Sibiu ar fi de competenţa Trib. Braşov, faţă de
dispoziţiile speciale şi derogatorii ale art. 284 C. muncii, care stabilesc competenţa teritorială a instanţei de la
domiciliul reclamantului în litigiile de muncă (anterior Legii nr. 62/2011 a dialogului social – n.n., Gh.-L.Z.), întrucât
124
este motivată şi nici nu vedem raţiunea pentru care s-ar institui un regim juridic distinct al prorogării
legale de competenţă, după cum competenţa materială ori teritorială exclusivă este prevăzută de
dreptul comun sau de o lege specială. Soluţia ar putea fi admisă doar dacă legea specială ar dispune
expres că în cazul pe care îl reglementează nu se admite prorogarea legală de competenţă; în caz
contrar, pentru aspectele pe care legea specială nu le reglementează, ea se completează cu normele
generale în materie, inclusiv cu art. 17 C. pr. civ. 1865 Ar fi, aşadar, contradictoriu să se admită
incidenţa art. 17 C. pr. civ. anterior, respectiv a art. 123 NCPC, în cazul normelor de competenţă
materială ori teritorială exclusivă din Cod, dar nu şi în cazul normelor prevăzute de legi speciale,
neputându-se susţine că unele sunt „mai imperative” ori mai „inflexibile” decât altele.
16. În ceea ce priveşte jurisprudenţa, aceasta admitea fără dificultate că pe temeiul art. 17 C. pr.
civ. 1865 se poate deroga de la normele de competenţă materială după valoare – această derogare
fiind, intuitiv, mai puţin „gravă” ori „semnificativă”, de vreme ce instanţele respective judecă
deopotrivă în aceeaşi materie.
17. Nu aceeaşi pare a fi situaţia în cazul competenţei materiale stabilite prin raportare la natura
cauzei. Este posibilă prorogarea competenţei instanţei de contencios administrativ asupra unei cereri
accesorii de natură civilă? Dar a unei instanţe civile asupra unei cereri cu caracter administrativ? Se
pare că, în această privinţă, există tendinţa de a urma interpretarea doctrinară anterior menţionată şi de
a nu se admite prorogarea competenţei „transgresând” competenţa stabilită prin raportare la natura
litigiului, însă practica judiciară pare a fi neunitară, existând şi soluţii în sensul aplicabilităţii art. 17 C.
pr. civ. 1865341.
II. Soluţiile cuprinse în NCPC
18. Aceste controverse doctrinare şi ezitări jurisprudenţiale sunt clarificate de art. 123 NCPC,
care consacră legislativ teza dominantă: prorogarea competenţei asupra cererilor accesorii, adiţionale
şi incidentale operează prin derogare de la normele de competenţă materială şi teritorială. Această
soluţie este extinsă expres şi asupra ipotezelor în care cererile la care se referă textul ar fi de
competenţa unei secţii specializate diferite ori, după caz, a unui complet specializat diferit342, cu
singura excepţie a cererilor la care se referă art. 120 NCPC. În măsura în care legiuitorul consideră

art. 17 C. pr. civ. ar deroga numai de la normele de competenţă anterioare (art. 1-16 C. pr. civ.), iar nu şi de la normele
cuprinse în acte normative speciale (ÎCCJ, s. civ. propr. int., dec. nr. 5692 din 1 iulie 2011, nepublicată).
341
Astfel, într-o cauză în care un furnizor de utilităţi a solicitat, cu titlu principal, anularea unor ordine ale
Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei (ANRE), prin care au fost aprobate anumite tarife
reglementate potrivit legii, iar cu titlu subsidiar, acordarea de despăgubiri, dacă acele ordine ar produce în continuare
efecte, instanţa de contencios administrativ a disjuns cererea în despăgubiri şi a constituit un dosar separat, iar apoi şi-
a declinat competenţa în favoarea tribunalului, secţia civilă, pe motiv că LCA permite doar soluţionarea cererilor în
despăgubire pentru pagubele cauzate de actul anulat, iar nu şi a cererilor de despăgubire în ipoteza în care actul nu
este anulat (acestea fiind formulate „potrivit dreptului comun”) – C. Ap. Bucureşti, s. a VIII-a cont. adm. fisc., sent.
nr. 3494 din 21 septembrie 2010, nepublicată. Credem că soluţia instanţei este greşită, pentru că nu ţine seama de
prevederile art. 17 C. pr. civ., iar accesorietatea cererii în despăgubire faţă de cererea principală în contencios
administrativ este evidentă, chiar dacă nu se încadrează în ipoteza normei cuprinse în legea specială – acolo unde
aceasta tace, se completează cu prevederile dreptului comun, respectiv art. 17 C. pr. civ.
În sens contrar, al admisibilităţii prorogării de competenţă, a se vedea C. Ap. Bucureşti, s. a VIII-a cont.
adm. fisc., dec. nr. 1792 din 1 noiembrie 2007, cu comentariu critic de E. Oprina, în RRDJ nr. 1/2009, pp. 136-140.
Prin decizia adnotată s-a reţinut că cererea în revendicare nu poate avea caracter accesoriu faţă de cererea în anularea
autorizaţiei de construire, întrucât se referă la însuşi dreptul de proprietate asupra terenului, în vreme ce acţiunea în
anularea autorizaţiei se referă la legalitatea construcţiei edificate pe teren, principalul motiv invocat fiind tocmai lipsa
dreptului de proprietate asupra terenului pe care se edifică construcţia. În aceste condiţii, s-a considerat că se prorogă
competenţa instanţei civile învestite după criteriul valoric (judecătoria) şi asupra capătului accesoriu privind anularea
autorizaţiei de construire, potrivit art. 17 C. pr. civ., soluţie pe care o socotim corectă. În sens contrar, dna judecător
Evelina Oprina a apreciat că generalitatea textului art. 17 C. pr. civ. 1865 nu poate conduce „de plano şi la
generalitatea aplicării lui”, iar prorogarea de competenţă operează cu „nesocotirea normelor de competenţă materială,
nu însă şi cu nesocotirea dispoziţiilor legale referitoare la specializarea judecătorilor” (ibidem, p. 139).
342
S-a arătat cu temei că, faţă de generalitatea dispoziţiilor art. 123 alin. (1), alin. (2) trebuie interpretat în
sensul că se aplică atât atunci când competenţa de soluţionare a cererii principale este stabilită de lege în favoarea unei
secţii specializate sau a unui complet specializat, iar cererea incidentală ar fi de competenţa „instanţei de drept comun”,
cât şi invers, când cererea principală este de competenţa instanţei „de drept comun” (aşadar, a secţiei civile), iar cererea
incidentală ar fi dată de lege în competenţa unei secţii specializate sau a unui complet specializat. În acest sens, a se
vedea A. Constanda, Comentarii Noul Cod, pp. 329-330.
125
necesar ca prorogarea competenţei să nu opereze în privinţa unor cereri date în competenţa exclusivă
a anumitor instanţe, chiar dacă aceste cereri ar fi formulate pe cale incidentală, este necesară
introducerea unei derogări exprese în cuprinsul legii speciale; considerăm că o atare derogare nu ar
trebui dedusă pe cale de interpretare, întrucât excepţiile sunt de strictă interpretare şi aplicare (cf. şi
art. 10 NCC).
19. Ca urmare, prorogarea de competenţă operează, în absenţa oricărei distincţii ori restricţii
prevăzute de lege, indiferent dacă norma de la care se derogă are sau nu caracter exclusiv343 ori dacă
este prevăzută chiar în Cod sau într-o lege specială. Contrariul nu poate fi admis nici în considerarea
principiului „specializării” instanţelor, întâi, pentru că nu este prevăzut de lege, apoi, pentru că nu
există o specializare foarte strictă, existând, în general, la instanţele din ţară, secţii mixte în alcătuirile
cele mai diverse, şi, în fine, pentru un considerent de principiu, anume că judecătorul, chiar
specializat, trebuie să cunoască întreg dreptul în vigoare şi nu-şi poate (auto)limita competenţa la
materiile în care judecă în mod uzual; adagiul iura novit curia operează cu privire la întregul drept în
vigoare, oricât de nerealist ar fi considerat acesta uneori în viaţa reală – atunci când se întâlneşte cu un
astfel de caz de prorogare legală de competenţă, judecătorul are întotdeauna posibilitatea studiului şi a
reflecţiei344.
Aşadar, argumentele specializării şi caracterului de ordine publică al normelor de competenţă
după materie, frecvent uzitate în doctrina şi practica noastră judiciară, nu pot fi absolutizate de aşa
manieră încât să se nesocotească opţiunea univocă a legiuitorului, ca cererile aflate într-o strânsă
legătură, deduse judecăţii într-una şi aceeaşi cauză, să fie soluţionate împreună, pentru buna
administrare a justiţiei şi prevenirea unor soluţii divergente, greu sau imposibil de conciliat.
III. Domeniul de aplicare
20. Art. 123 NCPC este aplicabil tuturor cererilor adiţionale, accesorii şi incidentale, în măsura
în care acestea, formulate pe cale separată, ar fi de competenţa generală a instanţelor judecătoreşti
române. Art. 123 derogă, aşadar, de la normele de competenţă materială şi teritorială, chiar exclusivă,

343
În sens contrar, a se vedea I. Deleanu, Comentarii, vol. I, 2013, p. 206, în contextul distincţiei propuse de
autor (pe care nu o împărtăşim) între „competenţa de ordine publică”, pe de o parte, şi „competenţa exclusivă”, pe de
altă parte, ultima fiind accentuat imperativă. Apreciem însă că, în lipsa unei norme exprese în sens contrar, art. 123
NCPC se aplică şi unei cereri reconvenţionale având ca obiect anularea unei mărci naţionale, formulată în cadrul unei
cereri principale în contrafacere, chiar dacă, pe cale principală, o asemenea cerere este de competenţa Trib. Bucureşti
(a se vedea supra, comentariul cu privire la art. 95 NCPC). O soluţie contrară ar putea rezulta numai dintr-o derogare
expresă în legea specială, similară celei cuprinse în art. 123 alin. (1) NCPC în ceea ce priveşte cererile la care se referă
art. 120 NCPC.
Însă, în cazul în care se cere anularea unei mărci comunitare, nu mai sunt aplicabile prevederile art. 123
NCPC, ci ale Regulamentului nr. 207/2009 privind marca comunitară (publicat în JOUE nr. L 78 din 24 martie 2009).
Potrivit art. 95 par. 1 din Regulament, statele membre desemnează pe teritoriul lor un număr cât mai limitat posibil de
instanţe naţionale de primul şi al doilea grad de jurisdicţie, denumite în continuare „instanţe competente în domeniul
mărcilor comunitare”, care au sarcina de a îndeplini funcţiile atribuite de prezentul regulament. Potrivit art. 96 din
Regulament, instanţele competente în domeniul mărcilor comunitare sunt competente exclusiv: (a) în materia
acţiunilor în contrafacere şi – în cazul în care dreptul intern o permite – în materia acţiunilor privind posibila
contrafacere a unei mărci comunitare; (b) în materia acţiunilor în constatarea inexistenţei unei contrafaceri, dacă sunt
prevăzute de dreptul intern; (c) în materia acţiunilor intentate ca urmare a faptelor menţionate la art. 9 par. 3 a doua
teză; (d) în materia cererilor reconvenţionale de decădere sau în nulitatea mărcii comunitare menţionate la art. 100.
În condiţiile art. 71 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, republicată, aceste litigii
sunt de competenţa Tribunalului Bucureşti, ca instanţă de marcă comunitară. Observăm însă că, în aplicarea
Regulamentului, Tribunalul Bucureşti va fi exclusiv competent să soluţioneze atât cererea în contrafacere, cât şi o
cerere reconvenţională în decădere sau în anularea mărcii comunitare. Ca urmare, deşi în acest caz particular nu ar fi
posibilă prorogarea competenţei în favoarea altei instanţe naţionale, această problemă oricum nu se pune din punct de
vedere practic, de vreme ce acţiunea principală va fi soluţionată tot de Tribunalul Bucureşti.
344
Menţionăm cu titlu informativ că în dreptul german, deşi există 5 jurisdicţii judiciare complet separate (de
drept comun, a muncii, administrativă, socială şi financiară), cu instanţe supreme deosebite, legea prevede expres că
instanţa fiecărei jurisdicţii este competentă să analizeze întreaga cauză sub toate aspectele, inclusiv cele care, în sine,
ar fi de competenţa altei jurisdicţii; pe de altă parte, declinatorul de competenţă dintr-o jurisdicţie în alta este
obligatoriu pentru jurisdicţia sesizată, chiar dacă ar fi greşit, pentru a se evita tergiversările datorate conflictelor de
competenţă. Iată deci că este practic posibil ca judecătorul să fie confruntat cu cauze care nu intră în mod obişnuit în
competenţa sa, soluţie justificată atât prin raţiuni de economie procesuală, cât şi prin adagiul iura novit curia, pe
deplin aplicabil şi în privinţa art. 123 NCPC.
126
dar nu derogă de la normele de competenţă generală, nici de la cele de competenţă internaţională. În
privinţa celor din urmă, sunt aplicabile, după caz, fie normele din dreptul procesual civil european [cf.
art. 6 pct. 2 şi 3, art. 12 par. 2, art. 16 par. 3 şi art. 20 par. 2 din Regulamentul nr. 44/2001 (art. 8 pct. 2
şi 3, art. 14 par. 2, art. 18 par. 3 şi art. 22 par. 2 din Regulamentul Bruxelles I bis)], fie dispoziţiile
Cărţii a VII-a, cu privire la procesul civil internaţional (cf. art. 1.073 NCPC).
21. Spre deosebire de vechea reglementare, cererile adiţionale, accesorii şi incidentale sunt
definite de art. 30 NCPC.
22. Pentru a vorbi despre o cerere accesorie, trebuie ca aceasta să fie cuprinsă în cererea
introductivă de instanţă ori, după caz, într-o cerere adiţională sau incidentală, iar soluţia dată acesteia
să depindă de soluţia dată capătului principal de cerere [art. 30 alin. (4)]345.
22. În măsura în care cererea nu are caracter accesoriu, ci constituie o cerere cu caracter
principal, de sine stătător, prorogarea competenţei nu operează în temeiul art. 123 NCPC346, iar
instanţa trebuie să-şi verifice competenţa în raport de fiecare cerere în parte.
23. În ceea ce priveşte cererile incidentale, acestea ar fi avut caracter principal dacă ar fi fost
formulate pe cale separată, dar, fiind formulate într-un proces în curs [art. 30 alin. (6)], ele reprezintă
incidente procedurale asupra cărora instanţa îşi prorogă competenţa347. Este vorba despre cererea
reconvenţională, cererile de intervenţie voluntară sau forţată ori despre cereri privind luarea unor
măsuri asigurătorii, la asigurarea dovezilor sau la luarea altor măsuri provizorii348.
24. Prorogarea competenţei cu privire la cererile accesorii sau incidentale se menţine şi după
disjungere349, soluţie care este incidentă atunci când instanţa judecătorească disjunge aceste cereri,
pentru a nu întârzia soluţionarea cererii principale [art. 66 alin. (2) NCPC constituie o aplicaţie a
acestei reguli în ceea ce priveşte cererea de intervenţie principală].
25. În ceea ce priveşte ipoteza disjungerii pentru neformularea în termen a cererii incidentale,
remarcăm faptul că NCPC nu a preluat art. 135 C. pr. civ. anterior. Aşadar, în măsura în care cererile
incidentale nu au fost formulate în termenul legal peremptoriu, intervine sancţiunea decăderii. Ca
urmare, cererea va fi respinsă ca tardiv formulată, iar nu disjunsă, motiv pentru care nu se mai pune
problema prorogării de competenţă. În anumite ipoteze, cererea poate fi formulată până la sfârşitul
cercetării procesului în faţa primei instanţe [de exemplu, cererea de chemare în garanţie formulată de
reclamant ori de intervenientul principal, potrivit art. 73 alin. (2) NCPC]. Dacă cererea este formulată
după acest moment procesual, intervine decăderea, iar în faza apelului sunt inadmisibile cererile noi,
cu excepţiile expres prevăzute de lege.
26. Din interpretarea a contrario a art. 106 NCPC, care se referă la modificarea cuantumului
valorii aceluiaşi obiect, s-ar putea trage concluzia că, dacă obiectul cererii se modifică, instanţa ar
trebui să-şi verifice competenţa în raport de cererea modificată. Pe de altă parte însă, art. 123 alin. (1)
NCPC se referă şi la cererile adiţionale, care sunt definite legal de art. 30 alin. (5) NCPC, conform
căruia „constituie cerere adiţională acea cerere prin care o parte modifică pretenţiile sale anterioare”.
Aşadar, nu doar cererile completatoare, prin care se adaugă noi capete de cerere – astfel cum ar

345
În sens contrar, a se vedea CSJ, SU, dec. nr. 8/2000, prin care s-a decis că cererea de partaj formulată pe
cale separată este de competenţa materială a judecătoriei, fiind accesorie în raport de divorţul soluţionat anterior. În
nota critică la această decizie se arată, pe bună dreptate, că această soluţie nu poate fi primită, întrucât caracterul
accesoriu sau principal al unei cereri depinde de calea procesuală aleasă, iar nicidecum de caracterul principal ori
accesoriu al dreptului dedus judecăţii. Cererile accesorii sunt acele cereri a căror soluţionare depinde de soluţionarea
altei cereri, numită principală. În acest sens, a se vedea V.M. Ciobanu, G. Boroi, M. Nicolae, Notă la decizia nr.
VIII/2000, Curtea Supremă de Justiţie, Secţiile Unite, în Dreptul nr. 5/2001, pp. 222-227. Între timp, însăşi instanţa
supremă a abandonat această soluţie, statuând că, dacă acţiunea de partaj a fost formulată după rămânerea definitivă a
hotărârii de divorţ, nu mai are caracterul unei cereri accesorii, ci este o acţiune principală, de sine stătătoare,
competenţa de soluţionare revenind instanţei prevăzute de art. 13 alin. (1) C. pr. civ. 1865, în cazul în care prin cerere
se solicită partajarea unui bun imobil sau a unor bunuri printre care se găseşte şi un imobil (ÎCCJ, s. civ. propr. int.,
dec. nr. 1712 din 4 martie 2005, în G.C. Frenţiu, D.-L. Băldean, op. cit., p. 118). Din fericire, se pare că şi deciziile în
interesul legii greşite pot cădea în desuetudine!
346
A se vedea supra, comentariul sub art. 99 NCPC.
347
A se vedea V.M. Ciobanu, G. Boroi, M. Nicolae, op. cit., în Dreptul nr. 5/2001, p. 225.
348
În acest sens, a se vedea V.M. Ciobanu, G. Boroi, Tr.C. Briciu, Curs selectiv, 2011, p. 162.
349
A se vedea, de exemplu: CSJ, s. civ., dec. nr. 3717/2000; CSJ, s. civ., dec. nr. 3238/1999, în G. Boroi, O.
Spineanu-Matei, op. cit., 2011, p. 76.
127
sugera termenul „adiţional” –, sunt supuse prorogării legale de competenţă, ci şi cererile
modificatoare.
27. În acord cu observaţia făcută în doctrină, potrivit căreia cererea adiţională trebuie totuşi să
aibă o „legătură suficientă” cu cererea iniţială350, apreciem că prorogarea de competenţă în favoarea
instanţei învestite cu cererea iniţială nu operează dacă modificarea cererii este totală ori de esenţă
(cum ar fi înlocuirea unei cereri de natură civilă cu o cerere în contencios administrativ sau a unei
cereri personale cu o cerere reală imobiliară ori, în ceea ce priveşte părţile, dacă este chemat în
judecată alt pârât decât cel iniţial), întrucât altminteri s-ar da posibilitatea reclamantului să eludeze,
pur şi simplu, normele de competenţă după materie ori să-l sustragă pe pârâtul subsecvent
competenţei fireşti a instanţei de la domiciliul său351.
Un asemenea abuz de drept nu trebuie permis, cu atât mai mult cu cât nu suntem, practic, în
prezenţa unui element adiţional, conex faţă de cererea iniţială, ci a unei cereri cu totul noi – nu ar mai
exista, aşadar, „cererea principală” la care se raportează prorogarea de competenţă, potrivit art. 123
alin. (1) NCPC, deci cererea este „adiţională” câtă vreme nu înlocuieşte, pur şi simplu, cererea
„principală” –, în privinţa căreia instanţa trebuie să-şi verifice competenţa, după comunicarea ei către
pârât. Aşadar, prorogarea competenţei operează doar dacă cererea adiţională are o legătură suficientă
cu cererea introductivă de instanţă.
28. Desigur, în raport de prevederile art. 123 alin. (1) NCPC, o cerere completatoare va intra în
competenţa instanţei legal învestite prin cererea introductivă, chiar dacă aceasta, introdusă pe cale
separată, ar fi de competenţa materială ori teritorială a altei instanţe.
IV. Alte aspecte
29. În condiţiile art. 123 alin. (3) NCPC, în măsura în care competenţa exclusivă a instanţei ar
fi atrasă de calitatea unei părţi, respectiva instanţă este exclusiv competentă pentru toate părţile. În
Noul Cod, este exclusivă competenţa teritorială de soluţionare a cererilor formulate de un profesionist
împotriva unui consumator (art. 121). În măsura în care ar fi îndeplinite condiţiile coparticipării
procesuale pasive, alţi pârâţi care nu au calitatea de consumatori ar trebui chemaţi în judecată la
instanţa domiciliului consumatorului, reclamantul neavând alegerea conferită de art. 112 şi de art. 116
NCPC.

Jurisprudenţă

1. Dacă acţiunea cuprinde un capăt de cerere principal şi un capăt de cerere accesoriu, cum este
cazul în speţă, competenţa materială de primă instanţă este atrasă de valoarea capătului de cerere
principal, deoarece valoarea capătului de cerere accesoriu, incidental, indiferent de cuantum, nu poate
influenţa competenţa. (...) Primul petit al acţiunii îl constituie rezoluţiunea promisiunii bilaterale de
vânzare-cumpărare, iar cel de-al doilea petit este reprezentat de pretenţiile constând în plata dublului
avansului plătit în valoare 98.388 euro, adică 413.230 lei. Prin urmare, este evident că primul capăt de
cerere este cel principal, iar cel de-al doilea capăt de cerere este accesoriu celui dintâi, astfel că
operează prorogarea legală de competenţă, astfel cum aceasta este reglementată prin dispoziţiile art.
17 din Codul de procedură civilă (art. 123 NCPC – n.n., Gh.-L.Z.) (ÎCCJ, s. civ. propr. int., dec. nr.
3973 din 12 mai 2011, nepublicată).

350
A se vedea I. Deleanu, Tratat, 2010, p. 195.
351
Spre exemplu, reclamantul cheamă în judecată la Trib. Bucureşti un pârât domiciliat în Bucureşti, după
care, prin „modificarea” cererii, renunţă la judecată în contradictoriu cu primul pârât şi cheamă în judecată un pârât
din Satu Mare, pentru aceeaşi pretenţie. Considerăm că pârâtul este în drept să invoce excepţia necompetenţei
teritoriale, prin întâmpinarea la cererea modificată, întrucât, în ceea ce îl priveşte, termenul pentru care a fost citat este
primul termen de judecată. În sensul celor arătate în text, s-a decis că părţile pot formula cereri incidente şi adiţionale,
cu condiţia ca modificările să aibă legătură cu cererea principală şi tribunalul sesizat cu cererea principală să fie
competent ratione materiae în raport de cererea modificatoare. De asemenea, modificările pot fi admise doar în ceea
ce priveşte obiectul, natura sau cauza dreptului şi valoarea obiectului reclamat, iar nu şi în ceea ce priveşte părţile de
către care sau în contra cărora s-a intentat acţiunea. În acest sens, a se vedea Trib. Dorohoi, sent. civ. nr. 151 din 1
iunie 1922, în C.Gr.C. Zotta, Codul adnotat, ed. a 2-a, vol. I, p. 113. Condiţia ca cererea adiţională ori incidentală să
fie ea însăşi de competenţa aceleiaşi instanţe nu mai poate fi reţinută în prezent [art. 123 alin. (1) NCPC], dar celelalte
considerente ne par a fi pertinente.
128
 2. Petitul având ca obiect dezbaterea succesiunii şi constatarea vacanţei succesorale, introdus
prin cererea modificatoare formulată de reclamant, nu are caracter incidental, în raport cu petitul
iniţial, având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, astfel că nu
poate opera prorogarea legală de competenţă reglementată de dispoziţiile art. 17 C. pr. civ. În
considerarea caracterului principal al celor două capete de cerere, ce atrag competenţe teritoriale
diferite, Judecătoria Sectorului 6 le-a disjuns, formând un dosar separat pe rolul său, având ca obiect
constatarea dobândirii dreptului de proprietate de către reclamant, prin uzucapiune (ÎCCJ, s. I civ.,
dec. nr. 2185 din 16 septembrie 2014, disponibilă pe www.scj.ro).
3. Cererea reconvenţională şi cererea de chemare în garanţie au natura unor cereri incidentale,
ele fiind formulate într-un proces deja deschis printr-o cerere de chemare în judecată anterioară. Astfel
fiind, rezultă şi că, prin efectul prevederilor art. 123 alin. (1) NCPC, sus-evocate, cele două cereri
incidentale formulate în prezentul proces de către pârâta Compania Naţională de Autostrăzi şi
Drumuri Naţionale din România S.A. intră în sfera de jurisdicţie a Tribunalului Cluj, ca instanţă
competentă cu soluţionarea acţiunii reclamantei V.E., înţeleasă ca cerere principală ce intră,
necontestat, în competenţa de primă instanţă a Tribunalului Cluj. Prevederile art. 123 alin. (1) NCPC
instituie, aşadar, un caz de prorogare legală de competenţă, ceea ce face ca aserţiunile Tribunalului
Cluj privitoare la atribuirea în competenţa judecătoriilor a litigiilor decurgând din aplicarea legilor
fondului funciar să apară, în cauza de faţă, ca neavenite (C. Ap. Cluj, s. I civ., sent. nr. 55/F din 17
aprilie 2015, disponibilă pe www.curteadeapelcluj.ro).
Notă: În litigiul în care s-a cerut pe cale principală acordarea despăgubirilor pentru expropriere,
autoritatea pârâtă a solicitat prin cerere reconvenţională anularea titlului de proprietate al
reclamantului, emis potrivit Legii fondului funciar. În mod just s-a reţinut prin decizia citată că
tribunalul, competent să judece cererea principală, îşi prorogă competenţa şi asupra celor incidentale,
disjungerea şi declinarea competenţei de soluţionare a acestora din urmă fiind nelegală (Gh.-L.Z.).

4. Reclamantul a învestit Judecătoria Sibiu cu o acţiune având trei capete de cerere, respectiv:
constatarea nulităţii parţiale a contractului de cesiune de creanţă din 19 decembrie 2013, constatarea
caracterului abuziv al clauzelor stipulate la pct. 7.3 lit. d), g), h) şi pct. 10 din din Condiţiile Generale
de creditare, anexă la contractul de credit din 03 mai 2007 şi obligarea pârâtei SC B.C.R. SA la
renegocierea şi modificarea clauzelor abuzive. Din formularea acestora se constată că primele două
capete de cerere au obiecte care nu se află în raport de accesorietate, ambele fiind aşadar principale,
soluţionarea unuia nedepinzând de soluţia dată celuilalt, în timp ce al treilea petit este accesoriu faţă
de cel de-al doilea, renegocierea şi modificarea clauzelor de la pct. 7.3 lit. d), g), h) şi pct. 10 din
Condiţiile Generale de creditare, anexă la contractul de credit nefiind posibilă decât în eventualitatea
constatării caracterului abuziv al acestora.

Potrivit art. 98 alin. (1) şi (2) N.C.P.C., „competenţa se determină după valoarea obiectului
cererii arătată în capătul principal de cerere", iar „pentru stabilirea valorii, nu se vor avea în vedere
accesoriile pretenţiei principale, precum dobânzile, penalităţile, fructele, cheltuielile sau altele
asemenea, indiferent de data scadenţei, şi nici prestaţiile periodice ajunse la scadenţă în cursul
judecăţii." Art. 99 din acelaşi Cod prevede că atunci când reclamantul a sesizat instanţa cu mai multe
capete principale de cerere întemeiate pe fapte ori cauze diferite, competenţa se stabileşte în raport cu
valoarea sau, după caz, cu natura ori obiectul fiecărei pretenţii în parte. Totodată, potrivit art. 94 pct. 1
lit. j) N.C.P.C., judecătoriile judecă în primă instanţă, orice cereri evaluabile în bani în valoare de
până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti.

Astfel, faţă de precizarea cererii introductive, prin care reclamantul a arătat că solicită
constatarea nulităţii parţiale a contractului de cesiune de creanţă, doar în privinţa creditului încheiat
între el şi pârâta SC B.C.R. SA, a cărui valoare de 9.200 euro se situează sub pragul instituit de art. 94

129
pct. 1 lit. j) N.C.P.C., cum şi valoarea celui de-al doilea capăt principal de cerere se situează sub
nivelul prag menţionat, Înalta Curte reţine că în speţă competenţa materială aparţine judecătoriei.

Faţă de pluralitatea de capete de cerere cu care reclamantul a învestit instanţa prin cererea
introductivă şi de natura diferită a acestora -principale şi accesorii - Înalta Curte reţine incidenţa art.
123 alin. (1) N.C.P.C., care statuează că cererile accesorii, adiţionale, precum şi cele incidentale se
judecă de instanţa competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competenţa materială sau
teritorială a altei instanţe judecătoreşti, astfel că petitele accesorii formulate în cauză urmează a fi
soluţionate de instanţa căreia îi aparţine competenţa capetelor de cerere principale (ÎCCJ, secția a II-a
civilă, dec. nr. 692/27.02.2015, disponibilă pe www.scj.ro).

Art. 124. Apărări şi incidente procedurale

(1) Instanţa competentă să judece cererea principală se va pronunţa şi asupra apărărilor
şi excepţiilor, în afara celor care constituie chestiuni prejudiciale şi care, potrivit legii, sunt de
competenţa exclusivă a altei instanţe.
(2) Incidentele procedurale sunt soluţionate de instanţa în faţa căreia se invocă, în afară
de cazurile în care legea prevede în mod expres altfel.

Comentariu

1. Potrivit literaturii mai vechi, „judecătorul înaintea căruia se ridică, pe cale incidentă şi numai
ca mijloc de apărare, o chestie de drept, a cărei rezolvare se impune pentru tranşarea litigiului, chiar
dacă pe cale principală ar fi incompetinte să o rezolve, pe cale incidentală o poate judeca şi poate să
dea o soluţie. Hotărârea adusă are numai o autoritate relativă restrânsă la cauza judecată şi nu poate fi
invocată ca autoritate de lucru judecat”352. În acelaşi sens, s-a arătat că instanţa competentă să
soluţioneze cererea reclamantului este, în mod normal, competentă să se pronunţe asupra tuturor
mijloacelor de apărare ale pârâtului, fie că este vorba despre apărări propriu-zise (de fond), fie că este
vorba despre excepţii procesuale. Competenţa instanţei se întinde, în mod obişnuit, asupra întregii
pricini, sub toate aspectele ei353.
2. Din art. 124 NCPC rezultă că instanţa sesizată cu cererea introductivă este competentă să
statueze şi asupra mijloacelor de apărare ale pârâtului, chiar dacă acestea, în măsura în care ar fi fost
formulate pe cale separată, ar fi fost de competenţa materială ori teritorială a altei instanţe354.
Sintagma mijloace de apărare capătă aici un sens larg, incluzând atât apărările de fond propriu-zise,
cât şi excepţiile procesuale355.
3. Noua lege procesuală distinge între apărări, excepţii şi incidente procedurale.
În ceea ce priveşte apărările, considerăm că este vorba despre apărările de fond, adică cele care
vizează fondul dreptului şi au ca finalitate stabilirea netemeiniciei pretenţiei adversarului, pentru

352
A se vedea D. Niculescu, Competenţa, p. 60. Partea referitoare la autoritatea de lucru judecat restrânsă la
cauza judecată nu mai poate fi însă reţinută fără rezerve sub imperiul NCPC, după cum vom arăta mai departe în text.
353
În acest sens, a se vedea I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generală, pp. 185-186.
354
Spre exemplu, instanţa de la locul situării imobilului, sesizată cu o cerere în revendicare, se poate
pronunţa şi asupra apărării de fond a nulităţii actului translativ de proprietate pe care reclamantul îşi întemeiază
cererea, deşi, dacă nulitatea ar fi fost invocată pe cale de acţiune separată, aceasta ar fi fost de competenţa alternativă a
instanţelor de la domiciliul pârâtului ori de la locul prevăzut în contract pentru executare.
355
În acest sens, a se vedea: P. Vasilescu, Tratat, vol. II, p. 421; V.M. Ciobanu, Tratat, vol. II, p. 115; I.
Deleanu, Tratat, 2010, p. 492. Sub imperiul vechiului Cod, regula putea fi dedusă dintr-un argument a fortiori dedus
din art. 17: de vreme ce legea prorogă competenţa instanţei şi asupra cererilor incidentale ori accesorii care, dacă ar fi
fost formulate pe cale separată, ar fi fost de competenţa altei instanţe, cu atât mai mult se impune extinderea
competenţei instanţei asupra tuturor apărărilor, în sens larg, opuse de pârât ori de celelalte părţi faţă de cererea
formulată.
130
motive de fapt ori de drept356. Excepţiile la care se referă textul sunt excepţiile procesuale, ca mijloace
procedurale prin care, în cadrul unui proces în curs, partea interesată, procurorul sau instanţa din
oficiu invocă, fără a pune în discuţie fondul dreptului, neregularităţi procedurale privitoare la
compunerea şi constituirea instanţei, competenţa acesteia ori la procedura de judecată sau lipsuri
referitoare la exerciţiul dreptului la acţiune ori, dimpotrivă, aplicarea normelor legale referitoare la
acestea, urmărind, după caz, declinarea competenţei, amânarea judecăţii, refacerea unor acte,
anularea, respingerea ori perimarea cererii357.
4. Instanţa este deopotrivă competentă să soluţioneze incidentele procedurale, dacă legea nu
prevede altfel. Bunăoară, cererea de abţinere ori de recuzare se soluţionează de către un alt complet al
aceleiaşi instanţe, cu excepţia situaţiei în care, din cauza abţinerii ori recuzării, nu poate fi constituit
completul de judecată, caz în care incidentul este soluţionat de instanţa ierarhic superioară [art. 50
alin. (1) şi (2) NCPC].
5. Avantajele acestei soluţii au fost relevate în literatura de specialitate358: se evită fragmentarea
excesivă a judecăţii şi tergiversarea soluţionării cauzei, prin invocarea unor apărări de competenţa
altei instanţe ori altui organ jurisdicţional; constituie obiect al procesului nu doar pretenţiile formulate
de reclamant, ci şi apărările opuse de pârât [art. 9 alin. (2) NCPC]359, motiv pentru care toate acestea
trebuie soluţionate unitar, pentru a preveni hotărâri divergente.
6. Am văzut că în doctrina veche, urmând consideraţiile doctrinei clasice franceze, se considera
că hotărârea asupra mijloacelor de apărare nu are autoritate de lucru judecat decât în litigiul respectiv,
concluzie considerată în prezent „precară”, întrucât, pe de o parte, ea face posibilă reiterarea aceleiaşi
chestiuni litigioase într-un proces ulterior, ceea ce generează riscul unor hotărâri contradictorii, iar, pe
de altă parte, în prezent se admite că intră în autoritatea lucrului judecat nu doar dispozitivul hotărârii,
ci şi considerentele care au ca obiect chestiuni litigioase şi/sau care sunt esenţiale pentru explicarea
soluţiei cuprinse în dispozitiv360. Această din urmă soluţie, avansată în doctrină, a fost consacrată
legislativ în cuprinsul art. 430 alin. (2) NCPC.
7. Într-adevăr, apreciem că efectul pozitiv al autorităţii lucrului judecat, echivalând cu ceea ce
în reglementarea anterioară constituia prezumţia de adevăr ataşată hotărârii judecătoreşti definitive,
absolută între părţile litigante361, se întinde, în tot cazul, şi asupra apărărilor discutate în procesul
anterior, cu consecinţa că acestea nu ar mai putea fi puse în discuţie într-un nou proces. În acest sens
sunt şi dispoziţiile art. 431 alin. (2) NCPC: oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-
un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă362.
8. În acord cu precizările doctrinei, de la principiul în discuţie sunt exceptate apărările şi
excepţiile care constituie chestiuni prejudiciale şi care, potrivit legii, sunt de competenţa exclusivă a
altei instanţe.
9. Considerăm că se impune coroborarea dispoziţiilor art. 123 cu cele ale art. 124 NCPC. De
vreme ce este permisă prorogarea competenţei asupra unor cereri care, dacă ar fi formulate pe cale

356
A se vedea: V.M. Ciobanu, Tratat, vol. II, p. 114; M. Tăbârcă, Excepţiile procesuale în procesul civil, ed.
a 2-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 55.
357
A se vedea: V.M. Ciobanu, Tratat, vol. II, pp. 115-116; M. Tăbârcă, Excepţiile procesuale..., p. 99.
Excepţiile procesuale sunt definite în prezent într-o manieră similară de art. 245 NCPC.
358
A se vedea: V.M. Ciobanu, Tratat, vol. I, p. 432; I. Deleanu, Tratat, 2010, p. 492.
359
Potrivit căruia obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor.
360
A se vedea, cu privire la această problemă, I. Deleanu, Tratat, 2010, pp. 493-494. „Ceea ce trece deci în
autoritatea lucrului judecat este dispozitivul hotărârii, considerentele dobândind acest efect numai în măsura în care
explică dispozitivul şi se reflectă în acesta” (Trib. reg. Argeş, dec. civ. nr. 792/1966, în V.M. Ciobanu, Tratat, vol. II,
p. 271, nota 941).
361
Pentru terţi, hotărârea judecătorească pronunţată într-un proces la care nu au participat constituie un
mijloc de probă, pe care îl pot însă combate cu probe contrare. Faţă de terţi, prezumţia de adevăr a hotărârii este,
aşadar, relativă.
362
Cu privire la particularităţile reglementării autorităţii lucrului judecat în NCPC, s-a arătat că aceasta este
reglementată, în mod just, nu doar ca o simplă excepţie procesuală şi nici doar ca o prezumţie, ci ca un efect al
hotărârii judecătoreşti. „În ce priveşte conţinutul acestui efect, el îşi păstrează dubla funcţiune: negativă, prin
interzicerea unei noi judecăţi asupra chestiunii litigioase tranşate deja, şi, respectiv, pozitivă, dând posibilitatea
oricăreia dintre părţi să se folosească şi să opună lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, în măsura în care ar avea
legătură cu soluţionarea pricinii ulterioare”. În acest sens, a se vedea A. Nicolae, op. cit., pp. 95-96.
131
separată, ar fi de competenţa exclusivă (materială ori teritorială) a altei instanţe363, chestiunile care fac
obiectul acestor cereri rămân în competenţa instanţei învestite cu cererea principală în cazul în care
sunt deduse judecăţii pe cale de apărare de fond, iar nu pe calea unei cereri incidentale. Spre exemplu,
pe temeiul art. 123 NCPC, instanţa de la domiciliul pârâtului, sesizată cu cererea formulată de
moştenitor, prin care acesta cere debitorului plata unei creanţe moştenite de la defunct, este
competentă să soluţioneze şi cererea reconvenţională formulată de pârât împotriva moştenitorului,
având ca obiect executarea unei obligaţii transmise prin moştenire, chiar dacă această cerere,
formulată pe cale separată, ar fi de competenţa exclusivă a instanţei desemnate de art. 118 NCPC. În
măsura în care pârâtul opune propria sa creanţă doar pentru a obţine compensaţia legală şi a
determina, astfel, respingerea cererii de chemare în judecată, instanţa este competentă să examineze
apărarea formulată, chiar dacă acea chestiune ar fi fost de competenţa exclusivă a instanţei ultimului
domiciliu al defunctului, dacă ar fi format obiectul unei cereri separate364.
10. Aşadar, nu este suficient ca respectiva chestiune să fie dată în competenţa exclusivă a altei
instanţe judecătoreşti, dacă ar fi formulată pe cale principală; dimpotrivă, este necesar ca legea să
prevadă expres că o anumită apărare ori o anumită excepţie constituie o chestiune prejudicială, care
trebuie dezlegată de altă instanţă ori autoritate jurisdicţională, chiar dacă nu constituie obiectul
principal al cererii deduse judecăţii. Fiind vorba despre excepţii de la regula potrivit căreia instanţa
este competentă să judece litigiul în ansamblul său, din perspectiva tuturor motivelor şi apărărilor
invocate de părţi, aceste dispoziţii sunt de strictă interpretare şi aplicare. Sunt astfel de chestiuni
prejudiciale:
11. a) Excepţia de neconstituţionalitate, a cărei competenţă exclusivă de soluţionare revine
Curţii Constituţionale, potrivit art. 146 lit. d) din Constituţie şi art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind
organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. Suntem în prezenţa unei chestiuni prejudiciale, de
competenţa exclusivă a Curţii Constituţionale, iar dacă instanţa ar soluţiona-o pe fond, ar depăşi
atribuţiile puterii judecătoreşti365.
12. b) Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a NCPC, alt
exemplu pentru o chestiune prejudicială, sustrasă competenţei instanţei care judecă procesul, era
excepţia de nelegalitate a actului administrativ de care depinde soluţionarea cauzei [art. 4 alin. (1) din
Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ].
13. Prin Legea nr. 76/2012, legiuitorul a renunţat la această soluţie, excepţia de nelegalitate a
actului administrativ cu caracter individual fiind supusă dreptului comun, reprezentat de art. 124 alin.
(1) NCPC. În ceea ce priveşte actele administrative cu caracter normativ, nelegalitatea acestora nu

363
A se vedea supra, comentariul sub art. 123 NCPC.
364
Am arătat deja (supra, comentariul sub art. 119 NCPC) că, prin hotărârea pronunţată de Curtea Europeană
de Justiţie la data de 12 mai 2011 în cauza Berliner Verkehrsbetriebe (BVB)/J.P.Morgan Chase Bank (C-144/10,
disponibilă pe www.curia.europa.eu), s-a statuat că instanţa competentă internaţional, potrivit alegerii de jurisdicţie a
părţilor (art. 25 din Regulamentul Bruxelles I bis; art. 23 v.R.) rămâne competentă, chiar dacă societatea comercială
pârâtă invocă în apărare, cu titlu prejudicial, depăşirea puterii de reprezentare conferite organelor societare; potrivit
Curţii, art. 22 par. 2 din Regulamentul nr. 44/2001 este aplicabil doar dacă procesul are ca obiect principal constatarea
validităţii ori nevalidităţii unei decizii adoptate de un organ statutar sau puterea de reprezentare a organelor desemnate
în acest sens, iar nu dacă această chestiune se ridică doar cu titlu prejudicial, într-un litigiu având alt obiect. Aşadar,
potrivit acestei hotărâri, instanţa îşi prorogă competenţa asupra unei apărări care, dacă ar fi format obiectul unei cereri
separate, ar fi fost de competenţa internaţională exclusivă a instanţelor altui stat membru. A se vedea şi C. Thole, Die
Reichweite des Art. 22 Nr. 2 EUGVVO bei Rechtsstreitigkeiten über Organbeschlüsse („Întinderea art. 22 pct. 2 din
Regulamentul Bruxelles I în cazul litigiilor privind deciziile organelor statutare”), notă aprobativă şi explicativă la
hotărârea Curţii de Justiţie în cauza Berliner Verkehrsbetriebe (BVB)/J.P.Morgan Chase Bank (precitată), în IPRax
(„Praxis des Internationalen Privat- und Verfahrensrechts”, „Practica dreptului internaţional privat şi a dreptului
procesual civil internaţional”) 2011, p. 541 şi urm.
365
Dacă prin aceeaşi încheiere Curtea Constituţională a fost învestită cu soluţionarea mai multor excepţii de
neconstituţionalitate, dar ea a omis să rezolve una sau unele dintre ele, instanţa de sesizare trebuie să clarifice această
împrejurare şi să sesizeze din nou Curtea Constituţională ori să ceară lămuriri şi să nu procedeze la soluţionarea cauzei
pe fond – ÎCCJ, s. cont. adm. fisc., dec. nr. 978/2014, disponibilă pe www.juridice.ro, 30 noiembrie 2015 (nota
coordonatorului, V.M.C.).
132
poate fi opusă în alt proces pe cale de excepţie, ci trebuie invocată pe calea unei acţiuni în anulare, de
competenţa instanţei de contencios administrativ, în termenele şi condiţiile prevăzute de lege366.
14. c) Întrebarea preliminară adresată Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Potrivit art. 267 din
Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene („TFUE”)367, Curtea de Justiţie este competentă să se
pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la: (a) interpretarea tratatelor şi (b) validitatea şi interpretarea
actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii.
În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în faţa unei instanţe dintr-un stat membru,
această instanţă poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă îi este necesară pentru
a pronunţa o hotărâre, să ceară Curţii să se pronunţe cu privire la această chestiune. Dacă hotărârea
instanţei naţionale nu este supusă vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să
sesizeze Curtea.
15. Fără a intra în detalii cu privire la această instituţie procedurală de primă importanţă pentru
aplicarea corectă şi unitară a dreptului Uniunii Europene, precum şi pentru asigurarea efectivă a
priorităţii acestuia de aplicare faţă de dispoziţiile contrare cuprinse în dreptul naţional368, subliniem
importanţa deosebită a respectării de către instanţele naţionale care judecă în ultimă instanţă a
obligaţiei de a sesiza Curtea de Justiţie, în măsura în care soluţionarea cauzei depinde de o dispoziţie
de drept al Uniunii Europene al cărei înţeles nu este unul limpede, prin însuşi conţinutul său ori prin
lămuririle aduse prin jurisprudenţa anterioară a Curţii (acte claire)369.
16. Este de remarcat că instanţa care ignoră obligaţia de sesizare a Curţii, atunci când premisele
acesteia sunt întrunite, nesocoteşte o competenţă exclusivă, atribuită instanţei europene de ordinea
juridică unională (ceea ce implică, în mod logic, concluzia că se depăşeşte competenţa generală a
instanţelor române).
17. d) Contrar opiniei exprimate în cadrul primei ediţii370, reţinem că şi sesizarea Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni
de drept substanţial cu caracter de noutate (cf. art. 519 şi urm. NCPC) reprezintă o veritabilă chestiune
prejudicială, similară întrebării preliminare din dreptul european, deşi sesizarea Înaltei Curţi este
facultativă, necesitatea unei asemenea sesizări fiind lăsată la aprecierea instanţei respective – chiar
dacă este vorba despre o problemă de drept nouă, cu un caracter sporit de dificultate şi susceptibilă de
a antrena rezolvări neunitare, instanţa este în drept să dea ea însăşi o dezlegare respectivei probleme
de drept, însă efectele acestei dezlegări vor fi limitate la litigiul respectiv, având doar o valoare
orientativă pentru alte instanţe care se vor confrunta cu aceeaşi problemă.

366
Potrivit art. 4 din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificat prin art. 54 pct. 1 din Legea nr. 76/2012:
„(1) Legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată
oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate.
(2) Instanţa învestită cu fondul litigiului şi în faţa căreia a fost invocată excepţia de nelegalitate, constatând
că de actul administrativ cu caracter individual depinde soluţionarea litigiului pe fond, este competentă să se pronunţe
asupra excepţiei, fie printr-o încheiere interlocutorie, fie prin hotărârea pe care o va pronunţa în cauză. În situaţia în
care instanţa se pronunţă asupra excepţiei de nelegalitate prin încheiere interlocutorie, aceasta poate fi atacată odată cu
fondul.
(3) În cazul în care a constatat nelegalitatea actului administrativ cu caracter individual, instanţa în faţa
căreia a fost invocată excepţia de nelegalitate va soluţiona cauza, fără a ţine seama de actul a cărui nelegalitate a fost
constatată.
(4) Actele administrative cu caracter normativ nu pot forma obiect al excepţiei de nelegalitate. Controlul
judecătoresc al actelor administrative cu caracter normativ se exercită de către instanţa de contencios administrativ în
cadrul acţiunii în anulare, în condiţiile prevăzute de prezenta lege”.
Subliniem însă că textul de lege modificat se aplică doar proceselor începute după intrarea în vigoare a
Noului Cod.
367
Forma consolidată a TFUE în limba română poate fi consultată pe http://eur-lex.europa.eu. Norma citată
reia dispoziţiile art. 234 din Tratatul CE.
368
Pentru o expunere pertinentă, care îşi păstrează în cea mai mare parte actualitatea şi sub imperiul art. 267
TFUE, a se vedea T. Ştefan, B. Andreşan-Grigoriu, Drept comunitar, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 260 şi urm.
369
În acest sens, a se vedea hotărârea Curţii de Justiţie în cauza CILFIT, C-283/81, în T. Ştefan, B.
Andreşan-Grigoriu, op. cit., p. 271 şi urm.
370
Pentru critica punctului de vedere potrivit căruia dezlegarea unei chestiuni de drept nu este o chestiune
prejudicială, datorită caracterului ei facultativ, a se vedea M. Nicolae, loc. cit., p. 51.
133
 Jurisprudenţă

Prin Decizia civilă nr. 1244/11.12.2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a
civilă, în dosarul nr. 2489/93/2013/a1, a fost admis apelul declarat de către debitoarea A. SA prin
administrator special împotriva Sentinţei civile nr. 635/28.03.2014 a Tribunalului Ialomiţa, a fost
anulată sentinţa şi trimisă cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
În considerentele deciziei, Curtea a reţinut, cu putere de lucru judecat, că disjungerea capătului
de cerere privind clauzele abuzive din contractele de credit este nelegală, întrucât în mod greşit
judecătorul-sindic a reţinut că acest capăt de cerere este de competenţa instanţelor de drept comun. În
acest sens, Curtea a reţinut că invocarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale reprezintă o
apărare formulată în cadrul contestaţiei, şi nu o chestiune prejudicială în sensul art. 124 alin. (1)
NCPC, care să fie dată în competenţa altei instanţe. Excepţia invocată este, în fapt, o apărare care se
soluţionează de instanţa învestită cu cererea principală.
Într-adevăr, judecătorul-sindic a disjuns în mod nelegal un motiv al contestaţiei la tabelul
preliminar, creând artificial şi cu încălcarea principiului disponibilităţii un capăt de cerere distinct. În
realitate, cererea cu care a fost sesizat judecătorul-sindic are un singur obiect (petit): înlăturarea
creanţei băncii sau înscrierea ei sub condiţie suspensivă.
Caracterul abuziv al unor clauze din contractele de credit a fost invocat pe cale incidentală, în
susţinerea contestaţiei la tabelul preliminar, instanţa nefiind sesizată cu o cerere de anulare a acestor
clauze.
Aşadar, este evident că judecătorul-sindic era competent material şi funcţional să analizeze
toate motivele invocate în susţinerea contestaţiei la tabelul preliminar, în baza art. 11 alin. (1) lit. i) şi
art. 73 din Legea nr. 85/2006 [art. 45 alin. (1) lit. j) şi art. 111 din Legea nr. 85/2014 – n.n., Gh.-L.Z.]
(C. Ap. Bucureşti, s. a VI-a civ., sent. nr. 31 F din 10 martie 2015, nepublicată).

Art. 125. Cererea în constatare

În cererile pentru constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, competenţa instanţei
se determină după regulile prevăzute pentru cererile având ca obiect realizarea dreptului.

Comentariu

1. Textul de lege analizat reia dispoziţiile art. 18 C. pr. civ. 1865. Sub imperiul acestei
reglementări, s-a arătat cu temei că instanţa competentă material şi teritorial să rezolve cererile în
realizarea unui drept este competentă să soluţioneze şi cererile în constatare pozitivă ori în constatare
negativă, respectiv, cu alte cuvinte, cererile în constatarea existenţei ori inexistenţei dreptului
respectiv.
2. Aşadar, cererea în constatarea inexistenţei unui drept real imobiliar este de competenţa
exclusivă a instanţei în circumscripţia căreia se află imobilul asupra căruia ar purta dreptul negat;
cererea în constatarea existenţei şi întinderii drepturilor succesorale, respectiv a inexistenţei
drepturilor succesorale ale unui pârât, este de competenţa exclusivă a instanţei de la ultimul domiciliu
al defunctului (ori al oricăruia dintre defuncţi, în cazul în care în discuţie se află mai multe moşteniri,
după precizările art. 118 NCPC); cererea în constatarea inexistenţei unei creanţe izvorâte dintr-un
contract este de competenţa alternativă a instanţei de la domiciliul pârâtului, respectiv a instanţei de la
locul prevăzut în contract pentru executarea creanţei negate etc.
3. În măsura în care cererea în constatare priveşte un drept patrimonial, ea este evaluabilă în
bani371, fiind aplicabil criteriul valoric instituit de art. 94 pct. 1 lit. k) NCPC. Aşadar, dacă valoarea
obiectului cererii nu depăşeşte suma de 200.000 lei, cererea va fi de competenţa materială a
judecătoriei, iar nu a tribunalului, ca instanţă de drept comun. În acest sens este, de altfel, dec. nr.
32/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, conform căreia sunt evaluabile în bani,
între altele, cererile în constatarea existenţei ori inexistenţei unui drept patrimonial.

371
În acest sens, cu privire la o cerere în constatare privitoare la bunuri succesorale, a se vedea Trib. Suprem,
s. civ., dec. nr. 1246/1976, în G. Boroi, O. Spineanu-Matei, op. cit., 2011, p. 79.
134
 4. Trebuie, de asemenea, observat că o cerere în constatarea existenţei ori inexistenţei unui
drept, formulată în condiţiile art. 35 NCPC (corespunzător art. 111 C. pr. civ. anterior), nu are în mod
necesar o natură „civilă”, ci calificarea acestei cereri depinde de natura raportului juridic litigios şi a
dreptului a cărui existenţă se afirmă ori, dimpotrivă, este negată. Aşadar, în măsura în care cererea în
constatare priveşte un raport juridic de dreptul muncii ori de drept administrativ, ea este de
competenţa tribunalului, prin secţiile sau completele specializate în materie, ori, după caz, a instanţei
de contencios administrativ prevăzute de lege372.

Art. 126. Alegerea de competenţă

(1) Părţile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, şi prin declaraţie verbală în
faţa instanţei ca procesele privitoare la bunuri şi la alte drepturi de care acestea pot să dispună
să fie judecate de alte instanţe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le
judece, în afară de cazul când această competenţă este exclusivă.
(2) În litigiile din materia protecţiei drepturilor consumatorilor, precum şi în alte cazuri
prevăzute de lege, părţile pot conveni alegerea instanţei competente, în condiţiile prevăzute la
alin. (1), numai după naşterea dreptului la despăgubire. Orice convenţie contrară este
considerată ca nescrisă.

