Sergiu BOGDAN DREPT PENAL Partea specială

Actualizat până la data de 05.01.2009

DREPT PENAL PARTEA SPECIALĂ
24Capitol 1
Ediţia a III-a revăzută şi adăugită
Universul Juridic Bucureşti- 2009 -

CUVÂNT ÎNAINTE
Această lucrare a apărut în prima sa ediţie ca o sinteză a prelegerilor susţinute de autor la
Facultatea de Drept, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, la disciplina , în anii 2005-2007.
Odată cu ediţia a 2-a, apărută în 2007, au fost dezvoltate anumite aspecte deja tratate în prima ediţie şi
o analiză a capitolului Infracţiuni de fals.
În prezenta ediţie am extins din nou analiza din ediţia anterioară şi am tratat pentru prima dată şi
capitolele Infracţiuni contra autorităţii şi Infracţiuni care împiedică înfăptuirea justiţiei.
În acest fel, tematica abordată acoperă tematica de studiu la Disciplina Drept penal, partea specială la
Facultatea de Drept a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj Napoca.
Lucrarea corespunde tematicii de admitere, la disciplina Drept penal. Partea specială, la Institutul
Naţional de Magistratură sau la examenele de admitere în magistratură sau pentru examenele de
promovare în magistratură.
Această tematică acoperă şi realitatea practică, regăsindu-se analizate infracţiunile care în proporţie
covârşitoare se regăsesc în practica judiciară sau în tematica de admitere la orice examene care au ca
tematică partea specială a Dreptului penal.
Am preferat să prezentăm, de o manieră succintă, principalele concepte teoretice cu care operează
„Dreptul penal. Partea specială”, venind în sprijinul studenţilor şi practicienilor interesaţi să parcurgă
principalele elemente ale infracţiunilor contra persoanei, patrimoniului, contra autorităţii, cele contra
serviciului, de fals şi cele care împiedică înfăptuirea justiţiei.
Am preferat să nu reluăm, pentru fiecare text de incriminare, toate
elementele sale, în măsura în care acestea nu ridică nici o problemă de cunoaştere şi înţelegere,
pentru cei care posedă cunoştinţe de Drept penal - parte generală. De exemplu, am tratat chestiunile
de participaţie, subiect activ sau pasiv etc., doar în măsura în care, în opinia noastră, ele necesită clarificări
suplimentare.
Dintre elementele de noutate ale acestei ediţii pot fi amintite: prezentarea
de ipoteze în care s-ar putea angaja răspunderea penală a persoanei juridice, analiza noilor recursuri
în interesul legii apărute de la ediţia anterioară şi analiza unor texte noi de incriminare (de exemplu
Sfidarea organelor judiciare etc).
În prezenta lucrare nu ne-am limitat la a analiza doar chestiunile deja dezbătute în doctrină şi
jurisprudenţă, dar şi chestiuni punctuale care prezintă un interes practic şi teoretic: cazul avortului etic
(urmare a unui viol), dacă premierea unor jucători de fotbal este sau nu act de corupţie, delimitarea
neexecutării culpabile a unui contract de infracţiunea de înşelăciune în convenţii, elementele de
particularitate ale uciderii din culpă comisă de un medic etc.
Cluj-Napoca 05.01.2009
ABREVIERI
art. = articol
BGH = Bundesgerichtshofes
BGHSt = Bundesgerichtshof in Strafsachen
C Ap. = Curte de Apel
C pen. = Codul penal
C.D. = Culegere de decizii
C proc. pen. = Codul de procedură penală
Cass. Crim = Casaţie criminală
CDP = Caiete de drept penal
CSJ = Curtea Supremă de Justiţie
Dec. = decizie
Ed. = Editura ed. = ediţie ind. = indice
ÎCCJ = Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
J.N. = Justiţia nouă
 JCP = Juris Classeur pénal L.P. = Legalitatea populară
M. Of. = Monitorul Oficial
NJW = Neue Juristische Wochenschrift
Noţiuni generale 9
OMS = OrganMondSănăt OUG = Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului
par. = paragraph PR = Pandectele Române
RDP = Revista de drept penal RRD = Revista română de drept
s. n. = sublinierea noastră s. pen. = secţia penală
SUBB = Studia Universitatis Babeş-Bolyai serie Iurisprudentia.
Trib. = Tribunal vol. = volum
Lucrări frecvent citate:
C. Rătescu, Codul penal adnotat I = C. Rătescu, I. Ionescu-Dolj, I. G. Perieţeanu, V. Dongoroz, H.
Aznavorian, T. Pop, M.I. Papadopolu, N. Pavelescu, Codul penal “Regele Carol II”, adnotat, vol. III, Ed.
Librăria SOCEC & Co, Bucureşti, 1937
C. Rătescu, Codul penal adnotat II = C. Rătescu, I. Ionescu-Dolj, I. G. Perieţeanu, V. Dongoroz, H.
Aznavorian, T. Pop, M.I. Papadopolu, N. Pavelescu, Codul penal “Regele Carol II”, adnotat, vol. III, Ed.
Librăria SOCEC & Co, Bucureşti, 1937.
C. Rătescu, Codul penal adnotat III = C. Rătescu, I. Ionescu-Dolj, I. G. Perieţeanu, V. Dongoroz, H.
Aznavorian, T. Pop, M.I. Papadopolu, N. Pavelescu,, Codul penal “Regele Carol II”, adnotat, vol. III, Ed.
Librăria SOCEC & Co, Bucureşti, 1937.
Codul penal comentat şi adnotat I = T. Vasiliu, D. Pavel, G. Antoniu, D.
Lucinescu, V. Papadopol, V. Rămureanu, Codul penal al R.S.R. comentat şi adnotat. Partea
specială, vol. I, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1975.
Codul penal comentat şi adnotat II = T. Vasiliu, D. Pavel, G. Antoniu, Ş. Daneş, G. Dărîngă, D.
Lucinescu, V. Papadopol, D.C. Popescu, V. Rămureanu, Codul penal al R.S.R. comentat şi adnotat.
Partea specială, vol. II, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1977.
Explicaţii I, = V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, V. Roşca,
Explicaţii teoretice ale codului penal al RSR, vol.III, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1969.
Explicaţii II, = V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, V.
Roşca, Explicaţii teoretice ale codului penal al RSR, vol.III, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1970.
Explicaţii III, = V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, V.
Roşca, Explicaţii teoretice ale codului penal al RSR, vol.III, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1971.
Explicaţii IV, = V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, V.
Roşca, Explicaţii teoretice ale codului penal al RSR, vol. IV, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1972.
CAPITOLUL I
NOŢIUNI GENERALE
Noţiunea dreptului penal. Parte specială.
Dreptul penal-partea specială studiază acea categorie de norme care determină faptele ce constituie
infracţiuni, reglementează conţinutul specific al infracţiunilor şi stabilesc pedepsele aplicabile în cazul
săvârşirii lor.
Dreptul penal-parte specială cuprinde:
- partea a doua a Codului penal (art. 155-361 C pen.)
- toate textele de incriminare cuprinse în legislaţia penală specială (de exemplu, Legea nr. 143/2000
privind combaterea consumului şi traficului de stupefiante etc.) sau în legislaţia extrapenală (de exemplu,
Codul silvic, Codul vamal, Codul muncii etc.).
Corelaţia dintre partea generală şi partea specială a dreptului penal
Regulile dreptului penal-parte generală se aplică de principiu tuturor infracţiunilor din partea specială
şi celor din legi penale speciale.
Ca asemănare, se poate afirma că ambele norme servesc la definirea infracţiunii, a condiţiilor
răspunderii penale şi a sistemului sancţionator şi având ca finalitate lupta împ fenom criminalităţii.
Deosebirile sunt:
a) Din perspectiva obiectului specific, normele de parte generală definesc infracţiunea în calitate de
concept, stabilesc condiţiile răspunderii penale şi limitele generale de sancţionare în cazul angajării
răspunderii penale. În schimb, normele de parte specială reglementează infracţiunile în particular, în
tipicitatea lor (definiţia furtului, omorului etc.), precum şi pedeapsa aplicabilă acelei fapte (de exemplu,
închisoare între 3 şi 15 ani pentru furtul calificat.)
 b) Din perspectiva structurii normelor. Normele de parte generală cuprind principii generale de
răspundere penală (definiţia intenţiei, a culpei, a legitimei apărări), pe când normele de parte
specialăInfracţiuni
12sunt norme tipice
contra depersoanei
vieţii incriminare, care stabilesc conţinutul specific al fiecărei infracţiuni
13 şi
pedeapsa abstractă aplicabilă. Din punct de vedere structural, norma de incriminare se caracterizează prin
dispoziţia de incriminare şi dispoziţia de sancţionare. La norma de parte specială poate fi evidenţiată mai
uşor structura generică a unei norme în general, adică ipoteză, dispoziţie şi sancţiune.
c) Se diferenţiază prin dinamismul lor. Normele de parte generală sunt mai stabile şi mai puţin
dinamice pentru că sunt expresia unor concepte abstracte, generice. Dimpotrivă, normele de parte
specială trebuie să se adapteze imediat evoluţiei relaţiilor sociale, fie prin dezincriminarea unor fapte
(homosexualitatea, ofensa adusă autorităţii, adulter etc.), fie prin incriminarea unor fapte (manipularea
genotipului uman, infracţiunile informatice etc.) sau modificarea sancţiunii aplicabilă faptelor (de
exemplu, sancţionarea furtului simplu cu o pedeapsă cuprinsă între 1 şi 12 ani).
d) Ele se deosebesc şi prin vechimea lor istorică. Normele de parte specială sunt cele mai vechi,
fiind primele forme de manifestare a dreptului penal. Normele de parte generală au apărut ulterior,
când gândirea penală a ajuns să elaboreze concepte abstracte ale noţiunilor fundamentale de drept
penal (noţiunea de răspundere penală, vinovăţie etc.)
Calificarea sau încadrarea juridică
Încadrarea juridică constă în aplicarea normei penale care defineşte conţinutul specific al unei
infracţiuni la cazul sau faptul concret, fiind o operaţiune de concretizare a legii sau de introducere a
faptei în tiparul legii. Este mijlocul prin care sistemul penal îşi realizează finalitatea, şi anume lupta
împotriva infracţionalităţii.
Factorii care concură la o calificare juridică exactă sunt:
- stabilirea exactă a stării de fapt.
- cunoaşt riguroasă a textelor de incriminare şi a norme de drept pen parte generală şi parte specială.
- aptitud de a identif în starea de fapt împrejur care corespund conţinutului legal al unei infracţiuni.
Consecinţele unei încadrări juridice greşite sunt:
- fapta este calificată ca fiind infracţiune, deşi în realitate nu are acest caracter.
- fapta este considerată ca fiind o anumită infracţ, deşi în realitate este o altă infracţiune.
- fapta nu este considerată infracţiune, deşi în realitate corespunde tipicităţii unei infracţiuni.
Clasificarea infracţiunilor
Clasificarea infracţiunilor este făcută de legiuitorul român în funcţie de obiectul juridic al infracţiunii.
Partea specială a Codului penal conţine titluri, capitole, secţiuni şi articole. De exemplu, există 11 titluri,
unele având capitole şi secţiuni. Însă elementul esenţial îl reprezintă articolul căruia, de principiu, îi
corespunde o infracţiune.
CAPITOLUL ΙΙ
INFRACŢIUNI CONTRA VIEŢII PERSOANEI
Noţiuni generale.
În Codul penal român, în categoria infracţiunilor contra vieţii persoanei sunt incluse infracţiunile de
omor (simplu, calificat sau deosebit de grav), pruncuciderea, uciderea din culpă şi determinarea sau
înlesnirea sinuciderii. Aceasta nu înseamnă că infracţiunile de mai sunt singurele care sancţionează penal
pe cel care provoacă moartea unei persoane.
Există texte care, deşi sancţionează fapte care au avut ca urmare moartea victimei nu sunt incluse în
categoria infracţiunilor contra vieţii persoanei. Astfel, există infracţiunile praeterintenţionate, care
incriminează faptele intenţionate ce au produs din culpă şi un rezultat mai grav, şi anume moartea unei
persoane. Acestea sunt incluse, din motive de sistematizare, în titlurile sau capitolele din Codul penal în
care sunt incriminate formele de bază ale acelor infracţiuni praeterintenţionate. De exemplu, în categoria
infracţiunilor contra libertăţii persoanei este inclusă şi lipsirea de libertate care a avut ca urmare moartea
victimei, sau, la fel, în cazul tâlhăriei, fapta are un caracter agravat dacă a avut ca urmare moartea
victimei. Unele infracţiuni contra siguranţei statului sunt infracţiuni care incriminează „uciderea” unei
persoane. De exemplu, infracţiunea de atentat care pune în pericol securitatea statului (art. 160 C
pen.). Există şi în legile speciale (art. 31 alin. 2 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii)
infracţiuni praeterintenţionate care au ca rezultat moartea unei persoane.
În legătură cu aceste infracţiuni, juristul trebuie să răspundă la o întrebare fundamentală. Anume: ce
este viaţa? Nu este locul pentru a face o dezbatere a noţiunii de viaţă din perspectivă medicală, filozofică
sau religioasă, chiar dacă demersul ar fi unul interesant, ci va trebui să folosim noţiunea de viaţă într-un
sens juridic, specific dreptului penal. De exemplu, există o formă de viaţă din perspectiva medicală chiar
după momentul concepţiei, dar asta nu înseamnă că victima unei acţiuni violente va fi în acest caz o
persoană în viaţă în sensul legii penale. Din perspectiva religioasă, există o fiinţă din chiar momentul
concepţiei. Juriștii şi-au stabilit propriile repere în legătură cu momentul din care există o persoană în
viaţă şi cel din care o persoană este considerată decedată. Indiscutabil că soluţia juridică este în strânsă
legătură cu realitatea medicală pe această temă, fără a fi supusă total consideraţiilor de ordin medical.
Aspectele generale cu privire la protejarea penală a dreptului la viaţă sunt valabile şi în cazul
celorlaltor infracţiuni care au ca urmare moartea unei persoane, diferenţele fiind generate de conţinutul
legal al acelor infracţiuni.
Există o protecţie penală şi înainte ca victima să fie considerată o persoană; amintim în acest
caz infracţiunea de întrerupere a cursului sarcinii (art. 185 C pen.). Există şi protejarea penală a celui
decedat prin incriminarea infracţiunii de profanare de morminte (art. 319 C pen.). Stabilirea exactă a
momentului din care victima este considerată o persoană prezintă importanţă pentru a decide dacă sunt
aplicabile textele de incriminare a unei infracţiuni contra vieţii unei persoane sau dimpotrivă textul de
incriminare a avortului. La fel, stabilirea momentului morţii unei persoane ajută la distincţia între o
infracţiune contra vieţii unei persoane şi infracţiunea de profanare de morminte.
În ceea ce priveşte momentul iniţial din care se consideră că o persoană este în viaţă, în dreptul penal
există două concepţii reprezentative.
Într-o primă concepţie se consideră că un om este în viaţă din momentul în care ia sfârşit procesul
naşterii naturale, moment în care copilul este expulzat şi îşi începe viaţa extrauterină. Argumentul cel mai
important în favoarea acestei soluţii este acela al incriminării pruncuciderii. Aceasta deoarece art. 177 C
pen. incriminează uciderea copilului nou născut imediat după naştere (s.n. S. B.). Formulare legală ce
conduce la ideea că doar după finalizarea procesului naşterii, subiectul pasiv îndeplineşte condiţiile de a
fi „nou născut”, adică de a fi o persoană.
Argumentul poate fi combătut prin faptul că pruncuciderea este o formă de omor atenuat, comis de
către mamă în condiţiile stării de tulburare pricinuită de procesul naşterii. Legiuitorul nu putea să
definească într-o altă manieră pruncuciderea, deoarece starea de tulburare a mamei este o urmare a
procesului naşterii. Nu putea exista o stare de tulburare pricinuită de un fenomen care încă nu s-a produs.
Mai mult decât atât, acceptând un astfel de punct de vedere s-ar ajunge ca fapta de ucidere a fătului
realizată în cursul naşterii, înainte de desprinderea fătului de corpul mamei şi după declanşarea procesului
naşterii să nu fie sancţionată ca fiind un omor. De asemenea, fapta medicului care, din culpă, în cursul
procesului naşterii, determină moartea copilului, nu se va putea încadra în conţinutul infracţiunii de
ucidere din culpă. Aceste soluţii apar ca fiind inacceptabile.
În conţinutul infracţiunii intră şi profanarea unui cadavru.
T. Toader, , Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 38; I Pascu, V. Lazăr, , Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
2004, p. 75; G. Mateuţ,
Drept penal special, Sinteză de teorie şi practică judiciară, vol. I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
Mai mult decât atât, în sistemele penale care în trecut au incriminat pruncuciderea, de exemplu cel
german, fapta era tipică dacă acţiunea de ucidere se realiza în cursul sarcinii sau imediat după naştere. Din
acest motiv credem că argumentul ce are la bază art. 177 C pen. poate fi pus şi el în discuţie din
perspectiva tehnicii de definire a pruncuciderii.
Dacă s-ar considera că momentul de la care dreptul la viaţă este protejat este cel al finalizării
procesului naşterii, fapta din culpă a medicului care determină moartea copilului în procesul naşterii nu ar
intra sub incidenţa nici unei legi penale, chiar dacă am accepta, printr-o interpretare extensivă discutabilă,
că fapta ar fi fost comisă „în cursul sarcinii”, deoarece avortul din culpă nu este incriminat.
Nu ar fi de dorit ca o astfel de faptă să nu intre sub incidenţa legii penale.
Aceasta deoarece întreruperea cursului sarcinii nu se mai poate reţine, deoarece naşterea s-a declanşat
şi s-a întrerupt în mod natural cursul ei, dar nici o infracţiune contra vieţii unei persoane nu se poate
reţine, pentru că noul-născut nu a fost desprins de corpul mamei.
Într-o a doua opinie, quasi-majoritară în doctrina europeană, se consider întemeiat, în opinia noastră,
că o persoană este în viaţă din momentul începerii procesului biologic al naşterii. Această opinie a fost
susţinută şi în doctrina română. Momentul de la care o fiinţă este considerată persoană este
reprezentat de începerea durerilor naşterii. Soluţia este aceeaşi, indiferent dacă acest proces se
declanşează natural sau este declanşat medicamentos. În cazul unei cezariene, momentul este acela în care
medicul începe să taie cu bisturiul corpul mamei în vederea scoaterii copilului.
 O astfel de interpretare conduce în opinia noastră la o soluţie mai raţională. Textele de
incriminare ale infracţiunilor contra vieţii nu împiedică în nici un fel o asemenea abordare. Astfel,
dacă acţiunea intenţionată asupra fătului se realizează înainte de începerea procesului naşterii, fapta va fi
considerată a fi un avort. Dimpotrivă, dacă fapta este comisă după momentul începerii durerilor naşterii,
atunci acţiunea agentului îndreptată împotriva noului născut se va încadra la omor.
Dacă fapta este comisă din culpă, autorul va răspunde pentru ucidere din culpă. De exemplu, fapta
medicului care, în procesul naşterii, din cauza culpei
O. Stoica, Drept penal. Parte specială, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976, p. 64; A.
Filipaş, , Ed Universul juridic, Bucureşti, 2008, p.133.
H. Troendle, T. Fischer, Strafgesetzbuch und Nebengesetze, ed. 53, Ed. C. H. Beck,Muenchen,
medicale produce moartea copilului, va putea constitui infracţiunea de ucidere din culpă, deoarece fapta
este comisă asupra unei persoane în viaţă.
Din momentul fecundării, viitoarea viaţă parcurge mai multe momente. În prima fază va fi considerată
embrion, apoi făt şi apoi persoană. Înainte de a fi considerată ca fiind persoană, protecţia penală a
vieţii acestei fiinţe este asigurată doar prin intermediul incriminării avortului.
Cel care ucide ulterior un copil, născut prematur ca urmare a propriilor sale manopere avortive, va
răspunde atât pentru întreruperea cursului sarcinii, deoarece s-a produs acest rezultat prevăzut de legea
penală, cât şi pentru omor, deoarece victima, după naşterea sa, anterior provocată de făptuitor, dobândise
statutul de persoană în sensul legii penale, ambele infracţiuni aflându-se în concurs.
Această soluţie nu a rezolvat toate problemele care decurg din stabilirea momentului începerii vieţii,
deoarece există situaţii când acţiunea, intenţionată sau din culpă, se realizează în momentul când femeia
era însărcinată, iar rezultatul se produce după ce copilul se naşte, în sensul că el decedează după naşterea
sa normală, ca urmare a unui tratament la care a fost supusă femeia în timpul sarcinii.
Să presupunem că un medic administrează femeii însărcinate în mod greşit un medicament, care
afectează copilul, ducând la decesul acestuia după naştere. De lege lata fapta nu îndeplineşte condiţiile de
tipicitate ale unei infracţiuni contra vieţii unei persoane, deşi pentru un laic în dreptul penal o atare
soluţie cu greutate poate fi argumentată. Nu se poate reţine vreo formă de avort deoarece femeia naşte la
termen iar avortul se sancţionează dacă este comis cu intenţie. Nu se poate reţine nici o infracţiune
contra vieţii copilului, decedat ulterior naşterii, deoarece acţiunea imputată autorului a fost realizată
înainte ca valoarea socială pe care a „lezat-o” să existe, adică înainte de declanşarea procesului naşterii.
De aceea, se discută în doctrina europeană faptul de a incrimina pe viitor o astfel de faptă în mod
distinct. Astfel, se propune a fi sancţionată fapta culpabilă chiar dacă rezultatul se produce asupra
copilului după naşterea sa. Medicina de astăzi are mijloacele necesare pentru a stabili cu certitudine acest
lucru. Şi sistemul penal român trebuie să facă paşi în acest sens. Pentru o astfel de faptă, comisă însă cu
intenţie, chiar în sistemul penal român actual, s-ar putea reţine o tentativă de avort, moartea ulterioară
a copilului deja născut neintrând sub incidenţa legii penale.
Există discuţii doctrinare legate chiar de o posibilă anticipare a momentului în care o
persoană se consideră în viaţă. Şi anume, să se considere că momentul de la care o persoană este în viaţă
este acela al viabilităţii fătului. Dacă în momentul acţiunii făptuitorului fătul era într-o stare biologică ce
i-ar fi permis să trăiască independent de corpul mamei, atunci acesta poate fi victima unei infracţiunii
contra propriei sale vieţi distincte de corpul şi viaţa mamei.
A se vedea decizia unei instanţe franceze care a condamnat un şofer pentru un concurs de
infracţiuni (vătămare corporală din culpă faţă de femeia gravidă în luna a 8-a, victimă a unui accident şi
ucidere din culpă faţă de fătul acesteia, încă nenăscut, decedat ca urmare a accidentului)1.Motivarea
instanţei a fost aceea că fătul nenăscut ar fi putut trăi independent de corpul mamei şi, în concret, s-a
stabilit chiar o legătură afectivă între femeia însărcinată şi fetiţa sa nenăscută, care primise chiar şi un
nume. Dincolo de motivaţia umană care ar justifica o astfel de soluţie, trebuie precizat că această soluţie a
rămas una singulară, iar doctrina franceză şi jurisprudenţa au considerat că prin această decizie nu s-a
modificat concepţ tradiţională cu priv la începutul protecţiei penale a vieţii unei pers în sistemul francez.
În ceea ce priveşte momentul final al vieţii unei persoane, în mod tradiţional şi empiric, se
consideră că o persoană a decedat în momentul în care inima a încetat să-i mai bată sau a încetat să
respire. Medicina de terapie intensivă a făcut progrese foarte mari, aşa că astăzi este posibil ca o persoană
să trăiască respirând artificial de exemplu. Din acest motiv, juriştii au trebuit să ţină cont de această
evoluţie medicală.
Din punct de vedere juridic, plecând de la o bază ştiinţifică modernă, se consideră că o persoană este
decedată atunci când activitatea sa cerebrală a încetat.3 Importanţa practică a stabilirii momentului morţii
este determinată de dorinţa de a delimita infracţiunile contra vieţii unei persoane de infracţiunea de
profanare de morminte sau de a decide dacă este posibilă din punct de vedere legal efectuarea unor
operaţii de prelevare a organelor de la persoana decedată. Astfel, cel care se află în stare de agonie sau
moarte clinică posibil reversibilă este considerat o persoană în viaţă.
Din acest motiv, medicul care, constatând că victima unui accident nu mai are activitate cerebrală,
decide, deşi inima şi plămânii acesteia mai funcţionau, deconectarea de la aparate, cu scopul de a-i recolta
rinichii necesari unui alt pacient, nu comite un omor.
Ca la orice regulă, există şi situaţii în care criteriul încetării activităţii cerebrale este dificil de
aplicat. În asemenea situaţii se poate reveni la soluţia tradiţională. Momentul morţii unui nou născut
anencefal (copil lipsit de creier mare), în lipsa altor posibilităţi de apreciere, se consideră a fi acela în care
activitatea cardiorespiratorie a încetat.
Dec. din 03. 02. 2000 a C Ap. Reims, publicată în SUBB nr. 1/2000, p. 106.
M.-L. Rassat, Droit penal special, ed. 3, Ed. Dalloz, Paris, 2001, p. 255.
R. Maurach, F. -C. Schroeder, M. Maiwald, Strafrecht Besonderer Teil, Vol I, ed. 9, Ed. C. F.
Mueller, Heidelberg, 2003, p. 15, pct. 12; O. Stoica, op. cit., p. 65; D. Ormerod, Smith and
Hogan, Criminal Law, 12 ed., Ed. Oxford University Press, Oxford, 2008, p. 477.
Putem concluziona că, în sistemul penal român, din momentul concepţiei până la începerea
momentului naşterii legea penală sancţionează doar acţiunile intenţionate, prin incriminarea avortului.
După începerea procesului naşterii până la momentul morţii cerebrale este protejată viaţa unei persoane,
atât împotriva faptelor intenţionate, cât şi a celor din culpă, prin incriminarea omorului şi a uciderii din
culpă. După mom decesului, legea penală sancţ doar acţiunile intenţionate de profanare a cadavrului.
O altă chestiune cu caracter general care generează consecinţe importante în planul răspunderii penale
este aceea de a şti dacă dreptul la viaţă al persoanei este un drept absolut şi indisponibil?
Este acceptat de toată lumea că viaţa omului se bucură de protecţie penală indiferent de capacitatea
de a trăi, indiferent de speranţa de viaţă sau de interesul de a trăi, indiferent de vârsta persoanei sau
starea sa de sănătate.
Consecinţa acestei afirmaţii este că dreptul la viaţă este unul absolut, nimeni şi nimic neputând
justifica încălcarea acestui drept fără a fi sancţionat penal.
Cu toate acestea, se impun unele precizări. În sistemele judiciare penale care admit aplicarea pedepsei
capitale, caracterul absolut al dreptului la viaţă al persoanei poate fi pus în discuţie, deoarece punerea în
executare a pedepsei cu moartea ar fi o excepţie de la protecţia absolută a dreptului la viaţă al condamnatu
Toţi autorii acceptă că acest drept este unul absolut. Aceasta nu înseamnă că trebuie să excludem
orice ipoteză în care el este încălcat. În doctrina germană, se oferă trei excepţii de la caracterul
absolut al drept la viaţă (sinuciderea, uciderea în legitimă apărare şi uciderile conf dreptului răzb
Dacă acest drept ar fi unul absolut, într-un sens extrem de riguros, atunci nu ar putea fi încălcat în nici
o împrejurare. În realitate, deşi de dorit o astfel de interpretare, ea este uneori limitată la afirmaţia de
principiu, adică dreptul la viaţă este unul absolut, dar în anumite situaţii speciale se poate deroga de la
caracterul său absolut.
Exemplul cel mai evident este cazul războiului când uciderea intenţionată a unui inamic, cu
respectarea dreptului războiului, nu încalcă în nici un fel principiul protecţiei absolute a dreptului la viaţă
al victimei, nici măcar în situaţia în care victima nu ar fi atacat soldatul. Noţiunea de victimă se
înlocuieşte cu noţiunea de inamic, iar viaţa acestuia nu mai este protejată de legea penală, decât în mod
excepţional. La fel în cazul legitimei apărări. Dacă suntem în prezenţa unui atac, cel atacat poate să ucidă
agresorul chiar şi în situaţia în care se putea proteja şi într-un alt mod.
1O. Stoica, op. cit., p. 64; R. Maurach, F.-C. Schroeder, M. Maiwald, op. cit., p. 14, par. 10.
2R. Maurach, F.-C. Schroeder, M. Maiwald, op. cit., p. 12, par. 7.
Tot în această categorie de excepţii de la caracterul absolut al dreptului la viaţă poate fi inclusă, cu titlu
de exemplu, şi situaţia eutanasiei pasive, când medicul decide că nu are nici un sens să mai lupte prin
orice mijloace pentru salvarea vieţii, deoarece decesul este inevitabil.
O altă chestiune controversată, cu consecinţe în planul răspunderii penale, este aceea a caracterului
disponibil al dreptului la viaţă. Problema este una extrem de controversată şi un răspuns tranşant, unanim
acceptat nu poate fi încă oferit. Conceptele etice sunt cele care influenţează soluţia în acest domeniu.
Analizat doar din perspectiva unei persoane, teoretic, ar trebui ca aceea persoană să dispună în orice
mod de propria viaţă. Consecinţa unei astfel de abordări ar fi aceea că orice formă de omor la cerere sau
eutanasie activă ar trebui să fie tolerate de societate. Trebuie precizat că dreptul la viaţă are şi o
dimensiune socială. Lăsarea libertăţii absolute a individului ar pune în pericol funcţionarea sau chiar
existenţa societăţii umane. Din acest motiv, se afirmă că dreptul la viaţă este unul indisponibil, excepţiile
fiind de strictă interpretare. În mod evident, sinuciderea este o formă de a dispune de acest drept,
dar legiuitorul sancţionează exclusiv formele de participaţie la sinucidere, ca o infracţiune distinctă. La fel
în cazul omorului la cerere poate fi cel mult reţinută o circumstanţă atenuantă judiciară, ţinând cont de
situaţia fiecărei speţe de această natură.
În situaţia în care este incriminată eutanasia activă nu se poate vorbi de un drept disponibil al
persoanei, pentru că, deşi ea îşi dă acordul cu privire la uciderea sa, consimţământul său nu are valoarea
unei cauze justificative. Acest conflict între dimensiunea personală şi cea socială a vieţii unei persoane
face ca în astfel de situaţii să se atenueze răspunderea penală (cazul omorului la cerere, al eutanasiei
active, asistenţei la sinucidere etc.). Societatea menţine regula de principiu a indisponibilit dreptului la viaţ
Omorul
Art. 174 C pen. prevede că: uciderea unei persoane se pedepseşte cu închisoare între 10 şi 20 de ani.
Sistemul Codului penal român sancţionează uciderea intenţionată a unei persoane, plecând de la o
formă de bază (art. 174 C pen.), două forme agravate (art. 175 şi 176 C pen.) şi o formă atenuată
(art. 177 C pen.). În cele ce urmează, ne vom ocupa de fiecare din formele sub care se manifestă
sancţionarea uciderii intenţionate a unei persoane. Expresia „omor” are o semnificaţie generală,
cuprinzând oricare din formele sub care se manifestă uciderea intenţionată a unei persoane delimitându-
se astfel de infracţiunea de ucidere din culpă sau de faptele praeterintenţionate care au avut ca urmare
moartea unei persoane. Singurele cerinţe din această perspectivă sunt elementul intenţiei în producerea
morţii unei persoane şi acţiunea de ucidere. Se poate folosi şi cu semnificaţia particulară a omorului
simplu, atunci când se comite într-o manieră care nu îndeplineşte nici una din condiţiile de tipicitate
ale formei calificate sau deosebit de grave.
În doctrină, s-a susţinut că omorul nu este definit, ci doar se prevede că uciderea unei persoane se
sancţionează. Se propune ca omorul să fie definit ca fiind „fapta persoanei care cu intenţie ucide o altă
persoană. Considerăm că elementul subiectiv se deduce automat prin interpretarea art. 19 alin. 2 C pen.,
iar condiţia cu privire la faptul că autorul trebuie să fie o altă persoană decât victima rezultă din
interpretarea noţiunii generice de „persoană”. De altfel, expresia „uciderea unei persoane”, folosită de
legiuitor, este echivalentă cu expresia propusă de acel autor, adică „fapta persoanei care ucide”.
Infracţiunea de omor este o infracţiune cu conţinut deschis cât timp legiuitorul nu incriminează o anume
modalitate concretă prin care autorul ucide victima. În general, sistemele penale europene au optat pentru
o definire sintetică a omorului, diferenţele apărând doar în ceea ce priveşte delimitarea omorului simplu
de restul formelor de omor, agravat sau atenuat. Autorii, în marea lor majoritate, consideră că formele
agravate ale omorului sau cele atenuate nu au o autonomie conceptuală faţă de forma de bază.
Din punct de vedere metodologic, se verifică dacă fapta este un omor în sens generic sau o altă
infracţiune (ucidere din culpă, lovituri cauzatoare de moarte etc.) şi doar în pasul următor se decide dacă
acel eventual omor a fost comis în condiţ formei de bază, ale formei atenuate, calific sau deoseb de grav
Subiectul infracţiunii. Subiect activ al infracţiunii de omor poate fi orice persoană, iar acest aspect nu
prezintă particularităţi faţă de subiectul activ al oricărei infracţiuni.
Odată cu introducerea în sistemul Codului penal român a răspunderii penale a persoanei juridice, se
pune întrebarea de principiu dacă o persoană juridică poate să comită o infracţiune de omor şi sub ce
formă de participaţie. Pentru un laic răspunsul nu poate fi decât negativ, deoarece o persoană juridică este în
esenţă o abstracţiune. Cum ar putea o persoană juridică să mânuiască o armă pentru a ucide. Credem că
acest concept de răspundere penală a persoanei juridice nu va fi uşor asimilat de jurisprudenţă, tocmai
pentru că pune în discuţie lucruri pe care le consideram evidente „o persoană juridică nu poate ucide.”
Ţinem să precizăm că şi o persoană juridică poate să comită un omor în condiţiile art. 19 ind.1 1 C
penal, atunci când fapta este comisă în numele, interesul sau în realizarea obiectului de activitate al
persoanei juridice. De exemplu, un spital acceptă în mod intenţionat să realizeze transplanturi de
I. Pascu, V. Lazăr, op. cit., p. 73.Infracţiuni contra vieţii persoanei
organe de la persoane care nu au ajuns în moarte cerebrală, sau o persoană juridică îşi obligă angajaţii să
lucreze fără nişte măsuri de protecţie minimale, atunci când este evident că lipsa măsurilor conduce
inevitabil la decesul acelor muncitori, angajatorul acceptând posibilitatea producerii morţii angajaţilor săi.
La fel în cazul în care persoana juridică desemnează un membru al organelor de conducere că ucidă un
concurent etc.
 Persoana juridică poate să comită fapta ca autor sau ca participant. Dacă persoana juridică are un
control asupra actului de executare al omorului, ea va răspunde penal în calitate de autor. Dacă însă
angajează o altă persoană să ucidă victima, atunci va avea calitatea de instigator, deoarece autorul
nemijlocit al omorului are un control asupra actului de executare. Există complicitate atunci când ajută în
orice fel autorul, cu intenţie, să comită omorul. De exemplu, firma de securitate care trebuia să asigure
protecţia victimei, oferă informaţii cu privire la codurile de acces sau cu privire la funcţionarea
sistemelor de securitate pe care le-a instalat pentru a înlesni autorului nemijlocit al omorului pătrunderea
în perimetrul în care se afla victima.
Latura obiectivă. În cazul infracţiunii de omor, acţiunea constă în „ucidere”. Prin ucidere se
înţelege activitatea comisivă sau omisivă, săvârşită prin orice mijloace, prin care s-a realizat sau s-ar putea
realiza suprimarea vieţii unei alte persoane.
De regulă, uciderea unei persoane se realizează prin acte comisive îndreptate, direct sau
indirect, asupra victimei, concretizându-se sub forma unor acţiuni fizico-mecanice (sugrumare, lovire,
tăiere, împuşcare, înţepare, electrocutare), acţiuni chimice (otrăvire) sau chiar acţiuni psihice.
În această ultimă ipoteză, se ridică dificultăţi cu privire la existenţa sau nu a raportului de cauzalitate
dintre acţiunea psihică de ucidere şi moartea unei persoane. Autorul va putea răspunde penal pentru
comiterea unui omor, dacă se dovedeşte existenţa unui raport de cauzalitate, iar fapta este comisă cu
intenţie. De exemplu, dacă autorul provoacă o spaimă puternică victimei care suferea de inimă, cu intenţia
de a o ucide, iar urmare a acestor acţiuni victima decedează, autorul a comis fapta prin acţiuni psihice. La
fel, în cazul în care autorul hipnotizează victima şi prin intermediul hipnozei o „determină” să se sinucidă.
În acest ultim caz, agentul preia controlul asupra comportamentului victimei, iar dacă prin acest
control se induce victimei un comportament ce are ca finalitate producerea morţii acesteia, fapta va fi un
omor prin acţiuni psihice.
Chestiunea este controversată în doctrina franceză considerându-se că în acest caz fapta nu ar avea o
latură materială (M.-L. Rassat, op. cit., p. 260). Doctrina germană nu limitează modalităţile concrete în
care se poate realiza o acţiune de ucidere, fiind suficiente şi acţiunile psihice, K. Küll, Strafgesetzbuch.
Kommentar, ed. 26, Ed. C.H. Beck, München, 2007, p. 917, par. 2.22
Infracţiunea se poate comite şi prin omisiune, atunci când există obligaţia legală, contractuală sau
naturală de a împiedica producerea morţii victimei. De exemplu, se află în această situaţie medicul care
refuză să administreze un medicament pacientului şi, urmare a acestui fapt, victima decedează. Un
exemplu de obligaţie naturală încălcată poate fi dat în ipoteza în care părintele nu intervine să-şi salveze
copilul său biologic, împrejurare pe care o cunoaşte, deşi din punct de vedere juridic nu este părintele
acelui copil, deoarece acesta a fost recunoscut de un terţ şi este copilul acelei persoane.
Uciderea se poate realiza nemijlocit sau prin intermediul unor forţe sau energii neanimate sau animate
(lovituri cu toporul în cap, folosirea unei arme, aruncarea victimei în cuşca unor animale sălbatice etc.).
Acţiunea de ucidere poate să constea chiar din fapta victimei, atunci când, de exemplu, victima
este constrânsă să se arunce singură de la înălţime, să se otrăvească etc. În acest caz, autorul nu comite
el însuşi, în mod nemijlocit, o acţiune de ucidere, deoarece ameninţările nu ar putea să prod moartea
victimei, dar „determină” victima să realizeze un act ce-i va produce decesul.
Mijloacele întrebuinţate trebuie să fie apte să producă rezultatul prin ele însele (idonee) sau prin
întrebuinţarea lor în anumite moduri, împrejurări sau condiţii.
O chestiune controversată este aceea de a şti dacă acţiunea de contaminare cu HIV este o acţiune ce
poate fi catalogată ca fiind o acţiune de ucidere a victimei, până la decesul acesteia autorul putând fi
sancţionat pentru tentativă de omor.
În sistemul nostru, fapta de contaminare cu HIV este incriminată în art. 309 alin 2 C pen. Chiar
dacă fapta nu ar putea să îndeplinească condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de contaminare venerică,
credem că este mai potrivită considerarea acestei acţiuni ca fiind una de vătămare corporală mai mult
decât una de ucidere. Aceasta pentru că autorul nu produce în mod nemijlocit moartea victimei, ci
creează o stare particulară de vulnerabilitate a victimei. Ea poate să trăiască chiar în aceste condiţii
dificile, existând cel puţin posibilitatea teoretică de a fi descoperit un medicament împotriva acestei
maladii. Nu excludem de principiu că acest mod poate fi unul apt de a produce moartea victimei, ci doar
afirmăm că simplul fapt al transmiterii, neînsoţit şi de alte împrejurări particulare (de exemplu, victima se
afla oricum într-o stare critică etc) nu este o acţiune de ucidere.
Şi situaţia celor care vând droguri unor toxicomani, care, urmare a administrării unor supradoze
decedează, ar putea fi analizată din perspectiva idoneităţii şi să fie considerată o acţiune de ucidere. În
realitate, de principiu o astfel de faptă este preterintenţionată şi este sancţionată de art. 12 din Legea nr.
143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului ilicit de droguri.
O. Stoica, op. cit., p. 66.Infracţiuni contra vieţii persoanei
O altă problemă din perspectiva actului de executare al omorului este situaţia sinuciderii
concomitente în care unul dintre sinucigaşi este salvat. Există în jurisprudenţa germană o speţă în
care doi tineri A şi B decid să se sinucidă împreună din cauza unor conflicte cu părinţii. Cei doi se
urcă în autoturismul lui A care era parcat într-un garaj, introduc în autoturism un furtun legat la
eşapament şi închid uşa de la garaj. Apoi A porneşte autoturismul şi cei doi aşteaptă să se intoxice cu
gazele de la eşapamentul autoturismului. A şi B ajung în stare de inconştienţă, dar un vecin care a auzit
autoturismul pornit în garaj, deschide uşa garajului şi îi scoate afară. În ciuda tratamentului medical
aplicat, B nu mai poate fi salvată.
Dacă vom analiza doar din perspectiva laturii obiective, A ar trebui să răspundă pentru omor, cu o
atenuantă judiciară ţinând cont de faptul că B a rămas în autoturism, deşi putea oricând să plece, ceea
ce echivalează cu un omor la cererea victimei.
O altă soluţie ar fi angajarea răspunderii lui A pentru înlesnirea sinuciderii lui B.
Soluţia justă ar fi ca A să nu răspundă penal pentru nici o infracţiune, deoarece el a dorit să se
sinucidă, acţiunii lui i s-a alăturat şi B, care a decedat doar pentru că a rămas şi ea în autoturism, fără a
fi fost constrânsă la aceasta de A.
Pentru ca soluţia justă din punct de vedere moral să se poată aplica trebuie ca, în speţe ca aceasta,
conceptele clasice de acţiune de ucidere, acţiune de înlesnire a sinuciderii să fie analizate mai mult din
perspectivă subiectivă, raportat la ceea ce a dorit să facă A şi la contribuţia determinantă a lui B, mergând
până la excluderea răspunderii pentru fapta lui A asupra lui B.
În sistemul german, participaţia la sinucidere nu este incriminată şi de aceea a fost mai uşor
instanţei să dispună achitarea lui A, dar această speţă naşte şi astăzi controverse cu privire la soluţia
dată, deoarece este evident că, analizând doar din punctul de vedere al laturii obiective, A a realizat o
acţiune de ucidere a lui B.
În sistemul penal românesc nu mai este incriminat duelul şi de acea dacă, urmare a unui duel, unul
dintre participanţi este ucis, celălalt va răspunde pentru omor. Dacă nici unul nu a decedat, dar ambii
au încercat să-şi ucidă adversarul, fiecare va răspunde pentru o tentativă de omor.
Mom consum faptei este acela în care s-a produs moartea victimei, fiind o infracţiune de rezultat.
Între acţiunea de ucidere şi moartea victimei trebuie să existe raport de cauzalitate, împrejurare care
se va analiza din perspectiva teoriilor care
Cazul Gisela, o decizia a BGH, citată şi comentată de G. Arzt, U. Weber,
Strafrecht.Besonderer Teil, Ed. Ernst und Werner Gieseking, Bilefeld, 2000, p. 99-100, par. 38.24
analizează existenţa sau nu a raportului de cauzalitate. Cea mai cunoscută teorie modernă în acest sens
este teoria imputării obiective a rezultatului.
De precizat că, în cazul omorului, raportul de cauzalitate va avea ca punct de reper acţiunea de ucidere
şi nu cauza medicală a morţii. De exemplu, când victima este împuşcată, cauza medico-legală poate
fi hemoragia internă, insuficienţă respiratorie etc. Însă cauza morţii din punct de vedere juridic este
acţiunea de împuşcare a victimei şi raportat la această acţiune se analizează existenţa sau nu a raportului
de cauzalitate.
În caz de aberratio ictus şi aberratio delicti, se va reţine un concurs de infracţiuni între tentativă
de omor şi ucidere din culpă, respectiv fapta consumată din culpă (distrugere din culpă), iar în caz
de error in personam se va reţine o singură infracţiune de omor consumată.
În caz de aberratio ictus, se va reţine tentativa de omor simplu, calificat sau deosebit de grav, în
funcţie de circumstanţele concrete ale speţei, în concurs cu uciderea din culpă, forma de bază sau agravată
(de exemplu, când uciderea din culpă a avut ca rezultat moartea a două sau mai multe persoane).
Latura subiectivă a infracţiunii de omor constă în intenţia (animus necandi) directă (de gradul I sau
II) sau indirectă. Problema stabilirii formei de vinovăţie este esenţială pentru a delimita omorul de alte
infracţiuni contra vieţii unei persoane. Nu există o metodă ştiinţifică prin intermediul căreia să se
scoată în evidenţă intenţia agentului, pentru că este aproape imposibil, la nivelul ştiinţei actuale, a se
dovedi un proces psihologic, în mod nemijlocit.
Asta nu înseamnă că nu poate fi dovedită intenţia ca element al laturii subiective. Elementul
subiectiv se deduce din cel obiectiv (dolus ex re). Aceasta deoarece se prezumă că agentul a acţionat
în conformitate cu elementul său subiectiv. Or, dacă o anumită conduită relevă intenţia agentului, putem
deduce că agentul a acţionat intenţionat. Din practica judiciară pe acest subiect, doctrina a sistematizat şi
a scos în evidenţă câteva criterii concrete prin care se poate evalua existenţa elem subiectiv al omorului.
Definiţia legală a intenţiei directe sau eventuale poate pune uneori probleme de interpretare. De
exemplu dacă un medic chirurg căruia i se aduce un pacient grav bolnav şi care decide să realizeze
operaţia cu întârziere, deoarece el apreciază că nu se impune o intervenţie de urgenţă, ar trebui să
răspundă pentru omor cu intenţie eventuală. Conform definiţiei intenţiei eventuale, acesta a prevăzut
rezultatul, respectiv moartea victimei şi i-a fost indiferent dacă se va produce, deoarece nu s-a bazat
pe nici o împrejurare
F. Streteanu, Tratat de drept penal. Partea generală, Vol I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,2007, p. 419.
Pentru detalii a se vedea S. Bogdan, Eroarea în dreptul penal, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2008, p. 96-108. F. Streteanu, Tratat…, op. cit., p. 574-579.
În acelaşi sens a se vedea şi A. Filipaş, op. cit., p. 142.Infracţiuni contra vieţii persoanei
obiectivă că acest rezultat pe care l-a prevăzut nu se va produce. Am argumentat că suntem în
prezenţa intenţiei eventuale. Cu toate acestea, credem că este excesiv a condamna medicul pentru un
omor, el fiind în mod evident vinovat pentru o faptă din culpă.
Elementul care ne înlesneşte această încadrare juridică, de faptă comisă din culpă, este – în opinia
noastră – lipsa unui animus necandi din partea medicului.
Intenţia directă sau eventuală trebui să releve şi acest animus necandi, adică dorinţa în sens larg a
autorului de a produce moartea unei persoane. În lipsa acestuia, fapta lui este una din culpă.
Intenţia şi elementul particular în cazul omorului, animus necandi se vor deduce din latura obiectivă,
sau mai corect din întreaga faptă, în materialitatea ei. Astfel doctrina şi jurisprudenţa au oferit chiar o
sistematizare a acestora.
Astfel, intenţia de a ucide a făptuitorului se poate deduce din următoarele împrejurări de fapt:
- folosirea unui instrument apt de a produce moartea (ţinând seama de felul instrumentului,
dimensiunile, soliditatea, greutatea acestuia etc.).
- locul sau regiunea corporală unde s-au aplicat loviturile, asupra căreia s-a acţionat sau care au fost
vizate de infractor.
- numărul şi intensitatea loviturilor.
- alte împrejurări preexistente, concomitente sau subsecvente.
Toate aceste împrejurări nu au un caracter absolut, deoarece este posibil ca folosirea unui cuţit,
instrument apt să producă moartea unei persoane, să demonstreze, raportat la intensitatea redusă a
loviturii, că nu a existat intenţia de a ucide, ci o intenţie de vătămare corporală. De aceea, elementul
subiectiv se deduce din întreaga conduită a agentului, făcându-se o apreciere globală a tuturor
circumstanţelor de comitere a faptei. Uneori, în comentariile de practică judiciară se scot în evidenţă doar
acele aspecte care, rupte dintr-un context, argumentează soluţia propusă. Din acest motiv, credem că
publicarea soluţiilor de practică judiciară trebuie să se facă într-un rezumat extins, care să cuprindă toate
elementele de fapt relevante, iar dezbaterea să se concentreze pe încadrarea juridică sau pe
problemele de drept pe care le generează acea stare de fapt, admisă de toată lumea. Este adevărat că
interpretarea elementelor favorabile unora din părţi este un lucru firesc în cadrul desfăşurării unui proces
penal concret, însă acest „duel judiciar” trebuie să se oprească la acel nivel.
Mobilul şi scopul comiterii omorului nu sunt elemente de tipicitate ale conţinutului de bază al
omorului, dar ele pot releva pericolul social al infractorului reflectându-se de regulă în sancţiunea
concret aplicată.
A. Filipaş, op. cit., p. 32.
I. Pradel, M. Danti-Juan, Droit pénal spécial, ed. 4, Ed. Cujas, Paris, 2007, p. 34.
O. Stoica, op. cit., p. 68; G. Mateuţ, op. cit., p. 66.26
Participaţia la omor se poate realiza în toate formele (coautorat, instigare sau complicitate).
În practica judiciară se pune frecvent problema delimitării infracţiunii de omor de infracţiunea de
lovituri cauzatoare de moarte, ambele fiind conduite intenţionate şi ambele având drept consecinţă
moartea unei persoane. Astfel, cele două se delimitează:
- sub aspectul acţiunii sau inacţiunii infracţionale. Astfel, în cazul omorului, acţiunea trebuie
să fie aptă să producă în mod obişnuit decesul victimei, pe când la loviturile cauzatoare de moarte
acţiunea nu produce în mod obişnuit moartea unei persoane, moartea fiind doar un element circumstanţial.
Astfel, împuşcarea victimei este aptă să producă moartea victimei, pe când împingerea victimei nu
produce în mod obişnuit un astfel de rezultat.
- sub aspectul raportului de cauzalitate. În cazul omorului, procesul cauzal este linear, în sensul
că există o legătură imediată de la cauză la efect, factorul cauzal fiind chiar factorul declanşator. La
lovituri cauzatoare de moarte, cauzalitatea nu este lineară, fiind prezenţi şi alţi factori cauzali care pot fi
preexistenţi, concomitenţi sau ulteriori factorului traumatic declanşator.
- sub aspectul poziţie psihice, omorul se comite cu intenţie, iar loviturile cauzatoare de moarte se
comit cu praeterintenţie. La aprecierea elementului subiectiv se pot lua în calcul, pe lângă mijloacele de
comitere a faptei, şi alte elemente, cum ar fi: raporturile anterioare dintre victimă şi infractor, comportarea
faţă de victimă după acţiune şi înainte de decesul ei.
Tentativa la infracţiunea de omor se sancţionează.
O problemă controversată în doctrina română este aceea de a sancţiona sau nu fapta persoanei
care, convinsă că victima este în viaţă, realizează o acţiune de ucidere ( împuşcă o persoană deja decedată,
pe care o credea doar adormită). Opinia majoritară în doctrina română este favorabilă nesancţionării
autorului deoarece acesta comite o faptă putativă. În doctrina europeană, o astfel de faptă este
considerată a fi o tentativă de omor sancţionabilă penal, deşi în trecut fapta era consid una putativă.
Recent, şi în doctrina română s-a susţinut că această faptă nu este una putativă, ci este o tentativă
imposibilă care trebuie să fie sancţionabilă penal. Această soluţie apropie doctrina română de cea
europeană. Autorul trebuie sancţionat pentru o acţiune care de principiu putea să producă moartea unei
persoane, rezultat pe care agentul şi l-a dorit. Agentul nu are vreun merit în
Explicaţii I, p.158; M. Basarab, Drept penal, partea general, vol. I, p.151.
M.-L. Rassat, op. cit., p. 255; V. Malabat, Droit pénal spécial, ed. 3, Ed. Dalloz, Paris, 2007, p. 50,
par. 65, E. Dreyer, Droit pénal spécial, Ed. Ellipses, Paris, 2008, p. 19.
F. Streteanu, Tratat, op. cit., p. 641. Într-o opinie asemănătoare s-a susţinut că o astfel de situaţie nu
poate fi considerată ca o faptă putativă, iar această tentativă nici nu poate fi sancţionată. G.
Antoniu, Tentativa, Ed. Societăţii „Tempus”, Bucureşti, 1996, p. 202.Infracţiuni contra vieţii persoanei
faptul că victima nu mai poate fi ucisă. Nu este nici o diferenţă din perspectiva conduitei antisociale între
cel care pune o cantitate prea mică de otravă astfel că, în concret, victima nu putea fi ucisă, caz în
care tentativa relativ improprie va fi sancţionată penal, şi cel care împuşcă victima crezând că ea este în
viaţă. Folosirea noţiunii de tentativă imposibilă poate fi un mecanism doctrinar ce conduce spre o soluţie
justă şi în concordanţă cu interesele societăţii.
Omorul are ca obiect juridic viaţa unei persoane. Obiectul material al acestor infracţiuni este corpul
acesteia. Subiectul pasiv este persoana ucisă.
Sancţiunea. Omorul simplu se sancţionează cu pedeapsa închisorii între 10 şi 20 de ani şi
interzicerea unor drepturi.
Omorul calificat
Pentru omorul comis în anumite împrejurări, legiuitorul a dorit să aplice o sancţiune mai gravă şi, de
aceea, a reglementat omorul calificat. Cele mai multe legislaţii nu cunosc şi forme de omor calificat şi
forme de omor deosebit de grav. Este o opţiune a legiuitorului român şi a fost generată de dorinţa
de a limita posibilităţile de alegere a sancţiunii de către judecător. Art. 175 C pen. prevede care sunt
împrejurările în care un omor este considerat ca fiind calificat:
- cu premeditare;
- din interes material;
- asupra soţului sau unei rude apropiate;
- profitând de neputinţa victimei de a se apăra;
- prin mijloace ce pun în pericol viaţa mai multor persoane;
- în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale victimei;
- pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la urmărire sau arestare, ori de la
executarea unei pedepse;
- pentru a înlesni sau a ascunde săvârşirea unei infracţiuni;
- în public.
Aceste împrejurări pot să privească gradul intenţiei, mobilul, scopul, modul, mijloacele de comitere,
calitatea subiectului pasiv sau locul comiterii faptei. În cazul existenţei mai multor împrejurări care
califică omorul, nu se va reţine un concurs de infracţiuni între formele calificate, ci autorul va comite un
singur omor calificat în condiţiile mai multor împrejurări de calificare (de exemplu, omorul cu
premeditare asupra soţului se încadrează la art. 175 alin. 1 lit. a şi c raportat la art. 174 C pen.).
Pluralitatea de forme de calificare se va reflecta în sancţiunea concretă aplicată, situată între limitele de
pedeapsă ale omorului calificat.28
În cazul în care anumite împrejurări sunt prevăzute, concomitent, atât ca circumstanţe agravante
generale, cât şi ca împrejurări de calificare a omorului, se va reţine doar omorul calificat, fără a se putea
agrava răspunderea penală. De exemplu, uciderea soţului se încadrează doar la omorul calificat asupra
soţului sau unei rude apropiate fără a se putea reţine şi circumstanţa agravantă generală constând în
comiterea faptei prin violenţă asupra membrilor de familie. Dacă însă există alte circumstanţe agravante
generale, acestea pot să agraveze pedeapsa, chiar dacă sunt întrunite condiţiile unui omor calificat (De
exemplu, omorul calificat comis din interes material, prevăzut de art. 175 lit. b C pen., poate atrage şi
reţinerea circumstanţei agravante generale a comiterii faptei de trei sau mai multe persoane împreună,
prevăzută de art. 75 lit. a C pen.).
Omorul cu premeditare (art. 175 alin. 1 lit. a C pen.)
În Dreptul penal român nu există o definiţie legală a noţiunii de premeditare şi, de aceea, sarcina definirii
acesteia a revenit doctrinei şi jurisprudenţei. În primul Cod penal al României (cel din 1864) şi în Codul
penal Carol II (intrat în vigoare în 1937), omorul cu premeditare era denumit asasinat.
Cu privire la natura juridică a premeditării, s-au formulat două teorii:
teoria subiectivă şi cea obiectivă.
Teoria subiectivă defineşte premeditarea ca fiind o circumstanţă ce ţine de elementul subiectiv al
infracţiunii şi constă în luarea unei hotărâri de a ucide pe baza unei reflecţii sau deliberări lungi şi
temeinice, cumpănind motivele pro şi contra faptei sale şi chibzuind la rece asupra lor. Este necesar a fi
îndeplinite două condiţii: o stare de relativ calm cu privire la modul şi mijloacele de comitere şi un
interval îndelungat între momentul luării hotărârii şi acela al punerii în executare a hotărârii
infracţionale. Actele preparatorii, atunci când ele există, sunt doar elemente ce probează existenţa
premeditării, fără a fi singurele mijloace de probă şi fără a intra în structura ei.
Urmare a acceptării acestei teorii, coexistenţa premeditării cu provocarea este exclusă. Nu este
posibil ca, în momentul luării hotărârii infracţionale, agentul să se afle în două stări psihice
incompatibile, adică ori era calm şi, eventual, doar a profitat de actul ce părea a fi unul provocator,
pentru a beneficia de tratam atenuat, ori încă nu luase hotărârea şi a luat-o urmare a provocării victimei.
Teoria obiectivă, dominantă în Dreptul penal român, consideră premeditarea ca fiind o traducere
obiectivă a rezoluţiei infracţionale într-o
O. Stoica, op. cit., p. 70, M. Basarab, Drept penal. Parte generală, vol. I, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1997, p. 182.Infracţiuni contra vieţii persoanei
activitate premergătoare şi pregătitoare. Trebuie ca hotărârea infracţională să se exteriorizeze în acte de
pregătire, care devin elemente componente indispensabile premeditării. Se susţine că premeditarea
presupune trecerea unui interval de timp de la momentul luării hotărârii şi până la comiterea faptei,
efectuarea unor acte de pregătire materială şi efectuarea unor acte de pregătire morală, psihică.
Această abordare a fost susţinută de Prof V. Dongoroz care la rândul lui a preluat această abordare de
la celebrul profesor de Drept penal italian, F. Carrara. S-a dorit introducerea unui element obiectiv într-o
structură eminamente subiectivă din raţiuni de eficienţă a sistemului judiciar. Majoritatea faptelor de omor
erau de competenţa Curţilor cu juraţi, iar pentru aceştia era extrem de complicat să analizeze conceptul de
premeditare astfel că autorul era rareori condamnat pentru un omor cu premeditare, deşi premeditase acel
omor. În acest context, Carrara a propus ca actul de pregătire să fie elementul în funcţie de care se
analizează existenţa premeditării. Această abordare a fost împărtăşită şi de jurisprudenţă, fiind considerat
un instrument util în a stabili dacă fapta a fost comisă cu premeditare.
În acest sens, omorul nu este doar unul premeditat, ci este un omor dinainte pregătit.
Una dintre consecinţele acestei teorii este că premeditarea poate coexista cu provocarea. Exemplu
oferit de practica judiciară este următorul: X şi-a avertizat vecinul, pe Y, care îi sustrăgea legume din
grădină, să înceteze cu furturile că, altfel, îl va ucide. După încă o sustragere, comisă în aceleaşi
circumstanţe de Y, X i-a spus lui Y că, dacă mai sustrage încă odată, îl va ucide. În acest scop şi-a
instalat un gard electric în jurul grădinii de legum, iar când vecin a venit din nou să sustrag s-a electrocutat
Premeditarea, în speţa de mai sus, ar consta în faptul că a avertizat victima şi şi-a conectat gardul la
reţeaua electrică, iar provocarea ar consta în faptul că a luat această decizie după ce victima a continuat să
sustragă legume, în ciuda avertismentelor autorului adresate victimei cu o seară înainte. Considerăm că în
speţa prezentată nu avem nici premeditare, deoarece autorul nu a acţionat nici în stare de relativ calm şi
nici după ce a trecut un interval de timp, dar nici în stare de provocare deoarece actul provocator
încetase în momentul instalării
T. Toader, op. cit., p. 45, V. Cioclei, Drept penal partea specială. Infracţiuni contra persoanei,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 27.
Pentru o evoluţie a noţiunii de premeditare de la F. Carrara la sistemul actual a se vedea A. Filipaş,
op.cit., p.147-164.
Dec. 5155/2001 a CSJ publicată în RDP nr. 2/2003, p. 162; Dec. nr. 453/2001 a C Ap. Bucureşti,
secţ. II, citată în Codul penal, ediţie îngrijită de Georgina Bodoroncea, Irina Kuglay, Lavinia Lefterache,
Ionuţ Matei, Iuliana Nedelcu, Francisca Vasile, Ed. C.H. Beck, 2007, p. 613.
Codul penal comentat şi adnotat I, p. 83.30
gardului electric, iar autorul nu putea fi provocat de o conduită care se repetase de mai multe ori. În
realitate, agentul s-a răzbunat pe vecinul său, fapta fiind un omor simplu, dacă nu mai există alte elemente
de calificare a omorului.
Practicienii dreptului penal au avut nevoie de elemente concrete pentru a putea decide dacă există
sau nu această circumstanţă subiectivă, iar actul preparator era acel element concret, uşor de identificat.
Este mult mai comod să se refuze reţinerea premeditării, dacă nu există acte materiale de pregătire,
decât să se încerce să se probeze că, în ciuda lipsei acestor acte de pregătire, autorul a premeditat
comiterea faptei.
Folosirea teoriei obiective poate duce uneori la soluţii injuste. Astfel, cei care împărtăşesc teoria
obiectivă nu pot justifica reţinerea acestei forme de omor calificat atunci când omorul este comis prin
omisiune, tocmai pentru că autorul nu a făcut nimic atunci când avea o poziţie de garant şi trebuia să facă
ceva pentru a împiedica producerea acestui rezultat. Este absurd să excludem omorul comis prin omisiune
din categoria faptelor care nu se pot comite cu premeditare. De multe ori, pentru aceste fapte,
premeditarea este dovedită tocmai de faptul că, uneori, o lungă perioadă de timp, autorul aşteaptă să se
producă moartea (când copilul, care nu se poate hrăni singur, este ucis prin nehrănirea acestuia).
O consecinţă a teoriei obiective ar fi aceea de a considera că omorul comis în stare de beţie
preordinată este întotdeauna şi un omor comis cu premeditare. Soluţia apare cu atât mai discutabilă, cu cât
se poate imagina un exemplu în care deşi, beţia este preordinată, fapta se comite în stare de provocare. De
exemplu, agentul, fiind provocat de victima cu care se afla într-un local, comandă imediat o
cantitate de băutură pentru a-şi face curaj şi apoi ucide victima. Beţia este voluntară, parţială şi
preordinată, dar omorul este comis în stare de provocare şi nu se pune problema unei premeditări a faptei.
Discuţia se poate extinde la toate cazurile de actio libera in causa, când autorul omorului îşi provoacă
o stare de iresponsabilitate înainte de comiterea omorului. În cazul în care se angajează răspunderea
penală pentru comiterea omorului în condiţiile unui actio libera in causa, se va verifica dacă în concret
a existat şi o premeditare din partea agentului. Existenţa acestei circumstanţe trebuie dovedită de acuzare,
iar dacă nu se poate face această dovadă, fapta se va încadra la omor simplu.
Chiar dacă teoria obiectivă pare să fie un mijloc util practicii judiciare, ea nu rezolvă definitiv
controversa în care se află judecătorul care trebuie să aprecieze dacă în concret omorul a fost comis cu
premeditare sau nu.
Existenţa în concret a unui act de pregătire este un element de probă luat în calcul şi de cei care
împărtăşesc teoria subiectivă. Credem că actul de pregătire este un element circumstanţial care
poate releva existenţaInfracţiuni contra vieţii persoanei
premeditării, fără ca prin aceasta el să se transforme într-un element intrinsec al noţiunii de premeditare.
Considerăm mai justă această abordare pentru că nu modifică un concept ce are în mod natural o
structură pur subiectivă şi pentru că lasă magistratului posibilitatea de a decide dacă în concret fapta a fost
comisă cu premeditare. Cel care cunoaşte toate detaliile unei speţe poate aprecia cu mai multă acurateţe
împrejurarea dacă fapta a fost comisă cu premeditare, fără a i se impune o reţetă prestabilită, şi anume să
se concentreze doar pe existenţa unui eventul act de pregătire.
În opinia noastră, un omor poate fi comis cu premeditare chiar dacă acţiunii de ucidere îi lipseşte
vreun act de pregătire, deşi de cele mai multe ori el există. Este valabilă şi reciproca, şi anume că
existenţ unui act de pregăt poate fi un indiciu de premedit, dar nu orice omor pregătit este şi unul
premeditat. Doar starea de calm a autorului precum şi existenţa unui interval de timp între luarea
hotărârii şi punerea ei în executare sunt condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru a se reţine această formă
calificată de omor.
Premeditarea este, din punct de vedere al naturii juridice, o circumstanţă personală subiectivă care nu
se răsfrânge asupra celorlalţi participanţi. Consacrarea ei ca o formă de omor calificat poate fi un indiciu
că această circumstanţă personală a evoluat spre o circumstanţă personală de individualizare.
S-a susţinut că, dacă participantul a realizat acte de pregătire, atunci premeditarea devine o
circumstanţă reală.
Omorul din interes material (art. 175 alin. 1 lit. b C pen.)
Elementul circumstanţial de calificare a acestei fapte rezidă în acest caz în mobilul special al
infracţiunii, şi anume interesul material care l-a determinat pe autor să comită fapta.
Noţiunea de interes material poate fi înţeleasă într-un sens restrâns sau într-un sens larg. În
condiţiile art. 175 lit. b C pen. se va interpreta noţiunea de interes material într-un sens restrâns.
Astfel, în concret, acesta poate consta în dorinţa obţinerii, urmare a omorului, a unor foloase sau
avantaje materiale directe sau indirecte (moştenirea victimei, stingerea unor datorii etc.). Ceea ce
particularizează acest interes material este faptul că dobândirea folosului material trebuie să se realizeze
pe o cale aparent legală, urmare a decesului victimei (prin moartea victimei autorul moşteneşte
întreaga ei avere, se eliberează o funcţie pe acre autorul doreşte să o ocupe etc.).
T. Toader, op. cit., p. 45; V. Cioclei, op. cit., p. 28.32
Nu este necesar ca agentul să şi realizeze efectiv acel interes material. Fapta este tipică, indiferent
dacă, urmare a comiterii faptei, folosul în beneficiul autorului s-a şi realizat efectiv. Este posibil să nu
existe în realitate acel folos (de exemplu, agentul ucide victima, crezând că există un testament redactat
de victimă în favoarea sa, iar acest lucru este neadevărat).
Legea consideră omorul ca fiind unul calificat din cauza interesului material care îl determină
pe agent să ucidă o persoană. Este suficient ca autorul să acţioneze din acest mobil pentru a se încadra în
dispoziţia legală. S-a susţinut în doctrină că, deşi legiuitorul a folosit noţiunea de mobil, el s-a referit la
scop şi aşa trebuie interpretat textul legal, acesta din urmă fiind important şi nu mobilul. Credem că
argumentele invocate sunt pertinente, dar trebuie să admitem că relaţia dintre mobil şi scop este una
controversată chiar în lucrările de psihologie şi de aceea credem că interpretarea noţiunii de mobil ca fiind
în realitate un scop trebuie să fie urmarea unei modificări legislative, cu atât mai mult cu cât uneori
legiuitorul foloseşte expres şi noţiunea de scop. În practica judiciară nu s-a simţit nevoia unei clarificări
din această perspectivă.
Fapta nu mai este tipică, chiar dacă agentul a moştenit victima, dacă uciderea ei nu s-a realizat din
interes material (autorul ucide persoana pe care trebuia să o întreţină pe durata vieţii acesteia, nu pentru că
a urmărit un interes material, ci pentru că s-a certat cu aceasta şi s-a enervat din cauza observaţiilor pe care
victima i le-a făcut, şi anume că a căzut în patima băuturii).
Uneori omorul din interes material este şi unul premeditat, dar existenţa independentă a celor două
forme de calificare a omorului nu este exclusă.
Se subsumează acestei forme calificate şi cazul ucigaşului plătit. În acest caz calea aparent legală este
reprezentată de plata realizării unui serviciu. Plata o dobândeşte în virtutea faptului că şi-a îndeplinit
obligaţia asumată, şi anume de a ucide o persoană. Realizarea acţiunii de ucidere îi aduce un folos
material infractorului. În lipsa unei atare interpretări, omorul ar fi unul simplu. Ori în acest caz ucigaşul se
transformă într-un furnizor de „servicii”, constând în uciderea unor persoane în schimbul unor sume de
bani. El nu se îmbogăţeşte ca urmare a morţii victimei, ci prin faptul că realizează un „serviciu”. Ucigaşul
nu ia hotărârea de a ucide victima ca urmare a unor conflicte sau interrelaţii dintre el şi victimă, aşa cum
se întâmplă de regulă, ci doreşte moartea victimei pentru a-şi respecta contractul pe care l-a încheiat cu cel
care l-a angajat.
Trebuie ca folosul patrimonial, în cazul omorului comis din interes material, să fie consecinţa
directă şi aparent legală a morţii victimei. Urmarea este doar aparent legală, deoarece, spre exemplu,
ucigaşul unei persoane nu poate să moştenească legal victima din cauza regulilor de drept succesoral.
V. Cioclei, op. cit., p. 30.Infracţiuni contra vieţii persoanei
În spatele multor omoruri există şi interese indirecte materiale, înţelese în sens larg, sau cel puţin ele
se suprapun cu alte mobiluri ale omorului, dar acesta nu înseamnă că mobilul omorului îl constituie
interesul material.
Nu se reţine această circumstanţă atunci când agentul a comis omorul pentru a înlesni o infracţiune
contra patrimoniului victimei (tâlhărie, furt, delapidare etc.). În acest caz, mobilul omorului nu îl
constituie dobândirea pe o cale aparent legală a unui folos patrimonial, ci omorul se comite pentru
a înlesni sau ascunde comiterea unei alte infracţiuni. Într-un astfel de caz, noţiunea de interes
material s-ar interpreta într-un sens larg, care nu corespunde voinţei legiuitorului. În cazul înlesnirii
comiterii unei infracţiuni contra patrimoniului, infractorul dobândeşte un folos material direct ca urmare a
comiterii infracţiunii-scop (ucide victima pentru a o tâlhări), şi nu dobândeşte un folos material pe o
cale aparent legală ca urmare a morţii victimei.
Este o circumstanţă personală care nu se răsfrânge asupra participanţilor. În caz de error in
personam, omorul este calificat chiar dacă victima ucisă a fost alta decât cea de pe urma căreia autorul
dorea să dobândească un interes material. Interesează mobilul acţiunii de ucidere, care nu s-a
schimbat chiar dacă autor a confund victim. Nu are importanţ şi efectivitatea dobând acelui folos material
Omorul săvârşit asupra soţului sau unei rude apropiate (art. 175 alin. 1 lit. c C pen.)
Această formă calificată se raportează la calitatea specială a victimei. Rude apropiate sunt
ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile şi copiii acestora, precum şi persoanele devenite prin înfiere
astfel de rude (art. 149 C pen.).
Omorul asupra soţului se mai numeşte uxoricid. Calitatea de soţ durează de la data încheierii
căsătoriei şi până la desfacerea sau încetarea ei, indiferent dacă soţii coabitează sau nu în fapt. Calitatea
de soţ sau rudă apropiată trebuie să existe în momentul comiterii actelor de executare.
Credem că agravanta se poate reţine şi în cazul căsătoriilor lovite de nulitate sau anulabile. Aceasta,
deoarece până la constatarea nulităţii acestor căsătorii, cei doi soţi se bucură de drepturile şi obligaţiile
decurgând din această calitate. În sens contrar, s-a considerat că agravanta nu se aplică atunci când
căsătoria nu era valabilă la data comiterii faptei. Credem că este necesar a fi constatată acea nulitate,
înaintea actului de executare, pentru a fi în situaţia unui
V. Cioclei, op. cit., p. 31.34
omor simplu, deoarece, în caz contrar, acea căsătorie are aparenţa unei căsătorii valabile. Oricum, se
recunosc anumite efecte chiar şi căsătoriilor lovite de nulitate. Pericolul social al faptei soţului care îţi
ucide soţia este în opinia noastră acelaşi, indiferent dacă acea căsătorie era anulabilă sau lovită de
nulitate. Pentru orice terţ, până la constatarea nulităţii, cei doi vor fi consideraţi soţi legitimi. Autorul
omorului ştia că la data comiterii faptei acţionează asupra unei persoane care din punct de vedere formal îi
este soţ, împrejurare care face ca omorul să fie unul calificat.
Nu se poate reţine agravanta nici în cazul concubinilor, dar de lege ferenda s-ar impune o astfel
de precizare. Credem că pericolul social al faptei este acelaşi cu ipoteza uciderii unui soţ.
Nu se poate reţine această formă agravată în cazul afinilor, indiferent de gradul lor. De exemplu,
persoana care îşi ucide soacra, adică mama soţului ei, nu va răspunde pentru omor calificat, chiar dacă
soacra este afin de gradul I.
În doctrină se susţine că împrejurarea comiterii omorului asupra soţului sau asupra unei rude
apropiate nu se răsfrânge asupra participanţilor, deoarece priveşte calitatea specială a autorului.
Considerăm că se poate reţine şi un punct de vedere contrar. În sprijinul acestui punct de vedere se pot
aduce următoarele argumente.
Calitatea de soţ sau cea de rudă apropiată, ca urmare a introducerii ei exprese în conţinutul omorului
calificat reglementat de art. 175 lit. c C pen., se transformă prin voinţa legiuitorului dintr-o circumstanţă
personală subiectivă într-o circumstanţă personală de individualizare.
Relaţia de rudenie se poate analiza şi din perspectiva victimei. Şi victima este rudă cu autorul, aceasta
însemnând că şi victima trebuie să aibă o calitate specială. Atunci calitatea specială a subiectului pasiv
(soţia sau ruda infractorului) se constituie ca o circumstanţă reală, care se răsfrânge asupra participanţilor
în măsura în care au cunoscut sau prevăzut această circumstanţă.
Credem că trebuie sancţionaţi mai grav şi cei care participă la comiterea unui astfel de omor şi au
cunoştinţă de această împrejurare, cu atât mai mult cu cât vom fi în situaţia unei participaţii la o
infracţiune cu subiect activ special. Dacă autorul are această calitate, fapta sa este tipică, iar
complicii sau instigatorii comit şi ei aceeaşi faptă ca aceea a autorului.
Circumstanţele personale de individualizare se răsfrâng asupra participanţilor în măsura în care le-au
cunoscut sau prevăzut. De exemplu, cel care îl ajută pe X să îşi ucidă soţia va fi complice la omorul
calificat, prevăzut de art. 175 lit. c C pen., deoarece complicele ştie că particip la comit unui omor calif
T. Toader, op. cit., p. 47; V. Cioclei, op. cit., p. 33.
Explicaţii III, p. 188.Infracţiuni contra vieţii persoanei
În cazul omorului comis asupra unui membru de familie (în sensul art. 149 ind. 1 C pen.), nu se
va putea reţine şi agravanta generală din art. 75 lit. b C pen. În acelaşi sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii.
Omorul săvârşit profitând de neputinţa victimei de a se apăra (art. 175 alin. 1 lit. d C pen.)
În acest caz, omorul este calificat raportat la modul de comitere al faptei, şi anume profitând de
neputinţa victimei de a se apăra. Este un mod perfid de a comite un omor şi, de aceea, legiuitorul a
considerat acest omor ca fiind unul calificat.
Victima trebuie să fie o persoană în neputinţă de a se apăra. Persoanele aflate în această situaţie
pot fi copiii mici, bătrânii, cei cu dizabilităţi intelectuale sau fizice, persoanele aflate în stare de
somn sau care se află în stare de inconştienţă temporară (beţie completă etc.) sau de durată (se află în
comă). Neputinţa de a se apăra se apreciază de la caz la caz.
Capacitatea de a se apăra nu se apreciază în mod matematic, adică victima şi infractorul trebuie să fie
la fel de puternici, ci se analizează capacitatea generală a victimei de a se apăra în faţa unui atac. De
exemplu, un bătrân de 70 de ani care mergea pe bicicletă şi cosea fânul nu a fost considerat a fi
o persoană în neputinţă de a se apăra.
Sunt în neputinţă de a se apăra persoanele care, datorită unor stări fizice sau psihice, ori datorită
altor împrejurări, nu pot reacţiona împotriva agresorului.
Persoanele arestate ori deţinute sau prizonierii de război nu sunt considerate persoane aflate
în neputinţa de a se apăra.
O persoană nu este în neputinţă de a se apăra nici în situaţia în care agresorul dispune de armă de foc
sau alt mecanism sau sistem de ucidere, iar victima nu dispune de arme sau mecanisme pentru a
contraataca sau respinge agresiunea. O simplă diferenţă între forţa autorului şi a victimei nu face ca
victima să fie în neputinţă de a se apăra.
Nu are importanţă cauza sau durata stării de neputinţă de a se apăra, fiind suficient ca, în momentul
comiterii actelor de executare, victima să se afle în această stare, iar infractorul să profite de această stare.
Decizia nr. IV/ 2005 a ÎCCJ publicată în M. Of. nr.15 din 9.01.2006.
Dec. nr. 881/1992 a CSJ citată în Codul penal, ediţie îngrijită de Georgina Bodoroncea, Irina
Kuglay, Lavinia Lefterache, Ionuţ Matei, Iuliana Nedelcu, Francisca Vasile, Ed.C H Beck, 2007, p. 36
Nu trebuie, însă, ca starea de neputinţă de a se apăra să fie provocată intenţionat chiar de infractor în
procesul execuţional, deoarece în acest caz acţiunea de aducere a victimei în neputinţă de a se apăra se
subsumează acţiunii de ucidere a victimei, fiind absorbită în conţinutul acesteia (de exemplu,
autorul, după ce a împuşcat victima care a ajuns în stare de inconştienţă, a izbit-o cu gâtul de un
podeţ metalic, provocându-i prin această ultimă agresiune leziuni mortale).
Această stare de neputinţă de a se apăra poate fi generată chiar de victimă (de exemplu, victima se află
în stare avansată de ebrietate datorată unui consum excesiv de alcool). Starea de neputinţă se apreciază în
concret şi nu în abstract.
Pentru reţinerea acestei forme calificate mai trebuie, pe lângă starea particulară a victimei, şi ca
autorul să profite de starea de neputinţă de a se apăra.
Dacă agentul nu a cunoscut că victima este în neputinţă de a se apăra, crezând-o aptă de apărare, nu se
va reţine această formă calificată, deoarece agentul nu a profitat şi din punct de vedere subiectiv de
această împrejurare.
Se pune întrebarea dacă s-ar putea reţine şi circumstanţa atenuantă judiciară, a omorului din
milă comis asupra unei persoane aflate în neputinţă de a se apăra. În mod evident, este injust ca, în cazul
omorului la cererea victimei care nu poate să-şi oprească singură aparatele, să se reţină un omor calificat.
Fapta nu este un omor calificat, deoarece autorul nu a „profitat” de neputinţa de a se apăra a victimei.
Dacă această formă de omor atenuat ar fi reglementată expres, ca omor atenuat, atunci ea ar avea
prioritate de aplicare în raport de orice formă calificată de omor.
Folosirea cuvântului „profitând” de către legiuitor, care sugerează perfidia autorului omorului,
generează dificultăţi practice de aplicare a textului, deoarece este extrem de dificil a se stabili când
uciderea unei persoane care doarme este un omor profitând de această stare sau este doar un omor asupra
unei persoane aflate în această stare, fără ca agentul să fi profitat.
În alte sisteme penale, fie este agravat omorul comis prin mijloace perfide, care include şi
faptul de a profita de starea particulară a victimei ( de exemplu omorul este agravat dacă este perfid
comis, art. 211 din Codul penal german), sau este considerat un omor agravat omor comis asupra unei
astfel de persoane (de exemplu, omorul este agravat dacă este comis asupra unui minor sub 15 ani sau
asupra unei persoane aflată într-o stare particulară de vulnerabilitate, forme agravate existente în art. 221-4
din Codul penal francez).
Decizia nr. 55/1982 a Trib. Suprem, secţ. penală citată în Codul penal, ediţie îngrijită de Georgina
Bodoroncea, Irina Kuglay, Lavinia Lefterache, Ionuţ Matei, Iuliana Nedelcu, Francisca Vasile, Ed.
C.H. Beck, 2007, p.617.Infracţiuni contra vieţii persoanei
 Exemplul cel mai relevant cu privire la dificultatea de a delimita omorul asupra unei persoane aflată în
neputinţă de a se apăra, de omorul comis profitând de neputinţa de a se apăra a victimei, este ipoteza în
care victime ale infracţiunii de omor sunt copiii de vârstă fragedă.
În practica judiciară, de regulă, ori de câte ori victima are o vârstă fragedă se reţine şi această
formă calificată de omor.
Pe de o parte, este dificil de stabilit de la ce vârstă un copil nu se mai află în neputinţă de a se apăra (în
practica judiciară s-a considerat că un copil de 9 sau chiar 11 ani se află în această situaţie), iar pe de altă
parte, când neputinţa este evidentă, victima având 3 luni, este dificil să se facă diferenţa între omorul
simplu comis asupra unui sugar şi omorul calif profitând de neputinţa acestei victime de a se apăra.
Din acest motiv, în doctrină s-a propus să nu se reţină această formă calificată atunci când
victima este un nou născut, deoarece ceea ce caracterizează această circumstanţă este faptul că
autorul a profitat de starea particulară a victimei şi nu împrejurarea obiectivă că victima se afla în
neputinţă de a se apăra.
Ambele soluţii par inflexibile. Adică fie uciderea unui sugar este considerată întotdeauna un
omor calificat, fără ca cel acuzat să poată dovedi că nu a profitat de această stare, fie în acest caz uciderea
sugarului nu poate fi reţinută niciodată ca un omor calif, profitând de neputinţa de a se apăra a victimei.
Credem că nu se poate prezuma în mod absolut că agentul, când a ucis o persoană aflată în
neputinţă de a se apăra, a şi profitat de această stare, dar a cere acuzatorului să probeze că autorul nu
doar că a ucis un copil în vârstă de 3 luni, dar şi că autorul a profitat de vârsta fragedă a victimei, practic
ar face această formă calificată imposibil de aplicat. Într-o astfel de interpretare, art. 175 lit d C pen.
nu ar mai putea fi reţinut în practica judiciară.
De lege lata, credem că în acest caz operează o prezumţie relativă că cel care a ucis o persoană aflată
în neputinţă de a se apăra a şi profitat de această stare, dar se poate face dovada că autorul nu a profitat de
starea victimei.
Soluţia propusă de noi încearcă să împace cele două interese, primul, de a face aplicabil un text care
are o raţiune justă şi există în sistemele importante de
Decizia nr. 1441/1987 a Trib. Suprem citată în Codul penal, ediţie îngrijită de Georgina Bodoroncea,
Irina Kuglay, Lavinia Lefterache, Ionuţ Matei, Iuliana Nedelcu, Francisca Vasile, Ed. C.H. Beck, 2007,
Dec. nr. 1033/1981 a Trib. Suprem şi Dec. nr.143/2005 a C. Ap. Timişoara citate în Codul
penal, ediţie îngrijită de Georgina Bodoroncea, Irina Kuglay, Lavinia Lefterache, Ionuţ Matei, Iuliana
Nedelcu, Francisca Vasile, Ed. C.H. Beck, 2007, p. 618.
Drept penal, şi al doilea, ca răspunderea penală pentru această formă agravată să fie una subiectivă
şi nu una obiectivă.
Dacă s-ar fi dorit ca uciderea unei persoane vulnerabile să fie considerată întotdeauna un omor
calificat, legiuitorul trebuia să înlăture cuvântul ”profitând”. Aceasta este şi propunerea noastră de
lege ferenda.
Această circumstanţă este una reală şi se răsfrânge asupra participanţilor în măsura în care au
cunoscut-o sau au prevăzut-o.
Omorul săvârşit prin mijloace ce pun în pericol viaţa mai multor persoane (art. 175(1) lit.e CP
Legiuitorul, prin dispoziţia art. 175 lit. e C pen., a dorit să agraveze răspunderea penală a celor care,
pe lângă uciderea unei persoane, prin mijloacele pe care le folosesc, creează un pericol suplimentar şi
pentru viaţa altora. Majorit codurilor penale europene consacră o astfel de formă de omor agravat.
Dificultatea apare în situaţia în care se încearcă definirea exactă a noţiunii de mijloace care pun în
pericol viaţa mai multor persoane.
O primă soluţie este aceea de a folosi criteriul naturii mijlocului folosit drept criteriu absolut de
apreciere a pericolului pe care îl generează în abstract mijlocul respectiv. Asta înseamnă că orice omor
comis prin folosirea unei bombe, prin incendiere etc. va fi un omor calificat săvârşit prin mijloace care
pun în pericol viaţa mai multor persoane.
Raportat la această soluţie, de exemplu, dacă autorul aruncă o grenadă în direcţia victimei care se afla
singură în mijlocul unui câmp, fără a fi prezentă în apropiere vreo altă persoană sau fără a exista
posibilitatea concretă de a se afla în zona respectivă vreo altă persoană, fapta se va încadra la omorul
calificat comis prin mijloace ce pun în pericol viaţa mai multor persoane, deoarece grenada este un mijloc
destinat să ucidă mai multe persoane.
O altă posibilă interpretare este cea a aptitudinii concrete a mijlocului de a pune în pericol viaţa mai
multor persoane. Asta înseamnă că, în concret, prin mijlocul folosit de autorul omorului trebuie să se
fi putut pune în pericol şi viaţa mai multor persoane. Această din urmă este şi opinia majoritară
în doctrina română.
Prin mijloace ce pun în pericol viaţa mai multor persoane se înţeleg acele mijloace folosite la
uciderea unei persoane, care, prin natura lor (materiale
G. Mateuţ, op. cit., p. 94; T. Toader, op. cit., p. 49.Infracţiuni contra vieţii persoanei
explozibile, bombe etc.) sau prin modul de întrebuinţare (incendierea, otrăvirea apei, intrarea intenţionată
cu autoturismul într-un grup mare de persoane etc.) pot pune în pericol viaţa mai multor persoane
De regulă, natura mijloacelor folosite duce la concluzia că fapta este comisă în aceste circumstanţe,
însă mai trebuie ca şi în concret să se creeze, prin utilizarea acelui mijloc, un pericol potenţial pentru
viaţa altor persoane.
De exemplu, folosirea unei substanţe explozive este un mijloc periculos prin natura sa, dar dacă
omorul este comis într-un loc izolat, în care doar victima vizată poate fi lezată, atunci omorul nu va
mai fi unul calificat raportat la art. 175 alin. 1 lit. e C pen.
Folosirea unei arme de foc nu reprezintă, de regulă, un astfel de mijloc, dar dacă, în concret, arma
este folosită de o manieră în care este pusă în pericol şi viaţa altor persoane, atunci fapta este un omor
calificat. De exemplu, autorul trage focuri de armă în direcţia unui grup de persoane, deoarece
doreşte să ucidă pe duşmanul său, aflat în grupul respectiv de persoane.
În concluzie, caracterul mijlocului care pune în pericol viaţa mai multor persoane nu se analizează
din punct de vedere tehnic-absolut, ci personal-concret. De exemplu s-a reţinut această formă
calificată în practica judiciară atunci când autorul a trimis un colet-capcană care a produs o victimei o
vătămare ce a necesitat 5-6 zile de tratament. Viaţa tuturor celor care au manipulat acel colet a fost pusă în
pericol, chiar dacă leziunile provocate în concret nu au pus în pericol viaţa victimei.
Este necesar ca acţiunea de ucidere să genereze un pericol cu privire la viaţa a cel puţin două
persoane, fără a se număra şi victima vizată direct de acţiunea de ucidere, deoarece legiuitorul foloseşte
pluralul, adică pericolul pentru viaţa mai multor persoane.
În opinia noastră, nu se numără în categoria persoanelor a căror viaţă este pusă în pericol şi
participanţii la comiterea faptei. De exemplu, deşi din cauza modului concret de comitere a faptei,
folosirea explozibilului pentru uciderea victimei a pus în pericol şi viaţa mai multor complici, omorul nu
se va încadra la omorul calificat reglementat de art. 175 lit. e C pen.
Pentru reţinerea agravantei este necesar ca fapta să constea într-un proces execuţional unic, să fie
săvârşită prin astfel de mijloace şi să fi avut ca rezultat moartea unei singure persoane şi punerea în
primejdie a vieţii mai multor persoane.
O. Stoica, op. cit., p. 72.
R. Maurach, F. -C. Schroeder, M. Maiwald, op. cit., p. 51, pct. 48.
Dec. nr. 2432/2001 a CSJ în Buletinul Jurisprudenţei. Culegere de decizii pe anul 2001. Curtea
În doctrină, se susţine că fapta se comite cu intenţie directă faţă de victima vizată şi intenţie eventuală faţă
de victimele a căror viaţă a fost pusă în pericol. Să ne imaginăm un exemplu în care autorul, cu
indiferenţă, aruncă de la mare înălţime mai multe obiecte voluminoase şi grele într-un loc care este foarte
aglomerat. În mod evident, fapta este comisă cu intenţie indirectă, dar ne întrebăm dacă nu se poate reţine
şi această formă calificată de omor. Textul de incriminare sancţionează folosirea unor mijloace ce pun în
pericol viaţa mai multor persoane, şi nu intenţia directă cu privire la viaţa victimei.
Tentativa există când persoana vizată nu a decedat, dar, datorită mijlocului folosit, a fost pusă în
primejdie viaţa mai multor persoane.
Agravanta are un caracter real şi se referă la mijloacele de comitere a faptei care pun în pericol
viaţa mai multor persoane.
Omorul săv în legăt cu îndeplin atribuţ de serviciu sau publice ale victimei (art. 175 (1) lit. f CP)
Pentru a se reţine această agravantă este necesar ca omorul să fie comis în legătură cu atribuţiile de
serviciu sau publice ale victimei. Asta înseamnă că victima a fost ucisă datorită comportamentului pe care
l-a avut în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu sau publice.
Acest comportament a generat pentru agresor o stare de nemulţumire, fie pentru că i s-a refuzat un
drept, întemeiat sau nu, fie pentru că i s-a înlăturat un beneficiu. Dacă nemulţumirea a fost determinată
de un comportament al victimei care nu are legătură cu atribuţiile sale de serviciu, condiţiile de
tipicitate ale acestei forme agravate nu sunt îndeplinite.
Din acest motiv s-a pus problema dacă, atunci când victima exercită ilegal o atribuţie de serviciu,
acest lucru poate fi un temei de înlăturare a acestei forme agravate de omor.
 De principiu, doctrina şi practica judiciară au considerat că este necesar ca aceste atribuţii să fie
exercitate în limita legii. Dacă victima se comportă abuziv, depăşindu-şi atribuţiile de serviciu, atunci nu
mai poate fi reţinută acea agravantă. Suntem, de principiu, de acord cu această opinie, dar trebuie să
precizăm că nu orice viciu de procedură în realizarea legală a activităţii victimei înlătură imediat
posibilitatea de a se reţine această formă de omor calificat. Dacă, de exemplu, un funcţionar închide
ghişeul pentru public înainte de
O. Stoica, op. cit., p. 73; Codul penal comentat şi adnotat I, p. 87; Explicaţii III, p. 192; T. Toader,
G. Mateuţ, op. cit., p. 95; T. Toader. op. cit., p. 50; V. Cioclei, op. cit., p. 37.
Dec. pen. nr. 509/1980 a Trib. Suprem în RRD nr. 1/1981, p. 69.Infracţiuni contra vieţii persoanei
terminarea programului, deşi acţiunea sa are un caracter abuziv, dacă una dintre persoanele nemulţumite
de această conduită îl va ucide pe funcţionarul respectiv, omorul va fi unul calificat, chiar dacă
victima şi-a exercitat ilegal atribuţiile de serviciu.
Dacă însă, comportamentul are un caracter de vădită ilegalitate, de exemplu, funcţionarul de la ghişeu
agresează fizic pe una din persoanele nemulţumite de activitatea funcţionarului, atunci omorul comis
asupra sa nu va mai fi unul calificat.
Atribuţiile de serviciu nu înseamnă doar atribuţii de funcţionar public, ci pot fi atribuţii de serviciu ale
oricărei persoane care desfăşoară o activitate de serviciu şi care generează nemulţumirea unui client. De
ex, un client este nemulţumit de modul în care victima i-a reparat autoturismul la atelierul auto şi o ucide.
Se poate reţine această formă de omor calificat şi în situaţia în care un şef este nemulţumit de
activitatea unui subaltern sau invers, un subaltern este nemulţumit de o decizie a şefului său şi, din
acest motiv, ia hotărârea să îl ucidă.
Nu este suficient ca omorul să fie comis în timpul serviciului victimei (aşa cum se întâmplă cel mai
frecvent), ci trebuie ca fapta să fie comisă în legătură cu serviciul victimei, chiar dacă, la momentul
comiterii faptei victima nu se afla în timpul serviciului (de exemplu, ucigaşul este nemulţumit de
atitudinea victimei care l-a nedreptăţit sau, dimpotrivă, nu l-a favorizat).
Dacă victima este un funcţionar care exercită autoritatea de stat, există un concurs de calificări între
ultraj şi această formă de omor calificat, autorul fiind sancţionat doar pentru omorul calificat.
Fapta se comite de regulă cu intenţie directă, deoarece există o legătură, sub forma unui mobil, între
îndeplinirea atribuţiilor de serviciu ale victimei şi decizia de a o ucide. Dar se poate comite şi cu intenţie
eventuală când autorul a realizat o acţiune de ucidere din acest mobil, fiindu-i însă indiferent dacă se va
produce şi efectiv rezultatul pe care l-a acceptat, respectiv moartea victimei. De exemplu, autorul
nemulţumit de activitatea unui constructor, îl constrânge pe acesta să locuiască o zi într-un imobil ce
se poate prăbuşi în orice moment, fiind un pericol evident. Deşi acţiunea autorului este în legătură cu
activitatea constructorului, el nu urmăreşte, ci doar acceptă posibilitatea ca moartea victimei să se
producă în acest fel. Fapta se va încadra la tentativă de omor calificat sau omor calificat consumat în
funcţie de faptul dacă acea clădire se prăbuşeşte şi se produce în acelaşi timp şi moartea victimei.42
Omorul săvârşit pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la urmărire sau arestare,
ori de la executarea unei pedepse (art. 175 alin. 1 lit. g C pen.)
Această agravantă ţine de scopul infractorului, şi anume acela de a se sustrage sau a sustrage pe
altul, prin comiterea omorului, de la urmărire, arestare sau executarea unei pedepse. Cu toate acestea,
nu este necesar ca acest scop să se şi îndeplinească, fiind suficient ca, atunci când comite omorul,
infractorul să îl comită cu acest scop.
Autorul urmăreşte suprimarea fizică a persoanei chemate să exercite acte de urmărire penală ori să
execute mandate emise împotriva celor în cauză ori a oricăror persoane care contribuie direct sau
indirect la procedura de urmărire sau arestare.
Pentru reţinerea agravantei, este necesar să fie pusă în mişcare o procedură de urmărire, arestare
sau executare a unei pedepse, şi ca făptuitorul să realizeze uciderea în scopul zădărnicirii procedurii
judiciare de urmărire, arestare sau executare.
S-a susţinut că, dacă arestarea se face ilegal, atunci nu sunt îndeplinite cerinţele art. 175 lit. g C pen..
Credem că trebuie precizat că actul respectiv trebuie să aibă un caracter vădit ilegal pentru a se înlătura
reţinerea formei calificate de omor.
Este greu de acceptat că cel care ucide un judecător pentru a se sustrage de la arestare nu comite şi
un omor calificat prevăzut de art. 175 alin. 1 lit. g C pen., pe lângă forma de omor deosebit de grav
prevăzută de art. 176 alin. 1 lit. f C pen., dacă, de exemplu, judecătorul a încălcat regula procesual penală
cu privire la obligativitatea ascultării persoanei înainte de a fi arestată. Este evident că arestarea este
ilegală din punct de vedere procedural, dar asta nu înseamnă că fapta autorului nu a fost comisă pentru a
se sustrage de la arestare şi ar trebui înlăturată şi reţinerea acestei forme calificate de omor.
Atunci când este ucis un magistrat, poliţist, jandarm sau militar pentru a se sustrage agentul sau
a sustrage pe altul de la urmărire, arestare sau executarea unei pedepse se va reţine atât
circumstanţa omorului calificat (art. 175 alin. 1 lit. g C. pen) cât şi circumstanţa omorului deosebit de
grav (art. 176 alin. 1 lit. f C pen.) .
Fapta se comite de regulă cu intenţie directă, deoarece autorul urmăreşte un anumit scop special.
Credem că acest tip de omor se poate comite şi cu intenţie eventuală. De exemplu, agentul, pentru a
scăpa de urmărire, sparge un
G. Mateuţ, op. cit., p. 96; T. Toader, op. cit., p. 51.
În acelaşi sens a se vedea V. Cioclei, op. cit., p. 33.Infracţiuni contra vieţii persoanei
baraj al poliţiei, lovind violent autovehiculele ce îi baraseră drumul, iar urmare a acestui fapt unul din
autovehiculele cu care fusese blocat drumul, se răstoarnă peste un poliţist care participase la realizarea
blocajului, provocându-i moartea.
Autorul urmăreşte să scape de arestare, dar acceptă că spargerea barajului în această manieră violentă
poate produce şi moartea unei persoane, iar acest rezultat îi este indiferent. El nu urmăreşte să ucidă
poliţistul, ci acceptă posibilit producerii acestui rezultat ca urmare a acţiunii sale de spargere a barajului.
Omorul săv pentru a înlesni sau ascunde săvârşirea altei infracţiuni (art. 175 alin. 1 lit. h C pen.)
Este una dintre formele agravate de omor care există în majoritatea codurilor penale. Raţiunea
legiuitorului penal a fost aceea că nu poate exista nici o justificare în a ucide o persoană pentru ca
infractorul să înlesnească sau să ascundă comiterea unei alte infracţiuni care, de regulă, are un pericol
social mai redus decât omorul.
Această formă de agravare sancţionează comiterea unui omor cu scopul de a înlesni sau a ascunde
comiterea unei alte infracţiuni. Aceasta se reţine, atât în situaţia în care victima omorului este o altă
persoană decât victima infracţiunii-scop sau a infracţiunii ce se doreşte a fi ascunsă, cât şi în situaţia în
care aceeaşi persoană este atât victima omorului cât şi victima infracţiunii-scop sau infracţiunii ce se
doreşte a fi ascunsă.
O problemă particulară este aceea a posibilităţii de a se reţine în sarcina autorului o infracţiune de
omor comisă pentru a înlesni orice altă infracţiune contra persoanei când subiectul pasiv este acelaşi şi
fapta este comisă în aceeaşi împrejurare. Aceasta deoarece, dacă victima a decedat, ea teoretic nu mai
poate fi subiect pasiv al unei infracţiuni contra persoanei. Astfel, nu s-ar putea imagina comiterea
unui omor pentru a înlesni un viol deoarece, dacă victima este ucisă, autorul nu va mai putea comite
şi un viol, asupra cadavrului. Fapta va putea fi calificată cel mult ca o profanare de morminte, care
cuprinde şi profanarea unui cadavru, dacă ştia că victima este decedată şi a urmărit sau acceptat să-i
profaneze memoria.
În acelaşi sens Dec. nr. 1710/1995 a CSJ, secţia penală citată în Codul penal, ediţie îngrijită de
Georgina Bodoroncea, Irina Kuglay, Lavinia Lefterache, Ionuţ Matei, Iuliana Nedelcu, Francisca
Vasile, Ed. C.H. Beck, 2007, p. 620-621. Instanţa motivează că autorul a acceptat rezultatul faptei sale,
atunci când nu a oprit la semnalizarea poliţiştilor ci a trecut, spărgând barajul şi ucigându-l pe un poliţist.
S-a reţinut şi agravanta prevăzută de art. 175 lit. f şi h C pen. deşi fapta a fost comisă cu intenţie eventuală.
În doctrina germană, s-a susţinut că trebuie să se facă o diferenţă între rezultatul infracţiunii de omor şi
acţiunea de ucidere. Asta înseamnă că omorul este comis pentru a înlesni o altă infracţiune ori de câte ori
agentul a crezut că prin acţiunea de ucidere îşi uşurează comiterea infracţiunii-scop.
Autorul doreşte prin comiterea omorului să înlesnească sau să ascundă acţiunea infracţiunii-scop şi nu
rezultatul infracţiunii-scop.
De aceea, credem că se poate reţine această formă de omor calificat în concurs cu orice infracţiune
contra persoanei sau patrimoniului ei, atunci când agentul a comis acţiunea de ucidere cu scopul de a
înlesni comiterea unei alte infracţiuni, văzând în acţiunea de ucidere şi o modalitate josnică de a-şi uşura
comiterea unei alte infracţiuni.
Un alt argument în favoarea reţinerii acestei forme calificate este acela că scopul agentului există în
chiar momentul acţiunii de ucidere, chiar dacă nu va mai comite şi infracţiunea pe care doreşte să şi-o
înlesnească prin comiterea omorului. Ulterioara îndeplinire sau nu a scopului său este lipsită de relevanţă,
raportat la momentul acţiunii de ucidere. Îndeplinirea sau nu a scopului nu înlătură în nici un fel existenţa
acestuia în momentul actului de ucidere, împrejurare care face ca omorul să fie unul calificat.
În consecinţă, nu este necesar ca infracţiunea ce se doreşte a fi înlesnită să se şi comită sau să se poată
comite în concret, iar în cazul comiterii este indiferent dacă infracţiunea scop a rămas în formă de tentativ
sau este consum. Nu interesează dacă făptuitorul va participa la comiterea infracţiunii pe care doreşte să o
înlesneasc. Este suficient ca autorul să-şi reprez fapta ca posibilă în mod teoretic şi sancţionabil.
A doua modalitate a acestui omor calificat este omorul comis pentru a ascunde săvârşirea unei
infracţiuni. În acest caz, problema este relativ simplă, şi anume, pentru a realiza tipicitatea acestei
forme de omor calificat agentul trebuie să comită omorul cu scopul de a ascunde comiterea unei
infracţiuni. Nu are importanţă dacă infract a participat la comiterea infracţiunii pe care vrea să o ascundă.
O altă problemă de analizat la această formă calificată este acea de stabili ce se înţelege prin noţiunea
de ”infracţiune” în sensul art. 175 lit. h C pen.
Se pune problema dacă fapta ce se doreşte a fi înlesnită sau ascunsă este suficient să fie doar o faptă
prevăzută de legea penală, sau trebuie să îndeplinească toate condiţiile de tipicitate, vinovăţie şi
antijuridicitate. De exemplu, se comite un omor pentru a înlesni un viol comis de un minor de 13 ani.
Credem că circumstanţa este îndeplin şi în acest caz. Noţiunea de infracţiune se interpretează în sens larg.
H. Troendle, T. Fischer, op. cit., p. 1321, par. 27.
R. Maurach, F. -C. Schroeder, M. Maiwald, op. cit., p. 43, par. 34 bb.Infracţiuni contra vieţii
În practica judiciară germană, s-a reţinut această formă calificată şi atunci când, prin ucidere, s-a
urmărit ascunderea nu a unei fapte, ci participaţia la comiterea faptei. Soluţia este similară, în opinia
noastră, şi în sistemul românesc, raportat la art. 144 C pen., deoarece, prin comiterea unei infracţiuni se
înţelege şi participarea la comiterea unei infracţiuni ca autor, instigator sau complice.
Dacă se doreşte înlesnirea comiterii unei contravenţii sau se doreşte ascunderea comiterii ei, atunci
omorul nu este unul calificat, ci este un omor comis din motive josnice şi se va putea reţine circumstanţa
agravantă generală a comiterii faptei din motive josnice.
Se va reţine acest scop şi atunci când fapta ce se doreşte a fi ascunsă a fost descoperită de autorităţi,
dar agentul consideră că prin comiterea omorului va ascunde faptul că el este cel care a comis-o.
Nu se va reţine circumstanţa atunci când omorul este comis doar pentru a-şi asigura scăparea şi nu
pentru a ascunde comiterea unei infracţiuni, dacă autorul fusese descoperit şi el ştia acest lucru.
O parte a doctrinei germane interpretează ca fiind un motiv josnic şi comiterea unui omor
pentru a înlesni sau ascunde comiterea unei alte infracţiuni şi, de aceea, nu s-ar putea reţine şi
circumstanţa agravantă generală a comiterii unei fapte din motive josnice. În sistemul penal românesc, o
asemenea soluţie nu poate fi acceptată decât dacă se pune semnul egalităţii între mobilul şi scopul
comiterii acestui omor.
Se pune întrebarea dacă omorul comis pentru a înlesni un omor se poate reţine în acelaşi timp cu
omorul deosebit de grav prevăzut de art 176 lit. c C pen., adică omorul comis de o persoană care a mai
comis un omor.
Într-o opinie, s-a susţinut că se va reţine doar infracţiunea de omor deosebit de grav, deoarece
omorul ar fi comis de o persoană care a mai comis un omor (art. 176 lit. c C pen.).
Nu împărtăşim acest punct de vedere, deoarece, aşa cum am argumentat, ca regulă generală în cazul
acestei forme calificate, existenţa scopului primului omor nu este înlăturată de îndeplinirea acestui scop, şi
anume, comiterea sau nu a celui de al doilea omor. Primul rămâne un omor calificat, chiar dacă, în
momentul comiterii celui de al doilea, acesta din urmă devine un omor deosebit de grav. Motivele
agravării celor două omoruri ca fiind, primul calificat şi cel de-al doilea deosebit de grav, sunt diferite.
Este posibil ca cel de-al doilea omor
BGH în NJW 52, 431 citată de R. Maurach, F. -C. Schroeder, M. Maiwald, op. cit., p.
R. Maurach, F. -C. Schroeder, M. Maiwald, op. cit., p. 43, par. 34.
T. Toader, op. cit., p. 51; G Mateuţ, op. cit., p. 97.46
să nu se mai comită, dar asta nu înseamnă că primul omor nu ar fi fost comis pentru a înlesni comiterea
altui omor. Este posibil ca cel care comite primul omor să nu participe la cel de al doilea, caz în care el nu
va răspunde pentru omorul pe care a dorit să-l înlesnească prin comiterea primului, deşi în mod evident
primul omor este unul calificat.
În concluzie, apreciem că primul omor, comis cu scopul de a înlesni un alt omor, va fi unul calificat,
iar dacă se va comite şi cel de-al2lea de aceeaşi persoană, atunci al doilea va fi un omor deosebit de grav.
Dacă prin comiterea omorului se doreşte înlesnirea sau ascunderea comiterii unei tâlhării, atunci va
exista un concurs de calificări şi autorul va răspunde doar pentru omorul deosebit de grav incriminat de
art. 176 lit. d C pen.
Cel care loveşte victima cu un par în cap pentru ca apoi să o poată ucide prin înecare va comite un
singur omor simplu, deoarece lovirea cu parul şi aruncarea victimei în apă pentru a se îneca alcătuiesc
un proces execuţional unic.
Circumstanţa comiterii omorului pentru a înlesni sau ascunde comiterea unei alte infracţiuni are
un caracter subiectiv şi se va răsfrânge doar asupra participanţilor care au acţionat cu acest scop.
Această formă calificată se comite de regulă cu intenţie directă. Ea se poate comite şi cu intenţie
eventuală, deoarece aşa cum am arătat mai sus la omorul comis pentru a se sustrage de la arestare,
prin acţiunea de ucidere autorul poate doar să accepte rezultatul, şi anume moartea victimei.
În literatura juridică română recentă s-a acceptat că şi în cazul infracţiunilor calificate prin
scop fapta se poate comite şi cu intenţie eventuală.
În doctrina şi jurisprudenţa germană se susţine că omorul comis pentru a ascunde săvârşirea unei
infracţiuni se poate comite şi cu intenţie eventuală.
În acelaşi sens se poate susţine că şi în cazul în care agentul, şofer al unui autovehicul, încearcă să
violeze victima şi, deşi aceasta îl avertizează că dacă va continua agresiunea se va arunca din maşină în
timp ce aceasta se deplasează cu viteză, ceea ce şi face după ce şoferul accelerase, agentul ar putea fi
sancţionat pentru comiterea unui omor calificat comis cu intenţie eventuală pentru a înlesni un viol în
concurs cu tentativa de viol.
Omorul, în speţa de mai sus, este comis cu intenţie eventuală deoarece şoferul acceptă că victima ar
putea să sară şi să se producă moartea sa, fiindu-i indiferent acest lucru, din moment ce accelerează după
„ameninţările” venite de la victimă. Este în acelaşi timp şi un omor calificat comis pentru a înlesni
F. Streteanu, Tratat…, op. cit., p. 468.
R. Rengier, Strafrecht Besondererr Teil, ed. 7, vol II, Ed. C. H. Beck, p. 36, par. 57.Infracţiuni contra
săvârşirea unui viol. Credem că aceste speţe sunt un argument important pentru a se accepta că această
formă de omor calificat se poate comite şi cu intenţie eventuală.
Omorul comis în public (art. 175 alin. 1 lit. i C pen.)
Această formă de calificare vizează locul şi împrejurările în care se comite un omor. Nu foarte
multe legislaţii au ca formă agravată comiterea unui omor în public, iar opţiunea legiuitorului român
este consecinţa unei dorinţe de a înmulţi numărul de forme calificate de omor. Această formă calificată
s-a introdus prin Legea nr. 140/1996 de modificare a Codului penal care, în esenţă, a constat într-o
agravare semnificativă tratamentului sancţionator.
Noţiunea de faptă comisă în public este definită în art. 152 C pen. S-a susţinut, în mod întemeiat, că
definirea legală a noţiunii de faptă comisă în public în art. 152 C pen. nu avut în vedere şi cazul
omorului şi poate de aceea ar fi de dorit o intervenţie legislativă în sensul abrogării acestei forme
calificate de omor.
Astfel, prin faptă comisă în public se înţelege comiterea acesteia:
a. într-un loc care, prin natura sau destinaţia lui, este totdeauna accesibil publicului, chiar dacă
nu se află nici o persoană. De exemplu, comiterea unui omor pe un drum public, pe o stradă, într-o
piaţă sau într-un parc.
Nu se include în această ipoteză omorul comis pe câmp, care, deşi nu era îngrădit, nu poate fi
considerat ca un loc întotdeauna accesibil publicului. Accesul pe terenul respectiv este permis
proprietarului sau celor care au acordul proprietarului, dar nu publicului.
Pentru a se putea reţine această agravantă se ia în considerare locul unde s-a săvârşit acţiunea de
ucidere şi nu cel în care s-a produs doar rezultatul.
În sens contrar s-a decis că cel care, prin agresiuni repetate, determină victima să se sinucidă, ceea
ce aceasta şi face aruncându-se de la etaj pe aleea din faţa blocului şi decedând, va răspunde pentru un
omor calificat comis în public deoarece victima a decedat pe aleea din faţa blocului care este un loc public
în sensul art. 152 lit. a C pen.
Este iraţional să se reţină această formă calificată în funcţie de împrejurări pe care agentul nu le-a avut
în vedere, în sensul că dacă victima omorului nu a
Dec. nr. 811/2002 a CSJ în PR nr. 2/2003, p. 60.48
reuşit să se deplaseze din locul în care a fost ucisă, omorul ar fi unul simplu, iar dacă reuşeşte să ajungă
într-un loc public, şi doar acolo se produce decesul, omorul va fi unul calificat. Agravarea răspunderii
penale în acest caz ar fi determinată de „culpa” ucigaşului în acţiunea de ucidere, pentru că acţiunile
sale nu au reuşit să determine imediat şi decesul victimei!?!
Se pune întrebarea dacă uciderea victimei într-un autoturism aflat pe un drum public se poate reţine
ca un omor calificat comis într-un loc întotdeauna accesibil publicului.
 Credem că împrejurarea că victima este ucisă în interiorul autovehiculului, fără alte elemente
suplimentare (fapta comisă cu scopul de a fi auzită) este un omor simplu, deoarece, în interiorul unui
autovehicul, persoanele se bucură de o relativă intimitate. Se poate reţine chiar infracţiunea de violare de
domiciliu dacă persoanele locuiesc într-un autoturism. Aceasta arată că fapta comisă în interiorul unui
autovehicul aflat pe drumul public nu este un omor comis în public.
Dacă actul de ucidere se realizează din afara autoturismului (victima este împuşcată prin luneta
autoturismului de agentul aflat pe stradă) atunci omorul va fi unul calificat. Aceasta deoarece actul de
executare este comis în public chiar dacă rezultatul se produce într-un loc nepublic.
b. în orice alt loc accesibil publicului, dacă sunt de faţă două sau mai multe persoane. În această
categorie intră locurile care sunt accesibile publicului, dar în anumite condiţii. De exemplu, într-un
magazin în timpul programului sau într-un muzeu în intervalul în care este deschis publicului. Pentru a se
reţine un omor calificat nu este suficient ca omorul să fie comis în locul accesibil publicului, ci mai
trebuie să fie de faţă cel puţin două persoane. Evident, nu sunt luate în calcul victima omorului şi
eventualii participanţi la comiterea omorului (coautori, complici concomitenţi). Astfel, este posibil ca
omorul să fie comis în loc public (în magazin, în timpul programului), dar să nu fie omor calificat,
deoarece la comiterea omorului în loc public nu au fost de faţă cel puţin două persoane.
c. în loc neaccesibil publicului, cu intenţia însă ca fapta să fie auzită sau văzută, şi dacă acest
rezultat s-a produs faţă de două sau mai multe persoane. În această situaţie, locul nu trebuie să fie
accesibil publicului, dar autorul trebuie să comită fapta astfel încât să fie auzită sau văzută şi acest rezultat
să se fi produs faţă de cel puţin două persoane.
d. într-o adunare sau reuniune de mai multe persoane, cu excepţia reuniunilor care pot fi
considerate că au caracter de familie, datorită naturii relaţiilor dintre persoanele participante.
De exemplu, omorul comis în timpul unei şedinţe a unui consiliu de administraţie, sau în timpul
uneiInfracţiuni contra vieţii persoanei 49
conferinţe, curs sau seminar. Toate aceste situaţii sunt calificate ca reuniuni de persoane şi în mod
evident nu au caracter de familie.
Poate fi pusă în discuţie situaţia unor petreceri sau nunţi. Credem că dacă nunta are un număr restrâns
de persoane, respectiv rude sau prieteni apropiaţi fapta nu va fi un omor calificat datorită naturii relaţiilor
dintre persoanele participante. Dacă însă la eveniment sunt invitate foarte multe persoane care nu se
cunosc în nici un fel se poate reţine şi omorul comis în public. În concret, magistratul va decide dacă acea
reuniunea avea sau nu un caracter de reuniune de familie. Putem adăuga că în cazul nunţilor poate
funcţiona o prezumţie relativă că reuniunea are un caracter de familie, dar se poate face şi dovada
contrară. În aceeaşi manieră se vor analiza şi faptele comise la petreceri.
e. prin orice mijloace cu privire la care făptuitorul şi-a dat seama că fapta ar putea ajunge la
cunoştinţa publicului. Această modalitate a fost pe bună dreptate criticată deoarece, în condiţiile actuale,
în care faptele de omor sunt mediatizate, s-ar putea ajunge ca aproape orice omor să fie unul comis în
public, pentru că s-ar putea susţine că făptuitorul, având în vedere gravitatea faptei, şi-a dat seama că
aceasta ar putea ajunge la cunoştinţa publicului prin mass-media.
Tentativa la toate formele de omor calificat se pedepseşte.
Sancţiunea. Omorul calificat se sancţionează cu pedeapsa închisorii între 15-25 de ani şi interzicerea
unor drepturi.
Omorul deosebit de grav
Omorul deosebit de grav este reglementat de art. 176 C. pen., legiuitorul român considerând că omorul
calificat nu răspunde, din punct de vedere sancţionator, necesităţii de a proteja viaţa persoanelor în toate
împrejurările. El a creat şapte forme de omor deosebit de grav. După cum se poate observa, legiuitorul a
renunţat la formula de omor deosebit „de calificat”, pe care ar fi presupus-o consecvenţa în reglementarea
formelor agravate ale omorului, şi a revenit la o formulă care pare mai corectă din punct de vedere
lingvistic, şi anume de omor deosebit de grav.
Formele acestuia sunt:
- omorul comis prin cruzimi;
- omorul comis asupra a două sau mai multe persoane;
- omorul comis de către o persoană care a mai săvârşit un omor;
- omorul comis pentru a săvârşi sau ascunde săvârşirea unei tâlhării sau piraterii;
C. Rotaru, Notă la Dec. nr. 811/2002 a CSJ, secţia penală, în PR nr. 2/2003, p. 65.50
- omorul comis asupra unei femei gravide;
 - omorul comis asupra unui magistrat, poliţist, jandarm ori asupra unui militar, în timpul sau în
legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale acestora;
- omorul comis de către un judecător sau procuror, poliţist, jandarm sau militar, în timpul sau în
legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale acestora.
După cum se poate observa, împrejurările care conferă omorului un caracter deosebit de grav sunt
legate de modalitatea de comitere (prin cruzimi), de vreo calitate specială a subiectului pasiv (magistrat,
poliţist etc.), de vreo calitate specială a subiectului activ (judecător, procuror etc.), de pluralitatea de
subiecţi pasivi sau de repetarea comiterii unui omor de către agent.
Dacă agentul comite omorul astfel încât sunt incidente mai multe forme de omor deosebit de grav
(de exemplu un omor comis prin cruzimi de către o persoană care a mai comis un omor), încadrarea
juridică se va face ţinând cont de toate formele de omor deosebit de grav şi, dacă este cazul, şi de alte
forme de omor calificat (victima era rudă apropiată etc.) existente în speţă. Pluralitatea de forme deosebit
de grave sau/şi calificate de omor se va reflecta în sancţiunea aplicată în concret agentului.
Omorul prin cruzimi (art. 176 alin. 1 lit. a C pen.)
Circumstanţ constă în modul feroce, sadic, brutal sau crud folosit pentru a provoca moartea unei pers
Prin „cruzimi” în sensul legii penale se înţeleg modurile, procedeele, mijloacele şi actele de violenţă
aplicate victimei de natură sau pentru a-i provoca suferinţe deosebit de mari şi prelungite în timp, fie
pentru a o ucide, fie pentru a o chinui înainte de a o ucide sau înainte de survenirea morţii acesteia, sau
actele care denotă ferocitate, sadism, un mod inuman, ieşit din comun de săvârşire a omorului, care
trezeşte în conştiinţa opiniei publice un sentiment de oroare. Comite un omor prin cruzimi cel care
cauzează puternice suferinţe corporale sau intelectuale victimei, în mod special, chinuind victima cu
indiferenţă afectivă şi fără milă. De exemplu victima a fost supusă unor suferinţe fizice şi psihice timp de
o oră, după care este ucisă.
Uneori cruzimea este generată de chiar mijlocul folosit în uciderea persoanei, fără a fi nevoie de
agresiuni suplimentare acţiunii de ucidere, de
R. Maurach, F. -C. Schroeder, M. Maiwald, op. cit., p. 51, par. 47.Infracţiuni contra vieţii persoanei
ordin fizic sau psihic. Astfel, în practica judiciară1 uciderea victimei prin incendiere este considerat un
mijloc crud şi de aceea omorul comis astfel se încadrează la omor deosebit de grav.
De regulă, suferinţele cauzate victimei sunt fizice, dar pot fi şi de natură morală atunci când, spre
exemplu, victima este obligată să asiste la brutalităţile comise asupra unei persoane de care era legată
afectiv, înainte de a fi şi ea ucisă.
Indiscutabil că omorul presupune şi în forma de bază o anumită cruzime, dar, pentru a se reţine
circumstanţa cruzimilor, trebuie să se comită acte care să depăşească nivelul de suferinţă pe care îl
presupune uciderea unei persoane. Este necesară existenţa unor activităţi diferite calitativ de uciderea
obişnuită pentru ca ele să se încadreze în definiţia cruzimilor ca formă a omorului deoseb de grav.
Un criteriu practic în aprecierea existenţei unor cruzimi îl poate reprezenta, în opinia noastră,
inutilitatea unor acte de executare pentru producerea decesului victimei. În acelaşi sens, se consideră că
există cruzime atunci când actul depăşeşte cruzimea necesară şi specifică actului de executare al
omorului. De exemplu, înfometarea şi însetarea victimei înainte de a fi ucisă, sau lovirea repetată a
victimei timp îndelungat fără a i se aplica o lovitură suficient de puternică pentru a o ucide, ori
incendierea victimei. Nu constituie un omor deosebit de grav omorul comis asupra victimei când, pentru
că urmare a primei lovituri, ea nu a decedat, autorul reia agresiunea, fără a reuşi nici a doua oară, ci
doar a treia oară reuşind să o ucidă.
Se reţine agravanta chiar dacă victima era în stare de inconştienţă, fiind insensibilă din punct de vedere
senzorial, pentru că se are în vedere cruzimea faptei din perspectiva autorului ei.
În doctrină şi jurisprudenţă se susţine că se poate folosi ca element de apreciere a existenţei sau
nu a cruzimilor şi sentimentul de oroare pe care îl trezeşte în conştiinţa publicului. Indiscutabil că
sentimentul de oroare din punct de vedere pur teoretic, este un criteriu de evaluare a cruzimilor, însă
practic un asemenea criteriu este extrem de dificil de utilizat. Aceasta pentru că el are o dimensiune pur
subiectivă, deoarece evaluează modul în care este perceput precum şi reacţia pe care o generează acest
fenomen în conştiinţa unui terţ. Judecăţile de valoare sunt extrem de dificil de cuantificat şi, de aceea, am
propus un criteriu mai pragmatic în evaluarea existenţei sau nu a circumstanţei cruzimilor.
Dec. nr. 26/1987 a Trib Suprem, secţia penală, citată de Codul penal, ediţie îngrijită de Georgina
Bodoroncea, Irina Kuglay, Lavinia Lefterache, Ionuţ Matei, Iuliana Nedelcu, Francisca Vasile, Ed.C
R. Maurach, F. -C. Schroeder, M. Maiwald, op. cit., p. 51, par. 47.
 T. Toader, op. cit., p. 53; G. Mateuţ, op. cit., p. 100.52
În doctrină s-a susţinut în mod just că adăugarea sentimentului de oroare în jurisprudenţa instanţei
supreme, ca mijloc de apreciere a cruzimilor, face ca aplicarea textului să fie greu de anticipat. Aceasta
deoarece orice omor naşte un sentiment de oroare şi nu există nici o modalitate practică de a delimita
oroarea publicului unui omor de oroarea publicului unui omor deosebit de grav. Trebuie revenit la
abordarea clasică după care aprecierea ferocităţii se raportează la modul concret de comitere a faptei şi
nu la aprecierea sentimentului de oroare al publicului.
Dacă se comit acte de violenţă ulterioare uciderii victimei şi agentul cunoaşte că victima este decedată,
acestea nu mai pot fi încadrate în categ cruzimi, deoarece aceste acte nu se subsumeaz unei acţ de ucidere.
În cazul acestei forme agravate nu se poate reţine şi circumstanţa agravantă generală a
cruzimilor, deoarece există un concurs de calificări între cele două şi are prioritate circumstanţa specială.
Circumstanţa este una reală şi se răsfrânge asupra participanţilor în măsura în care au cunoscut-o
sau prevăzut-o.
Omorul săvârşit asupra două sau mai multe personae (art. 176 alin. 1 lit. b C pen.)
Prin reglementarea acestei forme de omor deosebit de grav, legiuitorul a dorit să creeze o unitate
legală sub forma infracţiunii complexe, deoarece în conţinutul său intră ca elemente constitutive două
acţiuni care constituie prin ele însele infracţiuni. În lipsa acestei forme agravate, s-ar fi aplicat regulile în
materie de concurs de infracţiuni, fie că acesta era real sau ideal. Această agravantă se reţine din cauza
pluralităţii de victime.
Cu priv la acţ de ucidere, în cazul acestei forme de omor deosebit de grav s-au exprimat două opinii.
Într-o primă opinie, s-a susţinut că moartea a două sau mai multor persoane trebuie să fie
rezultatul unei singure acţiuni.
Într-o altă opinie, pe care o împărtăşim, s-a considerat că se poate reţine forma deosebit de gravă ori de
câte ori uciderea a două sau mai multor persoane
Explicaţii III, p. 198. Acelaşi autor, însă, dă ca exemplu uciderea mai multor persoane cu mai
multe focuri de armă. Asta înseamnă că avem mai multe acţiuni. Credem că aparenta
antinomie de opinie a fost generată de diferenţa care există între acţiune, act de executare şi unitate
naturală colectivă. Acelaşi exemplu de omor deosebit de grav comis asupra a două sau mai multe
persoane, săvârşit printr-o pluralitate de împuşcături asupra mai multor victime, este oferit de autorii care
aparent au opinii divergente.Infracţiuni contra vieţii persoanei
s-a comis în aceeaşi împrejurare, chiar dacă acţiunile sunt diferite (cel care aplică lovituri de cuţit
pentru a ucide două persoane diferite în aceeaşi împrejurare).
Ceea ce conferă unicitate legală faptei este unitatea de împrejurare. Acest punct de vedere a fost
împărtăşit şi de practica judiciară fiind exprimat şi în Decizia de îndrumare nr. 4/1970 a Plenului
Tribunalului Suprem.
Când actele de executare sunt independente unele de altele, fără nici o legătură între ele, nu se va
putea reţine această formă de omor, ci, eventual, se va reţine omorul comis de o persoană care a mai
comis un omor.
Organul judiciar va aprecia în concret dacă acţiunile de ucidere au fost comise în aceeaşi împrejurare
sau în împrej diferit, în funcţ de eventuala legătură sau conexiune între actele de ucidere comise de agent.
Discuţii interesante au fost generate de ipoteza în care, urmare a acţiunii de ucidere, o persoană
decedează şi una nu. Nu se poate reţine o infracţiune consumată de omor, deoarece rezultatul acestei
infracţiuni constă în uciderea a cel puţin două persoane. Nu se poate reţine nici o tentativă la omor
deosebit de grav, deoarece s-a produs jumătate din urmarea prevăzută de lege, şi anume moartea unei
singure persoane.
Singura soluţie acceptabilă constă în ruperea unităţii legale şi încadrarea faptei într-un concurs de
infracţiuni între o tentativă de omor şi un omor consumat, ignorându-se existenţa art. 176 alin 1 lit. b C
pen. în această ipoteză particulară .
Dacă două persoane au decedat, iar o a treia victimă a fost salvată, se va reţine o singură infracţiune de
omor deosebit de grav, deoarece fapta este consumată, iar restul urmărilor, constând în moartea altor
persoane sau doar tentative cu privire la alte persoane, sunt absorbite în mod legal în forma consumată de
omor deosebit de grav asupra a două sau mai multor persoane.
Tentativă la această infracţiune există în ipoteza în care nici o persoană nu a decedat.
Dacă, urmare a acţiunii agentului, o persoană decedează şi cu privire la alte două se produc doar
tentative, credem că, din nou, trebuie ruptă unitatea legală şi tratate ca fapte distincte, deoarece, în
concret, se comite mai mult decât o tentativă de omor deoseb de grav, dar acest rezult nu îndeplineş
Codul penal comentat şi adnotat I, p. 93.
Publicată şi în RRD nr. 7/1970, p. 130-133.
G. Mateuţ, op. cit., p. 105.
În acelaşi sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în
interesul legii, prin Decizia nr. V/2006, publicată în M. Of., Partea I nr. 492 din 07/06/2006.54
-condiţiile de tipicitate ale omorului deosebit de grav consumat1. În sprijinul acestei soluţii poate fi şi
adus ca argument, pe de o parte, consecvenţa în soluţionarea acestor probleme şi, pe de altă parte,
aplicarea regulilor generale în materia concursului de infracţiuni. O pluralitate de victime generează
reţinerea unei pluralităţi de infracţiuni contra persoanei. Aceasta ar fi fost soluţia şi în cazul în care
legiuitorul nu ar fi încriminat această infracţiune complexă, ceea ce înseamnă că acesta este principiul.
În cazul imposibilităţii de a aplica regula specială, adică unitatea legală, se aplică regula de principiu,
adică concursul de infracţiuni.
În sens contrar, pentru ultima ipoteză s-a susţinut că, dacă nu se reţine tentativa la omor deosebit de
grav în concurs cu omorul consumat, se „rupe” unitate legală a infracţiunii complexe. Considerăm că şi în
cazul acestei soluţii se rupe unitatea legală deoarece nu se reţine o singură infracţiune complexă aşa cum a
fost voinţa legiuitorului, ci se reţine un concurs de infracţiuni.
Dacă nu se respectă unitatea legală propusă de legiuitor, atunci singura soluţie, în opinia noastră,
este aceea de a aplica principiul care guvernează ipoteza unei pluralităţi de victime, fără a încerca să
creăm o ipoteză intermediară care „rupe” unitatea legală cu privire la victima decedată, dar păstrează o
parte a ei, prin reţinerea tentativei la omorul deosebit de grav, faţă de celelalte 2 pers care nu au decedat.
Circumstanţa are un caracter real.
Omorul săvârşit de o persoană care a mai comis un omor (art. 176 alin. 1 lit. c C pen.)
Această agravantă s-a impus ca urmare a voinţei legiuitorului de a sancţiona mai grav pe cel care
persistă în acţiuni de ucidere, fiind, aşa cum s-a susţinut în doctrină, o formă de recidivă specială.
Pentru a se reţine această formă de omor deosebit de grav trebuie ca autorul să mai fi comis anterior o
infracţiune de omor (art. 174-176 C pen.), indiferent dacă fapta anterioară a rămas în formă de tentativă
sau consumată, şi indiferent dacă a comis fapta în calitate de autor sau doar de participant.
În acelaşi sens, Dec. pen. nr. 3507/2002 a ÎCCJ în Buletinul Jurisprudenţei. Culegere de decizii pe
anul 2002. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Ed All Beck, Bucureşti, 2004, p. 458.
. În sens contrar s-a susţinut că, pentru a se reţine această formă de omor deosebit de grav, omorul
anterior trebuie să fie consumat (T. Toader, op. cit., p. 55).
Opinia nu a fost împărtăşită şi de practica judiciară. Raportat la formularea art. 144 C. pen., opinia
apare ca fiind criticabilă.Infracţiuni contra vieţii persoanei
Nu se ia în calcul comiterea unor infracţiuni care au avut ca urmare moartea victimei şi nici
infracţiunea de atentat care pune în pericol siguranţa statului, deoarece s-ar face o analogie în defavoarea
celui acuzat. Pentru că trimiterea este expresă la infracţiunea de omor ca un nomen juris distinct, nu se
poate interpreta acest concept în sens larg.
În cazul în care, pentru primul omor, agentul a fost condamnat definitiv, se vor aplica regulile
recidivei între primul omor, ca prim termen, şi omorul deosebit de grav, ca cel de-al2lea termen al recidiv
Dacă autorul nu a fost condamnat pentru primul omor, se vor aplica regulile concursului între
primul omor şi cel de-al doilea omor, care este unul deosebit de grav.
În cazul concursului, este necesar ca cele două omoruri să nu fie comise în aceeaşi împrejurare, caz în
care ar fi îndeplinite condiţiile omorului deosebit de grav de la art. 176 alin. 1 litera b C pen. Criteriul de
delimitate între cele două omoruri deosebit de grave îl reprezintă tocmai unitatea de împrejurare. Dacă nu
există unitate de împrejurare, vom avea un concurs de infracţiuni între primul omor şi cel de-al doilea
omor deosebit de grav. Dacă uciderea a două persoane se va realiza în aceeaşi unitate de împrejurare,
se va reţine infracţiunea complexă de omor deosebit de grav, prevăzută de art. 176 alin. 1 lit. b C pen.
O chestiune de ordin practic este aceea de a şti cum se poate face dovada comiterii unui omor anterior.
În doctrină, s-a susţinut în general că nu interesează dacă pentru primul omor a operat prescripţia,
amnistia sau vreo altă cauză de înlăturarea a răspunderii penale.
Credem că afirmaţia trebuie nuanţată. Să presupunem că pentru primul omor a intervenit prescripţia
răspunderii penale. Ne întrebăm dacă acest omor poate fi luat în calcul pentru a se reţine un omor deosebit
de grav dacă agentul, ulterior prescripţiei răspunderii pentru primul omor, mai comite un omor. Credem că
răspunsul este unul negativ.
 În opinia noastră, nu se poate face o delimitare între un omor „faptic” şi omorul constatat de o instanţă
printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Omorul pentru care a intervenit prescripţia răspunderii
penale este un omor „faptic” ce nu poate fi luat în calcul ca antecedenţă pentru a califica al doilea omor
ca fiind unul deosebit de grav. Credem că dacă a intervenit prescripţia răspunderii penale nu mai există
nici un mijloc juridic care să fie folosit pentru a decide că autorul a mai comis anterior un omor.
Dacă cel acuzat de omorul deosebit de grav comis de o persoană care a mai comis un omor va
solicita acuzării să facă proba că el a mai comis anterior un omor, parchetul nu ar putea susţine că, deşi
prescripţia răspunderii penale pentru primul omor a operat, „se ştie” ca realitate faptică împrejurarea că
acesta ar fi comis un omor.
Este firesc ca această antecedenţă să rezulte dintr-o hotărâre judecătorească. Omorul are în primul
rând o semnificaţie juridică. Omorul faptic nu poate fi luat ca temei de antecedenţă indiferent de cât de
notorie ar fi aceasta împrejurare.
Dacă răspunderea penală pentru primul omor este prescrisă sau a intervenit amnistia
antecondamnatorie, nu se mai poate obţine o hotărâre judecătorească de condamnare pentru această faptă,
iar comiterea ulterioară a unui omor nu face ca acesta să fie unul deosebit de grav în condiţiile art. 176 lit.
c C. pen. În caz contrar, s-ar încălca prezumţia de nevinovăţie ca principiu constituţional şi un drept
fundamental al omului.
În practica judiciară, s-a decis că pentru a se putea reţine art. 176 lit. c C pen. este necesar ca pentru
primul omor să existe o hotărâre definitivă de condamnare, fie cel puţin ca cele două omoruri să fie
judecate împreună. Acest punct de vedere a fost împărtăşit şi în doctrină.
Subiecţii pasivi pot să fie diferiţi sau pot fi aceeaşi (tentativă de omor urmată de o altă tentativă omor
sau de forma consumată împotriva aceluiaşi subiect pasiv).
Nu se va reţine această formă de omor calificat, dacă tentativa de omor se comite în formă continuată.
În acest caz, există o unitate legală. Agentul nu a comis decât o tentativă de omor în formă continuată.
În cazul în care pentru primul omor infractorul a fost reabilitat, nu mai sunt îndeplinite condiţiile
cerute de tipicitatea formei deosebit de grave, deoarece reabilitarea are ca efect înlăturarea oricăror
interdicţii, decăderi şi incapacităţi ce ar rezulta din hotărârea de condamnare.
A fost exprimată şi o opinie contrară, conform căreia se ia în calcul doar faptul material al comiterii
unui omor, această circumstanţă personală fiind imposibil de a fi înlăturată din sarcina agentului, atunci
când acesta va mai comite un omor. Considerăm că ea este extrem de drastică, deoarece aceasta ar
însemna că această persoană nu va putea înlătura niciodată acest stigmat. Or, tocmai această înlăturare a
stigmatului comiterii faptei se urmăreşte prin reabilitarea unei persoane. Excepţiile de la regula
reabilitării trebuie exprimate
Dec. nr. 5117/ 2002 a ICCJ, secţia penală, publicată în Buletinul jurisprudenţei, Culegere de
decizii pe anul 2002, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 459.
expres de legiuitor şi nu pot rezulta pe cale de interpretare a conceptului de comitere a unui omor, ca faptă
materială sau, dimpotrivă, ca faptă cu semnificaţie juridică, caz în care reabilitarea şterge orice decădere,
interdicţie sau incapacitate.
O altă problemă este aceea a se stabili dacă se poate reţine un omor
deosebit de grav dacă agentul a comis un omor după ce mai comisese un omor în perioada când era
minor. În art. 109 alin 4. C pen. se prevede că nu atrag incapacităţi sau decăderi condamnările
pronunţate pentru fapte comise în timpul minorităţii. Asta înseamnă că al doilea omor nu poate fi unul
deosebit de grav, deoarece ar fi o consecinţă a unei condamnări pentru o faptă de omor comisă în timpul
minorităţii. Dacă nu am accepta o asemenea soluţie, ar însemna să creăm minorului o situaţie mai
grea decât majorului. Aceasta deoarece consecinţele unui omor comis în timpul minorităţii nu vor putea să
fie înlăturate ca efect al reabilitării în nici o ipoteză, fiindcă o cerere de reabilitare ar fi respinsă ca fiind
lipsită de obiect, dar pentru un major ar fi posibilă acordarea reabilitării.
S-a susţinut şi opinia contrară reflectată şi în practica judiciară, în sensul că minoritatea autorului la
primul omor nu înlătură reţinerea acestei forme de omor deosebit de grav. Motivarea este aceea că textul
nu face nici o precizare legată de momentul când se comite primul omor.
În cazul amnistierii postcondamnatorii a primului omor, se va reţine comiterea omorului deosebit de
grav comis de o persoană care a mai comis un omor, dar nu se vor putea aplica suplimentar şi dispoziţiile
de sancţionare specifice recidivei.
Omorul comis pt a săv sau a ascunde săv unei tâlhării sau piraterii (art. 176 alin. 1 lit. d C pen.)
Facem trimitere la condiţiile de tipicitate ale omorului calificat comis pentru a înlesni sau ascunde
săvârşirea altei infracţiuni (art. 175 lit. h C. pen).
Această formă sancţionează mai grav omorul comis pentru săvârşirea sau pentru ascunderea unei
tâlhării sau piraterii. Deosebirea faţă de omorul calificat este dată doar de tipurile de infracţiuni
expres prevăzute de lege pe
I. Pascu, V. Lazăr, op. cit., p. 96.
Dec. nr. 552/1999 a C Ap Bucureşti, secţ. I, publicată în Culegere de practică judiciară în materie
penală pe anul 1999, Ed. Rosetti, p. 122.
Dec. nr. 439/2001 a C Ap Bucureşti, secţ II, citată în Codul penal, ediţie îngrijită de Georgina
Bodoroncea, Irina Kuglay, Lavinia Lefterache, Ionuţ Matei, Iuliana Nedelcu,
Francisca Vasile, Ed. C.H. Beck, 2007, p. 628.58
care autorul a urmărit să le comită sau să le ascundă, respectiv tâlhărie sau piraterie.
Se poate observa că legiuitorul a fost inconsecvent terminologic, deoarece a folosit o altă modalitate de
definire, şi anume omorul pentru a săvârşi o tâlhărie (s.n. S.B) şi nu omorul comis pentru a
înlesni săvârşirea unei tâlhării, aşa cum ar fi rezultat din formularea textului ca şi în art. 175 lit. h C pen.
Speculând lingvistic, se poate chiar susţine că formularea din art. 176 lit. d C pen. face o evidentă
trimitere la comportamentul infracţional (săvârşire s.n. S.B.) şi mai puţin la rezultatul infracţiunii ce se
doreşte a fi înlesnită prin comiterea omorului.
S-a susţinut că este necesar ca omorul să fi creat în mod obiectiv condiţiile favorabile săvârşirii
sau ascunderii unei tâlhării sau piraterii. O astfel de abordare ar conduce la concluzia că un omor
care, deşi este realizat cu scopul de a înlesni sau ascunde o tâlhărie sau piraterie, nu se va reţine în
formă de omor deosebit de grav, dacă nu există acte de ucidere care să nu fi creat obiectiv condiţii
favorabile comiterii sau înlesniri comiterii tâlhăriei ori pirateriei. O astfel de abordare inserează un
element obiectiv în structura unei componente subiective, adică în noţiunea de scop a agentului.
Considerăm că este suficient ca omorul să fie comis cu acest scop, pentru a se încadra în
dispoziţiile art. 176 lit. d. C pen, fiind indiferentă sub acest aspect realizarea efectivă a scopului sau,
cel puţin, crearea unor premise favorabile atingerii scopului. Este adevărat că aceste premise favorabile
comiterii tâlhăriei, sunt nişte indicii ale faptului că omorul a fost comis pentru a înlesni tâlhăria, dar asta
nu înseamnă, în opinia noastră, că devin condiţii ale tipicităţii acestei forme de omor deosebit de grav.
Dacă se va comite şi tâlhăria, se vor aplica regulile concursului între omor deosebit de grav şi tâlhărie.
Nu se poate reţine o tâlhărie care a avut ca urmare moartea victimei, deoarece, în acest caz fapta ar fi una
praeterintenţionată, ceea ce exclude ab initio intenţia de a ucide victima şi cu atât mai mult exclude
uciderea cu un anumit scop.
Dacă vreuna din fapte va rămâne în faza tentativei, se va reţine acea formă a infracţiunii. De exemplu,
se poate ca omorul să rămână în fază de tentativă şi tâlhăria să se consume. Se va reţine un concurs
între o tentativă de omor deosebit de grav în concurs cu tâlhăria.
Dacă actul de ucidere este comis în împrejurări diferite decât tâlhăria sau pirateria, sau dacă victima
omorului este o altă persoană decât victima tâlhăriei, aplicarea textului nu pune probleme de interpretare.
Dacă actul de ucidere este comis în aceeaşi împrejurare cu tâlhăria sau pirateria asupra aceleaşi
persoane, apare uneori ca dificilă reţinerea celor două fapte în concurs.
Să luăm următorul exemplu. X doreşte să sustragă bunuri din casa lui Y şi pătrunde în casa acestuia în
timpul nopţii, în timp ce victima dormea. Dacă X reuşeşte să sustragă bunurile fără a fi auzit de
partea vătămată, vom fi în prezenţa unui furt calificat.
Dacă însă Y se trezeşte, iar pentru ca X să-şi poată finaliza actul de sustragere îi aplică o
lovitură de pumn lui Y care încerca să-şi apere patrimoniul. Y se dezechilibrează se loveşte cu capul
de un obiect din casă şi moare. X va răspunde pentru tâlhărie care a avut ca urmare moartea victimei.
Aceasta pentru că actul de violenţă a transformat furtul în tâlhărie.
Dacă însă Y se trezeşte, iar pentru ca X să-şi poată finaliza actul de sustragere îl împuşcă pe Y, care
încerca să-şi apere patrimoniul, iar Y moare, fapta lui X va fi un omor deosebit de grav comis pentru a
înlesni o tâlhărie în concurs cu infracţiunea de tâlhărie în formă simplă. Împuşcarea victimei arată atât că
X a trecut de la comiterea unui furt la comiterea unei tâlhării, dar şi faptul că X l-a ucis pe Y pentru
a înlesni această tâlhărie.
Agravanta se reţine şi atunci când agentul împuşcă victima pentru a păstra bunul furat sau pentru a-şi
asigura scăparea, funcţionând acelaşi raţionament, cu diferenţa că uciderea s-a realizat pentru ascunderea
infracţiunii de tâlhărie.
Practica judiciară este quasi majoritară în acest sens. Astfel, de exemplu, s-a decis că fapta
autorului de a aplica mai multe lovituri de cuţit victimei cu intenţia de a o ucide, dar şi de a o tâlhări,
deoarece cunoştea că victima avea bunuri de valoare în casă, urmată de sustragerea acestora, se
încadrează la art. 176 lit. d C pen. în concurs cu infracţiunea de tâlhărie.
La fel, faptele inculpatului de a fi încercat săvârşirea unui furt dintr-un autoturism şi apoi, la apropierea
unei persoane, de a-i fi aplicat o lovitură de cuţit în abdomen pentru a-şi asigura scăparea, constituie un
concurs între tentativa de omor deosebit de grav şi tentativa de tâlhărie, deoarece semnificaţia faptelor
trebuie apreciată în ansamblul lor. Autorul nu s-a oprit la forma tentativei de furt, ci a utilizat violenţa
pentru a-şi asigura scăparea, dar violenţele realizează şi elementele obiective şi subiective ale omorului
deosebit de grav
Dec. nr. 42/1996 a C Ap. Timişoara citată în Codul penal, ediţie îngrijită de Georgina Bodoroncea,
Irina Kuglay, Lavinia Lefterache, Ionuţ Matei, Iuliana Nedelcu, Francisca Vasile, Ed. C.H. Beck, 2007,
Dec nr. 2596/1981 a Trib Suprem, secţ. penală citată în Codul penal, ediţie îngrijită deGeorgina
Bodoroncea, Irina Kuglay, Lavinia Lefterache, Ionuţ Matei, Iuliana Nedelcu, Francisca Vasile,
În practica judiciară, există uneori dificultăţi între a delimita omorul deosebit de grav comis pentru a
înlesni o tâlhărie, de infracţiunea de tâlhărie care a avut ca urmare moartea victimei. Delimitarea
se face după aceleaşi reguli, pe care deja le-am prezentat, de delimitare a infracţiunii de omor de cea de
lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte.
Omorul săvârşit asupra unei femei gravide (art. 176 alin. 1 lit. e C pen.)
Această circumstanţă este una reală şi vizează o anumită calitate a subiectului pasiv, şi anume
femeia gravidă. Raţiunea acestei forme agravate este determinată de faptul că autorul urmăreşte şi
uciderea unei alte fiinţe decât femeia, şi anume a fătului. Prin această formă de omor deosebit de grav se
recunoaşte o protecţie penală suplimentară pentru fiinţa încă nenăscută, similară omorului comis asupra a
două sau mai multor persoane.
Se poate face o discuţie, dacă femeia gravidă este totuna cu femeia însărcinată. Credem că o astfel de
discuţie are un caracter lingvistic exagerat speculativ, iar intenţia legiuitorului a fost aceea de a nu
face vreo diferenţă. De lege ferenda poate că legiuitorul ar trebui să fie consecvent în limbajul folosit.
Legea impune, drept condiţii, existenţa reală a stării de graviditate. Dacă autorul a dorit să ucidă o
femeie gravidă, dar aceasta între timp pierduse sarcina sau nici nu fusese în realitate însărcinată, nu se va
reţine omorul deosebit de grav. Soluţia este determinată de faptul că, în acest caz, fapta nu mai este una
tipică, lipsindu-i o calitate a subiectului pasiv.
Dacă agentul nu a cunoscut starea de graviditate, eroarea de fapt în care s-a aflat înlătură reţinerea
formei de omor deosebit de grav. Nu are importanţă dacă starea de graviditate era vizibilă sau nu, ori
dacă agentul a cunoscut această stare din alte surse decât forma corpului victimei.
Fiind o circumst reală, se răsfrânge asupra participanţi în măs în care au cunoscut-o sau au prevăzut-o.
Omorul săvârşit asupra unui magistrat, poliţist, jandarm ori asupra unui militar, în timpul sau în
legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale victimei (art. 176 alin. 1 lit. f C pen.)
Omorul este deosebit de grav datorită calităţii subiectului pasiv, a timpului în care se comite sau
împrejurărilor în care ea se comite.
Pentru a se realiza tipicitatea acestei forme agravate, este necesar ca victima să aibă calitatea
enunţată în art. 176 lit. f C pen., adică magistrat, poliţist, jandarm sau militar. Dacă victima a avut una
din aceste calităţi şi a pierdut-o înainte de comiterea faptei, deşi poate că agentul vrea să se răzbune pentru
un act comis în timpul serviciului de victimă, fapta de omor deosebit de grav nu mai este tipică. Se va
putea reţine în ipoteza de mai sus omorul calificat (art. 175 lit. f C pen.), deoarece în acel text nu se cere
ca victima să aibă o anumită calitate, fiind suficient ca fapta să fie comisă în legătură cu atribuţiile de
serviciu ale victimei.
Este necesar ca omorul să fie comis în timpul serviciului sau în legătură cu atribuţiile de serviciu ale
victimei. Dacă omorul se comite în timpul serviciului victimei, omorul este unul deosebit de grav, fiind
indiferent mobilul sau scopul acestui omor. Dacă autorul ucide un judecător în timpul serviciului,
deoarece acesta avea o legătură extraconjugală cu soţia sa, omorul va fi unul deosebit de grav.
Noţiunea de faptă comisă în timpul serviciului se interpretează în concret. Dacă victima se afla în
pauza de masă la serviciu este evident că a fost ucisă în timpul serviciului. Dacă însă plecase de la
serviciu pentru a rezolva unele treburi personale şi este ucisă în acest interval, nu se poate reţine
împrejurarea că fapta a fost comisă în timpul serviciului.
Fapta se poate comite şi cu intenţie eventuală, fiind suficient ca victima să aibă acea calitate specială şi
fapta să fie comisă în timpul serviciului victimei.
 Omorul va fi unul deosebit de grav şi atunci când acesta, deşi nu este comis în timpul
serviciului, este în legătură cu îndeplinirea atribuţiilor de serviciu sau publice ale victimei. În această
modalitate, fapta se comite, de regulă, cu intenţie directă, fiind comisă în legătură cu atribuţiile de serviciu
ale victimei. Cu privire la acest aspect, facem trimitere la comentariul cu privire la omorul calificat comis
în legătură cu atribuţiile de serviciu ale victimei. Şi în acest caz, trebuie făcută o distincţie între
exercitarea neprocedurală a atribuţiilor de serviciu şi cea vădit ilegală, ipoteză când nu mai există o
legătură între omor şi îndeplinirea atribuţiilor de serviciu ale victimei.
În doctrină, această prevedere legală a fost considerată excesivă atunci când fapta nu are nici cea mai
mică legătură cu serviciul victimei. (V. Cioclei, op. cit., p. 61.)62
Omorul deosebit de grav absoarbe în conţinutul său şi infracţiunea de ultraj comisă asupra unui
magistrat, poliţist, jandarm sau militar.
Omorul comis de un judecător sau procuror, poliţist, jandarm sau militar, în timpul sau în
legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale acestora (art. 176 alin. 1 lit. g CP)
Legiuitorul, prin Legea nr. 278/2006, a introdus o nouă formă de omor deosebit de grav (art. 176 alin.
1 lit. g C pen.), şi anume omorul comis de un judecător sau procuror, poliţist, jandarm sau militar, în
timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale acestora.
Această nouă formă de omor deosebit de grav este rezultatul unei dorinţe de simetrie a legiuitorului
român. Aceasta deoarece art. 176 alin 1. lit. f C pen. consacră ca formă de omor deosebit de grav omorul
comis asupra unui magistrat, poliţist, jandarm sau militar, în timpul sau în legătură cu îndeplinirea
îndatoririlor de serviciu sau publice ale acestora.
Autorului i se cere să aibă o anumite calitate specială şi, de aceea, coautoratul la această forma
agravată se va reţine doar dacă toţi coautorii au această calitate.
Omorul trebuie să fie comis în timpul serviciului agentului, în acest caz, fiind indiferentă calitatea
victimei, mobilul sau scopul faptei.
Această formă agravată se poate reţine şi în cazul în care, deşi omorul nu este comis în timpul
serviciului, acesta are legătură cu îndeplinirea atribuţiilor de serviciu. Preluarea în mod simetric a acestei
forme agravate generează serioase probleme de interpretare. Ne putem imagina ipoteza ca un judecător să
ucidă o persoană pe care a judecat-o sau a condamnat-o. Pentru că legea nu distinge, se poate reţine
această formă de omor deosebit de grav şi atunci când un judecător al unui litigiu civil ucide una din părţi
sau orice alt participant la proces.
Această formă de omor agravat absoarbe infracţiunea de purtare abuzivă (art. 250 C pen.), comisă
de acelaşi autor, în aceeaşi împrejurare. Ipoteza este simetric inversă cu situaţia în care omorul deosebit de
grav de la art. 176 alin. 1 lit. f C pen. absoarbe ultrajul comis de autor.
Este posibilă reţinerea ambelor forme de omor deosebit de grav, art. 176 alin. 1 lit. f şi g C pen.,
atunci când atât autorul, cât şi victima, sunt judecători
În doctrină, în mod întemeiat, această prevedere a fost apreciată ca fiind lipsită de logica simetriei,
deoarece introducerea acestei forme de omor deosebit de grav nu a fost urmarea unei recrudescenţe a
acestui tip de criminalitate. (V. Cioclei, op. cit., p. 63.)Infracţiuni contra vieţii persoanei
-sau procurori, poliţişti, jandarmi sau militari, în timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de
serviciu sau publice ale acestora. De exemplu, un poliţist îşi ucide un coleg în timp ce amândoi se aflau în
timpul serviciului.
Fapta se poate comite atât cu intenţie directă, cât şi eventuală.
Nu considerăm foarte inspirată decizia legiuitorului de a considera ca fiind un omor deosebit de
grav atunci când omorul a fost comis de un judecător, procuror, poliţist, jandarm sau militar aflaţi în
timpul serviciului, deoarece, din punct de vedere criminologic, nu s-a constatat o creştere a acestui tip
de omor în practica judiciară.
Singurele persoane expuse la comiterea acestui tip de omor sunt poliţiştii care intervin şi care folosesc
focul de armă pentru a ucide un potenţial infractor sau agresor. Dacă, spre exemplu, acesta a făcut exces
de zel şi nu a respectat toate procedurile prealabile executării unui foc de armă, acesta nu va răspunde doar
pentru tentativă, respectiv omor consumat, ci fapta lui va fi tentativă, respectiv omor deosebit de grav.
Suntem în situaţia aşa numitelor obligaţii contrare, adică poliţistul este obligat să folosească arma din
dotare pentru a garanta şi proteja siguranţa cetăţeanului, dar, în acelaşi timp, este sancţionat dacă
folosirea armei se realizează în afara cadrului legal. În concret, uneori este dificil a se face o
demarcaţie absolut matematică. Credem că, prin reglementarea omorului legiuitorul român propune
doar aplicarea celor două soluţii extreme, fie fapta este considerată una justificată, fie fapta poliţistului va
constitui omor deosebit de grav.
Dispoziţiile penale, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 278/2006, permiteau ca pentru orice
infracţiune comisă de un judecător, procuror, poliţist, jandarm sau militar aflat în timpul serviciului să se
poată reţine o circumstanţă agravantă judiciară, soluţie care credem că îndeplinea cerinţele de
politică penală eficientă îndreptată împotriva acestor comportamente infracţionale.
Legiuitorul nu este consecvent în definirea calităţii subiecţilor activi cu textul de la art. 176 alin. 1
lit. f. C pen., deoarece, această formă de omor deosebit de grav se reţine dacă este comisă de un judecător
sau procuror, iar omorul deosebit de grav din textul care trebuia să fie simetric invers, reglementează
omorul asupra unui magistrat (s.n. S.B.). Dacă, în viitor, conceptul de magistrat nu va mai cuprinde şi
procurorii, atunci va trebui ca textul din art. 176 alin. 1 lit. f C pen. să fie şi el modificat corespunzător,
deoarece s-ar face o nejustif discrimin, din această perspectivă, între procur şi judecăt sau chiar poliţişti.
Tentativa la toate formele de omor deosebit de grav se pedepseşte.
Sancţiunea. Omorul deosebit de grav se sancţionează cu detenţiune pe viaţă sau pedeapsa închisorii
între 15 şi 25 de ani şi interzicerea unor drepturi.64
Pruncuciderea
În art 177 C pen. este incriminată pruncuciderea care constă în uciderea copilului nou născut, săvârş
imediat după naştere de către mama aflată într-o puternică stare de tulburare pricinuită de naştere.
Această infracţiune a generat discuţii aprinse în doctrină cu privire la natura sa juridică. Astfel, unii
autori au susţinut că această faptă este una autonomă, fără vreo legătură cu infracţiunea de omor, cu
toate consecinţele pe care le generează această constatare asupra formelor de participaţie. Dimpotrivă, alţi
autori au susţinut că pruncuciderea nu este altceva decât o formă atenuată de omor, determinată de
calitatea subiectului activ şi de starea psihică a acestuia (mamă aflată în puternică stare de tulburare
pricinuită de procesul naşterii). Aceasta din urmă este opinia majoritară şi punctul de vedere pe care şi
noi îl împărtăşim. De altfel, astăzi se constată dispariţia aproape totală a vreunui text similar celui ce
incriminează pruncuciderea din majoritatea codurilor europene, considerându-se că incriminarea omorului
este suficientă pentru a realiza şi protecţia penală a vieţii noului născut.
Cu privire la raţiunile incriminării acestei fapte, au existat două abordări. Prima, existentă în ţările
democratice şi în România interbelică, considera că acest omor trebuia să fie unul atenuat din considerente
de ordin moral şi social (mama care nu putea să îşi crească copilul, excluderea socială a mamei care
avea copii din afara căsătoriei, vârsta imatură a mamei etc.). Aceste cauze determină majoritatea mamelor
să îşi ucidă copiii nou născuţi.
O a doua abordare, specifică statelor comuniste, prezentă şi în legislaţia română actuală, consideră
pruncuciderea un omor atenuat datorită stării psiho-fiziologice în care se găseşte mama. Se bazează pe
constatarea că pot exista stări psiho-fiziologice, anormale, consecutive naşterii, care pot provoca femeii o
tulburare psihofizică de natură să o împingă la uciderea propriului copil. Aceste stări, deşi nu
echivalează cu o stare de iresponsabilitate, justifică atenuarea răspunderii penale.
În prezent, majoritatea legislaţiilor penale au renunţat la a mai consacra un text de incriminare
pruncuciderii, considerându-se că textul de incriminare a omorului satisface exigenţele de politică penală.
Faptul de a avea un copil din afara căsătoriei şi–a pierdut foarte mult din efectul de marginalizare din
partea corpului social, pe care îl genera în trecut asupra mamei, iar sistemele de securitate socială pot oferi
un ajutor în creşterea unui copil, dacă mama nu dispune de posibilităţile materiale pentru a-l creşte.
1 I. Dobrinescu, Infracţiunea de pruncucidere, în RRD nr. 11/1971, p. 41.
Subiectul activ. Subiectul activ este unul calificat, şi anume mama care se află în stare de puternică
tulburare pricinuită de procesul naşterii. Două condiţii trebuie să îndeplinească subiectul activ:
- să fie mamă a copil ucis, ceea ce înseamn că infracţ este una cu autor unic, fiind exclus coautorat
- în momentul comiterii faptei, mama să se afle într-o stare de tulburare pricinuită de procesul
naşterii. Prin tulburare se înţeleg stări psiho-fiziologice anormale, de natură psiho-patologică, consecutive
naşterii, care pot fi provocate în perioada puerperală de diverşi agenţi nocivi (infecţii, intoxicaţii,
psihotraumatisme, anemii, carenţe endocrine periodice, teren neurodistrofic etc.) şi care acţionează
prin efectele lor asupra conştiinţei femeii lehuze, diminuând controlul asupra conduitei sale. Această
tulburare trebuie să depăşească prin gravitatea şi intensitatea ei tulburarea acceptată sau normală suportată
de majoritatea mamelor în timpul şi după naştere. De regulă, proba acestei stări de tulburare se face cu
ajutorul unei expertize psihiatrice medico-legale, dar poate fi teoretic dovedită cu orice mijloc de probă.
Oricum, expertiza psihiatrică are un caracter post factum, iar starea de tulburare trebuie să fi existat în
cursul sau imediat după procesul naşterii.
 Există puţine cazuri în care se reţine această infracţiune, de regulă fapta se califică ca fiind un omor
comis de mamă asupra copilului său.
Mama adoptivă nu îndeplineşte condiţiile subiectului activ special deoarece ea nu se poate afla
într-o stare de tulburare pricinuită de naştere.
Fapta este tipică dacă este comisă de mama-surogat, elementul de particu- laritate este starea de
tulburare şi nu relaţiile de rudenie între mamă şi fiu.
Această infracţiune nu poate fi comisă de o persoană juridică nici ca autor şi nici ca participant. Orice
acţiune de participaţie realizată de o persoană juridică ar fi încadrată la participaţie la infracţ de omor.
Subiectul pasiv este şi el unul calificat, fiind copilul nou-născut. Calitatea de nou născut de stabileşte
după criterii medicale morfo-fiziologice (10-14 zile de la naştere).
Latura obiectivă. Acţiunea de ucidere nu prezintă particularităţi faţă de omor, fapta putându-se
comite prin comisiune propriu-zisă sau prin omisiune, când mama îl abandonează pe noul născut, astfel
încât acesta decedează.
O particularitate a laturii obiective constă în faptul că acţiunea de ucidere trebuie să fie comisă imediat
după naştere. Legea nu determină riguros care este intervalul până la care fapta se consideră a fi comisă
imediat după naştere, această împrejurare se stabileşte, după criterii medicale morfo-fiziologice, în
concret. De regulă, se consideră că fapta este comisă imediat după naştere, până când dispar semnele
naşterii recente, moment care diferă de la caz la caz. Dacă fapta nu este comisă imediat după naştere, chiar
dacă este comisă asupra unui nou născut, fapta nu se mai încadrează la pruncucidere, ci la omor.
Latura subiectivă. Infracţiunea se comite cu intenţie directă sau indirectă, dar datorită stării de
tulburare, intenţia este una repentină, şi ea trebuie să se fi format sub impulsul stării de tulburare
psihopatologică consecutivă naşterii, în intervalul de timp cât această tulburare persistă sau se menţine.
Participaţia. La această infracţiune, participaţia prezintă anumite particularităţi. Nu este posibil
coautoratul. Cel care comite acte de executare alături de mamă este autor al infracţiunii de omor. Tot
pentru participaţie la omor calificat va răspunde şi instigatorul sau complicele mamei, deşi mama va
răspunde ca autoare a infracţiunii de pruncucidere.
Dacă mama participă cu acte de instigare sau complicitate la uciderea copilului său nou născut şi sunt
îndeplinite celelalte condiţii ale tipicităţii pruncuciderii, autorul va răspunde pentru omor calificat, iar
mama ca instigator sau complice la pruncucidere.
Aceste forme de participaţie rezultă din natura juridică de omor atenuat a pruncuciderii.
Cei care împărtăşesc opinia cu privire la autonomia infracţiunii de pruncucidere consideră că
participanţii vor răspunde pentru instigare, respectiv complicitate, la pruncucidere.
Într-o altă opinie, se susţine că nu este posibilă nici o formă de participaţie deoarece
infracţiunea este una cu autor unic propriu sau calificat. Credem că mama care se află în această stare va
putea comite atât acte de executare, când va răspunde ca autor al pruncuciderii cât şi acte de participaţie
la pruncucidere. Circumstanţa personală va face ca în cazul ei, deşi cel instigat va comite un omor, să se
reţină o instigare la pruncucidere. Soluţia noastră se bazează pe constatarea că pruncuciderea nu este decât
o formă de omor atenuat, iar caracterul atenuat există în cazul mamei, atât pentru actele de executare, cât
şi pentru cele de participaţie.
Decizia de îndrumare nr. 2/1976 a Trib. Suprem în V. Papadopol, M. Popovici, Repertoriu
alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1976-1980, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Tentativa. Fapta trebuie să fi avut ca rezultat moartea copilului, deoarece tentativa la această
infracţiune nu este incriminată. Este o infracţiune instantanee şi de rezultat.
Tentativa este posibilă, dar nu este incriminată. De exemplu, mama încearcă să îşi ucidă
copilul nou născut, fapta îndeplinind condiţiile de tipicitate ale pruncuciderii, dar o altă persoană intervine
şi salvează copilul.
Fapta ar fi o tentativă la pruncucidere, dar legiuitorul a decis să nu o incrimineze. Soluţia legislativă de
nesancţionare a tentativei apare ca fiind discutabilă, deoarece practic legiuitorul nu sancţionează tentativa
de omor atenuat. Dacă noul născut nu a suferit nici o vătămare corporală, urmare a încercării mamei de a-
l ucide, fiind în stare de tulburare pricinuită de naştere, de lege lata, fapta mamei nu intră sub incidenţa
legii penale. Dar dacă copilul a suferit o vătămare corporală în cursul acţiunii de ucidere, credem că se
poate reţine o infracţiune contra integrităţii corporale, deoarece, chiar dacă infracţiunea
absorbantă, tentativa de pruncucidere, care absoarbe în mod natural actele de vătămare a integrităţii
corporale sau sănătăţii persoanei, nu este incriminată, faptele absorbite pot atrage răspunderea penală a
mamei. Este nefiresc ca în cazul în care mama doreşte să îi cauzeze o vătămare corporală copilului nou
născut, fiind tulburată de procesul naşterii ea să răspundă penal, deoarece fapta este una contra
integrităţii corporale, însă, dacă doreşte mai mult, să-l ucidă, şi nu reuşeşte, atunci să nu răspundă
penal în nici un fel.
Din aceste motive, credem că fapta mamei se va încadra eventual la infracţiunile contra integrităţii
corporale şi sănătăţii (loviri sau alte violenţe, vătămare corporală şi vătămare corporală gravă). În acest
caz se va putea reţine o circumstanţă atenuantă judiciară, dacă infracţiunea contra integrităţii
corporale a fost comisă de mamă în stare de puternică tulburare pricinuită de naştere.
Răspunderea participantului la „tentativa de pruncucidere” comisă de mamă se va angaja pentru
participaţie la infracţiunea de omor, deoarece circumstanţa personală a mamei nu se va răsfrânge şi asupra
celorlalţi participanţi la tentativa de omor.
Sancţiunea. Pruncuciderea se sancţionează cu pedeapsa închisorii între 2 şi 7 de ani.68
Determinarea sau înlesnirea sinuciderii
Fapta este incriminată de art. 179 C pen. şi este definită legal ca fiind „fapta de a determina sau
de a înlesni sinuciderea unei persoane, dacă sinuciderea sau încercarea de sinucidere a avut loc”.
Infracţiunea are o formă agravată incriminată de alineatul 2 al art. 179 C pen. atunci „când fapta s-a
săvârşit faţă de un minor sau faţă de o persoană care nu era în stare să-şi dea seama de fapta sa, ori nu
putea să fie stăpână pe actele sale”.
Legiuitorul incriminează formele de participaţie la sinucidere, fără a incrimina şi fapta autorului de a
se sinucide. Aceasta, deoarece legiuitorul doreşte să protejeze şi în acest fel dreptul la viaţă al persoanei,
care trebuie apărat în mod absolut. Există sisteme penale, de exemplu cel german, în care nici
participaţia la sinucidere nu este incriminată, deoarece se consideră a fi ilogic ca să sancţionezi
participaţia la o faptă care nu este prevăzută de legea penală, dacă nu este împărtăşită teoria participaţiei
ca delict distinct.
Subiectul activ este general, iar infracţiunea poate fi comisă şi de o persoană juridică. De
exemplu, o asociaţie neguvernamentală asigură un spaţiu adecvat sau mijloace pentru un act de sinucidere.
Latura obiectivă. Pentru existenţa laturii obiective trebuie îndeplinite mai multe condiţii:
În primul rând, fapta trebuie să constea într-o activitate de determinare sau de înlesnire.
Determinarea la sinucidere constă în acţiunea de a îndemna şi de a convinge pe altul să ia
hotărârea de a se sinucide, fie prin insuflarea ideii de sinucidere (când sinucigaşul nu se gândise la o
asemenea posibilitate), fie prin convingerea victimei (atunci când aceasta încă avea îndoieli cu privire la
luarea unei astfel de hotărâri). Determinarea se poate realiza expres, dar şi implicit, prin acte de supunere
la chinuri, abuzuri repetate etc. Aceasta, deoarece este suficient ca autorul să accepte producerea
rezultatului prevăzut, şi anume determinarea sinuciderii.
Dacă victima a fost ”constrânsă” la sinucidere, fără a avea libertatea de a decide dacă se sinucide sau
nu, vom fi în prezenţa unui omor comis prin fapta victimei. De exemplu, agentul îi spune victimei, care se
afla la marginea unei ferestre situată la înălţime, că are posibilitatea fie să se arunce singură, fie să o
arunce el. Dacă victima „alege” să se arunce singură, agentul va răspunde pentru omor comis prin
fapta victimei, şi nu pentru determinare la sinucidere,
H. Troendle, T. Fischer, op. cit., p. 1290, par. 10.
deoarece victima nu a avut posibilitatea de a alege. Ea nu a fost determinată să se sinucidă, ci a fost
ucisă de agresor.
Agresiunile repetate asupra victimei pot fi acte de determinare implicită la sinucidere, doar atunci când
victima a putut, în concret, să aleagă între a se sinucide şi a trăi. Dacă singura posibilitate oferită victimei
de a scăpa de agresiuni, este aceea de a se „sinucide”, atunci fapta se va încadra la omor.
Înlesnirea constă în sprijinul sau ajutorul material oferit victimei pentru executarea sinuciderii
(procurarea armei, înlăturarea obstacolelor etc.).
În doctrină, s-a susţinut că înlesnirea presupune orice fel de ajutor dat victimei, chiar şi acela constând
în darea de sfaturi. Credem că sfaturile trebuie să se refere exclusiv la modalitatea concretă de a se
realiza actul suicidar şi nu la orice sfat.
Să ne imaginăm că sinucigaşul îşi anunţă un prieten că doreşte să se sinucidă, dar îl roagă să nu mai
spună nimănui acest lucru. Poate fi conduita prietenului considerată o înlesnire a sinuciderii dacă agentul
trece la comiterea actului suicidar? Noi credem că nu. Trebuie să existe un ajutor material oferit
sinucigaşului, şi nu este suficientă nedenunţarea intenţiei de sinucidere. Dacă, dimpotrivă, agentul
blochează accesul unor persoane care doresc să-l împiedice pe sinucigaş să realizeze actul suicidar, atunci
fapta agentului va fi tipică. În opinia noastră, nu este suficientă o încurajare sau o omisiune de descurajare
a sinucigaşului, ci trebuie săvârşit un act material de înlesnire, pentru ca fapta, în această modalitate, să
fie tipică.
Activitatea de suprimare a vieţii trebuie să fie opera exclusivă a sinucigaşului. Dacă autorul comite
acte de executare la activitatea de „sinucidere”, va răspunde pentru infracţiunea de omor şi nu
pentru determinare sau înlesnire la sinucidere. De exemplu, agentul „ajută victima”, injectându-i otrava, la
cererea acesteia, ea fiind lipsită de curaj să şi-o administreze singură. Se va reţine un omor, deoarece în
acest caz agentul nu înlesneşte sinuciderea, ci chiar ucide victima, comiţând un act de executare specific
omorului. Existenţa consimţământului victimei nu înlătură antijuridicitatea infracţiunii de omor, ci se va
putea reţine eventual o circumstanţă atenuată judiciară.
Sistemul de sancţiuni nu este corelat cu celelalte texte aplicabile pentru fapte mai grave. De exemplu,
cel care, după ce violează victima, o şi determină să se sinucidă, va răspunde pentru un concurs de
infracţiuni, între viol şi determinarea sau înlesnirea sinuciderii. Nu se poate reţine forma agravată a
Dec. nr. 811/2002 a CSJ în PR nr. 2/2003, p. 65.
violului, adică violul urmat de sinuciderea victimei, deoarece, în acest caz, rezultatul mai grav nu îi este
imputabil cu titlu de culpă. Autorul, în ipoteza de mai sus, doreşte sau acceptă să determine victima să se
sinucidă. Dacă, însă, determinarea de către autorul violului la actul suicidar nu îi este imputabilă cu titlu
de intenţie agentului, atunci agentul va răspunde pentru viol care a avut ca urmare sinuciderea victimei.
Este absurd ca cel care, după comiterea unui viol, nu a desfăşurat nici o activitate de determinare la
sinucidere a victimei violului şi, cu toate acestea, victima s-a sinucis să fie sancţionat pentru viol care
a avut ca urmare sinuciderea victimei (art. 197 alin. 3 teza II C pen.), cu o pedeapsă între 15 şi 25 de
ani, iar dacă, după viol, agentul a determinat cu intenţie victima să se sinucidă, va răspunde pentru
un concurs de infracţiuni între viol şi determinarea sau înlesnirea sinuciderii, iar limitele sale de
sancţionare sunt între 3 şi 10 ani, pentru viol, şi 2 şi 7 ani, pentru determinarea sau înlesnirea sinuciderii,
adică după regulile de la concurs o pedeapsă maximă teoretică între 3 şi 15 ani (maximul special de 10 ani
închisoare de la viol, plus sporul de 5 ani închisoare de la concursul de infracţiuni).
Pentru ca fapta să fie tipică mai trebuie să se producă şi un anume rezultat, adică să se
realizeze sinuciderea sau încercarea de sinucidere a victimei. Fără producerea acestui rezultat fapta va
rămâne în stadiul de tentativă nepedepsită.
Fapta se consumă în momentul în care se produce sinuciderea sau încercarea de sinucidere.
Tentativa nu se sancţionează.
Latura subiectivă. Fapta se poate comite cu intenţie directă sau indirectă, fiind suficient ca autorul să
dorească sau să accepte că prin fapta sa se va produce actul suicidar sau încercarea de sinucidere.
Participaţia nu prezintă elemente de particularitate faţă de regulile generale ale participaţiei.
Sancţiunea. Determin sau înlesnirea sinuciderii se sancţionează cu pedeapsa închisorii între 2 şi 7ani
Forme agravate. Legiuitor a incrimin în alin 2 al art. 179 C pen. şi forme agravate ale acestei infracţ
Comiterea faptei faţă de un minor. Raţiunea acestei forme agravate este corectă, şi anume faptul că
minorul va putea fi mai uşor influenţat cu privire la luarea unei astfel de decizii, deoarece personalitatea sa
încă este în formare.
În opinia majoritară, se susţ că textul este extrem de clar, şi nu face vreo ref la vârsta minorului
Cu toate acestea, credem că se poate discuta dacă nu cumva, în cazul în care minorul are o vârstă
foarte fragedă (în doctrină s-a propus vârsta mai mică de 14 ani), când el nu înţelege ceea ce presupune
viaţa, respectiv moartea, o activitate de „determinare” la sinucidere ar consta practic într-un act de ucidere
al minorului, caz în care ar deveni incidente dispoziţiile care incriminează omorul.
Situaţia este oarecum similară cu ipoteza în care un minor de vârstă fragedă nu poate consimţi
valabil la relaţii sexuale, iar actele sexuale comise asupra unui astfel de minor, deşi ”consimţite de minor”,
vor fi calificate ca acte de executare ale unui viol.
S-a susţinut că interpretarea după care minorul sub 14 ani este subiect pasiv al unui omor, nu al
unei forme agravate de determinare sau înlesnire a sinuciderii, poate fi combătută din punct de vedere
formal. În acelaşi timp, nu se contestă însă raţionalitatea acestei interpretări.
Credem că limita de vârstă de la care un minor poate înţelege semnificaţia acţiunii de sinucidere,
ipoteză în care agentul nu va răspunde pentru omor, se va aprecia de la caz la caz de către instanţa de
judecată, dar, de lege ferenda, ar fi de dorit ca legiuitorul să stabilească o vârstă de la care se poate
presupune că minorul înţelege semnificaţia actelor sale suicidare.
Dacă fapta se comite prin înlesnire, chiar dacă minorul avea o vârstă fragedă, ea se va încadra la
determinarea sau înlesnirea sinuciderii în formă agravată. Dacă cel care înlesneşte sinuciderea se află
pe poziţia de garant, atunci acesta comite un omor, deoarece, prin înlesnirea sinuciderii, el practic omite
să împiedice moartea victimei.
Comiterea faptei faţă de o persoană care nu era în stare să-şi de-a seama de fapta sa ori nu
putea fi stăpână pe actele sale. Victima, în această ipoteză, este una iresponsabilă în condiţiile art. 48 C
pen., inclusiv starea de beţie completă.
Nu are importanţă cum a ajuns victima în această stare, voit sau involuntar, culpabil sau
neculpabil, fiind suficient ca agentul să ştie că victima este în această stare şi să comită actul de
determinare sau înlesnire a sinuciderii.
La fel ca şi în cazul minorului cu vârstă fragedă, în cazul în care, victima nu putea să-şi de-a seama de
fapta sau actele sale, este dificil a considera fapta ca o determinare la sinucidere. Ea apare mai mult ca o
ucidere prin fapta victimei.
Este discutabil în a considera că aceste persoane au libertatea de a decide singure actul suicidal.
Mutatis mutandis, ca în cazul minorului cu vârstă fragedă, se rezolvă şi distincţia între determinarea
sau înlesnirea sinuciderii şi omor în cazul unei persoane iresponsabile. Fapta se va încadra la determinarea
sau înlesnirea sinuciderii dacă victima avea o capacitate minimală de a înţelege semnificaţia actelor sale.
Există autori care susţin că nu are importanţă dacă victima era responsabilă sau nu,
nefiind necesară o capacitate minimă de înţelegere a actului său pentru ca sinuciderea să poată fi
considerată un act consimţit sau voit.
De exemplu, Codul penal italian, în art. 580, prevede expres că în cazul unor minori sub 14 ani sau în
cazul unor iresponsabili, ce nu puteau înţelege semnificaţia unui act suicidar faptele de determinare sau
înlesnire sunt acte de executare specifice infracţiunii de omor.
Tentativa la determinare sau înlesnirea sinuciderii este posibilă dar nu este incriminată.
Sancţiunea. Pentru formele agravate pedeapsa este între 3 şi 10 ani închisoare.
Uciderea din culpă
Codul penal incriminează în art. 178 C pen. uciderea din culpă a unei persoane. Legiuitorul român a
preferat să incrimineze mai multe forme agravate de ucidere din culpă. Astfel, uciderea din culpă este
agravată dacă:
- s-a comis ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul
unei profesii sau meserii, ori pentru efectuarea unei anumite activităţi.
- s-a comis de un conducător de vehicul cu tracţiune mecanică, având în sânge o îmbibaţie alcoolică ce
depăşeşte limita legală sau care se află în stare de ebrietate.
- când este comis de orice altă pers în exerciţiul profesiei sau meseriei şi care se află în stare de ebrietat
- când s-a cauzat moartea a două sau mai multe persoane.
Forma de bază a uciderii din culpă
Obiectul juridic şi material este acelaşi ca şi la omor.
Subiect activ. Subiectul activ al uciderii din culpă poate fi orice persoană, cu condiţia ca acesta să nu
fie chiar el victima. Se sancţionează doar uciderea unei alte persoane. În caz de pluralitate de subiecţi
pasivi, fapta nu va mai fi una simplă, ci o formă agravată de ucidere din culpă.
Fapta poate fi comisă şi de o persoană juridică. În cazul multor accidente de muncă s-ar putea discuta
despre o eventuală culpă a persoanei juridice.
Este un mecanism ce ar putea obliga persoanele juridice la mai multă prudenţă, deoarece sancţionarea
unui singur angajat, chiar şi conducătorul acelei persoane juridice, nu produce un efect descurajator
pentru persoana juridică însăşi. Oricând angajatul condamnat pentru ucidere din culpă poate fi înlocuit de
o altă persoană şi activitatea persoanei juridice nu este afectată în nici un fel, deşi de multe ori culpa
agentului are beneficii pentru persoana juridică ce l-a angajat (de exemplu i se cere angajatului vinovat de
ucidere din culpă să lucreze peste program, el fiind extenuat la data acţiunii culpabile; sau i se cere să facă
minime investiţii în protecţia muncii etc.)
Latura obiectivă constă în orice activitate materială (comisivă sau omisivă) prin care se provoacă
moartea unui om. Acţiunea sau omisiunea pot să constea în neîndemânare, neatenţie, imprudenţă,
neglijenţă, întârzierea realizării unui act, nesupravegherea unei surse de pericol. De exemplu, se va
reţine comiterea faptei prin omisiune când agentul uită să schimbe semaforul, în cazul unor lucrări la
drumuri, şi se produce un accident de circulaţie. În categoria modurilor comisive pot intra şi
automatismele sau comportamentele impulsive (de exemplu, agentul apasă instinctiv pe frână la apariţia
unui obstacol, iar, urmare a acţiunii de frânare bruscă pe un carosabil umed, pierde controlul
autoturismului şi ucide o persoană). Tot o conduită culpabilă este şi lipsa de reacţie atunci când i se cere
o anumită conduită (de exemplu, agentul se sperie de pericol şi nu mai acţionează pedala de frână etc.).
Conduit este omisiv atunci când agent lasă nesupravegheat o armă şi un copil ajunge la ea şi se împuşc
Fapta este comisă în forma de bază atunci când agentul nu resp în sens larg o obligaţ de prudenţă
Între activitatea ilicită şi moartea victimei trebuie să existe un raport de cauzalitate. Ca mijloc de
apreciere a existenţei raportului de cauzalitate se poate folosi teoria imputării obiective.
Se pune întrebarea: ce se întâmplă când acţiunea ce poate atrage răspunderea agentului pentru
rezultatul din culpă este incriminată ca o infracţiune-obstacol. De exemplu: X încredinţează un automobil
unei persoane care nu dispune de permis de conducere şi aceasta cauzează un accident mortal. Poate fi
tras la răspundere pentru ucidere din culpă cel care a încredinţat sursa de pericol unei persoane
neexperimentate, în condiţiile în care oricum X va răspunde pentru infracţiunea rutieră constând în
încredinţarea conducerii unei automobil pe drumurile publice.
Pentru detalii în ceea ce priveşte teoriile în materia raportului de cauzalitate a se vedea
În practic judici, s-a reţiut un concurs de infracţiuni între uciderea din culpă şi infracţiunea rutieră.
Incriminarea unei infracţiuni-obstacol nu duce la întreruperea raportului de cauzalitate, aşa cum se
întâmplă în cazul incriminării în OUG 195/2002 a încredinţării unui autovehicul spre a fi condus pe
drumurile publice şi uciderea din culpă comisă de cel căruia i-a fost încredinţat autovehiculul.
Ar fi ilogic să răspundă penal pentru ucidere din culpă cel care încredinţează un autovehicul pentru a fi
condus de o persoană pe un câmp, şi aceasta din urmă, din cauza neîndemânării, ucide o persoană din
culpă sau chiar conducătorul auto îşi pierde viaţa în accident. În schimb, cel care comite infracţiunea
rutieră să fie exonerat deoarece el va răspunde doar pentru încredinţarea comisă în condiţiile legislaţiei
penale rutiere.
Astfel, existenţa raportului de cauzalitate se va analiza în fiecare speţă de încredinţare şi, dacă există
raport de cauzalitate, cel care va răspunde pentru infracţiunea rutieră va putea răsp şi pt ucidere din culpă.
Prin incriminarea uciderii din culpă legiuitorul nu a dorit să incrimineze conduitele neglijente sau
nesăbuite în general, ci doar acele comportamente care au produs un rezultat concret, şi anume
moartea unei persoane.
În susţinerea acestui punct de vedere F. Gramatica dă următorul exemplu.
Dacă o persoană aruncă din neglijenţă o ţigară aprinsă într-o staţie de benzină, dar nu se produce nici
un rezultat prevăzut de legea penală, în cazul nostru moartea unei persoane, agentul nu va răspunde penal,
deoarece tentativa nu este posibilă şi sancţionată la faptele din culpă.
Dacă aceeaşi persoană aruncă aceeaşi ţigară neglijent pe şosea, în timp ce se deplasa cu autoturismul
între două localităţi, iar vântul deplasează ţigara aprinsă, aruncată pe şosea spre o căpiţă de fân în
care dormea cineva, iar urmare a incendiului declanşat victima decedează, cel care a aruncat ţigara, în
acest ultim caz va răspunde pentru ucidere din culpă. Dacă vom compara doar acţiunile agenţilor în cele
două ipoteze de şcoală, rezultă că acţiunea primului este mai periculoasă, şi, cu toate acestea, doar în a
doua ipoteză se va răspunde penal.
Dec nr.2628/1981 a Trib. Suprem, secţ. penală citată în Codul penal, ediţie îngrijită de Georgina
Bodoroncea, Irina Kuglay, Lavinia Lefterache, Ionuţ Matei, Iuliana Nedelcu, Francisca Vasile, Ed.
F. Gramatica, Principii de drept penal subiectiv, tradusă din italiană de Jean Moruzi,
Tipografia Ziarului Universul, Bucureşti, 1934.Infracţiuni contra vieţii persoanei
Asta înseamnă că, în cazul infracţiunii de ucidere din culpă, producerea rezultatului, adică moartea
unei persoane, este un element de tipicitate indispensabil, spre deosebire de infracţiunea de omor, unde
producerea rezultatului va face ca fapta să fie consumată, sau dimpotrivă, să rămână în formă de tentativă
în cazul neproducerii rezultatului.
Pentru omor, elementul esenţial pentru răspunderea penală este acţiunea de ucidere, pentru uciderea
din culpă elementul fundamental este rezultatul, imputabil sau reproşabil agentului.
De regulă, analiza unei infracţiuni de ucidere din culpă se face dinspre rezultat spre acţiunea
sancţionabilă penal. Se pune întrebarea dacă producerea morţii violente a unei persoane îi este
imputabilă cu titlu de culpă unei persoane. Dacă răspunsul este afirmativ, atunci autorul va răspunde
pentru ucidere din culpă.
Teoria normativă a vinovăţiei explică cel mai bine temeiul şi mecanismul răspunderii pentru
infracţiunea de ucidere din culpă, deoarece elementul esenţial este cel al reproşabilităţii unui rezultat.
Latura subiectivă. Fapta se comite din culpă cu sau fără prevedere, iar această împrejurare se va
reflecta în sancţiunea aplicată de instanţa de judecată, fără a influenţa tipicitatea faptei.
În legislaţia română, nu se face o diferenţiere în ceea ce priveşte angajarea răspunderii penale între
gradul culpei (lata, levis sau levissima). Fapta de ucidere din culpă este tipică indiferent de gradul
acestei culpe, dacă se stabileşte că a existat un raport de cauzalitate între acţiunea culpabilă a
agentului şi moartea victimei.
În cazul culpei la forma de bază a uciderii din culpă, ea se analizează ca o culpă comună, generală a
unei persoane, bazată pe obligaţia şi posibilitatea făptuitorului de a prevedea că fapta sa (acţiunea
sau inacţiunea), ar putea să cauzeze moartea unei alte persoane, împrejurare dedusă din
cunoştinţele generale şi experienţa social-comună. Cu alte cuvinte se analizează ca o obligaţie
generală de prudenţă.
De exemplu, dacă mama unui nou născut adoarme şi se aşează peste
copilul nou născut şi acesta se sufocă ea va răspunde pentru ucidere din culpă în formă de bază.
Experienţa comună ne conduce la ideea că trebuie avută o grijă deosebită în cazul unui copil nou născut,
care nu se poate apăra de o astfel de conduită culpabilă.
În sistemul francez dacă raportul de cauzalitate este indirect, atunci se va angaja răspunderea
penală pentru ucidere din culpă, doar dacă există o culpă caracterizată sau calificată, nefiind suficientă o
simplă culpă. V. Malabat, op. cit., p. 105; J. Pradel, M. Danti-Juan, op. cit., p. 92.
O altă chestiune este legată de situaţia aşa numitelor culpe concurente, când conduita culpabilă a
victimei şi autorului produc, împreună, decesul victimei (de exemplu: există culpă concurentă în cazul în
care victima traversează prin loc nepermis, dar şoferul, deşi trebuia să seziseze acest obstacol, din
cauză că nu era atent la drum, nu observă victima şi nu frânează la timp, deşi ar fi putut evita accidentul
dacă era atent).
Culpă concurentă a victimei în producerea rezultatului se evidenţiază doar în ceea ce priveşte
soluţionarea laturii civile, fără a influenţa elementul de tipicitate al uciderii din culpă. Asta însemnă că, în
cazul în care, de exemplu, culpa victimei în producerea rezultatului se va reţine în proporţie de 80%,
agentul va răspunde penal pentru fapta de ucidere din culpă, dar pe latura civilă va putea fi obligat la
repararea prejudiciului doar în procent de 20 %. Doar dacă se va reţine culpa exclusivă a victimei, fapta de
ucidere din culpă nu va mai fi tipică.
În doctrină, s-a susţinut că la infracţiunea de ucidere din culpă ar fi posibil coautoratul (de exemplu
când doi lucrători pe un şantier decid să arunce un panou de la înălţime, pentru a evita să coboare cu
panoul până jos şi, în cădere, panoul a căzut pe o persoană care se afla la baza schelei). În concret, fapta
celor doi a fost considerată o ucidere din culpă comisă sub forma coautoratului.
Nu împărtăşim acest punct de vedere, deoarece coautoratul presupune existenţa unei legături
subiective între participanţi, care este inexistentă în cazul culpei. Ei nu se pot înţelege să comită o
infracţiune al cărui rezultat nici măcar nu îl prevăd, deşi în mod obiectiv au contribuit amândoi la
producerea acestui rezultat.
Unii autori au considerat că problema este mai mult teoretică decât practică. Credem că o soluţie de
practică judiciară trebuie să aibă şi un fundament teoretic solid.
Pentru situaţia în care, mai mulţi autori, din culpă, produc moartea victimei propunem a se
recunoaşte ca o formă distinctă de pluralitate de făptuitori pluralitatea material-complementară.
În acest caz, s-ar recunoaşte împrejurarea că făptuitorii au produs acelaşi rezultat, împreună, dar şi
faptul că nu există o legătură subiectivă între ei pentru producerea urmării. O astfel de formă de pluralitate
de făptuitori există în cazul unei ucideri din culpă, atunci când mai multe persoane şi-au încălcat împreună
din culpă atribuţiile şi nu au împiedicat producerea rezultatului periculos.
C-tin. Mitrache, C. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Ed. Universul
În doctrina germană această formă de pluralitate se numeşte „Nebentaeterschaft”, (H.
Troendle, T. Fischer, op. cit., p. 231 par. 25.).Infracţiuni contra vieţii persoanei
De exemplu, două angajate ale unui salon de frumuseţe, care aveau atribuţia de a folosi şi supraveghea
aparatul de bronzat artificial, discută în contradictoriu şi uită să oprească aparatul de bronzat artificial în
care se află o clientă la bronzat, iar urmare a arsurilor provocate, victima decedează.
Opinia noastră are un caracter singular în doctrina română, dar ar putea să
răspundă cerinţelor de practică judiciară, deoarece, pe de o parte, se recunoaşte o colaborare
materială la producerea unui rezultat din culpă, adică agenţii comit o singură infracţiune, dar, în acelaşi
timp, se recunoaşte şi faptul că această colaborare materială nu are caracterul unui coautorat la
comiterea infracţiunii din culpă, deoarece lipseşte legătura subiectivă dintre participanţi.
Dacă, în cazul culpei cu prevedere, s-ar putea susţine că a existat şi o minimă colaborare psihică
prin faptul că au prevăzut împreună rezultatul periculos, în cazul culpei fără prevedere, este evident că
este exclusă legătura psihică faţă de rezultatul produs.
Pluralitatea complementar-materială se poate aplica şi în cazul celorlalte infracţiuni de rezultat din
culpă (vătămare corporală din culpă, distrugere din culpă etc.).
Sancţiunea. Uciderea din culpă în forma de bază se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 1
la 5 ani. Există sisteme penale în care pentru o ucidere din culpă se poate aplica chiar şi pedeapsa
amenzii. Raţiunea unei astfel de sancţiuni este determinată de ipotezele în care culpa agentului este
levissima, oferindu-i-se judecătorului posibilitatea de a individualiza mai bine sancţiunea. De altfel, şi în
practica judiciară română, de regulă, uciderea din culpă se sancţionează cu pedeapsa închisorii, însă
suspendată condiţionat.
Uciderea din culpă agravată
Această formă constă în uciderea unei persoane ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale ori a
măsurilor de prevedere pt exerciţiul unei profesii sau meserii, ori pentru efectuarea unei anume activităţi.
În cazul faptei comisive, acţiunea este îndeplinită necorespunzător, fără a se respecta măsurile de
prevedere, iar în cazul modalităţii omisive, inacţiunea se manifestă prin neîndeplinirea, neefectuarea
sau neexecutarea unui act, care era impus ca obligaţie prin măsurile de prevedere.
Culpa cu care se comite această formă agravată se mai numeşte şi culpă profesională.
Paragraful 222 C pen. german, unde este incriminată uciderea din culpă.
Condiţii de aplicare a acestei forme agravate:
- Agentul trebuie să desfăşoare în concret o profesie, meserie sau anumită activitate: asta
înseamnă că fapta este tipică doar dacă desfăşoară în concret o profesie, meserie sau anumită activitate.
Dacă nu desfăşoară acea activitate, se va reţine eventual forma de bază a uciderii din culpă, dacă se
constată existenţa unei culpe în producerea rezultatului.
- Trebuie să existe dispoziţii legale sau măsuri de prevedere pentru exerciţiul profesiei, meseriei sau
activităţii. Este evident că, pentru a fi încălcate nişte reguli, ele trebuie să existe formal, dincolo de
experienţa comună a oamenilor. În societatea contemporană există o suprareglementare şi, de aceea, de
regulă uciderea din culpă are un caracter agravat.
Sursa acestor măsuri de prevedere, din punct de vedere formal, poate să fie orice act normativ,
chiar şi cele cu caracter individual, dacă prin ele se stabilesc măs de prevedere în sarcina beneficiar
Cele mai multe reglementări se găsesc în domeniul circulaţiei rutiere, protecţiei muncii,
construcţiilor şi în domeniile cu risc crescut de accidente (minerit, platforme marine etc.).
Dacă nerespectarea măsurilor de supraveghere constituie prin ea însăşi o infracţiune, se va reţine un
concurs de infracţiuni între ucidere din culpă, formă agravată şi încălcarea obligaţiei de prudenţă. De
exemplu, infracţiunea de neluare a măsurilor de securitate şi sănătate în muncă (art. 37 din Legea nr.
319/2006 a securităţii şi sănătate în muncă) şi uciderea din culpă.
S-a susţinut că fapta de ucidere din culpă ar avea un caracter complex şi ar absorbi în conţinutul său şi
nerespectarea unor obligaţii de prudenţă sancţionate penal.
În doctrină, diferenţa între concursul de infracţiuni şi infracţiunea complexă se face prin folosirea
criteriului caracterului determinant, determinabil sau nedeterminat al infracţiunii absorbite.
În acest caz, fapta absorbită are un caracter nedeterminat şi se va reţine un concurs de infracţiuni. Doar
în cazul în care textul din art. 178 alin. 2 ar fi determinat expres infracţiunea absorbită sau cel puţin o
făcea determinabilă, s-ar fi putut pune în discuţie caracterul complex al acestei infracţiuni. Se
prevede că uciderea din culpă are un caracter agravat, dacă a fost comisă ca urmare a... nerespectării
dispoziţiilor legale.... (s.n. S.B.). Această formulare este departe de a determina sau de a face
determinabilă fapta absorbită. În plus, este dificil de acceptat ca o faptă din culpă să absoarbă în conţinutul
ei una intenţionată.
C. Butiuc, Discuţii privind încadrarea juridică a faptei de ucidere sau vătămare corporală
din culpă ca urmare a nerespectării unor dispoziţii legale privind protecţia muncii, în
Dreptul nr. 9/1997, p. 81-82.Infracţiuni contra vieţii persoanei
- Uciderea din culpă trebuie să fie săvârşită în timpul exerciţiului profesiei, meseriei sau activităţii.
Această condiţie este neces pt a stab obligaţ care îi incumbă agentului de a respecta măs de supraveghere.
Dacă fapta nu ar fi comisă în timpul exerciţiului, atunci evident că nu există o astfel de obligaţie
particulară, putând eventual a se reţine o ucidere din culpă în formă de bază. De exemplu, dacă un bucătar
accidentează mortal un coleg de serviciu, în timpul serviciului, datorită modului neglijent în care a folosit
cuţitul de tranşat, va răspunde pentru ucidere din culpă formă agravată.
Dacă, însă, aceeaşi persoană îşi ucide din culpă o rudă în timp ce tranşa în bucătăria personală un miel,
atunci uciderea va fi comisă în formă simplă. În acest caz, uciderea nu a fost comisă în timpul
exerciţiului meseriei de bucătar, ci a fost un accident casnic produs ca urmare a preparării hranei.
Latura obiectivă are drept conţinut specific, pe de o parte, împrejurarea că fapta este săvârşită în cadrul
şi cu ocazia exercitării unei profesii, meserii sau anumitor activităţi, iar, pe de altă parte, este urmarea
nerespectării dispoziţiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii,
ori pentru desfăşurarea unei anumite activităţi.
În concret, activitatea agentului poate fi realizată defectuos (de exemplu, circulaţia cu viteză excesivă
etc.) sau prin neîndeplinirea unui act necesar impus ca măsură de prevedere (de exemplu, cel care nu face
verificarea tehnică a frânelor autoturismului pe care îl conduce).
Subiect activ al acestei infracţiuni poate fi orice persoană care a săvârşit fapta aflându-se efectiv în
exerciţiul profesiei, meseriei ori în efectuarea unor anumite activităţi, indiferent de calitatea, calificarea ori
autorizarea profesională sau specială corespunzătoare acestor activităţi. Nu se cere vreo calitate specială
subiectului activ, ci este suficient ca acesta să desfăşoare în concret o profesie, meserie, sau orice altă
activitate, iar în timpul exercitări acestora, prin încălcarea unor măsuri de prevedere, în sens larg, să
ucidă o persoană.
Uciderea din culpă comisă de un medic.
În cazul infracţ de ucidere din culpă, comisă de medic, fapta acestuia prezintă anumite particularităţi.
Aceasta pentru că, prin natura sa, activitatea medicală prezintă un anumit grad de risc. Medicul se
află în poziţia unei persoane cu obligaţii contrare deoarece el va fi sancţionat fie pentru că nu a
intervenit, fie pentru că intervenţia lui a fost greşită. El nu generează de regulă sursa de pericol ci îl
produce prin faptul că nu îl împiedică.80
Aceste circumstanţe speciale în care medicul intervine nu trebuie să conducă la ideea că medicul este
imun la sancţiunea penală, deşi în România cel puţin în ultimii 50 de ani există foarte puţine soluţii de
condamnare penală a unor medici pentru culpa profesională.
Paradoxal în Europa situaţia este inversă în sensul că se constată o creştere a plângerilor civile
şi penale împotriva medicilor pe motiv de malpraxis. Mentalitatea bolnavului s-a schimbat radical
de la o încredere deplină în medic la o situaţie în care medicul devine vinovatul pentru eşecul medicinii.
Nediferenţierea culpei civile de cea penală conduce uneori la situaţia ca judecătorul din penal, din dorinţa
de a despăgubi civil victima îl va sancţiona penal pe medic. Astăzi nu mai există medicamente eficiente
care să nu aibă şi efecte adverse serioase.
Credem că ambele atitudini extreme sunt criticabile.
Prima, care protejează de sancţiunea penală orice conduită medicală culpabilă, dar şi cea de-a
doua, care stabileşte că medicul se transformă într-un vinovat de serviciu pentru orice limitare
normală a actului medical. Acţiunea în justiţia penală nu trebuie să fie un mijloc de despăgubire a
tuturor iluziilor curative. Henry Robert, la sfârşitul sec XIX susţinea că „Ceea se cerem nu este ca
medicul să fie plasat deasupra legilor, însă nu voim să fie plasat în afară de lege”.
Instanţele române, în perioada interbelică, erau cam la acelaşi nivel cu instanţele europene în materie
de apreciere a unui caz de culpă medicală sancţionabilă penal.
Recuperarea decalajului istoric pare dificilă şi pentru că această valoare culturală a dispărut, atât din
conştiinţa publicului, cât şi din jurisprudenţa penală română. Revenirea la normalitate se face greu şi de
aceea sunt puţine soluţii de condamnare pentru ucidere din culpă comisă de un medic, urmare a
activităţii medicale. Cu titlu de exemplu, putem cita o decizie din 2005 a C Ap Cluj în care
instanţa a condamnat un medic chirurg pentru ucidere din culpă deoarece a examinat superficial un
copil, a pus un diagnostic greşit şi a intervenit chirurgical cu întârziere. Urmare a acestor conduite,
victima a decedat.
Vom analiza caracteristicile culpei medicale sancţionabile penal prin raportare la condiţiile de
tipicitate a infracţiunii de ucidere din culpă comisă în
M. Akida, La responsabilité pénale des médecins du chef d’homicide et de blessures par imprudence,
Citat de I. Fruma, Responsabilitatea medicului, Ed. H Welther, Sibiu, 1944, p. 102.
Dec. penală nr. 122/2005 a C Ap. Cluj (nepublicată). Un alt exemplu este Dec. penală nr. 252/2008
a C Ap. Cluj (nepublicată).Infracţiuni contra vieţii persoanei
general. Astfel, cele două forme de ucidere din culpă vor fi comparate din perspectiva acţiunii sau
omisiunii culpabile, a raportului de cauzalitate, a rezultatului şi a formei de vinovăţie.
Din perspectiva laturii obiective, se poate delimita o culpă de drept comun a medicului supusă
regul generale şi o culpă legată de actul medical, adică ceea ce se înţel în sens comun prin culpa medicală.
 În prima categorie, poate fi inclusă, de exemplu, prezenţa în stare de ebrietate şi producerea morţii
victimei ca urmare a acestei stări. Credem că atenuarea condiţiilor răspunderii penale pentru aceste forme
de culpă sunt nejustificate, deoarece ele nu vizează conduita medicală în sens larg, ci vizează aspecte ale
vieţii private ale medicului. Credem că este un caz de actio libera in causa şi din acest motiv culpa sa se
analizează ca una de drept comun.
În a doua categorie, intră culpa medicală, cea pe care o vom analiza în continuare.
Din perspectiva laturii obiective, conduita medicală culpabilă poate fi în concret comisivă sau omisivă
şi poate fi clasificată în:
- culpă medicală propriu-zisă ( erori de diagnostic, erori în controlul realizării actului medical, uitarea
unor obiecte în corpul pacienţilor, prescrierea unui tratament eronat, lipsa unor indicaţii terapeutice,
nerespectarea unor reguli de igienă etc.)
- încălcarea obligaţiei de informare.
- erori organizatorice (lipsa de coordonare a echipei medicale, erori de comunicare între membrii
echipei medicale, delegarea unor atribuţii în mod eronat, neorganizarea activităţii de supraveghere
speciale a pacientului atunci când starea acestuia o cere, folosirea de personal necalif, folosirea de medici
extenuaţi sau epuizaţi, folosirea de echipamente defecte sau instrumentar impropriu actului medical).
De multe ori, este considerată o conduită culpabilă doar culpa medicală propriu-zisă, însă în realitate,
din perspectiva dreptului penal, aşa cum am arătat mai sus, conduita sancţionabilă penal poate consta şi în
erori organizatorice. De exemplu, netransferarea de urgenţă a unui pacient la o clinică de specialitate poate
fi considerată ca un management defectuos al cazului fiind temei de răspundere penală, dacă fapta poate fi
imputată celui care a gestionat defectuos cazul. Culpa nu este una medical propriu-zisă, dar este o
conduită culpabilă ce poate fi temei al răspunderii penale.
Conduita culpabilă se probează de regulă printr-o expertiză medico-legală, dar
judecătorul are libertatea de a propune o soluţie diferită de rezultatul expertizei atunci când culpa
medicului apare ca evidentă. De exemplu, medicul uită obiecte în corpul pacientului operat.82
În sens general, o conduită medicală este considerată culpabilă atunci când medicul într-un caz
concret nu a avut conduita pe care ştiinţa medicală ar fi aşteptat-o de la el.
Din acest motiv, ştiinţa medicală a stabilit anumite standarde medicale pe care orice medic trebuie să
le respecte în îndeplinirea actului medical. La aceste standarde medicale se raportează existenţa sau nu a
unui conduite culpabile. Dacă aceste standarde au fost respectate, chiar dacă se produce decesul
pacientului, medicul nu va putea răspunde penal.
Aceste standarde prezintă o dimensiune ştiinţifică, respectiv cunoştinţele teoretice cu privire la acel
tratament, dar şi o dimensiune practică, respectiv experienţa practică a medicului de a aplica acel
tratament. Din acest motiv, medicul trebuie să cunoască teoretic o procedură medicală, dar i se cere şi
experienţă practică în aplicarea ei.
Descoperirea unui nou tratament nu obligă medicul să-l aplice imediat dacă nu are şi experienţa
practică în acest sens, tocmai pentru că un standard nu poate fi impus medicului care nu are şi experienţa
practică, nu doar cunoştinţele teoretice.
Standardele medicale se analizează diferenţiat şi în concret. Astfel, dacă o eroare de diagnostic nu se
constituie ca o conduită culpabilă a unui generalist, ea poate genera însă o răspundere penală dacă
eroarea o face un medic specialist, tocmai pentru că standardele medicale sunt diferenţiate. Standardele
medicale se raportează şi la situaţia concretă a medicului şi o eroare de diagnostic pe care o face un medic
specialist care lucrează într-un spital în timp de război nu este o conduită culpabilă, spre deosebire de
cazul în care acelaşi medic lucrează într-o clinică în condiţii normale.
Conduitele medicale sancţionabile penal au caracteristici ce le diferenţiază de conduitele culpabile de
drept comun.
În primul rând, evaluarea conduitei culpabile se face ex ante şi nu post factum aşa cum se întâmplă de
regulă la faptele din culpă. Analiza conduitei greşite se face raportat la momentul realizării actului medical
şi nu la momentul producerii rezultatului, chiar dacă între timp ştiinţa medicală a evoluat, iar tratamentul
recomandat atunci de medic este considerat astăzi unul periculos.
În al doilea rând, activitatea medicală este guvernată de principiul libertăţii în alegerea
tratamentului medical. Nu există boli, ci există bolnavi. Asta înseamnă că medicul, în virtutea acestui
principiu, poate propune o altă abordare decât standardul medical tradiţional, dacă nu expune pacientul
unui risc vădit mai mare decât tratamentul clasic recomandat. În acest caz, nu există
K. Ulsenheimer, Arztstrafrecht in der Praxis, ed. IV, Ed. C.F Mueller, Heidelberg,
o conduită culpabilă din partea medicului, ci o concretizare a principiul libertăţii în alegerea tratam.
În lipsa acestui principiu, medicina nu ar putea evolua, iar medicul s-ar transforma într-un funcţionar.
În al treilea rând, o influenţă importantă asupra standardului medical o are şi existenţa unor resurse
materiale. Din acest motiv, nu poate fi considerată o culpă medicală conduita unui medic care foloseşte
un instrumentar depăşit deoarece statul nu oferă un instrumentar mai bun. Această limitare există în
orice ţară din lume, dar experienţa românească uneori este revelatoare pentru existenţa acestei abordări.
Resursele materiale sunt elemente importante ale actului medical şi doar o abordare ipocrită ne-ar face să
sancţionăm medicul pentru că societatea nu are mai multe resurse.
În al patrulea rând, conduita medicală se raportează şi la obligaţia de pregătire permanentă a
medicului. Există o conduită culpabilă dacă un medic nu se pregăteşte teoretic şi practic pentru noile
standarde medicale şi din acest motiv aplică proceduri ce astăzi sunt contraindicate sau chiar periculoase,
chiar dacă în trecut ele reprezentau un standard medical. Nivelul de documentare trebuie să fie unul
rezonabil. Nu va fi apreciată o culpă nedocumentarea, dacă, de exemplu, în urmă cu câteva săptămâni
apăruse un articol de specialitate, într-o revistă americană, ce propunea un tratament revoluţionar. Dacă
însă acel tratament a fost acceptat de comunitatea medicală şi chiar aplicat în concret, necunoaşterea
acestuia este imputabilă medicului.
Eroarea de diagnostic, de principiu, nu este sancţionabilă penal, deoarece nu ar trebui să-i imputăm
medicului limitele la care a ajuns medicina. Dacă el a respectat protocoalele de diagnostic şi, în ciuda
acestui aspect, s-a înşelat cu privire la boala de care suferă pacientul, deşi există o eroare de diagnostic,
aceasta nu echivalează cu o culpă cu semnificaţie penală.
Nu trebuie uitat că, de regulă, medicul este cel care prin greşeala sa nu împiedică un rezultat pe care
natura umană sau activitatea unui terţ l-ar produce oricum. În cazul culpei de drept comun, conduita
umană produce moartea victimei, în cazul culpei medicale conduita medicală nu împiedică un rezultat,
deşi ar fi putut să facă acest lucru.
Din perspectiva rezultatului, nu există nici o diferenţă între uciderea din culpă de drept comun şi
uciderea din culpă comisă de medic ca o formă de culpă medicală. Ambele presupun decesul victimei.
Din perspectiva raportului de cauzalitate, cele două modalităţi de ucidere din culpă se
aseamănă. În doctrina germană, analizându-se jurisprudenţa pe acest subiect, s-a afirmat că existenţa
unei culpe medicale ţine de siguranţa unei probabilităţi limitate, apreciate ca o relaţie între conduita
medicului şi rezultat.
Pentru o anliză detaliată a raportului de cauzalitate în caz de culpă medicală a se vedea K.
Ulsenheimer, op. cit., p. 262 şi următoarele.84
Din perspectiva laturi subiective, ambele forme de ucidere presupun comiterea unei fapte din culpă.
Diferenţele apar, însă, în modul de evaluare a existenţei sau nu a unei culpe în cazul uciderii din culpă de
drept comun, spre deosebire de uciderea din culpă în cazul culpei medicale.
Culpa medicului pentru activităţile cu un risc crescut pentru sănătatea pacientului se apreciază în
fiecare caz concret prin raportare la mijloacele folosite de medic şi nu la rezultatul produs, spre
deosebire de uciderea din culpă comună când raportarea se face la rezultat, respectiv moartea unei pers
Reproşabilitatea, ca temei de răspundere penal pentru o faptă de ucidere din culpă comisă de un
medic, se analizează în funcţie de obligaţia de competenţă ştiinţifică şi eficacitatea normală în realizarea
actului medical. Nu în ultimul rând, existenţa unei culpe se raportează la o obligaţie generală a medicului
de umanism (obligaţia de informare a pacientului, de supraveghere sau îngrijire a acestuia).
Domeniile în care se regăsesc cele mai multe cazuri de culpă medicală care au ca urmare moartea
victimei sunt chirurgia şi ginecologia.
Culpa medicului poate să conste în neîndemânare, neatenţie, imprudenţă, neglijenţă, întârzierea
actului, nesupravegherea ulterioară a pacientului.
În jurisprudenţă, una dintre dificultăţile majore în a sancţiona penal uciderile din culpă comise de
medici constă în proba existenţei unei culpe medicale. Expertiza medico-legală este, în procedura română,
o probă absolută, incriminatoare sau dimpotrivă exoneratoare.
Credem că judecătorul dispune de mai multă libertate. Se spune că o culpă medicală este universală,
deoarece şi realizarea actului medical este universal şi cu toate acestea o eventuală expertiză ştiinţifică
de la medici de specialitate, alţii decât medici legişti, nu produce efecte semnificative în procedura
penală română.
Analiza culpei medicului în sens penal nu trebuie să se facă doar prin raportare la definiţia legală
deoarece în cazul unui medic este evident că acesta prevede rezultatul conduitei sale culpabile şi, de
regulă, nu se bazează pe împrejurarea obiectivă că decesul pacientului nu se va produce şi, cu toate
acestea, fapta lui se va încadra la ucidere din culpă şi nu la omor. Elementul esenţial în aprecierea
existenţei culpei ca element al laturii subiective este acela al reproşabilităţii rezultatului, cu precizările pe
care le-am făcut mai sus.
Operaţiile estetice beneficiază de un regim mai restrictiv, deoarece se consideră că ele nu au caracterul
unui tratament medical, aşa că nu trebuie să beneficieze de clemenţa firească în cazul unui tratament
medical. În acest caz, culpa se raportează la rezultatul produs. Aceste proceduri sunt aplicate de un medic
existând proceduri medicale recomandate, dar această activitate nu esteInfracţiuni contra vieţii
generată de necesităţi de tratament a pacientului. De aceea cel care oferă aceste servicii îşi asumă riscul pe
care orice activitate o generează, fără a beneficia de nuanţările din cazul tratamentelor medicale.
Dacă operaţia estetică este un tratament medical (de exemplu, cazul celor arşi etc) atunci tratamentul
estetic beneficiază de regimul derogatoriu al culpei penale medicale.
Sancţiunea. Uciderea din culpă în forma agravată se sancţionează cu pedeapsa închis de la 2 la 7 ani.
Uciderea din culpă comisă de un conducător de vehicul cu tracţiune mecanică având în sânge o
îmbibaţie alcoolică peste limita legală sau care se află în stare de ebrietate
În art. 178 alin. 3 C pen. este incriminată această formă agravată de ucidere din culpă.
Condiţiile de reţinere a acestei forme agravate sunt:
- Uciderea din culpă să fie comisă de un conducător de vehicul cu tracţiune mecanică. Noţiunea
de conducător este definită în art. 6 pct. 12 din OUG 195/2002, fiind persoana care conduce pe drum un
grup de pers, un vehicul sau animale de tracţiun, animale izolat sau în turmă, de povară ori de călărie
Noţiunea de vehicul este definită în pct. 35 al art. 6 al OUG 195/2002, fiind sistemul mecanic
care se deplasează pe drum, cu sau fără mijloace de autopropulsare, utilizat în mod curent pentru
transportul de persoane şi/sau bunuri ori pentru efectuarea de servicii sau lucrări;
Se pune problema dacă noţiunea de vehicul cu tracţiune mecanică este aceeaşi cu cea de
autovehicul, aşa cum este definită în legislaţia rutieră. Credem că expresia vehicul cu tracţiune mecanică
are o sferă mai largă decât cea de autovehicul . De aceea, de exemplu, cel care conduce un tractor de
brazdă şi se află în stare de ebrietate va comite această formă agravată de ucidere din culpă. Sunt vehicule
cu tracţiune mecanică şi motoretele, mopedele, tramvaiele şi alte vehicule care se deplasează autonom cu
ajutorul unui motor. Nu intră în această categorie bicicletele.
- Conducătorul trebuie să fie în stare de ebrietate sau cu o îmbibaţie alcoolică peste limita legală.
Oricare dintre aceste circumstanţe este suficientă pentru a realiza tipicitatea faptei.
Prin stare de ebrietate se înţelege starea de tulburare psiho-fiziologică manifestă, produsă ca efect sau
sub influenţa intoxicaţiei cu alcool. Această stare este un element de fapt şi poate fi constată şi prin alte
mijloace de probă decât examenul toxicologic.
Depăşirea limitei legale a îmbibaţiei alcoolice în sânge înseamnă depăşirea valorii de 0, 8
grame la mie, alcool pur în litru de sânge.
Este posibil ca o persoană să ajungă în stare de ebrietate, fără a ajunge la limita legală în materie de
alcoolem sau, invers, o pers care a depăş limita legală de alcool în sânge poate să nu fie în stare de ebrietat
S-a susţinut că infracţiunea de ucidere din culpă comisă în aceste condiţii ar absorbi infracţiunea de
conducere pe drumurile publice cu depăşirea limitelor legale de alcoolemie, deoarece infracţiunea
incriminată de art. 178 alin. 3 C pen. ar fi una praeterintenţionată.
Prin decizia de îndrumare nr. 2/1975 s-a decis că infracţiunea prevăzută de art. 178 alin. 3 C pen.
este una complexă, care absoarbe infracţiunea de conducere în stare de ebrietate sau cu depăşirea
limitelor legale ale alcoolemiei.
Deşi o astfel de decizie a fost criticată în doctrină ea a influenţat soluţiile de practică judiciară cu
privire la caracterul complex al dispoziţiilor art. 178 alin. 3 C pen. Astăzi nu există o practică
judiciară unitară sub acest aspect, dar se poate afirma că există o tendinţă de a se reţine un concurs de
infracţiuni şi datorită consecinţelor ilogice pe care le generează reţinerea unei singure infracţiuni din
culpă, în planul recidivei.
Credem că infracţiunea de ucidere din culpă în această formă agravată şi conducerea pe drumurile
publice a unui autoturism cu o alcoolemie ce depăşeşte limita legală se găsesc în relaţie de concurenţă
şi nu se absorb. Concursul este unul real, deoarece, înlăturând acţiunea de ucidere, ar rămâne infracţiunea
rutieră, care s-a consumat atunci când agentul a început să conducă vehiculul pe drumurile publice, având
o alcoolemie peste limita legală.
Uciderea din culpă pe care o săvârşeşte conducătorul auto este un element ulterior care produce o altă
urmare. În plus, o faptă din culpă nu poate absorbi una intenţionată pentru a alcătui o infracţiune
praeterintenţionată. Forma de vinovăţie în acest caz ar trb să fie o culpă depăş (!!!) şi nu intenţie depăşită.
Faţă de formularea alin. 1 al art. 87 din OUG nr. 195/2002, soluţia concursului apare şi mai
argumentată. Acesta, deoarece legiuitorul penal a
Conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul sau tramvai de către o persoană care are o
îmbibaţie alcoolică de peste 0, 80 g/l alcool pur în sânge se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5
ani.Infracţiuni contra vieţii persoanei 87
renunţat la a incrimina conducerea pe drumurile publice în stare de ebrietate şi incriminează doar
conducerea în cazul în care autorul a depăşit limita legală în materie de alcoolemie. Astfel, este teoretic
posibil să se reţină art. 178 alin. 3 C pen. în cazul unei ucideri din culpă comise de un conducător auto
care se află în stare de ebriet, fără a se reţine şi infracţ rutier, dacă acesta a avut o alcoolemie sub cea legal
În ciuda acestor argumente, recent Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit, prin Decizia nr. I/2007,
că infracţiunea rutieră de conducere a unui vehicul cu tracţiune mecanică pe drumurile publice având o
îmbibaţie alcoolică peste limita legală va fi absorbită în conţinutul infracţiunii de ucidere din culpă forma
agravată, respectiv art. 178 alin. 3 C pen. Motivarea este aceea că soluţia absorbţiei este evidentă.
Este posibil să se reţină infracţiunea prevăzută de art. 178 alin. 3 C pen. şi atunci când conducătorul
unui vehicul cu tracţiune mecanică, aflat în stare de ebrietate sau cu o alcoolemie peste limita legală,
comite fapta pe un drum nepublic. În acest caz este exclusă reţinerea şi a infracţiunii rutiere, deoarece
fapta nu este tipică.
În cazul în care conducătorul vehiculului se află sub influenţa alcoolului, dar nu depăşeşte limita
legală, şi ucide din culpă o persoană, fapta sa se va încadra în dispoziţiile art. 178 alin. 2, deoarece acesta
a încălcat măsurile de prevedere cu privire la desfăşurarea unei anumite activităţi, adică şofatul.
În cazul în care uciderea din culpă este comisă de un şofer aflat sub influenţa unor substanţe
stupefiante se va reţine un concurs de infracţiuni între art. 178 alin. 2 C. pen. şi infracţiunea rutieră
incriminată în art. 87 alin. 2 din O.U.G. 195/2002.
Sancţiunea. Uciderea din culpă în această forma agravată se sancţ cu ped închisorii de la 5 la 15 ani.
Uciderea din culpă comisă de orice altă pers în exerciţiul profesiei sau meseriei şi care se află în
stare de ebrietate
Art. 178 alin. 4 C pen. stabileşte cea de-a patra formă calificată a uciderii din culpă ca fiind uciderea
din culpă comisă de orice altă pers în exerciţiul profesiei sau meseriei şi care se află în stare de ebrietate.
Raţiunea acestei forme agravate a fost determinată de faptul că o persoană aflată în stare de ebrietate
devine un pericol sporit pentru societate, atunci când desfăşoară anumite profesii sau meserii.
1 Dec nr. 1/2007 din 15.01.2007 a ICCJ dată în recurs în interesul legii publicată în M. Of nr. 81 din
Condiţiile de tipicitate a acestei forme agravate sunt:
- Fapta trebuie comisă de o persoană în exerciţiul profesiei sau meseriei. Este evident că trebuie să fie
o altă persoană decât un conductor auto, căruia i se aplică art. 178 alin. 3 C pen.
Dacă autorul se află în stare de ebrietate, dar ucide o persoană urmare a unui accident casnic, fapta nu
va fi tipică pentru această formă agravată (de exemplu, tatăl care, aflându-se în stare de ebrietate, scapă
din braţe pe copilul său nou-născut şi care moare urmare a căzăturii).
Dacă însă o asistentă medicală în stare de ebrietate, scapă din braţe copilul nou născut aflat în spital,
atunci fapta se va încadra în dispoziţiile art. 178 alin. 4 C pen.
Mai trebuie adăugat că legiuitorul enumeră doar exercitarea unei profesii sau meserii, aşa că nu intră în
această categorie şi exerciţiul unei alte activităţi.
Ni se pare nejustif o asemenea opţiune, în condiţiile în care legiuitorul a dorit să confere
culpei profesionale o sancţ mai gravă, atunci când se suprapune peste starea de ebrietate a agentului.
- A doua condiţie cumulativă se referă la faptul că făptuitorul trebuie să se afle în stare de ebrietate.
Este o împrejurare de fapt care se poate dovedi cu orice mijloc de probă. În acest caz, nu interesează dacă
legea prev sau nu vreo limită legală de alcool în sânge care este tolerată pt exerciţiul profesiei sau meserie
Dacă starea de ebrietate în care se află făptuitorul îndeplineşte condiţiile unui alt text de
incriminare, se vor aplica regulile concursului de infracţiuni între acea infracţiune şi forma agravată de
la art. 178 alin. 4 C pen.
Sancţiunea. Uciderea din culpă în această forma agravată se sancţ cu ped închisorii de la 5 la 15 ani.
Uciderea din culpă a două sau mai multe persoane
Legiuitorul a stabilit în art. 178 alin. 5 C pen., ca o formă agravată generală aplicabilă tuturor
celorlalte forme de ucidere din culpă (simple sau agravate), uciderea din culpă a două sau mai multe pers
 În acest caz, legiuitorul a dorit să stabilească o unitate legală.
Singura condiţie este să fi decedat două sau mai multe persoane ca urmare a unei singure acţiuni sau
omisiuni. Dacă autorul comite mai multe fapte de ucidere din culpă însă prin acţiuni, inacţiuni diferite, se
va reţine un concurs de infracţiuni între fiecare dintre acestea.
Dacă urmare a unui proces execuţional unic, unele dintre victime nu au decedat, se va reţine pentru
fiecare victimă care nu a decedat câte o infracţiune de vătămare corporală din culpă, în concurs cu
uciderea din culpă a două sau mai multe persoane, deoarece infracţiunea de vătămare corporală din
culpă nu are ca formă agravată vătămarea corporală din culpă a două sau mai multe persoane, neoperând
vreo unitate legală în acest caz.
Sancţiunea. Uciderea din culpă în această formă agravată se sancţionează cu un plus de până la 3
ani închisoare la maximul pedepselor prevăzute la forma de bază sau la oricare din formele agravate.
Asta înseamnă că, spre exemplu, dacă uciderea din culpă comisă în condiţiile art. 178 alin. 3 C pen. a
produs moartea a două sau mai multe persoane, sancţiunea care se va aplica va fi pedeapsa închisorii
între 5 şi 18 ani.90
BIBLIOGRAFIE SUPLIMENTARĂ
Antoniu George, Noul Cod penal şi Codul penal anterior, privire comparativă. Partea specială (I),
RDP nr. 1/2005
Antoniu George, Noul Cod penal şi Codul penal anterior, privire comparativă. Partea specială (II),
RDP nr. 2/2005
Antoniu George, Ocrotirea penală a vieţii persoanei, RDP nr. 1/2000
Antoniu George, Protecţia penală a vieţii persoanei, RDP nr. 1/1999
Boroi Alexandru, Aspecte juridice în legătură cu momentul naşterii şi momentul morţii, Dreptul nr.
Boroi Alexandru, Euthanasia- concept, controverse şi reglementare, RDP nr. 2/1995
Boroi Alexandru, Infracţiunea de determinare sau înlesnirea sinuciderii, Dreptul nr. 7/1998
Bratiş Marian, Formele agravate ale infracţiunii de ucidere din culpă, RDP nr. 4/2006
Butiuc Constantin, Discutii privind încadrarea juridică a faptei de ucidere şi vătămare corporală
din culpă ca urmare a nerespectării unor dispoziţii legale privind protecţia muncii, Dreptul nr. 9/1997
Diaconescu Horia, Consideraţii cu privire la momentul consumării infracţiunii de omor,
Dreptul nr. 3/2002
Diaconescu Horia, Infracţiunea de pruncucidere si participaţia penală încazul
Diaconescu Horia, Infracţiunile de tentativă la omor. Elemente dediferenţiere ale acesteia
de infracţiunile contra integritătii corporale şi sănătăţii persoanei, Dreptul nr. 3/2001
Diaconescu Horia, Probleme ivite in doctrina juridică şi practica judiciară cu privire la participaţie în
cazul infracţiunii de omor, Dreptul nr. 12/1999,
Diaconescu Horia, Un punct de vedere în legătură cu regimul sancţionator în cazul
infracţiunii prev de art. 176 lit. b Cod Penal când rezultatul s-a produs doar parţial, Dreptul nr. 2/1997
Dobrinescu Ion, Infracţiunea de pruncucidere, RRD nr. 11/1971
Filipaş Avram, Despre convertirea faptului putativ în tentativă în cazul infracţiunii de omor, RDP nr.
2/1994
Hecser Lorand, Eutanasia-Reflecţii medicale şi socio-juridice, Dreptul nr.11/2001
Loghin Octavian, Sancţionarea participanţilor în cazul pruncuciderii, RRD nr. 1/1973Infracţiuni
Margocsy Ladislau, O problemă de încadrare juridică: genocid, favorizarea infractorului sau omor
deosebit de grav, Dreptul nr. 7-8/1991
Mateuţ Gheorghiţă, O caracterizare a pruncuciderii în lumina teoriei şi practicii penale, Dreptul nr.
8/2000
Mateuţ Gheorghiţă, Uciderea din culpă săvârşită ca urmare a neres- pectării dispoziţiilor legale
ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea
unei anumite activităţi, Dreptul nr. 7/2000
Mateuţ Gheorghiţă, Unele consideraţii privind conţinutul constitutiv al infracţiunii de omor, Dreptul
nr. 7/1999
Mateuţ Gheorghiţă, Unele probleme privind tentativa la omor, Dreptul nr. 10/2000
Merloiu Maria Cristiana, Infracţiunea de pruncucidere, RDP nr. 4/1999
Mirea Ioan, Posibilitatea coexistenţei provocării cu premeditarea, Dreptul nr. 9/1998
Mureşan Liviu, Niţu Daniel, Eutanasia o pantă alunecoasă?, SUBB nr. 2/2003
Niculeanu Costel, Criterii pentru delimitarea infracţiunii de tentativă de omor calificat prevăzut de
art. 20 raportat la art. 174, 175 lit. c şi infracţiunea de punere în primejdie a unor persoane în
neputinţă de a se îngriji reglementată de art. 314 Cod Penal, Dreptul nr. 6/1997
Niculeanu Costel,
Infracţiuni Turianu
contra Corneliu,
integrităţii Posibilitatea
corporale reţinerii
şi a sănătăţii circumstanţei agravante generale93
persoanei
reglementată de art. 75 lit. b, în cazul infracţiunii de omor calificat prevăzută de art. 175 lit. c din Codul
penal, Dreptul 11/2002
Oprea Aurel, Unele consideraţii de lege ferenda în legătură cu infracţiunea de ucidere din culpă,
Dreptul nr. 1/1992
Paraschiv Gavril, Uciderea din culpă-infracţiune complexă, RDP nr 4/1999
Păvăleanu Vasile, Aspecte practice referitoare la săvârşirea infracţiunilor de „omor calificat" si
„omor deosebit de grav", Dreptul nr. 8/1995
Petrovici Mihai, Laczko David Geza, Mateuţ Gheorghiţă, Turianu Corneliu, Stoica Valeriu, Unele
consideraţii în legătură cu structura infracţiunii prevăzută de art. 178 alin. 3 din Codul penal, RRD
nr. 8/1986
Sârbulescu Bogdan Andrei, Reflecţii cu priv la culpa profesională ca formă a vinovăţ (I), RDP nr.
2/1995
Sârbulescu Bogdan Andrei, Reflecţii cu priv la culpa profesională ca formă a vinov(II, RDP nr. 3/1995
Streteanu Florin, Infracţiunea de omor în structura concursului caracterizat, în SUBB nr. 1/199492
Todan Andreea, Omorul deosebit de grav şi avortul agravat, RDP nr. 2/1999
Turianu Cornel, Petrovici Mihai, Discuţii despre natura juridică şi structura infracţiunii
prevăzute de art. 178 alin. 3 din Codul Penal, Dreptul nr. 4-5/1991
Viaşu Alexandru, Papadopol Vasile, Contribuţii la corecta încadrare ca omor deosebit de grav a
faptei celui care a mai săvârşit un omor, RRD nr. 2/1977

