© Euromed si avocat Simionica

procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/rev89/simionica/manuscris/docs/cap3_2.htm

© avocat Simionică; editura

Euromed

22
septembrie 2007

Elancourt

CAPITOLUL
III (2)

" DIRECTIA GENERALA TEHNICO-OPERATIVA -

D.G.T.O. - din cadrul D.S.S.

 Un neavizat, ar putea crede că această

D.G.T.O. a fost constituită doar cu scopul de a
asigura tuturor celorlalte
Direcţii ale D.S.S. tehnologia şi asistenţa tehnică, necesare
activităţii de
culegere a informaţiilor. Dar pentru un astfel de aparat poliţienesc, al cărui
obiectiv nu este doar culegerea de informaţii ci şi represiunea, Direcţia sa
tehnică, trebuie
să reprezinte efectiv, un mijloc tehnic complex, care să
sprijine realizarea tuturor
obiectivelor, care constituiau rolul D.S.S. în
ansamblul instituţiilor statului de tip comunist.
Procedînd la o radiografie
succintă a acestei Direcţii, distingem din însăşi denumirea sa
două obiective :

- Un
obiectiv tehnic - binenţeles legat de tehnologia necesară tuturor activităţilor
pe care
le desfăşura D.S.S.. Mergînd pe această idee, trebuie să acceptăm ca
D.G.T.O., era cea
care asigura aparatura necesară, ultramodernă şi asistenţa
tehnică, atît pentru activitatea
de spionaj, cît şi pentru contraspionaj, pază şi
represiune internă.

De aceea
din punct de vedere tehnic, D.G.T.O. se împarte în unităţi centrale şi unităţi
teritoriale. De exemplu, la nivel central, se asigura supravegherea cu mijloace
tehnice
ultramoderne, a tuturor obiectivelor care ar fi putut să reprezinte un
pericol imediat pentru
sistem în general şi pentru familia Ceauşescu în
special, iar la nivel teritorial,
supravegherea era îndreptată împotriva potenţialelor
pericole din rîndul maselor de
cetăţeni.

Cum era şi
de aşteptat, locul principal în această Direcţie îl ocupau centrele de
interceptare şi ascultare a convorbirilor, precum şi centrele de interceptare şi
descifrare a
corespondenţei. Astfel, centrul situat în Bucureşti, la doi paşi
de sediul fostului Comitet
Central era şi el considerat o unitate centrală,
deoarece rolul său era de a asigura

1/20
interceptarea, buna funcţionare, utilizare şi
depanarea tuturor mijloacelor ultramoderne de
ascultare, camere secrete video,
etc., instalate în fostul sediu al Comitetului Central al
P.C. precum şi în
sediile instituţiilor centrale ale puterii de stat.

Pe de altă
parte, unităţi teritoriale, erau care asigurau interceptarea convorbirilor pe
anumite zone importante de pe cuprinsul ţării, ca de exemplu, centrele de
ascultare
instalate în intreprinderi şi instituţii. Tot în această categorie,
intrau şi camerele
intermediare, instalate în toate centralele telefonice ale
Ministerului Poştelor şi
Telecomunicaţiilor, destinate să asigure interceptarea
şi ascultarea convorbirilor populaţiei
civice. Aceste unităţi şi centre, erau
organizate pe principiul unităţilor militare de
transmisiuni, dar mult mai bine
dotate şi echipate cu mijloace ultramoderne.

Peiorativ,
această activitate de interceptare şi ascultare mai era denumită “Timpanul” sau
“Urechile Securităţii”. Informaţiile culese pe această cale, erau sortate cu
grijă, codificate
şi înregistrate pe memoria calculatoarelor şi transmise Direcţiilor
interesate din D.S.S..

Interceptarea
şi ascultarea convorbirilor, nu era necesară doar pentru depistarea spionilor
sau a unior eventuale comploturi sau revolte antitotalitare. Prin acest gen de
ascultare
perfidă, se pătrundea cu uşurinţă în viaţa intimă a oamenilor, li se
aflau slăbiciunile,
defectele. Ele erau exploatate de Securitate. Pînă la 22
Decembrie 1989, se spunea cu
cinism şi demagogie că “lucrătorii serviciilor
Securităţii, conlucrează în spiritul legii cu
populaţia, în scopul asigură®ii
securităţii şi întăririi statului comunist”. Această
“conlucrare” se realiza
doar pe această cale, folosindu-se din plin arma şantajului. Se afla
astfel că
“x” deşi căsătorit, întreţine relaţii intime cu numita “y” de asemenea căsătorită
cu
copii, că un anumit inginer dintr-o fabrică a primit de la un muncitor, mită
pentru a i se
atribui cu prioritate o locuinţă şi altele. Atunci cînd
Securitatea considera necesar, aceste
informaţii erau scoase la lumină, iar
persoana în cauză era şantajată şi forţată să-şi
urmărească şi să-şi tradeze
colegii de muncă, familia, şi nu de puţine ori chiar şi pe
propriul frate.

In acest
fel, mulţi erau înregimentaţi în reţelele de informatori ai Securităţii, dispuse
în
modul arătat. Alţii, refuzau cu hotărîre colaborarea şi atunci, prin aceste
mijloace tipice,
erau supuşi oprobiului public, marginalizaţi, şi nu de puţine
ori stigmatizaţi.

Trebuie să
menţionăm, că o atenţie deosebită era acordată instală®ii unor astfel de
centre
de interceptare şi ascultare în marile unităţi industiale - fabrici şi uzine -
cu un
număr de multe mii de salariaţi. După revoluţia din 16-22 Decembrie 1989,
au fost
descoperite şi date publicităţçii, astfel de centre instalate la cele
mai mari uzine din
Bucureşti (ex. I.M.G.B.). Se spune că investiţia necesară
amenajării şi dotării acestor
centre cu tehnică de vîrf, a fost asigurată de
fiecare unitate industrială în parte, alocîndu-
şi cota din dividendele
rezultate di!n producţia acelor mari uzine şi fabrici. Este o culme a
cinismului şi perfidiei, de care numai un astfel de regim este în stare. Imi
amintesc că am
citit despre o întîmplare petrecută cu mulţi ani în urmă în
S.U.A., cînd un fost Preşedinte
în exerciţiu, şi-a pierdut funcţia supremă în
stat, doar pentru că şi-a permis să ordone
unor subalterni să instaleze şi să
utilizeze mijloace de interpretare şi ascultare, împotriva
unor potenţiali
adversari politici. In România acelor ani, presa ceauşistă, a prezentat

2/20
cazul, ca
pe un exemplu tipic al gradului de decădere în care se găsea sociatatea
americană, apreciindu-se ca deosebit de grave, astfel de practici care negau
pur şi
simplu noţiunea de democreţie. Per a contrario, se preamărea democraţia
socialistă, în
care, se spunea că nu este posibilă apariţia unor astfel de
practici. In ultimii 10 ani,
poporul român, ştia şi se temea de existenţa
acestor centre, dar nimeni nu cunoştea
adevărata lor dimensiune. Revelaţia
descoperirii lor, a avut pentru mulţi efectul unui şoc.
Nu era vorba numai de
teamă, ci mai ales de conştientizarea imensei farse pe ca(e o
trăia poporul
român, obligat să-şi plătească din propria muncă, pînă şi mijloacele cele mai
moderne, cu care să fie spionat de cel mai înverşunat duşman al său.