Comentariu

I. Domeniul prorogării convenţionale de competenţă

1. Prorogarea convenţională de competenţă (convenţia atributivă de competenţă373, clauza de
jurisdicţie, alegerea forului) este permisă doar cu privire la competenţa teritorială, spre deosebire de
alte legislaţii (precum cea franceză şi cea germană), care permit şi prorogarea competenţei materiale
stabilite după criteriul valoric.
2. Alegerea forului este posibilă doar în cazul competenţei teritoriale reglementate prin norme
de ordine privată374, soluţie care rezultă expres din art. 126 alin. (1) in fine NCPC.
3. Potrivit art. 129 alin. (2) NCPC, normele de competenţă sunt întotdeauna exclusive când
privesc competenţa generală şi competenţa materială, iar când privesc competenţa teritorială, doar
„când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura”.
4. Aşa fiind, criteriul de delimitare între competenţa teritorială de ordine publică şi cea de
ordine privată este tocmai posibilitatea părţilor de a alege altă instanţă spre a le judeca procesul (ori
lipsa acestei posibilităţi), ceea ce, aparent, duce la concluzia unei definiţii „în cerc”: părţile nu pot
deroga de la normele de competenţă exclusivă; sunt exclusive normele de competenţă de la care
părţile nu pot deroga. Spunem aparent pentru că art. 126 alin. (1) NCPC conţine un criteriu explicit de
delimitare a normelor de competenţă exclusive, respectiv a celor neexclusive: de vreme ce este admisă

372
În mod corect s-a statuat că, dacă prima instanţă a calificat natura juridică a unei acţiuni în anularea unor
certificate de atestare a dreptului de proprietate (acte administrative), întemeiată pe art. 111 C. pr. civ., ca fiind o
cerere în contencios administrativ, motivul de recurs invocat de reclamantă, care a susţinut că „acţiunea este una
civilă, iar nu de contencios administrativ, părţile având dreptul să-şi aleagă cadrul procesual şi natura acţiunii”, este
nefondat, întrucât, în raport de „natura dreptului invocat şi scopul urmărit de către reclamantă, anume desfiinţarea
celor două acte administrative, Curtea reţine că prezenta cauză este una de contencios administrativ, iar nu de drept
civil. Contrar celor afirmate de către recurentă, instanţa nu este ţinută de temeiul de drept invocat de către reclamant,
respectiv dispoziţiile art. 111 C. pr. civ., ci, în virtutea rolului activ statuat de dispoziţiile art. 129 C. pr. civ., aceasta
este obligată sa dea acţiunii calificarea juridică necesară” (C. Ap. Bucureşti, s. a VIII-a cont. adm. fisc., dec. nr. 1591
din 17 iunie 2010, disponibilă pe www.cab1864.eu). Mai adăugăm că în doctrină este controversată calificarea acţiunii
în nulitate absolută ca fiind una în constatare, iar, pe de altă parte, chiar dacă se acceptă această calificare (pentru care
pledează, spre exemplu, dispoziţiile NCC în materia nulităţii), art. 111 C. pr. civ. 1865 (al cărui corespondent este art.
35 NCPC) nu este un temei „specific civil”, acţiunea în constatarea existenţei ori inexistenţei putând privi un drept ce
intră în conţinutul unui raport juridic de drept public.
373
Pentru aceste două sintagme şi alte pertinente observaţii asupra contractelor judiciare, în general, a se
vedea I. Deleanu, Convenţiile judiciare în ambianţa noului Cod de procedură civilă, în PR nr. 4/2012, pp. 15-26.
374
A se vedea, de exemplu, M. Tăbârcă, op. cit., vol. I, 2005, p. 296. Dacă părţile prorogă deopotrivă
competenţa materială şi cea teritorială, înţelegerea îşi va putea produce efectele cu privire la competenţa teritorială. În
acest sens, a se vedea I. Deleanu, Tratat, 2010, p. 606.
135
derogarea în cazul pricinilor care privesc bunuri ori alte drepturi de care părţile pot dispune375 (în
principiu, drepturi patrimoniale, însă nu excludem ca părţile să-şi poată exercita dreptul de dispoziţie
şi asupra unor drepturi personale nepatrimoniale, în sensul de a renunţa la exerciţiul lor, în anumite
circumstanţe), înseamnă că, în aceste cauze, competenţa teritorială este neexclusivă, în vreme ce, dacă
pricina priveşte drepturi nepatrimoniale, de care părţile nu pot dispune (de exemplu, dreptul la viaţă,
la libertate, la integritate fizică şi psihică; starea şi capacitatea persoanei, drepturile şi obligaţiile
izvorâte din raporturi de familie şi reglementate de norme imperative), competenţa teritorială este
exclusivă.
5. Astfel privite lucrurile, posibilitatea părţilor de a proroga competenţa teritorială apare ca o
prelungire, în plan procesual, a autonomiei de voinţă specifice dreptului privat. Ca atare, ea ar trebui
să fie regula, însă observăm că este o regulă ce comportă foarte multe excepţii. Simetric, lipsa
posibilităţii de a dispune în legătură cu raportul juridic litigios îşi are corespondentul în caracterul
exclusiv al normei de competenţă teritorială.
6. Pe de altă parte, sunt norme de competenţă teritorială exclusivă – respectiv de ordine publică,
cele două categorii fiind sinonime – cele în privinţa cărora legea prevede expres aceasta (de exemplu,
art. 117-121 NCPC).
7. Este posibil ca şi alte norme de competenţă să fie exclusive, chiar cu privire la pricini ce au
ca obiect drepturi de care părţile pot dispune376? Ar fi fost, poate, util să nu se admită deducerea pe
cale de interpretare a caracterului exclusiv al unei norme, caracter care să rezulte numai dintr-o
dispoziţie expresă a legii, însă o astfel de reglementare377 nu se regăseşte în cuprinsul Noului Cod.
Ca urmare, este posibil ca, pe cale de interpretare a scopului urmărit de legiuitor prin instituirea
unei reguli de competenţă teritorială, să se ajungă la concluzia că norma respectivă ar fi de ordine
publică. Aceasta reclamă însă prudenţă, jurisprudenţa fiind adesea prea „generoasă” prin a califica
norme de competenţă prevăzute de legi speciale ca fiind exclusive378. Or, echivalarea unei norme
speciale de competenţă cu o normă de competenţă exclusivă, doar în considerarea caracterului special
al normei, este, fără îndoială, greşită, nefiind îndreptăţită de nicio dispoziţie legală.
8. În ceea ce ne priveşte, considerăm că, ori de câte ori norma de competenţă, chiar specială, nu
prevede expres că are caracter exclusiv, iar acest lucru nu rezultă neîndoielnic din scopul evident al
normei379, ar trebui să se admită că, dacă pricina priveşte drepturi de care părţile pot dispune, norma
are caracter de ordine privată, iar instanţa nu poate invoca necompetenţa teritorială din oficiu.
9. În cazul normelor de competenţă cu caracter de protecţie, legiuitorul a adoptat o soluţie
mixtă, cunoscută şi în Regulamentul Bruxelles I (de exemplu, art. 17), Regulamentul Bruxelles I bis
(art. 23) şi în alte legislaţii europene, în sensul că, fără a interzice cu totul derogarea prin convenţie de

375
Adaosul Noului Cod este bine-venit: în vechea reglementare, se putea specula că legea nu ar permite
convenţiile atributive de competenţă în cauze patrimoniale care nu au ca obiect (nemijlocit) un bun, cum ar fi cererile
în anularea sau rezoluţiunea unui contract, în constatarea existenţei ori inexistenţei unui raport contractual, în
executarea unei prestaţii patrimoniale care nu implică nemijlocit un bun etc. Noi considerăm însă că şi în aceste cazuri
prorogarea de competenţă era permisă de art. 19 C. pr. civ. 1865, însă clarificarea adusă de art. 126 alin. (1) NCPC era
necesară.
376
Bunăoară, se admite că are caracter exclusiv competenţa instanţei de executare, cu consecinţa
imposibilităţii prorogării competenţei teritoriale ori a încheierii unei convenţii de arbitraj pentru litigiile născute din
punerea în executare a unor titluri executorii, instanţele judecătoreşti fiind exclusiv competente să soluţioneze
contestaţii la executare (ÎCCJ, s. com., dec. nr. 3080 din 30 septembrie 2010, în RRDJ nr. 1/2011, pp. 58-59).
377
Conform căreia, spre exemplu, „Normele de competenţă teritorială au caracter neexclusiv, dacă legea nu
dispune în mod expres altfel”.
378
Desigur, cu scopul de a justifica invocarea din oficiu a necompetenţei teritoriale.
379
Cum ar fi normele în materie de proprietate intelectuală care stabilesc, pentru anumite categorii de acţiuni
(de exemplu, cererea în anularea mărcii), competenţa Tribunalului Bucureşti; aceasta este exclusivă, întrucât scopul
legiuitorului a fost de a concentra la o singură instanţă litigii de un anumit grad de complexitate, facilitând astfel
specializarea judecătorilor. Credem că nu este suficientă o formulare de tipul „cererea este de competenţa instanţei de
la domiciliul reclamantului” (a se vedea, e.g., legislaţia muncii), întrucât dintr-o atare formulare nu poate fi dedus ipso
facto caracterul de ordine publică sau privată al normei respective [s-ar putea considera că, fiind vorba despre o normă
cu caracter de protecţie, respectiva normă este de ordine privată, urmărind să confere reclamantului un beneficiu la
care acesta poate renunţa (eventual, doar după naşterea dreptului la acţiune, precum în cazul cererilor formulate de
consumator împotriva profesionistului), recurgând la competenţa teritorială de drept comun], ci mai trebuie avut în
vedere şi scopul urmărit de legiuitor prin edictarea respectivei norme.
136
la aceste norme, a îngăduit-o doar după naşterea „dreptului la despăgubire”, respectiv, mai exact, după
naşterea diferendului juridic dintre părţi. Apreciem că aceste norme sunt o categorie aparte de norme
imperative de ordine privată care împrumută elemente specifice normelor dispozitive, mai exact,
normelor cu caracter supletiv (întrucât nu este permisă derogarea de la norma de protecţie, prin
convenţie atributivă de competenţă, decât după ce diferendul juridic dintre părţi devine actual; din
acest moment, este pe deplin aplicabilă regula potrivit căreia părţile pot proroga valabil competenţa
teritorială, partea protejată fiind în drept să renunţe la beneficiul conferit de lege).
II. Condiţiile prorogării de competenţă
10. În acord cu precizările doctrinei, enunţăm următoarele condiţii suplimentare380 în care poate
fi încheiată convenţia atributivă de competenţă:
11. a) Părţile să aibă capacitate deplină de exerciţiu. Prin excepţie, nu excludem încheierea
convenţiei atributive de competenţă de către reprezentantul legal al celui lipsit de capacitate de
exerciţiu ori, după caz, de către cel cu capacitate restrânsă, asistat de ocrotitorul legal [art. 41 alin. (2),
art. 43 alin. (2) NCC]. Credem că, în măsura în care convenţia atributivă de competenţă este
favorabilă celui ocrotit (de exemplu, instituie pentru acesta facultatea de a sesiza şi alte instanţe decât
cele prevăzute de lege ori prevede obligaţia celeilalte părţi de a sesiza numai instanţa de la domiciliul
celui ocrotit), ea poate fi considerată un act de administrare.
12. Dacă însă alegerea forului produce consecinţe nefavorabile persoanei incapabile, apreciem
că ea este un act de dispoziţie, care ar trebui autorizat de instanţa de tutelă381 [art. 144 alin. (2) NCC].
De vreme ce autorizarea este condiţionată de existenţa unui folos neîndoielnic pentru minor sau
incapabil [art. 145 alin. (1) NCC], credem că această ipoteză este doar teoretică şi se impune
concluzia că alegerea forului este admisibilă doar dacă este de natură să îmbunătăţească situaţia
juridică a incapabilului, din perspectiva regulilor de competenţă teritorială (de exemplu, potrivit
convenţiei, incapabilul ar fi în drept să sesizeze şi alte instanţe decât cele prevăzute de lege).
13. b) Consimţământul să fie liber şi neviciat. Considerăm că valabilitatea consimţământului
trebuie analizată prin raportare la dispoziţiile corespunzătoare din Codul civil, ca drept comun. Partea
căreia i se opune alegerea de jurisdicţie trebuie să invoce pe cale incidentală nevalabilitatea
consimţământului – adică pe cale de „excepţie” ori printr-o cerere de natură să învestească instanţa cu
anularea clauzei –, iar această chestiune ar trebui judecată prioritar de însăşi instanţa învestită cu
cererea principală şi a cărei competenţă se contestă382. Desigur, mai trebuie ca excepţia de
necompetenţă de ordine privată, întemeiată pe nevalabilitatea convenţiei din care decurge competenţa
instanţei sesizate, să fi fost invocată de pârât, în condiţiile prevăzute de lege [art. 130 alin. (3)].
14. c) În convenţie trebuie să se determine instanţa aleasă. Considerăm că această cerinţă nu
trebuie înţeleasă într-o manieră rigidă; nu este neapărat necesară determinarea explicită a instanţei
sesizate, fiind suficient – şi, totodată, necesar – ca părţile să instituie criteriile care vor servi la
determinarea instanţei competente, atunci când se va pune problema sesizării acesteia (de exemplu,
părţile convin asupra competenţei instanţei de la domiciliul pârâtului la data încheierii contractului ori
asupra competenţei instanţei de la locul în care se va afla bunul transportat sau executat la data
litigiului etc.).
15. d) O condiţie controversată este aceea ca alegerea forului să fie expresă. În cazul în care
pârâtul nu invocă excepţia necompetenţei teritoriale relative, s-a arătat, cu temei, că nu este vorba
despre o prorogare de competenţă, ci despre decăderea pârâtului din dreptul de a invoca

380
Nu vom mai relua condiţiile expuse anterior, privind categoriile de pricini în care alegerea forului este
permisă.
381
Până la data adoptării unei legi speciale privind organizarea şi funcţionarea instanţei de tutelă, această
atribuţie este exercitată de către autoritatea tutelară [cf. art. 229 alin. (3) din Legea nr. 71/2011]. Un „provizorat”
permanent?
382
Ar fi, după părerea noastră, mai greu de admis soluţia unei cereri separate în anularea convenţiei
atributive de competenţă şi a suspendării judecăţii până la soluţionarea acesteia, nefiind îndeplinite nici cerinţele
explicite ale art. 413 alin. (1) pct. 1 NCPC: a doua judecată nu are ca obiect „un drept” de care să depindă soluţionarea
pe fond a primului proces.
137
necompetenţa, iar instanţa sesizată devine competentă ca urmare a neinvocării excepţiei
corespunzătoare, în condiţiile prevăzute de lege383.
16. e) În strânsă legătură cu caracterul expres al alegerii forului trebuie analizate şi cerinţele
instituite de art. 1.203 NCC. Potrivit acestui text de lege, „clauzele standard384 care prevăd în folosul
celui care le propune limitarea răspunderii, dreptul de a denunţa unilateral contractul, de a suspenda
executarea obligaţiilor sau care prevăd în detrimentul celeilalte părţi decăderea din drepturi ori din
beneficiul termenului, limitarea dreptului de a opune excepţii, restrângerea libertăţii de a contracta cu
alte persoane, reînnoirea tacită a contractului, legea aplicabilă, clauze compromisorii sau prin care se
derogă de la normele privitoare la competenţa instanţelor judecătoreşti nu produc efecte decât dacă
sunt acceptate, în mod expres, în scris, de cealaltă parte” (s.n., Gh.-L.Z.).
17. Această dispoziţie legală se înscrie într-o tendinţă firească a dreptului comparat european385
de a asigura că folosirea condiţiilor generale de afaceri („clauze standard”, în terminologia NCC) nu
este de natură să impieteze asupra existenţei reale a consimţământului liber şi dat în deplină cunoştinţă
de cauză de către cocontractantul celui care foloseşte clauzele standard. Altfel spus, condiţiile
suplimentare de formă, precum cele instituite de art. 1.203 NCC, au ca scop să asigure că partea a luat
efectiv la cunoştinţă măcar de anumite clauze mai „grave” cuprinse într-un ansamblu de clauze
standard, clauze care sunt, fie şi potenţial, de natură a-i afecta drepturile şi de a deplasa echilibrul

383
A se vedea: V.M. Ciobanu, Tratat, vol. I, p. 437; M. Tăbârcă, op. cit., vol. I, 2005, p. 297. S-a arătat că,
dacă neinvocarea este „voluntară” şi „în deplină cunoştinţă de cauză”, ea are semnificaţia unei convenţii (tacite) de
alegere a forului (I. Deleanu, Tratat, 2010, p. 606). O asemenea atitudine psihică a părţii este însă aproape imposibil
de dovedit, în lipsa unei manifestări de voinţă concludente; mai mult, după cum vom vedea, ideea unei convenţii tacite
cu privire la competenţă se loveşte de dificultăţi insurmontabile în raport de cerinţele impuse de art. 1.203 NCC. În
situaţia în care un atare element voliţional nu există, iar acoperirea necompetenţei se datorează neinvocării în termen a
excepţiei de necompetenţă, suntem mai degrabă în prezenţa unei prorogări legale de competenţă, ce intervine prin
efectul decăderii din dreptul de a invoca necompetenţa.
384
În condiţiile art. 1.201 NCC („Clauze externe”), dacă prin lege nu se prevede altfel, părţile sunt ţinute de
clauzele extrinseci la care contractul face trimitere.
Potrivit art. 1.202 NCC („Clauze standard”): „(1) Sub rezerva prevederilor art. 1.203, dispoziţiile prezentei
secţiuni se aplică în mod corespunzător şi atunci când la încheierea contractului sunt utilizate clauze standard.
(2) Sunt clauze standard stipulaţiile stabilite în prealabil de una dintre părţi pentru a fi utilizate în mod
general şi repetat şi care sunt incluse în contract fără să fi fost negociate cu cealaltă parte.
(3) Clauzele negociate prevalează asupra clauzelor standard.
(4) Atunci când ambele părţi folosesc clauze standard şi nu ajung la o înţelegere cu privire la acestea,
contractul se încheie totuşi pe baza clauzelor convenite şi a oricăror clauze standard comune în substanţa lor, cu
excepţia cazului în care una dintre părţi notifică celeilalte părţi, fie anterior momentului încheierii contractului, fie
ulterior şi de îndată, că nu intenţionează să fie ţinută de un astfel de contract”.
Considerăm că clauzele standard sunt ceea ce în mod uzual mai este definit drept „condiţii generale de
afaceri” (CGA). Acestea pot fi clauze externe, fără ca acest lucru să fie obligatoriu (de exemplu, înscrisul constatator
al convenţiei nu înglobează clauzele standard ale unei părţi, ci doar face trimitere la ele, spre a le îngloba în câmpul
contractual, caz în care respectivele clauze sunt şi externe). Clauzele standard nu se identifică, aşadar, cu cele externe.
385
Caracteristice ni se par a fi prevederile art. 48 C. pr. civ. fr., conform cărora orice clauză care, direct sau
indirect, derogă de la regulile de competenţă teritorială este reputată nescrisă, cu excepţia cazului în care a fost
convenită între părţi având toate calitatea de comerciant şi în care ea a fost specificată într-o manieră foarte vizibilă
(très apparente) în cuprinsul angajamentului părţii căreia îi este opusă.
Aceste dispoziţii au fost introduse de Noul Cod de procedură civilă, care manifestă – ca legislaţia germană a
timpului său – o „simpatie foarte restrictivă” faţă de prorogarea convenţională de competenţă, faţă de abuzurile pe
care aceasta le-a dat naştere în actele mixte, încheiate între comercianţi şi consumatori; părţile convenţiei de alegere a
forului trebuie să fie toate comercianţi care încheie actul în exerciţiul activităţii lor, iar nu în scopuri private; de
asemenea, clauza cuprinsă în condiţiile generale de afaceri trebuie să fi fost adusă la cunoştinţa cocontractantului într-
o manieră în care să poată fi cunoscută şi acceptată de acesta, în mod rezonabil. A se vedea L. Cadiet, E. Jeuland, op.
cit., pp. 158-162.
S-a decis că o clauză atributivă de competenţă produce efecte doar în ceea ce priveşte semnatarii contractului
[C. Ap. Versailles, hotărârea din 30 mai 2002, în Code de procédure civile, 102e édition, Ed. Dalloz, Paris, 2011, p.
103 („în continuare, CPC Dalloz 2011”)]. Claritatea enunţului clauzei se stabileşte în concret, prin raportare la
experienţa profesională şi lingvistică a celui căruia îi este opusă (Cass. fr. civ. 2 e, hot. din 20 februarie 1980); nu sunt
conforme cerinţelor art. 48 clauzele imprimate în nuanţe de gri puţin lizibile (Cass. fr. com., hot. din 30 mai 1981) ori
clauzele imprimate minuscul şi în culori pale (C. Ap. Paris, hot. din 11 martie 1987); s-a decis chiar că trebuie să se
atragă atenţia asupra clauzei prin enunţarea unui titlu, printr-un chenar sau alt procedeu tipografic similar (C. Ap.
Paris, hot. din 27 mai 1987, toate în CPC Dalloz 2011, p. 104).
138
contractual în favoarea celui care le foloseşte. Suntem, aşadar, doar în prezenţa unei dispoziţii menite
să asigure existenţa reală a consimţământului, fără a permite însă cenzurarea, în temeiul ei, a însuşi
conţinutului respectivelor clauze. Acesta este un pas suplimentar care, deşi era propus de anteproiectul
Noului Cod civil, după modelul altor legislaţii europene (exemplară în materie fiind legislaţia
germană), nu a fost preluat, în mod regretabil, de comisia parlamentară specială care a dezbătut
proiectului Noului Cod civil386.
18. Cu privire la această reglementare, într-o importantă lucrare recentă, dedicată NCC, au fost
aduse următoarele precizări387:
i) Clauzele standard nu sunt negociate cu cealaltă parte. Tendinţa circuitului civil de a eluda
dispoziţiile legale cu privire la clauzele standard, prin inserarea unei clauze (eventual, tot standard!)
care să declare tot contractul „negociat”, nu poate influenţa caracterul standard al clauzei, concluzie
care se impune în mod firesc.
ii) Clauza trebuie să fie prestabilită de una dintre părţi, spre a fi utilizată în mod general şi
repetat; ceea ce contează este intenţia părţii, aşa încât o singură utilizare poate fi suficientă pentru a
vorbi de o clauză standard. Apreciem pe deplin justificată afirmaţia că, în cazul profesioniştilor care
încheie frecvent un anumit tip de contract, se poate aplica o prezumţie simplă că există intenţia
utilizării generale şi repetate a unei clauze uzuale în acel tip de contract.
iii) Art. 1.203 NCC se aplică doar clauzelor standard expres menţionate; în cazul, între altele, al
clauzelor atributive de competenţă se impune ca acestea să fie stipulate în detrimentul părţii căreia îi
sunt opuse, altminteri art. 1.203 NCC fiind inoperant.
19. În ceea ce ne priveşte, apreciem că textul poate fi lecturat şi altfel. Se observă că
avantajarea celui care le propune se cere doar în cazul anumitor clauze (cele care prevăd limitarea
răspunderii, dreptul de a denunţa unilateral contractul, de a suspenda executarea obligaţiilor); la fel,
dezavantajarea cocontractantului celui care utilizează clauzele standard se cere doar în cazul anumitor
clauze (cele care prevăd decăderea din drepturi ori din beneficiul termenului, limitarea dreptului de a
opune excepţii, restrângerea libertăţii de a contracta cu alte persoane), numai acestea fiind susceptibile
ca, prin însăşi natura lor, să dezavantajeze o parte în detrimentul celeilalte. În cazul clauzelor
atributive de competenţă, credem că art. 1.203 NCC se aplică indiferent dacă acestea sunt stipulate în
detrimentul celui căruia i se opune respectiva clauză standard sau nu388 (deşi, în practică, e de
presupus că partea care utilizează o clauză standard de alegere a forului va stipula competenţa
instanţei de la domiciliul sau sediul său, ceea ce este de natură a o avantaja, în detrimentul părţii
adverse).
20. De asemenea, chiar dacă se reţine că clauza standard de alegere a forului trebuie să fie
defavorabilă celui care aderă la acea clauză, apreciem că nu este necesar un „probatoriu” pentru a
stabili eventualul caracter defavorabil, acesta rezultând din circumstanţele cauzei. Este, astfel,

386
În lipsa unui text expres care să permită cenzurarea clauzelor cu caracter abuziv, indiferent de calitatea
părţilor, s-ar putea susţine că un temei juridic de principiu pentru o atare cenzură ar putea fi găsit în dispoziţiile art. 15
NCC, menite să interzică abuzul de drept, conform cărora niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau
păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe. Fără a repudia posibilitatea unei
asemenea fundamentări şi fără a intra aici într-o analiză a corelaţiei dintre instituţia nulităţii, ca sancţiune tipică de
drept civil, ce intervine în cazul în care un act juridic este încheiat cu nerespectarea condiţiilor de validitate prevăzute
de lege [cf. art. 1.246 alin. (1) NCC], instituţia abuzului de drept, care presupune că un drept prin ipoteză existent
(deci conferit de ordinea juridică, intrând în conţinutul unui raport juridic constituit în mod valabil) este exercitat într-
o manieră excesivă şi nerezonabilă, contrar bunei-credinţe, şi o posibilă incidenţă a sancţiunii nulităţii în cazul în care
libertatea de a încheia acte juridice, prin întrebuinţarea unor contracte de adeziune, ar fi exercitată în mod abuziv (i.e.
prin stipularea unor clauze prin care echilibrul contractual este alterat în mod excesiv, în detrimentul
cocontractantului, astfel încât contractul rezultat nu poate fi considerat în concordanţă cu cerinţele generale ale
echităţii şi bunei-credinţe), apreciem totuşi că ar fi fost preferabil să existe un text de lege care să confere în mod
expres instanţelor judecătoreşti posibilitatea unei astfel de cenzuri, în condiţii strict determinate.
387
A se vedea A.-A. Moise, Noul Cod civil, pp. 1257-1261.
388
De altfel, se admite că, dacă decăderea din drepturi ori din beneficiul termenului, limitarea dreptului de a
opune excepţii sau restrângerea libertăţii de a contracta sunt evident în detrimentul unei părţi, nu acelaşi lucru se poate
spune despre reînnoirea tacită a contractului, legea aplicabilă, clauzele compromisorii ori prin care se derogă de la
competenţa instanţelor judecătoreşti. În acest sens, a se vedea A.-A. Moise, Noul Cod civil, p. 1261.
139
defavorabilă clauza care elimină competenţa alternativă a unor instanţe prevăzute de lege389, stabileşte
competenţa instanţei de la domiciliul sau sediul celui care propune clauza etc.
21. Cea mai importantă problemă în legătură cu art. 1.203 NCC este însă maniera în care
clauzele standard neuzuale trebuie acceptate expres, în scris, de partea căreia îi sunt propuse. În
această privinţă, s-a arătat că „orice formulare scrisă din care reiese că partea a acceptat respectivele
clauze îndeplineşte cerinţa normei legale. Nu contează dacă acceptarea este sau nu urmată de o
semnătură a părţii efectuată special pentru acea acceptare şi nici dacă acceptarea este redactată sau nu
de parte; este suficient ca din înscrisul care constată acceptarea să rezulte asumarea expresă a
clauzei”390.
22. Apreciem, dimpotrivă, că art. 1.203 NCC trebuie interpretat într-o manieră în care să
producă efectele concordante cu scopul normei, anterior menţionat, iar nu în sensul în care nu ar
produce niciun efect, căci este clar că voinţa legiuitorului nu poate fi neutralizată pe cale de
interpretare „restrictivă”.
Ca urmare, deşi legea nu prevede expres, considerăm că simpla semnare a înscrisului
constatator al convenţiei care conţine şi clauzele standard nu este suficientă pentru a se face dovada că
acele clauze neuzuale au fost efectiv însuşite de parte; într-o atare concepţie, textul este inutil şi putea
foarte bine lipsi. Este necesar să se atragă atenţia părţii că există anumite clauze cu caracter special şi
să se obţină consimţământul său expres asupra acestora. Dovada acestei luări la cunoştinţă rezultă,
după părerea noastră, din formalităţi precum evidenţierea grafică a respectivelor clauze (îngroşare,
scriere cu caractere de tipar de o anumită dimensiune etc.), urmată fie de o semnare în dreptul fiecărei
clauze respective în parte, fie de o clauză finală care să prevadă, într-o manieră inteligibilă atât grafic,
cât şi (mai ales) conceptual, că partea a luat la cunoştinţă de clauzele referitoare la, între altele,
competenţa teritorială a instanţelor judecătoreşti, cu care este de acord391. Nu excludem ca acordul să
fie exprimat într-un act adiţional, însă numai dacă acesta este încheiat concomitent cu cel care
cuprinde clauzele standard392.
23. În tot cazul, în acord cu ideile exprimate în jurisprudenţa franceză cu privire la art. 48 C. pr.
civ. fr., considerăm că o clauză scrisă cu caractere mici, neclare, tipărite şters ori imprimate într-o
manieră neuzuală nu respectă prevederile art. 1.203 NCC şi trebuie deci considerată a fi inopozabilă
cocontractantului celui care propune contractul de adeziune.
24. f) O ultimă chestiune, deosebit de importantă, este în ce măsură este îngăduit instanţei să
efectueze un control al conţinutului clauzei atributive de competenţă, odată ce constată că aceasta este
valabil încheiată, din punct de vedere formal, şi opozabilă părţilor litigante. Poate instanţa să lipsească
de efecte respectiva clauză, sub cuvânt că este injustă ori contrară legii şi bunelor moravuri?
25. Desigur, orice convenţie trebuie să fie conformă legii şi bunelor moravuri (art. 1.169 NCC),
însă trebuie observat că nici NCC şi nici legislaţia procesuală civilă nu conţin dispoziţii specifice în
ceea ce priveşte fondul convenţiilor atributive de competenţă. Nu credem că o clauză prin care se
derogă, chiar în detrimentul unei părţi, de la o normă de competenţă teritorială de ordine privată ar
putea fi privită drept contrară legii ori chiar bunelor moravuri, întrucât ne aflăm în domeniul (restrâns)
al libertăţii contractuale recunoscute de legiuitor în această materie. Noua legislaţie română în materie
este, din această perspectivă, mai liberală decât reglementarea germană datând din anul 1974 ori cea
franceză din Noul Cod de procedură civilă, care restrâng sever posibilitatea particularului
„neprofesionist” de a încheia convenţii cu privire la competenţă.

389
Desigur, nu se pune problema înlăturării competenţei tuturor instanţelor, întrucât o astfel de clauză, fiind
contrară dreptului constituţional de acces la justiţie, ar fi contrară ordinii publice şi, prin urmare, lovită de nulitate
absolută. Această ipoteză este distinctă de cea în care părţile ar încheia o tranzacţie cu privire la un diferend deja
născut, pentru că, în aceste situaţii, părţile dispun cu privire la anumite drepturi patrimoniale şi cu privire la un drept la
acţiune (în sens material) concret, iar nu cu privire la însuşi dreptul de a sesiza instanţa, care este indisponibil.
390
În acest sens, a se vedea A.-A. Moise, Noul Cod civil, p. 1261.
391
Subliniem că o astfel de clauză finală trebuie să fie inteligibilă şi evidenţiată grafic. Dacă, spre exemplu,
se scrie cu caractere de Times New Roman 7 că „Părţile declară că au luat la cunoştinţă de clauzele de la punctele
7.1.1., 12.2.3 şi 14.3.2 şi că sunt de acord cu acestea”, considerăm că o astfel de formalitate constituie doar un
simulacru, iar cerinţa legii nu poate fi, în niciun caz, considerată îndeplinită.
392
Ar fi, bunăoară, inutil ca, după ce consumatorul semnează contractul de credit bancar, să i se pună în faţă
spre semnare un „act adiţional” prin care declară că este de acord cu clauzele standard pe care nu le observase iniţial.
140
 26. Posibilitatea de a controla conţinutul unei clauze atributive de competenţă – desigur, în
măsura în care aceasta este permisă de lege – este dată de art. 3 par. 1 din Directiva Consiliului
93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii,
potrivit căruia o clauză contractuală care nu a fost negociată individual se consideră a fi abuzivă dacă,
în contradicţie cu cerinţele bunei-credinţe, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi
obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.
Directiva a fost transpusă în dreptul român prin Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive în
contractele încheiate între profesionişti şi consumatori393. Această lege prevede, în art. 4-7, lipsirea de
efecte a clauzelor care, nefiind negociate direct cu consumatorul, prin ele însele sau împreună cu alte
prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un
dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
27. Există, în prezent, o jurisprudenţă bogată şi semnificativă a CJUE cu privire la Directiva
privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
28. Curtea de Justiţie a statuat394 că o clauză atributivă de competenţă în favoarea instanţelor de
la sediul editurilor vânzătoare cu care au contractat consumatorii pârâţi, care comandaseră nişte
enciclopedii, constituie clauze abuzive în înţelesul Directivei, întrucât o asemenea clauză, al cărei
scop este să atribuie competenţa de soluţionare a tuturor litigiilor în legătură cu contractul instanţei în
a cărei circumscripţie teritorială se află sediul profesionistului, îl obligă pe cumpărător să se supună
competenţei exclusive a unei instanţe care poate fi foarte îndepărtată de domiciliul său, ceea ce poate
să îngreuneze apariţia sa în instanţă. În cazul litigiilor având ca obiect sume mici de bani, costurile de
prezentare în instanţă l-ar putea descuraja pe consumator şi l-ar putea determina să renunţe la orice
acţiune în justiţie ori apărare. O asemenea clauză intră în categoria clauzelor care au ca obiect ori ca
efect excluderea ori limitarea dreptului consumatorului de a introduce acţiune în justiţie, categorie
enunţată în par. 1 lit. q) al Anexei Directivei.
Dimpotrivă, clauza permite profesionistului să-şi concentreze litigiile având ca obiect exerciţiul
comerţului ori profesiei sale la instanţa în a cărei circumscripţie îşi are sediul, ceea ce îi înlesneşte
prezentarea în instanţă şi o face mai puţin oneroasă.
În măsura în care nu a fost negociată, această clauză creează un dezechilibru semnificativ,
contrar cerinţelor bunei-credinţe, în detrimentul consumatorului.
29. Concluzionând că instanţa este obligată să examineze din oficiu dacă o clauză contractuală
este abuzivă atunci când îşi verifică competenţa, Curtea de Justiţie a reamintit jurisprudenţa sa potrivit
căreia instanţa are obligaţia de a interpreta legislaţia naţională (îndeosebi dispoziţiile legale adoptate
pentru transpunerea Directivei) în aşa fel încât rezultatul urmărit de Directivă să fie atins [art. 249 par.
3 din Tratatul CE (art. 288 par. 3 TFUE – n.n., Gh.-L.Z.)], iar în cauza care a ocazionat trimiterea s-a
reţinut că instanţa are obligaţia de a aplica din oficiu dispoziţiile naţionale relevante referitoare la
reprimarea clauzelor abuzive.
30. Jurisprudenţa Curţii de Justiţie obligă instanţa să verifice chiar din oficiu dacă clauza
atributivă de competenţă stipulată într-un contract de adeziune încheiat între un consumator şi un
profesionist şi care intră sub incidenţa Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele
încheiate cu consumatorii are caracter abuziv şi, în caz afirmativ, să se declare necompetentă, cu
excepţia situaţiei în care consumatorul renunţă la beneficiul sancţiunii edictate de lege în favoarea sa.
31. Sub imperiul C. pr. civ. şi al Legii nr. 193/2000, ceea ce instanţa verifica din oficiu era
valabilitatea clauzei; invocarea necompetenţei (prin ipoteză, de ordine privată, altminteri prorogarea
de competenţă oricum nu era permisă în dreptul român, faţă de dispoziţiile art. 19 C. pr. civ.) rămânea
însă la latitudinea pârâtului, care trebuia informat de instanţă despre posibila nevalabilitate a clauzei
atributive de competenţă şi despre facultatea sa de a invoca necompetenţa, precum şi despre faptul că,
în caz contrar, necompetenţa se acoperă395. Prin ipoteză, această dezbatere putea avea loc la prima zi

393
A se vedea supra, comentariul sub art. 121 NCPC.
394
Hotărârea din data de 27 iulie 2000, pronunţată în cauzele Océano Grupo Editorial SA v. Roció Murciano
Quintero (C-240/98) şi Salvat Editores SA v. José M. Sánchez Alcón Prades şi alţii (C-241/98) (în continuare,
„Océano”), disponibilă pe www.curia.europa.eu.
395
Într-o cauză în care convenţia atributivă de competenţă era inclusă într-un contract de telefonie mobilă, s-
a reţinut că, „prin contractul de prestare servicii încheiat, părţile au stabilit drept instanţă competentă în soluţionarea
eventualelor litigii instanţa în a cărei competenţă teritorială îşi are sediul creditoarea, în speţă Jud. Constanţa, ca efect
141
de înfăţişare, termenul-limită de invocare a necompetenţei de ordine privată, prevăzut de art. 1591
alin. (3) C. pr. civ., fiind, aşadar, depăşit, dacă întâmpinarea era obligatorie (ceea ce constituia şi
atunci regula). Credem însă că această interpretare era singura care permitea să se dea eficienţă
jurisprudenţei Curţii de Justiţie.
32. Sub imperiul NCPC, situaţia este diferită, întrucât art. 121 alin. (1) prevede că cererile
formulate de un profesionist împotriva consumatorului pot fi introduse numai la instanţa domiciliului
consumatorului, iar o convenţie atributivă de competenţă prin care să se deroge de la această regulă
este admisibilă numai după naşterea dreptului la acţiune [art. 121 şi art. 126 alin. (2) NCPC]396.
III. Efectele prorogării de competenţă
33. În măsura în care sunt îndeplinite cerinţele legii, efectul prorogării de competenţă este, după
caz, instituirea competenţei unei instanţe care, potrivit legii, nu ar fi fost competentă – şi care nu are
dreptul de a cenzura convenţia părţilor pe considerente de tipul forum non conveniens, sub cuvânt,
aşadar, că părţile nu aveau „motive obiective” de a alege acea instanţă – ori înlăturarea competenţei
unei instanţe care, potrivit legii, ar fi fost competentă397.
34. Apreciem că, dacă părţile nu au convenit expres altfel ori contrariul nu rezultă suficient de
limpede din maniera de redactare a clauzei, alegerea forului este în interesul ambelor părţi, iar
reclamantul nu are opţiunea între instanţa aleasă şi alte instanţe prevăzute de lege. Desigur, este
posibil ca părţile să prevadă expres că se instituie doar un for suplimentar, alternativ faţă de cele
prevăzute de lege (aşadar, în terminologia art. 23 din Regulamentul Bruxelles I şi art. 25 din
Regulamentul Bruxelles I bis, clauza de alegere a forului nu ar fi „exclusivă”, ci „neexclusivă”).
35. Convenţia produce efecte faţă de părţi şi avânzii lor cauză398, însă nu poate fi opusă
terţilor399.

Hotărâri ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

Art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele
abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală
abuzivă nu creează obligaţii pentru consumator şi că nu este necesar în acest sens ca respectivul
consumator să fi contestat în prealabil cu succes o astfel de clauză. Instanţa naţională are obligaţia de
a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale de îndată ce dispune de elementele
de drept şi de fapt necesare în acest sens. Atunci când consideră că o astfel de clauză este abuzivă,
instanţa nu o aplică, exceptând cazul în care consumatorul se opune. Această obligaţie revine instanţei
naţionale inclusiv atunci când verifică propria competenţă teritorială400.
Revine instanţei naţionale obligaţia de a determina dacă o clauză contractuală precum cea care
face obiectul acţiunii principale întruneşte criteriile necesare pentru a fi calificată drept abuzivă în

al alegerii de domiciliu a creditoarei. Clauza inserată în contract nu poate fi considerată abuzivă, astfel cum reţine
prima instanţă sesizată, faţă de dispoziţiile art. 19 C. pr. civ., potrivit cărora părţile pot conveni ca pricinile să fie
judecate de către alte instanţe decât acelea care sunt competente conform legii. De altfel, chiar în ipoteza considerării
nulităţii clauzei, fiind vorba de o competenţă teritorială relativă a cauzei, faţă de dispoziţiile art. 2 alin. (1) din O.G. nr.
5/2001, competenţa rămâne tot Judecătoriei Constanţa, faţă de dispoziţiile art. 136 C. pr. civ. Astfel, excepţia de
necompetenţă teritorială relativă poate fi invocată numai de pârât şi numai la prima zi de înfăţişare, şi nu de instanţa
de judecată din oficiu” (ÎCCJ, s. civ. propr. int., sent. nr. 1587 din 22 februarie 2011, nepublicată).
Nu suntem de acord cu maniera expeditivă în care Casaţia concluzionează că clauza nu are caracter abuziv,
fiind ignorate principiile rezultate din jurisprudenţa CJUE în materia contractelor de adeziune, dar achiesăm la
concluzia imposibilităţii invocării din oficiu a excepţiei de necompetenţă, cu precizările din text, referitoare la
obligaţia instanţei de a aduce la cunoştinţa pârâtului posibila nulitate a clauzei atributive de competenţă, dacă aceasta
este calificată drept abuzivă.
396
A se vedea supra, comentariul sub art. 121 NCPC, pct. 6-9.
397
Spre pildă, în materie contractuală, se poate alege un „for neutru” ori, în aceeaşi materie contractuală, se
poate înlătura competenţa instanţei de la domiciliul pârâtului şi conveni doar competenţa instanţei de la locul
executării contractului.
398
În acest sens, a se vedea I. Deleanu, Tratat, 2010, p. 605.
399
A se vedea I. Leş, Noul Cod, 2011, p. 211.
400
Potrivit considerentului nr. 33 al hotărârii, „În exercitarea acestei obligaţii, instanţei naţionale nu i se
impune totuşi, în temeiul directivei, să înlăture aplicarea clauzei în discuţie în cazul în care consumatorul, după ce
instanţa l-a informat, înţelege să nu invoce caracterul abuziv şi neobligatoriu”.
142
sensul art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13. În acest fel, instanţa naţională trebuie să aibă în vedere
faptul că o clauză dintr-un contract încheiat între un consumator şi un vânzător sau un furnizor, care
este inserată fără să fi făcut obiectul unei negocieri individuale şi care conferă competenţă exclusivă
instanţei în raza căreia se află sediul social al vânzătorului sau al furnizorului, poate fi considerată
drept abuzivă (Hotărârea din data de 4 iunie 2009, pronunţată în cauza Pannon GSM Zrt./Erszebet
Sustikné Győrfi, C-243/08, disponibilă pe www.curia.europa.eu).

Jurisprudenţă

1. Reclamantul, prin cererea introductivă, a învestit Judecătoria Cluj-Napoca cu o acţiune având mai
multe capete de cerere, dintre care principale sunt cele având ca obiect constatarea caracterului abuziv
şi nulitatea mai multor clauze stipulate în două contracte de credit, încheiate între părţile în litigiu,
restul petitelor fiind accesorii, soluţionarea lor depinzând de soluţia ce se va da acestuia.

Prin întâmpinarea depusă în faţa instanţei iniţial învestite, pârâta SC O.T.P. B.R. SA a invocat
excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Cluj-Napoca în temeiul art. 107 N.C.P.C., motivat de
locul situării sediului său în Bucureşti, sector 1, fără să se prevaleze de clauzele contractuale atributive
de competenţă.

Prin hotărârea C.J.U.E. pronunţată în procedura chestiunilor preliminare, în cauza C - 137/08 VB

Penzugyi Lizing Zrt. împotriva Ferenc Schneider s-a reţinut că, potrivit unei jurisprudenţe constante,
sistemul de protecţie pus în aplicare prin Directiva nr. 93/13/CEE se bazează pe ideea că un
consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de un vânzător sau un furnizor în ceea ce
priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care îl conduce la adeziunea la
condiţiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără să poată influenţa conţinutul acestora.

Astfel, pentru a asigura protecţia urmărită de Directiva nr. 93/13/CEE, instanţa europeană a subliniat
că situaţia de inegalitate existentă între consumator şi vânzător sau furnizor nu poate fi compensată
decât printr-o intervenţie pozitivă, exterioară părţilor contractante, asigurată de instanţa naţională, care
trebuie să verifice dacă o clauză din contractul care face obiectul litigiului cu care este sesizată intră în
domeniul de aplicare al directivei.

În ceea ce priveşte o clauză nenegociată, inserată într-un contract încheiat între un consumator şi un
profesionist, care conferă o competenţă exclusivă instanţei în raza căreia este situat sediul
profesionistului, Curtea a statuat, la punctul 24 din Hotărârea Oceano Grupo Editorial şi Salvat
Editores, că trebuie considerată abuzivă în sensul art. 3 din Directivă în cazul în care, în contradicţie
cu cerinţa de bună-credinţă, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile
părţilor decurgând din contract, în detrimentul consumatorului.

Cum în contractele ce fac obiectul litigiului, care a generat conflictul de competenţă pendinte, au fost
înserate clauze atributive de competenţă teritorială exclusivă în favoarea instanţelor de la sediul băncii
care, în cauză, are calitatea de pârâtă, iar reclamantul prin întâmpinare a invocat caracterul nenegociat
al acestora şi prejudiciul care îi este creat prin învestirea instanţei de la sediul băncii, rezultă, din
perspectiva jurisprudenţei C.J.U.E.., că instanţa naţională trebuie să analizeze caracterul abuziv al
clauzei atributive de competenţă.

În consecinţă, referitor la competenţa teritorială în speţă, Înalta Curte reţine că clauzele atributive de
competenţă înserate la art. 18.3 şi 16.2 din convenţiile de credit intră în categoria celor având ca efect
143
obstrucţionarea dreptului consumatorului de a introduce acţiuni în justiţie, prevăzută la pct. 1 lit. q)
din anexa la Directiva nr. 93/13/CEE, drept pentru care, în considerarea art. 6 din Legea nr. 193/2000,
apreciază că aceste clauze nu pot produce efecte.

Potrivit art. 113 alin. (1) pct. 8 N.C.P.C., pentru cererile privind constatarea nulităţii absolute sau
anularea contractelor încheiate cu un profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor
produse consumatorilor, cum este cazul în speţă, legiuitorul a prevăzut o competenţă alternativă în
favoarea instanţelor de la domiciliul consumatorului. în speţă, reclamantul A.L.G. are calitatea de
consumator în raport cu pârâta profesionist, ceea ce, faţă de natura şi obiectul acţiunii, atrage
competenţa teritorială a instanţei de la domiciliul reclamantului-consumator, respectiv a Judecătoriei
Cluj-Napoca.

Prin înregistrarea acţiunii de către reclamant pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca, acesta şi-a exprimat
opţiunea pentru această instanţă, conform art. 116 N.C.P.C., care statuează că reclamantul are
alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente (ÎCCJ, secția a II-a civilă, dec. nr.
695/27.02.2015, disponibilă pe www.scj.ro).

2. Verificând obiectul cererii introductive, Curtea constată că aceasta este o cerere evaluabilă
în bani în valoare de până la 200.000 lei, prin care I.I. L.P., CIF (…), solicită obligarea pârâţilor G.P
şi I.P.-M. la plata sumei de 3.640 lei reprezentând preţul prevăzut prin contractul de vânzare cu plata
preţului în rate nr. 294/25.10.2013 încheiat între părţi, precum şi la plata penalităţilor în cuantum de
0,4 % pe zi de întârziere în valoare de 4368 lei.
Faţă de faptul că pârâţii au domiciliul în loc. Giurgiu, Curtea are în vedere prevederile art. 121
NCPC, conform cărora „cererile formulate de un profesionist împotriva unui consumator pot fi
introduse numai la instanţa domiciliului consumatorului. Dispoziţiile art. 126 alin. (2) rămân
aplicabile”.
Conform art. 8 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind
Codul civil, „noţiunea «profesionist» prevăzută la art. 3 din Codul civil include categoriile de
comerciant, întreprinzător, operator economic, precum şi orice alte persoane autorizate să desfăşoare
activităţi economice sau profesionale, astfel cum aceste noţiuni sunt prevăzute de lege, la data intrării
în vigoare a Codului civil”.
Prin art. 23 din O.U.G. nr. 44/2008 se stabileşte regimul juridic al întreprinderilor individuale,
astfel că „întreprinzătorul persoană fizică titular al întreprinderii individuale este comerciant persoană
fizică de la data înregistrării sale în registrul comerţului”.
Potrivit art. 2 pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, prin noţiunea de
„consumator” se înţelege „orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii,
care acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale
ori liberale”.
Faţă de aceste dispoziţii legale, Curtea apreciază că atât creditorul, cât şi debitorii din prezenta
cauză se circumscriu noţiunilor de „profesionist” şi „consumator”. Relaţiile de ordin juridic dintre
aceste două părţi sunt stabilite în cuprinsul contractului încheiat. Din interpretarea gramaticală a
acestui text de lege, se constată că în aceste cazuri necompetenţa teritorială este exclusivă.
Deşi, în cadrul contractului încheiat, părţile au stabilit ca instanţa competentă în soluţionarea
unui eventual litigiu să fie Judecătoria Zimnicea, Curtea apreciază că în cauză legiuitorul nu oferă
părţilor dreptul de alegere a instanţei competente, întrucât, potrivit art. 126 alin. (2), aplicabil
situaţiilor prevăzute de art. 121 NCPC, alegerea de competenţă se poate face numai după naşterea
dreptului la despăgubire. În această situaţie dreptul la despăgubire al reclamantului nu s-a născut la
data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, ci la data scadenţei debitului.
Concluzionând, în considerarea calităţii de întreprinzător persoană fizică titular al întreprinderii
individuale, deţinută de reclamant, şi a calităţii de consumator a pârâţilor, în cauză sunt incidente
144
dispoziţiile art. 121 NCPC, fiind luate în considerare şi dispoziţiile art. 126 alin. (2) din acelaşi cod,
faţă de conţinutul clauzei contractuale cuprinse în art. V din convenţia părţilor.
Drept urmare, competenţa din punct de vedere teritorial aparţine Judecătoriei Giurgiu, instanţa
domiciliului consumatorului (C. Ap. Bucureşti, s. a VI-a civ., sent. nr. 33 F din 10 martie 2015,
nepublicată).
Notă: În mod just a reţinut Curtea de Apel că dispoziţiile art. 121 NCPC sunt aplicabile, în
condiţiile în care părţile litigante aveau calitatea de profesionist (reclamanta), respectiv consumator
(pârâţii). Nu este necesar ca obiectul cererii de chemare în judecată să fie întemeiat pe dispoziţiile
privind protecţia consumatorului, astfel cum în mod eronat a statuat Judecătoria Giurgiu (sent. civ. nr
488 din 3 februarie 2015, nepublicată), una dintre instanţele aflate în conflict şi în favoarea căreia s-a
stabilit competenţa, în aplicarea corectă a art. 121 şi a art. 126 NCPC.

Art. 127. Competenţa facultativă

(1) Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competenţa instanţei la
care îşi desfăşoară activitatea, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate
în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei
circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea.
(2) În cazul în care cererea se introduce împotriva unui judecător care îşi desfăşoară
activitatea la instanţa competentă să judece cauza, reclamantul poate sesiza una dintre
instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel
învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă,
potrivit legii.
(3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi în cazul procurorilor,
asistenţilor judiciari şi grefierilor.

Comentariu

1. Aceste prevederi constituie o inovaţie bine-venită a Noului Cod.

Apreciem că norma legală asigură concilierea necesară între dreptul de acces la justiţie, drept
fundamental de care judecătorul se bucură ca orice cetăţean, pe de o parte, şi necesitatea obiectivă ca
imparţialitatea obiectivă a instanţei să fie mai presus de îndoielile rezonabile401. Au existat situaţii
regretabile, îndeosebi în cazul litigiilor de muncă, în cadrul cărora competenţa aparţine instanţei de la
domiciliul reclamantului, în care cauzele judecătorilor au fost soluţionate de colegii lor; o asemenea
situaţie nu este dezirabilă pentru nimeni402 şi este de natură a ştirbi prestigiul şi autoritatea justiţiei. În
astfel de constelaţii factuale, în trecut s-a recurs frecvent la strămutări, ceea ce constituie un mecanism
mult mai greoi403.

401
Ca urmare, în măsura în care norma aici în discuţie ar fi privită ca o ingerinţă în dreptul de acces la
justiţie, ea este o ingerinţă justificată de un interes legitim (apărarea prestigiului justiţiei, asigurarea imparţialităţii
obiective şi subiective a instanţei) şi care este proporţională cu scopul urmărit, neaducând atingere înseşi substanţei
dreptului (disconfortul eventual nu este determinant şi trebuie acceptat în mod firesc, în considerarea intereselor
legitime ale celeilalte părţi). Socotim, aşadar, că dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţie şi ale art. 6 par. 1 din
Convenţie nu se opun unei reglementări precum cea în discuţie.
402
Judecătorul cauzei, care, prin ipoteză, va judeca doar potrivit conştiinţei sale şi în acord cu dispoziţiile
legale, se va vedea totuşi expus suspiciunii că nu a fost imparţial, dacă pronunţă o soluţie favorabilă colegilor săi ori
nemulţumirilor acestora, în situaţia în care soluţia le va fi nefavorabilă. Nemo iudex in sua causa – din păcate, în
propriile cauze, judecătorii sunt părţi ca oricare altele şi le este greu să accepte că, potrivit opiniei judecătorului
cauzei, nu au avut dreptate.
403
„Până la intrarea în vigoare a NCPC, asemenea suspiciuni puteau fi înlăturate prin mecanismul procedural
al strămutării procesului civil. Totuşi, trebuie să constatăm că mecanismul instituit de textul ce-l comentăm este unul
mai simplu şi mai eficient, legea creând un drept al părţii de a proceda la alegerea unei alte instanţe pentru
soluţionarea cauzei, fără să mai fie necesară sesizarea unei instanţe superioare spre a se pronunţa asupra cererii de
strămutare a procesului civil”. În acest sens, a se vedea I. Leş, Noul Cod, 2011, p. 212.
145
 2. Legiuitorul Noului Cod s-a inspirat din prevederile nu întrutotul identice ale art. 47 NCPC
francez, potrivit cărora404 „Lorsqu'un magistrat ou un auxiliaire de justice est partie à un litige qui
relève de la compétence d'une juridiction dans le ressort de laquelle celui-ci exerce ses fonctions, le
demandeur peut saisir une juridiction située dans un ressort limitrophe.

Le défendeur ou toutes les parties en cause d'appel peuvent demander le renvoi devant une
juridiction choisie dans les mêmes conditions. A peine d'irrecevabilité, la demande est présentée dès
que son auteur a connaissance de la cause de renvoi. En cas de renvoi, il est procédé comme il est dit
à l'article 97.”
În doctrina franceză s-a arătat că această regulă are ca scop salvgardarea serenității,
imparțialității și rezervei care trebuie să caracterizeze justiția405, opinie căreia ne alăturăm și care
caracterizează, în esență, și prevederile corespunzătoare din Codul român.
Se observă, în primul rând, că referindu-se la un auxiliar al justiției, reglementarea franceză
este mai largă decât cea română, limitele reglementării fiind conturate pe cale jurisprudențială și
doctrinară. Astfel, potrivit unei formule uzitate de Curtea de Apel din Paris într-o hotărâre pronunțată
în anul 1987 și preluată ulterior de doctrină, auxiliar al justiției este cel care contribuie în mod
principal și uzual la administrarea justiției406, intrând în această categorie avocații, executorii
judecătorești (care, în dreptul francez, au atribuții însemnate privind comunicarea actelor de
procedură, inclusiv în faza judecății), dar și administratorii judiciari. S-a reținut că nu au calitatea de
auxiliari ai justiției, în sensul art. 47 NCPC francez, experții, notarii, avocații la Curtea de Casație și la
Consiliul de Stat (avocații la Curtea de Casație și la Consiliul de Stat sunt exceptați pentru că își
desfășoară activitatea la nivel național, în vreme ce art. 47 NCPC francez, ca și art. 127 NCPC român,
au în vedere împrejurări locale, respectiv competența primei jurisdicții).407
3. Din acest punct de vedere, legiuitorul român nu a preluat noțiunea cumva imprecisă de
auxiliar al justiției, care ar fi generat ea însăși interpretări diferite, ci a preferat să delimiteze riguros
categoriile de persoane căreia i se aplică: judecătorii, procurorii, asistenții judiciari și grefierii. Ni se
pare relevant să subliniem că textul de lege nu se aplică și magistraților asistenți de la Înalta Curte de
Casație și Justiție, deși rațiunile care au determinat includerea grefierilor în cadrul alin.(3) se regăsesc
cu atât mai mult în cadrul magistraților asistenți; singura explicație pertinentă este ceea că, la rândul
său, legiuitorul român a exclus (implicit, dar neîndoielnic) judecătorii și personalul Înaltei Curți de
Casație și Justiție de la aplicarea textului.