CAPITOLUL III
INFRACŢIUNI CONTRA INTEGRITĂŢII CORPORALE ŞI A SĂNĂTĂŢII PERSOANEI
Aspecte generale
Infracţiunile contra integrităţii corporale sau sănătăţii persoanei constituie o subgrupă a
infracţiunilor contra persoanei şi cuprind acele fapte, săvârşite prin orice mijloace, prin care se
cauzează unei persoane o suferinţă fizică sau o vătămare a integrităţii corporale ori a sănătăţii sale.
Este incriminată vătămarea unei alte persoane şi a nu propriei persoane, cu excepţia cazului când
ar contraveni interesului general (autovătămarea pentru sustragerea de la serviciul militar art. 348 CP
Integritatea fizică a persoanei este intangibilă. Aceasta înseamnă că statul protejează cu mijloace
penale integritatea fizică şi sănătatea unei persoane împotriva oricăror forme de agresiuni care afectează
integritatea fizică sau sănătatea persoanei. Cu toate acestea, legiuitorul penal stabileşte anumite limite de
la care se consideră necesară intervenţia textelor de incriminare. Astfel, vătămarea corporală din culpă se
sancţionează penal doar dacă s-au cauzat suferinţe ce au necesitat cel puţin 11 zile de îngrijiri medicale,
iar actele de violenţă, care nu au produs vreo vătămare corporală, se sancţionează doar dacă au produs
suferinţă fizică.
Integritatea fizică a persoanei este de principiu disponibilă, deoarece consimţământul victimei poate
exonera de răspundere penală, dacă acest consimţământ nu vizează o vătămare corporală ireversibilă şi nu
contravine bunelor moravuri sau dispoziţiilor legale. Pentru faptele incriminate de art. 180 şi 181 C pen.,
cauza justificativă a consimţământului victimei este regula, dar credem că, în mod excepţional, această
cauză justificativă ar putea opera şi în cazul faptelor care ar intra sub incidenţa art. 182 C pen.
Obiectul material este reprezentat de corpul persoanei.
Prin „integritate corporală” se înţelege integritatea anatomo-morfologică, iar prin „sănătate” se
înţelege starea de funcţionare psihofiziologică a organelor corpului sau starea de normalitate bio-
fiziologică a victimei din momentul săvârşirii infracţiunii.
Ultima precizare este necesară, deoarece şi o persoană care, în momentul comiterii infracţiunii, era
bolnavă va fi protejată penal împotriva acţiunii prin care se încearcă vătămarea integrităţii sau sănătăţii
sale. Comparaţia se face între starea de sănătate înaintea agresiunii şi starea victimei după
agresiune. Ea nu se raportează la o stare teoretică de deplină sănătate. Fapta de vătămare corporală gravă
va fi tipică dacă victimei i s-a cauzat pierderea unui ochi, chiar dacă victima nu putea să vadă cu acel ochi,
din cauza unei boli care îi afecta vederea.
Se discută în doctrină dacă pot intra în conţinutul infracţiunilor contra integrităţii corporale sau a
sănătăţii şi acele comportamente ce cauzează doar suferinţe psihice. Tradiţional, răspunsul a fost unul
negativ. Cu toate acestea, raportat la definiţia pe care Organizaţia Mondială a Sănătăţii a dat-o stării de
sănătate, s-a discutat că şi aceste urmări ar trebui luate în calcul. Faţă de formularea expresă a art. 180 C
pen., este evident că de lege lata este exclusă o asemenea interpretare. În cazul vătămării corporale,
vătămării corporale grave, dacă se produce victimei o suferinţă psihică, care necesită îngrijiri medicale, în
funcţie de urmarea concretă, se poate să se realizeze tipicitatea acestor texte de incriminare. Prin urmare,
se poate susţine că este protejată şi integritatea psihică a persoanei. Aceasta se explică prin faptul
că formularea textului din art. 181 C pen. se referă la... fapta prin care s-a pricinuit integrităţii corporale
sau sănătăţii o vătămare...(s.n. S.B.).
Este însă discutabil dacă o consiliere psihologică se circumscrie noţiunii de tratament medical în
sensul legii penale. De principiu, răspunsul este negativ, în sensul că această consiliere psihologică nu
are un caracter medical, dar asta nu poate exclude sit de excepţie, când ea devine tratament psihiatric.
Integritatea corporală şi sănătatea sunt protejate indif de starea acestora în momentul săvârşirii infracţ
Subiectul activ este unul general. Infracţiunile din această secţiune (lovirea şi vătămarea integrităţii
corporale sau sănătăţii) pot fi comise şi de pers jur în condiţiile generale de răspundere penală a acesteia.
Latura obiectivă constă, în general, în „lovirea” sau „vătămarea corporală” a unei persoane prin
orice mijloace. Conceptul de „lovire” sau „vătămarea” indică atât fapta cât şi rezultatul acesteia.
Faptele din această subgrupă sunt de infracţiuni rezultat.
În general, încadrarea juridică se face în funcţie de gravitatea urmărilor produse.
Pentru evaluarea nivelului de gravitate al vătămărilor sunt folosite diverse criterii:
Criteriu curativ sau al duratei îngrijirilor medicale. În această ipoteză, criteriul de delimitare este
raportat la zilele de îngrijiri medicale, de care are nevoie victima pentru a se însănătoşi. Acesta este unul
din criteriile de diferenţiere între infracţiunea de loviri sau alte violenţe şi vătămarea corporală: dacă fapta
a produs o vătămare a integrităţii corporale ce necesită cel mult 20 de zile de îngrijiri medicale, fapta se
va încadra în art. 180 alin. 2 C pen., iar dacă s-a depăşit 20 de zile de îngrijiri medicale, atunci fapta se
va încadra în art. 181 C pen. Numărul de zile de îngrijiri medico-legale se stabileşte prin certificatul
medico-legal sau printr-o expertiză medico-legală. Se propune a se înlocui formularea de zile de îngrijiri
medicale cu cea de zile de tratament medical. În opinia noastră, diferenţa este de ordin terminologic.
Criteriul fizio-patologic sau al gradului tulburării sau vătămării provocate integrităţii corporale.
Delimitarea, raportat la acest criteriu, se face în funcţie de vătămarea concretă suferită de victimă, în
ceea ce priveşte starea sa de sănătate. Dacă, de exemplu, victimei i s-a cauzat pierderea unui organ, fapta
se va încadra în dispoziţiile art. 182 alin. 2 C pen., chiar dacă numărul de zile de îngrijiri medicale, de
exemplu 25 de zile, ar fi determinat încadrarea faptei în conţinutul infracţiunii de vătămare corporală.
Aceste criteriu este folosit pentru a delimita vătămarea corporală gravă de celelalte infracţiuni
contra integrităţii sau sănătăţii persoanei.
Criteriul socio-economic, al gradului pierderii sau reducerii capacităţii de muncă.
Conform acestui criteriu, delimitarea între diferitele infracţiuni contra integrităţii corporale se face
raportat la numărul de zile în care persoana a fost în incapacitatea de a munci. În acest caz,
vătămarea suferită dobândeşte o dimensiune economică. Acest sistem există în Codul penal francez
(de exemplu art. 222-19 şi 20 C pen. francez). Legiuitorul român nu foloseşte acest criteriu de delimitare
între infracţiunile contra integrităţii sau sănătăţii persoanei.
Consumarea infracţiunii are loc la momentul producerii rezultatului vătămător.
Din punct de vedere subiectiv, infracţiunile din această secţiune pot fi comise cu intenţie,
praeterintenţie sau culpă.
În caz de pluralitate de subiecţi pasivi, se va reţine şi o pluralitate de infracţiuni, aplicându-se regula
pluralităţii de infracţiuni în cazul vătămării mai multor persoane, deoarece aceste infracţiuni sunt
infracţiuni contra persoanei.96
Consimţământul victimei drept cauză justificativă operează după regulile generale, în sensul că fapta
nu trebuie să contravină bunelor moravuri. Este evident că nu consimţământul trebuie să contravină
bunelor moravuri, ci fapta. Deoarece acest concept de bune moravuri este destul de greu de circumscris
exact trebuie să fie interpretat destul de riguros. Credem că, din acest motiv, trebuie făcute anumite
precizări cu privire la anumite situaţii particulare:
a. Nu se pune problema existenţei sau nu a unui consimţământ în cazul în care autorul se
autolezează, de exemplu în cazul în care, prin constrângere, are raport sexual cu victima şi astfel
dobândeşte o anumită boală, venerică sau nu. Deşi autorul suferă o vătămare a sănătăţii sale, în acest caz
prin constrângerea victimei la raportul sexual, victima violului devine un obiect prin intermediul căruia
agentul se autolezează. Fapta nu mai este tipică deoarece, de principiu, fapta de autolezare a integrităţii
sau sănătăţii nu este incriminată.
b. În ceea ce priveşte intervenţiile medicale asupra corpului unei persoane, trebuie precizat
că medicul se află în situaţia unor obligaţii contrare, a căror neîndeplinire îi poate aduce sancţiunea
penală. Fie nu intervine şi atunci răspunde pentru comiterea faptei prin omisiune, fie intervine şi atunci
poate răspunde de producerea rezultatului prin comisiune. În plus, intervenţia medicală în general are
un anumit grad de risc acceptat şi tolerat de lumea medicală. Asta în condiţiile în care medicul respectă
procedurile medicale recomandate într-o astfel de situaţie (exercită activitate conform lex artis). Din acest
motiv analiza vinovăţiei, tipicităţii şi antijuridicităţii unei fapte contra integrităţii corporale sau sănătăţii a
medicului trb făcută cu deosebită precauţie după distincţiile pe care le-am făcut în cazul culpei medicale.
Se analizează în primul rând dacă există o omisiune nejustificată de a interveni în sprijinul
pacientului, deoarece acesta are o poziţie de garant raportat la pacientul său.
În al doilea rând, se analizează dacă procedura medicală este corectă şi rezultatul obţinut corespunde
voinţei pacientului, iar dacă este aşa, este evident că medicul nu a comis nici o infracţiune, deşi poate că
rezultatul se referă la înlăturarea unui organ (urmare prevăzută la infracţiunea de vătămare corporală
gravă) sau administrarea unor injecţii sau alte tratamente dureroase.
Se analizează ipoteza în care, deşi procedura medicală a fost corectă, nu s-a produs rezultatul dorit
de pacient. Trebuie verificată existenţa consimţă- mântului pacientului, drept cauză justificativă, de a fi
supus la respectiva procedură medicală, iar dacă acesta lipseşte, se poate angaja răspunderea penală,
fapta nemaifiind justificată.
Legea nr. 46/2003 privind drepturile pacientului consacră expres obligaţia de informare a acestuia,
cu privire la riscurile şi consecinţele tratamentului la
1 R. Maurach, F. -C. Schroeder, M. Maiwald, op. cit., p. 103, par. 14.Infracţiuni contra integrităţii
corporale şi a sănătăţii persoanei 97
care este supus. În lipsa acestei informări, în cazul producerii acelui risc medical, medicul ar putea
răspunde pentru acel rezultat deoarece, dacă pacientul ar fi cunoscut posibilitatea producerii acelei
urmări, poate nu şi-ar mai fi dat consimţământul la actul medical. În acest caz, faptei medicului îi lipseşte
intenţia în producerea vătămării integrit corporale a pacientului, dar va putea răspunde pt fapta din culpă.
În cazul în care necesităţile medicale din timpul operaţiei conduc la o extindere a procedurilor
medicale, în acest caz consimţământul prezumat al agentului faţă de aceste noi proceduri medicale are
prioritate faţă de obţinerea consimţăm în procedura obişnuită, adică înainte de începerea operaţiei.
Art. 14 din Legea nr. 46/2003, prevede că, în situaţia în care pacientul nu îşi poate exprima voinţa,
dar este necesară o intervenţie medicală de urgenţă, personalul medical are dreptul să deducă acordul
pacientului dintr-o exprimare anterioară a voinţei acestuia. Credem că prevederea creează probleme de
aplicare practică, deoarece în această situaţie temeiul este autorizarea legii, nemaifiind necesar
consimţământul pacientului. Este imposibil ca o persoană să exprime un consimţământ anterior, în
eventualitatea că, vreodată, va fi nevoie ca personal medical să „deducă” acest consimţăm din voinţa sa.
În cazul obţinerii unui rezultat nedorit, dacă procedura medicală a fost respectată (lex artis), atunci
medicul nu va răspunde penal pentru vreo infracţiune.
Regulile sunt diferite în cazul activităţilor medicale ce nu urmăresc un scop medical
(tratamentele chirurgicale cosmetice, transplant de păr, folosirea de substanţe dopante în sport cu
consecinţe asupra sănătăţii sportivului, înlăturarea chirurgicală a posibilităţii de procreare) care sunt
guvernate de reguli particulare.
Infracţiunile intenţionate contra integrităţii corporale sau sănătăţii sunt absorbite în mod natural în
conţinutul infracţiunii de omor. Prin excepţie, în cazul tentativei de omor pentru care a operat desistarea
sau împiedicarea producerii rezultatului, autorul va răspunde pentru o faptă împotriva integrităţii corporal,
în funcţie de rezultatul produs, deoarece aceste infracţ au un caracter natural subsidiar faţă de omor
Infracţiunile contra sănătăţii şi integrităţii persoanei îşi pierd autonomia atunci când sunt prevăzute
ca element constitutiv sau formă agravată a unei alte infracţiuni (ultraj, tâlhărie etc.).
Art. 4-12 din Legea nr. 46/2003.
R. Maurach, F. -C. Schroeder, M. Maiwald, op. cit., p. 109, par. 26.98
În categoria infracţiunilor contra integrităţii corporale sau sănătăţii intră infracţiunile de loviri sau
alte violenţe (art. 180 C pen.), vătămare corporală (art. 181 C pen.), vătămare corporală gravă (art. 182
C pen.), lovituri cauzatoare de moarte (art. 183 C pen.) şi vătămare corporală din culpă (art. 184 C pen.).
Loviri sau alte violenţe
 În art. 180 CP se prevede că lovirea sau orice acte de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice se pedeps
Latura obiectivă. Fapta se poate comite prin lovire sau prin oric act de violenţ cauzator de suferinţ fiz
„Lovirea” este acel act de agresiune care constă în acţiunea mecanică, a unei energii cinetice
exterioare, de atingere, compresiune sau izbire bruscă şi violentă, a suprafeţei de contact a corpului
victimei, cu sau de un corp contondent, de regulă prin proiectare, călcare, alunecare, aruncare sau cădere.
Prin „act de violenţă” se înţelege orice alt mod de exercitare a unei forţe brutale, constrângeri sau
energii de orice natură care cauzează suferinţe fizice.
Diferenţa dintre „lovire” şi „actul de violenţă” în sensul art. 180 C pen. constă în aceea că actul de
violenţă este orice alt act decât lovirea care, în concret, cauzează victimei o suferinţă fizică. În cazul
lovirii, suferinţa fizică este prezumată, pe când, în cazul actului de violenţă, victima trebuie să facă
dovada că i s-a cauzat o suferinţă fizică, pentru ca fapta să fie tipică.
Actul de executare are un caracter material, fizic, dar poate consta chiar şi într-o acţiune psihică. În
acest din urmă caz, trebuie ca acţiunea psihică să producă o suferinţă fizică pentru a realiza tipicitatea
acestei infracţiuni.
Discutabile sunt situaţiile limită în care, de exemplu, victima este supusă unei agresiuni psihice, de
exemplu prin sperierea ei. În aceste cazuri, fapta este una tipică, dacă efectele acestor acţiuni au un
caracter corporal, în sensul că integritatea corporală este lezată mijlocit, prin excitarea sistemul nervos
vegetativ (sperierea gravă a victimei îi produce un atac de panică, puternice dureri de cap etc.).
Simplele efecte psihice, tulburările psihice care nu afectează şi constituţia fizică a victimei, nu
îndeplinesc tipicitatea acestei infracţiuni (enervarea, teama, obosirea victimei sau tulburarea somnului
prin telefoane repetate în timpul nopţii sau prin organizarea unei petreceri în care muzica este
dată la maximum).
Prin suferinţă fizică se înţelege suportarea unei dureri fizice, indiferent de gradul său de intensitate. În
categoria suferinţelor intră: eritemul traumatic (iritaţia cutanată), excoriaţia (zgârieturi) şi echimoza
(vânătaia), iar existenţa lor se apreciază în fiecare caz concret.
Fapta se poate comite printr-o acţiune, prin forţa proprie a autorului, prin forţe animate sau neanimate
sau chiar prin fapta victimei (când, de exemplu, autorul constrânge victima să sară de la înălţime şi, ca
urmare, victimei i se produc suferinţe fizice).
Fapta se poate comite şi printr-o omisiune, atunci când autorul are o obligaţie de garant cu
privire la împiedicarea producerii suferinţei fizice unei persoane şi nu îşi îndeplineşte această obligaţie
(agentul era însărcinat să avertizeze trecătorii atunci când se aruncă zăpada de pe un imobil, iar acesta
intenţionat nu avertizează un trecător care este lovit de zăpada căzută de pe acoperişul imobilului).
Se consideră că lovirile foarte uşoare sau suferinţele fizice de foarte mica intensitate nu antrenează
răspunderea penală.
În trecut, li se recunoştea cutumiar părinţilor dreptul de a-şi lovi copilul, atunci când această lovire era
circumscrisă exercitării dreptului de educaţie şi corecţie. Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 217/2003
privind prevenirea violenţei în familie, prin art. 2 a fost interzisă orice formă de violenţă ca mijloc de
educare a copiilor, aşa că fapta părinţilor care cauzează suferinţe fizice minorilor în exercitarea dreptului
de „educare” poate intra sub incidenţa art. 180 alin. 1 ind. 1 C. pen. Cutuma nu mai poate justifica o
astfel de conduită, în măsura în care această formă de comportament a fost expres prohibită.
Sancţionarea penală a violenţei ca mijloc de educaţie a apărut în sistemul european odată cu abrogarea
textelor care autorizau folosirea violenţei ca un astfel de mijloc. Asta nu înseamnă că violenţa a dispărut
ca formă de educaţie din viaţa socială, dar textul evidenţiază opoziţia expresă a societăţii faţă de această
formă de comportament.
Acest lucru este valabil şi în cazul violenţei folosite în procesul de educaţie de către profesori,
fiind interzisă folosirea violenţei fizice sau psihice.
Asta nu înseamnă că nu operează în cazul lor cauza justificativă a legitimei apărări atunci
când sunt supuşi ei sau alţi copii unor agresiuni, din
H. Troendle, T. Fischer, op. cit., p. 1390, pct. 4.
C. Rătescu, Codul penal adnotat III, p. 108, pct. 6.
În aceeaşi măsura regula se aplică regula şi în dreptul german, după ce, prin modificarea codului
civil german, s-a interzis folosirea oricărei violenţe fizice sau psihice în educare propriului copil.
De exemplu, textul care autoriza folosirea violenţei ca mijloc de educaţie a fost abrogate în Germania
în 2000, în Anglia în 2004, în Austria în 1989.100
această perspectivă, condiţia prevăzută de art. 44 alin 3 C pen., respectiv ca atacul să pună în pericol
grav persoana victimei, apare nejustificată şi împiedică intervenţia profesorului în cazul în care este
agresat el sau un alt copil. O lovire sau un act de violenţă care nu pune în pericol grav persoana victimei,
nu poate fi calificată ca fiind un atac, în sensul cerut de lege pentru a putea justifica o legitimă apărare.
În cazul în care profesorul solicită intervenţia forţelor de ordine (jandarm, poliţist etc.), violenţa lor
îndreptată asupra elevilor agresori este justificată în temeiul autorizării legii.
Violenţa folos de organele statului, în limitele legii, este autorizată de lege şi fapta nu este antijuridică.
Fapta se consumă în momentul săvârşirii actului de violenţă care corespunde şi cu momentul
producerii suferinţei.
Latura subiectivă. Fapta se poate comite cu intenţie directă sau eventuală. Nu se poate comite
cu praeterintenţie, deoarece nu există o formă intenţionată mai uşoară sancţionabilă penal, care să fie
urmarea dorită de către agent, iar urmarea prevăzută de art. 180 alin. 1 C pen. să fie o urmare mai gravă
produsă din culpă.
Sancţiunea. Infracţiunea se pedepseşte cu pedeapsa închisorii de la o lună la 3 luni sau amendă.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.
Forme agravate ale infracţiunii de loviri sau alte violenţe:
a. Fapta este săvârşită asupra unui membru de familie.
Prin „membru de familie” se înţelege soţul sau o rudă apropiată, dacă aceasta din urmă locuieşte şi se
gospodăreşte împreună cu făptuitorul (art. 149 ind. 1 C pen.). Motivul sau scopul acestor violenţe asupra
unui membru de familie este lipsit de importanţă. Fapta va fi comisă în formă agravată, chiar dacă
părintele a dorit să-i aplice o corecţie copilului său pentru comportamentul neadecvat al acestuia din urmă.
În sarcina agresorului nu se mai poate reţine şi circumstanţa generală a comiterii faptei prin violenţă
asupra membrilor fam (art. 75 alin. 1 lit. b C pen.), deoarece această form agravată are un caract special.
Trebuie făcută observaţia că art. 180 alin. 1 ind. 1 C pen. prezintă o particularitate din punct de vedere
formal, deoarece în sistemul legislativ penal român alineatele se numără. Or, la citirea art. 180 C pen.
acesta ar fi alineatul 2, cu toate acestea legiuitorul l-a numit alineatul 1 indice 1, ca şi când s-ar putea
număra cu indici (sic!!!).
Cu privire la injusteţea acestei condiţii a se vedea S. Bogdan, Legitima apărare. Caracterul
atacului, în RDP 2/2002, p. 69-73.Infracţiuni contra integrităţii corporale şi a sănătăţii persoanei
Ar fi fost mult mai simplu să republice articolul în întregime şi atunci nu trebuia să facă aceste
proceduri de numerotare atipice sistemului românesc.
Sancţiunea. Infracţiunea se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 1 an sau amendă.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală în cazul acestei forme agravate se pune în mişcare şi din oficiu,
iar împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală. Această prevedere a fost introdusă în codul penal
tocmai pentru a putea permite intervenţia autorităţilor în cazurile de violenţă familială. S-a considerat că
victima, de multe ori, din teamă nu are curajul să depună plângere împotriva agresorului. Agresorul nu ar
mai putea să împiedice victima prin constrângere să depună plângerea penală, deoarece fapta este
urmărită din oficiu, dar este posibilă constrângerea victimei la „împăcarea” cu agresorul.
b. Fapta a pricinuit o vătămare ce necesită pentru vindecare cel mult 20 de zile de îngrijiri medicale.
Elementul care conferă faptei un caracter agravat este împrejurarea că victima are nevoie de îngrijiri
medicale. Este suficientă o singură zi de îngrijiri medicale pt a se realiza tipicitatea acestei forme agravate.
Prin „îngrijiri medicale” se înţelege, în sens larg, supunerea victimei la un regim sau tratament
adecvat în vederea vindecării. Este indiferent dacă îngrijirile se acordă de medic sau de orice altă
persoană, în spital sau ambulatoriu. Nu are importanţă dacă durata îngrijirilor s-a prelungit din cauză că
tratamentul nu a fost adecvat, cu excepţia cazului în care se stabileşte că victima s-a comportat aşa încât să
se prelungească durata îngrijirilor.
Echimoza este o leziune traumatică externă care, de regulă, nu necesită un timp de îngrijiri medicale,
fapta încadrându-se la forma simplă a infracţiunii de loviri sau alte violenţe, deoarece ea constă într-un
revărsat sanguin mai mult sau mai puţin întins, localizat în grosimea tegumentului şi ţesutului
subcutanat, sau mai profund rezultat al unui traumatism. Prin excepţie, anumite echimoze întinse pe zone
mari, care pot genera şoc traumatic ori care împiedică funcţia unui organ, pot necesita anumite zile de
îngrijiri medicale (5-8), determinând astfel încadrarea la forma agravată a art. 180 alin. 2 C pen.
Criteriul de delimitate a formei agravate a art. 180 C pen. de forma simplă este criteriul curativ sau
terapeutic al îngrijirilor medicale, iar criteriul legal de apreciere al gravităţii leziunilor este timpul sau
durata îngrijirilor medicale, care cuprinde global perioada de tratament a leziunilor şi urmărilor acestora, a
eventualelor boli posttraumatice, a complicaţiilor legate de traumatism şi a
C. Rătescu, Codul penal adnotat III, p. 113, pct. 2.
G. Mateuţ, op. cit., p. 184.
V. Beliş, C. Naneş, Traumatologia mecanică în practica medico-legală şi judiciară, Ed.
tratamentelor preventive generale (antitetanic, antirabic etc.). În cazul îngriji- rilor medicale succesive, se
însumează întreaga perioadă în care victima a fost supusă la îngrijiri medicale.
Durata minimă pentru a se reţine această formă agravată este de o zi, iar în caz de exact 20 de zile
de îngrijiri medicale, se reţine această formă agravată.
În practica judiciară, certificatele medico-legale sunt folosite în probarea acestei împrejurări.
Aceasta nu înseamnă că dovada numărului de zile de îngrijiri medicale nu s-ar putea face şi cu orice
mijloc de probă. Din păcate, din comoditate, ignoranţă sau din dorinţa de a nu-şi asuma nici o
responsabilitate în acest sens, judecătorii, sub acest aspect, tind să devină sclavii acestor certificate
medico-legale, nimeni şi nimic nu poate să le combată concluziile, care sunt uneori cel puţin discutabile.
Certificatul medico-legal este doar un mijloc de probă, care, la fel ca restul mijloacelor de probă, nu
trebuie să aibă un caracter absolut.
Latura subiectivă. Fapta se poate comite cu intenţie directă sau eventuală, dar şi cu
praeterintenţie, atunci când intenţia iniţială a fost de a lovi astfel încât victima să nu aibă nevoie de
îngrijiri medicale, dar, în concret, se produce din culpă urmarea specifică acestei forme agravate.
Sancţiunea. Infracţiunea se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 3 luni la 2 ani sau amendă.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate
şi operează împăcarea părţilor.
c. Fapta a pricinuit o vătămare unui membru de familie ce necesită pentru vindecare cel mult 20 de
zile de îngrijiri medicale.
În cazul acestei forme agravate, legiuitorul a inclus atât calitatea specială a subiectului pasiv, cât şi
criteriul gravităţii lovirii sau a actului de violenţă.
Sancţiunea. Această formă agravată se pedepseşte cu pedeapsa închisorii de la 1 la 2 ani sau amendă.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală în cazul acestei forme agravate se pune în mişcare şi din oficiu.
Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.
Vătămarea corporală
Este definită în art. 181 C pen. şi constă în fapta prin care s-a pricinuit integrităţii corporale sau
sănătăţii o vătămare care necesită pentru vindecare cel mult 60 de zile.
1 O. Stoica, op. cit., p. 91.
2 C. Rătescu, Codul penal adnotat III, p. 113, pct. 2.Infracţiuni contra integrităţii corporale şi a
Particularităţile acestei fapte în ceea ce priveşte latura obiectivă sunt date de durata îngrijirilor
medicale, care trebuie să se situeze între 21 şi 60 de zile, inclusiv.
Numărul minim de 21 de zile rezultă prin interpretarea textului raportat la art. 180 alin 2. C pen.,
care stabileşte că fapta care a produs o urmare ce necesită cel mult 20 de zile se încadrează în
dispoziţiile formei agravate a infracţiunii de loviri sau alte violenţe.
Latura obiectivă. Legiuitorul foloseşte un termen imprecis atunci când denumeşte latura obiectivă ca
fiind „fapta”... O astfel de formulare este criticabilă, deoarece nu stabileşte caracterul de infracţiune
comisivă sau omisivă cu consecinţe în ceea ce priveşte forma de vinovăţie.
În realitate, noţiunea de „faptă” se referă la lovirea sau la orice alt act de violenţă, care a avut
această urmare, dar şi la orice acţiune nonviolentă prin care s-a pricinuit o vătămare (de exemplu, i se
administrează victimei un tratament medicamentos cu intenţia de a i se cauza o vătămare corporală).
În acest caz, acţiunea poate fi fizică sau psihică, deoarece condiţia tipicităţii se referă la
producerea unei anumite urmări, şi anume vătămarea integrităţii corporale sau sănătăţii care necesită
mai mult de 20 de zile de îngrijiri medicale. Dacă, urmare a unei acţiuni psihice, victima are nevoie de
acest număr de zile de îngrijiri medicale, fapta este tipică.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă dar şi cu praeterintenţie, atunci
când intenţia agentului a fost de a comite fapta incriminată de art. 180 C pen., dar s-a produs urmarea de la
art. 181 C pen.
Sancţiunea. Această infracţiune se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală în cazul acestei forme agravate se pune în mişcare la plângerea
prealabilă. Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.
 Fapta are şi o formă agravată, atunci când este săvârşită asupra unei membru de familie.
Sancţiunea. Această formă agravată se pedepseşte cu închisoarea de la 1 la 5 ani.
Aspecte procesuale. În acest caz, acţiunea penală se pune în mişcare şi din oficiu, dar împăcarea
părţilor produce efecte indiferent de modalitatea de sesizare. Observaţiile cu privire la aspectele
procesuale şi la relaţia cu circumstanţa agravantă generală a comiterii faptei prin violenţe asupra unui
membru de fam, în caz art. 180 C pen., sunt aplicab mutatis mutandis şi în caz acestei forme agravate.
Vătămarea corporală gravă
Este definită în art. 182 C pen. şi constă în fapta prin care s-a pricinuit integrităţii corporale sau
sănătăţii o vătămare care necesită îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile.
La fel ca şi în cazul vătămării corporale, fapta este una comisivă, dar care se poate comite şi prin
omisiune, singura diferenţă cu privire la această infracţiune faţă de vătămarea corporală se referă la
numărul de zile de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare. Dacă victima a avut nevoie de cel puţin
61 de zile, atunci fapta este tipică, indiferent dacă această cifră este mult mai mare decât minimul de zile
de îngrijiri medicale prevăzut de lege. De regulă, se eliberează un certificat medico-legal care stabileşte,
cu titlu de prognoză, numărul de zile de îngrijiri medicale necesare, după consultarea victimei, urmând ca
procesul penal să se desfăşoare plecând de la aceste date estimative. Dacă se stabileşte ulterior că
victima, în concret, a avut nevoie de mai puţine zile de îngrijiri medicale decât cele estimate, atunci se
va schimba încadrarea juridică raportat la numărul real de zile de îngrijiri medicale.
S-a considerat că infracţiunea este una autonomă, cu un conţinut juridic propriu. Considerăm că fapta
nu este, în esenţă, decât o formă agravată a infracţ de loviri sau alte violenţe sau de vătămare corporală.
Voinţa legiuitorului de a consacra acestei fapte un articol distinct şi un nomen juris distinct nu face să
înlăture caracterul de formă agravată a vătămării corporale. Singurele diferenţe sunt date exclusiv de
urmarea produsă ca rezultat a acţiunii făptuitorului. Ea, din acest motiv, poate fi şi o infracţiune progresivă
raportat la faptele incriminate de art. 180 şi 181 C pen.
Latura subiectivă. Fapta se poate comite în forma de bază cu intenţie eventuală sau praeterintenţie.
Legiuitorul, în momentul în care a introdus, ca forme agravate ale infracţiunilor de la 180 şi 181 C
pen., comiterea acestora asupra unui membru de familie, a uitat, în opinia noastră, nejustificat, să
instituie şi în cazul vătămării corporale grave infracţiuni această formă agravată. Dacă vătămarea
corporală gravă este comisă asupra unui membru de familie se va reţine circumstanţa agravantă generală a
comiterii faptei prin violenţă asupra unui membru de familie (art. 75 alin. 1 lit. b C pen.)
Sancţiunea. Această infracţiune se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 2 la 7 ani.
În acelaşi sens, Codul penal comentat şi adnotat I, p. 134; Explicaţii III, p. 234.Infracţiuni contra
integrităţii corporale şi a sănătăţii persoanei 105
Forme agravate:
Prima formă agravată constă în fapta care a produs vreuna din următoarele consecinţe:
pierderea unui simţ sau organ, încetarea funcţionării acestora, o infirmitate fizică sau psihică
permanentă, sluţirea, avortul ori punerea în primejdie a vieţii persoanei.
În cazul infracţiunii de vătămare corporală gravă, se foloseşte pentru evaluarea gravităţii urmării
atât criteriul curativ (durata îngrijirilor medicale) pentru forma de bază, cât şi criteriul fizio-patologic (al
naturii acestor vătămări) pentru formele agravate. Elementele particulare faţă de lovire sau alte violenţe
şi vătămare corporală sunt urmările specifice care atrag această încadrare.
Legiuitorul în forma Codului penal intrată în vigoare în 1969 a considerat că infracţiunea de vătămare
corporală gravă are un conţinut de bază fie dacă s-au produs urmările reţinute astăzi ca formă agravată,
fie s-a cauzat victimei o vătămare ce necesită pt vindecare mai mult de 60 de zile de îngrijiri medicale.
Prin Legea nr. 169/2002 art. 182 C pen. a fost modificat. S-a considerat că prin natura efectelor lor, de
regulă ireversibile, acestea conferă vătămării corporale grave un caracter agravat raportat la o vătămare ce
necesită pentru vindecare mai mult de 60 de zile de îngrijiri medicale. Teoretic, este posibil ca victima,
urmare a îngrijirilor, să revină la starea de sănătate anterioară actului infracţional, spre deosebire de
urmările cu caracter ireversibil pe care le presupune, de exemplu pierderea unui simţ sau organ, ori o
infirmitate permanentă, avort etc).
Vătămarea corporală gravă are un caracter agravat dacă a produs una din următoarele urmări:
Pierderea unui simţ. Prin aceasta se înţelege lipsirea sau privarea completă, totală şi permanentă a
victimei de facultăţile de percepţie exterioară (văzul, auzul, pipăitul, gustul sau mirosul).
Dacă pierderea acestor simţuri nu este completă, atunci se va putea reţine împrejurarea producerii unei
infirmităţi fizice sau psihice permanente.
 Este evident că, dacă organul de simţ este pierdut, acelaşi lucru se petrece şi cu simţul, dar legiuitorul a
reglementat şi această modalitate plecând de la premisa că este posibil ca o persoană, urmare a unei
leziuni, să nu-şi piardă organul de simţ, dar să piardă simţul (o lovitură la cap care face ca victima să-şi
piardă auzul). În acest caz, persoana are în continuare organele de auz, dar şi-a pierdut simţul auzului.
Pierderea simţului poate fi consecinţa directă a activităţii infractorului sau consecinţa unei intervenţii
de ordin medical determinate de gravitatea traumatismului.
Pierderea unui organ. Această urmare presupune pierderea completă a ansamblului de elemente, a
unei piese sau părţi anatomo-fiziologice a corpului care îndeplineşte o atribuţie sau funcţie biologică
(ochi, ureche, rinichi etc.).
În acest caz, pierderea organului este considerată ca fiind tot o urmare a vătămării corporale grave,
forma agravată.
Textul se referă la orice organ, intern sau extern al corpului uman (ochi, rinichi etc.).
Legea nu cere drept condiţie de tipicitate ca organul să fie funcţional, ci doar ca urmare a conduitei
infractorului să se producă pierderea acestui organ.
În jurisprudenţă, s-a pus problema dacă pierderea unui dinte poate fi asimilată pierderii unui
organ. Printr-o decizie a CSJ s-a respins un recurs în interesul legii având ca obiect această
chestiune. Motivarea soluţiei a fost următoarea: „Este adevărat că, anatomic, fiecare dinte este un organ
dur format din dentină acoperită de smalţ, implantat într-una din alveolele existente la nivelul crestelor
alveolare ale maxilarelor, dar acest sens nu poate fi atribuit termenului de organ, din art. 182 alin 2 C. pen,
deoarece ar fi inacceptabil să se considere că un dinte singular asigură funcţia fiziologică a masticaţiei”.
Încetarea funcţionării unui simţ sau organ. În acest caz, textul legal se referă la aducerea simţului
sau organul în stare de a nu mai funcţiona. Organul există, dar a încetat complet aptitud de a funcţion
În doctrină, a fost criticată, pe bună dreptate, această formă de vătămare corporală gravă, cu referire
la încetarea funcţionării unui simţ, deoarece ar cuprinde o formulare tautologică cu privire la încetarea
funcţionării unui simţ. Nu poate fi imaginată o ipoteză de încetare a funcţionării unui simţ fără ca aceasta
să presupună pierderea acelui simţ.
Oricum, victima ar suferi şi de o infirmitate fizică sau psihică permanentă. De lege ferenda credem că
este suficientă consacrarea doar a infirmităţii permanente, care presupune orice pierdere sau încetare
a funcţionării unui organ şi orice pierdere a unui simţ.
Infirmitate permanentă fizică sau psihică. Prin aceasta se înţelege orice stare anormală a integrităţii
corporale sau a sănătăţii care aduce corpul uman într-o stare de inferiorit fiz sau psih permanent, ireversib
Dacă victima a fost perfect sănătoasă anterior, este evident că starea de inferioritate se raportează la
acea stare. Dacă victima suferea de o boală înainte
Dec. II/2002 a CSJ, Secţiile Unite, în Codul Penal, Codul de Procedură penală, ediţia a V-a, îngrijită
de D. Lupaşcu, Ed. Rosetti, 2003, p. 87.
de comiterea faptei, starea de inferioritate se raportează la starea ei înainte de a suferi vătămarea.
Traumatismul suferit de victimă îi slăbeşte, îngreunează, alterează sau reduce parţial funcţionalitatea
iniţială sau anterioară a organismului victimei (scăderea sau alterarea vederii, auzului, dificultăţi de
vorbire, masticaţie, mers, folosirea mâinilor).
Infirmitatea este permanentă dacă este în mod natural ireversibilă, chiar dacă există posibilitatea ca
efectele ei să fie diminuate sau aparent înlăturate prin tratamente chirurgicale, sau prin folosirea de
aparate sau mijloace artificiale.
Răspunderea penală nu se raportează la evoluţia medicinii, ci la urmarea produsă efectiv de acţiunea
agentului. Existenţa unui tratament care maschează perfect infirmitatea victimei este un lucru pozitiv
pentru situaţia victimei, dar de acest lucru nu trebuie să beneficieze şi cel care a produs acea infirmitate.
Existenţ unor proteze performante nu face ca victima să nu mai fie o persoană care suferă de o infirmitate.
Sluţirea. Prin „sluţire” se înţelege alterarea în orice fel a înfăţişării fizice sau aspectului normal al unei
părţi a corpului, care face acea parte a corpului inestetică, urâtă sau chiar respingătoare.
Sluţirea trebuie să aibă un caracter permanent şi ireversibil natural. Nu înlătura tipicitatea faptei
posibilitatea ca prin operaţii estetice să fie restabilit aspectul normal al corpului victimei. Aceasta pentru
că o eventuală operaţie estetică nu face decât să ascundă urmarea faptei.
Înlăturarea pe cale artificială a acestei urmări nu este decât o modalitate de a repara prejudiciul
produs fără a influenţa consumarea faptei. Tăierea părului şi raderea sprâncenelor victimei de către
agent nu are un caracter ireversibil şi de aceea nu îndeplineşte tipicitatea sluţirii.
În practica judiciară există o chestiune controversată legată de existenţa sluţirii în cazul pierderii
dinţilor din faţă.
Uneori, pierderea unui dinte din faţă a fost considerată ca fiind sluţire, alteori s-a decis că pierderea
tuturor dinţilor din faţă constituie sluţire.
Alte instanţe au decis că pierderea a doi dinţi din faţă nu îndeplineşte condiţiile pentru a fi încadrată
ca o sluţire ce atrage reţinerea vătămării corporale grave.
Dec. pen. nr. 86/2000 a C Ap. Constanţa, în RDP nr.4/2000, p.159.
Dec. pen. nr. 436/2005 a C Ap. Piteşti citată în Codul penal, ediţie îngrijită de Georgina Bodoroncea,
Irina Kuglay, Lavinia Lefterache, Ionuţ Matei, Iuliana Nedelcu, Francisca Vasile, Ed. C.H. Beck, 2007,
Dec. pen. nr. 1080/2004 a C Ap. Braşov, citată în Codul penal, ediţie îngrijită de Georgina
Bodoroncea, Irina Kuglay, Lavinia Lefterache, Ionuţ Matei, Iuliana Nedelcu, Francisca Vasile,
Dacă victim are un sg dinte, fapt prin care s-a cauzat pierder acestuia nu are ca urmare sluţirea victim
Dincolo de aspectul amuzant al acestei chestiuni, credem că nu trebuie oferite soluţii apriorice, ci
judecătorul va aprecia dacă sunt îndeplin condiţiile de tipicitate a acestei forme agravate de la caz la caz.
Se va analiza dacă, în concret, înfăţişarea victimei a fost alterată prin pierderea dintelui sau dinţilor,
astfel încât înfăţişarea persoanei a devenit inestetică, urâtă sau respingătoare, iar dacă răspunsul este
afirmativ, se va face încadrarea juridică raportat la existenţa sluţirii.
Avortul. Fapta să fi avut ca urmare întreruperea cursului sarcinii, indiferent dacă fătul s-a născut viu şi
a supravieţuit naşterii premature sau a murit în cursul sarcinii. Pentru a se putea reţine această împrejurare,
trebuie ca victima să fie însărcinată în momentul actului de executare. Această condiţie este una
implicită, deoarece este evident că nu ar fi posibilă întreruperea cursului sarcinii, atunci când femeia
nu ar fi însărcinată.
Avortul poate să fie urmarea directă a lovirii sau violenţei făptuitorului, sau să fie determinat de
intervenţiile medicale necesare înlăturării urmărilor faptei săvârşite.
S-a susţinut că mai este necesar ca făptuitorul să fi cunoscut sau prevăzut că femeia este însărcinată.
Această condiţie ar fi impusă de necesitatea ca fapta, în această formă, să fie comisă cu vinovăţie.
Alţi autori au considerat, pe bună dreptate, că nu este necesară această condiţie, agentul poate răspunde
pentru comiterea faptei de vătămare corporală gravă, chiar dacă nu a cunoscut că femeia este însărcinată.
Acest rezultat mai grav îi este imputabil agentului cu titlu de culpă.
În cazul în care am admite opinia contrară, am ajunge la o situaţie nefirească, în sensul că în cazul
lovirii intenţionate nu s-ar putea reţine vătămarea corporală gravă dacă agentul nu a ştiut că victima
este însărcinată, iar dacă lovirea victimei ar fi fost din culpă, atunci vătămarea corporală din culpă se va
reţine în forma agravată, dacă se produce avortul, indiferent dacă agentul a cunoscut sau nu că victima
este însărcinat
În ambele ipoteze, se produce aceeaşi urmare, dar numai fapta din culpă, mai puţin gravă, ar atrage
responsabilitatea pentru urmarea constând în avort.
Din aceste motive, credem că nu este necesar ca autorul să cunoască împrejurarea că victima este
însărcinată. Dacă acesta agresează o femeie,
Dec. nr. 1313/1980 a Trib. Suprem, secţ. pen citată în Codul penal, ediţie îngrijită de Georgina
Bodoroncea, Irina Kuglay, Lavinia Lefterache, Ionuţ Matei, Iuliana Nedelcu, Francisca Vasile, Ed.
agentului îi este imputabilă şi vătămarea constând în întreruperea cursului sarcinii victimei. Aceasta se
întâmplă atât în cazul unei acţiuni intenţionate de agresare a victimei, când fapta va fi o vătămare
corporală gravă formă agravată, cât şi în cazul unei conduite din culpă ce produce acest rezultat, urmând
ca agentul să răspundă pentru o formă agravată de vătămare corporală din culpă.
Dacă urmare a acţiunii agentului, femeia îşi pierde capacitatea de a mai purta în viitor o sarcină,
fapta va constitui o vătămare corporală gravă, deoarece i s-a cauzat victimei o infirmitate fizică permanent
Latura subiectivă. Fapta, în opinia noastră, se poate comite doar cu praeterintenţie.
Dacă agentul a urmărit sau a acceptat producerea acestei urmări, fapta se va încadra în dispoziţiile
textului care incriminează întreruperea cursului sarcinii. Dacă a urmărit atât vătămarea corporală gravă,
cât şi întrerup curs sarcinii, se va reţine, în opinia noastră, un concurs de infracţiuni între cele două infracţ.
Punerea în primejdie a vieţii persoanei. Această urmare există atunci când vătămarea pricinuită, prin
tulburările sau alterările profunde ale vreuneia din funcţiile vitale, creează sau determină ca rezultat
particular probabilitatea concretă a compromiterii vieţii şi a survenirii iminente a morţii victimei.
Fapta, în cazul acestei urmări, se poate comite doar cu praeterintenţie deoarece acceptarea sau
urmărirea punerii în primejdie a vieţii victimei semnifică intenţia de a ucide acea persoană.
S-a susţinut că s-ar putea comite şi cu intenţie eventuală.
 Credem că, dacă agentului i-a fost indiferentă punerea în primejdie a vieţii victimei, suntem în
prezenţa unei tentative de omor comisă cu intenţie eventuală şi nu a unei vătămări corporale grave.
Sancţiunea. Această infracţiune se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 2 la 10 ani.
Legiuitorul român a creat şi o altă formă agravată, cea prevăzută de art. 182 alin. 3 C pen., atunci
când fapta a fost comisă în scopul producerii consecinţelor de la art. 182 alin. 1 şi 2 C pen. Astfel,
s-a dorit sancţionarea mai gravă a comiterii vătămării corporale grave cu intenţie directă.
Stabilirea cu exactitate a formei intenţiei în cazul infracţiunii de vătămare corporală gravă produce
efecte directe asupra unei încadrări juridice corecte.
Elementele laturii obiective sunt identice ca şi în cazul celor de la art. 182 alin. 1 sau 2 C pen.
Considerăm că, aşa cum am argumentat mai sus, este exclus a se reţine o vătămare corporală gravă
comisă cu scopul de a determina avortul sau când agentul urmăreşte punerea în primejdie a vieţii victimei.
În primul caz, fapta se va încadra în dispoziţiile art. 185 C pen., text care incriminează întreruperea
cursului sarcinii. Aceasta, pentru că agentul urmăreşte să întrerupă cursul sarcinii. Vătămarea
corporală a victimei este doar mijlocul prin care agentul doreşte producerea acestui rezultat. Valoarea
socială pe care agentul doreşte să o lezeze este viaţa în devenire, sau viaţa produsului de concepţie sau
a fătului. Orice întrerupere a cursului sarcinii presupune şi o vătămare corporală a femeii însărcinate, dar
raportat la art. 185 C pen., obiectul juridic principal este viaţa fiinţei nenăscute şi, în subsidiar, şi
integritatea corporală a mamei. La vătămarea corporală, agentul urmăreşte sau acceptă vătămarea
corporală a mamei. Valoarea socială protejată de art. 182 C pen. este dreptul la integritate corporală şi
sănătate al mamei, care presupune şi dreptul femeii gravide de a i se proteja integritatea corporală.
În al doilea caz, cel care urmăreşte să pună în primejdie viaţa victimei înseamnă că va comite o
tentativă de omor. Este greu de imaginat o ipoteză în care agentul urmăreşte să pună în pericol viaţa
unei persoane prin comiterea unei vătămări corporale grave, dar nu intenţionează să încalce dreptul la
viaţă al acelei persoane. Dacă agentul urmăreşte punerea în primejdie a vieţii persoanei înseamnă că va
răspunde penal pentru tentativă de omor, existând un animus necandi.
Tentativa. La această formă agravată este incriminată şi tentativa. Este imposibil a se delimita
tentativa de vătămare corporală gravă, comisă cu intenţia directă de a pune în pericol viaţa persoanei,
de o tentativă de omor, deoarece cele două ipoteze sunt unul şi acelaşi lucru.
În cazul tentativei, nu este necesar să se şi producă o urmare specifică vătămării corporale grave, ci
trebuie ca agentul să fi comis astfel de acte cu scopul de a produce urmările de la art. 182 alin. 1 şi 2 C
pen., (de exemplu, agentul trage cu arma dorind să împuşte victima în mâini şi să-i cauzeze pierderea unui
deget, dar ratează ţinta şi victima nu suferă nici o leziune în concret).
Sancţiunea. Această formă agravată se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 3 la 12 ani.
E. Dreyer, op. cit., p. 27. Se susţine că înţelegerea de către agent a actelor realizate presupune şi
înţelegerea rezultatului pe care agentul îl realizează sau îl poate realiza prin actul respectiv.
Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte
În art. 183 C pen. este incriminată infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.
Legiuitorul defineşte această infracţiune prin referire la art. 180-182 C pen., în sensul că faptele prevăzute
în articolele respective, care au avut ca urmare moartea victimei, vor intra în conţinutul infracţiunii de
loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.
Conceptual, această infracţiune este o formă agravată a celorlalte infracţiuni contra
integrităţii corporale, având la bază un act intenţionat de lezare a integrităţii corporale a victimei,
peste care se suprapune un rezultat mai grav, adică moartea victimei, imputabil cu titlu de culpă autorului.
Subiectul activ este general. Această infracţiune poate fi comisă şi de o persoană juridică. De
exemplu, un partid politic angajează persoane pentru a agresa militanţii partidului advers. Dacă, urmare a
violenţelor, se produce moartea unei persoane, credem că s-ar putea reţine infracţiunea de lovituri
cauzatoare de moarte şi în sarcina persoanei juridice.
Infracţiunea nu are forme agravate. În cazul unei pluralităţi de victime, se va reţine un concurs de
infracţiuni, câte o infracţiune de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte pentru fiecare victimă, în
concurs real sau ideal în funcţie de actul concret de executare.
Latura obiectivă. Infracţiunea este una comisivă care se poate comite şi prin omisiune.
Ea se diferenţiază de celelalte infracţiuni contra integrităţii corporale şi prin faptul că se cere
drept condiţie a tipicităţii producerea unui rezultat specific, şi anume moartea victimei.
Din acest motiv, s-a propus introducerea acestei infracţiuni în categoria infracţiunilor contra vieţii
persoanei şi nu a infracţiunilor contra integrităţii sau sănătăţii persoanei, pentru că aduce atingere aceluiaşi
obiect juridic, şi anume viaţa unei persoane.
Din perspect gravităţii acestei fapte, ea este mai gravă decât uciderea din culpă şi mai puţin gravă
decât omorul.
Din perspectiva rezultatului, este în mod evident o infracţiune contra vieţii, dar din perspectiva
acţiunii, ea apare ca un rezultat mai grav al unei infracţiuni contra integrităţii corporale sau sănătăţii pers
Latura subiectivă. Fapta se poate comite doar cu praeterintenţie. Cu privire la acest aspect, toată
lumea este de acord, însă dezbaterile doctrinare apar cu privire la natura culpei suprapusă peste intenţia
iniţială de lovire sau vătămare a integrităţii corporale.
Se susţine că această infracţiune are ca premisă doar o culpa fără prevedere suprapusă peste
intenţia iniţială, alţi autori susţ că este indif tipul culpei, care se suprapune peste fapta intenţionată iniţială.
Aşa cum am mai arătat, încercarea de a defini în Codul penal culpa este un exerciţiu care limitează
libertatea de apreciere a judecătorului. Definiţia legală restrânge realit faptică la un concept prea îngust.
Conceptual, praeterintenţia, ca formă de vinovăţie nu exclude şi o eventuală culpă cu
prevedere suprapusă pentru intenţia iniţială.
De exemplu: X din dorinţa de a face o glumă pe seama lui Y se hotărăşte să-l arunce pe acesta în apă,
deşi Y nu ştia să înoate. X se bazează pe faptul că în locul unde îl aruncă pe Y apa nu este foarte adâncă
şi că oricum va sări imediat să îl scoată la suprafaţă, bazându-se pe calităţile sale de înotător. În
ciuda încercărilor lui X de a-l salva pe Y, acesta decedează. Este evident că X prevede posibilitatea ca Y
să moară, dar bazându-se pe faptul că este un bun înotător, că apa nu este foarte adâncă şi că va interveni
imediat pentru a-l scoate pe Y la suprafaţa apei el nu acceptă producerea rezultatului. Culpa cu prevedere
se suprapune peste intenţia iniţială fapta fiind comisă cu intenţie depăşită. X va răspunde pentru lovituri
sau vătămări cauzatoare de moartea, dacă Y nu este salvat de X, acestuia din urmă lipsindu-i un animus
necandi pentru a răspunde pentru omor.
Există autori care susţin că această culpă este prezumată, adică legea consacră faptul că oricine
comite faptele de la art. 180-182 C pen. va răspunde şi pentru eventualul rezultat mai grav produs. Cine
comite fapte de loviri, alte violenţe sau vătămări corporale este în măsură să prevadă că s-ar putea
ca aceste fapte să producă moartea unei persoane. Aceasta este una din puţinele ipoteze de prezumţie de
culpă admise de legislaţiile penale.
Într-o altă opinie, se susţine că urmarea mai gravă se atribuie în baza culpei dovedite. Dacă nu
se dovedeşte culpa, atunci agentul va răspunde doar pentru comiterea infracţiunii intenţionate.
Această din urmă opinie se circumscrie principiilor răspunderii penale subiective. De exemplu, agentul
loveşte victima cu pumnul şi aceasta, din cauza tulburării, suferă un atac de cord şi decedează. Deşi există
raport de cauzalitate între lovire şi moartea victimei, dacă agentul nu a putut să cunoască faptul că victima
suferă de o afecţiune cardiacă şi există un asemenea risc, el va răspunde doar pentru infracţiunea de loviri
sau alte violenţe.
M. Basarab, op. cit. p. 190.
V. Dongoroz, Drept penal (Reeditarea ediţiei din 1939), Ed. Asociaţia Română de Ştiinţe
Penale, Bucureşti, 2000, p. 204, par. 99; F. Streteanu, Tratat, op. cit., p. 461, par. 240.
Ipoteze frecvente, care, practic, înlătură sancţionarea persoanei pentru rezultatul mai grav, sunt
generate de inexistenţa unui raport de cauzalitate între lovire şi moarte.
Precizăm că această culpă cu privire la rezultatul mai grav se analizează în practica judiciară dintr-o
perspectiva normativă, adică, dacă rezultatul îi poate fi reproşat agentului. Dacă răspunsul este afirmativ,
atunci agentul va răspunde pentru lovituri cauzatoare de moarte. Expresia „ putea şi trebuia să prevadă”
(s.n. S.B.) din definiţia culpei fără prevedere conduce la ideea de reproşabilitate mai mult decât la cea de
proces psihologic.
Dacă agentul care conduce un autovehicul agresează un pasager în timp ce conduce şi apoi pierde
controlul volanului şi produce şi moartea celui pe care îl agresase, va răspunde pentru un concurs de
infracţiuni între infracţiunea de lovire sau alte violenţe şi cea de ucidere din culpă, deoarece culpa sa în
producerea rezultatului nu este suprapusă peste intenţia de lovire iniţială a victimei.
Participaţia. Credem că este posibilă participaţia în toate formele la comiterea faptei (coautorat,
instigare sau complicitate).
Această soluţie se explică prin legătura subiectivă care există între participanţi cu privire la actul
de executare şi rezultatul intenţionat. Împrejurarea că ulterior se produce şi o urmare mai gravă nu
face să dispară existenţa legăturii subiective între participanţi. Rezultatul mai grav din culpă este
imputabil în aceeaşi măsură tuturor participanţilor. Ni se pare injust ca cel care imobilizează victima
pentru a înlesni lovirea ei să răspundă doar pentru complicitate la lovire sau alte violenţe, iar autorul să
răspundă pentru lovituri cauzatoare de moarte, dacă urmare a loviturilor, din culpă, se produce şi
moartea victimei.
Tentativa la infracţiunea de lovituri cauzatoare de moarte nu este posibilă şi nici sancţionată.
Imposibilitatea tentativei este generată atât de latura subiectivă, cât şi de cea obiectivă a infracţiunii.
Dacă se produce un alt rezultat decât moartea victimei, fapta, în funcţie de gravitatea rezultatului, se va
încadra în dispoziţiile art. 180-182 C pen.
Dacă victima nu este lovită şi nu i se cauzează nici un fel de suferinţă fizică, pentru ca fapta să se
încadreze în art. 180 C pen, fapta nu are un caracter infracţional deoarece tentativa de loviri sau alte
violenţe nu este incriminată.
Sancţiunea. Această infracţiune se pedepseşte cu închisoarea de la 5 la 15 ani.114
Vătămarea corporală din culpă
În art. 184 C pen. este incriminată fapta celui care din culpă produce o vătămare corporală care
necesită pentru vindecare mai mult de 10 zile de îngrijiri medicale.
Legiuitorul român a reglementat în conţinutul art. 184 C pen. toate formele de infracţiuni
contra integrităţii corporale sau sănătăţii comise din culpă. Doar infracţiunea de loviri sau alte violenţe
nu are corespondent, decât dacă victimei i s-a cauzat o vătămare pentru care sunt necesare cel puţin 11 zile
de îngrijiri medicale. Dacă din culpă este produsă lovirea victimei sau vătămarea ei, pentru a cărei
vindecare sunt neces maximum 10 z, fapta nu este prev de legea penală, fiind în prezenţa unui delict civil.
Latura obiectivă. Din punctul de vedere al acţiunii sau omisiunii, nu există nici o diferenţă faţă de
cazul infracţiunilor intenţionate, singura fiind aceea că infracţiunea este comisă din culpă.
În forma de bază, se cere ca agentul să nu cauzeze o vătămare corporală care să necesite mai mult de
60 de zile de îngrijiri medicale, deoarece, în acest ultim caz fapta se va încadra la o formă agravată de
vătămare corporală din culpă.
Textul de incriminare a formei de bază face referire la alin. 2 şi 2 ind. 2 al art. 180 C pen. şi art. 181
C pen. Asta înseamnă că textul vizează şi ipoteza în care vătămarea corporală din culpă se comite asupra
unui membru de familie.
Sancţiunea. Această infracţiune se sancţionează cu pedeapsa închis de la o lună la 3 luni sau amendă.
Aspecte procesuale. Fapta se urmăreşte la plângere prealabilă, iar împăcarea părţilor înlătură răsp pen
Fapta are şi 4 forme agravate.
a. Prima dintre aceste forme este reglementată de art. 184 alin. 2 C pen. şi constă în aceea că fapta a
avut vreo urmare specifică vătămării corporale grave, adică leziunile cauzate au necesitat mai mult de
60 de zile de îngrijiri medicale, pierderea sau încetarea funcţionării unui simţ sau organ, infirmitate fizică
sau psihică permanentă, sluţire, avort sau punerea în primejdie a vieţii victimei. Textul face referire la art.
182 alin. 1 şi 2 C pen.
În acest caz, urmărirea penală se face din oficiu.
Sancţiunea Această formă agravată se sancţionează cu ped închisorii între 3 luni şi 2 ani sau amendă.
b. A doua formă agravată este reglementată de art. 184 alin. 3, şi se reţine atunci când săvârşirea
faptei este urmarea nerespectării dispoziţiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru
exerciţiul unei profesii sau meserii,Infracţiuni contra integrităţii corporale şi a sănătăţii persoanei
ori pentru îndeplinirea unei anumite activităţi. În acest caz, fapta se constituie ca o culpă profesională,
fără a impune însă vreo calitate specială subiectului activ. Facem trimitere la comentariile noastre cu
privire la culpa profesională în cazul uciderii din culpă. Singura diferenţă faţă de această infracţiune este
dată de producerea unui alt rezultat, şi anume o vătămare corporală ce necesită între 11 şi 60 de zile
de îngrijiri medicale. În cadrul acestei dispoziţii intră, de exemplu, accidentele de circulaţie, accidentele
de muncă etc. care au produs acest rezultat.
Sancţiunea. Această formă agravată se ped cu pedeapsa închisorii de la 3 luni la 2 ani sau amend
Aspecte procesuale. Fapta se urmăreşte la plângere prealabilă, iar împăcarea părţilor înlătură răsp pen
c. A treia formă agravată este reglementată de art. 184 alin. 4 C pen. şi există atunci când fapta a avut
vreo urmare specifică vătămării corporale grave şi, în acelaşi timp, săvârşirea faptei este urmare a
nerespectării dispoziţiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau
meserii, ori pentru îndeplinirea unei anumite activităţi.
În acest caz, conferă caracter agravat cumulul între existenţa unei culpe profesionale şi a rezultatului
de la vătămarea corporală gravă.
Sancţiunea. Această formă agravată se pedepseşte cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 3 ani.
 Aspecte procesuale. Infracţiunea în cazul acestei forme agravate se urmăreşte din oficiu.
d. A patra formă agravată se reţine dacă fapta este comisă ca urmare a nerespectării dispoziţiilor
legale sau a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii, ori pentru
îndeplinirea unei anumite activităţi, indiferent de gravitatea urmărilor, iar autorul se află în stare
de ebrietate.
Pentru a se reţine această formă agravată, trebuie să fie îndeplinite cumulativ două condiţii: fapta să
fie comisă din culpă profesională şi autorul să se afle în stare de ebrietate. Pentru ca fapta să fie tipică,
trebuie ca urmarea produsă victimei să fi necesitat îngrijiri medicale de cel puţin 11 zile.
Dacă cel care a fost în stare de ebrietate şi a comis fapta din culpă profesională nu a produs
leziuni care să fi necesitat mai mult de 10 zile de îngrijiri medicale, atunci fapta nu îndeplineşte
condiţiile tipicităţii faptei în forma de bază. În acest caz, persoana nu va răspunde pentru
vătămarea corporală din culpă.116
Dacă un conducător de autovehicul având o îmbibaţie alcoolică în sânge de 0.85 la mie, fără a se
afla în stare de ebrietate, produce un accident de circulaţie pe drumurile publice, urmare căruia o persoană
a decedat şi o alta este grav rănită, el va răspunde pentru un concurs de infracţiuni între art. 178 alin. 3 C
pen, infracţiunea din codul rutier ( art. 87 din OUG nr. 195/2002) şi vătămarea corporală din culpă
prevăzută de art. 184 alin. 4 C pen. Faţă de victima care nu a decedat nu se poate reţine agravanta
comiterii faptei de o persoană care avea o îmbibaţie alcoolică peste limita legală deoarece legiuitorul nu a
stabilit o corespondenţă între art. 178 alin. 3 C pen şi art. 184 alin. 4 ind. 1 C pen.
Sancţiunea. Dacă această formă agravată a produs o vătămare care necesită între 11 şi 60 de zile de
îngrijiri medicale, pedeapsa este închisoare de la 1 la 3 ani, iar dacă a produs o vătămare corporală gravă
se pedepseşte cu pedeapsa închisorii de la 1 la 5 ani.
Aspecte procesuale. Infracţiunea în cazul acestei forme agravate se urmăreşte din oficiu.
Avortul
Art. 185 C pen. incriminează întreruperea cursului sarcinii, prin orice mijloace, săvârşită în vreuna
din următoarele împrejurări: în afara instituţiilor medicale sau cabinetelor medicale autorizate în
acest scop, de către o persoană care nu are calitatea de medic de specialitate sau dacă vârsta
sarcinii a depăşit paisprezece săptămâni.
Prin incriminarea acestei fapte, legiuitorul a dorit să protejeze atât relaţiile sociale ce ţin de sănătatea,
integritatea sau viaţa femeii însărcinate, cât şi dezvoltarea normală intrauterină a produsului de concepţie.
Legiuitorul trebuie să ţină seama de două interese aparent contrare, şi anume: dreptul mamei de a dispune
de propriul corp, dar şi dreptul la viaţă al produsului de concepţie. Unii autori au introdus în categoria
valorilor sociale protejate prin incriminarea avortului şi interesele demografice ale statului.
Nu se poate vorbi doar de protejarea dreptului la viaţă al produsului de concepţie, deoarece legea
permite efectuarea unui avort cu respectarea anumitor condiţii legale. E greu de acceptat ca legea să
protejeze dreptul la viaţă al acestei fiinţe doar în anumite împrejurări. Dacă viaţa fiinţei nenăscute, sau a
vieţii în devenire ar fi singura valoare socială protejată prin incriminarea avortului, decizia femeii de a
purta sau nu o sarcină ar trebui să fie, în acest caz,
fără nicio semnificaţie. Cu toate acestea, femeia poate decide întreruperea cursului sarcinii în mod legal,
dacă vârsta sarcinii nu este m mare de 14 săpt şi avortul se face într-o unitate medicală de specialitate.
Dacă s-ar proteja exclusiv dreptul la viaţă a fiinţei nenăscute, fapta nu ar fi considerată infracţ în sit
când, urmare a manoper avortive, fătul trăieşte, putându-se eventual reţine cel mult o tentativă la aceasta.
Faptul că sunt prevăzute condiţii de ordin medical în care se poate face avortul dovedeşte că legiuitorul
a urmărit şi protejarea integrităţii sau sănătăţii corporale a femeii însărcinate.
Există sisteme penale unde este impusă obligaţia ca femeia însărcinată să consulte un consilier pe
probleme de sarcină tocmai pentru ca decizia de a întrerupe cursul sarcinii să fie luată după ce gravida
cunoaşte toate efectele de ordin biologic, psihologic şi sociologic ale deciziei sale. Nerespectarea
obligaţiei femeii de a consulta un consilier, care trebuie să fie o altă persoană decât medicul care
realizează avortul, este sancţionată penal.
Condiţia fundamentală a conţinutului infracţiunii de avort este reprezentată de existenţa unei
sarcini a femeii. Prin sarcină se înţelege intervalul de timp cuprins între fecundare şi naştere sau între
fecundare şi avort, interval în care embrionul şi apoi fetus-ul se dezv în interiorul organe genitale ale feme
Prin embrion se înţelege o fiinţă umană aflată în stare de dezvoltare celulară în primele 3 luni
ale sarcinii. Prin fetus se înţelege acel embrion după a 3 lună de sarcină.
Sfârşitul unei sarcini este considerat momentul în care s-a declanşat procesul naşterii, mai exact
declanşarea durerilor naşterii.
În cazul unei naşteri prin cezariană, momentul de la care este deschis corpul mamei este clipa de la
care fătul dobândeşte statutul de persoană, aşa că orice act de agresiune va intra sub incidenţa regulilor
generale în materie de protecţie penală a vieţii, integrităţii corporale sau sănătăţii unei persoane.
În accepţiunea medicală, se face distincţie între avort şi naştere prematură. Avortul ar însemna
expulsia produsului de concepţie, mort sau viu, neajuns la vârsta viabilităţii, iar prin naştere prematură se
înţelege expulsia fătului după luna a şasea, dar înainte de ajungerea sarcinii la termen.
În accepţiunea juridică, avortul cuprinde întreruperea cursului sarcinii pe toată durata acesteia.
Pentru reţinerea acestei infracţiuni este indiferentă durata sarcinii sau dacă produsul de concepţie sau
fătul este viabil sau nu.
Paragraful 219 C pen. german.
În situaţia în care se instalează moartea cerebrală a gravidei, fiinţa din corpul mamei se bucură încă de
protecţia penală, ceea ce dovedeşte că valoarea socială protejată de legea penală constând în „viaţa în
devenire” se bucură de independenţă.
În acest caz, se pune problema faptei celui care intenţionat sau din culpă nu îndeplineşte un act
medical necesar pentru a salva viaţa copilului nenăscut aflat în corpul persoanei aflate în moarte cerebrală.
O primă soluţie ar fi aceea de a considera că fapta ar fi un avort şi ar fi sancţionată doar fapta
intenţionată a celui care nu realizează actul necesar salvării copilului nenăscut. Credem că o atare soluţie
este discutabilă deoarece nu se mai poate vorbi despre existenţa unei sarcini. O persoană decedată nu
poate să fie însărcinată, aşa că fapta nu ar putea fi o întrerupere a cursului sarcinii. De altfel, cursul sarcinii
a fost întrerupt odată cu moartea cerebrală a femeii însărcinate. În plus, avortul din culpă nu este
incriminat, aşa că o eventuală culpă medicală nu ar putea fi reţinută medicului care nu salvează copilul din
motive imputabile cu titlu de culpă.
Ce-a de-a doua soluţie este aceea în a considera că, odată cu decesul mamei, copilul dobândeşte
statutul de persoană, chiar dacă are statutul unei persoane captive în corpul unei alte persoane decedate. În
acest caz, fapta de a nu salva copilul ar putea fi sancţionată ca un omor sau ucidere din culpă în funcţie de
forma de vinovăţie a celui care comite fapta. Dacă în cursul sarcinii fătul este dependent de corpul mamei,
odată cu decesul acesteia copilul capătă statutul de persoană. Este o soluţie raţională care ţine cont şi de
realitatea medicală, dar şi de exigenţele Dreptului penal. Din moment ce există protocoale medicale
în astfel de situaţii, înseamnă că Dreptul penal trebuie să se plieze pe această realitate faptică.
Subiect al acestei infracţiuni poate fi orice persoană.
În doctrină s-a susţinut că femeia însărcinată nu poate fi subiect activ, deoarece, deşi nu rezultă expres
din text, este evident că legiuitorul a exclus femeia însărcinată, pentru că nu a mai păstrat dispoziţiile art.
186 C pen.
Credem că formularea expresă a textului nu poate fi completată astfel încât să excludă femeia
din categoria subiectului activ al infracţiunii. De regulă codurile penale care incriminează avortul nu
exonerează de răspundere penală femeia însărcinată, ci de regulă se reţine un tratament penal atenuat.
Faptul că legiuitorul român nu a incriminat ca formă atenuată fapta comisă de femeia
R. Maurach, F-C. Schroeder, M. Maiwald, op. cit., p. 84, par. 25.
V. Cioclei, op. cit., p. 141. Textul prevedea un tratament penal atenuant pentru femeia însărcinată
dacă îşi producea singură avortul sau consimţea la manoperele avortive realizate asupra ei.Infracţiuni
însărcinată nu înseamnă că fapta nu poate fi sancţion în form de bază a textului de incriminare a avortului.
Credem că, dacă intenţia legiuitorului a fost aceea de a exclude femeia, atunci trebuia să facă această
precizare în mod expres, altfel nu există nici un temei în textul de incriminare pentru a fi astfel interpretat.
Dacă din formularea unui text de incriminare rezultă o altă soluţie decât cea urmărită de legiuitor
este firesc să aibă prioritate formularea textului. Nimeni nu-l împiedică pe legiuitor să intervină pentru
a modifica textul astfel încât să fie în concordanţă cu soluţia pe care doreşte să o propună.
O atare soluţie pune în discuţie însăşi raţiunea incriminării avortului, deoarece în acest caz femeia
poate să dispună de sarcina sa în mod absolut, fără nici o restricţie cu privire la vârsta sarcinii sau cu
privire la condiţiile în care este realizată această întrerupere a sarcinii.
Este lipsit de raţionalitate să se incrimineze întreruperea cursului unei sarcinii care nu a ajuns la 14
săptămâni, în afara unei clinici de specialitate, deoarece se doreşte protejarea sănătăţii femeii
însărcinate, în schimb, fapta să nu fie prevăzută de legea penală dacă întreruperea este realizată chiar de
către mamă, fără nici cel mai mic ajutor de specialitate şi indiferent de vârsta sarcinii.
Prevenţia specială a textului ar fi pusă în discuţie din moment ce orice femeie căreia i se refuză
întreruperea cursului sarcinii după cele 14 săptămâni, poate să părăsească clinica, să realizeze manopere
autoavortive, cu risc crescut pentru ea şi făt, fapta sa nefiind prevăzută de legea penală. Singura condiţie
este ca să nu fie ajutată de nimeni. Dacă ar fi ajutată ar răspunde doar complicele nu şi femeia?!?
Însăşi incriminarea pruncuciderii ar fi lipsită de sens din moment ce femeia însărcinată şi-ar
putea oricând întrerupe cursul sarcinii fără a răspunde penal, inclusiv cu câteva zile înainte de naştere.
Ar fi de dorit ca legiuitorul să fi prevăzut expres dacă şi fapta mamei
însărcinate de a-şi provoca avortul constituie infracţiune, regulă respectată de majoritatea codurilor
penale europene. În lipsa unei prevederi exprese, credem că femeia însărcinată va răspunde şi ea pentru
comiterea infracţ de întreru- pere a cursului sarcinii (deşi de lege ferenda ar fi de dorit un tratament atenua
Ni se pare inechitabil să existe un tratament penal atenuat pentru mama care îşi ucide copilul nou
născut în anumite împrejurări specifice (pruncuci- dere), în schimb să nu existe un tratament penal
atenuat în cazul gravidei care îşi întrerupe cursul sarcinii.
Interesant este exemplul sistemului francez care prevede expres că femeia însărcinată nu poate fi
complice al infracţiunii de oferire de materiale avortive atunci când i se oferă ei aceste mijloace. Unii
autori francezi consideră că a fost dezincriminat autoavortul indiferent de modul de comitere, iar alţi
autori consid că femeia are dreptul să solicite un avort dar acest drept trebuie exercitat în condiţiile legii.
Latura obiectivă. Actul de întrerupere a cursului sarcinii se poate realiza prin orice mijloace, metode
sau procedee (medicale sau empirice, folosirea de băuturi, alimente, violenţă etc.).
La o vârstă timpurie a sarcinii actul de întrerupere al acesteia se poate realiza prin aspirarea cu ajutorul
unei seringi, apoi prin chiuretaj, iar după 12 săptămâni, prin injecţii prostglandine etc.
Infracţiunea este una comisivă, dar ea se poate comite şi prin omisiune, atunci când există obligaţia de
a împiedica întreruperea cursului naşterii, persoana având poziţia de garant cu privire la acest aspect. Ne
referim la personalul medical sau chiar femeia însărcinată care, deşi constată că au apărut probleme cu
sarcina sa, nu se duce la medic tocmai pentru a se întrerupe cursul sarcinii.
Este interesant dacă soţul femeii însărcinate are sau nu poziţie de garant cu privire la întreruperea
cursului sarcinii. În opinia noastră, indiferent dacă este şi soţ al femeii însărcinate sau este numai tatăl
copilului care se va naşte, persoana are obligaţia de garant. Aceasta pentru că, dacă după momentul
naşterii are obligaţie de garant faţă de copilul său, nu vedem de ce nu ar exista această obligaţie şi faţă de
copilul său nenăscut. De exemplu, va comite o întrerupere a cursului sarcinii prin omisiunie soţul care
refuză să o ajute pe femeia însărcinată care trebuie transportată de urgenţă la spital pentru a se împiedica
avortul, deşi ştie că prin refuzul său se va produce o întrerupere a cursului sarcinii.
Fapta trebuie să aibă ca rezultat specific întreruperea cursului sarcinii, indiferent de momentul în care
se realizează, dar nu mai târziu de începerea procesului naşterii, deoarece, după acest moment, viaţa
noului născut este protejată prin incriminarea omorului şi nu a avortului.
Consumarea faptei are loc în momentul în care s-a întrerupt cursul firesc al sarcinii, indiferent dacă
fetusul a fost expulzat sau eliminat viu şi indiferent dacă a continuat sau nu să trăiască.
Se pune problema existenţei unei pluralităţi de infracţiuni dacă femeia însărcinată are gemeni sau
tripleţi. Dacă am accepta că prin incriminarea avortului este protejat exclusiv dreptul la viaţă al
copilului nenăscut, ar trebui ca în caz de întrerupere a cursului sarcinii autorul să răspundă pentru
un concurs ideal de infracţiuni de avort.
V. Malabot, op. cit., p. 221.Infracţiuni contra integrităţii corporale şi a sănătăţii persoanei
În realitate, agentul răspunde pentru o singură infracţiune de avort, fiind întrerupt cursul unei singure
sarcini, chiar dacă s-ar fi putut naşte gemeni sau tripleţi.
Este interesantă şi situaţia în care, urmare a manoperelor avortive, doar unul dintre cei doi gemeni îşi
pierde viaţa. Fapta de întrerupere a cursului sarcinii este consumată sau rămâne în formă de tentativă?
Credem că în acest caz cursul sarcinii nu este întrerupt, ci doar afectat şi din acest motiv vom fi în
prezenţa unei tentative de avort.
Dacă s-ar accepta că este protejat exclusiv dreptul la viaţă al fiinţei nenăscute, atunci ar fi trebuit să se
reţină un concurs între o tentativă de avort în concurs cu un avort consumat. Soluţia ar fi stranie şi pentru
că în acelaşi timp aceeaşi sarcină nu poate fi şi întreruptă şi să-şi continue cursul.
Legea prevede care sunt condiţiile a căror nerespectare atrage răspunderea penală pentru infracţiunea
de întrerupere a cursului sarcinii.
Se reţine această infracţiune dacă întreruperea cursului sarcinii se realizează în afara instituţiilor
medicale sau a cabinetelor medicale autorizate în acest scop. Această condiţie se interpretează în sens
strict cu privire la instituţiile medicale sau cabinetele medicale care trebuie să fie autorizate în scopul
realizării unui avort.
În ceea ce priveşte locul, din punct de vedere spaţial, în care se poate realiza întreruperea cursului
sarcinii, credem că această chestiune se interpretează în sens larg. Dacă actul medical se realizează în
cadrul normal în care îşi desfăşoară activitatea clinica sau cabinetul medical respectiv, condiţia de
tipicitate a infracţiunii nu este îndeplinită.
Să ne imaginăm că medicii din cabinetul medical autorizat în acest scop cred că este mai bine ca
întreruperea cursului sarcinii să fie realizată într-o altă clinică, care nu are această specialitate, dar care
poate oferi condiţii mai bune raportat la situaţia particulară a gravidei (de exemplu gravida suferă de
diabet şi se decide realizarea actului medical la clinica de diabet).
Pentru ca fapta de întrerupere a cursului sarcinii să nu fie tipică, trebuie ca avortul să fie realizat de un
medic de specialitate. Dacă întreruperea este realizată de un medic, care nu este de specialitate sau de
orice altă persoană, fapta este tipică.
Fapta este tipică, chiar dacă este comisă într-un cabinet medical destinat acestui scop şi de către un
medic de specialitate, dacă vârsta sarcinii este mai mare de 14 săptămâni.
O primă problemă este legată de momentul de la care se calculează cele 14 săptămâni. Tradiţional
se consideră că acest moment este acela al fecundării ovulului. Cu toate acestea, au apărut discuţii
interesante legate de aşa numitele122
pilule de după, adică anticoncepţionale care se administrează după consumarea relaţiei sexuale tocmai
pentru a împiedica apariţia unei sarcini.
Dacă vârsta sarcinii s-ar calcula de la momentul actului sexual, atunci aceste pilule nu ar fi un mijloc
de întrerupere a cursul sarcinii?
Răspunsul la această întrebare a fost acela că nu se poate vorbi de existenţa unei sarcini din
momentul fecundării, ci odată cu fecundarea se declanşează un proces ce se finalizează cu apariţia unei
noi fiinţe la circa 9-12 zile de la fecundare. Finalizarea procesului fecundării este luat în calcul şi nu prima
etapă respectiv actul sexual.
Din acest moment ar trebui să se calculeze termenul de 14 săptămâni.
Aşa se explică de ce folosirea pilulelor „de după” nu atrage răspunderea penală pentru întreruperea
cursului sarcinii, deşi se realizează în afara instituţiilor medicale şi nu se administrează de un medic.
Indiferent care este momentul de la care vom începe calculul celor 14 săptămâni, este dificil în concret
a se stabili acest moment şi, de obicei, acest dubiu se interpretează în favoarea celui acuzat. În cazul unor
contacte sexuale neprotejate, este dificil de stabilit practic în funcţie de care dintre ele trebuie calculat
termenul de 14 săptămâni.
Comiterea infracţiunii în forma de bază presupune existenţa consimţământului mamei, deoarece în caz
contrar s-ar reţine forma agravată de la alin. 2 al art. 185 C pen.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau eventuală. Gravida care, desfăşurând
activităţi riscante, mers pe bicicletă, călărie sau ridicat greutăţi mari, declanşează prematur procesul
naşterii cu consecinţa pierderii sarcinii, nu va răspunde penal, deoarece victima nu este o persoană în
sensul legii penale, iar întreruperea cursului sarcinii din culpă nu este incriminată în legislaţia
penală română.
Tentativa la această infracţiune este incriminată.
Sancţiunea. Această infracţiune se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 3 ani.
În art. 185 sunt incriminate şi forme agravate ale infracţiunii de avort:
Prima formă agravată există atunci când întreruperea cursului sarcinii, a fost săvârşită în orice
condiţii, fără consimţământul femeii însărcinate. Avortul nu este consimţit atunci când consimţământul
a fost smuls prin constrângere sau fraudă ori când, deşi femeia a consimţit ca altcineva să-i
În doctrina germană s-a propus, dar legiuitorul german nu a ţinut cont de propunere, ca infracţiunea
de întrerupere a cursului sarcinii să se pedepsească doar după scurgerea unui interval de 13 zile de
la fecundare, tocmai pentru a scoate de sub incidenţa penală procedeele contraceptive, ulterioare actului
sexual. Pentru detalii a se vedea. (R. Maurach, F-C. Schroeder, M. Maiwald, op. cit., p. 83, par.
prov avortul, totuşi avort a fost realiz cu un mijl sau procedeu avortiv pe care l-a refuzat expres şi categor
Fapta nu se pedepseşte dacă întreruperea cursului sarcinii a fost realizată de medic fără
consimţământul femeii, aflate în imposibilitatea de a-şi exprima voinţa, dar întreruperea se impunea din
motive terapeutice (art. 185 alin. 6 lit. c C pen.).
Sancţiunea. Această formă agravată se pedepseşte cu pedeapsa închisorii de la 2 la 7 ani şi
interzicerea unor drepturi. Dacă fapta în această formă agravată a fost comisă de un medic, acestuia i
se va aplica şi interdicţia exercitării profesiei de medic.
A doua formă agravată există dacă prin întreruperea cursului sarcinii s-a cauzat femeii vreo
vătămare corporală gravă sau fapta a avut ca urmare moartea femeii însărcinate. Fapta are un
caracter agravat datorită producerii, pe lângă urmarea dorită sau acceptată de făptuitor, şi a unei urmări
mai grave, imputabilă cu titlu de culpă. Fapta, în această modalitate agravată se comite cu praeterintenţie.
Diferenţa faţă de vătămarea corporală gravă care a avut ca urmare avortul se face prin raportare la
acţiunea comisă, raportul de cauzalitate şi forma de vinovăţie. Facem trimitere la explicaţiile de la
vătămarea corporală gravă.
Pentru a clarifica distincţiile între vătămarea corporală gravă care a avut ca urmare avortul şi avortul
care a avut ca urmare vătămarea corporală facem următoarele precizări.
Dacă agentul a dorit să-i cauzeze femeii însărcinate o vătămare corporală dar din culpă se produce un
rezultat mai grav, fapta se va încadra la art. 182 alin.2 C pen. Fapta este una praeterintenţionată, dar
acţiunea intenţionată vizează integritatea corporală sau sănătatea femeii.
Dacă agentul doreşte săi cauzeze victimei o vătămare corporală dar acceptă şi faptul că s-ar putea
produce şi întreruperea cursului sarcinii, acest rezultat fiindu-i imputat cu titlu de intenţie credem că se va
reţine un concurs între vătămare corporală şi avort, ambele fapte comise cu intenţie.
Dacă agentul doreşte să întrerupă cursul sarcinii, dar din culpă se produce şi vătămarea corporală
gravă, fapta se va încadra la art. 185 alin 3 C pen. În acest caz fapta este praeteintenţionată, dar
acţiunea intenţionată vizează întreruperea cursului sarcinii.
Aceeaşi distincţie se poate face şi între lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte şi avortul care a
avut ca urmare moartea victimei.
Dacă agentul a agresat victima, femeie însărcinată, doar pentru a-i leza integritatea corporală sau
sănătatea fapta se va încadra la art. 183 C pen.
Dacă agentul a dorit să întrerupă cursul sarcinii şi din culpă se produce şi moartea femei însărcinate ca
urmare a manoperelor avortive, atunci fapta se va încadra la art. 185 alin 3 C pen.
Sancţiunea. Dacă s-a produs o vătămare corporală gravă, pedeapsa este închisoare de la 3 la 10 ani şi
interzicerea unor drepturi, iar dacă fapta a avut ca urmare moartea victimei, se aplică pedeapsa închisorii
de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi. Dacă fapta în această formă agravată a fost comisă de un
medic, acestuia i se va aplica şi interdicţia exercitării profesiei de medic.
Cauze justificative speciale
Art. 185 alin. 6 C pen. prevede şi 3 situaţii în care întreruperea cursului sarcinii nu este pedepsită:
a. dacă fapta comisă de medic era necesară pentru a salva viaţa, sănătatea sau integritatea
corporală a femeii însărcinate de la un pericol grav şi iminent şi care nu putea fi înlăturat astfel.
Credem că este practic o reluare a definiţiei stării de necesitate. Legiuitorul a dorit să accentueze că, în
aceste circumstanţe, există o proporţionalitate necesară între întreruperea cursului sarcinii şi pericolul
pentru viaţa, integritatea corporală sau sănătatea femeii însărcinate, restul condiţiilor de la starea de
necesitate fiind îndeplinite.
Credem că se poate reţine starea de necesitate indiferent dacă cel care comite fapta are calitatea
de medic, atunci când există un pericol grav iminent pentru viaţa sau integritatea corporală sau sănătatea
mamei, fapta în aceste circumstanţe fiind justificată de art. 45 C pen.
Deşi legiuitorul român precizează că nu se pedepseşte avortul comis în condiţiile de mai sus, în
realitate nu suntem în prezenţa unei cauze de nepedepsire, ci a unei cauze justificative speciale.
Se pune problema de când operează această cauză justificativă? Dacă întreruperea cursului
sarcinii se realizează cu consimţământul femeii, este evident că doar după săptămâna 14 de sarcină, până
atunci fapta nefiind tipică.
Perioada până la care poate opera cauza justificativă este cea până la declanşarea durerilor naşterii.
În art. 26 din Legea nr. 46/2003 privind drepturile pacientului se prevede că dreptul la viaţă al femei
prevalează în cazul în care sarcina prezintă un risc major şi imediat pentru viaţa femeii.
b. Nu se pedepseşte întreruperea cursului sarcinii atunci când vârsta sarcinii a depăşit 14
săptămâni, dacă întreruperea cursului sarcinii, efectuată de medic, se impunea din motive
terapeutice, potrivit dispoziţiilor legale.Infracţiuni contra integrităţii corporale şi a sănătăţii persoanei
În acest caz, formularea legiuitorului că avortul se impunea din motive terapeutice, potrivit dispoziţiilor
legale, mută responsabilitatea deciziei în sarcina medicului, în concret al medicului şef de secţie.
Dispoziţiile la care face referire textul penal sunt în realitate protocoalele medicale de intervenţie în acest
caz, adică ipotezele în care este recomandată întreruperea cursului sarcinii.
 Şi în acest caz cauza justificativă operează după cele 14 săptămâni de vârsta a sarcinii până la
declanşarea procesului naşterii.
Motivele terapeutice pot privi atât sănătatea femeii, cât şi sănătatea copilului.
Sănătatea femeii poate să privească integritatea fizică sau psihică a femeii. Există un pericol ca, prin
dezvoltarea sarcinii, să fie afectată integritatea corporală sau sănătatea mamei. S-a discutat dacă
operează cauza de nepedepsire în cazul în care există pericolul de sinucidere a mamei. Considerăm că,
în cazul în care cauzalitatea între sarcină şi sinuciderea victimei poate fi anticipată, întreruperea nu ar
trebui pedepsită. Facem precizarea că această circumstanţă are un caracter de excepţie, aşa că
nu orice ameninţare cu sinuciderea din partea gravidei face operantă această cauză de nepedepsire.
Tot în această categorie este inclus şi avortul etic (când sarcina este consecutivă unui viol sau incest).
Legiuitorul român nu a reglementat distinct cazul avortului etic.
Avortul etic este acel avort determinat de faptul că sarcina este urmare a unei infracţiuni sau fapte
prevăzute de legea penală. O astfel de reglementare este imperios necesară într-un sistem în care avortul
este interzis. Este absurd ca victima unui viol să fie obligată să păstreze sarcina ce a rezultat în urma unui
viol. Din acest motiv, legiuitorul penal a reglementat expres această cauză justificativă. Ea
funcţiona şi în perioada comunistă după ce prin Decretul nr. 770/1966 avortul a fost interzis în Rom
Prima chestiune este aceea de a stabili care sunt faptele penale care justifică reţinerea acestui avort
etic. Este indiscutabil că violul se încadrează în categoria infracţiunilor ce justifică reţin unui avort etic.
Credem că se va putea reţine şi infracţiunea de act sexual cu un minor, având în vedere consecinţele
pentru viitorul copilului. Nu se poate discuta de un consimţământ responsabil al minorei la un act
sexual, deoarece minora nu înţelege responsabilitatea sau consecinţele în plan personal şi social a
unei sarcini.
Considerăm că şi incestul poate fi un temei, dacă incestul priveşte rude naturale, dar nu şi situaţia când
persoanele sunt rude ca urmare a unui proces de adopţie.
O altă chestiune priveşte mecanismul în care se face proba faptului că sarcina este urmare a unui
viol. Indiscutabil că a se aştepta finalizarea unui proces penal ar face fără eficienţă un astfel de
mecanism. În unele state, se cere ca să existe cel puţin o plângere penală în acest sens. De lege lata
credem că certificatul medico-legal care sugerează existenţa unui viol, act sexual cu un minor sau incest
este un mijloc de care medicul poate să ţină cont atunci când va decide întreruperea cursului sarcinii.
Spre deosebire de motivele terapeutice care pot să ducă la întreruperea cursului sarcinii oricând, în
cazul avortului etic credem că acesta operează până la limita viabilităţii copilului nenăscut.
În noţiunea de „motive terapeutice” se include şi avortul eugenic: acesta vizează ipoteza când starea
fizică a copilului nenăscut impune o întrerupere a cursului sarcinii. Din nou, medicii sunt cei care vor
decide, respectând protocoalele medicale, dacă întreruperea este justificată de motivele terapeutice.
De lege ferenda credem că noţiunea de avort etic trebuie reglementată distinct de motivele terapeutice,
deoarece condiţiile în care pot opera cele două cauze justificative impun o astfel de delimitare legală.
De lege lata prin ”motive terapeutice” se înţeleg atât ipoteza pur medicală, dar şi noţiunea de
avort etic sau avort eugenic.
Dificultatea de a propune o soluţie în speţa foarte mediatizată în care o fetiţă de 11 ani însărcinată, a
depăşit ca vârstă a sarcinii cele 14 săptămâni, a fost generată tocmai de necunoaşterea semnificaţiei de
motive terapeutice, care în sistemul nostru au o semnificaţie mai largă decât cea pur medicală.
c. Fapta nu se pedepseşte dacă întreruperea cursului sarcinii este realizată de medic deşi s-a
realizat fără consimţământul femeii, deoarece aceasta a fost în imposibilitatea de a-şi exprima
voinţa, când întreruperea se impunea din motive terapeutice.
Era nevoie şi de această cauză justificativă deoarece există ipoteze când femeia însărcinată nu poate să
îşi dea consimţământul, fiind în imposibilitate de a-şi exprima voinţa.
La fel, motivele terapeutice sunt analizate dintr-o perspectivă medicală.
Se pune întrebarea dacă operează această cauză justificativă atunci când protocoalele medicale
oferă variante alternative. Adică fie de a decide întreruperea sarcinii pentru a evita riscuri ulterioare, fie se
încearcă şi un alt fel de tratament ce nu implică întreruperea cursului sarcinii. Dacă medicul decide să
întrerupă cursul sarcinii, ar putea fi acuzat de avort, deoarece textul penal precizează, ”se impunea din
motive terapeutice”.
Credem că trebuie ţinut cont de principiul libertăţii în alegerea tratamentului medical, aşa că medicul
nu poate să răspundă penal pentru că a optat spre o întrerupere a cursului sarcinii. Textul din art. 185 alin
6 lit c din C pen. ”se impunea” trebuie interpretat în sensul că trebuie să existe recoman- darea medicală
pentru o astfel de procedură.
D. Ormerod, op. cit., p. 573.
BIBLIOGRAFIE SUPLIMENTARĂ.
Infracţiuni contra libertăţii persoanei 129
Antoniu George, Pop Ion, Probleme în legătură cu infracţiunea de vătămare corporală din culpă,
RRD nr. 3/1982
Avrigeanu T., Provocarea ilegală a avortului, nr. 2/1997
Brezeanu Ortansa, Constantinescu Aura, Violenţa domestică, RDP nr. 2/2007
Crăciunea Ana Maria, Violenţa în familie. Circumstanţă agravantă, RDP nr. 4/2006
Diaconescu Horia, Consideraţii cu privire la latura subiectivă a infracţiunii de vătămare corporală
gravă, Dreptul nr. 1/2002
Diaconescu Horia, Maniu Dorica, Consideraţii cu privire la încadrarea juridică a faptei care a avut
ca urmare expulzarea post-traumatică a unuia sau mai multor dinţi, Dreptul nr. 8/2001
Dima Traian, Criterii de delimitare între forma agravată la infracţiunea de loviri sau alte
violenţe şi infracţiunea de vătămare corporală, RRD nr. 6/1973
Dobrinoiu Vasile, Întreruperea cursului sarcinii în caracterizarea infracţiunii de avort, RRD nr.
1/1970
Dumitrescu Iuliu Cezar, Vătămarea corporală din culpă, RDP nr. 4/2004
Fleişit E.A., Răspundera în caz de vătămare a sănătăţii, J.N. nr. 2/1953
Lefter Ion, Consecinţele dezincriminării infracţiunii de provocare ilegală a avortului în cazul
agravantelor prevăzute de art. 185 alin. 3 şi 4, Dreptul nr. 10-11/1991
Mateuţ Gheorghiţă., Blag Micle, Unele probleme privind distincţia dintre tentativa la omor şi
vătămarea corporală gravă prin punerea în primejdie a vieţii persoanei, Dreptul 10-11/1993
Mihai Maria, Cenuşă Maria, Infracţiunea de lovire sau alte violenţe.
Latura subiectivă, RDP nr. 4/2006
Motica Radu I, Pavel Doru, Consecinţele refuzului părţii vătămate de a se supune unui tratament
chirurgical reparatoriu cu privire la încadrarea juridică a faptei şi acordarea despăgubirilor civile, RRD
nr. 7/1982
Munteanu Ionel, Gravitatea vătămării pricinuite-unic criteriu de delimitare între forma
agravată a infracţiunii de lovire sau alte violenţe şi infracţiunea de vătămare corporală, RRD nr.
2/1974
Paşca Viorel, În legătură cu problema dacă poate constitui vătămare corporală gravă, pierderea unui
organ a cărui funcţionalitate încetase anterior loviturilor, Dreptul nr. 2-3/1991128
Şerban Doris, Avortul „etic”, CDP nr. 3/2008
Şerban Stelu, Despre conţinutul unor forme agravate ale infracţiunii de vătămare corporală, RRD
nr. 1/1981
Terbancea Mircea, Naneş C., Criterii de apreciere a duratei îngrijirilor medicale la traumatizaţi,
RRD nr. 8/1967
Vladu Minodora, Prejudiciul material în cazul infracţiunii îndreptate împotriva vieţii, sănătăţii şi
integrităţii corporale, Dreptul nr. 5/2001.