Pe baza
aceloraşi criterii de subordonare, ddDD.G.T.O., avea amenajate astfel de centre
la nivel judeţean şi municipal, coordonate de reprezentanţii săi din cadrul
serviciilor
Securităţii, subordonate Inspectoratelor judeţene şi municipale ale
Ministerului de Interne.

- Aşa cum
am mai spus, centrele de ascultare, constituiau “Timpanul” sau “Urechile
Securităţii”. Cel de-al doilea obiectiv al D.G.T.O. îl constituia activitatea
Operativă - a
acestei Direcţii, care deasemenea rezultă din denumirea sa.

“Ochiul” -
aşa cum este denumit în mod pejorativ, cel de-al doilea obiectiv al D.G.T.O., a
fost determinat de necesitatea de a valorifica în termenul cel mai scurt şi mai
eficient,
informaţiile culese cu ajutorul Timpanului. Această valorificare
denumită “Operativă“, se
realiză în principal prin Echipele de filaj, de care
dispunea fiecare centru în parte.

Echipele
mobile de filej, supraveghînd zi şi noapte obiectivele stabilite pe baza
informaţ®iilor dobîndite cu ajutorul centrelor de ascultare, făceau o primă
verificare în
teren a datelor culese, le făceau a primă interpretare, şi în
funcţie de importanţa lor, le
distribuiau celorlalte Direcţii din D.S.S.. De
asemenea, atît centrele de ascultare, cît şi
echipele de filaj, executau
misiuni precise, asupra unor obiective determinate de Direcţia
a V-a, celelalte
∂irecţii din D.S.S. sau Miliţie. Aceste unităţi şi centre de interceptare şi
ascultare a convorbirilor, formau aşanumitele “posturi fixe” din reţeaua de
transmisiuni a
Ministerului de Interne. Asemenea unităţi cu caracter central
sau teritorial, deserveau
toate serviciile Securităţii, fără a se exclude
posibilitatea existenţei altor unităţi de acest
gen, coordonate nemijlocit de
fiecare Direcţie în parte (înspecial D. Va).

Pe de altă
parte, tot D.G.T.O., era aceea care asigura, la solicitarea unei Direcţii din
Ministerul de INterne, aparatura şi personalul necesar pentru instalarea de
posturi mobile
de interceptare şi ascultare. Acestea aveau un caracter
vremelnic, deci, nu funcţionau
decît pe durata executării unei misiuni.
Activitatea lor, se desfăşura concomitent cu cea a
echipelor mobile de filaj,
care preluau pe loc informaţiile şi luau măsurile necesare în
teren.

O categorie
aparte a celor două obiective ale Securităţii, “Ochiul” şi “Timpanul”, este
formată din puntele de interceptare, ascultare şi filaj instalate în marile
hoteluri şi
restaurante, ce aparţin de Ministerul Turismului.

3/20
Reorganizînd
acest minister pe principiile Securităţii, şi-a creat binenţeles propriile
centre
de interceptare şi ascultare, precum şi echipe de filaj proprii. Aceste
mijloace, se
deosebesc de cele ale Securităţii, prin faptul că ele au fost
adaptate specificului de
activitate în turism. Astfel, pe lîngă interceptarea
convorbirilor telefonice, efectuată după
regulile clasice, erau utilizate
mijloace sofisticate de ascultare în camerele de hotel sau la
mesele din
restaurante. In camere, microfoanele erau ascunse cu grijă în locuri greu de
identificat (lustre, mobilier, flori artificiale, etc.) iar mesele din
restaurante în scrumiere sau
veselă. A făcut senzaţie descoperirea făcută la
Intercontinental - Bucureşti (hotel +
restaurant).

S-a aflat
atunci, că restaurantul hotelului, dispunea de un număr mare de farfurii cu
fund
dublu, în care erau instalate microfoane. Persoanele care constituiau
obiectivul de
investigaţie al Securităţii, erau servite din astfel de farfurii.
“Ochiul” era asigurat din echipe
de filaj inedite. Ospătarii, portarii, recepţionerii,
cameristele şi alţi funcţionari ai
complexului hotelier, formau echipă de filaj
proprie. Ea era coordonată nemijlocit de un
funcţionar al hotelului, de regulă
ofiţer de Securitate, trecut în rezervă pentru motive de
circomstanţă. El era
cel care păstra legătura cu “Centrul” şi lua primele măsuri de
executare a
misiunilor primite din partea ”Centrului”. Intr-o unitate hotelieră de proporţii
foarte mari, puteau să existe pînă la 5-6 foşti ofiţeri de securitate disimulaţi
în funcţionari
ai complexului (edirector administrativ, şef recepţie, şef restaurant,
instalaţion), iar unul
dintre ei era conducătorul întregii reţele. Nu totdeauna
Directorul hotelului sau şeful de
recepţie era şi conducătorul reţelei.

De multe
ori, pentru conspirativitate, ofiţerul de securitate cel mai mare în grad, care
conducea reţeaua, era tocmai “instalatorul” sau vreunul din curierii hotelului.
Ei ocupau
aceste funcţii, şi pentru a avea posibilitatea să se deplaseze liber,
fără a atrage atenţia
asupra sa.