4. În forma iniţială a NCPC, dacă judecătorul avea calitatea de reclamant, acesta ar fi urmat să
sesizeze instanţa competentă, iar pârâtul era în drept ca, cel mai târziu la primul termen de judecată la
care părţile sunt legal citate, să ceară declinarea competenţei în favoarea unei instanţe de acelaşi grad
din circumscripţia unei curţi de apel învecinate. Această soluţie prezenta însă dezavantajul unei
pierderi de timp semnificative pentru reclamant, precum şi riscul neinvocării excepţiei de
necompetenţă in limine litis, din cauza neştiinţei ori neglijenţei pârâtului.

404
Avem în vedere forma actualizată, modificată prin Decretul nr. 2012 – 66 din 20.01.2012, disponibilă
pe www.legifrance.gouv.fr.
405
A se vedea C. Lefort, Procédure civile, 4e édition, Ed. Dalloz, Paris, 2014, p. 120.
406
C.A. Paris, hotărârea din 16.06.1987, în Code de procédure civile, 102e édition, Ed. Dalloz, Paris,
2011, p. 98.
407
A se vedea C.Lefort, op.cit., pp. 120 – 121;
146
 5. În urma modificărilor aduse Noului Cod de procedură civilă prin Legea nr. 76/2012, în
situaţia în care reclamantul are calitatea de judecător la instanţa competentă408 – ori deţine una dintre
calităţile arătate de alin. (3) –, acesta este obligat să sesizeze o instanţă de acelaşi grad aflată în
circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu cartea de apel în a cărei circumscripţie se
află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea. Ca urmare, reclamantul nu are opţiunea sesizării
instanţei competente în mod normal, dar competenţa instanţelor din razele curţilor de apel învecinate
este alternativă, alegerea aparţinând reclamantului, care va căuta, desigur, o instanţă mai apropiată
geografic ori mai familiarizată cu tipul de cauză dedusă judecăţii409. Desigur, reclamantul nu pierde
dreptul de a alege între instanţele menţionate dacă sesizează instanţa la care îşi desfăşoară activitatea,
păstrând beneficiul aplicării dispoziţiilor art. 116 NCPC410.
6. În cazul în care judecătorul – ori celelalte persoane desemnate de alin. (3) – au calitatea de
pârât, reclamantul poate opta între sesizarea unei instanţe din raza unei curţi de apel învecinate şi
sesizarea chiar a instanţei la care îşi desfăşoară activitatea pârâtul. În această din urmă ipoteză, este
raţională interpretarea potrivit căreia reclamantul care cunoştea calitatea pârâtului a ales să aibă
încredere în instanţa sesizată, renunţând la dreptul de a sesiza altă instanţă, motiv pentru care
apreciem că ar fi de neprimit o cerere de strămutare subsecventă, întemeiată tocmai pe calitatea
pârâtului411.
7. Elementul „facultativ” este, aşadar, prezent în mod pregnant în cazul alin. (2), în vreme ce în
ipoteza prevăzută de alin. (1), astfel cum a fost modificat, el se reduce la opţiunea reclamantului între
instanţele prevăzute de text. În schimb, necompetenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea
judecătorul (sau persoana care deţine una dintre calităţile cerute de text) este una de ordine publică,
putând fi invocată chiar şi de reclamant ori de către instanţă din oficiu (sau de către procuror), în
condiţiile art. 130 alin. (2) NCPC, întrucât norma urmăreşte să asigure buna administrare a justiţiei şi,
ca atare, este de interes public412.
8. Subliniem că, fiind vorba despre o necompetență de ordine publică – interesul ocrotit fiind
unul general, apărarea prestigiului și imparțialității justiției – invocarea dispozițiilor art. 127 NCPC
urmează regimul juridic prev. de art. 130 alin.(2) NCPC pentru necompetența teritorială exclusivă,
neputându-se însă admite invocarea acestei probleme în orice stare a judecății în primă instanță și a
fortiori nici în calea de atac.
9. În practica judiciară s-a pus problema dacă art. 127 NCPC trebuie interpretat şi aplicat
extensiv şi teleologic, şi în situaţia în care partea are calitatea de judecător, grefier etc. la instanţa
ierarhic superioară celei competente să soluţioneze pricina în primă instanţă, la data finalizării
prezentei ediții, Înalta Curte de Casație și Justiție fiind sesizată cu un recurs în interesul legii asupra
acestei chestiuni.

408
Această calitate trebuie să existe la data sesizării instanţei. În acest sens, a se vedea A. Constanda,
Comentarii Noul Cod, p. 337.
409
S-a arătat că nu doar pârâtul, ci şi instanţa din oficiu ar putea invoca nerespectarea dispoziţiilor art. 127
alin. (1) NCPC. În acest sens, a se vedea I. Deleanu, Comentarii, vol. I, 2013, p. 215. În acest caz, ar urma ca
reclamantul care a sesizat în mod greşit instanţa la care îşi desfăşoară activitatea să opteze pentru una dintre instanţele
la care se referă textul de lege.
410
Pentru alte detalii, a se vedea supra, comentariul cu privire la art. 116 NCPC.
411
Art. 127 NCPC trebuie privit ca o normă specială şi derogatorie de la dreptul comun al strămutării (art.
140 şi urm. NCPC). În plus, ar fi un abuz de drept ca reclamantul să sesizeze chiar instanţa la care îşi desfăşoară
activitatea pârâtul, deşi avea facultatea de a sesiza ab initio o instanţă suficient de îndepărtată, iar după aceea să ceară
strămutarea. În acest fel, pe de o parte, reclamantul ar reveni asupra alegerii sale iniţiale, iar, pe de altă parte, ar tine să
obţină exact ceea ce putea face el însuşi, de la bun început (sesizarea altei instanţe egale în grad din circumscripţia
unei curţi de apel învecinate). În sens contrar, a se vedea P. Piperea, P. Lospa, Noul Cod, 2012, p. 154. Dacă însă
reclamantul află despre calitatea pârâtului doar după sesizarea instanţei, suntem şi noi de acord că poate cere
declinarea competenţei la primul termen, respectiv, după momentul procesual la care necompetenţa teritorială de
ordine publică poate fi invocată, reclamantul ar putea cere strămutarea pentru bănuială legitimă – în acest sens, a se
vedea M. Tăbârcă, op. cit., 2013, vol. I, p. 665 –, însă credem că îi revine reclamantului sarcina de a susţine în mod
credibil că a luat la cunoştinţă de calitatea pârâtului doar la un moment ulterior, o atare susţinere neputând fi
subînţeleasă, iar situaţia respectivă nu poate fi nici prezumată în lipsa oricărei susţineri în acest sens.
412
A se vedea şi infra, jurisprudenţa citată sub comentariul prezentului articol, pct. 1. În acelaşi sens, a se
vedea şi M. Tăbârcă, op. cit., 2013, vol. I, p. 663.
147
 În ce privește sintagma „instanța la care își desfășoară activitatea”, aceasta urmează să fie
interpretată restrictiv, ca referindu-se la situația în care judecătorul, asistentul judiciar sau grefierul își
desfășoară efectiv activitatea în cadrul instanței competente să se pronunțe asupra cererii de chemare
în judecată în primă instanță (respectiv, în cazul procurorului, în cadrul parchetului de pe lângă
această instanță).
10. Aparent, scopul textului, de a asigura imparțialitatea instanței, ar fi mai bine servit prin
promovarea interpretării contrare, potrivit căreia art. 127 NCPC se aplică şi atunci când reclamantul
are calitatea de judecător, grefier etc. la instanţa superioară celei căreia i-ar reveni, potrivit legii,
competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă, iar instanţa superioară ar fi competentă să
soluţioneze calea de atac de reformare prevăzută de lege în cauza concretă ce se judecă (ceea ce ar
reclama un examen concret al căilor de atac de reformare admisibile în speță; bunăoară, în cazul unui
litigiu de muncă, textul s-ar aplica dacă judecătorul și-ar desfășura activitatea la curtea de apel
competentă să judece apelul, decizia din apel fiind definitivă).
Totuși, o atare interpretare contravine redactării restrictive a textului, care s-a îndepărtat de la
modelul său francez, întrucât circumstanțiază atât persoanele care intră sub incidența normei, cât și
instanța vizată (care nu poate fi decât prima instanță); sub un alt aspect, spre deosebire de
reglementarea franceză, nu este posibilă invocarea incidentului procedural direct în apel (a fortiori,
nici în recurs).
Totodată, interpretarea extensivă nu poate fi reținută și pentru că nu se poate anticipa
exercitarea căii de atac în cauză, fiind posibil ca părțile să achieseze la hotărârea pronunțată, ori pur și
simplu aceasta să rămână definitivă prin neapelare, respectiv nerecurare. În acest caz, nu s-ar justifica
anticiparea situației ca pricina să ajungă în calea de atac la instanța la care partea este judecător, o
asemenea ipoteză fiind o simplă eventualitate (iar dacă aceasta devine realitate, se poate recurge la
mecanismul strămutării).
11. Nu în ultimul rând, dacă s-ar admite ca art. 127 NCPC să fie invocat doar atunci când
pricina ajunge efectiv în calea de atac la instanța la care una dintre părți își desfășoară activitatea, s-ar
ajunge la depășirea limitei temporale impuse în mod absolut de art. 130 alin.(2) NCPC – primul
termen la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe – fără a exista vreun temei juridic pentru
aceasta și fără ca NCPC să conțină o reglementare similară art. 47 alin.(2) NCPC francez, în sensul
posibilității invocării incidentului și direct în apel.
12. Cel mai important argument contra unei interpretări extensive este caracterul impracticabil
al acesteia, atunci când recursul ar fi de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție. În mod evident,
art. 127 NCPC nu a avut în vedere această ipoteză, iar judecarea cauzei (în primă instanță ori în apel)
în raza altei curți de apel sau de către o altă curte de apel nu ar oferi niciun remediu util,
circumscripția instanței supreme fiind reprezentată de întreaga țară.

148
 Ca atare, nu se poate accepta o soluție contradictorie, potrivit căreia art. 127 s-ar aplica doar
dacă apelul ori recursul este de competența tribunalului sau a curții de apel, dar nu și dacă recursul ar
fi de competența instanței supreme, întrucât o asemenea soluție conține o fractură logică și ar fi
inconsecventă.
13. Nu în ultimul rând, art. 127 NCPC constituie o normă specială și derogatorie de la dreptul
comun al competenței teritoriale și, ca regulă de exepție, nu poate fi interpretată extensiv, prin
analogie (v. art. 10 NCC).
14. Ar urma ca dacă pricina ajunge în calea de atac pe rolul unui tribunal sau al unei curți de
apel la care una dintre părți este judecător să se solicite, de către partea interesată, bineînțeles numai
dacă aceasta apreciază necesar, strămutarea pentru bănuială legitimă, soluție disponibilă și în trecut
pentru această ipoteză și care prezintă avantajul unei evaluări de la caz la caz a circumstanțelor cauzei
și care ar putea să nu fie de natură să justifice prorogarea competenței (îndeosebi dacă partea este
asistent judiciar sau grefier, ori chiar dacă este judecător, dar, spre exemplu, își desfășoară activitatea
în cadrul altei secții decât cea sesizată cu soluționarea litigiului).
15. Sub un alt aspect, considerăm că textul nu poate fi interpretat extensiv, în sensul de a-i
cuprinde și pe grefierii de la parchetele de pe lângă prima instanță, art. 127 NCPC fiind o regulă cu
caracter de excepție. Totodată, nu se poate considera afectată nici măcar aparența de imparțialitate a
instanței sesizate, atunci când parte în proces este un grefier din cadrul parchetului de pe lângă prima
instanță competentă.

Jurisprudenţă

1. Dispoziţiile art. 127 alin. (1) NCPC au o dublă semnificaţie: pe de o parte, instituie un caz de
necompetenţă teritorială absolută a instanţei la care îşi desfăşoară activitatea judecătorul care are
calitatea de reclamant al unei pricini şi, pe de altă parte, prevede o prorogare legală de competenţă
teritorială în favoarea uneia dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia
oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la
care îşi desfăşoară activitatea judecătorul reclamant, calitate pe care acesta trebuie să o întrunească la
momentul sesizării instanţei.
Reclamantul având alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente, rezultă că norma
analizată instituie şi o competenţă teritorială alternativă (facultativă), ceea ce corespunde denumirii
marginale a textului; această alegere însă a uneia dintre instanţele competente dintre cele prevăzute de
art. 127 alin. (1) NCPC trebuie exercitată de reclamant la data sesizării instanţei.
Dubla semnificaţie a normei determină şi calificarea distinctă a excepţiilor procesuale de
procedură prin care nerespectarea acesteia poate fi sancţionată.
Astfel, dacă reclamantul judecător se adresează instanţei la care îşi desfăşoară activitatea,
necompetenţa teritorială de ordine publică instituită de art. 127 alin. (1) NCPC, excepţie absolută
fiind, trebuie invocată de părţi sau de judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal
citate în faţa primei instanţe, astfel cum prevede art. 130 alin. (2) NCPC.
Dacă însă judecătorul, reclamant într-o cerere de chemare în judecată, se adresează unei alte
instanţe decât cea aflată în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel
în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea, aşadar, unei instanţe care se
află în circumscripţia unei curţi de apel care nu este învecinată cu curtea de apel în cadrul căreia se

149
află instanţa unde acesta activează, atare situaţie se circumscrie unei excepţii de necompetenţă de
ordine privată.
Drept urmare, sancţionarea nerespectării competenţei facultative stabilite prin art. 127 alin. (1)
NCPC poate avea loc în condiţiile invocării excepţiei de necompetenţă teritorială potrivit art. 130 alin.
(3) NCPC, anume de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai
târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe; în mod
evident, şi în acest caz, situaţia premisă presupune că, potrivit normelor de competenţă (teritorială, dar
şi materială) de drept comun sau prevăzute de norme speciale, indică drept instanţă competentă
instanţa la care judecătorul reclamant îşi desfăşoară activitatea şi, pentru evitarea instanţei
necompetente absolut, judecătorul se adresează unei alte instanţe decât cele permise alternativ de
acelaşi text.
Se cere a se mai preciza că, în valenţa sa de normă de necompetenţă absolută, art. 127 alin. (1)
NCPC are ca raţiune exigenţele unei proceduri echitabile, astfel ca în judecarea unei pricini în care un
judecător are calitatea de reclamant să nu existe niciun element de natură a putea altera garanţiile de
imparţialitate ce trebui să însoţească orice procedură judiciară ori de natură a crea vreo aparenţă de
soluţionare părtinitoare a cauzei.
În cauza în care s-a ivit conflictul negativ de competenţă, reclamantul, având calitatea de
judecător la Judecătoria Oraviţa, s-a adresat cu cererea de chemare în judecată instanţei la care îşi
desfăşoară activitatea, aşadar, Judecătoriei Oraviţa, instanţă competentă material şi teritorial, potrivit
regulilor de competenţă prevăzute de Codul de procedură civilă; prin repartizarea aleatorie a cauzei,
dosarul a revenit completului de judecată prezidat de judecătorul reclamant, ceea ce a atras formularea
de către acesta a unei cereri de abţinere, urmată şi de abţinerile celorlalţi judecători cărora le-a revenit
soluţionarea incidentului procedural privindu-l pe judecătorul reclamant.
Ca atare, prin încheierea din 16.09.2013, date fiind dispoziţiile art. 50 alin. (2) NCPC, care
prevăd că, dacă, din pricina abţinerii sau recuzării, nu se poate alcătui completul de judecată, cererea
se judecă de instanţa ierarhic superioară, s-a dispus trimiterea la Tribunalul Caraş-Severin a cererii de
abţinere formulate de reclamant. Această instanţă, prin încheierea din 28.10.2013, a admis cererea de
abţinere a reclamantului şi, constatând că toţi judecătorii Judecătoriei Oraviţa sunt incompatibili a
judeca acţiunea posesorie, a dispus trimiterea dosarului la Judecătoria Reşiţa, în aplicarea prevederilor
art. 52 NCPC, care dispun în sensul că: „Instanţa superioară învestită cu soluţionarea abţinerii sau
recuzării în situaţia prevăzută la art. 50 alin. (2) va dispune, în caz de admitere a cererii, trimiterea
pricinii la o altă instanţă de acelaşi grad din circumscripţia sa”.
Învestită nu de către reclamant, ci prin hotărârea de admitere a cererilor de abţinere ce a dat
efect prorogării judecătoreşti de competenţă prevăzută în termeni imperativi de art. 52 NCPC,
Judecătoria Reşiţa, ca efect al unei precizări făcute de reclamant, cu luarea în considerare a celor
prevăzute de art. 127 alin. (1) NCPC, a procedat la declinarea de competenţă în favoarea Judecătoriei
Drobeta-Turnu Severin. Judecătoria Drobeta-Turnu Severin, la rândul său, a procedat la declinarea de
competenţă în favoarea Judecătoriei Reşiţa, conflictul negativ de competenţă ivindu-se între aceste
două instanţe.
Astfel cum deja s-a arătat, opţiunea reclamantului judecător între instanţele deopotrivă
competente teritorial indicate de art. 127 alin. (1) NCPC poate fi exercitată la momentul sesizării
instanţei de judecată, ceea ce, în speţă, nu s-a întâmplat.
Or, prin soluţionarea cererilor de abţinere a tuturor judecătorilor Judecătoriei Oraviţa de către
instanţa ierarhic superioară şi trimiterea dosarului Judecătoriei Reşiţa, în aplicarea dispoziţiilor art. 52
NCPC, raţiunile normei de necompetenţă absolută a Judecătoriei Oraviţa, intrinseci prevederilor art.
127 alin. (1), sunt pe deplin respectate, norma de necompetenţă funcţionând doar faţă de această
instanţă, iar nu şi faţă de Judecătoria Reşiţa, desemnată ca instanţă competentă prin prorogare
judecătorească.
În consecinţă, această instanţă nu mai putea să ia în dezbatere necompetenţa teritorială absolută
instituită de art. 127 alin. (1) NCPC, întrucât excepţia nu mai avea obiect faţă de soluţia pronunţată în
aplicarea art. 52, ce are autoritate de lucru judecat, admiterea abţinerii fiind soluţionată printr-o
încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac, astfel cum dispune art. 53 alin. (2) NCPC.
Faţă de cele anterior arătate, Înalta Curte, în baza art. 135 alin. (4) NCPC, a stabilit că, în cauză,
competenţa de soluţionare revine Judecătoriei Reşiţa, chiar dacă aceasta (ca şi instanţa iniţial învestită
150
– Judecătoria Oraviţa) se află în circumscripţia aceluiaşi tribunal (Caraş-Severin) şi a aceleiaşi curţi de
apel (Timişoara), iar nu Judecătoriei Drobeta (aflată în circumscripţia Tribunalului Mehedinţi şi a
Curţii de Apel Craiova, curte de apel învecinată cu cea din Timişoara), dată fiind prioritatea soluţiei
pronunţate în aplicarea art. 52 NCPC, precum şi având în vedere împrejurarea că faţă de Judecătoria
Reşiţa nu funcţionează norma de necompetenţă teritorială absolută prevăzută de art. 127 alin. (1)
NCPC (ÎCCJ, s. I civ., dec. nr. 2091 din 27 iunie 2014, disponibilă pe www.scj.ro).

2. Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 127 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. reglementează o
normă specială ce se aplică în situaţia în care una dintre părţi, fie reclamant, fie pârât, este judecător la
instanţa competentă să judece cauza. Fiind vorba despre o normă cu caracter special, ea este de strictă
interpretare şi nu poate fi supusă, prin urmare, unei interpretări extensive.

În cauză, se reţine că reclamanţii au calitatea de grefieri la Curtea de Apel Bucureşti, iar nu la

Tribunalul Bucureşti, care este instanţa competentă să soluţioneze cererea de chemare în judecată,
motiv pentru care, într-o asemenea situaţie nu este incidenţă ipoteza normei cuprinsă în art. 127 C.
proc. civ. Faptul că recursul s-ar putea judeca la Curtea de Apel Bucureşti, în eventualitatea în care s-
ar declara recurs împotriva hotărârii pronunţate de Tribunalul Bucureşti, nu este un argument suficient
de natură a înlătura competenţa cu caracter general menţionată în cuprinsul art. 210 din Legea nr.
62/2011.

Înalta Curte aminteşte că legea de procedură reglementează, prin dispoziţiile art. 140 şi urm.
C. proc. civ., instituţia juridică a strămutării la care părţile au posibilitatea de a recurge în caz de
bănuială asupra imparţialităţii judecătorilor pentru motive legate de calitatea părţilor (ÎCCJ, secția I
civilă, dec. nr. 2537/12.11.2015 (opinia majoritară), disponibilă pe www.scj.ro).

Cu opinie separată, potrivit căreia: Noţiunea de "instanţa la care îşi desfăşoară activitatea"
prevăzută de textul legal enunţat trebuie interpretată în sens larg, cu privire la toate ciclurile
procesuale ale judecăţii, întrucât finalitatea acestei dispoziţii este aceea de a evita cazurile de bănuială
legitimă care duc ia formularea de cereri de strămutare.

Prin urmare, raţiunea pentru care legiuitorul a înţeles să reglementeze o astfel de situaţie a
fosta aceea de a înlătura orice suspiciune de soluţionare părtinitoare a cauzei din pricina calităţii
părţilor încât trebuie avută în vedere nu numai instanţa la care funcţionează efectiv reclamantul, ci şi
curtea de apel în circumscripţia căreia se află această instanţă. Legiuitorul nu a avut în vedere doar
instanţa de acelaşi grad cu cea la care funcţionează reclamantul, ci a avut în vedere şi posibilitatea
exercitării căilor de atac, aceasta fiind raţiunea pentru care a făcut trimitere la circumscripţia curţii de
apel în a cărei rază de activitate se află instanţa unde se introduce cererea.

Norma cuprinsă în art. 127 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. trebuie interpretată în
sensul avut în vedere de legiuitor în momentul edictării acestuia, adică în sensul în care necompetenţa
teritorială absolută priveşte toate instanţele, indiferent că judecă în fond sau în caile de atac, aflate în
circumscripţia curţii de apel a instanţei la care reclamanţii, în calitatea lor de magistraţi sau grefieri,
îşi desfăşoară activitatea.

Notă: achiesăm la opinia majoritară (a se vedea supra, comentariu, pct. 9 – 14).

3. Reclamanta îşi desfăşoară activitatea la Judecătoria Craiova, şi nu la Tribunalul Dolj, astfel

că nu sunt incidente dispoziţiile art. 127 NCPC, dispoziţii speciale, de strictă interpretare, care
151
reglementează expres doar situaţia în care cererea este de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară
activitatea grefierul ce are calitatea de reclamant.
Art. 127 NCPC reglementează un caz de competenţă facultativă pentru ipoteza în care
judecătorul, procurorul, asistentul judiciar sau grefierul are calitatea de reclamant, norma interzicând
sesizarea instanţei competente, dacă este aceea la care acesta îşi desfăşoară activitatea (ÎCCJ, s. I civ.,
dec. nr. 2475 din 30 septembrie 2014, disponibilă pe www.scj.ro).
4. Se mai constată, totodată, şi faptul că, în speţă, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 127 alin. (3)
NCPC. Dispoziţiile art. 127 NCPC reprezintă o normă specială, de strictă interpretare în raport de
dispoziţiile art. 107 NCPC, ce nu se aplică în situaţia în care pârâţii au calitatea de personal conex în
cadrul Tribunalului Vrancea, iar nu de judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier (ÎCCJ, s. I civ.,
dec. nr. 826 din 19 martie 2015, disponibilă pe www.scj.ro).
5. Din interpretarea teleologică a prevederilor alin. (3) al art. 127 NCPC rezultă că înţelesul
noţiunii de „grefieri” nu poate avea sensul strict de grefieri care-şi desfăşoară activitatea în cadrul
instanţelor judecătoreşti, fiind evident că, în raport de dispoziţiile Legii nr. 304/2004 privind
organizarea judiciară şi ale Legii nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al
instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea (...), textul de lege se aplică şi în situaţia
grefierilor care-şi desfăşoară activitatea în cadrul parchetelor de pe lângă instanţele judecătoreşti, în
cadrul acestor parchete desfăşurându-şi activitatea, de altfel, şi procurorii, pe care aceeaşi normă
legală îi menţionează expres (ÎCCJ, s. I civ., dec. nr. 2834 din 22 octombrie 2014, disponibilă pe
www.scj.ro). Notă: nu achiesăm la această interpretare, pentru motivul arătat în text, supra, pct. 15.

Art. 128. Incidente privind arbitrajul

Competenţa ce revine instanţelor judecătoreşti în legătură cu incidentele privind
arbitrajul reglementat de prezentul cod aparţine în toate cazurile tribunalului în circumscripţia
căruia are loc arbitrajul.

Comentariu

1. Soluţia Noului Cod diferă de reglementarea anterioară. Astfel, potrivit art. 41 C. pr. civ.,
competenţa ce revine instanţelor judecătoreşti în legătură cu incidentele privind arbitrajul reglementat
de Cartea a IV-a aparţine instanţei care ar fi fost competentă să soluţioneze litigiul în fond, în lipsa
convenţiei arbitrale. De asemenea, potrivit art. 342 alin. (1) C. pr. civ. anterior, pentru înlăturarea
piedicilor ce s-ar ivi în organizarea şi desfăşurarea arbitrajului, partea interesată poate sesiza instanţa
de judecată care, în lipsa convenţiei arbitrale, ar fi fost competentă să judece litigiul în fond, în primă
instanţă.
2. Avantajul noii reglementări constă în determinarea directă a instanţei competente material şi
teritorial, fără a mai fi necesar să se stabilească mai întâi ce instanţă ar fi fost competentă să judece
litigiul în fond, pentru stabilirea instanţei competente să soluţioneze incidentele privind arbitrajul.
Apreciem că, având în vedere maniera de redactare a textului, precum şi scopul urmărit de legiuitor –
concentrarea la o singură instanţă a competenţei de soluţionare a cererilor privind arbitrajul –,
competenţa are caracter exclusiv.
3. Potrivit art. 547 alin. (1) NCPC, pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi în organizarea şi
desfăşurarea arbitrajului, precum şi pentru îndeplinirea altor atribuţii ce revin instanţei judecătoreşti în
arbitraj, partea interesată poate sesiza tribunalul în circumscripţia căruia are loc arbitrajul. Tribunalul
va soluţiona cauza în completul prevăzut de lege pentru judecata în primă instanţă.
4. În condiţiile alin. (2), instanţa va soluţiona aceste cereri de urgenţă şi cu precădere, prin
procedura ordonanţei preşedinţiale, hotărârea nefiind supusă niciunei căi de atac413.

413
Sunt supuse dispoziţiilor legale menţionate: cererea având ca obiect numirea arbitrilor de către instanţă,
dacă părţile nu se înţeleg asupra numirii arbitrului sau dacă o parte nu numeşte arbitrul ori dacă cei doi arbitri nu cad
de acord asupra persoanei supraarbitrului [art. 561 alin. (1)]; recuzarea arbitrilor [art. 563 alin. (2)]; luarea unor măsuri
asigurătorii (art. 585). Ca şi în alte cazuri în care legiuitorul NCC ori al NCPC face trimitere la procedura ordonanţei
preşedinţiale, condiţiile de fond specifice acestei proceduri speciale nu trebuie verificate, de vreme ce legiuitorul
însuşi a decis că respectiva cerere trebuie soluţionată pe această cale. Practic, suntem în prezenţa unei norme de
152
 5. Textele de lege în discuţie nu se aplică cererii în anularea hotărârii arbitrale, aceasta fiind de
competenţa curţii de apel în circumscripţia căreia a avut loc arbitrajul (art. 610 NCPC), în completul
prevăzut de lege pentru judecata în primă instanţă [art. 613 alin. (1) NCPC].

Capitolul IV
Incidente procedurale privitoare la competenţa instanţei

Secţiunea 1. Necompetenţa şi conflictele de competenţă

Art. 129. Excepţia de necompetenţă

(1) Necompetenţa este de ordine publică sau privată.
(2) Necompetenţa este de ordine publică:
1. în cazul încălcării competenţei generale, când procesul nu este de competenţa
instanţelor judecătoreşti;
2. în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei
instanţe de alt grad;
3. în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa
unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura.
(3) În toate celelalte cazuri, necompetenţa este de ordine privată414.

Comentariu

1. Art. 129 consacră o clasificare cunoscută a normelor de competenţă. Summa divisio constă în
clasificarea în norme de competenţă absolută sau exclusivă (a căror încălcare atrage necompetenţa de
ordine publică a instanţei) şi norme de competenţă relativă sau neexclusivă (a căror încălcare atrage
necompetenţa de ordine privată a instanţei). Această clasificare prezintă importanţă practică, întrucât
între diferitele categorii de necompetenţă există importante deosebiri de regim juridic.
2. În cazul necompetenţei de ordine publică, poate fi vorba despre necompetenţa generală ori
internaţională a instanţelor judecătoreşti, care poate fi invocată în orice stare a pricinii, sau despre
necompetenţa materială ori teritorială exclusivă, care poate fi invocată doar la primul termen de
judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe [art. 130 alin. (1) şi (2) NCPC].
3. Se observă că, în concepţia legiuitorului, interesele generale ori de ordine publică nu au
aceeaşi intensitate în cazul tuturor normelor de competenţă absolută, ceea ce justifică şi diferenţa de
regim juridic instituită de art. 130 NCPC415.
4. Spre deosebire de alte legislaţii europene416, art. 129 alin. (2) pct. 2 NCPC menţine principiul
potrivit căruia toate normele privind competenţa după materie a instanţelor judecătoreşti sunt de
ordine publică; art. 129 alin. (2) pct. 3 preia sintagma doctrinară a „competenţei teritoriale exclusive”,
care desemnează acele situaţii în care părţile nu pot deroga prin convenţia lor de la normele de
competenţă teritorială aplicabile, acestea fiind de ordine publică. Având în vedere şi partea
introductivă a art. 129 alin. (2) NCPC, se poate concluziona că toate normele de competenţă de ordine
publică sunt şi norme de competenţă exclusivă, întrucât părţilor nu le este permisă prorogarea
convenţională de competenţă în favoarea altei instanţe decât cea sau cele exclusiv competente.

trimitere la anumite norme derogatorii privind procedura de judecată, de natură a asigura celeritatea soluţionării
pricinii.
414
Art. 159 C. pr. civ. 1865, în redactarea dată prin Legea nr. 202/2010, a preluat întocmai formularea art.
125 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă (devenit art. 129 după republicare). Succesiunea în timp
a celor două acte normative relevă că NCPC a constituit sursa de inspiraţie pentru legiuitorul „micii reforme”, iar nu
invers, cum s-a susţinut ocazional (a se vedea D. Ghiţă, op. cit., în Noile Coduri ale României. Studii şi cercetări
juridice, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, pp. 365, 371).
415
Pentru detalii, a se vedea infra, comentariul sub art. 130 NCPC.
416
Spre exemplu, în procedura civilă germană, normele de competenţă materială au caracter exclusiv (sunt
de ordine publică) doar atunci când legea o prevede expres, la fel ca şi în cazul normelor de competenţă teritorială.
153
 5. Art. 129 NCPC reglementează expres şi necompetenţa de ordine privată, spre deosebire de
art. 159 C. pr. civ., în forma anterioară Legii nr. 202/2010, care nu făcea referire la această categorie a
necompetenţei decât indirect, fiind necesară o interpretare per a contrario. În raport de art. 129 alin.
(2) şi (3) NCPC, este reglementată prin norme de ordine privată doar competenţa teritorială
neexclusivă417.
6. Necompetenţa de ordine privată este o categorie reziduală, fiind considerată ca atare doar
necompetenţa cauzată de încălcarea unor norme de competenţă teritorială neexclusivă [art. 129 alin.
(3)]. Ea poate fi invocată, în condiţiile art. 130 alin. (3) NCPC, doar de către pârât, de regulă, prin
întâmpinare, iar dacă aceasta nu este obligatorie, la primul termen la care părţile sunt legal citate.

Art. 130. Invocarea excepţiei

(1) Necompetenţa generală a instanţelor judecătoreşti poate fi invocată de părţi ori de
către judecător în orice stare a pricinii.
(2) Necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori
de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei
instanţe.
(3) Necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin
întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de
judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.
(4) Dacă necompetenţa nu este de ordine publică, partea care a făcut cererea la o instanţă
necompetentă nu va putea cere declararea necompetenţei.

Comentariu

1. Observăm, în primul rând, că prin Legea nr. 76/2012 a fost efectuată o modificare a
succesiunii alineatelor articolului comentat. Reglementarea actuală este structurată pe „grade”
descrescătoare ale „intensităţii” ordinii publice, de la necompetenţa generală, care poate fi invocată în
orice stadiu al procesului, trecând prin necompetenţa materială şi teritorială exclusivă, care poate fi
invocată doar la primul termen la care părţile sunt legal citate – se revine astfel la formula mai simplă
şi mai clară, cuprinsă în forma iniţială a proiectului Noului Cod –, şi ajungând la necompetenţa
teritorială de drept comun, care poate fi invocată doar de pârât, prin întâmpinare, iar dacă aceasta nu
este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa
primei instanţe.
2. Una dintre cele mai importante inovaţii ale NCPC, preluată, de altfel, şi în cuprinsul
actualului cod prin Legea nr. 202/2010, al cărei scop constă, nu întâmplător, în accelerarea judecăţilor,
se referă la condiţiile mai riguroase în care poate fi invocată excepţia de necompetenţă de ordine
publică. Vom spune dintru început, cum am făcut şi cu altă ocazie418, că această inovaţie este
justificată şi chiar necesară, fiind un element important al reformei realizate prin Noul Cod, întrucât se
elimină un motiv major de tergiversare a soluţionării cauzelor şi de trimitere spre rejudecare, pe
motivul, formal, al necompetenţei descoperite tardiv.
3. Întrucât reforma a avut ecouri diferite în doctrină, de la aprobare, comentarii mai favorabile
ori mai reţinute, până la contestare, ne propunem să expunem în detaliu mecanismul instituit de
legiuitor, urmând ca la sfârşit să tragem unele concluzii cu privire la punctele de vedere exprimate în
doctrină.
4. Vom distinge, în primul rând, între invocarea necompetenţei în primă instanţă, pe de o parte,
şi în căile de atac, pe de altă parte, iar în al doilea rând, după cum necompetenţa este de ordine publică
sau privată.
I. Invocarea excepţiei în faţa primei instanţe

417
În ceea ce ne priveşte, credem că necompetenţa materială este de ordine publică, iar nu de ordine privată,
şi dacă pricina este, potrivit unei dispoziţii exprese a legii, de competenţa altei secţii ori, după caz, a altui complet
specializat din cadrul unei instanţe de acelaşi grad (iar nu de grad diferit). În sens contrar, a se vedea A. Constanda,
Comentarii Noul Cod, p. 339. Desigur, şi în acest caz, necompetenţa după materie va fi invocată în condiţiile art. 130
alin. (2) NCPC.
418
A se vedea Gh.-L. Zidaru, Condiţiile de invocare a excepţiei de necompetenţă..., pp. 254-259.
154
 A. Necompetenţa de ordine privată
5. În ceea ce priveşte excepţia necompetenţei de ordine privată (practic, în raport de conţinutul
art. 129 NCPC, este vorba despre excepţia necompetenţei teritoriale relative), aceasta poate fi
invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu
la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe [art. 130 alin. (3)
NCPC]419.
6. După cum rezultă din formularea limpede a textului de lege, pârâtul nu are, în regulă
generală, opţiunea de a invoca excepţia necompetenţei prin întâmpinare ori la primul termen de
judecată la care părţile sunt legal citate. În măsura în care întâmpinarea este obligatorie, excepţia
necompetenţei de ordine privată poate fi invocată doar prin acest act de procedură, depus în termenul
legal, sub sancţiunea decăderii pârâtului din dreptul de a invoca excepţia. Altfel spus, nu poate fi
primită excepţia invocată abia la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, şi aceasta
chiar dacă reclamantul nu ar invoca decăderea420.
7. Termenul de depunere a întâmpinării este prevăzut de art. 201 alin. (1) NCPC, la care facem
trimitere. Prin urmare, termenul de depunere a întâmpinării nu se mai raportează la primul termen de
judecată, ci la data comunicării cererii de chemare în judecată către pârât, în vederea pregătirii apărării
şi depunerii întâmpinării; aceasta, la rândul său, este comunicată reclamantului, pentru a depune
răspuns la întâmpinare.
Procedura prealabilă scrisă este o soluţie judicioasă, întrucât duce la degrevarea completului
învestit de unele termene intermediare inutile, întâlnite frecvent în practica anterioară (cerute pentru
pregătirea apărării ori pentru comunicarea întâmpinării), şi dă posibilitatea atât părţilor, cât şi instanţei
să cunoască pretenţiile şi apărările formulate – implicit, şi problemele de fapt şi de drept relevante
pentru soluţionarea cauzei – chiar înainte de stabilirea primului termen de judecată421. În acest mod se
creează premisele unor dezbateri aprofundate, în cunoştinţă de cauză, inclusiv asupra chestiunilor care
trebuie discutate in limine litis, precum necompetenţa instanţei sesizate.
8. În raport de prevederile art. 130 alin. (3) şi (4) NCPC, nici instanţa din oficiu şi nici
reclamantul nu sunt îndreptăţiţi să invoce excepţia necompetenţei de ordine privată. În materie
necontencioasă, art. 529 prevede că instanţa îşi verifică din oficiu competenţa, chiar dacă este de
ordine privată, putând cere părţii lămuririle necesare. Dacă instanţa se declară necompetentă, va
trimite dosarul instanţei competente422. Această derogare este explicabilă, întrucât în astfel de cauze
nu există un pârât care ar putea invoca excepţia necompetenţei, iar respectarea regulilor de
competenţă nu poate fi pur facultativă pentru reclamant.
9. Având însă în vedere raţiunea normei, considerăm – în dezacord cu practica multor instanţe –
că în materia somaţiei ori ordonanţei de plată, unde pârâtul este citat, iar procedura este doar formal
necontencioasă, ea fiind în fapt o procedură contencioasă, întrucât se finalizează cu obligarea
pârâtului la o prestaţie faţă de reclamant, instanţa nu ar trebui să-şi invoce din oficiu necompetenţa
teritorială relativă, ci să facă aplicarea dreptului comun, care lasă această chestiune la latitudinea

419
Art. 1591 alin. (3) C. pr. civ. 1865 conţine, în substanţă, aceeaşi soluţie, însă acest din urmă text se referă
la „prima zi de înfăţişare”, în sensul art. 134 C. pr. civ. 1865. NCPC a renunţat la reglementarea acestei instituţii
procedurale, distinctă de primul termen de judecată, având în vedere că stabilirea primului termen este precedată de
regularizarea cererii şi de o procedură prealabilă scrisă, în care părţile îşi fac cunoscute pretenţiile şi apărările lor,
motiv pentru care, la primul termen de judecată astfel pregătit, părţile ar trebui să fie în măsură, în regulă generală, să
pună şi concluzii, discutând, spre exemplu, o excepţie de necompetenţă.
420
A se vedea şi infra, comentariul sub art. 131 NCPC.
421
Se observă că, spre deosebire de reglementarea anterioară, NCPC nu a mai preluat posibilitatea ca pârâtul
care nu este asistat ori reprezentat de avocat să invoce excepţii procesuale relative, să formuleze apărări de fond şi să
propună probe la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate. Soluţia este pe deplin justificată, întrucât,
în caz contrar, respectarea termenelor procedurii prealabile scrise ar fi devenit, practic, facultativă, fiind posibilă
eludarea acestei proceduri, ceea ce nu corespunde intenţiei legiuitorului, de a pregăti dezbaterile prin comunicarea
reciprocă, în timp util şi în scris, a pretenţiilor şi apărărilor părţilor.
422
Şi în cadrul procedurii contencioase, dacă excepţia de necompetenţă de ordine privată a fost invocată de
pârât prin întâmpinare şi ea este găsită întemeiată, instanţa sesizată îşi declină competenţa în favoarea instanţei
competente. Instanţa de trimitere nu poate să invoce din oficiu excepţia necompetenţei teritoriale de ordine privată şi
deci este obligată să soluţioneze litigiul cu care a fost învestită prin declinare – ÎCCJ, s. a II-a civ., dec. nr. 1054/2015,
disponibilă pe www.juridice.ro, 28 mai 2015 (nota coordonatorului, V.M.C.).
155
pârâtului (debitorului). De altfel, relativ recent, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat în sensul că,
în condiţiile în care O.G. nr. 5/2001 privind procedura somaţiei de plată [abrogată de art. 83 lit. g) din
Legea nr. 76/2012 – n.n., Gh.-L.Z.] nu conţine dispoziţii speciale privind competenţa teritorială,
declinarea competenţei în favoarea instanţei de la sediul debitoarei nu putea fi dispusă din oficiu, art.
7 C. pr. civ. 1865 având caracter dispozitiv423.
B. Necompetenţa de ordine publică
10. Condiţiile invocării excepţiei necompetenţei de ordine publică sunt reglementate de art. 130
alin. (1) şi (2) NCPC. Vom distinge, precum o face şi legea, între necompetenţa materială şi teritorială
de ordine publică, pe de o parte (i), şi necompetenţa generală, pe de altă parte (ii).
11. i) În ceea ce priveşte necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică, aceasta poate
fi invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate
în faţa primei instanţe [art. 130 alin. (2) NCPC]424.
12. Aşadar, spre deosebire de necompetenţa de ordine privată, atât completul de judecată, cât şi
oricare dintre părţi, inclusiv reclamantul care a sesizat o instanţă necompetentă, pot invoca
necompetenţa de ordine publică, soluţie care este justificată tocmai de interesul public ocrotit prin
norma de competenţă care a fost încălcată [e.g., aceeaşi este soluţia şi în cazul art. 127 alin. (1)
NCPC].
Ca urmare, nu s-ar putea susţine că legiuitorul nu a tras nicio consecinţă din calificarea
necompetenţei materiale şi teritoriale exclusive ca fiind de ordine publică, de vreme ce aceasta poate
fi invocată doar in limine litis; atât momentul procesual până la care excepţia poate fi invocată, cât şi
sfera participanţilor la proces care o pot invoca dau expresie diferenţierii pe care legiuitorul o face
între necompetenţa de ordine privată, respectiv cea de ordine publică.
13. Limitarea în timp a posibilităţii de a invoca excepţia necompetenţei de ordine publică
constituie o noutate („testată” în practica judiciară, am spune cu succes, ca urmare a modificărilor
aduse Codului anterior prin Legea nr. 202/2010, dar şi în primii ani de aplicare a Noului Cod) şi,
totodată, o derogare de la principiul stabilit de art. 247 alin. (1) teza I NCPC, potrivit căruia excepţiile

423
În acest sens, a se vedea ÎCCJ, s. com., dec. nr. 2054 din 25 mai 2011, în RRDJ nr. 3/2012, pp. 111-113.
Prin declinatorul de competenţă care a ocazionat conflictul negativ de competenţă, Judecătoria Rădăuţi a statuat că în
procedura somaţiei de plată sunt aplicabile dispoziţiile de drept comun din Codul de procedură civilă, că normele de
competenţă teritorială sunt norme juridice de ordine privată, situaţie în care competenţa teritorială a Judecătoriei
Rădăuţi a fost stabilită definitiv, ca urmare a neinvocării de către partea interesată a excepţiei necompetenţei
teritoriale. Raţionamentul judicios al instanţei a fost confirmat, în esenţă, de instanţa supremă, care nu a stabilit
competenţa instanţei de la sediul debitoarei, ci competenţa instanţei sesizate iniţial, a cărei necompetenţă iniţială se
acoperise.
În ceea ce priveşte argumentul îndeobşte utilizat în practica judiciară pentru a justifica declinarea din oficiu a
competenţei teritoriale în cazul cererilor întemeiate pe O.G. nr. 5/2001, respectiv coroborarea dispoziţiilor art. 2 alin.
(3), ale art. 111 alin. (2) din acest act normativ, care face trimitere la procedura necontencioasă, cu prevederile art. 334
C. pr. civ. 1865, apreciem că din textele de lege menţionate rezultă doar obligaţia verificării din oficiu a competenţei
instanţei, nu însă şi îndreptăţirea (ori chiar obligaţia) de a invoca din oficiu necompetenţa teritorială de ordine privată.
Procedura instituită de O.G. nr. 5/2001, care presupune citarea părţilor, precum şi stabilirea unui drept potrivnic
debitorului, nu poate fi privită ca o veritabilă procedură necontencioasă. De altfel, chiar dacă s-ar admite că suntem în
prezenţa unei proceduri necontencioase, lipseşte raţiunea pentru care, în procedura necontencioasă de drept comun,
instanţa şi-ar putea invoca din oficiu necompetenţa teritorială relativă: lipsa unei părţi potrivnice care să poată critica
necompetenţa; or, unde nu se regăseşte raţiunea legii, încetează şi aplicarea ei. Ca urmare, apreciem că dispoziţiile art.
2 alin. (3) din O.G. nr. 5/2001 (abrogată prin Legea nr. 76/2012 la data intrării în vigoare a NCPC) se completau în
mod corespunzător cu dispoziţiile art. 159 1 C. pr. civ. 1865, în ceea ce priveşte regimul de invocare a excepţiei de
necompetenţă.
Mutatis mutandis, aceeaşi este soluţia şi în cazul procedurii ordonanţei de plată prevăzute de NCPC, care
trebuie considerată o procedură contencioasă simplificată; art. 1.016 NCPC face trimitere la instanţa competentă
pentru judecarea fondului cauzei în primă instanţă, regulile de drept comun privind invocarea excepţiei de
necompetenţă fiind, aşadar, pe deplin aplicabile.
424
Faţă de dispoziţiile art. 1591 alin. (2) C. pr. civ. 1865 [a căror sursă de inspiraţie a constituit-o art. 125
alin. (1) NCPC, în forma anterioară republicării], textul a fost reformulat, pentru a determina cu mai multă claritate
momentul limită până la care poate fi invocată excepţia de necompetenţă materială ori teritorială exclusivă.
156
absolute pot fi invocate de parte sau de instanţă în orice stare a procesului, dacă prin lege nu se
prevede altfel425.
14. Reglementarea instituită de art. 130 NCPC responsabilizează atât judecătorul, cât şi părţile,
în sensul că aceştia sunt obligaţi să-şi pună problema competenţei instanţei de la începutul procesului,
nu să ignore acest aspect şi să intre în cercetarea fondului, iar la un moment ulterior, ales arbitrar –
întrucât, în vechea reglementare, necompetenţa de ordine publică se putea invoca oricând –, să
„descopere” necompetenţa şi să invoce excepţia corespunzătoare.
15. Art. 130 alin. (2) NCPC impune, aşadar, din punct de vedere conceptual, ca atât instanţa,
cât şi părţile să examineze întâi respectarea regulilor de competenţă – şi a aspectelor de fond necesare
pentru determinarea instanţei competente – şi abia apoi fondul pretenţiilor şi apărărilor formulate în
cauză. Textul este în consonanţă cu dispoziţiile art. 248 NCPC, conform cărora instanţa se va
pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în
tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei 426. Respectarea în
practică a obligaţiei de verificare cu prioritate a competenţei este asigurată de prevederile art. 131
NCPC, care obligă instanţa să-şi verifice competenţa la primul termen de judecată la care părţile sunt
legal citate.
16. În ceea ce priveşte ordinea de soluţionare a excepţiilor procesuale, art. 248 alin. (2) NCPC
se mulţumeşte să indice generic că, în cazul în care s-au invocat simultan mai multe excepţii, instanţa
va determina ordinea de soluţionare în funcţie de efectele pe care acestea le produc.
17. Sub imperiul reglementării anterioare, în doctrină a fost controversată chestiunea ordinii de
soluţionare a excepţiei de necompetenţă, pe de o parte, respectiv a excepţiilor cu privire la legala
învestire a instanţei, îndeosebi a excepţiei de netimbrare, pe de altă parte.
18. Astfel, într-o opinie, s-a arătat că excepţia necompetenţei primează, în principiu, faţă de
orice alte excepţii procesuale, inclusiv faţă de excepţiile care privesc legala învestire a instanţei
(precum excepţia netimbrării ori excepţia lipsei procedurii prealabile), întrucât numai o instanţă
competentă se poate pronunţa, după caz, asupra timbrajului ori asupra consecinţelor neîndeplinirii
unei proceduri prealabile obligatorii; s-a arătat, în acest sens, în raport de reglementarea anterioară
Legii nr. 202/2010, că, potrivit art. 105 alin. (1) C. pr. civ. 1865, actele îndeplinite de o instanţă
necompetentă sunt nule, iar nulitatea (fiind extrinsecă actului de procedură) nici nu este condiţionată
de producerea unei vătămări; ca urmare, instanţa de control judiciar învestită cu un apel sau recurs
prin care se critică soluţiile date ambelor excepţii ar trebui să desfiinţeze hotărârea atacată pentru
necompetenţă, chiar dacă soluţia dată cu privire la celelalte excepţii ar fi corectă427.
Desigur, chiar dacă se adoptă această opinie, în contextul modificărilor aduse C. pr. civ.
anterior prin Legea nr. 202/2010 şi al dispoziţiilor NCPC, este necesar ca excepţia de necompetenţă să
fi fost invocată în condiţiile legii, în faţa primei instanţe, întrucât, în caz contrar, ea se acoperă şi
neregularitatea nu mai poate fi luată în considerare de către instanţa de control judiciar.