CAPITOLUL IV
INFRACŢIUNI CONTRA LIBERTĂŢII PERSOANEI
Noţiuni generale
Prin incriminarea faptelor din acest titlu legiuitorul, a dorit să ocrotească, pe lângă dreptul la viaţă,
integritatea corporală sau sănătatea persoanei, şi dreptul constituţional constând în libertatea persoanei,
aceasta din urmă fiind de asemenea o dimensiune fundamentală a individului într-o societate
democratică. Valoarea socială protejată cuprinde libertatea fizică (de mişcare, deplasare etc.), libertatea
morală sau psihică (persoana este liberă să-şi aleagă conduita pe care o doreşte), inviolabilitatea
domiciliului, a secretului corespondenţei şi a datelor personale.
Libertatea unei persoane presupune libertatea ca stare generală de independenţă, libertatea de
mişcare, libertatea de a se comporta comisiv sau, dimpotrivă, omisiv în orice situaţie particulară.
Libertatea persoanei este de principiu intangibilă şi disponibilă.
Este de principiu intangibilă, deoarece legea reglementează anumite situaţii în care libertatea
fizică a persoanei poate fi limitată. Astfel, o persoană poate fi reţinută, arestată.
Lipsirea de libertate este elementul central al pedepsei închisorii sau detenţiunii pe viaţă. De
asemenea, legea autorizează impunerea unor restricţii de circulaţie, de acces în anumite zone etc. Din
aceste motive, caracterul intangibil al dreptului la libertate a persoanei trebuie acceptat, cu aceste nuanţe,
fireşti, existente în orice societate democratică. O societate ipotetică, în care membrii ei sunt absolut liberi
să se afle în orice loc doresc, sau să se deplaseze fără absolut nici o restricţie, este o societate anarhică.
Evident că nu milităm pentru o restrângere a libertăţii fizice a unei persoane, dar trebuie să
recunoaştem că restrângerea libertăţii unei persoane în condiţiile legii este un factor de normalitate.
În ceea ce priveşte libertatea psihică a unei persoane, credem că încălcarea acesteia trebuie să aibă un
caracter de absolută excepţie. Din acest motiv sunt
R. Maurach, F-C. Schroeder, M. Maiwald, op. cit., p. 137, par. 9.130
interzise, de exemplu, orice formă de presiune psihică exercitată asupra unui acuzat de a da declaraţii, de a
consimţi la anumite comportamente etc.
Libertatea fizică este de principiu disponibilă, deoarece o persoană poate să consimtă la a i se
restrânge libertatea fizică, evident dacă acest consimţământ îndeplineşte toate condiţiile pentru a înlătura
antijuridicitatea faptei.
Infracţiunile contra libertăţii unei persoane sunt incluse în capitolul II al categoriei mai largi a
infracţiunilor contra persoanei. În acest capitol sunt cuprinse comportamente care lezează libertatea fizică,
libertatea psihică sau uneori a ambelor forme sub care se manifestă libertatea unei persoane.
În mod evident, aceste infracţiuni presupun o persoană în sensul general, pe care l-am prezentat deja.
Nu poate fi imaginat un exemplu de încălcare a libertăţii unei persoane nenăscute. Fiinţa încă nenăscută
nu se poate deplasa, deci nu are capacitate în concret de a decide unde să se afle la un anumit moment,
iar cu privire la libertate psihică, cercetările ştiinţifice nu oferă date care să implice intervenţia
legiuitorului penal în acest domeniu.
Soluţia este identică în cazul încălcării „libertăţii” unui cadavru. Eventual, fapta ar putea intra sub
incidenţa textului care incriminează profanarea de cadavre.
Faptele incluse în acest capitol sunt: lipsirea de libertate în mod ilegal (art. 189 C pen.), sclavia (art.
190 C pen.), supunerea la muncă forţată sau obligatorie (art. 191 C pen.), violarea de domiciliu
(art. 192 C pen.), ameninţarea (art. 193 C pen.), şantajul (art. 194 C pen.), violarea secretului
corespondenţei (art. 195 C pen.) şi divulgarea secretului profesional (art. 196 C pen.)
Lipsirea de libertate în mod ilegal
Art. 189 C pen. incriminează lipsirea de libertate a unei persoane în mod ilegal. Ea constă în lipsirea
sau restricţia ilegală a posibilităţii unei persoane de a se deplasa sau de a se mişca nestingherit în spaţiu,
potrivit voinţei sale.
Subiect activ poate fi orice persoană inclusiv o persoană juridică (de exemplu o societate comercială
decide să-i închidă pe angajaţi peste programul de lucru pentru a finaliza o lucrare, împotriva voinţei
acestora, sau un sindicat sechestrează conducerea unei firme etc).
Subiect pasiv poate fi orice persoană.
În doctrina şi jurisprudenţa germană, se consideră că, pentru a exista o lipsire de libertate, în
modalitatea în care aceasta este incriminată în paragraful 239 C pen. german, este necesar ca persoana să
aibă capacitatea de a se putea deplasa. De aceea, un sugar de câteva luni, care nu se poate deplasa, nu ar
puteaInfracţiuni contra libertăţii persoanei 131
fi subiect pasiv al lipsirii de libertate, în schimb, o persoană care doarme sau care suferă de anumite
deficienţe fizice sau psihice, dar care îi permit o relativă posibilitate de mişcare, este subiect pasiv ai
lipsirii de libertate.
În doctrina şi practica judiciară română, nu se cere o astfel de condiţie şi se consideră că orice
persoană, indiferent de cât este de neputincioasă, are dreptul la libertate fizică (de exemplu, un copil
nou născut poate fi subiect pasiv al infracţiunii de lipsire de liberate în mod ilegal, dacă este transportat
de o altă persoană împotriva voinţei părinţilor săi sau a celor care legal îi apără interesele).
Latura obiectivă. Infracţiunea este comisivă (de exemplu agentul leagă victima), dar, în concret, se
poate comite şi prin omisiune (nu eliberează persoana care fusese legal lipsită de libertate).
S-a susţinut că este şi omisivă propriu-zisă. Nu împărtăşim acest punct de vedere deoarece, acceptând
o asemenea soluţie, ar trebui să fie sancţionată şi lipsirea de libertate din culpă, de vreme ce art. 19 alin.
3 C pen. prevede că o faptă constând într-o omisiune este incriminată indiferent dacă este comisă cu
intenţie sau din culpă. Credem că fapta este una comisivă, dar asta nu exclude, aşa cum am arătat, ca ea să
se comită şi prin omisiune.
Acţiunea de lipsire de libertate se poate comite printr-un singur act sau prin mai multe acte de
imobilizare, împiedicare sau reţinere a unei persoane de a se mişca, deplasa ori acţiona fizic după voinţa
sa, sau de obligare, silire a unei persoane de a se mişca, deplasa ori acţiona contrar voinţei sale.
Lipsirea de libertate poate fi totală (când victimei i se administrează o substanţă narcotică şi nu se mai
poate deplasa în nici un fel, sau victima este imobilizată) sau parţială (când victima are o libertate limitată,
în sensul că se poate deplasa în inter unui spaţiu permis de infractor, dar nu poate să părăsească acel spaţiu
Lipsirea de libertate trebuie să aibă o anumită durată, doar astfel se produce şi urmarea
prevăzută de lege, şi anume ca o persoană să fie lipsită de libertate.
Această durată califică fapta ca fiind una continuă.
Evident că legea nu prevede cât timp este necesar ca lipsirea de liberate să aibă un caracter
infracţional. De la caz la caz, instanţa va aprecia dacă persoana a fost efectiv lipsită de libertate sau nu.
Elementul în funcţie de care se va aprecia existenţa unei acţiuni de lipsire de liberate este acela al
împiedicării victimei de a se afla într-un anumit loc, sau de a părăsi acel loc.
H. Troendle, T. Fischer, op. cit., p. 1464, par. 3.
Dacă victima este împiedicată să urce într-un tren pentru a nu ajunge la un concurs, este evident că
persoana a fost lipsită de libertate. Dacă, dimpotrivă, reţinerea victimei nu a avut nici o semnificaţie
pentru ea, atunci nu s-a realizat o acţiune de lipsire de liberate.
Este controversată problema momentului consumării lipsirii de libertate atunci când victima nu
conştientizează că este lipsită de libertate. De exemplu, agentul încuie victima în casă fără ca aceasta să
ştie. Dacă victima ar încerca să părăsească locuinţa respectivă, nu ar avea această posibilitate. Se pune şi
problema dacă fapta s-a consumat în momentul în care agentul a încuiat victima sau în momentul când
victima a conştientizat că este lipsită de libertate.
Unii autori au susţinut că nu este necesar ca victima să şi conştientizeze că este lipsită de libertate (de
exemplu, victima nu ştie că a fost încuiată în casă, victima este adormită etc.). Motivul pentru care fapta
este tipică în aceste condiţii este acela că legea penală protejează libertatea unei persoane. O persoană este
liberă atunci când în orice moment poate să decidă dacă să se deplaseze sau nu acolo unde doreşte.
Se consideră că libertatea este potenţială în acest caz. Faptul că i se lasă victimei o libertate parţială
nu înlătură tipicitate faptei (victima se uită la televizor în apartamentul în care a încuiat-o infractorul şi
evident că se poate deplasa în interiorul acestuia). Se susţine că decizia victimei ca la un anumit moment
să încerce să se elibereze, nu modifică acţiunea agentului de lipsire de libertate şi nici elementul
subiectiv al acestuia. În acelaşi sens, o persoană lipsită de libertate prin administrarea unui drog este,
în mod evident, lipsită de libertate, fără a fi conştientă pe moment de situaţia în care se află.
În doctrina şi practica judiciară română nu se cere ca victima sa se poată deplasa singură, şi se
consideră că orice persoană, indiferent de cât este de neputincioasă, are dreptul la libertate fizică.
Nu are importanţă dacă victima, făcând eforturi mai mari, ar fi putut depăşi obstacolul, şi nici
dacă regimul la care a fost supusă a fost unul convenabil sau nu.
Dacă, însă, eforturile pentru a depăşi obstacolul sunt cele fireşti, atunci nu există o acţiune de lipsire de
libertate (de exemplu, agentul încuie cu cheia uşa casei în care se afla victima, dar lasă la îndemâna
victimei o cheie).
Dacă era posibil ca victima să părăsească imobilul, doar escaladând fereastra, deoarece
apartamentul în care a fost încuiată era la parter, fapta de
R. Maurach, F-C. Schroeder, M. Maiwald, op. cit., p. 157, par. 11.
J. Wessels, M. Hettinger, Strafrecht Besonderer Teil, vol 1, ed. 23, Ed. C. F. Mueller, Heidelberg,
Codul penal comentat şi adnotat I, p. 164. Explicaţii III, p. 286.
C. Rătescu, Codul penal adnotat III, p. 237.Infracţiuni contra libertăţii persoanei
lipsire de libertate este tipică, pentru că victima a trebuit să facă un efort mai mare decât cel pe care în
mod firesc îl presupune părăsirea acelui imobil.
Lipsirea de libertate trebuie să aibă un caracter ilegal. Elementul de ilegalitate este un element de
tipicitate a faptei şi nu unul de antijuridicitate. Dacă legea permite lipsirea de libertate a unei persoane
în anumite condiţii, fapta nu mai este tipică.
Lipsirea de libertate a minorilor comisă de cei care au dreptul de educaţie asupra lor nu are un caracter
ilegal. Dacă acest comportament este vădit abuziv, copilul este legat cu lanţuri de pat etc, nu se poate
reţine lipsirea de libertate ca un mijloc de educaţie.
Prin Dec. nr 37/2008 a ICCJ, dată într-un recurs în interesul legii, s-a decis că infracţiunea de
lipsire de libertate se va reţine în concurs cu infracţiunea de rele tratamente incriminată în art.
306 C pen, dacă o compon a relelor tratam erau reprezentate şi de acţ de lipsire de lib în mod ilegal.
 Este posibil ca o lipsire legală să se transforme într-o lipsire ilegală de libertate (de exemplu dacă cel
reţinut nu este eliberat după expirarea duratei legale a acesteia sau dacă a dispărut temeiul în cazul unei
conduceri la secţie în vederea identificării).
Dacă lipsirea de libertate se realizează printr-o reţinere, arestare sau executarea unei pedepse ilegale,
fapta se va încadra în art. 266 alin. 1 C pen., arestare nelegală şi cercetare abuzivă.
În cazul infracţiunilor contra persoanei, este evident că victima unui omor sau a unei vătămări
corporale este şi lipsită de libertate, însă, în acest caz, operează o absorbţie naturală între acţiunea violentă
asupra persoanei şi lipsirea sa de libertate.
Dacă, însă, actul de lipsire de libertate depăşeşte durata actului de executare a celeilalte infracţiuni
comise cu violenţă (omor, viol, vătămare corporală etc.), atunci se va reţine un concurs de infracţiuni.
Situaţia este similară şi în cazul infracţiunii de tâlhărie, când aceasta ar putea fi reţinută în concurs cu
lipsirea de libertate, dacă agresiunea asupra victimei a depăşit cadrul actului de executare a tâlhăriei.
Fapta are un moment al consumării, atunci când persoana a început a fi lipsită de libertate, şi un
moment al epuizării, atunci când persoanei îi este redată libertatea. Infracţiunea este una de rezultat.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau eventuală.
Tentativa se pedepseşte.
Sancţiunea. Infracţiunea se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 3 la 10 ani.
Formele agravate ale infracţiunii de lipsire de libertate:
a. Atunci când fapta a fost comisă prin simularea de calităţi oficiale, prin răpire, de o persoană
înarmată, de două sau mai multe persoane împreună, dacă în schimbul eliberării lor se cere un
folos material sau orice alt avantaj, precum şi când victima este minoră sau este supusă unor
suferinţe ori sănătatea sau viaţa îi sunt puse în pericol.
- prin simulare de calităţi oficiale. Este o circumstanţă reală şi constă în procedeul folosit, şi
anume prin simularea unei calităţi oficiale. Evident, agentul nu trebuie să aibă acea calitate specială, ci
doar să simuleze că o are în momentul în care comite lipsirea de libertate. Calităţile oficiale sunt
acele calităţi care i-ar da dreptul să priveze de libertate în cazul concret acea persoană (procuror, poliţist
etc.). Dacă a realizat şi acte specifice calităţii oficiale, se va reţine în concurs şi uzurparea de calităţi
oficiale (art. 240 C pen.).
- prin răpire. Circumstanţă este reală şi se referă la procedeul folosit de infractor, şi anume răpirea
victimei şi ducerea ei împotriva voinţei ei într-un alt loc. Prin Decizia nr. 1/2008 a ÎCCJ, dată în Recurs
în interesul legii, s-a decis că infracţiunile de trafic de persoane incriminate în art. 12 şi 13 din Legea
nr. 678/2001 absorb în conţinutul lor şi această formă agravată de lipsire de libertate.
- săvârşirea faptei de o persoană înarmată. Infractorul trebuie să aibă asupra sa o armă propriu-zisă
(instrument, piesă sau dispozitiv declarat armă de dispoziţiile legale) sau una asimilată, adică orice alt
obiect pe care îl foloseşte la atacarea victimei lipsirii de libertate pentru ca astfel, acel obiect,
să dobândească statutul de armă raportat la art. 151 alin. 2 C pen.
Definiţia juridică a armei este dată de art. 2 alin. 1 pct. 1 din Legea nr. 295/2004 privind regimul
armelor şi al muniţiilor. Prin armă se înţelege „orice dispozitiv a cărui funcţionare determină aruncarea
unuia sau mai multor proiectile, substanţe explozive, aprinse sau luminoase, amestecuri incendiare ori
împrăştierea de gaze nocive, iritante sau de neutralizare, în măsura în care se regăseşte în una dintre
categoriile prevăzute în anexă”. Anexa legii conţine o clasificare detaliată a tuturor armelor.
S-a susţinut în doctrină că este necesar ca arma să fie vizibilă, deoarece doar în aceste condiţii are un
caracter intimidant pentru victimă.
Credem că legea nu impune o astfel de condiţie, ci se cere doar ca infractorul să fie înarmat, deoarece
el este cel care se asigură că, în caz de opunere a victimei, poate folosi şi arma pe care o are asupra sa.
A fi înarmat înseamnă că în momentul comiterii faptei infractorul are o armă asupra sa, o poartă sau
are una la îndemână. Dacă, de exemplu, agentul aşează arma pe masă, nu înseamnă că persoana nu mai
este înarmată, atât timp cât oricând o poate folosi.
Cel care are asupra sa, de exemplu, o crosă de golf şi comite infracţiunea de lipsire de libertate, va
comite fapta în formă agravată doar dacă foloseşte crosa la atac, deoarece în acest caz crosa este o armă
asimilată în sensul art. 151 alin 2 C pen.
Este o circumstanţă reală.
- de două sau mai multe persoane împreună. Se numără coautorii sau complicii concomitenţi, sau cei
care au desfăşurat activităţi de coautorat sau complicitate concomitentă. Ceea ce contează pentru a se
reţine această formă agravată este faptul material al existenţei acestor activităţi materiale şi nu faptul dacă
coautorii sau complicii concomitenţi vor şi răspunde penal.
Este o circumstanţă reală.
- dacă în schimbul eliberării se cere un folos material sau orice alt avantaj. Ceea ce
configurează tipicitatea acestei forme agravate este cererea făcută de infractor. Nu are importanţă dacă
cererea autorului este îndeplinită sau poate fi îndeplinită, şi nu contează natura avantajului solicitat. În
această modalitate, fapta absoarbe în conţinutul său infracţiunea de şantaj.
Este o circumstanţă reală.
- când victima este minoră. Victima trebui să aibă mai puţin de 18 ani în momentul consumării faptei,
chiar dacă nu mai are această calitate până la epuizarea ei.
Este o circumstanţă reală.
- dacă victima este supusă unor suferinţe. Suferinţele pot fi de natură fizică sau psihică şi trebuie
să fie consecinţa acţiunii de lipsire de libertate sau a tratamentului aplicat victimei lipsită de libertate
(lipsă de mâncare, frig, frică provocată etc.).
În conţinutul acestei forme agravate este absorbită infracţiunea de loviri sau alte violenţe. S-a susţinut
că infracţiunea de loviri se va reţine în concurs cu această formă agravată. Nu împărtăşim această opinie
deoarece ori de câte ori s-au produs suferinţe fizice, condiţie necesară pentru ca fapta incriminată de art.
180 C pen. să fie tipică, s-ar reţine forma agravată a lipsirii de libertate. Faptele ar putea fi reţinute în
concurs doar dacă violenţa fizică este comisă în altă împrejurare decât cea în care se comite lipsirea
de libertate în mod ilegal.
Dacă fapta constă în vătămare corporală sau vătămare corporală gravă, se va reţine concurs între
infracţiunea de lipsire de libertate şi infracţiunile respective.
Este o circumstanţă reală.
- în cazul în care sănătatea sau viaţa victimei sunt puse în pericol.
Datorită conceperii sau executării, în concret este posibil ca viaţa sau sănătatea victimei să fie puse în
pericol şi, de aceea, legiuit a stabt că aceasta este o formă agravată. Forma de vinovăţia este praeterintenţ
Este o circumstanţă reală.
Tentativa la această formă agravată se pedepseşte.
Sancţiunea. Infracţiunea se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 7 la 15 ani.
În art. 189 alin. 3 C pen. este consacrată o altă formă agravată a lipsirii de libertate, şi anume ipoteza
în care fapta este comisă în scopul de a obliga victima la practicarea prostituţiei. Calificarea lipsirii
este dată de scopul cu care este comisă fapta. Dacă persoana este exploatată prin constrângerea la
prostituţie atunci se va reţine infracţiunea de trafic de persoane.
Tentativa la această formă agravată se pedepseşte.
Traficul de persoane, incriminat de art. 12 şi 13 din Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi
combaterea traficului de persoane, absoarbe lipsirea de libertate în mod ilegal. În acelaşi sens şi
Decizia nr. 1/2008 a ICCJ dată în recurs în interesul legii.
Sancţiunea. Infracţiunea se pedepseşte cu pedeapsa închisorii de la 7 la 15 ani.
În art. 189 alin. 4 C pen. se prevede o altă formă agravată şi anume: dacă pentru eliberarea
persoanei se cere, în orice mod, ca statul sau o persoană juridică, o organizaţie internaţională
interguvernamentală sau un grup de persoane să îndeplinească sau să nu îndeplinească un anume
act. Fapta în această modalitate agravată absoarbe şi infracţiunea de şantaj.
Credem că textul este oarecum depăşit, în condiţiile în care conceptul de persoană juridică are o
conotaţie foarte largă. Prin grup de persoane trebuie să facem referire la definiţia unui grup de persoane,
oferit de Legea nr. 39/2003, unde grupul este apreciat a fi compus din minimum 3 persoane.
În condiţiile în care, prin art. 32 din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea
terorismului, lipsirea de libertate este inclusă în categoria unui act terorist, se va aplica norma specială,
dacă sunt îndeplinite condiţiile acesteia, caz în care această formă agravată de lipsire de libertate va fi
absorbită în infracţiunea de terorism.
Tentativa la această formă agravată se pedepseşte.
Constituie tentativă şi producerea sau procurarea mijloacelor, a instrumentelor sau luarea
de măsuri în vederea comiterii acestei fapte (art. 189 alin. 8 C pen.).
Sancţiunea. Infracţiunea se pedepseşte cu pedeapsa închisorii de la 7 la 18 ani.
Art. 189 alin. 5 C pen. prevede ca formă agravată lipsirea de libertate comisă de o persoană care
face parte dintr-un grup organizat. Art. 2 lit. a din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi
combaterea criminalităţii organizate, defineşte noţiunea de grup infracţional organizat.
 Conform definiţiei legale, prin grup infracţional organizat se înţelege grupul structurat, format
din trei sau mai multe persoane, care există pentru o perioadă şi acţionează în mod coordonat în scopul
comiterii uneia sau mai multor infracţiuni grave, pentru a obţine direct sau indirect un beneficiu
financiar sau alt beneficiu material.
Nu constituie grup infracţional organizat grupul format ocazional în scopul comiterii imediate a
uneia sau mai multor infracţiuni şi care nu are continuitate sau o structură determinată ori roluri
prestabilite pentru membrii săi în cadrul grupului.
Sancţiunea. Infracţiunea se pedepseşte cu pedeapsa închisorii de la 5 la 15 ani, dacă fapta comisă
este în formă simplă (art. 189 alin. 1 C pen.), sau de la 7 la 18 ani dacă fapta comisă este prevăzută în
condiţiile art. 189 alin. 2 şi 3 C. pen, şi pedeapsa închisorii între 10 şi 20 de ani, dacă fapta intră
sub incidenţa art. 189 alin. 4 C pen.
Cea mai gravă formă a lipsirii de libertate este incriminată în alin. 6 al art. 189 şi presupune că fapta a
avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei. Fapta se poate comite doar cu praeterintenţie.
Singurul element de particularitate al acestei forme agravate este rezultatul mai grav imputabil cu
titlu de culpă.
Dacă moartea victimei este intenţionat produsă, se va reţine în concurs lipsirea de libertate în mod
ilegal şi omor, iar dacă agentul acţionează cu intenţie în ceea ce priveşte determinare sinuciderii victimei, se
va reţine un concurs între lipsire de libertate în mod ilegal şi determinarea sau înlesnirea sinuciderii.
Sancţiunea. Infracţiunea se pedepseşte cu pedeapsa închisorii de la 15 la 25 ani. Acest cuantum al
sancţiunii a fost considerat, în mod justificat, ca fiind prea mare prin raportare la infracţiunea de omor.
Sclavia
Art. 190 C pen. incriminează punerea sau ţinerea unei persoane în stare de sclavie, precum şi
traficul de sclavi.
Incriminarea acestei fapte se justifică prin obligaţia asumată de România în urma ratificării
convenţiilor internaţionale privitoare la sclavaj şi reprimarea traficului de sclavi.
Din punctul de vedere al laturii obiective ea presupune, atât punerea în sclavie, cât şi menţinerea în stare
de sclavie a unor persoane care au fost puse anterior în stare de sclavie. În aceeaşi măsură este incriminat şi
traficul cu sclavi.
Tentativa se pedepseşte.
Sancţiunea. Infracţiunea se pedepseşte cu pedeapsa închisorii de la 3 la 10 ani. În cazul în care
autorul lipseşte de libertate mai multe persoane, pedeapsa pe care o poate primi este mai mare decât
dacă comite infracţiunea de sclavie!!!
Supunerea la muncă forţată sau obligatorie
Art. 191 C pen. incriminează fapta de a pune o persoană, în alte cazuri decât cele prevăzute de
dispoziţiile legale, la prestarea unei munci contra voinţei sale sau la o muncă obligatorie.
Această infracţiune a fost introdusă în Codul penal ca urmare a ratificării
Convenţiei internaţionale nr. 29/1930 referitoare la interzicerea muncii forţate sau obligatorii. Tot în
acest cadru normativ erau reglementate şi ipotezele în care munca nu este considerată forţată. Cu
privire la acest aspect, facem trimitere la art. 4 alin. 2 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi
la dispoziţiile constituţionale în materie.
În cazul în care munca la care este obligată o persoană nu este prevăzută cu titlu de excepţie în
actele normative referitoare la acest aspect, fapta va intra sub incidenţa acestui text de incriminare.
Tentativa nu este incriminată.
Sancţiunea. Infracţiunea se pedepseşte cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 3 ani.
Violarea de domiciliu
Art. 192 C pen. incriminează pătrunderea fără drept, în orice mod, într-o locuinţă, încăpere,
dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea, fără consimţământul persoanei care le foloseşte, sau
refuzul de a le părăsi la cererea acesteia.
Incriminarea acestei fapte este un element important în mecanismele juridice de protejare a
dreptului la intimitatea domiciliului şi la viaţa privată din acesta.
Inviolabilitatea domiciliului şi a reşedinţei este consacrată expres în art. 27 alin 1 din Constituţie.
Prin „domiciliu”, în sensul legii penale, se înţelege orice locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc
împrejmuit ţinând de acestea. El nu trebuie confundat cu noţiunea de domiciliu în sensul dreptului civil.
Nu constituie domiciliu imobilele neocupate de nimeni (nelocuite), încăperile unor imobile cu altă
destinaţie decât cea de locuit (magazine, depozite etc.) şi nici spaţiile comune ale unui imobil (scări,
lift, curtea comună etc.) .
Locuinţa este locul ales de o persoană pentru a-şi desfăşura viaţa personală, indiferent dacă ea
este permanentă sau temporară. Nu contează dacă imobilul este destinat pentru locuinţă sau este folosit în
concret ca locuinţă.
Încăperea este doar o parte dintr-o construcţie care are destinaţia de locuinţă (de exemplu, cel care
locuieşte în acelaşi imobil în care are şi un magazin).
Dependinţa este locul care constituie un accesoriu al locuinţei şi care întregeşte folosinţa acesteia
(pivniţă, cămară etc.).
Locul împrejmuit semnifică un loc separat printr-o îngrăditură de locurile învecinate, care întregeşte şi
el folosinţa locuinţei (curtea imobilului, grădina de lângă casă a locuinţei etc.).
Nu intră în sfera noţiunii de domiciliu spaţiile comune ale unui imobil (căile de acces, scările,
liftul) folosite şi accesibile tuturor.
În caz de ocupare fără drept a unui imobil care nu îndeplineşte cerinţa unui domiciliu în sensul
legii penale (de exemplu casa este neocupată sau nu este încă ocupată), se va putea eventual angaja
răspunderea penală pentru infracţiunea de tulburare de posesie.
În doctrina europeană se discută dacă şi o persoană juridică are un domiciliu care trebuie protejat prin
interpretarea extensivă a noţiunii de domiciliu.
(1) Domiciliul şi reşedinţa sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul ori
în reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia.
(2) De la prevederile alineatului (1) se poate deroga prin lege pentru următoarele situaţii:
a) executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti;
b) înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau bunurile unei persoane;
c) apărarea securităţii naţionale sau a ordinii publice;
d) prevenirea răspândirii unei epidemii.
(3) Percheziţia se dispune de judecător şi se efectuează în condiţiile şi în formele prev de lege
(4) Percheziţiile în timpul nopţii sunt interzise, în afară de cazul infracţiunilor flagrante.
O parte a doctrinei franceze a criticat jurisprudenţa franceză, care a apreciat întemeiată
protejarea penală a domiciliului unei persoane juridice. Precizăm că şi jurisprudenţa franceză a admis
unele nuanţe, deoarece a decis, în cazul unei şcoli sau spital, că deşi pătrunderea este ilegală, se consideră
că fapta nu este tipică. Cu alte cuvinte, trebuie stabilite criterii suplimentare de a diferenţia persoanele
juridice care au libertatea domiciliului protejate penal de cele care nu se bucură de o asemenea ocrotire.
Doctrina germană recentă consideră că această infracţiune nu este o infracţiune contra libertăţii
persoanei, ci una contra ordinii publice, caz în care este evident că şi sediul unei persoane juridice poate fi
vizat de protecţia penală. Cel care pătrunde fără drept tulbură ordinea publică.
De lege lata în sistemul românesc credem că este dificil a se concilia conceptul de libertate
specific naturii umane cu dreptul la „libertate a domiciliului” al persoanei juridice.
În doctrina juridică română interbelică, raportat la textul de incriminare de atunci, se considera că
localul de afaceri beneficiază de protecţia penală a acestui articol. Acele spaţii unde o persoană îşi
desfăşoară activitatea profe- sională (cabinet de avocatură, cabinet medical, laboratorul unui chimist), sunt
considerate domicilii, şi pentru că păstrează ceva în comun cu viaţa privată, cu libertatea individuală a
acelui care îşi desfăşoară activitatea în acel local.
Subiectul activ este unul general şi infracţiunea poate fi comisă şi de o persoană juridică. De
exemplu: reprezentanţii unei societăţi comerciale pătrund fără drept în locul împrejmuit al unei locuinţe
pentru a instala un echipament, fără a cere şi acordul proprietarului şi fără ca pătrunderea să fie autorizată
de lege. În acest caz violarea de domiciliu este comisă în interesul persoanei juridice.
Subiectul pasiv. Se pune problema dacă se va reţine un concurs de infracţiuni sau o singură
infracţiune de violare de domiciliu, atunci când în locuinţa respectivă locuiesc mai multe persoane. Regula
pluralităţii de subiecţi pasivi determină reţinerea unui concurs de infracţiuni, câte o infracţiune faţă de
fiecare locatar al imobilului. Din acest motiv propunem, de lege ferenda soluţia germană care este
mai pragmatică şi ţine cont de faptul că nu este firesc ca autorul să răspundă pentru o pluralitate de
infracţiuni atunci când pătrunde ilegal într-un spaţiu locuit de mai multe persoane.
Latura obiectivă. Fapta se poate comite în două modalităţi, fie prin pătrunderea în domiciliul
altuia fără drept, fie prin refuzul de a-l părăsi.
M. L. Rassat, op. cit., p. 384.
C. Rătescu, Codul penal adnotat III, p. 263.
 G. Mateuţ, op. cit., p. 223.
Pătrunderea trebuie să se realizeze cu întregul corp, indiferent de modalitatea concretă, aceasta putând
să constituie la rândul ei chiar şi o altă infracţiune (distrugere etc.).
Infracţiunea de violare de domiciliu subzistă chiar şi atunci când persoana vătămată locuia fără forme
legale în acel imobil sau dacă nu deţinea nici un titlu asupra folosinţei imobilului, dar în concret locuia
acolo cu caracter de stabilitate.
Pătrunderea trebuie să se realizeze fără consimţământul persoanei care foloseşte respectiva locuinţă.
În cazul locuinţelor comune, acordul unui locatar este suficient ca pătrunderea să fie legală.
Lipsa consimţământului se prezumă. Aceasta rezultă din faptul că accesul în imobil era împiedicat prin
încuierea uşilor de acces etc. Cel care pătrunde poate dovedi că a avut consimţământul părţii vătămate.
Consimţământul de a pătrunde în locuinţă trebuie să provină de la o persoană responsabilă şi care are
dreptul de a permite sau interzice intrarea altei persoane în locuinţă.
De principiu, suntem de acord cu o asemenea opinie, dar trebuie să lăsăm mai multă libertate
judecătorului. Să ne imaginăm că în imobil locuieşte şi o persoană iresponsabilă. Înseamnă că ea nu poate
da în nici o împrejurare un consimţământ valabil la accesul unei persoane în acel imobil? Credem că dacă
minorul sub 14 ani sau iresponsabilul înţeleg că şi-au dat acordul la pătrunderea în locuinţa lor a unui terţ,
trebuie ca fapta terţului să nu intre sub incidenţa legii penale. Asta nu înseamnă că nu s-ar putea reţine
această faptă, atunci când făptuitorul pătrunde în locuinţă tocmai în temeiul unui „consimţământ” venit de
la o persoană care nu înţelege la ce a consimţit.
În cazul celei de-a doua modalităţi, avem o situaţie premisă, şi anume ca făptuitorul să se afle în
locuinţa părţii vătămate şi să refuze eliberarea domiciliului acesteia la cererea ei expresă. Este necesar ca
cererea de eliberare a imobilului să fie expresă şi categorică. Cererea poate să provină de la proprietar sau
de la orice persoană care foloseşte acel domiciliu sau îl reprezintă pe cel care locuieşte acolo.
Refuzul poate să fie explicit, dar şi implicit, atunci când agentul nu părăs imob la cererea părţii vătăm
În cazul când agentul pătrunde fără drept şi apoi refuză să elibereze imobilul, se va reţine o
singură infracţiune, deoarece există un proces execuţional unic.
Atât pătrunderea, cât şi refuzul de a părăsi domiciliul persoanei trebuie să se facă fără drept.
Ilegalitatea pătrunderii, în acest caz, este o condiţie de existenţă a tipicităţii faptei.
Astfel, pătrunderea proprietarului în locuinţa închiriată, fără consimţă- mântul chiriaşului constituie
infracţiunea de violare de domiciliu.
Aceasta pentru că, prin incriminarea acestei fapte, nu se protejează patrimoniul, ci doar libertatea şi
inviolabilitatea domiciliului unei persoane. Chiriaşul se bucură de protecţia penală a inviolabilităţii
domiciliului chiar şi împotriva proprietarului imobilului. Practica inserării unor clauze care permit
proprietarului să intre oricând în locuinţa chiriaşului nu poate înlătura dreptul la inviolabilitatea
domiciliului chiriaşului. Aparentul drept de a pătrunde al proprietarului se întemeiază pe consimţământul
chiriaşului exprimat în contract, dar asta nu înseamnă că chiriaşul nu s-ar putea opune pătrunderii
proprietarului. Chiriaşul încalcă o prevedere contractuală care poate fi temei de reziliere al contractului de
închiriere, dar dacă proprietarul pătrunde în imobil în ciuda opoziţiei celui care locuieşte acolo, el va
comite infracţiunea de violare de domiciliu.
În caz în care organ de poliţie pătrund în temeiul unei autorizaţii de perchez, fapta nu mai este tipică
În cazul părinţilor care intră în locuinţa copiilor pe care îi educă, fapta nu este infracţiune, deoarece ea
este autorizată de dreptul conferit de lege părinţilor de a-şi educa copilul. Dacă părinţii locuiesc împreună
cu copiii, atunci fapta nu mai îndeplineşte condiţia tipicităţii şi anume pătrunderea fără drept.
De multe ori, violarea de domiciliul al unei persoane este infracţiunea mijloc, în sensul că, prin
comiterea ei, se înlesneşte comiterea altor infracţiuni. Agentul pătrunde în domiciliul victimei pentru a o
ucide. În aceste ipoteze se va reţine un concurs de infracţiuni între infracţiunea mijloc şi cea scop.
O chestiune controversată este legată de relaţia care există între furtul calificat comis prin
efracţie, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase şi
infracţiunea de violare de domiciliu.
S-a susţinut că ar opera o absorbţie naturală, deoarece acest furt calificat ar absorbi violarea de
domiciliu, deoarece el nu poate fi comis decât printr-o pătrundere fără drept într-o locuinţă.
Considerăm discutabilă o astfel de soluţie, în condiţiile în care se pot imagina exemple de comitere a
unui furt calificat în temeiul art. 209 alin. 1 lit. i C pen. care să nu pună în nici un fel în discuţie şi vreo
eventuală violare de domiciliu (de exemplu, cel care pătrunde într-un magazin prin efracţie sau escaladare,
sau cel care pătrunde într-un autoturism parcat pe un drum public prin efracţie).
 Or, absorbţia naturală presupune că nu este posibilă comiterea infracţiunii absorbante fără a fi comisă
şi infracţiunea absorbită (de exemplu nu se poate comite omorul care să nu absoarbă în mod natural şi
infracţiunea contra integrităţii corporale a victimei).
Legiuitorul român din 1937 a rezolvat relaţia dintre aceste infracţiuni pe temeiul principiului
subsidiarităţii, în sensul că violarea de domiciliu se putea reţine doar în măsura în care fapta nu intra
sub incidenţa unui text de incriminare mai grav, în speţă furtul calificat.
Credem că furtul calificat se va reţine în concurs cu violarea de domiciliu atunci când hoţul pătrunde
prin efracţie, escaladare sau prin folosirea de chei mincinoase. În opinia noastră, nu operează nici
absorbţia legală şi nici cea naturală, şi atunci se aplică regulile pluralităţii de infracţiuni. Fapta absorbită,
în opinia noastră, este nedeterminată pentru a se vorbi de o unitate legală în forma infracţiunii complexe în
cazul furtului prin efracţie, escaladare sau folosirea de chei mincinoase sau chei adevărate.
Efracţia sugerează ideea de distrugere şi de aceea această formă de furt calificat absoarbe şi
infracţiunea de distrugere a sistemului de închidere.
Nu acelaşi lucru se poate spune despre escaladare sau de folosirea de chei mincinoase sau adevărate,
care nu relevă existenţa unei infracţiuni ce s-ar absorbi în conţinutul furtului calificat.
Escaladarea sau folosirea de chei mincinoase sau adevărate pot să fie modalităţi concrete de comitere
ale infracţiunii de violare de domiciliu, dar pot să nu îndeplinească condiţiile de tipicitate a acestei infracţ
Dacă agentul escaladează gardul unui imobil industrial avem o escaladare fără a fi şi în prezenţa
vreunei violări de domiciliu. Sau dacă autorul este primit în locuinţă de partea vătămată şi foloseşte
chei mincinoase doar pentru a sustrage bunuri din seiful aflat în locuinţa părţii vătămate, atunci
furtul este unul calificat, dar nu se comite o violare de domiciliu.
În cazul în care autorul comite o tâlhărie într-o locuinţă, credem că violarea de domiciliu este
absorbită de această formă agravată. În acest caz, forma agravată de tâlhărie face referire expresă la
noţiunea de locuinţă, care este o condiţie esenţială pentru a se putea reţine violarea de domiciliu.
În sens contrar, ICCJ a dat un Recurs în interesul legii în care a decis că tâlhăria comisă în locuinţă
se reţine în concurs cu violarea de domiciliu.
Art. 496 din Codul penal Carol II, care incrimina violarea de domiciliu, prevedea expres că violarea
de domiciliu se sancţ doar dacă fapta respectivă nu este sancţionată mai grav de un alt text de incriminare
În acelaşi sens a se vedea C. Mitrache, Furt şi violare de domiciliu, în RDP nr. 1/1995, p. 124-127;
Dec. nr. 31/2007 a ÎCCJ.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau eventuală. Tentativa nu se pedepseşte.
Aspecte procesuale. Fapta în forma de bază se urmăreşte la plângerea prealabilă, iar împăcarea
părţilor înlătură răspunderea penală.
Sancţiunea. Infracţiunea se pedepseşte cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 4 ani.
Infracţiunea de violare de domiciliu are o formă agravată prevăzută de art. 192 alin. 2 C. pen,
atunci când fapta se comite în una dintre următoarele împrejurări:
a. fapta se săvârşeşte de o persoană înarmată. Facem trimitere la explicaţiile de la lipsirea de
libertate comisă de o persoană înarmată. Condiţii în care se reţine această circumstanţă reală sunt similare.
b. de două sau mai multe persoane împreună. Facem trimiteri la forma agravată identică în cazul
lipsirii de libertate.
c. în timpul nopţii. Aceasta este o împrejurare de fapt, revenind jurisprudenţei sarcina de a stabili în
fiecare caz concret dacă fapta este comisă în timpul nopţii. În general, se utilizează ca reper instalarea
întunericului ca fenomen natural sau, dimpotrivă, dispariţia întunericului şi apariţia luminii diurne. De
exemplu, dacă fapta se comite într-un imobil luminat artificial se va reţine forma agravată atunci când
afară se instalase întunericul.
Dacă infractorul a pătruns în timpul zilei, dar fapta de violare de domiciliu s-a comis în aceeaşi
împrejurare şi prin refuzul de a părăsi imobilul, agravanta se poate reţine atunci când, până la comiterea
faptei şi în modalitatea refuzului de a elibera locuinţa victimei, se instalase noaptea. Aceasta pentru că
suntem în ipoteza unui proces execuţional unic, iar comiterea unui singur act de executare în condiţiile
acestei forme agravate atrage reţinerea formei agravate pentru toată fapta comisă sub forma unităţii
naturale colective.
d. prin folosirea de calităţi mincinoase. Această împrejurare se va reţine ori de câte ori agentul îşi
atribuie o calitate pe care în realitate nu o are, indiferent dacă este oficială sau nu.
Dacă folosirea acelei calităţi constituie prin ea însăşi o infracţiune, se va reţine concursul de infracţiuni
(uzurpare de calităţi oficiale art. 240 C pen.).
 Calitatea mincinoasă nu trebuie să fie una care i-ar permite accesul infractorului în locuinţă (poliţist,
procuror etc.), ci poate fi orice calitate pe care agentul nu o are. De exemplu, susţine, în mod neadevărat,
că este de la firma furnizoare de gaze naturale şi că trebuie să verificare instalaţia de gaz, susţine că
este de la o firmă de dezinsecţie şi trebuie să dea cu substanţă împotriva
Decizia de îndrumare nr 3/1970 a Tribunalului Suprem, în Culegere de decizii a Tribunalului
Suprem pe anul 1970, p. 47.
insectelor. Un alt exemplu ar fi acela în care agentul pretinde că este un vecin din acelaşi bloc şi doreşte
să vadă dacă nu a fost inundat de către victima violării de domiciliu.
Tentativa nu se pedepseşte.
Sancţiunea. Infracţiunea se pedepseşte cu pedeapsa închisorii de la 3 la 10 ani.
Ameninţarea
Art. 193 C pen. defineşte conţinutul acestei infracţiuni care constă în fapta de a ameninţa o persoană
cu săvârşirea unei infracţiuni sau a unei fapte păgubitoare îndreptate împotriva ei, a soţului ori a unei
rude apropiate, dacă este de natură să o alarmeze.
Prin incriminarea acestei fapte, legiuitorul a urmărit să protejeze libertatea psihică a unei persoane.
Subiectul activ este general şi fapta poate fi comisă şi de o persoană juridică. De exemplu, o persoană
juridică trimite o scrisoare unei persoane prin care o ameninţă, anunţând-o că reprezentanţii firmei o vor
deconecta de la reţeaua electrică sau de apă-canalizare.
Latura obiectivă. Actul de executare constă de regulă într-o acţiune de ameninţare.
Legea nu defineşte acţiunea de ameninţare, dar semnificaţia ei rezultă din înţelegerea profană a
acestei noţiuni. Prin ameninţare se înţelege încunoştinţarea sau avertizarea subiectului pasiv că va fi
expus să sufere un anumit pericol sau prejudiciu, iminent sau viitor, şi injust.
Acţiunea se poate realiza prin orice mijloace: oral, în scris, semne grafice, simboluri, gesturi sau acte
cu asemenea semnificaţie. Ea poate să fie explicită sau implicită.
Poate fi adresată direct sau indirect subiectului pasiv.
Acţiunea de ameninţare trebuie să se refere la săvârşirea unei infracţiuni sau a unei fapte
păgubitoare (faptă cauzatoare de prejudicii materiale, nu şi morale).
Ameninţarea cu suportarea acestor consecinţe trebuie să aibă un caracter injust. Nu este injustă
ameninţarea cu introducerea unei acţiuni în justiţie, atunci când aceasta este un mijloc normal de a
rezolva respectiva situaţie conflictuală. Dacă se ameninţă cu un rău just (cu o acţiune în justiţie,
întreruperea serviciului telefonic în caz de neplată a facturii etc.) fapta nu mai este tipică.
Ameninţarea trebuie să fie determinată, în sensul că agentul trebuie să arate în mod precis răul cu
care se ameninţă, sau cel puţin determinabilă, atunci când ameninţatul poate să-şi reprezinte răul cu
care este ameninţat.
De exemplu, afirmaţia generală că „ai să suferi tu în viitor” nu îndeplineşte condiţiile de
tipicitate, dacă nu se poate determina, expres sau implicit, fapta cu care se ameninţă.
Consecinţele trebuie să fie iminente sau să se producă în viitorul apropiat. Dacă răul cu care se
ameninţă se va produce la un interval foarte mare de timp, această consecinţă devine improbabilă şi
este firesc ca victima să nu fie în acest caz lipsită de libertatea sa psihică.
Dacă iminenţa consecinţei se referă la comiterea unei infracţiuni, în aceeaşi împrejurare cu
acţiunea de ameninţare, atunci ameninţarea este absorbită în conţinutul acelei infracţiuni (de exemplu,
agentul ameninţă victima că o va ucide, ceea ce şi face în momentul următor).
În doctrină, s-a susţinut că răul cu care se ameninţă trebuie să fie realizabil într-un viitor nu prea
îndepărtat, iar dacă răul este iminent, atunci întotdeauna va absorbi şi infracţiunea de ameninţare. De
acord de principiu cu această afirmaţie precizăm totuşi că dacă răul cu care se ameninţă constă într-o faptă
păgubitoare, atunci infracţiunea de ameninţare nu este absorbită de producerea efectivă a faptei
păgubitoare cu care s-a ameninţat.
Consecinţ cu care se ameninţă pot să priv pers ameninţată sau chiar soţul sau o rudă apropiată.
Raţiunea extinderii categoriei de persoane care pot fi vizate de consecinţele actului de
ameninţare este justificată prin aceea că, prin ameninţare, este încălcată libertatea psihică a unei
persoane. Datorită legăturilor particulare cu soţul sau cu rudele sale, este firesc ca libertatea victimei să fie
încălcată şi în cazul în care consecinţele privesc o persoană dintre categoriile enumerate de lege. De
exemplu, victima este ameninţată cu uciderea fiicei sale.
Semnificaţia de rudă apropiată este oferită de art. 149 C pen., adică ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi
surorile, copiii acestora, precum şi persoanele devenite prin adopţie astfel de rude.
 Credem că ar fi de dorit ca textul să extindă sfera persoanelor împotriva cărora se pot realiza
consecinţele ameninţării şi la alte persoane de care persoana ameninţată este legată sentimental
(prieteni, concubină etc.). Aceasta pentru că ceea ce este important nu este doar legătura formală între
victima ameninţării şi persoana vizată cu producerea consecinţelor, ci şi capacitatea actului de ameninţare
de a încălca libertatea psihică a victimei prin ameninţarea cu consecinţe negative asupra unei persoane de
care se simte legată sentimental.
Nu vedem care ar fi raţiunea legiuitorului în a nu considera ameninţări afirmaţii de genul „Îţi voi
ucide prietena!”, deoarece răul cu care se ameninţă nu vizează aşa cum prevede expres art. 193 C pen.
soţul sau ruda apropiată a victimei ameninţării.
De lege ferenda ar fi de dorit să se găsească o formulare care să sancţioneze faptele atunci
când răul vizează şi o persoană de care victima este „legată sufleteşte”, deoarece în acest caz ea va fi
lipsită de libertate psihică urmare a ameninţării autorului.
Actul de ameninţare trebuie să aibă aptitudinea de a produce o stare de temere de natură să o
alarmeze. Ameninţarea îndeplineşte această condiţie când este aptă în concret să insufle şi să creeze în
conştiinţa celui ameninţat temerea reală şi serioasă că fapta cu care se ameninţă s-ar putea realiza.
Din acest motiv, nu îndeplinesc condiţiile de tipicitate ameninţările făcute în glumă sau amical, sau
când agentul nu are posibilitatea de a controla producerea acestei consecinţe (de exemplu, agentul îi spune
victimei că un cutremur îi va dărâma casa).
Nu trebuie ca victima să se şi alarmeze urmare a acţiunii de ameninţare, ci actul de ameninţate trebuie
să aibă aptitudinea de a alarma. De regulă, această condiţie se verifică prin faptul dacă victima a fost sau
nu alarmată. Se poate reţine infracţiunea şi atunci când actul era de natură a alarma, deşi în concret
victima şi-a stăpânit starea de temere.
Dacă ar fi altfel, atunci ar însemna că cei foart curaj nu ar putea fi niciod victimele unei acţ de ameninţ
Aptitudinea actului de a fi de natură să alarmeze se apreciază în raport de toate circumstanţele speţei.
Lipsa de teamă a victimei este doar un criteriu, dar nu singurul în aprecierea aptitudinii actului de a
produce o stare de temere de natură să alarmeze.
Fiind o infracţiune de pericol, fapta se consumă în momentul comiterii ameninţării de natură (s.n
S.B.) a alarma victima, împrejurare adusă la cunoştinţa victimei în orice mod.
Este suficient pentru consumarea infracţiunii să existe pericolul la care ameninţarea expune şi nu
trebuie ca victima să fi suferit o vătămare morală ca urmare a ameninţării.
Dacă în aceeaşi împrejurare se comite şi infracţiunea cu care s-a ameninţat, atunci ameninţarea
se absoarbe în conţinutul acesteia.
Codul penal comentat şi adnotat I, p. 186; O. Stoica, op. cit., p. 118; V. Cioclei, op. cit., p. 171.
Pentru o opinie contrară, în sensul că victima trebuie să ajungă în acea stare de temere, a se vedea (G.
Dacă ameninţarea este pusă în practică, la un moment ulterior, şi nu în aceeaşi unitate de
împrejurare, se va reţine un concurs de infracţiuni între ameninţare şi infracţ cu care s-a ameninţat.
Uneori, ameninţarea este element component al unei infracţiuni complexe (tâlhărie, şantaj, nerespect
hotărârilor judecătoreşti etc.), situaţie în care va fi absorbită legal în conţinutul acestor infracţ
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau eventuală. Tentativa nu se pedepseşte.
Sancţiunea. Infracţiunea se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 3 luni la 1 an sau cu amendă.
Fapta prezintă o particularitate din punct de vedere sancţionator, şi anume faptul că sancţiunea nu poate
depăşi cuantumul pedepsei infracţiunii cu care s-a ameninţat.
Aspecte procesuale. Infracţiunea se urmăreşte la plângerea prealabilă, iar împăcarea părţilor înlătură
răspunderea penală.
Şantaj
Art. 194 C pen. incriminează constrângerea unei persoane, prin violenţă sau ameninţare, să dea, să
facă, să nu facă sau să sufere ceva, dacă fapta este comisă spre a dobândi în mod injust un folos, pentru
sine sau pentru altul.
La fel ca şi în cazul ameninţării, valoarea socială protejată este libertatea psihică a persoanei.
Diferenţa de principiu dintre infracţiunea de lipsire de libertate este aceea că, în cazul şantajului, spre
deosebire de lipsirea de libertate în mod ilegal, se aduce atingere libertăţii morale a persoanei.
Victima poate să se deplaseze din punct de vedere fizic aşa cum doreşte, dar libertatea ei de
conştiinţă (morală) este încălcată. În cazul şantajului, datorită constrângerii, victima nu este liberă
din punct de vedere moral să decidă cum să acţioneze şi îi este impusă, din punct de vedere psihic, o
altă conduită decât cea dorită de ea.
 Cu toate acestea, textul de incriminare al şantajului nu acoperă toate formele de constrângere la
o anumită conduită. De exemplu, dacă victima este constrânsă la un act sexual atunci fapta va fi viol.
De lege ferenda ar trebui ca sub conceptul de şantaj să se incrimineze orice formă de
constrângere la o anumită conduită şi nu doar acele forme de constrângere prin care se urmăreşte în
mod injust obţinerea unui folos, ce sugerează caracterul de infracţiune contra patrimoniului.
Dacă, de exemplu, victima este constrânsă la o acţiune înjositoare fără a se urmări un folos, fapta
nu este tipică pentru şantaj şi se va reţine în sarcina agresorului doar infracţiunea de ameninţarea sau
eventual infracţiunea de lovire sau alte violenţe comise asupra victimei.
Subiectul activ este general şi poate fi comisă şi de o persoană juridică. De exemplu, o persoană
juridică ameninţă o persoană fizică cu faptul că îi va distruge toate bunurile care sunt depozitate la sediul
persoanei juridice dacă nu încheie un nou contract cu clauze dezavantajoase pentru victima şantajului.
Subiectul pasiv este doar o persoană fizică, deoarece aceste infracţiuni sunt infracţiuni contra
libertăţii persoanei fizice, adică cea a cărei libertate este lezată de acţiunea infracţională. Dacă însă
constrângerea vizează o persoană juridică, credem că şantajată va fi doar persoana fizică ce va trebui să
pună în practică cerinţa şantajistului.
Latura obiectivă. Infracţiunea de şantaj este o infracţiune comisivă. Credem că, în concret, se poate
comite şi prin omisiune, când victima are o obligaţie de a realiza un act pentru a împiedica cauzarea de
suferinţe victimei. De exemplu, bodyguard-ul care îşi şantajează clientul prin lipsa intervenţiei în apărarea
sa, atunci când un terţ îl agresează pe cel pe care trebuia să-l protejeze, pentru a-l constrânge ca pe viitor
să îi crească salariul.
Acţiunea de constrângere trebuie să se realizeze prin violenţă sau ameninţare. Textul face referire
la conţ infracţ de loviri sau alte violenţe (art. 180 alin. 1 şi 2 C pen.) în integralitatea sa şi la cea de
ameninţare (art. 193 C pen.), care sunt absorbite în conţinutul infracţ de şantaj ca elemente constitutive.
S-a susţinut că doar faptele de loviri sau alte violenţe în sensul art. 180 alin. 1 C pen. sunt
absorbite în conţinutul şantajului, forma agravată a lovirilor sau altor violenţe care au produs suferinţe ce
au necesitat cel mult 20 de zile de îngrijiri medicale reţinându-se în concurs cu şantajul.
Credem că legiuitorul a făcut referire la noţiunea de violenţă în sens larg, deoarece art. 180 C pen.
incriminează în conţinutul său lovirile sau alte acte de violenţă. Tot ceea ce este circumscris acestui text
de incriminare poate fi numit în sens larg act de violenţă.
Infracţiunile absorbite trebuie să fie şi ele tipice, în caz contrar constrângerea nu se
realizează prin violenţă sau ameninţare.
Dacă actul de violenţă îndeplineşte tipicitatea vătămării corporale sau vătămării corporale grave, se va
reţine un concurs de infracţiuni.
Credem că ar fi fost suficient a se folosi noţiunea de ”constrângere”, fără a limita modalităţile prin care
poate fi constrânsă o persoană pentru a fi şantajată.
De exemplu, şantajarea prin ameninţarea cu uciderea prietenei nu ar fi faptă tipică, deoarece
ameninţarea nu este tipică aşa cum prev art193 C pen, deoarece răul nu vizează soţul sau o rudă apropiată.
Dacă „şantajarea” victimei se face în altă manieră decât prin constrân-
gerea acesteia, fapta nu mai este tipică. De exemplu, un chelner care refuză să aducă nota de plată unui
client care se grăbeşte, până nu i se plăteşte un bacşiş, nu comite infracţiunea de şantaj.
Acţiunea de constrângere trebuie să fie exercitată asupra victimei pentru a o sili să îndeplinească
conduita impusă sau pretinsă de făptuitor şi anume: să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva.
Acţiunea de constrângere trebuie să aibă ca finalitate determinarea victimei să dea, să facă, să nu
facă sau să sufere ceva.
A da are semnificaţia de transmitere a proprietăţii în sensul dreptului civil, precum şi de dar sau de
remitere în cazul unor bunuri corporale.
A face ceva semnifică a avea o conduită activă în sensul dorit de infractor (de exemplu, să semneze un
act, să evacueze un imobil, să-i facă un serviciu, să dea o declaraţiei, să-şi plătească o datorie etc.).
A nu face ceva presupune că victima ar fi dorit să facă un anumit lucru, dar şantajistul o
constrânge să renunţe la a mai face acel lucru (să nu participe la o licitaţie sau la un concurs, să nu
denunţe sau să nu divulge anumite date sau informaţii etc.).
A suferi ceva presupune ca victima să accepte să fie înjosită, să accepte o situaţie păgubitoare, să-i fie
distrus un bun sau să suporte o pierdere financiară etc.
Tipicitatea faptei se realizează indiferent dacă persoana şantajată satisface sau nu pretenţia
făptuitorului. Este suficient ca să existe o acţiune de constrângere cu această finalitate, şi anume de a
determina un anume comportament al victimei.
În doctrina mai veche, se considera că este necesar ca victima să şi realizeze actul la care a fost
constrânsă. Dacă victima a rezistat actului de constrângere, fapta ar fi fost doar o tentativă de şantaj.
Această soluţie poate fi explicată prin decizia legiuitorului penal din 1937, menţinută şi în actualul Cod
penal, de a muta infracţiunea de şantaj din categoria infracţiunilor contra patrimoniului în categoria
infracţiunilor contra persoanei. Atunci când şantajul era o infracţiune contra patrimoniului, era firesc ca,
pentru consumarea faptei, să fie necesar să se şi producă rezultatul specific, ca urmare a acţiunii victimei,
adică deposedarea de bunuri sau îndeplinirea cerinţelor infractorului.
Fapta trebuie comisă pentru ca făptuitorul să dobândească în mod injust un folos pentru
sine sau pentru altul. Această cerinţă condiţionează realizarea tipicităţii de comiterea faptei cu intenţie
directă, deoarece scopul devine un element constitutiv al acestei infracţiuni.
Ceea ce legiuitorul sancţionează este dobândirea în mod injust a unui folos şi nu faptul dacă acel
folos este injust sa nu. „Recuperatorii de datorii” de multe ori urmăresc recuperarea unei creanţe a unui
creditor, dar maniera în care o fac, prin violenţe şi ameninţări, transformă fapta într-una ce intră sub
incidenţa Codului penal.
De exemplu, este tipică fapta celui care pretinde unui chiriaş să evacueze imobilul pentru neplata
chiriei, deoarece în caz contrar îi vor fi distruse bunurile din casă. Modul este injust, chiar dacă
folosul este just.
În practica judiciară s-au ivit numeroase probleme în a delimita şantajul comis prin constrângerea
unei persoane să dea un bun şi o tâlhărie.
Faptele se diferenţiază prin natura obiectului juridic protejat de cele două texte de incriminare,
deoarece tâlhăria este o infracţ contra patrimon, iar şantajul este o infracţiune contra libertăţii persoanei.
Aceste infracţiuni se delimitează prin concomitenţa actului de constrângere cu cel de remitere a
bunului. Astfel, la tâlhărie, victima remite bunul imediat sau în timpul realizării actului de constrângere
(de exemplu, agentul ameninţă cu moartea victima dacă nu îi dă imediat bunul), pe când în cazul
şantajului există un interval de timp între momentul realizării constrângerii şi cel în care victima
trebuie să îndeplinească cerinţa agresorului (agentul ameninţă victima cu moartea, dacă peste două
săptămâni nu îi aduce bunul).
La tâlhărie, constrângerea este comisă în aceeaşi împrejurare cu remiterea bunului, pe când la şantaj,
victima trebuie ca în viitor să remită acel bun.
O altă diferenţă este dată de existenţa unei libertăţi limitate de decizie a victimei generate de
actualitatea şi iminenţa pericolului cu care este constrânsă, în caz de tâlhărie, sau de eventualitatea unui
pericol viitor, în cazul şantajului.
La tâlhărie, victima nu poate să decidă dacă să remită sau nu bunul, fiind constrânsă de un pericol
iminent să îl remită, pe când la şantaj, victima poate decide dacă va ţine cont de constrângerea
făptuitorului şi îi va îndeplini în viitor cererea sau nu.
În cazul tâlhăriei, în mod aparent avem o „dare” a unui bun, în realitate este o luare a bunului de
către tâlhar, prin fapta victimei. Din punctul de vedere al efectelor penale, nu există nici o diferenţă între
situaţia când victima, constrânsă prin ameninţare, îi oferă banii din buzunarul ei tâlharului sau situaţia
C. Rătescu, Codul penal adnotat III, p. 255; T. Toader, op. cit., p. 119. În sens contrar, şi anume că
fapta nu este tipică atunci când folosul este just a se vedea Codul penal comentat şi adnotat I, p. 194.
în care nu se opune când acesta îi scoate banii din buzunar împotriva voinţei ei. Această din urmă ipoteză
s-ar apropia de şantajul comis prin constrângerea victimei să sufere ceva sau să nu se opună. Cu toate
acestea, fapta este în realit o tâlhărie, tocmai pt că victima nu are o libertate fizică în a se opune agresiunii.
În schimb, în cazul şantajului, ea are o relativă libertate fizică, în sensul că nu trebuie să remită atunci
bunul, dar constrângerea îi afectează libertatea psihică, deoarece ea este constrânsă de un rău viitor ca să
îndeplinească cerinţa şantajistului.
Tâlhăria se consumă în momentul luării bunului în scopul însuşirii.
Şantajul se consumă în momentul realizării actului de constrângere cu acel scop special,
indiferent de realizarea sau nu a conduitei cerută de şantajist.
Latura subiectivă. Din cauza scopului special cu care se realizează actul de constrângere, şantajul se
comite doar cu intenţie directă.
Tentativa de şantaj nu este incriminată.
Sancţiunea. Infracţiunea se pedepseşte cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 5 ani.
Fapta are ca formă agravată ipoteza în care şantajul se comite prin constrângere şi aceasta
constă în ameninţarea cu darea în vileag a unei fapte reale sau imaginare, compromiţătoare pentru
persoana ameninţată, pentru soţul acesteia sau pentru o rudă apropiată.
Se poate observa că această agravantă se poate reţine doar dacă constrângerea se
realizează prin ameninţarea cu darea în vileag a unei fapte.
Prin darea în vileag se înţelege aducerea la cunoştinţa altor persoane, indiferent de modalitatea de
informare folosită. Fapta poate să fie reală sau imaginară. De exemplu, ameninţarea cu publicarea
dosarului de la securitate, sau darea în vileag a legăturilor cu lumea interlopă etc.
Această formă agravată este oarecum stranie, raportat la diferitele modalităţi de şantaj comise prin
violenţă, de persoane înarmate, sau orice asemenea împrejurare care conferă, în opinia noastră, faptei
un caracter mai grav decât ameninţarea cu darea în vileag a unei fapte compromiţătoare.
Legiuitorul din 1937 a socotit că o ameninţare de această natură este o mai gravă atingere
libertăţii morale şi constituie un mijloc mai puternic de constrângere. O astfel de aserţiune este valabilă în
situaţia unei societăţi în care valorile morale sunt principiul suprem. Societatea contemporană are,
din păcate, o atitudine mai relaxată faţă de valorile morale.
Sancţiunea. Forma agravată se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 2 la 7 ani.
În art. 13 ind. 1 din Legea nr. 78/2000 se prevede şi o altă formă agravată şi anume când fapta este
comisă de o persoană care are calitatea de subiect activ al unei infracţiuni de corupţie, adică funcţionari
publici enunţaţi în art. 1 din Legea nr. 78/2000.
Sancţiunea. Această formă agravată se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 7 la 12 ani.
Violarea secretului corespondenţei
Art. 195 C pen. incriminează deschiderea unei corespondenţe adresate altuia ori interceptarea unei
convorbiri sau comunicări efectuate prin telefon, telegraf sau prin alte mijloace de transmitere la distanţă
fără drept. În aceeaşi manieră este incriminată şi sustragerea, distrugerea sau reţinerea unei
corespondenţe, precum şi divulgarea conţinutului unei corespondenţe, chiar atunci când a fost trimisă
deschisă sau a fost deschisă din greşeală, ori divulgarea conţinutului unei convorbiri sau comunicări
interceptate, chiar în cazul în care făptuitorul a luat cunoştinţă de aceasta din greşeală sau din
întâmplare.
Art. 28 din Constituţie prevede că: Secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale,
al convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil.
Raţiunea incriminării este dublă: pe de o parte se doreşte protejarea dreptului la viaţă privată, iar pe de
altă parte, se doreşte sancţionarea celor care se interferează pe traseul de comunicare între două
persoane, ştiut fiind faptul că o scrisoare plecată de la expeditor nu mai este în sfera de dispoziţie
a acestuia şi nici în sfera de dispoziţie a beneficiarului, ceea ce face secretul comunicării foarte vulnerabil.
Deşi legea penală incriminează în două alineate distincte, practic există o singură formă de bază
cuprinzând mai multe modalităţi de comitere a acestei infracţiuni. În alineatul 2 al art. 195 C pen. sunt
forme asimilate ale violării secretului corespondenţei.
Prin corespondenţă se înţelege orice comunicare scrisă a unui expeditor adresată unui destinatar,
indiferent de conţinutul acesteia, de modul de redactare sau de transmitere. În cazul comunicării sau
convorbirii se utilizează un mijloc de comunicare la distanţă şi nu o corespondenţă. Comunicarea
nemijlocită orală a două persoane nu îndeplineşte condiţiile premisă a acestei infracţiuni.
Subiectul activ este general. Infracţiunea poate fi comisă şi de o persoană juridică. De exemplu,
reprezentanţii unei firme ordonă să se citească scrisorile adresate angajaţilor, sau să se reţină
corespondenţa adresată acestora sau expediate de către aceştia.
Subiect pasiv este atât persoana care trimite corespondenţa sau iniţiază convorbirea, cât şi destinatarul
corespondenţei sau comunicării.
Latura obiectivă. Infracţiunea este una comisivă, dar se poate comite şi prin omisiune. Ea are mai
multe modalităţi prin care se poate comite:
- deschiderea fără drept a unei corespondenţe adresate altuia. Pentru a fi îndeplinite condiţiile
de tipicitate ale acestei forme, este necesar ca scrisoarea să fie adresată unei alte persoane decât cea
care o deschide şi deschiderea să se facă fără drept (de exemplu, cu încuviinţarea instanţei, dreptul de
educaţie al părinţilor etc.). Fapta este tipică chiar dacă agentul doar deschide corespondenţa, fără însă să o
şi citească.
Atunci când este deschisă o corespondenţă care nu are destinatar, deschiderea ei nu intră sub incidenţa
penală. Dar dacă agentul ştie cui îi este adresată, deşi numele destinatarului nu apare pe corespondenţă,
atunci deschiderea îndeplineşte condiţia tipicităţii.
 Deschiderea psp orice modalit prin care agentul dobândeşte un acces liber la conţinutul corespondenţei
(de exemplu, dezlipirea sau ruperea plicului astfel încât să poată fi citită acea corespondenţă).
Fapta nu este tipică în această modalitate dacă agentul citeşte conţinutul corespondenţei fără a o
deschide (foloseşte aparatură în acest sens, ţine plicul la lumină etc.), deoarece acesta nu a comis acţiunea
de deschidere a acelei corespondenţe.
Deschiderea trebuie să se facă fără drept, care este un element de tipicitate.
Deschiderea corespondenţei adresată copiilor minori de către părinţi este posibilă, deoarece controlul
corespondenţei face parte din mecanismele folosite în procesul de educare a minorului.
Există şi proceduri legale prin care se poate autoriza deschiderea cores- pondenţei (corespondenţa
adresată învinuitului, inculpatului, condamnatului etc.).
Dreptul la inviolabilitatea corespondenţei este unul disponibil, aşa că poate fi deschisă
corespondenţa altuia dacă acest lucru se face cu acordul acestuia.
În raport de noţiunea de mandat tacit, s-a susţinut că acest consimţământ există şi în cazul soţilor,
adică soţul are dreptul să deschidă corespondenţa soţiei fără a realiza tipicitatea infracţiunii de
violare a secretului cores- pondenţei.
Credem că există cel mult o prezumţie că soţii au acordul de a deschide corespondenţa celuilalt, dar
această prezumţie poate fi răsturnată.
Prin încheierea unei căsătorii, o persoană nu pierde dreptul la a avea şi corespondenţă cu caracter
personal. Este adevărat că o astfel de atitudine poate influenţa relaţiile de familie, însă Codul penal
protejează, prin incriminarea acestei fapte, inviolabilitatea corespondenţei şi nu încearcă să protejeze
derularea în bune condiţii a relaţiilor dintre soţi.
Să ne imaginăm că soţii sunt despărţiţi în fapt sau sunt în curs de divorţ.
Ar fi normal ca în acest caz cei doi soţi să-şi poată deschide corespondenţa adresată unuia sau
altuia fără a comite această infracţiune?
Plecând de la argumentele de mai sus, credem că fapta se va reţine şi în cazul soţilor, soluţie
împărtăşită în jurisprudenţă.
Expeditorul unei corespondenţe poate oricând să deschidă acea corespondenţă până în momentul în
care ajunge la destinatar.
Fapta se consumă în momentul deschiderii corespondenţei.
- interceptarea fără drept a unei convorbiri sau comunicări efectuate prin telefon, telegraf sau
alte mijloace de transmitere la distanţă. În cazul acestei modalităţi, fapta se consumă când s-a realizat
interceptarea comunicării, indiferent dacă făptuitorul a interceptat toată comunicarea sau o parte din ea sau
a auzit doar o parte din convorbire. Printre mijloacele de comunicare, legea enumeră telefonul (fix sau
mobil), telegraf, dar şi alte asemenea mijloace. În această categorie intră convorbirile sau comunicările
prin e-mail, sms, mms, chat, cod morse, radio etc.
- sustragerea fără drept a unei corespondenţe. Noţiunea de sustragere are semnificaţia de luare,
specifică furtului (art. 208 C pen.). Fiind un concurs de calificări între infracţiunea de furt şi infracţiunea
de violare de domiciliu comisă în modalitatea sustragerii corespondenţei, se aplică norma specială,
adică textul art. 195 C pen. Dacă scrisoarea conţine şi alte obiecte decât comunicarea adresată unei alte
persoane, se va reţine un concurs de infracţiuni cu furtul acelor bunuri.
Dec. pen. nr. 1492/2003 a CSJ în www.scj.ro. În speţă un soţ şi-a confecţionat un dispozitiv de
interceptare a convorbirilor telefonice ale soţiei pe care o bănuia de infidelitate.
Bunurile trimise prin intermediul unei corespondenţe nu beneficiază de protecţia penală a textului de la
violarea secretului corespondenţei dacă aceste bunuri nu reprezintă un mijloc de comunicare, ci sunt
pur şi simplu bunuri. Dacă agentul a sustras corespondenţa, a comis infracţiunea de violare a secretului
corespondenţei, iar dacă în plic erau şi bani, iar el ştia sau a acceptat acest lucru atunci a comis şi un furt
raportat la banii aflaţi în scrisoarea sustrasă. Această soluţie este justificată şi în plan subiectiv deoarece
agentul doreşte sau acceptă atât violarea corespondenţei, cât şi dobândirea unui bun prin comiterea unei
sustrageri a acestuia.
- distrugerea fără drept a unei corespondenţe. Prin distrugere se înţelege activitatea specifică
actului de executare a infracţiunii de distrugere, art. 217 C pen.
Şi în acest caz, se poate reţine în concurs şi distrugerea, dacă agentul distruge şi bunuri care se aflau în
plicul respectiv, în timp ce distruge şi corespondenţa. În cazul distrugerii doar a corespondenţei, există un
concurs de calificări şi se va aplica norma specială, adică art. 195 C pen.
- reţinerea fără drept a unei corespondenţe. În această modalitate, corespondenţa ajunge în posesia
agentului fără ca acesta să o sustragă, dar el nu o mai transmite destinatarului, reţinând-o.
În acest caz, conduita lui se aseamănă cu fapta de însuşire a bunului găsit (art. 216 C pen.), care, dacă
sunt îndeplinite condiţiile tipicităţii, este absorbită de această modalitate doar cu privire la corespondenţă.
Dacă sunt şi alte bunuri agentul va comite un concurs de infracţiuni. În această modalitate, fapta are un
caracter continuu.
Nu este necesar să şi deschidă corespondenţa pe care a sustras-o, distrus-o sau reţinut-o.
- divulgarea conţinutului unei corespondenţe, chiar dacă a fost trimisă deschisă sau a fost
deschisă din greşeală, sau divulgarea conţi- nutului unei convorbiri sau comunicări interceptate,
chiar în cazul în care făptuitorul a luat cunoştinţă de aceasta din greşeală sau din întâmplare. A
divulga înseamnă a aduce la cunoştinţa altora, indiferent că se divulgă unei singure persoane sau mai
multora. Ca o condiţie prealabilă, este necesar ca agentul să fi luat cunoştinţă de conţinutul
corespondenţei, convorbirii sau comunicării. Nu contează modalitatea practică prin care se
realizează divulgarea şi nici comunicarea în totalitate sau doar în parte a conţinutului corespondenţei.
Desigur, beneficiarul corespondenţei poate divulga conţinutul ei oricărei persoane, chiar în ciuda unei
interdicţii venită din partea expeditorului. După ce corespondenţa a ajuns la destinatar, ea îşi pierde natura
juridică de corespondenţă.
Protecţia penală a inviolabilit se referă doar la per cât acea comunicare are statutul de corespondenţă.
În acest interval, corespondenţa iese practic din sfera de stăpânire a expeditorului, dar nici nu ajunge
în sfera de stăpânire a beneficiarului. De aceea, legiuitorul penal a intervenit, protejând astfel secretul
corespondenţei. Înainte de acest moment sau după acest moment, se aplică regulile generale. Nu
îndeplineşte condiţiile de tipicitate divulgarea conţinutului unui înscris care a fost trimis printr-o
corespondenţă, de conţinutul căruia agentul a luat cunoştinţă din neglijenţa destinatarului. De exemplu,
destinatarul după ce a citit-o nu a asigurat-o împotriva unor priviri indiscrete.
Nu intră sub incidenţa legii penale situaţiile în care agentul divulgă conţinutul unei discuţii pe care
victima o are la telefon, fie pentru că aceasta vorbeşte foarte tare, fie pentru că agentul se afla în apropiere.
În acest caz, nu există o acţiune prealabilă de interceptare.
Latura subiectivă. Infracţiunea se comite cu intenţie directă sau eventuală şi se consumă atunci
când se comite actul de executare.
Fapta se consumă în momentul interceptării, sustragerii, distrugerii, reţinerii sau divulgării.
Tentativa nu se pedepseşte.
Sancţiunea. Infracţiunea se pedepseşte cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 3 ani.
Formă agravată. Prin Legea nr. 337/2007 legiuitorul a introdus şi o formă agravată a
infracţiunii de violare a secretului corespondenţei. Fapta are un caracter agravat dacă este comisă de
un funcţionar care are obligaţia legală de a respecta secretul profesional şi confidenţialitatea
informaţiilor la care are acces.
Calitatea specială a subiectului activ conferă o gravitate particulară acestei forme de volare a secret
corespondenţei. Făptuitorul trebuie să fie funcţionar, adică un salariat al unei persoane juridice.
Dacă cel care are obligaţia de confidenţialitate nu este funcţionar public sau funcţionar, fapta
acestuia se va reţine în forma de bază.
În această formă agravată fapta nu poate fi comisă de o persoană juridică. Dacă funcţionarul comite
fapta în interesul unei persoane juridice, aceasta nu va putea răspunde decât pentru comiterea faptei în
formă de bază, deşi agentul va comite fapta în formă agravată.
Aspecte procesuale. Infracţiunea se urmăreşte la plângere prealabilă, iar împăcarea părţilor înlătură
răspunderea penală, atât în forma de bază cât şi în forma agravată.
Divulgarea secretului profesional
Art. 196 C pen. incriminează divulgarea fără drept a unor date de către acela căruia i-au fost
încredinţate, sau de care a luat cunoştinţă în virtutea profesiei sau funcţiei, dacă fapta este de natură a
aduce prejudicii unei persoane.
Pentru existenţa infracţiunii este necesar, drept condiţie preexistentă, ca între făptuitor şi victimă să
fi intervenit în prealabil o legătură cu caracter profesional, în baza căreia persoana vătămată i-a încredinţat
date sau acesta a luat la cunoştinţă date ce constituie secret profesional.
Subiectul activ. Infracţiunea este una cu subiect activ special, şi anume persoana căreia, în virtutea
profesiei sau funcţiei, i se încredinţează date cu caracter confidenţial (avocat, medic, preot, psiholog etc.).
Infracţiunea nu se poate comite de o persoană juridică în calitate de autor.
Latura obiectivă. Infracţiunea este una comisă şi se poate comite şi prin omisiune.
 Trebuie să existe o acţiune de divulgare de date cu caracter secret. Au caracter secret orice fel de
fapte, împrejurări, manifestări, legate de viaţa personală a cuiva care, prin natura lor, prin voinţa celui la
care se referă, sau potrivit legii, nu trebuie cunoscute de alte persoane. Nu îndeplinesc această condiţie
acele date care sunt de notorietate.
Divulgarea trebuie să se facă fără drept. Pot fi divulgate date, dacă persoana consimte ca datele să
fie divulgate sau când există o obligaţie legală (nedenunţarea etc.).
Credem că există o situaţie de obligaţii contrare în cazul avocaţilor, ambele incriminate. De
exemplu, o persoană îi mărturiseşte avocatului în cursul unei consultaţii că a comis o infracţiune de omor.
În acest caz, un eventual denunţ al avocatului ar fi în opinia noastră un act de divulg a secret profesional.
Obligaţiile sunt contrare pentru că dacă avocatul denunţă fapta autorităţilor, atunci când
există obligaţia de denunţ, el comite infracţ incrimin de art. 196 C pen., iar dacă păstreaz secret profesiona
aşa cum pretind art. 196 C. pen, fapta sa poate fi considerată ca fiind o nedenunţ(art. 262 CP
Dacă avocatul ar fi obligat să denunţe ceea ce află în cursul exercitării profesiei sale, atunci principiile
după care se guvernează activitatea avocatului ar fi grav lezate.
Nu ar mai putea fi imaginată o apărare eficientă atunci când justiţiabilul ştie că avocatul în care trebuie
să aibă încredere îl poate denunţa.
Pot fi divulgate date în scop didactic, dacă identitatea persoanei nu este dezvăluită.
Obligaţia de confidenţialitate a datelor există cu privire la oricare persoană, a cărei date cu
caracter personal, sunt cunoscute de agent în exercitarea profesiei sale.
De exemplu, avocatul are obligaţia de a nu divulga informaţiile aflate de la clientul său, sau de la
orice persoană, dacă acele date sunt obţinute în exercitarea profesiei de avocat, iar toate persoanele
vizate de acele informaţii nu consimt să le fie divulgate datele cu caracter secret.
Divulgarea trebuie să fie de natură a-i aduce prejudicii. Aptitudinea divulgării de a aduce
prejudicii persoanei se analizează în concret. Nu este obligatoriu să se şi producă în concret aceste
prejudicii. Prejudiciile pot fi de orice natură, morală sau patrimonială.
Latura subiectivă. Infracţiunea se comite cu intenţie directă sau eventuală.
Fapta se consumă în momentul în care se divulgă datele secrete fără drept de natură a produce
prejudicii persoanei vătămate.
Tentativa nu este incriminată.
Participaţia. Coautoratul nu este posibil, deoarece obligaţia de a păstra secretul profesional este una
personală. De această obligaţie, de a păstra secretul profesional, sunt legaţi şi colaboratorii de serviciu
ai avocatului, medicului etc.
Sancţiunea. Infracţiunea se pedepseşte cu pedeapsa închisorii de la 3 luni la 2 ani sau amendă.
Aspecte procesuale. Infracţiunea se urmăreşte la plângere prealabilă, iar împăcarea părţilor înlătură
răspunderea penală.
BIBLIGRAFIE SUPLIMENTARĂ
Antoniu George, Consideraţii teoretice şi practice cu privire la noţiunea de domiciliu, RRD nr. 7/1981
Bogdan Sergiu, Lipsire de libertate. Grad de pericol social concret, în PR nr. 1/ 2001
Ciuncan Dorin, Folosirea armei la săvârşirea infracţiunii de violare de domiciliu, RDP nr. 2/1996
Coca George, Violarea de domiciliu şi a secretului corespondenţei. Unele restrângeri speciale, RDP
nr. 4/2007
Conea Nicolae, Observaţii în legătură cu dreptul la inviolabilitatea corespondenţei şi a convorbirilor
de orice fel, Dreptul nr. 6/1992
Constantin Andrei, Este garantat secretul corespondenţei?, RDP nr.3/2007
Diaconescu Horia, Există concurs între infracţiunile de tâlhărie şi lipsire de libertate în mod ilegal?,
Dreptul nr. 9/1995
Dungan Petre, Violarea secretului corespondenţei potrivit Noului Cod Penal, RDP nr. 2/2006
Duvac Constantin, Violare de domiciliu şi furt calificat, RDP nr. 4/1999
Eliodor Tanislav, Violarea secretului corespondenţei. Unele aspecte., RDP nr. 2/1999
Giurgiu Gavril, Beligrădeanu Şerban, Consideraţii teoretice şi practice cu privire la noţiunea de
domiciliu, RRD nr. 6/1982
Lipcanu Emilian, Poenaru Iulian, Zuga Constantin, Propuneri de lege ferenda pentru determinare
înţelesului noţiunii de locuinţă în materie penală, RRD nr. 11/1977
Papadopol Vasile, Consideraţii cu privire la încadrarea juridică a faptelor de violare de
domiciliu comise în vederea săvârşirii altor infracţiuni, RRD nr. 9/1975
 Toader Tudorel, Lipsirea de libertate în mod ilegal, RDP nr. 4/1999