In esenţă,
trebuie reţinut că D.G.T.O. din cadrul D.S.S., asigura din punct de vedere
tehnic-operativ, întreaga activitate iniţială de spionaj, contraspionaj şi
culegere a
informaţiilooor, fiind dotată cu mijloace ultramoderne şi specialişti
de primă mînă.
Activitatea acestei Direcţii în domeniul culegerii de informaţii
era nelimitată, dar ea mai
avea sarcina de a deţine şi utliza la ordin şi alte
mijloace tehnice ultramoderne, utilizate în
activitatea de represiune. Astfel,
se ştie că în după-amiaza zilei de 21 Decembrie 1989, în
jurul orei 13, centrul
Bucureştiului, a fost străbătut de o undă sonoră puternică (un vuiet)
asemănător
celei propagate cu ocazia unui cutremur de pămînt. S-a dovedit că a fost
vorba
de nişte stimulatoare suprasofisticate, destinate să creeze panica în rîndul
manifestanţilor. De asemenea se ştie că împotriva Armatei şi a poporului care
luptau cu
aşa-zişii terorişti, în zilele de 22-23-...28 XII 1989, au fost
utilizate stimulatoare care
imitau zgomotul armelor de foc, menite să direcţioneze
spre ţinte false, tirul soldaţilor şi al
luptătorilor Revoluţiei. Datorită
acestor diversiuni, provocate cu astfel de tehnologii, s-au
atacat reciproc
unităţi ale Armatei, ucigîndu-se militarii între ei.

Toate
aceste mijloace tehnice, se aflau în dotarea D.G.T.O. şi Direcţiei a V-a şi
erau
mînuite de specialişti ai acestei Direcţii, secondaţi îndeaproape, de funcţionarii
care
formau echipele proprii de filaj.

4/20
De asemenea
trebuie să amintim de imensele dotări imobiliare de care adispus această
instituţie. Din informaţiile date publicităţii de noii guvernanţi ai României,
rezultă că
Securitatea a dispus de clădiri proprii şi de spaţii administrative
situate în sediile
înspectoratelor judeţene şi municipale ale Ministerului de
Interne. Cu ocazia
evenimentelor din 21-28 ianuarie 1990 a fost identificat în imediata
apropiere a palatului
fostului Comitet Central al P.C. (locul de unde au fugit
cei doi ceauşescu) sediul central al
Direcţiei a V-a din Departamentul Securităţii
Statului, aspect care explică în parte,
apropierea, încrederea şi rolul
deosebit al acestei Direcţii, în viaţa tiranilor. Au mai fost
identificate o
parte din sediile centrale şi conspirative ale D.S.S. de pe raza municipiului
Bucureşti, precum şi o parte a clădirilor care adăposteau centrele de ascultare
şi
interceptarea convorbirilor. Nu s-a spus nimic de locul şi rolul Turismului
în activitatea
Securităţii şi nici de eventualitatea existenţei unor sedii de
acest gen, în toate oraşele din
ţară. Dar, aşa cum am arătat, acest aparat
împreună cu aparatul Comitetului Central al
P.C., au organizat această
activitate de supraveghere şi represiune a poporului, pe
principii vădit
criminele. In aceste condiţii, activitatea acestui aparat s-a desfăşurat în
primul rînd în condiţii clandestine, subversive, în perfectă concordanţă cu
rolul şi locul
ocu^pat de el în lupta de îngenunchiere a poporului român.

Este clar
deci, că o astfel de activitate ascunsă, conspirativă, nu se putea desfăşura
doar
în condiţiile unor sedii fixe, identificabile oricînd, în care să se regăsească
la un loc
birourile funcţionarilor, arhiva, dotările tehnice, armamentul,
aresturile, inclusiv funcţionarii
care lucrau în acele birouri. Am mai arătat că
Securitatea, dispunea de spaţii
administrative (birouri, clădiri discrete)
situate în incinta unor instituţii, unităţi industriale
sau intreprinderi, în
care lucrau ofiţeri coordonatori ai reţelelor de informatori, sau erau
instalate centrale de interceptare şi ascultare.

Dar adevărata
dotare a Securităţii cu spaţii specifice de lucru, o reprezintă uriaşa reţea de
aşa-zise “case conspirative”. In condiţiile în care poporul român s-a zbătut şi
se mai zbate
cu nevoia acută de locuinţe, un număr imens de spaţii locative au
fost scoase din circuitul
civil şi transformate într-un fel de minibaze ale
Securităţii, dotate cu tot ce este necesar
activităţii acesteia. In aceste case
conspirative aveau loc întîlnirile dintre agenţi şi
coordonatorii de reţele,
acolo se puneau în aplicare planuri de intervenţie, acolo erau
transportate
arme şi muniţii, acolo; se săvîrşeau de cele mai multe ori asasinate tainice,
asupra unor persoane care trebuiau să “dispară”. Reţelele acestor case
conspirative, nu
erau cunoscute decît de un număr restrîns de funcţionari, iar
cei care aveau acces şi
lucrau în anumite case, nu cunoşteau locul şi adresa celorlalte.
Ele erau distribuite pe
Direcţii, Servicii şi oameni, în funcţie de importanţa
activităţii desfăşurate, şi nimeni nu
cunoştea mai mult decît trebuia să ştie.
O listă globală a reţelelor ce compun aceste case
conspirative, nu exista decît
la nivelele cele mai înalte din ierarhia Securităţii.

In cursul
investigaţiilor mele asupra acestei instituţii, mi-am pus în mod firesc
problema
cum s-ar putea identifica aceste case conspirative. Mai întîi m-am
gîndit la Consiliile
Populare (primăriile municipale şi de sector, care,
conform legii, au în administrare şi ţin
evidenţa tuturor clădirilor şi spaţiilor
de locuit, economice sau comerciale. Ele ţin această
evidenţă prin
intreprinderile proprii de administrare a fondului locativ, de comerţ, sau prin

5/20
serviciile ede sistematizare. Cercetările au eşuat. In cursul investigaţiilor
mele, am întîlnit
întîmplător o dispoziţie scrisă, potrivit căreia Primăriile
au obligaţia ca ori de cîte ori se
hotărăşte demolarea unei zone cu clădiri, să
anunţe de îndată Ministerul de Interne şi
trustuil “Carpaţî”.

Dispoziţia
mi s-a părut ciudată, mai ales că purta şi menţiunea “Strict Secret” şi emana
de
la Cancelaria Comitetului Central al P.C..

M-am hotărît
să mă interesez mai îndeaproape despre acest trust “Carpaţi” despre care
ştiam
că este un fel de concern al Comitetului Central al P.C., care avea în componenţa
sa întreprinderi de construcţii, ferme agricole, crescătorii de animale,
fabrici de preparate
alimentare, fabrici de mobile, etc.