425
Chiar acest text (care conţine o normă juridică generală) „anunţă” însă posibilitatea unor norme speciale,
prin care în anumite materii, pentru raţiuni specifice, să se prevadă că o excepţie procesuală, deşi absolută, nu poate fi
invocată decât într-un anumit stadiu al procedurii, sub sancţiunea imposibilităţii de a o mai pune în discuţie ulterior.
Aşa fiind, nu se poate susţine că între cele două norme ar exista o contradicţie.
426
Pentru unele precizări, a se vedea M. Tăbârcă, Câteva aspecte privind excepţiile procesuale în lumina
Noului Cod de procedură civilă, în RRDJ nr. 4/2011, pp. 13-17.
427
A se vedea M. Tăbârcă, Excepţiile procesuale…, p. 76 şi urm. Mai recent, s-a arătat că „instanţa trebuie să
soluţioneze însă excepţia de necompetenţă cu prioritate faţă de alte excepţii de procedură”. În acest sens, a se vedea I.
Leş, Noul Cod, 2011, p. 219.
În măsura în care instanţa necompetentă ar respinge ori ar omite să se pronunţe asupra excepţiei de
necompetenţă, invocată în condiţiile legii, şi ar anula cererea ca netimbrată, iar reclamantul ar invoca pe calea apelului
necompetenţa de ordine publică a primei instanţe, s-ar putea susţine, nu fără temei, că suntem în prezenţa unui abuz de
drept. Este această împrejurare de natură să împiedice admiterea apelului, anularea sentinţei şi trimiterea cauzei spre
rejudecare instanţei competente? Se pot exprima rezerve faţă de această soluţie, întrucât, dacă necompetenţa nu s-a
acoperit prin neinvocare, ea atrage nulitatea necondiţionată a hotărârii judecătoreşti astfel pronunţate (art. 176 pct. 3
NCPC). Pe de altă parte, exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale atrage răspunderea civilă a părţii (art. 12 NCPC),
dar, în principiu, nu îndreptăţeşte instanţa să respingă o cerere pentru unicul considerent că ea constituie un abuz de
drept. A se vedea însă şi decizia citată în nota următoare, prin care a fost adoptată soluţia contrară – în măsura în care
instanţa necompetentă anulează cererea ca netimbrată, apelul întemeiat pe necompetenţa primei instanţe este nefondat,
câtă vreme obligaţia de a timbra nu a fost îndeplinită.
157
 19. În altă opinie, excepţia netimbrării are prioritate, întrucât priveşte legala învestire a
instanţei; soluţionând excepţia de necompetenţă, instanţa face o judecată care implică, uneori, şi
calificarea juridică a cererii, respectiv administrarea de probe, or, această activitate judiciară nu poate
avea loc fără plata taxelor judiciare de timbru, obligaţie impusă prin norme juridice imperative428.
20. Sub imperiul Noului Cod, trebuie avut în vedere că lipsurile formale ale cererii de chemare
în judecată, precum şi neîndeplinirea obligaţiei de plată a taxei judiciare de timbru impun
judecătorului cauzei să stabilească un termen pentru regularizarea cererii de chemare în judecată, în
cadrul unei proceduri necontencioase prin care lipsurile sunt comunicate reclamantului [art. 200 alin.
(3)]; pârâtul nu este citat în această fază, în care condiţiile pentru legala sesizare a instanţei nu sunt
încă îndeplinite.
În măsura în care obligaţiile stabilite – inclusiv acelea referitoare la plata taxei de timbru – nu
sunt îndeplinite, cererea va fi anulată, prin încheiere pronunţată în camera de consiliu, fără citarea
părţilor. În acest stadiu al procedurii, instanţa nu are posibilitatea de a-şi verifica competenţa. Rezultă,
prin urmare, că, în noua reglementare, excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată, inclusiv în
considerarea netimbrării, are (în principiu – ca urmare a recentei modificări a Codului prin Legea nr.
138/2014) prioritate faţă de verificarea competenţei429. Reclamantul nu ar putea invoca pe calea
cererii de reexaminare faptul că instanţa sesizată nu este competentă, ci doar că anularea a fost dispusă
eronat, întrucât fie pretinsele neregularităţi nu erau reale, fie acestea au fost înlăturate în termenul
acordat în acest scop [art. 200 alin. (5) şi (7) NCPC].
Soluţia anterior expusă trebuie nuanţată, parţial, în ceea ce priveşte posibilitatea verificării
competenţei secţiei sau completului specializat căreia sau căruia i s-a făcut repartizarea, în condiţiile
care rezultă din coroborarea dispoziţiilor art. 200 alin. (1) şi (2) NCPC430. În această situaţie de
excepţie, verificarea competenţei ar avea prioritate faţă de excepţia netimbrării şi faţă de regularizarea
propriu-zisă, în condiţiile art. 200 alin. (3) şi urm. NCPC.
21. Din art. 131 NCPC, care obligă la verificarea competenţei la primul termen la care părţile
sunt legal citate, rezultă că excepţia nelegalei citări are prioritate faţă de excepţia necompetenţei,
întrucât judecătorul nu ar putea hotărî asupra acesteia din urmă, dacă nu sunt legal citate toate părţile;
în strânsă legătură cu aceasta, dacă se pune problema existenţei imunităţii de jurisdicţie, această
chestiune are, de asemenea, prioritate, tocmai pentru a putea stabili dacă partea respectivă poate fi
citată sau nu; de asemenea, dacă partea fără capacitate de exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu
restrânsă nu are reprezentant legal, instanţa nu ar putea statua asupra unor incidente procesuale înainte
de a desemna un curator special, în condiţiile art. 58 NCPC, care impune desemnarea unui curator
dintre avocaţii desemnaţi în acest scop de barou pentru fiecare instanţă judecătorească, sau până când
instanţa de tutelă va numi un tutore, în condiţiile legii. Soluţionând aceste incidente, instanţa nu face
propriu-zis o judecată, ci asigură cadrul procesual necesar pentru exerciţiul corespunzător al
drepturilor procesuale recunoscute de lege părţilor (îndeosebi dreptul la apărare şi dreptul la dezbateri
contradictorii, în condiţii de regularitate procesuală).
22. Pe de altă parte însă, odată soluţionate aceste chestiuni prealabile, instanţa trebuie să-şi
verifice cu prioritate competenţa şi, dacă este cazul, să soluţioneze excepţiile de necompetenţă
invocate de părţi ori din oficiu, nefiind posibilă unirea excepţiei cu administrarea probelor ori chiar cu
fondul cauzei [cf. art. 248 alin. (4) NCPC], câtă vreme instanţa trebuie să se pronunţe asupra

428
În sensul că excepţia netimbrării primează faţă de excepţia necompetenţei, a se vedea I. Leş, notă la dec.
civ. nr. 1098/1978 a Trib. jud. Sibiu, în RRD nr. 9/1980, pp. 43-45, apud V.M. Ciobanu, Tratat, vol. I, p. 127. Relativ
recent, s-a decis că primează excepţia netimbrării, întrucât soluţionarea excepţiei de necompetenţă implică o activitate
jurisdicţională ce nu poate fi desfăşurată în absenţa îndeplinirii obligaţiilor cu privire la timbraj. În acest sens, a se
vedea C. Ap. Bucureşti, s. a III-a civ., dec. nr. 1799 din 13 decembrie 2011, disponibilă pe www.cab1864.eu.
429
Este firesc ca excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată să primeze faţă de excepţia necompetenţei.
Spre exemplu, dacă reclamantul nu indică obiectul cererii ori valoarea acestuia sau cererea nu conţine o expunere
oricât de sumară a motivelor de fapt pe care se întemeiază, instanţa nu poate determina regulile de competenţă
aplicabile, impunându-se anularea cererii, în condiţiile art. 196 alin. (1) NCPC (prin care s-a instituit în mod judicios
sancţiunea expresă a nulităţii şi pentru lipsa motivelor de fapt ale cererii de chemare în judecată, întrucât instanţa nu
poate califica juridic cererea de chemare în judecată dacă nu cunoaşte împrejurările de fapt pe care reclamantul îşi
întemeiază pretenţiile).
430
Pentru amănunte şi critica acestei soluţii, a se vedea infra, comentariul cu privire la art. 131 NCPC.
158
competenţei chiar la primul termen la care părţile sunt legal citate ori, în mod excepţional, la termenul
imediat următor, după cum rezultă din art. 131 NCPC431.
23. Contrariul nu poate fi admis nici chiar dacă, statuând asupra competenţei, instanţa se
pronunţă asupra calificării juridice a cererii şi antamează anumite aspecte relevante pentru
soluţionarea fondului cauzei. În primul rând, chiar legea obligă instanţa să se pronunţe asupra acestor
chestiuni printr-o încheiere interlocutorie, dezînvestindu-se astfel (motiv pentru care nu este vorba
despre o antepronunţare, ci chiar despre o pronunţare)432, iar în al doilea rând, art. 14 NCPC obligă
judecătorul să pună în dezbaterea părţilor toate motivele de fapt şi de drept relevante pentru
soluţionarea cauzei, sub toate aspectele pe care intenţionează să-şi întemeieze hotărârea [art. 14 alin.
(4)-(6) NCPC], fără ca prin aceasta să devină incompatibil [art. 42 alin. (1) pct. 1 NCPC].
24. ii) În ceea ce priveşte necompetenţa generală a instanţelor judecătoreşti, aceasta poate fi
invocată în orice stare a pricinii, deci şi în tot cursul judecăţii în primă instanţă.
25. O menţiune distinctă se impune a fi făcută cu privire la arbitraj. Deşi convenţia de arbitraj
exclude, pentru litigiile care fac obiectul ei, competenţa instanţelor judecătoreşti (art. 545 NCPC),
această chestiune, deşi priveşte competenţa generală, este de ordine privată, doar părţile fiind în drept
să aprecieze dacă se prevalează de convenţia arbitrală, în măsura în care instanţa statală a fost totuşi
sesizată cu un litigiu care intră sub incidenţa convenţiei arbitrale, ori dacă, dimpotrivă, acceptă
jurisdicţia instanţei statale. Ca urmare, în această materie sunt aplicabile dispoziţiile speciale şi
derogatorii ale art. 554 NCPC.
26. În ceea ce priveşte verificarea competenţei internaţionale, potrivit art. 1.071 alin. (1) NCPC,
instanţa sesizată verifică din oficiu competenţa sa internaţională, procedând conform regulilor interne
privind competenţa, iar dacă stabileşte că nu este competentă nici ea, nici o altă instanţă română,
respinge cererea ca nefiind de competenţa jurisdicţiei române, sub rezerva aplicării prevederilor art.
1.070. Hotărârea instanţei este supusă recursului la instanţa ierarhic superioară. Potrivit alin. (2),
necompetenţa internaţională a instanţei române poate fi invocată în orice stare a procesului, chiar şi
direct în căile de atac. Dispoziţiile art. 1.067 rămân aplicabile.
27. Din coroborarea art. 1.067 alin. (2) cu art. 1.071 NCPC rezultă că efectul atributiv de
competenţă al neinvocării excepţiei de necompetenţă apare doar dacă pârâtul se prezintă în faţa
instanţei, fără a invoca excepţia, întrucât numai într-o atare ipoteză se poate prezuma că pârâtul a
acceptat să se judece în faţa instanţei române, atitudine care echivalează cu o convenţie tacită asupra
competenţei (manifestarea de voinţă a reclamantului constând în sesizarea instanţei române, iar
manifestarea de voinţă concordantă a pârâtului constând în acceptarea tacită a acestei jurisdicţii).
Aşadar, dacă pârâtul formulează apărări în faţa primei instanţe şi nu invocă excepţia de necompetenţă
internaţională, aceasta se acoperă şi nu mai poate fi luată în considerare ulterior.
28. Dacă însă pârâtul fie nu formulează apărări, fie a invocat excepţia de necompetenţă, iar
instanţa a respins-o ori a omis să se pronunţe asupra ei, atunci necompetenţa internaţională poate fi
invocată în orice stare a pricinii, de instanţă (inclusiv cea de control judiciar) din oficiu, de procuror
sau de oricare dintre părţi.
II. Invocarea excepţiei în căile de atac
29. Cu titlu prealabil, dorim să subliniem că necompetenţa este invocată în calea de atac sub
forma unui motiv – după caz, de apel, de recurs ori de contestaţie în anulare –, iar nu a unei excepţii;
dacă, bunăoară, excepţia necompetenţei materiale ridicată de pârât a fost respinsă, pârâtul va declara
apel şi va invoca drept motiv de apel necompetenţa materială a primei instanţe, iar nu excepţia
necompetenţei materiale a primei instanţe433. Ca urmare, dacă admite apelul pentru motivul amintit,
instanţa va anula sentinţa şi va trimite cauza spre judecare instanţei competente, însă nu va statua în
dispozitiv că „admite excepţia necompetenţei materiale”, tocmai pentru că greşita soluţionare a
excepţiei la prima instanţă constituie un motiv de apel, iar nu o nouă excepţie procesuală cu acelaşi
obiect.

431
A se vedea infra, comentariul cu privire la art. 131 NCPC.
432
Pentru dezvoltări, a se vedea A.A. Chiș, Gh.L.Zidaru, op.cit., pp.
Dacă se invocă acest motiv sub forma unei „excepţii”, el trebuie recalificat, potrivit art. art. 22 alin. (4) şi
433

art. 152 NCPC. În acest mod se şi procedează în practica judiciară.

159
 Doar în acele cazuri în care s-ar invoca însăşi necompetenţa instanţei de apel (spre exemplu, se
invocă necompetenţa curţii de apel de a soluţiona un apel declarat împotriva hotărârii judecătoriei),
acest incident ar îmbrăca forma excepţiei de necompetenţă, întrucât aceasta priveşte însăşi
regularitatea învestirii instanţei de apel, nefiind un motiv de critică faţă de hotărârea primei instanţe.
A. Necompetenţa de ordine privată
30. Ca şi în vechea reglementare, necompetenţa de ordine privată nu poate fi invocată pentru
prima oară în apel, ci doar reiterată de pârât, în condiţiile în care, deşi a invocat excepţia
necompetenţei prin întâmpinare ori, în cazurile de excepţie în care întâmpinarea nu este obligatorie,
cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile au fost legal citate în faţa primei instanţe,
instanţa a respins-o sau a omis să se pronunţe asupra ei.
31. Am făcut referire la pârât întrucât considerăm că el este singurul în măsură să critice pe
calea apelului greşita soluţionare a excepţiei necompetenţei teritoriale relative, nu şi reclamantul ori
instanţa din oficiu, întrucât această posibilitate nu a existat, în ceea ce îi priveşte, nici la prima
instanţă.
32. În măsura în care găseşte apelul întemeiat, instanţa îl va admite, va anula sentinţa şi va
trimite cauza spre rejudecare instanţei competente teritorial [art. 480 alin. (4) NCPC].
33. Dacă acest motiv de apel este însă respins, necompetenţa teritorială relativă (chiar reală) se
acoperă definitiv, întrucât aceasta nu mai constituie, în noua reglementare, motiv de recurs. Astfel,
potrivit art. 488 alin. (1) pct. 3 NCPC, constituie motiv de recurs cazul „când hotărârea a fost dată cu
încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii”. A contrario,
necompetenţa teritorială de ordine privată nu mai poate constitui niciodată motiv de recurs, chiar dacă
ambele instanţe de fond au soluţionat în mod greşit excepţia corespunzătoare, invocată de pârât434. Cu
atât mai mult, ea nu poate fi invocată nici pe calea contestaţiei în anulare.
B. Necompetenţa de ordine publică
i) Necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică
34. În ceea ce priveşte necompetenţa de ordine publică, premisa raţionamentului corect este că,
dacă necompetenţa nu a fost invocată la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate –
ori, în condiţiile art. 131 alin. (2) NCPC, la termenul acordat în mod excepţional pentru lămurirea
împrejurărilor de fapt necesare stabilirii competenţei –, aceasta se acoperă definitiv şi nu mai poate fi
invocată în tot cursul procesului435.

434
Soluţia este corectă, întrucât este greu de justificat şi de admis ca încălcarea unor norme de competenţă de
ordine privată (instituite preponderent în interesul părţilor) să ducă la desfiinţarea hotărârilor pronunţate în două grade
de jurisdicţie în fond, în asemenea cazuri fiind suficient ca instanţa de recurs să arate, în considerentele deciziei sale,
că normele de competenţă au fost încălcate. În acest sens, a se vedea L. Zidaru, Noua reglementare a recursului în
Proiectul de lege privind Codul de procedură civilă, în C. Jud. nr. 10/2009, p. 24. De vreme ce anterior motivul de
recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. pr. civ. 1865 permitea invocarea deopotrivă a necompetenţei de ordine publică şi
a celei de ordine privată (în cazul celei din urmă, cu condiţia subînţeleasă ca ea să fi fost invocată in limine litis la
prima instanţă, precum şi în apel), iar actualmente acelaşi motiv de recurs este restrâns la necompetenţa de ordine
publică, singura interpretare pertinentă este aceea că legiuitorul a vrut să nu mai permită deloc invocarea
necompetenţei de ordine privată în recurs, pentru a asigura degrevarea instanţei de recurs (un scop similar a
determinat, spre pildă, legiuitorul german să elimine posibilitatea de a se invoca necompetenţa teritorială a instanţelor
de fond ca motiv de recurs, încă din anul 1905).
Credem că atât necompetenţa primei instanţe, cât şi necompetenţa instanţei de apel pot fi invocate în recurs
doar în conformitate cu dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3 NCPC (respectiv art. 304 pct. 3 C. pr. civ. 1865), care
constituie motivul de recurs specific cu privire la încălcarea normelor de competenţă, iar nu în conformitate cu alte
motive de casare „nespecifice”. Art. 488 alin. (1) pct. 8 se referă doar la „încălcarea sau aplicarea greşită a normelor
de drept material” (s.n., Gh.-L.Z.), iar art. 488 alin. (1) pct. 5 se referă la încălcarea regulilor de procedură a căror
nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. Chiar dacă s-ar admite că sintagma „reguli de procedură” nu se rezumă la
normele de procedură propriu-zisă, ci trebuie să primească un sens larg, „pe calea acestui din urmă motiv vor putea fi
invocate toate neregularităţile procedurale care nu sunt reglementate ca motive de recurs de sine stătătoare, altele deci
decât greşita alcătuire a instanţei, necompetenţa, nerespectarea principiului continuităţii, depăşirea atribuţiilor hotărârii
judecătoreşti, nemotivarea hotărârii (...)” [în acest sens, a se vedea S. Spinei, Recursul în procesul civil, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 104; cu altă ocazie, am apreciat că acest raţionament se aplică întocmai în privinţa
actualului art. 488 alin. (1) pct. 5 NCPC – a se vedea L. Zidaru, op. cit., în C. Jud. nr. 10/2009, supliment, p. 25].
Aşadar, necompetenţa de ordine privată nu intră sub incidenţa motivelor de casare prevăzute de noua lege procesuală.
435
Bineînţeles, această concluzie este valabilă şi dacă se schimbă judecătorul care intră în compunerea
completului de judecată, întrucât competenţa priveşte instanţa, iar nu judecătorul. Faptul că, eventual, „noul”
160
 35. Ca atare, instanţa sesizată devine competentă să soluţioneze cauza tocmai ca efect –
implicit, dar logic necesar – al dispoziţiilor care limitează în timp posibilitatea de a invoca excepţia de
necompetenţă; regula instituită de art. 1591 alin. (2) C. pr. civ. 1865, modificat prin Legea nr.
202/2010, respectiv de art. 130 alin. (2) NCPC poate fi citită şi în felul următor: „Dacă necompetenţa
materială ori teritorială de ordine publică nu a fost invocată la primul termen de judecată la care
părţile sunt legal citate, instanţa sesizată rămâne competentă să soluţioneze cauza. Invocarea
ulterioară a excepţiei de necompetenţă nu este posibilă”. Desigur, întrucât, pe de o parte, normele
legale în discuţie sunt suficient de clare şi, pe de altă parte, se adresează în primul rând
profesioniştilor dreptului, o formulare atât de descriptivă nu era necesară436.
36. Dacă excepţia de necompetenţă nu a fost invocată în aceste condiţii, atunci necompetenţa
instanţei sesizate se acoperă definitiv437, iar instanţa sesizată devine competentă să soluţioneze cauza
cu care a fost sesizată (deşi nu este în general competentă să soluţioneze cauze de acelaşi fel), în
temeiul art. 130 alin. (2) sau (3) NCPC. Ca atare, apelul sau recursul declarat de orice parte pe
motivul necompetenţei de ordine publică a primei instanţe trebuie respins, ca nefondat, instanţa de
control judiciar neavând nici posibilitatea de a invoca din oficiu această necompetenţă438, iar
dispoziţiile legale referitoare la efectul devolutiv al apelului nu pot conduce la altă concluzie, câtă

judecător consideră că trebuia invocată necompetenţa şi nu este de acord cu încheierea prin care instanţa şi-a constatat
propria competenţă nu poate prezenta nicio relevanţă, atât faţă de caracterul imperativ al limitei stabilite de art. 130
alin. (2) şi (3) NCPC, cât şi faţă de împrejurarea că, în general, judecătorul este ţinut de încheierile interlocutorii (chiar
pronunţate de alt coleg), asupra cărora nu mai poate reveni, nici măcar dacă le consideră nelegale (cf. şi art. 235
NCPC).
436
Ni s-a reproşat că ideea noastră, conform căreia instanţa devine competentă prin neinvocarea în termen a
excepţiei corespunzătoare, ar echivala cu transformarea unei ilegalităţi absolute, trecută sub tăcere, într-o legalitate
conjuncturală, respectiv a unui fapt negativ într-un fapt pozitiv. În acest sens, a se vedea I. Deleanu, Observaţii
generale şi speciale cu privire la noul Cod de procedură civilă (Legea nr. 134/2010), în Dreptul nr. 11/2000, p. 20,
nota 20 (lucrare citată în continuare „Observaţii generale…”); în exact acelaşi sens, a se vedea I. Deleanu, Tratat,
2010, p. 620, nota 3. Critica este nefondată, întrucât ignoră adevărul fundamental potrivit căruia în procedură nu există
sancţiuni care operează de drept, ci ele trebuie constatate şi aplicate de instanţă. Atunci când mijloacele procedurale
pentru invocarea încălcării unei norme, chiar „de ordine publică”, s-au epuizat, sancţiunea nu mai poate opera, iar
hotărârea rămâne valabilă (s-a arătat că „nulitatea, indiferent de natura ei, nu mai produce niciun efect după rămânerea
irevocabilă a hotărârii, cu excepţia cazurilor ce constituie motive pentru care pot fi exercitate, în condiţiile prevăzute
de lege, căile extraordinare de atac, de retractare, adică revizuirea şi contestaţia în anulare”. În acest sens, a se vedea
V.M. Ciobanu, G. Boroi, Tr.C. Briciu, Curs selectiv, 2011, p. 187). Hotărârea irevocabilă pronunţată de o instanţă
necompetentă material este pe deplin eficace şi intră în puterea lucrului judecat, nemaiputând fi desfiinţată pe nicio
cale (după epuizarea termenului de exercitare a contestaţiei în anulare, în măsura în care condiţiile restrictive ale
acestei căi de atac ar fi fost îndeplinite), fiind prezumată iuris et de iure nu doar a exprima adevărul, din perspectiva
efectelor sale substanţiale, inter partes, ci şi a fi pronunţată în condiţii de regularitate procedurală.
437
S-a avansat ipoteza unei cereri de repunere în termenul de invocare a excepţiei de necompetenţă, potrivit
art. 186 NCPC, „cel puţin teoretic, dacă practic este mai greu de închipuit, nu însă şi imposibil”. În acest sens, a se
vedea I. Deleanu, Tratat, vol. I, 2013, p. 219. Motivele temeinice care au împiedicat partea să formuleze excepţia de
necompetenţă în termen ar trebui să se refere la cunoaşterea întârziată, într-o manieră neimputabilă, temeinic
justificată, a faptelor din care rezultă necompetenţa. „Descoperirea” tardivă a unor motive ori argumente juridice noi
nu poate justifica cererea de repunere în termen.
438
„Actualmente, art. 1591 alin. (2), introdus prin Legea nr. 202/2010, prevede că necompetenţa materială şi
teritorială de ordine publică poate fi invocată de părţi sau de judecător la prima zi de înfăţişare, în faţa primei instanţe.
Prin urmare, dacă nu s-a procedat astfel, nu mai poate fi invocată direct în apel sau recurs” (a se vedea G. Boroi, O.
Spineanu-Matei, op. cit., 2011, p. 310). „În ceea ce priveşte invocarea necompetenţei prin intermediul căilor de atac,
necompetenţa materială şi cea teritorială exclusivă nu mai pot fi invocate direct în calea de atac, putând constitui
motiv de apel sau de recurs doar în măsura în care au fost invocate in limine litis în faţa primei instanţe, iar instanţa fie
a respins excepţia, caz în care calea de atac priveşte şi încheierea de respingere a excepţiei, potrivit art. 158 alin. (2) C.
pr. civ., fie nu s-a pronunţat asupra ei” (a se vedea: D. Atasiei, H. Ţiţ, op. cit., p. 68; D. Ghiţă, op. cit., p. 373; Gh.-L.
Zidaru, Condiţiile de invocare a excepţiei de necompetenţă…, pp. 266-269).
În sens contrar, a se vedea I. Deleanu, Tratat, 2010, pp. 484-485, unde se susţine (am spune, paradoxal) că
instanţa ar fi în drept să invoce necompetenţa în orice stare a pricinii, chiar şi direct în căile de atac; autorul recunoaşte
contradicţia pe care o implică propria sa interpretare, potrivit căreia părţile nu pot invoca necompetenţa decât la
primul termen în faţa primei instanţe, în vreme ce instanţa ar fi în drept să facă acest lucru în tot cursul procesului; în
loc de a trage concluzia impusă din formularea univocă a textelor, se arată că interpretarea corectă ar fi de natură să
arunce normele de competenţă de ordine publică în „coşul” normelor de ordine privată.
161
vreme excepţia de necompetenţă materială ori teritorială de ordine publică beneficiază de o
reglementare legală expresă, derogatorie.439
37. Când s-ar putea totuşi invoca necompetenţa de ordine publică în faţa instanţelor de apel sau
recurs? În condiţiile în care una dintre părţi a ridicat excepţia necompetenţei materiale ori teritoriale
exclusive, iar prima instanţă a respins-o ori a omis să se pronunţe asupra ei, această critică poate fi
reiterată de către apelant, prin motivele de apel. Dacă incidentul referitor la competenţa primei
instanţe a fost ridicat şi în faţa instanţei de apel, iar aceasta a respins excepţia ori a omis să se
pronunţe asupra ei, atunci (şi numai atunci) necompetenţa de ordine publică poate fi invocată pe calea
recursului.
38. Aşadar, necompetenţa de ordine publică a primei instanţe nu poate fi invocată direct în
recurs şi nici de către instanţa de recurs din oficiu, ci numai în măsura în care excepţia a fost ridicată
anterior, în condiţiile prevăzute de lege, atât în faţa primei instanţe, cât şi a instanţei de apel, concluzie
care rezultă din art. 130 alin. (2) şi art. 488 alin. (2) NCPC (desigur, sub rezerva ipotezelor, puţine la
număr în Noul Cod, în care apelul este suprimat de lege, hotărârea primei instanţe fiind supusă numai
recursului). Totodată, art. 489 alin. (3) prevede că motivele de casare care sunt de ordine publică pot fi
invocate şi din oficiu, fie în procedura de filtrare, fie în şedinţă publică, dacă legea nu prevede altfel,
or, în această materie, legea prevede altfel – în sensul că invocarea din oficiu a cazului de casare
prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 este condiţionată de invocarea prealabilă a excepţiei, de către părţi
sau de instanţele de fond din oficiu, în condiţiile anterior expuse.
39. Dispoziţiile referitoare la soluţiile ce pot fi pronunţate de instanţa de apel, respectiv de
recurs în caz de necompetenţă440 susţin cele arătate aici, întrucât soluţia dată căii de atac este o
chestiune subsecventă problemei de a şti dacă necompetenţa poate fi analizată de instanţa de control
judiciar. Cu alte cuvinte, instanţa de apel sau recurs trebuie întâi să verifice dacă este în drept să
examineze, în acest stadiu al procedurii, dacă prima instanţă a fost sau nu competentă, scop în care
trebuie să examineze dacă au fost sau nu respectate condiţiile prevăzute de art. 130 alin. (2) sau (3)441.

439
A se vedea, în acest sens, V.M. Ciobanu, G. Boroi, Tr.C. Briciu, Cl.C. Dinu, M. Stancu, Gh.-L. Zidaru,
Unele consideraţii referitoare la efectul devolutiv al apelului, cu privire specială asupra noţiunii de „explicitare a
pretenţiilor”, cuprinsă în art. 478 alin. (4) NCPC şi asupra invocării necompetenţei în această cale de atac,
disponibil pe www.juridice.ro, 23 iulie 2015.
440
Potrivit art. 480 alin. (4) NCPC, dacă instanţa de apel stabileşte că prima instanţă a fost necompetentă, iar
necompetenţa a fost invocată în condiţiile legii, va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre judecare instanţei
competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent. Textul, modificat prin Legea nr. 76/2012, este
limpede în sensul că excepţia de necompetenţă nu poate fi ridicată pentru prima oară în instanţa de apel, în cazurile
prevăzute de art. 130 alin. (2) şi (3) NCPC.
De asemenea, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 3 NCPC, se poate cere casarea hotărârii recurate „când hotărârea
a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii”. Modificarea
textului, prin adăugarea condiţiei „invocată în condiţiile legii”, se impunea, ca urmare a redactării identice date prin
Legea nr. 202/2010 motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. pr. civ. anterior. Ca atare, omisiunea acestei
precizări finale din textul Noului Cod ar fi putut da naştere unor interpretări greşite.
441
Această interpretare se impune şi în lumina art. 132 alin. (2), potrivit căruia, dacă instanţa se declară
competentă, va trece la judecarea pricinii. Încheierea poate fi atacată numai odată cu hotărârea pronunţată în cauză.
Prin urmare, exercitarea căii de atac cu privire la competenţă este posibilă dacă necompetenţa a fost invocată în
termen, iar instanţa s-a declarat explicit competentă şi a respins excepţia necompetenţei; de asemenea, în cazul în care
instanţa ar omite să se pronunţe asupra excepţiei invocate în termen.
Opinia contrară (I. Deleanu, Tratat, 2010, p. 622, nota 2; I. Deleanu, Consideraţii cu privire la excepţiile
procesuale…, p. 55, nota 116, p. 57, inclusiv nota 122), exprimată, e drept, înainte de clarificările aduse în această
materie prin Legea nr. 76/2012, nu putea fi primită nici în raport de forma iniţială a Noului Cod, întrucât ar fi un
nonsens să se limiteze în timp posibilitatea primei instanţe de a invoca din oficiu necompetenţa sa materială (ori
teritorială exclusivă), iar, în acelaşi timp, să existe totuşi posibilitatea invocării necompetenţei de ordine publică a
primei instanţe direct în apel sau recurs, chiar din oficiu. În acest fel, judecătorul de la prima instanţă care sesizează
ulterior că este necompetent să soluţioneze cauza ar fi obligat să administreze probe şi să se pronunţe asupra fondului,
ştiind că hotărârea sa va fi ulterior desfiinţată de către instanţa de control judiciar – şi aceasta indiferent de temeinicia
soluţiei pronunţate.
Ca urmare, dacă s-ar admite ca instanţa de control judiciar să invoce din oficiu necompetenţa de ordine
publică a primei instanţe, ar însemna că aceasta din urmă este, de fapt, obligată să invoce excepţia de necompetenţă în
orice stare a pricinii – orice altă soluţie „mixtă” fiind o vădită incongruenţă –, ceea ce, în prezenţa unui text precum
art. 130 NCPC, nu se poate susţine, fără ca dispoziţia legală respectivă să fie făţiş eludată. În acest sens, precizăm că
162
Dacă răspunsul este afirmativ, atunci instanţa de control judiciar verifică „pe fond” competenţa primei
instanţe; în cazul în care ajunge la concluzia că prima instanţă a fost competentă, va respinge calea de
atac, ca nefondată; dacă, dimpotrivă, constată că prima instanţă nu a fost competentă, va proceda
conform legii, în sensul anulării sau, după caz, al casării hotărârii anterioare şi al sesizării jurisdicţiei
competente.
40. În concluzie, toate dispoziţiile legale referitoare la condiţiile de invocare a excepţiei de
necompetenţă, la condiţiile în care poate fi formulată calea de atac şi la soluţiile ce pot fi pronunţate
de instanţele de control judiciar trebuie interpretate într-o manieră sistematică şi coerentă, în aşa fel
încât fiecăruia dintre aceste texte să i se recunoască domeniul de aplicare stabilit de legiuitor.
41. Desigur, instanţa de apel sau recurs şi-ar putea invoca din oficiu, la primul termen de
judecată, propria sa necompetenţă, după cum şi părţile ar putea invoca excepţia corespunzătoare442; în
acest caz însă, admiterea excepţiei va avea ca efect declinarea competenţei de soluţionare a apelului,
respectiv recursului, şi sesizarea instanţei de control judiciar competente (iar nu desfiinţarea primei
hotărâri), care va soluţiona pe fond calea de atac respectivă (chiar dacă nici prima instanţă nu era
competentă, dar necompetenţa s-a acoperit, nefiind invocată potrivit art. 130).
42. Chiar dacă excepţia de necompetenţă invocată în termen a fost pe nedrept respinsă de prima
instanţă, considerăm că, dacă apelantul nu invocă necompetenţa ca motiv de apel, instanţa de apel nu
ar putea lua în considerare necompetenţa din oficiu, ca motiv de ordine publică, aceasta acoperindu-se
ca urmare a omisiunii apelantului de a-şi reitera critica în calea de atac (este posibil ca apelantul să fie
nemulţumit de soluţia asupra fondului şi să declare apel, fără a mai considera util să invoce
necompetenţa primei instanţe, pentru a nu se ajunge la anularea hotărârii şi la reluarea întregului ciclu
procesual)443.
43. Mai dificilă este situaţia în care soluţionarea cauzei de către un „complet necompetent”
atrage şi o alcătuire diferită a completului de judecată444. În acest caz, s-ar putea susţine că va
interveni anularea, respectiv casarea hotărârii pentru greşita compunere a completului de judecată,
invocarea acestei neregularităţi nefiind limitată în timp, ca în cazul necompetenţei.
44. Ne raliem acelei opinii potrivit căreia, în cazul în care, ca urmare a greşitei calificări a
naturii juridice a litigiului, acesta este soluţionat de un complet necompetent – şi, totodată, inadecvat
compus, în raport de „adevărata natură” a litigiului –, greşita alcătuire a completului se află în strânsă
legătură cu necompetenţa, neputând fi privită în mod separat. Aşa fiind, de vreme ce, prin neinvocarea
excepţiei de necompetenţă, completul respectiv devine competent să soluţioneze cauza, nu se mai

una este dezacordul faţă de soluţia adoptată de legiuitor, care poate avea părţile sale bune şi mai puţin bune, alta însă
este de a adopta o interpretare contrară legii, în scopul de a o goli de conţinut.
442
Iar nu necompetenţa primei instanţe (nici măcar indirect: de exemplu, curtea de apel este competentă să
soluţioneze apelurile împotriva hotărârilor tribunalului şi nu s-ar putea declara necompetentă pe motiv că pricina
trebuia judecată în primă instanţă de judecătorie; secţia civilă nu se poate considera necompetentă dacă pricina a fost
judecată în primă instanţă tot de secţia civilă, chiar dacă, după materie, competentă ar fi fost secţia de litigii de muncă,
întrucât necompetenţa după natura cauzei s-a acoperit). Ipoteza ar putea prezenta importanţă practică în măsura în care
legiuitorul ar institui competenţe diferite pentru soluţionarea apelului sau recursului, dând, spre exemplu, unele apeluri
în competenţa tribunalelor, iar altele, în competenţa curţilor de apel. NCPC conţine o dispoziţie de principiu [art. 483
alin. (3)] prin care dă recursul în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, însă în cazurile anume prevăzute de
lege recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară [art. 483 alin. (4)].
443
În acest din urmă caz, ca şi atunci când necompetenţa materială ori teritorială exclusivă este invocată de
intimat, prin întâmpinare, instanţa de apel trebuie să aibă în vedere dispoziţiile art. 481 NCPC, care interzic agravarea
situaţiei apelantului în propria cale de atac, cu excepţia cazului în care el consimte expres la aceasta sau în cazurile
anume prevăzute de lege. Anularea sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în considerarea
necompetenţei care nu a fost invocată de apelant, ci de instanţă din oficiu ori de către partea adversă, poate fi privită
ca o agravare a situaţiei apelantului în propria cale de atac, chiar dacă acesta căzuse în pretenţii la prima instanţă, în
considerarea prelungirii duratei procesului, ca urmare a reluării ciclului procesual.
444
Practic, această problemă se ridică în cazul conflictelor de muncă, soluţionate de un complet alcătuit
dintr-un judecător şi doi asistenţi judiciari. Dacă, bunăoară, un proces civil ori de contencios administrativ este dedus
soluţionării secţiei ori completului specializat în materia conflictelor de muncă ori invers, un litigiu de muncă este
dedus soluţionării instanţei civile ori de contencios administrativ, pe lângă necompetenţă (care se acoperă, dacă nu
este invocată în termenul legal), se poate constata şi greşita alcătuire a completului de judecată.
163
poate vorbi despre o „nelegală compunere”, care să conducă la soluţia anulării, respectiv a casării
hotărârii445.
45. În ceea ce priveşte contestaţia în anulare, potrivit art. 503 alin. (2) pct. 1 NCPC, hotărârile
instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când hotărârea dată în recurs a
fost pronunţată de o instanţă necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea
instanţei şi, deşi se invocase excepţia corespunzătoare, instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra
acesteia446.
Acest caz priveşte, aşadar, necompetenţa absolută a instanţei care a pronunţat hotărârea atacată,
care în vechea reglementare constituia un motiv de exercitare a contestaţiei în anulare de drept comun.
46. Reţine atenţia, în primul rând, faptul că numai necompetenţa absolută a instanţei de recurs
[ori, în condiţiile art. 503 alin. (3) NCPC, a instanţei de apel, dacă decizia acesteia nu este susceptibilă
de recurs] poate fi criticată pe calea contestaţiei în anulare şi numai dacă necompetenţa a fost invocată
în condiţiile legii de către una dintre părţi447, însă instanţa de recurs (ori, în condiţiile arătate, de apel)
a omis să se pronunţe asupra ei.
47. Doctrina anterioară modificărilor aduse Codului de procedură civilă prin Legea nr.
202/2010 a apreciat că motivul corespunzător al contestaţiei în anulare de drept comun [prevăzut de
art. 317 alin. (1) pct. 2 C. pr. civ. 1865] este inadmisibil dacă excepţia necompetenţei absolute a fost
invocată, iar instanţa a respins-o, întrucât contestaţia în anulare este o cale de atac de retractare şi nu
se poate cere aceleiaşi instanţe să revină asupra hotărârii ei448.
48. Dacă însă excepţia de necompetenţă nu a fost invocată în condiţiile art. 130 NCPC,
necompetenţa instanţei se acoperă definitiv şi nu mai poate fi invocată într-un stadiu ulterior al
pricinii, aşadar nici prin intermediul căilor ordinare sau extraordinare de atac.
49. Desigur, necompetenţa generală a instanţelor judecătoreşti poate fi invocată în orice stadiu
al pricinii, deci inclusiv direct în recurs, conform art. 130 alin. (1) NCPC.
50. Contestaţia în anulare specială pentru motivul prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 1 din Noul
Cod este, aşadar, admisibilă dacă excepţia de necompetenţă absolută a fost invocată în faţa instanţei

445
Într-o altă opinie, greşita compunere a completului de judecată atrage anularea, respectiv casarea
hotărârii, cu trimiterea cauzei spre rejudecare. Nu putem fi de acord cu această soluţie, în primul rând pentru că greşita
alcătuire a completului de judecată nu are nimic de-a face cu nesoluţionarea fondului cauzei. Textele incidente într-o
atare situaţie ar fi art. 480 alin. (6), în cazul apelului, respectiv art. 497 şi art. 498 alin. (1), în cazul recursului.
În fine, în ultima opinie, într-o asemenea situaţie intervine casarea hotărârii primei instanţe, însă cu reţinere,
şi trimiterea cauzei secţiei ori completului competent (în raport de adevărata natură a litigiului) pentru rejudecarea
cauzei în fond după casare. În acest sens, a se vedea C. Ap. Piteşti, s. civ., dec. nr. 1365 din 6 septembrie 2011, cu
comentariu aprobativ de A. Tabacu, în RRDJ nr. 3/2012, pp. 23-30.
446
Prin urmare, nu se mai poate invoca pe calea contestaţiei în anulare excepţia necompetenţei de ordine
publică a tuturor instanţelor care au judecat pricina, cu scopul desfiinţării hotărârilor şi reluării ciclului procesual de la
prima instanţă; se poate invoca exclusiv necompetenţa absolută a instanţei de recurs, şi aceasta numai dacă în recurs
s-a invocat excepţia corespunzătoare, însă instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra ei [art. 503 alin. (2) pct. 1
NCPC]. În acest caz, decizia ar urma să fie anulată şi cauza să fie trimisă instanţei competente să judece recursul [art.
508 alin. (3) NCPC]. Aceste dispoziţii se aplică în mod corespunzător hotărârilor instanţei de apel care, potrivit legii,
nu pot fi atacate cu recurs [art. 508 alin. (3)].
447
Pentru observaţia judicioasă conform căreia necompetenţa trebuie să fi fost invocată anterior de părţi, iar
nu de instanţă din oficiu, întrucât art. 503 alin. (2) pct. 1 NCPC introduce o restricţie întemeiată pe ideea de sancţiune
a inacţiunii părţii, a se vedea S. Spinei, Reglementarea contestaţiei în anulare în noul Cod de procedură civilă, în
Dreptul nr. 1/2013, p. 61.
448
S-a arătat însă cu temei că această interpretare nu mai putea fi menţinută, faţă de modificările aduse în
această materie prin NCPC, preluate înainte de intrarea acestuia în vigoare de Legea nr. 202/2010, care impunea
invocarea necompetenţei materiale şi teritoriale de ordine publică in limine litis [art. 1591 alin. (2) C. pr. civ. 1865].
Admiţând că s-ar putea formula contestaţie în anulare dacă necompetenţa nu a putut fi invocată pe calea apelului sau
recursului – or, necompetenţa nu poate fi invocată pe calea apelului sau recursului, dacă nu a fost invocată în termen
în faţa primei instanţe – s-ar anula efectul urmărit prin dispoziţiile art. 1591 alin. (2) C. pr. civ. 1865 „De aceea,
propunem o interpretare corelată a textelor menţionate, care să corespundă scopului urmărit prin recenta modificare
legislativă, conform căreia contestaţia în anulare prevăzută de art. 317 alin. (1) pct. 2 C. pr. civ. nu poate fi exercitată
pentru necompetenţă materială şi teritorială exclusivă, dacă această excepţie nu a fost invocată conform art. 1591 alin.
(2). Interpretarea contrară ar permite părţii să obţină, prin intermediul căii de atac de retractare, ceea ce nu mai putea
obţine, din culpa ei (constând în neinvocarea excepţiei în termen), prin intermediul căilor de atac de reformare”. În
acest sens, a se vedea G. Boroi, O. Spineanu-Matei, op. cit., 2011, p. 310.
164
de recurs (ori de apel a cărei hotărâre este definitivă) în condiţiile arătate, însă instanţa a omis să se
pronunţe asupra ei449. Textul de lege este corelat cu modificările aduse condiţiilor în care poate fi
invocată excepţia de necompetenţă.
51. De asemenea, este posibil ca prima instanţă şi instanţa de apel să fi fost competente să
soluţioneze cauza, însă instanţa de recurs nu a fost competentă (spre exemplu, recursul trebuia
soluţionat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, însă a fost în mod eronat judecat de instanţa ierarhic
superioară celei care a pronunţat hotărârea recurată ori invers), caz în care excepţia de necompetenţă
se va invoca pentru prima dată în faţa instanţei de recurs.
ii) Necompetenţa generală
52. Excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti poate fi invocată în orice stare a
pricinii, prin urmare, şi direct în căile de atac, inclusiv de instanţă din oficiu.
53. Considerăm că această regulă nu se aplică în materie de arbitraj. De vreme ce convenţia de
arbitraj trebuie invocată de partea interesată in limine litis – în caz contrar, instanţa statală rămâne
competentă să soluţioneze cauza –, nu s-ar putea admite invocarea convenţiei arbitrale direct în calea
de atac.
Mai mult, chiar dacă excepţia de necompetenţă întemeiată pe convenţia de arbitraj a fost greşit
respinsă de prima instanţă, acesta nu ar putea constitui un motiv de ordine publică, pe care instanţa de
apel ori de recurs l-ar putea lua în considerare din oficiu; dimpotrivă, de vreme ce normele care
privesc competenţa tribunalului arbitral sunt de ordine privată, nesocotirea lor trebuie invocată de
partea interesată.
III. Observaţii cu privire la justificarea reglementării actuale
54. În literatura de specialitate, precum şi în practica judiciară, noua reglementare a fost bine
primită450, fiind recunoscute raţiunile care au determinat legiuitorul să reformeze regimul de invocare
a excepţiei necompetenţei materiale şi teritoriale de ordine publică. Cu toate acestea, împotriva
soluţiei preconizate de NCPC şi aplicate deja în practică după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010
au fost formulate şi critici, îndeosebi, dar nu exclusiv451, de către regretatul profesor Ion Deleanu452.
55. Considerăm că aceste critici nu pot fi, în cele din urmă, reţinute, întrucât:

449
Prin Legea nr. 76/2012 a fost înlăturată ipoteza în care instanţa de recurs a respins excepţia de
necompetenţă. În acest caz, a avut loc o judecată asupra excepţiei, iar contestaţia în anulare nu trebuie transformată
într-un recurs la recurs. Ca urmare, contestaţia va putea fi formulată doar dacă, deşi excepţia a fost reiterată în condiţii
de regularitate pe calea recursului, instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra acestui motiv de casare.
450
A se vedea, mai recent: V. Dănăilă, C. Anghelescu, V. Constantinescu, Excepţiile în procesul civil.
Jurisprudenţă comentată şi reglementarea din noul Cod de procedură civilă, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 358;
A. Constanda, Comentarii Noul Cod, p. 341.
451
Pentru observaţii critice asupra aceleiaşi soluţii legislative, în contextul Legii nr. 202/2010, a se vedea I.
Leş, Reflecţii…, în Dreptul nr. 1/2011, pp. 16-17. A se vedea, pentru critici moderate, şi I. Leş, Tratat, 2010, pp. 300-
301, care identifică însă, ca raţiune a noilor dispoziţii, promovarea principiului soluţionării cauzelor într-un termen
optim, previzibil şi rezonabil. A se vedea şi L. Chiriazi, Unele incidente procedurale privitoare la competenţa
instanţei în Noul Cod de procedură civilă şi în Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea
soluţionării proceselor, în Dreptul nr. 5/2011, pp. 79-81.
452
A se vedea: I. Deleanu, Consideraţii cu privire la excepţiile procesuale…, pp. 50-58; idem, Observaţii
generale şi speciale…, pp. 19-20; idem, Tratat, 2010, pp. 484-485, 620-622.
Criticile formulate de domnul profesor Deleanu ar putea fi sintetizate după cum urmează:
a) legea îşi nesocoteşte propria distincţie între normele de competenţă de ordine publică şi cele de ordine
privată, asimilându-le, practic, pe primele ultimelor. În aceste condiţii, fie se renunţa cu totul la distincţia „ordine
publică-ordine privată”, fie, dacă aceasta este adoptată, trebuia să i se dea eficienţă, printr-un regim juridic
semnificativ diferit pentru fiecare categorie de norme;
b) judecătorul „poate” să-şi invoce propria necompetenţă de ordine publică, deci nu este obligat, ceea ce face
ca normele de competenţă de ordine publică să fie „bulversate” şi „lipsite de noimă”, ajungându-se „la situaţia bizară
de substituire a unor instanţe în prerogativele jurisdicţionale ale altora, în pofida ierarhizării lor prin normele de
competenţă materială”;
c) se ignoră faptul că uneori, în mod excepţional, excepţia necompetenţei de ordine publică trebuie unită cu
fondul, întrucât uneori invocarea excepţiei este de natură să angajeze discuţii asupra fondului dreptului (spre exemplu,
atunci când se pune problema de a califica natura juridică a raportului juridic litigios);
d) reglementarea este eliptică, întrucât nu distinge clar între normele de competenţă de ordine publică şi cele
de competenţă exclusivă, caz în care regimul lor juridic ar trebui să fie (mai) intransigent.
165
 a) axioma (nedemonstrată) potrivit căreia necompetenţa de ordine publică ar trebui invocată în
orice stare a pricinii aminteşte de vechea concepţie potrivit căreia hotărârea pronunţată de o instanţă
necompetentă absolut este nulă şi nu poate produce niciun efect; în prezent se admite că expresia
„competenţă absolută” este inexactă, întrucât, în momentul epuizării mijloacelor procedurale pentru
invocarea necompetenţei, aceasta se acoperă, iar hotărârea pronunţată este pe deplin valabilă; nu s-ar
putea admite, aşadar, o acţiune în nulitate împotriva hotărârii judecătoreşti, pe cale separată, sub
cuvânt că instanţa nu a fost competentă; de asemenea, necompetenţa nu poate fi invocată pe calea
contestaţiei la executare şi numai în condiţii restrictive pe calea contestaţiei în anulare;
b) diferenţierea între necompetenţa de ordine publică şi cea de ordine privată nu exclude
instituirea unui regim juridic distinct chiar în interiorul categoriei generice a „necompetenţei de ordine
publică”, existând grade diferite de intensitate a ordinii publice în această materie 453; interesul public
este mai puţin afectat dacă, spre exemplu, în locul judecătoriei judecă tribunalul ori în locul secţiei
pentru conflicte de muncă judecă secţia de contencios administrativ, ca urmare a unor divergenţe
privind calificarea naturii juridice ori a valorii obiectului pricinii; în aceste cazuri, a judecat o instanţă
judecătorească, independentă şi imparţială, compusă dintr-un judecător prezumat a cunoaşte dreptul
român în vigoare; adagiul iura novit curia nu încetează să aibă aplicare la limitele specializării
(temporare şi adesea conjuncturale a) respectivului judecător. Chiar dacă şi în acest caz necompetenţa
atinge buna funcţionare a sistemului judiciar – însă într-o mai mică măsură decât în cazul
necompetenţei generale ori internaţionale –, este raţional ca necompetenţa care nu a fost observată şi
invocată într-un stadiu incipient al procesului să se acopere, pentru că are mai multă greutate dreptul
constituţional al părţilor de a beneficia de un acces efectiv la justiţie, pentru dezlegarea pe fond a
pricinii lor într-un termen rezonabil, dacă nu chiar optim şi previzibil [art. 6 alin. (1) NCPC]; de
asemenea, primează chiar interesul public al justiţiei, de a nu fi încărcată cu litigii tardive privind
competenţa şi de a nu se aglomera cu procese, ca urmare a trimiterilor spre rejudecare pentru
necompetenţă, eforturile instanţei considerate ulterior a fi necompetentă, în ceea ce priveşte efectuarea
actelor de procedură şi soluţionarea excepţiilor procesuale, fiind aneantizate; de altfel, chiar în vechea
reglementare, consecinţele necompetenţei erau sever atenuate, de vreme ce se admitea păstrarea
probelor administrate de instanţa necompetentă, indiferent de natura necompetenţei, în aceeaşi idee,
insuficient subliniată, a economiei procesuale.
Dacă însă, în locul organului de jurisdicţie competent, judecă o instanţă judecătorească, deşi ab
initio litigiul nu era de competenţa puterii judecătoreşti, atunci interesul public este afectat într-o mai
mare măsură, fiind în discuţie repartizarea competenţelor între autorităţile statului de diferite categorii
şi, prin aceasta, chiar principiul separaţiei puterilor în stat. Aceste împrejurări justifică un tratament
procesual diferit al excepţiei de necompetenţă generală;
c) în reglementarea Noului Cod (art. 129 şi urm.), diferenţierea dintre necompetenţa materială
şi teritorială exclusivă, pe de o parte, şi necompetenţa teritorială de ordine privată, pe de altă parte,
este suficient de pregnantă, motiv pentru care nu se poate susţine cu temei că legiuitorul ar fi nesocotit
propria sa distincţie. Astfel, necompetenţa de ordine publică poate fi invocată de oricare dintre părţi –
chiar şi de reclamant, deşi aceasta ar putea releva un anumit abuz de drept – şi de instanţă din oficiu,
la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, în vreme ce necompetenţa teritorială de
ordine privată poate fi invocată doar de pârât şi doar prin întâmpinare, dacă aceasta este obligatorie;
d) argumentul întemeiat pe ordinea gradelor de jurisdicţie nu are o greutate atât de mare încât să
ducă la altă concluzie, întrucât de lege lata există numeroase incertitudini cu privire la delimitarea
competenţei instanţelor de grade diferite, fiind inevitabil ca într-un număr totuşi restrâns de cauze din
domenii „de nişă” cauza să fie soluţionată în primă instanţă de o instanţă necompetentă. În condiţiile
în care nici părţile, nici instanţa nu au sesizat în termenul legal necompetenţa, iar pricina a fost
soluţionată în aceste condiţii, este firesc ca hotărârea să fie supusă căilor de atac prevăzute de lege
prin raportare la instanţa (secţia specializată) care a pronunţat-o;
f) nu în ultimul rând, soluţia actuală a dreptului român urmează o tendinţă vizibilă în plan
european, de a limita cât mai mult posibilitatea de a invoca în căile de atac necompetenţa, de a preveni
desfiinţarea hotărârii şi reluarea ciclului procesual pe considerentul că prima instanţă ar fi fost

453
În sens contrar, a se vedea I. Leş, op. cit., în Dreptul nr. 1/2011, p. 17, unde se afirmă că „instituirea unor
grade de gravitate deosebite este greu de imaginat”; de asemenea, a se vedea I. Leş, Noul Cod, 2011, p. 217.
166
necompetentă. În dreptul german, soluţia, unanim aprobată de literatura de specialitate şi explicată în
jurisprudenţa instanţei supreme, este excluderea totală a posibilităţii de a invoca necompetenţa în apel
sau recurs [art. 513 alin. (2), art. 545 alin. (2) ZPO] – chiar şi aceea de ordine publică, ce nu se
acoperă prin neinvocare in limine litis, putând fi luată în considerare din oficiu până la închiderea
dezbaterilor în primă instanţă (art. 39 ZPO) – pentru raţiuni de economie procesuală şi în considerarea
egalităţii prezumate a tuturor jurisdicţiilor germane. După cum am arătat cu altă ocazie, aceeaşi
preocupare este vizibilă şi în dreptul francez. Soluţia legii române actuale este una echilibrată, care
ţine cont atât de aceste tendinţe din dreptul comparat, cât şi de necesitatea de a evita o modificare prea
radicală; ca urmare, necompetenţa de ordine publică poate constitui motiv de apel sau de recurs, dacă
excepţia ridicată in limine litis a fost pe nedrept respinsă de prima instanţă.
56. Pe cale de consecinţă, apreciem că soluţia Noului Cod este judicioasă şi trebuie menţinută,
întrucât contribuie, astfel cum am mai arătat, la responsabilizarea instanţelor şi a părţilor, la
prevenirea abuzului de drept şi la judecarea cu celeritate a pricinilor.

Jurisprudenţă

1. Oricum, deşi excepţia de necompetenţă materială este una de ordine publică şi poate fi
invocată în orice fază a procesului, aşa cum rezultă din art. 159 alin. (1) pct. 2 C. pr. civ., inclusiv în
recurs, în temeiul art. 306 alin. (2) C. pr. civ., invocând calitatea de comerciant abia în recurs, pârâţii
invocă o neregularitate produsă prin propriul lor fapt, în sensul art. 108 alin. (4) C. pr. civ.,
invocându-şi propria turpitudine, constând în ascunderea acestei calităţi şi invocând-o abia în recurs,
tinzând, prin aceasta, la reluarea judecăţii de la prima instanţă, ceea ce ar determina încălcarea
termenului rezonabil de soluţionare a unei cauze şi, implicit, a dreptului la un proces echitabil în
sensul art. 6 par. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului (C. Ap. Cluj, s. civ., dec. nr. 1098/R
din 6 mai 2010, nepublicată).
Notă: Decizia a fost pronunţată la o dată la care excepţia necompetenţei materiale putea fi
invocată în orice stare a pricinii, respectiv anterior modificărilor aduse C. pr. civ. prin Legea nr.
202/2010. Totuşi, în circumstanţele concrete ale cauzei (pârâţii invocaseră faptele din care decurgea
pretinsa lor calitate de comercianţi abia în recurs, după ce căzuseră în pretenţii atât la prima instanţă,
cât şi în apel), ni se pare remarcabil raţionamentul instanţei, potrivit căruia o casare cu trimitere spre
rejudecare ar fi pus probleme sub aspectul termenului rezonabil de soluţionare a cauzei.
2. Curtea constată că la data înregistrării prezentei cereri de ordonanţă preşedinţială, respectiv
12 septembrie 2011, textul art. 159 C. pr. civ. era deja modificat prin Legea nr. 202/2010, iar art. 1591
C. pr. civ., introdus prin aceeaşi lege, era în vigoare. În consecinţă, potrivit acestor texte,
necompetenţa este de ordine publică în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de
competenţa unei instanţe de alt grad, însă această excepţie nu mai poate fi invocată de părţi ori de
către judecător decât la prima zi de înfăţişare în faţa primei instanţe şi, oricum, nu mai târziu de
începerea dezbaterilor asupra fondului. În mod corespunzător, prin aceeaşi Lege nr. 202/2010, a fost
modificat şi textul art. 304 pct. 3 C. pr. civ. în sensul că se poate cere casarea unei hotărâri când
aceasta s-a dat cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, însă numai dacă aceasta a
fost invocată în condiţiile legii, adică în condiţiile art. 1591 alin. (2) C. pr. civ., la prima zi de
înfăţişare în faţa primei instanţe. În condiţiile în care însă în faţa primei instanţe nu a fost invocată
excepţia necompetenţei materiale a acesteia, acest motiv nu mai poate fi invocat nici în faţa instanţei
de recurs ca motiv de ordine publică (C. Ap. Bucureşti, s. a VI-a civ., dec. nr. 828 din 28 februarie
2012, disponibilă pe www.cab1864.eu).
Notă: În condiţiile art. 130 alin. (2) NCPC, excepţia de necompetenţă trebuie invocată cel mai
târziu la primul termen la care părţile sunt legal citate, instituţie procedurală ce preia funcţiile primei
zile de înfăţişare, în sensul art. 134 C. pr. civ. anterior.
3. Prealabil pronunţării regulatorului de competenţă, trebuie avut în vedere că, odată cu intrarea
în vigoare a Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, art.
1591 C. pr. civ. a suferit modificări, în sensul că textul nou-introdus stabileşte regimul juridic al
excepţiei de necompetenţă, respectiv al persoanelor sau organelor care pot invoca necompetenţa şi
până la ce moment al procesului. Astfel, necompetenţa de ordine publică  generală, materială şi
teritorială exclusivă  poate fi invocată de oricare dintre părţi sau de instanţă, din oficiu, până la
167
prima zi de înfăţişare în faţa primei instanţe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra
fondului, iar necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de pârât prin întâmpinare sau,
când nu este obligatorie, cel mai târziu la prima zi de înfăţişare. După cum se poate observa, obiectul
cauzei dedus judecăţii îl constituie o acţiune în pretenţii, respectiv de obligare a pârâtului la plata
sumei de 3.920,14 lei reprezentând despăgubiri în baza unui contract de asigurare. Cum reclamanta a
înţeles să introducă cererea de chemare în judecată la instanţa în circumscripţia căreia îşi are sediul,
respectiv în Bucureşti, atât reclamanta, cât şi instanţa nu mai puteau reveni asupra ei, întrucât prin
introducerea acţiunii s-a fixat competenţa instanţei respective, competenţă ce ar fi putut fi contestată
numai de către pârât prin întâmpinare sau cel mai târziu la prima zi de înfăţişare. În mod greşit
Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei la Judecătoria Brăila,
deoarece, aşa cum s-a arătat mai sus, dreptul de a decide cu privire la competenţa soluţionării cauzei
revine pârâtului, instanţa neputând să dispună din oficiu declinarea competenţei (ÎCCJ, s. a II-a civ.,
dec. nr. 137 din 17 ianuarie 2013, disponibilă pe www.scj.ro).
4. Potrivit art. 7 alin. (1) C. pr. civ., competenţa teritorială de drept comun aparţine instanţei de
la sediul pârâtei persoană juridică de drept privat. Instanţa a fost sesizată cu o cerere personală
mobiliară, având ca obiect plata unei sume de bani, eventuala necompetenţă este de ordine privată
[art. 159 alin. (2) C. pr. civ.], în cauză fiind aplicabile dispoziţiile art. 1591 alin. (3) C. pr. civ.,
conform cărora necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar către pârât, prin întâmpinare
ori, când aceasta nu este obligatorie, cel mai târziu la prima zi de înfăţişare. Întâmpinarea era
obligatorie în cauză, iar la prima zi de înfăţişare părţile au lipsit. De aici rezultă că, în temeiul art. 1591
alin. (3) C. pr. civ., necompetenţa teritorială s-a acoperit, iar Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a
devenit competentă să judece pricina. Numai cu încălcarea evidentă a legii s-a putut invoca din oficiu
excepţia necompetenţei teritoriale şi declina competenţa în favoarea Judecătoriei Sectorului 3
Bucureşti. În mod judicios s-a statuat de către această instanţă că, prin sesizarea instanţei iniţial
necompetente şi prin neinvocarea excepţiei de necompetenţă de către pârât, în termenul stabilit de
lege, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti era singura instanţă competentă să judece prezenta cauză
(Trib. Bucureşti, s. a IV-a civ., sent. nr. 1482 din 9 august 2012, nepublicată).
5. Este nefondat motivul de recurs formulat de către recurenţii reclamanţi prin care se susţine
încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe (care priveşte prima instanţă de fond), şi
anume a Tribunalului Bucureşti, raportat la prevederile art. 71 din Legea nr. 84/1998.
Aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, această excepţie privea competenţa teritorială a
primei instanţe şi a fost invocată pentru prima dată în apel, iar nu la prima zi de înfăţişare în faţa
primei instanţe, conform prevederilor art. 1591 C. pr. civ. (aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 202
privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor din 25 octombrie 2010). În aceste
condiţii a operat decăderea din dreptul de a invoca necompetenţa teritorială, fie ea de ordine publică
(...) (ÎCCJ, s. I civ., dec. nr. 1934 din 17 iunie 2014, disponibilă pe www.scj.ro).
Notă: Soluţia rezultă actualmente din prevederile art. 130 alin. (2) NCPC.
6. Reclamantul a sesizat Judecătoria Pătârlagele cu o acţiune de pronunţare a unei hotărâri care
să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare pentru un bun imobil, susţinând că a încheiat cu
pârâţii un antecontract de vânzare-cumpărare, pe care aceştia au refuzat să-l execute, neprezentându-
se la notariat în vederea perfectării actului de vânzare-cumpărare în formă autentică.
Se reţine că, prin Decizia nr. 8 din data de 10 iunie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
referitoare la caracterul acţiunii în pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare-
cumpărare a unui imobil şi stabilirea competenţei teritoriale în judecarea acestei acţiuni, instanţa
superioară a admis recursul în interesul legii şi a stabilit că acţiunea prin care se solicită pronunţarea
unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare a unui imobil are
caracterul unei acţiuni personale imobiliare
În consecinţă, în cauza de faţă, instanţa a fost învestită cu soluţionarea unei acţiuni personale
imobiliare, prin care reclamantul tinde la valorificarea unui drept personal, dreptul de creanţă corelativ
obligaţiei de a face, urmare a antecontractului încheiat cu pârâţii cu privire la un bun imobil.
Înalta Curte reţine că norma înscrisă în art. 107 NCPC, potrivit căreia cererea de chemare în
judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă
legea nu prevede altfel, are caracter relativ, de ordine privată.