CAPITOLUL
InfracţiuniVprivitoare la viaţa sexuală 161
INFRACŢIUNI PRIVITOARE LA VIAŢA SEXUALĂ
Noţiuni generale
Infracţiunile din acest capitol sancţionează acele comportamente care încalcă libertatea şi mai ales
independenţa sexuală a persoanei. Sexualitatea, în calitate de componentă a vieţii unei persoane, este o
parte importantă. De aceea, prin incriminarea acestor fapte s-a dorit protejarea acestei dimensiuni.
Atacurile asupra acestui aspect al vieţii unei persoane pot consta: în agresiunea fizică sau morală prin
intermediul căreia autorul doreşte să realizeze acte sexuale, aşa cum se întâmplă în cazul violului sau al
perversiunii sexuale în forma agresivă (art. 201 alin. 4 C pen.), în lezarea personalităţii unui minor, printr-
o eventuală corupere sau pervertire a acestuia (corupere de minori), în lezarea moralităţii societăţii
(perversiunea sexuală comisă în public), sănătăţii şi moralităţii relaţiilor sexuale prin incriminarea
relaţiilor între rude (incestul), independenţei vieţii sexuale a victimei (hărţuire sexuală).
Infracţiunile privitoare la viaţa sexuală din acest capitol al Codului penal sunt: violul, actul sexual cu
un minor, seducţia, perversiunea sexuală, corupţia sexuală, incestul şi hărţuirea sexuală.
S-a considerat că este nefiresc ca legiuitorul să fie preocupat de ceea ce este moral, deoarece nu
există un sistem unic, nu există o moralitate a vieţii sexuale unanim acceptată. Este anormal ca legiuitorul
să se preocupe să incrimineze în acest capitol fapte care ar aduce atingere unei indefinibile normalităţi sau
moralităţi a vieţii sexuale. El trebuie să protejeze libertatea sexuală a persoanei, şi nu morala publică faţă
de comportamente sexule. Comportamentele care lezează morala sunt incriminate în alt capitol al Codului
penal. Odată cu evoluţia moravurilor şi a societăţii actuale, devine din ce în ce mai complicat să stabileşti
a priori care comportamente sexuale sunt fireşti şi care comportamente sexuale sunt nefireşti şi ar trebui
să fie sancţionate de legea penală.
S-a propus ca de lege ferenda unele din aceste infracţiuni (perversiunea sexuală în forma de bază,
corupţia sexuală, anumite forme de corupţie sexuală, incestul) să fie înlăturate din conţinutul acestui
capitol care priveşte viaţa sexuală şi să fie mutate în Titlul IX ”Infracţiuni care aduc atingere unor relaţii
privind convieţuirea socială”, în speţă moralitatea.
Dintre cele 3 infracţiuni propuse a li se schimba sediul materiei, în mod cert perversiunea sexuală
comisă în public sau care a produs scandal public este o infracţiune contra moralei publice, însă, în cazul
corupţiei sexuale, credem că fapta este una privitoare la viaţa sexuală a minorului, chiar dacă formularea
textului art. 202 C pen. nu este cea mai fericită şi poate induce şi o altă interpretare. Infracţiunea de incest
vizează în principal familia, iar mutarea acestei infracţiuni ar trebui să se facă în cadrul acestor infracţiuni.
Violul
Art. 197 C pen. incriminează actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de acelaşi
sex, prin constrâng acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa.
Dintre infracţiunile privitoare la viaţa sexuală indiscutabil că violul reprezintă comportamentul
cel mai periculos, sancţionat în consecinţă în toate sistemele penale. Valoarea socială lezată este
libertatea sexuală a unui persoane. Orice persoană este liberă să-şi exercite sexualitatea aşa cum
doreşte şi când doreşte, fără a putea fi constrânsă la a realiza acte sexuale sau un anumit tip de acte sexual
Această infracţiune este elementul central al oricărui sistem de sancţionare a acestor
comportamente, restul infracţiunilor din acest capitol fiind reglementate în strânsă legătură cu acesta.
În sistemul nostru penal nu există o infracţiune care să incrimineze actele de agresiune sexuală în
sens larg, ci sunt sancţionate actele sexuale de orice natură, prin constrângere şi actele de perversiune
sexuală, prin constrângere, realizate în anumite circumstanţe particulare.
Modificările legislative din ultimii 10 ani au afectat relaţia dintre viol şi celelalte infracţiuni privitoare
la viaţa sexuală, tocmai prin faptul că legiuitorul a extins noţiunea de viol, de la un raport sexual firesc
realizat prin constrângere, aşa cum era art. 197 la intrarea în vigoare a actualului Cod penal în 1969, la
noţiunea de act sexual de orice natură realizat prin constrângere, aşa cum este reglementat violul astăzi.
D. Niţu, Perversiunea sexuală, corupţia sexuală şi incestul. Infracţiuni contra persoanei sau contra
moralei?, în SUBB nr. 1-2/2004, p. 27.
Obiectul material al acestei infracţiuni este reprezentat de corpul persoanei, iar subiectul
pasiv este o persoană în viaţă.
Dacă victima era decedată în momentul realizării actului sexual, fapta se va încadra în dispoziţiile
art. 319 C pen., profanarea de morminte, care include în conţinutul ei şi profanarea unui cadavru. Dacă
respectivul act sexual a fost comis în public sau a produs scandal public, autorul va răspunde şi pentru
infracţiunea de perversiune sexuală în concurs cu profanarea de morminte.
Infracţiunea de viol este o infracţiune complexă atunci când mijlocul de constrângere este incriminat
ca o faptă distinctă (ameninţare, loviri sau alte violenţe, vătămare corporală).
Subiectul activ este general. Infracţiunea poate fi comisă de orice persoană (femeie sau bărbat).
Fapta poate fi comisă chiar de o persoană juridică atunci când violatorul acţionează în interesul persoanei
juridice. De exemplu, membrii unei secte, organizate ca o persoană juridică, sunt supuşi unor
agresiuni sexuale în forma violului, ca parte a procesului de dobândire a calităţii de membru.
Subiect pasiv poate fi orice persoană de acelaşi sex sau de sex diferit de cel al infractorului.
Cu privire la incriminarea violului între soţi există două opinii.
Într-o opinie, se susţine că fapta nu este incriminată, deoarece existenţa unei căsătorii presupune
consimţământul femeii la raportul sexual, iar dacă acest consimţământ nu este menţinut, victima are
posibilitatea de a divorţa.
Actele de agresiune comise de soţ asupra soţiei pentru a o constrânge la raport sexual vor atrage
doar răspunderea penală pentru comiterea unei infracţiuni contra integrităţii corporale sau sănătăţii
victimei. În acest caz, nu se sancţionează încălcarea libertăţii sexuale a victimei, ci doar lezarea integrităţii
corporale sau sănătăţii acesteia.
Împărtăşim opinia contrară în sensul că violul comis între soţi este incriminat.
Faţă de noua formulare a textului de incriminare a violului, care nu mai stabileşte ca fiind cauză de
nepedepsire căsătoria dintre autor şi victimă, prima opinie pare tot mai greu de susţinut.
Existenţa obligaţiei conjugale dintre soţi nu presupune că actul sexual se poate realiza fără
consimţământul partenerului. În acelaşi sens, s-a pronunţat şi
În sens contrar, s-a susţinut că este artificial a se considera că libertatea sexuală a unei persoane se
poate obiectiva în corpul unei persoane (V. Cioclei, op. cit., p. 187.). Credem că diferenţa de opinie este
generată de definirea noţiunii de obiect material al unei infracţiuni în general.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Este adevărat că, în cazul soţilor care locuiesc împreună,
există o prezumţie de existenţă a unui consimţământ, dar se poate face şi dovada contrară, şi anume faptul
că nu a existat consimţământ. Existenţa unui act de constrângere a victimei poate răsturna acea prezumţie
simplă de consimţământ. Mai mult decât atât, acest viol este acum unul agravat, deoarece este comis
asupra unui membru de familie în sensul definirii acestei noţiuni în art. 149 ind. 1 C. pen.
Participaţia este posibilă în toate formele, dar dacă fapta este comisă de două sau mai multe persoane
împreună, ea îndeplineşte condiţiile tipicităţii unei forme agravate a violului.
În doctrină se susţine că, în ciuda noii reglementări a violului, coautoratul nu este posibil, fiecare agent
va răspunde pentru autorat la propria sa faptă. Aceasta pentru că o pluralitate de raporturi sexuale
simultane asupra aceeaşi victime nu este posibilă.
Credem că imposibilitatea naturală a realizării unui coautorat la viol nu mai poate fi considerată
astăzi un argument imbatabil, deoarece o persoană poate fi supusă concomitent la raporturi sexuale
normale şi orale. În plus, aşa cum s-a susţinut în mod just în doctrină, coautoratul se poate reţine şi atunci
când o persoană realizează un act de executare din structura infracţiunii complexe, iar celălalt coautor
realizează restul actelor ce intră în structura infracţiunii complexe. La viol sunt acte de executare atât
constrângerea victimei (comise de un coautor), cât şi realizarea de acte sexuale (comise de celălalt
coautor). Din această perspectivă, credem că participaţia sub forma coautoratul nu ridică nici o problemă.
Latura obiectivă. O primă condiţie este aceea ca fapta să conste într-un act sexual de orice natură.
În conţinutul acestei noţiuni nu se includ doar raporturile sexuale fireşti (raport sexual heterosexual), ci şi
actele sexuale de orice natură( raport sexual homosexual, raport sexual anal, oral).
În vechea reglementare, violul presupunea doar un raport sexual firesc, şi întreg capitolul de infracţiuni
privitoare la viaţa sexuală se raporta la această reglementare. Unele dintre textele de incriminare din acest
capitol nu au fost corelate cu noua concepţie în materie, şi anume înlocuirea expresiei de „raport sexual”
din definiţia violului, cu expresia „act sexual de orice natură”. int.
Decizia din 22. 11. 1995, CR contra Marii Britanii, pe site-ul http://cmiskp. echr. coe.
F. Streteanu, Modificări recente ale legii penale. Reflecţii, în RDP nr. 2/2001, p. 103.
M. Basarab, op. cit., p. 415; C. Mitrache, C. Mitrache, op. cit., p. 301.
Textul de incriminare al violului, prin raportare la actul sexul de orice natură, a declanşat o diversitate
de opinii şi din păcate şi o diversitate de soluţii cu privire la semnificaţia acestei noţiuni. Aceasta şi
pentru că întreg capitolul de infracţiuni privitoare la viaţa sexuală avea la bază o altă concepţie, iar
legiuitorul penal a reformulat doar unele chestiuni, fără a integra aceste modificări într-un sistem logic
structurat. S-au preluat concepte din alte sisteme penale şi au fost forţate să funcţioneze, într-un sistem
care nu era pregătit să le primească.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. III din 23 mai 2005, a hotărât că prin act sexual de
orice natură, susceptibil a fi încadrat în infracţiunea de viol, se înţelege: orice modalitate de obţinere a
unei satisfacţii sexuale prin folosirea sexului sau acţionând asupra sexului, între persoane de sex diferit
sau de acelaşi sex.
Într-o astfel de abordare, actul sexual de orice natură constă în orice act prin care se obţine
satisfacţie sexuală atunci când este comis cu sexul sau asupra sexului.
În această categorie intră raportul sexual normal heterosexual, dar şi relaţiile sexuale între persoane
de acelaşi sex, precum şi actele sexuale anale sau orale. Există un act sexual ce intră în tipicitatea
violului şi atunci când penetrarea s-a făcut cu un obiect şi nu într-o manieră obişnuită, prin conjuncţia
corporală a agresorului cu victima.
Dacă s-ar fi publicat doar motivarea soluţiei, poate că interpretarea textului putea să se apropie
de definiţiile pe care legislaţiile europene le dau violului, şi anume existenţa unui act de penetrare cu
caracter sexual. Instanţa supremă a adăugat un element care s-a dorit a sugera dimensiunea sexuală a
penetrării, şi anume faptul că actul sexual este o modalitate de obţinere a unei satisfacţii sexuale.
Credem că nu obţinerea satisfacţiei sexuale este elementul care particula- rizează actul sexual, ci faptul
realizării unei penetrări cu caracter sexual.
Sunt considerate acte cu caracter sexual sodomia, felaţia, cunilingusul. Considerăm că evidenţierea
caracterului sexual al penetrării se face raportat la situaţia victimei, şi nu la satisfacţia sexuală a
agresorului. Dacă printr-un act de penetrare s-a lezat libertatea şi inviolabilitatea sexuală a victimei, fapta
trebuie calificată ca viol, indiferent dacă agresorul a urmărit prin comiterea faptei să obţină o satisfacţie
sexuală, sau a fost doar un mijloc de pedepsire a victimei, sau s-a urmărit orice alt scop.
Pentru o prezentare a practicii judiciare pe acest subiect a se vedea I. C. Ilieş, Infracţiuni privitoare la
viaţa sexual. Sinteză de practică judiciară, în SUBB nr. 1-2/2004, p. 157-161.166
Fapta este tipică şi atunci când victima este constrânsă să realizeze ea actul de penetrare asupra
agresorului, făptuitorul având o atitudine pasivă din perspectiva realizării actului sexual.
Tot viol va fi şi atunci când victima este constrânsă să realizeze actul sexual asupra unei alte persoane
decât cea care o constrânge.
Definiţia oferită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a înlăturat dificultatea de a delimita actele
sexuale specifice violului de actele de perversiune sexuală. Şi în cazul acestora se pot oferi exemple de
acte comise asupra sexului cu scopul de a obţine o satisfacţie sexuală şi, cu toate acestea, nu intră în
tipicitatea violului (de exemplu, victima este masturbată prin constrângere).
În definirea perversiunilor sexuale, prin decizia mai sus menţionată s-a hotărât că acestea cuprind orice
alte acte cu caracter sexual care nu se includ în definiţia actului sexual specific violului. Înalta instanţă a
rămas tributară vechii concepţii în definirea perversiunilor sexuale prin raportare la viol, dar o astfel de
soluţie astăzi poate fi criticată, deoarece actele de perversiune ar fi orice alte acte sexuale decât cele care
intră în categoria de act sexual de orice natură (s.n. SB).
Mai potrivită ni se pare utilizarea noţiunii de act de penetrare cu caracter sexual, drept
caracteristică a actului sexual de orice natură specific violului.
Actul de penetrare se poate realiza prin conjuncţia corporală dintre victimă şi agresor sau prin
folosirea unui corp străin. O astfel de abordare nu este la adăpost de orice critică, dar oferă o soluţie
corectă în majoritatea ipotezelor în care este necesar a se stabili dacă autorul a comis un act de viol
sau act de perversiune sexuală.
De exemplu, s-a considerat că, în cazul în care soţul şi-a constrâns soţia să realizeze un act sexual cu
un câine, fapta îndeplineşte condiţiile de tipicitate ale violului. Actul de penetrare este elementul obiectiv
ce poate fi luat în calcul pentru a delimita violul de actul de perversiune sexuală, iar faptul că penetrarea
trebuie să aibă un caracter sexual, sugerează că prin fapta lui agentul a lezat libertatea şi inviolabilitatea
sexuală a victimei. De aceea dacă se introduc obiecte în gura victimei prin constrângere fapta nu se va
încadra la viol dacă penetrarea nu are caracter sexual, ci este doar o formă de agresiune asupra victimei.
F. Streteanu, D. Niţu, Viol. Perversiuni sexuale. Înţelesul expresiei”act sexual de orice natură”,
În acelaşi sens, jurisprudenţa franceză, care a decis că se comite un viol dacă agresorul i-a introdus
în anus victimei un hârleţ pe care fusese rulat un prezervativ, Dec. din 5. 10. 1995 F. Streteanu, D. Niţu,
M-L. Rassat, op.
 O a două condiţie este ca actul sexual să se realizeze fără consimţământul victimei.
Legiuitorul enunţă expres care sunt modalităţile prin care actul sexual se apreciază a fi făcut fără
consimţământul victimei şi anume atunci când se realizează, fie prin constrângerea ei, fie se profită de
imposibilitatea de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa.
Constrângerea poate fi de natură fizică (folosirea de violenţe), caz în care infracţiunile incriminate de
art. 180 şi 181 C pen. sunt absorbite în conţinutul infracţiunii de viol. Dacă violenţele au o anumită
intensitate (produc urmările de la vătămare corporală gravă), fapta va avea un caracter agravat.
Constrângerea poate fi şi de natură psihică. Considerăm că în conţinutul acesteia intră ameninţarea ca
infracţiune, dar şi acte care, deşi nu îndeplinesc condiţia tipicităţii ameninţării, sunt totuşi acte de
constrângere psihică (ameninţarea cu un rău asupra unei persoane, care nu este prevăzută în art. 193CP
Nu are importanţă modalitatea în care victima s-a opus actului sexual (opunerea violentă sau,
dimpotrivă, victima nu a dorit să îşi agraveze şi mai mult situaţia), ci ceea ce contează este ca actul
sexual să se realizeze fără consimţământul ei.
Evident că opoziţia de circumstanţă la actul sexual (de exemplu desi refuză expres, de faţadă, un
act sexul, în realitate ”victima” acceptă un astfel de act) nu semnifică lipsa unui consimţământ.
Constrângerea trebuie comisă în scopul săvârşirii actului sexual.
Această precizare legală scoate în evidenţă faptul că actul de constrângere trebuie să lezeze libertatea
şi inviolabilitatea sexuală a victimei şi, mai ales, faptul că trebuie să existe o corelaţia între actul de
constrângere al victimei şi realizarea actului sexual.
Dacă autorul agresează fizic victima din cu totul alt motiv şi apoi are cu aceasta un raport sexual
consimţit, autorul nu va răspunde pentru viol, ci pentru o infracţiune contra integrităţii corporale, deoarece
actul de constrângere nu a fost comis în scopul săvârşiri actului sexual.
Dacă ulterior comiterii actului sexual prin constrângere, infractorul loveşte, ameninţă sau chiar ucide
victima pentru a nu-l denunţa sau pentru alte motive, infracţiunea subsecventă (loviri, vătămare
corporală, vătămare corporală gravă, ameninţare, omor calificat) va intra în concurs cu infracţiunea de
viol sau tentativă de viol.
Dacă autorul obţine consimţământul prin înşelăciune (autorul se maschează şi este confundat
de femeie cu partenerul ei) sau profită de lipsa de atenţie a victimei (autorul se aşează în patul conjugal în
locul partenerului şi femeia crede că are relaţii sexuale cu partenerul ei), fapta nu este tipică,
deoarece nu există un act de constrângere în sensul art. 197 C pen.168
În doctrina franceză, s-a susţinut că există viol şi în cazul în care unul dintre parteneri îl induce în
eroare pe celălalt, afirmând că nu este infectat cu HIV, deoarece victima nu ar fi consimţit la actul sexual
dacă ar fi cunoscut această împrejurare. Ar fi un viol comis prin surprinderea victimei, modalitate
prevăzută de Codul penal francez. O astfel de soluţie nu poate fi susţinută în sistemul românesc prin
raportare la definiţia violului şi a incriminării faptei de contaminare venerică (art. 309 alin. 2 C pen.).
În cazul în care victima este în imposibilitatea de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa, practic se
instituie o prezumţie de inexistenţă a consimţă- mântului la raportul sexual. Imposibilitatea de a se apăra
presupune inca- pacitatea fizică de a opune rezistenţă celui care încearcă să aibă un act sexul cu victima.
Această stare se poate datora unei boli, unei stări de epuizare fizică, sau pers se află blocată, astfel în-
cât nu se poate apăra. De obicei, victima conştientiz existenţ agresiun, dar nu poat face nimic să o împied
Imposibilitatea de a-şi exprima voinţa presupune o stare psiho-fiziologică care împiedică victima să-şi
dea seama ce se petrece cu ea sau să-şi manifeste voinţa (intoxicaţie cu alcool, substanţe stupefiante,
medicamente etc.).
Motivul pentru care se află în această stare este irelevant (provocat de victimă sau de altă persoană,
cauze fizice sau psihice etc.).
Fapta este tipică şi dacă victima ar fi consimţit la raportul sexual în ipoteza în care ar fi putut
să îşi exprime voinţa. În acest din urmă caz, ea poate să nu depună plângere penală împotriva autorului.
Dacă imposibilitatea de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa este produsă chiar de către infractor,
lipsirea de libertate pe care o comite se absoarbe în mod natural în conţinutul infracţiunii de viol.
În cazul acestei modalităţi, trebuie ca făptuitorul să profite de această stare a victimei. Dacă
autorul nu a cunoscut că victima se afla în neputinţă de a-şi exprima voinţa sau de a se apăra, actul
sexual, deşi s-a realizat cu o persoană în neputinţă de a-şi exprima voinţa, fapta de viol nu va fi tipică,
deoarece agentul nu a profitat de starea în care se afla victima, pentru că nu putea profita, din punct de
vedere subiectiv, de ceea ce nu ştia că există.
În doctrină şi în practic judicis-a analizat situaţia bolnavilor psihici şi a minorilor sub o anumită vârstă
 S-a decis că un minor de 9 ani nu poate consimţi valabil la un raport sexual şi, de aceea, fapta
se va încadra la viol. Principiul este corect. Nu se
B. Chapleau, La pénalisation de la transmission du virus de l’immunodéficience humain par voie
sexuelle, în Droit pénal nr. 10/2006, p. 8.
poate vorbi de un consimţământ la raport sexual al unui copil de 6 ani. Însă, se va aprecia de la caz la caz
dacă minorul a înţeles sau nu semnificaţia unui act sexual.
În cazul bolnavilor psihici, se face diferenţa între cei care pot realiza semnificaţia faptelor pe care le
îndeplinesc şi cei care nu au o astfel de abilitate.
Credem că în cazul înţelegerii semnificaţiei unui act sexual într-o manieră rezonabilă, fapta nu este
considerată viol.
Situaţia bolnavilor psihici generează şi o problemă de etică. În cazul în care orice raport sexual cu
aceştia ar fi încadrat ca fiind viol, practic, ar fi împiedicaţi să aib relaţ sexuale cu pers care sunt responsab
Fapta se consumă în momentul în care s-a realizat actul de penetrare, indiferent dacă autorul a avut sau
nu vreo satisfacţie sexuală. Simplu contact al organelor sexuale constituie tentativă de viol şi nu faptă
consumată.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă. Tentativa se pedepseşte.
Sancţiunea. Infracţiunea se sancţ cu pedeapsa închisorii între 3 şi 10 ani şi interzicerea unor drepturi.
Aspecte procesuale. Infracţ se urmăreşte la plângerea prealabilă, dar nu operează împăcarea părţilor.
Forme agravate:
a. fapta a fost săvârşită de două sau mai multe persoane împreună. Cei care se numără sunt
cei care au desfăşurat în concret activitatea de coautorat sau complicitate concomitentă.
Dacă unul dintre „coautori” este un minor care nu răspunde penal, fapta de viol va fi încadrată tot
în categoria formei agravate. Aceasta pentru că, în concret, fapta a fost comisă de două persoane,
împreună. Ceea ce contează este faptul material al comiterii faptei de două persoane şi nu faptul dacă
aceste persoane vor răspunde penal pentru fapta lor. Pentru cei pentru care se va putea angaja răspunderea
penală, violul va fi unul agravat.
Din acest motiv, nu se poate comite în coautorat un viol în formă simplă. În doctrină s-a susţinut că
se va reţine această formă agravată şi atunci când două persoane comit acte sexuale de orice natură,
chiar dacă agenţii nu vor fi coautori la această infracţiune.
Dec. nr. 3/1995 a C Ap Bucureşti, secţ a II, citată în Codul penal, ediţie îngrijită de Georgina
Bodoroncea, Irina Kuglay, Lavinia Lefterache, Ionuţ Matei, Iuliana Nedelcu, Francisca Vasile, Ed.
Dec. Nr. 1210/1954 a Tribunalului Suprem, în CD 1952-1954, vol. II, p. 109.
În această ipoteză, actele de complicitate sunt absorbite în cele de coautorat. Acest punct de vedere
pleacă de la premisa că nu este posibil coautoratul la viol şi din acest motiv se oferă această soluţie
atipică. Adică, deşi cei care realizează acte de agresiune sexuală asupra victimei în acelaşi timp, nu sunt
participanţi la aceeaşi faptă, lor li se va reţine circumstanţa comiterii faptei în formă agravată, adică una
din formele de participaţie constând în coautorat sau complicitate.
De asemenea, nu se poate reţine în sarcina vreunuia şi comiterea vreunui act de complicitate, din
moment de constrângerea victimei sau realizarea unui act sexual sunt acte de executare, şi nu acte de
înlesnire sau ajutare pentru infracţiunea de viol. Ni se pare mai argumentată prima soluţie.
b. victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau trata- mentul făptuitorului. În
acest caz, fapta are un caracter agravat datorită calităţii subiectului activ, şi anume o persoană care
trebuia să o îngrijească, ocrotească, educe, păzească sau să o trateze.
Nu se cere că autorul să aibă o calitate specială, adică să fie medic, părinte sau orice persoană care de
regulă este obligată la a ocroti, educa sau trata o persoană, ci este suficient ca, în concret, autorul să desfăş
o astfel de activit. De exemplu, cel care îngrij victima fără a fi rudă cu ea o constrâng la un act sexual.
Este suficient ca acuzarea să dovedească faptul că victima era, în concret, îngrijită, ocrotită, educată,
păzită sau tratată de făptuitor pentru ca violul să se reţină în această forma agravată.
c. victima este un membru de familie. Noţiunea de membru de familie are semnificaţia din art. 149
ind. 1 C pen. şi cuprinde soţul sau o rudă apropiată, dacă aceasta din urmă locuieşte şi gospodăreşte cu
făptuitorul. Acest text stabileşte fără dubiu că violul între soţi este incriminat.
d. s-a cauzat victimei o vătămare corporală gravă. În acest caz, legiuitorul incriminează urmarea
mai gravă produsă victimei ca urmare a violenţelor pentru a se înlesni actul sexual. Fapta, în această formă
agravată, se poate comite cu praeterintenţie.
Dacă agentul urmăreşte atât producerea unei vătămări corporale, cât şi violarea victimei, se va reţine
un concurs de infracţiuni între vătămare corporală gravă şi viol forma de bază sau forma agravată, cu
excepţia formei agravate a violului constând în vătămarea corporală gravă. În acest caz, vătămarea
corporală se constituie ca un rezultat independent de constrângerea specifică violului.
Dacă această urmare mai gravă, respectiv vătămarea corporală gravă, se produce din culpă, autorul
dorind doar să violeze victima, atunci fapta va fi încadrată în conţinutul acestei forme agravate.
Sancţiunea. Aceste forme agravate se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 5 la 18 ani şi
interzicerea unor drepturi.
e. victima nu a împlinit vârsta de 15 ani.
Se pot întâlni două ipoteze. Prima, presupune că actul a fost comis prin constrângere asupra unui
minor, care nu a împlinit vârsta de 15 ani, şi cea de-a doua, se realizează când autorul nu constrânge
victima ce nu a împlinit 15 ani la act sexual de orice natură, ci obţine „consimţământul” ei.
Dacă victima are o vârstă fragedă, un act sexual chiar „consimţit”, este considerat a fi viol, tocmai
pentru că victima nu are capacitatea de a înţelege ce i se întâmplă şi nu poate consimţi în mod valabil.
Vârsta de la care un consim- ţământ face ca fapta de viol să nu mai fie tipică şi să se analizeze din
perspectiva infracţiunii de act sexual cu un minor nu este prestabilită, această sarcină revenindu-i
judecătorului care, raportat la starea minorului, în concret, va decide dacă acesta putea exprima un
consimţământ, astfel încât fapta să nu fie viol.
Sancţiunea. Această formă agravată se pedepseşte cu pedeapsa închisorii de la 10 la 25 ani şi
interzicerea unor drepturi.
f. fapta a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei. Forma de vinovăţie este praeterintenţia.
Moartea trebuie să fie consecinţa violenţelor exercitate pentru a o constrânge la actul sexual.
S-a pus problema încadrării juridice a celui care încearcă să comită un viol şi, înainte de consumarea
acestuia, produce o leziune care are ca urmare moartea victimei (de exemplu ciobanul, care transportând o
turistă spre sălaşul său pentru a o viola, o scapă din braţe, iar, urmare a căzăturii, victima a decedează).
Într-o astfel de situaţie, credem că este posibilă reţinerea tentativei la infracţiunea praeterintenţionată,
deoarece este posibilă tentativa la actul iniţial intenţionat.
Moartea victimei nu poate absorbi în conţinutul său un rezultat care nu s-a produs, respectiv
consumarea violului.
Este discutabilă susţinerea că o formă agravată absoarbe infracţiunea în formă de bază, în aşa manieră
încât elementele de bază al formei simple să devină indiferente (consumarea faptei).
Nu contestăm afirmaţia de principiu că, în cazul infracţiunilor praeter- intenţionate, nu este posibilă
tentativa, dar credem că, în cazul infracţiunilor complexe, tentativa este posibilă la forma agravată
praeterintenţionată în măsura în care este posibilă la infracţiunea în forma de bază. Dacă tentativa de viol
este posibilă şi sancţionată, credem că această situaţie persistă şi dacă, urmare a tentativei, se produce
acel rezultat mai grav care atrage sancţionarea ca o formă agravată de tentativă de viol.
Argumentele de ordin sancţionator privesc echitatea sancţiunii pentru comiterea unei fapte. În caz de
inechitate a sancţiunii legale, responsabilitatea revine legiuitorului, care nu a ierarhizat corect limitele
de pedeapsă. Nu se poate acoperi această greşeală a legiuitorului printr-o interpretare analogică în
defavoarea celui acuzat, deoarece această interpretare nu are o bază legală.
Unii autori, deşi constată dificultatea de a concilia soluţia oferită de jurisprudenţă, în sensul reţinerii
unei tentative la forma agravată sancţ după limitele de ped a formei consumate, preferă această soluţie.
În mod evident, această soluţie acoperă o dorinţă a doctrinei de a oferi o soluţie. Sancţiunea este cea
care i se aplică celui acuzat, ori apare ca fiind dincolo de limitele legii în a i se reţine o tentativă la
infracţiunea praeterinten- ţionată, ceea ce înseamnă că este posibilă, şi a i se aplica o sancţiunea ca şi când
fapta lui ar fi una consumată.
Principiul latin in dubio pro reo poate fi un alt argument pentru reţinerea şi sancţionarea pentru o
tentativă, deoarece, deşi nu priveşte chestiuni de fapt, vina unei redactări care face textul inaplicabil
aparţine exclusiv legiuitorului, iar consecinţele rezultând din aplicarea textului trebuie interpretate în
favoarea celui acuzat. În caz contrar, se poate vorbi chiar de o violare a art. 7 din CEDO, care impune
legiuitorului obligaţia de a redacta texte de incriminare de o manieră clară.
Recent s-a susţinut că, în acest caz, ar trebui, din raţiuni de inechitate a sancţiunii, să rupem
unitatea legală şi să reţinem un concurs între infracţiunea de tentativă de viol şi cea de lovituri sau
vătămări cauzatoare de moarte. Se oferă ca argument situaţia tentativei de omor asupra a două sau mai
multe persoane când doar una din victime a decedat.
Credem că diferenţa nu este dată de omogenitatea sau nu a valorilor sociale, ci de faptul că în cazul
omorului nu se poate oferi o soluţie ideii de tentativă de omor când a murit o persoană sau a unui omor
consumat fără a se produce urmarea cerută de textul de incriminare. Discuţia legată de modul de
sancţionare era doar un accesoriu al problemei principale.
În schimb, în cazul tentativei de viol care a avut ca urmare moartea victimei, problema nu este
una conceptuală, tentativa fiind posibilă, ci chestiunea este strict punctual şi anume o lipsă de corel a sancţ
Credem că nu este singurul caz de necorelare a sancţiunilor care este absurd, dar legal. Am oferit
exemplul cu violul urmat de comiterea infracţiunii de determinare sau înlesnire a sinuciderii care se
sancţionează mult mai puţin grav decât violul care are ca urmare sinuciderea victimei. Acest caz evident
de necorelare nu poate justifica concluzia că violul nu se poate reţine în concurs cu infracţiunea de
determinare a sinuciderii pentru că sancţiunea este mai mică decât ipoteza când sinuciderea este o urmare
praeterintenţionată a unui viol.
Teoretic, poate fi imaginat un exemplu când victima decedează ca urmare a acţiunii de ameninţare din
structura complexă a actului de constrângere. În acest caz, mai există o infracţiune de loviri sau vătămări
cauzatoare de moarte? Fapta ar fi tot un viol care a avut ca urmare moartea victimei. Urmarea
praeterintenţionată nu vizează doar actul de violenţă, ci întreaga conduită, respectiv actul sexual prin
constrângere.
Credem că se aplică regulile generale în materie de sancţionare a tentativei de viol care a avut ca
urmare moarte victimei.
În ceea ce priv sinuciderea, ea trebuie să fie determinată de faptul victimizării prin comiterea violului.
Credem că este un caz de răspundere penală obiectivă, deoarece este dificil de susţinut existenţa
unei culpe în ceea ce priveşte neprevederea faptului că o persoană se va sinucide sau nu.
Dacă se acceptă existenţa unei culpe în acest caz, ea ar putea constitui temei, de exemplu, pentru o
răspundere a medicului psihiatru sau a psihologului pentru ucidere din culpă ori de câte ori aceştia nu au
prevăzut că victima se va sinucide, ceea ce ar fi absurd.
Sancţiunea. Această formă agravată se pedepseşte cu pedeapsa închisorii de la 15 la 25 ani şi
interzicerea unor drepturi.
Actul sexual cu un minor
Art. 198 C pen. incriminează actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de acelaşi
sex, care nu a împlinit vârsta de 15 ani.
O modalitate asimilată este reprezentată şi de actul sexual, de orice
natură, cu o persoană de sex diferit sau de acelaşi sex între 15 şi 18 ani, dacă este săvârşită de
tutore sau curator ori de către supraveghetor, îngrijitor, medic curant, profesor sau educator,
folosindu-se de calitatea sa, ori dacă făptuitorul a abuzat de încrederea victimei sau a abuzat de
autoritatea sau influenţa sa.
O astfel de infracţiune există în majoritatea codurilor penale, deoarece
consimţământul la un act sexual al unui minor aflat în situaţiile reglementate de textul de incriminare
este mult mai uşor de obţinut.174
Aceasta şi pentru că minorul nu este pe deplin familiarizat cu ceea ce presupune şi ce consecinţe
produce implicarea lui într-o relaţie sexuală. Practic, legiuitorul prezumă că acest consimţământ este
oarecum ”viciat”, dar nu atât de grav încât fapta să fie calificată ca fiind un viol.
Subiectul activ este general. Fapta poate fi comisă şi de o persoană juridică (a se vedea ipoteza de
şcoală de la violul comis de o persoană juridică).
Subiectul pasiv este special şi anume un minor.
Laura obiectivă. Elementul de particularitate al acestei infracţiuni este dat, pe de o parte, de
existenţa unui consimţământ la actul de natură sexuală, aşa cum este interpretat şi în cazul violului, iar
de pe altă parte, de vârsta victimei, persoană sub 15 ani, sau între 15 şi 18 ani, dacă există o relaţie
particulară între autor şi victimă.
Ridicarea vârstei de la 14 la 15 ani în cazul acestei infracţiuni a fost considerată nejustificată,
cu atât mai mult cu cât legiuitorul din 1968 a apreciat că, în principiu, un minor peste 14 ani poate să
consimtă în mod valabil la un act sexual şi are această libertate.
Dacă vârsta minorului, care nu a împlinit 15 ani, este atât de fragedă încât nu se poate vorbi de
existenţa în concret a unui consimţământ la actul sexual, fapta se va încadra la viol.
Pentru modalitatea asimilată este necesar ca subiectul activ să se folosească de calitatea sa,
sau să abuzeze de încrederea sau autoritatea ori influenţa sa asupra victimei, pentru a obţine
consimţământul minorului.
 Dacă agentul nu a obţinut consimţământul minorului, folosindu-se de această situaţie particulară,
fapta nu este infracţiune. De exemplu, un elev îi propune profesoarei sale pe care o întâlneşte într-o
discotecă să aibă o relaţie sexuală, iar profesoara acceptă şi are această relaţie. Profesoara comite o
abatere disciplinară, realizează un act imoral, dar fapta ei nu are un caracter infracţional în sensul art. 198
C pen., chiar dacă elev nu a împlin 18 ani, deoarece nu a comis fapta folosindu-se de calit ei de profesoar
Ivindu-se în practică situaţii în care minorii au fost influenţaţi de anumite persoane de încredere, şi în
acest fel au acceptat să realizeze acte sexuale cu cei care au abuzat de încrederea lor, a determinat
legiuitorul să extindă situaţiile în care un minor sub 18 ani poate fi victima unei infracţiuni de act
sexual cu un
Vârsta minimă minorului, de la care acesta poate consimţi la un raport sexual, a fost ridicată de la 14
la 15 ani prin Legea nr. 197/2000, care a realizat o primă modificare semnificativă a capitolului
infracţiunilor privitoare la viaţa sexuală. Credem că reforma a fost făcută doar parţial şi fără o analiză de
ansamblu a întregului capitol şi, din acest motiv, a generat numeroase probleme de interpretare.
-minor şi la situaţia când autorul abuzează de încrederea, autoritatea sau influenţa sa asupra
minorului. De exemplu, liderul unei secte are influenţă sau autoritate asupra minorilor, membri ai sectei
respective. Dacă liderul sectei respective abuzează de această influenţă pentru a avea relaţii sexuale cu
minorii între 15 şi 18 ani, atunci fapta are un caracter infracţional.
Legea penală nu defineşte conceptul de persoană în care victima are încredere şi nici de cea care
are influenţă asupr victim. Asta înseamnă că interpretarea acestor noţiuni se va face după limbajul comun.
Persoană de încredere este acea persoană faţă de care agentul are o relaţie particulară sufletească, în
sensul că ştie că se poate baza pe sprijinul moral şi material al acesteia şi că sfaturile sau sugestiile
care vin de la această persoană sunt sincere. S-ar putea include aici un vecin sau o rudă îndepărtată în care
are încredere, sau liderul unei mişcări religioase sau secte etc.
Persoana care are influenţă este acea persoană care poate determina cu uşurinţă un anumit
comportament, victima ascultând şi urmând sfaturile acestei persoane fără a pune prea multe întrebări.
Este fără importanţă motivul pentru care autorul este din perspectiva victimei, o persoană de încredere,
sau cu influenţă asupra acesteia. Ceea ce se cere este doar faptul să existe în concret această relaţie
particulară între victimă şi infractor.
Pers care a abuzat de autorit este o pers căreia minorul îi este subordonată în orice fel (şef, director etc.
Credem că prin folosirea termenilor de persoană influentă, de persoană de încredere sau de persoană
cu autoritate asupra minorului, legiuitorul a extins prea mult categoriile de situaţii în care actele
sexuale consimţite cu minorii între 15 şi 18 ani sunt sancţionate de art. 198 C pen.
Dacă doi adolescenţi, de 17 ani, decid să aibă relaţii sexuale, iar între cei doi există relaţii de
încredere sau influenţă ar trebui sancţionat penal cel care are influenţă asupra celuilalt în ceea ce
priveşte decizia de a avea relaţii sexuale? Credem că este absurd.
Legea nu prevede nimic cu privire la vârsta autorului.
El poate fi şi un minor care răspunde penal. Cel puţin în prima modalitate, adică cu un minor sub 15
ani, şi în situaţia în care minorul (autor) abuzează de încrederea, influenţa sau autoritatea asupra victimei
(tot minoră), nu rezultă nici măcar din condiţia implicită că pentru a fi tutore, curator etc. trebuie să aibă o
anumită vârstă.
Astfel este infracţ fapta minor de 16 ani care are relaţii sexuale consimţite cu prietena lui de 14.
S-a propus de lege ferenda ca fapta să fie tipică dacă a fost comisă de un major, acesta fiind şi
modelul Codului penal francez şi raţiunea incriminării unei astfel de fapte.
Latura subiectivă. Fapta se poate comite cu intenţie directă sau eventuală.
Tentativa se pedepseşte atât la forma de bază, cât şi la formele agravate, acolo unde ea este
posibilă (art. 204 C pen. precizează că tentativa se pedepseşte fără a distinge între forma de bază şi
formele agravate ale art. 198 C pen.).
Sancţiunea. Infracţiunea în forma de bază şi cea asimilată se pedepseşte cu pedeapsa închisorii de la
3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi.
Forme agravate:
a. dacă actul sexual cu o persoană care nu a împlinit 18 ani a fost determinat de oferirea sau
darea de bani ori de alte foloase de către făptuitor, direct sau indirect, victimei.
În acest caz, consimţământul minorului care nu a împlinit 18 ani este obţinut prin oferirea sau darea
de bani sau orice alte foloase. Această faptă apare ca o incriminare a clientului unei prostituate minore,
dacă iniţiativa realizării de relaţii sexuale aparţine clientului.
 Se pare că este sancţionat mai grav clientul care plăteşte unei minore de 17 ani bani în schimbul
unor relaţii sexuale decât cel care are relaţii sexuale cu o minoră sub 15 ani, fără a-i oferi acesteia bani
sau alte foloase.
Textul de incriminare nu cere să existe o relaţie particulară între infractor şi victimă.
Dacă victima solicită sume de bani sau alte foloase în schimbul relaţiei sexuale, atunci fapta nu
mai îndeplineşte condiţia tipicităţii acestei forme agravate.
Se poate observa că forma agravată prezintă o particularitate, şi anume aceea că în cazul minorului
între 15 şi 18 ani, fapta are structura unei incriminări distincte.
Sancţiunea. Această formă agravată se pedepseşte cu pedeapsa închisorii de la 3 la 12 ani şi
interzicerea unor drepturi.
b. Se va reţine o nouă formă agravată dacă toate faptele de la art. 198 alin. 1-3 C pen., mai exact de
act sexual cu un minor conform celor mai sus enunţate, au fost comise în scopul producerii de
materiale pornografice. În această modalitate, actul sexual cu minorul este realizat cu scopul de a
produce materiale pornografice.
Noţiunea de materiale pornografice se analizează în raport de Legea nr. 196/2003 privind
prevenirea şi combaterea pornografiei.
Prin pornografie, în sensul acelei legi, se înţeleg actele cu caracter obscen, precum şi materialele care
reproduc sau difuzează asemenea acte. Prin materiale cu caracter obscen se înţeleg obiecte, gravuri,
fotografii, holograme, desene, scrieri, imprimate, embleme, publicaţii, filme, înregistrări video şi
audio, spoturi publicitare, programe şi aplicaţii informatice, piese muzicale, precum şi orice alte forme de
exprimare care prezintă explicit sau sugerează o activitate sexuală (s. n. S.B.)
Nu are importanţă dacă s-a şi realizat efectiv materialul pornografic.
Fapta se consumă în momentul realizării actului sexual cu scopul producerii de materiale pornografice.
În această formă agravată fapta se comite cu intenţie.
Sancţiunea. Această formă agravată se pedepseşte cu pedeapsa închisorii de la 5 la 15 ani şi
interzicerea unor drepturi.
c. O altă formă agravată este aceea care se reţine când toate faptele de act sexual cu un minor
au fost comise în scopul producerii de materiale pornografice şi dacă pentru realizarea acestui scop
s-a folosit constrângerea. Trebuie făcută distincţia între constrângerea la actul sexual, ca modalitate de
comitere a violului, şi constrângerea în scopul realizării de materiale pornografice.
Dacă constrângerea se realizează în aceeaşi împrejurare cu actul sexual, fiind vorba de un proces
execuţional unic, atunci fapta va constitui un viol. Se susţine chiar că nu există nici o altă ipoteză distinctă
de infracţiunea de viol.
Dacă actul de constrângere este comis în altă împrejurare decât cea în care se realizează actul sexual,
atunci forma agravată a actului sexual cu un minor va avea semnificaţia unei forme particulare de şantaj
pe care îl va absorbi.
S-a susţinut că doar constrângerea morală poate fi o modalitate de comitere a acestei forme
agravate. Este evident că, dacă s-a folosit constrângerea fizică sau morală (ameninţarea) pentru realizarea
actului sexual concomitent cu realizarea materialului pornografic, fapta va fi un viol.
Dacă însă actul de constrângere este anterior, el poate consta şi într-o violenţă fizică, adică o
constrângere fizică, ceea ce contează este modul în care se obţine consimţământul minorului pentru un
viitor act sexual comis cu scopul de a produce materiale pornografice.
Sancţiunea. Această formă agravată se pedepseşte cu pedeapsa închisorii de la 5 la 18 ani şi
interzicerea unor drepturi.
În acelaşi sens a se vedea D. Niţu, Unele delimitări privind infracţiunea de viol, în RDP nr. 2/2004, p.
123.178
d. O altă formă agravată a art. 198 C pen. există atunci când fapta a fost comisă de o persoană care
asigura îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul minorul care nu împlinise 15 ani. În
acest caz, fapta are un caracter agravat datorită calităţii speciale a subiectului activ. Desigur că pentru
aplicarea acestei forme agravate ne raportăm la situaţiile în care minorul sub 15 poate da un consimţământ
valab la act sexual, pentru că, în caz contrar, fapta se va încadra în alin. 2 lit. b şi alin. 3 al art. 197 C pen.
Sancţiunea. Această formă agravată se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 5 la 18 ani şi
interzicerea unor drepturi.
e. Tot o formă agravată este aceea când, s-a comis un act sexual cu un minor sub 15 ani sau
fapta a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice şi s-a cauzat victimei o vătămare
corporală gravă. În această situaţie, vătămarea corporală gravă se produce ca o urmare mai gravă a
actului sexual consimţit.
Fapta, în această formă agravată, se comite doar cu praeterintenţie.
Dacă această urmare este consecinţa unor acte de violenţe distincte de actul sexual, se va
analiza dacă acestea sunt acte de constrângere la actul sexual, caz în care fapta va fi încadrată la viol,
sau dacă violenţele suplimentare actului sexual sunt realizate cu consimţământul victimei minore. Dacă
autorul urmăreşte, pe lângă realizarea actului sexual, să provoace minorei şi anumite suferinţe, fapta va fi
concurentă cu o infracţiune contra integrităţii corporale sau sănătăţii, dacă consimţământul minorei nu
este cauză justificativă pentru actul de violenţă.
Dacă, în condiţiile de mai sus, se cauzează victimei intenţionat şi o vătămare corporală gravă,
se va reţine un concurs de infracţiuni între art. 198 şi 182 C pen., deoarece consimţământul victimei nu
produce, de regulă, efecte în cazul infracţiunilor de vătămare corporală gravă.
Sancţiunea. Această formă agravată se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 5 la 18 ani şi
interzicerea unor drepturi.
f. Ultima formă agravată se va reţine dacă fapta a avut ca urmare moartea sau sinuciderea
victimei.
Deşi textul foloseşte noţiunea generică de faptă, tipicitatea acesteia este îndeplinită în orice
modalitate de comitere a infracţiunii, formă de bază, asimilată sau formă agravată. Fapta se comite doar
cu praeterintenţie. Dacă moartea victimei este produsă intenţionat, se va reţine un concurs între
infracţiunea de act sexul cu un minor şi omor.
În cazul sinuciderii victimei, este şi mai evident caracterul de răspundere obiectivă, căci după un act
sexual consimţit, dacă victima decide să se sinucidă, autorul va răspunde pentru provocarea acestei
urmări. Ne întrebăm care este culpa acestuia, dacă nu doar faptul că a realizat un act sexual consimţit cu
un minor.Infracţiuni privitoare la viaţa sexuală 179
Sancţiunea. Această formă agravată se pedepseşte cu pedeapsa închisorii de la 15 la 25 ani şi
interzicerea unor drepturi. Pedeapsa apare cu totul exagerată atunci când ne referim la ipoteza actului
sexual consimţit care a avut ca urmare sinuciderea victimei. Pedeapsa este aceeaşi ca şi în cazul unui viol
care a avut ca urmare moartea victimei.
Seducţia
Art. 199 C pen. incriminează fapta aceluia care, prin promisiuni de căsătorie, determină o persoană
de sex feminin, mai mică de 18 ani, de a avea cu el raport sexual.
Incriminarea unei astfel de fapte apare ca fiind inutilă şi profund anacronică în contextul nivelului de
educaţie şi civilizaţie al secolului XXI.
Fapta a fost dezincriminată în majoritatea sistemelor penale moderne. Textul de incriminare devine şi
mai anacronic în condiţiile în care Codul familiei prevede în art. 4 se prevede că vârsta de la care se
poate încheia o căsătorie este de 18 ani, deci minora nu ar putea să se căsătorească înainte de deveni
majoră, adică exact ipoteza avută în vedere de legiuitor.
În cazul acestei infracţiuni consimţământul minorei la raportul sexual este ”viciat” prin această
promisiune de căsătorie.
Subiect activ al acestei infracţiuni este bărbatul apt, din punct de vedere fiziologic, să consume un
raport sexual firesc. Infracţiunea nu poate fi comisă de o persoană juridică.
Subiectul pasiv este femeia mai mică de 18 ani.
Latura obiectivă. Infracţiunea este comisivă şi constă în realizarea unui un raport sexual cu o
minoră prin promisiuni de căsătorie.
Fapta este tipică doar dacă victima este determinată la un raport sexual firesc, şi nu la un act sexual
de orice natură. Aceasta pentru că legiuitorul nu a modificat corespunzător şi textul de incriminare a
seducţiei prin raportare la actul de executare al violului.
În cazul seducţiei, raportul sexual este consimţ, dar consimţăm este viciat de promisiunea de căsătorie.
Dacă victima se oferă bărbatul cu intenţia de a-l convinge să se căsătorească, fapta nu mai este tipică.
Dacă consimţământul este obţin prin altă modalit decât promisiunea de căsătorie, fapta nu este tipică.
Promisiunea de căsătorie trebuie să aibă un caracter determinant în obţinerea consimţământului
victimei la raport sexual.
Pentru existenţa infracţiunii, este necesar ca autorul să nu îşi respecte promisiunea. Dacă,
ulterior, nu îi este imputabilă neîncheierea căsătoriei, fapta nu mai este tipică, deoarece în momentul
obţinerii consimţământului la raport sexual, acesta avea intenţia de a se căsători.
 Dacă promisiunea de căsătorie i se face unei persoane sub 15 ani, fapta de seducţie este absorbită în
infracţiunea de act sexual cu un minor. S-a susţinut că dacă victima are între 15-18 ani, şi sunt
îndeplinite condiţiile de tipicitate ale art. 198 alin. 2 C pen. se va reţine concurs.
Credem că este mai întemeiată soluţia absorbţiei, deoarece nu poate fi imaginată o ipoteză în care
raportul sexual cu un minor între 15-18 ani în condiţiile art. 199 C pen. să nu îndeplinească şi condiţiile
de tipicitate ale art.198 alin. 2, dacă fapta de seducţie este comisă de un tutore, curator,
supraveghetor, îngrijitor, medic curant, profesor sau educator.
Fapta se consumă în momentul realizării raportului sexual.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie.
Participaţia. Nu este posibil coautoratul la seducţie, deoarece nu este posibilă îndeplinirea unei
promisiuni de căsătorie a victimei, concomitent, cu două persoane.
Restul formelor de participaţie sunt posibile.
Sancţiunea. Această infracţiune se pedepseşte cu pedeapsa închisorii de la 1 la 5 ani.
Aspecte procesuale. Infracţiunea se urmăreşte din oficiu şi împăcarea părţilor înlătură răspunderea
penală. Este un element suplimentar care dovedeşte anacronismul acestei reglementări. Care ar fi
interesul statului în a sancţiona, din oficiu, o astfel de faptă. Ne raportăm la infracţiunea de viol, unde la
forma de bază se cere plângerea prealabilă a victimei, însă la seducţie fapta se urmăreşte din oficiu.
Perversiunea sexuală
Art. 201 C pen. incriminează actele de perversiune sexuală comise în public sau dacă au produs
scandal public.
O problemă esenţială a acestei infracţiuni este aceea de a delimita actele sexuale de orice natură,
comise cu o persoană de acelaşi sex sau de sex diferit, de actele de perversiune sexuală.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. III/2005 a statuat că, prin acte de perversiune
sexuală, se înţeleg orice alte modalităţi de obţinere a unei satisfacţii sexuale decât cele specifice actelor
sexuale de orice natură.
Astfel, celelalte practici sexuale, care nu sunt fiziologic apte să producă orgasm, nu sunt acte sexuale
în accepţiunea codului penal român. De exemplu, mângâierile obscene, fetişismul, voyeurismul,
exibiţionismul sau bestialitatea.
Aceasta, deoarece agentul, prin comiterea actelor, nu urmăreşte un raport sexual, ci doar obţinerea
excitaţiei sexuale nefinalizate.
S-a susţinut că delimitarea între actele sexuale de orice natură şi actele de perversiune sexuală se va
face în funcţie de raportul care există între cele două texte. Astfel, actul sexual de orice natură are o
semnificaţie mai largă, în schimb, în cazul infracţiunii de perversiune sexuală, este o noţiune
particulară cu un conţinut mai restrâns. De aceea, o soluţie ar fi aceea să se stabilească cu maxim de
exactitate acele acte care sunt de perversiune sexuală, restul urmând a fi calificate ca fiind acte sexuale
de orice natură.
În majoritatea sistemelor penale regula este inversă, şi anume se stabileşte cu precizie în ce constă
actul specific violului, restul actelor urmând a fi calificate ca acte de perversiune, sau mai riguros acte de
agresiuni sexuale.
Criteriul esenţial este acela al existenţei sau nu a actului de penetrare, în cazul violului, şi a lipsei
acestuia, în cazul altor forme de agresiune cu caracter sexual. O atare soluţie este posibilă din punct de
vedere teoretic, dar tot nu rezolvă problema de ordin practic. Premisa de la care pleacă autorul este aceea
că se ştie care sunt actele de perversiune, cu maximum de exactitate, iar restul ar fi acte sexuale de
orice natură şi fapta ar intra sub incidenţa violului, dacă s-ar comite prin constrângere. În opinia
noastră, problema nu este aceea de a stabili care este regula şi care este excepţia în cazul acestor acte, ci
aceea de a se stabili un criteriu după care actele sunt acte sexuale de orice natură sau acte de
perversiune sexuală. Or, cadrul legal, plecând de la textul de incrimin, face acest lucru practic imposib
Înainte de modificarea Codului penal situaţia era relativ simplă, deoarece în conţinutul actelor de
perversiune intrau toate actele ce nu presupuneau un raport sexual firesc heterosexual. De altfel, actul de
perversiune sexuală era definit expres în lege, prin raportare la un contact sexual firesc.
Sistemul penal actual a modificat definiţia violului, adoptând un model francez care a fost
abandonat chiar de aceştia, imediat, tocmai din cauza impreciziei formulării. Conform modelului, orice
act care nu presupunea un act de penetrare, în sens larg, era calificat ca o agresiune sexuală.
În schimb, art. 201 C pen. este construit pe ideea că actul de perversiune sexuală ar fi orice alt
act decât actul sexual de orice natură. O asemenea formulare, care lezează în mod vizibil logica
gramaticii lb rom credem că exprimă situaţia paradoxală în care a plasat legiuit român cele 2texte.
Atât definiţia violului, cât şi ideea de act de perversiune sexuală, pleacă de la premisa eronată că
celălalt text conţine un criteriu cât de cât precis pentru a putea fi folosit la delimitarea celor două noţiuni.
În realitate, nici unul dintre texte nu conţine o asemenea modalitate. Iar ca dificultatea să fie completă,
legiuitorul incriminează în art. 201 C pen., atât comportamente ce lezează morala (de exemplu, actul de
perversiune consimţit, comis în public), cât şi acte ce vizează libertatea sexuală a persoanei (de exemplu,
actul de perversiune sexuală comis cu un minor sub 15 ani sau când actul de perversiune este comis prin
constrângere).
Am propus, ca regulă de principiu, delimitarea între cele două noţiuni prin verificarea dacă s-a comis
un act de penetrare cu carater sexual, ceea ce înseamnă că s-a comis un act sexual de orice natură, iar în
lipsa elementului penetrare, de principiu, va fi un act de perversiune sexuală.
Această soluţie este sugerată şi de cele două decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie date în
recursurile în interesul legii. Astfel, actele de natură sexuală se definesc ca fiind orice modalitate de
obţinere a unei satisfacţii sexuale prin folosirea sexului sau acţionând asupra sexului, între persoane de
sex diferit sau de acelaşi sex, iar restul actelor sunt acte de perversiune sexuală.
Credem că judecătorul, în concret, va putea decide dacă actul respectiv se subsumează definiţiei de la
viol sau act sexual cu un minor sau, dimpotrivă, este un act ce ar intra sub incidenţa art. 201 C pen.,
adică act de perversiune sexuală.
Până când legiuitorul român va reforma întreg sistemul de infracţiuni privitoare la viaţă sexuală, şi nu
doar anumite aspecte (de exemplu, dezincriminare actelor homosexuale a fost impusă de interpretarea art.
8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului; anumite fapte grave mediatizate au determinat crearea
de noi forme agravate etc.), preluând modele ce nu se integrează şi nu alcătuiesc, în Codul penal român,
un sistem logic şi raţional (de exemplu, definiţia franceză a actului sexual, abandonată de aceştia), nu se
va încheia această odisee de soluţii divergente.
Pentru ca structura să fie complet nefuncţională, legiuitorul a avut grijă să reglementeze formele
agravate ale celor două infracţiuni de o manieră aproape identică, ca şi când ar fi dorit ca ambele să ocupe
poziţia centrală, deşi, de principiu, unul dintre texte are un caracter complementar raportat la celălalt.
Subiectul activ este general. Fapta poate fi comisă şi de o persoană juridică.
Latura obiectivă. Infracţiunea este comisivă. Actul de executare constă în realizarea unui act de
perversiune sexuală.
Pt realizarea tipicităţii, actul de perversiune trebuie realizat în public sau să fi produs scandal public.
Este evident că această condiţie semnifică faptul că suntem în situaţia unei infracţiuni contra moralei.
Un act de perversiune sexuală consimţit nu lezează libertatea sexuală a unei alte persoane.
Şi această condiţie a comiterii faptei în public a fost determinată de necesitatea clarificării
condiţiilor de tipicitate atunci când se cerea doar condiţia ca fapta să producă scandal public.
În loc să abroge acest text, aşa cum era firesc, deoarece faptele comise în public intrau sub incidenţa
art. 321 C pen. care incriminează... fapta persoanei care, în public, săvârşeşte acte sau gesturi, proferează
cuvinte sau expresii, sau care se dedă la orice alte manifestări prin care se aduce atingere bunelor
moravuri sau se produce scandal public ori se tulbură, în alt mod liniştea publică..., legiuitorul român a
adăugat condiţia cu privire la comiterea faptei în public.
Fapta comisă în public are semnificaţia acordată de art. 152 C pen. şi se consumă în momentul
realizării actelor de perversiune.
Actele au produs scandal public în situaţia în care au fost săvârşite astfel încât au ajuns la cunoştinţa
unor pers, provocând din partea acestora o reacţie de dezaprobare şi un sentiment de repulsie şi indignare.
Interpretarea în practica judiciară a noţiunii de „scandal public” creează temeri serioase cu privire
la respectarea cerinţei clarităţii unui text de incriminare faţă de destinatarii acestuia, raportat la art. 7
din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Este mai mult o judecată de valoare decât o noţiune a
cărei sferă poate fi determinată cu uşurinţă.
Între infracţ de ultraj contra bunelor moravuri şi perversiune sexuală există un concurs de calificări.
În cazul în care, în public, se comit acte de perversiune sexuală, se aplică art. 201 C pen., dacă însă se
comit şi orice alte acte care tulbură ordinea şi liniştea publică, se va reţine şi infracţiunea de ultraj
contra bunelor moravuri (art. 321 C pen.).
De lege ferenda, art. 201 alin. 1 C pen. ar trebui abrogat.
Fapta se consumă în momentul realizării actului de perversiune, dacă fapta este comisă în
public, sau când s-a produs scandalul public, în celelalte cazuri.
 D. Niţu, Perversiunea sexuală... op. cit., p. 22.
Latura subiectivă. Infracţiunea se comite cu intenţie directă sau eventuală.
Tentativa este incriminată.
Sancţiunea. Această infracţiune se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 1 la 5 ani.
Forme agravate:
a. fapta este comisă cu o persoană care nu a împlinit 15 ani. Din interpretarea literală a textului art.
201 alin. 2 C pen. rezultă că fapta este incriminată dacă actul de perversiune sexuală este comis cu o
persoană care nu a împlinit vârsta de 15 ani. Practic, este un text în oglindă a art. 198 alin. 1 C pen. (act
sexual cu un minor), cu singura diferenţă că actul este de perversiune sexuală.
Cu privire la dificultăţile de a delimita cele două categorii de acte, a se vedea discuţia de mai sus.
Este firesc ca cerinţa ca fapta să fie comisă în public sau să producă scandal public să se ceară pentru a fi
îndeplinite şi condiţiile formei de bază.
O asemenea soluţie este perfect logică şi corectă din perspectiva interpretării relaţiei dintre formele de
bază şi agravate ale unei infracţiuni, dar este fără nici o logică în ceea ce priveşte efectele de ordin practic.
Să ne imaginăm că autorul comite acte de perversiune sexuală consimţite împreună cu un minor de 13
ani într-un cadru privat. Dacă fapta nu a produs scandal public, nu se va reţine infracţiunea de perversiuni
sexuale în sarcina autorului, dar dacă actele consimţite au fost acte sexuale de orice natură, de exemplu,
un raport sexual firesc, atunci agentul va comite infracţiunea prevăzută de art. 198 C pen.
Libertatea sexuală a minorului este încălcată prin comiterea unor acte sexuale fireşti, dar nu este
încălcată prin comiterea unor acte de perversiune!?!
Singura soluţie ar fi interpretarea art. 201 alin. 2 ca având o autonomie conceptuală faţă de alin. 1,
adică textele respective incriminează infracţiuni diferite.
Alineatul 1 al art. 201 protejează valorile morale ale societăţii, în schimb alineatul 2 protejează
libertatea sexuală a unui minor, care nu cunoaşte semnificaţia unor acte cu caracter sexual, iar
consimţământul său la a realiza aceste acte este lipsit de efecte juridice, la fel ca şi în cazul actului sexual
cu un minor (art. 198 alin. 1 C. pen).
Un alt argument în favoarea reţinerii autonomiei conceptuale este principiul interesului superior al
copilului.
Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copiilor are ca principiu
fundamental interesul superior al copiilor, faţă de orice alte dispoziţii legale, materiale sau procesuale.
Astfel art. 2 din Legea nr. 272/2004 prevede:
(1) Prezenta lege, orice alte reglementări adoptate în domeniul respectării şi promovării
drepturilor copilului, precum şi orice act juridic emis sau, după caz, încheiat în acest domeniu se
subordonează cu prioritate principiului interesului superior al copilului.
(2) Principiul interesului superior al copilului este impus inclusiv în legătură cu drepturile şi
obligaţiile ce revin părinţilor copilului, altor reprezentanţi legali ai săi, precum şi oricăror persoane
cărora acesta le-a fost plasat în mod legal.
(3) Principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile si deciziile care privesc
copiii, întreprinse de autorităţile publice şi de organismele private autorizate, precum şi în cauzele
soluţionate de instanţele judecătoreşti.
(4) Persoanele prevăzute la alin. (3) sunt obligate sa implice familia în toate deciziile, acţiunile şi
măsurile privitoare la copil şi să sprijine îngrijirea, creşterea şi formarea, dezvoltarea si educarea
acestuia în cadrul familiei.
Din acest motiv, deciziile instanţelor penale trebuie să ţină seama în interpretarea art. 201 alin. 2 C
pen. de interesul superior al copilului.
Precizăm că o atare soluţie nu este lipsită de critici întemeiate, dar este greu a propune o soluţie
raţională, atunci când textul de incriminare conduce la una iraţională.
Sancţiunea. Această formă agravată se pedepseşte cu pedeapsa închisorii de la 3 la 10 ani şi
interzicerea unor drepturi.
b. fapta este comisă cu o persoană între 15 şi 18 ani de tutore sau curator ori de către
supraveghetor, îngrijitor, medic curant, profesor sau educator, folosindu-se de calitatea sa, ori dacă
făptuitorul a abuzat de încrederea victimei sau a abuzat de autoritatea sau influenţa sa.
Această formă agravată este reglementată în oglindă cu fapta asimilată actului sexual cu un minor (art.
198 alin. 2 C pen.). Condiţiile de tipicitate, cu excepţia actului de perversiune sexuală în cazul acestei
forme agravate, sunt identice cu cele de la art. 198 alin. 2 C pen. Condiţia cu privire la comiterea faptei în
public sau dacă a produs scandal public este aceeaşi ca şi în cazul art. 201 alin. 2, analizat mai sus.
Sancţiunea. Această formă agravată se pedepseşte cu pedeapsa închisorii de la 3 la 10 ani şi
interzicerea unor drepturi.186
c. actele de perversiune sexuală cu o persoană care nu a împlinit 18 ani au fost determinate
de oferirea sau darea de bani ori de alte foloase de către făptuitor, direct sau indirect, victimei.
Această formă agravată este oglinda art. 198 alin. 3 C pen., soluţia fiind aceeaşi ca şi mai sus.
Sancţiunea. Această formă agravată se pedepseşte cu pedeapsa închisorii de la 3 la 12 ani şi
interzicerea unor drepturi.
d. dacă formele agravate anterioare au fost comise în scopul producerii de materiale
pornografice.
Text simetric cu art. 198 alin. 4 teza I C pen.
Sancţiunea. Această formă agravată se pedepseşte cu pedeapsa închisorii de la 5 la 15 ani şi
interzicerea unor drepturi.
e. dacă s-a folosit constrângerea pentru comiterea formei agravate anterioare, cu scopul de a
realiza materiale pornografice.
Text simetric cu art. 198 alin. 4 teza II C pen.
Sancţiunea. Această formă agravată se pedepseşte cu pedeapsa închisorii de la 5 la 18 ani şi
interzicerea unor drepturi.
f. Această formă agravată există atunci când actele de perversiune sunt comise asupra unei
persoane aflată în imposibilitatea de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa sau prin constrângere.
O primă observaţie care trebuie făcută este aceea că fapta simetrică acestei forme agravate este
infracţiunea de viol.
Această formă agravată este denumită în doctrină perversiune sexuală agresivă.
Dacă schimbăm expresia „acte de perversiune sexuală” cu „acte sexuale de orice natură”, fapta se
va încadra perfect în dispoziţiile art. 197 alin. 1 C pen.
Fapta este tipică dacă se vor realiza acte de perversiune sexuale comise prin constrângere sau asupra
unei persoane aflată în imposibilitatea de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa.
Spre deosebire de infracţiunea de viol, unde fapta este tipică doar dacă s-a folosit constrângerea sau
autorul a profitat de imposibilitatea victimei de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa, în cazul
perversiunilor sexuale forma agresivă fapta este tipică dacă se foloseşte constrângerea sau se comite
asupra unei persoane aflată în imposibilitatea de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa.
Acest text, dacă ar fi fost unul distinct şi nu prevăzut ca o formă agravată a perversiunilor sexuale, ar
fi putut constitui un prim pas spre distincţia care se face între infracţiunea de viol şi infracţiunile de
agresiuni sexuale, adică orice altă agresiune sexuală comisă asupra victimei, dar care nu îndeplineşte
condiţiile de tipicitate a violului.
Plecându-se de la modul în care legiuitorul român a reglementat această formă de perversiuni sexuale
comise în formă agresivă, s-a discutat dacă mai trebuie îndeplinită şi condiţia ca fapta să fie comisă în
public sau să fi produs scandal public.
Doctrina quasi-majoritară şi jurisprudenţa au răspuns afirmativ, în sensul că tipicitatea acestei
forme presupune şi comiterea ei în public sau dacă a produs scandal public.
În sens contrar, s-a susţinut că agravantele infracţiunii de perversiune sexuală nu au fost condiţionate
niciodată de săvârşirea faptei în public sau producerea unui scandal public, pentru că ar fi cinic şi lipsit de
sens ca, după comiterea unei asemenea fapte asupra unui minor, victima să fie obligată să aducă la
cunoştinţa publicului această faptă pentru a se putea produce un scandal public şi fapta să fie tipică.
Autorul aduce în sprij soluţiei sale şi câteva soluţ de practic judiciară care confirmă acest punct de vedere.
Din păcate, cinismul este uneori o consecinţă a opţiunilor legiuitorului. Or, chiar unul dintre
autorii Codului penal actual, în comentariul acestor dispoziţii consideră că aceste condiţii trebuie
îndeplinite şi în cazul formelor agravate. Indiscutabil că soluţia firească ar fi ca cerinţa cu privire la
comiterea faptei în public, sau dacă a produs scandal public, să nu trebuiască să privească faptele vizate de
art. 201 alin. 2-5 C pen., dar o astfel de interpretare pune în discuţie întreaga structură a acestei infracţiuni.
Fapta ar consta în perversiuni sexuale doar în forma de la alineatul 1, în rest fiind vorba de agresiuni
sexuale comise fie fără consimţământul victimei (art. 201 alin. 4 C. pen), fie printr-un consimţământ
obţinut din partea unui minor care nu are capacitatea de a consimţi la aceste tipuri de acte sexuale
(minorul sub 15 ani).
Chiar şi dubiul în interpretarea unui text trebuie să se facă în favoarea celui acuzat. În caz
contrar, la fel ca şi în ipoteza noţiunii de scandal public, agentul ar putea să susţină că textul suferă de
lipsă de claritate în reglementare, ceea ce nu ar fi un neadevăr.
Din aceste motive, credem că, până la intervenţia legiuitorului în acest domeniu, fapta realizează
tipicitatea doar dacă este comisă în public sau a produs scandal public.
Dec. pen. 258/R4/2002 a C. Ap. Braşov, citată de A. Hărăstăşanu, Unele soluţiiadoptate de
Curtea de Apel Braşov referitoare la infracţiunile privind viaţa sexuală, în Dreptul nr. 12/2003, p.
S-a susţinut că, prin abrogarea art. 201 alin. 1 C. pen, s-ar rezolva problema acestui articol
deoarece acesta ar cuprinde în acest fel doar forme agravate.
Credem că este firească abrogarea acestui text, dar trebuie ca legiuitorul să modifice întreg sistemul
infracţiunilor contra vieţii sexuale, delimitând infracţiunile care lezează morala de cele care încalcă
libertatea, inviolabilitatea sau independenţa vieţii sexuale a unei persoane. Aceasta pentru că nu poate să
existe un articol care să incrimineze doar forme agravate fără a exista o formă de bază a acelei infracţ
Este nefericită opţiunea legiuitorului de a include actele de perversiune sexuală prin constrângere ca o
formă agravată a unei infracţiuni, ce în forma de bază presupune tocmai consimţământul la actul de
perversiune. Este un alt argument pentru intervenţia legiuitorului.
Sancţiunea. Această formă agravată se pedepseşte cu pedeapsa închisorii de la 3 la 10 ani şi
interzicerea unor drepturi.
g. dacă faptele au avut ca urmare vătămarea corporală gravă a victimei. Această formă agravată
sancţionează perversiunea sexuală comisă în orice modalitate, dacă s-a produs vătămarea corporală gravă
a victimei. Prin referirea la toate celelalte forme de perversiune sexuală, textul subliniază din nou
voinţa legiuitorului de a menţine unitatea conceptuală a infracţiunii.
Fapta se comite doar cu praeterintenţie. Asta înseamnă că acest rezultat îi este imputabil cu titlu de
culpă pe lângă actul intenţionat de perversiune sexuală. Dacă autorul urmăreşte, pe lângă realizarea
actului de perversiune sexuală, să provoace victimei şi anumite suferinţe, fapta va fi concurentă cu o
infracţiune contra integrităţii corporale sau sănătăţii, dacă consimţământul victimei, atunci când există sau
se poate da, nu este cauză justificativă pentru actul de violenţă.
Dacă, în condiţiile de mai sus, se cauzează victimei intenţionat şi o vătămare corporală gravă, se va
reţine un concurs de infracţiuni între art. 201 alin. 4 şi 182 C. pen., deoarece consimţământul victimei nu
produce efecte, de regulă, în cazul infracţiunilor de vătămare corporală gravă.
Sancţiunea. Această formă agravată se pedepseşte cu pedeapsa închisorii de la 5 la 18 ani şi
interzicerea unor drepturi.
h. dacă faptele au avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei. Deşi textul foloseşte noţiunea
generică de faptă, tipicitatea acesteia este îndeplinită în orice modalitate de comitere a infracţiunii, fie în
forma de bază, fie în formele agravate.
Fapta se comite doar cu praeterintenţie. Dacă moartea victimei este produsă intenţionat, se va reţine un
concurs între infracţiunea de perversiune sexuală şi omor.
În cazul sinuciderii victimei este şi mai evident caracterul de răspundere obiectivă, căci după un act
de perversiune sexuală consimţit, dacă victima decide să se sinucidă, autorul va răspunde pentru
provocarea acestei urmări. Ne întrebăm care este culpa acestuia, dacă nu faptul că a realizat un act de
perversiune sexuală, în ipoteza în care acesta a fost consimţit.
Consideraţiile cu privire la posibilitatea reţinerii tentativei la această formă agravată sunt, mutatis
mutandis, ca şi cele privitoare la violul sau actul sexual cu un minor, care au avut ca urmare moartea sau
sinuciderea victimei.
Sancţiunea. Această formă agravată se pedepseşte cu pedeapsa închisorii de la 15 la 25 ani şi
interzicerea unor drepturi.
Corupţia sexuală
Art. 202 C pen. incrimin actele cu caract obscen săvârş asupra unui minor sau în prezenţ unui minor.
Şi cu privire la această infracţiune s-a discutat dacă ea este o infracţiune privitoare la viaţa sexuală sau
este una contra moralei, în cazul în care fapta se comite în prezenţa unui minor.
Teoretic, subiectul activ este orice persoană care răspunde din punct de vedere penal, dar s-a propus de
lege ferenda ca vârsta autorului să fie stabilită prin lege, putând fi vârsta majoratului.
S-a propus de lege ferenda incriminarea faptei de a determina un minor să asiste la acte cu caracter
obscen, în locul expresiei „comiterea faptei în prezenţa unui minor”. Considerăm această propunere
întemeiată, în contextul în care fapta trebuie să-şi păstreze caracterul de infracţiune contra persoanei,
protejând dezvoltarea firească a vieţii sexuale a unui minor.
 Necesitatea evitării unor prejudicii de natură sexuală produse unor minori nu implică faptul că minorii
trebuie să rămână întotdeauna în afara exerciţiului sexualităţii cu terţe persoane, deoarece nu poate fi
ignorată dimensiunea sexuală a vieţii şi capacitatea acestora de a dispune de propriul corp, care, la fel ca
şi în cazul adulţilor, reprezintă un aspect esenţial al personalităţii. Legea prin incriminarea corupţiei
sexuale nu interzice orice contact sexual cu minorii, ci doar acele relaţii sexuale care sunt susceptibile
să le dăuneze, nu doar din punct de vedere fizic sau psihic, ci şi în planul personalităţii lor.
Poate de aceea ar fi de dorit ca, de lege ferenda, legiuitorul român să stabilească că această infracţiune
este una de pericol potenţial pentru formarea personalităţii unui minor din perspectiva sexualităţii.
În sistemul nostru, se prezumă în mod absolut că orice act cu caracter obscen săvârşit asupra sau
în prezenţa unui minor îi cauzează un prejudiciu cel puţin moral. Această atitudine extrem de
moralistă face ca acele comportamente periculoase şi care trebuie sancţionate penal să fie tratate în
aceeaşi manieră ca exerciţiul sexualităţii unui minor prin realizarea de relaţii sexuale.
Sarcina de a discerne între aceste comportamente licite şi cele ilicite revine exclusiv
judecătorului, căruia însă legiuitorul îi oferă puţine instrumente de delimitare. Nici doctrina, plecând de la
cadrul legislativ, nu poate furniza nişte criterii relativ sigure, ci de multe ori doar afirmaţii generale,
greu de aplicat practic. Deşi, teoretic, avem un text de incriminare a corupţiei sexuale, extrem de moralist,
cauzele pe acest subiect sunt relativ rare şi se întâlnesc de obicei atunci când minorul este şi agresat
sexual, în sens larg.
Subiectul activ este general, inclusiv un minor. Această situaţie apare ca fiind nefirească atunci când
un minor corupe un alt minor. De lege ferenda credem că această infracţiunea ar trebui să aibă un
subiect activ special şi anume un major. Persoana juridică poate să comită şi ea această infracţiune şi
în calitate de autor.
Latura obiectivă. Infracţiunea este una comisivă şi presupune realizarea unui act cu caracter obscen
asupra unui minor sau în prezenţa unui minor.
Prin acte cu caracter obscen se înţeleg orice acte, fapte, gesturi, reale sau simbolice, ori chiar însoţite
de expresii triviale, referitoare la anumite aspecte ale vieţii sexuale, susceptibile de a leza pudoarea şi
moralitatea sexuală a unei persoane. Art. 2 din Legea nr. 196/2003 privind prevenirea şi combaterea
pornografiei defineşte actele cu caracter obscen ca fiind gesturi sau comportamente sexuale explicite,
săvârşite individual sau în grup, imagini, sunete, ori cuvinte care, prin semnificaţia lor, aduc ofensă la
pudoare, precum şi orice alte forme de manifest indecentă priv viaţa sexuală, dacă se săvârşesc în public.
În mod evident, condiţia prevăzută de lege ca fapta să fie comisă în public trebuie înlăturată din
definiţia actului obscen, aşa cum acesta îl are în art. 202 C pen.
1 M. A. Boldova Pasamar, Asupra conţinutului material al infracţiunii de corupere de minori sau
incapabili în dreptul spaniol, în CDP nr. 1/2006, p. 18-19.
Într-o altă opinie, s-a susţinut că actul obscen nu este definit de legiuitor, ci are accepţiunea din
vorbirea curentă, adică ceea ce aduce atingere pudoarei, simţului moral al colectivităţii, tot ceea ce încalcă
sentimentul comun de bună cuviinţă. Actele cu caracter obscen sunt fapte, gesturi sau atitudini prin care
se dezvăluie sau se sugerează aspecte intime ale vieţii sexuale.
Este adevărat că actul cu caracter obscen nu este definit în Codul penal, dar definiţia acestuia din
Legea nr. 198/2003 privind prevenirea şi combaterea pornografiei poate fi considerată ca o definiţie a
actului obscen, cu atât mai mult cu cât pornografia vizează o altă dimensiune a vieţii sexuale. În multe
sisteme penale, aspectele legate de pornografie sunt tratate în capitolul infracţ privitoare la viaţa sexuală.
Actele cu caracter obscen comise asupra unui minor trebuie delimitate de actele sexuale de orice
natură, când fapta constă în act sexual cu un minor, sau de actele de perversiune sexuală, când fapta ar
intra sub incidenţa textului care incriminează perversiunea sexuală.
Cu titlu de exemplu, sunt acte cu caracter obscen palparea organelor genitale, mângâierea
zonelor erogene etc.
Actele cu caract obscen trb comis asupra unui minor, adică se comit asupra corpului unui minor.
Actele cu caracter obscen sunt comise în prezenţa unui minor atunci când minorul a fost de faţă sau
într-un loc de unde le-a putut vedea sau auzi. Este îndeplinită această condiţie şi atunci când minorul
poate auzi la telefon sau poate vedea în direct, prin intermediul unui camere video, realizarea actelor cu
caracter obscen, iar cei care le realizează cunosc că sunt auziţi sau văzuţi de un minor. Din perspectiva
celor care le realizează, actele pot consta într-un raport sexual firesc, dar această atitudine are un caracter
obscen din perspectiva minorului.
Se pune problema dacă, în cazul cursurilor de educaţie sexuală, prezentarea aspectelor
legate de viaţa intimă îndeplineşte sau nu tipicitatea acestui text de incriminare. Este evident că fapta este
tipică, însă credem că operează cauza justificativă a autorizării legii. În ultima perioadă, se propune a se
discuta cu minorii aspectele legate de viaţa sexuală încă de la o vârstă fragedă ca acestea să nu
rămână un tabu până la vârsta adolescenţei, când aceştia îşi descoperă sau descoperă dimensiunea
sexuală a vieţii lor fără a fi pregătiţi în nici un fel.
Dacă actele comise asupra sau în prezenţa unui minor sunt comise în public, se va reţine în concurs cu
infracţiunea de corupţie sexuală şi ultrajul contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice (art321 CP
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau eventuală. Tentativa la această infracţiune şi
la formele ei agravate este incriminată.
Sancţiunea. Această infracţ în forma de bază se pedepseşte cu pedeapsa închisorii de la 6 luni-5 ani
Forme agravate:
a. când fapta este comisă în cadrul familiei. Noţiunea de faptă comisă în cadrul familiei are o
sferă mai largă decât noţiunea de faptă comisă asupra unui membru de familie, în sensul legii penale, şi
are semnificaţia din limbajul comun, fără a se ţine seama că rudele sunt apropiate sau nu.
S-a susţinut că se va reţine această agravantă doar dacă victima este un membru de familie în sensul
art. 149 ind. 1 C. pen.
Nu vedem de ce fapta nu ar fi tipică dacă o rudă apropiată este vizitată de agent şi se comit asupra
rudei minore sau în prezenţa acesteia acte cu caracter obscen. De exemplu, mătuşa (sora mamei
minorului) se află în vizită la nepotul său minor şi autoarea comite acte cu caracter obscen asupra acestuia
sau în prezenţa acestuia.
Dacă am accepta că este aplicabil art. 149 ind. 1 C. pen., ar însemna că fapta nu ar fi comisă în formă
agravată, deoarece mătuşa nu locuieşte şi nu gospodăreşte împreună cu victima minoră.
Interesant este faptul că fapta este tipică şi atunci când se comite cu intenţie eventuală, adică
dacă părinţii minorului au relaţii sexuale şi acceptă că ar putea fi auziţi sau văzuţi de copiii lor minori,
fapta s-ar încadra la corupţia sexuală forma agravată.
În cazul în care părinţii încearcă să îşi educe copii minori prezentându-le cărţi şi explicându-le
aspecte legate de viaţa intimă, ar putea opera eventual cutuma sau autorizarea legii, care prevede dreptul
părinţilor de a-şi educa copii, evident şi cu privire la aspectele sexuale ale vieţii acestora.
Din acest motiv, credem că ar trebui de lege ferenda reţinută această infracţiune doar atunci
când actele cu caracter obscen desfăşurate în prezenţa unui minor pot să modifice personalitatea acestuia
cu privire la aspectele sale sexuale şi nu de a prezuma absolut că orice act obscen efectuat în prezenţa
minorului constituie un act specific infracţiunii de corupţie sexuală.
Sancţiunea. Această formă agravată se pedepseşte cu pedeapsa închisorii de la 1 la 7 ani.
b. când faptele de corupţie sexuală au fost comise în scopul producerii de materiale
pornografice.
În această ipoteză, autorul urmăreşte un scop special, şi anume producerea de materiale pornografice.
Nu este necesar să se şi producă efectiv acele materiale pornografice, fiind suficient să se comită acte cu
caracter obscen cu scopul de a produce materialele pornografice.
Fapta, în această formă agravată, se poate comite doar cu intenţie directă.
Sancţiunea. Această formă agravată se pedepseşte cu o majorare de 2 ani a maximului special al
formei de bază şi al celei agravate.
Legiuitorul incriminează în alin. 3 al art. 202 C pen. şi ademenirea unei persoane în vederea săvârşirii
de acte sexuale cu un minor de sex diferit sau de acelaşi sex.
În acest caz, deşi există aparenţa unei forme agravate a corupţiei sexuale, această faptă are o
autonomie conceptuală, fiind un text de incriminare distinct. Din acest motiv fapta se poate reţine
în concurs chiar şi cu infracţiunea de corupţie sexuală.
Dacă agentul ademeneşte persoane în vederea săvârşirii de acte sexuale cu un minor, şi apoi comite
acte cu caracter obscen asupra sau în prezenţa unui minor, el va răspunde pentru un concurs de infracţiuni.
Acţiunea agentului constă în ademenirea unei persoane. Aceasta se poate realiza prin orice mijloc.
Actul sexual pentru care este ademenită persoana are semnificaţia actului sexual de orice natură. Dacă
vom include în această categorie de acte şi actele de perversiune sexuală sau cele cu caracter obscen,
deşi ar fi fost firesc, am face o analogie în defavoare acelui acuzat. Noţiunea de act sexual nu poate avea
conotaţii diferite în cadrul aceluiaşi capitol, respectiv capitolul de infracţiuni privitoare la viaţa sexuală.
Şi faţă de acest text se impune intervenţia legiuitorului, pe de o parte, pentru a se consacra un
articol distinct acestei faptei, iar pe de altă parte, ar trebui ca ademenirea să privească realizarea oricărui
act sexual, de perversiune sexuală sau obscen asupra minorului sau în prezenţa acestuia.
Fapta se consumă în momentul comiterii ademenirii, fără a avea relevanţă dacă cel ademenit a şi
trecut la comiterea vreunui act sexual cu un minor.
Fapta se comite cu intenţie directă deoarece este necesară comiterea ademenirii în vederea săvârşirii de
acte sexuale.
Tentativa se pedepseşte.
Sancţiunea. Această faptă se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 1 la 5 ani.
Incestul
Art. 203 C pen. incriminează raportul sexual între rude în linie directă sau între fraţi şi surori.
Obiectul juridic, în cazul acestei infracţiuni, este complex şi cuprinde în principal, relaţiile referitoare
la moralitat vieţii sexuale şi, subsidiar, relaţiile de fam priv la sănătatea morală şi biologică a familiei.
În Codul penal Carol II se incrimina fapta în art. 447 şi infracţiunea era considerată a fi o infracţiune
contra familiei. Aceasta este soluţia şi în dreptul german, italian, englez. Soluţia a fost propusă de lege
ferenda şi în doctrina română, plecându-se de la constatarea că, în ipoteza non agresivă, nu este lezată în
nici un fel libertatea sexuală a unei persoane, ci doar moralitatea vieţii de familie în general. Aceasta cu
atât mai mult cu cât incestul se poate reţine şi în cazul celor care sunt rude ca efect al adopţiei.
Infracţiunea este una bilaterală. Asta înseamnă că fiecare persoană va răspunde pentru propria faptă. În
concret, sunt necesare două persoane de sex opus pentru a se realiza un raport sexual firesc.
Subiectul activ este special, şi anume rude în linie dreaptă sau fraţi si surori. Nu are importanţă dacă
sunt fraţi primari, consanguini sau uterini. Calitatea acestora poate fi una naturală sau dobândită (prin
adopţie, recunoaşterea paternităţii etc.)
Latura obiectivă. Actul de executare constă în realizarea unui raportul sexual. În acest caz este
incriminat doar raportul sexual, nu şi actul sexual de orice natură.
S-a susţinut că doar un raport sexual firesc între rude creează pericolul unor fiinţe degenerate. În
celelalte cazuri de acte sexuale lipseşte pericolul biologic, deci nu ne aflăm în situaţia unui incest. Credem
că trebuie protejată şi moralitatea vieţii sexuale şi, din acest motiv, legiuitorul ar trebui să se refere la acte
sexuale de orice natură. În Codul penal Carol II erau incriminate şi relaţiile de inversiune sexuale
(homosexuale) între rude.
Dacă raportul sexual este comis prin constrângere, infracţiunea de viol se va reţine în concurs ideal cu
infracţiunea de incest.
Recent, prin Decizia nr. 17/2008 a ICCJ dată în recurs în interesul legii, s-a decis că violul comis
asupra unui membru de familie se va reţine în concurs cu incestul dacă victima violului este ascendent,
descendent, frate sau soră.
Violul comis asupra unui membru de familie nu presupune în mod necesar şi o infracţiune de
incest (violul între verişori primari, dacă aceştia locuiesc şi gospodăresc împreună, este un viol asupra
unui membru de familie, fără a fi şi un incest).
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau eventuală.
Fapta se consumă în momentul consumării raportului sexual firesc, adică în momentul realizării
actului de penetrare a femeii.
Tentativa este incriminată.
Sancţiunea. Fapta se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.
Hărţuirea sexuală
Art. 203 ind. 1 C pen. incriminează hărţuirea unei persoane prin ameninţare sau constrângere, în
scopul de a obţine satisfacţii de natură sexuală, de către o persoană care abuzează de autoritatea
sau influenţa pe care i-o conferă funcţia îndeplinită la locul de muncă.
Textul de incriminare a fost inspirat de textul de incriminare francez. Dar şi acest text, model pentru
legiuitorul român, a fost supus unui proces amplu de modificare, constatându-se o dinamică în
majoritatea sistemelor penale sub influenţa ideilor mişcărilor feministe. Textele cele mai restrictive sunt
în Statele Unite, tocmai pentru că acolo mişcarea feministă este foarte activă.
S-a discutat dacă această infracţiune trebuie inclusă în categoria infracţiunilor privitoare la
viaţa sexuală, aşa cum este cazul în Codul penal român, sau ar trebui inclusă în Codul muncii sau în
categoria infracţiunilor de serviciu.
Credem că este justă încadrarea acestei infracţiuni în categoria infracţiunilor privitoare la viaţa
sexuală, deoarece actul de hărţuire se comite cu scopul de a obţine satisfacţii de natură sexuală.
Codul muncii reglementează relaţiile dintre angajator şi angajat, or este posibil ca victima să nu fie
angajată, ci doar o persoană care se află sub autoritatea agentului sau influenţa agentului. În cazul
acestei infracţiuni, există şi o formă de încălcare a atribuţiilor de serviciu, dar, de regulă, hărţuirea
victimei se face în mod evident în afara atribuţiilor de serviciu ale victimei.
Valoarea socială protejată prin incriminarea acestei fapte este libertatea şi, mai ales, independenţa
sexuală a victimei.
Subiectul activ este calificat, fiind cel care deţine o funcţie ce îi conferă autoritate sau influenţă
asupra victimei la locul de muncă. Legiuitorul sancţionează fapta doar atunci când agentul comite
un exces de putere în plan descendent.
În sens contrar, s-a considerat că fapta este tipică şi în cazul celor aflaţi în acelaşi plan ierarhic, dar, din
diferite motive, cum ar fi experienţa profesională, vârsta, se află, în fapt, într-o poziţie care conferă unuia
dintre ei autoritate sau influenţă.
În exemplul oferit se induce ideea că victima şi agentul se află pe o poziţie de subordonare, dar nu din
cauza titulaturii funcţiei, ci din alte motive.
Credem că noţiunea de funcţie ce conferă autoritate trebuie raportată la cazul concret, aşa că ori de
câte ori există vreun motiv ca agentul să aibă o poziţie de autoritate sau influenţă asupra victimei fapta va
fi tipică, chiar dacă din punct de vedere pur formal ei se află pe posturi egale.
Hărţuirea ascendentă sau orizontală nu îndeplineşte condiţiile de tipicitate. Dacă făptuitorul este
subalternul victimei, atunci subiectul activ nu îndeplineşte cerinţa textului de incriminare.
Fapta nu este tipică nici atunci când victima crede că se află în poziţie de subordonare faţă de agent,
deşi ea se află pe o poziţie superioară sau cel puţin egală cu a agentului.
Faptul că agentul comite fapta abuzând de autoritatea sau influenţa pe care i-o conferă funcţia
îndeplinită la locul de muncă nu înseamnă, în mod necesar, că victima trebuie să fie angajată în acelaşi loc
de muncă cu agentul. Există acest raport de autoritate şi în cazul profesorului, educatorului, politicianului,
membrului unei autorităţi politice, publice sau administrative.
Latura obiectivă. Hărţuirea constă în fapta repetată de a sâcâi pe cineva, de a cicăli.
Hărţuirea trebuie să se realizeze prin ameninţare sau constrângere, fizică sau morală. Dacă victima este
ameninţată sau constrânsă la un act sexual de orice natură, în aceeaşi împrejurare cu hărţuirea, atunci fapta
îndeplineşte tipicitatea infracţiunii de viol.
Dacă, dimpotrivă, victima cedează avansurilor agentului pentru a-şi păstra poziţia în cadrul firmei,
raportul sexual este unul consimţit, aşa că nu se va putea reţine şi un viol pe lângă infracţiunea de
hărţuire sexuală.
Dacă hărţuirea este urmată în viitor şi de constrângerea victimei la un act sexual, fapta de hărţuire se
poate reţine în concurs cu infracţiunea de viol.
Hărţuirea victimei trebuie comisă cu scopul de a obţine satisfacţii de natură sexuală. Obţinerea
acestor satisfacţii poate avea un caracter licit (raport sexual consimţit etc.) sau ilicit (act sexual cu un
minor, corupţie sexuală etc.).
Această expresie are o semnificaţie largă, cuprinzând actele hetero şi homosexuale, precum şi cele de
perversiune sexuală. Aceste noţiuni au semnificaţia din limbajul comun, şi nu cea specifică infracţiunilor
privitoare la viaţa sexuală, care s-ar putea reţine dacă scopul autorului s-ar fi îndeplinit.
Ceea ce califică fapta nu este tipul de satisfacţie sexuală şi nici posibilitatea concretă de a
se realiza acest scop, ci faptul că hărţuirea victimei se face cu acest scop.
Există satisfacţie de natură sexuală, de exemplu, când agentul constrânge victima să vină la serviciu în
haine foarte transparente, sau o constrânge fizic să se dezbrace, fără a realiza şi vreun alt act de agresiune
specific violului sau perversiunii sexuale, ipoteza agresivă.
Infracţiunea este una, de obicei, deoarece noţiunea de hărţuire evocă în mod evident ideea de reiterare.
S-a susţinut şi o altă opinie, şi anume că infracţiunea nu este una de obicei şi că nu sunt necesare mai
multe acte de executare din partea agentului, fapta fiind tipică şi în ipoteza în care s-a comis un
singur act de hărţuire prin ameninţare sau constrângere.
Argumentul esenţial, în susţinerea acestei opinii, pleacă de la interpretarea noţiunii de ameninţare sau
constrângere, în sensul că, deşi cuvântul, hărţuire are o conotaţie de repetitivitate, modalit concret,
ameninţ sau constrângere, indică singularul, deci s-ar putea reţin ohărţuire printr-un sg act de ameninţ
Credem că este un exces de interpretare literală, deoarece actul de executare constă în hărţuire într-o
manieră particulară, adică prin ameninţ sau constrânger, dar tot „hărţuirea” rămâne comportam incrimin
Cum infracţiunile contra demnităţii au fost reincriminate prin Decizia nr.62/2007 a Curţii
Constituţionale, victima ar putea depune plângere pt insultarea ei, dacă hărţuirea nu are un caract repetat
 Infracţiunea se consumă în momentul în care s-au comis suficiente acte din care să rezulte
obişnuinţa, şi se epuizează în momentul când a încetat hărţuirea.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă.
Tentativa nu este posibilă la infracţiunea de obicei şi, de aceea, nu este incriminată.
Sancţiunea. Fapta se pedepseşte cu închisoare între 3 luni şi 2 ani sau amendă.
T. -C. Godâncă-Herlea, Hărţuirea sexuală. Aspecte controversate., în CDP nr. 1/2006, p. 84. În
sens contrar a se vedea G. Mateuţ, Reflecţii asupra infracţiunii de hărţuire sexuală introdusă în Codul
penal prin Legea nr. 61 din 16 ianuarie 2002, în Dreptul nr. 7/2002, p. 8.
G. Mateuţ, Reflecţii asupra infracţiunii de hărţuire sexuală..., op. cit., p. 5.
T. -C. Godâncă-Herlea, op. cit., p. 79.

Boldova Pasamar Miguel Ángel, Asupra conţinutului material al infracţiunii de corupere de minori
sau incapabili în dreptul spaniol, CDP 1/2006
Brăileanu Radu, Acte sexuale între persoane de acelaşi sex. Abrogarea incriminării. Efecte., RDP nr.
2/2007
Brisc Ioan Vasile, Infractiuni privind viaţa sexuală. Modificările şi completările aduse acestor
infracţiuni prin Legea nr. 197/2000 şi Ordonanţa de urgentă a Guvernului nr. 89/2001, Dreptul nr.
11/2002
Burduşel Rodica, Unele aspecte de detaliu privind infracţiunea de hărţuire sexuală, CDP nr.
4/2006
Clocotici Dorin, Cu privire la încadrarea juridică a tentativei de viol care a avut ca urmare moartea
sau sinuciderea victimei, RRD nr. 3/1982
Codreanu Remus, Infracţiunea de hărţuire sexuală, RDP nr. 4/2000
Cotoară Oana-Raluca, Hărţuirea sexuală, RDP nr. 2/2003
Diaconescu Horia, Structura juridică şi conţinutul constitutiv al infracţiunii de viol ca urmare a
modificării prevederilor art. 197 din Codul penal prin Legea nr. 197 din 13 noiembrie 2000, Dreptul nr.
10/2001
Diamant Betinio, Revenire cu privire la o propunere de lege ferenda referitoare la modificarea
articolului 197 Codul Penal, Dreptul nr. 8/1992
Dobrinoiu Vasile, William Brânză, Consideraţii privind infracţiunea de hărţuire sexuală, RDP nr.
4/2002
Dumitru Ion, Infracţiuni privitoare la viaţa sexuală. Modificări recente, RDP nr. 3/2002
Glăvan Raluca, Violul săvârşit asupra unei rude apropiate şi incestul ”agresiv”, Dreptul nr.
6/2001
Godîncă–Herlea Teodora Cătălina, Hărţuirea sexuală. Aspecte contro- versate, CDP nr. 1/2006
Gorunescu Mirela, Corlăţeanu Sorin, Unele infracţiuni privitoare la viaţa sexuală. Probleme de
aplicare a legii, RDP nr. 3/2006
Ionita Gheorghe-Iulian, Unele consideraţii în legatură cu infracţiunile privitoare la viaţa sexuală,
Dreptul nr. 3/2002
Maravela Gelu, Gheorghe Mihai, Discuţii în legatură cu calificarea faptei soţului de a întreţine
raporturi sexuale cu soţia sa împotriva voinţei acesteia, Dreptul nr. 7/1995
Mateuţ Gheorghiţă, Consecinţele abrogării articolului 200 din Codul penal privind incriminarea
relaţiilor sexuale între persoane de acelaşi sex asupra noii reglementări a infracţiunii de viol, Dreptul
11/2002Infracţiuni privitoare la viaţa sexuală
Mureşan Ionel, Încadrarea juridică a faptei de viol săvârşită prin constrângere morală, RRD
nr. 5/1975
Nicolcescu Victor, Unele consideraţii asupra infracţiunii de perversiune sexuală, Dreptul nr.
11/1999
Niţu Daniel, Perversiunea sexuală, corupţia sexuală şi incestul. Infracţiuni contra persoanei
sau contra moralei?, SUBB nr. 1-2/2004
Niţu Daniel, Unele delimitări privind infracţiunea de viol, RDP nr. 2/2004
Petrovici Mihai, Structura infracţiunii de viol săvârşită de două sau mai multe persoane împreună,
Dreptul nr. 12/1991
Stoenescu Constantin, Despre aplicarea prevederilor art. 197 alin. 5 teza I Codul Penal, Dreptul nr.
4/1997
 Streteanu Florin, Niţu Daniel, Viol. Perversiuni sexuale. Înţelesul expresiei „act sexual de
orice natură”, CDP nr. 1/2005
Trucihici
200 Adrian
Infracţiuni M., Hărţuirea
contra demnităţiisexuală, RDP nr. 3/2007 201
Truichici Adrian, Perversiunea sexuală, RDP nr. 2/2007
Truichici Adrian, Viol. Incest. Concurs ideal de infracţiuni sau absorbţie,RDP nr. 4/2006
Vlăsceanu Adina, Infracţiuni privitoare la viaţa sexuală, RDP nr. 1/2006

CAPITOLUL VI
INFRACŢIUNI CONTRA DEMNITĂŢII
Noţiuni generale
Infracţiunile contra demnităţii sunt considerate acele fapte care lezează demnitatea, onoarea sau
reputaţia unei persoane ca atribut esenţial al personalităţii omului.
Prin incriminarea insultei şi calomniei este ocrotit atât un interes personal, prin apărarea personalităţii
morale, ca atribut inerent oricărei fiinţei umane, dar şi un interes al societăţii prin asigurarea unor relaţii
sociale bazate pe respect reciproc.
Discuţia cu privire la necesitatea ca Dreptul penal să intervină în domeniul relaţiilor de ţin de
protejarea demnităţii umane, este o chestiune controversată în doctrina criminologică. Dezbaterea pleacă
de la faptul că principiul minimei intervenţii a Dreptului penal ar trebuie să determine legiuitorul la a
renunţa la incriminarea faptelor privind demnitatea unei persoane.
Oponenţii consideră că o astfel de decizie are un caracter extrem de liberal, iar doctrina şi
jurisprudenţa penală europeană au o tradiţie de multe sute de ani în incriminarea acestor fapte. Din acest
motiv, majoritatea codurilor penale sau legislaţiile speciale incriminează aceste fapte (Codul penal
german, spaniol, italian, portughez, austriac, Legea specială franceză etc.).
Curtea Constituţională a decis că incriminarea acestor fapte nu este neconstituţională deoarece
are ca temei art. 1 alin. 3 din Constituţie, precum şi faptul că libertatea de exprimare cunoaşte anumite
restricţii, în sensul că prin exprimarea unor opinii nu se poate prejudicia, printre altele, demnitatea,
onoarea şi dreptul la propria imagine a altuia.
Plecând de la justeţea afirmaţiilor de mai sus ale Curţii Constituţionale, trebuie remarcat faptul că, prin
Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007, Curtea şi-a Dec. nr. 308/2001 a Curţii Constituţionale publicată în
M. Of. nr. 21 din 16.01.2002.
Referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 56 din
depăşit cadrul constituţional, hotărând că dezincriminarea insultei şi calomniei ar fi neconstituţională.
Credem că este exagerat a se considera că aceste fapte nu ar putea fi niciodată dezincriminate din
motive de constituţionalitate. Indiscutabil că argumentele aduse în sprijinul necesităţii de a incrimina
aceste fapte sunt pertinente, însă această motivare era convingătoare într-o eventuală expunere de
motive prin care s-ar fi dorit reincriminarea acestor fapte, şi nicidecum într-una în care sunt tratate
probleme de constituţionalitate.
Credem că aserţiunea că art. 998 C civ. nu ar asigura o protecţie efectivă a demnităţii unei persoane
apare ca discutabilă, cu atât mai mult cu cât tocmai în baza articolului respectiv inculpatul era obligat la
plata unor despăgub civile atunci când era condamnat pentru comiterea unei infracţiuni contra demnităţii.
Aplicarea unui astfel de text nu presupune o protecţie ineficace, deoarece despăgubirea nu are un temei
jurisprudenţial, ci unul legal, iar pe de altă parte, acesta era textul legal care se aplica alături de
sancţionarea penală a celui condamnat şi în momentul când aceste fapte erau incriminate. Este exagerat a
afirma că dispoziţiile Codului civil sunt ineficace în protejarea drepturilor unei persoane.
Curtea a opinat că, în lipsa incriminării, viaţa socială ar fi imposibilă, or, dimpotrivă, s-a dovedit că în
perioada cât textul a fost abrogat nu a existat o recrudescenţă a acestei infracţiuni care să fi făcut
imposibilă viaţa socială. Dar şi acest argument este unul de oportunitate a incriminării şi nicidecum vreun
argument de constituţionalitate.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a impus obligativitatea incriminării acestor fapte, aşa cum
a interpretat Curtea Constituţională, dimpotrivă, se doreşte o proporţionalitate între sancţiunea penală
aplicată, atunci când ea există, pentru astfel de fapte şi gravitatea concretă a acestora.
Ne întrebăm care sunt limitele de la care îi este permis legiuitorului să intervină în Dreptul penal dacă
nici măcar dezincriminarea unor fapte cu o gravitate redusă nu îi este permisă.
Credem că decizia de a incrimina sau de a dezincrimina aceste fapte este o opţiune suverană a
legiuitorului, şi ea nu încalcă vreo dispoziţie constituţională. La fel, faptul că legiuitorul a decis
incriminarea acestor fapte, nu presupune vreo încălcare a normelor constituţionale.
nr.278/2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi
completarea altor legi, publicată în M. Of. nr. 104 din 12.02.2007.
Pentru o critică detaliată a acestei decizii a se vedea F. Streteanu, Dezincriminarea infracţiunilor de
insultă şi colomnie. Neconstituţionalitate (notă critică), în CDP nr. 1/2007, p.
Efectul acestei decizii este cu atât mai controversat, cu cât o nouă eventuală dezincriminare nu
s-ar mai putea produce fără ca această modificare să pună în discuţie Decizia nr. 62/2007, sau fără ca
instanţa constituţională să revină asupra acestei decizii.
Din aceste motive, vom analiza şi infracţiunile contra demnităţii persoanei.
Declararea legii de abrogare ca neconstituţională face să reînvie în opinia noastră dispoziţiile abrogate,
adică art. 205, 206 şi 207 C pen.
Insulta
Art. 205 C pen. incriminează atingerea adusă onoarei ori reputaţiei unei persoane prin cuvinte,
gesturi sau prin orice alte mijloace, ori prin expunerea la batjocură.
Infracţiunea cuprinde şi o modalitate asimilată, şi anume, este incriminate atribuirea unei persoane
un defect, boală sau infirmitate care, chiar reale de-ar fi, nu ar trebui relevate.
Subiect activ poate fi orice persoană. Uneori calitatea subiectului activ face ca fapta să fie
absorbită în conţinutul unei infracţiuni complexe (de exemplu purtarea abuzivă, insulta superiorului
sau insulta inferiorului, când sunt comise de militari etc).
Infracţiunea poate fi comisă şi de o persoană juridică. Aceasta ar putea rezolva situaţiile în care
afirmaţia insultătoare se face prin presă, fără a se putea identifica autorul exact al acelei afirmaţii,
deoarece fie se folosesc pseudonime, fie articolul în care apare informaţia insultătoare nu este semnat sau
asumat de vreun ziarist.
Subiect pasiv poate fi doar o persoană fizică în viaţă. Această persoană trebuie să fie determinată sau
cel puţin determinabilă. O afirmaţie generală nu poate fi considerată ca o acţiune vizând demnitatea unui
anumite persoane.(De exemplu, afirmaţia generală că românii sunt corupţi).
În doctrină, s-a susţinut că nu pot fi subiecţi pasivi ai acestei infracţiuni copiii nou-născuţi sau
iresponsabilii, deoarece în cazul lor nu putem vorbi de un sentiment propriu de onoare care ar putea fi
lezat prin acţiunea unui terţ.
Considerăm că şi incapabilii, cei aflaţi în stare de iresponsabilitate sau copii pot fi subiecţi pasivi, atât
timp cât acceptăm că demnitatea unei persoane este un atribut al fiinţei umane indiferent de
capacitatea ei de a conştientiza acest lucru.
O problemă extrem de controversată este aceea de a stabili dacă şi o persoană juridică poate fi subiect
pasiv al acestei infracţiuni.
Opinia quasi-majoritară astăzi în dreptul român este aceea că subiect pasiv al acestei infracţiuni este
doar persoana fizică.
„Insultarea” persoanei juridice presupune de regulă o insultă mediată a conducătorilor acesteia sau a
unor reprezentanţi ai ei, caz în care se poate reţine infracţiunea faţă de aceste persoane fizice.
Dacă afirmaţiile vizează exclusiv persoana juridică atunci fapta, de lege lata, este doar un delict
civil şi se aplică regulile de răspundere civilă delictuală.
În sens contrar, jurisprudenţa interbelică a considerat că subiect pasiv al infracţiunii de insultă poate fi
şi o colectivitate. Sunt vizate doar acele cazuri când acţiunea insultătoare se adresează colectivităţii
înţeleasă ca o unitate şi nu sunt vizate ipotezele ce se constituie ca o insultă mediată adresată unor
membrii ce pot fi determinaţi din colectivit, caz când subiecţi pasivi sunt acele pers fiz vizate de făptuitor.
Dacă de principiu s-ar putea accepta opinia că şi o persoană juridică ar putea fi subiect pasiv al
unei infracţiuni privind reputaţia sa, credem că faţă de reglementarea actuală a insultei, voinţa
legiuitorului a fost de a face aplicabil textul de incriminare de la insultă doar în cazul persoanelor fizice,
deoarece art. 237 C pen. incrimina, până la abrogarea sa, defăimarea unei organizaţii de stat sau obşteşti,
prin orice mijloace în public.
La acel moment, noţiunea de persoană juridică se suprapunea aproape perfect peste noţiunea de
organizaţie de stat sau obştească.
S-a susţinut, în doctrină, că fapta din art. 237 C pen., fiind într-o formă asemănătoare introdusă în art.
578 ind. 6 lit. a din C pen. al Rep Populare Române, era o dispoziţie paralelă infracţiunii de calomnie.
Pluralitatea de subiecţi pasivi determină existenţa unei pluralităţi de infracţiuni de insultă.
Latura obiectivă. Infracţiune se poate realiza în una din următoarele modalităţi:
 O primă modalitate constă în atingerea adusă onoarei sau demnităţii unei persoane. Această
modalitate cuprinde orice act prin care este încălcat sentimentul de onoare, conştiinţa propriei demnităţi,
sau care este de natură a ştirbi sau leza renumele, stima, respectul, preţuirea sau consideraţia de care
se bucură persoana în societate.
Dec. nr. 700/1924 a Înaltei Curţi de Casaţie citată în C. Rătescu, Codul penal adnotat III, p. 352.
Sentimentul de onoare este prezumat în cazul oricărei persoane, pe când reputaţia este o valoare
morală pe care o persoană a dobândit-o prin meritele sale.
Această diferenţă între noţiunile de onoare şi reputaţie nu afectează tipicitatea faptei, deoarece oricare
din ele vizează demnitatea unei persoane, ce cuprinde ambele dimensiuni.
Atingerea adusă demnităţii unei persoane se poate realiza prin fapte determinate, nedeterminate ori
poate să conste într-o simplă apreciere.
Există comportamente care au caracter insultător intrinsec (înjurături) şi comportamente cu caracter
insultător extrinsec, care deşi nu sunt insultătoare prin natura lor pot dobândi un astfel de caracter prin
raportare la împrejurările în care se realizează.
În cazul primelor, funcţionează o prezumţie de tipicitate, agentul fiind cel care trebuie să dovedească
lipsa caracterului insultător (afirmaţie făcută în glumă etc) pe când în cazul celor extrinseci partea
vătămată trebuie să facă dovada caracterului insultător al actelor.
Acţiunea ofensatoare trebuie să se refere la fapte sau aprecieri pentru care nu poate fi admisă proba
verităţii, sau dacă se admite această probă ele să fie neadevărate.
În concret, atingerea adusă onoarei se poate realiza prin cuvinte, rostite sau scrise, prin gesturi,
prin expunerea la batjocură sau orice alte asemenea gesturi.
Expunerea la batjocură a unei persoane cuprinde orice act prin care o persoană este pusă într-o
situaţie ridicolă, caraghioasă, umilitoare sau înjositoare.
Din această perspectivă, s-a dorit să nu se lase vreo urmă de îndoială asupra faptului că sunt vizate de
textul de incriminare afirmaţii insultătoare, gesturi insultătoare, dar şi orice manifest care au aceeaşi finalit
Ultima precizare a textului se constituie ca o clauză legală omogenă de interpretare ce acoperă
orice eventuală conduită care ar putea să aibă un caracter insultător şi care nu se include în ipoteze
expres enumerate anterior.
S-a pus în discuţie problema dacă fapta se poate comite şi prin omisiune. Credem că răspunsul este
unul afirmativ. De exemplu, persoana care refuză să răspundă la salut cu intenţia de a insulta partea
vătămată sau refuză să dea mâna cu cel care îi solicită acest lucru, într-o împrejurare specială care
conferă gestului un caracter insultător (etichete diplomatice etc.).
Asta nu înseamnă că cel mai mic gest de nepoliteţe trebuie considerat ca fiind un gest insultător.
Afirmaţiile insultătoare rostite într-o limbă străină, dacă pot fi traduse sau înţelese în alt mod, sunt
acţiuni specifice laturii obiective a infracţiunii de insultă.
În alienatul 2 al art. 205 C pen. este incriminată şi o modalitate asimilată şi anume insultarea prin
atribuirea unei persoane a unui defect, a unei boli sau infirmităţi care, chiar reale de ar fi, nu ar fi
trebuit relevate (surd, bolnav psihic etc).
Legiuitorul a reglementat expres această modalitate deoarece autorul ar putea susţine că afirmaţiile
adevărate făcute la adresa părţii vătămate nu ar avea un caracter insultător, deoarece adevărul unei
afirmaţii nu ar putea avea niciodată un asemenea caracter.
Pot fi relevate acele boli sau infirmităţi atunci când ele sunt făcute din compasiune sinceră sau pentru a
o determina să se supună unui tratament medical.
Legea nu stabileşte care sunt bolile care nu ar trebuie relevate. Acestea sunt acele boli care pun
persoana într-o poziţie de inferioritate faţă de publicului larg. Judecătorul va decide dacă acea boală
este una dintre cele care nu trebuie relevate. Ar fi fost de dorit o circumscriere mai riguroasă din
perspectiva legii penale. Dacă boala poate fi revelată fapta nu mai este tipică.
S-a pus în discuţie situaţia avocatului care face afirmaţii insultătoare la adresa părţii adverse în cursul
pledoariei sale.
S-a considerat şi s-a decis că fapta nu este tipică în această ipoteză.
Credem că fapta este tipică însă ea nu este antijuridică (art. 37 alin. 6 din Legea nr. 51/1995 privind
exercitarea profesiei de avocat).
Credem că pentru afirmaţiile făcute în cadrul procesual, avocatul se bucură de o mare libertate în
alegerea şi modul în care susţine o anumită cauză. Doar în mod excepţional o astfel de conduită ar
putea fi considerată ca o acţiune insultătoare ce nu beneficiază de cauza justificativă.
 În cazul avocatului, temeiul cauzei justificative constă şi în funcţia sa socială de participant la
realizarea actului de justiţie, care depăşeşte nivelul de protejare doar a unui drept individual, ca în cazul
exercitării sau protejării unui drept al unei părţi. Prin exerciţiul profesiei sale el participă şi la realizarea
unui interes colectiv şi anume actul de înfăptuire a justiţiei.
Dec. pen. nr. 2554/1981 a Trib Jud. Caransebeş în RRD nr. 10/1983 p. 64.
Limitele de aplicare a cauzei justificative sunt depăşite atunci când afirmaţia insultătoare este făcută cu
o rea credinţă manifestă care rezultă din cunoaşterea proprie a realităţii, când faptele imputate de avocat
sunt de notorietate neadevărate şi când sunt comise doar cu intenţia de a leza demnitat părţ vătămat
Simpla lipsă de bun-cred a avocatului nu este suficientă pt a fi exclus de la beneficiu cauzei justificativ
Insulta are un caracter subsecvent calomniei. Asta înseamnă că ori de câte ori o acţiune ofensatoare nu
îndeplineşte vreuna din condiţiile de tipicitate ale calomniei se va reţine o infracţiune de insultă.
Acest caract subsecvent al insultei raportat la calomnie rezultă din def foarte generală a actul insultător
Infracţiunea de insultă se poate reţine şi atunci când pentru afirmaţia insultătoare nu este admisibilă
proba verităţii, sau când afirmaţia se dovedeşte neadevărată.
Infracţiunea se consumă în momentul în care afirmaţia insultătoare a fost adresată părţii vătămate sau
când insulta a fost comisă în public. Dacă se comite în modalitatea scrisă, ea se consumă când înscrisul a
ajuns la destinatar.
Latura subiectivă. Fapta se poate comite cu intenţie directă sau eventuală.
Mobilul şi scopul nu sunt elemente de tipicitate ale faptei.
Participaţia este posibilă în orice formă, cu excepţia coautoratului în formă orală.
Tentativa nu se pedepseşte.
Sancţiunea. Infracţiunea se pedepseşte cu amendă.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă, iar împăcarea părţilor
înlătură răspunderea penală.
Pentru detalii a se vedea S. Bogdan, Imunitatea judiciară, CDP 2-3/2007, p. 152-165.
C. Rătescu, Codul penal adnotat III, p. 349; T. Toader, op. cit., p. 165.
Calomnia
Art. 206 C pen. incriminează afirmarea sau imputarea în public, prin orice mijloace, a unei
fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o
sancţiune penală, administrativă sau disciplinară ori dispreţului public.
Subiect activ poate fi orice persoană fizică sau juridică ce poate răspunde penal. În cazul persoanei
juridice, regulile se aplică mutatis mutandis ca în cazul insultei. Odată cu consacrarea răspunderii
penale a pers jur, imputarea comiterii unei infracţiuni se poate realiza şi la adresa unei persoane juridice.
Subiect pasiv poate fi orice persoană fizică.
Latura obiectivă constă în acţ de afirmare sau imputare. Infracţiunea este una comisivă.
Afirmarea presupune a relata ceva despre cineva. Imputarea presupune a reproşa cuiva ceva.
Afirmarea sau imputarea se pot realiza în concret prin cuvinte, mesaje sau prin orice mijloace. Actul
de executare trebuie să îndeplinească anumite condiţii.
Afirmarea sau imputarea trebuie să privească o faptă determinată.
Autorul trebuie să se refere la o faptă concretă sau care să poată fi identificată ori individualizată.
Prin faptă se înţelege orice manifestare exteriorizată, susceptibilă de a fi percepută în concret. Nu intră
în noţiunea de faptă atitudinile psihice neexteriorizate.
Pentru ca fapta de calomnie să fie tipică nu trebuie ca agentul să fi făcut o încadrare juridică corectă a
faptei imputate, ci este suficient să prezinte elementele de fapt care ar putea, teoretic, atrage o sancţiune
penală, administrativă, disciplinară sau dispreţul public.
Infracţiunea nu este tipică atunci când fapta, deşi nu este determinată, este determinabilă.
Credem că de lege ferenda trebuie renunţat la formularea expresă a acestei condiţii, deoarece
agentul ar putea încerca să comită această faptă imputându-i părţii vătămate o anumită conduită, fără însă
să o determine exact, ci doar sugerând-o.
Dacă afirmaţia nu priveşte o faptă determinată, se poate reţine eventual o infracţiune de insultă.
Dacă se adresează atât expresii calomnioase cât şi expresii insultătoare în aceeaşi împrejurare, se va
reţine doar infracţiunea de calomnie, care va absorbi în mod natural infracţiunea de insultă.
Fapta trebuie să fie neadevărată sau chiar dacă este adevărată, pentru dovedirea acestui lucru să nu fie
admisibilă proba verităţii.
Fapta trebuie să expună persoana unei sancţiuni penale, adminis- trative, disciplinare sau
dispreţului public.
Cu privire la această condiţie s-a susţinut că fapta imputată trebuie să aibă o anumită gravitate, doar în
aceste condiţii putând să atragă răspunderea penală, administrativă, disciplinară ori dispreţul public iar
reputaţia victimei să fie efectiv încălcată.
Credem că verificarea acestei condiţii se face din perspectivă pur formală. Se verifică dacă i se poate
aplica părţii vătămate, din punct de vedere teoretic, o sancţiune penală, administrativă sau disciplinară,
indiferent dacă se va ajunge în concret la o atare sancţiune.
Credem că, din acest motiv, gravitatea faptei imputate nu influenţează posibilitatea concretă de a
fi sancţionată partea vătămată.
Cu privire la condiţia ca fapta imputată să poată atrage dispreţul public, această apreciere se va face în
concret de judecător.
O faptă este de natură să atragă dispreţul public atunci când, în raport de morala din acel moment, de
situaţia personală a părţii vătămate şi a agentului şi de felul în care opinia publică priveşte aceste
fapte, atribuirea sau imputarea ar fi de natură să-i atragă părţii vătămate dispreţul public.
Când fapta nu este de natură să expună la dispreţ public, dintr-o perspectivă obiectivă, simpla
credinţă a părţii vătămate că ar putea fi expusă la aceasta nu este suficientă pentru ca fapta să fie tipică.
Este necesar ca imputarea să poată să atragă din punct de vedere obiectiv acest dispreţ, iar existenţa doar a
unei aprecieri subiective a părţii vătămate este insuficientă pentru ca fapta să fie tipică.
Fapta trebuie să fie comisă în public. Noţiunea de fapta comisă în public are semnificaţ din art152 CP
Nu este comisă în public fapta dacă afirmaţiile sunt cuprinse în acte, înscrisuri, plângeri sau denunţuri,
când aceste acte ajung doar la cunoştinţa unor persoane care nu trebuie să le dezvăluie conţinutul.
Se consideră îndeplinită această condiţie şi atunci când comunicarea se face succesiv mai multor
persoane. Temeiul legal al acestei soluţii îl poate reprezenta art. 152 alin 1 lit. e C pen.
Apare ca nefirească sancţionarea pentru calomnie a faptei agentului de a imputa o faptă determinată
unei persoane comisă pe o stradă pustie, dar raportat la dispoziţiile legale fapta este tipică.
S-a susţinut că interpretarea definiţiei legale trebuie conciliată cu ideea de imputare sau afirmare în
public şi de aceea imputarea sau afirmarea trebuie făcută faţă de două sau mai multe persoane.
Dacă se foloseşte mass-media, fapta este comisă în public.
S-a considerat că, uneori, deşi sunt prezente două sau mai multe persoane, fapta nu este tipică dacă cei
prezenţi sunt incapabili a înţelege semnificaţia afirmaţiilor şi imputărilor
Credem că trebuie adoptată o soluţie unitară, fie nu interesează calitatea martorilor pentru a realiza
tipicitate, fi ea este un element al condiţiei ca fapta să fie comisă în public. Legea penală nu face nici o
precizare cu privire la calităţile personale ale martorilor.
Dacă nu este îndeplinită condiţia comiterii în public a faptei, ea poate constitui eventual o
infracţiune de insultă.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau eventuală. Intenţia agentului vizează faptul
că afirmarea sau imputarea se ref la fapte determinate neadev care pot atrage o sancţ penal, administrativă
sau disciplinară ori dispreţului public, precum şi faptul că afirmarea sau imputarea se fac în public.
Lipsa elementului subiectiv intenţionat doar cu privire la caracterul public al imputării poate să atragă
sancţionarea eventual pentru insultă. De exemplu, agentul trimite scrisoarea ce conţinea afirmaţii
calomnioase nu destinatarului, cum a dorit, ci redacţiei unui ziar, care o publică, astfel că afirmarea
dobândeşte un caracter public.
Tentativa nu se pedepseşte.
Sancţiunea. Infracţiunea se pedepseşte cu amendă.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă, iar împăcarea părţilor
înlătură răspunderea penală.
Proba verităţii
Art. 207 C pen. prevede că proba verităţii celor afirmate sau imputate este admisibilă, dacă
afirmarea sau imputarea a fost săvârşită pentru apărarea unui interes legitim. Fapta de insultă sau
calomnie cu privire la care s-a făcut proba verităţii nu constituie infracţiune.
Suntem în prezenţa unei cauze justificative speciale aplicabilă atât în cazul infracţiunii de insultă,
cât şi în cazul calomniei.
Această cauza justificativă are un caracter personal.
Prin proba verităţii se înţelege posibilitatea legală acordată inculpatului de a dovedi că afirmaţiile sau
imputările se referă la fapte adevărate.
 Condiţiile de aplicare sunt:
- afirmarea sau imputarea trebuie să fi fost săvârşite pentru apărarea unui interes legitim. Imputarea
trebuie să fi fost necesară pentru apărarea acelui interese legitim.
S-a decis că prin interes legitim se înţelege un interes serios, temeinic, al unei persoane care, de bună
credinţă, crede că îşi poate apăra acest interes legitim prin afirmarea sau imputarea făcută.
- fapta afirmată sau imputată este adevărată. Dovada acestui lucru se realizează cu orice mijloc de
probă. Probarea afirmaţiilor şi imputărilor se face chiar de către instanţa care judecă plângerea pentru
insultă sau calomnie sau în faţa organului judiciar. Dacă afirmaţia vizează împrejurări aflate pe rolul unei
alte instanţe de judecată, se va amâna judecarea procesului de insultă sau calomnie până la soluţionarea
cauzei ce are ca obiect şi stabilirea caracterului adevărat sau fals al acelei afirmaţii.
Cel care afirmă un fapt ce face obiectul unei acţiuni în justiţie în curs nu poate fi acuzat de calomnie,
din moment ce se dovedeşte că acţiune respectivă există.
Nu se poate admite această probă în cazul în care o instanţă s-a pronunţat în mod definitiv asupra
achitării persoanei pentru fapta imputată, când fapta imputată nu există sau nu a fost săvârşită de
autor. Ceea ce contează este realitatea faptică, existenţei unei fapte comise de cel căruia i se impută
fapta şi nu împrejurarea dacă sunt întrunite toate elementele de tipicitate şi antijuridicitate care să atragă
răspunderea penală.
Alături de proba verităţii există şi alte cauze justificative aplicabile infracţiunilor contra demnităţii.
Credem că pot fi prezentate şi alte cauze justificative aplicab în cazul infracţ contra demnităţi unei pers
Apare ca evident faptul că este dificil a susţine că aceste infracţiuni pot fi comise în legitimă apărare.
Consimţământul victimei este o cauză justificativă aplicabilă acestor infracţiuni, demnitatea fiind o
valoare disponibilă.
Imunitatea judiciară este o altă ipoteză în care deşi se pot face afirmaţii insultătoare sau calomnioase
acestea sunt justificate de interesele părţilor unui proces de a-şi susţine cauza. Art 519 din Codul
penal Carol II reglementa expres condiţiile în care opera o astfel de cauză justificativă.
Nu se consideră calomnie, defăimare sau injurie, imputarea sau afirmaţia ce se face oral sau în scris
de către părţi sau reprezentanţii lor cu ocazia dezbaterilor care au loc înaintea unei autorităţi ori
înaintea unei instanţe judecătoreşti sau disciplinare, dacă acea imputare sau afirmaţie era în
legătură cu obiectul dezbaterilor şi necesară cauzei.
Utilizarea de expresii jignitoare uşoare poate fi considerat ca fiind un act de educaţie a minorilor. Şi
această împrejurare era reglementată de art. 520 C pen. Carol II. Nu se consideră injurie, dojana pe care
o persoană o face alteia în exerciţiul dreptului de corecţie şi disciplină.
Cutumiar, se consideră că afirmaţiile insultătoare sau calomnioase comise între membrii unei familii,
sau între membrii unui grup între care există relaţii apropiate, nu atrag răspunderea penală a celor care fac
aceste afirmaţii.
Nu este exclus ca, raportat la circumstanţele de fapt, afirmaţiile insultătoare sau
calomnioase să aibă un caracter penal. De exemplu, un soţ afirmă despre celălalt cu care se află în proces
de divorţ că este beţiv, sau că a comis o faptă determinată care ar putea atrage răspunderea penală.
Libertatea de exprimare a presei, aceasta fiind „câinele de pază al democraţiei”, determină
sancţionarea unui jurnalist pentru o infracţiunea de insultă sau calomnie doar în condiţii de evidentă R-C
În orice caz, opiniile ziariştilor exprimate cu privire la politicieni nu pot fi sancţionate penal, fiind un
mod de exercitare a libertăţii de opinie, specifică ziaristului.
Din acelaşi motiv, afirmaţiile insultătoare existente într-un discurs politic, al unui politician, sunt
tolerate de textul de incriminare, atacarea adversarului fiind un mod de exercitare a vieţii politice. Nu
poate fi imaginată o dezbatere politică purtată exclusiv la un nivel academic. Comportamentul just sau
injust al acelui care face astfel de afirmaţii insultătoare va fi sancţionat de electorat.
Tot de libertatea de exprimare, nesancţionabilă penal, se bucură şi ziaristul pamfletar, chiar dacă
ţinta pamfletului nu este neapărat un om politic, ci orice persoană publică.
Analizele critice din lumea ştiinţifică sau literară nu pot fi catalogate ca afirmaţii insultătoare ce impun
intervenţia Dreptului penal.
Bogdan Sergiu, Imunitatea judiciară, CDP 2-3/2007
Corneliu Liviu Popescu, Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 28 septembrie
1999 în cauza Dâlban contra România şi consecinţele acesteia pentru aplicarea corectă de instanţele
judecătoreşti din România a dreptului la libertatea de exprimare prin presă, Dreptul nr. 2/2000
Corneliu Turianu, Infractiunile contra demnităţii si presă, Dreptul nr.1/2000
 Dorin Ciuncan, Definirea interesului legitim în cazul infracţiunilor contra demnităţii, RRD nr. 5/1980
Dorin Ciuncan, Subiectul activ al infracţiunii de calomnie prin presă,Dreptul nr. 5/1999
Doru Ciuncan, Interesul legitim in cazul admiterii probei verităţii, Dreptul nr. 4/1997
Dumitru Gheorghe, Persoană juridică. Subiect pasiv al infracţiunii de calomnie, RDP nr. 2/2000
Gh. Vîlceanu, Pantelimon Manta, Constantin Uscătescu, Săvârşirea infracţiunii de calomnie prin
intermediul unei opere literare, RRD nr. 7/1985
Paraschiv Carmen Silvia, Damaschin Mircea, Infracţiunea de insultă. Unele reflecţii, RDP nr.
3/2000
Popa Didia, Calomnie prin presă, RDP nr. 4/1999
Usvat Claudia-Florina, Insulta si calomnia prin presă şi legislaţia europeană, Dreptul nr. 1/2003
Străteanu Florin, Dezincriminarea infracţiunilor de insultă şi calomnie. Neconstituţionalitate, CDP nr.
1/2007