Mergînd pe
acest fir, am aflat că în componenţa acestui trust este inclusă şi
intreprinderea - I.A.C.- “Intreprinderea de administrare a clădirilor”. Nu m-am
mirat la
început cînd am aflat că cei din conducerea întreprinderii sînt foşti
ofiţeri de securitate, şi
în mod deosenbit un oarecare “Florescu” şeful
serviciului personal - al acestei
intreprinderi. Din primele date culee, am înţeles
că această I.A.C. se ocupa cu
administrarea clădirilor destinate drept locuinţe
pentru demnitarii Partidului Comunist şi
Guvernului. Ei se ocupau de amenajarea
în condiţii deosebite a acestor clădiri şi nu m-
am mirat că toate lucrările se
desfăşurau pe cheltuiala statului inclusiv chiria şi
întreţinerea. Toate aceste
cheltuieli se suportau dintr-un cont special, al cărui sursă,
secretă, nu am
reuşit să o identific. M-am mirat încă că nici Trustul “Carpaţi” nici această
I.A.C. nu au fost desfiinţate. Ele au fost menţinute intacte după revoluţia din
16-22
Decembrie 1989, inclusiv personelul angajat. M-am mai mirat de
colaborarea statornică
cunoscută de mulţi salariaţi ai Trustului şi ai
I.A.C.-ului, dintre fostul şef de personal
Florescu şi Colonelul David şi că
pînă la revoluţie, a îndeplinit importante funcţii pe linie
administrativă în cadrul
D.S.S., - fiind cunoscut şi ca specialist al Direcţiei a V-a.

Continuarea
acestei amiciţii, m-a determinat să mă interesez mai întîi dacă o serie de
clădiri
din Bucureşti, despre care ştiam sigur că sînt locuinţe de foste vîrfuri ale
P.C. şi ai
Securităţii, se regăsesc în evidenţele Primăriei din sectorul unde
se aflau adresele acelor
imobile, şi am aflat că “nu”. O primă concluzie :
“Primăriile” nu au evidenţa tuturor
clădirilor situate pe raza de care răspund
din punct de vedere administrativ. In schimb,
acestea se aflau în evidenţele
I.A.C.-ului. Cu ajutorul unor prieteni, am ţinut mai multe zile
sub
supraveghere o serie de locuinţe şi clădiri, despre care ştiam sigur că sînt
amenajate
drept case conspirative ale Securităţii. In zona acelor locuinţe, în
perioada 22-28
Decembrie 1989, în timpul luptelor de stradă care s-au purtat în
Bucureşti cu aşa-zişii
“terorişti”, am urmărit cu schimb de focuri astfel de
indivizi, care au dispărut de parcă ar fi
intrat în pămînt.

Cu
sprijinul unor foşti lucrători ai Ministerului de Interne dar oameni de bună
credinţă, am
identificat şi alte asemenea case conspirative. Cu această listă
am mers la prietenii mei
de la Primăriile de sector, şi am stabilit că acele
locuinţe, nu figurează în evidenţele

6/20
acestora. Aceeaşi listă, am dat-o spre a
fi verificată unor prieteni de la I.A.C. şi Trustul
“Carpaţi” şi am stabilit că
toate sînt în evidenţele acesteia, cu o simplă menţiune M.I.
(Ministerul de
Interne).

De atunci,
concluzia a fost simplă. Neputîndu-se asigura o deplină conspirativitate a
acestor locuinţe în cadrul Primăriilor, s-a creat această intreprindere I.A.C.
- care a
preluat în administrare aceste locuinţe, inclusiv pe cele a
demnitarilor pe care de
asemenea, conform regulei generale, le administrau sub
controlul nemijlocit al Securităţii.
Despre discreţie este inutil să mai
vorbim. De aici şi obligaţia Primăriilor de a comunica
urgent la Ministerul de
Interne şi Trustul “Carpaţi” orice hotărîre de a se demola un grup
de locuinţe?
Să nuè care cumva să se ducă, Securistul cu victima la o casă conspirativă
şi să
nu o mai găsească. Ar fi avut şi el un şoc.

Tot în
categoria acestor mijloace imobiliare conspirative se includ şi tunelurile
subterane,
clădirile cu pereţi dubli, ascunzători, secrete de tot felul. Despre
existenţa acestora,
poporul român a aflat abia în perioada 21-28 Decembrie, cu
prilejul luptelor purtate. Pe
toate străzile, zi şi noapte, manifestanţii
angajaţi în insurecţie îşi povesteau unii altora,
întîmplări, legate de astfel
de ascunzători. Se vorbea despre descoperirea unor buncăre
subterane, a unor
tuneluri care legau clădiri şi sedii ale Securităţii, a unor case
conspirative
etc., din care Securiştii au ripostat cu foc, provocînd victime în rîndurile
revoluţionarilor şi Armatei.

- Centrul
de informatică şi documentare (C.I.D.-ul)

Un neavizat
care a auzit sau aude pentru prima oară de Centrul de Informatică şi
Documentare a D.S.S.-ului, poate rămîne cu impresia falsă că el este doar un
compartiment al D.G.T.O..

In
realitate C.I.D.-ul era cel mai secret şi mai bine păzit instrument al Securităţii.

Pînă la
data de 22 Decembrie 1989, C.I.D.-ul ocupa etajul II şi III al blocului situat
pe
Calea Victoriei, lîngă biserica Creţulescu şi era condus de Colonelul
Nicoliei.

Datat cu
tehnică de vîrf în domeniul informaticii, el era deservit de specialişti care
dovedeau nu doar o competenţă profesională ieşită din comun, cî în mod deosebit
în
ataşamentul fără echivoc faţă de tiranii Ceauşescu.

Consecvent pasiunii
sale de a se ocupa nemijlocit de organizarea şi coordonarea
Serviciilor Secrete
ale Securităţii, Nicolae Ceauşescu, a înţeles perfect importanţa unui
astfel de
centru pentru realizarea planurilor sale în domeniul spionajului,
contraspionajului
şi în mod deosebit pentru îngenunchierea poporului rimân.

In memoria
calculatoarelor C.I.D.-ului, se regăsesc vastele reţele de spionaj organizate
de serviciile secrete ceauşste în strînsă cooperare cu cele ale K.G.B.-ului, pe
toată
suprafaţa planetei.

7/20
In cercurile
unor exofiţeri de securitate din Bucureşti se spune că la etajul III al clădirii
de
la aşa-zisa menţionată mai sus, funcţiona aşanumitul “Calculator General” în
memoria
căruia se regăseau reţelele lucrătorilor, informatorilor şi
colaboratorilor Securităţii,
disimulaţi în rîndul colectivelor de cetăţeni din
uzine, fabrici, intreprinderi, instituţii şi
organizaţii.