168
 Astfel, faţă de prevederile art. 129 alin. (1) şi alin. (2) pct. 3 NCPC, rezultă că numai în cazurile
prevăzute la art. 117-121 NCPC competenţa teritorială este exclusivă, per a contrario, în alte cazuri
competenţa teritorială fiind relativă.
Cum, în speţă, este vorba despre o acţiune personală imobiliară, ce nu se circumscrie cazurilor
expres prevăzute de dispoziţiile art. 117-121 NCPC, norma de competenţă teritorială ce-i este
aplicabilă are caracter de ordine privată.
Fiind vorba despre o normă de competenţă teritorială relativă, nesocotirea ei putea fi invocată
pe calea excepţiei de necompetenţă numai de către pârât şi numai în condiţiile art. 130 alin. (3)
NCPC, respectiv doar prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la
primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.
Prin urmare, nu are nicio relevanţă, în speţă, că instanţa sesizată de reclamant cu cererea de
chemare în judecată, respectiv Judecătoria Pătârlagele, nu era cea de la domiciliul pârâtelor, respectiv
din municipiul Braşov, pentru că pârâtele nu au invocat excepţia necompetenţei teritoriale în
condiţiile art. 130 alin. (3) NCPC.
Astfel, pârâtele nu au depus întâmpinare, iar la prima zi de înfăţişare la care au fost legal citate,
respectiv la data de 26 noiembrie 2013, nu s-au prezentat.
Pe cale de consecinţă, competenţa teritorială de judecare a cauzei în primă instanţă aparţine
Judecătoriei Pătârlagele, ca instanţă iniţial sesizată (ÎCCJ, s. I civ., dec. nr. 1896 din 12 iunie 2014,
disponibilă pe www.scj.ro).
7. Având în vedere că, în speţă, părţile litigante nu au predeterminat, în antecontractul pe care
l-au încheiat, locul executării obligaţiei, competenţa teritorială a instanţei în soluţionarea cererii
deduse judecăţii se determină în raport de dispoziţiile art. 107 alin. (1) NCPC, potrivit cărora cererea
de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul
pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.
Această normă de ordine privată are caracter relativ şi, prin urmare, numai pârâta, prin
întâmpinare sau, în lipsa acesteia, până la prima zi de înfăţişare, putea invoca excepţia necompetenţei
teritoriale a instanţei, în raport de prevederile art. 130 alin. (3) NCPC.
Întrucât pârâta nu a înţeles să invoce excepţia menţionată, conform prescripţiilor legale
enunţate, şi având în vedere că acţiunea de faţă nu face parte din categoria celor pentru care
legiuitorul a impus o normă de competenţă teritorială exclusivă, instanţa competentă să soluţioneze
litigiul dedus judecăţii este Judecătoria Răcari, instanţa iniţial sesizată, care nu avea posibilitatea de a
invoca excepţia necompetenţei sale teritoriale, astfel cum greşit a procedat în cauză (ÎCCJ, s. I civ.,
dec. nr. 2505 din 1 octombrie 2014, disponibilă pe www.scj.ro).
Notă: Credem că doar dintr-o inadvertenţă a făcut referire instanţa supremă la prima zi de
înfăţişare, instituţie procedurală specifică vechiului Cod de procedură civilă şi ale cărei funcţiuni au
fost preluate de primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate.
8. Nici cu ocazia primei judecăţi în faţa Curţii de Apel Galaţi şi nici după rejudecarea dispusă
de Înalta Curte nu s-a pus în discuţie necompetenţa instanţei de contencios administrativ de a
soluţiona capătul de cerere privind nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare.
Având în vedere că, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cauza se va trimite o
singură dată pentru rejudecare la aceeaşi instanţă, nu se mai poate dispune casarea cu trimitere spre
rejudecare a cauzei, iar Înalta Curte se va pronunţa asupra fondului recursului.
Referitor la excepţia necompetenţei materiale a instanţei în soluţionarea capătului de cerere
privind constatarea nulităţii Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. AA din 30 august
2002, pentru că aceasta nu a fost invocată nici de către pârât, nici de către instanţă din oficiu, în raport
de dispoziţiile art. 1591 C. pr. civ., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 202/2010, nu mai
poate fi invocată din oficiu de instanţa de recurs, mai ales că nici nu se mai poate dispune, din nou,
casarea cu trimitere spre rejudecare (ÎCCJ, s. cont. adm. fisc., dec. nr. 457 din 31 ianuarie 2014,
disponibilă pe www.scj.ro).
În sens contrar, i.e. excepţia de necompetenţă materială este de ordine publică, iar dispoziţiile
art. 304 pct. 3 C. pr. civ. 1865 [echivalentul art. 488 alin. (1) pct. 3 NCPC] pot fi invocate din oficiu
de instanţa de recurs, a se vedea, e.g., ÎCCJ, s. cont. adm. fisc., dec. nr. 7140 din 7 noiembrie 2013,
disponibilă pe www.scj.ro, precum şi aşa-numita Soluţie de principiu şi de unificare a practicii
judiciare, adoptată de Plenul Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi
169
Justiţie pentru anul 2014 (disponibilă pe http://www.scj.ro/PublicMedia/GetIncludedFile?id=16779),
potrivit căreia: „Şi în cazul cererilor de chemare în judecată înregistrate după data intrării în vigoare
a Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de recurs, poate invoca, din oficiu, în temeiul art. 306 alin. (2) C. pr.
civ., motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. pr. civ. Observaţii: Soluţie de principiu adoptată
în şedinţa judecătorilor Secţiei din 10 decembrie 2012”.
Notă: Nu negăm dreptul şi chiar obligaţia unei secţii a Înaltei Curţi de a se întruni în plenul său,
de a discuta aspectele controversate de practică judiciară şi de a adopta soluţia care rezultă din
interpretarea atentă a legii, în litera şi spiritul său. Soluţia de mai sus este însă într-o flagrantă şi
indiscutabilă contradicţie atât cu dispoziţiile legii, care nu permit invocarea necompetenţei materiale
după primul termen la care părţile au fost legal citate în faţa primei instanţe şi, a fortiori, nici direct în
căile de atac, cât şi cu jurisprudenţa secţiilor civile ale Înaltei Curţi în aplicarea aceloraşi norme,
constantă în sensul imposibilităţii invocării necompetenţei direct în căile de atac, precum şi cu
jurisprudenţa altor instanţe judecătoreşti şi, mai grav, nici măcar nu este motivată, ceea ce este pur şi
simplu inacceptabil!
În ceea ce priveşte o ipotetică incompatibilitate între dreptul comun al NCPC şi dispoziţiile
Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, aceasta nu există, întrucât imperativul celerităţii
este cu atât mai accentuat în litigiile de contencios administrativ şi fiscal, iar dacă există dificultăţi în
privinţa determinării autorităţii emitente şi, implicit, a rangului acesteia, centrală sau nu, pentru a se
stabili competenţa conform art. 10 din Legea nr. 554/2004, judecătorul poate face uz de dispoziţiile
art. 131 alin. (2) NCPC, prorogând verificarea competenţei; totodată, o asemenea motivare nu se
regăseşte în nicio decizie a Înaltei Curţi – SCAF.
În pofida aşa-numitei soluţii de principiu (oricum anterioară Noului Cod, fiind adoptată în
decembrie 2012, probabil într-o perioadă de asimilare a noilor soluţii în materie), practica Înaltei Curţi
este divizată, existând, din fericire, complete care aplică dispoziţiile art. 130 alin. (2) NCPC în litera şi
spiritul lor (după cum rezultă şi din decizia imediat următoare). Nu putem decât spera că în perioada
următoare practica Secţiei de contencios administrativ şi fiscal se va unifica în acest sens, singurul
posibil, întrucât nu credem că se poate miza doar pe obligativitatea deciziei de casare. Dacă însăşi
Înalta Curte ar încălca legea, fără măcar o aparenţă de legalitate (motivare), ori ar înţelege să o aplice
selectiv şi discreţionar, cum am mai putea vorbi despre instanţa supremă, ca gardian al aplicării
corecte a legii?!
9. Obiectul prezentului litigiu este reprezentat de anularea actelor administrative prin care s-a
dispus respingerea cererii reclamantei de participare la concursul organizat pentru ocuparea unei
funcţii publice de execuţie, obligarea autorităţii pârâte la admiterea cererii de înscriere la concurs şi la
plata de daune morale pentru prejudiciul cauzat.
Raportat la dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului
administrativ, este vorba de un litigiu privind acte administrative emise de o autoritate publică
centrală, respectiv Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În ceea ce priveşte instanţa de contencios administrativ competentă din punct de vedere
material, în sensul art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată că aceasta este
reprezentată de secţia de contencios administrativ şi fiscal a curţii de apel, aplicabil în cauză fiind
criteriul poziţionării autorităţii emitente în sistemul autorităţilor publice.
Normele de competenţă derogatorii instituite prin art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind
Statutul funcţionarilor publici, astfel cum a fost modificat prin art. IV din Legea nr. 2/2013, nu sunt
incidente în cauză, întrucât litigiul nu are ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public, atât
timp cât reclamanta nu are calitatea de funcţionar public.
Un argument în plus pentru stabilirea competenţei de soluţionare a prezentei cauze în favoarea
secţiei de contencios administrativ a curţii de apel este reprezentat de dispoziţiile art. 130 alin. (2)
NCPC, conform cărora necompetenţa materială poate fi invocată de părţi ori de către judecător doar în
faţa primei instanţe, până la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate.
Cum în cauză condiţiile instituite de aceste dispoziţii legale nu au fost respectate, Curtea de
Apel Braşov procedând la invocarea excepţiei de necompetenţă materială ulterior închiderii
dezbaterilor, cu ocazia repunerii cauzei pe rol, competenţa materială de soluţionare a cauzei a fost
câştigată în mod definitiv de instanţa pe rolul căreia a fost introdusă cererea, respectiv Curtea
170
de Apel Braşov, Secţia de contencios administrativ şi fiscal (s.n., Gh.-L.Z.) (ÎCCJ, s. cont. adm.
fisc., dec. nr. 1621 din 27 martie 2014, disponibilă pe www.scj.ro).
10. Hotărârea obiect al recursului nu a fost dată „cu încălcarea competenţei de ordine publică a
altei instanţe, invocată în condiţiile legii”, cu atât mai mult cu cât niciuna dintre părţi nu a invocat
excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti – Secţia de contencios administrativ şi
fiscal la primul termen la care părţile au fost legal citate în faţa primei instanţe, acesta fiind singurul
moment la care se poate proceda astfel, în temeiul art. 130 alin. (2) şi al art. 131 alin. (1) NCPC (C.
Ap. Bucureşti s. a VIII-a cont. adm. fisc., dec. nr. 1983 din 6 aprilie 2015, nepublicată).

Art. 131. Verificarea competenţei

(1) La primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe,
judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este
competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii
de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate. Încheierea are
caracter interlocutoriu.
(2) În mod excepţional, în cazul în care pentru stabilirea competenţei sunt necesare
lămuriri ori probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în discuţia părţilor şi va
acorda un singur termen în acest scop.

Comentariu

I. Verificarea competenţei
1. După intense dezbateri în comisia tehnică de elaborare a proiectului viitoarei Legi nr.
76/2012, s-a ajuns la concluzia că este indicat ca norma cuprinsă în art. 1591 alin. (5) C. pr. civ.
anterior, care obliga instanţa să se pronunţe explicit asupra competenţei sale, să fie preluată şi în
cuprinsul Noului Cod; această reglementare este privită ca o garanţie că chestiunea competenţei nu va
trece neobservată la primul termen de judecată, singurul la care necompetenţa materială şi teritorială
de ordine publică mai poate fi invocată.
2. Pentru a curma controversele generate de dispoziţiile art. 1591 alin. (4) şi (5) C. pr. civ.
anterior, s-a prevăzut că încheierea are caracter interlocutoriu454. Desigur, deşi legea nu prevede
expres, principiul contradictorialităţii impune ca judecătorul să pună mai întâi în discuţia părţilor
chestiunea competenţei, de regulă, sub forma unei întrebări referitoare la aprecierea părţilor cu privire
la competenţa instanţei sesizate455. În măsura în care una dintre părţi intenţionează să ridice excepţia
de necompetenţă de ordine publică, o va face în acest moment. După caz, instanţa se va pronunţa
asupra excepţiei invocate de parte sau chiar din oficiu, în cazul în care ajunge la concluzia că nu este
competentă – dar numai din perspectiva normelor de competenţă absolută, instanţa neavând, în niciun
caz, căderea de a invoca din oficiu o reală sau presupusă necompetenţă teritorială de ordine privată456
– ori, în lipsa invocării unei excepţii, se va declara competentă. Această încheiere va fi interlocutorie.

454
În reglementarea anterioară, s-au formulat numeroase obiecţii în ceea ce priveşte posibilitatea ridicării
excepţiei de necompetenţă, după ce judecătorul a stabilit (provizoriu) că instanţa este competentă, arătându-se că
judecătorul va avea dificultăţi să revină asupra părerii sale, existând, totodată, riscul să fie recuzat. Pe de altă parte, s-a
subliniat cu temei că posibilitatea părţilor de a invoca ulterior excepţia necompetenţei trebuie raportată la termenele
prevăzute de art. 1591 C. pr. civ. 1865 (a se vedea V.M. Ciobanu, G. Boroi, Tr.C. Briciu, Curs selectiv, 2011, p. 171),
fiind greu de crezut că partea interesată să invoce necompetenţa materială ori teritorială exclusivă o va face la acelaşi
termen, dar abia după ce instanţa a apucat să pună în discuţie verificarea competenţei şi să se declare competentă.
455
S-a apreciat fără temei că norma ar avea o redactare „neglijentă”, pentru că nu menţionează expres
necesitatea ascultării părţilor (în acest sens, a se vedea M. Piperea, I. Armaşu, Noul Cod, 2012, p. 159), însă o atare
menţiune nu era necesară, dispoziţiile art. 14 alin. (4) NCPC fiind pe deplin aplicabile. Cu privire la înţelesul exact al
art. 131 alin. (2) NCPC, a se vedea infra, pct. 2. S-a arătat cu temei că „chestiunea competenţei trebuie pusă în
discuţia părţilor, care au posibilitatea de a invoca excepţia de necompetenţă materială şi teritorială exclusivă chiar la
termenul respectiv, potrivit art. 130 alin. (2)” – în acest sens, G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 260.
456
Aceasta deşi art. 1591 alin. (4) C. pr. civ., respectiv art. 131 NCPC nu statuează explicit că instanţa îşi
verifică doar competenţa teritorială de ordine publică: „Deşi textul face referire la competenţa teritorială, fără a
distinge între cea exclusivă şi cea relativă (alternativă şi de drept comun), apreciem că prin corelare cu dispoziţiile art.
171
 3. În ceea ce priveşte sfera verificărilor impuse instanţei, textul de lege se referă la competenţa
generală, materială şi teritorială a instanţei să soluţioneze pricina. Se impun următoarele precizări:
4. Întâi, deşi textul se referă şi la competenţa generală, considerăm că, faţă de principiul
constituţional al liberului acces la justiţie (art. 21 din Constituţie), ceea ce determină plenitudinea de
jurisdicţie a instanţelor judecătoreşti în materie contencioasă, competenţa generală, de regulă, se
subînţelege. Ar fi excesiv de scrupulos din partea primei instanţe să reţină, bunăoară, în cazul unei
cereri în pretenţii civile, că instanţele sunt competente general. Ca urmare, considerăm că, din punct
de vedere practic, instanţele îşi vor verifica doar competenţa materială şi teritorială, iar pe cea
generală, doar în măsura în care fie din susţinerile părţilor rezultă că acestea au convenit să
soluţioneze litigiul pe calea arbitrajului ori există o procedură administrativ-jurisdicţională ce nu a fost
parcursă, fie se ridică problema depăşirii atribuţiilor puterii judecătoreşti (bunăoară, dacă se cere
obligarea Guvernului să ia o anumită măsură de politică publică ori să modifice un act normativ).
5. Apoi, competenţa internaţională trebuie socotită ca fiind un aspect al competenţei generale,
întrucât, ca şi aceasta, delimitează competenţa instanţelor judecătoreşti române, privite în ansamblu;
faptul că delimitarea se face faţă de sfera de competenţă a jurisdicţiilor altor state, iar nu faţă de alte
organe de jurisdicţie ori de celelalte puteri constituite în stat, nu poate înlătura constatarea că, în
ambele cazuri, este vorba despre competenţa justiţiei române, în ansamblul său, ca putere constituită
în statul român. Aşa fiind, obligaţiei de a verifica competenţa generală, potrivit art. 131 alin. (1)
NCPC, i se subsumează şi obligaţia de a verifica din oficiu competenţa internaţională a instanţelor
române, concluzie care se impune în lumina interpretării sistematice a reglementărilor din Cod457.
Desigur, nevoia practică de a verifica şi constata competenţa internaţională a instanţelor
române apare în cazul litigiilor cu elemente de extraneitate, în cazul litigiilor „pur interne” această
competenţă fiind subînţeleasă (de altfel, art. 1.065 NCPC arată in terminis că regulile de competenţă
internaţională sunt destinate să reglementeze procesele de drept privat cu elemente de extraneitate).
II. Prorogarea termenului de verificare a competenţei
6. După cum am arătat deja, legiuitorul a prevăzut necesitatea invocării excepţiei necompetenţei
materiale ori teritoriale exclusive doar la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate,
referirea alternativă la terminarea cercetării procesului fiind eliminată [art. 130 alin. (2) NCPC].
7. Ca urmare, în regulă generală, chestiunea competenţei trebuie lămurită chiar la primul
termen la care părţile sunt legal citate. Doar în mod excepţional, dacă pentru stabilirea competenţei
sunt necesare lămuriri sau probe suplimentare, această chestiune va fi pusă în discuţia părţilor, fiind
acordat un singur termen în acest scop [art. 131 alin. (2) NCPC]. Din această reglementare rezultă,
încă o dată, că pentru stabilirea competenţei (bunăoară, după valoare) nu este nici necesară, nici
dezirabilă administrarea unui probatoriu extins, care să transforme verificarea competenţei într-un
„proces în cadrul procesului”, cu tot efectul dilatoriu nedorit pe care această abordare este de natură
să-l genereze. În acest sens, art. 98 alin. (3) NCPC trebuie interpretat (şi) în sensul că instanţa este în

159 C. pr. civ. se deduce că instanţa nu poate verifica din oficiu decât respectarea normelor de competenţă teritorială
exclusivă”. În acest sens, a se vedea V.M. Ciobanu, G. Boroi, Tr.C. Briciu, Curs selectiv, 2011, p. 171.
Argumentul este pertinent, textele trebuie, desigur, corelate şi interpretate sistematic. Nu se poate citi doar
art. 1591 alin. (4) şi să se scape din vedere alin. (3) al aceluiaşi articol, care este limpede şi categoric. Ca atare,
considerăm profund nelegale acele hotărâri judecătoreşti prin care, invocându-se obligaţia de a „verifica” competenţa,
s-a declinat din oficiu competenţa în favoarea altei instanţe, a cărei competenţă nu era exclusivă, încălcându-se astfel
opţiunea tacită a pârâtului de a fi judecat de instanţa în faţa căreia a fost chemat, precum şi dispoziţiile exprese ale
legii. În realitate, o astfel de „interpretare” a textelor nu poate fi explicată decât prin dorinţa de a „scăpa” de dosare, în
afara cadrului legal, ceea ce echivalează cu o denegare de dreptate.
În sensul că instanţa nu are dreptul să invoce din oficiu o pretinsă necompetenţă teritorială, în condiţiile în
care aceasta nu avea caracter de ordine publică, iar pârâtul, prin întâmpinare, invocase alte excepţii procesuale, a se
vedea ÎCCJ, s. civ. propr. int., dec. nr. 5848 din 7 iulie 2011, disponibilă pe www.scj.ro.
Instanţa, verificându-şi competenţa, va putea să constate că a devenit competentă teritorial prin neinvocarea
excepţiei corespunzătoare de către pârât.
457
În practica judiciară se foloseşte frecvent sintagma „necompetenţa generală a instanţelor române” ori
„necompetenţa instanţelor române”. Cu toate acestea, pentru rigoare, faţă de utilizarea sintagmei „competenţă
internaţională” în cuprinsul Cărţii a VII-a a Noului Cod, apreciem că este preferabil să se utilizeze, pe viitor, expresia
„excepţia necompetenţei internaţionale”. În cazul admiterii excepţiei, cererea va fi respinsă ca nefiind de competenţa
instanţelor române (cf. art. 1.071 NCPC).
172
drept să estimeze valoarea obiectului cererii, în temeiul elementelor de fapt de care dispune, rezultate
din înscrisurile depuse şi din explicaţiile prezentate de părţi, fără a fi neapărat necesar să dispună de
probe certe din care să rezulte o anumită valoare. Pe de altă parte, maniera de formulare a normei
relevă importanţa pe care Noul Cod o ataşează soluţionării prioritare, in limine litis, a incidentelor
referitoare la competenţă, pentru a se asigura astfel stabilitatea raportului juridic procesual şi a se da
părţilor şi instanţei certitudinea că „munca” depusă pentru soluţionarea fondului nu este una inutilă,
supusă refacerii în cursul ulterior al procesului.
8. Art. 131 alin. (2) NCPC se coroborează, de altfel, cu art. 132 alin. (1) NCPC. Obligaţia de a
stabili instanţa competentă nu implică doar pronunţarea propriu-zisă asupra incidentelor cu privire la
competenţă, ci şi solicitarea explicaţiilor ori administrarea probelor necesare pentru lămurirea
„discuţiei” cu privire la competenţă.
9. Este, totodată, necesar ca partea sau, după caz, instanţa să indice norma de competenţă a
cărei aplicare o ia în considerare şi explicaţiile ori probele pe care le consideră necesare pentru a se
putea statua asupra chestiunii competenţei458. Totodată, este necesar ca, de îndată ce aceste explicaţii
au fost date ori probele administrate, instanţa să-şi verifice competenţa, statuând asupra eventualelor
excepţii, ridicate din oficiu ori de partea interesată.
10. Considerăm că art. 131 alin. (2) NCPC nu are caracter util decât dacă este interpretat în
sensul că, atunci când, „în mod excepţional”, este acordat „un singur termen” de judecată pentru a
lămuri dacă instanţa este competentă material şi teritorial, excepţia de necompetenţă va putea fi
invocată şi la termenul astfel acordat. Altminteri, solicitarea explicaţiilor şi a lămuririlor ar fi lipsită de
obiect, întrucât, întotdeauna, necompetenţa materială ori teritorială de ordine publică neinvocată la
primul termen de judecată se va fi acoperit definitiv, iar instanţa, verificându-şi competenţa la
termenul acordat, ar trebui, practic, să se declare întotdeauna competentă459.
11. Ca urmare, propunem următoarele distincţii:
a) necompetenţa de ordine privată trebuie invocată întotdeauna de pârât prin întâmpinare ori,
dacă aceasta nu este obligatorie, la primul termen la care părţile sunt legal citate, sub sancţiunea
decăderii [art. 130 alin. (3) NCPC];
b) în cazul necompetenţei materiale ori teritoriale exclusive:
i) dacă din dosar rezultă suficiente elemente pentru verificarea competenţei, excepţia de
necompetenţă trebuie invocată la primul termen la care părţile sunt legal citate, sub sancţiunea
decăderii [art. 130 alin. (2) NCPC];
ii) Dacă din dosar nu rezultă suficiente elemente pentru a stabili competenţa, părţile ori instanţa
din oficiu vor invoca necesitatea unor lămuriri sau probe suplimentare, fiind acordat în acest scop un
singur termen de judecată. La termenul de judecată astfel acordat, în raport de completarea
probatoriului, lămurirea cererii introductive şi de explicaţiile prezentate de părţi, excepţia de
necompetenţă va putea fi invocată de părţi ori de instanţă din oficiu.
Faţă de formularea fermă a textului, considerăm că excepţia de necompetenţă trebuie invocată
cel mai târziu la termenul acordat potrivit art. 131 alin. (2) NCPC, nefiind posibilă, sub niciun motiv,
invocarea necompetenţei la un termen ulterior, întrucât a intervenit decăderea din dreptul de a o
invoca, iar necompetenţa s-a acoperit în mod definitiv.
Mai mult, conform dispoziţiei exprese a legii, acest termen ar trebui acordat doar în mod
excepţional, întrucât eventualele lipsuri ale cererii de chemare în judecată, în ceea ce priveşte

458
Cu alte cuvinte, excepţia necompetenţei (ori simpla „punere în discuţie” a competenţei, în cadrul
verificării impuse de art. 131 NCPC) trebuie motivată, inclusiv atunci când este invocată din oficiu. Cu privire la
necesitatea motivării excepţiei de necompetenţă, a se vedea M. Tăbârcă, Excepţiile procesuale..., pp. 216-217.
459
O altă interpretare ar fi aceea că excepţia trebuie invocată, în toate cazurile, la primul termen de judecată
la care părţile sunt legal citate, sub sancţiunea decăderii, iar termenul poate fi acordat doar în vederea soluţionării
excepţiei de necompetenţă deja invocate. Numai că art. 131 alin. (2) NCPC nu prevede că termenul va fi acordat „în
vederea soluţionării excepţiei”, ci „în vederea stabilirii competenţei”, sintagmă care trebuie citită împreună cu
obligaţia de verificare din oficiu a competenţei, statornicită de alineatul precedent. De altfel, practic, în măsura în care
judecătorul constată că nu dispune de elementele necesare verificării competenţei, el va pune în discuţia părţilor
necesitatea administrării unor probe (sumare) şi a prezentării unor explicaţii, scrise sau verbale, tocmai pentru a putea
ulterior stabili dacă este competent sau nu. În acest „stadiu”, judecătorul nu va invoca excepţia necompetenţei într-o
manieră „speculativă”. De aceea, preferăm interpretarea propusă în text.
173
indicarea valorii obiectului unei cereri patrimoniale, indicarea modului de calcul şi depunerea
înscrisurilor corespunzătoare, ar trebui complinite în procedura regularizării cererii (art. 200 NCPC),
aşadar anterior primului termen de judecată la care părţile sunt legal citate. Ca urmare, dacă
judecătorul cauzei manifestă diligenţă şi cere părţii să efectueze lămuririle şi completările necesare
încă din etapa scrisă a procesului, el va fi în măsură să statueze asupra competenţei la termenul
prevăzut de art. 131 alin. (1) NCPC;
c) necompetenţa generală poate fi invocată în orice stare a pricinii, concluzie care, în principiu,
se aplică şi necompetenţei internaţionale. Nu există nicio contradicţie între această posibilitate şi
caracterul interlocutoriu al încheierii prin care instanţa îşi verifică competenţa460. De vreme ce instanţa
pune în discuţia părţilor chestiunea competenţei, inclusiv a celei generale, părţile au posibilitatea de a
invoca chiar atunci excepţia corespunzătoare ori cel puţin de a pune în discuţie elementele de fapt şi
de drept care ar pune la îndoială competenţa generală (ori internaţională) a instanţei. În aceeaşi
manieră se petrec lucrurile în cazul în care se invocă o excepţie absolută, iar instanţa o respinge,
printr-o încheiere interlocutorie. Faptul că excepţia respectivă poate fi invocată, în principiu, în orice
stare a pricinii nu dă dreptul instanţei să revină asupra dezlegării date anterior [cf. art. 235 teza a doua,
art. 248 alin. (5) NCPC], eventual, sub rezerva situaţiei în care motivele pe care se întemeiază
excepţia sunt cu totul diferite de cele dezbătute anterior.
12. Considerăm că decăderea care a intervenit potrivit art. 130 alin. (1) şi (2) NCPC trebuie
luată în considerare din oficiu de instanţă, ea fiind edictată pentru buna administrare a justiţiei şi
stabilitatea raportului juridic procesual. Aşadar, nu este vorba despre o decădere de ordine privată,
nefiind la îndemâna reclamantului, bunăoară, ca prin neinvocarea decăderii pârâtului din dreptul de a
invoca excepţia să permită acestuia să invoce necompetenţa chiar peste termenul prevăzut în mod
imperativ de lege. Această concluzie se impune şi ca o consecinţă a premisei de la care am pornit,
potrivit căreia necompetenţa neinvocată în termen se acoperă definitiv şi nu mai poate fi luată în
considerare în cursul ulterior al procesului.
13. În cazul în care pârâtul invocă excepţia necompetenţei teritoriale relative la primul termen
de judecată la care părţile sunt legal citate, iar reclamantul se declară expres de acord cu declinarea
competenţei – în raport de cele arătate imediat anterior, simpla neinvocare a decăderii nu este
suficientă –, apreciem că suntem în prezenţa unei convenţii atributive de competenţă, care este
admisibilă, fiind vorba, prin ipoteză, despre o necompetenţă de ordine privată [art. 129 alin. (3)
NCPC]. Convenţia poate fi încheiată şi după naşterea litigiului, concretizându-se în declaraţiile
verbale concordante ale părţilor în faţa instanţei [art. 126 alin. (1) NCPC]. Din coroborarea cu
prevederile art. 131 NCPC rezultă însă că această convenţie trebuie să intervină la primul termen la
care părţile sunt legal citate ori cel mai târziu la termenul acordat potrivit alin. (2), aşadar înainte ca
instanţa să se declare competentă, prin încheiere interlocutorie. După acest moment procesual, soluţia
declinării de competenţă în temeiul unei convenţii atributive de competenţă survenite este mai greu de
primit.
14. Faţă de dispoziţiile imperative şi univoce ale art. 131 alin. (2) NCPC, excepţia de
necompetenţă trebuie soluţionată cel mai târziu la singurul termen acordat în acest scop. Ca urmare,
nu este posibilă unirea excepţiei de necompetenţă cu fondul ori amânarea soluţionării excepţiei pentru
alt termen de judecată461.
15. Din coroborarea dispoziţiilor art. 200 alin. (1) şi (2) NCPC rezultă că verificarea formală de
regularitate a cererii de chemare în judecată, ce urmează repartizării aleatorii a dosarului, este însoţită
de o verificare a respectării competenţei secţiei sau completului specializat, iar în cazul în care se
constată o greşită repartizare, prin derogare de la dreptul comun reprezentat de art. 131 NCPC,
completul de judecată îşi poate declina competenţa prin încheiere, fără citarea părţilor, doar în
favoarea completului ori secţiei specializate din cadrul aceleiaşi instanţe.
Considerăm neinspirată această modificare, care rezolvă o problemă reală, dar supraevaluată
(riscul repartizării greşite şi a unei regularizări necorespunzătoare, de către completul nespecializat),
dar creează una mult mai mare, respectiv riscul unor trimiteri nejustificate, fără ascultarea părţilor şi

460
În sens contrar, a se vedea M. Dinu, Excepţia necompetenţei generale în NCPC. Termen şi termeni de
invocare, disponibil pe www.juridice.ro (publicat la 11 martie 2013).
461
În sens contrar, a se vedea I. Deleanu, Comentarii, 2013, pp. 220 şi 223.
174
deci cu încălcarea principiilor contradictorialităţii şi dreptului la apărare, ridicându-se şi problema
delicată a autorităţii lucrului judecat a regulatorului de competenţă dat în aceste circumstanţe, de
stadiu preliminar al dosarului, în condiţiile în care părţile nu au avut ocazia să-şi spună punctul de
vedere.
În tot cazul, este nelegală declinarea competenţei, în acest stadiu al pricinii, către altă instanţă,
considerată competentă material şi/sau teritorial, întrucât, de regulă, excepţia de necompetenţă trebuie
discutată în contradictoriu, ascultând părţile, şi doar în mod excepţional poate fi uzitat mecanismul
introdus de legiuitor prin Legea nr. 138/2014; astfel, considerăm că de dispoziţiile menţionate ar
trebui făcut uz doar cu mare rezervă, în cazul unor erori evidente de repartizare, iar nu în cazul în care
natura juridică a pricinii este discutabilă ori controversată, întrucât în acest caz este preferabilă
aplicarea normei de drept comun (art. 131 NCPC), care, într-o lectură corectă, asigură o dezbatere
contradictorie, prealabilă verificării şi stabilirii competenţei.
Cu alte cuvinte, completul de judecată nu este obligat să facă uz de art. 200 alin. (2) NCPC în
cazul în care consideră că problema calificării naturii juridice a litigiului este susceptibilă de
controverse ori chiar dificilă, fiind preferabilă urmarea soluţiei dreptului comun, reprezentat de art.
131 NCPC.

Jurisprudenţă

Se reţine că, în speţă, dispoziţiile art. 131 NCPC trebuie interpretate în sensul că, dacă pârâţii
nu au invocat excepţia necompetenţei teritoriale, Judecătoria Râmnicu Vâlcea trebuia să constate că
este competentă tocmai pentru acest motiv, întrucât prin lege s-a urmărit ca excepţia necompetenţei
teritoriale relative să fie lăsată doar la îndemâna pârâtului, nu şi la aprecierea instanţei.
În raport de considerentele anterior expuse, de obiectul cererii de chemare în judecată, obligaţia
de a nu face, Înalta Curte a apreciat că acţiunea dedusă judecăţii este o acţiune personală (instituirea
interdicţiei de înstrăinare sau grevare cu sarcini a unui apartament, calificată drept obligaţie de a nu
face), guvernată de norme cu caracter de ordine privată ce reglementează materia competenţei
teritoriale alternative, în baza cărora reclamanta are opţiunea alegerii între mai multe instanţe
deopotrivă competente, dreptul de a contesta alegerea revenind exclusiv pârâtului în condiţiile
prevăzute de dispoziţiile art. 130 alin. (3) NCPC, astfel încât invocarea excepţiei necompetenţei
teritoriale de către Judecătoria Râmnicu Vâlcea s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor legale precitate
(ÎCCJ, s. a II-a civ., dec. nr. 2224 din 12 iunie 2014, disponibilă pe www.scj.ro şi în M. Barbu, Noul
Cod de procedură civilă. Jurisprudenţă rezumată, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, pp. 56-57).

Art. 132. Soluţionarea excepţiei

(1) Când în faţa instanţei de judecată se pune în discuţie competenţa acesteia, din oficiu
sau la cererea părţilor, ea este obligată să stabilească instanţa judecătorească competentă ori,
dacă este cazul, un alt organ cu activitate jurisdicţională competent.
(2) Dacă instanţa se declară competentă, va trece la judecarea pricinii. Încheierea poate fi
atacată numai odată cu hotărârea pronunţată în cauză.
(3) Dacă instanţa se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac,
dosarul fiind trimis de îndată instanţei judecătoreşti competente sau, după caz, altui organ cu
activitate jurisdicţională competent.
(4) Dacă instanţa se declară necompetentă şi respinge cererea ca inadmisibilă întrucât este
de competenţa unui organ fără activitate jurisdicţională sau ca nefiind de competenţa
instanţelor române, hotărârea este supusă numai recursului la instanţa ierarhic superioară.

Comentariu

1. În cazul în care găseşte nefondată excepţia necompetenţei, instanţa o respinge printr-o

încheiere interlocutorie, care poate fi atacată numai odată cu fondul. Art. 132 alin. (2) NCPC dispune,
astfel, că, dacă instanţa se declară competentă, va trece la judecarea pricinii. Încheierea poate fi

175
atacată numai odată cu hotărârea pronunţată în cauză462. Faţă de dispoziţiile art. 131 NCPC,
considerăm că prin aceeaşi încheiere instanţa stabileşte că este competentă general, material şi
teritorial să soluţioneze pricina.
2. Dacă instanţa se declară însă necompetentă şi admite, astfel, excepţia necompetenţei invocată
de parte ori din oficiu, regimul juridic este diferit, în funcţie de natura normelor de competenţă
încălcate.
3. A. Regula este declinarea competenţei în favoarea instanţei sau organului cu activitate
jurisdicţională competent [art. 132 alin. (1) NCPC].
În acest caz, potrivit art. 132 alin. (3) NCPC, dacă instanţa se declară necompetentă, hotărârea
nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanţei judecătoreşti competente
sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicţională competent463.
4. De vreme ce oricum hotărârea de declinare nu produce efecte obligatorii pentru instanţa
desemnată a fi competentă464 – precum în dreptul german, spre exemplu –, instituirea unei căi de atac
separate împotriva declinatorului de competenţă era inutilă, fiind de natură să tergiverseze judecata465.
Achiesăm la opinia potrivit căreia, deşi hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, instanţa trebuie
să respecte principiul contradictorialităţii, urmând a se pronunţa asupra excepţiei de necompetenţă
după citarea şi, dacă este cazul, ascultarea părţilor, iar nu în camera de consiliu, într-o procedură
necontradictorie466. Desigur, referirea la publicitatea şedinţei de judecată priveşte Codul anterior, iar
nu şi NCPC, sub imperiul căruia cercetarea procesului se va desfăşura în camera de consiliu; în
această fază procesuală ar urma să se soluţioneze şi eventualele excepţii de necompetenţă [art. 213
alin. (1), art. 237 alin. (2) pct. 1 NCPC]467. Desigur, cercetarea procesului în camera de consiliu se
desfăşoară cu citarea părţilor, dacă legea nu prevede altfel, deci nu poate fi echivalată camera de
consiliu cu o procedură necontradictorie.
5. Declinarea competenţei se dispune nu doar în favoarea altei instanţe judecătoreşti
competente material sau teritorial, ci şi în cazul în care competenţa de soluţionare a cauzei aparţine
altei secţii specializate ori, după caz, altui complet specializat din cadrul aceleiaşi instanţe. Este o
noutate care rezultă din art. 136 alin. (1) şi (4) NCPC, fără corespondent în dispoziţiile Codului
anterior.
6. Soluţia este bine-venită, întrucât se previne situaţia actuală, în care transferul între secţii, deşi
dispus prin încheiere prin care se admite excepţia necompetenţei materiale „funcţionale”, este privit
doar ca un simplu proces administrativ intern, nefiind admisă nici posibilitatea conflictului de
competenţă. Se poate, aşadar, ca pricina să fie soluţionată de secţia „greşită”, chestiune care să fie
descoperită abia în căile de atac, ceea ce, în vechea reglementare, ducea la casarea cu trimitere spre
rejudecare, către secţia „competentă”.
7. Chiar şi în noua reglementare a regimului de invocare a necompetenţei, s-a clarificat regimul
juridic al invocării necompetenţei secţiei ori completului specializat – dispoziţiile art. 130-132 NCPC
fiind pe deplin aplicabile; ca atare, dosarul nu poate fi trimis altei secţii după primul termen de

462
A se vedea şi I. Leş, Noul Cod, 2011, p. 220.
463
Această soluţie a fost preluată şi în cuprinsul art. 158 alin. (3) C. pr. civ., 1865 prin Legea nr. 202/2010,
fiind eliminată calea de atac a recursului împotriva declinatorului de competenţă.
464
A se vedea şi D. Atasiei, H. Ţiţ, op. cit., p. 62.
465
Şi să conducă la situaţii destul de bizare. Astfel, în cazul în care conflictul negativ de competenţă
intervine între o judecătorie şi un tribunal, acesta va fi soluţionat de curtea de apel. Dacă însă, în vechea reglementare,
sentinţa judecătoriei ar fi fost recurată, tribunalul ar fi putut pronunţa o hotărâre obligatorie pentru judecătorie,
modificând hotărârea de declinare a competenţei, în sensul respingerii excepţiei de necompetenţă.
466
A se vedea D. Atasiei, H. Ţiţ, op. cit., p. 63, unde se propune şi reformularea textului, în sensul că
hotărârea de declinare ar urma să fie irevocabilă, pentru a putea fi formulată contestaţie în anulare, dacă părţile nu au
fost legal citate. Chiar dacă această propunere nu a fost urmată de legiuitor, ea relevă suficient de exact că excepţia
nelegalei citări primează faţă de excepţia de necompetenţă.
467
Potrivit art. XII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a
acestei legi şi până la data de 31 decembrie 2015, cercetarea procesului şi, după caz, dezbaterea fondului se desfăşoară
în şedinţă publică, dacă legea nu prevede altfel. De vreme ce se referă la cercetarea procesului în procedura
contencioasă de drept comun, acest text nu amână aplicarea normelor speciale cuprinse în Noul Cod, conform cărora
anumite cereri se soluţionează în camera de consiliu, cu atât mai mult cu cât aceste norme îşi găsesc adesea
corespondent şi în reglementarea anterioară.
176
judecată la care părţile sunt legal citate [ori, după caz, după termenul acordat conform art. 131 alin.
(2) NCPC] – şi, mai ales, regimul juridic aplicabil în situaţia în care declinările de competenţă între
secţii au caracter reciproc. Considerăm însă că, de vreme ce dosarul nu este trimis altei instanţe, ar
trebui ca declinarea de competenţă între secţii sau complete specializate să fie dispusă prin încheiere,
iar nu prin sentinţă468.
8. B. De asemenea, în acord cu soluţia susţinută de multă vreme, în cazul necompetenţei
generale, dacă competenţa de soluţionare a cauzei aparţine unui organ cu activitate jurisdicţională,
instanţa nu va respinge cererea, ci îşi va declina competenţa în favoarea organului jurisdicţional
respectiv [art. 132 alin. (3) NCPC]469.
9. C. În reglementarea anterioară a fost controversată posibilitatea instanţei judecătoreşti de a-şi
declina competenţa în favoarea tribunalului arbitral ori, invers, posibilitatea acestuia din urmă de a-şi
declina competenţa în favoarea instanţei statale. În raport de natura contractuală a arbitrajului, de
specificul constituirii şi al modalităţii de învestire a tribunalului arbitral, s-a răspuns negativ, arătându-
se că instanţa statală ori, după caz, tribunalul arbitral care îşi constată necompetenţa trebuie să se
declare necompetent, fiind exclusă soluţia declinării470.
10. În noua reglementare se adoptă o soluţie nuanţată, pentru ipoteza în care părţile au încheiat
o convenţie arbitrală, iar aceasta este invocată în faţa instanţei sesizate cu nerespectarea convenţiei
(art. 554 NCPC):
a) în cazul în care arbitrajul este organizat de o instituţie permanentă de arbitraj, instanţa
judecătorească îşi va declina competenţa în favoarea organizaţiei sau instituţiei pe lângă care
funcţionează arbitrajul instituţionalizat, care, în temeiul hotărârii de declinare, va lua măsurile
necesare în vederea constituirii tribunalului arbitral;
b) în cazul arbitrajului ad-hoc, instanţa va respinge cererea, ca nefiind de competenţa
instanţelor judecătoreşti, soluţie explicabilă, întrucât tribunalul arbitral nu este, prin ipoteză, constituit
şi nici nu există o instituţie permanentă de arbitraj care ar putea primi dosarul şi lua măsurile necesare
în vederea constituirii tribunalului arbitral.
În mod corelativ, art. 579 alin. (3) NCPC prevede că, dacă tribunalul arbitral hotărăşte că nu
este competent să soluţioneze litigiul cu care a fost sesizat, îşi declină competenţa printr-o hotărâre,
împotriva căreia nu se poate formula acţiunea în anulare, prevăzută la art. 608, fiind, aşadar,
definitivă.
11. D. În cazul necompetenţei internaţionale a instanţelor române, precum şi în situaţia în care
cauza este de competenţa unui organ fără activitate jurisdicţională, declinarea competenţei nu mai este
posibilă, cererea urmând a fi respinsă, după caz, ca nefiind de competenţa jurisdicţiei române [art.
1.071 alin. (1) NCPC471] ori ca inadmisibilă [art. 132 alin. (3) a contrario şi (4) NCPC].
12. În lipsa unei reglementări, calea de atac împotriva hotărârii prin care se pronunţă una dintre
aceste soluţii ar fi fost determinată potrivit dreptului comun, fiind cea prevăzută de lege cu privire la
hotărârea pronunţată asupra fondului cauzei472. Însă art. 132 alin. (4) NCPC instituie o soluţie diferită,
hotărârea fiind supusă numai recursului la instanţa ierarhic superioară.
Faţă de consecinţele deosebit de importante pe care le implică respingerea cererii pentru
necompetenţa instanţelor române, avem rezerve faţă de opţiunea ca recursul să fie soluţionat de

468
Nu se poate vorbi de o forţă juridică superioară a sentinţei faţă de încheiere în acest context. Astfel, dacă
una dintre secţii îşi declină competenţa prin încheiere, iar cealaltă prin sentinţă, declinările fiind reciproce, suntem în
prezenţa unui conflict negativ de competenţă.
469
A se vedea şi D.D. Şerban, Explicaţii privind admisibilitatea declinării de competenţă între un organ
administrativ jurisdicţional şi o instanţă de judecată, în Dreptul nr. 8/2010, pp. 203-204.
470
În acest sens, precum şi pentru o sinteză a opiniilor divergente exprimate în doctrină şi în jurisprudenţă, a
se vedea B. Ştefănescu, Despre conflictul de competenţă între instanţa judecătorească şi instanţa de arbitraj, în
RRDP nr. 1/2012, p. 31 şi urm.
471
Soluţia se regăseşte şi în cuprinsul art. 157 din Legea nr. 105/1992 cu privire la raporturile de drept
internaţional privat, normă abrogată la data intrării în vigoare a NCPC [art. 83 lit. e) din Legea nr. 76/2012].
472
Aceasta este interpretarea care se impune, întrucât suntem în prezenţa unei hotărâri de respingere a cererii,
în urma admiterii unei excepţii cu caracter peremptoriu, iar nu în prezenţa unei hotărâri prin care competenţa este
declinată în favoarea altei instanţe judecătoreşti, care ar urma să judece pricina. În acelaşi sens, a se vedea C. Mîneran,
Admisibilitatea exercitării căilor de atac împotriva hotărârii de respingere a cererii de chemare în judecată ca
nefiind de competenţa instanţelor române, studiu disponibil pe www.juridice.ro (publicat la data de 6 martie 2013).
177
instanţa ierarhic superioară (care poate fi şi un tribunal, bunăoară). Având în vedere că, pe de o parte,
aceste cauze pun importante probleme de principiu, privesc dreptul de acces la justiţie al
reclamantului şi dispoziţii legale foarte complexe, cuprinse îndeosebi în dreptul european, pot
influenţa (mediat) soluţia pe fond (ca urmare a dreptului internaţional privat diferit din statul instanţei
considerate a fi competentă), iar, pe de altă parte, ele nu sunt frecvente, ci, dimpotrivă, soluţii de acest
gen sunt foarte rare, era mult mai bine ca recursul să fi fost soluţionat de Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, potrivit dreptului comun [art. 483 alin. (3) NCPC], şi aceasta indiferent de instanţa care ar
pronunţa hotărârea recurată.
13. E. Este posibilă declinarea competenţei în favoarea unei instanţe din alt stat membru al
Uniunii Europene?
Sub imperiul dispoziţiilor art. 157 din Legea nr. 105/1992 [care se regăsesc, în esenţă, în
cuprinsul art. 1.071 alin. (1) NCPC], nu au existat controverse în doctrină, respectiv în practica
judiciară, asupra imposibilităţii declinării de competenţă în favoarea unei instanţe străine. Nu acelaşi
lucru se poate spune despre situaţia în care aplicabil este Regulamentul Bruxelles I (bis).
14. În doctrina română s-a arătat, într-o opinie, că sub imperiul Regulamentului nr. 44/2001 se
poate declina competenţa în favoarea unei instanţe străine dintr-un stat membru al Uniunii
Europene473.
15. În cealaltă opinie, la care subscriem, s-a arătat însă că, şi sub imperiul Regulamentului,
soluţia corectă este respingerea cererii, ca nefiind de competenţa instanţelor române, iar nu declinarea
competenţei în favoarea unei instanţe străine474.