CAPITOLUL VII
INFRACŢIUNI CONTRA PATRIMONIULUI
Noţiuni generale
Infracţiunile grupate în acest titlu au o importanţă practică deosebită, deoarece furnizează majoritatea
soluţiilor de condamnare din întreg spectrul criminalităţii.
Noţiunea de patrimoniu are o sferă mai largă decât conceptul de proprietate, dar ambele, de
principiu, au semnificaţia din dreptul civil. Din acest motiv, un proprietar al unui bun poate comite o
infracţiune contra patrimoniului, dacă îşi distruge propriul bun în anumite circumstanţe
particulare. Dacă titlul din Codul penal ar fi cuprins doar comportamente infracţionale ce lezează
drepturile de proprietate, în mod evident că o asemenea faptă nu ar fi fost incriminată. Uneori poate fi
protejată doar posesia sau detenţia asupra unui bun.
Credem că nu trebuie încurajate opiniile exclusiviste şi extreme cu privier la sensul unor noţiunii
folosite de legiuitorul penal, prin raportare la semnificaţia acestora din dreptul civil. De exemplu,
controversele cu privire la noţiunile de posesie, proprietate, detenţie, patrimoniu etc.
Pe de o parte, trebuie să se recunoască caracterul autonom al acestor noţiuni, care au evoluat odată cu
practica judiciară din domeniul penal, iar pe de altă parte nu trebuie pierdut din vedere că izvorul
acestora continuă să fie dreptul civil.
Obiect material al acestor infracţ pot fi bunuri mobile sau imobile, aflate în proprietate privată sau publ
Faptele incluse în acest capitol sunt: furtul, tâlhăria, pirateria, abuzul de încredere, gestiunea
frauduloasă, înşelăciun, delapid, însuşirea bunului găsit, distrugerea, tulbur de posesie şi tăinuirea.
Până la intrarea în vigoare a Constituţiei din 1991 şi, din punct de vedere pur formal, până la Legea
nr. 140/1996, aceste infracţiuni contra patrimoniului erau dublate de aceleaşi infracţiuni comise în dauna
avutului obştesc.
În general, infracţiunile contra patrimoniului sunt privite pe o poziţie antinomică faţă de infracţiunile
contra persoanei.
De exemplu, pluralitatea de subiecţi pasivi la infracţiunile contra persoanei atrage pluralitatea
de infracţiuni, pe când în cazul infracţiunilor contra patrimoniului, pluralitatea de subiecţi pasivi, în
opinia practicienilor şi a unei părţi însemnate din doctrină, este considerată că nu atrage şi pluralitatea de
infracţiuni, deoarece patrimoniul este o valoare generală comună.
Dorim să precizăm că noţiunea de patrimoniu nu are nici o semnificaţie juridică în lipsa unui titular de
drepturi sau obligaţii (adică o persoană în sens general).
Aşa cum dreptul la viaţă sau la integritate corporală este protejat de normele de drept penal, tot aşa
protejarea patrimoniului se face prin raportare la titularul acelui drept, şi nu prin raportare la un concept
juridic abstract.
De aceea, fiecare lezare a unui patrimoniu înseamnă în realitate o lezare a drepturilor patrimoniale a
unei persoane fizice sau juridice.
Considerăm că şi în cazul infracţiunilor contra patrimoniului, pluralitatea de subiecţi pasivi, adică de
titulari de drepturi patrimoniale, generează, la fel ca şi în cazul oricăror infracţiuni contra persoanei, o
pluralitate de comportamente infracţionale, adică un concurs.
Nu se poate leza un patrimon în general, ci se lezează patrimonial cuiva, al titularului acestuia.
Furtul
Art. 208 C pen. incriminează luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără
consimţământul acestuia, în scopul însuşirii pe nedrept.
Furtul este infracţiunea cu cea mai mare frecvenţă în practica judiciară. De obicei, furtul este
calificat, din cauza multitudinii cauzelor de calificare a furtului, care fac ca un furt simplu să se comită în
ipoteze mult mai rare decât furtul calificat.
Textul de incriminare al furtului nu protejează proprietatea ca situaţie juridică, ci posesia ca stare de
fapt, ceea ce înseamnă că, pe de o parte, victima unui furt poate fi chiar şi un hoţ, pentru că el este
detentorul acelui bun faţă de orice altă persoană, dar şi că, pe de altă parte, autor al furtului poate fi chiar
şi proprietarul bunului, atunci când comite fapta în dauna posesorului legitim al bunului.
Subiectul activ este general. Fapta poate fi comisă şi de o persoană juridică. De exemplu, o
firmă de construcţii încarcă şi sustrage pietriş de pe un teren aflat în proprietatea unei persoane pentru a
folosi acel pietriş la realizarea unei construcţii.
Obiectul material al infracţiunii de furt este reprezentat de un bun mobil corporal, care are şi o
minimă valoare economică. Caracteristica obiectului material al furtului de a fi bun corporal s-a păstrat
de-a lungul a mii de ani.
Deşi o idee poate fi „furată”, o asemenea faptă nu intră sub incidenţa textului de incriminare a furtului.
Obiect material al furtului pot fi bunuri fungibile sau nefungibile,
consumptibile sau neconsumptibile, chiar şi părţi din imobile (ferestre, uşi etc.), turme de animale,
fructe, chiar neculese.
Nu poate fi obiect al furtului o persoană, corpul uman sau părţi din corpul uman.
În schimb, dacă persoana foloseşte nişte obiecte ce au destinaţia de părţi artificiale ale corpului uman,
acestea pot fi obiect material al furtului, dacă pot fi desprinse de corpul uman fără a afecta în nici
un fel funcţionarea organismului victimei (proteza dentară, proteze ale membrelor ce pot fi detaşate de
corp, ochelari, lentile de contact etc.). Nu pot fi obiect material al furtului stimulatoarele cardiace sau alte
asemenea aparate, care nu pot fi despărţite de corp fără a afecta funcţionalitatea organismului.
Nu contează starea de agregare în care se află bunurile ce pot fi obiect material al furtului, dacă sunt
susceptibile de apropriere (solidă, lichidă, gazoasă).
Ceea ce caracterizează noţiunea de bun mobil corporal în sensul legii penale este ca acel bun să
poată fi sustras, indiferent că el este un bun independent sau este încorporat într-un bun imobil.
Bunul dobândeşte uneori această caracteristică chiar prin actul de sustragere, atunci când acesta
presupune detaşarea bunului sustras din structura unui bun imobil. De exemplu, cel care sustrage iarbă
prin cosirea acesteia, sustrage nisip sau materiale de construcţii de pe un teren aflat în proprietatea altuia e
Caracterul de bun mobil se analizează din punct de vedere faptic şi nu după regulile de Drept
civil. De exemplu, o turmă de animale poate fi, din punct de vedere al dreptului civil, un bun imobil
prin destinaţie, însă în dreptul penal, animalele din turmă sau turma în întregimea ei va fi totdeauna un
bun mobil susceptibil de sustragere.
Pot fi obiect material al furtului şi bunurile a căror deţinere este ilicită (droguri, arme deţinute
ilegal etc.).
Dacă sustragerea unui anumit bun mobil corporal se face prin intermediul unor texte de incriminare
particulare, există un concurs de calificări şi se aplică legea specială.
De exemplu, în cazul sustragerii de material lemnos din pădurile supuse regimului silvic, fapta se
încadrează în textele de incriminare din legislaţia silvică (art. 110 din Codul silvic), chiar dacă
pedeapsa pentru această formă de furt este mult mai mică decât cea pentru furtul simplu, respectiv între 1
şi 5 ani sau amendă.
Această opţiune a legiuitorului pare cu atât mai greu de înţeles în condiţiile în care, dacă se
sustrag lemne, în condiţiile art. 208 C pen., aflate în curtea proprietarului şi care nu mai sunt supuse
regimului silvic, pedeapsa este de la 1 la 12 ani, dar dacă se fură din pădurea aceleiaşi părţi vătămate, mult
mai greu de păzit de către proprietar, pedeapsa este de la 1 la 5 ani sau amendă. Pentru un prejudiciu care
este sub valoarea a 5 metri cubi, fapta nu este nici măcar infracţiune. Ne întrebăm care este raţiunea
legiuitorului ca o persoană care sustrage lemne în condiţiile de mai sus să comită o contravenţie, dar dacă
sustrage alimente sau îmbrăcăminte de aceeaşi valoare dintr-un magazin, pedeapsa să fie între 3 şi 15 ani?
Evoluţia societăţii umane a lansat noi provocări în sensul că, odată cu posibilitatea de a produce,
stoca, transporta şi consuma energie electrică, a apărut şi problema dacă sustragerea de energie electrică
îndeplineşte tipicitatea sustragerii unui bun mobil corporal, aşa cum este înţeles furtul în mod tradiţional.
Ştiinţa penală a răspuns acestei provocări, fie prin precizarea expresă în lege că obiect al furtului poate
fi şi energia electrică, asimilând energia electrică cu un bun mobil corporal (modelul francez sau
românesc), fie a incriminat sustragerea de energie electrică ca o faptă distinctă de furt, tocmai pentru a
păstra conceptul tradiţional în materie de obiect material al furtului (modelul german), fie au extins prin
interpretare noţiunea de obiect material corporal, în sensul că ar cuprinde şi sustragerea de energie
electrică (sistemele de commom law).
Este foarte important a se face distincţia între obiectul material al furtului, care este un bun mobil
corporal, şi comportamentele păgubitoare comise în dauna părţii vătămate (de exemplu, faptul de a circula
fără bilet înseamnă a produce o pagubă societăţii care oferă acest serviciu).
Fapta din exemplul de mai sus nu are semnificaţia unei sustrageri a unui bun, chiar dacă acel mijloc
de transport consumă energia care poate fi obiect material al furtului.
Folosirea unui serviciu în mod neautorizat, deşi produce un prejudiciu părţii vătămate, nu înseamnă
sustragerea unui bun, pentru a îndeplini condiţiile de tipicitate ale furtului (cel care se conectează
neautorizat la o reţea de televiziune prin cablu, la o reţea de internet etc.).
Deşi se cauzează un prejudiciu, fapta se sancţionează penal doar dacă legiuitorul incriminează acest
comportament particular şi nu se poate face o analogie cu infracţiunea de furt.
Fapta agentului de a se conecta neautorizat la un serviciu de cablu nu este un furt, deoarece semnalul
video nu poate fi considerat o energie cu val econ, consumată odată cu utilizarea în mod ilegal a acestuia.
Se foloseşte fraudulos doar serviciul oferit de furnizor şi nu se consumă prin utilizare acest semnal.
Această soluţie este în concordanţă cu jurisprudenţa franceză, care a considerat că nu constituie un furt
urmărirea emisiunilor unui canal codat, cu un decodor falsificat, deoarece nu a avut ca efect deposedarea
proprietarului de programul pe care a continuat să-l difuzeze şi nici a telespectatorului abonat, care nu a
suferit nici un prejudiciu.
Din acest motiv, canalele de televiziune codate au făcut demersuri pentru a se incrimina în mod
distinct acest comportament antisocial. Afirmaţia de principiu rămâne valabilă şi în cazul conectării la un
cablu al firmei furnizoare de televiziune, deoarece proprietarul continuă emiterea programelor, iar
abonatul beneficiar nu suferă nici un prejudiciu.
În acelaşi sens, legiuitorul român a incriminat fapta de conectare ilegală la serviciul de cablu TV în
art. 144 ind. 1 alin. 2 din Legea nr. 8/1996, aşa cum a fost modificat acest text prin OUG nr. 123/2005 şi a
Legii nr. 329/2006 de aprobare a ordonanţei. Este incriminată...fapta persoanei care se racordează fără
drept sau care racordează fără drept o altă persoană la servicii de programe cu acces condiţionat…
Într-o opinie contrară, s-a susţinut că în acest caz sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii
de furt de energie. Totuşi, autorul face o distincţie între situaţiile în care conectarea se face direct la cablul
firmei furnizoare, când am fi în prezenţa unui furt, şi ipoteza în care se foloseşte un decodor sau pur şi
simplu se receptează semnalul prin influenţă de la cablu, când fapta iese din sfera ilicitului penal. Se arată
că există o diferenţă semnificativă în cazul difuzării de semnal prin cablu cu circuit închis, faţă de ipoteza
emiterii în eter, deoarece este vorba de o altă frecvenţă, o destinaţie precisă în cazul circuitului închis,
ceea ce face ca semnalul să se convertească în acea energie cu valoare economică. În situaţia sustragerii
de semnal video din reţeaua de cablu, actul este voit, comis în scopul însuşirii pe nedrept.
Diferenţele de frecvenţă a emiterii semnalului video în eter sau prin cablu, în opinia noastră, sunt
chestiuni de ordin tehnic care nu au vreo influenţa din
M. Ciubotaru, Cu privire la calificarea juridică a faptelor de racordare ilegală la sistemul de
televiziune prin cablu, în Dreptul nr. 10-11/1994, p. 99.
Code pénal, Ancien Code pénal, art. 379, pct. 48, Ed. Dalloz, Paris, 1995-1996, p. 1943.
V. Drăghici, Sustragerea de semnal video, în RDP 4/1997, p. 43.
punctul de vedere al dreptului penal, iar în cazul canalelor codate, destinatarii acestui semnal sunt doar
abonaţii acelui canal.
În această ipoteză, elementul intenţional al celui care foloseşte în mod ilegal este acelaşi (obţinerea
unui serviciu pe care să nu trebuiască să îl plătească).
Sistemul de cablu este mai avantajos, din punct de vedere tehnic, pentru distanţe mai mici,
garantând un semnal de calitate, pe când emiterea în eter codat se utilizează pentru abonaţi aflaţi la
distanţe mari şi presupune şi un instrument de recepţie a semnalului şi de decodare a acestuia.
Este adevărat că percepţia publică, pornind încă din dreptul roman, este aceea că furtum este un
concept care se extinde şi în cazul delapidării, înşelăciunii etc.
Ori de câte ori cineva dobândeşte nişte valori patrimoniale în mod ilicit, se spune că „a furat”.
Aceasta nu însemnă că această percepţie a publicului trebuie să se reflecte şi în soluţiile de practică
judiciară; furtul presupune elementele de tipicitate prevăzute în art. 208 C pen.
 Este controversată problema conectării ilegale la serviciul de telefonie fixă şi efectuarea de
convorbiri în prejudiciu titularului postului telefonic sau al furnizorului de serviciu.
În perioada comunistă nu a existat o bogată practică judiciară pe această temă, dar problema a fost
analizată într-o adnotare a unei soluţii prin care s-a dispus condamnarea inculpatului pentru comiterea
infracţiunii de furt.
Într-o opinie, s-a considerat că fapta de a cupla în mod clandestin un post telefonic constituie
contravenţie, nefiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de furt, iar repararea prejudiciului se
rezolvă în conformitate cu reglementările din materia răspunderii contravenţionale.
Într-o a doua notă a aceleiaşi hotărâri, s-a susţinut că trebuie făcută o distincţie între sustragerile din
reţeaua publică de telecomunicaţii şi cazul când conectarea se face indirect, prin intermediul postului
telefonic al unui abonat.
Astfel, în prima ipoteză, autorul notei susţine că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii
de furt. În argumentarea acestui punct de vedere se arată că impulsurile electromagnetice prin care se
realizează transmiterea sau recepţia prin fir a sunetelor constituie o energie care are o valoare
economică aşa cum este aceasta definită de art. 208 alin. 2 C pen. Aceasta, deoarece, în cazul sustragerii
de energie electrică, fapta se califică ca fiind furt, or în situaţia analizată se sustrage atât energie electrică
(care este suportul acestor impulsuri),
Dec. pen. nr. 755/1985 a Trib. Judeţean Râmnicu-Vâlcea, citată de E. Calomfirescu în RRD nr. 2-
3/1991, p. 36, nota 2.
E. Calomfirescu, op. cit, p. 36.
C. Turianu, Notă la Dec. pen. nr. 755/1985, cit. supra, p. 37
cât şi impulsuri electromagnetice purtătoare de informaţii sub forma propagării sunetelor.
Se susţine că suportul acestor impulsuri este curentul electric a cărui valoare economică este mult
sporită prin faptul că permite transmiterea sau recepţia la distanţă a semnalelor sonore.
Acelaşi autor susţine că, în ipoteza în care inculpatul se branşează clandestin la un post telefonic, ceea
ce s-ar fura ar fi doar un drept de folosinţă, şi fapta ar avea doar caracterul unui delict civil, deoarece
dreptul de folosinţă nu poate fi asimilat unei energii cu valoare economică care să poată fi obiect material
al furtului în condiţiile art. 208 alin. 2 C pen..
Nu împărtăşim acest punct de vedere, deoarece autorul face o distincţie între două ipoteze care ni se
par identice, din punctul de vedere al comiterii infracţiunii de furt. Aceasta pentru că, dacă admitem că
impulsurile electromagnetice pot fi sustrase, atunci când autorul se racordează la reţeaua publică, de ce
aceleaşi impulsuri nu mai pot fi sustrase dacă conectarea se face la firul unui abonat?
Cu alte cuvinte, să înţelegem că atunci când impulsurile electromagnetice circulă în reţeaua publică,
sunt energie cu valoare economică şi pot fi obiect material al furtului, iar în momentul în care intră în
reţeaua unui abonat, îşi pierd această calitate. De aceea, considerăm că o asemenea diferenţă de tratament
sancţionator nu se justifică, cel puţin din raţiuni de consecvenţă.
În cazul conectării în mod ilegal la un serviciu telefonic, problema care se pune în primul rând este
dacă, într-o asemenea ipoteză, impulsurile electromagnetice pot fi considerate ca fiind o energie cu
valoare economică, sau dacă obiectul material al acestui „furt” este curentul electric de mică intensitate
care circulă prin firele de telefon, care este suportul şi care asigură funcţion acestui serviciu în bune condiţ
Vom încerca să facem o analiză a două noţiuni, şi anume impulsul telefonic, care semnifică
modalitatea de contorizare a folosirii serviciului, şi impulsul electromagnetic, adică acea energie care
permite comunicarea la distanţă prin intermediul unui fir.
Impulsul telefonic este unitatea de măsură a folosirii de către beneficiar a serviciului telefonic.
Impulsul poate fi modificat în orice mod doreşte furnizorul serviciului de telefonie (un minut, o
jumătate de minut sau chiar o secundă). Impulsul nu este o unitate de măsură universală a folosirii
unui
Pentru un răspuns afirmativ a se vedea T. Toader, op. cit., p. 179. Argumentul principal al acestui
autor este acela că impulsurile electromagnetice sunt asimilate unei energii cu valoare
-serviciu telefonic, spre deosebire de energii în general, care au unităţi de măsură universal
valabile. Spre exemplu, în cazul energiei electrice se sustrag un număr de waţi, acesta fiind unitatea de
măsură a puterii energiei electrice, spre deosebire de impulsuri care, la acelaşi interval de timp pot să fie
mai multe sau mai puţine, în funcţie de sistemul de tarifare al serviciului furnizat.
Mai nou, furnizorii de servicii de telefonie fixă nici nu mai facturează serviciul folosind
impulsuri, ci facturează durata folosirii acelui serviciu în secunde sau minute.
 Dacă impulsul ar fi avut o autonomie în furnizarea serviciului telefonic acesta, nu putea fi înlăturat de
firma furnizoare. Şi această realitate faptică dovedeşte că impulsul telefonic este doar o convenţie, o
denumire pentru modul de facturare a folosirii unui serviciu. Nu credem că obiect al furtului pot fi
abstracţiuni.
Impulsul telefonic sau folosirea serviciului telefonic presupune un consum de energie electrică. Este
adevărat, în general orice serviciu presupune un consum de energie electrică sau de altă natură.
Acest aspect nu schimbă datele problemei, deoarece este indiscutabil că, în general, foarte multe
servicii oferite publicului presupun acest lucru, dar fără a putea vorbi de un furt de energie electrică
(transport în comun, comunicaţii prin satelit etc.).
În cazul sustragerii de energie electrică, prejudiciul se calculează ca fiind înmulţirea unui nr. de waţi
(lucru universal valabil) cu preţul de cost al acestuia, care este un element specific fiecărui furnizor, spre
deosebire de telefonie, unde prejudiciul este reprezentat de costul folosirii serviciului, nicidecum de vreun
consum de energie.
Dacă cineva foloseşte fără drept un televizor al altuia, fără a-l sustrage, ar însemna că trebuie
condamnat pentru furt de energie electrică, deoarece televizorul a consumat curent electric!?!
Nu considerăm întemeiată o asemenea abordare.
Din acelaşi motiv, legiuitorul a înţeles să incrimineze în mod distinct furtul de folosinţă al unui
vehicul, deoarece consumul de benzină nu este de esenţa furtului de maşini, concluzie la care s-ar ajunge
dacă am accepta că electricitatea care trece prin firul telefonic este ob material al furtului de impulsuri.
Prin conectare ilegală nu se consumă vreo energie care ar circula prin firul telefonic. Energia electrică
de foarte mică intensitate este doar suportul care permite efectuarea telecomunicaţiei.
În caz contrar, ar trebui considerat furt de energie electrică şi ascultarea unui post de radio fără drept,
deoarece orice transmisie prin unde radio presupune un consum de energie
Credem că de esenţa telecomunicaţiilor este transmiterea în orice mod a unei informaţii la distanţă,
indiferent de mijlocul folosit. Astfel, în cazul telefoniei mobile, ar trebui considerat ca fiind furt utilizarea
unui telefon mobil fără acordul proprietarului, bineînţeles în cazul în care nu a fost sustras telefonul
mobil, ipoteză când obiectul furtului este chiar telefonul mobil. Şi în acest caz se consumă energia
electrică din acumulatorul aparatului.
În concluzie, considerăm că impulsul telefonic nu este o energie în sensul art. 208 alin. 2 C pen. şi, cu
atât mai puţin, o energie cu valoare economică.
Cu privire la impulsul electromagnetic, lucrurile trebuie privite mai nuanţat. De data aceasta,
indiscutabil, suntem în prezenţa unei energii, dar trebuie verificată şi îndeplinirea celei de-a doua condiţii
prevăzută de lege, şi anume să fie o energie cu valoare economică.
În doctrina italiană, energia cu valoare economică a fost definită ca fiind acea energie care poate fi
apropriată şi folosită de om.
Impulsul electromagnetic nu este o energie care poate fi apropriată. Furtul, ca infracţiune,
presupune trecerea unui bun din sfera de dispoziţie a posesorului legitim în sfera de dispoziţie a hoţului.
Or, folosirea serviciului telefonic nu presupune vreo deposedare a cuiva de ceva, şi cu atât mai
puţin vreo imposedare. Suntem în prezenţa unei folosiri nelegitime a acelui serviciu şi suntem în prezenţa
unei îmbogăţiri injuste.
Deci, în ipoteza analizată, se poate vorbi de o energie folosită, dar acea energie nu poate fi apropriată,
spre deosebire de energia electrică, unde infracţiunea se consideră consumată nu în momentul conectării
ilegale la conductorii electrici, ci în momentul când această energie este consumată. Astfel, acolo
avem atât o deposedare a părţii vătămate, cât şi o imposedare a celui care sustrage.
Lucrurile stau de o manieră diferită în cazul impulsului electromagnetic când, deşi este folosit
serviciul, nu există vreo deposedare a proprietarului; prejudiciul este cauzat de folosirea fără drept a
serviciului, un prejudiciu indirect, şi nu este determinat de diminuarea directă a patrimoniului din care
făcea parte bunul.
De aceea, credem că prin condiţia posibilităţii de a fi apropriată trebuie subînţeleasă condiţia ca
respectiva energie să poată fi consumată, condiţie pe care impulsul electromagnetic nu o îndeplineşte.
Pentru toate acestea, credem că, cel puţin de lege lata, impulsul electromagnetic nu poate fi asimilat
unei energii cu valoare economică în
G. Antoniu, Infracţiunile contra patrimoniului... op.cit., p. 22.
S. Saltelli, E. Romano-Di Falco, Nuovo codice penale commentato, Ed. UTET, 1940,
sensul legii penale. Serviciul telefonic indiscutabil că are o valoare economică, dar asta nu înseamnă că
se circumscrie noţiunii vizate de art. 208 alin. 2 C. pen.
Aceeaşi soluţie este împărtăşită şi de doctrina italiană, arătându-se că nu constituie furt de energie
folosirea abuzivă a unui aparat de radio-comunicaţie, deoarece nu există nici o diminuare a
patrimoniului care ar decurge din folosirea aparatului de transmitere.
Jurisprudenţa franceză a fost tranşantă în privinţa conectării ilegale la serviciul telefonic al altuia,
hotărându-se că orice comunicaţii telefonice constituie prestări de servicii care nu sunt susceptibile de
apropriere şi nu intră în categoria bunurilor vizate de dispoziţiile care incriminează furtul.
Instanţele române, în marea lor majoritate, se situează pe poziţia contrară, şi anume că, în acest caz, se
comite un furt. Când vine vorba de motivarea acestor soluţii, se susţine că se sustrag impulsuri (ar fi bine
să putem sustrage timp, sic!!!) sau, în ultimele decizii, se susţine că se sustrage energia electrică folosită la
efectuarea convorbirilor telefonice.
Fără excepţie, toate soluţiile pun accentul pe păgubirea victimei şi pe îmbogăţirea „infractorului”.
Nu contestăm ideea de prejudiciu, dar fapta trebuie să fie tipică pentru furt, adică sustragerea
unui bun mobil corporal, în caz contrar se face o analogie în defavoarea celui acuzat, şi poate că, se
mai oferă un motiv în plus pentru condamnarea României pentru violarea art. 7 din Convenţia Europeană
a Drepturilor Omului, din perspectiva respectării scrupuloase a principiului legalităţii incriminării.
Interesant este şi faptul că, deşi jurisprudenţa este quasi-unanimă în acest sens, legiuitorul a simţit
nevoia ca prin noul Cod penal (Legea nr. 301/2004) să prevadă expres că se asimilează furtului şi această
formă de „sustragere”. Dacă soluţia este atât de evidentă, oare de ce este nevoie ca legiuitorul să intervină
în acest domeniu?
În alin. 2 al art. 208 C pen. se prevede expres că sunt asimilate bunurilor mobile şi orice energie care
are o valoare economică, precum şi înscrisurile. Acest text este temeiul legal în baza căruia se
susţine că sustragerea de
Pentru detalii a se vedea şi S. Bogdan, Consideraţii cu privire la conectarea ilegală la un serviciu
telefonic. Diferenţa faţă de infracţiunea de furt de energie cu valoare economică, în PR, nr. 2/2002, p.
S. Saltelli, E. Romano-Di Falco, op. cit., p. 430.
Code Pénal, Ancien code pénal, op. cit., p. 1943.
Dec. pen. nr. 592/1999, C. Ap. Cluj în SUBB 1/2000, p. 42. În sensul că această faptă nu
îndeplineşte condiţiile de tipicitate ale furtului, a se vedea Dec. pen. nr. 451/2000 a C. Ap. Craiova în
Dreptul nr. 11/2001, p. 178.
Dec. pen. nr. 3981/2000 a CSJ în RDP nr. 2/2002, p. 172.
impulsuri este o formă a infracţiunii de furt. Acest text, în realitate, a apărut tocmai pentru a putea justifica
condamnarea pentru furt a aceluia care sustrăgea energie electrică şi pentru a înlătura eventualele discuţii
cu privire la caracterul de bun corporal al energiei electrice.
Credem că, raportat la dezvoltările de mai sus, se includ în categoria energiilor cu valoare economică,
în sensul art. 208 alin. 2 C pen., doar acele energii care se consumă prin sustragere (nu intră în această
categorie energia cinetică, eoliană, solară etc.).
Înscrisurile la care face referire art. 208 alin. 2 C pen. trebuie înţelese în sensul de instrumentum şi nu
de negotium, deoarece, în acest din urmă caz, ele nu ar mai fi bunuri corporale. Înscrisurile pot fi obiect
material al furtului, cu excepţia cazurilor când sustragerea acestora ar intra sub incidenţa altor texte de
incriminare (de exemplu, infracţiunea de violare a secretului corespondenţei în modalitatea sustragerii
acesteia va absorbi furtul acestei corespondenţe).
S-a discutat în practica judiciară franceză dacă poate fi sustras prin
fotocopiere conţinutul unor documente sau se poate sustrage informaţia de pe dischete prin copierea
fişierului. În câteva speţe din practica judiciară franceză s-a lansat această dezbatere, dar instanţele au
refuzat de principiu a considera ca fiind furt o astfel de faptă. Acolo unde s-a făcut referire la ideea de
„sustragere” a informaţiei, s-a adăugat faptul că furtul s-a comis fie prin sustragerea documentului sau
dischetei, în cazul copierii unor fişiere. S-a susţinut, în doctrina franceză, că nu se poate afirma că
jurisprudenţa franceză a împărtăşit opinia conform căreia pot fi obiect al furtului şi bunurile incorporale.
Bunul, pentru a putea fi obiect material al furtului, trebuie să aibă o minimă valoare economică Să
ne imaginăm absurdul situaţiei, de exemplu, când sustragerea unei frunze dintr-un pom al altuia sau a
unor fire de nisip să fie considerată un furt. Din punct de vedere fizic este un bun mobil corporal, dar
din punct de vedere juridic nu poate fi obiect material al furtului, deoarece nu are o minimă valoare
economică.
De aceea, cel care fură un şerveţel fără valoare din buzunarul părţii vătămate, crezând că sunt bani,
comite o tentativă improprie de furt şi nu o infracţiune consumată.
Latura obiectivă a furtului presupune îndeplinirea mai multor condiţii:
Să existe o acţiune de luare a unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia. Acţiunea de „luare”
este alcătuită, din punct de vedere didactic, din două componente, „deposedare” şi „imposedare”.
Precizăm că noţiunile de posesie sau detenţie în Dreptul penal nu sunt similare cu cele din
Dreptul civil. În sens penal, prin posesie se înţelege o
M-L, Rassat, op. cit., p. 84.
stăpânire în fapt a unui bun mobil, fără vreo legătură cu condiţiile posesiei din Dreptul civil. De aceea
cel care, de exemplu, ajută o persoană la transportul bagajelor sale, comite un furt dacă fuge cu ele şi nu
un abuz de încredere, dacă am considera că cel care transportă bagajele împreună cu stăpânul bunurilor
ar „deţine” acel bun în temeiul unui contract de transport sau unui contract eventual nenumit.
Luarea presupune în concret, de regulă, o deplasare a bunului, dar există o luare şi atunci când bunul
este consumat (cel care consumă imediat un bun luat de pe rafturile unui magazin comite un furt) sau cel
care ascunde bunul în locul în care se găseşte astfel încât acesta să intre în stăpânirea de fapt a hoţului (cel
care ascunde bunuri în curtea societăţii, parte vătămată, la care este angajat agentul, astfel încât doar el
ştie unde se găsesc). În acest caz, bunul a ieşit din stăpânirea de fapt a posesorului legitim (societatea
comercială) şi a intrat în stăpânirea de fapt a hoţului.
Există luare indiferent dacă sustragerea se realizează în mod clandestin (fără ştirea părţi vătămate) dar
şi dacă fapta se comite în mod manifest, vizibil (sub ochii proprietarului).
În cazul furtului manifest, dacă partea vătămată încearcă să se opună actului de sustragere şi agentul
foloseşte ameninţarea sau violenţa, fapta lui se transformă în tâlhărie.
Există o acţiune de sustragere specifică furtului şi atunci când agentul, în concret, foloseşte o conduită
violentă asupra bunului (distruge sistemul care proteja bunul, desprinde bunul prin violenţă dacă era
legat sau încorporat într-un bun imobil).
Tot o violenţă asupra lucrului avem şi în situaţia în care furtul se comite prin surprinderea victimei
(sustragerea poşetei, a portmoneului, a lănţişorului, cerceilor etc.
În practica judiciară, această violenţă asupra lucrurilor (sustragerea telefonului din mâna părţii
vătămate) este calificată ca un act de sustragere prin violenţă asupra persoanei, adică o tâlhărie
Simplul fapt că sustragerea se realizează prin surprinderea victimei nu este suficient pentru a
considera că violenţa s-a realizat asupra persoanei.
Dacă însă această conduită evoluează într-un act de violenţă asupra persoanei (victima
sesizează iminenţa actului de sustragere sau nu este
În doctrină se face distincţia între furtum nec manifestum şi furtum manifestum. Rătescu,
Rătescu Codul penal adnotat III, p. 415.
Dec. nr. 3997/2007 a ICCJ citată în Codul penal, ediţie îngrijită de Georgina Bodoroncea,
Irina Kuglay, Lavinia Lefterache, Ionuţ Matei, Iuliana Nedelcu, Francisca Vasile, Ed.C H Beck, 2007, p.
-surprinsă de acţiunea agentului şi se opune, iar agentul continuă actul de violenţă) sau într-o formă
particulară de ameninţare (după sustragerea prin surprindere victimei i se sugerează implicit că se expune
unor riscuri dacă se opune deposedării), fapta poate fi calificată ca fiind tâlhărie.
S-a considerat că violenţa asupra lucrului, chiar dacă indirect lezează şi persoana, nu este de natură a
califica fapta ca tâlhărie, ea rămânând un furt.
Bunul trebuie să se afle în posesia sau detenţia altuia.
Noţiunile de detenţie şi posesie au o semnificaţie specifică Dreptului penal şi nu se suprapun
perfect peste sensul acestor noţiuni din Dreptul civil. Astfel, dacă am accepta semnificaţia acestor
noţiuni din Dreptul civil s-ar ajunge la soluţia ca acela care sustrage un bun al firmei la care este angajat
şi pe care îl foloseşte în procesul muncii, sau cel care ia un bun de pe o tarabă a unui comerciant cu
acordul acestuia pentru a-l examina în vederea cumpărării şi apoi fuge cu acel bun ar comite infracţiunea
de abuz de încredere. Aceste fapte, în mod corect, în mod constant, sunt calificate în jurisprudenţa penală
ca fiind furturi, deoarece se consideră că simplu contact material cu un bun nu înseamnă nici detenţie şi
nici posesie aşa cum sunt ele prevăzute în art. 208 C. pen.
Dacă bunul se află în coproprietate şi toţi coproprietarii stăpânesc în fapt bunul, sunt posesori în sensul
legii penale, fapta unuia dintre ei de a-l sustrage nu îndeplineşte condiţia de tipicitate a furtului, fiind un
litigiu cu caracter civil. Dimpotrivă, dacă unul dintre coproprietari nu are posesia sau detenţia asupra
bunului şi sustrage acel bun, fapta de furt va fi tipică.
Fapta se poate reţine şi în sarcina proprietarului, dacă sustrage un bun care se află în posesia sau
detenţia legitimă a altuia. Art. 208 alin. 3 C pen. prevede expres această condiţie, deoarece, în
lipsa acestui text, fapta proprietar de a-şi sustrage propriul bun nu ar intra sub incidenţa legii penale.
Legea penală apără şi posesia nelegitimă împotriva altor sustrageri (agentul care fură un bun de
la cel care l-a furat la rândul său va răspunde pentru furt).
Excepţie fac sustragerile comise de proprietar în dauna hoţului, când posesia nelegitimă a acestuia nu
mai este protejată penal faţă de proprietar, aşa cum am arătat mai sus.
Dacă bunul este sustras de către proprietar de la o persoană care nu are o detenţie sau posesie legitimă
(de la hoţul care în prealabil i-a furat bunul), fapta de furt nu mai este tipică.
În sens contrar, se susţine că acţiunea proprietarului se constituie ca un act de autojustiţie care nu ar
trebui tolerat de societate. Doar organele judiciare ale statului ar putea decide că respectiva detenţie a
hoţului are un caracter nelegitim, ceea ce presupune că proprietarului bunului sustras nu îi este permis să
sustragă la rândul lui bunul de la hoţ ci trebuie să lase acest lucru în sarcina organelor judiciare.
Credem că interpret per a contrario a art. 208 alin. 3 Cp este un argument solid în sensul primei opinii.
Precizarea caracterului legitim sau nu al detenţiei ar fi fost inutilă în cazul în care fapta proprietarului
era tipică pentru furt, deoarece el nu ar fi putut decide niciodată singur, în lipsa unei intervenţii a
organelor judiciare, că detenţia este nelegitimă sau nu, ceea ce înseamnă că textul era inaplicabil.
Dacă organele judiciare ar fi constatat caracterul nelegitim al detenţiei acestea ar fi fost obligate
să restituie bunul furat proprietarului sau posesorului legitim.
Bunul continuă să se afle în posesia altuia şi în cazul în care agentul solicită bunul pentru a-l examina
şi apoi fuge cu el. Contactul material cu un bun nu înseamnă automat şi o schimbare a stăpânirii de fapt
a bunului. Stăpânirea de fapt presupune că proprietarul exercită în continuare un control asupra acelui bun.
De exemplu, cel care solicită telefonul mobil pentru a efectua o convorbire şi apoi fuge cu
acest bun comite un furt, deoarece deşi bunul a ajuns în mâna hoţului prin voinţa proprietarului, aceasta nu
echivalează cu trecerea bunului în stăpânirea de fapt a hoţului. Oricând proprietarul aflat în apropierea
agentului poate să vadă modul în care agentul foloseşte bunul său şi să decidă cu privire la acel bun.
Un vehicul se află în stăpânirea de fapt a proprietarului şi atunci când acesta este parcat într-un
loc public şi proprietarul se află într-un alt loc de unde nu poate nici măcar vedea vehiculul său.
Toate acestea arată că posesia sau detenţia unui bun trebuie înţeleasă într-un sens dinamic şi
ca realitate juridică a stăpânirii în fapt a unui bun mobil corporal din perspectiva dreptului penal, nu
trebuie raportată doar la realităţi înţelese mecanicist.
Dacă agentul solicită bunul de la proprietar pentru o jumătate de oră sau o jumătate de zi şi apoi se
obligă să aducă bunul, ceea ce nu face, el va comite infracţiunea de abuz de încredere, deoarece bunul a
ajuns în stăpânirea de fapt a infractorului cu voinţa proprietarului. Agentul are „libertatea faptică” de a
alege să restituie sau nu bunul. Dacă, prin folosirea bunului, nu i se acordă şi această libertate de a-l
stăpâni, este firesc ca bunul să se considere a se afla în posesia celui care i-a dat bunul (vânzarea pe
încercate a bunului, magazinele cu autoservire etc.).
Nu se consideră a fi în posesia vreunei persoane bunurile nimănui (res nullius), deoarece nu se poate
realiza vreo deposedare a vreunei persoane. Ipoteza este destul de rară, deoarece majoritatea bunurilor au
un proprietar.
Sunt res nullius apa din râuri, apa de ploaie, animalele sălbatice etc. Nu sunt în posesia unei alte
persoane bunurile abandonate sau părăsite (în acest caz, ele au ieşit voluntar din stăpânirea
posesorului) şi bunurile pierdute (care au ieşit involuntar din sfera de dispoziţie a posesorului).
În schimb, bunul uitat, nu se consideră ieşit din posesia părţii vătămate, deoarece aceasta ştie unde l-a
uitat şi se poate întoarce oricând să-l reia. Din acelaşi motiv, animalele domestice lăsate în libertate să-şi
caute hrana, nu sunt bunuri pierdute.
Fapta trebuie comisă fără consimţământul persoanei vătămate. Dacă există un consimţământ,
nu mai poate exista o sustragere pe nedrept.
Consimţământul se poate referi la o transmitere a posesiei sau a folosinţei temporare sau chiar a
proprietăţii acelui bun.
S-a susţinut, în mod întemeiat, că prevederea din textul de incriminare a furtului nu era necesară,
deoarece fapta trebuie comisă în scopul însuşirii pe nedrept.
Un consimţământ ulterior luării unui bun nu înlătură tipicitatea faptei, dacă nu a existat
consimţământul părţii vătămate anterior comiterii sustragerii. Această împrejurare poate influenţa doar
soluţionarea laturii civile şi, eventual, individualizarea sancţiunii.
Dacă proprietarul a depus plângere pentru furt, crezând că utilajul i-a fost luat de un hoţ, şi apoi
constată că autorul acelei „sustrageri” era o persoană care avea anterior consimţământul proprietarului
de a folosi bunul ori de câte ori avea nevoie de acel bun, fapta nu mai este tipică. Faptul că proprietarul
a depus plângere penală la poliţie pentru furt nu înseamnă că şi-a retras consimţământul cu privire la orice
fel de luare a bunului.
Dacă consimţământul este unul condiţionat şi cel care doreşte acel bun nu respectă condiţiile în care i
s-a dat acel consimţământ, fapta se încadrează la infracţiunea de furt, deoarece agentul a luat bunul fără
consimţământ.
Consimţământul anterior al posesorului legitim face ca fapta să nu fie tipică.
Latura subiectivă. Infracţiunea de furt este oferită ca exemplu în categoria infracţiunilor
calificate prin scop. Din acest motiv s-a susţinut că furtul nu se poate comite decât cu intenţie directă.
În doctrina română s-a susţinut că infracţiunile calificate prin scop nu sunt incompatibile cu
intenţia eventuală şi exemplu oferit este furtul comis cu intenţie eventuală.
Alţi autori au arătat că furtul se poate comite şi cu intenţie eventuală doar dacă bunul furat ar conţine
în el un alt bun, împrejurarea acceptată de autorul furtului. De exemplu, se sustrage un portmoneu în care
autorul acceptă că s-ar putea afla şi un act de identitate.
Credem că fapta se comite, de regulă, cu intenţie directă, deoarece sustragerea trebuie comisă în
scopul însuşirii pe nedrept. Aceasta nu exclude posibilitatea ca furtul să se comită şi cu intenţie
eventuală. Acest punct de vedere este împărtăşit şi de o parte a doctrinei române şi de doctrina străină.
Realitatea faptică dovedeşte că anumite acţiuni de luare, deşi sunt comise cu intenţie eventuală,
trebuie să intre sub incidenţa textului de incriminare a furtului (cel care nu ştie dacă bunul este pierdut
sau uitat, dar ia bunul, asumându-şi riscul că ar putea să ia un bun aflat în posesia altuia, cel care are
consimţământul să folosească un bun determinat, dar acceptă să ia un altul asemănător, fiindu-i indiferent
dacă are consimţământul părţii vătămate şi pentru acesta. Or, dacă agentul nu ştie cui aparţine bunul şi îl
sustrage acceptând că ar putea să aparţină unei persoane care nu şi-a dat acordul să-i fie luat.
În această ultimă ipoteză, autorul acceptă că bunul va rămâne în stăpânirea sa, în cazul în care,
cel de la care a luat bunul nu îi îndeplineşte cerinţele.
Art. 208 C pen prevede că bunul trebuie luat în scopul însuşirii pe nedrept. Plecându-se de la
această formulare s-a considerat că cel care sustrage un bun de la debitorul său pentru a-şi asigura
recuperarea creanţei nu comite o luate în scopul însuşirii pe nedrept, fapta având doar un caracter civil. De
exemplu proprietarul unui imobil sustrage bunurile chiriaşului care nu şi-a plătit chiria.
S-a susţinut că judecătorul trebuie să facă distincţia între situaţia când recuperarea unui prejudiciu prin
actul de sustragere a fost cauza furtului când fapta nu este sancţionată penal, de aceea în care
recuperarea datoriei este doar un pretext, ipoteza când se va reţine un furt.
A. Filipaş, op. cit., p. 318.
H. Troendle, T. Fisher, op. cit., p. 1524, par. 31; I. Pradel, op. cit., p. 605; E. Dreyer, op.
Dec. nr. 663/2005, secţia penală şi de minori, C Ap. Cluj citată în Codul penal, ediţie îngrijită de
Georgina Bodoroncea, Irina Kuglay, Lavinia Lefterache, Ionuţ Matei, Iuliana Rătescu, Codul penal
Credem că printr-o atare soluţie vom încuraja toţi debitorii să-şi recupereze singuri prejudiciul.
Din acest motiv, jurisprudenţa este favorabilă ideii de furt într-un astfel de caz.
Chiar dacă vom diferenţia ipoteza în care creditorul ia bunul fără a dispune de el în nici un fel,
de ipoteza în care creditorul amanetează bunurile chiriaşului pentru a-şi recupera paguba, când doctrina
susţine că însuşirea se face fără drept şi fapta este furt, tot nu vom oferi o soluţie juridică adecvată social.
În cazul în care fapta ar avea doar un caracter de ilicit civil, se pune întrebarea până când creditorul va
putea să păstreze acel bun, dacă chiriaşul refuză în continuare să-şi plătească datoria.
Răspunsul este acelaşi, adică până când o instanţă îl va obliga să o facă. În cazul în care creditorul
îşi satisface creanţa în acest fel, tot o instanţă de judecată va trebui să rezolve litigiul legat de
recuperarea bunului.
Din acest motiv credem că este mai simplu să sancţionăm aceste forme extralegale de „asigurare a
reparării prejudiciului”.
Argumentul de natură civilă, în sensul că creditorul are doar corpus-ul nu şi animus-ul, în cazul
posedării bunului luat cu titlu de garanţie, credem că poate fi combătut.
Niciodată cel care sustrage un bun nu poate să aibă şi animus-ul posesiei acelui bun în sens civil, în
contradictoriu cu proprietarul legitim al bunului. Or se susţine că tocmai faţă de proprietar nu există un
act de sustragere cu animus, atunci când creditorul ia un bun al debitorului (deci are corpus) pentru a-şi
asigura plata creanţei (nu are animus specific posesiei).
 Dacă deţinerea bunului de către creditor după sustragerea de la debitor ar avea un caracter licit, din
punct de vedere penal, ar însemna că debitorul ar trebui să fie sancţionat pentru furt, dacă sustrage la
rândul lui bunul care i-a fost sustras de către creditor.
De lege lata, singura interpretare raţională ar fi aceea că, dacă un bun este luat cu titlu de garantare a
unei datorii a posesorului, sau pentru a determina o anumită conduită din partea acestuia, există scopul
însuşirii pe nedrept. Aceasta pentru că în cazul în care posesorul nu îndeplineşte cererea creditorului care
ia luat bunul, acesta rămâne în stăpânirea creditorului, aceasta fiind intenţia, cel puţin eventuală, a
creditorului în momentul luării bunului debitorului.
De lege ferenda, considerăm că se poate renunţa la precizarea că sustragerea trebuie comisă în scopul
însuşirii pe nedrept. Scopul trebuie să fie acela al îmbogăţirii injuste. Această modificare este necesară,
deoarece, interpretând foarte scrupulos textul în vigoare, un infractor ar putea susţine că el a luat un
bun, altul decât un vehicul, în scopul folosirii pe nedrept, caz în care furtul nu ar mai fi tipic (de
exemplu, hoţul sustrage televizorul cu scopul de a-l folosi fără drept).
În practica judiciară română, se respinge o asemenea apărare, prezumându-se că scopul a fost
acela al însuşirii. De exemplu, în Codul penal francez în art. 311-1, furtul este definit ca fiind
sustragerea frauduloasă a unui bun al altuia. În codul penal italian şi german se foloseşte ideea de scop,
dar nu cu privire la destinaţia acelui bun, adică însuşire sau folosire, ci se pleacă de la ideea de îmbogăţire
frauduloasă ca urmare a sustragerii. Din perspectiva acestor texte, faptele mai sus prezentate de noi, ce
ar putea naşte discuţii raportat la reglementarea noastră, intră fără putinţă de tăgadă în tipicitatea
furtului, deoarece scopul îmbogăţirii injuste există în toate ipotezele de mai sus.
Teoretic, scopul însuşirii pe nedrept ar putea fi interpret în sens mai larg ca fiind o îmbogăţire injustă.
Pentru rigoare ştiinţifică, scopul însuşirii pe nedrept din art. 208 alin. 1 C pen. trebuie interpretat şi
prin raportare la scopul folosirii pe nedrept în cazul vehiculelor aşa cum este prevăzut în art. 208 alin4 CP
Furtul de folosinţă. Art. 208 alin. 4 C pen. incriminează luarea unui vehicul cu scopul de a-l folosi pe
nedrept. Credem că este o modalitate distinctă de comitere a furtului care poate fi reţinută în concurs cu
furtul comis în scopul sustragerii unui bun.
Raţiunea incriminării acestui comportament a fost tocmai faptul că prin anii ’50 ai secolului trecut,
tineri rebeli „împrumutau” maşinile găsite pe stradă pentru a face o plimbare cu prietenii.
A2 a zi dimineaţa, aduceau maşinile la locul de unde le luaseră, şi pentru a nu fi acuzaţi nici
măcar de furt de benzină, aşa cum prop unii jurişti, făceau şi plinul atunci când aducea maşina înapoi.
În mod evident, ei foloseau fără drept aceste vehicule.
Codul penal german a incriminat distinct fapta de folosire neautorizată a unui vehicul pentru a
combate aceste fen, iar doctrina franceză a inventat conceptul de sustragere temporară, în aceste ipoteze.
Ambele soluţii au evitat să soluţioneze sancţionarea penală a acestor fapte prin modificarea
elementului subiectiv al furtului, deoarece acesta nu prezenta elemente de particularitate. Jurisprudenţa
franceză a încercat să extindă noţiunea de sustragere de la ipoteza clasică, adică sustragerea
definitivă, aşa cum era ea până atunci subînţeleasă, la sustragerea temporară. Nici soluţia franceză
nu este la adăpost de critică, deoarece devine dificilă delimitarea sustragerii temporare de repararea
imediată a prejudiciului.
În varianta germană, se consideră că faptele nu îndeplinesc condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de
furt, în sensul ei tradiţional, ci trebuie incriminate în mod distinct, deoarece altfel se modifică
conceptul de furt aşa cum este el înţeles în mod tradiţional. De altfel, Codul penal german tratează şi
sustragerea de energie ca o faptă distinctă (paragraful 248c C pen. german) de furtul unui bun corporal
(paragraful 242 C pen. german).
Legiuitorul român a încercat să rezolve această problemă prin modificarea laturii subiective a furtului,
dar care, la o interpretare per a contrario, riguros ştiinţifică, ar duce la consecinţe discutabile, adică faptul
de a nu sancţiona furtul comis în scopul folosirii unui alt bun decât un vehicul.
De exemplu, cel care sustrage o carte dintr-o bibliotecă sau dintr-o librărie pentru a o citi şi, apoi, o
înapoiază nu ar trebui sancţionat pentru furt în scopul însuşirii, deoarece el a urmărit să folosească acel
bun. O atare soluţie care pare justificată doctrinar, pornind de la definiţia legală a furtului, dar ne întrebăm
dacă este un mijloc eficient de combatere a tuturor formelor de sustragere, adică raţiunea de a
exista a infracţiunii de furt.
S-a susţinut că agentul trebuie să facă dovada că bunul mobil sustras, altul decât vehiculul, a fost luat
în scopul folosirii pe nedrept.
Credem că această probă este relativ simplă de făcut deoarece în general orice bun este luat în scopul
folosirii, dacă nu se consumă prin folosire (de exemplu se sustrage un televizor pentru a-l folosi, se
sustrage o carte din librărie pentru a o citi etc).
De aceea, credem că jurisprudenţa a fost mai pragmatică şi a sancţionat ca furturi aceste forme de
sustragere, chiar dacă autorul a invocat faptul că a dorit doar să folos acel bun şi nu să şi-l însuşească.
Aceste fapte sunt considerate furturi în majoritatea sistemelor penale europene, dobândirea unui
bun urmare a unei sustrag este o formă de îmbogăţ injustă ce îndeplin condiţiile de tipicitate ale furtului.
Revenind la sustragerea unui vehicul, arătăm că dacă folosirea vehiculului se face pe o durată mare de
timp, asta înseamnă că, în realitate, suntem în prezenţa unui furt în scopul însuşirii, chiar dacă cel care a
sustras restituie bunul după folosirea îndelungată a acestuia.
Definiţia vehiculului este cea oferită de art. 6 pct. 35 din OUG nr. 195/2002 republicată:
vehiculul este un sistem mecanic care se deplasează pe drum, cu sau fără mijloace de autopropulsare,
utilizat în mod curent pt transportul de pers şi/sau bunuri ori pentru efectuarea de servicii sau lucrări.
În cazul în care agentul, după ce foloseşte autoturismul, sustrage şi piese ale acestuia, comite un
concurs de infracţiuni între furtul în scopul folosirii vehiculului şi furtul în scopul însuşirii pieselor.
Momentul consumării furtului în această modalitate are anumite parti- cularităţi.
Cel care împinge maşina din parcare în vederea luării în scopul folosirii comite o tentativă de furt până
în momentul în care reuşeşte să folosească acel vehicul.
De lege ferenda, ar trebui incriminată fapta celui care foloseşte fără drept un vehicul, pentru că, în
esenţă, în aceasta constă în concret fapta celui care ia un vehicul în scopul folosirii fără drept.
Luarea în scopul folosirii înseamnă în realitate o folosire a acelui bun. Coautoratul la această
modalitate a furtului este posibil doar în măsura în care acel vehicul se poate conduce de două sau mai
multe persoane. Prin conducător al unui autovehicul se înţelege persoana care determină punerea în
mişcare şi acţionează asupra direcţiei de deplasare pe drum a vehiculelor.
Tentativa la infracţiunea de furt, indiferent de formele acestuia este incriminată.
Cu priv la distincţia dintre o tentativă de furt şi o faptă consumată, au fost exprimate mai multe teorii:
Conf teoriei contractaţiunii, susţin de Paulus, fapta se consumă la atingerea bunului de către infractor.
Conform teoriei amovării, susţinută de Ulpian, fapta se consumă la mutarea bunului din locul în care
era bunul înainte de acţiunea infracţională.
Susţinătorii teoriei ablaţiunii cred că fapta se consumă în momentul transportării bunului de la locul
unde se afla el, simpla mutare nefiind suficientă pentru consumarea faptei.
Susţinătorii teoriei ilaţiunii opinează că furtul se consumă în momentul ascunderii bunului.
Teoria apropriaţiunii este cea mai răspândită în doctrină,şi practica judiciară şi porneşte de la
ideea că fapta se consumă în momentul când bunul a intrat în sfera de dispoziţie a autorului.
Momentul în care bunul a intrat în sfera de dispoziţie a autorului se apreciază în concret.
Avantajul major al acestei abordări este acela că permite soluţii flexibile ţinând cont de realităţile
faptice. Judecătorul aprec dela cazlacaz dacă bunul a intrat sau nu în concret în sfera de dispoziţi a hoţului.
Controversele nu au fost generate de îmbrăţişarea uneia sau alteia dintre teoriile de mai sus,
deoarece majoritatea covârşitoare a doctrinei consideră întemeiată teoria apropriaţiunii, ci au fost
determinate de situaţia de speţă, respectiv dacă bunul a intrat sau nu în sfera de dispoziţie a hoţului.
Pentru a se uşura sarcina practicienilor, s-a propus a se distinge între însuşirea obiectelor mici, când
fapta se consumă atunci când făptuitorul a pus bunul în buzunar, sau într-o sacoşă, indiferent dacă
agentul a părăsit imobilul din care a sustras sau nu, şi însuşirea bunurilor mari, când furtul se consumă
atunci când agentul a scos bunul din spaţiul în care se afla el de obicei (de exemplu, a scos frigiderul din
casă etc.). Aceasta deoarece în cazul bunurilor mari, spre deosebire de cele mici, doar după acest moment
se poate aprecia că acesta a intrat în sfera de dispoziţie a hoţului.
Aceasta nu înseamnă că nu este posibil ca furtul să fie consumat chiar dacă era un bun mare şi
nu s-a depăşit spaţiul în care se afla bunul, când hoţul se comportă faţă de acesta ca un stăpân (de
exemplu, deteriorează intenţionat bunul pentru a putea susţine că acest bun are semne particulare şi că nu
ar aparţine părţii vătămate).
În cazul sustragerii dintr-un loc asigurat cu pază, s-a susţinut că furtul se consumă în momentul în care
autorul a reuşit să depăşească paza.
Credem că această afirmaţie trebuie nuanţată. Dacă, de exemplu, făptuitorul, într-un supermarket,
consumă un bun de pe un raft, cu siguranţă nu a depăşit paza, dar furtul este unul consumat. În cazul
acestor tipuri de furturi, trebuie să analizăm în concret dacă bunul a intrat sau nu în sfera de dispoziţie a
agentului. Dacă, de exemplu, un bun de dimensiuni mici este ascuns în buzunar, fapta este consumată,
chiar dacă el a fost prins de personalul de pază al magazinului la ieşirea din magazin, pentru că a fost
filmat de camerele de supraveghere. Faptul că agentul nu a apucat să părăsească incinta magazinului nu se
poate constitui ca o prezumţie absolută că bunul nu a intrat în posesia acestuia.
Sancţiunea. Furtul simplu se sancţionează cu pedeapsa închisorii între 1 şi 12 ani.
Formele calificate ale furtului sunt reglementate de art. 209 C. pen:
Codul penal român instituie nenumărate forme de furt calificat. Pentru ca să poată comite un furt în
formă simplă, infractorul trebuie să cunoască temeinic Codul penal. De exemplu, Codul penal german
reglementează 7 forme de furt calificat, cel francez aproximativ 10 forme agravate, incluzând şi
tâlhăria care, în sistemul francez, este considerată un furt agravat, iar în Codul penal italian sunt 8 forme
agravate de furt. Tot 8 forme agravate erau şi în Codul penal român, la intrarea sa în vigoare în 1969.
Astăzi, în art. 209 C. pen, prin contribuţia legiuitorul român post decembrist s-au creat noi şi noi forme de
furt calificat (aproximativ 20).
Practic astăzi, în sistemul Codului penal român, regula este furtul calificat şi excepţia, furtul simplu.
Dacă se realizează tipicitatea mai multor forme agravate, nu se va reţine un concurs de infracţiuni, ci se va
reţine un singur furt calificat, dar cu reţinerea tuturor circumstanţelor de calificare.
Prima formă agravată, prevăzută în alineatul 1, constă în comiterea faptei în următ împrej
a. de două sau mai multe persoane împreună. Se iau în calcul cei care în concret desfăşoară
activităţi de coautorat sau complicitate concomitentă, indiferent dacă toţi vor şi răspunde penal pentru
aceste forme de participaţie.
Cel care distrage atenţia părţii vătămate este complice la furt şi nu coautor, pentru că nu
comite acte de executare. Coautoratul nu este posibil la furtul în formă simplă pentru că această
împrejurare califică furtul comis de două persoane împreună. Circumstanţa este una reală.
b. de o persoană având asupra sa o armă sau o substanţă narcotică. Noţiunea de armă este definită
în art. 151 C pen. cu referire la art. 2 alin. 1 pct. 1 din Legea nr. 295/2004. Nu se include aici şi noţiunea
de armă asimilată, deoarece un obiect devine armă asimilată doar dacă este folosit la atac. Dacă este
folosit, atunci agentul comite o tâlhărie. Prin substanţă narcotică se înţelege orice substanţă care este aptă
să provoace artificial adormirea unei pers. Ea nu este similară cu substanţa stupefiantă sau cu drogurile.
Circumstanţa este una reală.
c. de către o persoană mascată, deghizată sau travestită.
Persoana este mascată atunci când are faţa acoperită cu o mască sau îi este colorată, astfel încât să nu
poată fi recunoscută sau uşor recunoscută.
Ea este deghizată atunci când şi-a schimbat înfăţişarea în întregime, sau în parte, pentru a fi percepută
ca o altă persoană sau un alt obiect, lucru sau fiinţă. Dacă, însă, noua înfăţişare semnifică caracteristicile
sexului opus, atunci persoana este travestită.
Circumstanţa este una reală.
d. asupra unei persoane aflată în imposibilitate de a-şi exprima voinţa sau de a se apăra.
Imposibilitatea de a se apăra presupune incapacitatea fizică de a opune rezistenţă celui care încearcă să-i
fure un bun părţii vătămate.
De regulă, victima conştientizează existenţa acţiunii de sustragere, dar nu poate face nimic să o
împiedice. Imposibilitatea de a-şi exprima voinţa presupune o stare psiho-fiziologică care împiedică
victima să-şi dea seama ce se petrece cu ea sau de a-şi manifesta voinţa (intoxicaţie cu alcool, substanţe
stupefiante, medicamente etc.).
Motivul pentru care se află în această stare este irelevant (autoprovocat de partea vătămată sau de altă
persoană, cauze fizice sau psihice etc.).
Partea vătămată nu trebuie să ajungă în această stare datorită acţiunii infractorului care doreşte astfel
să-şi înlesnească sustragerea, deoarece fapta ar fi o tâlhărie.Circumstanţa este una reală.
e. într-un loc public
Intră în discuţie doar comiterea faptei în situaţii prevăzute de art. 152 lit. a şi b C pen., adică locul
care este întotdeauna accesibil publicului, precum şi locul care este accesibil publicului în anumite
împrejurări. Condiţia cu privire la prezenţa a cel puţin 2 persoane nu mai trebuie a fi îndeplinită, deoarece
fapta trebuie comisă în loc public şi nu în public (de exemplu, furtul comis pe stradă, în magazinele
deschise publicului etc.).Circumstanţa este una reală.
f. într-un mijloc de transport în comun.
Mijlocul de transport în comun trebuie efectiv folosit la aceasta şi nu intră în această categorie un
vehicul destinat mijlocului de transport în comun (adică, dacă furtul se comite dintr-un tramvai garat în
depou, nu este unul calificat, deoarece în acea perioadă tramvaiul nu era un mijloc de transport în comun).
Mijlocul de transport în comun poate fi destinat prin construcţie acestui scop (tramvai, troleibuz,
autobuz, avion, vapor etc.) sau poate fi adaptat nevoilor locale de transport în comun (remorcă pentru
persoane trasă de un camion sau tractor etc.).Taxiurile nu se includ în categoria de mijloace de
transport în comun, deoarece el transportă de regulă un singur client pe traseul şi la destinaţia solicitată
de acesta, fără a avea un anumit orar al curselor şi o anumită rută.
Circumstanţa se reţine cu privire la bunurile aflate asupra călătorilor sau aşezate ori depuse în mijlocul
de transport în comun.
Furtul comis într-un mijloc de transport în comun este în mod evident şi un furt comis în loc
public, dar există un concurs de calificări şi se va reţine doar agravanta comiterii faptei într-un
mijloc de transport, aceasta din urmă având un caracter special, raportat la art. 209 alin. 1 lit. e C pen..
Circumstanţa este una reală.
g. în timpul nopţii.
Pentru a se reţine această agravantă se ia în calcul doar fenomenul natural al nopţii, care diferă în
funcţie de anotimp. Se apreciază în concret dacă era instalată noaptea din punct de vedere natural.
Nu trebuie să fie folosite criterii rigide de genul: noaptea există din momentul apusului soarelui,
retragerea oamenilor la culcare etc.
Nu are importanţă dacă autorul a profitat sau nu de starea de întuneric sau de fenomenul nopţii.
Trebuie doar ca agentul să fi comis actul de executare sau o parte a lui în timpul nopţii, dacă fapta
este comisă în condiţiile unităţii de infracţiune.
Această interpretare a fost dată şi de Tribunalul Suprem prin Decizia de îndrumare nr. 3/1970.
Dacă fapta se comite în anumite locuri unde nu există lumină naturală sau aceasta nu poate pătrunde,
îndeplinirea cerinţei se raportează la faptul dacă într-un loc unde putea să ajungă lumina naturală era
sau nu întuneric (de exemplu, furtul comis într-o peşteră, sau într-un beci neluminat, este comis în timpul
nopţii dacă afară din peşteră sau afară din beci era noapte sau nu). Circumstanţa este una reală.
h. în timpul unei calamităţi.
Fapta de furt trebuie comisă în intervalul în care în zona respectivă se afla o calamitate. Nu este
necesar ca autorul să fi profitat de stare, ci trebuie doar ca fapta să fie comisă în intervalul cuprins de la
declanşarea calamităţii până la dispariţia situaţiei de excepţie impusă de această stare.
Nu este necesar ca autorităţile să fi declarat zona ca fiind una calamitată, ci trebuie ca în concret să
se declanşeze acea calamitate. Fapta trebuie comisă până la încetarea stării de calamitate dpdv faptic.
Circumstanţa este una reală.
i. prin efracţie, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei
mincinoase.
Efracţia presupune înlăturarea prin violenţă a unei încuietori, sistem sau dispozitiv de închidere.
Dec. pen. nr. 1713/2004 a C. Ap. Bucureşti, secţia I penală, în D. Lupaşcu, (coordonator)
Curtea de Apel Bucureşti, Practică judiciară penală 2003-2004, Ed. Brilliance,
Publicată în RRD nr. 5/1970, p. 120.
Infracţiunea de distrugere a sistemului de închidere este absorbită în această formă calificată de furt,
deoarece, de regulă, efracţia se face prin distrugerea sistemului de închidere.
Nu este considerat sistem de închidere sigiliul aplicat, deoarece el nu se constituie ca o piedică în
calea accesului în spaţiul sau în bunul pe care este pus, ci se constituie ca o dovadă a faptului că nu a
pătruns nimeni acolo cu sau fără drept.
Dacă agentul pătrunde în casă şi găseşte un dulap încuiat, pe care îl sparge, fapta va fi comisă
prin efracţie. Dacă însă pătrunde în casă şi găseşte o valiză încuiată pe care o sustrage în întregime, atunci
nu există nici un act specific distrugerii unui sistem de închidere.
Legarea unei porţi cu o sârmă nu determină reţinerea acestei forme agravate, deoarece, de principiu, o
sârmă nu este un sistem de încuiere sau dispozitiv, care să împiedice accesul, oricine având posibilitatea
să desfacă acea sârmă.
Escaladarea presupune depăşirea pe deasupra a unui obstacol în calea pătrunderii neautorizate (gard,
perete, fereastră) prin sărirea acestuia, căţărarea, folosirea unor aparate de zbor etc. Pătrunderea pe
sub acel obstacol nu constituie o escaladare, chiar dacă agentul încearcă să depăşească acel obstacol,
deoarece s-ar face o analogie în defavoarea celui acuzat.
În cazul în care agentul a sărit un gard de 40 de cm care înconjura imobilul, apoi a pătruns în
casă pe uşa deschisă şi a sustras mai multe bunuri, fapta nu e comisă prin escaladare, deoarece acel
gard nu era un obstacol în calea pătrunderii neautorizate.
Dacă mijlocul firesc de a ajunge la bunul respectiv este căţărarea, ea nu se subsumează noţiunii de
escaladare. S-a decis că fapta nu este comisă prin escaladare când inculpatul a urcat treptele situate
pe stâlpii de înaltă tensiune şi a sustras conductori de electricitate.
La fel dacă autorul a urcat pe scări până la un etaj superior fapta nu este comisă prin escaladare,
deoarece acesta este mijlocul firesc de a ajunge în acel loc.
Dacă autorul a urcat pe balcon şi a ajuns la un etaj superior de unde a sustras bunuri fapta s-a
comis prin escaladare.
Folosirea fără drept a unei chei adevărate. În acest caz, agentul nu este autorizat să folosească cheia
respectivă, care însă este adevărată. Cheia ajunge în posesia autorului fiind găsită, furată sau dată spre
păstrare agentului etc.
Dec. pen. nr. 645/2004 a C. Ap. Bucureşti, Secţia a II-a penală, în D. Lupaşcu, op. cit.,
Cheia multiplicată este o cheie adevărată, dacă este multiplicată de cel care are dreptul să
folosească cheia originală, şi este mincinoasă dacă multiplicarea se face de către o persoană care nu este
autorizată să multiplice cheia originală.
Folosirea unei chei mincinoase presupune folosirea oricărui dispozitiv care descuie o
încuietoare fără a o distruge, indiferent că este o cheie multiplicată neautorizat, şperaclu sau orice
alt instrument de această natură.
Relaţia furtului cu violarea de domiciliu poate fi abordată ca fiind: o unitate naturală, o unitate
legală, infracţiuni concurente sau infracţiunea de violarea de domiciliu să aibă un caracter subsidiar,
raportat la furt.
Considerăm că se va reţine un concurs de infracţiuni între violarea de domiciliu şi furtul calificat.
Aceasta deoarece textul legal înlătura posibilitatea de a se reţine unitatea legală sub forma infracţiunii
complexe şi nu există vreo reglementare care să stabilească caracterul subsidiar al violării de domiciliu.
Nu există o reglementare a acestor soluţii în conţinutul furtului calificat sau al violării de domiciliu.
Nu se poate reţine nici absorbţia naturală, deoarece se poate comite un furt calificat prin efracţie
fără a se comite şi o violare de domiciliu (de exemplu, pătrunderea într-un spaţiu comercial prin
distrugerea sistemului de închidere).
Sancţiunea. Furtul calificat din acest alineat se sancţionează cu pedeapsa închisorii între 3 şi 15 ani.
În alineatul 2 al art. 209 sunt prevăzute şi alte împrejurări de calificare a furtului:
a. sustragerea unui bun care face parte din patrimoniul cultural. Fapta are un caracter
agravat datorită unor caracteristici ale bunurilor sustrase, adică în concret sunt bunuri care fac parte din
patrimoniul naţional.
Bunurile care fac obiectul acestui furt calificat sunt definite în art. 1 şi 3 din Legea privind protejarea
patrimoniului cultural mobil nr. 182/2000.
b. un act care serveşte pentru dovedirea stării civile, pt legitimare sau identificare.
Furtul este unul calificat atunci când obiectul material al furtului este un act care serveşte pentru
dovedirea stării civile, pentru legitimare sau identificare. Textul legal se referă la actele de stare
civilă sau orice alte acte care servesc la legitimare sau identificare (de exemplu, carte de identitate,
legitimaţie de student, paşaport, legitimaţie de serviciu).
Nu intră în categoria acestor acte cele prin care s-ar putea ajunge în mod indirect la stabilirea stării
civile, legitimare sau identificare (actele de studii, de calificare profesională, diplome sau distincţii).
S-a susţinut că atunci când se sustrage o geantă cu scopul de a-şi însuşi banii, însă agentul sustrage
şi actele de identitate ale persoanei, furtul va fi comis cu intenţie eventuală.
Agentul prevede că prin sustragerea poşetei va sustrage şi actele de identitate ale victimei, deoarece
este o probabilitate foarte mare ca acolo să se găsească actele de identitate ale victimei.
Raportat la faptul că în opinia noastră furtul se poate comite şi cu intenţie eventuală încadrarea faptei
ca fiind un furt calificat nu mai ridică nici o dificultate.
Sancţiunea. Furtul calificat din acest alineat se sancţionează cu pedeapsa închisorii între 3 şi 15 ani.
A doua formă agravată de furt este reglementată de art. 209 alin 3. C pen., şi cuprinde furtul
comis în următoarele împrejurări:
a. sustragerea de ţiţei, gazolină, condensat, etan lichid, benzină, motorină, alte produse
petroliere sau gaze naturale din conducte, depozite, cisterne sau vagoane cisternă. La această formă
agravată de furt, unele acte preparatorii sunt asimilate tentativei. Astfel, sunt considerate tentativă şi
efectuarea de săpături pe terenul aflat în zona de protecţie a conductei de transport a ţiţeiului, gazolinei,
etanului lichid, benzinei, motorinei, a altor produse petroliere sau a gazelor naturale, precum şi deţinerea
în acele locuri sau în apropierea depozitelor, cisternelor sau vagoanelor cisternă, a ştuţurilor, instalaţiilor
sau a oricăror dispozitive de prindere ori perforare.
b. sustragerea de componente ale sistemelor de irigaţii. De exemplu, fapta de a sustrage ţevi
metalice din sistemul de irigaţie al unei societăţi comerciale.
c. sustragerea de componente ale reţelelor electrice.
d. sustragerea unui dispozitiv ori a unui sistem de semnalizare, alarmare ori alertare în caz de
incendiu sau alte situaţii de urgenţă publică.
e. sustragerea unui mijloc de transport sau orice alt mijloc de intervenţie la incendiu, la
accidentele de cale ferată, rutieră, navală sau aeriană, ori în caz de dezastru.
f. instalaţii de siguranţă şi dirijare a traficului feroviar, rutier, naval şi aerian şi componente
ale acestora, precum şi componente ale mijloacelor de transport aferente.
g. bunuri prin însuşirea cărora se pune în pericol siguranţa traficului şi a persoanelor pe
drumurile publice.
h. cabluri, linii, echipamente şi instalaţii de telecomunicaţii, radiocomunicaţii, precum şi
componente de comunicaţii. Cu privire la acest aspect, s-a decis prin Dec. nr. II/2006 a ÎCCJ dată în
Recursul in interesul legii că fapta de însuşire pe nedrept de cabluri, linii, echipamente şi instalaţii de
telecomunicaţii, radiocomunicaţii, precum şi componente de comunicaţii constituie infracţiunea de furt
calificat prevăzută de textul de lege menţionat numai dacă, în momentul sustragerii, acestea erau efectiv
integrate într-o reţea sau într-un sistem de comunicaţii aflat sau nu în funcţiune.
Sancţiunea. Furtul calificat din acest alineat se sancţionează cu pedeapsa închisorii între 4 şi 18 ani.
A treia formă agravată de furt calificat este reglementată de alin. 4 al art. 209 C pen. şi incrimin
furtul care a produs consecinţe deosebit de grave. Această noţiune este definită în art. 146 CP
Prin consecinţe deosebit de grave se înţelege o pagubă materială mai mare de 200 000 lei sau o
perturbare deosebit de gravă a activităţii, cauzată unei autorităţi publice sau oricăreia dintre unităţile la
care se referă art. 145, ori altei persoane juridice sau fizice.
Sancţiunea. Această formă agravată se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de
ani şi interzicerea unor drepturi.
Furtul la plângere prealabilă
În art. 210 C pen. sunt incriminate şi anumite forme care se urmăresc doar la plângerea
prealabilă. Din această perspectivă par nişte forme atenuate. În realitate, sancţiunea este aceeaşi,
adică de furt simplu sau calificat după caz, doar că fapta se urmăreşte la plângerea prealabilă.
În cazul în care sunt incidente dispoziţiile furtului la plângere prealabilă, existenţa cu privire la aceeaşi
faptă şi a unor circumstanţe specifice furtului calificat (de exemplu comiterea faptei în timpul nopţii etc.)
nu determină schimbarea încadrării juridice din dispoziţiile art. 210 C pen.
Aceste circumstanţe pot doar influenţa alegerea sancţiunii, modalităţii de individualizare a sancţiunii
sau a cuantumului ei.
a. furtul săvârşit între soţi. Această relaţie între infractor şi parte vătămată trebuie să existe în
momentul comiterii actului de sustragere, indiferent dacă ulterior căsătoria este desfăcută sau
desfiinţată. Poate privi doar bunuri proprii ale celuilalt soţ sau bunuri care se află în posesia sau detenţia
legitimă a celuilalt soţ.
b. furtul săvârşit între rude apropiate. Calitatea de „rude apropiate” este cea stabilită de art.
146 C pen. Nu are importanţă locul unde se comite această faptă, singura condiţie se referă la calitatea
specială a agentului şi a părţii vătămate.
c. furtul săvârşit de minor în paguba tutorelui său. Subiectul activ este o persoană sub 18 ani.
Calitatea de tutore trebuie să aibă semnificaţia conferită de lege. Dacă, în fapt, un adult ocroteşte un
minor, fără ca această activitate să fie comisă în temeiul unui drept conferit de lege, şi este victima unui
furt comis de minorul respectiv, fapta nu îndeplineşte condiţiile de tipicitate ale furtului atenuat în această
modalitate. Se poate reţine eventual furtul comis de cel care locuieşte împreună cu victima.
Furtul la plângere prealabilă nu se poate reţine dacă fapta este comisă de tutore în paguba minorului.
Minorul nu trebuie să locuiască la tutorele său, fiind suficient ca partea vătămată să aibă această
calitate la momentul comiterii faptei.
d. de către cel care locuieşte împreună cu partea vătămată sau este găzduit de aceasta.
Noţiunea de locuire împreună şi cea de găzduire au fost definite de Tribunalul Suprem prin
Decizia de îndrumare nr. 8/1971.
 Locuire împreună înseamnă folosirea de către făptuitor şi partea vătămată a aceleiaşi locuinţe, în mod
permanent sau temporar, dar cu caracter de stabilitate. Nu locuiesc împreună cei care ocupă ocazional
împreună o cameră de hotel etc.
Găzduirea înseamnă oferta gazdei, bazată pe încredere, făcută beneficiarului de a folosi
locuinţa pe o durată scurtă.
S-a decis că nu sunt îndeplinite condiţiile de tipicitate ale acestei forme de furt atunci când inculpatul,
chemat de partea vătămată pentru a repara o clocitoare, din cauza stării de ebrietate în care se afla, a rămas
peste noapte în locuinţa părţii vătămate şi, în timpul nopţii, i-a sustras acesteia autoturismul care era
parcat în curtea casei. S-a considerat că nu există în speţă relaţ de încredere specifică acţiunii de găzduire.
Dec. pen. nr. 1542/2004 a C. Ap. Bucureşti, secţia a II-a, în D Lupaşcu, op. cit., p. 139.
Cel care sustrage bunuri din camera de hotel nu comite un furt la plângere prealabilă, deoarece el este
cazat, adică i se oferă un serviciu plătit, fără a exista o relaţie bazată pe încredere.
Aspecte procesuale. Aceste furturi atenuate se urmăresc la plângerea prealabilă, iar împăcarea
părţilor înlătură răspunderea penală.
Tâlhăria
Art. 211 C pen. incriminează, sub denumirea de tâlhărie, furtul prin întrebuinţarea de violenţe sau
ameninţări, ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, precum şi
furtul urmat de întrebuinţarea unor asemenea mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru
înlăturarea urmelor infracţiunii ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea.
Este o infracţiune complexă, care absoarbe infracţiunea de furt, pe de o parte, şi infracţiunea de
ameninţare, loviri sau alte violenţe, pe de altă parte. Lipsirea de libertate a victimei pe durata
agresiunii este absorbită în mod natural în conţinutul infracţiunii de tâlhărie, dacă nu durează mai mult
decât actul de executare a acesteia. Dacă depăşeşte această durată, cele 2 infracţ pot fi reţinute în concurs.
În sistemele judiciare, există două abordări de principiu, fie tâlhăria este considerată ca o infracţiune
distinctă (art. 628 C pen. italian, adică Rapina; paragraful 249 C pen. german, adică Raub), fie este
considerată a fi un furt agravat comis prin violenţă (art. 311-4, pct. 4. C pen. francez).
Legiuitorul român a ales prima variantă, optând pentru sistemul autonomiei conceptuale a
tâlhăriei raportată la furt. Aceasta nu înseamnă că ea ar fi altceva decât o infracţiune contra
patrimoniului. Lezarea şi a altor valori se subsumează ideii de lezare a unor obiecte juridice secundare
raportat la obiectul juridic principal, care este patrimoniul. Aceste precizări sunt necesare pentru a stabili
momentul în care se consumă această infracţiune, adică atunci când este lezat patrimoniul persoanei, şi nu
când se exercită violenţe pentru a deposeda victima.
În sistemul de Cod penal Carol II tâlhăria avea o formă de bază, tâlhăria comisă prin constrângerea
victimei şi forme asimilate respectiv tâlhăria comisă prin punerea victimei în imposibilitatea de a se
apăra şi tâlhăria constând în actul de violenţă pentru a-şi asigura scăparea. În sistemul actual legiuitorul
a creat o singură formă de bază care cuprinde şi tâlhăria propriu-zisă dar şi formele ei asimilate.
Subiectul activ este general. Infracţiunea poate fi comisă şi de o persoană juridică. De exemplu, firma
de construcţii care sustrage fără drept pietriş de pe terenul unei persoane decide să trimită odată cu şoferii
şi agenţi de pază care îi ameninţă pe proprietarii care încearcă să se opună actului de sustragere.
Latura obiectivă. Actul de executare a tâlhăriei are un conţinut complex şi este alcătuit din două
activităţi conjugate: furtul, ca acţiune principală, şi constrângerea, ca acţiune subsidiară, aceasta din urmă
fiind modalitatea de înlesnire, în sens larg, a sustragerii.
Acţiunea de furt implică luarea unui bun mobil al altuia în scopul însuşirii pe nedrept.
Sustragerea se realizează şi prin fapta victimei, când aceasta este constrânsă să remită ea bunurile (de
exemplu, să pună bunurile sale în sacoşa tâlharului). Toate condiţiile de tipicitate ale furtului trebuie
îndeplinite şi în cazul tâlhăriei.
Se poate reţine ca şi componentă a tâlhăriei şi furtul în scopul folosirii pe nedrept, deoarece legea nu
face o asemenea distincţie. Dacă sustragerea unui bun nu intră sub incidenţa furtului, fiind aplicabil un
text dintr-o lege specială pentru o astfel de faptă, fapta nu se încadrează la tâlhărie dacă autorul sustrage
acest bun prin violenţă.
De exemplu, se va reţine un concurs de infracţiuni între sustragerea de material lemnos din pădure (de
exemplu, sustragerea de lemn din pădure care intră sub incidenţa art. 110 C. silvic) şi infracţiunea de
loviri sau alte violenţe, ori ameninţare, după caz.
Această soluţie este determinată de împrejurarea că se face referirea expresă în art. 211 C pen.
la furt înţeles ca şi nomen juris. Extinderea noţiunii de furt şi la infracţiunile silvice ar fi o analogie în
defavoarea celui acuzat, deşi, din punct de vedere obiectiv, practic suntem tot în prezenţa unei sustrageri
prin violenţă a unui bun.
A doua componentă esenţială a tâlhăriei este faptul că furtul este înlesnit sau se încearcă păstrarea
bunului furat sau asigurarea scăpării prin folosirea violenţei, ameninţării sau prin punerea victimei
în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra.
Sustragerea unui lănţişor de la gât prin ruperea acestuia nu are semnificaţia unei sustrageri prin
violenţă, deoarece se profită de surprinderea victimei, iar ruperea lănţişorului nu presupune comiterea
vreunei violenţe, deoarece trebuia ca fapta să cauzeze suferinţe fizice.
În sens contrar, a se vedea A. Filipaş, op. cit., p. 356. Autorul susţine că aceste fapte sunt tâlhării
deoarece atitudinea victimei nu este importantă. Este indif dacă victim s-a opus sau nu actului sustrage
În practica judiciară majoritară, se reţine o tâlhărie în acest caz, deoarece se apreciază că ruperea
lănţişorului echivalează cu un act de violenţă.
Credem că o asemenea interpretare este nejustificată, raportat la dispoziţiile art. 180 C pen.,
care incriminează lovirea sau actul de violenţă, şi care presupune cu necesitate, în cazul ultimului
producerea unei suferinţe fizice victimei.
S-a susţinut în doctrină că noţiunea de violenţă nu trebuie să îmbrace una din formele prevăzute de art.
180, caz în care se poate susţine soluţia instanţei supreme din România.
Problema este că într-o asemenea abordare trebuie redefinit conceptul de act de violenţă. Nu ni se
propun criterii în acest sens. Tot o consecinţă ar fi aceea că infracţiunea de tâlhărie nu ar mai fi o
infracţiune complexă, deoarece absoarbe şi „acte de violenţă” care nu intră sub incidenţa vreunui text de
incriminare, care să fie absorbit în conţinutul infracţiunii de tâlhărie.
Credem că este exagerat a se considera că prin ruperea unui lănţişor de la gât s-a cauzat victimei o
suferinţă fizică. Să ne imaginăm ipoteza în care o persoană vătămată observă la gâtul unui hoţ lănţişorul
care i se furase. Dacă partea vătămată îi sustrage acest lănţişor prin smulgere, fapta de furt nu este tipică,
dar ar trebui să i se reţină infracţiunea de loviri sau alte violenţe. Credem că puţine instanţe române ar
condamna această persoană pentru comiterea infracţiunii de loviri sau alte violenţe, motivând corect că nu
există act de violenţă în sensul art. 180 C pen.
Modul în care se apără victima unei tâlhării nu are relevanţă pentru tipicitatea faptei, însă pentru a fi în
prezenţa unei tâlhării trebuie ca agentul să ştie că va sustrage nişte bunuri folosind violenţa. În aceasta
constă tâlhăria.
Nu este suficient să se aprecieze că dacă victima a fost surprinsă de actul de sustragere fapta va fi
automat tâlhărie.
S-ar putea să fie un furt prin surprinderea victimei.
Dacă autorul sustrage un bun fără să comită nici un fel de violenţă, s-ar putea ca victimei să-i fie teamă
să-l urmărească. În acest caz ne întrebăm dacă fapta ar trebui să fie o tâlhărie, deoarece lipsa de reacţia a
părţii vătămate a fost determinată de teamă după actul de sustragere.
Credem că deşi s-ar putea ca obiectiv victima să se teamă, atât în ipoteza când făptuitorul sustrage un
lănţişor smulgându-l sau când sustrage din buzunarul părţii vătămate şi partea vătămată nu
reacţionează după actul de
Dec. pen. nr. 1190/2006 a ÎCCJ pe site-ul http://www. iccj. ro; Dec. pen. nr. 2215/1998 în Dreptul
nr. 1/2000, p. 160; Dec. pen. nr. 363/1994 a CSJ în Bulet jurisprud,1994, Ed. Proema, Baia Mare, 1995,
sustragere, faptele sunt doar furturi. În nici unul dintre cele 2 ipotez nu există act de violenţ sau ameninţ
Extinderea noţiunii de act de violenţă echivaleaz cu o interpretare analogică în defavoarea celui acuzat.
Aceasta nu exclude ab initio posibilitatea de a se reţine tâlhărie în cazul sustragerii unui lănţişor, dacă
în concret victima este lovită sau din cauza rezistenţei deosebite a lănţişorului (era foarte gros, sau
construit dintr-un aliaj special), acesta nu cedează unei simple smulgeri, ci este sustras doar după ce
victima este trasă sau i se cauzează suferinţe fizice.
S-a susţinut ca şi fapta de vătămare corporală este absorbită în conţinutul tâlhăriei, dacă fapta se
comite prin violenţă.
O asemenea soluţie ar fi firească, dar aceasta nu înseamnă că interpretarea extensivă poate acoperi
lacuna creată de legiuitor.
Că textul în formula actuală este lacunar rezultă şi prin raportarea la forma art. 211, aşa cum era acesta
la intrarea în vigoare a actualului Cod penal, când vătămarea corporală atrăgea sancţionarea pentru
comiterea unei tâlhării în formă agravată.
Legiuitorul român, prin modificările succesive, a păstrat ca formă agravată doar tâlhăria care a
avut ca urmare vătămarea corporală gravă a victimei, dar nu a modificat corespunzător şi forma de bază
a tâlhăriei, aşa că fapta care a avut ca urmare vătămarea corporală (art. 181 C pen.) a rămas în afara
conţinutului tâlhăriei. În această ipoteză, sigura soluţie este aplicarea regulilor generale, şi anume
reţinerea unui concurs de infracţiuni între tâlhărie şi vătămare corporală.
Textul art. 211 C pen., care foloseşte expresia furt prin întrebuinţarea de violenţe, poate fi interpretat
extensiv şi pentru ipoteza când furtul ar fi comis prin vătămări corporale, doar dacă se face o analogie
în favoarea celui acuzat.
De lege ferenda, ar trebui să se revină la existenţa urmei forme agravate atunci când se comite printr-o
vătămare corporală, sau să se folosească o expresie care să poată fi extinsă şi la vătămările
corporale (de ex,folosirea în definiţia legală a expresiei generale a faptei comisă prin constrângere).
Ameninţarea trebuie să îndeplinească condiţiile de tipicitate ale art. 193 Cpen.
Punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra sepoate realiza în concret prin
administrarea sau folosirea de substanţe narcotice, stupefiante, alcool sau orice altă modalitate prin care
victima este adusă în neputinţa de a se apăra. De exemplu i se oferă paznicului o cafea în care se afla o
substanţă narcotică, iar urmare a ingerării substanţei paznicul adoarme şi autorul sustrage bunurile pe care
trebuia să le păzească victima.
Aceste acţiuni trebuie comise asupra persoanei care deţine sau protejează deţinerea unui bun, şi
care poate fi proprietarul, posesorul sau chiar cel care are în pază lucrul respectiv.
Se va reţine o singură infracţiune de tâlhărie atunci când sunt agresate mai multe persoane pentru a
sustrage un bun aparţinând unei singure persoane, deoarece infracţiunea este una contra patrimoniului,
acesta fiind protejat în principal prin incriminarea tâlhăriei (de exemplu, cel care loveşte doi paznici
pentru a sustrage un bun păzit de aceştia, va comite o singură tâlhărie).
Dimpotrivă, dacă prin aceeaşi acţiune de ameninţare se sustrag bunuri aparţinând mai multor persoane,
se vor reţine atâtea infracţiuni de tâlhărie câte persoane vătămate sunt (de exemplu, cel care ameninţă
călătorii dintr-un autocar cu moartea dacă nu predau bunurile care se găsesc asupra lor).
Dacă după comiterea unui furt autorul este descoperit şi se încearcă recuperarea bunului şi prinderea
acestuia, fapta hoţului se transformă într-o tâlhărie dacă el foloseşte constrângerea pentru a păstra bunul
furat, pentru înlăturarea urmelor infracţiunii sau pentru a-şi asigura scăparea.
Este necesar ca actul de constrângere să fie comis în aceeaşi împrejurare cu sustragerea, indiferent
dacă agentul încearcă să sustragă sau încearcă să-şi asigure scăparea.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă. În cazul tâlhăriei există o relaţie particulară
între actul de constrângere, înţeles în sens larg, şi actul de sustragere, fie pentru a-l înlesni pe acesta
din urmă fie pentru a păstra bunul sau a-şi asigura scăparea.
Există tâlhărie şi atunci când scopul sustragerii este cel al folosirii fără drept a unui vehicul.
Tentativa se pedepseşte. Fapta se consumă în momentul consumării furtului, dacă
constrângerea este anterioară sau concomitentă sustragerii, sau se consumă în momentul comiterii
actului de constrângere, când este realizat pentru a păstra bunul furat, a înlătura urmele infracţiunii sau
pentru a-şi asigura scăparea, indiferent dacă agentul a reuşit să păstreze bunul, să scape sau să înlăture
urmele infracţiunii.
Există tentativă de tâlhărie şi atunci când tentativa de furt este urmată de exercitarea de violenţe pentru
a înlătura urmele infracţiunii sau a-şi asigura scăparea.
Sancţiunea. Tâlhăria se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 3 la 18ani.
Forme agravate:
Prima formă agravată, cea de la alin. 2 din art. 211 C pen. vizeazătâlhăria comisă în
următoarele împrejurări:
- de o persoană mascată, deghizată sau travestită.
- în timpul nopţii.
- într-un loc public sau într-un mijloc de transport. Intră şi taxiul în categoria mijlocului de
transport, deoarece legiuitorul a omis să facă precizarea mijl de transp în comun, la fel ca în cazul furtului.
Sancţiunea. Această formă agravată se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 5 la 20 de an
A doua formă agravată este cea reglementată de art. 211 alin. 2 ind. 1 Cpen., când tâlhăria a fost
comisă în următoarele împrejurări:
- de două sau mai multe persoane împreună.
- de o persoană având asupra sa o armă, o substanţă narcotică ori paralizantă. În noţiunea de
armă este cuprinsă atât arma propriu-zisă, cât şi arma asimilată în accepţiunea art. 151 alin.2 C pen.
Elementele de diferenţă faţă de furt sunt date de faptul că, la furt, arma trebuie să fie propriu-zisă, spre
deosebire de tâlhărie, unde poate fi şi o armă asimilată, iar la tâlhărie se reţine ca împrejurare de
agravare şi faptul de a avea o substanţă paralizantă.
- într-o locuinţă sau în dependinţele acesteia. Legea nu face distincţie, deci poate fi şi locuinţa
infractorului, ceea ce apare ca cel puţin curios.
Cu privire la relaţia dintre această infracţiune şi violarea de domiciliu există două puncte de vedere:
conform primului, există o relaţie de concurenţă între aceste infracţiuni, conform celui de-al doilea
infracţiunea de violare de domiciliu este absorbită în conţinutul infracţ de tâlhărie comisă într-o locuinţă.
Cu privire la această problemă, ÎCCJ a soluţionat un recurs în interesul legii şi a hotărât prin
Decizia nr. 31/2007 că
1.Fapta de pătrundere, în orice mod, într-o locuinţă sau dependinţe ale acesteia, urmată de săvârşirea
unei tâlhării constituie un concurs real între infracţiunea de violare de domiciliu prevăzută de art. 192
din Codul penal şi infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal.
2. Fapta de pătrundere, în orice mod, într-o curte sau într-un loc împrejmuit ce ţine de domiciliul
persoanei, urmată de săvârşirea unei tâlhării constituie un concurs real între infracţiunea de violare de
domiciliu prevăzută de art. 192 din Codul penal şi infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 din
Codul penal, cu excepţia circumstanţei incriminate în art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal.
În motivarea deciziei s-a arătat că este vădit că violarea de domiciliu se va reţine în concurs cu tâlhăria
comisă într-o locuinţă.
Credem că este mai întemeiată soluţia absorbţiei legale sub forma infracţiunii complexe.
Pentru o analiză detaliată a acestei decizii a se vedea S. Bogdan, A. Petre, Tâlhăria comisă într-o
locuinţă sau dependinţe, în CDP nr. 1/2008, p.132-149.250
Criteriul cel mai important pentru a stabili dacă se va reţine un concurs de infracţiuni sau o infracţiune
complexă, atât în cazul furtului calificat, cât şi în cazul tâlhăriei calificate, este caracterul determinat sau
determinabil al faptei absorbite. Altfel spus, dacă formularea legală din art. 211 alin 2¹, lit. c (comiterea
faptei de tâlhărie într-o locuinţă sau în dependinţele acesteia) permite determinarea violării de
domiciliu ca şi infracţiune-mijloc pentru săvârşirea acestei tâlhării agravate, rezultă că legiuitorul a vizat
ca infracţiune absorbită şi fapta prevăzută la art. 192 C. pen.
În opinia noastră, răspunsul este afirmativ deoarece noţiunea de „locuinţă” sau „dependinţă” este în
relaţie logică cu conceptul de „domiciliu”, în sens penal, al unei persoane. Infracţiunea absorbită în acest
caz nu este una determinată, deoarece legiuitorul nu face trimitere expresă la infracţiunea de violare de
domiciliu, ci ea este determinabilă, deoarece sugerează ideea de violare de domiciliu. Cu greutate s-ar
putea susţine că victima unei tâlhării ar accepta ca autorul să pătrundă sau să rămână în locuinţa sa în timp
ce ea este tâlhărită.
E adevărat că prin art. 211, alin. 2¹, lit. c nu se preia în întregime definiţia violării de domiciliu din
art. 192 (pătrunderea putând fi realizată aici nu doar fără drept, iar locul împrejmuit nefigurând şi în acest
text), însă acest aspect nu justifică reţinerea în concurs a două infracţiuni prevăzute în texte care vizează
practic protejarea aceluiaşi obiect juridic.
Ne punem întrebarea dacă enumerarea din art. 192 ar fi lipsit şi legiuitorul s-ar fi referit doar la
noţiunea de locuinţă, cu caracter general, ar fi contestat cineva aplicarea textului legal şi în cazul în care s-
ar fi pătruns în curtea locuinţei. Sau dacă textul de la violare de domiciliu nu se referea la dependinţe ori
încăperi, s-ar fi putut susţine că pătrunderea în bucătăria locuinţei, respectiv în camera chiriaşului, nu ar fi
fost tot o modalitate de comitere a infracţiunii de violare de domiciliu.
Răspunsul nu poate fi decât afirmativ, adică s-ar fi reţinut această infracţiune, chiar dacă legiuitorul
nu ar fi enumerat, locurile ce pot fi considerate locuinţă şi sunt protejate de art. 192 C pen.
Legiuitorul a dorit să înlăture orice discuţie pe această temă şi a enumerat situaţiile în care se poate
reţine o violare de domiciliu. Această abordare este întâlnită şi în textele de incriminare străine, de obicei
folosindu-se alături de locuinţă şi locul împrejmuit ţinând de aceasta.
Interesant că în doctrina mai veche s-a considerat că grădina sau curtea casei fac parte din
dependinţele casei şi nu din noţiunea de loc împrejmuit. Din această perspectivă, tâlhăria ar fi comisă într-
o dependinţă dacă se comite în curtea locuinţei victimei.
Situaţia este de-a dreptul hilară deoarece, spre exemplu, în cazul unei bucătării de vară, dacă fapta este
comisă în locuinţă sau în bucătăria de vară a locuinţei, tâlhăria este comisă într-o locuinţă sau într-o
dependinţă, iar dacă fapta este comisă pe drumul dintre locuinţă şi dependinţă, ea nu mai are un caracter
agravat, deoarece fapta ar fi comisă în curtea imobilului.
Toate aceste argumente arată că noţiunile de locuinţă sau dependinţă chiar dacă nu fac trimitere
perfectă la conţinutul violării de domiciliu, cu siguranţă fac această faptă determinabilă, ceea ce
înseamnă că suntem în prezenţa unei infracţiunii complexe care absoarbe violarea de domiciliu.
În sensul absorbţiei, s-au dat numeroase decizii în care inculpatul a fost condamnat pentru tâlhăria
agravată, fără a se pune în discuţie aplicabilitatea art. 192, deşi în speţă exista pătrundere fără drept în
locuinţa părţii vătămate. De asemenea, într-o speţă s-a arătat că, în ciuda celor reţinute de prima-
instanţă, între art. 192 şi art. 211, alin. 2, lit. f (în prezent, alin. 2¹, lit. c) nu există concurs,
pătrunderea fără drept într-o locuinţă neputând constitui în acelaşi timp şi violare de domiciliu şi
tâlhărie agravată în această modalitate, cea de-a doua absorbind latura obiectivă a celei dintâi. Aceeaşi
instanţă supremă a statuat în unele speţe că infracţiunea de tâlhărie comisă într-o locuinţă se află în
concurs real cu violarea de domiciliu.
Mai mult, chiar ÎCCJ, printr-o decizie din 2005, a hotărât că violarea de domiciliu este absorbită de
această formă agravată a tâlhăriei, schimbând încadrarea juridică dată de instanţele de fond, care au decis
în sensul concursului.
În cazul acestei forme agravate, credem că violarea de domiciliu se absoarbe în conţinutul infracţiunii
de tâlhărie în forma agravată. Credem că
Dec. pen. nr. 1169/1999 a CSJ, în RDP 1/2002, p. 139-140; Dec. pen. nr. 1204/2002 a CSJ, în RDP
3/2003, p. 128; Dec. pen. nr. 3582/2003 a CSJ, în RDP 4/2004, p. 170; Dec. pen. nr. 2717/2004 a ÎCCJ,
Dec. pen. nr. 73/2001 a CA Suceava, în Şt. Albert, Culegere de practică judiciară pe anii 1999-
2002, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 357-358. În acelaşi sens, a se vedea dec. pen. nr.
30/A/2006 a CA Alba-Iulia, în Dreptul nr. 1/2007, p. 188, cu notă aprobativă de L. Coraş – Conţinutul
infracţiunii complexe de tâlhărie agravată, efectele inexistenţei infracţiunii mijloc, structura vinovăţiei în
cadrul tâlhăriei şi schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de tâlhărie în infracţ de furt calificat.
Dec. pen. nr. 817/2001 a CSJ, în Pandectele Române 1/2002, p. 22. În acelaşi sens, a se vedea şi sent.
pen. nr. 260/1997 a Trib. Buc., secţia I pen, în V. Dobrinoiu, Drept penal. Partea specială (teorie şi
practică judiciară), vol. I, Editura Dacia Europa Nova, Lugoj, 2000, p. 303; Dec. pen. nr. 6603/2004 a
ÎCCJ, www.iccj.ro; Dec. pen. nr. 6746/2004 a ÎCCJ, www.iccj.ro.
Dec. pen. nr. 398/2005 a ÎCCJ, în Dreptul nr. 6/2006, p. 272-273.
legiuitorul s-a referit la semnificaţia de locuinţă aşa cum apare ea şi în conţinutul art. 192 C pen.
În acest caz, infracţiunea absorbită este determinabilă din conţinutul infracţiunii complexe ceea
ce înseamnă că suntem în prezenţa unei infracţiuni complexe de tâlhărie care, în această formă agravată,
absoarbe şi violarea de domiciliu.
- în timpul unei calamităţi.
- a avut vreuna din urmările arătate în art. 182. Din formulare rezultă caracterul praeterintenţionat
al acestor urmări, deci această modalitate se poate comite doar cu această formă de vinovăţie. Dacă
autorul a dorit atât să tâlhărească victima, cât şi să îi producă o vătămare corporală gravă, se va reţine un
concurs între tâlhăria în forma simplă şi vătămarea corporală gravă.
După cum se poate observa, o parte din formele calificate ale furtului au fost reluate şi în cazul
tâlhăriei. Aceasta pentru că a existat după 1989 dezbaterea, dacă este firesc ca tâlhăria să absoarbă
orice formă de furt, indiferent dacă acesta din urmă era simplu sau calificat, fără a se reflecta în
încadrarea juridică şi pedeapsă faptul că infracţiunea absorbită era furt calificat.
Sancţiunea. Această formă agravată se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 7 la 20 de an
Ultima formă agravată este cea reglementată de art. 211 alin. 3 C pen.:
- când tâlhăria a produs consecinţe deosebit de grave. În acest caz, textul se referă la noţiunea de
consecinţe deosebit de grave, definită în art. 146 C pen.
- când fapta a avut ca urmare moartea victimei.
În acest caz, fapta se comite doar cu praeterintenţie, adică intenţie cu privire la lovirea sau actul de
violenţă, comise pentru a înlesni, păstra bunul sau a asigura scăparea şi un rezultat mai grav, moartea
victimei, imputabil cu titlu de culpă.
Tentativa este posibilă şi este şi incriminată, deoarece tentativa la actul iniţial intenţionat este posibilă.
De exemplu, agentul loveşte victima pentru a-i sustrage un bun şi, urmare a lovirii, victima decedează fără
ca agentul să reuşească să sustragă vreun bun.
Dacă agentul comite fapta cu intenţia de a ucide victima, se va reţine un concurs între omor deosebit
de grav (art. 176 lit. d C pen.) şi tâlhărie în forma simplă.
 Sancţiunea. Această formă agravată se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 15 la 25 de
ani şi interzicerea unor drepturi.
Pirateria
Art. 212 C pen. incriminează jefuirea prin acte de violenţă săvârşite în scopuri personale, de echipajul
sau pasagerii unei nave împotriva persoanelor sau bunurilor care se găsesc pe acea navă ori
împotriva altei nave, dacă navele se află în marea liberă sau într-un loc care nu este supus
jurisdicţiei nici unui stat.
Pirateria face parte din categoria infracţiunilor care interesează dreptul internaţional, şi anume din
categoria delicta juris gentium. Ea este incriminată ca urmare a obligaţiilor internaţionale pe care
România şi le-a asumat prin tratate sau convenţii internaţionale.
Fapta se comite în largul mării sau în spaţiul aerian, asupra navelor sau aeronavelor. Dacă nu sunt
îndeplinite condiţiile cu privire la locul comiterii (marea liberă sau un teritoriu nesupus unei jurisdicţii),
fapta se încadrează ca fiind o tâlhărie, deoarece aceasta din urmă este absorbită de piraterie.
Acţiunea constă în jefuirea prin folosirea violenţei, la fel ca în cazul tâlhăriei.
Tentativa se pedepseşte.
Sancţiunea. Pirateria se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 3 la 18ani.
Fapta are şi forme agravate:
a. dacă fapta a avut urmările de la art. 182 C pen., adică dacă a produsvătămarea corporală gravă.
Sancţiunea. Această formă agravată se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 5 la 20 de an
b. Dacă fapta a produs consecinţe deoseb de grave sau a avut ca urmare moartea victimei.
Sancţiunea. Această formă agravată se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 15 la 25 de
ani şi interzicerea unor drepturi.
Abuzul de încredere
Art. 213 C pen. incriminează însuşirea unui bun mobil al altuia, deţinut cu orice titlu, sau
dispunerea de acel bun pe nedrept ori refuzul de a-l restitui.
Elementul specific este reprezentat de faptul că bunul se află în posesia sau detenţia autorului
care transformă această stăpânire de fapt licită în una ilicită. Se caracterizează prin intervertirea
abuzivă a titlului licit al unei detenţii, uzurpând dreptul de proprietate asupra bunului şi comportându-se
faţă de acesta ca şi când ar fi bunul său.
La abuzul de încredere, obiectul juridic este proprietatea, spre deosebire de furt, unde este protejată
atât proprietatea, cât şi posesia sau detenţia (stăpânirea de fapt).
În Codul penal Carol II, pedeapsa pentru abuz de încredere era mai mare decât cea pentru furtul
simplu, deoarece se considera că abuzul de încredere are un caracter mult mai perfid din punct de vedere
etic şi social. Prin modific sancţiunilor după 1989, sit este schimbată în mod radical în sens exact invers
Obiectul material. Bunul, obiect material al abuzului de încredere, trebuie să fie un bun mobil
corporal, care în momentul comiterii faptei să se afle în detenţia altuia.
Prin detenţie se înţelege dreptul de a stăpâni un bun în numele altuia, fie în interesul altuia
(mandatarul, depozitarul), fie în interesul propriu al detentorului (comodatarul etc.), fără însă a dobândi şi
dreptul de a dispune de acel bun.
Noţiunea de bun mobil corporal are aceeaşi semnificaţie ca şi în cazul furtului, diferenţa este aceea că
obiectul material, la abuzul de încredere, se află în detenţia legitimă a agentului în baza unui titlu.
Dacă, în cazul unor bunuri consumptibile, beneficiarul lor are dreptul de a dispune de ele, acestea nu
se subsumează noţiunii de bun mobil, specifică abuzului de încredere, deoarece beneficiarul are obligaţia
de a restitui un bun consumptibil de aceeaşi natură, el va răspunde civil atunci când nu îşi îndeplineşte
obligaţia de a restitui bunul (de exemplu, împrumutul unei sume de bani etc.).
Dacă depozitarul unor bunuri consumptibile nu primeşte şi dreptul de a dispune de acele bunuri,
iar el dispune de ele sau de o parte din ele, va comite infracţiunea de abuz de încredere (de exemplu, cel
care primeşte în depozit fructe fără a avea dreptul de a dispune de ele, şi totuşi el le înstrăinează, va
comite această infracţiune, chiar dacă restituie o cantitate de fructe asemănătoare cu cele pe
care le-a înstrăinat). În această ipoteză, partea vătămată, prin interzicerea adresată agentului de a folosi
acele bunuri, pe perioada cât le deţine, face ca aceste bunuri, în fapt, să nu mai fie unele consumptibile.
În conţinutul detenţiei cu semnificaţie penală nu intră şi simpla deţinere materială în afara unui
raport juridic (cel care ţine în mână o valiză a unui călător pentru a-l ajuta să coboare din tren, cel
care examinează un produs de pe raft etc.). În acest caz, deţinătorul nu dobândeşte nici un drept de
stăpânire a acelui bun, fapta acestuia de a şi-l însuşi, fiind un furt.
 Este necesar să fie un bun mobil deţinut de făptuitor cu orice titlu. Prin titlu se înţelege
temeiul juridic prin care o persoană dobândeşte posesia sau detenţia unui lucru. Titlul trebuie să aibă un
caracter civil şi să privească raporturi patrimoniale netranslative de proprietate (depozit, gaj, transport etc
Dacă făptuitorul deţine bunul în cadrul unui raport de muncă şi dispune sau îşi însuşeşte acel bun,
el va comite infracţiunea de abuz în serviciu, delapidare sau infracţiunea de furt, funcţie de faptul dacă
folosea bunul în detrimentul angajatorului, avea bunul în gestiune sau administrare sau comitea o
sustrag a unui bun de la serviciu fără a fi gestionar sau administrator. Titlul trb să fie legal şi valab
Subiectul activ este general. Infracţiunea poate fi comisă şi de o persoană juridică. De exemplu, un
atelier de reparaţii auto refuză restituirea unui automobil adus acolo pentru reparaţii, reprezentanţii
susţinând că automobilul nu a fost niciodată adus la acel service, deşi în realitate ei au transformat acel
automobil în piese de schimb necesare desfăşurării activităţii de reparaţii.
Latura obiectivă. Fapta se poate comite în următoarele modalităţi:
- însuşirea bunului. În acest caz, făptuitorul interverteşte detenţia în stăpânire juridică considerând
bunul ca fiind unul al său.
- dispunerea de bun pe nedrept. Săvârşirea unor acte de dispoziţie asupra bunului aflat în
detenţia sa, cu caracter juridic (vânzare, donaţie, schimb) sau material (distrugere, modificare,
consumare etc.), dincolo de limitele conferite de titlu.
Fapta se comite în această modalitate şi atunci când agentul foloseşte bunul, în ciuda interdicţiei
exprese a proprietarului. Dacă nu există această interdicţie, simpla folosire nu realizează tipicitatea
dispunerii pe nedrept.
- refuzul de a-l restitui. Constă în manifestarea de voinţă de a nu restitui bunul deţinut şi de a-l reţine
atunci când i se cere expres să restituie bunul.
Refuzul trebuie să fie abuziv.
Refuzul de a restitui poate fi expres sau tacit. Refuzul tacit există atunci când autorul evită să
vorbească cu partea vătămată pe această temă sau când tergiversează nejustificat restituirea bunului.
Refuzul de a restitui constituie o prezumţie de tipicitate a acestei infracţiuni. Această prezumţie poate
fi răsturnată dacă se dovedeşte că refuzul este unul legitim (dreptul de retenţie din dreptul civil).
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă. Tentativa nu se pedepseşte.
Fapta se consumă în momentul în care se comite actul de însuşire, dispunere sau refuzul restituirii,
prejudiciul constând în valoarea bunului încredinţat făptuitorului.
Infracţiunea este una de rezultat, care se produce însă imediat ce s-a încheiat şi actul de executare.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă. Împăcarea părţilor
înlătură răspunderea penală. Dacă partea vătămată notifică prin executor judecătoresc agentul,
cerându-i să restituie bunul, pe care acesta refuză să-l predea într-un anumit termen, aceasta nu
influenţează curgerea termenului de 2 luni de la data comiterii refuzului. Termenul nu curge de la data
când a expirat termenul oferit de cel care face somaţia. În caz contrar, ar însemna că oricând partea
vătămată poate face o notificare notarială şi poate, în acest mod, să reintre în termenul de 2 luni de
depunere a plângerii prealabile. Dubiul cu privire la tardivitatea plângerii trebuie interpretat în
favoarea celui acuzat.
Prevederea care stipula că acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu în cazul în care bunul este
în întregime sau în parte al statului a fost declarată neconstituţională (Dec. nr. 177/1998 a Curţii
Constituţionale).
Sancţiunea. Această faptă se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 3 luni la 4 ani sau amendă.
Delimitarea infracţiunii de furt de infracţiunea de abuz de încredere.
În practica judiciară se pune frecvent problema delimitării infracţiunii de furt de infracţiunea de abuz
de încredere.
Criteriul esenţial folosit în delimitarea celor două infracţiuni este stabilirea faptului dacă bunul se
afla în posesia făptuitorului la momentul însuşirii bunului mobil corporal.
Dacă bunul se afla în stăpânirea de fapt a părţii vătămate, atunci actul de însuşire va fi calificat de furt.
Se va stabili în concret dacă partea vătămată exercita stăpânirea de fapt a bunului la momentul comiterii
actului de însuşire.
De exemplu, partea vătămată era ajutată să transporte nişte bunuri, în timp ce restul bunurilor erau
transportate de autor în aceeaşi împrejurare. Dacă autorul fuge cu acel bun, fapta se va încadra la furt,
deoarece nu se poate pune semnul egalităţii între contactul material şi stăpânirea de fapt a bunului. În
momentul când agentul ajută partea vătămată să transporte bunul, el avea doar un simplu contact material.
 O altă regulă importantă în delimitarea celor două infracţiuni constă în aceea că se va reţine furt
întotdeauna atunci când autorul a luat bunul cu gândul de a rămâne necunoscut. De exemplu, agentul
care sustrage nişte pagini dintr-o carte pe care a împrumutat-o de la partea vătămată va răspunde pentru
infracţiunea de furt şi nu abuz de încredere. Dacă însă refuză să restituie acea carte, atunci fapta se va
încadra la abuz de încredere. În al doilea caz, partea vătămată ştie că posesia licită a fost intervertită
prin refuzul restituirii sau înstrăinarea acelui bun unui terţ. În primul caz, agentul se comportă ca un hoţ,
ascunzând faptul că a sustras nişte bunuri fără ca partea vătămată să ştie acest lucru (furtum non manifest).
Gestiunea frauduloasă
Art. 214 C pen. incriminează fapta prin care se pricinuieşte o pagubă unei persoane, cu rea
credinţă, cu ocazia administrării sau conservării bunurilor acesteia, de către cel care are ori trebuie să
aibă grija administrării sau conservării acelor bunuri.
Obiectul material al acestei infracţiuni este reprezentat de orice fel de bunuri sau valori patrimoniale,
mobile sau imobile, corporale sau incorporale, care intră în patrimoniul unei persoane. Elementul de
particularitate este acela că agentul are în administrare sau conservare o universalitate de bunuri sau
o parte dintr-o universalitate, şi nu bunuri ut singuli.
Subiectul activ este special şi este reprezentat de cel care are calitatea de administrator, gestionar sau
custode al bunurilor altuia (tutorele, executorul testamentar, custodele, depozitarul, mandatarul). Fapta se
poate comite de o persoană juridică dacă aceasta are una din calităţile speciale prevăzute de lege,
compatibile cu statutul de persoană juridică.
Latura obiectivă constă în pricinuirea unei pagube atât printr-o acţiune, cât şi printr-o omisiune
produsă cu ocazia administrării patrimoniului sau a acţiunilor de conservare.
Administrarea bunurilor se referă la activităţile specifice naturii acelor bunuri, iar conservarea
presupune luarea unor măsuri prin care se încearcă menţinerea bunurilor la valoarea lor normală,
evitându-se deteriorarea bunurilor.
Trebuie ca fapta să şi producă o pagubă, nefiind suficient doar să aibă aptitudinea ca în viitor să
producă o pagubă.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie, care poate fi directă sau eventuală fiind prevăzută,
drept condiţie de tipicitate, reaua credinţă a agentului.
Această noţiune nu se interpretează după regulile de drept civil, după care în cuprinsul noţiunii de rea-
credinţă se include şi culpa lata.
Fapta se consumă în momentul producerii pagubei. Tentativa este posibilă, dar nu este incriminată.
Sancţiunea. Infracţiunea se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 5 ani.
Fapta are o formă agravată, atunci când este săvârşită în scopul de a dobândi un folos material. În
această modalitate, fapta se comite doar cu intenţie directă. Nu este necesar să şi dobândească folosul
material, fiind suficient să urmărească acest lucru. Este obligatoriu să şi producă o pagubă, drept condiţie
de existenţă a formei de bază a gestiunii frauduloase.
Forma agravată are un caracter subsidiar, în sensul că se reţine doar dacă fapta nu constituie o
infracţiune mai gravă.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă. Prevederea care
stipula că acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu în cazul în care bunul este în întregime sau în parte
al statului a fost declarată neconstituţională (Dec. nr. 5/1999 a Curţii Constituţionale).
Sancţiunea. Această formă agravată se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 3 la 10 ani.
Înşelăciunea în formă de bază
Art. 215 C pen. incriminează inducerea în eroare prin prezentarea ca adevărată a unei fapte
mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul
un folos material injust, şi dacă s-a pricinuit o pagubă.
În acest caz, legiuitorul doreşte să protejeze pierderile patrimoniale pe care o persoană le-ar putea
suferi ca urmare a unei acţiuni de inducere în eroare, săvârşită de un infractor. Elementul particular al
înşelăciunii este faptul că partea vătămată îşi cauzează singură un prejudiciu, ca urmare a acţiunii
infractorului, fără însă să cunoască faptul că îşi produce o pagubă.
Obiectul material al unei înşelăciuni îl pot constitui bunurile mobile sau imobile.
Subiectul activ este general. Infracţiunea poate fi comisă şi de o persoană juridică. De exemplu, o
societate comercială care organizează jocuri piramidale, inducând în eroare o persoană.
Latura obiectivă. Infracţ este un comisivă. Actul de execut const într-o acţ de inducere în eroare.
Acţiunea de inducere în eroare presupune existenţa unei acţ care are ca efect crearea unei imagini
deformate a realităţii în conştiinţa înşelatului, premisă care îl determină să acţioneze păgubitor pentru sine.
Fapta poate fi comisă prin orice mijloace prin care victima este indusă în eroare, adică prin afirmaţii,
susţineri verbale sau în scris, trucuri, înscenări.
Simpla minciună, tăcerea sau reticenţa pot constitui mijloace de inducere în eroare.
Credem că este superfluă precizarea că inducerea în eroare se poate realiza prin prezentarea ca
adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unui fapte adevărate.
Ceea ce contează este existenţa unei acţiuni de inducere în eroare.
S-a pus în discuţie semnificaţia penală pe care o poate avea simpla minciună a agentului.
Într-o primă etapă, referitor la sancţiunea penală pentru minciună, a fost îmbrăţişată aşa numita teorie
clasică, sau abstractă, a criteriului obiectiv. Se considera că, pentru a se circumscrie dispoziţiei care
incriminează înşelăciunea, un mijloc trebuie analizat în obiectivitatea sa, deci trebuie însoţit de un fapt
exterior, de un aranjament, din care să rezulte cu certitudine intenţia de a înşela, mijloc care să permită un
examen exterior obiectiv şi care exclude implicit simplele cuvinte mincinoase.
Această opinie era influenţată şi de textul de incriminare a înşelăciunii în Codul penal francez.
Consecinţa acestei teorii este aceea că cel care se lasă înşelat de o simplă afirmaţie mincinoasă face
dovadă de neprevedere şi este victima propriei sale uşurinţe, nemeritând astfel protecţia legii penale.
Pornind de la consecinţele practice pe care le are teoria clasică, s-a încercat înlăturarea acestora,
considerându-se că cel slab merită în primul rând protecţia legii.
Doctrina italiană împărtăşeşte pe scară largă această nouă abordare, elaborând aşa numita teorie a
criteriului subiectiv. La început, susţinătorii
R. Garraud, Traité théorique et pratique du droit pénal francais, vol. III, Ed. Sirey, Paris, 1916,
A. Tissot, Le droit penal, vol. II, p. 131, citat după C. Rătescu, Codul penal adnotat III,
acestei noi teorii nu au renunţat în totalitate la tezele teoriei obiective. Ei considerau că, deşi
idoneitatea mijloacelor prin care se poate comite escrocheria trebuie judecată în mod obiectiv,
simpla minciună, neînsoţită de acel aparat exterior, poate fi un mijloc idoneu, atunci când ar fi putut
induce în eroare pe oricine.
Având în vedere dispoziţiile art. 332 C pen. român din 1864, care incrimina înşelăciunea
simplă - text inspirat de art. 241 C pen. prusian - minciuna chiar grosieră putea fi un mijloc de comitere a
infracţiunii de înşelăciune, deoarece legea nu cere decât o amăgire, indiferent de mijloacele prin care
s-ar realiza aceasta.
Teza a fost împărtăşită şi de doctrina şi jurisprudenţa germană, unde Codul penal german a
preluat dispoziţiile art. 241 C pen. prusian.
Doctrina şi jurisprudenţa interbelică a considerat dăunătoare utilizarea unor teze doctrinare
rigide, înclinând spre o abordare mai flexibilă, lăsând judecătorului libertatea de a aprecia dacă o
afirmaţie mincinoasă în concret era un mijloc idoneu sau nu de comitere a infracţiunii de înşelăciune.
Doctrina de după cel de-al doilea război mondial a marcat o reîntoarcere la teoria obiectivă,
considerându-se că simplul fapt de a afirma un neadevăr sau de a nega un adevăr nu constituie un
mijloc de inducere în eroare, dacă minciuna nu s-a produs în strânsă legătură cu anumite împrejurări
sau fapte care i-au dat o aparenţă de veridicitate.
În jurisprudenţă s-a considerat că, pentru existenţa infracţiunii de înşelăciune, se cere ca înşelarea să
fie rezultatul unor manopere dolosive.
Simpla rea-credinţă a infractorului la încheierea sau executarea convenţiei nu poate fi un element
component al laturii obiective a infracţiunii de înşelăciune în convenţii; s-a decis, de exemplu, că
faptul de a trece şi încasa, în cadrul unui contract de construcţii, sume superioare lucrărilor, nu constituie
elemente suficiente în stabilirea trăsăturilor infracţiunii de înşelăciune în convenţii.
În speţa de mai sus, considerăm că reaua-credinţă este suficientă pentru a îndeplini cerinţa textului
art. 215 alin. 3 C pen., deoarece beneficiarul contractului a fost indus în eroare cu privire la suma pe care
trebuia să o plătească constructorului, preţul fiind un element determinant pentru beneficiar.
Originea art. 551 C pen. Carol II, care are o formulare asemănătoare cu dispoziţiile art. 215 alin. 3
C pen., a fost art. 241 C pen. prusian, text în baza
Dec. pen. nr. 396/1961, a Trib. Suprem, în C. D. 1961, p. 515
căruia doctrina şi jurisprudenţa germană au considerat că simplele afirmaţii mincinoase întrunesc
elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune.
Credem că este necesar a se renunţa la teoria obiectivă şi a se reveni la soluţia din perioada
interbelică, adică la teoria subiectivă, deoarece textul român de incriminare al înşelăciunii nu
condiţionează existenţa inducerii sau menţinerii în eroare de prezenţa unor acte exterioare. Este suficient
ca victima să se găsească în eroare ca urmare a conduitei agentului, indiferent dacă această conduită este
comisivă sau omisivă şi indiferent de faptul că minciuna a fost însoţită şi de o activitate materială
suplimentată, având natura unei mise en scène.
Nu are importanţă cât de uşor sau cât de greu a fost indusă în eroare victima, scopul legii penale fiind
tocmai de a-i proteja pe cei creduli, restul cetăţenilor putând să se protejeze singuri în faţa unor acţiuni de
amăgire. Însă este necesar ca victima să fi ajuns în acea stare de eroare provocată de acţiunea infractorului
şi în această stare să se fi comportat păgubitor pentru sine.
Inducerea în eroare trebuie să se refere la fapte, adică împrejurări, stări sau situaţii, la realităţi
obiective din trecut şi prezent.
Nu îndeplinesc aceste condiţii inducerea în eroare privitoare la eventualele elemente din
viitor, asupra cărora nici agentul, nici cel potenţial înşelat nu au vreun control.
Criteriul esenţial prin intermediul căruia se poate şti dacă un element din viitor poate fi mijloc de
inducere în eroare este caracteristica acestuia de a putea fi verificat, dintr-o perspectivă obiectivă,
în momentul în care agentul face afirmaţia respectivă.
De exemplu, agentul îi spune unei persoane să investească în firma sa, deoarece anul viitor va creşte
foarte mult pe piaţa bursieră, fiindcă produsele ei vor avea mare succes pe piaţă. Apoi, se constată că
firma nu a crescut la bursă, iar cel care a investit a suferit o pierdere. În acest caz, evoluţia unei firme pe
piaţa bursieră are un element subiectiv şi nu poate fi verificat adevărul sau falsitatea, în mod obiectiv, în
momentul în care agentul „induce” partea vătămată în eroare.
Dacă, însă, reprezentanţii firmei solicită unei persoane să investească în firmă, deşi ei ştiu că
firma este în stare de faliment, iar ei au falsificat evidenţele contabile pentru a ascunde acest
aspect, suntem în prezenţa unei
În acelaşi sens, se analizează condiţia actului de inducere în eroare fără a se face referiri la
necesitatea de a exista şi manopere frauduloase, subliniindu-se că, în acest ultim caz, fapta de înşelăciune
ar avea un caracter agravat (T. Toader, op. cit., p. 212).
H. Troendle, T. Fischer, op. cit., p. 1664, par. 6
induceri în eroare cu privire la anumite fapte, deoarece în momentul în care se face afirmaţia, situaţia
financiară a firmei poate fi verificată şi se poate dovedi caracterul neadevărat al acestor afirmaţii.
La fel, cu privire la „fapta” unei „ghicitoare” care pretinde sume de bani, deoarece ea ştie ce se
va petrece în viitor cu partea vătămată şi va putea influenţa chiar evenimentele viitoare cu puterile
sale „paranormale”, suntem în prezenţa unei acţiuni de inducere în eroare cu privire la împrejurări actuale,
deoarece „ghicitoarea” pretinde că ştie în chiar momentul în care face afirmaţia modul în care se vor
derula evenimentele. Inducerea în eroare se referă la o împrejurare din prezent, elementul alea
nemaijucând nici un rol.
Aprecierile asupra existenţei unei fapte sunt ca nişte mărturii de veridicitate ce pot fi verificate la
momentul la care se fac.
Nu intră în categoria faptelor, în sensul art. 215 C pen., judecăţi de valoare. Aceasta, deoarece ele nu
sunt altceva decât opinii care nu urmăresc să prezinte o realitate concretă obiectivă, ci se emit păreri cu
privire la acea realitate.
Fapta agentului de a spune că este cel mai bun avocat nu este o acţiune de inducere în eroare cu privire
la o faptă, pentru că adevărul sau falsitatea acestei comunicări depinde de modul în care se apreciază
agentul pe sine şi în raport cu alţii, chiar dacă există şi avocaţi mai buni decât agentul.
Acţiunea de inducere în eroare trebuie să cauzeze o pagubă. O altă condiţie a laturii obiective este
aceea ca prin acţiunea de inducere în eroare să se cauzeze o pagubă, deoarece doar din acest motiv
înşelăciunea este o infracţiune contra patrimoniului, şi nu una de fals sau care priveşte încrederea publică.
Practic, în cazul înşelăciunii, victima este determinată să îşi provoace singură o pagubă (prin remiterea
unui bun, prin plata nejustificată a unui serviciu, renunţarea la un drept etc.), acesta fiind elementul
esenţial care delimitează infracţiunea de înşelăciune de cea de furt.
Când agentul ascunde un produs dintr-un supermarket în ambalajul unui
alt produs, acesta va comite infracţiunea de furt, care se consumă atunci când el a ascuns bunul pe care
doreşte să îl sustragă în ambalajul unui alt bun (un ceas de mână într-o cutie de biscuiţi). Din acest
moment, posesorul legitim al bunului a pierdut controlul asupra acestuia, bunul intrând în sfera de
dispoziţie a hoţului. Plata pachetului de biscuiţi nu se constituie ca o înşelăciune, deoarece agentul plăteşte
pachetul de biscuiţi, dar, totodată, acesta este mijlocul prin intermediul căruia încearcă să depăşească
paza magazinului cu ceasul deja sustras şi ascuns în pachetul de biscuiţi.
R. Maurach, F-C. Schroeder, M. Maiwald, op. cit., p. 476, par. 30
Dacă agentul doar schimbă codul de bare al produsului cu codul de bare al unui produs mai ieftin,
atunci fapta va fi înşelăciune, deoarece păgubirea victimei se realizează atunci când vânzătorul acceptă să
primească un preţ mai mic pe produsul mai scump, bazându-se pe indicaţiile codului de bare, care însă nu
sunt autentice. Posesorul legitim nu a pierdut stăpânirea bunului prin faptul că agentul a schimbat codul
de bare, ci a suferit o pagubă prin faptul că a acceptat să primească un preţ mai mic pentru acel bun.
Există o sărăcire a victimei, ca urmare a acestei acţiuni, şi o îmbogăţire corelativă a agentului sau a
unui terţ. Nu este necesar ca această corelaţie să fie perfectă, fiind suficient ca, urmare a acţiunii de
inducere în eroare, victima să sufere un prejudiciu.
Acţiunea de inducere în eroare se poate realiza în mod nemijlocit asupra unei persoane sau prin
intermediul unor aparate care funcţionează în beneficiul unei persoane (de exemplu, cel care „păcăleşte”
un automat de cafea, folosind alte obiecte decât fisele necesare aparatului, induce în eroare pe proprietarul
acelui aparat).
Latura subiectivă. Fapta se comite doar cu intenţie directă, deoarece trebuie ca inducerea în eroare să
se realizeze în scopul dobând de către agent, pt sine sau pentru altul, a unui folos material injust.
Nu este îndeplinită această condiţie în ipoteza în care inducerea în eroare se realizează în scopul
obţinerii în mod just a unui folos material.
Să ne imaginăm că toate reclamele comerciale conţin şi aspecte de exagerare a calităţii produsului la
care i se face publicitate şi totuşi nimeni nu a fost condamnat pentru înşelăciune, dacă inducerea în eroare
se realizează în limitele dreptului de a face reclamă unui produs. Dacă se depăşesc aceste limite normale,
s-ar putea reţine o astfel de faptă.
Nu există acest scop nici când proprietarul unui bun induce în eroare hoţul care i-a sustras anterior
bunul, astfel încât hoţul remite acest bun proprietarului fără să ştie această împrejurare.
Discuţiile de afaceri în care fiecare partener nu oferă toate elementele pe care le cunoaşte şi care
ar putea determina o schimbare a condiţiilor de negociere sunt acceptate ca făcând parte din natura
firească a unor negocieri. De exemplu, cumpărătorul oferă un preţ pe un anumit teren vânzătorului,
pe care acesta din urmă îl acceptă, fără să ştie că pe acel teren se va construi în viitor o autostradă şi că
valoarea acelui teren va creşte în scurt timp, împrejurare cunoscută de cel care cumpără bunul.
De asemenea, nu există o acţiune de inducere în eroare comisă de un vânzător de automobil
sau imobil, sancţionabilă penal, atunci când cumpărătorul îi spune potenţialului vânzător că preţul
oferit de el este corect, deşi cumpărătorul găsise, înainte de această discuţie, terţi cumpărători care îi
oferiseră un preţ mult mai mare pe acele bunuri şi care, apoi, cumpără bunurile de la primul cumpărător
care nu-l informase corect pe vânzător.
Nu există scopul obţinerii în mod injust a unui folos material nici atunci când un comerciant nu
informează clienţii care cumpără un bun de la el, care este preţul cu care el a achiziţionat marfa de la
furnizor. În schimb, se poate reţine o atare faptă atunci când vânzătorul nu informează cumpărătorul
asupra anumitor parametri ai bunului, care influenţează decizia cumpărătorului de a cumpăra acel bun sau
nu, şi era obligat să o facă.
Tentativa se pedepseşte. Fapta se consumă în momentul în care s-a produs paguba, deoarece aceasta
este o condiţie de tipicitate. Dacă există o acţiune de inducere în eroare, dar nu s-a produs şi prejudiciu,
faptă rămâne la stadiul de tentativă.
Sancţiunea. Infracţiunea se pedepseşte cu pedeapsa închisorii între 6 luni şi 12 ani.
Forma agravată. Art. 215 alin. 2 C pen. stipulează că forma agravată există atunci când inducerea în
eroare este săvârşită prin folosire de nume sau calit mincinoase ori folosire de alte mijl frauduloase.
Folosirea de nume mincinoase presupune întrebuinţarea unor nume care nu aparţin în realitate
acelei persoane, indiferent dacă numele este al altei persoane sau este unul imaginar. Folosirea de
calit mincinoase presupune întrebuinţarea sau folosirea de titluri, ranguri, funcţii pe care agentul nu le are.
Numele şi calităţile mincinoase au un caracter exemplificativ şi se includ în categoria mai largă a
mijloacelor frauduloase.
Mijloacele frauduloase pot fi definite ca fiind acele mijloace care prezintă o mare aparenţă de
veridicitate. De exemplu, folosirea unui extras de carte funciară care nu mai era actual, sau chiar a unei
hotărâri judecătoreşti greşite, împrejurare cunoscută de agent.
Dacă mijloacele folosite la inducerea în eroare intră sub incidenţa unor texte de incriminare, se va
reţine un concurs de infracţiuni (fals privind identitatea, uzurpare de calităţi oficiale, fals sau uz de
fals etc.) între infracţiunea mijloc şi înşelăciunea în formă agravată. Legiuitorul român a prevăzut expres
această soluţie şi pentru a evita controversele din doctrină şi din practica judiciară. Chiar în lipsa
acestei prevederi exprese, faptele ar fi concurente, deoarece reţinerea unei unităţi legale sub forma
infracţiunii complexe ar fi exclusă, pentru că infracţiunea absorbită ar avea un caracter nedeterminat,
neputându-se stabili care este infracţiunea absorbită de textul legal. Noţiunea de „mijloace frauduloase”,
folosită de legiuitor, nu determină
Unul dintre criteriile de delimitare dintre infracţiunea complexă şi concursul de infracţiuni îl
constituie caracterul determinat sau determinabil al faptei absorbite (F. Streteanu, Concursul de
infracţiuni, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 180)
care este infracţiunea absorbită (o infracţiune de fals material, fals intelectual, fals privind identitatea,
uzurpare de calităţi oficiale), formularea fiind prea generală. Mijloacele frauduloase nu intră întotdeauna
sub incidenţa vreunui text de incriminare (cel care foloseşte, ca mijloc de a induce în eroare un agent
imobiliar, o autorizaţie de construcţie valabilă dar pentru un alt imobil).
Sancţiunea. Această formă agravată se pedepseşte cu pedeapsa închisorii între 3 şi 15 ani.
Înşelăciunea în convenţii
În art. 215 alin. 3 C pen. este incriminată inducerea sau menţinerea în eroare a unei persoane cu
prilejul încheierii sau executării unui contract, săvârşită astfel încât, fără această eroare, cel înşelat nu
ar fi încheiat sau executat contractul în condiţiile stipulate.
Este o modalit distinctă a înşelăciunii, preluând de la aceasta scop inducerii şi condiţia producerii unei
pagube.
Latura obiectivă. Condiţii:
- Existenţa unei acţiuni de inducere sau menţinere în eroare. Elementul de particularitate este
dat de cea de-a doua modalitate, şi anume menţinerea în eroare. Această modalitate conferă reglementării
româneşti aproape un caracter de unicitate, deoarece majoritatea codurilor penale europene nu
conţin o dispoziţie asemănătoare. Astfel, infracţiunea de înşelăciune în convenţii este săvârşită şi
în ipoteza în care victima a ajuns în eroare independent de conduita agentului, însă făptuitorul se
foloseşte de această stare a victimei şi o păgubeşte prin încheierea sau execut respectivei convenţii.
În doctrina germană, se acceptă comiterea faptei în modalitatea menţinerii în eroare în cazul
existenţei unei obligaţii de garant, în sensul de a avea obligaţia de a împiedica ca partea vătămată să
ajungă sau să rămână în eroare. Acesta obligaţie se analizează, de exemplu, în cazul când agentul are
obligaţia de informare.
- Acţiunea de inducere sau menţinere în eroare trebuie să fie săvârşită cu prilejul încheierii
sau executării unui contract. Prin contract se înţelege numai convenţia juridică, în sensul pe care o
are aceasta în Dreptul civil. Legea penală utilizează noţiunea de contract fără a distinge între contractele
valabile, anulabile sau nule din punct de vedere civil, deoarece chiar şi contractele lovite de nulitate
produc efecte juridice (de exemplu, în cazul schimbului valutar realizat pe stradă, care este un contract de
schimb lovit de nulitate, fapta fiind o contravenţie etc.).
Pentru a se circumscrie textului art. 215 alin. 3 C pen., activitatea infracţională trebuie săvârşită cu
ocazia încheierii unei convenţii, altfel spus, în intervalul cuprins de la declanşarea negocierilor şi până la
finalizarea acestora şi realizarea acordului de voinţă.
Această formulare a legii a fost criticată, deoarece interpretarea ad literam ar conduce la concluzia că
legea vizează doar momentul încheierii şi executării contractului, adică un interval scurt, iar prin această
formulare, textul legii nu ar mai corespunde raţiunii incriminării unor astfel de fapte.
Considerăm că textul incriminator este suficient de cuprinzător, deoarece legiuitorul foloseşte expresia
cu prilejul încheierii sau executării unui contract, formulare care utilizează cuvântul prilej, ce
desemnează întregul context cauzal care însoţeşte încheierea sau executarea unui contract, fără o
condiţionare temporală strictă.
Prin noţiunea cu prilejul executării contractului, legea desemnează intervalul de timp cuprins de la
momentul încheierii contractului (de când acordul de voinţă produce efecte juridice) şi până la stingerea
efectelor contractului în oricare din modalităţile prevăzute de lege. Rezoluţiunea unui contract este inclusă
în intervalul de timp cerut de art. 215 alin. 3 C pen. Dacă s-ar admite contrariul, ar însemna că, spre
exemplu, introducerea acţiunii în rezoluţiune pune capăt protecţiei penale a înşelatului, ceea ce nu poate fi
admis, pentru că soluţionarea laturii civile în procesul penal nu afectează întrunirea elementelor
constitutive ale infracţiunii de înşelăciune în convenţii.
- Eroarea provocată sau menţinută să fie determinantă pentru încheierea sau executarea
contractului în condiţiile stipulate. Această cerinţă a legii penale a fost împrumutată, sub aspectul
formulării, din Dreptul civil, şi reprezintă una din condiţiile de existenţă a dolului. Astfel, eroarea
provocată prin dol trebuie să fie determinantă la încheierea actului juridic, în caz contrar, este
considerată o simplă minciună. Instanţa de judecată va aprecia în concret dacă elementul ascuns sau
prezentat eronat de către făptuitor a avut un caracter determinant pentru încheierea şi executarea
contractului. Cu certitudine, efectele care decurg din natura şi esenţa contractului respectiv pot fi
considerate ca fiind elemente determinante (spre exemplu, preţul sau translaţia proprietăţii la contractul de
vânzare-cumpărare, cuantumul chiriei şi caracteristicile imobilului închiriat la contractul de locaţiune
etc.). Părţile pot
R. P. Râmniceanu, Sancţiunile penale în relaţiile contractuale, în P. R., 1937, partea IV, p.
considera şi alte clauze ca având un rol determinant pentru realizarea acordului de voinţă şi executarea
obligaţiilor în condiţiile stabilite.
- Producerea unei pagube. Deşi această condiţie nu este formulată expres de textul de
incriminare, ea rezultă din caracterul de normă specială a art. 215 alin. 3 C pen. în raport cu dispoziţiile
art. 215 alin. 1, unde existenţa pagubei este cerută expres. Includerea înşelăciunii în convenţii în Titlul III
al Părţii speciale a Codului penal ne duce la concluzia că, prin comiterea acesteia, trebuie să se aducă
atingere patrimoniului. Punctul de vedere a fost împărtăşit şi de practica judiciară, fiind susţinut constant
şi în doctrină.
Această condiţie se apreciază raportat la forma consumată a infracţiunii.
Latura subiectivă. Fapta se comite doar cu intenţie directă. Tentativa se pedepseşte atât la forma de
bază, cât şi la cea agravată.
Sancţiunea. Infracţiunea se pedepseşte cu pedeapsa închisorii între 6 luni şi 12 ani.
Înşelăciunea în convenţii are şi ea forma agravată, atunci când a fost săvârşită prin folosire de
calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase.
Sancţiunea. Această formă agravată se pedepseşte cu pedeapsa închisorii între 3 şi 15 ani.
Delimit înşelăciuni în convenţii de sit în care o parte contractantă nu îşi resp o obligaţie contractu
O problemă dificilă în practica judiciară este aceea de a distinge între neexecutarea unui contract şi
înşelăciunea în convenţii. De multe ori, criteriul producerii unui prejudiciu nu este suficient de
caracterizant pentru a delimita cele două ipoteze, deoarece în ambele se cauzează un prejudiciu, fie din
cauza neexecut ctractului, în primul caz, fie ca urmare a acţiunii de inducere în eroare, în cel de-al doilea.
De aceea, trebuie să se verifice două elemente: buna credinţă, în sens general, a agentului la
încheierea ctr şi scopul special, adică acela de a obţine un folos material injust pentru sine sau pentru altul.
Buna credinţă înseamnă a se verifica dacă agentul a respectat regulile fireşti pe care le
presupunea încheierea contractului respectiv cu orice persoană în general. Aceasta nu exclude
neinformarea cu privire la elemente ce ţin de secretul comercial (preţurile de achiziţie, comisionul său
etc.). Buna credinţă a agentului este prezumată, principiul fiind soluţionarea litigiului pe cale civilă, şi
doar în mod excepţional trebuie să intervină sancţionarea penală.268
Buna credinţă a agentului la momentul încheierii sau derulării contractului nu exclude şi existenţa
riscului contractual firesc, constând în neexecutarea obligaţiilor asumate. Din această cauză, există, în
Dreptul civil, şi soluţii juridice pentru această ipoteză.
În cazul existenţei unei rele-credinţe, pentru a fi în prezenţa unei înşelăciuni trebuie să se constate şi că
fapta a fost comisă cu scopul de a obţine în mod injust un folos material pentru sine sau pentru altul. În
lipsa acestui scop special, în ciuda relei-cred a agentul, fapta se va soluţiona tot în cadrul unui litigiu civil.
Dacă agentul se afla într-o situaţie economică dificilă şi nu i-a informat despre aceasta pe
cocontractanţii săi, nu pentru că a urmărit să obţină un folos material injust pentru sine sau pentru
altul, ci pentru că a încercat să se redreseze din punct de vedere economic, credem că lipseşte scopul
special cerut de textul de incriminare. Neîndeplinirea obligaţiilor contractuale, în această ipoteză, nu se
analizează ca o înşelăciune, ci ca insolvabilitate civilă sau comercială, după caz.
Reaua credinţă se poate evidenţia prin verificarea caracterului real-obiectiv al împrejurărilor
cu care se induce în eroare partea vătămată. Dacă aspectele indicate de agent pot fi verificate în
momentul în care sunt comunicate părţii vătămate (situaţia contabilă, portofoliul de clienţi, solvabilitatea
etc.) şi sunt neadevărate, şi dacă toate acestea sunt elemente determinante pentru a încheia respectiva
convenţie, există o acţiunea de inducere sau menţinere în eroare specifică înşelăciunii.
Dimpotrivă, dacă agentul informează partenerul contractual cu privire la faptul că se află în dificultăţi
financiare, dar se va redresa, pentru că există o bună piaţă pentru activitatea sa în viitor, sau că are la
rândul lui sume restante de încasat, şi partenerul acceptă riscul, suntem în prezenţa unei neexecutări a
unui contract, şi nu a unei înşelăciuni, dacă agentul nu îşi respectă obligaţiile asumate.
Înşelăciune prin emitere de cecuri fără acoperire
Alineatul 4 al art. 215 incriminează emiterea unui cec asupra unei instituţii de credit sau unei
persoane, ştiind că pentru valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară precum şi fapta de
a retrage, după emitere, provizia în totul sau în parte, ori de a interzice trasului de a plăti înainte de
prezentare în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust, dacă s-a pricinuit o
pagubă posesorului cecului.
Este o formă specială de înşelăciune. Codul penal sancţionează penal pe cel care emite un cec fără a
avea acoperirea necesară, din dorinţa de a proteja securitatea tranzacţiilor comerciale realizate prin
intermediul cecului, ca instrument de plată. Motivul determinant pentru a incrimina această formă de
înşelăciune, a fost interesul de a proteja persoanele, împotriva acestei forme de înşelăciune, prin folosirea
mijloace de plată cu putere circulatorie.
Această formă de înşelăciune a fost introdusă în Codul penal actual prin Legea nr. 140/1996 şi a
răspuns unei necesităţi de a sancţiona multitudinea de comportamente de acest fel. Practic, legiuitorul
român a reluat, în conţinutul art. 215 alin. 4 C pen., formularea art. 553 C pen. Carol II.
Cecul este un instrum de plată prin care o pers numită trăgător dă ordin unei bănci, la care are disponib
bănesc, numită tras, să plătească, la prezentarea titlului, o sumă de bani altei pers numit beneficiar
Latura obiectivă se poate realiza prin:
- emiterea unui cec asupra unei instituţii de credit sau unei persoane, ştiind că pentru
valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară. În această ipoteză, agentul are un
carnet de cecuri emis de o bancă şi, deşi cunoaşte situaţia soldului său, emite un cec, cunoscând că
acesta nu poate fi valorificat de beneficiar, pentru că nu există disponibil în acel cont.
În practica judiciară se întâlnesc aşa numitele cecuri „în alb” sau antedatate. În această
ipoteză, cecurile nu mai sunt folosite doar ca instrumente de plată, ci devin şi un mijloc extralegal de
„garantare” a plăţii.
Cecurile „în alb” există atunci când emitentul dă beneficiarului un cec necompletat cu data scadenţei şi
a sumei datorate, doar semnat şi ştampilat de emitent pentru plata unui produs sau marfă, urmând ca
ulterior, dacă acesta nu plăteşte marfa respectivă în condiţiile şi termenele din factură, acesta să
completeze cecul cu data şi suma respectivă şi să le introducă la plată.
„Garanţia” la care am făcut referire funcţionează deoarece beneficiarul cecului, după completare, fie
va încasa suma datorată de emitent pentru marfă din contul acestuia de la bancă, fie, în cazul în
care nu există disponibil, emitentul va fi expus să fie condamnat penal pentru comiterea înşelăciunii
prin emiterea de cecuri fără acoperire. Aceste cecuri, faptic, „în alb” sau, mai exact, necompletate cu toate
datele, nu sunt identice cu „cecurile în alb”, instrumente de plată, recunoscute în dreptul comercial.
Acela care, în scopul arătat la art. 549 (textul de incriminare al înşelăciunii în forma de bază), emite
un cec asupra unei bănci sau unei persoane, ştiind că nu are provizia sau acoperirea
-necesară ori suficientă, precum şi acela care, în acelaşi scop, după emisiune, retrage provizia în totul sau
în parte, sau interzice trasului de a plăti înainte de expirarea termenului de prezentare, cauzând prin acesta
o pagubă posesorului cecului, comite delictul de înşelăciune prin cecuri, şi se pedepseşte cu închisoare
corecţională de la 2 la 5 ani şi cu amendă de la 2.000 la 10.000 lei.
Cecul cu „dată neadevărată” este completat cu toate datele necesare, este semnat de emitent, în mod
corect, doar că data este neadevărată, adică se trece ca fiind data emiterii o altă dată, de obicei, data
până la care trebuie făcută plata. În loc să se precizeze care este data emiterii şi data scadenţei, se trece
la rubrica „data emiterii” data scadenţei, tocmai pentru a putea fi apoi introdus la plată, fără ca emitentul
să mai poată controla acest lucru, aşa cum se întâmplă, în mod firesc, atunci când se respectă toate
condiţiile de completare a unui cec, prin introducerea acestuia la plată.
O astfel de proced de garantare este la limita legii şi credem că de protecţia penală a folosirii cecurilor
în condiţiile art. 215 alin. 4 trebuie să beneficieze doar cei care primesc cecuri care au putere circulatorie.
Un cec fără dată de scadenţă sau suma datorată nu este un instrument de plată valid şi, în cazul
înşelăciunii comise cu aceste cecuri, credem că se poate aplica textul de la înşelăciune fie în forma de
bază, fie în forma specială de înşelăciune în convenţii, dacă există acel scop special al înşelăciunii şi dacă
agentul a ajuns în incapacitatea de plată, iar beneficiarul unui cec „în alb” sau cu „dată neadevărată” îl
introduce la plată. Se creează aparenţa că agentul a emis cecul la data trecută de beneficiar.
În practica judiciară, s-a reţinut infracţiunea de înşelăciune şi nu înşelăciune în cecuri
atunci când cecul nu era ştampilat sau a fost folosit de o persoană care nu avea dreptul de a-l emite. S-a
decis că cecul trebuie să fie valid pentru a se îndeplini condiţiile de tipicitate a infracţiunii
incriminate de art. 215 alin. 4 C pen.
Credem că în soluţionarea acestei chestiuni trebuie plecat de la observaţia că folosirea cecului este o
modalitate ca oricare alta de a îndeplini o obligaţie, de regulă contractuală. Un cec cu „dată neadevărată”
sau cec „în alb” nu este un mijloc de plată valid.
Celelalte condiţii de tipicitate a înşelăciunii trebuie îndeplinite şi în acest caz, respectiv intenţia
specială a emitentului cecului de a înşela.
Aşa cum s-a susţinut, simpla neexecutare a unei obligaţii contractuale nu poate atrage condamnarea
unei persoane la o pedeapsă privativă de libertate. Dacă neonorarea unui cec este doar o neexecutare a
unui contract fără alte elemente de înşelăciune, problema trebuie soluţionată de instanţele civile.
Cel care primeşte un cec „în alb” sau cu „dată neadevărată” are o situaţie privilegiată faţă de ceilalţi
creditori ai societăţii, deoarece debitorul răspunde
Dec. pen. nr. 632/2003 a ICCJ citată în www.scj.ro.
Dec. 1927/2002 a CSJ citată în Codul penal, ediţie îngrijită de Georgina Bodoroncea, Irina Kuglay,
Lavinia Lefterache, Ionuţ Matei, Iuliana Nedelcu, Francisca Vasile, Ed. C.H.
Se citează reglementări internaţionale care prevăd acest lucru. T. Toader, op. cit., p. 214
-chiar cu averea personală şi cu libertatea în schimbul îndeplinirii obligaţiei contractuale. Din acest motiv,
în România, orice nouă relaţie comercială începe practic cu emiterea unui cec, ca element de dovedire a
încrederii între parteneri, iar numeroase soluţii de condamnare vizează exact acele ipoteze în care
beneficiarii cecurilor ştiu că la data emiterii emitentul nu avea disponibil în cont şi acceptă aceste cecuri.
Momentul comiterii faptei nu este cel în care beneficiarul introduce cecul la plată, ci momentul
emiterii cecului. De multe ori, cecul este „emis” după ce emitentul nu mai are nici măcar carnet de cecuri,
deoarece îi fusese ridicat de banca emitentă sau se afla deja în interdicţie bancară pentru a emite altele.
Administratorul oricărei societăţi comerciale care ajunge în faliment şi a emis anterior cecuri în alb
sau cu „dată neadevărată”, deşi nu întotdeauna a avut intenţia de a înşela, comite „în aparenţă” această
infracţiune. Această interpretare face să fie amestecaţi şi sancţionaţi penal infractori alături de cei care
aduc o societate în incapacitate de plată.
În mod evident, o parte din cei care emit cecuri „în alb” sau cu „dată neadevărată” au intenţia
de a înşela beneficiarul, dar trebuie să fie îndeplinite şi celelalte condiţii de tipicitate a faptei, în afară de
împrejurarea că beneficiarul unui cec a introdus la plată un cec şi acesta nu a fost onorat.
Dacă se emit bilete la ordin, ordine de plată sau alte documente, şi prin aceasta se cauzează un
prejudiciu, dacă sunt îndeplinite celelalte condiţii, agentul va răspunde penal pentru înşelăciune în
forma de bază sau pentru înşelăciune în convenţii.
Aşa cum am argumentat mai sus, credem că cecurile „în alb” emise cu titlu de „garanţie”, nu
constituie decât în aparenţă o înşelăciune prin emitere de cecuri, deoarece beneficiarul trebuie să fie indus
în eroare la momentul primirii cecului, şi nu la momentul în care, văzând că trăgătorul, dintr-un
motiv sau altul, nu mai are lichidităţi, completează cecul şi îl introduce în circulaţie.
Legat de această chestiune, s-a decis, printr-o soluţie dată într-un recurs în interesul legii, că în cazul
când se emite un cec fără acoperire, iar beneficiarul cecului ştia că cecul este fără acoperire la momentul
emiterii, agentul va răsp pentru infracţiunea incriminată de art. 84 alin. 1 pct. 2 din Legea nr.59/1934.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat asupra a două aspecte interpretate în mod eterogen în
practica judiciară: primul constă în aceea că textul de incriminare din art. 84 alin. 1 pct. 2 din Legea
cecului nr. 59/1934 era considerat ca fiind abrogat de unele instanţe, iar altele au decis că nu a fost
Dec. nr. IX din 24. 10 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în CDP nr. 2/2006, p.
-abrogat niciodată. Al doilea aspect controversat a fost acela de a se stabili care este relaţia între art. 215
alin. 4 C pen. şi art. 84 alin. 1 pct. 2 din Legea cecului nr. 59/1934.
Cu priv la prim aspect, Înalta Curte a decis că art. 84 (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934 nu a fost abrog
Cu privire la cel de-al doilea aspect, instanţa a decis că suntem în prezenţa unui concurs de calificări,
adică dacă cu ocazia emiterii cecului fără acoperire se şi induce în eroare, cauzându-se o pagubă
beneficiarului, se va reţine textul din Codul penal, iar în cazul în care se va emite un cec fără acoperire,
fără a exista elementul de inducere în eroare, deoarece beneficiarul a cunoscut această împrejurare şi a
acceptat-o la mom emit cecului, se va reţine fapta incrimin de art. 84 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 59/1934.
Credem că ar fi fost la fel de util practicii judiciare ca Înalta Curte să se fi pronunţat şi cu privire la
tipul de sancţiuni aplicabile şi în ce cuantum se aplică acestea în cazul condamnării pentru comiterea
infracţiunii prevăzută de art. 84 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 59/1934. Aceasta pentru că textul de
incriminare prevede că fapta „se va pedepsi cu amenda de la 5.000-100.000 lei şi închisoare de la
6 luni până la 1 an”. Este un caz particular de pedepsire cu sancţiuni cumulative, deşi sistemul
sancţionator actual se bazează pe sistemul alternativ de sancţionare (închisoare sau amendă) şi pentru că
limitele amenzii se situează fie sub minimum special, dacă pedeapsa este interpretată în ROL, fie
maximul special dacă pedeapsa este interpretată în RON. Aceasta şi pentru a evita în viitor o nouă decizie
strict limitat la chestiunea sancţiunii, care cu certitud va naşte soluţ eterogene, aşa cum deja s-a şi întâmpl
Art. 597 alin. 1 pct. 9 C pen. Carol II (Codul a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937) prevedea
că dispoziţiile din legile speciale cu caracter penal de pe întreg teritoriul ţării, care sunt în contradicţie cu
dispoziţiile noului cod, se abrogă.
Legea cecului era o lege specială care conţinea şi dispoziţii penale, deci ceea ce trebuia să se verifice
era faptul dacă art. 84 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 59/1934 era în contradicţie cu art. 553 C pen., care
incrimina înşelăciunea prin emiterea de cecuri. Dacă aceste texte erau contradictorii, era evident că art. 84
era abrogat în temeiul art. 597 alin. 1 pct. 9 din Codul penal Carol II.
După cum se poate observa, ambele texte incriminau „fapta de a emite un cec fără acoperire”, cu
precizarea că textul din Codul penal impune condiţii suplimentare, şi anume existenţa intenţiei de a înşela
şi condiţia de a se produce o pagubă. Este evident că dispoziţia din Codul penal este „în contradicţie” cu
textul din legea specială, deoarece, deşi incriminează aceeaşi faptă (emiterea unui cec fără acoperire), art.
553 C pen. Carol II a impus condiţii suplimentare de tipicitate (intenţia de înşelare şi producerea unei
pagube), modificând totodată şi cuantumul sancţiunii
Această comparare a textelor conduce, în opinia noastră, la concluzia că textul art. 84 alin. 1 pct. 2
din Legea nr. 59/1934 contravine art. 553 din C pen. Carol II, fiind astfel abrogat de art. 597 alin. 1
pct. 9 din C pen. Carol II.
În sensul aceleaşi concluzii se mai poate reţine că, în comentariul profesorului Traian Pop cu privire la
art. 553 C pen. Carol II, se susţinea că faptele din art. 84 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 59/1934 au inspirat
legiuitorul penal sau, mai exact, că textele art. 553 Codul penal Carol II sunt forme transcrise (s.n. S.B.)
ale infracţiunii din Legea nr. 59/1934.
Un argument al doctrinei în sensul că textul mai este în vigoare a fost acela că între texte există
deosebiri care le permit coexistenţa şi aplicabilitatea în funcţie de particularităţile faptei. Aceiaşi autori
susţin că infracţiunea din art. 84 alin. 1 pct. 2 este asemănătoare cu infracţiunea de înşelăciune prin
emitere de cecuri, incriminată de art. 215 alin. 4 C. pen.
Tocmai această asemănare, din punctul de vedere al acţiunii (emiterea de cecuri fără acoperire etc.),
este o dovadă convingătoare că textul din Codul penal Carol II era o dispoziţie contrară celei din
Legea cecului. Doar particularităţile speţei, aşa cum se susţine, le permit coexistenţa şi aplicabilitatea,
ceea ce înseamnă că ele conţin cu privire la aceeaşi situaţie, dispoziţii contrare. Coexistenţa şi aplicarea
lor în funcţie de împrejurările speţei dovedesc că textele aveau dispoziţii contrare şi, de aceea, textul din
Legea cecului a fost abrogat. Coexistenţa lor este o consecinţă a lipsei abrogării, şi nu un argument în
sprijinul inexistenţei contrarietăţii.
După incriminarea faptei de emitere de cecuri fără acoperire, în conţinutul art. 215 alin. 4, exact în
forma în care era şi în Codul penal Carol II, discuţiile cu privire la aplicabilitatea acestui text şi în ce
raport se află art. 84 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 54/1934 cu cel din Codul penal, deşi ar fi trebuit să se
diminueze, s-au amplificat, creându-se o practică extrem de eterogenă.
Un argument în sensul abrogării art. 84 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 54/1934 este reprezentat
tocmai de faptul că, până în 1994, nu a existat nici o soluţie de condamnare pentru comiterea acestei fapte.
Dacă în perioada comunistă, practic nu se puteau comite aceste fapte, deoarece în România, cecurile, ca
efecte de comerţ, nu circulau, nu acelaşi lucru se poate spune despre perioada cuprinsă de la
intrarea în vigoare a Codului penal Carol II şi
T. Medeanu, B. Medeanu, Infracţiunea cu cecuri prevăzută de art. 84 din Legea nr. 59/1934, în
Revista de Drept Comercial nr. 2/2004, p. 50.
-până la mom în care Legea cecului a fost lipsită de ob de reglementare, adică instaurarea comunismului.
În practica judiciară, s-a pus problema dacă cel care emite un cec fără acoperire comite şi infracţiunea
de falsificare de monede sau alte valori, deoarece cecul este un instrument de plată cu putere circulatorie.
Credem că autorul va răspunde doar pentru comiterea infracţiunii prev de art. 215 alin. 4 C pen.,
deoarece cecul dob putere circulatorie doar prin emiterea sa. După emit, acesta are putere circulatorie.
Dacă un terţ falsifică un cec pus în circulaţie, prin adăugiri, ştergeri etc., acesta va comite
infracţiunea prevăzută de art. 282 alin. 1 C pen., deoarece acesta a falsificat o valoare cu putere
circulatorie, şi nu emitere de cecuri fără acoperire.
Cel care falsifică un atare document comite infracţiunea de fals material, uz de fals în concurs cu
înşelăciune, dar nu în modalitatea de emitere de cecuri ci în modalitatea generală. Cel care nu are dreptul
de a emite cecuri, evident că nu are disponibil, aşa că textul de la art. 215 alin. 4 nu îi este aplicabil.
- retragerea, după emitere, a proviziei în totul sau în parte. În această situaţie, acţiunea constă în
retragerea proviziei, astfel încât să nu mai existe disponibil pentru a plăti cecul.
- interzicerea adresată trasului de a plăti înainte de prezentare.
Şi în cazul acestei modalităţi se cere, drept condiţie, producerea unei pagube.
Subiectul pasiv al acestei infracţiuni este beneficiarul, nu banca (trasul), deoarece aceasta plăteşte
cecul dacă există disponibil sau, dimpotrivă, refuză cecul, dacă nu există acel disponibil.
Latura subiectivă. Fapta se comite doar cu intenţie directă, existând un scop special, respectiv acela
de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust.
Tentativa este incriminată.
Sancţiunea. Această formă agravată se pedepseşte cu pedeapsa închisorii între 3 şi 15 ani.
Toate formele de înşelăciune au o formă agravată comună, şi anume atunci când înşelăciunea a
produs consecinţe deosebit de grave.
Sancţiunea. Această formă agravată se pedepseşte cu pedeapsa închisorii între 10 şi 20 de ani şi
interzicerea unor drepturi.
1 Pentru o critică detaliată a acestei decizii a se vedea S. Bogdan, Emitere de cecuri fără acoperire.
Infracţiunea prevăzută de art. 84 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 59/1934, în CDP nr.2/2006, p. 164-172.
Există şi alte forme de înşelăciune în Codul penal (înşelăciune la măsurătoare art. 296 C pen.,
înşelăciune cu privire la calitatea mărfii art. 297 C pen., falsificare de produse sau alte alimente art.313 CP
Relaţia dintre furt, abuz de încredere şi înşelăciune.
În practica judiciară, se pune uneori problema delimitării între infracţiunile de furt, abuz de
încredere sau înşelăciune.
De exemplu, un morar avea la moară un orificiu despre care doar el ştia, pe unde curgea o mică
parte din făina ce curgea în spaţiul de unde în mod normal clientul îşi ridica făina măcinată.
S-ar putea susţine că suntem în cazul unei înşelăciuni, deoarece partea vătămată era indusă în eroare
cu priv la contractul prin care trebuia să i se dea toată făina care rezulta din măcinarea cerealelor sale.
S-ar putea susţine că suntem în prezenţa unui abuz de încredere, deoarece bunul intra în sfera de
dispoziţie a morarului, atunci când cerealele erau introduse în moară la măcinat, iar morarul îşi însuşea o
parte din făina părţii vătămate în perioada când bunul se afla în stăpânirea sa.
Or, s-ar putea susţine că suntem în prezenţa unui furt fiind în cazul unui act de sustragere a făinii
din posesia părţii vătămate.
Pentru a soluţiona aceste situaţii în care există aparenţa că oricare din textele de incriminare ar fi
aplicabile credem că pot fi aplicate următoarele reguli:
Prima regulă este aceea că aceste infracţiuni nu pot fi reţinute în concurs cu privire la acelaşi
bun. Nu este posibil ca acelaşi bun să se afle şi în stăpânirea de fapt atât asupra agentului cât şi asupra
părţii vătămate.
La fel nu este posibil ca partea vătămată să-şi cauzeze singură un prejudiciu, dar şi să-i fie sustras
acelaşi bun remis de bună voie.
A doua regulă este aceea că se va ţine seama de natura activităţii iniţiale a agentului. Adică, dacă
refuzul de a restitui bunul era hotărât de agent înainte de a induce victima în eroare, iar contractul prin
care a fost remis bunul era doar un mijloc de realizare a înşelării victimei, se va reţine înşelăciune.
Dacă decizia de a deposeda victima a fost luată după ce bunul a intrat în stăpânirea de fapt a
agentului, fapta se va încadra la abuzul de încredere. Refuzul de a restitui bunul în acest caz nu este
un act de inducere în eroare, ci o intervertire a posesiei de către agent.
Din acest motiv, credem că soluţia, pentru speţa de mai sus, este reţinerea unei infracţiuni de furt.
Partea vătămată nu şi-a cauzat singură un prejudiciu ca urmare a unei acţiuni de inducere în eroare, ci i s-a
sustras o cantitate de făină.
Delapidarea
Art. 215 ind. 1 C pen. incriminează însuşirea, folosirea sau traficarea, de către un funcţionar, în
interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau administrează.
Obiectul material al acestei infracţiuni este reprezentat de bani, valori sau alte bunuri aflate în
administrarea sau gestiunea unui funcţionar.
Subiectul activ este unul calificat, fiind un funcţionar în sensul art. 147 C pen. care administrează sau
gestionează banii sau alte valori.
Infracţiunea nu se poate comite de o persoană juridică, deoarece o persoană juridică nu poate
avea calitatea de funcţionar.
Art. 147 C pen. prevede că, prin funcţionar se înţelege funcţionarul public, precum şi orice
salariat, care exercită o însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice decât o unitate publică sau
de interes public.
Cu alte cuvinte, orice salariat al unei persoane juridice este funcţionar.
În acelaşi timp, funcţionarul trebuie să aibă atribuţii de administrare sau gestiune.
Prin gestionare se înţelege activitatea salariatului care are ca atribuţii primirea, păstrarea şi eliberarea
bunurilor societăţii. Actele de păstrare presupun mai mult decât paza acestora, care nu necesită luarea în
primire a bunurilor.
În doctrină, se face distincţie între gestionarul de drept şi cel de fapt, acesta din urmă fiind acel
angajat care, deşi nu deţine funcţia de gestionar, desfăşoară aceste activităţi în concret. Un astfel de punct
de vedere se întemeia şi pe dispoziţiile legale din perioada comunistă (art. 31 din Legea nr. 22/1969).
Credem că astăzi o astfel de interpretare se poate face doar în temeiul unei analogii în defavoarea celui
acuzat. Noţiunea de gestionar are o semnificaţie juridică precisă, iar a considera că orice persoană care
desfăşoară o activitate asemănătoare devine automat un gestionar, înseamnă a face o extindere
nejustificată a aplicării textului de incriminare.
Administrarea presupune activitatea acelor organe cu atribuţii de conducere ale unei persoane
juridice, care au atribuţii de a da dispoziţii cu privire la circulaţia bunurilor, fără a implica şi contactul
direct cu acestea.
Îndeplinesc condiţiile subiectului activ şi administratorii asociaţiilor de proprietari care îşi însuşesc
bunuri aflate în administrare (banii asociaţiei etc.).
Latura obiectivă. Modalităţile prin care se comite fapta sunt:
Însuşirea, care constă în sustragerea unui bun sau dispunerea de acel bun.
Folosirea, care presupune folosirea unui bun în interes personal, fără ca agentul să urmărească
însuşirea acestuia.
Traficarea, care constă în scoaterea temporară a bunului din gestiune şi întrebuinţarea lui în scopuri
speculative ilicite (împrumutul de bani din gestiune pentru a primi dobândă, darea de bunuri pe credit în
scopul unor foloase etc.).
Pentru realizarea tipicităţii este necesar să se producă şi o pagubă. Aceasta constă în valoarea
bunului însuşit sau în diferenţa dintre valoarea bunului înainte de folosire sau traficare şi valoarea
după încetarea folosirii sau traficării.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie.
Fapta se consumă în momentul producerii pagubei. Tentativa este incriminată.
Sancţiunea. Această infracţiune se pedepseşte cu pedeapsa închisorii între 1 şi 15 ani.
Fapta are o formă agravată atunci când a produs consecinţe deosebit de grave.
Sancţiunea. Această formă agravată se pedepseşte cu pedeapsa închisorii între 10 şi 20 de ani şi
interzicerea unor drepturi.
În art. 272 pct. 2 şi 3 din Legea nr. 31/1990 este incriminată fapta fondatorului, administratorului,
directorului, directorului executiv sau reprezentantului legal al societăţii, care foloseşte, cu rea-credinţă,
bunuri sau creditul de care se bucură societatea, într-un scop contrar intereselor acesteia sau în folosul
lui propriu ori pentru a favoriza o altă societate în care are interese direct sau indirect sau care se
împrumută, sub orice formă, direct sau printr-o persoană interpusă, de la societatea pe care o
administrează, de la o societate controlată de aceasta ori de la o societate care controlează societatea pe
care el o administ sau face ca una dintre aceste societăţi să îi acorde vreo garanţie pentru datorii proprii.
Între cele două texte de incriminare, delapidare şi art. 272 alin. 1 pct. 2 C pen. şi 3 din Legea nr.
31/1990, există concurs de calificări care se rezolvă după criteriul subsidiarităţii, în sensul că art. 272 se
aplică doar dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă (se prevede expres în art. 281 din Legea nr.
31/1990). Dacă administratorul societăţii comerciale are contract de muncă şi este funcţionar în sensul
legii penale, va răspunde pentru delapidare, deoarece aceasta este sancţionată mai grav decât infracţiunea
din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale. Dacă însă administratorul nu are calitatea de
funcţionar în sensul legii penale, atunci i se aplică dispoziţiile art. 272 din Legea nr. 31/1990
 Însuşirea bunului găsit
Art. 216 C pen. incriminează fapta de a nu preda în termen de 10 zile un bun găsit autorităţilor sau
celui care l-a pierdut, sau de a dispune de acel bun ca de al său. O altă modalitate de comitere a
acestei fapte este incriminată în art. 2 şi constă în fapta de însuşire pe nedrept a unui bun mobil ce
aparţine altuia, ajuns din eroare în posesia făptuitorului.
Prin „bun găsit” se înţelege bunul pierdut, nu şi cel uitat. Bunul pierdut este acela care a ieşit în
mod involuntar din posesia titularului său, iar bunul uitat este bunul lăsat involuntar şi temporar într-un
anumit loc, fără a fi considerat că a ieşit din posesia celui căruia îi aparţine. Într-o altă opinie, se susţine că
bunul uitat trebuie asimilat în principiu bunului pierdut. Bunul nesupravegheat, dar asupra căruia se
exercită stăpânirea de fapt a cuiva, nu constituie un bun pierdut.
Bunul abandonat nu constituie obiect nici al furtului şi nici al însuşirii bunului găsit. Calitatea de bun
găsit, pierdut, uitat sau abandonat se raportează la conştiinţa autorului, şi nu a părţii vătămate. Dacă
partea vătămată uită un bun într-o gară şi nimeni nu revendică posesia lui, este în mod evident un bun
găsit care este obiect al însuşirii bunului găsit. Dimpotrivă, dacă agentul observă momentul în care victima
pierde un bun şi îl recuperează în scopul însuşirii, fapta lui va fi furt.
Bunul, în mod evident, trebuie să fie al altuia, atât în prima, cât şi în cea de-a doua modalitate.
Latura obiectivă:
I. În prima modalitate, fapta se poate comite prin două activităţi:
- nepredarea bunului celui îndreptăţit sau autorităţilor în termen de 10 zile. Fapta se consumă doar
după împlinirea termenului, ceea ce înseamnă că tentativa nu este posibilă. Termenul este unul substanţial.
Este indiferent dacă bunul este predat autorităţilor sau celui îndreptăţit.
- dispunerea de bunul găsit. Comportamentul agentului este în această modalitate echivalent cu al
unui proprietar, indiferent dacă dispunerea are un caracter juridic sau material. În această modalitate, fapta
se consumă în momentul dispunerii. Tentativa este posibilă, dar nu este incriminată.
Dacă până la comiterea actelor de executare, proprietarul se desesizează voluntar de bun,
abandonându-l, fapta nu mai poate fi o însuşire a bunului găsit, deoarece, pentru consumarea ei, trebuie să
se producă un prejudiciu. Fapta de însuşire a bunului abandonat nu este infracţiune.
Dacă, de exemplu, agentul declară în cursul celor 10 zile că nu a găsit bunul atunci când este întrebat
de cel care l-a pierdut, comite infracţiunea de însuşire a bunului găsit. Dacă îi spune celui care îi cere
bunul că este la el, dar să mai aştepte termenul legal până o să i-l predea, atunci fapta sa va fi o
tentativă nepedepsibilă.
II. A doua modalitate de comitere a acestei infracţiuni constă în însuşirea bunului mobil deţinut din
eroare. În concret, un bun poate ajunge din eroare în posesia făptuitorului astfel:
- datorită erorii celui care predă bunul cu privire la identitatea destinatarului. De
exemplu, poştaşul aduce pachetul unei alte persoane confundând destinatarul. Dacă acesta ştie că pachetul
nu îi este destinat lui şi îl induce în eroare pe poştaş, fiind de rea credinţă, fapta lui va fi înşelăciune.
- datorită erorii cu privire la identitatea bunului. De exemplu, agentul ia un bun al altuia din
greşeală, sau i se dă un alt bun de la garderobă etc.
Latura obiectivă. Fapta se comite în această modalitate doar în forma însuşirii pe nedrept a bunului
ajuns din eroare în posesia sa. Însuşirea presupune comportarea faţă de bunul respectiv ca un
proprietar şi se consumă atunci când se comite actul din care rezultă însuşirea. Simpla folosire a bunului
nu este infracţiune şi nici refuzul de a-l restitui într-un anumit timp.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie chiar şi în modalitatea omisivă, deoarece, conceptual,
fapta este o infracţiune comisivă, chiar dacă o modalitate de comitere este omisivă. Practic, nepredarea
bunului găsit în termenul legal se transformă într-o prezumţie absolută de însuşire.
Tentativa este posibilă, dar nu este incriminată.
Sancţiunea. Această infracţiune, indiferent de modalităţile ei, se pedepseşte cu pedeapsa închisorii de
la 1 lună la 3 luni sau amendă.
Distrugerea
Art. 217 C pen. incriminează fapta celui care distruge, degradează, aduce în stare de neîntrebuinţare
un bun aparţinând altuia sau împiedică luarea măsurilor de conservare ori de salvare a unui astfel de
bun sau înlătură măsurile luate.
Obiectul material al distrugerii poate fi un bun mobil sau imobil şi, de aceea, infracţiunea este una
contra patrimoniului. Urmare a acestor acţiuni, proprietarul acestui bun suferă o pierdere patrimonială. De
regulă, bunul trebuie să fie al altuia, dar legea uneori incriminează chiar distrugerea propriului bun (art.
217 alin. 2, 3, 4 C pen.)280
Subiectul activ este general. Infracţiunea poate fi comisă şi de o persoană juridică.
Latura obiectivă.
Fapta, în forma de bază, se poate comite în următoarele modalităţi:
- distrugere; ea constă în orice modalitate prin care, ca urmare a faptei autorului, bunul este în
totalitate nimicit şi devine total inutilizabil. Fie dispare total substanţa acestuia, fie se modifică atât de
mult, încât nu mai poate fi în nici un fel readus la forma iniţială. Uciderea unui animal se
subsumează noţiunii de distrugere.
- degradare; ea este o formă mai uşoară decât nimicirea, în sensul că bunul devine parţial de
nefolosit, dar reparabil.
S-a susţinut că există degradare şi atunci când este afectată estetica bunului.
Într-o altă opinie, pe care o împărtăşim, s-a susţinut că lezarea elementului estetic îndeplineşte
condiţiile de tipicitate a distrugerii, dacă acel element este inseparabil de substanţa sau esenţa lucrului. Se
pune problema dacă pictarea unor clădiri (graffitti) îndeplineşte condiţiile de tipicitate ale distrugerii.
Problema este că activitatea agentului nu afectează nici substanţa clădirii şi nici posibilităţile de a folosi
acel imobil ca şi până atunci. Când culoarea acelei clădiri are o semnificaţie particulară, în sensul că
pierderea acestui element ar scădea valoarea artistică a acelui imobil, atunci fapta ar consta într-o
distrugere. Dacă nu s-ar leza această dimensiune a valorii bunului, fapta ar fi un delict civil sau s-ar
constitui ca o contravenţie.
- aducerea în starea de neîntrebuinţare semnifică faptul că, prin anumite manopere, deşi
bunul nu este distrus fizic, el nu mai poate fi folosit (dacă se sparg sau se dezumflă roţile unui autoturism).
În mod evident, autoturismul devine temporar nefuncţional ca urmare a acestor manopere.
Nu este o condiţie de tipicitate faptul ca urmarea cauzată de distrugere să necesite un interval mare de
timp pentru a readuce bunul în situaţia anterioară. Pierderea există din punct de vedere subiectiv,
deoarece proprietarul bunului nu-l mai poate folosi aşa cum doreşte.
Dacă acţiunea nu lezează utilizarea bunului nici din punct de vedere obiectiv, nici din punct de vedere
subiectiv, fapta nu mai este tipică. De ex, cel care aruncă un bulgăre de zăpad în parbrizul unui autoturism
Tot în această modalitate pot fi încadrate faptele prin care bunul, deşi nu este distrus, devine
inutilizabil pentru agent (de exemplu, dacă se pune 1 kg de sare în oala de supă a unui bucătar, sau dacă
se aruncă un ceas într-un lac, sau se eliberează peştele unui pescar în apă etc.).
- împiedicarea luării măsurilor de conservare sau salvare a unui bun în caz de pericol. În această
situaţie, practic fapta se comite indirect prin împiedicarea luării măsurilor de conservare. De exemplu, cel
care lasă maşina parcată astfel încât să împiedice accesul pompierilor la un incendiu.
- înlăturarea măsurilor luate în caz de pericol. Cel care redeschide robinetul de apă al unei clădiri,
după ce acesta fusese oprit, deoarece se produsese o inundaţie, şi închiderea lui era singurul mijloc de a
împiedica inundaţia.
Furtul se poate reţine în concurs cu distrugerea atunci când, prin sustragerea unor componente, se
aduce în stare de neîntrebuinţare utilajul sau maşina de la care s-a sustras componenta respectivă.
În cazul în care hoţul distruge bunul furat, va răspunde doar pentru furt, cu excepţia cazului în
care este incriminată şi distrugerea propriului bun de către un proprietar (de exemplu, hoţul sustrage
un tablou de o deosebită valoare artistică şi apoi îl distruge pentru a nu fi descoperit asupra lui).
Aceste modalităţi trebuie să cauzeze un prejudiciu.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie, directă sau eventuală. Tentativa este incriminată.
Fapta se consumă atunci când s-a produs rezultatul păgubitor.
Sancţiunea. Această infracţiune, indiferent de modalităţile ei, se pedepseşte cu pedeapsa închisorii de
la 1 lună la 3 luni sau amendă.
Aspecte procesuale. Fapta se urmăreşte la plângerea prealabilă, iar împăcarea părţilor înlăt răsp pen
Formele agravate ale distrugerii privesc fie modalitatea de comitere a distrugerii, fie vreo calitate
particulară a obiectului distrus. Formele agravate se reţin chiar dacă bunul aparţine făptuitorului. Sunt
forme agravate:
- în art. 217 alin. 2 C pen. este reglementată prima formă, adică atunci
când bunul distrus are o valoare artistică, ştiinţifică, istorică, arhivistică sau altă asemen val
Sancţiunea. Această formă agravată se pedepseşte cu pedeapsa închisorii de la 1 la 10 ani.
- în art. 217 alin. 3 C pen. se prevede că fapta are un caracter grav când se distruge, degradează sau
se aduce în stare de neîntrebuinţare o conductă petrolieră sau de gaze, un cablu de înaltă tensiune,
echipamente şi instalaţii de telecomunicaţii sau pentru difuzarea programelor de radio şi
televiziune ori a sistemelor de alimentare cu apă a conductelor magistrale de apă. Legiuitorul
dovedeşte o inconsecvenţă, deoarece prevede că aceste forme agravate se reţin doar dacă se comit
prin distrugere, degradare sau aducere în stare de neîntrebuinţare. Nu înţelegem de ce o
acţiune de împiedicare a măsurilor de conservare comise în cazul acestor categorii de bunuri constituie o
formă simplă, şi nu una agravată.
Sancţiunea. Această formă agravată se pedepseşte cu pedeapsa închisorii de la 1 la 10 ani.
- în art. 217 alin. 4 C pen. este reglementată o altă formă agravată, şi anume atunci când distrugerea,
degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare se realizează prin incendiere, explozie sau
orice alt asemenea mijloc şi dacă rezultă pericol public. Nu este suficient a se folosi un astfel de
mijloc, ci trebuie în concret să rezulte pericol public.
Sancţiunea. Această formă agravată se pedepseşte cu pedeapsa închisorii de la 3 la 15 ani.
Distrugerea calificată
Art. 218 C pen. incriminează distrugerea calificată care, în esenţă, este tot o formă agravată a
infracţiunii de distrugere, doar că legiuitorul a dorit să-i atribuie un articol distinct.
Prima modalitate a distrugerii calificate este reprezentată de ipoteza în care fapta de la 217 C pen.
a produs consecinţe deosebit de grave.
Sancţiunea. Această formă agravată se pedepseşte cu pedeapsa închisorii de la 10 la 20 ani şi
interzicerea unor drepturi.
A doua modalitate este aceea în care fapta a produs un dezastru.
Noţiunea de dezastru este definită în alin. 2 al art. 218 C pen. astfel: dezastrul constă în distrugerea
sau degradarea unor mijloace de transport în comun, de mărfuri sau persoane, ori a unor instalaţii sau
lucrări, şi care a avut ca urmare moartea sau vătămarea gravă a integrităţii corporale ori sănătăţii mai
multor persoane.
Forma de vinovăţie este praeterintenţia.
Tentativa la această infracţiune se pedepseşte.
Sancţiunea. Această formă agravată se pedepseşte cu pedeapsa închisorii de la 15 la 25 ani şi
interzicerea unor drepturi.
Distrugerea din culpă
Art. 219 alin. 1 C pen. incriminează distrugerea, degradarea ori aducerea în stare de neîntrebuinţare,
din culpă, a unui bun, chiar dacă acesta aparţine făptuitorului, în cazul în care fapta este săvârşită prin
incendiere, explozie sau prin orice alt asemenea mijl, şi dacă rezult pericol public.Infracţ contra patrim
De regulă, distrugerea din culpă a unui bun al altuia nu este infracţiune, ci doar un delict civil. În art.
219 C pen. legiuitorul a stabilit nişte împrejurări în care distrugerea din culpă intră sub incidenţ legii pen.
Legiuitorul incriminează distrugerea din culpă în prima modalitate doar dacă este comisă prin
incendiere, explozie sau orice alt asemenea mijloc şi dacă rezultă pericol public. Cele două condiţii
ale laturii obiective trebuie să fie îndeplinite cumulativ. Culpa poate fi cu sau fără prevedere.
Este culpă cu prevedere, spre exemplu, când incendiul este declanşat intenţionat cu scopul de a
distruge nişte resturi vegetale. Agentul a crezut că incendiul nu va ajunge şi la vegetaţia vecinului,
deoarece exista un şanţ între cele două proprietăţi, şi, cu toate acestea, vântul aprinde şi vegetaţia de pe
terenul învecinat şi apoi pune în pericol mai multe case.
Culpa este fără prevedere atunci când o persoană scapă din greşeală o lumânare decorativă
aprinsă pe bradul uscat de Crăciun şi se declanşează un incendiu care pune în pericol întregul imobil în
care locuia proprietarul apartamentului.
În alin. 2 al art. 219 C pen. este incriminată şi o altă modalitate de distrugere din culpă, şi
anume atunci când se distruge sau degradează din culpă o conductă petrolieră sau de gaze, un cablu de
înaltă tensiune, echipamente şi instalaţii de telecomunicaţii sau pentru difuzarea programelor de radio şi
televiziune ori sisteme de alimentare cu apă şi conducte magistrale de alimentare cu apă, dacă fapta
a avut ca urmare aducerea acestora în stare de neîntrebuinţare. Elementele de particularitate ale acestei
forme privesc atât obiectul material al infracţiunii, cât şi producerea unui anumit rezultat.
Condiţiile cu privire la obiectul material şi cele cu privire la aducerea acestuia în stare de
neîntrebuinţare trebuie îndeplinite cumulativ. Dacă o persoană loveşte şi deformează din culpă o ţeavă de
alimentare cu gaz, dar nu o aduce în stare de neîntrebuinţare fapta sa nu este tipică pentru această
modalitate.
Legea nu prevede nimic cu privire la subiectul activ, adică dacă poate să comită fapta chiar
proprietarul conductelor etc. De obicei, aceste bunuri sunt în proprietatea statului sau a unor companii şi,
de aceea, nu s-a făcut precizarea expresă, dar credem că fapta ar trebui să fie tipică şi dacă este comisă de
proprietarul acestora, deoarece sunt afectate şi alte persoane decât efectiv proprietarii conductelor,
reţelelor etc. În lipsa unei prevederi exprese, va trebui să nu aplicăm această formă de distrugere din culpă
atunci când este comisă chiar de către proprietar.
Sancţiunea. Această formă de distrugere se ped cu ped închisorii de la 1 lună la 2 ani sau amendă.
În alin. 3 al art. 219 C pen., legea incriminează distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de
neîntrebuinţare a unui bun, din culpă, dacă a avut consecinţe deosebit de grave. Deşi această
modalitate este considerată o formă agravată a distrugerii din culpă, ea prezintă particularitatea că poate să
absoarbă atât una dintre modalităţile distrugerii din culpă din alineatul 1 sau 2, cât şi orice acţiune
de distrugere din culpă, indiferent dacă sunt întrunite elementele tipicităţii alineatului 1 şi 2. De exemplu,
este incriminată distrugerea din culpă indiferent de modalitatea concretă de comitere a distrugerii, dacă ea
a produs consecinţe deosebit de grave.
Sancţiunea. Această formă agravată se pedepseşte cu pedeapsa închisorii de la 1 la 6 ani.
Această din urmă modalitate are o formă agravată, reglementată de alin. 3 teza II al art. 219 C pen.,
şi anume atunci când a avut ca urmare un dezastru.
Sancţiunea. Această formă agravată se pedepseşte cu pedeapsa închisorii de la 3 la 12 ani.
În alineatul 4 este incriminată a doua formă agravată a alineatului 3 teza I, şi anume atunci când
fapta care a produs consecinţe deosebit de grave sau dezastrul este urmarea părăsirii postului sau a
săvârşirii oricărei alte fapte de către personalul de conducere al unui mijloc de transport în comun ori de
către personalul care asigură direct securitatea unor asemenea transporturi.
Ceea ce conferă faptei un caracter agravat este tocmai calitatea specială a subiectului activ, şi anume
personalul de conducere al unui mijloc de transport în comun ori personalul care asigură direct
securitatea unor asemenea transporturi.
Sancţiunea. Această formă agravată se pedepseşte cu pedeapsa închisorii de la 5 la 15 ani.
Tulburarea de posesie
Art. 220 C pen. incriminează ocuparea, în întregime sau în parte, fără drept, a unui imobil aflat în
posesia altuia, fără consimţământul acestuia sau fără aprobarea prealabilă primită în condiţiile legii, ori
refuzul de a elibera imobilul astfel ocupat.
Obiectul acestei infracţiuni este un bun imobil aflat în posesia altuia.
Subiectul activ este general. Fapta poate fi comisă şi de o persoană juridică. De exemplu, o firmă ce
finanţează un proiect de dezvoltare imobiliar îşi extinde proiect pe care îl realizează pe terenul vecinului.
Latura obiectivă. Fapta se poate comite în două modalităţi alternative:
- ocuparea fără drept, în întregime sau în parte a unui imobil aflat în posesia altuia. Rezultatul
acestei modalităţi constă în instituirea posesiei de fapt asupra imobilului, corelativ cu pierderea
posesiei de către cel tulburat în posesie. Ocuparea trebuie să se facă fără consimţământul proprietarului
sau fără aprobarea prealabilă primită, în condiţiile legii.
În doctrină, s-a susţinut că fapta are un caracter continuu şi durează până la eliberarea imobilului
astfel ocupat. Această opinie a fost împărtăşită de practica judiciară şi pentru că această infracţiune se
urmărea la plângerea prealabilă, şi pentru că era inechitabil ca cel al cărui teren a fost ocupat să nu mai
poată obţine condamnarea infractorului după scurgerea unui termen de 2 luni, deşi terenul său era ocupat
şi după curgerea celor 2 luni.
Într-o altă opinie, s-a susţinut că fapta are un caracter instantaneu şi se consumă atunci când
infractorul ocupă imobilul, la fel ca în cazul infracţiunii de violare de domiciliu. Legiuitorul
incriminează acţiunea de ocupare, şi nu starea în care se găseşte un teren ocupat. În opinia contrară, nu ar
putea fi justificată dobândirea prin uzucapiunea de rea credinţă, deoarece, din punctul de vedere al
posesorului iniţial, fapta ar fi avut un caracter continuu şi el ar putea solicita condamnarea celui de
rea-credinţă, care a uzucapat, pentru tulburare de posesie. Din aceste motive, considerăm mai întemeiată
opinia care susţine că fapta are un caracter instantaneu.
- refuzul de a elibera imobilul ocupat fără drept. Pentru a se putea vorbi de un refuz de
eliberare, este necesar ca partea vătămată să facă o solicitare expresă de a i se elibera terenul.
Refuzul de a elibera imobilul poate să fie expres exprimat sau poate să fie implicit, acest ultim caz
rezultând din faptul că agentul nu încetează tulburarea de posesie, deşi partea vătămată i-a cerut expres
acest lucru. Legiuitorul a reglementat această formă agravată la fel ca şi în cazul violării de domiciliu. În
cazul acestei forme agravate, practic, ori de câte ori partea vătămată solicită încetarea actului de tulburare,
agentul va comite o nouă infracţiune. Dorinţa a fost aceea de a asigura un mijloc eficient de apărare a
posesiei în sens penal, şi atunci când partea vătămată nu depunea plângerea penală în termen prev de lege.
Latura subiectivă. Infracţiunea se comite cu intenţie directă sau eventuală.
Tentativa este posibilă dar nu este incriminată.
Sancţiunea. Această infracţiune se pedepseşte cu pedeapsa închisorii de la 1 la 5 ani.
Forme agravate:
Prima formă agravată, prevăzută de art. 220 alin. 2 C pen., există dacă fapta se săvârşeşte prin
violenţă sau ameninţare, ori prin desfiinţarea semnelor de hotar, a reperelor de marcare.
Fapta în modalitatea agravată are un caracter complex deoarece infracţiunea de loviri sau alte violenţe
precum şi ameninţarea sunt absorbite. Violenţa sau ameninţarea sunt folosite fie pentru a ocupa, fie pentru
a refuza eliberarea imobilului.
Desfiinţarea semnelor de hotar sau a reperelor de marcare înseamnă distrugerea lor sau înlăturarea lor,
astfel încât să nu îşi mai poată îndeplini rolul de a marca limita dintre imobile. Simpla distrugere a
semnelor de hotar, comisă fără vreo legătură cu tulbur posesii, constituie doar infracţiunea de distrugere.
Sancţiunea. Această formă agravată se pedepseşte cu pedeapsa închisorii de la 2 la 7 ani.
A doua formă agravată, prevăzută de art. 220 alin. 3 C pen., există atunci când prima formă agravată
este comisă de două sau mai multe persoane împreună.
Sancţiunea. Această formă agravată se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 3 la 15 ani.
Aspecte procesuale. Infracţiunea se urmăreşte din oficiu, iar împăcarea părţilor înlătură răspund pen
Tăinuirea
Art. 221 C pen. incriminează primirea, dobândirea sau transformarea unui bun ori înlesnirea
valorificării acestuia, cunoscând că bunul provine din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală,
dacă prin aceasta s-a urmărit obţinerea, pentru sine sau pentru altul, a unui folos material.
Această infracţiune are un obiect juridic complex, deoarece, pe lângă relaţiile patrimoniale protejate
prin această incriminare, se protejează şi valorile ce ţin de buna desfăşurare a activităţii de înfăptuire a
justiţiei. Prin actualul Cod penal această infracţiune a fost introdusă în categoria infracţiunilor contra
patrimoniului. Dacă este plasată în această categorie, înseamnă că se sancţionează îmbogăţirea urmare a
comiterii unei infracţiuni, deoarece patrimoniul victimei faptei principale este protejat prin incriminarea
faptei principale.
De lege ferenda, propunem să fie introdusă în categoria infracţiunilor contra justiţiei.
Este o infracţiune subsecventă unei infracţiuni principale. Nu se poate vorbi de existenţa unei
tăinuiri, dacă nu s-a comis în prealabil cel puţin o faptă prevăzută de legea penală
Obiect al infracţiunii de tăinuire este, de regulă, un bun mobil. Doctrina susţine că doar un bun mobil
poate fi tăinuit. Raportat la reglementarea românească, credem că nu este exclus ca, în modalitatea
înlesnirii valorificării, obiect al tăinuirii să poată fi şi un imobil dobândit de autor ca urmare a
comiterii unei infracţiuni de înşelăciune, când nu sunt îndeplinite condiţiile de tipicitate a infracţiunii de
spălare de bani.
Bunul trebuie să provină din comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, ceea ce înseamnă că nu
este neces ca cineva să răspundă penal pentru fapta prevăzută de legea penală prin care s-a dobândit bunul.
Un bun sustras poate fi obiect al mai multor infracţiuni de tăinuire.
Subiectul activ este general. Infracţiunea poate fi comisă de o persoană juridică. De exemplu, o
societate de colectare a fierului primeşt bunuri din metal despre care ştie că provin din comit unor furturi.
Latura obiectivă. Fapta se poate comite în una din următoarele modalităţi:
- primirea. Înseamnă preluarea în detenţie a bunului.
- dobândirea. Înseamnă că tăinuitorul a devenit proprietarul bunului (vânzare-cumpărare,
donaţie, schimb).
- transformarea bunului. În această modalitate, se modifică substanţa sau forma bunului
(vopsire, reparare etc.).
- înlesnirea valorificării bunului. Aceasta presupune acordarea de ajutor pentru a înlesni
înstrăinarea sau schimbarea bunului (anunţuri de vânzare, aducerea de cumpărători etc.).
Trebuie îndeplinită şi o condiţie negativă, şi anume ca tăinuitorul să nu fi participat la infracţiunea
din care provin bunurile ce se „tăinuiesc”. Dacă agentul a participat la comiterea faptei, atunci acesta
nu va mai răspunde şi pentru infracţiunea de tăinuire a propriei infracţiuni.
S-a exprimat şi o opinie contrară, pe care nu o împărtăşim, şi anume atunci când, după ce au
împărţit bunurile, unul dintre infractori îl ajută pe un altul să-şi valorifice şi el bunurile dobândite prin
comiterea infracţiunii. În acest caz s-ar comite şi infracţiunea de tăinuire.
Dacă agentul promite că va tăinui bunurile, atunci el participă la comiterea infracţiunii
principale în forma complicităţii.
Fapta se consumă în momentul în care bunul a fost primit, dobândit, transformat sau s-a înlesnit
valorificarea lui.
În practica judiciară şi în doctrină, se susţine că tăinuirea comisă în formă continuată, are semnificaţia
unui act de complicitate la fapta autorului. Actul de tăinuire repetată întăreşte rezoluţia infractorului şi, în
acest fel, agentul devine un complice.
De principiu, suntem de acord cu o astfel de abordare, cu precizarea că primul act de tăinuire nu poate
fi considerat ca act de complicitate, deoarece se realizează după comiterea faptei, însă următoarele
acte sunt acte de complicitate concurente cu primul act de tăinuire.
În acelaşi sens, ÎCCJ prin Decizia nr.2/2008 dată în Recurs în interesul legii a hotărât că :
În situaţia existenţei unui prim act de tăinuire, urmat de o altă acţiune a aceluiaşi tăinuitor care
promite că va asigura valorificarea în continuare şi a altor bunuri sustrase, sunt întrunite elementele
constitutive ale complicităţii la infracţiunea de furt în formă simplă sau continuată, după caz, în
concurs real cu infracţiunea de tăinuire, chiar dacă promisiunea anticipată de tăinuire a bunurilor nu a
fost îndeplinită.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie.
Prin săvârşirea faptei, agentul a urmărit obţinerea pentru sine sau pentru altul a unui folos material.
Dacă o persoană ajută la valorificarea unui bun fără a urmări prin aceasta un interes patrimonial, atunci
acea persoană va răspunde eventual pentru infracţiunea de favorizare a infractorului.
Tentativa este posibilă, dar nu se pedepseşte.
Fapta are, în alineatul 2, şi o cauză specială de nepedepsire, şi anume atunci când tăinuirea este comisă
de soţ sau de o rudă apropiată.
Fapta are şi o limitare a pedepsei, şi anume faptul că sancţiunea aplicată pentru tăinuire nu poate
depăşi pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea din care provine bunul este tăinuit.
Sancţiunea. Această infracţiune se pedepseşte cu pedeapsa închisorii de la 3 luni la 7 ani
Anchidin I. Liviu, Turianu Corneliu, Discuţii în legătură cu infracţiunea de furt săvârşită între soţi,
Dreptul nr. 11/2001
Antoniu George, Consideraţii asupra infracţiunii de furt, RRD nr.12/1973
Antoniu George, Infracţiuni contra patrimoniului. Generalităţi, RDP nr.4/2000
Antoniu George, Ocrotirea penală a patrimoniului, RDP nr. 1/2001
Antoniu George, Tâlhăria. Unitate sau pluralitate de infracţiuni, RDP nr.4/2006
Antoniu George, Furtul săvârşit în timpul nopţii, RRD nr. 6/1970
Băbălău Costel, Elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. 4
Cod penal, Dreptul nr. 9/1997
Bănărescu Adrian, Emiterea de cecuri fără acoperire, RDP nr. 2/2003
Barbu Constantin, Furtul folosinţei vehiculelor în reglmentarea nouluCod Penal, RRD nr. 1/1969
Biro Ludovic, Criterii distinctive între infracţiunea de şantaj şi tâlhărieRRD nr. 4/1971
Bogdan Sergiu, Bocşan Mircea Dan, Consideraţii civile si penale asupra vânzării lucrului altuia,
Dreptul nr. 6/1999
Bogdan Sergiu, Consideraţii cu privire la conectarea ilegală la un serviciu telefonic. Diferenţa
faţă de infracţiunea de furt de energie cu valoareeconomică,Pandectele române, nr. 2/2002
Bogdan Sergiu, Emitere de cecuri fără acoperire. Infracţiunea prevăzută de art. 84 alin. 1 pct. 2 din
Legea nr. 59/1934, CDP nr. 2/2006
Bogdan Sergiu, Latura obiectivă a infracţiunii de înşelăciune în convenţii, RDP nr.3/1999
Bogdan Sergiu, Obiectul material al furtului şi noile forme de sustragere, Supliment al
Revistei Pandectele române, 2007
Bogdan Sergiu, Petre Anamaria, Tâlhărie comisă într-o locuinţă sau în dependinţe (ICCJ, Secţiile
Unite, decizia nr. XXXI/2007), CDP nr. 1/2008
Brişcariu Lucia, Petrovici Simona, Aspecte privind infracţiunea de înşelăciune săvârşită cu ocazia
încheierii unui contract de muncă, J.N. nr.4/1964
Brutariu Versavia, Corlăţeanu Sorin, Abuzul de încredere, RDP nr. 3/2007
Bulancea Marius-Bogdan, Particularităţi ale infracţiunii de furt, prevăzute de art. 208 alin. 1
si 2 din Codul penal, în modalitatea sustragerii de energie electrică, Dreptul nr. 4/2003290
Burta Paul, Un aspect al infracţiunilor de tâlhărie, J.N. nr. 3/1965
Butiuc Constantin. Furt prin efracţie. Violare de domiciliu, RDP nr. 1/1997
Calomfirescu I. Eugen, Turianu Corneliu, Încadrarea faptei de instalare clandestină a unui post
telefonic, Dreptul 2-3/1991
Cara-Thase Margareta, Dărângă Gheorghe, Criterii distinctive între tentativă şi infracţiune
consumată de furt, RRD nr. 9/1969
Cioia Pantelimon, Banda Petre, Andrei Dumitru, Caractere specifice ale furtului săvârşit de către cel
care locuieşte împreună cu persoana vătămată sau este găzduit de aceasta, RRD nr. 12/1971
Ciubotariu Mircea, Cu privire la calificarea juridică a faptelor de racordare ilegală la
sistemul de televiziune prin cablu, Dreptul nr. 10-11/1994
Ciuncan Dorin, Înşelăciunea prin cecuri, Dreptul nr. 3/1994
Codrean Gheorghe. Tulburarea de posesie. Aspecte procesuale, RDP nr. 2/2006
Corlăţeanu Sorin, Infracţiuni prin folosirea cecurilor, RDP nr. 3/2002
Corlăţeanu Sorin, Iuga Călin, Furtul de energie electrică, RDP nr. 3/2005
Diaconescu Horia, Criterii de diferenţiere între infracţiunile de gestiune frauduloasă şi delapidare,
Dreptul nr. 11/1998
Diaconescu Horia, Ionescu Nicolae, Ciuncan Doru, Unele consideraţii asupra tentativei în cazul
infracţiunii continuate de înşelăciune în dauna avutului obştesc, RRD nr. 9/1987
Diaconescu Horia, Pătulea Vasile, Delimitarea dintre tentativa şi infracţiunea consumată în cazul
tâlhăriei care a avut ca urmare praterintenţionată moartea victimei, RRD nr. 12/1988
Dima Traian, Delimitarea tentativei de infracţiunea consumată de tâlhărie, RRD nr. 11/1973
Dobrinescu Ion, Cu privire la furtul comis în timpul nopţii, RRD nr. 8/1967
Dobrinescu Ion, Infracţiunea de furt între soţi, J.N. nr. 9/1966
Dumbravă Vladimir, Încadrarea juridică a unor infracţiuni contra patrimoniului şi efectele schimbării
acestora, RRD nr. 1/1969
Dumitru Ion, Infracţiunea de înşelăciune prevazută de art. 215 alin. 4 Cod Penal, Dreptul nr.
1/1998
Dumitru Ion, Şerban Stelu, Discuţii in legatura cu fapele penale contra patrimoniului, Dreptul nr.
6/1992
Feller S., Cu privire la conţinutul infracţiunii de însuşire a bunulu pierdut, J.N. nr. 2/1956
Filimon Florin, Efectuarea în mod ilegal a convorbirilor telefonice din reţeaua telefoniei fixe.
Încadrare juridică, Dreptul nr. 4/2003
Gheorghiu I.N., Bulai C., În legătură cu furtul săvârşit de două sau mai multe persoane, J.N. nr.
11/1963
Ivan Gheorghe, Gestiune frauduloasă, abuz de încredere sau furt? Unele consideraţii în lumina
deciziei Curţii Constituţionale nr. 1/1993, Dreptul nr. 1/1996
Ivan Gheorghe, Infracţiunea de furt calificat comisă asupra unei persoane aflată în imposibilitate de
a-şi exprima voinţa sau de a se apăra, Dreptul nr. 2/1999
Ivan Stelian, Unele criterii de delimitare a coautoratului de complicitate la infracţiunea de tălhărie,
RDP nr. 2/1994
Ivan Stelian, Paşcu Ilie, Încadrarea juridică a faptei persoanei care călătoreşte cu un autovehicul
cunoscând că aceasta provine din săvârşirea infracţiunii de furt, RRD nr. 12/1980
Kelemen T., Cu privire la momentul consumării infracţiunii de însuşire a lucrului pierdut, J.N. nr.
5/1960
Kutaş Iuliu, Mihăescu D.V., Situaţiile în care distrugerea sau degradarea
din culpă a autovehicului constituie infracţiune, RRD nr. 2/1972
Lascu Ioan, Infracţiunile de înşelăciune şi abuz de încredere în lumina noului Cod Penal, RDP nr.
4/2006
Lavrov G., Infracţiunea de abuz de încredere în paguba avutului obştesc şi delimitarea ei de alte
infracţiuni, J.N. nr. 5/1961
Loghin Octavian, În legătură cu infracţiunea de însuşire a bunului găsit., RRD nr. 5/1970
Marinescu Mircea, Petrovici Simona, Acţiunea de însuşire ca element material al infracţiunii de
delapidare, J.N. nr. 11/1965
Mateuţ Gheorghiţă, Sinteză teoretică şi practică judiciară cu privire la elementele constitutive ale
infracţiunii de furt Dreptul nr. 12/1996
Mateuţ Gheorghiţă, Consideratii teoretice şi practice privind conţinutul constitutiv al infracţiunii
de delapidare în actuala reglementare, Dreptul nr. 10/2002
Mateuţ Gheorghiţă, Delapidare. Delimitări, RDP nr. 4/2001
Mateuţ Gheorghiţă., Unele consideraţii teoretice şi practice cu privire la conţinutul complex al
infracţiunii de tâlhărie, Dreptul nr. 11/1996
Militaru George, Înşelăciunea prin cecuri, RDP nr. 3/2006
Militaru Ion, Pedeapsa aplicabilă în cazul infracţiunii de înşelăciune în paguba avutului obştesc
săvârşită de un funcţionar, RRD nr. 5/1967
Munteanu Paul, Câteva elemente de distincţie între spălarea de bani, tăinuire şi favorizare,
CDP nr. 1/2008
Narita Ilie, Câteva consideraţii în legătură cu natura juridică şi latura subiectivă a infracţiunii
prevăzute la art. 215 alin. 4 Cod Penal, Dreptul nr.4/200
Navrot G., Biro Ludovic, Încadrarea juridică a furtului comis prin violare de domiciliu, RRD nr.
6/1974
Neacşu Adrian, Tulburare de posesie. Plângere prealabilă, RDP nr. 2/2000
Nicolescu Victor, Delapidarea şi gestiunea frauduloasă. Asemănări şi deosebiri, RDP nr. 4/2000
Niculeanu Costel, Criterii pentru delimitarea infracţiunii de tulburare de posesie prevăzută de art.
220 din Codul penal, faţă de infracţiunea reglementată de art. 108 din Legea nr. 18/1991, Dreptul
nr. 2/2001
Niculeanu Costel, Deosebirile între infracţiunea de furt şi cea de însuşire a bunului găsit şi tăinuire,
Dreptul nr. 11/1987
Niculeanu Costel, Despre infracţiunea de tâlhărie comisă într-o locuinţă sau dependinţe ale acesteia
şi violarea de domiciliu, Dreptul nr. 2/1998
Olteanu Nicoalae, Urmarea specifică – criteriu de delimitare între infracţiunea consumată de
delapidare şi tentativă perfectă la această infracţiune, Dreptul 2-3/1991
Papadopol Vasile, Consideraţii asupra laturii subiective în cazul infracţiunii de furt contra
avutului obştesc, RRD nr. 1/1979
Papadopol Vasile, Înşelăciunea prin cec. Unele consideraţii, RDP nr. 3/1999
Pârvu Ana, Infracţiunile de şantaj şi tâlhărie. Analiză comparativă, RDP nr. 3/2006
Pascu Ilie, Infracţiuni contra patrimoniului. Drept comparat, RDP nr. 1/2007
Pascu Ilie, Tâlhărie. Concurs de infracţiuni sau infracţiune continuată, RDP nr. 4/2004
Pascu Ilie, Tâlhărie. Pluralitate de subiecţi pasivi, RDP nr. 3/2004
Pătulea Vasile, Ciurcă Grigore, Condiţiile de reţinere a premeditării în cazul infracţiunii de furt, ca
o circumstanţă agravantă generală, RRD nr. 3/1982
Păvăleanu Vasile, Momentul consumării infracţiunii de tulburare de posesie, Dreptul nr. 5/1997
Poenaru Iulian, Violenţa ca element al infracţiunii de tâlhărie, RRD nr. 10/1973
Pop Ioan, Mircescu Mircea, Grigoraş Justin, Contribuţii la corecta încadrare juridică a unor fapte ce
constituie înşelăciune săvârşită prin fals, RRD nr. 3/1975
Pop Teofil, Consideraţii în legătură cu caracterizarea juridică a furturilor de autovhicule
în scopul de a fi folosite, RRD nr. 3/1981
Popescu Titus, Unele elemente circumstanţiale ale infracţiunii de furt şi tâlhărie, RDP nr. 2/00
Popovici Victoria Minodora, Cu privire la încadrarea juridică a faptei care constă în emiterea unui
bilet la ordin de către un comerciant fără ca acesta să aibă disponibilul necesar în contul bancar,
Dreptul nr.10/1999
Potrivitu Gigel, Comparaţie între infracţiunea prevăzută de art. 215, indice 1 C. pen. si
infracţiunea prevăzută de art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, Dreptul nr. 8/1999
Proca Spiridon, Încadrarea juridică a infracţiunii de furt săvârşită în locuri publice aglomerate, 88-
90, J.N. nr. 12/1964
Pungă Titus, Tâlhărie. Sintagma „întrebuinţare de violenţe" conturată în doctrină şi jurisprudenţă,
Dreptul nr. 4/2001
Rădulescu Alexandru, Cu privire la termenul de predare în cazul infracţiunii de însuşire a bunului
găsit, RRD nr. 4/1972
Ranga Traian, Cu privire la infracţiunea de furt săvârşită de două sau mai multe persoane
împreună, RRD nr. 8/1972
 Rednic Sorin Alexandru, Din nou despre conţinutul infracţiunii de tâlhărie, Dreptul nr. 4/2001
Rednic Sorin-Alexandru, Din nou despre conţinutul infracţiunii de tâlhărie, Dreptul nr. 5/2001
Roman Liliana,contra
Infracţiuni Despre furtul săvârşit în locuri publice aglomerate, J.N. nr. 11/1965
autorităţii 295
Şandor Mihai, Înşelăciunea săvârşită prin modalitatea emiterii de cecuri fără acoperire a căror plată
este garantată prin aval, Dreptul nr. 11/1998
Sever I., Dumitrescu Cristinel, Turianu Corneliu, Participaţia penală proprie cu privire la infracţiunea
de furt, în condiţiile în care unul din subiecţii activi are vreuna din calităţile prevăzute de art. 210 C.pen,
Dreptul nr. 1/2001
Sopon V., Problema calificării unor furturi de mărfuri din magazine, J.N. nr. 3/1962
Soroceanu Constantin, Biro Ludovic, Semnificaţia termenului întrebuinţare de violenţe din textul
care incriminează tâlhăria, RRD nr. 4/1973
Stănescu Al., Catană Al., Gladin M., Redacţia, Despre avarierea autovehiculelor produsă din culpă,
în cadrul circulaţiei pe drumurile publice, RRD nr. 3/1968,
Stoenescu Constantin, Din nou despre faptele de sustragere de current electric, Dreptul nr. 11/1996
Stoica Oliviu A., Delimitarea noţiunilor de lucru pierdut şi lucru uitat în dreptul penal, J.N. nr. 4/1965
Teodorescu Teodor, Consecinţele penale ale emiterii unui cec fără acoperire în total sau în parte,
Dreptul nr. 10/1998
Toader Tudorel, Folosirea clandestină a unui post telefonic, RDP nr. 1/2003
Tohătan Florin, Unele consideraţii privind unele infracţiuni de distrugere reglementate în legislaţia
specială, CDP nr. 1/2006
Ungur Liviu, Discuţii cu privire la încadrarea juridică a infracţiunii de tulburare de posesie având ca
obiect material terenuri, Dreptul nr. 10/1998
Uşvat Claudia Florina, Discuţii în legătură cu infracţiunea de tulburare de posesiune în
reglementarea actuală, Dreptul nr. 12/2001
Verdeş Aristotel, Delimitarea infracţiunii de furt în paguba avutului obştesc de infracţiunile de
înşelăciune şi de deţinere pe nedrept a lucrurilor posedate din eroare, RRD nr. 12/1967
Verdeş Aristotel, Încadrarea juridică a faptei de însuşire a banilor introduşi de expeditor în trimiteri
poştale, RRD nr. 4/1975
Verdeş Aristotel, Observaţii în legătură cu însuşirea lucrului pierdut şi cu
furtul de pe câmp, J.N. nr. 11/1966
Vizitiu Gheorghe, Înşelăciunea în contracte comerciale prin folosirea biletului la ordin, Drept nr2/01
Voinea Gheorghe, Abuz de încredere-gestiune frauduloasă. Prezentare comparativă, RDP nr. 3/1995
Voinea Gheorghe, Agravanta de la art. 209 alin. 1 lit. b din Codul penal, Dreptul nr. 8/2000
Voinea Gheorghe, Furtul comis de o persoană înarmată, RDP nr. 3/1999