Aceste reţele,
integrate în cadrul unui mecanism extraordinar de bine pus la punct,
asigurau
succesul acţiunilor de intoxicare a conştiinţelor şi de manipulare a maselor de
cetăţeni în scopul menţinerii unui control permanent asupra poporului.

In memoria
aceluiaş calculator general se regăsea aşa-numita “bază de lucru” în care
erau
incluşi dizidenţii politici, potenţialii opozanţi ai regimului, cei care prin
atitudinea lor
manifestau tendinţe de libertate a conştiinţei şi orice alte
persoane care se aflau în
obiectivul Securităţii fie pentru a fi izolaţi sau făcuţi
inofensivi, fie pentru a fi recrutaţî.

Era
cunoscută obligaţia fundamentală a tuturor serviciilor Securităţii, a centrelor
de
ascultare a convorbirilor şi de interceptare a corespondenţei de a comunica
de îndată
C.I.D.-ului datele personale ale unui subiect intrat în obiectivul
serviciilor secrete
ceauşiste, rezultatele unor investigaţii preliminare şi
orice alte date care completau
tabloul subiectului pe tot parcursul
supravegherii atît pe plan intern cît şi extern.

In memoria
prodigioasă a C.I.D.-ului, se mai regăseau reţele de ofiţeri şi col:aboratori
D.I.A.(Direcţia de Informaţii a Armatei) precum şi reţele de spionaj intern
organizate de
D.I.E. (Direcţia de Informaţii Externe) la nivelul Ministerului
Turismului.

Se ştie
acum că hotelurile Atene Palace, Intercontinental, Lido, etc. erau adevărate
oficine de spionaj îndreptate atît împotriva cetșţenilor români care prezentau
un pericol
sau interes pentru sistem.

Un loc
aparte în memoria C.I.D.-ului îl ocupau reţelele constituite pentru
supravegherea
localităţii şi zilalui cadrelor din Nomenclatura P.C., guvern, şi
alte instituţii şi organizaţii
tipice, fundamentale pentru menţinerea şi
consolidarea puterii celor doi tirani.

Se înţelege
că datorită importanţei datelor introduse în memoria computerelor, personalul
care deservea C;I.D.-ul, care deservea C.I.D.-ul, era selecţionat şi
supravegheat cu foarte
multă atenţie. Experţii săi, ingineri, informaticieni
etc., superspecializaţi în utilizarea
tehnicii de vîrf cu care erau dotaţi,
erau îñregimentaţi ca ofiţeri cu grade înalte în cadrul
Direcţiei a V-a sau
D.I.E., ceea ce înseamnă că nimirea lor în acele funcţii era aprobată
personal
de Nicolae Ceauşescu.

Ei se
bucurau de privilegii deosebite şi erau retribuiţi la un nivel care depăşea cu
mult
chiar şi media de retribuire a celorlalţi ofiţeri de Securitate sau Miliţie,
cu excepţia celor
din Direcţia a V-a şi D.I.E. care reprezentau ţinta supremă
unde tindeau să promoveze
toţi lucrătorii aparatului represiv.

8/20
Accesul la
informaţiile C.I.D.-ului era strict limitat la un număr restrîns de persoane.
Regula era aceea potrivit căreia nici un fel de Direcţie din cadrul D.S.S. nu
putea pretinde
informaţii decît în limitele stricte ale obiectului de
activitate al acelei Direcţii.

Singurii
care aveau acces nelimitat la informaţiile C.I.D.-ului erau Nicolae şi Elena
Ceauşescu şi cei mai apropiaţi şi intimi colaboratori ai lor în domeniul
Serviciilor Secrete.
Aceşti colaboratori în care Ceauşescu avea cea mai mare
încredere pot fi număraţi pe
degete. Tudor Postelnicu - ministrul de interne,
generalul Iulian Vlad - şeful D.S.S.,
Generalul Marin Neagoe - şeful Direcţiei
a V-a şi aghiotantul personal al lui Ceauşescu,
Colonelul Buhuci - adjunctul
Generalului Marin Neagoe şi corespondant efectiv al D. a V-
a, Generalul
Aristotel Stamateiu - şeful D.I.E.şi contraamiralul Dinu - şeful D.I.A., erau
cei
care în numele lui Ceauşescu, utilizau frecvent informaţiile C.I.D-ului.

Dar li se
adăuga Generalul Victor Anastasie Stănculescu, pe atunci ministru adjunct la
Ministrul Apărării Naţionale, care împreună cu Iulian Vlad, Aristotel
Stamateiu, Tudor
Postelnicu şi contraamiralul Dinu, formau binecunoscuta echipă
organizată şi condusă
personal de Ceauşescu care coordona treficul ilicit de
arme şi droguri.

FANTOMELE

 Cînd am auzit pentru prima oară de existenţa

lor, mi-a venit să rîd. Stiam deja despre
existenţa ofiţerilor sau a
colaboratorilor Securităţii disimulati în rîndurile colectivelor de
cetăţeni
cinstiţi, în rîndurile lumilor interlope (hoţi, criminali, speculanţi, proxeneţi)
sau în
rîndurile ţiganilor. Stiam că rolul lor este de a asigura manipularea
acelor medii sau
recrutarea agenţilor necesari pentru completarea reţelelor. Am
crezut că ei erau cei
botezaţi în terminologia Securităţii cu numele de
“fantome”.

Dar nu este
aşa. Aşa cum se va vedea în cele ce urmează, reţeaua de “fantome” cu care
a
fost înţesată societatea civilă românească, justifică pe deplin concluzia care
a circulat şi
circulă în sferele puterii de stat în România potrivit căreia,
cel care are în mînă reţeaua de
fantome, are puterea.

Pentru a înţelege
mai bine fenomenul “fantomelor”, trebuie să ne întoarcem la nivelul
anilor 1970
şi să na oprim asupra uneia din metodele utilizate de Serviciile Secrete
ceauşiste
în activitatea de spionaj pe plan extern.

Este vorba
despre acţiunea de plantare în ţările occidentale a aşanumiţilor “agenţi de
influenţă”. Atît metoda, cît şi procedeele de plantare au fost împrumutate de
la K.G.B.-ul
Sovietic care de fapt a supervizat întotdeauna activităţile de
spionaj desfăşurate în ţările
membre ale Pactului de la Varşovia.

Metoda
constă în aceea că o anumită persoană selecţionată şi instruită temeinic, era
trimisă pe teritoriul unui stat occidental cu misiunea de a deveni cetăţean al
acestui stat şi
de a pătrunde în cercurile politice, financiare sau de afaceri
din occident.