473
A se vedea, spre exemplu: M. Tăbârcă, op. cit., vol. I, 2005, pp. 300-301; M. Tăbârcă, Gh. Buta, op. cit.,
2008, pp. 546-547; Cl.C. Dinu, Normele de procedură civilă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 256; în V.M.
Ciobanu, G. Boroi, Tr.C. Briciu, Curs selectiv, 2011, p. 169, nota 1, se citează această din urmă lucrare, însă se
menţionează că „există totuşi şi opinii în sensul că nu s-ar putea învesti în acest fel o instanţă din altă ţară, fie ea şi
membră a Uniunii Europene, ci soluţia ar trebui să fie cea prevăzută în Legea nr. 105/1992, respectiv respingerea
cererii, ca nefiind de competenţa instanţelor române”. În I. Deleanu, Tratat, 2010, p. 637, se menţionează, pe de o
parte, că instanţa română necompetentă se declară necompetentă, însă, pe de altă parte, în secţiunea consacrată
litispendenţei şi conexităţii se arată că „litispendenţa implică «declinarea competenţei»”. Această opinie pare a se
întemeia preponderent pe traducerea în limba română a Regulamentului nr. 44/2001 (şi îndeosebi pe traducerea
acestuia în cuprinsul Legii nr. 187/2003 privind competenţa de jurisdicţie, recunoaşterea şi executarea în România a
hotărârilor în materie civilă şi comercială pronunţate în statele membre ale Uniunii Europene, care a transpus – cu
unele modificări interesante – Regulamentul nr. 44/2001 în legislaţia română pentru perioada anterioară aderării la
Uniunea Europeană). Se pare însă că nu au fost avute în vedere şi alte traduceri ale Regulamentului, precum şi
doctrina şi jurisprudenţa dezvoltate în statele părţi la Convenţia de la Bruxelles din 1968, care sunt cele mai vechi
state membre ale Uniunii Europene şi care au o îndelungată tradiţie în ceea ce priveşte aplicarea textelor Convenţiei
(care se regăsesc, în cea mai mare parte, şi în cuprinsul Regulamentului).
474
În acest sens, pe bună dreptate, a se vedea G. Răducan, C.M. Niţă, Regulamentul (CE) nr. 44/2001 privind
competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială („Bruxelles I”).
Comentarii şi explicaţii privind aplicarea în dreptul intern şi în dreptul european, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011, pp.
104-110, unde se arată, între altele, că „nu este în niciun caz vorba despre instituţia similară a declinării competenţei
din dreptul intern. (…) Atât pentru momentul în care a funcţionat Legea nr. 187/2003, cât şi în privinţa normelor
similare din Regulamentul CE nr. 44/2001, în ceea ce ne priveşte, am apreciat constant că soluţia procedurală corectă
este similară celei prevăzute de art. 157 din Legea nr. 105/1992, respectiv se respinge cererea ca nefiind de
competenţa instanţelor române, o soluţie peremptorie, de inadmisibilitate”.
În acelaşi sens, a se vedea I. Leş, Tratat, 2010, p. 294: „Este evident că nici în acest caz soluţia declinării de
competenţă nu se poate dispune de către instanţa sesizată (…). Într-adevăr, o jurisdicţie străină nu poate dispune
trimiterea unei cauze spre soluţionare la o instanţă ce nu aparţine de sistemul său judiciar, căci principiul suveranităţii
statelor obligă la abţinere de la orice ingerinţă în privinţa atribuţiilor autorităţilor publice din alt stat. În prezent,
soluţia respingerii cererii ca nefiind de competenţa instanţelor române este prevăzută în mod expres de art. 157 din
Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat”. De asemenea, a se vedea I.
Leş, Noul Cod, 2011, p. 221 (autorul nu distinge între situaţiile în care instanţa competentă ar fi situată într-un stat
membru, respectiv într-un stat terţ). În acelaşi sens, a se vedea A. Constanda, Comentarii Noul Cod, p. 344.
Recent, s-a arătat că, „în cazul unei necompetenţe internaţionale, introducerea greşită a cererii nu va mai
avea acelaşi efect (al învestirii instanţei desemnate a fi competente şi al trimiterii dosarului – n.n., Gh.-L.Z.),
admiterea excepţiei conducând la dezînvestirea instanţelor române, fără a se realiza o învestire a instanţei străine cu
soluţionarea aceleiaşi pricini. Concluzia este valabilă atât în situaţia în care instanţa română îşi reţine necompetenţa,
considerând competent un alt stat membru al Uniunii Europene în condiţiile Regulamentului nr. 44/2001 (...) sau ale
Regulamentului nr. 2201/2003, cât şi atunci când soluţia este pronunţată pe baza dispoziţiilor interne de drept
178
 16. În literatura de specialitate germană s-a arătat că Regulamentul Bruxelles I nu prevede
declinarea competenţei în alt stat membru, întrucât o asemenea soluţie nu poate fi pusă în practică, ca
urmare a diferenţelor care există între legislaţiile statelor membre cu privire la cerinţele aplicabile
cererii de chemare în judecată475. De asemenea, s-a arătat că declinarea competenţei în favoarea altei
instanţe (eventual, chiar exclusiv) competente, din alt stat membru, nu este posibilă, ca urmare a unor
considerente privitoare la suveranitatea statelor: niciun stat nu recunoaşte instanţelor altui stat
membru competenţa de a învesti valabil propriile jurisdicţii. Ca urmare, dispoziţiile naţionale
privitoare la declinarea competenţei în favoarea altei instanţe (din acelaşi stat) nu sunt aplicabile nici
în mod direct şi nici pe cale de analogie, ceea ce poate avea consecinţe nedorite pentru reclamant, în
ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, posibila incidenţă a prescripţiei extinctive şi posibilitatea de
apariţie a unui conflict negativ de competenţă476.
S-a arătat, de asemenea, că, sub imperiul Regulamentului Bruxelles I, declinarea competenţei
este „un corp străin” şi, ca urmare, inadmisibilă, întrucât ideea unei declinări cu efecte obligatorii ar
aduce atingere principiului potrivit căruia fiecare instanţă decide în mod autonom asupra propriei sale
competenţe. Hotărârea de declinare a competenţei nu poate fi nici recunoscută potrivit art. 32 şi urm.
din Regulament, întrucât ea nu produce efecte de drept substanţial, privitoare la raporturile juridice
dintre părţi, ci doar efecte de ordin procesual, desemnând instanţa competentă să soluţioneze cauza
părţilor477.
17. Această soluţie se impune, chiar dacă textele Regulamentului nu sunt, într-adevăr, toate atât
de clare cât ar fi fost necesar ori cel puţin de dorit. Astfel, prevederile din Regulament care privesc
litispendenţa şi conexitatea (art. 29 şi 30, respectiv art. 27 şi 28 v.R.) 478 arată, în mod nu foarte
inspirat, că instanţa sesizată ulterior îşi poate declina competenţa în favoarea instanţei străine, ceea ce
poate sugera juristului obişnuit cu mecanismul intern al declinării competenţei că suntem în prezenţa
unei declinări de competenţă în sensul uzual, al trimiterii dosarului instanţei considerate competente.
Nici alte versiuni lingvistice nu sunt concludente în această privinţă, întrucât ele nu exclud (suficient

internaţional privat. (...) niciunul dintre actele normative europene nu reglementează un mecanism care să permită
trimiterea dosarului de către instanţa iniţial învestită, către instanţa din statul membru considerată competentă.
Totodată, în cuprinsul regulamentelor nu există niciun fel de dispoziţie în baza căreia să se considere că cea de-a doua
instanţă ar fi sesizată prin hotărârea de necompetenţă pronunţată de prima instanţă, astfel încât să se poată afirma că ne
aflăm în prezenţa aceleiaşi proceduri judiciare. De altfel, niciunul dintre articolele menţionate nu face referire la o
declinare de competenţă, ci doar la o declarare a necompetenţei din partea instanţei aflate într-o astfel de situaţie”. În
acest sens, a se vedea C. Mîneran, loc. cit.
475
A se vedea B. Hess, Europäisches Zivilprozessrecht (Drept procesual civil european), Ed. C.F. Müller,
Heidelberg, 2010, p. 320; de asemenea, Rosenberg/Schwab/Gottwald, p. 194.
476
În acest sens, a se vedea P. Mankowski, în Th.Rauscher (coord.), S. Leible, P. Mankowski, A. Staudinger,
Europäisches Zivilprozess- und Kollisionsrecht. EuZPR/EuIPR. Brüssel I-VO; LugÜbk 2007 (Drept procesual civil
european şi drept internaţional privat european. Regulamentul Brüxelles I. Convenţia de la Lugano din 2007), Ed.
Sellier, European Law Publishers, München, 2011 (lucrare citată în continuare „Rauscher/colaboratorul autor al
secţiunii respective, p. …”), pp. 625-626. În ceea ce priveşte posibilitatea conflictului negativ de competenţă,
învederăm că aceasta nu ar fi înlăturată prin posibilitatea declinării de competenţă în alt stat – aceasta nefiind (prin
ipoteză) obligatorie pentru instanţa căreia i s-a trimis dosarul, care şi-ar putea declina, la rândul său, competenţa în
favoarea instanţei sesizate iniţial – în lipsa posibilităţii de a se pronunţa un regulator de competenţă ori a efectului
obligatoriu al declinării de competenţă. În acelaşi sens, s-a arătat că „un transfer al procedurii ori o declinare a cauzei
către instanţa competentă nu este prevăzută nici de Regulament, nici de Convenţie (este vorba despre Convenţia de la
Bruxelles din 1968, care a precedat Regulamentul Bruxelles I – n.n., Gh.-L.Z.); ca atare, spre deosebire de procesul
civil intern, nu există posibilităţi procesuale pentru a menţine efectele sesizării instanţei necompetente” [Th. Rauscher,
Internationales Privatrecht. Mit internationalem und europäischem Verfahrensrecht (Drept internaţional privat. Cu
drept procesual civil european şi internaţional), ed. a 3-a, Ed. C.F. Müller, Heidelberg, 2009, p. 427].
477
În acest sens, a se vedea H. Wais, Zwischenstaatliche Zuständigkeitsverweisung im Anwendungsbereich
der EuGVVO sowie Zuständigkeit nach Art. 24 S 1 EUGVVO bei rechtsmissbräuchlicher Rüge der Unzuständigkeit –
zu Hoge Raad, 7 mai 2010 (Declinarea interstatală a competenţei în domeniul de aplicare al Regulamentului
Bruxelles I, precum şi competenţa potrivit art. 24 din Regulament, în cazul invocării abuzive a necompetenţei – notă
la Hoge Raad, hotărârea din 7 mai 2010), în IPRax 2012, pp. 91-95.
478
La textele corespunzătoare din Legea nr. 187/2003 (art. 31-33) fac trimitere M. Tăbârcă, op. cit., vol. I,
2005, p. 300 (la nivelul anului 2005, când această lege era încă în vigoare şi singura aplicabilă în România), precum şi
I. Deleanu, Tratat, 2010, p. 637 (însă la un moment la care Legea nr. 187/2003 era deja abrogată).
179
de limpede) acest înţeles479, însă ni se pare relevant că nici sub imperiul textelor corespunzătoare din
Convenţia de la Bruxelles din 1968, care erau foarte asemănătoare cu cele din Regulament, în privinţa
aspectului aici discutat, nici rapoartele relevante (Jenard, Schlosser), nici expunerea de motive a
Comisiei Europene la proiectul de Regulament ori considerentele Regulamentului480, nici doctrina
statelor membre şi nici soluţiile jurisprudenţei nu au reţinut posibilitatea declinării competenţei de la o
instanţă dintr-un stat membru în favoarea unei instanţe din alt stat membru. Este greu de crezut că o
asemenea posibilitate – revoluţionară pentru dreptul procesual civil internaţional – a fost instituită de
Convenţia de la Bruxelles încă din 1968, fără ca cineva să observe acest lucru.
18. Mai mult, în ceea ce ne priveşte, hotărâtoare este împrejurarea că sediul materiei în privinţa
soluţiilor pronunţate de instanţa care îşi constată propria necompetenţă internaţională este alcătuit de
art. 25 şi art. 26 par. 1 din Regulament (art. 27 şi art. 28 par. 1 din Regulamentul Bruxelles I bis), iar
nu de textele referitoare la litispendenţă şi conexitate (art. 29-30, respectiv art. 27-28 din v.R.) Din art.
27 şi art. 28 par. 1 (în forma actuală) rezultă foarte clar că instanţa se declară necompetentă, nefiind
vorba, în niciun fel, despre declinarea competenţei în favoarea unor instanţe din alte state membre ale
Uniunii Europene481. Practic, din perspectiva dreptului procesual civil român, soluţia corectă este
respingerea cererii, ca nefiind de competenţa instanţelor române482.
19. Am dezvoltat motivele pentru care declinarea competenţei în alt stat membru al Uniunii
Europene, în sensul pe care această noţiune îl are în dreptul procesual civil român, este inadmisibilă,
întrucât în practica judiciară continuă să apară soluţii de declinare, urmate de trimiterea dosarului

479
Art. 29 alin. (3) din Regulament prevede în limba franceză că „le tribunal saisi en second lieu se dessaisit
en faveur de celui-ci”; în limba engleză, că „the court first seised shall decline jurisdiction in favour of that court”; în
limba germană, că „das später angerufene Gericht erklärt sich zugunsten dieses Gerichts für unzuständig” (aceasta, în
tot cazul, înseamnă că instanţa sesizată ulterior doar se declară necompetentă în favoarea instanţei mai întâi sesizate,
ceea ce nu implică transpunerea dosarului la instanţa respectivă). Credem că cheia de înţelegere a acestor texte este
stabilirea sensului corect al noţiunii de „desesizare”, utilizată în varianta franceză, respectiv de „to decline
jurisdiction”, din varianta engleză. „A declina” înseamnă a nega. Desesizare înseamnă că instanţa se declară
necompetentă. O face arătând cui îi revine competenţa, dar fără a trimite dosarul instanţei respective, întrucât, pentru
motivele explicate deja în text, o asemenea soluţie nu este posibilă între instanţele din state diferite. Aşadar, noţiunea
de „declinare” are o semnificaţie diferită de cea din dreptul intern.
480
În expunerea de motive a Comisiei, redată în preambulul Regulamentului nr. 44/2001 (pct. 4-5), se arată
că în materia litispendenţei şi a conexităţii nu au fost efectuate modificări, cu excepţia definirii autonome a
momentului sesizării instanţei. Cu privire la art. 25 şi 26 nu se face nicio menţiune de interes în contextul discuţiei de
faţă. Considerentul nr. 19 din preambulul Regulamentului subliniază continuitatea noii reglementări faţă de Convenţia
de la Bruxelles. În sensul continuităţii reglementărilor succesive este şi considerentul nr. 34 din Regulamentul
Bruxelles I bis.
481
Art. 25 şi art. 26 par. 1 din Regulament, în versiunea în limba franceză, prevăd că „le juge se déclare
d’office incompétent”; potrivit aceloraşi texte, în limba engleză, se arată că „the court shall declare of its own motion
that it has no jurisdiction”; în limba germană, textele prevăd că „Das Gericht (…) hat sich von Amts wegen für
unzuständig zu erklären” – toate formulările converg limpede către o respingere a cererii pentru necompetenţă.
În jurisprudenţa germană s-a decis că „cererea subsidiară a reclamantului, de declinare a competenţei în
favoarea Tribunalului de Comerţ din Paris, nu poate fi primită. Nici prevederile Convenţiei de la Bruxelles, nici ale
art. 281 ZPO (C. pr. civ. german – n.n., Gh.-L.Z.), care privesc doar competenţa teritorială şi pe cea materială, nu însă
şi competenţa internaţională, nu permit o declinare transfrontalieră a competenţei, în favoarea unei instanţe străine. Ca
urmare, de vreme ce în ţară nu există nicio instanţă competentă internaţional, cererea subsidiară de declinare a
competenţei trebuie respinsă” [OLG Düsseldorf, hotărârea din 16 martie 2000, în RIW („Recht der internationalen
Wirtschaft”, „Dreptul economiei internaţionale”) 2001, pp. 63-65].
În fine, în raportul Jenard (p. 39), publicat în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. C 59/1 din 1979,
se arată, de asemenea, că „Articolul 20 (echivalentul art. 26 din Regulament – n.n., Gh.-L.Z.) este unul dintre cele mai
importante articole ale Convenţiei: el se aplică atunci când pârâtul nu se înfăţişează; în acest caz, instanţa trebuie să
verifice din oficiu dacă este competentă potrivit Convenţiei. Dacă nu constată că există un temei pentru a se considera
competentă, instanţa este obligată să se declare necompetentă. Această obligaţie este în mod evident incidentă chiar şi
atunci când nu este în discuţie o normă de competenţă exclusivă”.
482
Cele de mai sus nu exclud ca în viitor, pe măsură ce armonizarea dreptului procesual civil al statelor
membre va continua, îndeosebi în ceea ce priveşte condiţiile de sesizare a instanţei şi garanţiile procesuale minime ce
trebuie asigurate, dreptul Uniunii Europene să prevadă şi posibilitatea declinării competenţei dintr-un stat în altul.
Credem însă că această soluţie presupune un grad avansat de armonizare a dispoziţiilor procedurale, care nu va fi atins
pe termen mediu.
180
către instanţa străină considerată competentă483. Din fericire, această optică jurisprudenţială este
minoritară, întrucât predomină soluţiile de respingere a cererii, ca nefiind de competenţa instanţelor
române.

Jurisprudenţă

1. Hotărârea tribunalului arbitral, prin care şi-a declinat competenţa de soluţionare în favoarea
instanţei de drept comun, în aplicarea dispoziţiilor art. 158 C. pr. civ., produce două efecte: unul
negativ, de dezînvestire a tribunalului arbitral care a pronunţat-o, dobândind autoritate de lucru
judecat în ceea ce priveşte acel tribunal, şi unul pozitiv, reprezentat de posibilitatea de învestire a
instanţei competente. Întrucât prin hotărârea arbitrală a fost declinată competenţa de soluţionare a
cauzei în favoarea unei instanţe judecătoreşti, împotriva acesteia nu poate fi exercitată acţiunea în
anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 364 lit. i) C. pr. civ. (ÎCCJ, s. com., dec. nr. 1110 din 15 martie
2011, disponibilă pe www.scj.ro).
Notă: Soluţia este consacrată expres de art. 579 alin. (3) NCPC.
2. În conformitate cu dispoziţiile art. 1591 C. pr. civ., necompetenţa generală a instanţelor
judecătoreşti poate fi invocată de părţi sau de către instanţă în orice stare a pricinii. Acestei
necompetenţe generale i se subsumează şi cea determinată de faptul că pricina nu revine spre
soluţionare instanţelor române, aspect pe care pârâta-apelantă l-a invocat, de altfel, şi în faţa instanţei
de fond. Reţinându-se că între părţi s-a încheiat o clauză atributivă de competenţă în favoarea
instanţelor germane, care atrage aplicabilitatea art. 23 din Regulamentul nr. 44/2001, s-a reţinut că
prevederile acestuia se aplică în mod prioritar în raport cu normele Codului de procedură civilă, date
fiind prevederile art. 148 alin. (2) din Constituţie, aşa încât nu poate fi reţinută susţinerea
reprezentantului reclamantei privind aplicarea prevederilor art. 10 C. pr. civ., dar şi în raport de
dispoziţiile Legii nr. 105/1992 (invocată de apelantă), lege în vigoare la data învestirii instanţei, dar
care constituie numai dreptul comun în materie. (...) Suntem, aşadar, în prezenţa unui contract
comercial internaţional încheiat între două societăţi comerciale ce îşi au reşedinţa obişnuită fiecare
într-un alt Stat Membru, contract ale cărui clauze s-au completat cu o înţelegere cunoscută şi
acceptată de către acestea, ce are ca obiect stabilirea legii şi jurisdicţiei aplicabile litigiilor dintre ele.
Potrivit acesteia, legea aplicabilă este cea a Republicii Federale Germania, iar locul exclusiv de
jurisdicţie este cel de la sediul reclamantei, dispoziţie obligatorie pentru instanţa română şi care
stabileşte o competenţă exclusivă. Nesocotirea acesteia şi deci admiterea criticii privind încălcarea
competenţei generale a instanţelor române impun concluzia privind temeinicia căii de atac şi, în baza
art. 296 C. pr. civ., schimbarea sentinţei în sensul respingerii acţiunii (C. Ap. Piteşti, s. a II-a civ. cont.
adm. fisc., dec. nr. 64/A-C din 12 octombrie 2011484, publicată în RRDJ nr. 6/2012, pp. 72-75).
Notă: Se observă că instanţa nu şi-a declinat competenţa în favoarea instanţei germane, în
sensul atribuit noţiunii de „declinare” în legea procesuală internă, ci, în mod corect, a respins cererea
ca nefiind de competenţa instanţelor române.

483
A se vedea, de exemplu, Jud. Beiuş, sent. civ. nr. 78 din 15 ianuarie 2013, nepublicată. Instanţa a reţinut
în mod just că nu este competentă internaţional să soluţioneze pretenţiile având ca obiect executarea unui contract, în
condiţiile în care pârâta a invocat necompetenţa decurgând din convenţia părţilor, care au prorogat competenţa în
favoarea instanţei din Nicosia (Cipru). Astfel, s-a reţinut corect că în cauză există un element de extraneitate,
decurgând din sediul pârâtei în Nicosia, iar cel puţin una dintre părţi avea domiciliul pe teritoriul unui stat membru,
condiţiile de aplicare a art. 23 din Regulamentul nr. 44/2001 fiind îndeplinite. În schimb, soluţia (greşită) de declinare
a competenţei – în locul respingerii cererii, ca nefiind de competenţa instanţelor române – nu este motivată decât
printr-o referire generică la Regulamentul nr. 44/2001.
Se pare că dosarul a fost trimis instanţei cipriote. Într-o asemenea situaţie, dacă instanţa străină nu se
consideră legal învestită şi restituie dosarul, judecata nu se reia în faţa instanţei române, întrucât aceasta s-a declarat
deja necompetentă. Nu suntem nici în prezenţa unui conflict negativ de competenţă, întrucât instanţa străină nu s-a
declarat necompetentă, ci nu s-a considerat legal învestită prin „declinare”. Partea interesată poate însă sesiza direct
instanţa străină, competentă potrivit Regulamentului nr. 44/2001, printr-o cerere de chemare în judecată distinctă,
formulată potrivit lex fori.
484
Irevocabilă prin respingerea recursului, prin dec. nr. 3176 din 13 iunie 2012 pronunţată de ÎCCJ, s. a II-a
civ., nepublicată.
181
 3. Cu titlu preliminar, instanţa arată că, prin ierarhia modului de soluţionare a excepţiilor,
excepţia necompetenţei generale a instanţelor române primează în raport cu toate celelalte excepţii
invocate în cauză, implicit în raport cu excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Mureş. (...)
Potrivit art. 28 din Normele unitare pentru garanţiile cererii (este vorba despre un corp de clauze
standard, aplicabile în temeiul convenţiei părţilor – n.n., Gh.-L.Z.), cu excepţia cazului în care se
prevede altfel în garanţia bancară, orice litigiu între garant şi beneficiar se soluţionează exclusiv de
către instanţa competentă din ţara locului de desfăşurare a activităţii garantului. În cauză, garantul
R.B. ZRT îşi are sediul în Budapesta, Ungaria, fapt de natură a înlătura competenţa instanţelor
române. Aceeaşi concluzie se impune şi din interpretarea dispoziţiilor Regulamentului CE nr.
44/2001, în cauză nefiind incident niciunul dintre cazurile derogatorii de la stabilirea competenţei
instanţelor din statul membru în care pârâtul îşi are domiciliul. (...) Pentru toate aceste considerente,
având în vedere şi dispoziţiile art. 137 C. pr. civ., art. 25 din Regulamentul CE nr. 44/2001, respectiv
art. 157 din Legea nr. 105/1992, instanţa urmează a admite excepţia invocată, cu consecinţa
respingerii prezentei acţiuni ca nefiind de competenţa instanţelor române (Trib. Mureş, s. civ., sent.
nr. 981 din 9 aprilie 2013, nepublicată).

Art. 133. Conflictul de competenţă. Cazuri

Există conflict de competenţă:
1. când două sau mai multe instanţe se declară deopotrivă competente să judece acelaşi
proces;
2. când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi
proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanţă învestită îşi declină la rândul
său competenţa în favoarea uneia dintre instanţele care anterior s-au declarat necompetente.

Comentariu

1. Prin conflict de competenţă se înţelege situaţia în care două sau mai multe instanţe
judecătoreşti ori alte organe cu activitate jurisdicţională se consideră deopotrivă competente să
soluţioneze o pricină sau, dimpotrivă, se consideră toate necompetente şi îşi declină reciproc
competenţa485.
2. Pentru a exista conflict de competenţă, este necesar ca soluţiile instanţelor implicate în
conflict să privească aceeaşi cauză (aşadar, trebuie să existe identitate de părţi, obiect şi cauză).
3. În dreptul român, hotărârea de declinare a competenţei nu produce efecte obligatorii pentru
instanţa de trimitere, care este ţinută, la rândul său, să-şi verifice competenţa486, potrivit art. 131
NCPC.
4. Termenele de invocare a excepţiei de necompetenţă, de către instanţă din oficiu ori de către
părţi, sunt aplicabile, mutatis mutandis, şi în faţa instanţei de trimitere. De vreme însă ce procedura
prealabilă scrisă s-a desfăşurat la instanţa sesizată iniţial şi – apreciem noi – nu se impune refacerea ei
la instanţa competentă, în cazul în care instanţa sesizată prin declinare de competenţă este
necompetentă relativ, ar urma ca pârâtul să poată invoca excepţia de necompetenţă la primul termen
de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa acestei instanţe.
5. Conflictul pozitiv de competenţă se iveşte când două sau mai multe instanţe sunt sesizate
cu aceeaşi pricină şi se declară competente să o soluţioneze487. Ca urmare, dacă una dintre instanţele
implicate este necompetentă, trebuie invocată excepţia de necompetenţă şi, numai dacă excepţia este
respinsă, conflictul de competenţă devine actual. Totodată, în situaţia în care instanţele sunt
deopotrivă competente şi nu se poate invoca excepţia de necompetenţă (precum în cazul competenţei

485
A se vedea V.M. Ciobanu, G. Boroi, Tr.C. Briciu, Curs selectiv, 2011, p. 172. Art. 20 pct. 2 C. pr. civ.
anterior „trebuie înţeles în sensul că există conflict negativ şi atunci când instanţa de control judiciar este cea care
«declară necompetentă» instanţa sesizată prin declinare, anulându-i sau casându-i hotărârea. Altfel spus, soluţia
instanţei de control judiciar substituie soluţia instanţei a cărei hotărâre este supusă verificării”. În acest sens, a se
vedea M. Tăbârcă, Comentariu la dec. nr. 464 din 11 iulie 2008 a C. Ap. Iaşi, în RRDJ nr. 2/2009, pp. 182-184.
486
A se vedea M. Tăbârcă, op. cit., vol. I, 2005, p. 301.
487
Pentru amănunte, a se vedea: I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generală, pp. 208-210; V.M. Ciobanu,
G. Boroi, Tr.C. Briciu, Curs selectiv, 2011, p. 173.
182
teritoriale alternative)488, se va invoca excepţia de litispendenţă, care, dacă ar fi admisă, ar duce la
reunirea cauzelor pe rolul instanţei mai întâi sesizate. Numai dacă excepţia de litispendenţă este
respinsă – prin ipoteză, greşit, întrucât cele două pricini sunt identice – conflictul pozitiv de
competenţă devine actual. Ca atare, instanţa ierarhic superioară comună, competentă să soluţioneze
conflictul, va fi sesizată de instanţa care s-a declarat cea din urmă competentă489.
6. Conflictul negativ de competenţă se iveşte când două sau mai multe instanţe sesizate cu
aceeaşi cauză şi-au declinat reciproc competenţa. S-a arătat că nu este suficient ca declinările de
competenţă să fie succesive, ci mai este necesar ca cel puţin două dintre instanţele implicate să intre în
contradicţie490. Condiţia reţinută anterior, ca hotărârile prin care instanţele şi-au declinat reciproc
competenţa să fie irevocabile, nu mai este de actualitate, având în vedere că, potrivit noii
reglementări, hotărârea de declinare a competenţei nu este supusă niciunei căi de atac.
7. Deşi în doctrină se reţine adesea condiţia ca cel puţin una dintre instanţele implicate în
conflict să fie competentă491, în realitate, această chestiune nu condiţionează pronunţarea regulatorului
de competenţă, ci efectele lui. Astfel, se admite că, dacă una dintre instanţele implicate în conflict este
competentă, stabilirea competenţei în favoarea sa produce efecte obligatorii, în vreme ce desemnarea
drept competentă a unei instanţe terţe, căreia dosarul îi este trimis pe cale „administrativă”492, nu ar
împiedica-o pe aceasta din urmă să-şi verifice competenţa493.
8. În cazul în care, potrivit anumitor dispoziţii tranzitorii speciale, norme noi de competenţă
sunt aplicabile şi cauzelor în curs de judecată, care urmează a fi trimise „pe cale administrativă”
instanţelor devenite competente potrivit legii noi [de exemplu, art. XXIII din Legea nr. 2/2013], se
ridică mai multe probleme cu privire la actul de procedură prin care instanţa se desesizează, modul în
care va proceda instanţa sesizată şi posibilitatea declanşării unui conflict negativ de competenţă, în
cazul în care cele două instanţe interpretează în mod diferit norma tranzitorie494.
Sub primul aspect, credem că este necesar ca instanţa pe rolul căreia se află pricina să pronunţe
o încheiere de scoatere a dosarului de pe rol, fie şi sumar motivată, cu referire la norma care prevede

488
În acest sens, a se vedea V.M. Ciobanu, Tratat, vol. I, p. 445.
489
În măsura în care cele două pricini sunt identice, iar ambele instanţe sunt competente (într-un caz de
competenţă alternativă), instanţa învestită cu soluţionarea conflictului de competenţă va constata că există
litispendenţă şi va dispune reunirea dosarelor la instanţa mai întâi învestită ori, după caz, la instanţa superioară în
grad, după distincţiile art. 138 alin. (3) şi (4) NCPC.
490
În acest sens, a se vedea Trib. Suprem, dec. civ. nr. 258 din 25 februarie 1955, în G. Boroi, D. Rădescu,
op. cit., p. 66; a se vedea şi: V.M. Ciobanu, G. Boroi, Tr.C. Briciu, Curs selectiv, 2011, p. 173; G. Boroi, M. Stancu,
op. cit., p. 263. Spre exemplu, dacă Jud. Ploieşti declină competenţa în favoarea Jud. Iaşi, iar aceasta din urmă în
favoarea Jud. Târgu-Mureş, nu există conflict de competenţă. Dacă însă Jud. Târgu-Mureş şi-ar declina competenţa în
favoarea oricăreia dintre instanţele sesizate anterior, se iveşte conflictul negativ de competenţă.
491
În acest sens, a se vedea V.M. Ciobanu, G. Boroi, Tr.C. Briciu, Curs selectiv, 2011, p. 173.
492
În acest sens, într-o cauză în care conflictul de competenţă s-a ivit între Jud. Buftea şi Jud. Sectorului 4
Bucureşti, competenţa a fost stabilită în favoarea Jud. Cornetu, căreia dosarul i-a fost trimis „administrativ” [C. Ap.
Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 46 din 12 ianuarie 2009, cu notă aprobativă de M. Tăbârcă (autoarea remarcă, pe
bună dreptate, că ar fi excesiv de formală soluţia trimiterii „administrative” a dosarului către una dintre instanţele în
conflict, cu „indicaţia” declinării de competenţă în favoarea instanţei într-adevăr competente), în RRDJ nr. 4/2009, pp.
131-132].
493
În acest sens, a se vedea M. Tăbârcă, op. cit., vol. I, 2005, p. 307.
494
Principial, considerăm criticabile astfel de soluţii legislative, întrucât este preferabil ca pricinile aflate în
curs de judecată să fie soluţionate de instanţele competente potrivit legii vechi, inclusiv în ceea ce priveşte căile de
atac. În acest fel, se previne tergiversarea soluţionării cauzelor şi bulversarea sistemului judiciar prin deplasarea
intempestivă a unui număr mare de dosare de la o categorie de instanţă la alta. Cu alte cuvinte, normele tranzitorii
generale în materia normelor de competenţă, instituite anterior de art. 725 alin. (2) C. pr. civ. 1865, respectiv în
prezent de art. 25 alin. (2) NCPC, au raţiuni foarte serioase de a fi şi este regretabilă tendinţa legiuitorului de a trece
cu uşurinţă peste acestea, prin norme cu caracter derogatoriu.
Mai mult, prin norme tranzitorii precum cele prevăzute de art. II alin. (2) şi (3) din Legea nr. 219/2005
privind aprobarea O.U.G. nr. 138/2000 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, respectiv de
art. XXIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 se încalcă un principiu fundamental în materia căilor de atac, respectiv
soluţionarea apelului sau a recursului de către o instanţă superioară, iar nu de alt complet al instanţei care a pronunţat
soluţia supusă controlului (situaţie problematică din perspectiva încrederii de care trebuie să se bucure înfăptuirea
actului de justiţie în ochii persoanelor implicate în procedurile judiciare), şi se bulversează, uneori pe un termen
relativ lung, activitatea instanţelor judecătoreşti afectate de aplicarea acestor norme.
183
„trimiterea administrativă” a dosarului. Instanţa sesizată ar urma să înregistreze dosarul şi, în măsura
în care apreciază că trimiterea nu are suport legal, iar condiţiile legale cu privire la invocarea excepţiei
de necompetenţă sunt îndeplinite, să-şi decline competenţa, prin sentinţă, în favoarea instanţei iniţial
învestite495. În această din urmă situaţie, este preferabil să se considere că sunt îndeplinite condiţiile
conflictului negativ de competenţă, dincolo de aspectul formal al încheierii de „trimitere pe cale
administrativă”496, întrucât, în realitate, şi aceasta implică o apreciere jurisdicţională asupra incidenţei
legii noi în cauza respectivă, precum şi asupra instanţei care a devenit competentă. Ca urmare, de
vreme ce ambele instanţe, în substanţă, şi-au declinat reciproc competenţa, iar cursul justiţiei se
găseşte întrerupt, această situaţie trebuie soluţionată rapid şi potrivit unui mecanism legal previzibil,
pentru a asigura dreptul de acces la justiţie al părţilor, precum şi dreptul acestora de a fi judecate de
instanţa prevăzută de lege. Or, acest mecanism nu poate fi decât acela al regulatorului de competenţă.
9. De regulă, conflictul de competenţă are loc între instanţe judecătoreşti diferite. Prin excepţie,
conflictul poate exista între o instanţă judecătorească şi un alt organ cu activitate jurisdicţională [art.
135 alin. (3) NCPC]497, respectiv între instanţa judecătorească şi un tribunal arbitral [art. 554 alin. (1)
şi (3) NCPC]. În aceste situaţii, conflictul este soluţionat de instanţa judecătorească ierarhic superioară
instanţei implicate în conflict.
10. În raport de dispoziţiile art. 136 alin. (1) şi (4) NCPC, conflictul de competenţă poate avea
loc şi între secţiile sau, după caz, completele specializate ale aceleiaşi instanţe498.
În acest caz, din art. 200 alin. (1) şi (2) NCPC rezultă că, prin derogare de la dreptul comun
reprezentat de art. 131 NCPC, completul de judecată îşi poate declina competenţa prin încheiere, fără
citarea părţilor, doar în favoarea completului ori secţiei specializate din cadrul aceleiaşi instanţe, iar,
în măsura în care secţia ori completul sesizat apreciază că pricina nu este de competenţa sa, îşi poate
declina, la rândul său, competenţa, putându-se astfel ajunge la un conflict negativ de competenţă499.
În condiţiile în care regulatorul de competenţă va fi pronunţat fără ca părţile să fi avut ocazia
să-şi exprime un punct de vedere cu privire la chestiunea competenţei – reamintim că, după
înregistrarea dosarului, reclamatul ştie de existenţa lui, dar nu este ascultat, în vreme ce pârâtul nu este
citat, aşa încât, de regulă, nici nu va şti că a fost chemat în judecată –, regulatorul de competenţă nu
are autoritate de lucru judecat (cf. art. 535 NCPC, aplicabil cel puţin pentru identitate de raţiune) şi nu
împiedică un nou conflict de competenţă, care ar putea fi soluţionat diferit, în considerarea
argumentelor prezentate de părţi. Tocmai de aceea raţiunea dispoziţiilor art. 200 alin. (2) NCPC
rămâne chestionabilă.
11. Condiţia declinărilor reciproce, cerută în cazul conflictului negativ de competenţă, este
îndeplinită şi dacă instanţa care primeşte dosarul în urma primei declinări îşi declină competenţa în
favoarea instanţei iniţiale, dar a altei secţii ori a altui complet specializat decât cel sesizat iniţial500.
Această concluzie se impune întrucât secţiile ori completele specializate nu sunt instanţe distincte, iar

495
Dacă trimiterile reciproce nu se întemeiază pe încheieri de scoatere de pe rol, ci au loc pur şi simplu în
temeiul unor adrese de înaintare, se poate ajunge la întreruperea cursului justiţiei. In extremis, una dintre instanţele
implicate va trebui să înregistreze dosarul şi să-şi decline competenţa, iar instanţa de trimitere, dacă este cazul, să
procedeze în acelaşi mod, declanşând conflictul negativ de competenţă.
496
În acelaşi sens, a se vedea G. Boroi, prelegere susţinută cu privire la competenţă în NCPC (21 martie
2013), disponibilă pe www.inm-lex.ro.
497
S-a arătat întemeiat că această reglementare implică şi posibilitatea organului de jurisdicţie de a-şi declina
competenţa în favoarea instanţei judecătoreşti; altminteri nu s-ar putea ivi conflictul negativ de competenţă. În acest
sens, a se vedea L. Chiriazi, Comentariu critic la dec. nr. 1670 din 16 iunie 2010 a C. Ap. Cluj, s. com. cont. adm.
fisc., în RRDJ nr. 6/2011, p. 45 şi urm.; în acelaşi sens, cu referire specială la posibilitatea Consiliului Naţional de
Soluţionare a Contestaţiilor de a-şi declina competenţa în favoarea instanţelor judecătoreşti, a se vedea D.D. Şerban,
op. cit., în Dreptul nr. 8/2010, pp. 203-204.
498
A se vedea infra, comentariul sub art. 136 NCPC.
499
Pentru detalii şi pentru critica reglementării, a se vedea supra, comentariul cu privire la art. 131 NCPC.
500
Spre exemplu, în cazul în care tribunalul, secţia de contencios administrativ şi fiscal, îşi declină
competenţa în favoarea aceleiaşi secţii a curţii de apel, iar aceasta din urmă îşi declină competenţa în favoarea
tribunalului, secţia civilă, s-a ivit conflictul negativ de competenţă, întrucât tribunalul şi curtea de apel şi-au declinat
reciproc competenţa, neavând importanţă că ultima declinare a operat către o secţie diferită decât cea sesizată iniţial.
În acest caz, instanţa care va pronunţa regulatorul de competenţă va avea în vedere şi problema naturii juridice a
litigiului. În acest sens, a se vedea, e.g., C. Ap. Bucureşti, s. a VIII-a cont. adm. fisc., sent. civ. nr. 2236 din 15
septembrie 2015, nepublicată.
184
art. 136 alin. (1) şi (4) NCPC arată, doar, că regulile referitoare la invocarea excepţiei şi la conflictul
de competenţă se aplică prin asemănare, rezolvând astfel, pragmatic, un vid de reglementare existent
sub imperiul vechiului Cod. În aceste cazuri, pentru determinarea secţiei din cadrul instanţei ierarhic
superioare comune care va soluţiona conflictul de competenţă – secţie care trebuie indicată în
cuprinsul hotărârii prin care se constată ivit conflictul – vor fi avute în vedere dispoziţiile art. 136 alin.
(2)501.

Art. 134. Suspendarea procesului

Instanţa înaintea căreia s-a ivit conflictul de competenţă va suspenda din oficiu judecata
cauzei şi va înainta dosarul instanţei competente să soluţioneze conflictul.

Comentariu

1. Textul de lege preia, în esenţă, dispoziţiile art. 21 C. pr. civ. anterior.

2. În cazul conflictului negativ de competenţă, conflictul se iveşte înaintea instanţei care şi-a
declinat competenţa în favoarea uneia dintre instanţele sesizate anterior, moment în care cel puţin
două declinări au caracter reciproc.
3. În cazul conflictului pozitiv de competenţă, am arătat anterior momentele în care acesta
devine actual. În doctrină s-a arătat că oricare dintre instanţele aflate în conflict poate să trimită
dosarul instanţei competente să pronunţe regulatorul de competenţă502.
4. După cum s-a reţinut în jurisprudenţa instanţei supreme, sesizarea instanţei în drept să
hotărască asupra conflictului de competenţă constituie un atribut exclusiv al instanţei înaintea căreia s-
a ivit conflictul503. Rezultă că niciuna dintre părţile în proces nu poate cere instanţei competente să dea
un regulator de competenţă, întrucât o asemenea cerere nu se încadrează în dispoziţiile legale, fiind
inadmisibilă504.
5. De vreme ce sesizarea instanţei competente să soluţioneze conflictul trebuie dispusă din
oficiu, în condiţiile în care această obligaţie nu este îndeplinită, iar pricina rămâne în nelucrare,
termenul de perimare nu începe să curgă, această situaţie nefiind imputabilă părţilor [art. 416 alin. (3)
NCPC]. Cu toate acestea, în cazul în care pricina rămâne în nelucrare timp de 10 ani, fără a se fixa
termen la instanţa competentă să soluţioneze conflictul, cererea se perimă de drept, chiar în lipsa unor
motive imputabile părţilor, conform art. 423 NCPC.

Art. 135. Soluţionarea conflictului de competenţă

(1) Conflictul de competenţă ivit între două instanţe judecătoreşti se soluţionează de
instanţa imediat superioară şi comună instanţelor aflate în conflict.
(2) Nu se poate crea conflict de competenţă cu Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Hotărârea de declinare a competenţei sau de stabilire a competenţei pronunţată de Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie este obligatorie pentru instanţa de trimitere.
(3) Conflictul de competenţă ivit între o instanţă judecătorească şi un alt organ cu
activitate jurisdicţională se rezolvă de instanţa judecătorească ierarhic superioară instanţei în
conflict.
(4) Instanţa competentă să judece conflictul va hotărî, în camera de consiliu, fără citarea
părţilor, printr-o hotărâre definitivă.

Comentariu

501
A se vedea infra, comentariile sub art. 136 NCPC.
502
În acest sens, a se vedea V.M. Ciobanu, G. Boroi, Tr.C. Briciu, Curs selectiv, 2011, p. 175.
503
Conflictul de competenţă se poate ivi şi înaintea unui organ cu activitate jurisdicţională (în acest sens, a se
vedea M. Tăbârcă, Gh. Buta, op. cit., 2008, p. 142) ori, în condiţiile art. 136 alin. (1) şi (4) NCPC, înaintea altei secţii
sau altui complet specializat al aceleiaşi instanţe judecătoreşti.
504
În acest sens, a se vedea: Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1688/1983; CSJ, s. civ., dec. nr. 204/1996, în G.
Boroi, O. Spineanu-Matei, op. cit., 2011, p. 86. A se vedea, de asemenea, I. Leş, Noul Cod, 2011, p. 223.
185
 1. Instanţa competentă să soluţioneze conflictul de competenţă este desemnată de art. 135 alin.
(1) printr-o formulă sintetică şi cuprinzătoare. Au fost astfel înlăturate controversele generate de
caracterul lacunar al art. 22 alin. (1)-(3) C. pr. civ. 1865, care nu se referea explicit la ipoteza
conflictului de competenţă între un tribunal şi o curte de apel505.
2. În cazul în care s-a ivit între secţii ori, după caz, complete specializate ale aceleiaşi instanţe
judecătoreşti, conflictul se va soluţiona de secţia instanţei stabilite potrivit art. 135 corespunzătoare
secţiei înaintea căreia s-a ivit conflictul [art. 136 alin. (2) NCPC].
În condiţiile în care hotărârea prin care se rezolvă conflictul de competenţă este definitivă,
succesiunea declinărilor de competenţă în cazul în care există practică neunitară între secţii de
specializări diferite (atât la instanţa de fond, cât şi la instanţa de control judiciar) poate determina şi
stabilirea competenţei506, ceea ce, desigur, nu este o situaţie optimă, fiind de dorit ca secţiile instanţei
superioare să se pună de acord cu privire la stabilirea competenţei într-o anumită categorie de cauze.
3. În ceea ce priveşte conflictul de competenţă între Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi orice
altă instanţă, se admitea, sub imperiul vechiului Cod, că un asemenea conflict nu poate exista, întrucât
hotărârea Curţii de Casaţie este deopotrivă „declinator” şi „regulator” de competenţă507, fiind, aşadar,
obligatorie pentru instanţa în favoarea căreia instanţa supremă îşi declină competenţa.
4. Cu toate că art. 135 alin. (2) NCPC a preconizat, iniţial, modificarea acestei reguli şi
soluţionarea conflictului de competenţă de către Completul de 5 judecători, în forma modificată prin
Legea nr. 76/2012, s-a revenit asupra acestei soluţii. Astfel, din dorinţa de degrevare a instanţei
supreme, s-a legiferat soluţia tradiţională, potrivit căreia nu se poate crea conflict de competenţă cu
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Hotărârea de declinare a competenţei sau de stabilire a competenţei
pronunţată de Înalta Curte de Casaţie este obligatorie pentru instanţa de trimitere508.
5. De asemenea, pentru a se asigura soluţionarea rapidă a conflictelor de competenţă, art. 135
alin. (4) NCPC prevede că instanţa competentă să judece conflictul va hotărî, în camera de consiliu,
fără citarea părţilor, printr-o hotărâre definitivă.
Credem că această din urmă soluţie se înscrie în filosofia generală a Noului Cod, de a asigura
soluţionarea cât mai rapidă a oricăror incidente cu privire la competenţă, în scopul judecării într-un
termen cel puţin rezonabil, dacă nu chiar optim şi previzibil, a cauzelor civile. Reversul medaliei este
că recursul ar fi permis analizarea unui număr mai mare de probleme de drept privind competenţa de
către Curtea de Casaţie, în condiţiile în care noua reglementare a condiţiilor de invocare a
necompetenţei va face ca situaţiile în care în recurs se vor discuta probleme cu privire la competenţă
să fie destul de rare (ceea ce, de altfel, în sine, este foarte bine).
6. În condiţiile art. XII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, în procesele pornite începând cu data
intrării în vigoare a acestei legi şi până la data de 31 decembrie 2015, cercetarea procesului şi, după
caz, dezbaterea fondului se desfăşoară în şedinţă publică, dacă legea nu prevede altfel. De vreme ce se
referă la cercetarea procesului în procedura contencioasă de drept comun, acest text nu amână
aplicarea normelor speciale cuprinse în Noul Cod, conform cărora anumite cereri se soluţionează în
camera de consiliu, cu atât mai mult cu cât aceste norme îşi găsesc adesea corespondent şi în

505
Ceea ce a determinat unele soluţii în practică potrivit cărora între tribunal şi curtea de apel nu poate exista
conflict de competenţă, declinarea competenţei de către curtea de apel fiind obligatorie pentru tribunal [de exemplu,
CSJ, s. com., dec. nr. 640/2003, în G. Boroi, O. Spineanu-Matei, op. cit., 2011, p. 87, în opinie majoritară; în opinia
separată s-a precizat că un atare conflict trebuie soluţionat de instanţa supremă, ca instanţă ierarhic superioară
comună, chiar dacă acest caz nu este expres reglementat de art. 22 alin. (1)-(3) C. pr. civ. 1865, pe baza principiului
dedus din examinarea situaţiilor prevăzute de acest text legal]. Achiesăm la această din urmă opinie.
506
Spre exemplu, dacă secţia civilă, sesizată iniţial, declină în favoarea secţiei de contencios administrativ,
iar aceasta din urmă către secţia civilă, conflictul va fi rezolvat de secţia de contencios administrativ a instanţei
superioare (care, prin ipoteză, va stabili competenţa secţiei civile). Dacă însă iniţial este sesizată secţia de contencios
administrativ, situaţia este inversă, conflictul urmând a fi soluţionat de secţia civilă (care, prin ipoteză, va stabili
competenţa în favoarea secţiei de contencios administrativ). Acest exemplu, inspirat dintr-o situaţie reală, relevă
punctul slab al reglementării, mai ales în condiţiile unei practici neunitare adesea cronicizate.
507
A se vedea, de exemplu: I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generală, p. 213; G. Boroi, D. Rădescu, op.
cit., p. 64; CSJ, SU, dec. nr. 5/1994, în V.M. Ciobanu, Tratat, vol. I, p. 446.
508
Aşadar, şi în dreptul român există un caz în care declinarea competenţei este obligatorie pentru instanţa de
trimitere. A se vedea totuşi şi soluţia ÎCCJ în aplicarea art. 130 alin. (3) – a se vedea nota de sub art. 130, comentariul
de la pct. I.A.8 (nota coordonatorului, V.M.C.).
186
reglementarea anterioară. Scopul normei este acela de a amâna aplicarea reglementării potrivit căreia
orice proces se judecă în camera de consiliu, nicidecum de a generaliza judecata în şedinţă publică
inclusiv în ceea ce priveşte cererile în privinţa cărora judecata în camera de consiliu este prevăzută
prin norme speciale cuprinse în Noul Cod ori în legile speciale. Ca urmare, conflictele de competenţă
se soluţionează în camera de consiliu509.
7. Se admite că regulatorul de competenţă are autoritate de lucru judecat, iar instanţa desemnată
a fi competentă este obligată să judece cauza, sub rezerva apariţiei unor temeiuri noi, neverificate de
instanţa care a pronunţat regulatorul510.
8. Credem însă că este preferabil să se considere că autoritatea de lucru judecat a regulatorului
de competenţă este una deplină, privind şi chestiunile de fapt ori de drept care, deşi existente la data
soluţionării conflictului de competenţă, nu au fost totuşi discutate în cursul soluţionării incidentului,
de niciuna dintre cele (cel puţin) trei instanţe implicate511. Altminteri, a admite discutarea, din nou, a
competenţei, după ce aceasta a fost stabilită, ar însemna să se golească în bună măsură de conţinut şi
de utilitate procedura soluţionării conflictului de competenţă.
9. Fiind un incident, în cazul în care conflictul se iveşte în faţa primei instanţe, va fi rezolvat de
un complet alcătuit dintr-un judecător (la tribunale şi curţi de apel), respectiv 3 judecători (la instanţa
supremă), printr-o sentinţă (la instanţa supremă se pronunţă totuşi decizii).
În cazul în care conflictul de competenţă priveşte două instanţe de apel sau chiar de recurs (în
măsura în care divergenţa priveşte instanţa competentă să soluţioneze calea de atac, aşadar), trebuie
admis că incidentul va fi soluţionat tot de un complet alcătuit din 2, respectiv din 3 judecători, prin
decizie, aşadar corespunzător fazei procesuale în care s-a ivit conflictul de competenţă (nu ar fi
normal ca un conflict ivit între 4 sau chiar 6 judecători să fie soluţionat de unul singur).
10. Instanţa care soluţionează conflictul de competenţă verifică modul în care atât normele de
competenţă propriu-zise, cât şi normele referitoare la condiţiile şi termenele de invocare a excepţiei
de necompetenţă au fost respectate.
Împrejurarea că art. 132 alin. (3) NCPC prevede că hotărârea de declinare a competenţei nu este
supusă niciunei căi de atac nu poate duce la altă concluzie, întrucât legiuitorul a eliminat calea de atac
împotriva declinatorului de competenţă doar în scopul accelerării procesului şi în considerarea
împrejurării că declinarea de competenţă nu are caracter obligatoriu pentru instanţa de trimitere (spre
deosebire de situaţia întâlnită în alte sisteme de drept), aceasta fiind, la rândul său, în drept să-şi
verifice competenţa şi, dacă este cazul, să se desesizeze în favoarea instanţei pe care o consideră
competentă.
Astfel, legalitatea declinării de competenţă nu este sustrasă oricărui control, o atare situaţie
fiind inacceptabilă din perspectiva cerinţelor statului de drept512. Argumentul contrar, în sensul că
instanța care soluționează conflictul de competență s-ar transforma într-o instanță de control judiciar,
deși declinatorul (greșit) de competență nu este supus niciunei căi de atac, nu este nicidecum

509
În acelaşi sens, a se vedea A. Constanda, Comentarii Noul Cod, p. 348.
510
În acest sens, a se vedea: I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generală, p. 214; V.M. Ciobanu, Tratat, vol.
I, p. 447; I. Deleanu, Comentarii, 2013, p. 229; G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 265.
511
Ar urma, practic, ca o nouă declinare să fie posibilă doar dacă normele de competenţă aplicabile se
modifică şi acestea sunt declarate de imediată aplicare şi proceselor în curs, prin derogare de la dreptul comun. În ceea
ce priveşte schimbarea împrejurărilor de fapt pe care se întemeiază competenţa, acestea nu sunt, ca regulă, luate în
considerare (perpetuatio fori, cf. art. 106 NCPC, pentru ipoteza specifică a competenţei după criteriul valoric). Cel
puţin în condiţiile în care judecarea fondului este temporizată până la discutarea competenţei, nu este nerezonabil a
cere deopotrivă părţilor şi instanţei să ia în considerare toate aspectele care pot influenţa competenţa, iar nu doar unele
dintre ele, cu consecinţa imposibilităţii de a face acest lucru, după ce conflictul de competenţă a fost rezolvat.
Desigur, s-ar putea obiecta că autoritatea lucrului judecat nu se poate întinde asupra unor chestiuni
nediscutate, însă credem, în primul rând, că autoritatea lucrului judecat cuprinde şi acele chestiuni care, deşi nu au
fost, ar fi trebuit discutate cu ocazia ivirii conflictului de competenţă şi, mai ales, analizate cu ocazia rezolvării
acestuia, iar în al doilea rând, trebuie evitată multiplicarea conflictelor de competenţă ori reiterarea discuţiilor cu
privire la competenţă, după ce conflictul a fost soluţionat. Pe de altă parte, nu pot fi aprobate acele soluţii de practică
judiciară potrivit cărora regulatorul de competenţă definitiv poate fi repus în discuţie în căile de atac, întrucât instanţa
de control judiciar pur şi simplu nu ar fi ţinută de regulatorul de competenţă – soluţie care aneantizează orice utilitate
a soluţionării conflictului de competenţă şi deci nu poate fi, în niciun caz, primită.
512
A se vedea infra, jurisprudenţa citată sub acest articol, pct. 2.
187
convingător, întrucât instanța trebuie să verifice cine este competent în cauza concretă dedusă
judecății; ca atare, dacă excepția de necompetență nu a fost invocată în condiții legale (s-a invocat din
oficiu excepția necompetenței teritoriale relative, a fost invocată excepția de necompetență materială
ori teritorială de ordine publică după primul termen la care părțile sunt legal citate etc.), instanța
sesizată a devenit competentă să judece pricina respectivă (prorogare legală de competență),
competența urmând a fi stabilită în favoarea sa. După cum rezultă din jurisprudența pe care o cităm
sub acest articol, scopul dispoziției potrivit căreia declinatorul nu este supus niciunei căi de atac
constă în accelerarea procedurii și asigurarea unui termen optim de soluționare a cauzei, nicidecum
cauționarea unor ilegalități care uneori sunt, din nefericire, flagrante.

Jurisprudenţă

1. Reclamantele au sesizat Judecătoria Hunedoara la data de 22 octombrie 2014, cu un litigiu

succesoral, competența teritorială aparținând instanței aflată pe raza ultimului domiciliu al
defunctului, potrivit art. 118 alin. (1) C. proc. civ. Competența este exclusivă, conform textului, însă
în conformitate cu dispozițiile art. 130 alin. (2) C. proc. civ., aceasta trebuie invocată la primul termen
de judecată la care părțile sunt legal citate, fie de părți, fie din oficiu de judecător.

Or, în speță, la termenul de judecată din 19 februarie 2015, reprezentanţii părţilor au susţinut
în faţa instanţei că ultimul domiciliu al defunctului L.I. a fost în Călan, jud. Hunedoara. Prin
încheierea din 16 aprilie 2015, instanța a încuviințat probele ce vor fi administrate, acordând termen
21 mai 2015.

În şedinţa publică din 21 mai 2015 a fost administrată proba cu interogatoriile reclamantelor
şi a fost anulată ca netimbrată cererea reconvenţională formulată de pârâţi.

În şedinţa din 18 iunie 2015 au fost depuse la dosar răspunsurile date de pârâţi la
interogatoriu.

În cauză, deşi legal citate şi prezente, părţile nu au înţeles să invoce excepţia necompetenţei
teritoriale a Judecătoriei Hunedoara în soluţionarea cererii, la primul termen de judecată, iar instanţa a
ridicat această excepţie din oficiu, după acest moment procesual, respectiv la al patrulea termen de
judecată, cu încălcarea dispozițiilor art. 130 alin. (2) C. proc. civ.

Rațiunea acestei dispoziții legale constă în respectarea dreptului la un proces echitabil, în

termen optim și previzibil, corespunzând imperativului soluționării cauzei prin asigurarea desfășurării
cu celeritate a judecății, potrivit art. 6 C. proc. civ. Astfel, se împiedică declinarea competenței de
instanțe, după primul termen de judecată, deoarece această măsură procesuală contribuie în mod
esențial la limitarea timpului de soluționare a cauzelor, fiind astfel strâns legat de conceptul de timp
rezonabil, așa cum a fost acesta definit în jurisprudența Curții Europene de la Strasbourg.

Curtea a constatat în diferite cauze, că prelungirea proceselor aflate pe rolul instanțelor de

judecată din România s-a datorat unor deficiențe de ordin structural, pe care, mai întâi, Legea nr.
202/2010 și după aceea noul cod de procedură civilă, și-au propus să le remedieze. Deficiențele se
regăseau, uneori, chiar în modul de reglementare în materie procesuală, unul dintre exemple fiind
posibilitatea declinării competenței urmată de calea de atac declanșată împotriva acestei hotărâri.

188
 Așa fiind, Judecătoria Hunedoara, nu se mai putea prevala de excepția necompetenței
teritoriale, fiind decăzută din termenul de invocare a acesteia, astfel încât va rămâne legal învestită să
soluționeze litigiul dedus judecății.

Față de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 135 alin. (1) C. proc. civ. va stabili
competența de soluționare în favoarea Judecătoriei Hunedoara (ÎCCJ, secția I civilă, dec. nr.
2473/10.11.2015, disponibilă pe www.scj.ro).