CAPITOLUL VIII
INFRACŢIUNI CONTRA AUTORITĂŢII
Ofensa adusă unor însemne.
Art. 236 incriminează orice manifestare prin care se exprimă dispreţ pentru însemnele Rom.
Sancţiune. Fapta este sancţionată cu pedeapsa închisorii între 6 luni şi 3ani.
Fapta are şi o formă atenuată atunci când manifestarea prin care seexprimă dispret vizează
emblemele sau semnele de care se folosesc autorităţile.
Ultrajul
Art. 239 C pen. incriminează în alin. 1 ameninţarea săvârşită nemijlocit sau prin mijloace de
comunicare directă contra unui funcţionar care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de
stat, aflat în exerciţiul funcţiunii ori pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii.
Legiuitorul a structurat de o manieră mult mai logică formele simple şi cele agravate ale
infracţiunii de ultraj.
Elementul de specificitate este reprezentat de calitatea specială a subiectului pasiv, şi anume un
funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat.
Prin funcţionar care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, în sensul legii
penale, se înţelege numai acel funcţionar din cadrul organelor puterii statale sau administrative, ale
justiţiei, care potrivit legii este împuternicit să ia măsuri cu caracter obligatoriu şi să impună respectarea
lor (poliţist, magistrat, ministru etc).
Uneori legiuitorul extinde aplicabilitatea textului prin acte normative speciale şi pentru alte
categorii de persoane care nu exercită autoritatea de stat (pădurar, portar etc).
Latura obiectivă. Condiţiile ultrajului sunt:
- să existe o acţiune ultragiantă care constă, în modalitate de la alin. 1 al art. 239, într-o
ameninţare în sensul art 193 C. pen.. Asta înseamnă că infracţiunea este complexă.
- ameninţarea să fie săvârşită nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă. Fapta este
săvârşită în mod nemijlocit atunci când ameninţarea este comisă în prezenţa funcţionarului. Prin
mijloace de comunicare directă se înţeleg acele mijloace prin care se realizează ameninţarea chiar în
lipsa funcţionarului dar care îi aduc sau îi pot aduce fapta la cunoştinţă (telefon, fax, radio, tv etc.).
- ameninţarea să fie adresată funcţionarului aflat în exerciţiul funcţiunii, ori pentru fapte
îndeplinite în exerciţiul funcţiunii. Asta înseamnă că funcţionarul trebuie să se afle, fie în timpul
serviciului, fie în afara timpului serviciului, dar în legătură cu serviciul şi ameninţarea să fie comisă din
cauza şi ca o ripostă la fapte îndeplinite de funcţionar. Pentru a beneficia de protecţia penală funcţionarul
nu trebuie să exercite în mod abuziv funcţia sa. În cazul în care exercitarea se face în mod vădit ilegal,
atunci se consideră că acele acţiuni nu sunt îndeplinite de funcţionar în exerciţiul funcţiunii.
Fapta se consumă în momentul consumării ameninţării. Tentativa nu este incriminată.
Pluralitatea de funcţionari ultragiaţi, prin mai multe acţiuni sau prin aceeaşi acţiune, atrage
reţinerea unei infracţiuni de ultraj pentru fiecare funcţionar în parte.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau eventuală.
În alineatul 2 al art. 239 C. pen. este incriminată lovirea sau orice acte de violenţă săvârşite
împotriva unui funcţionar care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat
în exerciţiul funcţiunii ori pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiuni.
Infracţiunea este una complexă şi va absorbi în conţinutul său infracţiunea de loviri sau alte violenţe
( art. 180 C. pen.). Pentru ca fapta de ultraj să fie tipică este necesar ca agresiunea să îndeplinească
condiţiile de tipicitate a faptei absorbite.
În cazul lovirii funcţionarului, fapta este tipică, iar suferinţa este prezumată, pe când în cazul altor acte
de violenţă trebuie ca respectivul act să fi cauzat şi o suferinţă fizică funcţionarului, care trebuie dovedită.
În cazul în care fapta cauzează doar suferinţe morale, ea poate fi analizată doar ca o atingere adusă
demnităţii funcţionarului (de exemplu, autorul aruncă la pământ cascheta poliţistului sau aruncă actele de
pe biroul judecătorului).
Recent prin OUG 198/2008 unele manifestări jignitoare, sau ameninţătoare la adresa
organelor judiciare au fost incriminate în conţinutul infracţiunii de sfidare a instanţei.
Considerăm că suntem în prezenţa unor forme distincte de ultraj în ipoteza primelor două
alineate al art 239 C. pen., cea din alineatul doi fiind un ultraj cu violenţă. Este greu de susţinut că
lovirea unui funcţionar absoarbe şi ameninţarea sa în condiţiile în care dacă subiectul pasiv ar fi unul
general s-ar reţine în sarcina autorului un concurs între infracţiunea de loviri şi cea de ameninţare.
Reglementarea acestor forme într-un alineat separat poate fi un argument suplimentar, în sensul ca
legiuitorul a dorit consacrarea a două forme distincte de ultraj (ultraj simplu în alineatul 1 şi ultraj cu
violenţă în alineatul 2 al art 239 C pen).
Poate că în viitor se poate chiar renunţa la aceste texte de incriminare în favoarea unor forme agravate
de ameninţare, loviri, vătămări corporale sau vătămări corporale grave, atunci când victima este
funcţionar care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exerciţiul funcţiunii
ori pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiuni. Acest lucru se întâmplă în cazul omorului, care are o
formă calificată sau una deosebit de gravă pentru ipoteza în care subiectul pasiv este un funcţionar care
îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exerciţiul funcţiunii ori pentru fapte
îndeplinite în exerciţiul funcţiunii.
În alineatul 3 al art. 239 C pen. este incriminată vătămarea corporală săvârşită împotriva unui
funcţionar care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exerciţiul funcţiunii
ori pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii. Aceasta este o formă agravată a infracţiunii de ultraj
cu violenţă. Infracţ este una complexă şi ea va absorbi în conţinutul său vătămarea corporală (art. 181Cp
În alineatul 4 este incriminată vătămarea corporală gravă săvârşită împotriva unui funcţionar care
îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exerciţiul funcţiunii ori pentru fapte
îndeplinite în exerciţiul funcţiunii. Infracţiunea este complexă şi absoarbe infracţiunea de vătămare
corporală gravă, indiferent dacă aceasta este comisă în forma de bază, adică s-a produs o vătămare care
necesită mai mult de 60 de zile de îngrijiri medicale, sau s-a comis în vreuna din formele agravate
reglementate de art 182 C pen. alineatul 2 sau 3.
 Legiuitorul a revenit asupra deciziei de a nu institui un tratament agravat, la care renunţase prin
Legea nr. 278/2006, dacă subiectul pasiv este un judecător sau procuror, organ de cercetare
penală, expert, executor judecătoresc, poliţist, jandarm ori militar.
Dacă subiectul pasiv aparţine uneia dintre categoriile de persoane enumerate mai sus limitele de
pedeapsă se majorează cu jumătate.
Latura subiectivă. Infracţiunea de ultraj cu violenţă este o infracţiune care se comite cu intenţie
sau praeterintenţie. În acest ultim caz autorul a dorit să comită ultrajul din alineatul 2 al art. 239, dar din
culpă se produce un rezultat mai grav, iar încadrarea juridică va fi aceea de la alineatele 3 sau 4 ale art.
239 C. pen. Infracţiunea de ultraj poate fi şi una progresivă din perspectiva posibilităţii de a se schimba
încadrarea juridică în funcţie de agravarea rezultatului.
Dacă, urmare a loviturii, funcţionarul decedează, iar rezultatul mai grav este imputabil cu titlu de culpă
autorului, se va reţine un concurs între lovituri cauzatoare de moarte (art. 183 C pen.) şi infracţiunea de
ultraj în formă simplă (art 239 alin. 2 C pen).
Mergând pe linia logică pe care legiuitorul şi-a impus-o în reglementarea ultrajului, acesta putea să
consacre legislativ şi ultrajul care a avut ca urmare moartea victimei.
Omorul calificat, prevăzut de art. 175 lit. f C pen., comis în legătură cu îndeplinirea atribuţiilor de
serviciu ale victimei sau omorul deoseb de grav, prev de art 176 lit. f C pen., absoarbe infracţ de ultraj.
Dacă omorul, deşi comis asupra unui funcţionar, nu este unul calificat pe temeiul literei f a art. 175
C pen., atunci se va putea reţine un concurs între omor şi ultraj.
Infracţiunea de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti, în prima modalitate (art 271 alin 1 C
pen.) absoarbe infracţiunea de ultraj comisă asupra organului de executare deoarece există un concurs de
calificări, care se soluţionează pe baza principiului specialităţii.
Art 239 ind. 1 C pen. prevede că în cazul infracţiunilor prevăzute de art. 180-182, art 189 şi art
193, săvârşite împotriva soţului, copiilor sau părinţilor unui judecător, procuror, organ de cercetare
penală, expert, executor judecătoresc, poliţist, jandarm ori militar, în scop de intimidare sau de
răzbunare pentru acte sau fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii, limitele de ped se majoreaz cu jumăt
Prin OUG nr. 198/2008 a fost corelat şi textul art. 239 ind. 1 C pen cu noua formulare a art.
239 alin. 5 C pen. în ceea ce priveşte categoria de persoane cărora li se aplică şi mai ales aspectul
sancţionator, adică majorarea limitelor de pedeapsă.
Existenţa acestui text apare puţin justificată în categoria infracţiunilor contra autorităţii,
deoarece nici copiii, nici soţia şi nici părinţii funcţionarului nu încorporează vreo formă de autoritate a
statului, astfel ca, prin victimizarea lor, să fie lezată şi autoritatea statului.
Indiscutabil că aceste fapte trebuie sancţionate mai grav tocmai pentru că cei care exercită
autoritatea de stat sunt mult mai expuşi, dar acest lucru se putea realiza legislativ prin consacrarea
unor forme agravate ale infracţiunilor menţionate, în ipoteza în care victima este soţul, copilul sau
părintele unui funcţionar, iar fapta a fost comisă asupra lui în scop de intimidare sau de răzbunare pentru
acte sau fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii îndeplinite de funcţionar.
Soluţia apare cu atât mai nefirească cu cât, în cazul infracţiunilor de omor sau lovituri cauzatoare de
moarte, în sarcina autorului nu se poate reţine decât o circumstanţă agravantă generală atunci când, de
exemplu, autorul ucide soţul unui magistrat în scop de intimidare la adresa acestuia.
Ni se pare la fel de nefiresc ca legiuitorul să facă distincţie între rudele judecătorilor, procurorilor,
poliţiştilor, jandarmilor, militarilor etc. şi rudele celorlalţi funcţionari care îndeplinesc o funcţie ce
implică exerciţiul autorităţii de stat.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie şi cu praeterintenţie.
Uzurparea de calităţi oficiale.
Art. 240 incriminează folosirea fără drept a unei calităţi oficiale, însoţită sau urmată de îndeplinirea
vreunui act legat de această calitate.
Prin „calitate” oficială se înţelege o anumită funcţie care conferă unui funcţionar atribuţii în cadrul
aparatului de stat sau public.
Latura obiectivă presupune îndeplinirea cumulativă a două activităţi. Pe de o parte, folosirea fără
drept a unei calităţi oficiale, iar, pe de altă parte, îndeplinirea vreunui act legat de această calitate. De
exemplu, autorul pretinde că este inspector de mediu şi aplică o amendă unei persoane juridice. Faptul de
a pretinde că agentul are o anumită calitate oficială nu înseamnă şi folosirea acelei calităţi. La acest
moment, fapta poate fi considerată ca o tentativă sau act pregătitor neincriminat. Îndeplinirea unui act
legat de această calitate duce la consumarea faptei.
 Îndeplinirea unui act legat de acea calitate nu presupune îndeplinirea tuturor condiţiilor de fond sau
formă cu privire la realizarea actului, ci trebuie doar ca actul să aibă aparenţa unui act oficial. Realizarea
tipicităţii
302faptei nu depinde
Infracţiunile de faptul
de serviciu sau îndacă terţii cu
legătură percep ca fiind credibilă calitatea oficială a agentului.
serviciul 303
Exercitarea fără drept a profesiei de preot nu înseamnă o uzurpare de calităţi oficiale, deoarece
calitatea de preot nu este o calitate oficială în sensul legii penale. Doar într-un stat religios, în care biserica
are atribuţii statale, s-ar putea reţine o astfel de infracţiune.
Atunci când uzurparea de calităţi oficiale este un mijloc fraudulos de inducere în eroare, în
scopul de a obţine un folos material injust, se va reţine şi infracţiunea de înşelăciune în concurs cu
uzurparea de calităţi oficiale.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie.
Sancţiune. Fapta se pedepseşte cu închisoare între 6 luni şi 3 ani.
Portul nelegal de decoraţii sau semne distinctive.
Art 241 C. pen. incriminează purtarea, fără drept, de decoraţii, de uniforme sau de semne distinctive
ale unui organ de stat.
Sancţiunea. Infracţiunea se pedepseşte cu pedeapsa închisorii de la o lună la 3 luni sau amendă.
Infracţiunea de port nelegal de decoraţii sau semne distinctive o formă agravată, şi anume purtarea,
fără drept, de uniforme, grade sau insigne militare. Conform art. 241 al. (3) C pen., comiterea acestei
infracţiuni în timpul războiului este o împrejurare care agravează răspunderea penală.
Sancţiunea. Infracţiunea se pedepseşte cu pedeapsa închisorii de la 2 luni sau amendă. În cazul în
care infracţiunea în forma agravată este comisă în timpul războiului sancţiunea este pedeapsa
închisorii de la unu la 5 ani.
Sustragerea sau distrugerea de înscrisuri
Art. 242 C pen. incriminează sustragerea ori distrugerea unui dosar, registru, document sau orice
alt înscris care se află în păstrarea ori in deţinerea unui organ sau unei instituţii de stat ori a unei
alte unităţi din cele la care se referă art. 145.
Sancţiunea. Infracţiunea se pedepseşte cu pedeapsa închisorii de la 3 luni la 5 ani.
Tentativa se pedepseşte.
Pentru anumite categorii de înscrisuri este incriminată şi comiterea acestei infracţiuni din culpă.
Astfel, art. 242 al. (2) C pen. incriminează: distrugerea din culpă a vreunuia dintre înscrisurile
prevăzute în alineatul precedent, care prezintă o valoare artistică, stiinţifică, istorică, arhivistică sau o
altă asemenea valoare.
Sancţiunea. Infracţiunea se pedepseşte cu pedeapsa închisorii de la 3 luni la 2 ani sau amendă.
Art. 242 al. (3) prevede pentru ambele infracţiuni o formă agravată şi anume ipoteza în care ele sunt
săvârşite de un funcţionar public în exerciţiul atribuţiilor de serviciu
Sancţiunea. Maximul pedepselor pentru cele două infracţiuni se majorează cu un an.
Ruperea de sigilii
Art. 243 C pen. incriminează înlăturarea ori distrugerea unui sigiliu legal aplicat.
Sancţiunea. Infracţiunea se pedepseşte cu pedeapsa închisorii de la o lună la un an sau amendă.
Infracţiunea are şi o formă agravată prevăzută de art. 243 al. (2) C pen., atunci când fapta a fost
săvârşită de custode.
Sancţiunea. Infracţiunea se pedepseşte cu pedeapsa închisorii de la 3 luni la 2 ani sau amendă.
Sustragerea de sub sechestru
Art. 244 C. pen. incriminează sustragerea unui bun care este legal sechestrat.
Sancţiunea. Infracţiunea se pedepseşte cu pedeapsa închisorii de la o lună la un sau amendă.
Infracţiunea are şi o formă agravată prevăzută de art. 244 al. (2) C pen., atunci când fapta a fost
săvârşită de custode.
Sancţiunea. Infracţiunea se pedepseşte cu pedeapsa închisorii de la 3 luni la 2 ani sau amendă.

CAPITOLUL IX
INFRACŢIUNILE DE SERVICIU SAU ÎN LEGĂTURĂ CU SERVICIUL
Noţiuni generale
Elementul de particularitate a infracţiunilor din acest capitol este dat de faptul că legea penală incrimin
anumite forme de încălcare a atribuţiilor de serviciu care lezează sau pot leza grav relaţiile sociale.
De regulă, aceste infracţiuni sunt comise de funcţionari sau funcţionari publici în sensul art. 147 C
pen. (abuz în serviciu, purtare de abuzivă, conflict de interese, luare de mită, primire de foloase
necuvenite). Din acest motiv, aceste infracţiuni nu pot fi comise în calitate de autor decât de
persoana care este funcţionar sau funcţionar public după caz. Aceste fapte nu pot fi comise de o persoană
juridică, deoarece o pers jur nu poate dob statutul de funcţionar sau funcţionar public în sensul art. 147CP
Anumite infracţiuni sunt infracţiuni cu subiect activ general (dare de mită, cumpărare de influenţă).
Aceste infracţiuni pot fi comise şi de o persoană juridică. De exemplu, persoana juridică oferă o sumă
de bani unui primar pentru a dobândi o autorizaţie de construcţie pentru un proiect imobiliar. Din acest
motiv, aceste infracţiuni sunt infracţiuni în legătură cu serviciul şi nu sunt infracţiuni de serviciu.
În majoritatea codurilor penale se face distincţie între infracţiunile de corupţie şi alte infracţiuni
comise de funcţionari. În sistemul nostru, spre exemplu, delapidarea, deşi este o infracţiune comisă de un
funcţionar, ea este una contra patrimoniului şi nu una de serviciu.
De asemenea, în Codul penal nu se foloseşte noţiunea de infracţiuni de corupţie, unele dintre ele având
o astfel de semnificaţie care rezultă doar din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi
sancţionarea faptelor de corupţie.
Prin Legea nr. 78/2000 se precizează în art. 4 care sunt infracţiunile de corupţie, dar şi faptul că există
infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie.
Dacă din punct de vedere procesual o astfel de reglementare îşi poate dovedi utilitatea, stabilind atât
competenţe particulare, dar şi proceduri specifice în cazul cercetării unor astfel de infracţiunii,
incriminarea unor astfel de fapte prin raportare la unele texte de incriminare din Codul penal creează
dificultăţi de aplicare şi uneori consecinţe discutabile.
Astfel, în Codul penal este incriminat traficul de influenţă, iar în art. 6 ind. 1 din Legea nr. 78/2000
este incriminată cumpărarea de influenţă. Fiind infracţiuni bilaterale se pune întrebarea firească dacă
autorul unei cumpărări de influenţe va fi sancţionat atunci când cumpără influenţa de la un traficant
care nu îndeplineşte condiţiile de a i se aplica Legea nr. 78/2000.
Adică, există forme de cumpărare de influenţă ce nu sunt incriminate, deşi toate formele de trafic de
influenţă sunt incriminate în art. 257.
Prin art. 8 ind. 1 din Legea nr. 78/2000 s-a extins noţiunea de funcţionar şi la funcţionarii unui stat
străin. Această extindere produce efecte şi în cazul luării de mită de drept comun sau doar luării de
mită ce intră sub incidenţa legii nr. 78/2000?
Dacă judecăm această relaţie din perspectiva legii speciale raportată la legea generală (Codul penal),
ajungem la situaţii în care Codul penal nu sancţionează decât o anumită categorie de fapte de
corupţie, ceea ce este absurd. Raţiunea Legii nr. 78/2000 a fost tocmai de a acoperi lacunele de
reglementare din Codul penal, or prin această interpretare legea acoperă unele lacune dar creează altele.
Art. 16 din Legea nr. 78/2000 consacră expres principiul subsidiarităţii legii speciale raportat la
textele din Codul penal.
Prin legea specială sunt create forme agravate a textelor din Codul penal. Este absurd ca aceste forme
agravate să se aplice doar atunci când faptele concrete atrag aplicarea legii speciale.
Este criticabil a se susţine că, de exemplu, abuzul în serviciu are un caracter agravat dacă funcţionarul
public a obţinut un folos patrimonial doar atunci când fapta sa de abuz în serviciu este vizată de L78/2008.
Abuzul în serviciu, deşi a fost comis de un funcţionar public care a obţinut un folos patrimonial, dacă
este reglementat în Legea nr. 78/2000, nu are un caracter agravat.
Din acest motiv credem că textele din Legea nr. 78/2000 trebuie analizate în interdependenţă cu textele
din Codul penal pe care le completează.
De lege ferenda credem că aceste infracţiuni trebuie incluse în Codul penal, iar Legea nr. 78/2000
trebuie să vizeze doar chestiunile de procedură ce ţin de cercetarea şi judecarea acestor fapte
Abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor.
Art. 246 C. pen. incriminează fapta funcţionarului public care, în exerciţiul atribuţiilor de
serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o
vătămare intereselor legale ale unei persoane.
Este prima formă de abuz în serviciu. Fapta are un caracter subsidiar, acest lucru însemnând că poate
fi reţinută doar dacă nu este aplicabil vreun alt text de incriminare pentru faptă comise de agent (purtare
abuzivă, luare de mită, delapidare etc.). Subsidiaritatea se raportează la acele texte de incriminare care au
ca subiect activ un funcţionar şi nu la orice infracţiune comisă de acea persoană. Conţinutul normei
speciale trebuie să reprezinte doar un aspect din sfera textului de incriminare de la abuzul în serviciu.
Subiectul activ este calificat, fiind orice funcţionar, aşa cum este acesta definit în art. 147 C pen. Deşi
textul se referă la funcţionarii publici, art. 258 C pen. prevede că dispoziţiile acestui articol se aplică şi
funcţionarilor, în sensul legii penale.
În acest din urmă caz, se aplică o pedeapsă mai redusă. Cu alte cuvinte, pentru autorul care nu este
funcţionar public, dar este funcţionar, comiterea faptei atrage un tratament sancţionator atenuat.
Prin „funcţionar public” se înţelege orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu
orice titlu, indiferent cum a fost investită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei
unităţi dintre cele care se referă art. 145 C. pen, adică la noţiunea de public (alin. 1 al art. 147 C pen).
Prin funcţionar se înţelege funcţionarul public, precum şi orice salariat care exercită o
însărcinare, în serviciul unei alte persoane juridice decât cea publică (alin. 2 art. 147 C pen.).
Infracţiunea nu poate fi comisă în calitate de autor şi de o persoană juridică, deoarece statutul de
funcţionar în sensul legii penale este incompatibil cu răspunderea penală a persoanelor juridice. O
persoană juridică nu poate fi un funcţionar în sensul legii penale.
Latura obiectivă se poate realiza fie comisiv, fie omisiv.
În cazul acestei infracţiuni, actul de executare al agentului trebuie să constea în neîndeplinirea
unui act sau îndeplinirea în mod defectuos a unui act, în exerciţiul atribuţiilor de serviciu. Aceasta
înseamnă că infracţiunea poate fi săvârşită în modalitatea comisivă, prin îndeplinirea defectuoasă, sau în
modalitatea omisivă, când nu îndeplineşte un act, deşi avea obligaţia să-l îndeplinească
În doctrină, s-a observat că, pentru a descrie elementul material al laturii obiective, legea foloseşte o
exprim generală, fără a arăta în mod limitativ acţiunile sau inacţ prin care se poate comite această infracţ.
Fără ca această incriminare să fie una cu conţinut deschis, ne întrebăm dacă această formulare
foarte generală a textului de incriminare îndeplineşte condiţiile de accesibilitate impuse de art. 7 din
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. La întrebarea care dintre încălcările atribuţiilor de serviciu ale
unui funcţionar atrag răspunderea penală şi care nu, răspunsul este extrem de greu de găsit, şi lasă
posibilitatea organului judiciar să decidă când fapta de a închide un ghişeu înainte de terminarea
programului pentru public este infracţiune şi când este doar o abatere disciplinară.
Textele care incriminau anumite forme de abuz în serviciu în Codul penal Carol II, aparent fără
conţinut ideologic, au fost modificate printre primele de puterea comunistă, prin Decretele nr. 192/1950,
202/1953, 318/1958, 1/1959,212/1960, până când s-a ajuns la forma din Codul penal actual.
Un text corespondent pentru abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor nu poate fi găsit în Codul
penal Carol II, existând însă incriminări punctuale (delapidarea, nedrepte luări, refuzul de serviciu datorat
legalmente, abuzul de putere) şi nu o formulare generală de nerespectare a atribuţiilor de serviciu.
Tot din cauza generalităţii definiţiei legale, este aproape imposibil a se stabili dacă această infracţiune
este una comisivă sau omisivă, pentru că vizează nerespectarea atribuţiilor de serviciu.
În dreptul comparat, nu există formulări atât de generale, fiind impuse condiţii clare pentru ca
fapta să aibă un caracter infracţional.
Practic, prin acest text se incriminează orice încălcare a atribuţiilor de serviciu. Dacă ne-am imagina
întreg capitolul de infracţiuni în care subiect activ ar fi un funcţionar, pentru toate infracţiunile s-ar
putea reţine această infracţiune (cel care primeşte mită, îngrădeşte drepturi pe temei discriminatoriu, se
poartă abuziv etc.).
Caracterul subsidiar al acestui text de incriminare nici măcar nu a fost necesar a fi subliniat în
lege printr-o formulare expresă, aşa cum se face de regulă, ci această caracteristică rezultă din caracterul
de generalitate maximă a laturii obiective a acestei infracţiuni.
Nu este suficientă o încălcare a atribuţiilor de serviciu, ci mai este necesar ca fapta funcţionarului
trebuie să cauzeze o vătămare a intereselor legale.
Asta înseamnă că se produce o încălcare, lezare sau prejudiciere morală, fizică sau materială a
intereselor legale ale unei persoane. În lipsa acestei vătămări, fapta nu mai este tipică.
Cu toate acestea, este greu de imaginat o ipoteză în care se încalcă atribuţiile de serviciu şi nu se
cauzează nici o vătămare a intereselor legale.
În doctrină, s-a propus a se face distincţia între vătămarea de o anumită gravitate şi cea care, dacă nu
are gradul de gravitate necesar, face ca fapta să nu mai fie tipică.
Propunerea este raţională, însă ea nu se poate fundamenta pe textul de incriminare, care nu face
distincţie între gravitatea vătămării la această infracţiune, mai ales că această condiţie de tipicitate este
lăsată la interpretarea organului judiciar.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau eventuală. Cerinţa intenţiei este subliniată şi
de faptul că abuzul se comite cu ştiinţă.
Tentativa nu este pedepsită. Fapta se consumă în momentul producerii acestei vătămări, care de regulă
se realizează în chiar momentul îndeplinirii defectuoase sau neîndeplinirii la termen a atribuţiilor de
serviciu.
Sancţiunea. Infracţiunea se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 3 ani.
Aspecte procesuale. Prin Legea nr. 58/2008 de modificare a Codului penal a fost introdus
alineatul 2 al art. 258 C pen. care prevede că dacă fapta a fost comisă de funcţionar infracţiunea se
urmăreşte la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Legiuitorul, prin Legea nr. 140/1996, a introdus art. 248 ind. 1 C pen., care prevede că această
infracţiune are şi o formă agravată, şi anume când fapta a produs consecinţe deosebit de grave.
Noţiunea de „consecinţe deosebit de grave” se raportează la definiţia legală a acestora din art. 146 C pen.
Sancţiunea. Forma agravată se sancţ cu pedeapsa închis de la 5-15 ani şi interzicerea unor drepturi
Abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi
Art. 247 C. pen., care incriminează abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, şi-a completat
conţinutul, în sensul că noul text de incriminare prevede că fapta constă în îngrădirea, de către un
funcţionar public, a folosinţei sau a exerciţiului drepturilor unei persoane ori crearea pentru aceasta a
unei situaţii de inferioritate pe temei de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, gen, orien- tare sexuală,
opinie, apartenenţă politică, convingeri, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică
necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA.
Unii autori consideră că fapta se consumă în momentul îndeplinirii defectuoase sau la expirarea
termenului în care trebuia îndeplinit (T. Toader, op. cit., p. 265)
Textul în forma modificată, ca urmare a Legii nr. 278/2006, a adăugat şi alte situaţii ce sunt temei al
îngrădirii unor drepturi sau temei al creării unei situaţii de inferioritate.
O altă observaţie este aceea că legiuitorul, prin noul text, a înlocuit sintagma de „cetăţean” ale
cărui drepturi pot fi îngrădite, cu cea de „persoană”. În vechea definiţie legală se crea prin însăşi
formularea textului o categorie de persoane discriminatoriu neprotejate prin aplicarea acestui text penal,
respectiv străinii. Faptul că a existat o practică judiciară săracă cu privire la aplicarea acestui text de
incriminare a dus la întârzierea nejustificată a actualizării acestuia.
Faptele de discriminare care nu îndeplinesc condiţiile de tipicitate pot fi sancţionate contravenţional
pe temeiul dispoziţiilor art. 2, 5-15 ale Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi
sancţionarea tuturor formelor de discriminare. Acest act normativ a fost adoptat ca şi consecinţă a aderării
României la Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, adoptată
în 1965 de Adunarea Generală a ONU. Textul s-a dovedit mult mai eficient decât sancţionarea pe temeiul
art. 247 C pen. în combaterea formelor de discriminare.
Latura obiectivă. Actul de executare constă într-o formă particulară de încălcare a atribuţiilor de
serviciu ale unui funcţionar şi anume se îngrădeşte folosinţa sau exerciţiul drepturilor unei persoane
sau se creează o stare de inferioritate părţii vătămate.
Această îngrădire trebui să creeze o lezare efectivă a folosinţei drepturilor.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă datorită mobilului special, şi anume îngrădirea
folosinţei dreptului sau crearea unei stări de inferioritate pe temei de rasă, naţionalitate, etnie, limbă,
religie, gen, orientare sexuală, opinie, apartenenţă politică, convingeri, avere, origine socială, vârstă,
dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SID.
Tentativa nu se pedepseşte.
Fapta se consumă atunci când s-a creat îngrădirea drepturilor sau starea de inferioritate.
Sancţiunea. Infracţiunea se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 5 ani. Dacă fapta a fost
comisă de un funcţionar, maximul special se reduce cu o treime.
Aspecte procesuale. Prin Legea nr. 58/2008 de modificare a Codului penal a fost introdus
alineatul 2 al art. 258 C pen. care prevede că, dacă fapta a fost comisă de un funcţionar, infracţiunea se
urmăreşte la plângere prealabilă a persoanei vătămate
Legiuitorul, prin Legea nr. 140/1996, a introdus art. 248 ind. 1 C pen., care prevede că această
infracţiune are şi o formă agravată, şi anume când fapta a produs consecinţe deosebit de grave.
Noţiunea de „consecinţe deosebit de grave” se raportează la definiţia legală a acestora din art. 146 C pen.
Sancţiunea. Forma agravată se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 5 la 15 ani şi
interzicerea unor drepturi. Dacă fapta a fost comis de un funcţion maximul spec se reduc cu o treim
Abuzul în serviciu contra intereselor publice
Art. 248 C pen. incriminează fapta funcţionarului public, care, în exerciţiul atribuţiilor sale de
serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o
tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat ori al unei alte unităţi din
cele la care se referă art. 145 sau o pagubă patrimoniului acesteia.
Aceasta este cea de-a treia formă de abuz în serviciu reglementată în Codul penal şi este şi cea
mai gravă formă. La rândul ei, are un caracter subsidiar.
Subiectul activ este calificat, adică un funcţionar public sau un funcţionar. În cazul acestuia din
urmă, ca şi în cazul celorlaltor forme de abuz în serviciu, fapta are un caracter atenuat.
Infracţiunea nu poate fi comisă de o persoană juridică în calitate de autor.
Latura obiectivă. Condiţiile laturii obiective sunt aceleaşi ca şi la abuzul în serviciu contra
intereselor persoanelor, cu elementul de particularitate, anume urmarea acestor conduite.
În cazul acestei infracţiuni, se cauzează o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al
unei instituţii de stat ori al unei alte unităţi la care se referă art. 145 C pen.
Prin tulburare însemnată se poate înţelege lezarea de o anumită gravitate şi într-o anumită proporţie,
care afectează ritmul de desfăşurare a activităţii acelui organ, instituţie sau unitate. Tulburarea trebuie să
fie reală, efectivă, determinată şi constatabilă.
Infracţiunea est tipică şi dacă se cauzează o altă urmare alternativă tulburării însemnate şi anume
cauzarea unei pagube patrimoniului unui organ sau al unei instituţii de stat ori al unei alte unităţi la
care se referă art. 145 C pen.
Consumare are loc atunci când s-a produs una dintre urmările specifice. Tentativa nu se pedepseşte.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau eventuală.
Sancţiunea. Infracţiunea se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 5 ani. Dacă fapta a fost
comisă de un funcţionar, maximul special se reduce cu o treime.
Legiuitorul, prin Legea nr. 140/1996, a introdus art. 248 ind. 1 C pen., care prevede că această
infracţiune are şi o formă agravată, şi anume când fapta a produs consecinţe deosebit de grave.
Noţiunea de „consecinţe deosebit de grave” se raportează la definiţia legală a acestora din art. 146 C pen.
Sancţiunea. Forma agravată se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 5 la 15 ani şi
interzicerea unor drepturi. Dacă fapta a fost comisă de un funcţionar, maxim spec se reduc cuo treim
Art. 13 ind. 2 din Legea nr. 78/2000 a reglementat o formă agravată comună tuturor infracţiunilor de
abuz în serviciu, şi anume atunci când funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un
avantaj patrimonial sau nepatrimonial. În cazul acestei forme agravate, tentativa se pedepseşte.
Sancţiunea. Această formă agravată comună se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 3 la 15 ani.
Dacă fapta a fost comisă de un funcţionar, maximul special se reduce cu o treime.
Neglijenţa în serviciu
Art. 249 C pen. incriminează încălcarea din culpă, de către un funcţionar public, a unei îndatoriri de
serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă s-a cauzat o
tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat ori al unei alte unităţi din
cele la care se referă art. 145 sau o pagubă patrimoniului acesteia ori o vătămare importantă intereselor
legale ale unei persoane.
Latura obiectivă. Elementele de particularitate ale acestei infracţiuni, faţă de abuzul în serviciu
din art. 246-248 C pen., sunt:
- În primul rând, legiuitorul nu mai face distincţia dintre actul de executare specific abuzului în
serviciu contra intereselor publice şi abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor, reunind în
conţinutul aceluiaşi articol urmările specifice ale formelor intenţionate de abuz în serviciu.
- Fapta este tipică indiferent de urmarea produsă, respectiv fie s-a cauzat o
tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei alte instituţii de stat ori al unei alte unităţi
din cele la care se referă art. 145 sau o pagubă patrimoniului acesteia (urmarea de la art. 148 C pen.) fie
fapta are ca urmare o importantă vătămare a intereselor legale ale unei persoane (urmarea de la art. 246
C. pen). Singurul element de particularitate este faptul că se impune ca vătămarea intereselor legale ale
unei persoane să fie una importantă, în caz contrar fapta nemaiîndeplinind condiţia de tipicitate.
Latura subiectivă. Din punct de vedere subiectiv, fapta se comite din culpă, indif de forma acesteia.
Restul noţiunilor folosite în definiţia legală sunt similare cu noţiunile definite în cazul incriminării
comiterii intenţionate a faptei.
Sancţiunea. Infracţiunea se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 1 lună la 2 ani sau cu
amendă. Dacă fapta a fost comisă de un funcţionar, maximul special se reduce cu o treime.
Fapta are şi o formă agravată, atunci când ea a produs consecinţe deosebit de grave.
Sancţiunea. Forma agravată se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 2 la 10 ani. Dacă fapta a
fost comisă de un funcţionar, maximul special se reduce cu o treime.
Purtarea abuzivă
Art. 250 C pen., care incriminează purtarea abuzivă, are o structură mult mai elaborată, fiind o
reflectare în oglindă a infracţiunii de ultraj. În opinia noastră, infracţiunea este una cu conţinuturi
alternative, adică se poate reţine un concurs între diferitele forme de purtate abuzivă comise împotriva
aceleaşi părţi vătămate.
S-a susţinut că purtarea abuzivă prin violenţă absoarbe purtarea abuzivă prin jigniri, deoarece prima ar
fi o formă agravată de purtare abuzivă.
Împărtăşim opinia contrară, deoarece, pentru a exista o formă agravată a infracţiunii, trebuie ca ea să
realizeze conţinutul de bază al infracţiunii, plus un element suplimentar or în cazul în care victima este
lovită, nu se realizează şi conţinutul infracţiunii în forma de bază şi anume purtarea abuzivă prin
întrebuinţarea de expresii jignitoare.
În practica judiciară, se reţine un concurs între infracţiunea de loviri şi cea de insultă atunci când
victima este lovită şi insultată în acelaşi timp. Considerăm că singura diferenţă este generată de
calitatea subiectului activ şi de faptul că legiuitorul a reglementat la alineate diferite, în cadrul aceluiaşi
articol, forme distincte ale infracţiunii de purtare abuzivă.
Există, în opin noastr, trei forme de purtare abuzivă: purtare abuzivă prin jigniri, o purtate
abuzivă prin ameninţ şi o purtare abuzivă cu violenţă. Aceasta din urmă are şi forme agravate
Infracţiunea are subiect activ special în toate modalităţile sale, şi anume funcţionarul public sau
funcţionarul. În art. 258 se prevede că textul de la art. 250 C pen. se aplică şi funcţionarilor nu
doar funcţionarilor publici, fapta având, în cazul comiterii de un funcţionar, un caracter atenuat.
Infracţiunea nu poate fi comisă de o persoană juridică în calitate de autor.
Aspecte procesuale. În cazul comiterii faptei de un funcţionar, faptele de purtare abuzivă prin jigniri,
purtare abuzivă prin ameninţări şi purtarea abuzivă prin violenţă (cu excepţia formei agravate constând în
producerea unei vătămări corporale grave) se urmăresc la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Dacă aceste fapte se comit de un funcţionar public, atunci faptele se urmăresc din oficiu.
Alin. 1 al art. 250 C pen. incriminează întrebuinţarea de expresii jignitoare, faţă de o persoană, de
către un funcţionar public în exerciţiul atribuţiilor de serviciu.
Această formă am numit-o noi purtare abuzivă prin jigniri, pentru a o putea distinge şi prin
denumire de celelalte forme de purtare abuzivă.
Subiectul pasiv este general (orice cetăţean, inclusiv un coleg de serviciu al funcţionarului).
Latura obiectivă. Actul de executare constă în utilizarea de expresii jignitoare.
Se pune întrebarea dacă există o diferenţă între atingerea adusă demnităţii unei persoane şi utilizarea
de expresii jignitoare. Răspunsul este unul afirmativ, şi anume că utilizarea de expresii jignitoare este doar
una din modalităţile concrete prin care se poate aduce atingere demnităţii unei persoane, dar nu şi singura.
Din definiţia insultei, doctrina face distincţie între folosirea de expresii jignitoare, când fapta se
comitea în formă orală, şi adresarea unor gesturi jignitoare care nu intră în categoria expresiilor jignitoare.
Din acest motiv, considerăm nejustificată folosirea expresiei „întrebuinţarea de expresii jigni-
Art. 258 C pen. a fost modificat prin Legea nr. 58/2008 prin introducerea a alineatului 2 ce conţine
aceste aspecte legate de situaţia când faptele de la art. 246, 247 şi 250 alin. 1-4 C pen. se urmăresc la
plângerea prealabilă
-toare” pentru a exprima latura obiectivă a acestei infracţiuni, în locul celei de „jignire” sau de
„insultare” comise faţă de o pers de către un funcţionar publ în exerciţiul atribde serv
Într-o altă opinie, se consideră că infracţiunea de insultă şi calomnie este absorbită în conţinutul
acestei infracţiuni, iar folosirea de expresii jignitoare este similară cu acţiunea de atingere a demnităţii
unei persoane. Poate că, de lege ferenda, o astfel de abordare este de dorit, dar în prezent o astfel de
interpretare conduce la o analogie în defavoarea celui acuzat.
În ipoteza în care funcţionarul îi face anumite semne cu caracter jignitor fără însă a rosti nici un
cuvânt, deşi este lezată demnitatea persoanei, nu vedem care este „expresia” întrebuinţată de agent.
Ori de câte ori legiuitorul a dorit să absoarbă insulta şi calomnia în conţinutul unei infracţiuni, a
formulat textul în consecinţă. Nu vedem care este raţiunea ca în cazul purtării abuzive, să fi dorit să
exprime aceeaşi idee, dar folosind o formulare care conduce la o altă soluţie.
O altă observaţie este aceea că, din această perspectivă, nu există o simetrie cu infracţiunea de
ultraj. Adică, în cazul în care o persoană foloseşte expresii jignitoare la adresa unui funcţionar public
care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exerciţiul funcţiunii ori pentru
fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii, fapta poate intra sub incidenţa legii penale, fiind comisă doar o
insultă sau o sfidare a organelor judiciare, în schimb, dacă funcţionarul public răspunde în aceeaşi
manieră, acesta va comite infracţiunea de purtare abuzivă.
Fapta trebuie să fie comisă de funcţionar în exerciţiul atribuţiilor de serviciu. De exemplu, un poliţist
utilizează expresii jignitoare la adresa unui contravenient în timpul legitimării acestuia sau cu ocazia
audierii acestuia.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau eventuală. Tentativa nu este incriminată.
Fapta se consumă atunci când se utilizează expresiile jignitoare.
Participaţia nu este posibilă în forma coautoratului, deoarece fiecare funcţionar are propria obligaţie
de se adresa politicos persoanelor cu care intră în relaţii de serviciu. În cazul în care mai mulţi
funcţionari vor adresa expresii jignitoare în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, fiecare va răspunde pentru o
infracţiune de purtare abuzivă.
Sancţiunea. Infracţiunea se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 1 lună la 1 an sau amendă. Dacă
fapta a fost comisă de un funcţionar, maximul special se reduce cu o treime.
Alin. 2 al art. 250 C pen. incriminează ameninţarea săvârşită de către un funcţionar public în
exerciţiul atribuţiilor de serviciu.
Vom numi această formă de purtate abuzivă ca fiind purtare abuzivă prin ameninţare. Acest text are un
caracter de noutate, deoarece o astfel de faptă nu era incriminată decât ca o infracţiune de ameninţare.
Infracţiunea este una complexă şi absoarbe în conţinutul ei infracţiunea de ameninţare. Pentru ca fapta
să fie tipică, este necesar ca acţiunea autorului să îndeplinească condiţiile de tipicitate ale
infracţiunii absorbite, adică ameninţarea. Dacă, spre exemplu, fapta cu care este ameninţată nu
este de natură să-i provoace o stare de temere sau nu are un caracter injust, atunci ea se va putea reţine
eventual ca o întrebuinţare de expresii jignitoare şi nu ca o ameninţare.
La fel ca şi în cazul primei modalităţi de purtare abuzivă, fapta trebuie să fie comisă în exerciţiul
atribuţiilor de serviciu.
Fapta se comite cu intenţie directă sau eventuală.
Sancţiunea. Infracţiunea se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 2 ani sau amendă. Dacă
fapta a fost comisă de un funcţionar, maximul special se reduce cu o treime.
Alin. 3 al art. 250 incriminează lovirea sau alte acte de violenţă săvârşite de un funcţionar public în
exerciţiul atribuţiilor de serviciu.
Aceasta este cea de-a treia formă de purtare abuzivă, şi anume purtare abuzivă cu violenţă. Fapta este
o infracţiune complexă care absoarbe lovirile sau alte violenţe (art. 180 C pen.). În cazul în care fapta se
comite prin lovire, atunci ea este tipică fără a se putea dovedi inexistenţa unei suferinţe fizice, dar dacă
fapta se comite prin alte acte de violenţă, este neces ca victima să facă dovad existenţei unor suferinţe fizic
Dacă întrebuinţarea de violenţe se realizează asupra unei persoane aflate în curs de cercetare în
vederea obţinerii de declaraţii, fapta constituie infracţiunea de cercetare abuzivă, care absoarbe purtarea
abuzivă (art. 266 C pen.).
Atunci când folosirea violenţei de către funcţionar este autorizară de lege, fapta nu mai este
antijuridică, de exemplu, în cazurile în care poliţia sau forţele de ordine sunt autorizate să intervină în
forţă, folosind chiar violenţa.
Participaţia este posibilă în toate formele, cu particularitatea că autorii trebuie să aibă calitatea cerută
de lege, şi anume să fie funcţionari aflaţi în exerciţiul atribuţiilor de serviciu.
Sancţiunea. Infracţiunea se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 3 ani sau amendă. Dacă
fapta a fost comisă de un funcţionar, maximul special se reduce cu o treime
Alin. 4 al art. 250 C pen. incriminează vătămarea corporală săvârşită de un funcţionar public în
exerciţiul atribuţiilor de serviciu. Aceasta este o formă agravată a alin. 3 şi este, în acelaşi timp, o
infracţiune complexă, care absoarbe infracţiunea de vătămare corporală, indiferent dacă aceasta din urmă
este în forma de bază sau forma agravată (art. 181 alin. 1 şi 2 C pen.).
Sancţiunea. Forma agravată se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 6 ani. Dacă fapta
a fost comisă de un funcţionar, maximul special se reduce cu o treime.
Aspecte procesuale. Prin Legea nr. 58/2008 de modificare a Codului penal a fost introdus
alineatul 2 al art. 258 C pen. care prevede că, dacă fapta a fost comisă de funcţionar infracţiunea se
urmăreşte la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Alin. 5 al art. 250 C pen. incriminează vătămarea corporală gravă săvârşită de un funcţionar public
în exerciţiul atribuţiilor de serviciu. Şi aceasta din urmă este o formă agravată a alin. 3 al art. 250 C
pen., iar fapta are un caracter complex, ea absorbind infracţiunea de vătămare corporală gravă (art.
182 C pen.), indif dacă aceasta din urmă este comisă în forma de bază sau în vreuna din formele agravate.
Fapta se poate comite cu intenţie sau praeterintenţie atunci când, de exemplu, funcţionarul loveşte
persoana cu intenţia de a comite fapta incriminată de art. 250 alin. 3 C pen., dar din culpă se
produce un rezultat mai grav care atrage încadrarea juridică din art. 250 alin. 4 sau 5.
Dacă, urmare a loviturii, persoana decedează, se va reţine un concurs între infracţiunea de lovituri
cauzatoare de moarte (art. 183 C pen.) şi infracţiunea de purtare abuzivă cu violenţă în forma simplă (alin.
3 al art. 250 C pen.).
Dacă autorul, care are calitatea de judecător sau procuror, poliţist, jandarm sau militar ucide
victima şi a comis fapta în timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale
acestora, atunci se va putea reţine în sarcina sa un omor deosebit de grav art. 176 lit. g C pen.
Purtarea abuzivă este absorbită în mod natural în conţinutul de incriminare al omorului
deosebit de grav reglementat în art. 176 lit. g C pen.
Dacă funcţionarul public ucide victima, fără a fi îndeplinit condiţiile de tipicitate ale omorului deosebit
de grav, el va răspunde pentru un omor simplu, dacă nu există vreo altă circumstanţă de calificare, în
concurs cu purtarea abuzivă prin violenţă. De exemplu, un primar ucide un cetăţean care îi cerea
rezolvarea unei probleme legate de competenţa primarului în timpul exercitării funcţiei de primar.
Sancţiunea. Forma agravată se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 3 la 12 ani. Dacă fapta a
fost comisă de un funcţionar, maximul special se reduce cu o treime
Neglijenţa în păstrarea secretului de stat
Art. 252 C pen. incriminează neglijenţa care are drept urmare distrugerea, alterarea,
pierderea sau sustragerea unui document ce constituie secret de stat, precum şi neglijenţa care a dat
prilej altei pers să afle un asemen secret, dacă fapta este de natură să aducă atingere intereselor statului.
Această infracţiune este o formă particulară de neglijenţă în serviciu, ceea ce înseamnă că există un
concurs de calificări între art249 şi art252 C pen., iar, în baza princip specialităţii, se va aplic art252 C pen
Subiect activ este orice persoană care are ca obligaţie păstrarea secretului de stat. De regulă, această
persoană este un funcţionar public, dar legiuitorul nu stabileşte ca şi condiţie faptul că autorul trebuie
să fie funcţionar public sau doar simplu funcţionar.
Latura obiectivă. Legiuitorul a preferat să utilizeze un substantiv pentru a defini acţiunea sau
omisiunea cerută de textul de incriminare, adică „neglijenţă”.
Secrete de stat sunt documentele şi datele care prezintă în mod vădit acest caracter, precum şi cele
declarate sau calificate astfel prin hotărâre a Guvernului. (art. 150 alin. 1 C pen.).
Comportarea neglijentă în păstrarea secretului de stat presupune nu doar comportarea neglijentă în
mod obişnuit, ci şi lipsa de dibăcie în păstrarea secretului de stat.
Pentru a îndeplini condiţia de tipicitate, neglijenţa autorului trebuie să producă cel puţin una dintre
următoarele consecinţe:
- distrugerea unui document,
- alterarea unui document,
- pierderea unui document,
- sustragerea unui document,
- a dat prilejul altei persoane să afle secretul de stat.
Ultima condiţie de tipicitate, din perspectiva laturii obiective, este aceea ca fapta comisă de agent să
fie de natură să aducă atingere intereselor statului.
Latura subiectivă. Infracţiunea se sancţionează când se comite din culpă. Fapta se consumă în
momentul în care se produce una din urmările cerute de textul de incriminare.
Sancţiunea. Infracţiunea se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 3 luni la 3 ani.
Infracţiunile de corupţie
Această calificare a faptelor este dată de Legea nr. 78/2000, unde sunt enumerate ca fiind infracţiuni
de corupţie: luarea de mită, darea de mită, primirea de foloase necuvenite, traficul de influenţă şi
cumpărarea de influenţă. Ultima faptă este incriminată în legea specială, deşi locul ei ar fi fost în Codul
penal. Mai există şi alte categorii de fapte şi anume: infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie, care
sunt prevăzute de art. 10-13 din Legea nr. 78/2000, şi infracţiuni în legătură directă cu infracţiunile
de corupţie, art. 17 lit. a-k din Legea nr. 78/2000.
Art. 10 - Sunt pedepsite cu închisoare de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi următoarele fapte,
dacă sunt săv în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite:
 a) stabilirea, cu intenţie, a unei valori diminuate, faţă de valoarea comercială reală, a bunurilor
aparţinând operatorilor economici la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este
acţionar, comisă în cadrul acţiunii de privatizare ori de executare silită, de reorganizare sau lichidare
judiciară ori cu ocazia unei operaţiuni comerciale, ori a bunurilor aparţinând autorităţii publice sau
instituţiilor publice în cadrul unei acţiuni de vânzare a acestora sau de executare silită, savârşită de cei
care au atribuţii de conducere, de administrare, de gestionare, de executare silită, de reorganizare ori
lichidare judiciară;
b) acordarea de subvenţii cu încălcarea legii, neurmărirea, conform legii, a destinaţiilor subvenţiilor;
c) utilizarea subvenţiilor în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate, precum şi utilizarea în
alte scopuri a creditelor garantate din fonduri publ sau careurmeaz să fie rambursate din fonduri publ
Art. 11 - (1) Fapta persoanei care, în virtutea funcţiei, a atribuţiei ori a însărcinării primite, are
sarcina de a supraveghea, de a controla sau de a lichida un agent economic privat, de a îndeplini pentru
acesta vreo însărcinare, de a intermedia sau de a înlesni efectuarea unor operaţiuni comerciale sau
financiare de către agentul economic privat ori de a participa cu capital la un asemenea agent
economic, dacă fapta este de natură a-i aduce direct sau indirect foloase necuvenite, se pedepseşte cu
închisoare de la 2 la 7 ani.
(2) Dacă fapta prevăzută la alin. (1) a fost săvârşită într-un interval de 5 ani de la încetarea
funcţiei, atribuţiei ori însărcinării, aceasta se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani.
Art. 12 - Sunt pedepsite cu închisoarea de la 1 la 5 ani următoarele fapte, dacă sunt săvârşite în
scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase cuvenite: a) efectuarea de
operaţiuni financiare, ca acte de comerţ, incompatibile cu funcţia, atribuţia sau însărcinarea pe
care o îndeplineşte o persoană ori încheierea de tranzacţii financiare, utilizând informaţiile obţinute
în virtutea funcţiei, atribuţiei sau însărcinării sale;
b) folosirea, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii
ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii.
Art. 13 - Fapta persoanei care îndeplineşte o funcţie de conducere într-un partid, într-un sindicat sau
patronat ori în cadrul unei persoane juridice fără scop patrimonial, de a folosi influenţa ori
autoritatea sa în scopul obţinerii pentru sine ori pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite, se
pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.
Art. 17 - În înţelesul prezentei legi, următoarele infracţiuni sunt în legătură directă cu infracţiunile
de corupţie, cu infracţiunile asimilate acestora sau cu infracţiunile împotriva intereselor financiare
ale Comunităţilor Europene
Prin Legea nr. 278/2006 s-a introdus şi textul care incriminează infracţiunea de „conflict de interese”.
Credem că şi aceasta intră în categoria infracţiunilor de corupţie.
Subiectul activ. Ceea ce caracterizează întreaga grupă a infracţiunilor de corupţie, aşa cum sunt ele
reglementate astăzi faţă de formularea iniţială din Codul penal român, este faptul că legea specială a
extins aplicabilitatea acestor texte de incriminare şi în cazul altor persoane care nu au calitatea de
funcţionar român în sensul legii penale.
Credem că subiecţi activi ai acestor infracţiuni pot fi şi medicii, dacă au calitatea de angajaţi ai unei
persoane juridice, miniştri sau parlamentari.
Subiecţi ai infracţiunilor de corupţie sunt, pe lângă funcţionari, şi managerii, directorii, administratorii,
cenzorii sau alte persoane cu atribuţii de control la societăţile comerciale, companiile şi societăţile
naţionale, regiile autonome sau la orice alţi agenţi economici (art. 8 din Legea nr. 78/2000)
a) tăinuirea bunurilor provenite din săvârşirea unei infracţiuni prevăzute în secţiunile a 2-a şi a 3-a,
precum şi favorizarea persoanelor care au comis o astfel de infracţiune;
b) asocierea în vederea săvârşirii unei infracţiuni prevăzute în secţiunile a 2-a şi a 3-a sau la lit. a) din
prezentul articol;
c) falsul şi uzul de fals săvârşite în scopul de a ascunde comiterea uneia dintre infracţiunile
prevăzute în secţiuniler a 2-a şi a 3-a sau săvârşite în realizarea scopului urmărit printr-o asemen infracţ
d) abuzul în serviciu contra intereselor publice, abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor
şi abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, săvârşite în realizarea scopului urmărit, printr-o
infracţiune prevăzută în secţiunile a 2-a şi a 3-a;
d1) şantajul, săvârşit în legătură cu infracţiunile prevăzute în secţiunile a 2-a şi a 3-a;
e) infracţiunile de spălare a banilor, prevăzute în Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea
spălării banilor, atunci când banii, bunurile sau alte valori provin din săvârşirea unei infracţiuni
prevăzute în secţiunile a 2-a şi a 3-a;
f) contrabanda cu bunuri provenite din săvârşirea unei infracţiuni prevăzute în secţiunile a 2-a şi a 3-a
sau săvârşită în realizarea scopului urmărit printr-o asemenea infracţiune;
g) infracţiunile prevăzute în Legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale, cu modificările
ulterioare, săvârşite în legătură cu infracţiunile prevăzute în secţiunile a 2-a şi a 3-a; h) infracţiunea de
bancrută frauduloasă şi celelalte infracţiuni prevăzute în Legea nr.31/1990 privind societăţile
comerciale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, săvârşite în legătură cu infracţiunile
prevăzute în secţiunile a 2-a şi a 3-a;
i) traficul de droguri, traficul de substanţe toxice şi nerespectarea regimului armelor de foc şi al
muniţiilor, săvârşite în legătură cu o infracţiune prevăzută în secţiunile a 2-a şi a 3-a;
j) infracţiunile de trafic de persoane, prevăzute în Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi
combaterea traficului de persoane, săvârşite în legătură cu o infracţiune prevăzută în secţiunile a 2-a şia 3a
k) infracţiunea prevăzută în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 159/2001 pentru prevenirea şi
combaterea utilizării sistemului financiar-bancar în scopul finanţării de acte de terorism, aprobată prin
Legea nr. 466/2002, săvârşită în legătură cu o infracţiune prevăzută în secţiunile a 2-a şi a 3-a.
S. Bogdan, Câteva consideraţii privind infracţiunile de luare de mită şi trafic de influenţă, în
Pot comite infracţiuni de corupţie şi să fie sancţionaţi în temeiul legii penale române şi:
- funcţionarii sau persoanele care îşi desfăşoară activitatea pe baza unui contract de muncă ori alte
persoane care exercită atribuţii similare în cadrul unei organizaţii publice internaţionale la care
România este parte.
- membrii adunărilor parlamentare ale organizaţiilor internaţionale la care România este parte.
- funcţionarii sau persoanele care îşi desfăşoară activitatea pe baza unui contract de muncă ori alte
persoane care exercită atribuţii similare în cadrul Comunităţilor Europene.
- persoanele care exercită funcţii judiciare în cadrul instanţelor internaţionale a căror competenţă este
acceptată de România, precum şi funcţionarii de la grefele acestor instanţe.
- funcţionarii unui stat străin.
- membrii adunărilor parlamentare sau administrative ai unui stat străin (art. 8 ind. 1 din L78/2000
O altă caracteristică este aceea că toate infracţiunile de corupţie au ca formă agravată comună
următoarea împrejurare:
- Faptele de corupţie sunt săvârşite în interesul unei organizaţii, asociaţii sau grupări criminale ori
al unuia dintre membrii acesteia sau pentru a influenţa negocierile tranzacţiilor comerciale
internaţionale ori schimburile sau investiţiile internaţionale.
Obiectul material. Infracţiunile de corupţie nu au obiect material. În cazul în care faptele se comit
prin dare, respectiv, primire de bunuri, acestea nu sunt obiecte materiale ale infracţiunilor de corupţie, ci
modalităţi materiale prin care se realizează latura obiectivă.
S-a susţinut şi opinia contrară, şi anume că în cazul luării sau dării de mită obiectul material al
acestor infracţiuni ar fi banii sau bunurile, primite, respectiv, date sau că în anumite circumstanţe
aceste bunuri pot deveni obiect material al infracţiunilor de corupţie.
Conflictul de interese
Art. 253 ind. 1 C pen. incriminează fapta funcţionarului public care, în exerciţiul atribuţiilor de
serviciu, îndeplineşte un act ori participă la luarea unei decizii prin care s-a realizat, direct sau
indirect, un folos material pentru sine, soţul său, o rudă ori un afin până la gradul II inclusiv, sau pentru
o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea
căreia a beneficiat ori beneficiază de servicii sau foloase de orice natură.
Se prevede, în alineatul 2 al aceluiaşi articol, că textul nu se aplică în cazul emiterii, aprobării
sau adoptării actelor normative.
Art. 423-12 C pen. francez: Le fait, par une personne dépositaire de l'autorité ou chargée d'une
mission de service public ou par une personne investie d'un mandat électif public, de prendre, recevoir ou
conserver directement ou indirectement, un intérêt quelconque dans une entreprise ou dans une opération
dont elle a, au moment de l'acte, en tout ou partie, la charge d'assurer la surveillance, l'administration, la
liquidation ou le paiement, est puni de cinq ans d'emprisonnement et 75 000 euro d'amende.
Toutefois, dans les communes comptant 3 500 habitants au plus, les maires, adjoints ou conseillers
municipaux délégués ou agissant en remplacement du maire peuvent chacun traiter avec la commune dont
ils sont élus pour le transfert de biens mobiliers ou immobiliers ou la fourniture de services dans la limite
d'un montant annuel fixé à 16 000 euro. En outre, dans ces communes, les maires, adjoints ou
conseillers municipaux délégués ou agissant en remplacement du maire peuvent acquérir une
parcelle d'un lotissement communal pour y édifier leur habitation personnelle ou conclure des baux
d'habitation avec la commune pour leur propre logement. Ces actes doivent être autorisés, après
estimation des biens concernés par le service des domaines, par une délibération motivée du conseil
municipal.
Dans les mêmes communes, les mêmes élus peuvent acquérir un bien appartenant à la commune
pour la création ou le développement de leur activité professionnelle. Le prix ne peut être inférieur à
l'évaluation du service des domaines. L'acte doit être autorisé, quelle que soit la valeur des biens
concernés, par une délibération motivée du conseil municipal.
Pour l'application des trois alinéas qui précèdent, la communes est représentée dans les conditions
prévues par l'article L. 122-12 du code des communes et le maire, l'adjoint ou le conseiller municipal
intéressé doit s'abstenir de participer à la délibération du conseil municipal relative à la conclusion
ou à l'approbation du contrat. En outre, par dérogation au deuxième alinéa de l'article L. 121-15 du code
des communes, le conseil municipal ne peut décider de se réunir à huis clos.
Art. 423-13 C pen. francez: Est puni de deux ans d'emprisonnement et de 30 000 euro
d'amende le fait, par une personne ayant été chargée, en tant que fonctionnaire public ou agent ou
réposé d'une administration publique, à raison même de sa fonction, soit d'assurer la surveillance ou le
contrôle d'une entreprise privée, soit de conclure des contrats de toute nature avec une entreprise privée,
soit d'exprimer son avis sur les opérations effectuées par une entreprise privée, de prendre ou de recevoir
une participation par travail, conseil ou capitaux dans l'une de ces entreprises avant l'expiration d'un
délai de cinq ans suivant la cessation de cette fonction.
Est punie des mêmes peines toute participation par travail, conseil ou capitaux, dans une entreprise
privée qui possède au moins 30 p. 100 de capital commun ou a conclu un contrat comportant une
exclusivité de droit ou de fait avec l'une des entreprises mentionnées à l'alinéa qui précède.
Au sens du présent article, est assimilée à une entreprise privée toute entreprise publique exerçant son
activité dans un secteur concurrentiel et conformément aux règles du droit privé
francez, care incriminează fapta de dobândire ilegală de beneficii. Spre deosebire de luarea de mită
sau traficul de influenţă, conflictul de interese reprezintă un „concert unipersonal”, sancţionându-l pe
cel care stabileşte legături prea apropiate între interesele personale şi cele ale instituţiei publice,
încălcându-şi obligaţia de probitate.
După cum se poate observa, textul francez este mult mai elaborat, reglementând chiar
anumite excepţii în care un funcţionar public poate dobândi în anumite condiţii stricte beneficii din
relaţia cu autoritatea al cărei reprezentant este în cazul comunităţilor mici.
Credem că textul român exprimă şi frustrarea autorităţilor de a combate fenomenul de corupţie şi, de
aceea, s-a introdus acest text a cărui aplicare în litera lui va conduce şi la situaţii absurde.
Infracţiunea este una de pericol concret, deoarece nu este suficient să se îndeplinească un act, ci
trebuie ca acel act să fi produs şi un folos material funcţionarului, soţului sau rudelor sale sau
persoanelor cu care s-a aflat în relaţii de muncă sau comerciale în ultimii 5 ani sau din partea
cărora a beneficiat sau beneficiază de servicii sau foloase de orice altă natură.
Subiectul activ este unul calificat, şi anume funcţionarul public, aşa cum este el definit în art. 147
alin. 1 C pen. Asta înseamnă că textul nu se aplică în cazul funcţionarilor aşa cum sunt ei definiţi în art.
147 alin. 2 C pen., adică... orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul unei alte persoane
juridice decât cele prevăzute în art. 147 alin. 1 C pen.
Experienţa practicii judiciare franceze a arătat că cele mai multe infracţiuni de această natură au
fost comise de aleşii locali (primari, consilieri) şi aparatul administrativ care îi susţinea. Acesta pentru că,
odată cu schimbarea majorităţii politice, cei care veneau la putere verificau cu atenţie actele fostei
majorităţi şi foloseau plângerea penală ca mijloc de a-şi înlătura adversarii politici.
Pe locul doi ca frecvenţă de comitere a acestei fapte, în practica judiciară franceză, sunt funcţionarii
de la fisc şi chiar magistraţii. Având în vedere noţiunea de funcţionar public în accepţiunea legii penale
române, pot fi subiecţi
Ces dispositions sont applicables aux agents des établissements publics, des entreprises nationalisées,
des sociétés d'économie mixte dans lesquelles l'Etat ou les collectivités publiques détiennent directement
ou indirectement plus de 50 p. 100 du capital et des exploitants publics prévus par la loi No 90-568 du 2
juillet 1990 relative à l'organisation du service public de la poste et des télécommunications.
L'infraction n'est pas constituée en cas de participation au capital de sociétés cotées en bourse ou
lorsque les capitaux sont reçus par dévolution successorale.
M. Delmas-Marty, G. Giuidicelli-Delage, Droit pénal des affaires, Ed. PUF, ed. 4, Paris, 2000,
A. Vitu, Prisse illégale d’intérêts, în JCP art. 423-12 şi 13 p. 7, pct. 17.322
-activi ai acestei infracţiuni angajaţii serviciilor de interes public centralizate sau descentralizate, inclusiv
persoanele angajate în instituţii de învăţământ public.
Latura obiectivă. Pentru ca fapta să fie tipică, din perspectiva laturii obiective trebuie să fie
îndeplinite următoarele condiţii:
- Funcţionarul public trebuie să îndeplinească un act sau să participe la luarea unei decizii. În mod
evident, sunt avute în vedere atribuţiile fireşti ale funcţionarului respectiv, adică persoana are capacitatea
funcţională şi materială de a îndeplini acel act, cu singura obiecţie că ea se află şi în poziţia de
beneficiar al actului respectiv.
La fel, participarea la luarea unei decizii presupune faptul că acel funcţionar are capacitatea
funcţională şi materială de a contribui la adoptarea acelei decizii. Credem că fapta nu este tipică atunci
când, spre exemplu, un funcţionar public cu atribuţii în domeniul actelor de stare civilă „participă” la
luarea unei decizii a unei comisii de urbanism cu privire la o autorizaţie de construcţie pe care el o
solicitase acelei comisii. Şi în acest caz, se poate discuta de o posibilă influenţă pe care ar putea să o aibă
solicitantul autorizaţiei asupra membrilor comisiei de urbanism, însă fapta nu este tipică pentru conţinutul
infracţiunii de conflict de interese.
La fel, în cazul în care o secretară participă la o şedinţă pentru a consemna discuţiile ce au loc acolo,
iar pe ordinea de zi sunt aspecte care privesc acordarea unor beneficii pentru ea, nu se poate reţine
infracţiunea de conflict de interese, dacă ea nu are drept de vot în adoptarea acelei decizii. În schimb, în
cazul în care pe ordinea de zi se discută acordarea unui „bonus financiar” unui membru al acelei comisii şi
acesta, deşi este funcţionar public, participă la adoptarea deciziei, el comite infracţ de conflict de interese.
Se pune întrebarea dacă fapta este tipică şi atunci când participarea la luarea unei decizii nu s-a
făcut cu respectarea normelor de procedură, decizia respectivă fiind invalidată sau actul lovit de nulitate.
Credem că fapta rămâne tipică şi în această ipoteză, deoarece, în momentul îndeplinirii actului, folosul
material s-a realizat în beneficiul funcţionarului public, iar legea nu cere ca actul îndeplinit să fie
unul care să nu fie lovit de nulitate. În acelaşi sens s-a exprimat şi doctrina franceză.
Pentru că legiuitorul nu a reglementat expres şi o modalitate omisivă de comitere a acestei infracţiuni,
se pune întrebarea dacă neîndeplinirea unui act intră sub incidenţa textului de incriminare.
De exemplu, autoritatea publică, prin funcţionarul public, trebuie să ceară rezilierea unui contract
cu o firmă care nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale, iar funcţionarul care trebuie să solicite
acest lucru are interes în firma respectivă.
Din formularea textului de incriminare rezultă că o astfel de conduită nu îndeplineşte condiţiile de
tipicitate ale infracţiunii de conflict de interese, deşi practic se încalcă aceleaşi valori sociale, şi anume
moralitatea şi corectitudinea activităţii desfăşurate de funcţionarii publici.
Pentru identitate de raţiune, ca şi în cazul celorlalte infracţiuni de serviciu, trebuia ca legiuitorul să
prevadă şi modalitatea omisivă de comitere a faptei, prin neîndeplinirea unui act sau neluarea unei
decizii, dacă prin aceasta funcţionarul, soţul, sau una dintre celelalte persoane prevăzute de lege
realizează un folos material ca urmare a neîndeplinirii sau neluării acelei decizii.
- A doua condiţie a laturii obiective constă în aceea că, prin îndeplinirea acelui act sau participarea
la luarea acelei decizii, trebuie să se realizeze direct sau indirect un folos material. Realizarea folosului
material pentru funcţionar sau, după caz, pentru restul persoanelor enumerate de lege, nu trebuie să fie în
legătură de conexitate cu producerea unui prejudiciu instituţiei sau autorităţii în slujba căreia funcţionarul
public îşi desfăşoară activitatea.
Aceasta şi pentru că infracţiunea de conflict de interese este una de pericol şi nu una de rezultat, fiind
şi o infracţiune obstacol în faţa comiterii vreunui prejudiciu instituţiei sau autorităţii publice, garantând
probitatea şi onestitatea funcţionarului public.
Spre deosebire de legea franceză, unde folosul poate fi de orice natură, textul penal român
limitează folosul doar la cel material.
Credem că ar fi fost mai inspirată folosirea expresiei de „foloase de orice natură”, la fel ca în cazul
luării de mită, deoarece va trebui făcută o distincţie destul de imprecisă între folosul material şi folosul de
altă natură decât cel material. În cazul în care se realizează un alt folos decât cel material, fapta nu mai
este tipică.
- A treia condiţie este ca folosul material să se realizeze pentru funcţionarul public, soţul său, o
rudă ori un afin până la gradul II inclusiv sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi
comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de servicii
sau foloase de orice natură.
O primă observaţie este aceea că beneficiarul folosului trebuie să fie una din persoanele enumerate
expres în lege. Dacă pentru funcţionar şi soţul acestuia lucrurile sunt absolut fireşti, deoarece, de
obicei soţul este persoana interpusă, credem că este nejustificată enumerarea expresă doar a rudelor sau
afinilor până la gradul II.
Legea penală foloseşte alte două noţiuni, şi anume „rude apropiate” sau „membru de familie”,
care sunt definite în Codul penal în art. 149, respectiv 149 ind. 1. Pare de neînţeles voinţa legiuitorului
de a reduce categoria persoanelor prin intermediul cărora se poate ascunde interesul funcţionarului public.
După semnificaţia textului, un străbunic nu intră în categoria persoanelor în beneficiul cărora se
poate realiza folosul material, deoarece strănepot şi străbunicul sunt rude de gradul III pe linie ascendentă.
Noţiunea de rudă de gradul II nu poate fi înţeleasă decât în semnificaţia ei conferită de dreptul civil.
De asemenea, verişorii primari nu sunt rude de gradul II, nici unchii si nepoţii în linie colaterală, deoarece
ei sunt cel puţin rude de gradul III. Din această perspectivă, textul pare foarte permisiv, având în vedere că
funcţionarul necinstit trebuie să caute rude cu un grad mai mare decât gradul II, pentru a scăpa de sub
incidenţa textului de incriminare.
Din categoria posibililor beneficiari ai folosului, legea enumeră şi persoana cu care funcţionarul
s-a aflat în raporturi comerciale sau de muncă în ultimii 5 ani, sau din partea căreia a beneficiat sau
beneficiază de servicii sau foloase de orice natură. Textul francez, utilizat ca model de legiuitorul român,
incriminează fapta persoanei care desfăşoară activităţi într-o întreprindere care a avut relaţii cu instituţia
publică la care acesta a fost funcţionar înainte de trecerea unui interval de 5 ani, tocmai pentru a evita
angajările ulterioare ca mod de a răsplăti serviciile aduse companiei, sau de a avantaja firma privată care
angajează o persoană din interiorul instituţiei publice.
La fel, şi art. 241 din C pen. Carol II incrimina fapta funcţionarul public care, în virtutea funcţiunii
sale, având supravegherea sau controlul direct al unei întreprinderi sau instituţii private, primeşte sub
orice formă vreo însărcinare de la o asemenea întreprindere sau instituţie, mai înainte de a se fi
îndeplinit trei ani de la data pensionării lui, sau de când a părăsit funcţia prin demisie, destituire sau
revocare, sub denumirea de folos nedrept.
Textul penal român actual are o altă abordare, şi anume pleacă de la premisa că un angajat sau un
partener de afaceri poate obţine o funcţie publică tocmai pentru a favoriza fostul patron sau partener de
afaceri. Asta înseamnă că un fost angajat sau om de afaceri nu va putea dobândi o funcţie publică,
deoarece fosta sa firmă sau partenerii săi de afaceri nu vor mai putea derula afaceri cu instituţia publică.
Aici ne referim expres la situaţia funcţiilor publice uninominale (primar, ministru etc.) deoarece
funcţionarul public ar comite această infracţiune dacă ar încheia un contract cu aceste firme. Calitatea de
angajat este cea specifică dreptului muncii. Ea se poate uşor verifica, pentru a proba că beneficiarul este o
persoană la care a fost angajat funcţionarul public
Conceptul de persoană cu care s-a aflat în relaţii de afaceri este extrem de greu de circumscris. Dacă
firma al cărei patron este acum funcţionar public a încheiat un contract cu firma în beneficiul căreia
actualul funcţionar participă la decizii sau îndeplineşte un act, se poate considera că fapta este tipică
deoarece funcţionarul s-a aflat în relaţii comerciale cu acea firmă?
Caracterul de operaţiune comercială nu este dat de numărul de contracte încheiate, ci de tipul
contractului, or dacă acea operaţiune singulară avea un caracter comercial, înseamnă că funcţionarul s-a
aflat în relaţii comerciale cu acea persoană.
Ni se pare nejustificată o asemenea decizie a legiuitorului nostru deoarece creează o piedică inutilă
activităţii comerciale a acelei instituţii. Această noţiune de „persoană cu care a avut relaţii comerciale”
poate fi interpretată de o manieră de un puritanism absurd.
Managerii competenţi din întreprinderile private vor fi împiedicaţi de acestea să lucreze ca
funcţionari publici pentru a nu periclita interesele fostei companii, la fel şi oamenii de afaceri de succes
vor fi descurajaţi să devină funcţionari publici, deoarece ar putea periclita prin aceasta afacerile foştilor
parteneri cu instituţiile publice la care se angajează.
Să ne imaginăm că un om de afaceri local decide să devină primar. După alegerea sa, nici unul dintre
foştii săi parteneri de afaceri nu va putea desfăşura activităţi comerciale cu primăria, deoarece sunt
persoane cu care actualul primar s-a aflat în relaţii comerciale.
O altă categorie de persoane potenţiale, enumerate în art. 253 ind. 1 C pen., sunt acelea din partea
cărora a beneficiat ori beneficiază de servicii sau foloase de orice natură. Dacă legea nu face vreo
distincţie, în această categorie intră orice persoane care în trecut i-au procurat un serviciu sau folos
funcţionarului public, indiferent dacă în mod oficial sau doar faptic.
Credem că textul penal se referă la persoane faţă de care funcţionarul are datorii sau obligaţii în
sens larg. Dacă serviciul de care a beneficiat a fost plătit în mod corect, atunci acea persoană nu este o
persoană din partea căreia funcţionarul a beneficiat de servicii sau foloase de orice natură. Dacă,
dimpotrivă, lucrarea solicitată de funcţionar s-a făcut la un preţ mult inferior faţă de preţul pieţei sau
fără a i se solicita vreun preţ, atunci acea persoană este una din partea căreia a beneficiat de servicii sau
alte foloase. Legea nu prevede vreun interval de timp care să treacă între momentul în care s-a realizat
beneficiul şi îndeplinirea actului, deoarece vizează evitarea conflictului între îndeplinirea funcţiei publice
cu onestitate şi „obligaţiile” pe care le are funcţionarul public faţă de persoane de la care a beneficiat
de servicii sau foloase de orice natură.
La fel trebuie interpretată şi sintagma „persoană din partea căreia beneficiază de servicii sau foloase
de orice natură”. Spre exemplu, o companie de televiziune prin cablu, la care şi primarul este abonat, nu
este o persoană de la care primarul beneficiază de servicii sau alte foloase, în măsura în care acesta
plăteşte acel serviciu în aceleaşi condiţii ca restul abonaţilor. Dacă, însă, firma respectivă oferă programe
în plus sau un discount primarului pentru furnizarea acelui serviciu, acesta trebuie să nu îndeplinească acte
sau să participe la luarea unei decizii prin care s-ar realiza firmei respective un folos material, deoarece,
în caz contrar, ar comite infracţiunea de conflict de interese.
Fapta este tipică şi atunci când se poate dovedi că beneficiarul folosului este chiar funcţionarul,
printr-o persoană interpusă, deşi formal calitatea de beneficiar o are altă persoană.
De exemplu, se comite infracţiunea de conflict de interese în situaţia în care funcţionarul
administrează „în fapt” o societate comercială care are relaţii de afaceri cu instituţia în care el îşi
desfăşoară activitatea, societate comercială care, din punct de vedere juridic, are o altă persoană angajată
ca administrator. Situaţia este similară şi în cazul în care în spatele unei persoane interpuse se află
soţul, o rudă sau afin de gradul II sau oricare altă persoană enumerată expres de lege.
- Ultima condiţie este una negativă, şi anume ca actul îndeplinit sau participarea la luarea
unei decizii să nu privească emiterea, aprobarea sau adoptarea actelor normative. Considerăm
nejustificată o asemenea condiţie de tipicitate; şi ea evidenţiază opoziţia clasei politice la aspectele de
moralitate şi în ceea ce priveşte emiterea, aprobarea sau adoptarea actelor normative.
Ceea ce sugerează acest text este că un funcţionar poate fi în conflict de interese, dar cei care emit,
aprobă sau adoptă acte normative nu trebuie sancţionaţi. Legiuitorul nu a reglementat în acest fel o cauză
justificativă, ci a limitat sfera de aplicare a textului de incriminare.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau eventuală, fiind suficient ca autorul să
ştie că îndeplineşte un act sau participă la luarea unei decizii prin care s-a realizat un folos material
pentru sine, soţul său sau alte persoane enumerate de lege.
Nu trebuie să urmărească acest lucru, fiind suficient să cunoască aceste elemente şi să accepte
producerea acestei urmări. Scopul îmbogăţirii injuste sau dorinţa de câştiguri personale nu sunt necesare
pentru realiz tipicităţii fapt. Existenţa unui astfel de scop poate fi relevantă în alegerea cuantumului sancţ.
În doctrina franceză, s-a susţinut că buna credinţă a funcţionarului public
nu este suficientă pentru a exonera de răspundere penală funcţionarul, deoarece acesta este prezumat
că îşi cunoaşte atribuţiile şi ştie că un astfel de gest în favoarea unei persoane enumerate de lege are
un caracter injust şi, după intrarea în vigoare a art. 253 ind. 1 C pen., chiar sancţionabilă penal.
Eroarea de fapt ar putea opera doar în situaţia în care, de exemplu, funcţionarul nu cunoaşte că în
spatele firmei în favoarea căreia se realizează beneficiul se află o persoană care i-a fost partener de afaceri
sau la care a fost angajat în ultimii 5 ani etc.
Fapta se consumă în momentul în care s-a realizat folosul material ca urmare a îndeplinirii actului
sau participării la luarea unei decizii. Asta nu înseamnă că trebuie să şi beneficieze efectiv de pe urma
acestui folos material.
Tentativa este posibilă, dar nu este incriminată. Infracţiunea nu are forme agravate sau atenuate.
Infracţiunea este una cu autor unic, deoarece fiecare funcţionar public are obligaţia personală de a nu
îndeplini acte sau de a nu participa la luarea unor decizii prin care s-ar realiza un folos material pentru el,
soţul său, o rudă ori un afin până la gradul II inclusiv, sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în
raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de
servicii sau foloase de orice natură. În cazul în care doi funcţionari publici comit acte ce ar intra sub
incidenţa textului de incriminare al art. 253 ind. 1 C pen., atunci fiecare va fi autor al propriei fapte.
Restul formelor de participaţie sunt posibile (instigare sau complicitate).
Sancţiunea. Infracţiunea se sancţionează cu pedeapsa închisorii între 6 luni şi 5 ani şi interdicţia
de a ocupa o funcţie publică pe durata maximă.
Luarea de mită
Art. 254 C pen. incriminează fapta funcţionarului care, direct sau indirect, pretinde ori primeşte
bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge,
în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de
serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatorii.
În Dreptul penal, mituirea este privită ca o infracţiune bilaterală, la săvârşirea căreia concură două
persoane, cel care dă mita şi cel care o primeşte în scopul îndeplinirii sau încălcării atribuţiilor de serviciu.
Există şi sisteme penale în care este incriminată doar una din fapte, luare de mită (corupţia pasivă),
iar cel care dă este considerat participant la acea faptă.
M. Delmas-Marty, G. Giuidicelli-Delage, op. cit., p. 298
Subiectul activ este special, adică funcţionarul sau persoana prevăzută în art. 8 şi 8 ind. 1 din Legea
nr. 78/2000. Îndeplinesc condiţia de a fi subiecţi activi ai acestei infracţiuni medicii, dacă sunt angajaţi,
notarii publici, fotbaliştii profesionişti angajaţi cu contract de muncă, angajaţi ai unei persoane juridice
etc. Fapta nu poate fi comisă de o persoană juridică în calitate de autor.
Latura obiectivă constă în următoarele activităţi care trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a. fapta să constea în una din următoarele modalităţi de comitere: pretinderea, primirea,
acceptarea promisiunii sau nerespingerea promi- siunii de mită.
În cazul pretinderii, iniţiativa aparţine funcţionarului care, prin orice modalitate (directă, aluzivă
etc.) solicită mita. Nu este necesar ca cel căruia i se solicită să înţeleagă semnificaţia gesturilor
funcţionarului, să fie de acord sau să adopte o anumită poziţie cu privire la cererea funcţionarului.
S-a susţinut, în doctrină, că fapta se comite în această modalitate în momentul perfectării
înţelegerii dintre mituit şi mituitor. Credem că poziţia destinatarului este lipsită de importanţă pentru a se
comite această faptă în această modalitate şi de aceea considerăm că fapta se consumă în momentul
pretinderii mitei.
În cazul primirii, agentul primeşte efectiv mita prin remiterea bunurilor ce alcătuiesc mita sau prin
obţinerea folosului. Fapta se consumă în momentul primirii sau obţinerii folosului. Restituirea ulterioară a
folosului primit nu înlătură tipicitatea faptei.
Se susţine, în doctrină, că primirea de daruri mici ocazionale (o ciocolată de sărbători), precum şi
primirea de daruri care exprimă ideea de afecţiune (buchete de flori cu ocazii aniversare etc.),
compasiune, recunoştinţă, respect personal nu au caracterul unei retribuţii, nu atrag răspunderea pentru
comiterea acestei infracţiuni. Credem că fapta este tipică şi în ipoteza unor daruri de valoare mică, atunci
când darurile se fac în legătură cu îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, mai ales că, de regulă, tocmai acest
lucru îl urmăreşte cel care oferă daruri chiar mici şi ocazionale.
A. Grigorovici, Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, Ed. Ştiinţifică şi
V. Dobrinoiu, Corupţia în dreptul penal roman, Ed. Atlas Lex, Bucureşti, 1995, p. 132.
Autorul precizează că fapta nu este tipică doar dacă darurile nesemnificative nu sunt date în legătură
cu îndeplinirea atribuţiilor de serviciu ale funcţionarului. Credem că în acest caz nu avem îndeplinită o
altă condiţie a laturii obiective, însă în mod cert autorul susţine că nu are importanţă valoarea bunurilor
date cu titlu de mită
Singura ipoteză în care nu s-ar angaja răspunderea penală pentru o astfel de faptă este o eventuală
cauză justificativă rezultând dintr-o cutumă, dar altfel legea nu distinge între valoarea beneficiului sau
necesitatea unei eventuale proporţii între serviciu şi beneficiul mituitului.
Pornindu-se de la interpretarea art. 4 din Legea nr. 78/2000, s-a susţinut că darurile simbolice nu
pot fi obiect al mitei din moment ce nu există obligaţia legală de a declara orice donaţie sau dar manual
primit în legătură cu îndeplinirea atribuţiilor de serviciu ale funcţionarului public.
Raţiunea existenţei acestui text este aceea de a înlătura orice dubiu cu privire la legalitatea dobândirii
acelor bunuri prin donaţie sau dar manual. Premisa de la care se pleacă este că funcţionarul poate să
primească în anumite circumstanţe particulare donaţii sau daruri manuale. Or, acest text arată doar că
există obligaţia declarării donaţiilor sau darurilor în 30 de zile, cu excepţia darurilor simbolice.
Aceste daruri sau donaţii prin ipoteză au un caracter legal fiind guvernate de regulile de protocol în
ceea ce priveşte exercitarea funcţiei publice.
 Ar fi absurd ca, de fiecare dată când un ministru sau un prefect vizitează o societate comercială şi
aceasta îi oferă un calendar promoţional sau îi oferă un produs pentru a fi gustat, să fie nevoie ca
funcţionarul să-l declare din punct de vedere formal în 30 de zile.
Acest text însă nu autorizează ca funcţionarul public să primească ”mici atenţii” de la persoane în
legătură cu îndeplinirea atribuţiilor de serviciu.
Este protocolar ca o societate producătoare de vinuri să ofere un cadou unui funcţionar străin aflat în
vizită la acea societate, dar este ilegal ca un funcţionar de la finanţe să primească sticle de vin, brazi de
Crăciun, miel de Paşte, pachete de cafea sau alte asemenea ”atenţii simbolice” de la firmele pe care le
controlează.
Obiect al mitei poate fi orice folos care nu i se cuvine funcţionarului. Astfel, se poate reţine
infracţiunea de luare de mită în modalitatea primirii şi atunci când mituitorul îi prestează anumite servicii
funcţionarului (de exemplu, un elev, pentru a obţine o notă de trecere de la un profesor, efectuează munci
agricole în beneficiului profesorului).
În cazul acceptării promisiunii unor astfel de foloase, iniţiativa aparţine mituitorului, iar agentul
acceptă oferta care i se face. Fapta se consumă în momentul acceptării ofertei, fără a avea importanţă dacă,
ulterior, mituitorul îşi respectă sau nu promisiunea. Renunţarea ulterioară la folosul acceptat nu
înlătură existenţa infracţiunii.
În ipoteza nerespingerii promisiunii, iniţiativa aparţine mituitorului care face o ofertă, însă, deşi
funcţionarul nu o acceptă expres, nici nu o refuză expres. În realitate, legiuitorul a vrut să
incrimineze expres şi acceptarea tacită a unei oferte de mită, instituind prezumţia absolută că, dacă
funcţionarul nu respinge oferta de mită, atunci el acceptă tacit această mită. Fapta se consumă în
momentul în care agentul, deşi i se face oferta, nu o refuză în acelaşi moment.
Aceste modalităţi se pot realiza direct sau indirect, prin interpunere de persoane.
b. Pretinderea, primirea, acceptarea promisiunii sau nerefuzul ei trebuie să fie comise în legătură
cu un act privitor la atribuţiile funcţionarului. De esenţa luării de mită este încălcarea atribuţiilor de
serviciu ale funcţionarului corupt.
Prin îndatoriri de serviciu se înţelege tot ceea ce cade în sarcina funcţionarului, potrivit
normelor care reglementează serviciul respectiv ori este inerent naturii acelui serviciu.
Dacă suma de bani este plătită în legătură cu activitatea unei alte persoane, fapta nu va mai
constitui o luare de mită, ci poate fi o particip la dare de mită, un trafic de influenţ sau chiar înşelăciune.
Nu are importanţă în ce manieră funcţionarul trebuie să îşi încalce atribuţiile de serviciu (să
nu le îndeplinească, să le îndeplinească defectuos sau cu întârziere).
Fapta constituie luare de mită şi când suma este plătită cu scopul de a realiza un act la care
mituitorul este perfect îndreptăţit, deoarece funcţionarul condiţion realizarea acelui act de primirea mitei.
Există sisteme penale, de exemplu cel german, care diferenţiază luarea de mită în două modalităţi:
prima constă în luare de mită pentru a îndeplini în mod legal un serviciu şi a doua este luarea de mită
pentru ca funcţionarul să îşi încalce atribuţiile de serviciu.
Legea penală stabileşte modalităţile concrete prin care se pot încălca atribuţiile de serviciu.
Dacă neîndeplinirea atribuţiilor de serviciu pentru care se primeşte mita are un caracter infracţional,
funcţionarul va comite atât infracţiunea de luare de mită cât şi infracţiunea la care a participat sau a comis-
o în calitate de autor.
De exemplu, dacă, autorul, paznic al unor bunuri, acceptă bunuri pentru a nu-i împiedica pe nişte hoţi
să sustragă bunuri pe care el trebuia să le păzească, atunci el va răspunde pentru luare de mită în concurs
cu complicitate la furt.
Dec. nr. 2083/2004 a ICCJ, secţia penală, în www.scj.ro.Infracţiunile de serviciu sau în legătură cu
Îndeplinirea înseamnă că funcţionarul îşi respectă atribuţiile de serviciu, dar condiţionează
îndeplinirea acestora de mituirea sa.
A nu îndeplini înseamnă că agentul, deşi avea obligaţia să îndeplinească acel act, nu o face (să
înceapă urmărirea penală, să întocmească un proces verbal de contravenţie etc.).
A întârzia înseamnă că mituitorul îi solicită să nu realizeze un act la
termenul legal, ci să tergiverseze cât mai mult realizarea lui (punerea în executare a unei hotărâri
definitive, a nu scoate la licitaţie un anumit bun sau serviciu pt care trebuie organizată o astfel de licitaţie).
Nu este necesar ca funcţionarul să şi îndeplinească actul care i se solicită de mituitor, fiind suficient ca
el să ia mită cu acest scop.
c. Fapta să fie comisă înainte sau în cursul îndeplinirii actului solicitat de mituitor. În caz contrar,
fapta ar putea cădea sub incidenţa art. 256 C pen., şi anume primirea de foloase necuvenite. Dacă, însă,
acceptarea promisiunii se face anterior îndeplinirii actului funcţionarului, iar primirea efectivă se face
ulterior, fapta este tot o luare de mită şi nu primirea de foloase necuvenite, deoarece funcţionarul nu şi-a
îndeplinit în mod onest obligaţiile profesionale, acceptând promisiunea mituitorului.
Mita constă în bani, bunuri sau alte foloase. În sfera noţiunii „de alte foloase” intră orice alte bunuri,
servicii sau beneficii acordate funcţionarului respectiv (reduceri la încheierea unor contracte, ajutorul la
treburile casnice sau din gospodărie etc.).
Se pune problema calificării faptelor în cazul în care funcţionarul solicită servicii sexuale în schimbul
îndeplinirii atribuţiilor de serviciu. Dacă aceste servicii de natură sexuală nu pot fi calificate ca foloase,
în sensul art. 254 C pen., atunci fapta nu este tipică. Un argument ar fi acela că oferirea de servicii
sexuale nu are un caracter licit în sistemul penal român, existând evidente dificultăţi şi în ceea ce priveşte
confiscarea prin echivalent a preţului unui astfel de serviciu.
Credem că noţiunea de folos poate fi interpretată în sens extensiv. Motivaţia conduitei profesionale,
legale sau ilegale a funcţionarului are la bază o ofertă sau o solicitare de servicii sexuale, ori este evident
că nu putem să apreciem o astfel de conduită ca fiind onestă. Noţiunea de „folos” poate avea ca sferă
prestarea de servicii sexuale.
Dacă acceptăm că serviciile sexuale sunt o categorie specială de servicii oferite unei categorii de
public, care în foarte multe ţări se plătesc, credem că poate fi susţinută ideea extinderii noţiunii de folos şi
la prestarea de servicii sexuale
Dacă vom considera că, în acest caz, beneficierea de servicii sexuale este doar un folos moral, care nu
este sinon cu ideea de folos, atunci o astfel de faptă poate fi calific eventual ca o formă de abuz în serviciu
În cazul în care bunurile sunt solicitate în interesul societăţii la care este angajat funcţionarul şi nu în
interesul funcţionarului, atunci fapta ar putea intra sub incidenţa abuzului în serviciu.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă, deoarece pretinderea, primirea, acceptarea
promisiunii sau nerespingerea promisiunii de mită se comit în scopul încălcării atribuţiilor de serviciu în
sens larg, indiferent de modalitatea prin care se încalcă în concret aceste atribuţii.
O faptă este comisă în scopul de a face un act contrar acestor îndatorii şi atunci când acesta, spre
exemplu, eliberează acte false, atestă lucruri neadevărate, restituie un bun unei persoane neîndreptăţite etc.
Participaţia la luare de mită prezintă particularităţi, în sensul că nu este posibil coautoratul, deoarece
este o infracţiune cu autor unic. Fiecare funcţionar are obligaţia personală de a-şi îndeplini onest,
atribuţiile de serviciu, ceea ce înseamnă că încălcarea acestei obligaţii are un caracter personal.
Participaţia laluare de mită absoarbe şi eventuala calific a faptei ca fiind şi participaţ la dare de mit
Această soluţie derivă din caracterul bilateral al infracţiunilor de luare şi dare de mită. Se va decide,
mai întâi, dacă fapta participantului este mai caracterizată de legătura cu mituitul sau mituitorul şi apoi,
pornindu-se de la acest rezultat, se va face încadrarea juridică a faptei.
Tentativa nu este incriminată. Aceasta şi pentru că eventualele acte ce ar intra în conţinutul acestei
infracţiuni sunt incriminate ca acte de executare de sine stătătoare (pretinderea este, de regulă, un act
premergător primirii, la fel nerefuzul ofertei mituitorului).
Fapta se consumă în momentul în care se comite una din cele 4 modalităţi în care se comite luare de
mită, respectiv: pretinderea, primirea, acceptarea promisiunii sau nerespingerea ei.
Dacă agentul primeşte mită de la mai multe persoane fără a exista nici o legătură între mituitori,
credem că se va reţine un concurs de infracţiuni, şi nu o infracţiune unică comisă în formă continuată.
Forma continuată se poate reţine atunci când mituitorul oferă în mai multe ocazii mită funcţionarului,
sau chiar atunci când, după ce mituitul a pretins bani pentru a-şi îndeplini atribuţiile de serviciu, şi
fapta deja este tipică, primeşte
O. Loghin, T. Toader, Drept penal român, partea specială, Ed. Şansa Srl, Bucureşti, 1994, p. 353.
În sens contrar, a se vedea, D. Ciuncan, Infracţiunea de luare de mită în formă continuată, în Dreptul
-ulterior îndeplinirii atribuţiei de serviciu şi mita, care este o altă modalitate de comitere a aceleiaşi infracţ
Sancţiunea. Infracţiunea se sancţionează cu pedeapsa închisorii între 3 şi 12 ani şi interz unor dreptur
Forma agravată. Alineatul 2 al art. 254 incriminează o formă agravată, şi anume atunci când fapta a
fost comisă de un funcţionar cu atribuţii de control sau de către o persoană care, potrivit legii, are atribuţii
de constatare sau de sancţionare a contravenţiilor, ori de constatare, de urmărire sau judecare a
infracţiunilor (art. 7 alin. 1 din Legea nr. 78/2000).
Atribuţiile de control presupun examinarea sau analiza permanentă ori periodică a unei activităţi sau
situaţii, în vederea urmăririi evoluţiei acesteia sau luării măsurilor de remediere. Nu se includ acele
activităţi de constatare sau surprindere a unei realităţi.
Nu îndeplineşte această cerinţă a formei agravate un conductor de tren, sau un vameş etc. În
schimb, îndeplineşte această cerinţă cel care realizează un supracontrol în tren sau procurorul sau
judecătorul inspector sau membrii unei comisii de control a unui minister etc.
Prin art. 7 din Legea nr. 78/2000 s-a stabilit că pedeapsa de la această formă agravantă se aplică
şi funcţionarilor care au atribuţii de constatare sau de sancţionare a contravenţiilor ori de constatare,
urmărire sau judecare a infracţiunilor.
În acest fel, agentul care are atribuţii de a constata sau sancţiona o contravenţie va fi sancţionat ca şi
când ar fi un funcţionar cu atribuţii de control.
Este tot o dovadă de inconsecvenţă a legiuitorului, deoarece, dacă se acceptă că Legea nr.
78/2000 produce efecte şi asupra infracţiunilor de corupţie reglementate exclusiv în Codul penal, atunci
existenţ formei agravate a comiterii faptei de funcţionar cu atrib de control are o redusă aplicabilit practică
S. Bogdan, Câteva consideraţii privind infracţiunile de luare de mită şi trafic de influenţă, în
SUBB nr. 1-2/1996, p. 154. În sens contrar, în această ipoteză s-a susţinut că suntem în prezenţa
unei unităţi naturale colective, iar primirea ulterioară a folosului nu mai influenţează reţinerea şi a
comiterii faptei în formă continuată. Se consideră că finalitatea actului de corupţie este primirea de mită
(V. Dobrinoiu, op. cit., p. 158). Credem că de esenţa acestei infracţiuni nu este nici îmbogăţirea
funcţionarului şi nici realizarea unei convenţii între mituit şi mituitor. Legea incriminează încălcarea
regulilor de serviciu, iar faptul că, după ce comite fapta într-o modalitate acceptând oferta, mai apoi şi
primeşte acele bunuri sau alte bunuri în baza aceleaşi rezoluţii infracţionale, nu justifică sancţionarea doar
pentru o singură infracţiune comisă în forma unităţii naturale. O astfel de soluţie îl încurajează pe cel care
a pretins sau a acceptat să continuie activitatea infracţională şi să primească efectiv bunurile promise,
deoarece oricum nu i se poate aplica un tratament sancţionator mai grav.
Dacă se va susţine că art. 7 nu este aplicabil faptelor de luare de mită din Codul penal, atunci agentul
constatator va comite o luare de mită în formă simplă, iar dacă fapta este o infracţiune de corupţie în
sensul Legii nr. 78/2000 atunci fapta sa va avea un caracter agravat.
Este ca şi când ar exista şi fapte de corupţie de mâna a doua.
Bunurile, valorile sau alte bunuri care au făcut obiectul luării de mită se confiscă, iar dacă acestea nu
se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor.
Sancţiunea. Forma agravată se sancţionează cu ped închis între 3-15 ani şi interzicerea unor drepturi
Darea de mită
Art. 255 C pen. incriminează promisiunea, oferirea sau darea de bani sau alte foloase, unui
funcţionar, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia un act privitor la îndatoririle de
serviciu ale sale sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri.
Aceasta este infracţiunea bilaterală corespondentă a infracţiunii de luare de mită. Din acest motiv,
autorul acestei infracţiuni nu va putea fi sancţionat şi pentru complicitate la luare de mită. Suntem în
ipoteza unui concurs de calificări şi se aplică legea specială fiecărei activităţi, adică agentul va răspunde
doar pentru autorat la infracţiunea de dare de mită.
Credem că reglementarea infracţiunii de dare de mită ca o infracţiune bilaterală are un important
caracter preventiv, fiind un mijloc eficace de a reuşi probarea infracţiunilor de luare de mită.
Mituitorul este sancţionat cu o pedeapsă mai blândă decât funcţionarul mituit, iar acesta are
posibilitatea ca prin autodenunţarea sa să ofere un mijloc probator puternic pentru autorităţile care vor să
probeze infracţiunea bilaterală de luare de mită.
În plus, bunurile oferite sau date cu titlu de mită, în caz de autodenunţare, se restituie mituitorului.
Acestea sunt motive serioase pt ca mituitorul să se autodenunţe pt infracţiunea de dare de mită.
În general, în sistemul penal se are în vedere că infracţiunea de luare de mită este elementul central
oricăror forme de manifestare a corupţiei.
Nu ar putea exista mituitori dacă funcţionarii nu ar primi mită în nici o împrejurare.
Subiectul activ este unul general, spre deosebire de luarea de mită unde subiectul activ este calificat.
Fapta poate fi comisă şi de o persoană juridică. De ex o companie oferă sume de bani pentru a obţine
contracte cu autorităţile statului. În mod evident, persoana fizică ce dă sau oferă mită realizează această
activitate în interesul persoanei juridice.
Latura obiectivă trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a. să conste într-o activitate de promisiune, oferire sau dare de mită.
„Promisiunea” presupune că mituitorul îi promite funcţionarului acordarea unor beneficii. Nu
are importanţă dacă iniţiativa aparţine funcţionarului sau mituitorului şi nici dacă acesta acceptă sau nu
promisiunea. Fapta se consumă în momentul în care agentul face promisiunea funcţionarului.
„Oferirea” constă în acea activitate în care mituitorul îi oferă mită funcţionarului. Este indiferent
pentru reţinerea infracţiunii dacă funcţionarul acceptă sau nu oferta şi dacă, după acceptarea ofertei,
funcţionarul îi îndeplin mituitorului cerinţa. Fapta se consumă în mom realiz ofertei de către mituitor
„Darea” constă în remiterea bunului de către agent funcţionarului.
Fapta se consumă în momentul remiterii bunului funcţionarului.
b. promisiunea, oferirea sau darea de mită trebuie să fie în legătură cu îndeplinirea de către
funcţionarul mituit a unui act care intră în legătură cu atribuţiile sale de serviciu. Dacă agentul nu
are atribuţii de serviciu, astfel încât să poată îndeplini cel puţin teoretic cererea mituitorului, atunci
fapta agentului nu intră sub incidenţa textului de incriminare, chiar dacă şi ea are un caracter imoral.
La fel ca şi în cazul luării de mită, actul solicitat a fi îndeplinit de funcţionar poate avea un caracter
licit sau ilicit.
O situaţie care a născut o dezbatere mediatică, dar care pune o interesantă problemă de drept, este
aceea dacă faptul unei persoane de a promite „premierea” unui club de fotbal, pentru a-şi apăra
corect şansele, poate fi calificat ca un act de dare de mită.
Plecând de la premisa că jucătorul sau conducătorii clubului aveau calitatea de funcţionarii în
sensul legii penale ( dacă cei cărora li se face oferta nu sunt funcţionari este evident că nu există o
infracţiune de dare de mită), se pune întrebarea dacă o astfel de conduită îndeplineşte condiţiile de
tipicitate a dării de mită. Aparent ar fi o promisiune a unei sume de bani pentru ca funcţionarul să-şi
îndeplinească în mod legal o atribuţie de serviciu, deci ar fi o faptă tipică de dare de mită.
Analizând mai atent, constatăm un lucru care merită discutat, şi anume dacă a juca fotbal la
maximul capacităţilor jucătorului este o ”atribuţie de serviciu”. Aceasta deoarece nimeni, deci nici măcar
jucătorul, nu are un control asupra performanţelor sportive. El poate să nu joace, să nu intre pe teren sau
să greşească intenţionat, dar nu poate ”să joace mai bine” decât poate el să joace în general
Ideea centrală a unei infracţiuni de serviciu este că funcţionarul, prin conduita sa, poate influenţa
modul în care să îşi îndeplinească sau nu obligaţiile de serviciu, dar în nişte limite normale. Ne întrebăm
dacă oferirea unei sume de bani, primită de funcţionar pentru ca acel funcţionar să fie tot timpul
bine despus în timpul programului său de serviciu poate fi faptă de dare, respectiv de luare de mită?
O astfel de conduită poate fi calificată ca o îndeplinire sau o încălcare a atribuţiilor de serviciu?
Credem că nu. La fel în cazul sportivului, el poate să trişeze, dar nu poate fi mai bun decât este el,
deoarece calitatea jocului său depinde de o mulţime de factori exteriori sau interiori, care fac ca de fapt el
să nu aibă un control real asupra super performanţei în caz de stimulare financiară.
Din acest motiv, nici conducătorii nu au un control asupra super performanţei, pentru că atunci nu ar
mai exista competiţie sportivă, ci întrecere de roboţi.
Credem că faptul de a juca mai bine decât în mod normal nu înseamnă o îndeplinire sau nu a
atribuţiilor de serviciu ale funcţionarului.
Dacă am accepta, în acest caz, că fapta este o dare de mită, ar trebui ca de fiecare dată când unui
jucător i se promite o primă, de către un spectator, pentru a marca mai multe goluri în poarta adversarului,
am fi în ipoteza unei dări de mită din partea suporterului, care promite unui funcţionar (fotbalistului) o
sumă de bani pentru ca acesta să îşi îndeplinească obligaţiile de serviciu (să marcheze goluri). Cea ce
este absurd. Fotbalistul, continuând raţionamentul până la absurd, ar trebui să răspundă pentru luarea
de mită, deoarece nu a respins promisiunea făcută de spectator, fiind un funcţionar care nu a respins o
promisiune realizată în legătură cu îndeplinirea atrib de serviciu ale sportivului, adică de a marca goluri.
Această speţă pune şi o altă chestiune şi anume aceea dacă modificarea regulamentului sportiv, care
face ca oferirea unei sume de bani pentru a motiva o echipă este un comportament nesportiv, să facă
aplicabil textele de la infracţiunile de luare sau dare de mită. Dacă fapta avea un caracter infracţional,
atunci ea nu putea fi permisă sau tolerată de un regulament sportiv. Premierea unei echipe pentru a încurca
adversarul ar fi trebui să fie o ofertă de mită şi sancţionată penal dintotdeauna. Modificarea
regulamentului sportiv nu produce efecte şi asupra unui text de incriminare, ci doar în ceea ce priveşte
tolerarea sau nu a unui astfel de comportament din perspectiva regulamentelor sportive.
În concluzie, credem că în acest caz nu există obligaţie de serviciu de a juca mai bine, ce să poată fi
tranzacţionată de sportivul-funcţionar.
În dreptul comparat, din punct de vedere sportiv, fapta de a premia o echipă este analizată
diferit. În unele sisteme, fapta are un caracter nesportiv în altele este acceptat (de exemplu Spania), dar
din punct de vedere penal ea nu are caracter infracţional.
Dacă însă jucătorul primeşte bani pentru a trişa, în sensul de a nu juca corect, în acest caz se poate
discuta de o infracţiune de luare, respectiv, de dare de mită, dacă jucătorul în schimbul unei sume de bani,
intenţionat ratează sau refuză să joace.
În acest caz, jucătorul îşi încalcă obligaţiile de serviciu, deoarece, dacă nu are control asupra
creşterii performanţe sportive, în mod cert poate controla actul de trişare.
În toate sistemele unde este incriminată corupţia privată (cazul funcţio- narilor care nu sunt şi
funcţionari publici), fapta sportivului sau conducătorului de club, ar fi o luare de mită, iar acelui care
oferă bani sportivului pentru a pierde ar fi o dare de mită.
c. promisiunea, oferirea sau darea de mită trebuie să se realizeze înainte sau în timpul
realizării activităţii solicitate de mituitor. Dacă fapta este comisă după îndeplinirea acestor atribuţii,
pentru a-i mulţumi pentru activitatea desfăşurată, fapta nu intră sub incidenţa legii penale. Suntem într-o
ipoteză similară cu „darea” mitei unui funcţionar care nu are atribuţia de a îndeplini actul respectiv. În
legislaţia penală română nu este incriminată „darea de foloase necuvenite”.
Latura subiectivă. Fapta se poate comite cu intenţie directă, cu aceleaşi precizări ca şi în cazul luării
de mită. Există intenţie de dare de mită şi atunci când mituitorul urmăreşte îndeplinirea unui act licit de
către cel mituit.
Tentativa nu este incriminată.
Sancţiunea. Infracţiunea se sancţionează cu pedeapsa închisorii între 6 luni şi 5 ani şi interzicerea
unor drepturi.
Există şi o formă agravată, şi anume atunci când fapta de dare de mită este săvârşită faţă de un
funcţionar cu atribuţii de control sau faţă de o persoană care are atribuţii de constatare sau de sancţionare a
contravenţiilor, ori de constatare, de urmărire sau judecare a infracţiunilor (art. 7 alin. 2 din L78/2000
Sancţiunea. Forma agravată se sancţionează cu major maximului special al formei de bază cu 2 ani.
Cauză justificativă specială. Art. 255 alin. 2 C pen. prevede că fapta nu constituie infracţiune, dacă
mituitorul a fost constrâns prin orice mijloace de către cel care a luat mita.
Constrângerea poate fi fizică sau morală.
Spre deosebire de constrângere, drept cauză justificativă generală, este suficient ca agentul să fie
constrâns, fără a se cere şi ca acea constrângere să nu poată fi înlăturată altfel decât prin comiterea
faptei sau ca făptuitorul să nu fi putut rezista constrângerii fizice.
De exemplu, medicul îi spune pacientului că nu îl va mai opera dacă nu plăteşte o sumă de bani pentru
îndeplinirea actului medical.
Teoretic, cel care dă mita va putea să aleagă un alt spital sau medic, şi cu toate acestea darea de mită a
fost comisă prin constrângere. Foarte puţine persoane ar opta pentru schimbarea medicului sau spitalului,
deoarece sănătatea sa ori a unui apropiat lui este mult mai importantă decât descurajarea corupţiei ca
fenomen social extrem de dăunător. În această ipoteză putem să susţinem că agentul a fost constrâns la
dare de mită.
Asta nu înseamnă că orice simplă solicitare de mită din partea funcţionarului este echivalentă cu starea
de constrângere la dare de mită.
Raportat la circumstanţ concret, se va putea stabili dacă agentul a fost constrâns sau nu la dare de mită.
În art. 255 alin. 3 este reglementată o cauză de nepedepsire, şi anume atunci când mituitorul denunţă
autorităţilor fapta, mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea infracţiune.
Bunurile date, promise sau oferite se confiscă chiar şi prin echivalent, dacă nu se găsesc, şi
indiferent dacă oferta a fost urmată de acceptarea ei. Dacă, însă, a operat cauza justificativă sau cauza de
nepedepsire, bunurile se restituie celui care le-a dat, oferit sau promis.
Legea specială incriminează şi o formă specială de dare de mită, şi anume atunci când se comite prin
promisiunea, oferirea sau darea, direct sau indirect, de bani sau alte foloase unui funcţionar al unui stat
străin, ori al unei organizaţii publice internaţionale, pentru a îndeplini sau a nu îndeplini un act privitor
la îndatoririle sale de serviciu, în scopul obţinerii unui folos necuvenit în cadrul operaţiunilor
economice internaţionale (art. 8 ind. 2 din Legea nr. 78/2000).
Sancţiunea. Această formă specială de dare de mită se sancţionează cu pedeapsa închis între 1-7 an
Primirea de foloase necuvenite
Art. 256 C pen. incriminează fapta funcţionarului care primeşte, direct sau indirect, bani sau
alte foloase, după ce a îndeplin un act în virtut funcţ sale şi la care era obligat în temeiul acesteia.
Cu ocazia dezbaterilor parlamentare pentru adoptarea Codului penal Carol II, cu privire la
incriminarea faptei de a dobândi un folos injust, pentru prima dată în legislaţia penală română, unii
oameni politici susţineau că este firesc ca funcţionarii să primească ”plocoane”, deoarece este în obiceiul
locului de a da bacşiş funcţionarilor.
Din nefericire, această ”valoare culturală” mai persistă în conştiinţa socială a românului, iar
societat comunistă a încurajat un astfel de mecanism de gândire. Se consideră că totul nu este posibil decât
prin relaţ, aşa că aceste atitud pot fi acceptate social fiind doar o formă de a reuşi într-o astfel de societ
Salariile mici ale funcţionarilor sunt tot o motivaţie justificativă pentru aceste comportamente sociale,
deoarece oamenii cred că nu au făcut nimic rău dându-i funcţionarului un cadou pentru un lucru pe care l-
a făcut bine.
Această infracţiune nu are corespondent într-o aşa numită faptă de dare de foloase necuvenite. Cel care
dă aceste bunuri nu este sancţionat penal, deşi, pentru simetrie şi pentru a descuraja un astfel de
comportament, ar trebui să fie incriminată această formă de dare de foloase necuvenite.
Subiectul activ este unul calificat, adică un funcţionar.
Participaţia. Fapta nu se poate comite în coautorat, deoarece fiecare funcţionar are obligaţia personală
să nu primească foloase necuvenite. Celelalte forme de participaţie sunt posibile.
Credem că este lipsit de logică să fie sancţionat penal, pentru complicitate, cel care ajută
un funcţionar să primească foloase necuvenite, însă cel care îi dă aceste foloase să nu comită vreo
infracţiune. La fel, cel care instigă un funcţionar să primească foloase necuvenite va răspunde pentru
instigare la această infracţiune, dar cel care chiar îi dă aceste bunuri are un comportament licit din punct
de vedere penal, deoarece darea de foloase necuvenite nu este incriminată.
Fapta nu poate fi comisă de o persoană juridică în calitate de autor.
Latura obiectivă trebuie să îndeplinească mai multe condiţii:
a. să existe o acţiune de primire de foloase necuvenite. Nu este suficient ca funcţionarul să accepte
oferta, promisiunea sau să nu o refuze, ci trebuie să primească acel bun.
Primirea se poate realiza direct sau indirect. Şi cu privire la sancţionarea
celor care primesc doar mici cadouri, credem că fapta este tipică. Încercarea de a justifica aceste
fapte, pe temei unei cutume, încurajeaz un astf de comportam imoral, care oricând poate devine unul ilicit.
b. Primirea să se realizeze după îndeplinirea unui act la care era obligat. Dacă primirea este
anterioară sau concomitentă, fapta întruneşte elementele constitutive ale luării de mită.
c. actul îndeplinit de funcţionar să aibă un caracter licit, doar la un astfel de act putând fi
obligat în temeiul funcţiei sale.
Latura subiectivă constă în intenţie directă sau eventuală. În acest caz, se poate comite fapta şi cu
intenţie eventuală, pentru că agentului nu i se mai cere un scop special la comiterea faptei. Este
suficient să ştie că primirea unor foloase este nejustificată şi, dacă acceptă să se producă o
asemenea urmare, fapta rămâne tipică.
Şi în cazul acestei infracţiuni, bunurile primite se confiscă în materia- litatea lor sau prin echivalent.
Tentativa nu este incriminată. Fapta se consumă în momentul primirii bunului.
Sancţiunea. Infracţiunea se sancţionează cu ped închis între 6 luni şi 5 ani şi interz unor drepturi.
Şi în cazul acestei infracţiuni, prin legea specială s-a instituit, ca formă agravată, ipoteza în care fapta
a fost comisă de un funcţionar cu atribuţii de control sau de către o persoană care are atribuţii de
constatare sau de sancţionare a contravenţiilor, ori de constatare, de urmărire sau judecare a infracţiunilor
(art. 7 alin. 3 din Legea nr. 78/2000).
Sancţiunea. Maximul special al formei de bază se majorează cu 2 ani.
Traficul de influenţă
Art. 257 C pen. incriminează primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase ori acceptarea de
promisiuni, de daruri, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârşite de o persoană care are
sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar, pentru a-l determina să facă ori să nu facă
un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu.
Traficul de influenţă reprezintă o formă indirectă de discreditare a funcţionarilor, deoarece se
creează suspiciunea că sunt coruptibili şi că ar acţiona sub influenţa unui terţ. Nici această infracţiune
nu avea corespondent în structura infracţiunilor contra serviciului, aşa cum era aceasta la intrarea în
vigoare a actualului Cod. Între timp, s-a incriminat şi cumpărarea de influenţă prin Legea nr. 78/2000.
Subiectul activ este unul general, singura condiţie cerută este ca acesta să aibă influenţă sau să
pretindă acest lucru. Persoana juridică nu poate comite această infracţiune în calitate de autor, deoarece
influenţa reală sau pretinsă este indisolubil legată de o persoană fizică.
 Latura obiectivă presupune îndeplinirea următoarelor condiţii:
a. fapta de traficare a influenţei să se realizeze prin primirea, pretin- derea, acceptarea promisiunii
unui folos sau acceptarea de daruri.
În cazul primirii, fapta se realizează prin dobândirea, de către traficantul de influenţă, a folosului.
Fapta se consumă în momentul primirii acestor bunuri, indiferent de conduita traficantului faţă de
funcţionarul pe lângă care pretinde că are influenţă.
În cazul pretinderii, iniţiativa aparţine traficantului care solicită un anumit folos pentru traficarea
influenţei pe care o are sau pretinde că o are asupra unui funcţionar.
În cazul acceptării promisiunii, iniţiativa aparţine cumpărătorului de influenţă, traficantul fiind
cel care acceptă această ofertă. Fapta se consumă în momentul acceptării promisiunii.
În cazul acceptării de daruri, fapta se consumă în momentul în care traficantul acceptă darurile oferite
de cumpărătorul de influenţă.
Traficarea influenţei se poate realiza direct sau indirect, prin interpunere de persoane.
b. pretinderea, primirea sau acceptarea folosului poate fi săvârşită pentru sine sau pentru altul.
c. cauza primirii, pretinderii sau acceptării să fie traficarea influenţei reale sau presupuse a
agentului. Întreaga activitate infracţională să aibă ca şi mobil traficarea unei influenţe reale sau presupuse
a agentului.
d. primirea, pretinderea sau acceptarea să se realizeze pentru inter- venţia agentului asupra
funcţionarului, pentru a-l determina să facă sau să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de
serviciu. Nu are importanţă dacă intervenţia se materializează sau nu. Este, însă, esenţial ca funcţionatul
asupra căruia există sau se pretinde că există influenţă să fie determinat, fie cu numele, funcţia sau în orice
altă manieră. Doar în acest fel se poate şti dacă traficarea influenţei priveşte un funcţionar care are
atribuţii în a soluţiona cererea cumpărătorului de influenţă. În caz contrar, fapta poate consta
într-o înşelăciune.
e. traficarea influenţei să se realizeze înainte sau concomitent cu realizarea actului de către
funcţionarul asupra căruia influenţa este traficată. În caz contrar, fapta ar putea consta într-o
înşelăciune comisă de către cel care vinde influenţa cu privire la un act care deja s-a realizat. În acest caz,
nu mai există posibilitatea teoretică ca traficantul să determine prin influenţa sa acea acţiune a
funcţionarului
Latura subiectivă. Intenţia este directă, deoarece primirea, pretinderea sau acceptarea promisiunii
este comisă în scopul de a interveni pe lângă un funcţionar şi de a-l determina pe acesta la o anumită
conduită. S-a susţinut, în doctrină, că fapta se poate comite şi cu intenţie eventuală.
Bunuri care au făcut obiectul traficului de influenţă se confiscă în materialit lor sau prin echival
Tentativa nu este incriminată.
Sancţiunea. Infracţiunea se sancţionează cu pedeapsa închisorii între 2 şi 10 ani.
Traficul de influenţă are o formă agravată, şi anume când este comis de un funcţionar cu atribuţii
de control sau de către o persoană care are atribuţii de constatare sau de sancţionare a contravenţiilor,
ori de constatare, de urmărire sau judecare a infracţiunilor. În acest caz, calitatea specială a agentului
face ca fapta să fie una agravată (art. 7 alin 3 din Legea nr. 78/2000).
Sancţiunea. Forma agravată se sancţionează cu majorarea maximului special cu 2 ani.
Cumpărarea de influenţă
Art. 6 ind. 1 din Legea nr. 78/2000 incriminează promisiunea, oferirea sau darea de bani, de
daruri sau alte foloase, direct sau indirect, unei persoane care are influenţă sau lasă să se creadă că
are influenţă asupra unui funcţionar, pentru a-l determina să facă, ori să nu facă un act ce intră în
atribuţiile sale de serviciu.
Chiar dacă această faptă este incriminată de o lege specială, ea nu poate fi tratată separat de
infracţiunea de trafic de influenţă, deoarece reprezintă cea de-a doua componentă a infracţiunii
bilaterale. În acest caz, este incriminată fapta celui care cumpără influenţa reală sau presupusă a unei
persoane asupra unui funcţionar. Am denumit această infracţiune în acest fel, deşi ea nu are un nomen
juris distinct, fiind în sensul Legii nr. 78/2000 doar o infracţiune de corupţie.
Subiectul activ este general.
Fapta poate fi comisă şi de o persoană juridică. De exemplu, o persoană juridică plăteşte o sumă de
bani unui terţ (traficant de influenţă) care are influenţă asupra unui funcţionar, tocmai pentru ca persoana
juridică să beneficieze de încheierea unui contract cu autoritatea reprezentată de funcţionarul asupra căruia
are influenţă traficantul de influenţă.
 G. Mateuţ, Sinteză teoretică şi practică privind represiunea traficului de influenţă în reglementarea
actuală şi în perspectivă, în Dreptul nr.5/2002, p. 174.
A. Grigorovici, op. cit., p. 128
Latura obiectivă trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a. să existe o acţiune de promitere, oferire sau dare de bani, daruri sau alte foloase. Fapta se
consumă, după caz, în momentul promiterii, oferirii sau dării preţului influenţei. Aceste modalităţi se pot
realiza direct sau prin intermediul unor alte persoane.
b. promiterea, oferirea sau darea trebuie să se facă unei persoane care are influenţă sau pretinde că
are influenţă pe lângă un funcţionar. Este necesar ca promiterea, oferirea sau darea să se realizeze faţă
de o persoană care are influenţă asupra unui funcţionar. Nu are importanţă de la cine ştie agentul că
acea persoană are influenţă, din surse proprii de informare, de la acea persoană sau chiar de la funcţionarul
vizat de acţiunea de trafic de influenţă.
Condiţia cu privire la calitatea celui căruia i se promite, oferă sau dă este îndeplinită şi atunci când
vânzătorul de influenţă, deşi nu are influenţă, pretinde că are influenţă asupra unui funcţionar. În acest
caz, informaţia cu privire la cel care este traficantul de influenţă provine chiar de la acesta direct sau
mediat, deoarece traficantul trebuie să pretindă această posibilă influenţă.
c. cauza promiterii, ofertei sau dării este cumpărarea influenţei.
d. promiterea, oferirea sau darea trebuie să se comită pentru a-l determina pe funcţionar să facă
sau să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu. Nu are importanţă dacă agentul a reuşit
să obţină realizarea sau împiedicarea realizării unui act ce intra în atribuţiile de serviciu ale
acestuia. Este, însă, necesar ca influenţa reală sau presupusă, care se cumpără, să privească un
funcţionar care are ca atribuţii de serviciu îndeplinirea actului solicitat de cumpărător.
e. cumpărarea influenţei să se realizeze înainte sau concomitent cu realizarea actului pentru a
cărui realizare s-a cumpărat influenţa. După acest moment, prin acţiunea de cumpărare nu se mai
sancţionează cumpărătorul de influenţă, deoarece ipoteza este asemănătoare cu cazul în care nu se
mai poate realiza o traficare a influenţei cu privire la un act deja îndeplinit. Nu mai este posibilă
determinarea la o anumită conduită a funcţionarului cu priv la un act pe care acesta deja l-a îndeplinit.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă, deoarece cumpă- rarea influenţei este comisă în
scopul de a interveni pe lângă un funcţionar şi de a-l determina pe acesta la o anumită conduită.
Tentativa nu se pedepseşte.
Bunurile date, promise sau oferite se confiscă chiar şi prin echivalent, dacă nu se găsesc. Dacă
însă a operat cauza de nepedepsire, bunurile se restituie celui care le-a dat, oferit sau promis.
Alin. 2 al art. 6 ind. 1 din Legea nr.78/2000 reglementează şi o cauză de nepedepsire, şi anume când
cumpărătorul de influenţă denunţă autorităţilor fapta, mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat
pentru acea infracţiune
Prin decizia nr. 59/2007 dată în recurs în interesul legii Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a deciscă
1.dispoziţiile art. 61 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea
faptelor de corupţie, privind nepedepsirea făptuitorului şi restituirea banilor, valorilor sau oricăror
altor bunuri care au făcut obiectul infracţ, sunt aplicab numai infracţ prevăzute de legea specială;
2.dispoziţiile art. 255 alin. 3 şi 5 din Codul penal sunt aplicabile numai infracţiunilor încadrate
exclusiv conform art. 255 din Codul penal, nefiind aplicabile dispoziţiile legii speciale, respectiv ale art.
61 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 78/2000.
Un astfel de recurs a fost necesar deoarece au existat speţe în care cel care a cumpărat influenţa nu a
fost sancţionat penal, deoarece influenţa pe care el a cumpărat-o viza un funcţionar ce nu atrăgea aplicarea
L78/2000. În acest caz s-a considerat că fapta cumpărătorului de influenţă nu este incriminată, fapta
sa neintrând sub incidenţa art. 1 din Legea nr. 78/2000 şi implicit şi a art. 6 ind. 1 L78/2000. Bunurile
date se confisc de la traficant de influenţă care a fost a condamnat chiar dacă cumpărător s-a autodenunţ
Situaţia este absurdă, deoarece, dacă fapta era mai gravă şi ar agentul fi comis şi el infracţiunea de
cumpărare de influenţă, în cazul autodenunţării, ar fi primit bunurile date traficantului, dar, dacă fapta lui
nu este infracţiune, atunci bunurile date cu titlu de cumpărare de influenţă se confiscă şi nu se poate aplica
art. 6 ind.1 alin. 2 şi 4 din Legea nr. 78/2000.
Dacă infracţiunea de cumpărare de influenţă ar fi fost inclusă în Codul penal nu ar mai fi existat
această controversă.
Art. 1 din Legea nr. 78/2000 prevede că această lege se aplică doar persoanelor enumerate expres în
alineatul 1 al Legii nr. 78/2008, ori cumpărarea de influenţă a fost incriminată de această lege.
Înalta Curte a ales varianta de interpretare formal legală dar ilogică, în locul interpretării logice, dar
criticabilă din punct de vedere al extinderii textelor din Legea nr. 78/2000 şi la alte fapte dincolo de voinţa
expresă a legiuitorului.
Sancţiunea. Infracţiunea se sancţionează cu pedeapsa închisorii între 2 şi 10 ani.
Cumpărarea de influenţă are o formă agravată, şi anume când este comisă de un funcţionar cu
atribuţii de control sau de către o persoană care are atribuţii de constatare sau de sancţionare a
contravenţiilor, ori de constatare, de urmărire sau judecare a infracţiunilor. În acest caz, calitatea specială
a agentului face ca fapta să fie una agravată (art. 7 alin. 3 din Legea nr. 78/2000).
Sancţiunea. Forma agravată se sancţ prin majorarea maximului special al formei de bază cu 2an
Bogdan Sergiu, Câteva consideraţii privind infracţiunile de luare de mită şi de trafic de
influenţă, SUBB nr. 1-2/1996
Ciuncan Dorin, Abuz în serviciu, RDP nr. 1/2001
Ciuncan Dorin, Infracţiunea de luare de mită în formă continuată, Dreptul nr. 4-5/1991
Ciuncan Dorin, Infracţiuni de corupţie. Reglementări aparent paralele, RDP nr. 3/2005
Ciuncan Dorin, Traficul de influenţă şi înşelăciunea, RDP nr. 3/1999
Ciuncan Doru, Criterii distinctive la unele infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, RRD
nr. 1/1987
Cristea Flavius, Consideraţii asupra unor prevederi ale legii nr 78/2000 pentru prevenirea,
descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, CDP nr. 1/2005
Dabu Valerică, Încadrarea juridică a înşelăciunii prin”şmen”, RDP nr. 1/1995
Dărlângă Gh., Petcu I., Despre infracţiunea de abuz în serviciu, J.N. nr. 2/1962
Diaconescu Horia, Consideraţii cu privire la infracţiunea de abuz în serviciu prin îngrădirea
unor drepturi, Dreptul nr. 6/2001
Diaconescu Horia, Încadrarea juridică a vătămării corporale săvârşite de un funcţionar în exerciţiul
atribuţiilor de serviciu, RRD nr. 9/1976
Dobre Cristian, Ultraj şi purtare abuzivă. Consideraţii critice, RDP nr. 1/2007
Dobrinoiu Maxim, Romiţan Ciprian Radu, Primirea de foloase necuvenite şi infracţiunea de luare de
mită. Delimitări, RDP nr. 2/2004
Dobrinoiu Vasile, Corupţia în dreptul penal român, Ed. Atlas Lex, Bucureşti, 1995
Dumitrescu Cornel, Sancţionarea abuzului în serviciu care a produs o pluralitate de urmări,
RRD nr. 6/1967
Dumitru Ion, Funcţionarul cu atribuţii de control – subiect activ al infracţiunii de luare de
mită, Dreptul nr. 8/1994
Gergely E., Infracţiunea de dare de mită, J.N. nr. 5/1960
Grigorovici A., Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, Ed. Ştiinţifică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1976, p. 91.
Gulava Gh., Gheorghe Georgeta., Cu privire la neglijenţa în serviciu săvârşită cu prilejul
folosirii abuzive a unui autovehicul, RRD nr. 10/1979
Lascu Ioana, Laura Codruţă Lascu, Fapte de corupţie. Noi incriminări, RDP nr. 1/2001
Mateuţ G., Sinteză teoretică şi practică privind represiunea traficului de influenţă în reglementarea
actuală şi în perspectivă, în Dreptul nr.5/2002, p.174.
Mateuţ Gheorghiţă, Găzdac Viorel, O problemă privind interpretarea textului art. 257 C. pen., privind
infracţiunea de trafic de influenţă, în lumina modificărilor intervenite prin Legea 140/1996, Dreptul nr.
12/1998
Medeanu Tiberiu Constantin, Regimul juridic al foloaselor necuvenite în cazul traficului de influenţă,
Dreptul nr. 8/2000
Medeanu Tiberiu Constantin, Trafic de influenţă. Confiscarea specială, RDP nr. 1/2001
Mirişan Valentin, Constrângerea la darea de mită, RDP nr. 3/1995
Munteanu Ilie A, Dărîngă Gh., Infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor obşteşti săvârşită
prin acte repetate., RRD nr. 10/1972
Munteanu Ionel, Pătulea Vasile, Revenire asupra unei discuţii despre conţinutul infracţiunilor de
serviciu prevăzute de art. 248 si 249 din Codul penal, Dreptul 11/2002
Octavian Dorin, Propuneri de lege ferenda privind sancţionarea infracţiunilor de serviciu şi în
legătură cu serviciul, RRD nr. 11/1981
 Pavel Doru, Consideraţii teoretice şi practice privind infracţiunile de serviciu, RRD nr. 9/1967
Petrovici Mihai, Diferenţierea infracţiunii de luare de mită de infracţiunea de abuz în
serviciuInfracţiuni
contra intereselor obşteşti,
care împiedică Dreptul nr.
înfăptuirea 7/1990
justiţiei 347
Rădulescu Doru-Octavian, Rădulescu Paula Ioana, Rădulescu Maria Amalia, Despre caracterul
subsidiar al infracţiunii de abuz în serviciu, Dreptul nr. 3/2001
Rămureanu V., Poziţia juridică a intermediarului în infracţiunea de luare şi dare de mită, J.N. nr.
3/1961
Rus Ciprian, Dimofte George, Infracţiuni de corupţie, RDP nr. 3/2003
Sima Mădălina Cristina, Subiectul activ al infracţiunii de luare de mită. Cazul avocatului din oficiu,
RDP nr. 2/2007
Stoica Oliviu Augustin, Gergely Eugen, Culpa ca formă de vinovăţie în cazul unor infracţiuni de
serviciu, RRD nr. 5/1972
Ţugui Vasile, Popescu Ionel, Discuţii în legătură cu diferenţierea ce trebuie făcută între infracţiunile
de luare de mită şi abuz contra intereselor obşteşti, RRD 1/1989