9/20
In acest
scop, persoanei selecţionate i se confecţiona o “legendă” specifică (acte de
stare
civilă, arbore genealogic, culoar de pătrundere - transfug, emigrant, căsătorie,
etc.) şi era
sprijinit în mod discret să evolueze pe scara societăţii care l-a
adoptat (material, relaţii,
etc.).

Odată pătruns
în cercurile vizate (politice, financiare, sau de afaceri) rolul său se limita
la
acela de a influenţa acele cercuri în sensurile care i se cereau de la
centru. Astfel, el
putea să influenţeze discret a anumită orientare politică
lansată de alţi agenţi, sau să
sprijine discret, pătrunderea în cercurile
financiare sau de afaceri a unor agenţi care
aveau misiunea precisă de a
determina încheierea unui contract sau se a sustrage
licenţe sau lanuri secrete.

Plantarea
unui astfel de agent se făcea greu, cu mari cheltuieli, iar rezultatele acestor
eforturi nu se puteau culege decît după un important număr de ani.

De aceea,
secretul din jurul “fantomelor” era păzit cu deosebită grijă, ei fiind
consideraţi
pioni greu de înlocuit în ansamblul reţelelor de spionaj.

In
cercurile ofiţerilor de Securitate, vechi şi noi, este unanimă concluzia
potrivit căreia,
refugierea generalului Ion Pacepa (fostul şef al Serviciilor
de Spionaj ceauşiste) în vest la
sfîrşitul anului 1978 a reprezentat o grea
lovitură atît pentru spionajul lui Ceauşescu cît şi
pentru K.G.B.

Surpriza
pasului făcut de Ion Pacepa a determinat atît Bucureştiul cît şi Kremlinul să
lanseze semnalul de alarmă “scapă cine poate”.

Cu această ocazia,
fantomele care au mai avut timpul să se facă nevăzute înainte de a fi
capturate
de serviciile de contraspionaj occidentale sau grăbit împreună cu agenţii din
reţelele externe să se refugieze sub aripa ocrotitoare a centrului.

Aşa se face
că D.S.S.-ul lui Ceauşescu s-a trezit cu un important număr de fantome şi
agenţi
superspecializaţi şi cu mare experienţă în activitatea de spionaj extern, care
însă
nu mai puteau fi de nici un folos în exterior.

Reorganizînd
întreaga activitate a Ministerului de Interne cu ocazia Decretului 121/1978,
Ceauşescu şi acoliţii săi au hotărît că în noua organizare metoda de plantare a
unor
“agenţi de influenţă” să fie aplicată şi societăţii civile româneşti. S-a
apreciat că o astfel
de metodă ar putea să asigure o mai bună supraveghere şi
manipulare a poporului, iar pe
de altă parte, regimul nu-şi putea permite săç
renunţe pur şi simplu la nişte oameni
pentru a căror specializare în
activitatea de spionaj se cheltuise timp şi incomensurabile
sume în devize liber
convertibile.

De aceea,
fantomele au fost reactivate şi trimise tot ca “agenţi de influenţă” dar de
această dată cu misiunea de a sprijini acţiunile de spionaj îndreptate
împotriva poporului,
care începuse să geamă din ce în ce mai greu sub povara lipsurilor.

10/20
In acest
scop, le-au fost confecţionate alte legende şi au fost numite în posturi cheie
(Directori, şefi de servicii, şefi de secţii) în industrie, construcţii,
cercetare, comerţ exterior,
turism sau pur şi simplu ca activişti în organele
P.C.

o mare
parte din aceste fantome au fost plantate în întreprinderile trustului “Carpaţi”,
care
au devenit în scurt timp cele mai eficiente unităţi din ţară.

De
asemenea, mulţi din ofiţerii D.I.E., formaţi şi surspecializaţi în cadrul
activităţii de
spionaj extern care din diverse motive nu au mai putut activa în
străinătate, au completat
detaşamentul fantomelor activînd în întreprinderi
create şi coordonate nemijlocit de
Securitate.

Afişînd
masca unor personaje total detaşate de activitatea serviciilor secrete,
misiunea lor
a fost la început doar aceea de a influenţa şi sprijini discret pătrunderea
şi implantarea şi
dezvoltarea reţelelor sau pur şi simplu numirea sau
promovarea pe un anumit post a unei
anumite persoane care în realitate era ofiţer
sau agent al Securităţii.

De exemplu,
influenţînd alegerea pe funcţia de lider sindical a unui ofiţer sau agent al
Securităţii, fantoma crea premizele organizării sau reorganizării unor reţele
care exercitau
un control exclusiv asupra colectivelor de muncitori care compuneau
acea organizaţie
sindicală.

Văzînd că
procedeul prinde, iar roadele sînt mai mult decît satisfăcătoare, Ceauşescu şi
acoliţii săi se hotărăsc să extindă acest procedeu fabricînd şi plantînd noi
fantome.

Agenţii de
influenţă, reuşesc să se impună din ce în ce în ce mai mult să se determine
viaţa
colectivelor în care sînt plantaţi.

De la caz
la caz, anumite fantome sînt puse să şi determine activitatea unor
intreprinderi,
atunci cînd interesele Securităţii o cer.

Este cazul
colonelului Diaconescu, care după o bogată carieră de agent secret în mai
multe
ţări din occident (a şi fost luat în urmărire pe reţelele Interpolului) este
nevoit să se
refugieze la bază, de unde este numit Director al intreprinderii
“ARGUS” care se ocupă cu
recrutarea şi “Selecţionarea” cetăţenilor români
solicitaţi să lucreze ca angajaţi la
reprezentanţe diplomatice şi consular
acreditate în România, sau pentru diverse firme
străine.

Se înţelege
că fostul agent al D.I.E., avea pe lîngă rolul de agent de influenţă şi pe acela
de a determina infiltrarea agenţilor Securităţii în reprezentanţele sau firmele
străine.

Reţelele de
fantome sînt intacte.

Ele se găsesc
şi astăzi în memoria computerelor C.I.D.-ului, care, a‘a cum susţine
actualul
ministru al Armatei - Gen.V.A. Stănculescu, a fost încorporat împreună cu
D.G.T.O. în efectivele tehnice ale Armatei.

Aşa să fie
oare ?

11/20
Dacă da
D.E.C.E. ?

Direcţia de
Informaţii Externe (D.I.E.)

Tabloul de
ansamblu al Securităţii (D.S.S.) nu ar putea fi reconstituit nici măcar sumar,
fără D.I.E..