2. Considerentul esenţial care pare a fi condus tribunalul la o nouă declinare a competenţei pare
a fi pronunţarea Deciziei nr. 53/2007 de către Cas. S.U., prin care s-a statuat că „Dispoziţiile art. 35
din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică se interpretează în sensul
că aceste dispoziţii nu se aplică în cazul acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6
martie 1945-22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001”. Această
decizie, care soluţionează divergenţe de interpretare a unor norme de drept substanţial, iar nu ale unor
norme de competenţă, a fost pronunţată cu privire la un recurs în interesul legii, fiind aplicabile
dispoziţiile art. 329 C. pr. civ. (…).
Se impune, aşadar, concluzia că hotărârile judecătoreşti irevocabile, anterioare deciziei în
interesul legii, sunt şi rămân obligatorii şi îşi produc toate efectele şi după pronunţarea, respectiv
publicarea în Monitorul Oficial a deciziei respective. Această concluzie, care decurge în mod
nemijlocit din art. 329 C. pr. civ. şi art. 15 din Constituţie, este valabilă atât pentru hotărârile prin care
se soluţionează fondul pricinii, cât şi pentru hotărârile cu caracter intermediar, prin care o anumită
chestiune de ordin procedural este soluţionată în mod irevocabil. Reglementând conflictul de
competenţă între două jurisdicţii şi procedura de soluţionare a acestuia, prin hotărâre supusă ea însăşi
unei căi de atac, legiuitorul a voit ca, în acest mod, chestiunea competenţei de a judeca o cauză
concretă să fie definitiv soluţionată, nemaifiind posibilă repunerea în discuţie a competenţei într-un
stadiu ulterior al aceleiaşi proceduri, nici măcar în căile de atac exercitate împotriva hotărârii asupra
fondului. Orice altă interpretare lipseşte de obiect procedura regulatorului de competenţă şi dă
posibilitatea unor hotărâri irevocabile contradictorii asupra aceluiaşi aspect juridic, în aceeaşi cauză,
ceea ce este un nonsens şi, ca atare, inacceptabil (Jud. Sector 4 Bucureşti, sent. civ. nr. 2056 din 5
martie 2010, nepublicată513). Notă: Omologul art. 329 C.pr.civ. anterior este art.517 NCPC.
2. Legiuitorul Noului Cod de procedură civilă a limitat în timp posibilitatea de a invoca
excepţia de necompetenţă materială sau teritorială de ordine publică, stabilind în termeni imperativi că
aceasta „trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile
sunt legal citate în faţa primei instanţe” [art. 130 alin. (2) NCPC].
Consecinţa depăşirii acestui termen este acoperirea definitivă a necompetenţei neinvocate în
termenul legal, instanţa sesizată – prin ipoteză, iniţial necompetentă absolut – devenind competentă să
soluţioneze pricina concretă cu care a fost învestită. Această concluzie se impune cu necesitate,
întrucât altminteri norma imperativă care limitează în timp posibilitatea invocării excepţiei de
necompetenţă materială ori teritorială de ordine publică ar rămâne, practic, fără nicio eficacitate, dacă
instanţa sesizată ar alege să o ignore şi şi-ar declina totuşi competenţa cu depăşirea termenului
prevăzut de lege.
Trebuie observat că dispoziţiile art. 130 alin. (2) NCPC, ca şi prevederile referitoare la
verificarea competenţei la primul termen la care părţile sunt legal citate, instituite de art. 131 NCPC,
sunt de ordine publică, ele având ca scop asigurarea dezideratului constituţional şi convenţional al
soluţionării cauzei într-un termen rezonabil [art. 21 alin. (3) din Constituţie, art. 6 par. 1 din Convenţia
europeană a drepturilor omului], respectiv principiul fundamental al soluţionării cauzei într-un termen
optim şi previzibil, instituit de art. 6 alin. (1) NCPC. Interpretarea tuturor dispoziţiilor procedurale
trebuie să se facă prin raportare la aceste norme şi principii de drept supraordonate. (…) în situaţii
precum cea de faţă competenţa trebuie stabilită în favoarea instanţei care a devenit competentă prin

513
Prin al doilea regulator de competenţă s-a stabilit, din nou, competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea
Trib. Bucureşti.
189
neinvocarea în termenul legal a excepţiei de necompetenţă, chestiunea incidenţei art. 130 alin. (2) şi a
art. 131 NCPC urmând a fi verificată de către instanţa competentă să soluţioneze conflictul.
Împrejurarea că art. 132 alin. (3) NCPC prevede că hotărârea de declinare a competenţei nu este
supusă niciunei căi de atac nu poate duce la altă concluzie, întrucât legiuitorul a eliminat calea de atac
împotriva declinatorului de competenţă doar în scopul accelerării procesului şi în considerarea
împrejurării că declinarea de competenţă nu are caracter obligatoriu pentru instanţa de trimitere (spre
deosebire de situaţia întâlnită în alte sisteme de drept), aceasta fiind, la rândul său, în drept să-şi
verifice competenţa şi, dacă este cazul, să se desesizeze în favoarea instanţei pe care o consideră
competentă.
Astfel, legalitatea declinării de competenţă nu este sustrasă oricărui control, o atare situaţie
fiind inacceptabilă din perspectiva cerinţelor statului de drept, ca şi a cerinţei practice de a preveni
încălcarea legii de către instanţele judecătoreşti, ci, dimpotrivă, instanţa care soluţionează conflictul
de competenţă verifică modul în care atât normele de competenţă propriu-zise, cât şi normele
referitoare la condiţiile şi termenele de invocare a excepţiei de necompetenţă au fost respectate.
Aşadar, în lumina celor ce precedă, se constată că prin neinvocarea excepţiei de necompetenţă
la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, termen la care instanţa nu a procedat nici
conform art. 131 alin. (2) NCPC, Judecătoria Sectorului 1 a devenit competentă să soluţioneze cauza,
competenţa urmând a fi, aşadar, stabilită în favoarea acesteia.
Prin efectul prezentei hotărâri, chestiunea competenţei este dezlegată definitiv şi nu poate fi
repusă în discuţie nici direct în calea de atac – contrar susţinerii Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti –,
întrucât, de lege lata, necompetenţa teritorială de ordine publică nu poate fi invocată pentru prima
oară direct în apel sau în recurs, fiind posibilă doar criticarea modului în care a fost soluţionată
excepţia de necompetenţă invocată în termen legal în faţa primei instanţe, iar, pe de altă parte, în caz
contrar procedura conflictului de competenţă ar fi lipsită de finalitate (Trib. Bucureşti, s. a IV-a civ.,
sent. nr. 1074 din 26 septembrie 2014, nepublicată).

Art. 136. Dispoziţii speciale

(1) Dispoziţiile prezentei secţiuni privitoare la excepţia de necompetenţă şi la conflictul de
competenţă se aplică prin asemănare şi în cazul secţiilor specializate ale aceleiaşi instanţe
judecătoreşti, care se pronunţă prin încheiere.
(2) Conflictul se va soluţiona de secţia instanţei stabilite potrivit art. 135 corespunzătoare
secţiei înaintea căreia s-a ivit conflictul.
(3) Conflictul dintre două secţii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se soluţionează de
Completul de 5 judecători.
(4) Dispoziţiile alin. (1)-(3) se aplică în mod corespunzător şi în cazul completelor
specializate.

Comentariu

1. Sub imperiul vechiului Cod de procedură civilă, soluţia majoritară în practica judiciară514 şi
în doctrină515 a fost în sensul că nu poate exista un conflict de competenţă propriu-zis între secţiile şi
completele specializate ale aceleiaşi instanţe.

514
„În lipsa unor dispoziţii legale în acest sens, secţiile şi completele specializate ale curţilor de apel,
tribunalelor şi judecătoriilor nu pot fi considerate instanţe, ci este vorba despre o împărţire administrativă, care diferă
uneori chiar între instanţe de acelaşi nivel” (ÎCCJ, s. civ. propr. int., dec. nr. 1359/2008, în G. Boroi, O. Spineanu-
Matei, op. cit., 2011, p. 92). „Potrivit dispoziţiilor art. 20 pct. 2 C. pr. civ., există conflict negativ de competenţă când
două sau mai multe instanţe, prin hotărâri irevocabile, s-au declarat necompetente de a judeca aceeaşi cauză. În
stabilirea competenţei după materie se au în vedere instanţele, organizarea internă a fiecărei instanţe prin împărţirea în
secţii specializate neconducând la apariţia unor noi instanţe, respectiv a secţiilor care funcţionează în cadrul unei
instanţe. În aceste condiţii, conflictul negativ de competenţă apare numai dacă două instanţe, prin hotărâri irevocabile,
se declară necompetente de a judeca aceeaşi cauză, iar nu în cazul în care două secţii ale aceleiaşi instanţe, prin
încheieri, s-au declarat necompetente” (ÎCCJ, s. com., dec. nr. 347 din 26 ianuarie 2011, disponibilă pe www.scj.ro).
515
Spre exemplu, s-a negat posibilitatea existenţei unui conflict de competenţă între secţii, dar s-a apreciat
că, în măsura în care secţia învestită ulterior apreciază că prima secţie era totuşi competentă, se ajunge la o întrerupere
a judecăţii, iar încheierea acestei din urmă secţii ar putea fi atacată separat cu apel şi recurs (în cazul în care conflictul
190
 2. Chestiunea era însă controversată, argumentându-se că, cel puţin pentru considerente
pragmatice, îndeosebi regulile cu privire la conflictele de competenţă ar trebui aplicate şi în situaţia în
care conflictul se iveşte între secţii specializate diferite, ceea ce se poate întâmpla, în considerarea
unei calificări diferite a naturii juridice a litigiului516.

s-a ivit în faţa primei instanţe), respectiv cu recurs (atunci când conflictul s-a ivit în faţa instanţei de apel), potrivit art.
282 alin. (2) şi art. 299 alin. (3) C. pr. civ. 1865; în cazul în care conflictul s-a ivit în faţa instanţei de recurs, s-a
susţinut că încheierea secţiei care retrimite cauza secţiei iniţial învestite ar fi supusă recursului, potrivit art. 23 alin. (2)
din Legea nr. 304/2004; în ipoteza în care această situaţie se iveşte în faţa tribunalului, s-a propus aplicarea prin
analogie a mecanismului regulatorului de competenţă (în acest sens, a se vedea pe larg L.N. Pârvu, A.M. Istrate,
Discuţii referitoare la aşa-zisul „conflict de competenţă” între secţiile sau completele specializate ale aceleiaşi
instanţe, în Dreptul nr. 1/2008, p. 165 şi urm.); soluţia atacării încheierii prin care se constată că pricina trebuie
rezolvată de completul desemnat iniţial a fost avansată anterior în doctrină, întrucât se ajunge la întreruperea cursului
justiţiei (în acest sens, a se vedea V.M. Ciobanu, Tratat, vol. I, p. 445, nota 1).
516
În sensul că, „în cazul în care conflictul se iveşte între două secţii ale aceleiaşi instanţe, instanţa
competentă să soluţioneze conflictul va fi cea superioară instanţei în cadrul căreia funcţionează secţiile respective”, iar
secţia căreia îi va fi repartizat conflictul este cea corespunzătoare secţiei instanţei inferioare în grad, în faţa căreia s-a
ivit conflictul, a se vedea M. Tăbârcă, Gh. Buta, op. cit., 2008, p. 143. În acelaşi sens, s-a arătat că nevoia rezolvării
conflictelor de competenţă dintre secţii ori complete specializate susţine aplicarea, pe calea analogiei, a mecanismului
conflictului de competenţă şi a regulatorului de competenţă şi în această situaţie; „Credem că putem accepta afirmaţia
ce susţine că situaţia conflictelor de competenţă dintre instanţe e asemănătoare conflictelor de competenţă dintre secţii
sau complete specializate”. În acest sens, a se vedea R.V. Sas, Argumente privind admiterea soluţiei existenţei
conflictului de competenţă în situaţia în care acesta se iveşte între secţii sau complete specializate ale aceleiaşi
instanţe judecătoreşti, în Dreptul nr. 7/2008, pp. 152-163 (pasajul citat se regăseşte la p. 157), cu Nota redacţiei, care
subliniază necesitatea adoptării unor norme clare prin care să se reglementeze, într-un fel sau altul, problematica aşa-
numitului „conflict de competenţă” invit între secţiile/completele specializate ale aceleiaşi instanţe judecătoreşti.
Pronunţarea unui regulator de competenţă a fost acceptată, uneori, în practica judiciară (de exemplu, C. Ap.
Cluj, s. com. cont. adm. fisc., sent. nr. 141 din 18 iunie 2010, în RRDJ nr. 1/2011, pp. 33-36, unde s-a reţinut că, „de
vreme ce un litigiu poate fi supus competenţei unei secţii specializate sau a unui complet specializat şi această
formaţiune de judecată transpune pentru motive de competenţă cauza altui complet specializat al aceleiaşi instanţe,
avem de-a face cu un conflict de competenţă, dacă cele două structuri îşi neagă reciproc competenţa (…)”, nefiind
vorba despre o simplă activitate administrativă, cu caracter preparatoriu, iar secţiile şi completele specializate „sunt de
fapt adevărate instanţe judecătoreşti sub aspectul competenţei materiale. Se poate afirma, aşadar, că dispoziţiile
privitoare la excepţia de necompetenţă şi la conflictul de competenţă se aplică prin asemănare şi în cazul completelor
ori secţiilor specializate ale aceleiaşi instanţe judecătoreşti”. Hotărârea este comentată favorabil de L. Ungur, care
remarcă existenţa unor dispoziţii legale ce stabilesc competenţa unei anumite secţii a instanţei judecătoreşti, de unde
rezultă că admiterea conflictului de competenţă între secţii corespunde tendinţelor legislative mai noi (RRDJ nr.
1/2011, pp. 37-39) şi este aprobată prin Nota redacţiei.
Soluţia propusă de autori este judicioasă, cel puţin din considerente pragmatice, întrucât practica judiciară
care face aplicarea reglementării anterioare este inconsecventă: fie repartizarea cauzelor unor secţii sau complete
specializate diferite, în considerarea naturii afacerii, este o problemă de competenţă materială (după natura obiectului
cererii), iar repartizarea greşită poate fi invocată pe calea necompetenţei materiale şi, dacă aceasta a fost invocată în
termen, inclusiv ca motiv de apel sau de recurs (în acest sens, a se vedea M. Tăbârcă, Gh. Buta, op. cit., 2008, p. 141),
consecvenţa impune să se admită posibilitatea existenţei conflictului de competenţă între secţii, tocmai pentru ca
divergenţele de calificări să fie clarificate din timp şi a nu expune părţile desfiinţării ulterioare a hotărârii pronunţate
ori chiar denegării (fie şi temporare) de dreptate, dacă dosarele sunt „plimbate” între secţiile şi completele aceleiaşi
instanţe (situaţie, din păcate, nu tocmai rară în practică); fie nu se admite existenţa conflictului de competenţă, pe
motiv că repartizarea pe complete şi chiar secţii specializate constituie o chestiune de administrare judiciară internă
(cf. I. Deleanu, Tratat, 2010, p. 630, nota 1, care subliniază cu temei că „nu se poate vorbi de o distribuire legală,
generală şi punctuală a materiilor jurisdicţionale între secţiile aceleiaşi instanţe”, secţiile înseşi fiind hibride, asocieri
mai degrabă întâmplătoare ale unor materii dintre cele mai diverse), iar nu una de competenţă după materie, cel puţin
nu acolo unde legea nu impune expres constituirea unei secţii sau a unui complet specializat – căci art. 159 alin. (1)
pct. 2 C. pr. civ. 1865 arăta foarte clar când este încălcată competenţa materială: când procesul este de competenţa
unei instanţe de alt grad, adică superioară ori inferioară în ierarhia jurisdicţională, nu când procesul este de
competenţa unei alte secţii a aceleiaşi instanţe (!) –, cu consecinţa, logic necesară, că repartizarea greşită a dosarului
pe secţii sau complete specializate nu poate determina desfiinţarea hotărârii astfel pronunţate pentru necompetenţă
(chiar dacă aceasta a fost invocată în condiţiile legii). Or, este limpede că, sub imperiul Codului de procedură civilă
anterior, practica a creat un hibrid, insuficient „sancţionat” în doctrină, admiţând că repartizarea greşită a cauzelor pe
secţii ori complete specializate echivalează cu o încălcare a normelor de competenţă materială, de ordine publică (ce
puteau fi invocate în orice stare a pricinii, până foarte recent), dar, pe de altă parte, refuzând aplicarea corespunzătoare
a normelor cu privire la conflictul de competenţă, sub cuvânt că între formaţiunile aceleiaşi instanţe nu poate exista un
191
 3. În tot cazul, această controversă a luat sfârşit odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod, care,
prin art. 136 alin. (1) şi (4), prevede aplicarea prin asemănare a dispoziţiilor cu privire la excepţia de
necompetenţă şi la conflictul de competenţă şi în cazul secţiilor, respectiv completelor specializate ale
aceleiaşi instanţe judecătoreşti517.
4. După cum am arătat anterior518, despre un conflict de competenţă propriu-zis este vorba doar
în cazul în care o dispoziţie legală expresă stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea
unei secţii specializate ori, după caz, a unui complet specializat, iar nu în cazul în care competenţa
este stabilită în favoarea judecătoriei, tribunalului sau a curţii de apel, în întregul său.
În acest din urmă caz, „greşita” repartizare a cauzei către altă secţie ori alt complet decât cele
specializate în anumite materii, potrivit hotărârilor CSM şi ale colegiului de conducere al instanţei,
constituie o problemă organizatorică, fără a se putea spune că pricina a fost judecată de o instanţă
necompetentă. În condiţiile în care dispoziţiile art. 136 alin. (1) şi (4) NCPC nu disting, şi în acest caz
vor fi aplicabile, în mod corespunzător, regulile cu privire la invocarea excepţiei de necompetenţă în
faţa primei instanţe, la declinarea de competenţă şi la soluţionarea conflictelor de competenţă. Această
soluţie se impune întrucât legiuitorul a intenţionat să reglementeze o procedură unitară, operativă şi
previzibilă de soluţionare a unor astfel de „conflicte” prin care se poate ajunge la întreruperea cursului
justiţiei. Însă, dacă au fost nesocotite doar normele de repartizare internă, iar nu normele de
competenţă stabilite prin lege, hotărârea astfel pronunţată nu ar putea fi desfiinţată în calea de atac,
câtă vreme ea a fost pronunţată de instanţa competentă, potrivit legii.
5. Potrivit art. 136 alin. (2) NCPC, în acest din urmă caz, conflictul se va soluţiona de secţia
instanţei stabilite potrivit art. 135 corespunzătoare secţiei înaintea căreia s-a ivit conflictul. În
condiţiile art. 136 alin. (3), conflictul dintre două secţii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se
soluţionează de Completul de 5 judecători.
6. De vreme ce legiuitorul a înţeles ca în situaţia soluţionării pricinii de către altă secţie ori,
după caz, alt complet decât cel specializat să fie aplicabile, în mod corespunzător, regulile cu privire
la excepţia de necompetenţă şi cu privire la conflictul de competenţă, nu s-ar putea susţine că, în
ipoteza soluţionării cererii de către altă secţie ori alt complet decât cele „specializate”, suntem în
prezenţa unei compuneri nelegale a completului de judecată, care ar putea fi invocată în orice stare a
pricinii; o asemenea interpretare ar eluda noile reguli de invocare a necompetenţei după materie şi ar
contraveni dispoziţiilor art. 136 NCPC. Ne menţinem această poziţie în condiţiile în care, cu ocazia
unor conferinţe pe marginea Noului Cod, s-a încercat acreditarea tezei contrare (într-o manieră
speculativă, am spune), care însă contravine dispoziţiilor exprese ale legii, ca şi scopului de accelerare
a judecăţilor, motiv pentru care nu pot fi primite519.
De altfel, în doctrina recentă s-a arătat fără echivoc că, spre deosebire de reglementarea
anterioară, de lege lata, deşi normele prin care se stabilesc secţiile sau completele specializate în
cadrul aceleiaşi instanţe sunt norme de organizare judecătorească, rezolvarea incidentelor privind
repartizarea eronată a cauzelor între completele sau secţiile aceleiaşi instanţe se soluţionează prin
aplicarea asemănătoare a regulilor referitoare la excepţia de necompetenţă şi conflictul de competenţă.
Faptul că, doctrinar, urmând abordarea tradiţională, se consideră în continuare că normele referitoare
la repartizarea pe secţii sau complete ar fi norme de organizare judecătorească nu înseamnă însă, în
niciun caz, că s-ar putea invoca drept motive de apel sau de recurs nelegala compunere ori încălcarea
normelor referitoare la repartizarea cauzelor, întrucât altminteri s-ar eluda voinţa expresă a
legiuitorului, de a supune această chestiune – totuşi mai puţin gravă decât repartizarea între instanţe
de grad diferit – regulilor aplicabile excepţiei de necompetenţă (inclusiv, ori mai ales, în ceea ce
priveşte termenul scurt de invocare) şi conflictului de competenţă.

atare conflict, fiind vorba despre o chestiune „administrativă” (!). Contradicţia este prea evidentă pentru a insista
asupra ei.
517
Suntem de acord că este o soluţie pragmatică (în acest sens, a se vedea I. Deleanu, Tratat, 2010, p. 630,
nota 1), pe deplin justificată însă de aspectele expuse în cuprinsul notei precedente.
518
A se vedea supra, comentariul cu privire la art. 95 NCPC.
519
În acest sens, a se vedea G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 262.
192
 7. Ne raliem opiniei exprimate în practica judiciară recentă520, potrivit căreia existenţa
conflictului de competenţă, în sensul art. 136 alin. (1) şi (4) NCPC, presupune ca două complete de
judecată cu specializări diferite să-şi fi declinat reciproc competenţa de soluţionare a unei cauze; în
cazul în care trimiterea are loc între complete de aceeaşi specializare, nu suntem în prezenţa unei
probleme de competenţă, ci exclusiv a unei chestiuni de corectă repartizare a dosarului. Sub un alt
aspect, terminologia uzitată de completele aflate în conflict nu este însă una hotărâtoare, putând exista
conflict de competenţă între complete specializate, chiar dacă unul dintre acestea a uzitat, în mod
greşit, sintagma trimiterea ori transpunerea dosarului, în loc să-şi decline competenţa, astfel cum
impune Codul, întrucât, în substanţă, suntem în prezenţa unei declinări de competenţă.
8. În fine, semnalăm aici doar că din coroborarea dispoziţiilor art. 200 alin. (1) şi (2) NCPC
rezultă că verificarea formală de regularitate a cererii de chemare în judecată, ce urmează repartizării
aleatorii a dosarului, este însoţită de o verificare a respectării competenţei secţiei sau completului
specializat. Subliniem, aşadar, că, în această etapă necontencioasă, prealabilă judecăţii propriu-zise, ar
trebui să se verifice doar eventuale erori de repartizare a dosarului, putând fi declinată competenţa,
prin încheiere [în acelaşi sens fiind modificarea adusă art. 136 alin. (1) NCPC prin Legea nr.
138/2014], doar în favoarea completului ori secţiei specializate din cadrul aceleiaşi instanţe. Este însă
nelegală declinarea competenţei, în acest stadiu al pricinii, către altă instanţă, considerată competentă
material şi/sau teritorial, întrucât, de regulă, excepţia de necompetenţă trebuie discutată în
contradictoriu, ascultând părţile, şi doar în mod excepţional poate fi uzitat mecanismul introdus de
legiuitor prin Legea nr. 138/2014; astfel, considerăm că de dispoziţiile menţionate, a căror
conformitate cu principiile fundamentale ale procesului civil rămâne chestionabilă, ar trebui făcut uz
doar cu mare rezervă, în cazul unor erori evidente de repartizare, iar nu în cazul în care natura juridică
a pricinii este discutabilă ori controversată, întrucât în acest caz este preferabilă aplicarea normei de
drept comun (art. 131 NCPC), care, într-o lectură corectă, asigură o dezbatere contradictorie,
prealabilă verificării şi stabilirii competenţei.

Jurisprudenţă

1. Obiectul litigiului îl constituie cererea debitoarei SC P. SRL de deschidere a procedurii

insolvenţei, întemeiată pe dispoziţiile art. 65 şi 66 raportate la prevederile art. 38 alin. (1) din Legea
nr. 85/2014.
Potrivit dispoziţiilor art. 44 din Legea nr. 85/2014, astfel de cereri se judecă de către judecătorii
desemnaţi ca judecători-sindici. Analizând încheierile de şedinţă prin care cele două complete,
respectiv F18 şi F7, şi-au trimis reciproc spre soluţionare cauza, Curtea constată că ambele complete
judecă în aceeaşi materie, atât judecătorul ce intră în componenţa completului F18, cât şi cel ce intră
în componenţa completului F7 fiind desemnaţi judecători-sindici.
Având în vedere specializarea celor două complete, Curtea constată că în cauză nu se pune
nicio problemă de necompetenţă funcţională, câtă vreme ambele complete de judecată au competenţa
de a soluţiona în materia insolvenţei, fiind complete de judecători-sindici, cu atribuţiile speciale
prevăzute de art. 45 din Legea nr. 85/2014.
Potrivit dispoziţiilor art. 133 pct. 2 NCPC, există conflict de competenţă când două sau mai
multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.
De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 136 NCPC, dispoziţiile privitoare la excepţia de
necompetenţă şi la conflictul de competenţă se aplică prin asemănare şi în cazul completelor
specializate.
Rezultă deci că pentru a ne afla în situaţia unui conflict negativ de competenţă trebuie ca două
complete de judecată cu specializări diferite să-şi fi declinat reciproc competenţa de soluţionare a
unei cauze, situaţie ce nu se regăseşte în speţă, câtă vreme ambele complete ce şi-au trimis reciproc
cauza spre soluţionare judecă în aceeaşi materie, aşa cum s-a reţinut deja.

520
În acest sens, a se vedea C. Ap. Piteşti, s. I civ., încheierea din 4 august 2015, prin care s-a stabilit, în
conflictul dintre completul de contencios administrativ şi completul pentru minori de la Tribunalul Argeş, că primul
complet este competent să rezolve contestaţia împotriva hotărârii de încadrare a minorilor într-un grad de handicap
(disponibilă pe www.juridice.ro, 13 august 2015) (nota coordonatorului, V.M.C.). A se vedea şi jurisprudenţa citată
sub comentariul acestui articol, pct. 1.
193
 Curtea mai reţine că în speţă se pune problema de repartizare a cauzei, ce se rezolvă potrivit
dispoziţiilor speciale cuprinse atât în Legea nr. 85/2014, cât şi în Hotărârea Plenului CSM nr.
1049/23.09.2014, evocate, de altfel, de ambele complete de judecată (C. Ap. Bucureşti, s. a VI-a civ.,
sent. nr. 23 din 18 februarie 2015, nepublicată).
2. Obiectul litigiului de faţă îl reprezintă acţiunea în despăgubiri, formulată de persoana
vătămată într-un accident de circulaţie, în contradictoriu cu asigurătorul vehiculului al cărui
conducător auto este responsabil de producerea evenimentului rutier. Cu alte cuvinte, temeiul pentru
cererea în pretenţii este reprezentat de un delict civil şi de un contract de asigurare obligatorie pentru
autovehicule. (…)
Cu titlu prealabil, trebuie menţionate dispoziţiile art. 136 alin. (1) NCPC, în conformitate cu
care prevederile privitoare la conflictul de competenţă se aplică prin asemănare şi în cazul secţiilor
specializate ale aceleiaşi instanţe judecătoreşti. Aşa fiind, în cauza de faţă, este corectă constatarea
ivirii unui conflict negativ de competenţă între Secţia a IV-a civilă şi Secţia a VI-a civilă ale
Tribunalului Bucureşti, indiferent de termenii folosiţi pentru trimiterea reciprocă a prezentei
cauze (s.n., Gh.-L.Z.). Ceea ce este relevant este faptul că prima secţie a considerat că a doua secţie
este competentă să soluţioneze litigiul cu profesionişti, în timp ce aceasta din urmă a restituit dosarul,
la rândul său, primei instanţe sesizate, cu motivarea că obiectul dosarului este unul civil şi nu intră în
competenţa unui complet specializat. Cu alte cuvinte, ambele instanţe au stabilit că nu le revine
competenţa de soluţionare a cererii în pretenţii, transmiţându-şi reciproc dosarul între ele.
De asemenea, instanţa competentă să soluţioneze acest conflict este Curtea de Apel Bucureşti –
Secţia a VI-a civilă, ca instanţă imediat superioară instanţei în faţa căreia s-a ivit conflictul, conform
art. 136 alin. (2) NCPC, coroborat cu art. 135 alin. (1) NCPC. Trebuie subliniat că, deşi Secţia a IV-a
a constatat existenţa conflictului, totuşi acesta s-a ivit în faţa Secţiei a VI-a, aceasta din urmă fiind a
doua instanţă care şi-a declinat reciproc competenţa. (…) anterior intrării în vigoare a noului Cod
civil, fosta Secţie a VI-a comercială a Tribunalului Bucureşti soluţiona litigiile din materia
asigurărilor aflate în competenţa de soluţionare a Tribunalului, printre care şi litigiile privind acţiunea
în despăgubiri introdusă de persoana vătămată împotriva asigurătorului de răspundere civilă
obligatorie al persoanei pretins vinovate de producerea accidentului rutier.
Ulterior intrării în vigoare a noului Cod civil, Secţia a VI-a comercială a Tribunalului Bucureşti
a fost reorganizată în Secţia a VI-a civilă, conform Hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii nr.
654/31.08.2011, fiindu-i repartizate spre soluţionare cauze civile cu profesionişti, conform definiţiei
date acestei noţiuni de art. 3 NCC. De asemenea, prin Hotărârea Colegiului de Conducere al
Tribunalului Bucureşti nr. 22/20.07.2011 s-a hotărât păstrarea modalităţii de repartizare a dosarelor,
astfel încât cauzele deduse spre soluţionare Secţiei a VI-a civile sunt aceleaşi cu cele care reveneau
fostei Secţii a VI-a comerciale.
Pentru considerentele sus-arătate, având în vedere că litigiul de faţă priveşte plata unor
despăgubiri ca urmare a aplicării normelor legale speciale din domeniul asigurării obligatorii de
bunuri şi că cererea în despăgubiri este promovată în contradictoriu cu un profesionist, respectiv
societatea de asigurare a presupusului vinovat de producerea prejudiciului, Curtea, în baza art. 136
NCPC, coroborat cu art. 135 alin. (4) NCPC, va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea
Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, aceasta fiind instanţa competentă din punct de vedere
funcţional să soluţioneze prezentul litigiu, raportat la natura obiectului cererii (C. Ap. Bucureşti, s. a
VI-a civ., dec. nr. 34 din 12 martie 2015, nepublicată).
Notă: Se remarcă ambiguităţile soluţiei adoptate, organizatoric, de instanţa în cadrul căreia s-a
ivit conflictul de competenţă, de a încerca menţinerea vechii modalităţi de repartizare a cauzelor, prin
raportare la noţiunea de act de comerţ, care nu mai este prevăzută de legislaţia în vigoare. În opinia
noastră, ar fi fost mai firească şi în spiritul Noului Cod soluţia unificării competenţei tuturor secţiilor
civile ale Tribunalului Bucureşti (cu excepţia celei specializate în insolvenţă), cu păstrarea, în cadrul
acestora, a unor complete specializate pentru materii specifice (proprietate intelectuală, asigurări,
litigii societare, răspundere civilă delictuală ca urmare a încălcării limitelor libertăţii de exprimare,
fond funciar, minori şi familie etc.).
3. Instanţa constată că, într-adevăr, conform art. 136 alin. (1) NCPC, dispoziţiile prezentei
secţiuni privitoare la excepţia de necompetenţă şi la conflictul de competenţă se aplică prin asemănare
şi în cazul secţiilor specializate ale aceleiaşi instanţe. În opinia instanţei, acest text normativ nu face
194
altceva decât să reglementeze procedura de soluţionare a aspectelor privind competenţa şi conflictul
de competenţă dintre două secţii specializate ale aceleiaşi instanţe. Însă aspectele privind specializarea
secţiilor sau a completelor unei instanţe rămân norme de organizare judiciară, având regim de ordine
publică, iar nu privată, întrucât vizează, în esenţă, calitatea actului de justiţie, judecători specializaţi
fiind chemaţi să soluţioneze anumite tipuri de litigii. Dacă s-ar aprecia că aceste norme de procedură
au caracter relativ, rămânând la latitudinea părţilor alegerea secţiei specializate să soluţioneze un
anumit litigiu, s-ar ajunge la situaţii inadmisibile, precum soluţionarea litigiilor de contencios
administrativ de către secţii civile, soluţionarea litigiilor de muncă de către secţii penale etc. Or, în
mod evident, prin Noul Cod de procedură civilă, legiuitorul nu a intenţionat să confere caracter de
ordine privată acestor aspecte privind specializarea judecătorilor, ci doar să instituie reguli clare de
soluţionare a incidentelor procedurale care se pot ivi (Trib. Bucureşti, s. a VI-a civ., înch. nr. 276 din
11 iunie 2013, nepublicată).

Art. 137. Probele administrate în faţa instanţei necompetente

În cazul declarării necompetenţei, dovezile administrate în faţa instanţei necompetente
rămân câştigate judecăţii şi instanţa competentă învestită cu soluţionarea cauzei nu va dispune
refacerea lor decât pentru motive temeinice.

Comentariu

1. Textul de lege reia întocmai dispoziţiile art. 160 C. pr. civ. anterior.
2. Actele de procedură efectuate de instanţa necompetentă sunt lovite de nulitate; de vreme ce
competenţa este o cerinţă legală extrinsecă actului de procedură, nulitatea este necondiţionată de vreo
vătămare (art. 176 pct. 3 NCPC)521.
3. Desigur, faţă de dispoziţiile art. 130 NCPC, mai trebuie adăugată cerinţa ca necompetenţa să
fi fost invocată în termenul şi condiţiile prevăzute de lege, întrucât, în caz contrar, aceasta se acoperă,
iar actele săvârşite de instanţa sesizată sunt valabile.
4. Probele sunt însă exceptate de la soluţia de principiu a nulităţii, întrucât, potrivit art. 137
NCPC, dovezile administrate în faţa instanţei necompetente rămân câştigate judecăţii. Aşadar, în
regulă generală, refacerea lor nu este necesară522. Din maniera de redactare a textului rezultă că
instanţa competentă trebuie să motiveze de ce apreciază că se impune refacerea, în tot sau în parte, a
probelor administrate anterior.
5. Soluţia legii este raţională, întrucât probele au fost administrate de o instanţă judecătorească,
cu respectarea dispoziţiilor legale în materie, iar refacerea obligatorie a tuturor probelor ar duce la
tergiversarea inutilă a judecăţii, precum şi la costuri suplimentare pentru părţi. Se dă, prin urmare,
expresie dezideratului economiei procesuale523, în scopul soluţionării cauzei într-un termen optim şi
previzibil.

Secţiunea a 2-a. Litispendenţa şi conexitatea

Art. 138. Excepţia litispendenţei

(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată pentru aceeaşi cauză, acelaşi obiect şi de aceeaşi
parte, înaintea mai multor instanţe competente sau chiar înaintea aceleiaşi instanţe, prin cereri
distincte.
(2) Excepţia litispendenţei poate fi invocată de părţi sau de instanţă din oficiu în orice
stare a procesului în faţa instanţelor de fond.
(3) Când instanţele sunt de acelaşi grad, excepţia se invocă înaintea instanţei sesizate
ulterior. Dacă excepţia se admite, dosarul va fi trimis de îndată primei instanţe învestite.

521
Pentru aceeaşi soluţie, în contextul reglementării anterioare, a se vedea M. Tăbârcă, Gh. Buta, op. cit.,
2008, p. 550.
522
Norma în discuţie derogă de la principiul nemijlocirii. În acest sens, a se vedea M. Tăbârcă, Gh. Buta, op.
cit., 2008, p. 550.
523
Într-un sens asemănător, a se vedea I. Leş, Noul Cod, 2011, p. 226.
195
 (4) Când instanţele sunt de grad diferit, excepţia se invocă înaintea instanţei de grad
inferior. Dacă excepţia se admite, dosarul va fi trimis de îndată instanţei de fond mai înalte în
grad.
(5) Încheierea prin care s-a soluţionat excepţia poate fi atacată numai odată cu fondul.
(6) Când unul dintre procese se judecă în recurs, iar celălalt înaintea instanţelor de fond,
acestea din urmă sunt obligate să suspende judecata până la soluţionarea recursului.
(7) Dispoziţiile alin. (2), (3) şi (5) se aplică în mod corespunzător şi atunci când procesele
identice se află pe rolul aceleiaşi instanţe.

Comentariu

1. Noua reglementare nu diferă în substanţă de cea anterioară, însă în cuprinsul NCPC au fost
preluate anumite observaţii ale doctrinei, fiind detaliate regulile procesuale aplicabile atunci când se
constată litispendenţa.
2. S-a arătat că, pentru a exista litispendenţă524, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele
condiţii:
a) să existe cel puţin două cereri de chemare în judecată, care să aibă aceleaşi părţi, acelaşi
obiect şi aceeaşi cauză [toate aceste elemente se regăsesc limpede în art. 138 alin. (1) NCPC];
b) cererile să se afle pe rolul aceleiaşi instanţe sau al unor instanţe diferite525, dar deopotrivă
competente, deoarece altfel se invocă excepţia de necompetenţă [cf. art. 138 alin. (1) NCPC];
c) pricinile să se afle în faţa instanţelor de fond; sunt instanţe de fond prima instanţă şi cea de
apel, întrucât au deplină jurisdicţie, în fapt şi în drept [cf. art. 138 alin. (2) NCPC];
3. În substanţă, este, aşadar, vorba despre acelaşi litigiu, dedus judecăţii prin două cereri
distincte, motiv pentru care litispendenţa nu constituie un caz de prorogare a competenţei526.
4. Litispendenţa constituie o prefigurare a autorităţii lucrului judecat527, motiv pentru care felul
în care sunt înţelese noţiunile de „obiect” şi „cauză”, respectiv felul în care este definită întinderea
autorităţii lucrului judecat, este de mare relevanţă pentru a defini ce (nu) este litispendenţa.
5. Litispendenţa presupune, aşadar, întâi de toate, tripla identitate de părţi, obiect şi cauză. Fiind
vorba despre aceeaşi cerere, litispendenţa nu este un caz de prorogare legală de competenţă528.
6. Existenţa litispendenţei nu trebuie apreciată într-o manieră formală529. În măsura în care din
cele două cereri de chemare în judecată rezultă că, în substanţă, obiectul şi cauza celor două cereri
sunt identice, diferenţele de formulare ori mici variaţiuni neesenţiale nu sunt de natură să înlăture
incidenţa regulilor referitoare la litispendenţă. Chiar dacă litispendenţei îi este, uneori, ataşat clişeul
mental al unei identităţi totale a celor două cereri, o asemenea perspectivă este prea îngustă. De vreme
ce litispendenţa prefigurează autoritatea lucrului judecat, această evidentă raţiune de simetrie trebuie

524
Este întemeiată observaţia potrivit căreia termenul „litispendenţă” desemnează existenţa unui proces în
curs (în doctrina engleză şi germană se foloseşte sintagma lis pendens – n.n., Gh.-L.Z.). Ca urmare, termenul
„litispendenţă” nu evocă exact situaţia procesuală în care două sau mai multe instanţe competente (sau chiar aceeaşi
instanţă) sunt sesizate cu aceeaşi cauză civilă, dar el s-a păstrat prin tradiţie. În acest sens, a se vedea I. Leş, Noul Cod,
2011, p. 227.
525
În doctrina mai veche era controversată chestiunea de a şti dacă, în cazul în care litigiile sunt pe rolul a
două complete diferite, din cadrul aceleiaşi instanţe, sunt aplicabile dispoziţiile art. 110 C. pr. civ. vechi cu privire la
litispendenţă; s-a opinat în sens negativ (în acest sens, a se vedea P. Vasilescu, op. cit., vol. II, p. 227), dar s-a arătat că
în practică în acest caz se dispune „joncţiunea” cauzelor, deci o aplicare corespunzătoare a aceloraşi reguli, sub altă
denumire (a se vedea D. Niculescu, Competenţa, p. 409). Este, aşadar, mai judicios că NCPC desemnează această
ipoteză în mod explicit ca fiind un caz de litispendenţă, pentru a nu da loc unui vid de reglementare şi unor discuţii cu
privire la normele aplicabile prin analogie.
526
A se vedea V.M. Ciobanu, Tratat, vol. I, p. 436.
527
În acest sens, a se vedea M. Tăbârcă, op. cit., 2013, vol. I, p. 720. „În adevăr în cazurile de litispendenţă,
există elementele autorităţii lucrului judecat deduse din împrejurarea că, dacă pricina se judecă de una din instanţele
sesizate cu judecata, atunci hotărârea acestei instanţe dobândeşte autoritate de lucru judecat, iar cealaltă instanţă
sesizată cu judecarea aceleiaşi pricini nu mai poate proceda la judecată, decât violând principiul autorităţii lucrului
judecat” (Cas. III, dec. nr. 650 din 21 aprilie 1931, în C.Gr.C. Zotta, Codul adnotat, ed. a 2-a, vol. IV, p. 121).
528
A se vedea: V.M. Ciobanu, Tratat, vol. I, p. 453; I. Leş, Tratat, 2010, p. 289.
529
A se vedea şi I. Deleanu, Comentarii, 2013, p. 231.
196
să determine interpretul legii să identifice litispendenţa ori de câte ori, în măsura în care una dintre
cele două cereri ar fi soluţionată, celeilalte i s-ar opune autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.
7. Mai mult, raţiunile specifice care determină reglementarea litispendenţei – evitarea
procedurilor paralele cu privire la aceeaşi chestiune litigioasă, între aceleaşi părţi, prevenirea unor
hotărâri inconciliabile – impun o interpretare chiar mai largă a condiţiilor litispendenţei decât a
condiţiilor autorităţii lucrului judecat, în sensul că s-ar putea reţine litispendenţa şi acolo unde nu
există autoritate de lucru judecat stricto sensu, mai precis, nu ar putea fi invocată excepţia autorităţii
lucrului judecat, dar, întrucât noul proces pune în discuţie, în esenţă, aceleaşi chestiuni de fapt şi de
drept care susţin în mod esenţial hotărârea anterioară, se poate invoca efectul pozitiv al autorităţii
lucrului judecat [art. 431 alin. (2) NCPC]530.
8. Suntem, aşadar, în totalitate de acord cu opinia exprimată în doctrină, potrivit căreia „este
litispendenţă, deşi cererile nu sunt cu totul la fel, însă obiectul uneia este subînţeles în celelalte, sau
când unul din mai multele capete de cerere dintr-un proces formează obiectul altui proces:
litispendenţă parţială”531.

530
Reinterpretarea doctrinară şi jurisprudenţială a condiţiilor litispendenţei poate fi abordată şi în contextul în
care jurisprudenţa CJUE sub imperiul Convenţiei de la Bruxelles din 1968, respectiv al Regulamentului Bruxelles I
(bis) este extrem de generoasă, statuând că există litispendenţă ori de câte ori cele două procese privesc, în substanţă,
acelaşi raport juridic litigios, chiar dacă obiectul cererii este diferit – de exemplu, hotărârea Curţii de Justiţie din 8
decembrie 1987, pronunţată în cauza Gubisch Maschinenfabrik KG/Palumbo (C-144/86), disponibilă pe
www.curia.europa.eu. A se vedea, pentru detalii, nota următoare.
531
A se vedea P. Vasilescu, op. cit., vol. II, p. 238; în acelaşi sens: D. Niculescu, Competenţa, p. 405; M.
Tăbârcă, Excepţiile procesuale..., pp. 321-322. Pentru o aplicaţie interesantă, a se vedea Cas. I, dec. nr. 2538 din 19
noiembrie 1929, în C.Gr.C. Zotta, Supliment, pp. 232-233. Deşi „clasică”, această jurisprudenţă îşi găseşte în prezent
un corespondent foarte „modern” în jurisprudenţa CJUE, cu privire la art. 29 din Regulamentul Bruxelles I bis (art. 27
v.R.). Identitatea de obiect şi cauză, prevăzută de acest text de lege, trebuie interpretată într-o manieră autonomă şi
destul de largă. Într-o cauză s-a pus problema dacă există litispendenţă între o cerere formulată de o parte contractantă
în faţa unui tribunal italian, prin care aceasta a solicitat constatarea inexistenţei unui contract, ca urmare a revocării
ofertei înainte de a ajunge la acceptant, iar în subsidiar, anularea aceluiaşi contract pe motive privitoare la
consimţământ, iar într-un al doilea subsidiar, rezoluţiunea contractului pentru nerespectarea de către vânzător a
termenelor de livrare, pe de o parte, şi o cerere formulată de cocontractant, prin care acesta a solicitat obligarea
primului la executarea obligaţiilor asumate prin contract, pe de altă parte.
În cauza Gubisch/Palumbo (C-144/86, hotărârea din 8 decembrie 1987, disponibilă pe
www.curia.europa.eu), Curtea de Justiţie a statuat că, în cazul unei vânzări (internaţionale) de bunuri mobile, „cererea
având ca obiect executarea contractului are ca scop să dea eficienţă acestui contract, în vreme ce cererea în constatarea
nevalabilităţii şi rezoluţiunea contractului are ca scop negarea eficacităţii aceluiaşi contract. Punctul central al
ambelor litigii este, aşadar, validitatea contractului. Dacă cererea în anularea ori rezoluţiunea contractului este ultima
formulată, ea poate fi considerată chiar ca un mijloc de apărare faţă de prima cerere, invocat sub forma unei cereri
distincte în faţa instanţelor altui stat. În raport de aceste împrejurări de ordin procesual, trebuie constatat că cele două
cereri au acelaşi obiect, această noţiune neputând fi restrânsă la identitatea formală a celor două cereri” (s.n., Gh.-
L.Z.).
Prin hotărârea Curţii de Justiţie din 6 decembrie 1994, pronunţată în cauza Tatry/Maciej Rataj (C-406/92,
disponibilă pe www.curia.europa.eu), s-a reţinut că există identitate, în sensul regulilor privitoare la litispendenţă,
între cererea în constatarea răspunderii pârâtului pentru un prejudiciu şi în obligarea sa la plata daunelor-interese
pentru acel prejudiciu, pe de o parte, şi o cerere formulată de acel pârât împotriva reclamantului din primul litigiu,
având ca obiect constatarea inexistenţei răspunderii pentru prejudiciu, pe de altă parte.
Curtea de Justiţie a reţinut expres că cele două cereri au aceeaşi cauză, întrucât se întemeiază pe aceleaşi
contracte de transport. De asemenea, s-a reţinut că „obiectul”, în sensul art. 21 din Convenţie (art. 29 din
Regulamentul Bruxelles I bis; art. 27 v.R.) constă în scopul celor două cereri. Obiectul nu se identifică astfel cu
pretenţia concretă formulată, cu petitul cererii, ci trebuie avută în vedere finalitatea procesuală şi chiar cea juridică şi
economică a cererilor formulate. În ceea ce priveşte pricina care a ocazionat sesizarea sa, Curtea a reţinut că există
identitate de obiect, întrucât punctul central al ambelor litigii constă în existenţa ori inexistenţa răspunderii, faptul că
într-un caz cererile sunt formulate într-o manieră pozitivă (constatarea existenţei răspunderii şi obligarea la plata
daunelor), iar în celălalt caz într-o manieră negativă (constatarea inexistenţei răspunderii) nefiind de natură să
determine concluzia că cele două pricini ar avea obiect diferit.
Prin urmare, din această jurisprudenţă rezultă că este suficient ca cererile între aceleaşi părţi să se întemeieze
pe aceeaşi situaţie de fapt şi pe aceleaşi temeiuri juridice (în sensul arătat anterior). Pentru ca ele să fie considerate
identice, în sensul art. 29 din Regulament, este suficient ca ele să privească în esenţă aceleaşi aspecte, nefiind necesară
o identitate completă între obiectul şi cauza cererii. În doctrina germană se vorbeşte despre aşa-numita
„Kernpunkttheorie”, sau „teoria punctului central” (a se vedea, de exemplu, Th. Rauscher, St. Leible, op. cit., p. 650).
197
 Spre exemplu, dacă într-un proces reclamantul solicită anularea unui contract, iar în al doilea
proces solicită, de asemenea, anularea contractului şi, cu titlu accesoriu, restituirea prestaţiilor
(chemând în judecată, eventual, şi pe terţul dobânditor), există litispendenţă parţială. Instanţa sesizată
în urmă ar trebui să disjungă capetele de cerere în privinţa cărora există litispendenţă şi să procedeze
conform art. 138 NCPC, urmând ca asupra celorlalte, după caz, să continue judecata ori să se facă
aplicarea regulilor privind suspendarea, în considerarea legăturii cu prima judecată, ori, dacă este
cazul, privind conexarea.
9. Litispendenţa se invocă pe cale de excepţie, aceasta fiind o excepţie de procedură, dilatorie şi
absolută, normele cu privire la litispendenţă fiind menite să asigure buna administrare a justiţiei532.
10. S-a arătat cu temei că excepţia se ridică în faţa instanţei sesizate mai în urmă, respectiv în
faţa instanţei de prim grad, dacă cealaltă pricină se află deja în apel (indiferent dacă este mai nouă sau
mai veche)533. Este ceea ce rezultă şi din art. 138 alin. (3) şi (4) NCPC. Faţă de redactarea clară a
textelor, considerăm că nu mai poate fi primită opinia, adoptată în general de practică, potrivit căreia
instanţa mai în urmă sesizată nu apreciază ea însăşi asupra condiţiilor litispendenţei, ci trimite cauza
primei instanţe învestite, pentru a soluţiona excepţia de litispendenţă. Ca urmare, prin efectul
admiterii excepţiei de litispendenţă, cauzele se reunesc în mod obligatoriu, instanţa mai întâi învestită
(ori, după caz, superioară în grad) neavând posibilitatea de a constata că nu sunt îndeplinite condiţiile
litispendenţei534.
11. Se admitea şi sub imperiul reglementării anterioare că, dacă una dintre cauze a ajuns în faza
recursului, nu mai suntem în prezenţa litispendenţei, cauza aflată încă în faţa instanţelor de fond
urmând a fi suspendată până la judecarea irevocabilă (definitivă, în sistemul Noului Cod) a primei
pricini. Opinia este consacrată de art. 138 alin. (6) NCPC, care prevede expres obligativitatea
suspendării535.

Art. 139. Excepţia conexităţii

(1) Pentru asigurarea unei bune judecăţi, în primă instanţă este posibilă conexarea mai
multor procese în care sunt aceleaşi părţi sau chiar împreună cu alte părţi şi al căror obiect şi
cauză au între ele o strânsă legătură.
(2) Excepţia conexităţii poate fi invocată de părţi sau din oficiu cel mai târziu la primul
termen de judecată înaintea instanţei ulterior sesizate, care, prin încheiere, se va pronunţa
asupra excepţiei. Încheierea poate fi atacată numai odată cu fondul.
(3) Dosarul va fi trimis instanţei mai întâi învestite, în afară de cazul în care reclamantul
şi pârâtul cer trimiterea lui la una dintre celelalte instanţe. Dacă instanţele sunt de grad diferit,
conexarea dosarelor se va face la instanţa superioară în grad.
(4) Când una dintre cereri este de competenţa exclusivă a unei instanţe, conexarea se face
la acea instanţă. Dispoziţiile art. 99 alin. (2) sunt aplicabile.

Potrivit acesteia, între două cereri există identitate – fiind deci aplicabile regulile privitoare la litispendenţă – ori de
câte ori acestea au ca punct central sau ca miez aceleaşi raporturi juridice dintre aceleaşi părţi. Mai mult, prin
hotărârea pronunţată în cauza Tatry, deja menţionată, Curtea de Justiţie a statuat explicit că nu are relevanţă
calificarea cererilor deduse concomitent judecăţii în dreptul substanţial aplicabil, ca fiind personale (într-un caz),
respectiv reale (în alt caz).
532
A se vedea M. Tăbârcă, Excepţiile procesuale..., p. 325; în sens contrar (litispendenţa nu este de ordine
publică, iar judecătorul n-ar putea să o ridice din oficiu, pentru că nu ştie de existenţa celuilalt proces), a se vedea P.
Vasilescu, op. cit., vol. II, p. 230. Considerăm însă că excepţia este de ordine publică, cum este, de altfel, necontestat
în doctrina actuală, întrucât nu există niciun motiv legitim pentru care reclamantul ar deduce judecăţii de două ori
acelaşi litigiu, iar chestiunea atinge buna administrare a justiţiei şi funcţionarea eficientă a sistemului judiciar. Cf. şi I.
Leş, Noul Cod, 2011, p. 229.
533
În acest sens, a se vedea M. Tăbârcă, Excepţiile procesuale..., pp. 325-326.
534
În sens contrar, a se vedea: I. Leş, Noul Cod, 2011, p. 230; M. Tăbârcă, op. cit., 2013, vol. I, p. 713.
535
Împrejurarea că art. 138 alin. (6) NCPC reglementează expres această ipoteză, soluţia adoptată fiind
propusă anterior în doctrină, nu poate duce la concluzia că şi în acest caz ar exista litispendenţă, de vreme ce art. 138
alin. (2) arată expres că excepţia litispendenţei poate fi invocată câtă vreme ambele pricini sunt în faţa instanţelor de
fond. Pentru critica textului, pe care o socotim nejustificată, a se vedea M. Piperea. I. Armaşu, Noul Cod, 2012, pp.
170-171.
198
 (5) În orice stare a judecăţii procesele conexate pot fi disjunse şi judecate separat, dacă
numai unul dintre ele este în stare de judecată.

Comentariu

1. Dintru început, în acord cu precizările doctrinei, Noul Cod arată că se dispune conexarea
„pentru asigurarea unei bune judecăţi”, aşadar pentru buna administrare a justiţiei536. „Conexitatea
este legătura juridică între două sau mai multe acţiuni pornite la aceeaşi instanţă sau la instanţe
diferite, dar de acelaşi grad. Acţiunile trebuie să aibă aşa legătură între ele, încât să fie necesară
judecarea lor împreună”537.
2. Pentru a se dispune conexarea, trebuie îndeplinite următoarele condiţii538:
3. a) Să existe două sau mai multe litigii distincte între aceleaşi părţi sau chiar împreună cu alte
părţi, ale căror obiect şi cauză au între ele o strânsă legătură.
4. Obiectul este pretenţia concretă formulată, dar şi dreptul subiectiv invocat, în vreme ce cauza
este situaţia de fapt pe care se întemeiază pretenţiile titularului cererii, calificată juridic (la nevoie, de
instanţă, în temeiul adagiului iura novit curia şi al prerogativelor conferite expres de art. 22 NCPC, de
unde rezultă că elementul factual are caracter preponderent şi imutabil, în vreme ce elementul juridic
este accesoriu şi mutabil; concluzia se impune de vreme ce instanţa este îndreptăţită şi obligată să dea
cererii calificarea juridică exactă, dacă aceasta lipseşte ori este eronată). Ca urmare, strânsa legătură
între cauze – ca cerinţă minimă a textului – înseamnă că faptele pe care se întemeiază cererile sunt în
parte comune ori strâns legate între ele, de aşa natură încât soluţionarea unitară a cauzei – sub aspect
probatoriu şi al problemelor de fapt şi de drept ce trebuie rezolvate – să se impună pentru a evita
pronunţarea unor soluţii contradictorii. În ceea ce priveşte aspectul de economie procesuală, acesta
este enunţat distinct de art. 139 alin. (1), după cum am arătat.
5. Întrucât în cazul conexităţii nu există identitate între cele două pricini, doctrina reţine cu
temei că în cazul conexităţii operează o prorogare legală de competenţă a instanţei pe rolul căreia se
reunesc cele două cauze. Desigur, această prorogare legală de competenţă operează doar dacă pricina
conexată se afla pe rolul altei instanţe, deopotrivă competente, iar nu doar pe rolul altui complet al
aceleiaşi instanţe.
6. Distincţia dintre litispendenţă şi conexitate este dată, aşadar, de identitatea, respectiv de lipsa
identităţii dintre cele două pricini, chestiune care a fost bine subliniată în jurisprudenţă539.