CAPITOLUL X
INFRACŢIUNI CARE ÎMPIEDICĂ ÎNFĂPTUIREA JUSTIŢIEI
Noţiuni generale.
În orice sistem penal infracţiunile contra înfăptuirii justiţiei joacă rolul de sprijin a desfăşurării în bune
condiţii a procedurilor judiciare.
Din păcate, experienţa românească a dovedit că mijloacele de protecţie penală a înfăptuirii justiţiei
au fost aplicate timid şi neconvingător. Ţinând cont de numărul de persoane care fac declaraţii
mincinoase, care încearcă să determine mărturii mincinoase sau care depun plângeri penale pentru a
împiedica desfăşurarea unui proces civil, apare întrebarea dacă această starea de fapt se reflectă şi în
condamnările pentru aceste fapte. Răspunsul este evident negativ, fiind puţine cazuri de condamnări
pentru mărturie mincinoasă deşi declaraţii mincinoase există în sistemul judiciar român.
Denunţarea calomnioasă.
Art. 259 C pen. incriminează învinuirea mincinoasă făcută prin denunţ sau plângere, cu privire la
săvârşirea unei infracţiuni de către o anumită persoană.
Această infracţiune poate fi comisă de orice persoană şi ea este incriminată în majoritatea
sistemelor judiciare penale europene. Raţiunea incriminării acestei fapte este aceea de a evita
desfăşurarea unei proceduri penale împotriva unei persoane nevinovate cunoscute fiind efectele
negative atât asupra celui cercetat cât şi asupra credibilităţii sistemului judiciar dacă ulterior se constată că
s-au desfăşurat proceduri penale împotriva unei persoane fără un temei în realitatea faptică sau în cea
juridic penală.
Subiectul activ. Subiectul activ este general. Infracţiunea poate fi comisă şi de o persoană juridică.
Latura obiectivă. Pt ca fapta să fie tipică latura obiectivă trebuie să îndeplinească următoarele condiţii
În primul rând, trebuie să existe o acţiune de învinuire mincinoasă. Caracterul mincinos al unei
învinuiri rezultă în mod direct fie din împrejurarea că fapta nu există, fie că ea nu a fost săvârşită de cel
împotriva căruia se depune plângerea sau denunţul.
Învinuirea poate fi mincinoasă ori de câte ori, pentru o astfel de acuzaţie, instanţa ar trebui să
pronunţe achitarea, cu excepţia situaţiei în care fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei
infracţiuni. În acest ultim caz, aprecierea lipsei de pericol social a faptei nu îi poate fi imputată celui
care face plângerea sau denunţul.
De obicei caracterul mincinos al învinuirii rezultă din desfăşurarea unei proceduri care confirmă acest
aspect. Asta nu înseamnă că ori de câte ori se pronunţă achitarea unui inculpat, automat, autorul plângerii
va putea fi acuzat pentru comiterea infracţiunii de denunţare calomnioasă, dacă a depus plângere sau
denunţ împotriva acelei persoane. De cele mai multe ori, agentul comite această faptă din culpă, situaţie
în care fapta nu este tipică. Şi din acest motiv există puţine soluţii de condamnare pentru această
infracţiune, organele judiciare fiind indulgente în aprecierea caracterului intenţionat sau nu al faptei.
Acţiunea de învinuire trebuie să se facă prin plângere sau denunţ.
Aceste noţiuni trebuie înţelese în sens procedural.
Credem că se aplică textul şi în cazul plângerilor prealabile. Chiar dacă aceasta din urmă, prezintă
anumite particularităţi, faţă de plângerea penală în sens procedural, ea nu îşi pierde caracterul de act de
sesizare a organelor judiciare. Dacă această plângere prealabilă este depusă de o altă persoană în afara
condiţiilor reglementate de lege pentru cazul depunerii plângerii pentru o altă persoană, fapta nu mai
îndeplineşte condiţiile de tipicitate, deoarece nu s-ar putea declanşa nici o procedură împotriva persoanei
vătămate prin care să fie lezate valorile sociale ce ţin de înfăptuirea justiţiei.
Învinuirea trebuie să fie făcută împotriva unei persoane determinate. Dacă plângerea se face in rem
atunci nu există o faptă tipică de denunţare calomnioasă având în vedere că desfăşurarea unei
eventuale proceduri împotriva unei anumite persoane este consecinţa exclusivă a organelor judiciare care
au instrumentat acea plângere.
Dacă textul de lege nu ar fi impus această condiţie, atunci s-ar putea încadra în acest text şi ipotezele în
care se depun plângeri penale in rem despre care autorul lor ştie că sunt nişte plângeri mincinoase.
Formularea creează aparenţa că această infracţiune ar fi una contra persoanelor şi nu una contra justiţiei.
În mod firesc, învinuirea trebuie să se refere la săvârşirea unei infracţiuni. Nu este
necesară o încadrare juridică riguroasă şi exactă, ci doar ca fapta descrisă în plângere sau denunţ să aibă
aparenţa tipicităţii unei infracţiuni.
Ne întrebăm dacă un acuzat va fi sancţionat pentru comiterea acestei infracţiuni, dacă, pentru a scăpa
de acuzaţiile care i se aduc, depune plângere la rândul lui împotriva unui terţ, deşi ştie că plângerea sau
denunţul său sunt mincinoase.
De principiu, o persoană poate să aleagă orice mijloc prin care să încerce a se salva. Din acest motiv,
declaraţiile acuzatului cu privire la responsabilitatea unei alte persoane, deşi mincinoase, nu pot fi un
temei de sancţionare penală a acelui acuzat. Dacă însă dincolo de cadrul procesual al apărării sale, depune
plângeri penale sau face denunţuri în sens formal împotriva unei alte persoane, fapta va putea fi calificată
ca fiind tipică şi nejustificată de dreptul la apărare.
Latura subiectivă. Infracţiunea se comite cu intenţie directă sau eventuală.
Fapta se consumă atunci când plângerea a fost înregistrată la organul la care a fost depusă.
Legea incriminează în art. 259 alin. 2 C pen şi o variantă asimilată, şi anume: Producerea ori
ticluirea de probe mincinoase în sprijinul unei învinuiri nedrepte.
Această variantă asimilată are atât elementele unei forme agravate, atunci când autorul unui denunţ
calomnios produce şi ticluieşte probe în sensul învinuirii sale, dar şi caracteristicile unei infracţiuni
distincte, atunci când agentul, prin producerea sau ticluirea unor probe, susţine plângerea mincinoasă a
altuia. Este posibil să se reţină comiterea infracţiunii şi atunci când cel care le produce sau ticluieşte ştie
că învinuirea este mincinoasă, în schimb autorul plângerii sau denunţului a fost de bună credinţă.
Producerea de probe înseamnă crearea unor probe care nu au existat (înscrisuri falsificate, etc.), iar
ticluirea înseamnă crearea unui scenariu cu probe existente (mincinoase sau adevărate), astfel încât să
se creeze aparenţa de probare a învinuirii mincinoase (aranjarea unor obiecte la locul infracţiunii
astfel încât să se creeze o anumită aparenţă etc.).
În doctrină, s-a susţinut că ticluirea se poate face doar cu probe neadevărate. Plecând de o asemenea
abordare, nu mai există nici o diferenţă între ticluirea sau producerea de probe. Credem că probele pot fi şi
adevărate, dar contextul în care sunt prezentate face ca fapta autorul poate fi consid o ticluire de probe.
Fapta se consumă în momentul producerii sau ticluirii, indiferent dacă au reuşit să înşele organul
judiciar sau nu.
Latura subiectivă. S-a susţinut că fapta se comite cu intenţie directă, deoarece producerea sau
ticluirea trebuie comise în sprijinul unei învinuiri nedrepte.
Alţi autori consideră că, în anumite împrejurări fapta se poate comite şi cu intenţie eventuală.
Considerăm justă cea dea-a doua opinie. Un exemplu în sensul posibilităţii comiterii faptei
cu intenţie eventuală ar fi acela în care autorul depune un denunţ doar pentru a-şi face publicitate prin
raportare la cel denunţat de el. În mod evident, acesta nu urmăreşte lezarea valorilor sociale ce ţin de
înfăptuirea justiţiei, ci urmăreşte să se facă cunoscut opiniei publice, acceptând că acţiunea sa poate să fie
sancţionată ca o infracţiune privind înfăptuirea justiţiei.
Art. 259 alin. 3 C pen. prevede o cauză personală de atenuare, şi anume atunci când agentul declară,
mai înainte de punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva persoanei în contra căreia s-a făcut denunţul
sau plângerea, ori împotriva căreia s-au produs probele, că plângerea, denunţ sau probele sunt mincinoase.
Mărturia mincinoasă
Art. 260 C pen. incriminează fapta martorului care într-o cauză penală, civilă, disciplinară sau în
orice altă cauză în care se ascultă martori, face afirmaţii mincinoase, ori nu spune tot ce ştie privitor la
împrejurările esenţiale asupra cărora a fost întrebat.
Acest text de incriminare asigură protecţie penale credibilităţii probei cu martori într-o procedură
judiciară. Ar fi greu de imaginat un sistem în care declaraţiile martorilor ar fi lipsite de credibilitate şi deci
inutile din perspectiva soluţionării corecte a cauzei în care sunt audiaţi martori. Din perspectivă
criminologică, se poate constata o recrudescenţă a faptelor de mărturie mincinoasă, împrejurare care nu se
reflectă şi în soluţiile de condamnare. De exemplu, principiul aflării adevărului care guvernează procedura
penală şi lipsa unei constrângeri pentru judecător de a motiva extrem de riguros o soluţie fac ca aceste
încălcări ale legii să nu aibă întotdeauna consecinţe pentru adevărul cauzei, instanţa înlăturând declaraţia
martorului cu motivarea că acel martor nu este credibil.
Referirea în procedură la divinitate ca formă de jurământ asigura solemnitatea declaraţiei unui martor
şi în plus era o garanţie puternică a veridicităţii celor declarate de martorul audiat.
Într-o societate din ce în ce mai laică, conotaţia religioasă a jurământului şi-a pierdut din
semnificaţie, iar singurul mecanism care ar asigura presiune asupra martorului care ar fi tentat să
declare mincinos rămâne acest text de incriminare.
Subiectul activ este unul calificat, şi anume martorul, adică anume persoana chemată să depună
mărturie. Persoana are un raport juridic procesual odată cu încuviinţarea sa ca martor. Declaraţiile
neadevărate făcute de o persoană care nu are calitatea de martor sau în afara unei proceduri de audiere
nu îndeplinesc condiţiile de tipicitate.
În anumite situaţii, legea autorizează ca martorii să nu fie sancţionaţi pentru omisiunea de a declara
adevărul, deoarece, deşi depunerea mărturiei este o obligaţie legală, ei pot refuza să depună mărturie
(cazul rudelor), sau pot refuza să spună adevărul atunci, când legea îi obligă la a respecta secretul
profesional (cazul avocaţilor cu privire la fapte pe care le-au aflat în legătură cu desfăş activit de avocat).
Din perspectiva participaţiei, trebuie precizat că nu este posibil coautoratul, această
infracţiune fiind o infracţiune cu autor unic.
Această infracţiune nu poate fi comisă de o persoană juridică în calitate de autor.
Latura obiectivă. Infracţiunea este una comisivă, dar poate fi comisă şi prin omisiune. Legiuitorul nu
a incriminat simpla declaraţie mincinoasă, ci a precizat anumite condiţii pe care trebuie să le îndeplinească
declaraţia neadevărată pentru a fi îndeplinite condiţiile de tipicitate a infracţiunii de mărturie mincinoasă.
În primul rând, trebuie ca martorul să facă afirmaţii mincinoase ori să nu spună tot ceea ce ştie.
Caracterul mincinos al unei declaraţii de martor poate fi analizat din trei perspective.
O primă abordare ar fi cea subiectivă, şi anume cea care susţine că mărturia mincinoasă există
ori de câte ori agentul spune altceva decât gândeşte. Relaţia se stabileşte între percepţia sa subiectivă
asupra evenimentelor şi modul în care relatează ce a văzut. Asta înseamnă că, dacă, de exemplu, agentul a
crezut că a văzut o persoană îmbrăcată în haine de culoarea roşie, la locul faptei, şi declară că
haina persoanei era neagră, fapta se încadrează la mărturie mincinoasă, chiar dacă în realitate persoana pe
care o văzuse era îmbrăcată în albastru.
O altă abordare, şi anume cea obiectivă, propune ca reper de apreciere a caracterului mincinos al unei
declaraţii, diferenţa dintre realitatea fizică şi cea relatată de martor. În ipoteza de mai sus, fapta ar fi tot o
declaraţie mincinoasă, deoarece martorul a relatat că hainele erau negre, deşi în realitate erau albastre. În
acest caz fapta martorului poate fi considerată ca una din culpă, deoarece acesta nu a perceput corect
culoare hainelor pe care le-a văzut.
De regulă, abordarea obiectivă se regăseşte în soluţiile instanţelor de judecată. Din această
perspectivă, dacă un martor relatează ceva ce s-a întâmplat, deşi el nu a perceput în această manieră
evenimentele cerute a le relata, fapta lui nu cuprinde o afirmaţie mincinoasă din punct de vedere
obiectiv, fiind doar o încălcare a obligaţiei juridice de a fi onest. Lipsa lui de onestitate nu a însemnat şi o
pervertire a posibilităţilor de aflare a adevărului.
O a treia abordare pune accentul pe dimensiunea normativă a obligaţiei martorului de a fi onest. Se
analizează modul în care martorul şi-a respectat obligaţia de probitate morală. Din această perspectivă, o
eventuală declaraţie a martorului, cum că hainele văzute de el sunt albastre, deşi el le-a perceput ca fiind
roşii, este una mincinoasă. Martorul, deşi nu a perceput corect culoarea hainelor (obiectiv hainele pe care
le poartă persoana pe care o văzuse el erau albastre), el nu a relatat acest aspect şi a declarat ce i s-a spus
sau a aflat el de la altcineva cu privire la modul în care s-au petrecut lucrurile în realitate.
Această abordare, deşi aparent corectă din punct de vedere obiectiv, deoarece martorul confirmă
ceea ce se petrecuse în realitate, poate influenţa aflarea adevărului în cauză. Pentru un sistem judiciar în
care doar adevărul care rezult din probe ( adică cel jurid) este o val absolută, ultima abordare ar fi de dorit
Este indiferent dacă afirmaţiile sunt pozitive sau negative, trunchiate sau denaturate. Fapta se comite şi
atunci când agentul omite să spună, deşi cunoaşte împrejurările despre care este întrebat.
 În al doilea rând, mărturia trebuie să aibă relevanţă în soluţionarea cauzei.
Aceasta deoarece afirmaţiile mincinoase sau omisiunea de a declara se raportează doar la împrejurările
esenţiale în soluţionarea cauzei. Declaraţiile mincinoase cu privire la alte aspecte decât cele esenţiale
cauzei nu îndeplineşte condiţia de tipicitate a infracţiunii de mărturie mincinoasă. Sunt împrejurări
esenţiale acele situaţii care pot servi la aflarea adevărului şi la justa soluţionare a cauzei.
Este dificil pentru un martor în a considera că anumite împrejurări sunt esenţiale şi de aceea credem că
nu este necesară nici o limitare a împrejurărilor care pot face obiect al mărturiei mincinoase. De
principiu, nimeni nu
Credem că trebuie făcută diferenţa dintre adevărul ce rezultă din probe (juridic) şi cel care reflectă
realitatea faptică. Un sistem judiciar ideal suprapune perfect cele două dimensiuni, adică adevărul juridic
cu ceea ce s-a întâmplat în realitate
-consemnează aspecte care nu au nici o relevanţă în cauză, iar dacă sunt consemnate, nu pot fi calificate ca
neesenţiale, deoarece soluţia depinde de tot probatoriul administrat.
Restul afirmaţiilor mincinoase nu sunt sancţionate penal. De lege lata este obligatoriu ca acea
împrejurare să fi esenţială pentru a îndeplini condiţiile de tipicitate a faptei.
Este necesar ca agentul să fi fost întrebat cu privire la acele împrejurări. Este obligatoriu ca
martorul să fi fost întrebat cu privire la acele aspecte esenţiale. Dacă nu a fost întrebat, deşi nu declară
ceea ce ştie, atunci fapta lui nu este tipică. Nu are importanţă cine l-a întrebat, organul judiciar, părţile,
procurorul, avocaţii etc.
Declaraţia mincinoasă trebuie să fie făcută cu prilejul audierii martorului într-o cauză penală,
civilă, disciplinară, sau în orice altă cauză în care se audiază martori.
Dacă audierea unui martor se va face în afara cadrului procesual sau în faza actelor
premergătoare, declaraţia acestuia, chiar mincinoasă, nu îndeplineşte condiţiile de tipicitate ale
infracţiunii de mărturie mincinoasă.
Această infracţiune nu poate fi reţinută nici atunci când declaraţia solicitată martorului ar putea
duce la condamnarea sa, chiar şi într-o altă procedură judiciară decât în cea în care este ascultat. Să
presupunem că o persoană este audiată în calitate de martor, deşi ea a realizat şi acte de complicitate la
fapta pentru care este audiat, dar şi o altă faptă necunoscută organelor judiciare. Deşi autorul face
declaraţii mincinoase, fapta sa nu este antijuridică, deoarece orice persoană beneficiază de dreptul de a nu
se autoincrimina, cu privire la faptele cerute a le clarifica prin prezenţa sa ori cu privire la alte fapte.
Există sisteme procedurale în care, dacă organul judiciar care audiază, constată că martorul s-ar
putea autoincrimina, este obligat să-i atragă atenţia asupra acestui aspect, sfătuindu-l să consulte
un avocat. În perioada comunistă, acesta era un mecanism utilizat când o persoană era chemată la
audieri la miliţie şi i se cerea să spună adevărul, deoarece ar comite infracţiunea de mărturie
mincinoasă, ca mai apoi, urmare a acestei declaraţii martorul să devină învinuit. Din aceste motive,
există sisteme judiciare în care martorul poate solicita prezenţa unui avocat. Acest lucru se întâmplă şi în
sistemul românesc, în fapt, deşi nu există o reglementare expresă a acestui drept al martorului.
Latura subiectivă. Într-o opinie, s-a susţinut că fapta se comite doar cu intenţie directă. Într-o altă
opinie, fapta se poate comite şi cu intenţie eventuală. Considerăm că nu este important ca agentul
să urmărească să împiedice înfăptuirea justiţiei, ci este suficient ca autorul să accepte că prin declaraţia sa
mincinoasă poate împiedica înfăptuirea justiţiei.
Dacă martorul a uitat anumite aspecte sau le-a perceput greşit, deşi afirmaţia lui este
neadevărată, fapta nu este tipică din perspectiva laturii subiective. În aceste împrejurări, martorul, prin
atitudinea lui, nu doreşte să împiedice înfăptuirea justiţiei, fapta fiindu-i imputabilă cu titlu de culpă. De
altfel, erorile de percepere sunt un fenomen normal al vieţii psihologice, aşa că aceste aprecieri greşite ale
realităţii percepute sunt posibile în raport de ceea ce s-a întâmplat în mod real.
Infracţiunea se consumă în momentul în care martorul semnează declaraţia; până în acel
moment este posibil să revină asupra declaraţiei sale. Tentativa, deşi posibilă, nu este incriminată.
Art. 260 alin. 4 reglementează şi o variantă asimilată, atunci când fapta este comisă de un expert
sau interpret. Noţiunea de „expert” sau „interpret” este cea oferită de legislaţia procesuală.
Fapta, în această modalitate, se poate comite cu ocazia redactării raportului de expertiză sau cu
ocazia audierii unui expert sau cu privire la conţinutul declaraţiei interpretului, raportat la semnificaţia
spuselor celui căruia i se asigură traducerea actelor procesuale sau procedurale.
Pentru a încuraja atitudinea onestă a unui martor, în art. 260 C pen. legiuitorul a stabilit că
fapta nu se pedepseşte dacă, în cauzele penale, înainte de arestarea inculpatului, iar în cazul celorlalte
cauze, mai înainte de a se fi pronunţ o hot sau de a se fi dat o altă soluţie ca urmare a mărturiei
mincinoase, martorul îşi retrage mărturia. În acest caz, retragerea trebuie realizată înainte de orice soluţie
sau arestare a inculpatului.
Tratamentul sancţionator este atenuat dacă retragerea mărturiei se face înainte de soluţionarea
definitivă a cauzei, însă după arestarea inculpatului şi după ce s-a pronunţat o hotărâre nedefinitivă.
Cauza de nepedepsire sau de atenuare are un caracter personal şi nu se răsfrânge asupra participanţilor.
Sancţiunea. Fapta se sancţionează cu pedeapsa închisorii între 1 şi 5 ani.
Încercarea de a determina mărturia mincinoasă
Art. 261 C pen. incriminează încercarea de a determina o persoană prin constrângere ori corupere să
dea declaraţii mincinoase într-o cauză penală, civilă, disciplinară sau în orice altă cauză în care se
ascultă martori.234.
Uneori, un potenţial martor poate fi corupt sau constrâns pentru a da declaraţii mincinoase. În acest
caz, fapta nu ar putea fi încadrată ca o instigare la mărturie mincinoasă deoarece cel „instigat” nu are
calitatea de martor încă. Pentru a descuraja orice încercare de a determina vreo mărturie mincinoasă
legiuitorul a decis să sancţioneze chiar actele de pregătire la o potenţială declaraţie mincinoasă, dacă
încercarea se realizează prin constrângere sau corupere.
Latura obiectivă. Infracţiunea este una comisivă şi constă într-o acţiune de încercare de a
determina o persoană să facă declaraţii mincinoase. Nu e necesar ca acea persoană să aibă deja
calitatea de martor, fiind suficient ca agentul să-l considere un potenţial martor.
Nu orice încercare de a determina mărturia mincinoasă este incrimin ci doar dacă fapta a fost comisă
prin constrângere (fiz sau moral) sau corupere (promisiun, oferirea, darea unor bunuri sau alte foloase).
În această modalitate, ameninţarea, lovirea sau alte acte violenţă şi vătămarea corporală sunt absorbite
în această infracţiune. În doctrină, s-a susţinut că fapta de vătămare corporală se va reţine în concurs cu
această infracţiune.
Credem că raţiunile, care stau la baza ideii că actul de constrângere din conţinutul infracţiunii de viol
absoarbe vătămarea corporală, sunt asemănătoare. Este nejustificat ca în cazul violului vătămarea
corporală să se absoarbă în conţinutul infracţiunii complexe, pe când în cazul acestei infracţiunii
vătămarea corporală să se reţină în concurs. Aceasta cel puţin pentru raţiuni ce ţin de consecvenţă.
Coruperea are semnificaţia de a plăti acest serviciu sau cel puţin de a promite plata acestui
serviciu. Această acţiune de corupere are o semnificaţia juridică particulară, deoarece martorul nu este un
funcţionar pentru a putea să răspundă pentru vreo infracţiune de corupţie în sensul prevăzut de Codul
penal (art. 254-257 C pen). Textul din acest articol face referire doar la modalităţile de corupere, nu şi
la conţinutul infracţiunilor de corupţie.
Latura subiectivă. Fapt se comite cu intenţ dir, deoarece se face cu scop de a face declaraţ mincinoas
Există şi o variantă asimilată, şi anume în cazul expertului sau interpretului.
Fapta se consumă în momentul realizării activităţii de constrângere sau corupere a potenţialului
martor, expert sau interpret.
Sancţiunea. Fapta se sancţionează cu pedeapsa închisorii între 3 luni şi 2 ani sau amendă.
Relaţia dintre instigarea la mărturie mincinoasă şi infracţiunea de încercare de a determina
mărturia mincinoasă, prevăzută de art. 261 C pen.
Diferenţe dintre instigarea la mărturie mincinoasă şi încercarea de a determina mărtur mincinoasă sunt:
- pe de o parte, în cazul instigării la mărturia mincinoasă persoana trebuie să aibă calitatea de martor,
pe când la încercarea de a determina mărturia mincinoasă, este suficient ca pers să fie un potenţial martor.
- la instigare, trebuie ca persoana să fi luat hotărârea de a comite fapta
indiferent dacă şi trece la executare (dacă instigatul nu trece sau se desistă ori împiedică consumarea
faptei, el comite doar o instigare neurmată de executare), pe când la încercarea de a determina mărturia
mincinoasă este suficient ca agentul să încerce determinarea, fiind fără relevanţă poziţia persoanei vizate
de agent cu privire la încercarea de determinare.
- instigarea la mărturie mincinoasă se poate realiza prin orice mijloace, chiar prin convingere, pe când
încercarea de a determina mărturia mincinoasă, se comite doar prin constrângere sau corupere. Dacă se
încearcă determinarea în orice alt mod, fapta nu mai este tipică.
Împiedicarea participării la proces.
Art. 261 ind. 1 C. pen. incriminează împiedicarea participării într-o cauză penală, civilă,
disciplinară sau în orice altă cauză, a unui martor, expert, interpret sau apărător, săvârşită prin violenţă,
ameninţare sau prin orice alt mijl de constrâng îndreptat împ sa ori a soţului sau a unei rude apropiate.
 Sancţiunea. Infracţiunea se pedepseşte cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 7 ani.
Tentativa se pedepseşte.
Nedenunţarea.
Art. 262 C pen. incriminează omisiunea de a denunţa de îndată săvârşirea vreuneia dintre
infracţ prev în art. 174, 175, 176, 211, 212, 215 ind. 1, 217 alin. 2-4, 218 alin. 1 şi 276 alin. 3 C pen
Prin acest text legiuitorul român încurajează delaţiunea, sancţionând penal pe cel care nu denunţă
comiterea anumitor infracţiuni. Interesul de a proteja societatea în cazul comiterii unor infracţiuni grave a
făcut ca legiuitorul să sacţioneze penal nu doar complicitatea negativă dar şi orice atitudine de
neimplicare. Cetăţeanul român este „constrâns” penal să aibă un simţ civic. Statele europene manifestă o
grijă particulară faţă de sancţionarea unor astfel de fapte, fiind o ultima ratio.
Acest text de incriminare pune în discuţie posibilitatea de a se reţine participaţia la infracţiunea de
nedenunţare, deoarece orice act de instigare sau complicitate la infracţiunea de nedenunţare presupune în
mod implicit şi o acţ proprie de nedenunţ, deoarece autorul cel puţin a cunoscut faptul ce trebuie denunţat.
În doctrină, s-a susţinut că, în cazul în care desfăşoară activităţi de complicitate sau instigare,
participantul trebuie să răspundă pentru o infracţiune proprie de nedenunţare, în concurs cu cea de
participaţie la infracţiunea de nedenunţare pe care o determină sau o înlesneşte.
De exemplu, cel care nu îşi respectă propria obligaţie de a denunţa determină şi o altă persoană,
care aflase de existenţa unei infracţiuni care trebuie denunţată, să nu denunţe fapta nici aceasta.
Credem că o astfel de soluţie este nejustificată din perspectiva dublei agravări pentru fapte de aceeaşi
natură. Cu alte cuvinte, credem că autoratul la infracţiunea de nedenunţare va absorbi în mod natural şi
actul de participare la o altă infracţiune de nedenunţare, care are ca obiect aceeaşi infracţiune ce
trebuie denunţată.
Dacă nu se poate reţine dintr-un motiv sau altul răspunderea penală pentru autoratul la propria faptă,
atunci s-ar putea reţine, eventual, răspunderea penală pentru participaţie la infracţiunea de nedenunţare.
De exemplu, nu este pedepsit soţul care nu denunţă, dar el va răspunde pentru instigare la nedenunţare
dacă încearcă să determine un terţ care să nu denunţe fapta.
Fiind o infracţiune cu autor unic, fapta nu se poate comite în coautorat.
Latura obiectivă. Infracţiunea este una omisivă proprie. Ea are ca premisă împrejurarea că
nedenunţătorul a avut cunoştinţă de comiterea vreunei din infracţiunile incriminate de art. 174,
175, 176, 211, 212, 215 ind. 1, 217 alin 2-4, 218 alin 1 şi 276 alin 3 C. pen.
Infracţiunile alese de legiuitor a fi obligatoriu denunţate sunt, în opinia noastră, eterogene din
perspectiva gravităţii lor. Nu vedem de ce distrugerea prin incendiere care prezintă pericol public, a
unui coş de gunoi urban (art. 217 alin. 4 C pen.), este mai gravă decât violul urmat de moartea victimei,
sau orice alte infracţiuni praeterintenţionate care au avut drept consecinţă moartea victimei, cazuri în care
nu există obligaţia de denunţare.
Pentru ca fapta să fie tipică, trebuie ca agentul să nu denunţe de îndată autorităţilor fapta de care a
avut cunoştinţă.
Legea penală nu defineşte expresia „de îndată” şi de aceea, îndeplinirea acestei condiţii se verifică în
concret. Această expresie lasă o mare libertate organului judiciar de a aprecia când s-a consumat
infracţiunea. Agentul, în concret, trebui să denunţe de îndată, şi faţă de poziţia sa se va aprecia dacă
această condiţie de tipicitate este îndeplinită.
Teoretic, dacă denunţarea se face la un moment ulterior, fapta este consumată, putând opera cel mult o
cauză de nepedepsire.
După acest termen şi până la începer urmăririi penale, operează cauza de nepedepsire prev de lege
Prin autorităţi se înţelege orice autoritate care exercită atributul autorităţii de stat şi care are o
competenţă generală de combatere a infracţionalităţii.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie şi din culpă, deoarece este o infracţiune omisivă.
Credem că sancţionarea acestei fapte din culpă este nejustificată din perspectiva unei politici penale
raţionale. Astfel, dacă organul judiciar face nişte cercetări superficiale cu privire la comiterea unui
omor, atunci autorul acestor cercetări nu va fi sancţionat, deoarece fapta nu este prevăzută de legea
penală, fiind comisă din culpă. Dacă însă un terţ află, în orice fel, de comiterea unei infracţiuni şi uită
să denunţe sau o face într-o manieră improprie (de exemplu crede că dacă a mai aflat şi altcineva nu mai
trebuie să denunţe şi el), va răspunde penal pentru nedenunţare din culpă.
Legea reglementează şi cauze de nepedepsire a comiterii acestei infracţiuni.
- când este comisă de soţ sau rudă apropiată.
 - când persoana încunoştinţează autorităţile competente despre acea infracţiune mai înainte de a
se fi început urmărirea penală pentru infrac- ţiunea nedenunţată. De data aceasta denunţul trebuie
adresat autorităţilor competente şi nu oricăror autorităţi.
- când nedenunţătorul a înlesnit arestarea infractorilor, chiar după ce s-a început urmărirea
penală ori după ce vinovaţii au fost descoperiţi.
Sancţiunea. Fapta se sancţionează cu pedeapsa închisorii între 3 luni şi 3 ani
Omisiunea sesizării organelor judiciare
Art. 263 C. pen. incriminează fapta funcţionarului public care, luând cunoştinţa de săvârşirea unei
infracţiuni în legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi îndeplineşte sarcinile, omite sesizarea de îndată a
procurorului sau a organului de urmărire penală, potrivit legii de procedură penală.
Sancţiunea. Infracţiunea se pedepseşte cu pedeapsa închisorii de la 3 luni la 5 ani.
Infracţiunea prezintă şi o formă agravată, atunci când fapta a fost săvârşită de către un funcţionar
public cu atribuţii de conducere sau de control. Aceste noţiuni au fost explicitate atunci când s-a analizat
forma agravată a infracţiunii de luare de mită
Sancţiunea. Infracţiunea se pedepseşte cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 7 ani.
Favorizarea infractorului.
Art. 264 C pen. incriminează ajutorul dat unui infractor fără o înţelegere stabilită înainte sau în
timpul săvârşirii faptei, pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea
pedepsei ori pentru a asigura infractorului folosul sau produsul infracţiunii.
S-a decis că autor al acestei infracţiunii poate fi şi avocatul celui cercetat dacă îi dă ajutor pentru a
îngreuna urmărirea penală sau pentru a zădărnici judecata.
În mod evident, nu este exclus ca un avocat să poată comite infracţiunea de favorizare a
infractorului, dar aceasta are un caracter excepţional, putând fi reţinută doar dacă avocatul îşi încalcă în
mod evident şi grosolan exerciţiul drepturilor pe care le are în calitate de apărător al acelui infractor.
Este în natura lucrurilor ca avocatul să încerce să îngreuneze urmărirea penală sau să zădărnicească
judecata, dacă interesele celui pe care îl apără sunt în acest sens. I se cere doar să folosească mijloace
legale pentru a atinge acest scop. Statul dispune de un întreg sistem judiciar, adică poliţişti, procurori
sau judecători care trebuie să asigure efectivitate actului de justiţie, în ciuda încercărilor
avocatului de a-l scăpa de răspundere penală pe clientul său.
Latura obiectivă. Fapta se poate comite în două modalităţi alternative:
- prin ajutorul pt a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei.
Decizia penală nr. 13/1980, a Tribunalului Suprem secţia militară, publicată în Revista
- prin ajutorul dat pentru a asigura folosul sau produsul infracţiunii. Ajutorul trebuie să fie
realizat fără o înţelegere prealabilă sau concomitentă comiterii faptei cu persoana favorizată. În
caz contrar, agentul este participant la infracţiune şi nu poate fi favorizator al propriei sale fapte.
Este incriminat doar ajutorul dat unei persoane care comite o infracţiune, nu şi ajutorul dat unei
persoane care comite o faptă prevăzută de legea penală.
Deosebirea faţă de infracţiunea de tăinuire constă în aceea că, în cazul tăinuirii, făptuitorul
urmăreşte el însuşi dobândirea unui folos material, pe când în cazul favorizării, făptuitorul nu vrea
decât să dea un ajutor infractorului pentru a-i asigura lui folosul sau produsul infracţiunii.
Tăinuirea poate fi reţinută în concurs cu favorizarea, atunci când, spre exemplu, agentul tăinuieşte
bunuri provenite din comiterea infracţiunii şi în acelaşi timp acordă ajutor aceleiaşi persoane pentru a
îngreuna urmărirea penală ( îl ascunde pe cel favorizat).
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă, deoarece textul cere un scop special, şi
anume favorizarea pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei
ori pentru a asigura infractorului folosul sau produsul infracţiunii.
Pedeapsa este limitată, deoarece ea nu poate fi mai mare decât pedeapsa prevăzută de lege pt autor.
Favorizarea săvârşită de soţ sau rudă apropiată nu se pedepseşte.
Sancţiunea. Fapta se sancţionează cu pedeapsa închisorii între 3 luni şi 7 ani.
Omisiunea de a încunoştinţa organele judiciare.
Art. 265 incriminează fapta de a nu aduce la cunoştinţa organelor judiciare a unor împrejurări care,
dacă ar fi cunoscute, ar duce la stabilirea nevinovăţiei unei persoane trimise în judecată sau
condamnate pe nedrept ori la eliberarea unei persoane ţinute în arest preventiv pe nedrept.
Fapta are în alineatul 2 o cauză specială de nepedepsire, şi anume în ipoteza în care, prin aducerea la
cunoştinţă, persoana care are această obligaţie ar produce un prejudiciu, pentru ea, pentru soţul sau pentru
o rudă apropiată.
Tentativa nu se pedepseşte.
Sancţiunea. Fapta se sancţionează cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.
Arestarea nelegală şi cercetarea abuzivă.
Art. 266 C pen. incriminează reţinerea sau arestarea nelegală, ori supunerea unei persoane la
executarea unei pedepse, măsuri de siguranţă sau educative, în alt mod decât cel prevăzut prin
dispoziţiile legale.
Sancţiunea. Infracţiunea se pedepseşte cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 3 ani.
În acelaşi articol, în cadrul alineatului 2 este incriminată o faptă distinctă, şi anume întrebuinţarea de
promisiuni, ameninţări sau violenţe împotriva unei persoane aflate în curs de cercetare, anchetă penală
ori de judecată, pentru obţinerea de declaraţii.
Conform art. 266 al. (3), cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi întrebuinţarea de
promisiuni, ameninţări sau violenţe faţă de un martor, expert sau interpret.
Tentativa nu se pedepseşte.
Sancţiunea. Infracţiunea se pedepseşte cu pedeapsa închisorii de la 1 an la 5 ani.
Supunerea la rele tratamente
Art. 267 C. pen. incriminează supunerea la rele tratamente a unei persoane aflate în stare de reţinere,
deţinere ori în executarea unei măsuri de siguranţă sau educative.
Tentativa nu se pedepseşte.
Sancţiunea. Infracţiunea se pedepseşte cu pedeapsa închisorii de la 1 an la 5 ani.
Tortura
Art. 267 ind. 1 C pen. incriminează fapta prin care se provoacă unei persoane, cu intenţie, o durere
sau suferinţe puternice, fizice ori psihice, îndeosebi cu scopul de a obţine de la această persoană sau de
la o persoană terţă informaţii sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terţă
persoană l-a comis ori este bănuită că l-a comis, de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei ori de a
intimida sau a face presiuni asupra unei terţe persoane, sau pentru oricare alt motiv bazat pe o formă de
discriminare oricare ar fi ea, atunci când o asemenea durere sau astfel de suferinţe sunt aplicate de către
un agent al autorităţii publice sau de orice altă persoana care acţionează cu titlu oficial sau la instigarea
ori cu consimţământul expres sau tacit al unor asemenea persoane.
În art. 267 ind. 1 alin. (6) C. pen. se arată că fapta nu constituie infracţiunea de tortură
dacă durerea sau suferinţele rezultă exclusiv din sancţiuni legale şi sunt inerente acestor sancţiuni sau
ocazionate de ele.
Potrivit art. 267 ind. 1 C pen., fapta nu ar putea justificată prin nicio circumstanţă excepţională.
Astfel, art. 267 ind. 1 C pen. prevede că: nici o împrejurare excepţională, oricare ar fi ea, fie că este
vorba de stare de război sau de ameninţări cu războiul, de instabilitate politică internă sau de orice altă
stare de excepţie, nu poate fi invocată pentru a justifica tortura; de asemenea, nu poate fi invocat nici
ordinul superiorului sau al unei autorităţi publice.
Tentativa se pedepseşte.
Sancţiunea. Infracţiunea se pedepseşte cu pedeapsa închisorii de la 1 an la 7 ani.
Fapta prezintă două forme agravate:
a. Dacă fapta a avut ca urmare una din urmările prevăzute la art. 181 sau art. 182 C pen.
Sancţiunea. Infracţiunea se pedepseşte cu pedeapsa închisorii de la 3 la 10 ani.
b. Dacă fapta a avut ca urmare moartea victimei
Sancţiunea. Infracţiunea se pedepseşte cu detenţiunea pe viaţă sau ped închis de la 15-25 de ani.
Represiunea nedreaptă
Art. 268 C pen. incriminează fapta de a pune în mişcare acţiunea penală, de a dispune arestarea, de a
trimite in judecată sau de a condamna pe o persoană, ştiind ca este nevinovată.
Tentativa nu se pedepseşte.
Sancţiunea. Infracţiunea se pedepseşte cu pedeapsa închisorii de la 2 la 7 ani.
Evadarea
Art. 269 C pen. incriminează evadarea din starea legală de reţinere sau deţinere.
Subiectul activ este unul calificat, adică persoana care se află în stare de reţinere sau deţinere
Nu se include în această categorie situaţia în care minorul se află internat într-un centru de reeducare,
ori medical educativ sau persoana faţă de care s-a luat măsura de siguranţă a internării medicale.
Noţiunea de reţinere se referă la acea situaţie în care o persoană este privată de libertate, pe o
durată provizorie, determinată de necesitatea ca ea să fie judecată în stare de arest. Noţiunea de deţinere
vizează acea categorie de persoane care sunt lipsite de libertate ca urmarea unei hot definitive de condamn
Nu se includ în această categorie persoanele aduse la judecată cu mandat de aducere. La fel, nu se
includ nici situaţiile în care privarea de libertate este o măsură administrativă (de exemplu, situaţiile în
care poliţia conduce o persoană la sediu în vederea identificării ei) şi nici situaţiile în care o persoană este
reţinută de martori sau partea vătămată în cazul infracţiunilor flagrante.
Latura obiectivă. Fapta se comite prin acţiunea de evadare a unei persoane, indiferent de modalitatea
concretă în care se realizează şi indiferent dacă a fost sau nu ajutată de alţi deţinuţi, alte persoane sau chiar
personalul care trebuie să împiedice evadarea.
Există evadare şi atunci când deţinutul părăseşte locul de muncă, deşi acesta putea să lucreze fără a fi
păzit. La fel, există evadare şi atunci când deţinutul fuge de sub escortă sau părăseşte sala de judecată,
atunci când acesta este adus în stare de deţinere sau reţinere.
S-a susţinut că există evadare şi dacă autorul este în continuare lipsit de libertate, deşi durata privării
legale de libertate expirase. Credem că s-ar putea reţine o eventuală legitimă apărare în cazul celui care
evadează dintr-o stare de reţine sau deţinere ilegală sau care a devenit ilegală. Această ilegalitate trebuie
să aibă un caracter evident, pentru că în cazul unor mici vicii de procedură evadarea nu ar putea fi
justificată de acest temei. Doar în aceste condiţ atacul constând în lipsirea de lib are un caracter injust.
Consumare faptei are loc atunci când persoana a reuşit să dobândească, urmare a evadării, starea de lib
Tentativa este posibilă şi este incriminată.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie.
În modalitatea înlesnirii evadării fapta complicelui intră sub incidenţa art. 270 C pen.
Se poate reţine complicitatea la evadare doar în modalitatea încurajării autorului fără a se realiza vreun
act de înlesnire a evadării.
Sancţiunea. Fapta se sancţionează cu pedeapsa închisorii între 6 luni şi 2 ani.
Fapta are şi o formă agravată, şi anume atunci când este comisă în una din următoarele împrejurări:
- prin folosirea de violenţe. Fapta absoarbe doar infracţiunea de loviri sau alte violenţe. Ea nu
absoarbe şi vătămarea corporală, vătămarea corporală gravă sau loviturile cauzatoare de moarte, care se
vor reţine în concurs cu evadarea.
- prin folosirea de arme sau alte instrumente. Nu este suficient ca o persoană să fi fost
înarmată, ci trebuie ca să folosească arma pentru evadare. La fel, şi în cazul instrumentelor care s-au
folosit la efracţia sistemelor de închidere, la chei sau orice alte instrumente.
- de două sau mai multe persoane împreună.
Sancţiunea. Fapta în forma agravată se sancţionează cu pedeapsa închisorii între 2 şi 8 ani.
Fapta prezintă o modalitate particulară de sancţionare, şi anume aplicarea cumulului aritmetic între
pedeapsa pentru evadare şi pedeapsa din care a evadat autorul. Această regulă se aplică doar persoanelor
care evadează din executarea unei pedepse, şi nu şi în cazul celor care evadează din starea de reţinere,
situaţie în care se aplică regulile generale în materie de sancţionare a concursului de infracţiuni.
Înlesnirea evadării
Art. 270 C pen. incriminează înlesnirea prin orice mijloace a evadării. Legiuitorul a dorit prin acest
text să incrimineze ca act de executare distinct complicitatea sub forma înlesnirii evadării.
Latura obiectivă a acestei infracţiuni constă în acţiunea de înlesnire a evadării. Aceasta presupune, în
concret, orice activitate de „complicitate” la evadare din partea autorului.
Activitatea presupune acordarea de sprijin material (bani, instrumente care să înlesnească
evadarea etc.) sau sprijin moral (stabilirea de legături cu alte persoane etc).
Simplele încurajări sunt reţinute ca o complicitate la evadare şi nu ca o infracţiune distinctă de
înlesnire a evadării.
Consumarea are loc în momentul în care acţiunea de înlesnire a avut ca rezultat evadarea.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie. Tentativa se pedepseşte.
Sancţiunea. Fapta se sancţionează cu pedeapsa închisorii între 1 şi 5 ani
Infracţiunea are mai multe forme agravate: Prima se reţine atunci când înlesnirea a fost comisă de o
persoană care avea îndatorirea de a-l păzi pe cel evadat.
Sancţiunea. Forma agravată se sancţionează cu pedeapsa închisorii între 2 şi 7 ani.
A doua formă agravată se reţine când s-a înlesnit o evadare comisă prin folosirea de violenţe, arme
sau de alte instrumente, ori de două sau mai multe persoane împreună.
Sancţiunea. Fapta se sancţionează cu pedeapsa închisorii între 2 şi 8 ani. Dacă înlesnirea a fost
comisă de o persoană care avea îndatorirea de a-l păzi pe cel evadat şi s-a înlesnit o evadare
comisă prin folosirea de violenţe, arme sau de alte instrumente, ori de două sau mai multe
persoane împreună fapta se sancţionează cu pedeapsa închisorii între 3 şi 10 ani.
Când s-a înlesnit evadarea unei persoane reţinute, arestate sau deţinute pentru comiterea unei
infracţiuni sancţionată de lege cu o pedeapsă mai mare de 10 ani, atunci fapta se sancţionează cu
pedeapsa închisorii între 3 şi 10 ani.
Când înlesnirea a fost comisă de o persoană care avea îndatorirea de a-l păzi pe cel evadat şi
s-a înlesnit evadarea unei persoane reţinute, arestate sau deţinute pentru comiterea unei
infracţiuni sancţionată de lege cu o pedeapsă mai mare de 10 ani, atunci fapta se sancţionează cu
pedeapsa închisorii între 3 şi 12 ani.
Tentativa la forma de bază şi la formele agravate este posibilă şi este incriminată.
Această infracţiune are şi o formă atenuată atunci când fapta este comisă din culpă.
Atunci când înlesnirea evadării a fost comisă din culpă de către o persoană care avea îndatorirea de a-
l păzi pe cel care a evadat. Este un caz de incrimin a „complicităţii” din culpă ca un act de exec propriu zis
Sancţiunea. Fapta în forma atenuată se sancţionează cu pedeapsa închisorii între 3 luni şi 2 an
Nerespectarea hotărârilor judecătoreşti
Această infracţiune este o infracţiune cu conţinuturi alternative putând fi reţinute 4 modalităţi distincte
de comitere a acestei infracţiuni, chiar şi un concurs între ele.
Prima modalitate este reglementată de art. 271 alin. 1 C pen., care incriminează împotrivirea la
executarea unei hotărâri judecătoreşti, prin ameninţare faţă de organul de executare. Teza a doua a
aceluiaşi articol incriminează împotrivirea prin violenţă.
Acest text de incriminare este justificat de dorinţa legiuitorului de a asigura efectivitatea
dobândirii unui drept câştigat în mod formal în justiţie. Etapa punerii în executare a unei hotărâri
judecătoreşti este ultimul pas spre înfăptuirea actului de justiţie. Acest text nu vizează nerespectarea
oricărei decizii judecătoreşti, ci vizează ipotezele în care acţiunea se îndreptă împ organului de executare.
Subiectul activ este unul general, putând fi atât cel împotriva căruia se pune în executare hotărârea
judecătorească, cât şi orice altă persoană care se opune executării în modalităţile prevăzute de lege
Latura obiectivă. Infracţiunea este una comisivă.
Trebuie să existe o acţiune de împotrivire, fie prin ameninţare, fie prin violenţă, împotriva
organului de executare. În sfera organului de executare intră atât executorul judecătoresc, cât şi
celelalte persoane care participă la activitatea de punere în executare a hotărârii judecătoreşti. Pentru
consumarea faptei nu este necesar să se şi reuşească împiedicarea punerii în executare.
Împotrivirea să se refere la punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti. Aceasta poate fi şi
o ordonanţă prezidenţială.
Hotărârea judecătorească trebuie să fie executorie.
Infracţiunea în această modalitate absoarbe şi ultrajul comis asupra organului de executare. S-a
susţinut şi opinia contrară, în sensul că faptele sunt concurente.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau eventuală.
Fapta se comite în mom comiterii actului de împotrivire, adică a actelor de violenţă sau ameninţare.
Sancţiunea. Fapta se sancţionează cu pedeapsa închisorii între 1 şi 5 ani.
A doua modalitate a infracţiunii de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti este reglementată de art.
271 alin. 2 C pen., care incriminează împiedicarea unei persoane de a folosi o locuinţă, ori parte
dintr-o locuinţă sau imobil, deţinute în baza unei hotărâri judecătoreşti.
În această modalitate, legiuitorul a dorit să incrimineze simpla nerespectare a unei hotărâri
judecătoreşti atunci când împotrivirea vizează o hotărâre cu privire la folosinţa unei locuinţe sau unui
imobil, indiferent dacă acest imobil este destinat locuirii sau nu.
Latura obiectivă. Trebuie să existe o acţiune de împiedicare a folosinţei imobilului deţinut în baza
hotărârii judecătoreşti. Acţiunea se poate concretiza în acte omisive sau comisive (nu permite folosirea
unor dependinţe, blochează accesul persoanei în imobil etc).
Trebuie ca deţinerea locuinţei sau imobil să se facă în baza unei hot judecăt pusă în executare.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau eventuală.
Sancţiunea. Fapta se sancţionează cu pedeapsa închisorii între 3 luni şi 2 ani sau amendă.
În această modalitate, legea incriminează şi o formă agravată, şi anume atunci când împiedicarea se
comite prin ameninţare sau acte de violenţă.
Sancţiunea. Forma agravată se sancţionează cu pedeapsa închisorii între 6 luni şi 3 ani, dacă fapta a
fost comisă prin ameninţare şi o ped între 1-5 ani închis, dacă fapta a fost comisă prin acte de violenţă.
A treia modalitate este reglementată de art. 271 alin 4 C pen., care incri- minează nerespectarea
hotărârilor judecătoreşti, prin sustragerea de la executarea măsurilor de siguranţă constând în
interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie, o meserie ori o altă ocupaţie, în
interzicerea de a se afla în anumite localităţi şi măsura de siguranţă a interdicţ de a reveni în locuinţ fam
Aceasta reprezintă cea de-a treia modalitate distinctă de incriminare a infracţiunii de nerespectare
a hotărârilor judecătoreşti. Reprezintă, în acelaşi timp, o sancţionare penală a nerespectării unor măsuri de
siguranţă, deoarece ar fi dificil de aplicat efectiv acele măsuri în lipsa unui text de incriminare a
nerespectării lor.
Subiectul activ este calificat, şi anume persoana căreia i s-a aplicat măsura de siguranţă.
Latura obiectivă. Actul de executare constă în sustragerea de la executarea măsurilor de siguranţă
prevăzute de art. 112 lit. c, d şi g C pen.
Asta înseamnă că cel condamnat exercită din nou drepturile interzise (de exemplu, prin practicarea
meseriei, prin pătrunderea în localitatea unde îi este interzis accesul, prin revenirea în locuinţa familiei).
Trebuie ca aceste măsuri de siguranţă să fie dispuse printr-o hotărâre de condamnare definitivă şi
executorie prin care să se prevadă că agentului i se interzic drepturile prevăzute de art. 112 lit. c, d şi g C
pen. cu titlu de măsuri de siguranţă.
Consumarea faptei se face atunci când începe exercitarea dreptului interzis şi se epuizează atunci
când încetează încălcarea interdicţie legale. Fapta este una continuă
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie.
Fapta este comisivă, în ciuda aparenţe de omisiune, şi de aceea fapta comisă din culpă nu este incrimin
Sancţiunea. Fapta se sancţionează cu pedeapsa închisorii între 1 lună şi 3 luni sau amendă.
A patra modalitate este reglementată de art. 271 alin. 5 C pen. care incriminează nerespectarea
hotărârilor judecătoreşti, prin neexecutarea, cu rea credinţă a pedepselor complementare aplicate
persoanelor juridice prevăzute în art. 71 ind. 4 şi 71 ind. 5 alineatul 2 C pen.
Principiul de bază al aplicării pedepselor complementare persoanelor juridice este guvernat de
principiul creşterii graduale a intensităţii lor, în cazul nerespectării pedepselor complementare, începând
de la afişarea sau difuzarea hotărârii de condamnare a persoanei juridice, până la aplicarea pedepsei
dizolvării persoanei juridice.
În art. 71 ind. 4 C pen. se prevede că nu se pot aplica partidelor politice, sindicatelor, patronatelor,
organizaţiilor religioase ori aparţinând minorităţilor naţionale şi persoanelor juridice din domeniul presei
pedeapsa complementară a dizolvării sau suspendarea activităţii sau a unor activităţi ale pers juridice.
Art. 71 ind. 5 alin. 2 C pen. prevede că persoanelor juridice din domeniul presei nu li se poate aplica
nici pedeapsa complementară a închiderii unui punct de lucru.
Pentru că pedeapsa de gravitate maximă, dizolvarea, nu se poate aplica acestor categorii de
persoane juridice, legiuitorul a incriminat în art. 271 alin. 5 C pen. ca o faptă distinctă nerespectarea sancţ
complementare de către aceste persoane juridice anterior aplicate pentru comiterea vreunei infracţ
Subiectul activ este special, şi anume acele persoane juridice expres enumerate de lege, adică
partidele politice, sindicatele, patronatele, organizaţiile religioase ori aparţinând minorităţilor naţionale
şi persoanele juridice din domeniul presei.
Latura obiectivă. Fapta constă în nerespectarea pedepselor comple- mentare dispuse de instanţa
penală, evident dintre cele ce pot fi aplicate acestor categorii de persoane juridice, după caz, adică cele
prevăzute de art. 53 ind.1 alin. 3 lit. c, d şi e C pen.
Fapta se consumă în momentul în care, deşi i s-a comunicat organului competent să ia măsurile
necesare pentru punerea efectivă în executare a sancţiunilor penale aplicabile acestor categorii de
persoane juridice, autorul refuză aplicarea dispoziţiilor instanţei penale.
Aplicarea acestui text de incriminare poate pune probleme de eficienţă deoarece în cazul în care o
persoană juridică, dintre cele ce pot fi şi subiect activ al acestei infracţiuni, nu respectă hotărârea de
condamnare, ea comite această infracţiune. În afară de o nouă pedeapsă principală, cu amendă, pedepsele
complementare vor rămâne din nou fără aplicare, din moment ce nici în cazul comiterii prezentei
infracţiuni nu există vreo excepţie de la posibilitatea de a dizolva o astfel de persoană juridică.
Sancţionarea repetată cu amendă penală pentru această infracţiune are un efect limitat, deoarece nu
poate conduce indirect la dizolvarea acestor persoane juridice ca efect al aplicării unor pedepse cu amendă
care pot determina falimentul persoanei juridice din categoria celor mai sus menţionate. Credem că se
ajunge astfel la o dizolvare indirectă a persoanelor juridice vizate de art. 71 ind. 4 şi art 71 ind. 5 C
pen., sancţiuni interzise expres a fi aplicate acestor persoane juridice.
Tentativa este posibilă la toate formele infracţ, dar nu este incriminată la nici una din ele.
Sancţiunea. Fapta se sancţionează cu pedeapsa închisorii între 3 luni şi 1 an sau amendă.
Reţinerea sau distrugerea de înscrisuri
Art. 272 incriminează reţinerea sau distrugerea unui înscris emis de un organ de urmărire penală, de
o instanţă de judecată sau de un alt organ de jurisdicţie, ori împiedicarea în orice mod ca un înscris
destinat unuia dintre organele sus-arătate să ajungă la acesta, când astfel de înscrisuri sunt
necesare soluţionării unei cauze.
Tentativa nu se pedepseşte.
Sancţiunea. Infracţiunea se pedepseşte cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 3 ani.
Pentru detalii cu privire la punerea în executare de către organul care a autorizat sau a înregistrat
persoana juridică a se vedea art. 279 ind. 12, art. 479 ind. 13 şi art. 479 ind. 14 C proc. pen.
F. Streteanu, op. cit., p. 25. Autorul enunţă riscul real ca o amendă în cuantum foarte ridicat să
conducă la falimentul entităţii sancţionată astfel
Sfidarea organelor judiciare
Art. 272 ind. 1 C pen incriminează întrebuinţarea de cuvinte insultătoare ori gesturi obscene sau
ameninţătoare la adresa integrităţii fizice a unui judecător, a unui procuror sau a unui organ de
cercetare penală de către o persoană care participă sau asistă la o procedură care se desfăşoară în faţa
instanţei sau a organului de urmărire penală.
Fapta are şi o modalitate asimilată, şi anume este incriminată întrebuinţarea de cuvinte insultătoare ori
gesturi obscene sau ameninţătoare în mod nemijlocit la adresa integrităţii fizice a unui judecător, a
unui procuror sau a unui organ de cercetare penală, poliţist sau jandarm pentru fapte îndeplinite în
exerciţiul funcţiei.
Prin OUG nr. 198/2008 legiuitorul a decis că, de urgenţă, trebuie să modifice dispoziţiile
Codului penal, agravând tratamentul sancţionator în cazul ultrajului comis asupra unor categorii speciale
de pers, dar şi prin incriminarea pentru prima dată în Codul penal a infracţ de sfidare a organelor judiciare.
În motivarea adoptării acestui act normativ se arată că au devenit tot mai numeroase faptele prin care
se aduce atingere autorităţii şi înfăptuirii justiţiei, de natură să afecteze imaginea publică a organelor
judiciare, prin acţiuni de natură a sfida organele judiciare sau pe reprezentanţii unor autorităţi publice.
Se susţine că este necesară luarea unor măsuri pentru asigurarea mijloa- celor pentru a asigura
imparţialitatea şi independenţa judecătorilor, procurorului şi organelor de cercetare penală în vederea
creării cadrului optim pentru exercitarea activităţii acestora.
Trebuie creat, în opinia legiuitorului, cadrul legal adecvat, de natură să protejeze solemnitatea
şedinţelor de judecată şi, în general, întreaga activitate desfăşurată de organele judiciare şi de
reprezentanţii autorităţilor publice.
În continuare, vom încerca să analizăm în ce măsură noile texte de incriminare îndeplinesc obiectivele
avute în vedere de legiuitor.
Există 3 mecanisme prin care poate fi protejată solemnitatea unei proceduri judiciare.
Primul ar fi acela de a se consacra forme agravate ale infracţiunilor de insultă, ameninţare sau a actelor
de violenţă, atunci când sunt comise asupra participanţilor la o procedură judiciară sau asupra
participanţilor la actul de justiţie (judecători, procurori, avocaţi, experţi, poliţişti, jandarmi etc, în timpul
sau în legătură cu procedurile judiciare la care participă). De exemplu, art.222-8 din C pen. francez.
Al doilea mecanism posibil presupune incriminarea acestor fapte ca fiind forme de ultraj la adresa unui
funcţionar care exercită autoritatea de stat. Acest mecanism a fost avut în vedere de redactorii Codului pen
Al treilea mecanism presupune ca legiuitorul să facă o delimitare între ultrajul care vizează orice
funcţionar care exercită autoritatea de stat şi actele sfidătoare sau ultragiante la adresa organelor
judiciare şi comise în timpul sau în legătură cu realizarea actului de justiţie. Art. 434-8 C pen francez.
Prin introducerea art. 272 ind. 1 în Codul penal, legiuitorul pare să fi dorit modificarea concepţiei care
a stat la baza protecţiei penale a acestor valori sociale, respectiv protejarea solemnităţii actului de justiţie,
independenţa şi imparţialitatea organelor judiciare, prin incriminarea infracţiunii de ultraj.
Credem că un atare demers nu se poate realiza pe calea unei ordonanţe de urgenţă adoptată în grabă,
deoarece trebuiau analizate şi efectele asupra celorlalte texte de incriminare (de exemplu, ultrajul prin
ameninţare se delimitează de întrebuinţarea de cuvinte sau gesturi ameninţătoare asupra unui magistrat, în
cazul când cuvinte ameninţătoare sunt adresate unui avocat în cursul aceluiaşi proces, art37(2) din L51/95
Problema concretă reclamată de magistraţi a fost reincriminarea ultrajului comis prin insultă, după
ce prin Legea nr. 278/2008 această formă de ultraj a fost dezincriminată.
Interesant că, între timp, prin OUG nr.159/2008 a fost modificat şi art. 37 din Legea nr. 51/1995
privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, înlăturându-se ca modalitate de comitere a
infracţiunii din alineatul 2 al art.37 şi insulta avocatului pentru acte în legătură sau în timpul exercitării
profesiei. Astfel, nici avocaţii nu mai beneficiau de protecţia legii penale împotriva actelor de
insultă comise în cursul procedurilor judiciare la care participă, fiind în aceeaşi situaţie cu magistraţii
care din anul 2006 nu mai beneficiau de această protecţie.
În loc să recunoască că decizia de a dezincrimina infracţiunile de ultraj prin insultă şi infracţiunea
de insultă nu a fost una inspirată, legiuitorul încearcă rezolvarea acestei lacune a sistemului judiciar
propunându-se o nouă abordare. Aceste fapte nu sunt forme de ultraj, ci sunt infracţiuni contra
înfăptuirii justiţiei. Fiind de acord cu principiul că aceste fapte ar trebui să fie unele contra justiţiei, avem
rezerve faţă de modalitatea concretă de punere în practică, a acestei noi concepţii prin OUG nr. 198/2008.
Deşi a incriminat infracţiunea de sfidare a justiţiei, legiuitorul a revenit şi asupra caracterului agravat
al ultrajului comis asupra unui judecător, procuror, poliţist, organ de cercetare penală, expert, executor
judecătoresc, jandarm ori militar, prin introducerea alineatul 5 al art. 239 C pen. Această atitudine
sugerează faptul că s-a dorit revenirea la forma anterioară a art. 239, cea dinainte de Legea nr.
278/2006 de modificare a Codului penal
Trebuia ca odată cu incriminarea sfidării organelor judiciare, să preia ca şi în modelul francez,
sancţionarea actelor sfidătoare şi la adresa avocaţilor, asesorilor sau celorlalţi auxiliari ai justiţiei.
Subiectul activ. Subiectul activ este general, dar trebuie ca actul de executare să fie realizat de o
persoană care participă sau asistă la o procedură în faţa instanţei sau a organului de urmărire penală.
Legea nu face diferenţă între calitatea celui care participă sau asistă, asta înseamnă că poate fi un
martor, o parte sau chiar persoane din public, care participă sau asistă la o procedură. Este îndeplinită
această condiţie şi atunci când procedura este nepublică, deoarece legiuitorul a folosit noţiunea generală
de procedură fără a impune condiţia publicităţii acestei proceduri. Chiar şi magistraţii pot comite această
infracţiune, dacă realizează actul de executare al faptei
Latura obiectivă. Infracţiunea este una comisivă. Ea nu se poate comite şi prin omisiune (de
exemplu, acuzatul nu se ridică în picioare la solicitarea unui judecător prin aceasta sfidându-l).
Actul de executare constă în întrebuinţarea de cuvinte insultătoare sau gesturi obscene sau
ameninţătoare la adresa integrităţii fizice a unui judecător, procuror sau organ de cercetare penală.
Dorinţa legiuitorului de a detalia tipul concret al actului de sfidare este una riscantă deoarece s-ar putea
susţine, în mod just, că folosirea unui gest insultător nu îndeplin condiţiile de tipicitate ale infracţiunii.
Pericolul social al acestei fapte nu constă în modalitatea concretă de sfidare (gesturi obscene sau
ameninţătoare), ci în faptul că instanţa este sfidată prin acte insultătoare sau ameninţătoare.
Enumerarea expresă a actelor concrete de sfidare împiedică sancţionarea persoanelor care realizează
aceeaşi finalitate, adică sfidează instanţă, prin alte acte decât cele enumerate de lege.
Să ne imaginăm că o parte într-un proces îi dă judecătorului un cadou (de exemplu o suzetă, sau o
jucărie sexuală etc) prin care implicit este lezată demnitatea acestuia. Fapta este o modalitate de sfidare în
sens general, dar nu este o infracţiune tipică. Dacă ar fi fost incriminat ultrajul prin insultă, aceste gesturi
ar fi îndeplinit condiţia de tipicitate, deoarece în art. 205 C pen. este incriminată orice modalitate de a
aduce atingere demnităţii unei persoane, şi nu doar întrebuinţarea de expresii jignitoare.
O altă modalitate concretă de comitere a acestei fapte este întrebuinţarea de cuvinte sau gesturi
ameninţătoare la adresa integrităţii fizice a judecă- torului, procuror sau organului de urmărire penală.
Deşi se sugerează ideea că infracţiunea ar fi una complexă, infracţiunea absorbită nu este
enunţată expres, ci sunt enunţate doar unele modalităţi de comitere în concret a unui ameninţări,
respectiv, ameninţarea prin cuvinte sau gesturi ce privesc integritatea fizică a unui judecător, procuror sau
organ de cercetare penală.
Ne întrebăm de ce un act de ameninţare cu distrugerea autoturismului judecătorului, sau a unei
ameninţări cu moartea nu este un act de sfidare al instanţei?
De lege ferenda credem că ar trebui incriminat orice act de insultare sau ameninţare a participanţilor la
o procedură judiciară şi nu doar întrebuinţarea de cuvinte insultătoare ori gest obscene sau ameninţătoare.
Nu este necesar ca fapta să fie comisă în legătură cu atribuţiile de serviciu sau publice ale celui sfidat.
Este suficient ca întrebuinţarea acestor cuvinte sau gesturi să se facă de participantul sau cel care asistă la
desfăşurarea unei proceduri în faţa instanţei sau a organului de urmărire penală.
Fapta se consumă în momentul întrebuinţării cuvintelor sau gesturilor incriminate de lege, şi nu
interesează dacă judecătorul s-a simţit jignit sau ameninţat.
Această infracţiune este o infracţiune de pericol abstract.
Latura subiectivă. Infracţiunea se comite cu intenţie directă sau eventuală. Este suficient ca
agentul să ştie că întrebuinţeaz aceste cuv sau gesturi la adresa unui judecător, procuror sau organ de CP
Fapta se poate reţine şi în sarcina altui magistrat sau avocat. În cazul avocatului, acesta beneficiază de
imunitatea judiciară reglementată de art. 37 alin 6 din Legea nr. 51/1995. Dacă nu sunt îndeplinite
condiţiile acestei cauze justificative, atunci şi avocatul va putea răspunde penal pentru această infracţiune.
Tentativa nu este incriminată. Dacă autorul se pregăteşte să adreseze cuvinte insultătoare, dar este
împiedicat sau renunţă la actul de executare fapta nu este sancţionată penal.
Sancţiune. Infracţiunea este sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 3 luni la 1 an sau amendă.
Infracţiunea are şi o modalitate asimilată, şi anume atunci când actul este comis de agent în mod
nemijlocit pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiei de către un judecător, procuror, organ de
cercetare penală, poliţist sau jandarm.
În cazul formei asimilate, trebuie ca actul de executare al agentului să fie în legătură cu un act
îndeplinit de această categorie de persoane, fără a interesa dacă se aflau în timpul serviciului sau nu. Dacă
un condamnat adresează judecătorului, pe care îl întâlneşte pe stradă, cuvinte insultătoare în legătura cu
soluţia prin care a fost condamnat fapta este o sfidare a organelor judiciare comisă în modalitatea
asimilată
Relaţia dintre infracţiunea de ultraj şi infracţiunea de sfidare a organelor judiciare
Dificultăţi de delimitare se pot întâlni doar în cazul în care se folosesc cuvinte sau gesturi cu caracter
ameninţător la adresa integrităţii fizice a celui sfidat.
Art. 239 alin 1 C pen. incriminează orice formă de ameninţare realizată în mod nemijlocit la adresa
unui magistrat, dacă aceasta este comisă în timpul exercitării funcţiei sau în legătură cu îndeplinirea
acestei funcţii.
În cazul art. 262 ind. 1 C pen., se sancţionează doar actele sau gesturile ameninţătoare la adresa
integrităţii sale fizice, indiferent de mobilul sau scopul actului, dacă este realizat în cursul unei proceduri
în faţa instanţei sau a organului de urmărire penală.
Art. 262 ind.1 C pen. incriminează şi folosirea de cuvinte insultătoare sau obscene la adresa
judecătorului, procurorului sau organului de cercetare penală, pe când în art. 239 C pen. nu mai este
incriminat ultrajul prin insultă.
Credem că prin reincriminarea acestei forme de ultraj s-ar fi rezolvat problema solemnităţii actului de
justiţie. Introducerea unui concept nou, în materie de protejare a solemnităţii actului de justiţie, fără a face
toate modificările pe care le-ar impune această nouă modalit de abordare, va crea dificult de ordin practic.
În cazul în care actul concret ar îndeplinii condiţiile de tipicitate atât ale art. 239 alin.1 C pen. cât şi
ale art. 262 ind 1 C pen., suntem în situaţia unui concurs de calificări, urmând ca agentul să răspundă
pentru infracţiunea sancţionată mai grav, adică ultrajul.
Acest concurs de calificări este generat de suprapunerea a două concepte ce sunt incompatibile. Nu
se poate spune că un text este mai special raportat la celălalt, deoarece ele provin din abordări diferite.
Fie judecătorul este un funcţionar, şi atunci intră în categoria largă a funcţionarilor care
exercită autoritatea de stat, beneficiind de protecţie penală oferită de art. 239 C pen., fie este o persoană
care are un statut special, a cărei protecţie trebuie oferită de textele de incriminare care asigură eficienţa şi
eficacitatea actului de justiţie.
În sistemul românesc actual, după intrarea în vigoare a OUG nr.198/2008, judecătorul este un
funcţionar care exercită autoritatea de stat, dar se instituie şi o formă particulară de protecţie, ca şi când nu
ar fi un funcţionar
Bejan Aurel, În legătură cu denunţarea calomnioasă săvârşită contra unui funcţionar, J.N. nr.
1/1966
Bogdan Sergiu, Scurte consideraţii privind unele infracţiuni în legătură cu înfăptuirea justiţiei,
SUBB 2/2007
Butiuc Constantin, Raportul dintre infracţiunea complexă şi concursul de infracţiuni în cazul
infracţiunii de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti, Dreptul nr. 2/1997
Cocaină Aurică, Sorescu Cornelia Gh., Unele referiri la elementele constitutive ale infracţiunii de
încercare de a determina mărturia mincinoasă, Dreptul nr. 10-11/1993
Dărânga Gh., Navrot G., Unele probleme privind infracţiunea de denunţare calomnioasă,
J.N. nr. 11/1963
 Dincu Ludovica, Dincu Aurel, Răspunderea penală pentru favorizarea infractorului, RRD nr.
11/1983
Filipaş Avram, Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei, Ed. Academiei, Bucureşti, 1985
Gramatovici Dan, Biro Ludovic, Încadrarea juridică a ameninţării şi violenţei săvârşite faţă de
organul care execută o hotărâre judecătorească, RRD nr. 12/1971
Hogaş N., Infracţiunea de denunţare calomnioasă, J.N. nr. 6/1961
Jidvian Viorel, Aprecieri în legătură cu una din condiţiile de subzistenţă ale infracţiunii de mărturie
mincinosă, Dreptul nr. 8/1994
Loghin Octavian, Infracţiunea de denunţare calomnioasă, RRD nr. 8/1972
Lungu Constantin, Încadrarea juridică a faptelor săvârşite contra organelor de executare a
hotărârilor judecătoreşti, RRD nr. 3/1973
Lungu Constantin, Popovici Mihai, În legătură cu conţinutul infracţiunii de mărturie mincinoasă,
RRD nr. 7/1971
Magdea Lauren, Biro Ludovic, Aplicarea prevederilor privitoare la reducerea pedepselor în
cazul infracţiunii de mărturie mincionoasă, RRD nr. 2/1974
Navrot G., Cu privire la conţinutul infracţiunii de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti, RRD nr.
1/1974
Niculeanu I Costel, Diaconescu Horia, Turianu Corneliu, Posibilitatea comiterii infracţiunii de
favorizare a infractorului de către persoana vătămată prin infracţiune, Dreptul nr. 4/2001
Pătulea Vasile, Discuţie cu privire la condiţiile în care poate fi reţinută infracţiunea de nerespectare a
hotărârilor judecătoreşti. Neînvestirea hotărârii civile cu formulă executorie, Dreptul nr. 9/2002
Popescu Mihaela, Sinteză de practică judiciară în legătură cu unele aspecte ale infracţiunii de
nerespectare a hotărârilor judecătoreşti, RRD nr.8/1973
Popescu Victor, Consideraţii în legătură cu posibilitatea săvârşirii infracţiunii de mărturie
mincinoasă în timpul actelor premergătoare, RRD nr.2/1987
Stoica Valeriu, Cu privire la infracţiunea complexă de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti
prevăzută de art. 271 alin. 1 C. pen., RRD nr. 6/1984
Stoichiţescu Nicolae, Raportarea infracţiunii de mărturie mincinoasă la obiectul probei şi nu la
soluţia pronunţată, Dreptul nr. 12/1993
Truichici Adrian M., Nerespectarea hotărârilor judecătoreşti, RDP nr.1/2008
Voinea Gh., Discuţii în legătură cu conţinutul infracţiunii de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti,
Dreptul nr. 6/1996
Witzman M., Răspunderea penală pentru mărturie mincinoasă, J.N. nr. 3/1961
Zlătescu Victor Dan, Infracţiunea de omisiune a denunţării, J.N. nr. 6/1959