Pînă la
data de 22 Decembrie 1989, D.I.E. a fost cea mai importantă facţiune a
Securităţii,
dacă avem în vedere că Direcţia a V-a a reprezentat pentru Ceauşescu mult
mai
mult decît un simplu directorat din cadrul D.S.S..

Am lăsat
special la urmă analiza D.I.E., pentru că ea reflectă mai mult decît oricare
altă
Direcţie a D.S.S. caracterul profund represiv, poliţienesc a formei de
guvernare comunistă
în general şi al tiraniei Ceauşiste în special.

De
asemenea, organizarea, funcţionarea şi atributurile D.I.E., reflectă nu doar
orientarea
antidemocratică a vechiului regim, ci mai ales pericolul iminent şi
injust care tinde să
înnăbuşe încă odată aspiraţiile democratice ale poporului
român.

Actuala
formulă de guvernare a României (Iliescu, Roman şi comp.) a lansat ideea că
orice stat, oricît ar fi el de democratic are propriul său aparat de spionaj,
dar fără să
spună nimic despre structura organizatorică a S.R.I. (Serviciul
®omân de Informaţii) şi
mai ales de noua sa orientare.

Să vedem de
ce!

Aparatul de
spionaj constituit în România după cel de-al doilea război mondial, cunoscut
sub denumirea de D.I.E., a fost printre primele directorate ale Securităţii.

La fel în
toate ţările incluse forţat în blocul comunist, el a fost conceput şi organizat
de
N.K.V.D-ul sovietic, (viitorul K.G.B.).

Cetăţenii
români, recrutaţi spre a deveni ofiţeri ai D.I.E., erau trimişi la Moscova pe o
perioadă de doi ani, unde erau formaţi nu doar ca spioni de elită ci şi ca agenţi
secreţi
fideli intereselor Kremlinului.

Pînă în
anii 1963-1964, cînd a fost constituită prima şcoală de spionaj din ordinul lui
Gheorghe Gheorghiu Dej, toţi agenţii D.I.E erau în  primul rînd spioni în slujba U.R.S.S. şi
apoi ai regimului
comunist de la BUcureşti.

La acea
epocă aspectul în sine nu conta de vreme ce însăşi ideea de suveraneitate
naţională
a ţărilor incluse în blocul sovietic era subordonată aşa-ziselor interese
comune
pentru care fusese semnat Pactul de la Varşovia.

Serviciile
secrete ale ţărilor ce compuneau blocul comunist operau sub directa
coordonare
a centrului de la Kremlin, iar rezultateale acţiunilor de spionaj întreprinse,
serveau în primul rînd interesele Moscovei.

12/20
Conform
modelului standard impus de N.K.V.D., D.I.E. a fost organizată şi structurată
pe
două coordonate de bază : Spionajul extern şi cel intern.

Spionajul
extern - era orientat pe obiective specifice perioadei războiului rece, în care
lumea abia ieşită din război, privea cu groază la blocurile militare ce se
constituiseră de o
parte şi de cealaltă a cortinei de fier.

Bătălia
surdă dintre cele două tabere, se purta în primul rînd pe terenul serviciilor
Secrete, iar obiectivul de bază era spionajul militar.

Fiecare tabără
căuta să obţină cît mai multe şi mai precise informaţii despre potenţialul
militar al celeilalte.

Curînd
lumea occidentală guvernată în principal pe principii democratice adoptă poziţii
de
relaxare şi destindere a relaţiilor internaţionale. Efectele acestor poziţii
se manifestă în
primul rînd pe plan economic şi implicat pe plan tehnico-ştiinţific
obţinînd importante
progrese.

Practicînd
libera iniţiativă, spiritul neîngrădit în relaţiile sociale, procesul de
refacere a
rănilor provocate de război este mult mai rapid în statele
occidentale.

Apare din ce
în ce mai evident decalajul dintre nivelul de viaţă al lumii occidentale şi cel
al
ţărilor comuniste, ceeace determină apariţia unui fenomen social aparte.

Exudul
masiv spre ţările occidentale puternic industrializate (inclusiv din est spre
vest),
permite acestora să recruteze cea mai mare parte a materiei cenuşii de
pe glob.

Astfel, se
creează curînd şi un puternic decalaj tehnologic şi ştiinţific.

Aceste
decalaje, lărgesc aria zonelor de influenţă a lumii occidentale permiţîndu-i
accesul
lejer la cea mai mare parte a resurselor naturale ale planetei.

De cealaltă
parte a cortinei de fier, statele incorporate în blocul sovietic, afişează din
ce în
ce mai acut, pretenţii de hegemonie mondială a formelor de guvernare
comunistă.

In aceste
condiţii, în orientarea serviciiloir de spionaj extern ale statelor incluse în
Pactul
de la Varşovia, Kremlinul impune obiective noi. Alături de spionajul
militar, apar ca
obiectiv de maximă importanţă spionajul industrial şi
tehnologic. De asemenea, spionajul
de influenţă este îndreptat în primul rînd
asupra ţărilor din lumea a treia atît datorită
resurselor lor naturale, cît mai
ales susceptibilităţii acestora de a fi determinate să
accepte forme de
guvernare totalitare (comuniste sau fasciste).

In
realizarea acestor obiective, D.I.E. este angajată încă de la început în condiţii
specifice.

România,
considerată o insulă latină pierdută în oceanul slav, era privită cu îngăduinţă
şi
regret de ţările din occident (în special Franţa) datorită puternicelor legături
întrerupte
brutal de război.

13/20
De această
slăbiciune a occidentului a fost însărcinată să profite D.I.E., făcînd din
România principala placă turnatntă a acţiunilor de spionaj lansate de K.G.B.
împotriva
ţărilor puternic industrializate din Occident.

Si
rezultatele nu se lasă aşteptate. Importante licenţii patente şi tezhnologii
sînt sustrase
de agenţii D.I.E. şi livrate gratuit Moscovei. In schimb, aceasta
dotează Securitatea în
general şi D.I.E.în special cu aparatură, tehnică şi
specialişti care în numele şi pentru
Partidul Comunist, au îngropat pentru mult
timp aspiraţiile democratice ale naţiunii
române.

Spionajul
intern - Cea de-a doua coordonată pe care a fost organizată şi structurată
D.I.E., nu trebui"e confundată nici cu contraspionajul de care se ocupa
Direcţia a IV-a,
nici cu reţelele de contrainformaţii sau supraveghere ale
celorlalte Direcţii din D.S.S.