536
A se vedea M. Tăbârcă, Excepţiile procesuale..., p. 327; s-a subliniat utilitatea conexităţii, prin care se
evită contrarietatea de hotărâri şi se grupează toate cauzele interdependente, pentru a se obţine o mai mare concentrare
şi accelerare a judecăţilor. În acest sens, a se vedea C. Ap. Bucureşti, s. com., dec. nr. 123 din 18 decembrie 1923, în
V.G. Cădere, op. cit., p. 339). De vreme ce conexarea are ca scop simplificarea procedurilor şi examenul în comun al
cauzelor, pentru motive străine de problema competenţei, nu se pune problema adiţionării valorilor pretinse prin
cererile conexate: instanţa competentă să judece fiecare cerere în parte rămâne competentă să le judece şi împreună. În
acest sens, a se vedea E. Herovanu, Principiile, p. 499. În acelaşi sens, Trib. Suprem, dec. civ. nr. 1161/1171, în G.
Boroi, O. Spineanu-Matei, op. cit., 2011, p. 320.
537
A se vedea D. Niculescu, Competenţa, p. 405, pentru o definiţie pertinentă în contextul reglementării
anterioare.
538
A se vedea, cu privire la reglementarea anterioară, M. Tăbârcă, Excepţiile procesuale..., pp. 328-329.
539
„Criteriul deosebirei între litispendenţă şi conexitate consistă în caracterele acestor două situaţiuni
juridice: este litispendenţă atunci când prima acţiune ar comporta faţă cu cea de a doua autoritatea de lucru judecat,
dacă ar fi judecată definitivă; iar conexitate, atunci când este necesar ca cele două acţiuni să se judece împreună, spre
a se face posibilă execuţiunea sentinţelor ce ar interveni asupra ambelor procese, execuţiune care în caz de judecare
separată ar fi imposibilă” (Trib. Ilfov, s. com., sent. din 3 martie 1908, în Em. Dan, op. cit., pp. 153-154); conexarea
previne darea unor „hotărâri contradictorii, cari chiar dacă nu ar avea una faţă de alta autoritatea lucrului judecat, ar
face cel puţin dificilă şi poate chiar imposibilă executarea lor. (…) Excepţiunea de conexitate, spre deosebire de
excepţiunea de litispendenţă, nu cere identitate perfectă între afacerile ce se cere a fi întrunite, căci această excepţie se
bazează pe aceea că afacerile au între ele astfel de legături încât hotărârea uneia trebuie sau poate să influenţeze asupra
hotărârei celeilalte şi interesele părţilor se găsesc astfel legate între ele, încât statuând asupra unora s’ar putea statua pe
cale de consecinţă şi asupra celorlalte (această interpretare a conexităţii este atât de largă, încât pune în legătură
condiţiile conexităţii cu situaţia în care chestiunea litigioasă este în parte comună şi deci s-ar putea invoca în litigiul
ulterior efectul pozitiv al autorităţii lucrului judecat din primul proces; în aceste situaţii, conexarea trebuie admisă şi
între cauze de competenţa exclusivă a unor instanţe diferite, cu singura rezervă ca toate cauzele să se afle în acelaşi
199
 7. b) Este necesar ca pricinile să fie în curs de judecată, întrucât, dacă una dintre ele s-a perimat
ori s-a renunţat la judecată sau judecata a luat sfârşit din alt motiv, conexarea nu mai este posibilă.
8. c) Pricinile să se afle înaintea primei instanţe. După cum rezultă din art. 139 alin. (1),
conexarea este posibilă numai dacă procesele se află în curs de judecată în primă instanţă, pentru a nu
fi private de un grad de jurisdicţie părţile din cauza aflată într-o etapă procesuală mai puţin avansată.
Conexarea nu este posibilă în apel, iar, faţă de dispoziţiile art. 475 alin. (3) NCPC, nu vedem posibilă
nici disjungerea apelurilor declarate cu privire la cererile conexe, de vreme ce apelurile făcute
împotriva aceleiaşi hotărâri se repartizează în mod obligatoriu aceluiaşi complet de judecată.
9. d) Spre deosebire de art. 164 alin. (1) C. pr. civ. 1865, care dispunea in terminis ca pricinile
să se afle în faţa aceleiaşi instanţe sau a unor instanţe diferite, dar de acelaşi grad, această condiţie nu
se mai regăseşte în art. 139 alin. (1) NCPC, iar omisiunea nu este întâmplătoare.
10. Ca atare, este suficient ca pricinile să se afle în curs de judecată în primă instanţă, conexarea
fiind posibilă chiar dacă una dintre cereri este judecată de tribunal, iar cealaltă de judecătorie. În acest
caz, desigur, chiar dacă textul nu dispune în mod expres, conexarea se va face la instanţa mai mare în
grad.
11. Un argument suplimentar în favoarea acestei interpretări îl constituie dispoziţiile art. 99
alin. (2) NCPC: de vreme ce se permite formularea ab initio a unor cereri principale strâns legate între
ele, cu efectul prorogării competenţei în favoarea instanţei celei mai înalte în grad, de ce nu s-ar
permite ca prorogarea să se efectueze prin efectul conexării540?
12. Opinia exprimată de noi cu ocazia primei ediţii a prezentei lucrări a fost consacrată de
legiuitor prin modificările aduse alin. (3) şi (4), menite să clarifice că este posibilă conexarea între
pricini aflate pe rolul unor instanţe de grad diferit.
Astfel, art. 139 alin. (3) teza a doua NCPC dispune fără echivoc că, dacă instanţele sunt de
grad diferit, conexarea dosarelor se va face la instanţa superioară în grad, iar teza a doua a alin.
(4) face trimitere la dispoziţiile art. 99 alin. (2) NCPC541.
13. Ca urmare, atât în forma iniţială a Codului, cât şi (fără putinţă de tăgadă) în forma
modificată prin Legea nr. 138/2014, tocmai pentru a clarifica această controversă, se impune o
interpretare sistematică a art. 139 alin. (1) şi (4), în sensul că acest din urmă text nu se opune
conexării pricinilor aflate pe rolul unor instanţe de grad diferit, ci impune doar ca, dacă pricinile se
află în faţa unor instanţe de acelaşi grad, una dintre pricini fiind de competenţa exclusivă a unei
instanţe (de exemplu, cererea formulată de un profesionist împotriva consumatorului), iar cealaltă
pricină fiind de competenţa neexclusivă a altei instanţe (de exemplu, cererea formulată de consumator
împotriva profesionistului), conexarea să se facă la instanţa a cărei competenţă teritorială este de
ordine publică, chiar dacă aceasta a fost învestită ulterior.
14. În cazul în care însă ambele cauze ar fi de competenţa teritorială exclusivă a unor instanţe
diferite, art. 139 alin. (4) nu împiedică conexarea, întrucât textul are în vedere situaţia în care
competenţa este exclusivă în privinţa unei singure cereri. De vreme ce se admite conexarea
pricinilor la instanţa superioară în grad, prin derogare de la normele de competenţă materială,
trebuie admisă aceeaşi soluţie şi în privinţa normelor de competenţă teritorială exclusivă.
15. Necesitatea conexării celor două cauze a fost lăsată de Curtea de Casaţie la suverana
apreciere a instanţelor de fond542. Şi în prezent se apreciază că măsura conexării este lăsată la

stadiu procesual – n.n., Gh.-L.Z.); conexitatea poate exista fără ca părţile între cari sunt legate instanţele să fie toate
aceleaşi, ci este de ajuns ca una dintre persoane să figureze în ambele instanţe” (Trib. Dorohoi, Jurnal nr. 8756 din 1
noiembrie 1923, în C.Gr.C. Zotta, Codul adnotat, vol. I, p. 228).
540
A se vedea şi M. Piperea, I. Armaşu, Noul Cod, 2012, p. 172. În acelaşi sens (dar cu o apreciere critică
asupra opţiunii legiuitorului), a se vedea I. Deleanu, Comentarii, vol. I, 2013, p. 233. În sens contrar (dacă ar fi dorit
să aducă o asemenea modificare regimului juridic al conexităţii, legiuitorul ar fi trebuit să fie explicit), a se vedea A.
Constanda, Comentarii Noul Cod, p. 353. Credem, de asemenea, că, aşa cum se permite derogarea de la normele de
competenţă exclusivă în privinţa cererilor incidentale şi accesorii, tot pe temeiul unei conexităţi subînţelese cu cererea
principală (art. 123 NCPC), consecvenţa şi logica internă a reglementării impun aceeaşi soluţie şi în materia
conexităţii, cu atât mai mult cu cât noua reglementare clarifică vechea controversă, în sensul că prorogarea de
competenţă în privinţa cererilor incidentale şi accesorii este posibilă şi prin derogare de la normele de competenţă de
ordine publică.
541
A se vedea şi G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 251.
200
aprecierea instanţei, care va evalua dacă în concret conexarea este de natură să asigure o bună
judecată sau nu543. Ar putea, bunăoară, să justifice respingerea conexării situaţii care ar îndreptăţi şi
disjungerea unor cereri deja conexate, cum ar fi faptul că una dintre pricini se află în stare de judecată,
iar soluţionarea ei ar fi întârziată de administrarea probatoriului cu privire la cealaltă pricină.
16. Dacă sub imperiul vechii reglementări se admitea că excepţia de conexitate este absolută,
putând fi invocată de oricare dintre părţi şi de instanţă din oficiu, în orice stadiu al procesului, chiar şi
în recurs544, în sistemul Noului Cod, numai prima parte rămâne actuală. Însă, în ceea ce priveşte
momentul de invocare a excepţiei de conexitate, soluţia s-a schimbat; potrivit art. 139 alin. (2) NCPC,
excepţia conexităţii poate fi invocată de părţi sau din oficiu cel mai târziu la primul termen de
judecată înaintea instanţei ulterior sesizate, care, prin încheiere, se va pronunţa asupra excepţiei.
Încheierea poate fi atacată numai odată cu fondul.
17. Raţiunea acestei modificări poate consta în necesitatea de a lămuri cât mai rapid dacă se
impune sau nu conexarea, pentru ca, pe cât posibil, probele necesare să fie propuse şi administrate în
faţa aceleiaşi instanţe. Conexarea unor dosare aflate într-un stadiu avansat al judecăţii presupune, de
altfel, şi un inconvenient pentru completul de judecată la care se face conexarea, care trebuie să se
familiarizeze cu actele de procedură din dosar şi cu probele administrate, fiind necesară, eventual,
refacerea ori completarea unora dintre ele.
18. Mai rezultă din dispoziţiile Noului Cod că, spre deosebire de soluţia adoptată în doctrină545
şi de practica judiciară sub imperiul vechii reglementări – potrivit căreia excepţia se invocă în faţa
instanţei ulterior sesizate, care trimite dosarul instanţei mai întâi învestite, pentru ca aceasta să
„discute conexarea” –, ultima instanţă învestită este cea care dispune conexarea; apreciem, faţă de
redactarea textului, că instanţa la care s-a dispus conexarea nu are posibilitatea de a respinge
conexarea şi de a restitui dosarul instanţei ori completului care a dispus conexarea dosarelor. S-ar
putea obiecta că aceasta implică un risc sporit de abuz din partea instanţei învestite mai în urmă;
aceasta ar putea dispune conexarea doar din dorinţa de a „scăpa” de dosar. Deşi riscul este real,
considerăm că el este atenuat de împrejurarea că excepţia conexităţii poate fi invocată numai la primul
termen de judecată la care părţile sunt legal citate, iar nu într-un stadiu ulterior, când dosarul,
eventual, s-ar vădi a fi foarte complicat, prin incidentele procedurale ivite şi probele administrate546.
19. Întrucât legea nu dispune expres altfel pentru ipoteza instanţelor de grad diferit, instanţa
care va dispune conexarea este tot instanţa ulterior sesizată, indiferent dacă aceasta este instanţa de
grad superior ori de grad inferior. Apreciem că, dacă instanţa care se pronunţă asupra excepţiei de
conexitate este chiar instanţa de grad superior (cea pe rolul căreia ar urma să fie întrunite pricinile),
aceasta ar trebui să ceară dosarul instanţei inferioare ori cel puţin să îndatoreze părţile să depună copii
de pe cererile şi apărările esenţiale ale părţilor, ca şi de pe încheierile de şedinţă, pentru a putea
aprecia asupra condiţiilor legale şi asupra oportunităţii conexării. Pentru identitate de raţiune, această
manieră de a proceda poate fi uzitată în cazul oricărei ipoteze de conexare, motiv pentru care

542
În acest sens, a se vedea: Cas. I, decizia din 5 februarie 1903, în Em. Dan, op. cit., p. 154; Cas. II, dec. nr.
1116 din 3 decembrie 1934, în C.Gr.C. Zotta, Codul adnotat, vol. IV, p. 120; în acelaşi sens, D. Niculescu,
Competenţa, p. 412.
543
S-a arătat însă că „acest drept al instanţei nu este fără limită”, iar legătura strânsă între procese este,
uneori, o chestiune de drept supusă controlului instanţelor superioare şi în special al instanţei de casare, în situaţiile în
care s-ar conexa pricini fără nicio legătură între ele, ceea ce ar înlătura regulile fireşti de competenţă, prin „întinderi de
competenţă în chip silit” (a se vedea P. Vasilescu, op. cit., vol. II, p. 234).
544
A se vedea M. Tăbârcă, Excepţiile procesuale..., p. 334.
545
„Instanţa căreia i-a fost trimisă cauza spre conexare nu este ţinută să ia o asemenea măsură. Ea verifică
dacă sunt întrunite cerinţele art. 164 C. pr. civ. [1865] şi numai după aceea va admite excepţia. Rezultă că, practic,
excepţia conexităţii este examinată doar de instanţa înaintea căreia se urmăreşte reunirea pricinilor. Cealaltă instanţă
nu face decât să trimită cauza aflată pe rolul ei în vederea discutării conexării”. În acest sens, a se vedea M. Tăbârcă,
Excepţiile procesuale..., pp. 331-332.
546
Sigur, dificultatea se poate prefigura şi dintr-o simplă lectură a cererii; în acest caz însă, rămâne principiul
că o bună reglementare, chiar dacă trebuie să fie preocupată de a limita abuzul de drept, nu-l poate elimina cu totul şi,
în tot cazul, este dezirabil să se pornească de la prezumţia că judecătorul mediu are o conştiinţă profesională suficientă
pentru a respecta dispoziţiile legale şi a nu dispune conexarea în cazuri în care această măsură nu este legală şi
oportună.
201
soluţionarea excepţiei de conexitate care a fost invocată în termen poate fi prorogată pentru un termen
ulterior.
20. Art. 139 alin. (2) NCPC mai precizează expres că încheierea poate fi atacată numai odată cu
fondul. Această dispoziţie naşte întrebarea de a şti ce critici pot fi formulate, spre exemplu, prin apelul
declarat inclusiv împotriva încheierii de conexare şi, mai ales, a soluţiilor care ar putea fi pronunţate
de instanţa de control judiciar.
21. Mai întâi, considerăm că soluţia asupra conexării trebuie să fie motivată, arătându-se, fie şi
sumar, elementele de fapt şi de drept care au determinat-o.
22. Considerăm că, în măsura în care condiţiile legale ar fi îndeplinite, aprecierea în concret
dacă se impune sau nu conexarea faţă de stadiul pricinii mai vechi, respectiv dacă conexarea serveşte
sau nu buna administrare a justiţiei este sustrasă controlului judiciar, cel puţin dacă aprecierea nu
apare ca fiind manifest arbitrară ori lipsită de orice temei rezonabil (caz mai degrabă teoretic,
credem).
23. Însă s-ar putea critica pe calea apelului faptul că s-a dispus conexarea, deşi pricinile nu
prezintă nicio legătură între ele, ori, dimpotrivă, că, deşi această legătură este manifestă, instanţa a
negat-o fără temei. Ce va dispune însă în acest caz instanţa de apel?
În măsura în care s-au conexat două pricini fără legătură între ele, „răul” – constând în
tergiversarea judecăţii, prin juxtapunerea inutilă a celor două cauze – este deja făcut, iar, în raport de
art. 475 alin. (3) NCPC, nu este posibilă nici disjungerea apelurilor cu privire la cele două cauze547.
24. În măsura în care pricinile nu au fost conexate, deşi o atare măsură s-ar fi impus, din nou se
poate spune că „răul”, constând în judecarea separată a unor cereri cu legături strânse între ele, s-a
produs, iar instanţa de apel nu ar putea conexa apelurile, faţă de dispoziţiile art. 139 alin. (1), chiar
dacă ambele pricini se află în acelaşi stadiu procesual. Trimiterea cauzelor spre rejudecare, pentru a fi
judecate împreună, nu poate fi dispusă, nefiind îngăduită de textele de lege aplicabile.
25. De aceea, considerăm că legiuitorul a voit în principal să sublinieze că încheierea prin care
se statuează asupra conexării nu reprezintă un simplu act de administrare a justiţiei, cum se afirmă
uneori, ci reprezintă rezultatul unei activităţi jurisdicţionale care este supusă, în principiu, controlului
judiciar.

Jurisprudență

1. Cu prioritate, în condițiile în care recurenții au adus în discuție legea de procedură

aplicabilă, trebuie subliniat că acţiunea principală a fost introdusă pe rolul Tribunalului Bucureşti la
09.10.2012, iar cea conexă la 18.09.2013, după intrarea în vigoare a Noului Cod de procedură civilă.
Prin încheierea din 11.03.2014, prima instanță a conexat cele două dosare şi a aplicat în continuare
Codul de procedură civilă de la 1865. Această modalitate de alegere a legii de procedură aplicabile
este una legală în situația conexării unor cauze guvernate de ambele Coduri, deoarece, ca efect al
conexării, dosarul repartizat ultimei instanțe învestite își pierde propria individualitate. După
conexare, nu se mai poate vorbi despre două procese, ci despre unul singur, aflat pe rolul instanței
inițial învestite, care trebuie să aplice o unică normă de procedură. Chiar dacă cererile - care inițial
formaseră obiect al ambelor dosare - urmează a fi soluționate distinct, procesul rămâne unul singur și,

547
Schimbarea sentinţei, în sensul înlăturării conexării, credem că nu poate fi dispusă, ea neavând nicio
consecinţă practică, de vreme ce cauzele au fost deja soluţionate în fond. Soluţia anulării, fie şi parţiale, a sentinţei nu
poate fi pronunţată, nefiind incidente cazurile limitativ prevăzute de art. 480 alin. (3)-(6) NCPC. O singură rezervă ar
putea fi făcută chiar cu privire la invocarea necompetenţei: dacă conexarea s-a făcut pe rolul altei instanţe decât al
celei iniţial învestite cu a doua cerere, s-ar putea invoca necompetenţa (prin ipoteză, de ordine privată) a instanţei la
care s-a dispus conexarea – desigur, numai de către pârâtul din a doua cauză, care s-a opus şi conexării, şi doar in
limine litis în faţa instanţei învestite cu ambele cauze – pe considerentul că, cele două cereri neavând nicio legătură,
pârâtul a fost sustras fără justificare instanţelor sale fireşti. Dar, deşi o soluţie de anulare şi trimitere spre rejudecare a
cererii conexe instanţei „competente” apare ca fiind posibilă, ni se pare că ea este lipsită de orice utilitate, dând loc
mai degrabă unei tergiversări inutile a soluţionării cauzei. Sub rezerva unui abuz de drept de ordinul evidenţei, nu
credem că o asemenea soluţie ar trebui pronunţată, chiar dacă teoretic s-ar accepta posibilitatea ei.
202
în măsura în care a început anterior intrării în vigoare a Noului Cod de procedură civilă, nu acesta îi
este aplicabil, potrivit regulii instituite de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012, ci Codul de procedură
civilă de la 1865 (ÎCCJ, secția a II-a civilă, dec. nr 1535/4.06.2015, disponibilă pe www.scj.ro și
www.juridice.ro).

Secţiunea a 3-a. Strămutarea proceselor. Delegarea instanţei

Art. 140. Temeiul strămutării

(1) Strămutarea procesului poate fi cerută pentru motive de bănuială legitimă sau de
siguranţă publică.
(2) Bănuiala se consideră legitimă în cazurile în care există îndoială cu privire la
imparţialitatea judecătorilor din cauza circumstanţelor procesului, calităţii părţilor ori unor
relaţii conflictuale locale.
(3) Constituie motiv de siguranţă publică împrejurările excepţionale care presupun că
judecata procesului la instanţa competentă ar putea conduce la tulburarea ordinii publice.

Comentariu

1. Strămutarea constituie un caz de prorogare judecătorească a competenţei. Scopul strămutării

este asigurarea imparţialităţii depline a instanţei, ea fiind considerată „o instituţie necesară pentru a
înlătura suspiciunile ce ar putea să apară cu privire la independenţa sau imparţialitatea unei instanţe de
judecată, iar nu doar a unuia sau a unora dintre judecători”548.
2. Strămutarea este un remediu excepţional pentru situaţii în care deplina imparţialitate –
îndeosebi în componenta sa obiectivă, respectiv aparenţa de imparţialitate în ochii unui observator
obiectiv şi rezonabil, iar nu insinuant şi tendenţios – a instanţei, în întregul său, nu poate fi asigurată.
3. Normele constituţionale impun ca legea să desemneze instanţa competentă, într-o manieră
generală, pentru un număr nedefinit de cauze, pentru a se şti dinainte ce instanţă va judeca un anumit
proces. Or, strămutarea constituie exact opusul acestui principiu, întrucât se ajunge, post factum –
după naşterea litigiului – şi doar pentru o anumită cauză, la schimbarea regulilor de competenţă
teritorială. Competenţa teritorială este stabilită adesea tocmai în considerarea conexiunii litigiului ori a
părţilor cu circumscripţia unei anumite instanţe; strămutarea, care tinde să transforme această
conexiune într-un dat cu conotaţie negativă şi să ducă la desemnarea unei instanţe în privinţa căreia
această conexiune nu există, contrazice logica „dreptului comun” al normelor de competenţă
teritorială şi poate sustrage nejustificat partea care nu a cerut strămutarea competenţei judecătorilor săi
fireşti549. De aceea, sperăm că numărul cererilor de strămutare admise şi – pe cale de consecinţă – al
cererilor de strămutare formulate va putea cunoaşte un reflux, pe măsură ce încrederea în justiţie şi –
desigur – integritatea şi profesionalismul sistemului judiciar vor creşte, până în punctul în care se va
putea susţine că instituţia strămutării constituie un remediu rezidual şi cu totul marginal în practică.
În această ordine de idei, credem că, de lege ferenda, se impune instituirea obligaţiei de
motivare a hotărârilor de strămutare, motivarea, fie şi succintă, fiind o garanţie împotriva arbitrarului,
a aleatoriului. Învederăm, în acest sens, că în Codul de procedură penală o obligaţie corespunzătoare a
fost introdusă încă din anul 2006, fără a împiedica eficacitatea instituţiei strămutării.
4. În noua reglementare s-au păstrat doar două motive de strămutare, respectiv bănuiala
legitimă (motiv incident în cazurile în care există îndoială cu privire la imparţialitatea judecătorilor
din cauza circumstanţelor procesului, calităţii părţilor ori unor relaţii conflictuale locale) şi siguranţa
publică (motiv incident atunci când există împrejurări excepţionale care presupun că judecata
procesului la instanţa competentă ar putea conduce la tulburarea ordinii publice). S-a renunţat, aşadar,
la motivul referitor la rudenie şi afinitate, prevăzut de art. 37 alin. (1) C. pr. civ. anterior, ceea ce

548
A se vedea I. Leş, Noul Cod, 2011, p. 234.
549
Îndeosebi credem că nu se poate da curs cererii petiţionarului ca strămutarea să opereze la o anumită
instanţă, şi aceasta chiar dacă respectiva desemnare ar fi una pur aleatorie.
203
poate fi explicat şi printr-o formulare mai largă a cazurilor de incompatibilitate relativă (art. 42
NCPC).
5. Învederăm, în acord cu doctrina recentă, că strămutarea unei cauze este posibilă chiar de la
instanţa a cărei competenţă teritorială este exclusivă550.

Art. 141. Cererea de strămutare

(1) Strămutarea pentru motiv de bănuială legitimă sau de siguranţă publică se poate cere
în orice fază a procesului.
(2) Strămutarea pentru motiv de bănuială legitimă poate fi cerută de către partea
interesată, iar cea întemeiată pe motiv de siguranţă publică, numai de către procurorul general
de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Comentariu

1. Ca şi în vechea reglementare, strămutarea pentru motiv de bănuială legitimă sau de siguranţă

publică se poate cere în orice fază a procesului [art. 141 alin. (1) NCPC].
2. S-a învederat că această soluţie este necesară faţă de gravitatea motivelor de strămutare, fiind
necesar ca obiectivitatea instanţei să fie asigurată indiferent de poziţia acesteia în ierarhia judiciară551
sau de faza procesuală în care se află litigiul552.
3. Strămutarea pentru motiv de bănuială legitimă poate fi cerută de către partea interesată553, iar
cea întemeiată pe motiv de siguranţă publică, numai de către procurorul general de la Parchetul de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie [art. 141 alin. (2)].

Art. 142. Instanţa competentă

(1) Cererea de strămutare întemeiată pe motiv de bănuială legitimă este de competenţa
curţii de apel, dacă instanţa de la care se cere strămutarea este o judecătorie sau un tribunal din
circumscripţia acesteia. Dacă strămutarea se cere de la curtea de apel, competenţa de
soluţionare revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Cererea de strămutare se depune la
instanţa competentă să o soluţioneze, care va înştiinţa de îndată instanţa de la care s-a cerut
strămutarea despre formularea cererii de strămutare.
(2) Cererea de strămutare întemeiată pe motive de siguranţă publică este de competenţa
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care va înştiinţa, de îndată, despre depunerea cererii instanţa
de la care se cere strămutarea.
(3) La primirea cererii de strămutare, instanţa competentă să o soluţioneze va putea să
solicite dosarul cauzei.

Comentariu

550
Soluţia a fost adoptată de instanţa supremă, fără a fi motivată, în condiţiile în care intimatul din cererea de
strămutare invocase prin note scrise inadmisibilitatea cererii, faţă de caracterul exclusiv al normei de competenţă
teritorială incidente (ÎCCJ, s. cont. adm. fisc., înch. nr. 2957 din 28 mai 2009, în RRDJ nr. 5/2009). În comentariul la
această decizie (în RRDJ nr. 5/2009, pp. 125-128), profesorul I. Deleanu învederează primordialitatea imparţialităţii
instanţei, iar cu privire la competenţa exclusivă, se subliniază că aceasta „este mai degrabă o chestiune de «logistică
judiciară» decât una de «competenţă profesională»; este mai degrabă o soluţie «pragmatică» decât una «elitistă», de
«selecţie» şi «ierarhizare valorică» între instanţe, aşa încât, principial, nu există motive insurmontabile pentru abatere
de la regulile de competenţă exclusivă, în cazul unor împrejurări care justifică strămutarea. Abaterea trebuie însă
tratată strict, ea nefiind susceptibilă de extrapolare (…)” (s.n., Gh.-L.Z.) (ibidem, p. 128). Credem că de aceste
argumente (juste) trebuie ţinut seama şi în contextul noului regim legal al invocării excepţiei necompetenţei de ordine
publică (a se vedea supra, comentariul cu privire la art. 130 NCPC).
551
Cu toate acestea, din motive lesne de înţeles, strămutarea nu poate fi dispusă în cazul în care pricina se
află pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
552
În acest sens, a se vedea I. Leş, Noul Cod, 2011, pp. 235-236.
553
Nu excludem posibilitatea ca cererea de strămutare pentru bănuială legitimă să fie formulată de procuror,
atunci când acesta a sesizat instanţa ori participă la judecarea cauzei, în condiţiile art. 92 NCPC.
204
 1. În forma iniţială a Noului Cod, cererea de strămutare întemeiată pe motiv de bănuială
legitimă era de competenţa instanţei ierarhic superioare celei de la care se cere strămutarea. Această
soluţie a fost adoptată pentru a asigura degrevarea instanţei supreme de cauze fără însemnătate
jurisprudenţială.
2. Ca urmare, în cazul în care pricina este de competenţa judecătoriei, competent să soluţioneze
cererea de strămutare ar fi fost tribunalul.
3. În condiţiile în care strămutarea pentru bănuială legitimă presupune o ştirbire a aparenţei de
imparţialitate a instanţei, din cauza circumstanţelor procesului, a calităţii părţilor ori a unor relaţii
conflictuale locale, această soluţie a fost considerată improprie, întrucât aceleaşi suspiciuni ar putea
privi şi tribunalul, mai ales dacă acesta îşi are sediul în aceeaşi localitate cu judecătoria de la care se
cere strămutarea. De asemenea, strămutarea la altă judecătorie din circumscripţia aceluiaşi tribunal nu
ar fi fost în toate cazurile suficientă pentru a înlătura temeiurile strămutării.
4. În considerarea acestor raţiuni, prin Legea nr. 76/2012 s-a prevăzut competenţa curţii de apel,
dacă instanţa de la care se cere strămutarea este o judecătorie sau un tribunal din circumscripţia
acesteia. Doar dacă strămutarea se cere de la curtea de apel, competenţa de soluţionare revine Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie. Ca urmare, în noua formă a textelor, se asigură deopotrivă degrevarea
instanţei supreme şi imparţialitatea obiectivă şi subiectivă a instanţei care soluţionează cererea de
strămutare554.
5. Cererea de strămutare pentru bănuială legitimă se depune la instanţa competentă să o
soluţioneze, care va înştiinţa de îndată instanţa de la care s-a cerut strămutarea despre formularea
cererii de strămutare.
6. În cazul în care cererea de strămutare se întemeiază pe motive de siguranţă publică, ea este
de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Cererea se va depune la instanţa supremă, care va
înştiinţa, de îndată, despre depunerea cererii instanţa de la care se cere strămutarea.
7. În raport de jurisprudența Curții Constituționale, citată în cele ce urmează, în măsura în care
motivul de bănuială legitimă pe care se întemeiază cererea de strămutare constă în calitatea de
judecător la curtea de apel a uneia dintre părți ori pe calitatea de parte a înseși curții de apel
respective, competența de soluționare a cererii de strămutare de la judecătorie sau tribunal ar trebui să
aparțină Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru a se garanta imparțialitatea obiectivă a soluționării
cererii de strămutare.Subliniem că această soluție nu rezultă nemijlocit din deciziile Curții
Constituționale, care, fiind un legislator negativ, iar nu pozitiv, nu poate schimba o regulă de
competență. Totuși, în condițiile vidului de reglementare apărut prin ieșirea din vigoare parțială a
normelor afectate de deciziile de neconstituționalitate, pentru ipotezele evocate, interpretul legii este
dator să găsească o soluție, nefiindu-i permis să judece pe motiv că legea nu prevede sau este neclară
[art. 5 alin. (2) și (3) NCPC]. Cea mai apropiată de spiritul reglementării este ca cererea de strămutare
să fie soluționată de instanța superioară celei la nivelul căreia se pretinde că ar fi localizat motivul de
bănuială legitimă, așadar, de către instanța supremă; nu vedem de ce strămutarea s-ar soluționa de o
curte de apel învecinată și nici cum ar fi posibil ca aceasta din urmă să strămute de la o curte
învecinată la altă curte de apel, așadar să dispună cu privire la instanțe egale în grad, aflate în afara
circumscripției sale teritoriale.

Decizii ale Curţii Constituţionale

554
În măsura în care s-ar obiecta că suspiciunile ar putea să privească însăşi curtea de apel al cărei sediu se
află în localitatea în care se află şi instanţa de la care se cere strămutarea, această obiecţie ar trebui înlăturată, în
considerarea poziţiei înalte a curţii de apel în ierarhia judiciară, de natură să asigure independenţa, imparţialitatea şi
profesionalismul judecătorilor de la această instanţă. Mai mult, am arătat deja că strămutarea trebuie privită ca un
remediu excepţional, fiind normal să se prezume buna-credinţă şi imparţialitatea deplină a tuturor judecătorilor, de la
toate instanţele judecătoreşti din ţară.
În mod nejustificat s-a susţinut că s-ar putea solicita strămutarea „procesului de strămutare” (în acest sens, a
se vedea M. Piperea, I. Armaşu, Noul Cod, 2012, p. 176). Credem, dimpotrivă, că o asemenea cerere este
inadmisibilă, întrucât altminteri s-ar eluda normele de competentă edictate de textul comentat, ajungându-se într-o
manieră ocolită şi greoaie la soluţia pe care legiuitorul a vrut să o înlăture, iar, pe de altă parte, cererea de strămutare
poate privi doar procesul de fond [cf. art. 140 alin. (1) NCPC], iar nu strămutarea însăşi, care este un incident
procedural, iar nu un „proces” de sine stătător (împrejurarea că se constituie un dosar separat nu este hotărâtoare, fiind
vorba despre o simplă operaţiune administrativă).
205
 1. Cu majoritate de voturi, admite sesizarea şi constată că dispoziţiile art. 142 alin. (1) teza întâi
şi ale art. 145 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în măsura în care
motivul de bănuială legitimă nu se raportează la calitatea de judecător la curtea de apel a uneia dintre
părţi (Decizia Curţii Constituţionale nr. 558 din 16 octombrie 2014, publicată în M. Of. nr. 897 din
10 decembrie 2014, disponibilă şi pe www.ccr.ro).
Notă: În cauză, pârâtul avea calitatea de judecător la Curtea de Apel Suceava, iar Curtea
Constituţională a apreciat, în esenţă, că scopul instituţiei strămutării (asigurarea imparţialităţii
obiective a instanţei care judecă procesul) nu poate fi asigurat în cazul dat prin strămutarea la altă
judecătorie din raza Curţii de Apel Suceava. În ipoteze precum cea avută în vedere de Curtea
Constituţională în dispozitivul deciziei citate, competenţa va aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie.
2. În urma deliberărilor, Curtea Constituțională, cu majoritate de voturi, a admis excepţia de
neconstituţionalitate, prin raportare la prevederile constituţionale ale art.21 alin.(3) privind dreptul la
un proces echitabil şi art.124 alin.(2) privind imparţialitatea justiţiei, şi a constatat că dispoziţiile
art.142 alin.(1) teza întâi şi ale art.145 alin.(1) teza întâi din Codul de procedură civilă sunt
constituţionale în măsura în care motivul de bănuială legitimă nu se raportează la calitatea de parte a
curţii de apel în raza căreia funcţionează instanţa învestită cu judecarea litigiului ((Decizia Curţii
Constituţionale din 24 martie 2016, comunicat disponibil pe www.ccr.ro).

Jurisprudenţă

Potrivit art. 142 alin. (1) NCPC, „cererea de strămutare întemeiată pe motiv de bănuială
legitimă este de competenţa curţii de apel, dacă instanţa de la care se cere strămutarea este o
judecătorie sau un tribunal din circumscripţia acesteia”.
Înalta Curte reţine că, prin cererea dedusă judecăţii, întemeiată pe motive de bănuială legitimă,
se solicită strămutarea unui dosar înregistrat pe rolul Tribunalului Gorj, ulterior intrării în vigoare a
Noului Cod de procedură civilă, instanţă aflată în circumscripţia teritorială a Curţii de Apel Craiova.
Pentru aceste considerente, în aplicarea art. 131 raportat la art. 142 NCPC, se constată că
instanţa competentă material a soluţiona cererea de strămutare este Curtea de Apel Craiova, în
favoarea căreia va opera prezenta declinare de competenţă (ÎCCJ, s. I civ., dec. nr. 907 din 26 martie
2015, disponibilă pe www.scj.ro).

Art. 143. Suspendarea judecării procesului

(1) La solicitarea celui interesat, completul de judecată poate dispune, dacă este cazul,
suspendarea judecării procesului, cu darea unei cauţiuni în cuantum de 1.000 lei. Pentru motive
temeinice, suspendarea poate fi dispusă în aceleaşi condiţii, fără citarea părţilor, chiar înainte
de primul termen de judecată.
(2) Încheierea asupra suspendării nu se motivează şi nu este supusă niciunei căi de atac.
(3) Măsura suspendării judecării procesului va fi comunicată de urgenţă instanţei de la
care s-a cerut strămutarea.

Comentariu

1. Cererea de strămutare nu are caracter suspensiv, indiferent de motivele pe care se întemeiază.

Suspendarea judecăţii trebuie cerută instanţei competente să soluţioneze cererea de strămutare.
Asupra suspendării, instanţa se pronunţă prin încheiere, care nu se motivează şi nu este supusă
niciunei căi de atac.
2. Faţă de textul comentat, instanţa de la care se solicită strămutarea nu este îndreptăţită să
acorde termene de judecată, fără a păşi la judecarea pricinii, în aşteptarea soluţionării cererii de
strămutare, întrucât s-ar ajunge, pe cale ocolită, la oprirea cursului procesului, fără ca această măsură
să fie dispusă de instanţa competentă să soluţioneze cererea de strămutare. Pe de altă parte, dacă
cererea de strămutare este admisă, soarta actelor de procedură săvârşite între timp este reglementată
expres de art. 145 alin. (2) NCPC.
206
 3. Pentru a preveni abuzul de drept şi a asigura repararea eventualelor prejudicii cauzate prin
suspendarea dispusă, în condiţiile în care ulterior cererea de strămutare este respinsă, legea prevede în
mod judicios necesitatea plăţii unei cauţiuni în cuantum de 1.000 lei. Plata cauţiunii este obligatorie şi
în cazul suspendării (provizorii) la care se referă art. 143 alin. (1) teza a doua NCPC.
4. Legiuitorul a stabilit un cuantum fix al cauţiunii, pentru ca aceasta să fie depusă odată cu
cererea de suspendare; ca atare, nu se aplică procedura de stabilire a cauţiunii, prevăzută de art. 1.062
NCPC. Nedepunerea cauţiunii cel mai târziu până la data soluţionării cererii atrage respingerea
acesteia, ca inadmisibilă. În cazul în care suspendarea este solicitată în condiţiile art. 143 alin. (1) teza
a doua, nu credem că mai este necesar ca instanţa să-i pună în vedere petentului obligaţia de plată a
cauţiunii, întrucât existenţa şi cuantumul acestei obligaţii rezultă din lege. Totuşi, în cazul în care
cererea de suspendare se soluţionează cu citarea părţilor [art. 143 alin. (1) teza întâi], instanţa poate
pune în vedere solicitantului, prin citaţie, obligaţia de consemnare a cauţiunii.
5. Dacă cererea de suspendare a fost admisă, judecata se reia de către instanţa învestită iniţial,
după soluţionarea cererii de strămutare, la cererea părţii interesate sau din oficiu555. În cazul în care
cererea de strămutare a fost admisă, dosarul va fi trimis instanţei desemnate, care va fixa din oficiu
termen de judecată.

Art. 144. Judecarea cererii

(1) Cererea de strămutare se judecă de urgenţă, în camera de consiliu, cu citarea părţilor
din proces.
(2) Hotărârea asupra strămutării se dă fără motivare şi este definitivă.
(3) Instanţa de la care s-a cerut strămutarea va fi încunoştinţată, de îndată, despre
admiterea sau respingerea cererii de strămutare.

Comentariu

1. Strămutarea este un incident procedural, care trebuie soluţionat cu celeritate556. De aceea,

legea instituie o procedură simplificată. Cererea se soluţionează în camera de consiliu, cu citarea
părţilor, iar hotărârea asupra strămutării nu se motivează.
2. Soluţia nemotivării, deşi prezintă dezavantajul netransparenţei procesului decizional, este
justificată, în opinia legiuitorului, de împrejurarea că instanţa este îndreptăţită să aprecieze potrivit
liberei sale convingeri datele şi indiciile prezentate de părţi, în susţinerea, respectiv în combaterea
cererii de strămutare. Pe de altă parte, în această manieră se asigură şi degrevarea instanţei care
soluţionează cererea de strămutare de o activitate care s-ar putea dovedi însemnată din punct de
vedere cantitativ.
Totuşi, de lege ferenda, apreciem utilă instituirea obligaţiei de motivare, existentă, de altfel, şi
în Codul de procedură penală încă din anul 2006, o motivare fie şi sumară fiind o garanţie însemnată
împotriva arbitrarului şi a aparenţei de aleatoriu.
Mai subliniem că nemotivarea priveşte doar soluţia propriu-zisă asupra strămutării, însă
instanţa trebuie să-şi verifice competenţa de soluţionare a cererii de strămutare, în condiţiile art. 131 şi
art. 142 NCPC, fiind obligată să reţină succint temeiurile pentru care s-a considerat competentă. A
fortiori, hotărârea de declinare a competenţei trebuie motivată.
3. De vreme ce legiuitorul vorbeşte despre o „hotărâre”, iar nu despre o „încheiere”, în doctrină
s-a arătat că ar trebui pronunţată o sentinţă, întrucât la instanţa care rezolvă cererea de strămutare se
constituie un dosar distinct şi are loc un proces separat, iar prin pronunţarea soluţiei instanţa se
dezînvesteşte557, însă în practică, sub imperiul vechiului Cod de procedură civilă, s-au pronunţat

555
A se vedea M. Tăbârcă, Gh. Buta, op. cit., 2008, p. 182, unde se învederează în mod just că la
redeschiderea judecăţii nu se datorează taxă judiciară de timbru.
556
A se vedea I. Leş, Noul Cod, 2011, p. 238.
557
În acest sens, a se vedea: V.M. Ciobanu, Tratat, vol. I, pp. 439-440; G. Boroi, op. cit., p. 70; I. Leş, Noul
Cod, 2011, pp. 238-239; V.M. Ciobanu, G. Boroi, Tr.C. Briciu, Curs selectiv, 2011, p. 166. În sensul pronunţării unei
încheieri, a se vedea A. Constanda, Comentarii Noul Cod, p. 359. Nu credem că soluţia poate fi diferită în funcţie de
instanţa care soluţionează cererea de strămutare (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori curtea de apel).
207
încheieri558. Reconsiderarea acestei soluţii a practicii s-ar putea întemeia pe dispoziţiile art. 424 alin.
(1) NCPC, conform cărora hotărârea (…) prin care prima instanţă se dezînvesteşte fără a soluţiona
cauza se numeşte sentinţă559.
4. Spre deosebire de art. 40 alin. (4) C. pr. civ. 1865, actuala reglementare nu mai prevede că
hotărârea dată asupra strămutării nu este supusă niciunei căi de atac, ci doar că aceasta este definitivă.
Ca urmare, împotriva hotărârii ar putea fi exercitată contestaţia în anulare, pentru motivul prevăzut de
art. 503 alin. (1) NCPC, ori, după caz, revizuirea, în condiţiile arătate de art. 509 alin. (2) NCPC; faţă
de particularităţile cererii de strămutare, care constituie doar un incident procedural, apreciem că
revizuirea ar putea fi cerută doar pentru motivul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 9 („partea a fost
împiedicată să se înfăţişeze la judecată şi să înştiinţeze instanţa despre aceasta, dintr-o împrejurare
mai presus de voinţa sa”), sens în care o parte a doctrinei s-a exprimat şi sub imperiul Codului de
procedură civilă anterior560.

Art. 145. Efectele admiterii cererii

(1) În caz de admitere a cererii de strămutare, curtea de apel trimite procesul spre
judecată unei alte instanţe de acelaşi grad din circumscripţia sa. Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie va strămuta judecarea cauzei la una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate
în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei
circumscripţie se află instanţa de la care se cere strămutarea.
(2) Hotărârea va arăta în ce măsură actele îndeplinite de instanţă înainte de strămutare
urmează să fie păstrate. În cazul în care instanţa de la care s-a dispus strămutarea a procedat
între timp la judecarea procesului, hotărârea pronunţată este desfiinţată de drept prin efectul
admiterii cererii de strămutare.
(3) Apelul sau, după caz, recursul împotriva hotărârii date de instanţa la care s-a
strămutat procesul sunt de competenţa instanţelor ierarhic superioare acesteia. În caz de
admitere a apelului sau recursului, trimiterea spre rejudecare, atunci când legea o prevede, se
va face la o instanţă din circumscripţia celei care a soluţionat calea de atac.

Comentariu

1. În caz de admitere a cererii de strămutare, curtea de apel poate dispune strămutarea numai la
o instanţă de acelaşi grad, aflată în circumscripţia sa teritorială. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va
strămuta judecarea cauzei la una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia
oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa de
la care se cere strămutarea561.
2. Faţă de dispoziţiile alin. (2), hotărârea de strămutare trebuie să arate în ce măsură actele
îndeplinite de instanţă înainte de strămutare urmează să fie păstrate.

558
A se vedea M. Tăbârcă, Gh. Buta, op. cit., 2008, p. 182.
559
„Mărturisim totuşi că referirea legii la prima instanţă ar putea provoca unele îndoieli, mai cu seamă şi
pentru faptul că, astfel cum remarcasem, şi în trecut instanţa supremă a pronunţat uneori încheieri în această materie.
În pofida oricărei alte posibile argumentări, apreciem că instanţa dezînvestindu-se prin soluţionarea cererii de
strămutare nu poate dispune astfel decât printr-o sentinţă (…)” (a se vedea I. Leş, Noul Cod, 2011, p. 239).
560
A se vedea V.M. Ciobanu, Tratat, vol. I, pp. 440-441; în sensul că, faţă de prevederile art. 40 alin. (4) C.
pr. civ. 1865, aceste soluţii nu pot fi primite decât de lege ferenda, a se vedea G. Boroi, op. cit., p. 70.
561
Limitarea teritorială a competenţei discreţionare anterioare a Curţii de Casaţie în ceea ce priveşte
stabilirea instanţei la care se strămută cauza este justificată pentru a nu împovăra părţile cu soluţionarea cauzei la o
instanţă foarte îndepărtată şi pentru a limita arbitrarul inerent oricărei stabiliri ad-hoc a competenţei. Apreciem ca
fiind lipsite de temei criticile formulate cu privire la această soluţie, sub cuvânt că suspiciunile de parţialitate ar putea
privi toate instanţele din raza curţii de apel ori chiar pe cele din raza curţii de apel învecinate (!) (în acest sens, a se
vedea M. Piperea, I. Armaşu, Noul Cod, 2012, pp. 179-180). Este real că o asemenea suspiciune poate exista, fiind
vorba în cele din urmă de o stare psihologică, subiectivă, dar ea nu justifică în sine o înlăturare a regulilor de
competenţă prevăzute de lege, ci numai în cazuri temeinic justificate, în care suspiciunea ar părea întemeiată în ochii
unui observator obiectiv, rezonabil şi care îşi exercită cu bună-credinţă drepturile procesuale; tocmai de aceea
legiuitorul a circumscris în mod riguros condiţiile şi efectele strămutării, pentru a nu permite abuzul de drept şi
arbitrarul în ceea ce priveşte stabilirea competenţei.
208
 3. În lipsa oricărei menţiuni în cuprinsul hotărârii, sub imperiul reglementării anterioare s-a
arătat că instanţa de trimitere va reface toate actele de procedură, inclusiv probele administrate până la
momentul strămutării562.
4. Remarcăm însă că, spre deosebire de art. 40 alin. (5) C. pr. civ. anterior, art. 145 alin. (2)
NCPC, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 76/2012563, dispune că numai hotărârea este
desfiinţată de drept prin efectul admiterii cererii de strămutare, iar nu şi actele de procedură
îndeplinite după introducerea cererii de strămutare (ca în forma iniţială a Legii nr. 134/2010) ori după
ce s-a dispus strămutarea [precum în art. 40 alin. (5) C. pr. civ. 1865]. Ca urmare, în condiţiile în care
legiuitorul a adoptat, în mod deliberat, o formulare mai restrictivă, credem că actele de procedură
îndeplinite şi probele administrate până la data strămutării rămân valabile şi nu se impune refacerea
lor, dacă instanţa de strămutare nu a dispus expres altfel.
5. A decide că, dacă instanţa de strămutare nu a dispus expres păstrarea actelor de procedură
îndeplinite, acestea trebuie obligatoriu refăcute, iar probele readministrate ar însemna să se atribuie
strămutării un efect chiar mai energic decât anulării sentinţei şi a celorlalte acte de procedură pentru
necompetenţa instanţei care a judecat procesul, cu toate că, în acest din urmă caz, actele de procedură
sunt nule, însă dovezile administrate rămân câştigate procesului (art. 137 NCPC), în vreme ce, în
cazul strămutării, actele de procedură au fost îndeplinite în mod valabil, desfiinţarea lor fiind doar o
consecinţă specifică a admiterii cererii de strămutare564.
6. Art. 145 alin. (3) NCPC, reluând precizările doctrinei şi soluţiile practicii judiciare, prevede
că apelul sau, după caz, recursul împotriva hotărârii date de instanţa la care s-a strămutat procesul sunt
de competenţa instanţelor ierarhic superioare acesteia. În caz de admitere a apelului sau recursului,
trimiterea spre rejudecare, atunci când legea o prevede, se va face la o instanţă din circumscripţia celei
care a soluţionat calea de atac. Soluţia este firească, întrucât în caz contrar s-ar înlătura efectele
strămutării, cu toate că imparţialitatea instanţelor care judecă pricina trebuie asigurată în toate fazele
procesului.

Jurisprudenţă

În situaţia admiterii cererii de strămutare, ulterior soluţionării cauzei de către prima instanţă,
prorogarea de competenţă operează numai în favoarea instanţei la care s-a dispus strămutarea pricinii,
iar nu şi în favoarea instanţelor care soluţionează căile de atac de care este succesibilă hotărârea.
Această interpretare se impune din perspectiva raţiunilor intrinseci ale instituţiei strămutării, care,
atunci când are a fi analizată, se raportează la o anumită pricină şi la o anumită instanţă,
particularizată în mod necesar, iar nu şi la instanţele superioare instanţei de la care se dispune
strămutarea.
În sens contrar, ar însemna ca, analizând motivele specifice strămutării reglementate de art. 37
C. pr. civ., instanţa supremă competentă cu soluţionarea cererii de strămutare să facă o apreciere
globală, in abstracto, cu privire la toate instanţele ce ar fi competente să se pronunţe, la un anumit
moment, în cauză, deşi motivele ce ar determina strămutarea, din perspectiva persoanei interesate, să
nu se fi ivit încă şi, deci, acestea să nu fie actuale (ÎCCJ, s. I civ., dec. nr. 570 din 1 februarie 2012,
disponibilă pe www.scj.ro).
Notă: Soluţia instanţei supreme contravine soluţiei adoptate de practica judiciară majoritară şi
de doctrina majoritară, conform căreia căile de atac sunt de competenţa instanţelor superioare celei la
care s-a dispus strămutarea cauzei, pentru ca strămutarea să nu rămână fără efect. În tot cazul, sub
imperiul NCPC, această interpretare nu mai poate fi primită.

562
A se vedea M. Tăbârcă, Gh. Buta, op. cit., 2008, p. 182.
563
Prima formă a textului prevedea desfiinţarea de drept a actelor de procedură îndeplinite ulterior
introducerii cererii de strămutare şi a hotărârii pronunţate, prin efectul admiterii cererii de strămutare [art. 140 alin. (2)
din Legea nr. 134/2010, în forma sa iniţială]. Faţă de maniera în care reglementarea a evoluat, în urma adoptării Legii
nr. 76/2012, nu credem că poate fi primită opinia potrivit căreia actele de procedură ar trebui refăcute, după
strămutare, în tăcerea hotărârii prin care s-a dispus această măsură. În acest sens, a se vedea totuşi G. Boroi, M.
Stancu, op. cit., p. 256 (fără ca opinia reţinută să fie motivată explicit).
564
Cu privire la acest din urmă aspect, a se vedea I. Leş, Noul Cod, 2011, p. 240.
209
 Art. 146. Formularea unei noi cereri de strămutare
(1) Strămutarea procesului nu poate fi cerută din nou, în afară de cazul în care noua
cerere se întemeiază pe împrejurări necunoscute la data soluţionării cererii anterioare sau ivite
după soluţionarea acesteia.
(2) Cererea de strămutare a cauzei introdusă cu nerespectarea prevederilor alin. (1) este
inadmisibilă dacă pricina se află pe rolul aceleiaşi instanţe.

Comentariu

1. Norma urmăreşte să evite formularea şicanatorie şi în scop exclusiv dilatoriu a unor noi
cereri de strămutare. O nouă cerere de strămutare este admisibilă doar dacă noua cerere se întemeiază
pe împrejurări necunoscute la data soluţionării cererii anterioare sau ivite după soluţionarea acesteia.
2. În primul caz, când se invocă împrejurări existente, dar necunoscute de parte la data
soluţionării cererii anterioare, apreciem că partea trebuie, cel puţin, să argumenteze în mod credibil că
nu a cunoscut împrejurarea invocată în noua cerere de strămutare. Temeiurile unei cereri pentru
bănuială legitimă sunt, faţă de dispoziţiile art. 140 alin. (2) NCPC, împrejurări de notorietate locală,
de natură a pune în discuţie imparţialitatea obiectivă a instanţei, în ochii unui observator rezonabil; ca
atare, este greu de presupus că partea le-a cunoscut abia după ce a formulat o primă cerere de
strămutare, care i-a fost respinsă. Iată de ce nu suntem de acord cu ideea potrivit căreia necunoaşterea
motivului invocat ulterior se prezumă565.
3. Sancţiunea nerespectării dispoziţiilor alin. (1) este respingerea cererii de strămutare, ca
inadmisibilă, dar numai dacă pricina se află pe rolul aceleiaşi instanţe566.

Art. 147. Delegarea instanţei

Când, din cauza unor împrejurări excepţionale, instanţa competentă este împiedicată un
timp mai îndelungat să funcţioneze, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la cererea părţii
interesate, va desemna o altă instanţă de acelaşi grad care să judece procesul.

Comentariu

1. În acest caz, competenţa se prorogă în favoarea instanţei desemnate de Curtea de Casaţie.

2. Această dispoziţie, utilă pentru a preveni încălcarea dreptului de acces la justiţie al părţii,
prin imposibilitatea de a funcţiona a instanţei competente, îşi poate găsi aplicarea în circumstanţe
excepţionale precum războiul, cutremurul etc. Ea nu a fost aplicată până în prezent.
3. În cazul în care în care instanţa competentă se află în imposibilitate de a funcţiona, în
ansamblul său567, pentru o perioadă mai îndelungată, trebuie adoptată o soluţie cu privire la toate
dosarele aflate pe rolul respectivei instanţe. Observăm însă că, în concepţia legiuitorului, delegarea
operează numai individual, pentru o cauză concretă (fapt neîndoielnic, în raport de referirea la cererea
părţii interesate), iar nu pentru un număr mai mare de cauze. Ca urmare, în asemenea situaţii este
preferabilă o intervenţie legislativă urgentă, care să reglementeze soarta tuturor cererilor aflate pe
rolul instanţei respective.

565
În sens contrar, a se vedea D. Atasiei, H. Ţiţ, op. cit., pp. 14-15. În sensul unei interpretări restrictive a
condiţiei ca împrejurarea să fi fost „necunoscută”, fără a interesa dacă partea cu o minimă diligenţă trebuia ori putea
să cunoască acele împrejurări, a se vedea I. Deleanu, Comentarii, vol. I, 2013, p. 241. În această interpretare, textul
devine, practic, inaplicabil, întrucât dovada directă a cunoaşterii anterioare a motivului nou-invocat este aproape
imposibilă. Nu vedem raţiunea pentru a „facilita” formularea unei noi cereri de strămutare de către aceeaşi parte (se
admite că cealaltă parte poate formula cerere de strămutare, însă credem că motivele invocate nu pot fi aceleaşi cu
motivele enunţate în cererea formulată anterior de cealaltă parte şi care a fost respinsă).
566
A se vedea, pentru raţiunea acestei soluţii, D. Atasiei, H. Ţiţ, op. cit., pp. 17-18.
567
În raport de formularea legii, delegarea nu este incidentă în cazul în care instanţa funcţionează în condiţii
dificile, bunăoară, cu un număr redus de judecători.
210