CAPITOLUL XI
INFRACŢIUNI DE FALS
Noţiuni generale
Obiectul juridic generic al infracţiunilor de fals este încrederea publică în lucrurile care au din punct de
vedere legal însuşirea de a face proba anumitor stări, situaţii sau împrejurări.
Acest titlu conţine 3 capitole. (Falsificarea de monede timbre sau alte valori, Falsificarea de
instrumente de autentificare sau de marcare şi Falsuri în înscrisuri)
Infracţiunile din acest capitol se comit toate cu intenţie.
Dispoziţiile din capitolul infracţiunilor de fals se aplică doar dacă aceeaşi faptă nu este incriminată în
vreo lege specială sau în Codul penal într-un alt capitol. De exemplu, folosirea unor acte falsificate în faţa
autorităţilor vamale (art. 273 Cod vamal), sau falsificarea ori folosirea nelegală a ciocanului silvic (art.
112 şi 113 C. silvic), mărturia mincinoasă prin producerea sau ticluirea de probe, mărturia mincinoasă etc.
Falsificarea de monedă sau alte valori
Art. 282 C pen. incriminează falsificarea de monedă metalică, monedă de hârtie, titluri de credit
public, cecuri, titluri de orice fel pentru efectuarea plăţilor, emise de instituţia bancară ori de alte
instituţii de credit competente, sau falsificarea oricăror alte titluri ori valori asemănătoare.
Obiectul material al acestei infracţiunii este alcătuit din monede, titluri de credit, cecuri, atunci
când falsificarea se realizează prin alterare. În acest caz, moneda alterată este obiect material, iar noua
monedă obţinută ca urmare a alterării este produsul infracţiunii. Dacă fapta se comite prin plăsmuire,
atunci moneda falsificată este produsul infracţiunii şi nu obiectul ei material.
 Moneda de plastic nu este enumerată expres, dar ea poate fi obiect material al falsificării, fiind
o valoare asemănătoare în sensul legii penale.
Ceea ce caracterizează obiectul material al acestei infracţiuni este puterea circulatorie pe care trebuie
să o aibă moneda, valoarea sau titlul falsificat.
De aceea, o monedă scoasă din circulaţia nu este obiect al acestei infracţiuni, la fel un cec care nu a
fost pus în circulaţie etc. De exemplu, se falsifică o monedă din secolul trecut, care are cel mult o valoare
istorică. Prin contrafacerea acesteia nu este pusă în pericol încrederea publicului în acea monedă.
Dacă însă o monedă veche este contrafăcută, astfel încât să imite o monedă care are putere
circulatorie, fapta este tipică. În acest caz, agentul înlocuieşte hârtia necesară producerii unor monede
falsificate cu o monedă ieşită din circulaţie.
Este interesantă ipoteza în care cineva falsifică o bancnotă care este scoasă din uz, fiind înlocuită
cu una nouă, dar moneda veche mai poate fi schimbată la Banca Naţională. De exemplu cineva va
falsifica o bancnotă de 1 000 000 Rol, care a fost retrasă din circulaţie începând din 01.01.2007, şi se
va prezenta la Banca Naţională a României pentru a schimba acea bancnotă cu cea de 100 Ron,
echivalentă valoric şi care are putere circulatorie.
Credem că într-o astfel de ipoteză fapta este tipică, deoarece vechea bancnotă are o putere circulatorie
restrânsă la posibilitatea de a fi schimbată cu o bancnotă nouă de aceeaşi valoare. Dacă se plăsmuieşte
acea monedă, fără intenţia de a schimba acea bancnota de 1 milion retrasă din circulaţie, fapta de a
contraface acea monedă nu este tipică.
Nu sunt obiect material al acestei infracţiuni bancnotele multiplicate în scop publicitar, când este
evident că acele bancnote nu au putere circulatorie (de exemplu, în locul personalităţii de pe bancnotă
apare un personaj din desene animate sau orice alte imagini care nu conduc la o aparenţă minimă de
bancnotă cu putere circulatorie).
În practica judiciară s-a decis că introducerea în ţară a sumei de 14 000 dolari SUA falşi, în
bancnote de 100 de dolari, nu este tipică, deoarece banii falsificaţi nu aveau putere circulatorie. S-a
reţinut că bancnotele fusese falsificate cu prilejul unui festival al bogăţiei desfăşurat în Bolivia, la care
autorul participase, iar în tradiţia acelui festival, cu acordul autorităţilor, era reproducerea a bancnotelor de
100 de dolari. Toate bancnotele falsificate aveau două serii. Suntem de acord cu soluţia din speţă, cu
precizarea că nu trebuie exclusă posibilitatea ca acei bani să fie folosiţi la comiterea infracţiunii în
Se susţine că monedele retrase nu pot fi obiect al falsificării, cu excepţia cazurilor în care mai pot
fi preschimbate. În cazul leului vechi legislaţia română nu prevede un termen până la care trebuie
obligatoriu preschimbate toate monedele vechi.
Dec. pen. nr. 1804/2006 a ÎCCJ publicată în PR nr. 6/2006, p. 45
-modalitatea punerii în circulaţie. Într-o ţară în care nu se cunoaşte acea tradiţie bancnotele respective au
aparenţa unor bancnote cu putere circulatorie.
Subiectul activ este general. Infracţiunea poate fi comisă şi de o persoană juridică ( de exemplu, o
persoană juridică ce are ca obiect de activitate tipărirea unor valori poate comite această infracţiune în
calitate de autor).
Latura obiectivă. Fapta se comite prin falsificarea valorii, care constă în alterarea adevărului cu
privire la acea valoare şi care, în concret, se poate realiza prin contrafacere (confecţionarea de
monede prin imitarea celei adevărate, astfel încât să se creeze aparenţa de autenticitate) sau prin
alterare (se modifică anumite aspecte ale bancnotei, astfel încât să se creeze impresia că are o altă val).
Nu trebuie ca falsificarea să fie perfectă, fiind suficient să existe posibilitatea de a fi pusă în
circulaţie. Aceasta exclude situaţia falsurilor grosiere, când nimeni, în nici o împrejurare, nu ar putea
crede că „moneda” astfel obţinută ar avea o minimă aparentă de autenticitate.
Cel care pretinde că moneda are o altă valoare, deşi nu a realizat vreo acţiune de contrafacere sau
alterare asupra ei, va comite o eventuală înşelăciune în dauna celui care a crezut că moneda are o altă
valoare, dar fapta agentului nu va intra sub incidenţa art. 282 C. pen. De exemplu, agentul îi spune unei
persoane că bancnota de 50 de lei noi are aceeaşi valoare cu cea veche de 5 000 000 lei, iar
victima crede aceste afirmaţii.
Fapta se consumă în momentul în care s-a falsificat valoarea.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau eventuală.
În alineatul al art. 282 C pen. este incriminată şi o modalitate asimilată, şi anume, punerea în circulaţie,
în orice mod, a valorilor falsificate sau deţinerea lor în vederea punerii în circulaţie.
Punerea în circulaţie presupune introducerea acestora în circuitul economico-financiar. De exemplu,
atunci când o persoană foloseşte la plata unui serviciu o monedă falsificată. Fapta este tipică şi atunci
când plata se face unei persoane fizice pentru o datorie sau pentru a i se acorda un împrumut. De esenţa
punerii în circulaţie este faptul că acea valoare falsificată este utilizată în aceeaşi manieră ca şi o valoare
autentică. Dacă valoarea falsificată este dată unei alte persoane, cu o valoare mult diminuată, deoarece
beneficiarul cunoaşte că valoarea este falsă, se consideră ca valoarea a fost pusă în circulaţie. Există
punere în circulaţie pentru fiecare persoană care contribuie cu acte de executare la circulaţia banilor în
circuitul economico-financiar.
S-a susţinut că persoana care este de bună credinţă atunci când primeşte o valoare falsificată şi apoi,
pentru a evita păgubirea sa, o pune în circulaţie, comite doar infracţiune de înşelăciune nu şi cea de punere
în circulaţie de valori falsificate.
Aceasta pentru că în acest caz este vorba de o „repunere” în circulaţie, şi nu de o punere.
Credem că legea nu face o distincţie între buna sau reaua credinţă a dobânditorului, ci sancţionează
punerea în circulaţie a valorii falsificate. Pericolul pentru circuitul financiar este identic în cazul punerii în
circulaţie a unei valori falsificate.
În art. 389 din Codul penal Carol II era incriminată fapta celui care primeşte o monedă
falsificată, crezând că este adevărată şi apoi, descoperind că este falsă, o pune în circulaţie. Fapta avea un
caracter atenuat. Considerăm că, înlăturarea formei atenuate, la intrarea în vigoare a prezentului
Cod, nu înseamnă că s-a abrogat forma de bază, care se aplică şi în cazul dobânditorului de bună credinţă
care, ulterior descoperii falsului, pune moneda în circulaţie.
Mai mult decât atât, ni se pare greu, din punct de vedere logic, a se justifica diferenţa dintre
repunerea realizată de cel care este de rea-credinţă la dobândirea monedei false şi care va răspunde penal
pentru punere în circulaţie de valori falsificate, dacă pune în circulaţia monedele pe care le-a dobândit, şi
repunerea comisă de cel care este de bună credinţă în momentul dobândirii monedei false şi care nu ar
trebui să răspundă penal în cazul în care a descoperit falsul şi a pus în circulaţie moneda falsă.
În art. 386-388 C pen. Carol II, care incriminau punerea în circulaţie a monedei falsificate, era
prevăzută drept condiţie de tipicitate împrejurarea ca agentul să cunoască caracterul fals al monedei în
chiar momentul când a primit-o, dobândit-o etc. Art. 282 C pen. nu mai stabileşte o astfel de condiţie şi
nu există nici un temei în a o considera implicit reglementată.
Dacă, cel care a contrafăcut sau alterat moneda pune ulterior valoarea falsificată în circulaţie, el
va răspunde pentru un concurs între falsificarea de monedă (art. 282 alin. 1 C. pen) şi punerea în circulaţie
de monedă falsificată (art. 282 alin. 2 C. pen).
Fapta se consumă atunci când valoarea falsificată a fost pusă în circulaţie, indiferent după cât timp de
la punerea sa în circulaţie se constată că este falsă.
Latura subiectivă. Fapta se comite, în modalitatea asimilată a punerii în circulaţie, cu intenţie.
Deţinerea constă în primirea şi păstrarea valorii falsificate în scopul punerii în circulaţie.
Aceeaşi persoană nu poate fi sancţionată pentru un concurs de infracţiuni între infracţiunea comisă în
modalitatea deţinerii şi cea de falsificare a aceleaşi monede, după ce chiar acea persoană a şi falsificat
moneda pe care o deţine, deoarece deţinerea este absorbită în mod natural în conţinutul acţiunii de
falsificare. Cel care falsifică monedele le şi deţine. În plus, deţinerea este considerată ca o formă
particulară de tăinuire sau favorizare şi nu poate fi reţinută în sarcina celui care comite şi infracţiunea ce
se doreşte a fi tăinuită sau favorizată, fiind o tăinuire sau favorizare la propria faptă.
Fapta comisă în modalitatea punerii în circulaţie a bancnotelor absoarbe infracţiunea în modalitatea
deţinerii doar dacă deţinerea este specifică acţiunii de punere în circulaţie.
Fapta poate fi reţinută în concurs doar dacă agentul, care nu a falsificat valorile, le deţine o
perioadă mai lungă de timp şi apoi se decide să le pună în circulaţie.
Fapta se consumă atunci când a început deţinerea acelei valori cu scopul de a fi pusă în circulaţie şi
se epuizează atunci când valoarea nu mai este în stăpânirea agentului.
Latura subiectivă. Fapta se comite, în modalitatea asimilată a deţinerii în vederea punerii în
circulaţie, doar cu intenţie directă, deoarece se cere un scop special. În sens contrar, s-a susţinut că
infracţiunea poate fi comisă şi cu intenţie eventuală.
Sancţiune. Fapta, în toate modalităţile sale, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 12 ani şi
interzicerea unor drepturi. Pentru persoana juridică, pe lângă pedeapsa amenzii se aplică şi pedeapsa
complementară a dizolvării persoanei juridice sau a suspendării activităţii, ori a uneia dintre activităţile
persoanei juridice, după caz.
Forme agravate
 Prima formă agravată există dacă falsificarea, punerea în circulaţie sau deţinerea în vederea
punerii în circulaţie ar fi putut cauza o pagubă importantă sistemului financiar. Condiţia specifică
acestei forme agravate constă în pericolul potenţial pe care l-ar putea reprezenta comiterea infracţiunii.
Ea se consumă atunci când, urmare a acţiuni infracţionale, apare pericolul de a se cauza o pagubă
importantă sistemului financiar.
Prin sistem financiar se înţelege ansamblul operaţiunilor privind finanţele statului.
Sancţiune. Fapta în forma agravată se pedepseşte cu închisoarea de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor
drepturi. Pentru persoana juridică, pe lângă pedeapsa amenzii se aplică şi pedeapsa complementară a
dizolvării persoanei juridice sau a suspendării activităţii, ori a unei dintre activit pers juridice, după caz
A doua formă agravată există dacă falsificarea, punerea în circulaţie sau deţinerea în vederea
punerii în circulaţie au cauzat o pagubă importantă sistemului financiar. În acest caz infracţiunea
trebuie să fi produs acest rezultat specific drept condiţie de tipicitate a formei agravate. Fapta se consumă
în această formă agravată la producerea acestui rezultat.
Sancţiune. Fapta în forma agravată se pedepseşte cu închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea
unor drepturi. Pentru persoana juridică, pe lângă pedeapsa amenzii se aplică şi pedeapsa complementară a
dizolvării persoanei juridice sau a suspendării activităţii, ori a unei dintre activităţile persoanei
juridice, după caz
Tentativa, atât la forma de bază, cât şi la cele agravate, se pedepseşte. De exemplu, există tentativă
când agentul nu a reuşit procesul de falsificare a monedei, când nu a reuşit să pună în circulaţie monedele
falsificate, sau când a fost împiedicat de intervenţ poliţiei să primească bancnotele falsific în ved deţinerii
Art. 284 C pen. prevede că dispoziţiile art. 282, 283, 285 şi 285 ind. 1 C pen. se aplică şi monedelor
sau timbrelor altor state ori altor valori străine.
Extinderea aplicabilităţii textului şi la monedele sau valorile străine apare ca firească, deoarece, dacă
un stat ar tolera falsificarea pe teritoriul lui a monedelor altui stat, acţiunea ar putea afecta sistemul
financiar al statului căruia îi aparţine moneda falsificată, sau chiar economia mondială în ansamblu.
Această ultimă consecinţă apare şi mai evidentă astăzi, în condiţiile globalizării economiei mondiale.
Există monede care au putere circulatorie şi în afara statului emitent şi de aceea orice alt stat ar putea fi
afectat de punerea în circulaţie a acestor monede falsificate.
Infracţiunea se consideră ca fiind una de jus gentium, fiind catalogată ca atare de Convenţia Ligii
Naţiunilor din 1929.
În mod evident şi valorile străine trebuie să aibă putere circulatorie cel puţin în ţara emitentă, pentru a
putea fi obiect la falsificării.
Falsificarea de timbre, mărci sau de bilete de transport
Art. 283 C pen. incriminează falsificarea de timbre, mărci poştale, plicuri poştale, cărţi poştale, bilete
ori foi de călătorie sau transport, cupoane răspuns internaţional, ori punerea în circulaţie a unor astfel
de valori falsificate.
La elaborarea actualului Cod penal s-a considerat că, prin incriminarea acestei fapte, legea penală
apără şi din punct de vedere civil interesele persoanelor sau instituţiilor însărcinate cu emiterea şi punerea
în circulaţie a acestor valori şi, implicit, avutul obştesc.
O asemenea faptă era incriminată şi în Codul penal Carol II. În art. 392 C pen. Carol II se prevedea că
sunt protejate de textul respectiv de incriminare şi timbrele sau mărcile emise în baza unei legi speciale de
persoanele juridice de drept privat. Textul de astăzi nu reglementează nici o restrângere a sferei de
aplicare a textului. Se poate ajunge la situaţia în care orice firmă, care tipăreşte plicuri poştale, mărci
poştale, bilete sau de foi de călătorie sau transport poate fi subiect pasiv al acestei infracţiuni.
La fel ca şi în cazul monedelor, nu se pot falsifica decât valori care există. În cazul în care agentul
creează el însuşi o asemenea valoare, pretinzând că este o marcă poştală sau un bilet de transport care în
realitate nu există, nu se va putea reţine această infracţiune, ci se va reţine eventual o înşelăciune.
S-a susţinut că aceste înscrisuri trebuie să aibă un caracter oficial şi să fie de uz public, căci doar în
aceste condiţii sunt considerate că exprimă adevărul.
Deşi de dorit limitarea aplicabilităţii textului, ea nu îşi găseşte astăzi fundamentarea în textul de
incriminare. În momentul redactării acestui text de incriminare, condiţia era dedusă din realităţile
economice ale acelor timpuri.
Fapta nu este tipică dacă o marcă poştală are doar valoare filatelică.
În ceea ce priveşte punerea în circulaţie, condiţiile laturii obiective şi subiective sunt similare cu
cele de la punerea în circulaţia de valori falsificate şi de aceea facem trimitere la precizările de acolo.
 Infracţiunea se comite cu intenţie. Tentativa se pedepseşte.
Sancţiune. Infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani. Pentru persoana juridică, pe
lângă pedeapsa amenzii se aplică şi pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice sau a
suspendării activităţii, ori a uneia dintre activităţile persoanei juridice, după caz.
Deţinerea de instrumente în vederea falsificării de valori
Art. 285 C pen. incriminează fabricarea sau deţinerea de instrumente sau materiale cu scopul de a
servi la falsificarea valorilor sau titlurilor enumerate în art. 282-284 C pen.
Această infracţiune este una obstacol. Ea se va reţine în concurs cu infracţiunea de falsificare,
cu excepţia cazului în care, în aceeaşi împrejurare, sunt fabricate atât instrumentele sau materialele
necesare falsificării, cât şi falsificarea, iar, apoi, instrumentele sau materialele sunt abandonate sau
distruse de falsificatori.
Dacă, după obţinerea sau folosirea acestor instrumente sau materiale, ele continuă să fie deţinute cu
scopul de servi la o viitoare falsificare, atunci se va reţine un concurs între art. 282 C pen. şi art. 285 CP
Tentativa nu se pedepseşte.
Sancţiune. Infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani. Pentru persoana juridică, pe
lângă pedeapsa amenzii se aplică şi pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice sau a
suspendării activităţii, ori a uneia dintre activităţile persoanei juridice, după caz.
Falsificarea instrumentelor oficiale
Art. 286 C pen. incriminează falsificarea unui sigiliu, unei ştampile sau a unui instrument de marcare
de care se folosesc unităţile la care se referă art. 145.
Această faptă a fost incriminată în mod particular deoarece sigiliile, ştampilele şi instrumentele de
marcare nu sunt valori specifice art 282-285 C. pen, ele nu sunt înscrisuri şi nu au putere circulatorie.
Şi în cazul acestora, acţiunea de falsificare trebuie să privească un sigiliu, ştampilă sau instrument de
marcare folosit de o unitate de la art. 145 C pen. Forma acestor sigilii, ştampile sau instrumente de
marcare este stabilită prin acte normative.
Dacă sigiliul nu se încadrează în această categorie expres determinată, nu poate fi obiect al falsificării
de instrumente oficiale.
Latura obiectivă. Falsificarea ca act de executare se poate realiza în aceeaşi manieră ca şi în cazul art.
282 C pen. Elementul particular este dat de faptul că, în cazul acestei infracţiuni, se falsifică amprenta,
adică matriţa sau relieful sigiliului, ştampilei sau instrumentului de marcare.
Dacă se falsifică urma lăsată de o ştampilă pe un înscris, care aparţin unei unităţi de la art. 145 C pen.,
fapta se va încadra la fals material.
Dacă ştampila aparţine unei alte persoane fizice sau juridice decât cele de la art. 145 C pen.,
falsificarea urmei ar putea fi reţinută ca un fals în înscrisuri sub semnătură privată.
Latura subiectivă. Infracţiunea se comite cu intenţie. Tentativa se pedepseşte.
Sancţiune. Fapta se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.
Folosirea instrumentelor oficiale false
Art. 287 alin 1 C pen. incriminează folosirea instrumentelor false arătate în art. 286.
Subiectul activ este general. Infracţiunea se poate comite şi de o persoană juridică.
Latura obiectivă. Infracţiunea este una comisivă. Actul de executare constă în folosirea
instrumentelor falsificate.
Relaţia dintre această infracţiune şi cea din art. 286 este similară celei dintre fals şi uzul de fals. Asta
înseamnă că, dacă agentul falsifică un sigiliul şi îl foloseşte, va comite un concurs de infracţiuni.
În cazul în care folosirea unui instrument de marcare este incriminată de legea specială, se aplică
acesta din urmă. De exemplu, folosirea unui ciocan de marcare fals nu se poate reţine ca fiind şi
infracţiunea de folosire a unui instrument de marcare falsificat, pe lângă infracţiunea din Codul silvic ce
incriminează folosirea frauduloasă a ciocanului de marcat.
Latura subiectivă. Infracţiunea se comite cu intenţie. Tentativa nu se pedepseşte.
Sancţiune. Fapta se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani.
În alineatul 2 al art. 287 este incrim folosirea fără drept a unui sigiliu ori a unei ştampil cu stema ţării.
Latura obiectivă. În cazul acestei infracţiuni, se sancţionează doar folosirea fără drept a sigiliului sau
a unei ştampile cu stema ţării, fără a se cere ca acestea să fi fost în prealabil falsificate.
În acest caz, sigiliul şi ştampila sunt autentice, dar folosirea lor este abuzivă, făcându-se fără drept.
Dacă înscrisul pe care sunt aplicate nu este susceptibil să producă consecinţe juridice, fapta nu este
tipică, ea fiind doar o folosire abuzivă a sigiliului sau ştampilei, fără a exista şi urmarea periculoasă
specifică acestei infracţiuni.
Dacă un agent falsifică un instrument şi în acelaşi timp se foloseşte fără drept un altul, se va putea
reţine un concurs între art. 287 alin. 1 şi art. 287 alin.2 C. pen.
Latura subiectivă. Infracţiunea se comite cu intenţie. Tentativa nu se pedepseşte.
Sancţiune. Fapta se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
Falsul în înscrisuri
Noţiunea de falsificare va cuprinde orice modalitate concretă de realizare a actului de falsificare
(contrafacerea, alterarea, cu prilejul întocmirii etc.).
O altă problemă este aceea a califica ce înseamnă un înscris falsificat. Există două abordări a ideii de
fals, adică teoria intelectuală a falsului şi teoria materială a falsului.
Conform teoriei materiale a falsului, există o acţiune de falsificare ori de câte ori se contraface un
înscris care nu a existat sau a cărui realitate materială este alta decât cea din momentul întocmirii înscris.
Falsificarea se raportează la existenţa materială a înscrisului, indiferent dacă acea manifestare
de voinţă este adevărată şi corespunde voinţei emitentului înscrisului.
În ipoteza în care s-a contrafăcut un înscris care nu a existat (de exemplu, debitorul contraface o
chitanţă pe care el a uitat să o ceară creditorului său odată cu achitarea datoriei sale, pentru a se feri
ulterior de o eventuală cerere abuzivă a creditorului său), chiar dacă acesta corespundea manifestării
de voinţă a emitentului, actul este unul fals. Teoria materială a falsului are avantaje de ordin procesual,
deoarece organul judiciar se mulţumeşte că verifice dacă a preexistat înscrisul falsificat sau dacă forma
după alterare este diferiră de forma iniţială a acestuia.
În cazul teoriei intelectuale a falsului, se susţine că un înscris nu este falsificat dacă acel înscris, chiar
dacă nu a existat, respectă manifestarea de voinţă a autorului prezumat al înscrisului. Din acest motiv,
corectarea unui înscris oficial de către beneficiarul lui nu este un act de falsificare (de exemplu, pe
diploma de absolvire este scris numele beneficiarului cu greşeli şi acesta corectează acest act). Aplicând
teoria intelectuală, actul nu este unul falsificat, ci a fost corectat în afara unei proceduri legale. Conform
teoriei materiale, un astfel de comportament este un act de falsificare a unui înscris oficial.
Din acest motiv, pentru ca un înscris să fie considerat a fi fals, trebuie verificată şi corespondenţa între
manifestarea de voinţă a emitentului şi conţinutul actului. În acest caz, contrafacerea unei chitanţe de către
debitor pentru a proba plata datoriei, şi care ar fi trebuit să fie realizată şi nu s-a realizat la momentul
achitării datoriei, ci ulterior, prin contrafacere, nu este o acţiune de falsificare. Ceea ce este important este
ca manifestarea de voinţă să nu fie alterată de cel care contraface înscrisul. Nu înscrisul în sine este
important, ci falsificarea manifestării de voinţă; înscrisul este doar un mijloc de probă care încorporează
această manifestare de voinţă. El nu devine mai important decât voinţa autorului.
Noţiunea de înscris va fi înţeleasă ca fiind orice manifestare de voinţă identificabilă şi materializată
care are sau poate avea un caracter probator.
Falsul material în înscrisuri oficiale
Art. 288 C pen. incriminează falsificarea unui înscris oficial prin contrafacerea scrierii ori a
subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod, de natură să producă consecinţe juridice.
Obiect material al falsificării prin alterare este un înscris oficial.
În primul rând, trebuie să circumscriem noţiunea de „înscris” avută în vedere de legiuitor în cadrul
infracţiunilor de fals în înscrisuri şi apoi semnificaţia noţiunii de înscris oficial, ca obiect material al
infracţiunii de fals material.
Înscrisul în general este o manifestare umană de voinţă materializată, care în general sau pentru o
parte a publicului este proprie sau este destinată să aibă un caracter probator în circuitul juridic şi care
permite identificarea celui căruia îi aparţine această manifestare de voinţă.
Înscrisul există indiferent cum se realizează scrierea (manuscrisă, tipărită, stenografiată etc.).
Nu există scriere, în sensul acestor texte de incriminare, în cazul unui document informatic salvat pe
un CD, sau în memoria unui calculator.
Dacă se doreşte incriminarea acestor fapte, legiuitorul trebuie să o facă în mod expres.
Dacă se tipăreşte documentul informatic, el devine un înscris.
Scrierea trebuie să aibă un caracter de perpetuitate. De exemplu nu îndeplineşte această cerinţă
scrierea pe nisip sau scrierea ce apare pentru scurt timp pe monitorul unui televizor etc.
Nu pot fi obiect al infracţiunii de fals în înscrisuri, chiar dacă pot avea o anumită valoare probatorie,
desenele, fotografiile, amprentele umane etc. Ele nu sunt manifestări de voinţă în sensul legii penale. În
schimb, numărul de înmatriculare al unui autovehicul este un înscris, în sensul legii penale, la fel şi un
indicator de circulaţie.
Înscrisul oficial este definit în art. 150 alin 2 C pen. care prevede că înscrisul oficial este orice înscris
care emană de la o unitate din cele la care se referă art. 145 sau care aparţine unui asemenea
unităţi. De exemplu, sunt astfel de acte: un certificat de înmatriculare al unei firme, o diplomă de
studii, un cazier fiscal sau judiciar, titluri de proprietate etc. Sunt asimilate cu înscrisurile oficiale şi
biletele, tichetele sau orice alte imprimate producătoare de consecinţe juridice.
Înscrisul care emană de la o unitate din cele la care se referă art. 145 trebuie să îndeplinească
cerinţele minimale de formă (ştampila unităţii şi semnătura funcţionarului competent să le semneze,
precum şi faptul ca unitatea să aibă competenţa de a emite acele înscrisuri).
Înscrisurile care aparţin unităţii sunt orice înscrisuri care sunt deţinute sau înregistrate la unitate,
indiferent de cine au fost emise.
Înscris oficial este considerat atât originalul, cât şi duplicatele sau copiile legalizate sau certificate.
Nu sunt acte oficiale înscrisurile perimate, deoarece ele nu ar mai putea produce nici o consecinţă
juridică, şi de acea nici o eventuală contrafacere nu ar putea produce vreun efect.
Aceeaşi soluţie există şi în cazul actului „inexistent”, adică cel care nu are nici măcar o minimă
aparenţă de legalitate şi pe care nimeni nu l-ar putea aprecia ca fiind unul oficial.
O problemă controversată în doctrină este ceea de a stabili dacă un act lovit de nulitate poate fi
obiect al falsului material.
Într-o opinie legalistă, se apreciază că orice viciu care ar face ca actul să fi lovit de nulitate absolută
sau relativă, ar înlătura posibilitatea ca acel act să poată fi obiect al falsului material, deoarece un act
lovit de nulitate nu poate produce efecte juridice.
Într-o altă opinie, se consideră că trebuie făcută distincţia între nulitatea absolută şi cea relativă. Doar
un act lovit de nulitate relativă ar putea fi obiect al falsului material, deoarece acest act produce anumite
efecte câtă vreme părţile nu se vor prevala de acţiunea în anulare a acestuia.
În cea dea treia opinie, se susţine că tipul nulităţii, respectiv, absolute sau relative, este o chestiune de
drept, ori textul legal se referă la o împrejurare de fapt, adică la aparenţa că acel act este susceptibil de a
produce efecte juridice. Din acest motiv, obiect al infracţiunii de fals material poate şi un înscris lovit
de nulitate, indiferent de tipul acesteia, cu condiţia ca actul să aibă o aparenţă de act ce poate produce
efect juridice. Până la constatarea nulităţii, acest act va putea să producă efecte juridice.
Cu privire la actul nul, se impune o precizare. Credem că actul lovit de nulitate va putea fi obiect al
falsului material, dacă se comite de orice altă persoană decât cea care a participat la falsificarea lui. Pentru
falsificatori acest act nu poate avea nici o minimă aparenţă de act oficial, fiind doar un fals. Asta nu
înseamnă că, folosirea înscrisului „falsificat” din nou de primii infractori, scapă de sub incidenţa penală.
Ei vor răspunde pentru infracţiunea de uz de fals.
Legea penală stabileşte că pot fi obiect al falsului material atât înscrisurile oficiale propriu-zise (acte
autentice, diplome de absolvire, acte de stare civilă etc.), cât şi înscrisuri asimilate celor oficiale (art. 288
alin. 3 C pen. prevede că: Sunt asimilate cu înscrisurile oficiale biletele, tichetele sau orice alte
imprimate producătoare de consecinţe juridice.)
Subiectul activ. Subiectul activ este general. Această infracţiune poate fi comisă şi de o persoană
juridică. De exemplu, o persoană juridică, pentru a proba existenţa unui drept, va falsifica un înscris
oficial (un titlu de proprietate a unui imobil, o autorizaţie de construcţie).
Latura obiectivă. Actul de executare constă într-o acţiune de falsificare. Ea poate să constea în
contrafacerea scrierii înscrisului oficial, atunci când se imită un înscris oficial. Ea poate să constea în
subscrierea actului, adică semnarea în fals a înscrisului respectiv etc., sau poate să constea în alterarea
înscrisului, prin modificarea unor aspecte ale înscrisului (adăugiri, ştergerea unor elemente ale
înscrisului etc.).
Dacă, de exemplu, într-un înscris oficial este trecută în mod eronat o adresă greşită, iar o
persoană corectează acest înscris, nu suntem în prezenţa unei falsificări cu consecinţe penale, deoarece
actul exprimă adevărul doar după corectare.
O astfel de procedură nu este legală, dar asta nu însemnă că ea îndeplineşte condiţiile de
tipicitate ale infracţiunii de fals. Într-o astfel de ipoteză lipseşte şi intenţia autorului, ca acţiunea de
„falsificare” să producă consecinţe juridice.
S-a considerat că nu suntem în prezenţa unei acţiuni de falsificare atunci când autorul fabrică nişte
scrisori, care anterior erau la dosarul unei cauze şi care dispăruseră, dacă noile scrisori, fabricate au
acelaşi conţinut cu cele dispărute, eman dela acelaşi expeditor şi au şi semnătura expeditorului iniţial
 Trebuie ca acţiunea de falsificare să fie de natură să producă consecinţe juridice. Este necesar, pe
de o parte, ca înscrisul să conţină o manifestare de voinţă de natură a produce efecte juridice, iar, pe de
altă parte, ca înscrisul falsificat să aibă o minimă aparenţă de veridicitate. Dacă falsificarea, deşi reală nu
este de natură să producă efecte juridice, atunci fapta nu mai este tipică. Astfel, s-a considerat că lipseşte
posibilitatea unui prejudiciu în cazul în care după ce debitorul şi-a plătit datoria faţă de creditor, a uitat să-
i ceară un document prin care să ateste acest lucru şi, de teamă să nu i se mai ceară încă o dată plata,
întocmeşte o chitanţă în fals în care atestă că a plătit suma datorată creditorului.
Fapta se consumă în mom falsificării înscrisului dacă acţ este de nat să producă consecinţe juridice.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau eventuală. Intenţia se referă atât la
prevederea agentului că actul ce se falsifică este un înscris oficial, dar şi faptul că această falsificare este
de natură să producă consecinţ jur Mobilul sau scopul autorului sunt indiferente pt reţin intenţiei acestuia.
Elementul subiectiv al falsificării există şi în ipoteza în care scopul urmărit este unul legitim
sau când scopul este dovedirea unui lucru adevărat. De exemplu, agentul falsifică un proces verbal de
contravenţie, în care consemnează şi obiecţiile sale, pe care le-a avut la momentul redactării procesului
verbal, dar pe care agentul constatator nu le-a consemnat în conţinutul procesului verbal. Aceasta
pentru că actul, după adăugare, nu mai exprimă voinţa celui care a redactat actul, adică agentul
constatator, indiferent dacă acesta din urmă nu şi-a îndeplin obligaţ de a consemna obiecţiile contravenient
Tentativa se pedepseşte.
Sancţiune. Fapta se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani.
Fapta are o formă agravată atunci când falsul este comis de un funcţionar în exerciţiul
atribuţiilor de serviciu.
Tentativa se pedepseşte.
Sancţiune. Forma agravată se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.
Falsul intelectual
Art. 289 C pen. incriminează falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către
un funcţionar aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări
necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu ştiinţă de a insera unele date sau împrejurări.
Elementul de particularitate este dat de momentul şi modul în care se falsifică un înscris oficial şi de
calitatea specială a subiectului activ.
Obiectul material, ca şi la infracţiunea de fals, este un înscris oficial. Înscrisul în care se consemnează
date neadevărate nu poate fi obiect al falsului material pentru acelaşi funcţionar, deoarece înscrisul pentru
infractor nu este unul oficial, însă pentru terţi acesta poate fi obiect al falsului material.
Subiectul activ este calificat, adică un funcţionar aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu.
Infracţiunea este proprie, dar, prin excepţie, este posibil coautoratul, atunci când obligaţia de a consemna
aparţine unei comisii. În acest caz, membrii comisiei care au atestat fapte neadevărate sunt coautori ai
infracţiunii de fals intelectual. Infracţiunea nu poate fi comisă de o persoană juridică în calitate de autor.
Dacă faptele consemnate de funcţionar sunt neadevărate, însă eroarea îi este provocată funcţionatului
de către un terţ cu intenţie, se consideră că fapta reţinută în sarcina terţului este falsul intelectual în
modalitatea participaţiei improprii. De exemplu, i se dictează date inexacte celui care trebuie să le
consemneze într-un înscris oficial, funcţionar nu verif personal datele şi le consemn ca fiind adevărate.
Latura obiectivă. Fapta este o infracţiune comisivă care se poate săvârşi şi prin omisiune atunci
când agentul are obligaţia de a insera unele date şi nu îşi îndeplineşte această obligaţie. Precizarea
expresă a legiuitorului cu privire la omisiune este generată de dorinţa acestuia de a exclude orice
posibilă interpretare, în sensul că săvârşirea faptei prin omisiune ar scăpa de sub incidenţa legii penale.
În primul rând, trebuie să existe o acţiune de falsificare prin atestarea unor fapte sau împrejurări
necorespunzătoare adevărului sau prin omisiunea cu ştiinţă de a insera unele date sau împrejurări.
Prin atestare se înţelege, înscrierea, adeverirea, confirmarea în cuprinsul înscrisului de date sau
fapte neadevărate.
S-a decis că sunt îndeplinite condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de fals intelectual dacă inculpatul,
medic într-o comună, fără să respecte metodologia de eliberare a certificatelor prenupţiale, a eliberat 40
certificate prenupţiale, pe care a înscris, în fals, că solicitanţii au efectuat analizele de laborator
menţionând numere fictive ale buletinelor de analiză şi ale datelor de efectuare a acestora.
Fapta se poate comite şi prin omisiunea intenţionată de a înscrie date sau fapte ce trebuiau să fie
înscrise în cuprinsul documentului întocmit.
Este suficient să se facă o singură menţiune neadevărată pentru ca fapta să fie tipică.
 În al doilea rând, trebuie ca falsificarea să se realizeze cu prilejul întocmirii de către funcţionarul
competent a înscrisului oficial. Spre deosebire de falsul material, la care înscrisul oficial trebuie să
preexiste acţiunii de falsificare, la falsul intelectual înscrisul este falsificat chiar în momentul redactării
acestuia, chiar de către cel care avea competenţa de a-l întocmi. Dacă înscrisul oficial preexistă, atunci
orice alterare a conţinutului acestuia se va încadra la infracţiunea de fals material.
Legiuitorul nu a mai prevăzut drept condiţie faptul ca înscrisul astfel obţinut să fie apt să producă
consecinţe juridice. Este prezumat că orice înscris oficial falsificat cu ocazia întocmirii lui, produce
consecinţe juridice.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau eventuală. Caracterul intenţionat al acestei
infracţiuni rezultă, pe de o parte, din faptul că falsul intelectual este o infracţiune comisivă, iar, pe de altă
parte, pt că legiuit a simţit nevoie de a preciza expres în modalitatea omisivă că fapta se comite cu ştiinţă.
Tentativa se pedepseşte. Fapta se consumă atunci când înscrisul este semnat şi ştampilat de
funcţionarul care l-a întocmit în fals.
În cazul în care un agent comite o infracţiune de evaziune fiscală, falsificând actele care
sunt şi modalităţi de realizare ale unui fals intelectual, acesta va răspunde doar pentru infracţiunea de
evaziune fiscală.
Sancţiune. Fapta se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.
Falsul în înscrisuri sub semnătură privată
Art. 290 C pen. incriminează falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin contrafacerea
scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod, dacă făptuitorul foloseşte înscrisul
falsificat ori îl încredinţează unei alte persoane spre folosire, în vederea producerii de consecinţe jur.
Elementele de particularitate ale acestei infracţiuni prin raportare la falsul material sunt: obiectului
material este un înscris sub semnătură privată şi faptul că este necesar ca înscrisul să fie folosit sau
încredinţat spre folosire.
În doctrină, s-a considerat că prin înscris sub semnătură privată trebuie să se înţeleagă orice înscris
care are un conţinut cu relevanţă juridică, emană de la o persoană particulară şi care este semnat şi datat.
Orice alt înscris, care nu este semnat, fiind doar marcat eventual cu o cruce sau are orice alt semn, din
partea unei persoane care nu ştie sau nu poate semna, nu poate fi obiect material al falsului în înscrisuri
sub semnătură privată.
Într-o altă opinie, s-a considerat că prin înscris sub semnătură privată trebuie să înţelegem orice
înscris care emană de la o pers particulară, poartă o semnătură şi este susceptibil de a prod efecte jur
Un alt autor a definit înscrisul sub semnătură privată ca fiind orice înscris care emană de la o persoană
particulară, semnat şi datat, care conţine o manifestare de voinţă ori constatarea unui act, fapt sau
împrejurări cu semnificaţie juridică şi care este susceptibil de a dovedi existenţa, modificarea sau stingerea
unui drept sau a unei obligaţii. Acest autor adaugă drept condiţie ca înscrisul să aibă un caracter
probator al unei împrejurări, stări sau situaţii, dar păstrează condiţia ca înscrisul să fie semnat.
Un alt autor a definit înscrisul sub semnătură privată ca fiind acel înscris care emană de la o persoană
particulară, care conţine o manifestare de voinţă ori constatarea unui act, fapt sau împrejurări cu
semnificaţie juridică şi care este susceptibil de a dovedi existenţa, modificarea sau stingerea unui
drept sau a unei obligaţii. În cazul acestui autor, se poate observa că din definiţie este înlăturată condiţia
ca acel înscris să fie semnat.
Aceasta marchează o trecere de la teoria materială a falsului, unde accentul cădea pe
dimensiunea formală a textului, de a fi semnat, datat etc., spre teoria intelectuală a falsului unde
accentul cade pe falsificarea unei manifestări de voinţă.
Situaţiile practice ivite au determinat instanţele de judecată să aplice teoria intelectuală a
falsului, reţinând această infracţiune în cazul modificării prin adăugiri a unor acte contabile care nu
sunt semnate şi care nu sunt nici înscris oficiale pentru a se reţine eventual un fals intelectual sau material.
Un înscris sub semnătură privată care a fost autentificat devine un înscris oficial, fiind obiect al
infracţiunii de fals material. Credem că situaţia este similară şi în cazul în care înscrisul dobândeşte dată
certă de la un avocat, sau orice altă instituţie care poate acorda data certă.
S-a considerat că biletele sau tichetele private nu pot fi obiect al falsului de înscrisuri sub semnătură
privată, deoarece acestea sunt lipsite de semnătură drept cerinţă esenţială de existenţa a ob material.
O corespondenţă privată, de regulă, nu este un înscris, decât dacă priveşte o situaţie cu consecinţe
juridice. Dacă însă ea are un caracter probator în anumite circumstanţe particulare, ea poate fi considerată
un înscris sub semnătură privată. De exemplu, scrisoarea de dragoste a unui soţ către amanta sa poate
fi un element de probă în procesul de divorţ cu soţia sa, iar dacă această scrisoare este falsificată se
va putea reţine infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată.
Subiectul activ este general. Infracţiunea se poate comite în calitate de autor şi de o persoană juridică.
Latura obiectivă. Trebuie să existe o acţiune de falsificare a unui înscris sub semnătură privată prin
contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui în orice alt mod.
În doctrină, s-a pus în discuţie problema dacă se poate reţine această infracţiune în sarcina celui care
falsifică un înscris prin contrafacere, pentru a putea proba o împrejurare, pe care din neglijenţă a
uitat să o consemneze într-un înscris la momentul când această împrejurare s-a produs. De exemplu,
debitorul, după ce plăteşte datoria, uită să-i ceară creditorului o chitanţă cum că i-a plătit acea datorie, iar
ulterior întocmeşte el singur o chitanţă, care să ateste plata creanţei şi falsifică semnătura creditorului.
S-a considerat că nu suntem în prezenţa unei acţiuni de falsificare, din moment ce înscrisul ar fi
inutil şi inofensiv, iar folosirea lui nu ar putea crea, contrar adevărului, o probă împotriva unei stări de fapt
existente (dovada că s-a plătit acea datorie). Împărtăşim această opinie care se fundamentează pe teoria
intelectuală a falsului, conform căreia, se susţine că există o acţiune de falsificare doar în măsura în
care se falsifică o manifestare de voinţă, ceea ce nu este cazul în ipoteza de mai sus.
Într-o opinie contrară, s-a susţinut că fapta este tipică, creând o stare de pericol, deoarece înscrisul
este unul falsificat chiar dacă împrejurarea a cărei existenţă o probează este adevărată.
Trebuie ca făptuitorul să folosească înscrisul falsificat sau să îl încredinţeze unei alte persoane spre
folosire, în vederea producerii de consecinţe juridice. Aceasta înseamnă că în sarcina autorului unui
fals în înscrisuri sub semnătură privată nu se va putea reţine şi infracţiunea de uz de fals, deoarece
folosirea înscrisului falsificat este o condiţie a tipicităţii.
Nu are importanţă pentru tipicitatea faptei dacă consecinţele urmărite de agent a se realiza prin
folosirea înscrisului falsificat sau a celor urmărite de cel căruia i s-a încredinţat spre folosire înscrisul
falsificat s-au şi produs efectiv.
Fapta se consumă atunci când înscrisul falsificat este folosit sau încredinţat spre folosire în
vederea producerii de consecinţe juridice.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă, deoarece agentul urmăreşte să producă anumite
consecinţe juridice în momentul folosirii sau încredinţării spre folosire.
Tentativa se pedepseşte şi există atunci când se începe acţiunea de folosire sau încercare de
încredinţare. Simpla falsificare a unui înscris sub semnătură privată nu este o tentativă pedepsibilă,
dacă agentul nu a încercat să-l folosească sau să-l încredinţeze.
Sancţiune. Fapta se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau amendă.
Uzul de fals
Art. 291 C pen. incriminează folosirea unui înscris oficial ori sub semnătură privată, cunoscând că
este fals, în vederea producerii de consecinţe juridice.
Această infracţiune presupune drept condiţie prealabilă existenţa unui înscris falsificat, a cărui situaţie
juridică era cunoscută de autor. Înscrisul fals poate să fie unul oficial sau unul sub semnătură privată.
Subiect activ al infracţiunii poate fi orice persoană. Cel care a falsificat înscrisul şi apoi l-a folosit va
răspunde pentru un concurs de infracţiuni.
Dacă agentul a falsificat în prealabil înscrisul sub semnătură privată, el va comite doar infracţiunea de
fals în înscrisuri sub semnătură privată, deoarece folosirea acestui înscris este o condiţie de tipicitate a
faptei incriminate de art. 290 C pen.
Dacă orice altă persoană, decât autorul falsului, foloseşte înscrisul sub semnătură privată falsificat, ea
va putea răspunde pentru comiterea infracţiunii de uz de fals.
Regula de mai sus se aplică nu doar autorului, ci şi oricărui participant la falsul în înscrisuri sub
semnătură privată.
Latura obiectivă. Fapta se comite prin folosirea unui înscris falsificat în vederea producerii unor
consecinţe juridice. În concret, ea se poate realiza prin prezentarea înscrisului, sau invocarea înscrisului,
în faţa unei autorităţi, sau unei alte persoane pentru a-i crea o imagine denaturată.
De exemplu, se poate comite fapta prin depunerea ca act doveditor a unei acţiuni în justiţie sau pentru
o cerere, prin prezentarea cu ocazia efectuării unei operaţiuni.
Simpla afirmaţie că un anumit lucru se poate dovedi cu acte, pe care agentul le cunoaşte ca
fiind false nu constituie o folosire a unui înscris falsificat. La fel, nu este folosire nici arătarea spre
examinare a unui înscris falsificat sau solicitarea de a fi supus unei expertize neoficiale.
Nu este necesar să se fi reuşit crearea imaginii denaturate, fiind suficient ca folosirea să fie aptă să
producă consecinţe juridice.
Fapta nu este tipică nici atunci când agentul doar deţine un înscris falsificat fără a-l şi folosi
efectiv, chiar dacă eventuala deţinere ar fi realizată cu scopul de a-l folosi ulterior. Această deţinere ar
putea fi considerată ca un act pregătitor sau o tentativă, care nu sunt incriminate în cazul uzului de fals. Nu
se poate reţine infracţiunea de uz de fals în sarcina însoţitorului unui transport care a primit un înscris
falsificat pentru a-l folosi la justificarea transportului în caz de control, pe care l-a purtat asupra sa, fără
a-l prezenta cuiva.
Se consideră că folosirea unui înscris declarat anterior fals nu este susceptibilă să producă efecte
juridice. De principiu, suntem de acord cu această afirmaţie, dar credem că se impun unele precizări.
Credem că pot fi imaginate ipoteze în care un înscris declarat fals să fie folosit ca unul adevărat. De
exemplu, o instanţă declară nul un anumit înscris şi înainte de a se preda acel înscris, agentul
foloseşte înscrisul declarat fals în faţa unui terţ care nu ştia că acel înscris a fost declarat fals. Credem că
nu există nici o diferenţă între agentul care foloseşte înscrisul declarat fals, ca mijloc de a comite o
înşelăciune şi infractorul care obţine un alt înscris falsificat, care încă nu a fost declarat fals, şi îl foloseşte
pentru a înlesni aceeaşi înşelăciune.
Actul oficial subsecvent, emis ca urmare a folosirii de către agent a unui înscris falsificat, nu este un
act fals şi folosirea acestuia nu constituie un uz de fals, câtă vreme nu a intervenit anularea actului
subsecvent care a stat la baza actului oficial. De exemplu, folosirea permisului obţinut ilegal după ce
agentul a depus o adeverinţă falsă de cazier. Aceasta deoarece permisul de conducere exprimă
manifestarea de voinţă reală a emitentului, chiar dacă acesta a fost înşelat de unul din actele depuse.
Conform teoriei materiale a falsului, folosirea fără drept a unui înscris, fără ca acesta să fie fals,
nu îndeplineşte condiţiile de tipicitate. Cel care prezintă organelor de control un bon pentru lemne eliberat
unei alte persoane pentru aceeaşi cantitate de lemne, nu va răspunde pentru infracţiunea de uz de fals.
Din acest motiv, legiuitorul a incriminat în Codul vamal alături de folosirea la autoritatea
vamală a documentelor vamale de transport sau comerciale falsificate (art. 273 C. Vamal) şi folosirea la
autoritatea vamală a documentelor vamale de transport sau comerciale care se referă la alte mărfuri sau
bunuri (art. 272 C. Vamal).
Dacă s-ar aplica teoria intelectuală a falsului am fi în prezenţa unei infracţiuni de uz de fals
indiferent dacă înscrisul era pentru o altă marfă, deoarece s-ar realiza o falsificare a manifestării de
voinţă a emitentului actului.
Dacă folosirea de acte vamale se face la Registrul auto român, fapta nu se încadrează în conţinutul
infracţiunilor din Codul vamal ci a uzului de fals.
Infracţiunea este una instantanee şi nu una continuă, chiar dacă se produc
Dec. pen. nr. 168/1972 a Trib. Jud. Timiş, în RRD nr. 7/1972, p. 147.
Dec. pen. nr. 1090/1971 a Trib. Suprem, în RRD nr. 2/1970, p. 169.
Dec. nr. XIX / 2006 a ÎCCJ dată într-un Recurs în interesul legii
ulterior efecte ale folosirii actului falsificat. Această urmare nu modifică natura juridică a acestei infracţ
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie dir, deoarece agentul urmăreşte prod unor consec jur
Fapta are o modalitate atenuată atunci când înscrisul falsificat este unul sub semnătură privată,
deoarece pedeapsa este mai redusă. Apare ca discutabil faptul dacă aceasta este o formă atenuată sau este
o infracţiune distinctă, deoarece folosirea unui înscris sub semnătură privată nu realizează în nici un fel
conţinutul infracţiunii în formă de bază, şi anume folosirea unui înscris oficial falsificat.
Fapta se consumă în momentul folosirii înscrisului în vederea producerii de consecinţe juridice.
Tentativa nu se pedepseşte.
De lege ferenda, s-a propus introducerea unei cauze de nepedepsire a uzului de fals, dacă autorul
împiedică producerea urmărilor specifice, deoarece agentul ar putea fi cointeresat în evitarea sancţionării,
iar curmarea urmărilor activităţii infracţionale ar fi şi în interesul societăţii.
O astfel se soluţie ar fi întemeiată, cu atât mai mult cu cât acţ de falsificare ar fi oricum sancţionată.
Sancţiune. Fapta se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani, când înscrisul este oficial şi cu
închisoare de la 3 luni la 2 ani, când înscrisul este sub semnătură privată.
Falsul în declaraţii
Art. 292 C pen. incriminează declararea necorespunzătoare adevărului, făcută unui organ sau
instituţii de stat ori unei unităţi dintre cele la care se referă art. 145, în vederea producerii de consecinţe
juridice, pentru sine sau pentru altul, atunci când, potrivit legii sau împrejurărilor, declaraţia făcută
serveşte pentru producerea acelei consecinţe.
 În Codul penal Carol II sfera ipotezelor de fals în declaraţii era mult mai restrânsă. S-a susţinut că art.
292 C pen. actual a incriminat toate variantele
Art. 404 C pen. Carol II „Acela care înaintea unui funcţionar public face declaraţiuni neadevărate
pentru întocmirea unui act public, privitor la starea civilă sau stabilirea identităţii unei persoane, ori
privitor la vreun raport juridic dintre alte persoane, comite delictul de fals în declaraţiuni şi se
pedepseşte cu închisoare corecţională dela 3 luni la un an, amenda dela 2.000 la 5.000 lei şi interdicţie
corecţionala dela unu la 2 ani”.
-posibile de fals în declaraţii producătoare de consecinţe juridice, eliminând ipoteza unor declaraţii
nesusceptibile de a avea un efect juridic. Dacă legea penală nu ar incrimina şi sancţiona o astfel de
faptă, ar însemna să fie lăsate fără ocrotire penală imensul număr de relaţii sociale în mecanismul cărora
declaraţiile făcute oficial au un rol de necontestat.
Credem că ar trebui ca legiuitorul să limiteze sfera de aplicare a acestui text, deoarece înainte de 1989
aproape orice declaraţie se realiza în faţa unui organ de stat sau obştesc, ceea ce nu se mai întâmplă şi
astăzi. Credem că principiul minimei intervenţii a Dreptului penal ar justifica o limitare a aplicabilităţii
acestui text, la ipoteze particulare care lezează în mod semnificativ valorile sociale.
Or, în cazul acestei infracţiuni, spre deosebire de falsul intelectual, întocmirea înscrisului
falsificat este consecinţa declaraţiei unei persoane, alta decât funcţionarul care întocm înscrisul prin care
se consemn declaraţ falsă. În doctrină acesta mai poartă denum de „fals intelectual” comis de un particular
Înscrisul în care este consemnată declaraţia mincinoasă este în mod firesc unul fals.
Subiectul activ este general. Infracţiunea poate fi comisă şi de o persoană juridică atunci când
legiuitorul creează obligaţia pentru o persoană juridică de a face anumite declaraţii.
Latura obiectivă. Trebuie să existe o declaraţie necorespunzătoare adevărului, făcută în faţa unui
organ sau instituţii de stat sau a unei unităţi dintre cele la care se referă art. 145. Declaraţia se poate
face oral sau în scris. De regulă, şi declaraţia făcută oral se consemnează într-un înscris, întocmit de cel
căruia i se adresează declaraţia. S-a susţinut că, deşi condiţia consemnării în scris a declaraţiei nu este
prevăzură expres, aceasta este o condiţie implicită.
Art. 405 C pen. Carol II „Acela care, afară de cazul prevăzut de art. 404, cu ocazia unui interogator
asupra identităţii, situaţiunii sau altor calităţi ale persoanei sale sau ale altuia, face declaraţiuni
neadevărate înaintea unui funcţionar public, aflat în exerciţiul funcţiunii sale, comite delictul de fals
în declaraţiuni şi se pedepseşte potrivit art. 404.
Aceeaşi pedeapsă se aplică şi aceluia care face declaraţiuni neadevărate, în scopul de a induce în
eroare autoritatea publică asupra identităţii stării sale civile sau altor calităţi ale persoanei sale ori ale
alteia, chiar dacă faptul s-a petrecut înaintea unui particular ce ar avea îndatorirea de a înregistra
identitatea persoanelor”.
Până la consemnarea într-un înscris a declaraţiei necorespunzătoare, fapta nu produce o stare de
pericol. Considerăm că este necesar ca declaraţia să fie consemnată într-un înscris, aşa cum se întâmplă de
regulă, sau în orice altă modalitate (înregistrare audio, video etc.) care îndeplineşte cerinţele legale
concrete în care se consemnează respectiva declaraţie. În caz contrar, fapta rămâne la nivelul unei
tentative, deoarece o astfel de declaraţie neconsemnată nu poate produce efecte juridice.
Uneori, o declarare a unui neadevăr se sancţionează nu ca un fals în declaraţii, ci se aplică textul
special care incriminează acea faptă. De exemplu, un martor, deşi face declaraţii neadevărate în faţa
unei instituţii publice cu ocazia audierii sale, nu va răspunde pentru fals în declaraţii, ci pentru mărturie
mincinoasă. Aceasta, în ciuda faptului că procesul verbal în care se consemnează declaraţia
martorului este un act oficial. Scopul acestuia nu este de a releva veridicitatea afirmaţiilor, ci doar
acela că trebuie să conţină declaraţia martorului, care poate fi adevărată sau falsă. Neadevărul
declaraţiei poate fi evidenţiat de celelalte probe administrate sau de celelalte părţi sau participanţi la
procedura judiciară.
S-a susţinut că textul are un caracter subsidiar şi că dacă fapta martorului nu intră sub incidenţa
textului de la mărturie mincinoasă, atunci fapta va fi sancţionată ca fals în declaraţii. Dacă însă grefierul
consemnează în mod intenţionat greşit declaraţia martorului, sau a celorlaltor părţi audiate, atunci el
comite infracţiunea de fals intelectual. Dacă o persoană modifică declaraţia martorului sau unei alte părţi
prin falsificarea procesului verbal în care sunt consemnate aceste date, fapta întruneşte elementele
constitutive ale infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale.
Trebuie ca declararea să se facă în vederea producerii consecinţelor juridice pe care le determină,
potrivit legii sau împrejurărilor, acea declaraţie, pentru sine sau pentru altul. În lipsa acestei
condiţii, o declaraţie, chiar neadevărată, nu îndeplineşte condiţia de tipicitate a acestei infracţiuni.
Ipotezele în care există obligaţia de a da o declaraţie în vederea producerii de consecinţe juridice
trebuie să fie reglementate într-un act normativ, care va conţine şi prevederi cu privire la consecinţele pe
care le poate produce acea declaraţie. S-a considerat că este absolut necesar să se indice actul normativ
care stabileşte că acea declaraţie produce anumite consecinţe juridice.
Aceasta a fost ideea de bază a reglementării acestei infracţiuni, dar astăzi se constată că aproape
orice formular care trebuie completat, indiferent de cel căruia îi este destinat, o instituţie publică sau chiar
una privată, conţine şi precizarea că declararea necorespunzătoare adevărului se sancţionează potrivit
Codului penal, adică precum fals în declaraţii, fără a exista întotdeauna şi vreun act normativ care să
prevadă acest lucru. Credem că o astfel de precizare în formular, în lipsa unui temei legal, nu poate
atrage sancţionarea pentru comiterea falsului în declaraţii, ci se va putea angaja răspunderea penală
pentru o eventuală înşelăciune.
S-a susţinut şi s-a decis că, dacă o persoană face o declaraţie mincinoasă la notar, fapta sa de fals în
declaraţii exclude reţinerea în viitor şi a infracţiunii de uz de fals cu ocazia ulterioară a utilizării actului.
Considerăm că trebuie nuanţată o astfel de opinie.
Dacă declaraţia falsă consemnată este folosită pentru producerea consecinţelor juridice pe care ea le
determină potrivit legii sau împrejurărilor, atunci se va reţine doar infracţiunea de fals în declaraţii şi
eventual infracţiunea de înşelăciune în concurs.
Dacă declaraţia falsă este consemnată într-un înscris, acesta devine un înscris oficial, iar folosirea lui
în alte împrejurări decât cea pentru care a fost dată atrage reţinerea unui concurs de infracţiuni între 292
C. pen. şi art. 291 C pen.
Nu este necesar pentru tipicitatea faptei să se şi producă consecinţele dorite de făptuitor.
Uneori, falsul în declaraţii este incriminat prin dispoziţii speciale, caz în care este absorbit de acestea.
De exemplu, art. 26 din Legea nr. 356/2002 care incriminează falsul în declaraţii în vederea emiterii sau
utilizării instrumentelor de plată electronică.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă, deoarece declararea este făcută cu un
scop special, şi anume producerea unor anumite consecinţe juridice. Autorul trebuie să cunoască şi să
dorească atât inducerea în eroare, cât şi producerea unei consecinţe juridice pentru sine sau pentru altul ca
urmare a declaraţiei false. Lipsa acestei circumstanţe din structura elementului cognitiv şi volitiv
face ca fapta să fie comisă fără intenţia specifică falsului în declaraţii, deci să nu mai fie tipică, deşi s-a
făcut o declaraţie falsă.
Autorul trebuie să aibă, pe lângă reprezentarea caracterului fals al declaraţiei şi reprezentarea
consecinţei juridice pe care o va putea produce declaraţia sa neadevărată, conform legii sau împrejurărilor.
Tentativa nu se pedepseşte. Fapta se consumă în momentul depunerii declaraţiei la organul
competent, dacă este scrisă, sau în momentul când este consemnată în scris sau în orice alt mod declaraţia
orală de cel căruia i se adresează. Chiar dacă o interpretare literală a textului ar duce la concluzia că
elementul material s-a realizat în momentul declaraţiei orale, fără condiţia consemnării, s-a considerat că
simpla declaraţie orală, neconsemnată în scris nu generează nici o stare de pericol. În plus, această
infracţiune trebuie să rămână una privitoare la falsul în înscrisuri.
Sancţiune. Fapta se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau amendă.
Falsul privind identitatea
Art. 293 C pen. incriminează prezentarea sub o identitate falsă ori atribuirea unei asemenea identităţi
altei persoane, pentru a induce sau menţine în eroare un organ sau o instituţie de stat sau o altă unitate
dintre cele la care se referă art. 145 C pen., în vederea producerii unei consecinţe juridice, pentru sine
ori pentru altul.
Legiuitorul a dorit ca prin incriminarea acestei fapte ca falsul în declaraţii cu privire la identitatea
unei persoane să aibă o natură juridică distinctă.
Obiectul material al acestei modalităţi este reprezentat de un înscris care serveşte în mod direct
pentru dovedirea stării civile (certificat de naştere, de căsătorie), pentru legitimare (legitimaţie de serviciu,
de acces etc.) sau de identificare (carte de identitate, paşaport etc.). Nu se includ actele prin intermediul
cărora s-ar putea stabili în mod indirect identitatea (diplome de absolvire, brevete, carduri bancare, acte
contabile etc.).
Subiect activ al acestei infracţiuni poate fi orice persoană.
Latura obiectivă. Trebuie să existe o acţiune de prezentare sub o identitate falsă sau de atribuire
unei alte persoane o identitate falsă.
 Fapta se poate comite prin prezentarea sub o identitate falsă, în formă
orală sau prin intermediul unor înscrisuri false sau folosite fraudulos. Agentul poate induce sau
menţine în eroare atât cu privire la propria identitate, cât şi la identitatea unei alte persoane, prin
atribuirea unei identităţi false acelei persoane.
S-a susţinut că dacă falsul a fost demascat în faţa autorităţii nu se mai poate reţin această infracţ.
În sens contrar, s-a susţinut că fapta este tipică şi atunci când autorităţile nu au fost induse în eroare,
deoarece producerea rezultatului nu este o condiţie de tipicitate, ci doar faptul ca agentul să fi urmărit
acest scop.
Este suficientă prezentarea, fără a fi necesară şi reuşita inducerii în eroare a autorităţii.
A doua modalitatea este reprezentată de atribuirea unei identităţi false unei alte persoane. Dacă
o persoană atribuie unei alte persoane o identitate falsă şi apoi cea de-a doua se prezintă sub această
identitate falsă, cele două persoane nu vor fi participanţi una la fapta celeilalte, ci vor răspunde fiecare
pentru propria faptă.
Pentru a fi tipică fapta trebuie să fie comisă pentru a induce sau menţine în eroare un organ sau o
instituţie de stat sau o altă unitate dintre cele la care se referă art. 145, în vederea producerii unei
consecinţe juridice pentru sine sau pentru altul.
Dacă este indusă în eroare o altă persoană decât cele enumerate de lege, fapta nu este tipică,
indiferent dacă inducerea în eroare a putut sau nu să producă consecinţe juridice.
Deşi jurisprudenţă română era quasi-unanimă în a decide că nu se poate reţine această infracţiune dacă
un cetăţean român se prezintă sub o identitate falsă în faţa unei autorităţi străine, prin Decizia nr. 19/2007
a ÎCCJ dată într-un Recurs în interesul legii, s-a decis că această infracţiune se va reţine atunci când cetăţ
român, aflat în străinătate, se va prezenta sub o identitate falsă în faţa autorităţilor unui stat străin.
Argumentele aduse în favoarea unei asemenea în soluţii sunt în esenţă următoarele:
Deşi se recunoaşte că art. 145 C pen face referire la autorităţilor române, …dar, dacă se ţine seama
de posibilităţile concrete, în continuă extindere, de săvârşire a unor astfel de acte în afara teritoriului
naţional al României, antrenând consecinţe deopotrivă periculoase pentru statul român căruia îi aparţin
făptuitorii, cât şi pentru statele pe teritoriul cărora ele ar fi comise, se impune ca examinarea lor sub
aspectul incidenţei legii penale române să fie realizată şi în raport cu evoluţia de ansamblu a
reglementărilor cu caracter penal adoptate pe plan intern, precum şi a celor internaţionale la care
România a aderat.
Suntem în faţa unei analogii comise în defavoarea celui acuzat. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
motivează că interesele de politică penală impun o extindere a aplicării textului de incriminare a art. 293 C
pen. Credem că acest aspect este unul extrem de periculos. Dacă legiuitorul român consideră că interesele
de politică penală impun aplicarea textului şi în cazul declaraţiilor false cu privire la identitatea persoanei
comis în străinătate, avea posibilitatea să modifice textul de incriminare aşa cum a făcut prin extinderea
textelor de corupţie şi în cazul coruperii unui funcţionar al unui stat străin prin art. 8 ind.1 din L 78/2000.
Credem că prin această interpretare textul încalcă art. 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului. Din însăşi motivarea dată rezultă că Înalta Curte a decis în mod voit să facă o analogie în
defavoarea celui acuzat.
Al doilea argument adus de curte în favoarea soluţiei sale vizează şi faptul că aceste fapte produc
indirect efecte şi asupra autorităţilor române care trebuie să colaboreze cu organele judiciare străine cu
privire la readmisia cetăţenilor români. Acesta argument este tot un argument de oportunitate de
incriminare. El nu este un argument de interpretare extensivă, ci este un argument care ţine de aplicarea
unui text al cărui conţinut este modificat prin interpretare.
Un alt argument invocat este acela al existenţei principiului personalităţii. S-a susţinut că …, prin
textul art. 293 alin. 1 teza I din Codul penal, a fost incriminată fapta de prezentare sub o identitate falsă,
comisă pentru a induce sau a menţine în eroare un organ, o instituţie de stat sau o unitate de interes
public, fără ca incriminarea să fie condiţionată expres de apartenenţa acestor autorităţi la statul român,
se impune ca încadrarea unei atari fapte în textul de lege menţionat să opereze şi în cazul în care
cetăţeanul român săvârşeşte fapta în faţa autorităţilor unui stat străin.
Sub acest aspect, obiectul juridic special al infracţiunii prevăzute în textul de lege menţionat
constă în încrederea publică în identitatea persoanei, adică în deplina concordanţă dintre identitatea sub
care cineva se prezintă în faţa unei autorităţi şi datele reale privind identitatea sa, ceea ce se regăseşte şi
în cazul faptei cetăţeanului român aflat în străinătate care se prezintă sub o identitate falsă autorităţi
unui stat străin.
 A interpreta altfel dispoziţiile legale la care s-a făcut referire ar însemna ca principiul personalităţii
legii penale să nu fie aplicabil în cazul infracţiunii de fals privind identitatea, prevăzută în art. 293
alin. 1 din Codul penal, ceea ce ar fi inadmisibil.
În mod evident că principiul personalităţii nu consacră obligaţia ca legiuitorul român să protejeze
penal interesele autorităţilor unui stat străin dacă acesta nu doreşte să o facă
Dacă un cetăţean al statului străin se prezintă sub o identitate falsă, se aplică textul de incriminare al
acelui stat. Dacă nu există un astfel de text, aplicarea art. 293 alin 1 C pen. este o extensie nejustificată a
aplicării în străinătate a legii penale române.
Reglementarea principiului personalităţii, fără a impune condiţia dublei incriminări, a fost criticată pe
bună dreptate în doctrină.
Din nou ni se aduc argumente de oportunitate şi nu unul de legalitate. Principiul personalităţii nu
obligă la extinderea aplicării unui text de incriminare ci doar aplicarea acelui text, fără
modificări, şi în străinătate. În speţă Înalta Curte nu putea invoca principiul personalităţii decât dacă
o faptă este prealabil incriminată.
Principii aplicării legii penale în spaţiu presupun preexistenţa unui text de incriminare, şi nu invers.
Credem că Înalta Curte, din dorinţa de a rezolva o problemă punctuală legată de procedurile de
readmisie a cetăţenilor români, a făcut o analogie în defavoarea celui acuzat, deşi Procurorul general
solicită o opinie în legătură cu eventualele induceri în eroare a autorităţilor române în mod mediat, atunci
când cetăţeanul român îşi declară o altă cetăţenie pentru a evita procedura de readmisie.
Fapta este tipică şi atunci când agentul, cunoscând că celui căruia i se face prezentarea se află în eroare
cu privire la identitatea persoanei care i se prezintă, îl menţine în eroare prin întărirea convingerii.
Fapta nu poate fi săvârşită fără prealabila existenţă a unei împrejurări de fapt de care sunt legate
anumite consecinţe juridice şi, pentru a putea beneficia de ele, persoana trebuie să-şi dovedească
identitatea. Fără o astfel de stare de fapt, prezentarea sub o identitate falsă ar fi complet irelevantă din
punct de vedere juridic. De exemplu, dacă o persoană întreabă pe stradă o altă persoană cum se numeşte şi
aceasta îşi dă un nume fals, fapta nu intră sub incidenţa legii penale.
De obicei, falsul privind identitatea este o infracţiune-mijloc pentru comiterea unor alte infracţiuni
(înşelăciune, delapidare, favorizarea infractorului etc.).
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă, deoarece trebuie comisă pentru a induce sau
menţine în eroare. Simpla inducere în eroare fără intenţia de a produce efecte juridice nu este tipică.
Fapta se consumă în momentul prezentării sub o identitate falsă, sau în momentul depunerii
înscrisului care atestă o altă identitate a persoanei.
Fapta, în alineatul 2 al art. 293 C pen., are şi o modalitate asimilată şi anume încredinţarea unui
înscris care serveşte pentru dovedirea stării civile ori pentru legitimare sau identificare, spre a fi
folosit fără drept.
În cazul în care o persoană încredinţează un act de identitate pentru a fi folosit fără drept de altă
persoană, iar ceea de-a doua foloseşte acel act atribuindu-şi o identitate falsă, fiecare din cele două
persoane va comite propria infracţiune de fals privind identitatea, prima persoană în modalitatea
încredinţării unui înscris care foloseşte la identificare, iar cea de-a doua persoană în modalitatea
atribuirii unei identităţi false.
Subiectul activ este titularul identităţii încredinţate sau cel care deţine înscrisul, în mod licit sau ilicit.
Latura obiectivă. Fapta se comite prin încredinţarea înscrisului, spre a fi folosit fără drept.
Încredinţarea se poate realiza de cel care deţin în mod licit acel înscris dar şi de cel care l-a obţinut în mod
fraudulos.
Latura subiectivă. Infracţiunea se comite cu intenţie directă, deoarece încredinţarea se realizează cu
scopul de a fi folosit fără drept acel înscris.
Fapta se consumă în momentul încredinţării, indiferent dacă a fost apoi folosit sau nu.
Tentativa este posibilă dar nu se pedepseşte la nici una dintre modalităţi.
Sancţiune. Fapta se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani.
Falsul prin folosirea emblemei Crucii Roşii
Art. 294 C pen. incriminează folosirea fără drept a emblemei sau denumirii de "Crucea Roşie" ori a
unei embleme sau denumiri asimilate acesteia, precum şi folosirea oricărui semn sau oricărei
denumiri care constituie o imitaţie a vreunei asemenea embleme ori denumiri, dacă fapta a cauzat
pagube materiale.
Incriminarea acestei fapte este o consecinţă a adoptării Convenţiei de la Geneva din 1949 cu privire la
îmbunătăţirea sorţii răniţilor şi bolnavilor din forţele armate în campanie.
Sunt puse sub ocrot acestui text şi instituţiil asimilate (Semiluna Roşie, Soarele Roşu, Leul Roşu)
Subiect activ al acestei infracţiuni poate fi orice persoană, chiar şi cel care are dreptul de
principiu să o folosească, dar în cazul concret a folosit-o pe nedrept.
Latura obiectivă. Fapta se comite prin folos fără drept a emblemei, denumirii, sau imitaţii ale acestor
Imitaţia există atunci când prin ansamblul elementelor copia se aseamănă cu originalul şi poate genera
confuzie în rândul publicului.
Când imitaţia este făcută într-un sector străin de preocupările Crucii Roşii, fapta nu are un caracter
ilicit şi nici nu ar putea fi considerată fără drept din perspectiva acestui text de incriminare.
A doua condiţie este ca fapta să fi produs o pagubă Crucii Roşii sau altor persoane.
Latura subiectivă. Infracţiunea se poate comite cu intenţie directă sau eventuală.
Tentativa nu se pedepseşte, nici la forma de bază, nici la cea agravată. Fapta se consumă în momentul
când s-a produs paguba materială.
Sancţiunea. Forma de bază se sancţionează cu închisoare de la o lună la 1 an sau cu amendă.
Această infracţ are şi o formă agravată care se reţin atunci când fapta se săvârşeşte în timp de război.
Dacă însă fapta este comisă în legătură cu operaţiuni militare, fapta este absorbită în conţin art. 351CP.
Sancţiunea. Forma agravată se sancţionează cu închisoarea de la unu la 5 ani.
Folosirea, fără drept, în timp de război şi în legătură cu operaţiile militare, a emblemei ori
denumirii de "Crucea Roşie" sau a celor asimilate acesteia, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 7an
Bogdan Sergiu, Fals în declaraţii. Declaraţie dată de mandatar în faţa notarului public (C.A. Cluj,
secţia penală, decizia nr. 409/R/2007), CDP nr.2/2008
Butiuc Constantin, Deţinerea şi punerea în circulaţie a valorilor falsificate, RDP nr. 3/1998
Ciuncan Dorin, Falsul intelectual în contabilitate, RDP nr. 1/2007
Dan Mihai, Număr fals de înmatriculare, RDP nr. 2/1996
Diaconu G., Infracţiunea de falsificare de monede sau alte valori, RDP nr. 4/1996
Dumitru Ion, Cu privire la înţelesul termenilor de public, funcţionar public şi înscris oficial,
Dreptul nr. 6/1997
Dumitru Ion, Săvârşirea infracţiunii de uz de fals în concurs cu infracţiunile de fals material in
înscrisuri oficiale şi fals privind identitatea, de către persoana care, falsificând un act de identitate, l-a
folosit prezentându-se sub o identitate falsă, Dreptul. nr. 10-11/1995
Duţă Titu, Ţugui Vasile, Consecinţele penale ale simulării preţului în cazul unui contract
autentic de vânzare-cumpărare a unui imobil, Dreptul nr. 2/1994
Georgescu Marin, Încadrarea juridică a faptei săvârşite prin dictarea unor date inexacte la
alcătuirea inventarului, RRD nr. 3/1971
Gheorghiu N., Infracţiunea de fals în acte private şi infracţiunea de uz de fals, J. N. nr. 3/1961
Hecht Valdeman, Încadrarea juridică a schimbării identităţii autovehiculelor prin falsificarea seriei
caroseriei sau motorului, Dreptul nr.12/1996
Iacob Ioan, Pavel Doru, Cu privire la infracţiunea de înşelăciune săvârşită prin folosirea unui
înscris falsificat, RRD nr. 4/1971
Jurj Vasile, Despre falsul intelectual prin omisiune, Dreptul nr. 4/1996
Lungu S., Cu privire la încadrarea juridică a faptei de a falsifica bilete de călătorie, RRD nr. 8/1973
Mureşan Ionel, Dumbravă Vladimir, Încadrarea juridică a faptei de a călători în mijloacele de
transport în comun, în baza unei legitimaţii false de călătorie, RRD nr. 2/1976
Mureşan Ionel, În legătură cu elementul material al infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură
privată, RRD nr. 1/1975
Olaru Ioana, Calificarea juridică a faptei de a declara in faţa notarului public un preţ mai mic decât
cel real, Dreptul nr. 6/1999
Oproiu Al., Rezolvarea unei speţe de fals în acte oficiale, J.N. nr. 3/1992
Papadopol Vasile, Probleme generale privind infracţiunile de fals în înscrisuri, RRD nr.
12/1973
Pătulea Vasile, Condiţii de reţinere a infracţiunii de falsificare de monede sau alte valori. Ordinul de
plată şi biletul la ordin, Dreptul nr. 10/2002
Păvăleanu Vasile, Încadrarea juridică a faptei de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul
neînmatriculat şi cu număr fals de înmatriculare, Dreptul nr.10/1997
Rădulescu Octavian, Aspecte ale falsului intelectual în actele notariale, Dreptul nr. 5/1998
 Rădulescu Octavian, Fapta de a declara în faţa notarului un preţ mai mic decât cel real constituie
infracţiune? Dreptul nr. 9/1998
Salan
410Alexandru, Falsul în înscrisuri. Observaţii critice, RDP nr. 1/2002
Staiu Ion, Infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, RDP nr. 1/2005
Voinea Gheorghe, Falsul în contabilitate şi falsul intelectual, Dreptul nr. 3/1999
Voinea Gheorghe, Falsul în acte contabile, RDP nr. 2/1999
ANEXE
DECIZIE nr. 62 din 18 ianuarie 2007 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal,
precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 56 din Legea nr.
278/2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea
altor legi, excepţie ridicată de Mihaela Mârza în Dosarul nr. 3.003/325/2006 al Judecătoriei Timişoara, de
Sofia Ţămbălaru în Dosarul nr. 2.414/P/2006 al Judecătoriei Târgu Jiu şi de Elena Iulia Ştefănescu în
Dosarul nr. 1.462/85/2006 al Tribunalului Sibiu - Secţia penală. Conexarea dosarelor şi dezbaterile au
avut loc în şedinţa publică din data de 11 ianuarie 2007, în prezenţa autoarei excepţiei, Elena Iulia
Ştefănescu, şi a reprezentantului Ministerului Public, fiind consemnate în încheierea de la acea dată, când
Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru data de 18 ianuarie 2007
CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarelor, reţine următoarele:
Prin încheierile pronunţate în dosarele nr. 3.003/325/2006 al Judecătoriei Timişoara (7 septembrie
2006), nr. 2.414/P/2006 al Judecătoriei Târgu Jiu (13 septembrie 2006) şi nr. 1.462/85/2006 al
Tribunalului Sibiu - Secţia penală (18 septembrie 2006), a fost sesizată Curtea Constituţională cu excepţia
de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006 pentru modificarea şi
completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi, excepţie ridicată în
aceste dosare de către Mihaela Mârza, de Sofia Ţămbălaru şi, respectiv, de Elena Iulia Ştefănescu.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, Mihaela Mârza a susţinut că prin abrogarea art. 205
şi 206 din Codul penal s-au încălcat dispoziţiile cuprinse în art. 16, 20 şi 21 din Constituţie. Sofia
Ţămbălaru a susţinut că abrogarea dispoziţiilor art. 206 şi 207 din Codul penal contravine dispoziţiilor art.
21 din Constituţie, întrucât are ca efect "imposibilitatea contestării de către magistraţi, în justiţia penală, a
activităţii calomnioase a unor ziarişti care, prin articole defăimătoare, conduc la vătămarea imaginii
acestora, nemaipăs- trându-se un just echilibru între interesul general al statului privind imaginea justiţiei
şi dreptul magistraţilor de a-şi apăra onoarea şi demnitatea". Elena Iulia Ştefănescu a susţinut că, întrucât
nu există o lege care să reglementeze şi să sancţioneze delictele de presă, în conformitate cu prevederile
art. 30 alin. (8) ultima teză din Constituţie, abrogarea dispoziţiilor art. 206 şi 207 din Codul penal a creat
un vid legislativ cu consecinţa lipsirii de protecţie juridică a victimelor actelor de defăimare prin presă.
Judecătoria Timişoara a comunicat Curţii Constituţionale opinia sa, în sensul că excepţia de
neconstituţionalitate este neîntemeiată, întrucât abrogarea art. 205 şi 206 din Codul penal reprezintă o
opţiune a legiuitorului în cadrul măsurilor de politică penală, care nu contravine prevederilor
constituţionale invocate.
Judecătoria Târgu Jiu a opinat că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, întrucât
dispoziţiile legale criticate nu încalcă normele constituţionale deoarece "prin abrogarea dispoziţiilor art.
206 şi 207 din Codul penal nu se poate pune în discuţie violarea dreptului constituţional al magistraţilor şi
al oricărei persoane privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil [...], subzistând
posibilitatea fiecăruia de reparare a prejudiciului moral prin promovarea unei acţiuni civile".
Tribunalul Sibiu - Secţia penală a arătat că "vidul legislativ" invocat de autoarea excepţiei "nu
atrage calificarea ca neconstituţională a prevederii incriminate" şi că, în consecinţă, excepţia de
neconstituţionalitate este neîntemeiată.
În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost
comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului,
pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Guvernul a comunicat punctul său de vedere, în sensul că excepţia de neconstituţionalitate este
neîntemeiată, arătând că textul de lege criticat nu instituie nicio discriminare, este în deplină
concordanţă cu tratatele şi convenţiile la care Rom este parte şi nu îngrădeşte liberul acces la justiţie.
Avocatul Poporului consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, întrucât
prevederile legale criticate nu încalcă dispoziţiile constituţionale invocate de autorii excepţiei.
 Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu
privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicată.
CURTEA,examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului
Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile
procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr.
47/1992, reţine următoarele:
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. I pct. 56 din Legea nr.
278/2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi
completarea altor legi, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 601 din 12 iulie 2006,
având următorul cuprins: "Articolele 205, 206, 207 şi 2361 se abrogă."
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d)
din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să se pronunţe asupra
excepţiei de neconsti- tuţionalitate.
Referitor la competenţa sa, Curtea reţine că art. 146 lit. d) din Constituţie nu exceptează de la
controlul de constituţionalitate dispoziţiile legale de abrogare şi că, în cazul constatării
neconstituţionalităţii lor, acestea îşi încetează efectele juridice în condiţiile prevăzute de art. 147 alin. (1)
din Constituţie, iar prevederile legale care au format obiectul abrogării continuă să producă efecte. De
altfel, Curtea Constituţională s-a pronunţat în acelaşi sens prin Decizia nr. 20 din 2 februarie 2000,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 18 februarie 2000.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea constată că aceasta este întemeiată şi
urmează să fie admisă, pentru considerentele ce se vor expune în cele ce urmează
Dispoziţiile art. 205, 206 şi 207 din Codul penal, abrogate prin art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006,
au următorul cuprins:
- Art. 205: Insulta
"Atingerea adusă onoarei ori reputaţiei unei persoane prin cuvinte, prin gesturi sau prin orice alte
mijloace, ori prin expunerea la batjocură, se pedepseşte cu amendă.
Aceeaşi pedeapsă se aplică şi în cazul când se atribuie unei persoane un defect, boală sau infirmitate
care, chiar reale de-ar fi, nu ar trebui relevate.
Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.";
- Art. 206: Calomnia
"Afirmarea sau imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o
persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancţiune penală, administrativă sau
disciplinară ori dispreţului public, se pedepseşte cu amendă de la 2.500.000 lei la 130.000.000 lei.
Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.";
- Art. 207: Proba verităţii
"Proba verităţii celor afirmate sau imputate este admisibilă, dacă afirmarea sau imputarea a
fost săvârşită pentru apărarea unui interes legitim. Fapta cu privire la care s-a făcut proba verităţii nu
constituie infracţiunea de insultă sau calomnie."
Obiectul juridic al infracţiunilor de insultă şi calomnie, prevăzute de art. 205 şi, respectiv, art. 206
din Codul penal, îl constituie demnitatea persoanei, reputaţia şi onoarea acesteia. Subiectul activ al
infracţiunilor analizate este necircumstanţiat, iar săvârşirea lor se poate produce direct, prin viu grai, prin
texte publicate în presa scrisă sau prin mijloacele de comunicare audiovizuale. Indiferent de modul în care
sunt comise şi de calitatea persoanelor care le comit
- simpli cetăţeni, oameni politici, ziarişti etc. -, faptele care formează conţinutul acestor infracţiuni
lezează grav personalitatea umană, demnitatea, onoarea şi reputaţia celor astfel agresaţi. Dacă asemenea
fapte nu ar fi descurajate prin mijloacele dreptului penal, ele ar conduce la reacţia de facto a celor
ofensaţi şi la conflicte permanente, de natură să facă imposibilă convieţuirea socială, care presupune
respect faţă de fiecare membru al colectivităţii şi preţuirea în justa măsură a reputaţiei fiecăruia. De aceea,
valorile menţionate, ocrotite de Codul penal, au statut constituţional, demnitatea omului fiind
consacrată prin art. 1 alin. (3) din Constituţia României ca una dintre valorile supreme. Astfel, textul
citat din Legea fundamentală prevede că "România este stat de drept democratic şi social, în
care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane,
dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale
poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989 şi sunt garantate".
Având în vedere importanţa deosebită a valorilor ocrotite prin dispoziţiile art. 205, 206 şi 207 din
Codul penal, Curtea Constituţională constată că abrogarea acestor texte de lege şi dezincriminarea, pe
această cale, a infracţiunilor de insultă şi calomnie contravin prevederilor art. 1 alin. (3) din Constituţia
României.
În acelaşi sens, Curtea reţine că, aşa cum corect se arată în motivarea excepţiei ridicate în dosarul
Tribunalului Sibiu - Secţia penală, prin abrogarea dispoziţiilor legale menţionate s-a creat un inadmisibil
vid de reglementare, contrar dispoziţiei constituţionale care garantează demnitatea omului ca valoare
supremă. În absenţa ocrotirii juridice prevăzute de art. 205, 206 şi 207 din Codul penal, demnitatea,
onoarea şi reputaţ persoanelor nu mai beneficiază de nicio altă formă de ocrotire juridică reală şi adecvată.
În dezacord cu opinia exprimată în cauză de Judecătoria Târgu Jiu, Curtea Constituţională nu poate
reţine existenţa unei ocrotiri juridice reale prin posibilitatea recunoscută de instanţele judecătoreşti
persoanelor vătămate prin infracţiunile menţionate, de a obţine daune morale în cadrul procesului civil,
deoarece o asemenea formă de ocrotire juridică nu este reglementată explicit, ci este instituită pe cale
jurisprudenţială. Pe de altă parte, recurgerea la procesul civil, întemeiată, prin analogie, pe dispoziţiile art.
998 din Codul civil - care reglementează răspunderea patrimonială pentru prejudiciile produse prin fapte
ilicite -, nu constituie o protecţie juridică adecvată în cazul analizat deoarece dezonoarea este prin natura
sa ireparabilă, iar demnitatea umană nu poate fi evaluată în bani şi nici compensată prin foloase materiale.
Din această perspectivă, Curtea constată că abrogarea art. 205, 206 şi 207 din Codul penal încalcă şi
principiul liberului acces la justiţie, consacrat prin art. 21 din Constituţie, dreptul la un proces echitabil
şi dreptul la un recurs efectiv, prevăzute în art. 6 şi, respectiv, art. 13 din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi principiul egalităţii în drepturi prevăzut de
art. 16 din Constituţie.
Curtea Constituţională reţine că liberul acces la justiţie nu înseamnă numai posibilitatea de a te
adresa instanţelor judecătoreşti, ci şi de a beneficia de mijloace adecvate ocrotirii dreptului încălcat,
corespunzător gravităţii şi periculozităţii sociale a vătămării ce s-a produs. În acelaşi sens, Curtea
Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa, de exemplu în cauzele
Aydin contra Turciei din 1997, Conka împotriva Belgiei din 2002, că efectul esenţial al dispoziţiei
cuprinse în art. 13 din Convenţie constă în a impune existenţa unui recurs intern ce abilitează instanţa
naţională să ofere o "reparaţie adecvată", recursul trebuind să fie "efectiv" atât în cadrul reglementărilor
legale, cât şi în practica de aplicare a acestora.
Or, înlăturarea mijloacelor penale de ocrotire a demnităţii, ca valoare supremă în statul de drept,
determină încălcarea caracterului efectiv al accesului la justiţie în această materie. În plus, Curtea constată
că, prin efectul abrogării analizate, spre deosebire de persoanele ale căror drepturi - altele decât dreptul
la onoare şi la o bună reputaţie - au fost încălcate şi care se pot adresa instanţelor judecătoreşti
pentru apărarea drepturilor lor, victimele infracţiunilor de insultă şi calomnie nu au nicio posibilitate reală
şi adecvată de a beneficia pe cale judiciară de apărarea demnităţii lor - valoare supremă, garantată de
Legea fundamentală.
Curtea nu-şi poate însuşi nici opinia comunicată de Judecătoria Timişoara în sensul că abrogarea art.
205, 206 şi 207 din Codul penal reprezintă o opţiune a legiuitorului în cadrul măsurilor de politică
penală şi că, în consecinţă, excepţia este neîntemeiată. Potrivit art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală,
respectarea Constituţiei este obligatorie, de unde rezultă că Parlamentul nu-şi poate exercita competenţa
de incriminare şi de dezincriminare a unor fapte antisociale, decât cu respectarea normelor şi principiilor
consacrate prin Constituţie. De exemplu, Parlamentul nu ar putea defini şi stabili ca infracţiuni, fără ca
prin aceasta să încalce Constituţia, fapte în conţinutul cărora ar intra elemente de discriminare dintre cele
prevăzute de art. 4 alin. (2) din Legea fundamentală. Tot astfel, Parlamentul nu poate proceda la
eliminarea protecţiei juridice penale a valorilor cu statut constituţional, cum sunt dreptul la viaţă,
libertatea individuală, dreptul de proprietate sau, ca în cazul analizat, demnitatea omului.
Libertatea de reglementare pe care o are Parlamentul în aceste cazuri se exercită prin reglementarea
condiţiilor de tragere la răspundere penală pentru faptele antisociale care aduc atingere valorilor prevăzute
şi garantate de Constituţie.
Curtea constată că abrogarea art. 205, 206 şi 207 din Codul penal contravine şi dispoziţiilor
art. 30 alin. (8) din Constituţie, în cazurile în care infracţiunile de insultă şi calomnie sunt săvârşite
prin presă, textul constituţional menţionat prevede că "delictele de presă se stabilesc prin lege". În
absenţa oricărei distincţii, rezultă că delictele de presă se pot stabili prin lege specială - de exemplu,
printr-o lege a presei, cum se întâmplă în Franţa - sau prin legea penală comună, care este în cazul de
faţă Codul penal. Astfel, dimens constituţională a delicte de presă impune ca acestea să nu poată fi
eliminate din legislaţie, ci, aşa cum s-a arătat, supuse unui regim sancţionator la libera alegere a legiuitoru
Examinând constituţionalitatea abrogării art. 205, 206 şi 207 din Codul penal prin dispoziţiile art.
I pct. 56 din Legea nr. 278/2006, Curtea Constituţională are în vedere şi prevederile privind
libertatea de exprimare, cuprinse în art. 30 din Constituţia României, art. 10 paragraful 2 din Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 19 paragraful 3 din Pactul
internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.
Potrivit art. 30 alin. (1) din Constituţia României, "Libertatea de exprimare a gândurilor, a
opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini,
prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile".
Acelaşi articol al Constituţiei prevede însă în alin. (6) că "Libertatea de exprimare nu poate
prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine".
Limitele libertăţii de exprimare, prevăzute în art. 30 alin. (6) din
Constituţia României, concordă întru totul cu noţiunea de libertate, care nu este şi nu poate fi înţeleasă
ca un drept absolut. Concepţiile juridico-filozofice promovate de societăţile democratice admit că
libertatea unei persoane sie termină acolo unde începe libertatea altei persoane. În acest sens, art. 57 din
Constituţie prevede expres obligaţia cetăţenilor români, cetăţenilor străini şi apatrizilor de a-şi exercita
drepturile constituţionale cu buna-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi. O limitare
identică este, de asemenea, prevăzută în art. 10 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale, în conformitate cu care "Exercitarea acestor libertăţi ce comportă
îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute
de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru [...] protecţia reputaţiei
sau a drepturilor altora [...]", precum şi în art. 19 paragraful 3 din Pactul internaţional cu privire la
drepturile civile şi politice care stabileşte că exerciţiul libertăţii de exprimare comportă îndatoriri speciale
şi responsabilităţi speciale şi că aceasta poate fi supusă anumitor restricţii care trebuie să fie expres
prevăzute de lege, ţinând seama de drepturile sau reputaţia altora.
Din dispoziţiile normative citate rezultă că nu există nicio incompatibilitate între
principiul libertăţii de exprimare şi incriminarea insultei şi calomniei, care să impună dezincriminarea
acestor infracţiuni.
În sfârşit, Curtea constată că incriminări asemănătoare celei cuprinse în textele din Codul penal
referitoare la infracţiunile contra demnităţii, abrogate prin dispoziţiile supuse controlului de
constituţionalitate, unele chiar mai severe, se întâlnesc şi în legislaţiile altor ţări europene, precum:
Franţa, Germania, Italia, Elveţia, Portugalia, Spania, Grecia, Finlanda, Cehia, Slovenia, Ungaria şi altele.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie,
precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d), al art. 29 şi al art. 31 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate
de voturi
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii DECIDE:
Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Mihaela Mârza în Dosarul nr. 3.003/325/2006 al
Judecătoriei Timişoara, de Sofia Ţămbălaru în Dosarul nr. 2.414/P/2006 al Judecătoriei Târgu Jiu şi de
Elena Iulia Ştefănescu în Dosarul nr. 1.462/85/2006 al Tribunalului Sibiu - Secţia penală şi constată că
dispoziţiile art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum
şi pentru modificarea şi completarea altor legi, partea referitoare la abrogarea art. 205, 206 şi 207 din
Codul penal, sunt neconstituţionale.
Definitivă şi general obligatorie.
Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului. Pronunţată în şedinţa publică
din data de 18 ianuarie 2007.-****-
OPINIE SEPARATĂ
Ceea ce ne desparte de considerentele reţinute de majoritatea membrilor Curţii Constituţionale pentru
a admite excepţiile şi a constata neconsti- tuţionalitatea dispoziţiilor art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006
nu este optica diferită în legătură cu importanţa relaţiilor sociale privitoare la apărarea demnităţii umane şi
a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, la libertatea de exprimare, la viaţa intimă, privată şi
familială, la onoare sau la propria-i imagine, ci aprecierea diferită a libertăţii legiuitorului în alegerea
mijloacelor prin care înţelege să-şi îndeplinească obligaţia constituţională de a apăra aceste valori şi de a
asigura exercitarea efectivă a acestor drepturi şi libertăţi.
Suntem de acord că demnitatea umană, consacrată ca valoare supremă chiar prin principiile
generale ale Constituţiei, cu garanţia prevăzută la art. 30 alin. (6) din Legea fundamentală, obligă
legiuitorul ca prin elaborarea legislaţiei şi prin aplicarea acesteia să asigure ocrotirea adecvată, efectivă şi
eficientă a acestei valori. Constituţia însă nu stabileşte mijloacele juridice prin care trebuie realizată
ocrotirea diferitelor valori sociale. Aceasta este lăsată la libera apreciere a legiuitorului. Politica
penală a statului poate avea diferite imperative şi priorităţi, în diferite perioade de timp, determinate de
frecvenţa, gravitatea şi consecinţele anumitor fapte antisociale. În raport cu acestea, legiuitorul
stabileşte mijloacele juridice prin care se poate realiza protecţia diferitelor relaţii sociale, inclusiv
aprecierea gradului de pericol social al anumitor fapte, care trebuie încriminate şi combătute prin aplicarea
unor sancţiuni penale.
Având în vedere aceste prerogative, aparţinând exclusiv legiuitorului, aprecierea că în prezent nu
se impune apărarea prin mijloace de drept penal a demnităţii, reputaţiei şi a dreptului persoanei la
propria imagine şi în consecinţă, dezincriminarea faptelor de insultă şi de calomnie nu contravine
niciunei norme constituţionale, constituind doar o problemă de oportunitate şi de justificare practică.
Operând această dezincriminare, legiuitorul a avut în vedere că legislaţia
în vigoare în alte ramuri ale dreptului asigură suficiente mijloace pentru combaterea şi sancţionarea
faptelor ce lezează demnitatea, onoarea şi reputaţia persoanei. Nereglementarea explicită a răspunderii
civile şi a sancţiunilor de această natură, aplicabile în cazul faptelor de insultă şi calomnie, nu înseamnă
vid legislativ. Dacă practica instanţelor judecătoreşti a stabilit existenţa unor temeiuri juridice
corespunzătoare pentru sancţionarea acestor fapte şi apărarea intereselor legitime ale victimelor lor, ea
demonstrează că, în realitate, nu există un vid legislativ, iar dacă se impune completarea,
modificarea sau perfecţionarea legislaţiei, aceasta intră în atribuţiile exclusive ale legiuitorului.
Demnitatea umană nefiind evaluabilă în bani, iar afectarea acesteia fiind ireparabilă prin sancţiuni cu
caract civil, nici sancţiunile cu caracter penal nu sunt de natură să asigure mai multe satisfacţ pe acest plan
Nu putem omite nici existenţa unui alt viciu de ordin constituţional şi legal al soluţiei adoptate
cu votul majorităţii membrilor Curţii Constituţionale. Potrivit prevederilor art. 2 alin. (3) din Legea nr.
47/1992 "Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a
fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului."
Decizia la care se referă prezenta opinie separată a fost pronunţată în cadrul controlului concret
a posteriori de constituţionalitate. Art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006 a produs efecte juridice de la data
intrării în vigoare a legii, după acea dată nemaifiind posibilă tragerea la răspundere penală a celor care au
săvârşit faptele prevăzute de fostele articole 205 şi 206 din Codul penal. Decizia Curţii
Constituţionale, determinând, prin efectele sale, suspendarea efectelor normei juridice declarate ca fiind
neconstituţionale, face ca de la data publicării sale în Monitorul Oficial al României, Partea I, să reintre în
vigoare dispoziţiile art. 205 şi 206 din Codul penal, ceea ce echivalează cu încriminarea din nou a faptelor
de insultă şi de calomnie, încriminare ce intră în competenţa exclusivă a legiuitorului. În aceste condiţii,
Curtea Constituţională devine legislator pozitiv, drept ce nu îi este conferit nici de Constituţie şi nici de
propria-i lege organică.JUDECĂTOR, Ioan Vida, PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
JUDECĂTOR, Kozsokar Gabor
OPINIE CONCURENTĂ
În consens cu majoritatea judecătorilor Curţii, consider că dispoziţiile legale menţionate sunt
neconstituţionale. Consider însă, totodată, fără a nega neapărat forţa şi coerenţa argumentării care impune
o asemenea soluţie, că anumite sublinieri, nuanţări şi explicitări, în cuprinsul său, ar fi fost benefice.
Prezenta opinie concurentă îşi propune să le înfăţişeze.
Achiesând la teza caracterului neconstituţional al dispoziţiilor legale în cauză, opinez, însă, că acesta
este determinat, în primul rând, de încălcarea art. 30 alin. (6) din Constituţie, aşa cum rezultă din analiza
ce urmează. După ce, în alin. (1), textul constituţional menţionat defineşte noţiunea de libertate de
exprimare, prin prisma obiectului şi a modalităţilor de exteriorizare, consacrând caracterul lor inviolabil,
în alin. (6) prevede limitele exercitării acesteia şi încă de o manieră tranşantă, ce rezultă din formula
prohibitivă utilizată: "Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a
persoanei şi nici dreptul la propria imagine". Aşadar, în viziunea legiuitorului constituant, libertatea de
exprimare nu are caracter absolut, ci, asemeni oricărui alt drept sau altei libertăţi, este garantată şi
protejată numai în măsura în care este valorificată în mod legitim, cu respectarea şi, deci, fără a aduce
atingere drepturilor sau libertăţilor în egală măsura ocrotite ale altor persoane. Evident, o atare
construcţie nu are în sine nimic insolit, nefăcând decât să dea expresie teoriei abuzului de drept, care poate
şi trebuie considerată una dintre trăsăturile fundamentale ale statului de drept. Valorificarea arbitrară a
libertăţii de exprimare, cu încălcarea limitelor sale constituţionale, o lipseşte de legitimitate şi, prin
aceasta, de protecţia autorităţii publice. De această protecţie urmează să beneficieze, în schimb, titularii
atributelor personale nepatrimoniale astfel încălcate, care vor fi îndreptăţiţi să apeleze la forţa coercitiva a
statului pentru a obţine încetarea încălcării şi repararea eventualului prejudiciu cauzat. O vor putea face
utilizând oricare dintre formele de răspundere juridică prevăzute în sistemul nostru de drept, plenitudinea
de protecţie constituind regula în această materie şi, ca atare, găsindu-şi aplicare, în măsura în care
textul constituţional nu prev expres că una sau alta dintre formele de răspundere nu este incidenţă
Neconstituţionalitatea art. 1 pct. 56 din Legea nr. 278/2006 decurge, aşadar, din împrejurarea că,
interpretând greşit tăcerea legiuitorului constituant cât priveşte modalităţile de răspundere juridică care pot
interveni în ipoteza textului, legiuitorul ordinar a considerat că poate să restrângă mijloacele de protecţie
puse la dispoziţia celui prejudiciat în atributele sale personale, prin exercitarea abuzivă a libertăţii de
exprimare; a făcut-o procedând la dezincriminarea infracţiunilor de insultă şi calomnie, înlăturând, astfel,
răspunderea penală din rândul formelor de răspundere juridică pe care le poate antrena valorificarea
arbitrară, cu consecinţe prejudiciabile, a libertăţii de exprimare.
Pe linia de gândire care aici interesează, este esenţial de subliniat că neprecizarea, în cuprinsul art. 30
alin. (6) din Constituţie, a mijloacelor juridice prin care se asigura ocrotirea valorilor sociale, a căror
încălcare este interzisă tot acolo, nu poate fi înţeleasă ca o legitimare a legiuitorului ordinar de a stabili
aceste mijloace juridice, potrivit propriei sale aprecieri. Într-adevăr, ori de câte ori legiuitorul constituant a
simţit nevoia implicării legiuitorului ordinar în definirea unui drept fundamental sub aspectul conţinutului
şi/sau al limitelor exercitării sale, a consacrat in terminis competenţa acestuia, modalitate utilizată în art.
25 privind dreptul la libera circulaţie, art. 43 privind dreptul la grevă, art. 44 privind dreptul de proprietate
privată etc. Aşa fiind, tăcerea textului constituţional nu poate fi interpretată decât în sensul la care am
subscris, cu consecinţa neconstituţionalităţii soluţiei legislative adoptate.
Dezincriminarea infracţiunilor de insultă şi calomnie a fost susţinută de o mare parte a opiniei publice,
fiind considerată ca o componentă a reformei legislative, de natură să asigure "europenizarea" legislaţiei
autohtone. În condiţiile în care, însă, majoritatea ţărilor europene, inclusiv Franţa, Germania, Spania,
Italia, Elveţia etc., continuă să incrimineze aceste infracţiuni, pretinsul deziderat enunţat apare ca lipsit de
orice suport în realitate. Într-adevăr, nu se vede care ar fi ţările, altele decât cele menţionate, constitutive
de model de politică europeană în această materie şi cărora, ca urmare a abrogării infracţiunilor de insultă
şi calomnie, ar urma să le semene România. Evident, asemenea ţări nu există!
Dezincriminarea insultei şi calomniei şi, prin aceasta, lipsirea de protecţia legii penale a unor valori a
căror încălcare este prohibită prin Constituţie nu numai că este lipsită de un model de referinţă relevant, ci,
totodată, contravine exigenţelor convenţionale internaţionale în materie.
Astfel, potrivit art. 10 pct. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, "exercitarea acestor
libertăţi (libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei, în calitate
de componente ale libertăţii de exprimare, potrivit pct. 1 al aceluiaşi articol - n.n.) ce comportă
îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni
prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea
naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor,
protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora [...]". Am reprodus in terminis
textul acestui articol care constituie sediul materiei, pentru a evidenţia că, în viziunea convenţiei, nu
există nicio incompatibilitate între exercitarea plenară a libertăţii de exprimare şi limitările sau
sancţiunile - inclusiv de natură penală - impuse de ocrotirea unor drepturi şi interese legitime. În
consecinţă, teza, atât de populară la noi şi considerată a avea caracter axiomatic, potrivit căreia
existenţa răspunderii penale este de natură să afecteze libertatea de exprimare, îşi relevă lipsa de
fundament şi caracterul hazardat.
Dacă, pentru raţiunile înfăţişate, pe care le consider peremptorii, soluţia adoptată de Curte, în prezenta
cauză, este corectă pe fond, nu mai puţin se cer examinate, ca o continuare firească şi logică a
preocupărilor declarate, efectele deciziei prin care un text legal abrogator a fost lipsit de eficienţa juridică,
ca urmare a constatării neconstituţionalităţii sale, pentru a vedea dacă şi în ce măsură aceste efecte se
circumscriu cadrului legal de funcţionare a Curţii Constituţionale.
Potrivit prevederilor art. 147 alin. (1) din Constituţie, pe durata a 45 de zile de la publicarea
deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I, textul legal constatat ca fiind neconstituţional este
suspendat de drept, iar după expirarea acestui termen îşi încetează efectele, dacă nu a fost pus de acord cu
prevederile Constituţiei. După cum s-a remarcat, suspendarea de drept a textului abrogator determină
reintrarea în vigoare a dispoziţiilor abrogate.
Or, aşa fiind, s-a susţinut prin soluţia adoptată, Curtea îşi arogă calitatea de legiuitor pozitiv,
contravenind astfel dispoziţiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora "... se pronunţă
numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau
completa prevederile supuse controlului".
O examinare atentă a argumentelor aduse în favoarea acestui punct de vedere îndreptăţeşte serioase
rezerve în ceea ce-l priveşte.
Întrucât, pe de o parte, prin efectul constatării neconstituţionalităţii dispoziţiei abrogatoare, reintră în
vigoare aceleaşi dispoziţii care fuseseră abrogate şi nu altele noi, este dificil de susţinut că astfel
Curtea îşi arogă calitatea de legiuitor pozitiv.
De asemenea, în măsura în care reintrarea în vigoare a dispoziţiilor abrogate nu constituie
decât un efect mediat al deciziei Curţii, de constatare a neconstituţionalităţii dispoziţiei abrogatoare, şi nu
un efect direct al acesteia, nu există suficient temei pentru teza avansată
În sfârşit, în condiţiile în care interdicţia de modificare sau completare, instituită prin art. 2 alin. (3) din
Legea nr. 47/1992, se referă exclusiv la prevederile supuse controlului, iar în prezenta cauză obiectul
controlului îl constituie dispoziţia abrogatoare, în vreme ce supuse modificării sau completării
sunt prevederile abrogate, repuse în vigoare, ca urmare a constatării neconstituţionalităţii celei dintâi,
pretinsa încălcare a textului legal menţionat nu poate fi reţinută. 2007 JUDECĂTOR,
Secţii Unite - Textul integral al deciziilor pronunţate în recurs în interesul legii
DECIZIA Nr. II din 16 ianuarie 2006 1
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE - SECŢIILE UNITE - deliberând asupra recursului în
interesul legii, constată următoarele:
În practica instanţelor judecătoreşti s-a ivit diversitate de opinii cu privire la încadrarea juridică ce
trebuie dată faptei de însuşire pe nedrept de cabluri, linii, echipamente şi instalaţii de telecomunicaţii,
radiocomunicaţii, precum şi de componente de comunicaţii, în cazul în care acestea nu sunt efectiv
integrate într-o reţea sau într-un sistem de comunicaţii.
Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că o atare faptă constituie infracţiunea de furt
calificat prevăzută de art. 209 alin. 3 lit. h) din Codul penal chiar şi în cazul în care cablurile, liniile,
echipamentele şi instalaţiile de telecomunicaţii sau de radiocomunicaţii şi componentele acestora nu
sunt efectiv integrate într-o reţea sau într-un sistem de comunicaţii.
S-a motivat că, în raport cu structura de redactare a art. 209 alin. 3 lit. h) din Codul penal, se impune
să se considere că legiuitorul a urmărit să încadreze în infracţiunea de furt calificat prevăzută de acest text
de lege însuşirea pe nedrept a oricăruia dintre elementele ce intră în compunerea unei reţele sau a unui
sistem de telecomunicaţii ori radiocomunicaţii, independent dacă ele sunt sau nu integrate într-o astfel de
reţea sau în sistem.
Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că fapta de însuşire pe nedrept de cabluri, linii,
echipamente şi instalaţii de telecomunicaţii, radiocomunicaţii, precum şi componente de comunicaţii
constituie infracţiunea de furt calificat prevăzută de art. 209 alin. 3 lit. h) din Codul penal numai dacă, în
momentul sustragerii, acestea erau efectiv integrate într-o reţea sau într-un sistem de comunicaţii aflat sau
nu în funcţiune.
Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiilelegii.
Într-adevăr, în art. 209 alin. 3 lit. h) din Codul penal este inclusă, în sferainfracţiunii de furt calificat,
sustragerea de "cabluri, linii, echipamente şi instalaţii de telecomunicaţii, radiocomunicaţii, precum şi
componente de comunicaţii".
Din această prevedere explicită a legii rezultă că oricare dintre aceste componente de
comunicaţii poate face obiectul infracţiunii de furt calificat prevăzută de art. 208 alin. 1 raportat la
art. 209 alin. 3 lit. h) din Codul penal.
Dar pentru ca fapta de însuşire pe nedrept a unuia sau mai multor elemente componente dintr-o
reţea sau dintr-un sistem de comunicaţii să fie susceptibilă de a fi încadrată în agravanta prevăzută de
acest text de lege, este necesar ca respectivele componente să fi fost integrate efectiv într-o reţea sau într-
un sistem de comunicaţii aflat sau nu în funcţiune. Altfel, dispoziţia de agravare nu ar fi aplicabilă,
deoarece din însăşi reglementarea ce i s-a dat rezultă voinţa legiuitorului ca protecţia penală mai
eficientă să asigure ocrotirea nu numai a sistemelor de comunicaţii aflate sau nu în funcţiune, ci şi a
elementelor din compunerea lor, însă numai în măsura în care sunt integrate efectiv în aceste sisteme.
Raţiunea unei asemenea cerinţe este firească dacă se are în vedere că numai integrarea efectivă
a componentelor de comunicaţii într-o reţea sau într-un sistem le conferă valoarea deosebită impusă de
posibilitatea de a fi folosite numai asamblate potrivit destinaţiei lor specifice.
De aceea, ori de câte ori sustragerile privesc doar cabluri, echipamente sau alte elemente
disparate, neintegrate efectiv în reţea sau sistem de comunicaţii, atari fapte nu pot fi considerate că
întrunesc trăsăturile specifice ale agravantei menţionate, rămânând astfel susceptibile de a fi încadrate,
după caz, într-o altă agravantă sau doar ca simplu act de sustragere vizat de dispoz art. 208 alin. 1 din CP
În această privinţă este de observat că şi forma agravată a infracţiunii de distrugere prevăzută în art.
217 alin. 3 din Codul penal, precum şi infracţiunea de distrugere prevăzută de art. 276 alin 1 din Codul
penal vizează instalaţii sau sisteme în întregul lor, iar nu doar componente neintegrate în acestea.
Aşa fiind, se impune să se considere că dispoziţiile art. 209 alin. 3 lit. h) din Codul penal se referă la
cabluri, linii, echipamente şi instalaţii de telecomunicaţii, radiocomunicaţii, precum şi componente de
comunicaţii efectiv integrate într-o reţea sau într-un sistem de comunicaţii, aflat sau nu în funcţiune, iar nu
doar la elemente componente, separate, ale acestora.
În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară, republicată, şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul
în interesul legii şi a se stabili că fapta de însuşire pe nedrept de cabluri, linii, echipamente şi instalaţii de
telecomunicaţii, radiocomunicaţii, precum şi componente de comunicaţii constituie infracţiunea de furt
calificat prevăzută de art. 209 alin. 3 lit. h) din Codul penal numai dacă, în momentul sustragerii, acestea
erau efectiv integrate într-o reţea sau într-un sistem de comunicaţii aflat sau nu în funcţiune
PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii DECIDE:
Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În aplicarea dispoziţiilor art. 209 alin. 3 lit. h) din Codul penal, stabilesc:
Fapta de însuşire pe nedrept de cabluri, linii, echipamente şi instalaţii de telecomunicaţii,
radiocomunicaţii, precum şi componente de comunicaţii constituie infracţiunea de furt calificat prevăzută
de textul de lege menţionat numai dacă, în momentul sustragerii, acestea erau efectiv integrate într-o
reţea sau într-un sistem de comunicaţii aflat sau nu în funcţiune.
Obligatorie, potriv art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală. Pronunţ în şedinţa publ din16.01.2006

1
DECIZIA Nr. V din 20 februarie 2006
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE - SECŢIILE UNITE - deliberând asupra recursului în
interesul legii, constată următoarele:
În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar în legătură cu
aplicarea dispoziţiilor art. 176 alin. 1 lit. b) din Codul penal în cazul actelor de violenţă săvârşite în
aceeaşi împrejurare, cu intenţia directă sau ind de a ucide, asupra a două pers, dintre care una a decedat.
Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că actele de violenţă comise în aceeaşi împrejurare, cu
intenţia directă sau indirectă de a ucide, asupra a două persoane, dintre care una a decedat, constituie o
singură infracţiune, de omor deosebit de grav, prevăzută în art. 176 alin. 1 lit. b) din Codul penal.
În motivarea acestei opinii s-a relevat că finalitatea avută în vedere prin art. 176 alin. 1 lit. b) din
Codul penal este îndeplinită şi în cazul în care a decedat numai una dintre cele două persoane vizate
prin actele de violenţă comise în scopul de a ucide, considerându-se că este suficient ca autorul să fi
acţionat cu intenţia de a ucide două sau mai multe persoane, iar rezultatul acţiunii să constea în producerea
decesului a cel puţin unei persoane.
Alte instanţe, dimpotrivă, au decis că actele de violenţă săvârşite în aceeaşi împrejurare, cu
intenţia de a ucide, asupra a două persoane, dintre care una a decedat, constituie atât infracţiunea de omor
- simplu, calificat sau deosebit de grav - comisă asupra unei singure persoane, cât şi tentativa de
omor, după caz, simplu, calificat sau deosebit de grav, aflate în concurs.legii.
Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile
Într-adevăr, prin art. 176 alin. 1 lit. b) din Codul penal se prevede căomorul săvârşit "asupra a
două sau mai multor persoane" constituie infracţiune de omor deosebit de grav.
Din această prevedere a legii rezultă că, pentru existenţa infracţiunii de omor deosebit de grav în
forma menţionată, este necesar ca acţiunea, comisă cu intenţia de a ucide, să fie îndreptată împotriva a
două sau mai multe persoane şi să aibă ca rezultat decesul a cel puţin două dintre ele.
În ipoteza în care acţiunea îndreptată împotriva mai multor persoane, cu intenţia directă sau indirectă
de a ucide, are ca rezultat moartea unei singure victime, nu se poate reţine existenţa agravantei
determinate de pluralitatea de victime la care se referă art. 176 alin. 1 lit. b) din Codul penal.
A considera altfel ar însemna să fie depăşită voinţa legiuitorului, exprimată explicit în cadrul
reglementării date prin acest text de lege, potrivit căreia actele de violenţă îndreptate în aceeaşi
împrejurare împotriva unei pluralităţi de victime sunt susceptibile de a fi considerate săvârşite în condiţiile
unei atari agravante numai dacă au avut ca rezultat producerea morţii a cel puţin două persoane.
Aşa fiind, în cazul în care a decedat numai una dintre cele două persoane asupra cărora s-au exercitat
actele de violenţă cu scopul de a ucide, fapta nu va putea fi încadrată în infracţiunea de omor deosebit de
grav prevăzută în art. 176 alin. 1 lit. b) din Codul penal, ci într-o singură infracţiune consumată de omor,
prevăzută în art. 174, respectiv de omor calificat, prevăzută în art. 175, ori de omor deosebit de grav,
prevăzută în art. 176 alin. 1, cu excepţia lit. b), din Codul penal, precum şi în tentativă la una
dintre aceste infracţiuni, deoarece într-un asemenea caz unitatea infracţională legală nu poate subzista.
Prin urmare, câtă vreme actele de violenţă comise în aceeaşi împrejurare, în scopul de a ucide, nu au
produs decesul ambelor victime, fapta nu poate fi încadrată în infracţiunea de omor deosebit de grav
prevăzută în art. 176 alin. 1 lit. b) din Codul penal, după cum o astfel de faptă nu ar putea fi încadrată în
tentativă la această infracţiune decât în cazul când nu s-a produs decesul nici uneia dintre cele două
victime vizate de agresor.
În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară, republicată, şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în
interesul legii şi a se stabili că actele de violenţă săvârşite în aceeaşi împrejurare, cu intenţia de a ucide,
asupra a două persoane, dintre care una a decedat, constituie atât infracţiunea de omor - simplu, calificat
sau deosebit de grav - comisă asupra unei singure persoane, cât şi tentativa de omor, după caz, simplu,
calificat sau deosebit de grav, aflate în concurs, în astfel de situaţii nefiind aplicabilă agravanta
prevăzută în art. 176 alin. 1 lit. b) din Codul penal.
PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii DECIDE:
Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Stabilesc că actele de violenţă cu intenţia de a ucide, săvârşite în aceeaşi împrejurare asupra a două
persoane, dintre care una a decedat, constituie atât infracţiunea de omor - simplu, calificat sau deosebit
de grav - comisă asupra unei singure persoane, cât şi tentativa de omor, după caz, simplu, calificat sau
deosebit de grav, aflate în concurs.
Agravanta prevăzută în art. 176 alin. 1 lit. b) din Codul penal nu este aplicabilă în cazul
faptelor menţionate.
Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică,
astăzi, 20 februarie 2006.

1
DECIZIA Nr. II din 23 mai 2005
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE - SECŢIILE UNITE - deliberând asupra recursului în
interesul legii, constată următoarele:
În legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 197 alin. 2 lit. b1) şi ale art. 203 din Codul penal, în raport
cu prevederile art. 33 lit. b) din acelaşi cod, s-a constatat că instanţele judecătoreşti nu au un punct de
vedere unitar, pronunţându-se în mod diferit cu privire la încadrarea juridică ce trebuie dată faptei de a
întreţine raport sexual cu o persoană de sex diferit, membru al familiei şi rudă în linie directă sau frate ori
soră, săvârşită prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi
exprima voinţa.
Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că fapta respectivă constituie numai infracţiunea
de viol prevăzută de art. 197 alin. 1 şi alin. 2 lit. b1) din Codul penal, considerând că încadrarea juridică
în art. 203 din acelaşi cod, privind infracţiunea de incest, este absorbită în dispoziţia de agravare de la alin.
2 lit. b1) al art. 197 din Codul penal, care se referă la situaţia când "victima violului este membru al famil
Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că o atare faptă, săvârşită de autor asupra unui
membru al familiei, cu care este rudă în linie directă sau frate ori soră, constituie atât infracţiunea de
viol prevăzută de art. 197 alin. 1 şi alin. 2 lit. b1) din Codul penal, cât şi infracţiunea de incest prevăzută
de art. 203 din acelaşi cod, în concurs ideal.
Aceste din urmă instanţe au procedat corect.
Potrivit art. 197 alin. 1 din Codul penal, infracţiunea de viol constă în "Actul sexual de orice natură, cu
o persoană de sex diferit sau de acelaşi sex, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei
de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa", iar, în conformitate cu alin. 2 lit. b1) din acelaşi articol,
împrejurarea dacă "victima este membru al familiei" constituie agravantă.
Pe de altă parte, prin art. 203 din Codul penal se prevede că "Raportul sexual între rude în linie directă
sau între fraţi şi surori" constituie infracţiunea de incest.
Din prevederile acestui din urmă text de lege rezultă astfel că, în cazul în care violul a fost săvârşit
asupra unui membru al familiei, care este rudă în linie directă cu autorul sau frate ori soră cu acesta, fapta
este susceptibilă de a fi încadrată şi în infracţiunea de incest.
Sub acest aspect, este de observat că, în raport cu prevederile art. 33 lit. b) din Codul penal, există
concurs de infracţiuni (ideal) atunci "când o acţiune sau inacţiune, săvârşită de aceeaşi persoană, datorită
împrejurărilor în care a avut loc şi urmărilor pe care le-a produs, întruneşte elementele mai multor infracţ
Aşa fiind, faţă de prevederea menţionată, raportul sexual cu o persoană de sex diferit, care este rudă în
linie directă sau frate ori soră, prin constrângerea acesteia ori profitând de imposibilitatea ei de a se apăra
ori de a-şi exprima voinţa, constituie atât infracţiunea de viol, în forma calificată prevăzută de art. 197
alin. 1 şi alin. 2 lit. b1) din Codul penal, dacă victima este membru al familiei în accepţiunea art.
1491 din Codul penal, cât şi infracţiunea de incest prev de art. 203 din acelaşi cod, în concurs ideal.
De aceea, în măsura în care victima raportului sexual săvârşit în condiţiile prevăzute de art. 197 alin. 1
din Codul penal este rudă în linie directă sau frate ori soră cu autorul, fapta acestuia trebuie încadrată,
după caz, în infracţiunea de viol prevăzută de acest text de lege şi în infracţiunea de incest prevăzută de
art. 203 din Codul penal, dacă nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 1491 din acelaşi cod, referitoare la
"membru de familie", sau în infracţiunea de viol prevăzută de art. 197 alin. 1 şi alin. 2 lit. b1) din Codul
penal şi în infracţiunea de incest prevăzută de art. 203 din Codul penal, dacă victima, rudă în linie directă
sau frate ori soră, locuieşte şi gospodăreşte împreună cu făptuitorul.
A considera altfel ar însemna a lipsi de eficienţă dispoziţia din art. 33 lit. b) din Codul penal, privind
cumulul ideal de infracţiuni, ceea ce ar fi contrar reglementării de ansamblu a concursului de
infracţiuni în sistemul de drept penal românesc
Ca urmare, ţinându-se seama şi de înţelesul restrâns dat noţiunii de "membru de familie" prin art. 1491
din Codul penal, în raport cu care nici nu ar putea fi absorbit în forma agravată a infracţiunii de viol,
prevăzută în art. 197 alin. 2 lit. b1) din Codul penal, decât cazul în care ruda apropiată, victimă a violului,
locuieşte şi gospodăreşte împreună cu făptuitorul, ar însemna să nu se dea nici o semnificaţie penală
situaţiei când victima, rudă în linie directă sau frate ori soră, nu ar locui şi gospodări împreună cu
făptuitorul, ceea ce ar fi inadmisibil, pentru că ar contraveni principiului echivalenţei în incriminarea
actelor infracţionale.
În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 23 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii
declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a se stabili că
raportul sexual cu o persoană de sex diferit, care este rudă în linie directă sau frate ori soră, prin
constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa,
constituie atât infracţiunea de viol prevăzută de art. 197 alin. 1 din Codul penal, cât şi infracţiunea de
incest prevăzută de art. 203 din acelaşi cod, în concurs ideal, iar dacă victima - rudă apropiată - locuieşte
şi gospodăreşte împreună cu făptuitorul, o atare faptă constituie infracţiunea de viol prevăzută de art. 197
alin. 1 şi alin. 2 lit. b1) din Codul penal, în concurs ideal cu infracţiunea de incest prevăzută de art. 203
din acelaşi cod.
PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii DECIDE:
Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În aplicarea dispoz art. 33 lit. b) din Codul penal, referitoare la concursul de infracţiuni, stabilesc:
 Raportul sexual cu o persoană de sex diferit, care este rudă în linie directă sau frate ori soră,
prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa,
constituie atât infracţiunea de viol prevăzută de art. 197 alin. 1 din Codul penal şi alin. 2 lit. b1) din
acelaşi articol (dacă victima locuieşte şi gospodăreşte împreună cu făptuitorul), cât şi infracţiunea de
incest prevăzută de art. 203 din Codul penal, în concurs ideal.
Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi, 23 mai 2005
1
DECIZIA Nr. III din 23 mai 2005
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE - SECŢIILE UNITE - deliberând asupra recursului în
interesul legii, constată următoarele:
În legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 197 alin. 1, art. 198 şi ale art. 201 din Codul penal, instanţele
judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar, pronunţându-se în mod diferit cu privire la înţelesul
expresiei "act sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de acelaşi sex" în sensul
prevederilor art. 197 alin. 1 şi art. 198 din Codul penal, precum şi cu privire la înţelesul atribuit expresiei
"acte de perversiune sexuală" prin art. 201 din Codul penal.
Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că prin "act sexual, de orice natură, cu o persoană de
sex diferit sau de acelaşi sex" se înţelege orice modalitate de obţinere a unei satisfacţii sexuale, atât prin
raport sexual cu o persoană de sex diferit sau prin relaţii sexuale cu o persoană de acelaşi sex, cât şi prin
orice alt act, susceptibil a fi considerat chiar şi de perversiune sexuală, dacă a fost săvârşit prin
constrângerea unei persoane sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa.
Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că prin "act sexual, de orice natură, cu o persoană de
sex diferit sau de acelaşi sex", în accepţiunea prevederilor art. 197 alin. 1 şi art. 198 din Codul penal, se
înţelege orice modalitate de obţinere a unei satisfacţii sexuale prin folosirea sexului sau acţionând asupra
sexului, între persoane de sex diferit sau de acelaşi sex, evident prin constrângere sau profitând de
imposibilitatea persoanei respective de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa.
Aceste din urmă instanţe au procedat corect.
Potrivit art. 197 alin. 1 din Codul penal, infracţiunea de viol constă în "Actul sexual, de orice natură,
cu o persoană de sex diferit sau de acelaşi sex, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea
ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa".
Rezultă deci că, în înţelesul art. 197 alin. 1 din Codul penal, orice modalitate în care au loc
raporturile sexuale între persoane de sex diferit, precum şi relaţiile sexuale între persoane de acelaşi
sex constituie act sexual.
Dar, spre deosebire de actul de perversiune sexuală, actul sexual înseamnă, în primul rând,
penetraţia sexuală, indiferent dacă se realizează prin conjuncţie corporală între agresor şi victimă sau prin
folosirea unui corp străin, iar dacă oricare dintre aceste acte are loc prin una dintre formele de
constrângere menţionate în art. 197 alin. 1 din Codul penal, fapta constituie infracţiunea de viol.
În această privinţă, este de observat că, în cazul actelor sexuale săvârşite între persoane de acelaşi sex,
infracţiunea de viol se realizează prin constrângerea victimei la oricare dintre relaţiile ce se practică în
acest scop între bărbaţi sau între femei, cum sunt sodomia, felaţia sau cunilingusul,
impunându-se sublinierea că, dacă asemenea practici ar fi considerate doar acte de perversiune sexuală, nu
s-ar mai justifica reglementarea de la art. 197 alin. 1 din Codul penal, prin care s-a incriminat şi violul
între bărbaţi sau între femei.
Tot astfel, mai este de observat că victima infracţiunii de viol, atât în cazul când are acelaşi sex
cu agresorul, cât şi atunci când este de sex diferit, poate fi obligată fie să suporte actul sexual din partea
făptuitorului, fie să îndeplinească ea însăşi actul sexual, sub constrângere, asupra acestuia.
Celelalte practici sexuale care, fiziologic, nu sunt apte să producă orgasm şi, deci, nu pot fi
considerate "acte sexuale" în accepţiunea legii, constituie acte de perversiune sexuală, cum ar fi
mângâierile obscene, fetişismul, voyeurismul, exhibiţionismul şi bestialitatea.
Prin natura ei, perversiunea sexuală constă în practicarea de acte nefireşti privind viaţa sexuală, diferite
de cele cu caracter homosexual, concretizate în manifestări aberante ale instinctului sexual, prin care nu se
urmăreşte realizarea unui raport sexual, ci doar obţinerea excitaţiei sexuale nefinalizate.
În raport cu prevederile art. 201 din Codul penal, perversiunea sexuală viciu, care constă în practicarea
de acte lascive, obscene, de lubricitate, în tendinţa de a obţine satisfacţii ale instinctului sexual în
afara a ceea ce este admis ca firesc, este necesar să intervină reacţiunea penală numai atunci când actele
de perversiune sexuală au fost săvârşite în public sau au produs scandal public.
Spre deosebire de perversiunea sexuală viciu, perversiunea sexuală ca manifestare anormală,
ţinând de psihopatologia sexuală, poate duce la săvârşirea unor fapte deosebit de periculoase
contra persoanei, ceea ce face necesar un tratament penal diferenţiat şi eficient, care să îndeplinească şi
rolul de a preveni astfel de manifestări.
Între aceste forme de perversiune sexuală ce vizează în mod vădit anormalitatea s-au remarcat, prin
frecvenţă şi trăsături distinctive, următoarele: sadismul, care constă în provocarea excitaţiei sexuale prin
producerea de suferinţe victimei; masochismul, la care satisfacţia sexuală este determinată numai de
suportarea de către subiect a unei dureri fizice; vampirismul, la care excitaţia sexuală este produsă de
vederea sângelui victimei; mixoscopia, în cazul căreia excitaţia sexuală este provocată de vederea
actului sexual practicat între alte persoane sau la privirea nudităţii.
Asemenea manifestări, cu vădit caracter patologic, necesită nu numai alegerea celor mai adecvate
măsuri de coerciţiune penală, ci pun, nu rareori problema verificării responsabilităţii persoanelor în
cauză şi, evident, a stabilirii măsurilor de siguranţă ce se impune a fi luate.
Aşa fiind, în raport cu considerentele sus-arătate, se impune concluzia că prin "act sexual de orice
natură", susceptibil a fi încadrat în infracţiunea de viol prevăzută de art. 197 din Codul penal şi, respectiv,
în infracţiunea prevăzută de art. 198 din acelaşi cod, se înţelege orice modalitate de obţinere a unei
satisfacţii sexuale prin folosirea sexului sau acţionând asupra sexului, între persoane de sex diferit sau de
acelaşi sex, prin constrângere sau profitând de imposibilitatea persoanei de a se apăra ori de a-şi exprima
voinţa, iar prin "acte de perversiune sexuală", în accepţiunea prevederilor art. 201 din Codul penal, se
înţelege orice alte modalităţi de obţinere a unei satisfacţii sexuale.
În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 23 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul Legii
declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a se
decide în sensul concluziei menţionate.
PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii DECIDE:
Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În aplicarea dispoziţiilor art. 197 alin. 1, cu referire la art. 198 şi 201 din Codul penal, stabilesc:
Prin act sexual de orice natură, susceptibil a fi încadrat în infracţiunea de viol prevăzută de art. 197
din Codul penal, se înţelege orice modalitate de obţinere a unei satisfacţii sexuale prin folosirea sexului
sau acţionând asupra sexului, între persoane de sex diferit sau de acelaşi sex, prin constrângere sau
profitând de imposibilitatea persoanei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa.
Prin acte de perversiune sexuală, în accepţiunea prevederilor art. 201 din Codul penal, se înţelege
orice alte modalităţi de obţinere a unei satisfacţii sexuale decât cele arătate la pct. 1.
Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 23 mai 2005
1
DECIZIA Nr. IV din 26 septembrie 2005
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE - SECŢIILE UNITE - deliberând asupra recursului în
interesul legii, constată următoarele:
În legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 75 alin. 1 lit. b) din Codul penal, în raport cu prevederea
specială de agravare prevăzută la art. 175 alin. 1 lit. c) din acelaşi cod, instanţele judecătoreşti nu au un
punct de vedere unitar, constatându-se că au fost pronunţate soluţii diferite cu privire la problema dacă, în
cazul infracţiunii de omor calificat prevăzute în art. 174 alin. 1, raportat la art. 175 alin. 1 lit. c) din
Codul penal, trebuie reţinută şi circumstanţa agravantă ce se referă la săvârşirea faptei prin violenţe asupra
membrilor familiei.
Astfel, unele instanţe au considerat că prin aplicarea circumstanţei agravante legale prevăzute în art. 75
alin. 1 lit. b) teza a II-a din Codul penal, referitoare la comiterea faptei "prin violenţe asupra membrilor
familiei", concomitent cu reţinerea agravantei speciale prevăzute în art. 175 alin. 1 lit. c) din Codul penal,
constând în săvârşirea omorului "asupra soţului sau unei rude apropiate", nu se atribuie efect dublu
agravant aceleiaşi împrejurări de fapt, întrucât cele două texte de lege nu au conţinut identic, expresia
"membru al familiei" nefiind echivalentă cu aceea de "rudă apropiată".
S-a motivat că raţiunea instituirii circumstanţei agravante prevăzute în art. 75 alin. 1 lit. b) teza a II-a
din Codul penal constă în asigurarea unei protecţii mai eficiente a relaţiilor dintre membrii aceleiaşi
familii, prin stabilirea posibilităţii aplicării unei pedepse mai severe celui care săvârşeşte acte de violenţă
asupra persoanelor din familia sa.
Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că, în cazul săvârşirii infracţiunii de omor calificat
prevăzute în art. 174 alin. 1, raportat la art. 175 alin. 1 lit. c) din Codul penal, nu este posibilă şi reţinerea
circumstanţei agravante prevăzute în art. 75 alin. 1 lit. b) teza a II-a din acelaşi cod, considerând că atâta
timp cât o anumită împrejurare constituie o trăsătură componentă a infracţiunii, care impune reţinerea
caracterului ei calificat, nu se mai justifică agravarea pedepsei prin atribuirea semnificaţiei de
circumstanţă agravantă legală aceleiaşi împrejurări.
Aceste din urmă instanţe au procedat corect.
Într-adevăr, în raport cu prevederile art. 175 alin. 1 lit. c), raportat la art. 174 alin. 1 din Codul
penal, constituie infracţiune de omor calificat, în accepţiunea reglementării date prin aceste texte de lege,
"omorul săvârşit... asupra soţului sau unei rude apropiate".
Potrivit art. 149 alin. 1 din Codul penal, "rude apropiate sunt ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi
surorile, copiii acestora, precum şi persoanele devenite prin înfiere, potrivit legii, astfel de rude".
Pe de altă parte, este de observat că, în conformitate cu art. 75 alin. 1 lit. b) teza a II-a din Codul
penal, constituie circumstanţă agravantă legală împrejurarea dacă infracţiunea a fost săvârşită "prin
violenţe asupra membrilor familiei".
Cum în accepţiunea art. 1491 din Codul penal "prin membru al familiei se înţelege soţul sau ruda
apropiată, dacă aceasta din urmă locuieşte împreună cu făptuitorul", uciderea de către făptuitor a unei
asemenea persoane, pe lângă faptul că întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de omor calificat
prevăzute de art. 174 alin. 1, raportat la art. 175 alin. 1 lit. c) din Codul penal, este săvârşită şi în condiţiile
circumstanţei agravante prevăzute în art. 75 alin. 1 lit. b) teza a II-a din Codul penal.
Dar, atâta vreme cât circumstanţa agravantă legală reglementată prin art. 75 alin. 1 lit. b) din Codul
penal se referă tot la comiterea faptei asupra soţului sau rudei apropiate a autorului, dar cu o sferă de
aplicabilitate restrânsă la cei care locuiesc şi gospodăresc împreună cu acesta, fapta de ucidere a unei
asemenea persoane nu poate intra sub incidenţa ambelor dispoziţii de agravare, deoarece ar însemna ca
aceeaşi împrejurare să constituie temei pentru majorarea repetată a pedepsei aplicabile.
Aşa fiind, în condiţiile în care sfera persoanelor ce pot fi subiect pasiv calificat al infracţiunii
prevăzute de art. 175 alin. 1 lit. c) din Codul penal o cuprinde şi pe aceea, mai restrânsă, a persoanelor la
care se referă circumstanţa agravantă legală reglementată prin art. 75 alin. 1 lit. b) teza a II-a din Codul
penal, această circumstanţă nu mai poate fi reţinută în cazul infracţiunii de omor calificat prevăzute
de art. 174 alin. 1, raportat la art. 175 alin. 1 lit. c) din Codul penal, pentru că s-ar ajunge la o dublă
agravare a răspunderii penale pentru aceeaşi cauză, ceea ce este inadmisibil.
În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004, republicată, şi
ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii
declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a se
stabili că, în cazul infracţiunii de omor calificat prevăzute de art. 174 alin. 1, raportat la art. 175 alin. 1
lit. c) din Codul penal, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 75 alin. 1 lit. b) din acelaşi cod privind
circumstanţa agravantă ce se referă la săvârşirea infracţiunii "prin violenţe asupra membrilor familiei".
PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii DECIDE:
Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă ÎCCJ
Stabileşte că, în cazul infracţiunii de omor calificat prevăzute de art. 174 alin. 1, raportat la art. 175
alin. 1 lit. c) din Codul penal, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 75 alin. 1 lit. b) din acelaşi cod privind
circumstanţa agravantă ce se referă la săvârş infracţiunii "prin violenţe asupra membrilor familiei".
Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţa publică,
astăzi, 26 septembrie 2005.
1
DECIZIA Nr. IX din 24 octombrie 2005
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE - SECŢIILE UNITE - deliberând asupra recursului
în interesul legii de faţă, constată următoarele:
În aplicarea dispoziţiilor art. 215 din Codul penal, instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere
unitar, constatându-se că au fost pronunţate soluţii diferite în legătură cu încadrarea juridică a faptei de
emitere a unui cec, fără acoperirea necesară, în cazul când situaţia este cunoscută şi acceptată de
beneficiar, precum şi a faptei de emitere a cecului, fără acoperirea necesară, în scopul inducerii în eroare a
beneficiarului, cu consecinţa păgubirii acestuia.
 Astfel, unele instanţe au considerat că fapta de emitere a unui cec asupra unei instituţii de credit sau
asupra unei persoane, ştiind că pentru valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară,
constituie infracţiunea de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. 4 din Codul penal, dacă s-a produs o
pagubă beneficiarului cecului, atât în cazul în care beneficiarul nu a avut cunoştinţă că, în momentul
emiterii, nu exista disponibilul necesar acoperirii cecului, cât şi în cazul în care beneficiarul a avut
cunoştinţă de această situaţie.
În motivarea acestui punct de vedere s-a relevat că lipsa intenţiei de inducere în eroare, dedusă
din cunoaşterea şi acceptarea de către beneficiar a completării cecului fără acoperirea necesară, nu
justifică încadrarea unei atari fapte în infracţiunea prevăzută în art. 84 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 59/1934,
cât timp a avut ca urmare producerea unui prejudiciu.
Alte instanţe au încadrat faptele, în ambele modalităţi de săvârşire, în infracţiunea de înşelăciune
prevăzută în art. 215 alin. 4 din Codul penal, considerând că art. 84 alin. 1 pct. 2 din Legea nr.
59/1934 a fost implicit abrogat la data intrării în vigoare a Codului penal adoptat în anul 1936, prin
reglementarea în art. 553 a infracţiunii de înşelăciune în legătură cu emiterea de cecuri, precum şi ca
urmare a încriminării aceleiaşi fapte prin alin. 4 al art. 215 din actualul Cod penal, astfel cum a fost
modificat prin Legea nr. 140/1996.
Au fost şi instanţe care au încadrat fapta, în ambele ipoteze, numai în infracţiunea prevăzută în art. 84
alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 59/1934, apreciind că această încadrare juridică, fiind prevăzută într-o lege
specială, este singura ce se impune a fi adoptată.
În fine, alte instanţe au încadrat distinct cele două fapte în raport cu împrejurarea dacă beneficiarul a
cunoscut şi a acceptat completarea cecului fără ca acesta să aibă acoperirea necesară.
Aceste din urmă instanţe au considerat că fapta de emitere a unui cec,ştiind că pentru
valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară, precum şi fapta de a retrage, după emitere,
provizia, în totul sau în parte, ori de a interzice trasului de a plăti înainte de expirarea termenului de
prezentare, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust, dacă s-a produs o
pagubă beneficiarului cecului, constituie infracţiunea de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. 4 din CP
Tot aceste instanţe au ajuns la concluzia că, dacă beneficiarul a avut cunoştinţă, în momentul
emiterii, că nu exista disponibilul necesar acoperirii cecului, fapta trebuie încadrată în infracţiunea
prevăzută în art. 84 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 59/1934.
Ultimele instanţe au procedat corect.
Într-adevăr, prin art. 84 din Legea nr. 59/1934 au fost indicate faptele care constituie infracţiuni
comise în legătură cu emiterea cecurilor, prevăzându-se, între altele, la alin. 1 pct. 2, că se pedepseşte cu
sancţiunea stabilită în acest text de lege "oricine emite un cec fără a avea la tras disponibil suficient, sau
după ce a tras cecul şi mai înainte de trecerea termenelor fixate pentru prezentare, dispune altfel în
total sau în parte de disponibilul avut".
Este de observat că legiuitorul, referindu-se la faptele pe care le-a incriminat, a precizat că pedeapsa
prevăzută în textul de lege menţionat este aplicabilă "afară de cazul când faptul constituie un delict
sancţionat cu o pedeapsă mai mare, în care caz se aplică această pedeapsă".
Rezultă deci că prin însăşi această lege specială a fost reafirmat principiul potrivit căruia incriminarea
era determinată de dispoziţia care prevedea pedeapsa cea mai grea, ceea ce corespundea şi
reglementării date în acea perioadă cumulului ideal de infracţiuni, preluată ulterior în art. 103 din Codul
penal adoptat în anul 1936.
Ca urmare, faţă de incriminarea faptei la care se referă art. 84 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 59/1934 şi
prin art. 553 din Codul penal menţionat, erau aplicabile aceste din urmă dispoziţii, care prevedeau
pedeapsa cea mai grea
În actualul Cod penal, dându-se un nou cuprins articolului 215 prin Legea nr. 140/1996, s-a prevăzut,
în alin. 4 al acestui articol, că "emiterea unui cec asupra unei instituţii de credit sau unei persoane, ştiind
că pentru valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară, precum şi fapta de a retrage,
după emitere, provizia, în totul sau în parte, ori de a interzice trasului de a plăti înainte de expirarea
termenului de prezentare, în scopul arătat în alin. 1, dacă s-a pricinuit o pagubă posesorului cecului, se
sancţionează cu pedeapsa prevăzută în alin. 2".
În acest fel, legiuitorul a incriminat ca infracţiune de înşelăciune, prin actualul alin. 4 al art. 215 din
Codul penal, atât fapta de emitere a unui cec asupra unei instituţii de credit sau unei persoane, ştiind că
pentru valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară, cât şi fapta de a retrage, după emitere,
provizia, în totul sau în parte, ori de a interzice trasului de a plăti înainte de expirarea termenului de
prezentare, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust, dacă s-a produs o
pagubă posesorului cecului.
Rezultă deci că prejudicierea beneficiarului cecului emis, prin săvârşirea oricăreia dintre faptele de
inducere în eroare arătate mai sus, în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul a unui folos material
injust, constituie infracţiunea de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. 4 din Codul penal.
În cazul în care beneficiarul are cunoştinţă, în momentul emiterii, că nu există disponibilul necesar
acoperirii cecului la tras, fapta nu mai poate constitui însă infracţiunea de înşelăciune prevăzută în art.
215 alin. 4 din Codul penal, deoarece îi lipseşte un element constitutiv esenţial, respectiv inducerea în
eroare, condiţie cerută fără echivoc prin alin. 1 al aceluiaşi articol.
Dar o atare faptă este susceptibilă de a fi încadrată în prevederile art. 84 alin. 1 pct. 2 din Legea nr.
59/1934, potrivit căruia săvârşeşte infracţiunea prevăzută în acest text de lege "oricine emite un cec fără a
avea la tras disponibilul suficient, sau după ce a tras cecul şi mai înainte de trecerea termenelor fixate
pentru prezentare, dispune altfel, în total sau în parte de disponibilul avut".
În această privinţă este de reţinut că prevederile art. 84 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 59/1934, nefiind
abrogate prin Legea nr. 140/1996, ca urmare a introducerii alin. 4 în art. 215 din Codul penal, şi nici prin
dispoziţii anterioare, nu pot fi considerate scoase din vigoare, ele producându-şi efectele.
De aceea, ori de câte ori beneficiarul are cunoştinţă, în momentul emiterii, că nu există disponibilul
necesar acoperirii cecului la tras, astfel că lipseşte elementul constitutiv al inducerii în eroare cerut prin
art. 215 alin. 1 din Codul penal, fapta constituie infracţiunea prevăzută în art. 84 alin. 1 pct. 2 din L
59/1934, iar nu infracţiunea de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. 4 din Codul penal.
În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară, republicată, şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul
în interesul legii şi a se stabili că fapta de emitere a unui cec asupra unei instituţii de credit sau unei
persoane, ştiind că pentru valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară, precum şi fapta de a
retrage, după emitere, provizia, în totul sau în parte, ori de a interzice trasului de a plăti înainte de
expirarea termenului de prezentare, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material
injust, dacă s-a produs o pagubă posesorului cecului, constituie infracţiunea de înşelăciune prevăzută în
art. 215 alin. 4 din Codul penal, iar dacă beneficiarul a avut cunoştinţă, în momentul emiterii cecului, că
nu există disponibilul necesar acoperirii acestuia la tras, fapta constituie infracţiunea prevăzută în art. 84
alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 59/1934.
PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii DECIDE:
Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al parchetului de pe lângă ÎCCJ
În aplicarea dispoziţiilor art. 215 din Codul penal, stabilesc:
Fapta de emitere a unui cec asupra unei instituţii de credit sau asupra unei persoane, ştiind că
pentru valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară, precum şi fapta de a retrage, după
emitere, provizia, în totul sau în parte, ori de a interzice trasului de a plăti înainte de expirarea
termenului de prezentare, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust, dacă
s-a produs o pagubă posesorului cecului, constituie infracţiunea de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin.
4 din Codul penal.
Dacă beneficiarul cecului are cunoştinţă, în momentul emiterii, că nu există disponibilul
necesar acoperirii acestuia la tras, fapta constituie infracţiunea prevăzută de art. 84 alin. 1 pct. 2
din Legea nr. 59/1934.
Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 octombrie 2005
1
DECIZIA Nr. XIX din 12 iunie 2006
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE - SECŢIILE UNITE - Dosar nr. 7/2006
Sub preşedinţia doamnei judecător Lidia Bărbulescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de CJ
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit.
a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la încadrarea juridică a faptei de
folosire de acte vamale false la Registrul Auto Român, în vederea verificării unui autoturism adus din
străinătate cu scopul înmatriculării acestuia.
Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare, fiind prezenţi 84 de judecători din totalul de 113
aflaţi în funcţie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şiJustiţie a fost reprezentat de
procurorul Nicoleta Eucarie.
Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a
susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia, în sensul de a se stabili că
fapta de folosire, cu vinovăţie, de acte vamale false la Registrul Auto Român, în vederea verificării unui
autoturism adus din străinătate în scopul înmatriculării acestuia, constituie infracţiunea de uz de fals
prevăzută în art. 291 din Codul penal.
SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
În practica judiciară a instanţelor s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la
încadrarea juridică ce trebuie dată faptei de folosire de acte vamale false la Registrul Auto Român, în
vederea verificării în scopul înmatriculării unui autoturism adus din străinătate.
Astfel, unele instanţe, considerând că folosirea de acte vamale false la Registrul Auto Român, în
vederea verificării unui autoturism adus din străinătate în scopul înmatriculării, ar constitui o formă
specială a evaziunii fiscale, au încadrat o atare faptă în infracţiunea prevăzută de art. 178 din Legea nr.
141/1997 privind Codul vamal al României.
Alte instanţe, dimpotrivă, au încadrat fapta de folosire a actelor false la Registrul Auto Român în
vederea verificării, în scopul înmatriculării, a unui autoturism adus din străinătate, în infracţiunea de uz
de fals prevăzută în art. 291 din Codul penal, apreciind că o atare încadrare juridică se impune atunci
când actele vamale false sunt folosite pentru producerea unor consecinţe juridice ce constau în
înmatricularea unui autoturism adus din străinătate.
Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii. Prin art. 178 din Legea nr.
141/1997, în vigoare până la data de 19 iunie 2006, se prevede că "folosirea, la autoritatea vamală, a
documentelor vamale, de transport sau comerciale falsificate constituie infracţiunea de folosire de acte
falsificate şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi".
Din această prevedere, care a fost preluată integral în art. 273 din Legea nr. 86/2006 privind Codul
vamal al României, rezultă deci că, pentru existenţa laturii obiective a infracţiunii menţionate, este
necesar să fie întrunite, cumulativ, următoarele condiţii: să fie comisă o acţiune de folosire a unor
documente de transport sau comerciale falsificate, iar această faptă să aibă loc la autoritatea vamală.
Or, în art. 3 din secţiunea a II-a, intitulată "Definiţii de bază", a Legii nr. 141/1997 era prevăzut că
prin autoritate vamală se înţelege "autoritate învestită pentru aplicarea reglementărilor vamale", iar la
lit. e) din cadrul aceluiaşi articol erau date explicaţii în sensul că birou vamal şi punct vamal sunt
"unităţi ale autorităţii vamale în care pot fi îndeplinite, în totalitate sau în parte, formalităţile prevăzute de
reglementările vamale".
În acelaşi sens, prin art. 4 din noul Cod vamal (Legea nr. 86/2006) se precizează, la pct. 3, că
semnificaţia termenului autoritate vamală este aceea de "autoritate învestită, în principal, cu aplicarea
reglementărilor vamale", iar la pct. 4 că semnificaţia termenului birou vamal este aceea de "unitate a
autorităţii vamale în care pot fi îndeplinite, în totalitate sau în parte, formalităţile prevăzute în
reglementările vamale".
Cum, în raport cu prevederile menţionate, Registrul Auto Român nu poate fi considerat autoritate
vamală sau unitate a acesteia, este evident că fapta de folosire a actelor false la Registrul Auto Român în
vederea verificării, în scopul înmatriculării, a unui autoturism adus din străinătate nu este susceptibilă de a
fi încadrată în infracţiunea de folosire de acte falsificate, prevăzută în art. 273 din Legea nr. 86/2006
privind Codvamal al Rom, ce intră în vigoare la 19 iunie 2006, respectiv în art. 178 din L141/1997.
Ca urmare, o atare faptă, de folosire de acte false la Registrul Auto Român, în vederea verificării, în
scopul înmatriculării, a unui autoturism adus din străinătate, se impune a fi examinată prin prisma altor
dispoziţii cu caracter penal
Sub acest aspect, este de observat că prin art. 291 din Codul penal se prevede că "folosirea unui
înscris oficial ori sub semnătură privată, cunoscând că este fals, în vederea producerii unei consecinţe
juridice" constituie infracţiunea de uz de fals prevăzută în art. 291 din Codul penal.
Din moment ce folosirea la Registrul Auto Român de acte vamale false în vederea verificării, în scopul
înmatriculării, a unui autoturism adus din străinătate, prezintă prin trăsăturile sale specifice similitudine
vădită cu conţinutul-tip al infracţiunii de uz de fals, reglementată în cuprinsul art. 291 din Codul penal, o
atare faptă nu poate fi încadrată decât în această infracţiune, în măsura în care caracterul fals al actelor
vamale prezentate a fost cunoscut în accepţiunea prevederilor art. 28 alin. 2 din Codul penal.
Aşa fiind, fapta de folosire de acte vamale false la Registrul Auto Român, în vederea verificării
unui autoturism adus din străinătate în scopul înmatriculării acestuia, întruneşte elementele
constitutive ale infracţiunii de uz de fals prevăzute în art. 291 din Codul penal, iar nu pe cele ale
infracţiunii de folosire de acte falsificate prevăzute în art. 273 din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal
al României (corespunzând art. 178 din Legea nr. 141/1997).
În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr.304/2004, republicată, cu
2
modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 414
din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că fapta de
folosire, cu vinovăţie, de acte vamale false la Registrul Auto Român, în vederea verificării unui
autoturism adus din străinătate cu scopul înmatriculării acestuia, constituie infracţiunea de uz de fals
prevăzută în art. 291 din Codul penal.
PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii DECIDE:
Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului dpl ICCJ
Stabilesc că fapta de folosire, cu vinovăţie, de acte vamale false la Registrul Auto Român, în vederea
verificării unui autoturism adus din străinătate în scopul înmatriculării acestuia, constituie
infracţiunea de uz de fals prevăzută în art. 291 din Codul penal.
Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 iunie 2006
1
DECIZIA Nr. XX din 12 iunie 2006
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE - SECŢIILE UNITE - Dosar nr. 8/2006
Sub preşedinţia doamnei judecător Lidia Bărbulescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi CJ
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite în conformitate cu dispoziţiile
art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul
general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la modul de sesizare a
instanţei în cazul infracţiunii de tulburare de posesie prevăzute în art. 220 din Codul penal, astfel cum a
fost modificat prin articolul unic pct. 2 din titlul IX al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile
proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente.
Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare, fiind prezenţi 84 de judecători din totalul de 113
aflaţi în funcţie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat
de procurorul Nicoleta Eucarie.
Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a
susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se stabili că,
pentru infracţiunea de tulburare de posesie prevăzută în art. 220 din Codul penal, astfel cum a fost
modificat prin articolul unic pct. 2 din titlul IX al Legii nr. 247/2005, sesizarea instanţei se face din oficiu,
prin rechizitoriu.
SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
În practica judiciară nu există un punct de vedere unitar cu privire la modul de sesizare a
instanţei în cazul infracţiunii de tulburare de posesie prevăzute în art. 220 din Codul penal, în conţinutul
ce i s-a dat prin articolul unic pct. 2 din titlul IX al Legii nr. 247/2005.
Astfel, unele instanţe, invocând prevederile art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură
penală, au apreciat că în cazul infracţiunii de tulburare de posesie prevăzute în art. 220 din Codul
penal, modificat prin Legea nr. 247/2005, plângerea prealabilă se adresează direct instanţei de judecată
dacă făptuitorul este cunoscut.
Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că o atare plângere trebuie adresată organelor de
cercetare penală, instanţele putând fi sesizate cu judecarea infracţiunii de tulburare de posesie prevăzute în
art. 220 din Codul penal, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005, numai prin rechizitoriu emis
de procuror.
Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.
Prin art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală se prevede că, dacă făptuitorul este cunoscut,
plângerea prealabilă se adresează instanţei de judecată şi în cazul infracţiunii prevăzute în art. 220CP.
 Această prevedere însă nu poate avea aplicabilitate decât până la data modificării aduse art. 220
din Codul penal prin Legea nr. 247/2005.
Într-adevăr, anterior acestei modificări, prin alin. 4 al art. 220 din Codul penal se prevedea că, în cazul
infracţiunii de tulburare de posesie, "acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate", dacă imobilul se afla în posesia unei persoane private, precum şi că "împăcarea
părţilor înlătură răspunderea penală".
Dar, în urma modificării ce i s-a adus prin articolul unic pct. 2 din titlul IX al Legii nr. 247/2005, alin.
1, 2, 3 şi 4 ale art. 220 din Codul penal au dobândit următorul cuprins:
"Ocuparea, în întregime sau în parte, fără drept, a unui imobil aflat în posesia altuia, fără
consimţământul acestuia sau fără aprobare prealabilă primită în condiţiile legii, ori refuzul de a elibera
imobilul astfel ocupat se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani.
Dacă fapta prevăzută în alin. 1 se săvârşeşte prin violenţă sau ameninţare ori prin desfiinţarea
semnelor de hotar, a reperelor de marcare, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.
Dacă fapta prevăzută în alin. 2 se săvârşeşte de două sau mai multe persoane împreună, pedeapsa este
închisoarea de la 3 la 15 ani.
Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală."
Din examinarea acestui nou conţinut al art. 220 din Codul penal rezultă că, în prezent, punerea
în mişcare a acţiunii penale, pentru infracţiunea prevăzută în acest text de lege, nu mai este
condiţionată de plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Or, în raport cu această nouă reglementare, potrivit căreia punerea în mişcare a acţiunii penale,
pentru infracţiunea prevăzută de art. 220 din Codul penal, nu mai este condiţionată de plângerea prealabilă
a persoanei vătămate, dispoziţiile art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, referitoare la
obligativitatea adresării plângerii prealabile instanţei de judecată, în cazul unei atare infracţiuni, au rămas
fără aplicare
Aşa fiind, modificarea adusă art. 220 din Codul penal prin Legea nr. 247/2005 impune să se
considere că în cazul infracţiunii de tulburare de posesie, prevăzută în acest articol de lege, este
obligatorie efectuarea urmăririi penale, iar instanţa de judecată nu poate fi sesizată decât prin rechizitoriu
emis de procuror.
O asemenea concluzie este impusă şi de reglementarea de ansamblu, vădit mai severă, dată
conţinutului infracţiunii de tulburare de posesie în urma modificărilor aduse art. 220 din Codul penal prin
Legea nr. 247/2005. Această nouă reglementare subliniază că legiuitorul, reapreciind gradul de pericol
social al infracţiunii respective, a înţeles să-l agraveze prin stabilirea de noi limite de pedeapsă, mai
mari, precum şi prin înlăturarea condiţiei referitoare la necesitatea plângerii prealabile adresate
instanţei de judecată, menţinând totodată, faţă de specificul unei atare infracţiuni, posibilitatea ca
răspunderea penală să fie înlăturată în urma împăcării părţilor.
În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se
admite recursul în interesul legii şi a se stabili că pentru infracţiunea de tulburare de posesie prevăzută
în art. 220 din Codul penal, astfel cum a fost modificat prin articolul unic pct. 2 din titlul IX al Legii nr.
247/2005, sesizarea instanţei se face din oficiu, prin rechizitoriu emis de procuror.
PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii DECIDE:
Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Stabilesc că pentru infracţiunea de tulburare de posesie prevăzută în art 220 din Codul penal, astfel
cum a fost modificat prin articolul unic pct. 2 din titlul IX al Legii nr. 247/2005 privind reforma în
domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, sesizarea instanţei se face din
oficiu, prin rechizitoriu.
Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 iunie 2006
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE – SECŢIILE UNITE –
DECIZIA Nr. XXXI/2007
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit.
a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul
în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, cu privire la încadrarea juridică a faptei de pătrundere, în orice mod, într-o locuinţă sau
dependinţe ale acesteia ori într-o curte sau într-un loc împrejmuit ce ţine de domiciliul persoanei, urmată
de săvârşirea unei tâlhării.
Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din
Legea nr. 304/2004, fiind prezenţi 88 de judecători din totalul de 116 în funcţie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.
Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a
susţinut recursul în interesul legii, cerând să fie admis în sensul de a se stabili că, în raport cu
prevederile art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal, infracţiunea de violare de domiciliu se regăseşte ca
element circumstanţial de agravare în conţinutul infracţiunii de tâlhărie comisă într-o locuinţă sau în
dependinţe ale acesteia, care este o infracţiune complexă. Relevând totodată că atât curtea, cât şi locul
împrejmuit ce ţine de domiciliul persoanei nu intră în sfera noţiunilor de locuinţă sau dependinţă la care se
referă agravanta reglementată în cuprinsul art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal, a cerut să se decidă
că, în cazul pătrunderii fără drept în una din acestea, se săvârşeşte infracţiunea de violare de domiciliu,
care nu mai poate fi absorbită în conţinutul infracţiunii de tâlhărie, astfel că, în ipoteza comiterii acestor
două activităţi distincte de către aceeaşi persoană, trebuie să se reţină ambele infracţiuni în concurs real.
SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
I. În practica instanţelor judecătoreşti nu există un punct de vedere unitar cu privire la încadrarea
juridică a faptei de pătrundere, în orice mod, într-o locuinţă sau dependinţe ale acesteia, urmată de
săvârşirea unei tâlhării.
Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că infracţiunea de violare de domiciliu, constând în
pătrunderea fără drept într-o locuinţă sau dependinţe ale acesteia, este absorbită în infracţiunea de tâlhărie,
prevăzută în art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal, săvârşită cu acelaşi prilej.446
S-a motivat că într-un atare caz există o infracţiune unică de tâlhărie, complexă, întrucât infracţiunea
de violare de domiciliu, săvârşită sub forma pătrunderii fără drept într-o locuinţă sau în dependinţe ale
acesteia, este reglementată şi ca circumstanţă de agravare a infracţiunii de tâlhărie, în cuprinsul
prevederilor art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal.
Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că fapta de pătrundere, în orice mod, într-o locuinţă
sau dependinţe ale acesteia, urmată de săvârşirea în acel loc a unei tâlhării, constituie atât infracţiunea de
violare de domiciliu, prevăzută în art. 192 din Codul penal, cât şi infracţiunea de tâlhărie, prevăzută în
art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal, aflate în concurs real.
S-a considerat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 33 lit. a) din Codul penal, referitoare la concursul real
de infracţiuni, ori de câte ori tâlhăria este săvârşită într-o locuinţă sau dependinţe ale acesteia, în urma
comiterii infracţiunii de violare de domiciliu prin pătrunderea fără drept în unul din acele locuri, deoarece
atât activităţile desfăşurate, cât şi rezoluţiile infracţionale sunt distincte şi vizează dispoziţii de
încadrare diferite.
Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.
În cuprinsul art. 211 din Codul penal este incriminată la alin. 1, tâlhăria săvârşită în forma sa tipică,
precizându-se că aceasta constă fie în "furtul săvârşit prin întrebuinţare de violenţe sau ameninţări ori
prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra", fie în "furtul urmat de
întrebuinţarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor
infracţiunii ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea".
Această infracţiune, al cărei caracter complex reiese din reglementarea menţionată, poate fi săvârşită
şi în modalităţile agravate prevăzute la alin. 2, 21 şi 3 din acelaşi articol.
Una dintre modalităţile agravate este şi aceea a săvârşirii infracţiunii de tâlhărie în condiţiile arătate
la art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal, adică "într-o locuinţă sau în dependinţe ale acesteia".
În absenţa unei distincţii legale referitoare la modul în care autorul tâlhăriei a ajuns într-o
locuinţă sau dependinţă a acesteia, de unde îşi însuşeşte bunul prin exercitare de violenţe sau ameninţări,
trebuie admis că această agravantă se realizează atât în cazul în care autorul tâlhăriei accede în mod
legal în locuinţa sau dependinţa respectivă, cât şi atunci când ajunge în acel loc prin pătrundere fără drept,
în condiţiile reglementate prin art. 192 din Codul penal, privind infracţiunea de violare de domiciliu.
 Aşadar, în ipoteza în care autorul tâlhăriei se află în locuinţa sau dependinţa din care îşi însuşeşte
bunul, prin exercitare de violenţe sau ameninţări, fără să fi încălcat în prealabil prevederile art. 192 CP
referitoare la săvârşirea infracţiunii de violare de domiciliu, fapta sa nu va constitui decât infracţiunea
unică de tâlhărie, în formă calificată, prevăzută în art. 211 alin. 21 din Codul penal.
Dacă însă infracţiunea de tâlhărie comisă în circumstanţele prevăzute în art. 211 alin. 21 lit. c) din
Codul penal este precedată de infracţiunea de violare de domiciliu, săvârşită de autor pentru a ajunge în
locuinţa sau dependinţa de unde ulterior îşi însuşeşte un bun prin exercitare de violenţe sa în alte
modalităţi specifice comiterii unei tâlhării, atunci aceste două fapte consecutive, de încălcare a unor
dispoziţii diferite ale legii penale, nu pot fi considerate decât concurente, în sensul dispoziţiilor art. 33 lit.
a) din Codul penal.
În acest sens, este de observat că prin textul de lege arătat, în cuprinsul căruia este reglementat
concursul real de infracţiuni, se prevede că există concurs de infracţiuni "când două sau mai multe
infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi persoană, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna dintre
ele, [...] chiar dacă una dintre infracţiuni a fost comisă pentru săvârşirea sau ascunderea alte infracţiuni".
Ca atare, este evident că fapta de pătrundere fără drept, în orice mod, într-o locuinţă sau
dependinţe ale acesteia, urmată de săvârşirea unei tâlhării, constituie un concurs real între infracţiunea de
violare de domiciliu, prevăzută de art. 192 din Codul penal, şi infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de
art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal.
II. Tot în această materie s-a mai constatat că instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere
unitar nici în legătură cu încadrarea juridică a faptei de pătrundere, în orice mod, într-o curte sau într-un
loc împrejmuit ce ţine de domiciliul persoanei, urmată de săvârşirea unei tâlhării.
Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că pătrunderea, în orice mod, într-o curte sau într-
un loc împrejmuit ce ţine de domiciliul persoanei, urmată de săvârşirea unei tâlhării, constituie o
infracţiune complexă unică, de tâlhărie în formă calificată, prevăzută în art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul
penal, argumentând că într-un asemenea caz actele de executare specifice infracţiunilor de
violare de domiciliu şi de tâlhărie se bazează pe aceeaşi rezoluţie infracţională, iar această unitate de
rezoluţie caracterizează existenţa infracţiunii complexe de tâlhărie.
Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că pătrunderea, în orice mod, într-o curte sau într-un
loc împrejmuit ce ţine de domiciliul persoanei, urmată de săvârşirea unei tâlhării, constituie un concurs
real de infracţiuni între infracţiunea de violare de domiciliu, prevăzută în art. 192 din Codul penal, şi
infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 din Codul penal, fiindu-le incidente dispoziţiile referitoare la
circumstanţa agravantă prevăzută în art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal, motivându-se că locul
împrejmuit ce ţine de domiciliul persoanei, respectiv curtea, nu face parte din locuinţa sau depen- dinţele
ei în sensul acestui text de lege.
Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.
În adevăr, potrivit art. 192 alin. 1 din Codul penal, infracţiunea de violare de domiciliu constă în
"pătrunderea fără drept, în orice mod, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de
acestea, fără consimţământul persoanei care le foloseşte, sau refuzul de a le părăsi la cererea acesteia".
Or, în cadrul circumstanţei agravante prevăzute la art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal nu se
regăseşte şi locul împrejmuit, la care se face referire în art. 192 alin. 1 din Codul penal, sau curtea,
astfel că, în acest caz, infracţiunea de violare de domiciliu nu poate fi concurentă cu infracţiunea de
tâlhărie în formă agravată, prevăzută în art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal, ci numai cu oricare altă
formă de infracţiune de tâlhărie, prevăzută în art. 211 din Codul penal.
Aşa fiind, fapta de pătrundere fără drept, în orice mod, într-o curte sau într-un loc împrejmuit ce
ţine de domiciliul unei persoanei, urmată de săvârşirea unei tâlhării, constituie un concurs real între
infracţiunea de violare de domiciliu, prevăzută în art. 192 din Codul penal, după caz, cu o infracţiune
de tâlhărie, prevăzută în art. 211 din Codul penal, cu excepţia celei incriminate în cadrul circumstanţei
agravante prevăzute în art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal.
În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind reorganizarea
judiciară, republicată, precum şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite
recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie, şi a se decide în sensul celor arătate.
PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:
Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului dpl îccj
1. Fapta de pătrundere, în orice mod, într-o locuinţă sau dependinţe ale acesteia, urmată de
săvârşirea unei tâlhării constituie un concurs real între infracţiunea de violare de domiciliu prevăzută de
art. 192 din Codul penal şi infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal.
2. Fapta de pătrundere, în orice mod, într-o curte sau într-un loc împrejmuit ce ţine de domiciliul
persoanei, urmată de săvârşirea unei tâlhării constituie un concurs real între infracţiunea de violare de
domiciliu prevăzută de art. 192 din Codul penal şi infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 din
Codul penal, cu excepţia circumstanţei incriminate în art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal

DECIZIA Nr. LIX (59)din 24 septembrie 2007

Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 274 din 07/04/2008
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite în conformitate cu dispoziţiile
art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a
examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 61 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 78/2000 în
cazul infracţiunilor prevăzute la art. 256 şi 257 din Codul penal, referitor la problema dacă bunurile ce au
făcut obiectul infracţiunii se restituie persoanelor care le-au dat în cazul în care denunţă fapta anterior
sesizării organului de urmărire penală, precum şi cu privire la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 255 alin. 3 şi
5 din Codul penal, atunci când mituitorul se denunţă, iar fapta este încadrată conform Legii nr. 78/2000.
Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004,
republicată, fiind prezenţi 93 de judecători din totalul de 115 aflaţi în funcţie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de
procurorul Gabriela Scutea, adjunct al procurorului general.
Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a
susţinut recursul în interesul legii, solicitând să fie admis în sensul de a se stabili că dispoziţiile art.
61 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 78/2000, referitoare la nepedepsirea făptuitorului şi restituirea banilor,
valorilor sau oricăror altor bunuri care au făcut obiectul infracţiunii, sunt aplicabile numai în cazul
infracţiunii prevăzute la art. 61 din Legea nr. 78/2000, nefiind incidente şi în cazul infracţiunilor
prevăzute la art. 256 din Codul penal şi, respectiv, la art. 257 din acelaşi cod şi nici în cazul altor
infracţiuni prevăzute de Legea nr. 78/2000.
Totodată, a solicitat să se mai decidă că operarea dispoziţiilor art. 255 alin. 3 şi 5 din Codul penal
este limitată la cazul infracţiunii de dare de mită, prevăzută la art. 255 din Codul penal.
SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
În legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 61 alin. (2) şi (4) din Legea nr.
78/2000, referitoare la nepedepsirea făptuitorului şi restituirea banilor, valorilor sau oricăror altor
bunuri care au făcut obiectul infracţiunii, s-a constatat că instanţele judecătoreşti nu au un pdv unitar
Astfel, unele instanţe au considerat că dispoziţiile art. 61 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 78/2000 se
aplică şi în cazul infracţiunilor prevăzute la art. 256 şi 257 din Codul penal.
Alte instanţe, dimpotrivă, au apreciat că dispoziţiile art. 61 din Legea nr.78/2000, de nepedepsire şi,
respectiv, de restituire a banilor, valorilor sau a oricăror altor bunuri care au făcut obiectul infracţiunii,
sunt aplicabile numai în cazul infracţiunii prevăzute în acest text de lege, iar nu şi în cazul infracţiunilor
prevăzute la art. 256 şi 257 din Codul penal sau al celorlalte infracţiuni la care se referă L78/2000.
Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii. Potrivit art. 61 alin. (1)
din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, introdus
în această lege prin art. I pct. 3 din Legea nr. 161/2003, "promisiunea, oferirea sau darea de bani, de
bunuri ori alte foloase, direct sau indirect, unei persoane care are influenţă sau lasă să se creadă că are
influenţă asupra unui funcţionar, pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile
sale de serviciu, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 10 ani".
Prin alin. (2) al aceluiaşi articol s-a prevăzut că "făptuitorul nu se pedepseşte dacă denunţă
autorităţii fapta mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea faptă".
În fine, în cadrul alin. (3) din articolul menţionat se mai prevede că "banii, valorile sau orice alte
bunuri care au făcut obiectul infracţiunii prevăzute la alin. (1) se confiscă, iar dacă acestea nu se
găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani", pentru ca în alin. (4) să se precizeze
că "banii, valorile sau orice alte bunuri se restituie pers care le-a dat în cazul prev la alin. (2)".
În completarea acestor reglementări, prin art. 19 din aceeaşi lege s-a mai prevăzut că în cazul săvârşirii
infracţiunilor la care se referă prezentul capitol (III), banii, valorile sau orice alte bunuri care au fost date
pentru a determina săvârşirea infracţiunii sau pentru a răsplăti pe infractor ori cele dobândite prin
săvârşirea infracţiunii, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la
despăgubirea acesteia, se confiscă, iar dacă bunurile nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata
echivalentului lor în bani.
În legătură cu aplicarea acestor din urmă prevederi, s-a pus problema dacă dispoziţiile art. 256 alin. 2
şi ale art. 257 alin. 2 din Codul penal nu au fost înlocuite cu dispoziţiile corespunz din legea specială.
Sub acest aspect, este de observat că prevederile Legii nr. 78/2000 cuprind reglementări cu
caracter particular special în raport cu cele existente în Codul penal, în domenii apropiate sau chiar în
aceeaşi materie. Astfel, aşa cum s-a arătat, prin art. 61 din Legea nr. 78/2000 este incriminată fapta de
cumpărare de influenţă, în timp ce prevederile din Codul penal nu o cuprind în sfera lor de
reglementare, sancţionându-l doar pe traficantul de influenţă.
În acelaşi timp, pe când în Legea nr. 78/2000 este reglementată la art. 61alin. (2) denunţarea ca o
cauză specială de nepedepsire, care înlătură în mod firesc şi incidenţa măsurii de siguranţă a confiscării,
prevăzută la art. 19 din aceeaşi lege, în Codul penal nu este instituită o asemenea cauză de nepedepsire
pentru infracţiunile adiacente de primire de foloase necuvenite sau de trafic de influenţă, în cazul acestora
fiind aplicabilă, în toate situaţiile în care se constată existenţa infracţiunilor, măsura confiscării bunurilor
ce au făcut obiectul lor.
Ca urmare, prevederile art. 61 alin. (4) din Legea nr. 78/2000, potrivi cărora "banii, valorile sau
orice alte bunuri se restituie persoanei care le-a dat", nu sunt aplicabile decât atunci când este incidentă
dispoziţia de nepedepsire din alin. (2) al aceluiaşi articol, care se referă numai la sfera restrânsă a
infracţiunii prevăzute la art. 61 alin. (1) din această lege.
De aceea, este evident că aplicarea dispoziţiilor de restituire a bunurilor ce au făcut obiectul
infracţiunii, cuprinse în alin. (4) al art. 61 din Legea nr. 78/2000, nu poate fi extinsă şi la
infracţiunile de primire de foloase necuvenite şi de trafic de influenţă prevăzute restrictiv în art. 256 şi,
respectiv, în art. 257 din Codul penal, deoarece cauza de nepedepsire determinată de denunţarea faptei, cu
consecinţa înlăturării incidenţei confiscării bunului, operează, limitativ, numai în cazul infracţiunilor avute
în vedere de legiuitor.
Aşa fiind, din moment ce în astfel de cazuri nu există identitate de situaţie juridică, nu se poate
pretinde nici identitate de tratament juridic.
Tot astfel, pentru aceeaşi raţiune, nu poate fi extinsă aplicarea dispoziţiilor art. 255 alin. 3 şi 5 din
Codul penal, incidente pentru infracţiunea de dare de mită prevăzută la alin. 1 al acestui articol, la
cazurile de dare de mită săvârşite de subiecţii calificaţi la care se referă Legea nr. 78/2000.
În această privinţă, trebuie avut în vedere că subiecţii infracţiunii de dare de mită specificaţi la art. 1,
art. 7 alin. (2), art. 81, 82, 13 şi 185 din Legea nr. 78/2000, calificaţi în raport cu reglementarea dată
infracţiunii de dare de mită în Codul penal, atrag şi sancţiuni diferite, relevând un grad de pericol
social mai ridicat.
Tot aşa se explică şi nepreluarea, în cazul infracţiunii de dare de mită săvârşite în condiţiile
Legii nr. 78/2000, a cauzei de nepedepsire cuprinse în art. 255 alin. 3 din Codul penal.
Mai mult, din moment ce dispoziţiile înscrise în art. 255 alin. 5, cu referire la alin. 3, din Codul
penal constituie excepţia în materia confiscării speciale de la regula instituită prin art. 118 din acelaşi cod,
iar reglementarea excepţiei este de strictă interpretare, se impune să se reţină că atât timp cât, prin art. 19
din Legea nr. 78/2000, au fost preluate dispoziţii de la art. 118 alin. 1 lit d) şi e) din Codul penal, fără să
se facă nicio distincţie în raport cu bunurile provenind de la mituitorii care au denunţat fapta, nu se poate
considera că legiuitorul ar fi acceptat ca noua reglementare, cu caracter special agravat, să mai permită
restituirea bunurilor mituitorului care a făcut denunţul.
În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004, republicată,
precum şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii
şi a se stabili că dispoziţiile art.61 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 78/2000, privind nepedepsirea
făptuitorului şi restituirea banilor, valorilor sau oricăror altor bunuri care au făcut obiectul infracţiunii,
sunt aplicabile numai infracţiunilor prevăzute în legea specială, iar dispoziţiile art. 255 alin. 3 şi 5 din
Codul penal sunt aplicabile doar în cazul infracţiunilor încadrate exclusiv conform art. 255 din Codul
penal, nefiind aplicabile şi dispoziţiile legii speciale, respectiv ale art. 61 alin. (2) şi (4) din Legea nr.
78/2000.
PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:
Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului dplÎCCJ.
În aplicarea dispoziţiilor din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor
de corupţie, se interpretează în sensul că:
- dispoziţiile art. 61 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea
şi sancţionarea faptelor de corupţie, privind nepedepsirea făptuitorului şi restituirea banilor, valorilor
sau oricăror altor bunuri care au făcut obiectul infracţiunii, sunt aplicabile numai infracţiunilor
prevăzute de legea specială;
- dispoziţiile art. 255 alin. 3 şi 5 din Codul penal sunt aplicabile numai infracţiunilor încadrate
exclusiv conform art. 255 din Codul penal, nefiind aplicabile dispoziţiile legii speciale, respectiv ale art.
61 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 78/2000.
Obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 septembrie 2007
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE - SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. XIXdin 19 martie 2007

Dosar nr. 44/2006
Dosar nr. 48/2006
Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele ÎnalteiCurţi de Casaţie şi Justiţie,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit.
a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul
în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, în Dosarul nr. 44/2006 cu privire la încadrarea juridică a faptei cetăţeanului român aflat în
străinătate de a se prezenta sub o identitate falsă autorităţii unui stat străin.
Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004,
republicată, fiind prezenţi 88 de judecători din totalul de 116 aflaţi în funcţie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat
de procurorul Nicoleta Eucarie.
Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a
învederat că există o strânsă legătură între acest recurs în interesul legii şi recursul în interesul legii ce
formează obiectul Dosarului nr. 48/2006, declarat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bacău,
care se referă tot la existenţa infracţiunii de fals privind identitatea, prevăzută în art. 293 alin. 1 teza I
din Codul penal, cerând în concluzie să fie conexate cele două dosare în vederea soluţionării lor deodată.
Secţiile Unite, ţinând seama că ambele recursuri în interesul legii se referă la aceeaşi ipoteză specifică
de interpretare şi aplicare a legii, constând în susceptibilitatea încadrării în infracţiunea de fals privind
identitatea a faptei cetăţeanului român aflat în străinătate de a se prezenta sub o identitate falsă autorităţii
statului străin, astfel că între cele două dosare există o strânsă legătură, în temeiul art. 37 din Codul
de procedură penală, dispune reunirea acestora şi judecarea lor deodată.
În continuare, s-a dat cuvântul procurorului, care a susţinut recursul în interesul legii declarat de
procurorul general şi implicit cel formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bacău, punând
concluzii pentru admiterea acestora, în sensul de a se stabili că fapta cetăţeanului român aflat în
străinătate de a se prezenta sub o identitate falsă autorităţilor unui stat străin constituie infracţiunea de fals
privind identitatea, prevăzută în art. 293 alin. 1 teza I din Codul penal.
SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursurilor în interesul legii menţionate, constată următoarele:
În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar în aprecierea
asupra aplicabilităţii dispoziţiilor art. 293 alin. 1 teza I din Codul penal în cazul faptei cetăţeanului român
aflat în străinătate care se prezintă sub o identitate falsă autorităţilor unui stat străin.
Astfel, unele instanţe au considerat că elementul material al infracţiunii de fals privind identitatea se
realizează numai dacă autorit în faţa cărora persoana se prezintă sub o identitate falsă aparţin statului româ
Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că fapta întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de
fals privind identitatea, prevăzută în art. 293 alin. 1 teza I din Codul penal, şi în cazul când cetăţeanul
român aflat în străinătate se prezintă sub o identitate falsă autorităţilor unui stat străin.
Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii. Potrivit art. 293 alin. 1 din
Codul penal, infracţiunea de fals privind identitatea constă în "prezentarea sub o identitate falsă ori
atribuirea unei asemenea identităţi altei persoane, pentru a induce sau a menţine în eroare un organ sau o
instituţie de stat sau o altă unitate dintre cele la care se referă art. 145, în vederea producerii unei
consecinţe juridice, pentru sine ori pentru altul".
Corelativ, în art. 145 din Codul penal, la care se face referire prin textul de lege menţionat,
explicându-se semnificaţia termenului "public", se precizează că prin acest termen "se înţelege tot ce
priveşte autorităţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public,
administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum
şi bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt de interes public".
Este adevărat că, în conformitate cu dispoziţiile art. 293 alin. 1 din Codul penal, organul, instituţia de
stat sau unitatea poate constitui subiect pasiv al inducerii sau menţinerii în eroare de către cel care se
prezintă sub o identitate falsă. Prin explicaţiile date în art. 145 din acelaşi cod, privind semnificaţia unor
astfel de unităţi sau instituţii publice, infracţiunea de fals privind identitatea nu s-ar putea realiza decât în
cazul în care organul, instituţia sau unitatea a cărui/cărei inducere în eroare se urmăreşte ar aparţine
statului român
Dar, dacă se ţine seama de posibilităţile concrete, în continuă extindere, de săvârşire a unor astfel
de acte în afara teritoriului naţional al României, antrenând consecinţe deopotrivă periculoase pentru
statul român căruia îi aparţin făptuitorii, cât şi pentru statele pe teritoriul cărora ele ar fi comise, se
impune ca examinarea lor sub aspectul incidenţei legii penale române să fie realizată şi în raport cu
evoluţia de ansamblu a reglementărilor cu caracter penal adoptate pe plan intern, precum şi a celor
internaţionale la care România a aderat.
Or, sub acest aspect este de observat că prin Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară
internaţională în materie penală s-au reglementat numeroase modalităţi de răspuns la noile
provocări ale criminalităţii transnaţionale, între care şi extrădarea cetăţenilor proprii din România,
precum şi primirea de persoane extrădate în România.
În acest context, de cooperare judiciară internaţională penală, iniţiată prin prevederile Convenţiei
Europene privind transferul de proceduri în materie penală, adoptată la Strasbourg la 15 mai 1972,
ratificată prin Ordonanţa Guvernului nr. 77/1999, aprobată prin Legea nr. 34/2000, autorităţilor judiciare
din România, în calitate de stat contractant, le revin importante obligaţii pe linia asigurării tragerii la
răspundere penală a persoanelor pentru fapte penale săvârşite pe teritoriul altui stat contractant.
De aceea, în situaţiile specifice ivite în urma readmisiei cetăţenilor români aflaţi ilegal pe teritoriul
unor state străine, în cazurile în care cetăţenia este prezumată pe baza declaraţiilor făcute de cei în cauză
în faţa autorităţilor din acele state, trebuie avut în vedere că identitatea necorespunzătoare realităţii este
susceptibilă de a induce în eroare nu numai autoritatea statului străin în faţa căreia a fost pretinsă acea
identitate, ci şi autorităţile statului român, ea producându-şi efectele atât cu ocazia examinării cererii de
readmisie, cât şi ulterior, în faţa autorităţilor interne, în cazul intrării acelei persoane pe teritoriul naţional,
după acceptarea readmisiei.
Ca urmare, din moment ce nicio returnare în ţară a cetăţenilor români nu poate avea loc fără
acceptarea cererii de readmisie, bazată şi pe prezumţia de cetăţenie română, se impune să se considere că
declararea unei identităţi false chiar şi în faţa autorităţii unui stat străin îşi produce efectele finale prin
inducerea în eroare a autorităţilor statului român, expuse să preia o persoană sub o identitate
neadevărată.
De altfel, detaliile uzuale din timpul examinării cererii de readmisie şi al efectuării formalităţilor
necesare trimiterii în ţară a persoanei care face obiectul unei asemenea cereri presupun o succesiune de
proceduri în timpul cărora persoana respectivă, fiind ascultată de autorităţile consulare române, prezintă în
continuare date neadevărate cu privire la identitatea sa
Aşa fiind, în condiţiile implicării nemijlocite a autorităţilor române în realizarea de acte în cadrul
procedurii readmisiei, cu care prilej se repetă declararea identităţii false de către persoana vizată, este
vădită realizarea elementului material al infracţiunii de fals privind identitatea prin această modalitate
directă de pretindere în faţa autorităţii consulare române a identităţii neadevărate prezentate în faţa
autorităţii statului străin, realizându-se astfel scopul imediat, dublat de un scop subsecvent, şi anume
producerea unei consecinţe juridice pentru sine sau pentru altul.
Pe de altă parte, aplicabilitatea în astfel de cazuri a dispoziţiilor art. 293 alin. 1 teza I din Codul penal
este impusă şi de principiul personalităţii legii penale.
În adevăr, potrivit acestui principiu, astfel cum este reglementat în art. 4 din Codul penal, "legea
penală se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării, dacă făptuitorul este cetăţean român sau
dacă, neavând nicio cetăţenie, are domiciliul în ţară".
Or, cât timp, prin textul art. 293 alin. 1 teza I din Codul penal, a fost incriminată fapta de
prezentare sub o identitate falsă, comisă pentru a induce sau a menţine în eroare un organ, o instituţie
de stat sau o unitate de interes public, fără ca incriminarea să fie condiţionată expres de apartenenţa
acestor autorităţi la statul român, se impune ca încadrarea unei atari fapte în textul de lege menţionat să
opereze şi în cazul în care cetăţeanul român săvârşeşte fapta în faţa autorităţilor unui stat străin.
Sub acest aspect, obiectul juridic special al infracţiunii prevăzute în textul de lege menţionat constă în
încrederea publică în identitatea persoanei, adică în deplina concordanţă dintre identitatea sub care cineva
se prezintă în faţa unei autorităţi şi datele reale privind identitatea sa, ceea ce se regăseşte şi în cazul faptei
cetăţeanului român aflat în străinătate care se prezintă sub o identitate falsă autorităţilor unui stat străin.
A interpreta altfel dispoziţiile legale la care s-a făcut referire ar însemna ca principiul personalităţii
legii penale să nu fie aplicabil în cazul infracţiunii de fals privind identitatea, prevăzută în art. 293 alin. 1
din Codul penal, ceea ce ar fi inadmisibil.
În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară, republicată, precum şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite
recursurile în interesul legii şi a se stabili că fapta cetăţeanului român aflat în străinătate de a se
prezenta sub o identitate falsă autorităţilor unui stat străin constituie infracţiunea de fals privind
identitatea, prevăzută în art. 293 alin. 1 teza I din Codul penal
PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:
Admit recursurile în interesul legii declarate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bacău.
Stabilesc că fapta cetăţeanului român aflat în străinătate de a se prezenta sub o identitate falsă
autorităţilor unui stat străin constituie infracţiunea de fals privind identitatea, prevăzută în art. 293 alin.
1 teza I din Codul penal.
Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 martie 2007.
NOŢIUNI GENERALE .................................................................................. 9
Noţiunea dreptului penal. Parte specială...................................................... 9
Corelaţia dintre partea generală şi partea specială a dreptului penal .......... 9
Calificarea sau încadrarea juridică............................................................. 10
Clasificarea infracţiunilor .......................................................................... 11
INFRACŢIUNI CONTRA VIEŢII PERSOANEI......................................... 13
Noţiuni generale......................................................................................... 13
Omorul ....................................................................................................... 19
Omorul calificat ......................................................................................... 27
Omorul cu premeditare (art. 175 alin. 1 lit. a C pen.)................................ 28
Omorul din interes material (art. 175 alin. 1 lit. b C pen.) ........................ 31
Omorul săvârşit asupra soţului sau unei rude apropiate (art. 175 alin. 1 lit. c C pen.)
Omorul săvârşit profitând de neputinţa victimei de a se apăra (art. 175 alin. 1 lit. d C
Omorul săvârşit prin mijloace ce pun în pericol viaţa mai multor persoane (art. 175 alin. 1 lit. e C
Omorul săvârşit în legătură cu îndeplinirea atribuţiilor de serviciu sau publice ale victimei (art. 175
Omorul săvârşit pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la urmărire sau arestare, ori de la
executarea unei pedepse
Omorul săvârşit pentru a înlesni sau ascunde săvârşirea altei infracţiuni (art. 175 alin. 1 lit. h C pen.)
Omorul comis în public (art. 175 alin. 1 lit. i C pen.)................................ 47
Omorul deosebit de grav............................................................................ 49
 Omorul prin cruzimi (art. 176 alin. 1 lit. a C pen.) .................................... 50
Omorul săvârşit asupra două sau mai multe persoane
Omorul săvârşit de o persoană care a mai comis un omor
Omorul comis pentru a săvârşi sau a ascunde săvârşirea unei tâlhării sau piraterii (art. 176 alin. 1 lit. d
Omorul săvârşit asupra unei femei gravide
Omorul săvârşit asupra unui magistrat, poliţist, jandarm ori asupra unui militar, în timpul sau în
legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale victimei (art. 176 alin. 1 lit. f C pen.)
Omorul comis de un judecător sau procuror, poliţist, jandarm sau militar, în timpul sau în legătură cu
îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale acestora (art. 176 alin. 1 lit. g C pen.) ............ 62
Pruncuciderea............................................................................................. 64
Determinarea sau înlesnirea sinuciderii ..................................................... 68
Uciderea din culpă ..................................................................................... 72
Forma de bază a uciderii din culpă ............................................................ 72
Uciderea din culpă agravată....................................................................... 77
Uciderea din culpă comisă de un medic. ................................................... 79
Uciderea din culpă comisă de un conducător de vehicul cu tracţiune mecanică având în sânge o
îmbibaţie alcoolică peste limita legală sau care se află în stare de ebrietate ........
Uciderea dinculpă comisă deorice altă pers în exerciţiulprofesiei sau meserie şi care se află în stareebri
Uciderea din culpă a două sau mai multe persoane ................................... 88
INFRACŢIUNI CONTRA INTEGRITĂŢII CORPORALE ŞI A SĂNĂTĂŢII
Loviri sau alte violenţe .............................................................................. 98
Vătămarea corporală ................................................................................ 102
Vătămarea corporală gravă ...................................................................... 104
Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte ......................................... 111
Vătămarea corporală din culpă ................................................................ 114
Avortul ..................................................................................................... 116
INFRACŢIUNI CONTRA LIBERTĂŢII PERSOANEI............................. 129
Lipsirea de libertate în mod ilegal ........................................................... 130
Sclavia...................................................................................................... 137
Supunerea la muncă forţată sau obligatorie ............................................. 138
Violarea de domiciliu............................................................................... 138
Ameninţarea............................................................................................. 14
Şantaj ....................................................................................................... 148
Violarea secretului corespondenţei .......................................................... 153
Divulgarea secretului profesional ............................................................ 158
INFRACŢIUNI PRIVITOARE LA VIAŢA SEXUALĂ ........................... 161
Violul ....................................................................................................... 162
Actul sexual cu un minor ......................................................................... 173
Seducţia.................................................................................................... 179
Perversiunea sexuală................................................................................ 180
Corupţia sexuală ...................................................................................... 189
Incestul..................................................................................................... 194
Hărţuirea sexuală ..................................................................................... 195
INFRACŢIUNI CONTRA DEMNITĂŢII.................................................. 201
Insulta....................................................................................................... 203
Calomnia .................................................................................................. 208
Proba verităţii........................................................................................... 211
INFRACŢIUNI CONTRA PATRIMONIULUI.......................................... 215
Furtul........................................................................................................ 216
Furtul la plângere prealabilă .................................................................... 242
Tâlhăria .................................................................................................... 244
Pirateria .................................................................................................... 253
Abuzul de încredere ................................................................................. 253
Delimitarea infracţiunii de furt de infracţiunea de abuz de încredere. .... 256
Gestiunea frauduloasă.............................................................................. 257
Înşelăciunea în formă de bază.................................................................. 258
Înşelăciunea în convenţii ......................................................................... 265
Delimitarea înşelăciunii în convenţ de sit în care o parte contractantă nu îşi respectă o obligaţie contrac
Înşelăciune prin emitere de cecuri fără acoperire .................................... 268
Relaţia dintre furt, abuz de încredere şi înşelăciune. ............................... 275
Delapidarea .............................................................................................. 27
Însuşirea bunului găsit ............................................................................. 278
Distrugerea............................................................................................... 279
Distrugerea calificată ............................................................................... 282
Distrugerea din culpă ............................................................................... 282
Tulburarea de posesie .............................................................................. 284
Tăinuirea .................................................................................................. 286
INFRACŢIUNI CONTRA AUTORITĂŢII................................................ 295
Ofensa adusă unor însemne. .................................................................... 295
Ultrajul ..................................................................................................... 295
Uzurparea de calităţi oficiale. .................................................................. 299
Portul nelegal de decoraţii sau semne distinctive. ................................... 300
Sustragerea sau distrugerea de înscrisuri ................................................. 300
Ruperea de sigilii ..................................................................................... 301
Sustragerea de sub sechestru.................................................................... 301
INFRACŢIUNILE DE SERVICIU SAU ÎN LEGĂTURĂ CU SERVICIUL....3
Abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor. .................................. 305
Abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi ..................................... 307
Abuzul în serviciu contra intereselor publice .......................................... 309
Neglijenţa în serviciu ............................................................................... 310
Purtarea abuzivă....................................................................................... 311
Neglijenţa în păstrarea secretului de stat ................................................. 316
Infracţiunile de corupţie........................................................................... 317
Conflictul de interese ............................................................................... 319
Luarea de mită ......................................................................................... 327
Darea de mită ........................................................................................... 334
Primirea de foloase necuvenite ................................................................ 338
Traficul de influenţă................................................................................. 340
Cumpărarea de influenţă .......................................................................... 342
INFRACŢIUNI CARE ÎMPIEDICĂ ÎNFĂPTUIREA JUSTIŢIEI ............ 347
Denunţarea calomnioasă. ......................................................................... 347
Mărturia mincinoasă ................................................................................ 35
Încercarea de a determina mărturia mincinoasă ...................................... 354
Relaţia dintre instigarea la mărturie mincinoasă şi infracţiunea de încercare de a determina mărturia
Împiedicarea participării la proces........................................................... 356
Nedenunţarea. .......................................................................................... 356
Omisiunea sesizării organelor judiciare................................................... 359
Favorizarea infractorului.......................................................................... 359
Omisiunea de a încunoştinţa organele judiciare. ..................................... 360
Arestarea nelegală şi cercetarea abuzivă. ................................................ 361
Supunerea la rele tratamente.................................................................... 361
Tortura ..................................................................................................... 361
Represiunea nedreaptă ............................................................................. 362
Evadarea................................................................................................... 362
Înlesnirea evadării.................................................................................... 364
Nerespectarea hotărârilor judecătoreşti ................................................... 365
Reţinerea sau distrugerea de înscrisuri .................................................... 369
Sfidarea organelor judiciare..................................................................... 370
Relaţia dintre infracţiunea de ultraj şi infracţiunea de sfidare a organelor judiciare
INFRACŢIUNI DE FALS........................................................................... 377
Falsificarea de monedă sau alte valori ..................................................... 377
Falsificarea de timbre, mărci sau de bilete de transport .......................... 383
Deţinerea de instrumente în vederea falsificării de valori ....................... 384
Falsificarea instrumentelor oficiale ......................................................... 384
Folosirea instrumentelor oficiale false..................................................... 385
Falsul în înscrisuri.................................................................................... 386
Falsul material în înscrisuri oficiale......................................................... 387
Falsul intelectual ...................................................................................... 391
Falsul în înscrisuri sub semnătură privată................................................ 393
Uzul de fals .............................................................................................. 395
Falsul în declaraţii.................................................................................... 398
Falsul privind identitatea ......................................................................... 402
Falsul prin folosirea emblemei Crucii Roşii ............................................ 406