Spionajul
intern practicat de serviciile D.I.E., avea ca obiective în primul rînd
spionarea
străinilor de pe teritoriul României, iniţierea, organizarea şi
executarea unor acţiuni de
sabotare, intoxicare sau dezinformere cu efecte pe
plan internaţional şi recrutarea ca
agenţi D.I.E. a unor cetăţeni străini.

Fiind
consideraţi “aşii” serviciilor secrete româneşti, agenţiiD.I.E., erau la aceeaşi
dată
răsfăţaţii întregului aparat al Securităţii, şi puteau utiliza sau dispune
de orice alt serviciu
al D.S.S., care erau obligate să execute orice ordin
considerat necesar în finalizarea unei
acţiuni de spionaj.

Venirea lui
Ceauşescu la putere în anul 1965 a însemnat pentru nSecuritate în general şi
pentru D.I.E. în special, începutul unei perioade în care Serviciile Secrete
din România au
cunoscut o dezvoltare fără precedent.

Format la şcoala
Kremlinului, Ceauşescu a fost încă din anii 1950 omul de bază
însărcinat să se
ocupe de organizarea şi funcţionarea Serviciilor Securităţii după
modelele
impuse de K.G.B..

Aşa se
explică nu doar pasiunea lui de a dezvolta şi de a se interesa îndeaproape de
Securitate, ci şi priceperea diabolică cu care a ştiut să mînuiască acest
aparat.

Incă de la
înscăunarea sa în funcţia de Secretar General al P.C., Ceauşescu preia
pe'rsonal destinele D.I.E., pe care o dezvoltă rapid şi îi trasează obiective
pa măsura
ambiţiilor pe care le va releva mai tîrziu.

Pe plan
extern, el ordonă constituirea de baze D.I.E. în orice punct de pe glob unde
România avea ambasade, misiuni diplomatice, consulare sau orice alte misiuni cu
caracter permanent. Aceste baze, cunoscute în analele Securităţii sub denumirea
de
“staţii”, aveau un şef care coordona activitatea de spionaj a D.I.E. pe
teritoriul ţării
respective. El era singurul care cunoştea aproape întreaga reţea
şi lucra de cele mai
multe ori sub acoperirea unei funcţii fără importanţă în
cadrul Ambasadei sau Misiunii
Permanente respective.

14/20
Cea mai
mare parte a Ambasadorilor şi diplomaţilor de carieră sînt numiţi în post numai
după ce în prealabil au fost recrutaţi şi îregimentaţi în formaţiunile de
spioni ale D.I.E..
Deoarece nu se mai punea problema cadrelor (şcoala de
spionaj de la Brăneşti funcţiona
din plin) numărul agenţilor trimişi să
completeze reţelele din străinătate se triplează, iar în
ţările vizate în mod
deosebit, sînt numiţi în funcţii de Ambasador sau ‘efi ai Misiunilor
diplomatice şi consulare, agenţi ai D.I.E. cu mare experienţă.

Rolul reţelelor
astfel reorganizate se diversifică, pe măsura obiectivelor pe care ambiţiile
viitorului tiran le preconizează.

Astfel, se
constată o ofensivă fără precedent a spionajului tehnologic. In perioada anilor
1970, România era ţara care furniza Moscovei, cea mai mare cantitate de informaţii
asupra tehnologiilor de vîrf furate pe această cale de la lumea occidentală.

In faţa
acestor rezultate, serviciile secrete ale K.G.B.-ului se înclină. Convinse de
loaialitatea lui Ceauşescu, care s-a dovedit a fi un luptător fidel în ofensiva
declanşată de
comunism împotriva democraţiei, Kremlinul declanşează cea mai
amplă acţiune de
spionaj din istoria lumii moderne. El atribuie lui Ceauşescu
rolul de rebel al Moscovei, şi îi
aprobă declanşarea acţiunii cunoscute de acum
sub numele de “operaţiunea Orizont”,
care a        vea
două objective fundamentale :

- un
objectiv politic, care viza estomparea imaginii create deja despre
imperialismul
sovietic, precum şi implementarea ideii unei posibile cooperări
între occident şi ţările
situate în spatele cortinei de fier.

- un
obiectiv financiar şi tehnologic, care viza nu doar obţinerea de către România
a unor
importante ajutoare financiare, economice şi tehnologice, ci mai ales,
penetrarea masivă
a lumii occidentale de către serveciile secrete ale ţărilor
incluse în Pactul de la Varşovia.

Acţiunea
“Orizont”, s-a caracterizat printr-o vastă operaţiune de intoxicare a
occidentului.

Ea a avut
rolul de a crea în occident o imagine falsă, potrivit căreia, micul tiran de la
Bucureşti este prezentat lumii ca fiind singurul şef de stat din blocul
comunist care se
străduieşte din răsputeri să se desprindă de Moscova şi să
recîştige pentru România,
independenţa şi suveranitatea, pierdute după cel
de-al doilea război mondial. Iar pentru a
reuşi, are nevoie de ajutorul lumii
occidentale, care să-l spijine din punct de vedere politic,
financiar şi
tehnologic.

In vederea
declanşării operaţiuni “Orizont” la începutul deceniului al 8-lea, reţelele
secrete ale D.I.E., reorganizate în acest scop atît pe plan intern cît şi
extern, declanşează
la rîndul lor o vastă campanie de dezinformare şi de
influenţare a opiniei publice
internaţionale.

Ele pregătasc
şi conduc faimosul maraton al cuplului Ceauşescu pe mapamond. Folosind
agenţii
de influenţă recrutaţi pretutindeni pe cele mai multe căi, ele reuşesc să
deschidă
uşile celor mai mari cancelarii ale lumii, prin care pătrundeau cu uşurinţă,
imaginile false
ale unui dictator comunist animat de idei liberale.

15/20
Rezultatele
nu se lasă prea mult aşteptate.

Comunitatea
internaţională, crezînd că într-adevăr s-a creat o breşă în blocul comunist se
grăbesc să susţină politic şi financiar politica lui Ceauşescu.

Ignorînd
vocile care-l acuzau de violarea constantă a celor mai elementare drepturi ale
omului, Comunitatea internaţională şi cei mai puternici oameni de stat ai
lumii, au sprijinit
obţinerea de către Ceauşescu a unor importante credite
B.I.R.D..

Pentru a
încuraja excesul de bunăvoinţă, Ceauşescu a emis faimoasele decrete 424 şi
425/1974 prin care permitea declanşarea unor ample acţiuni de cooperare pe
calea unor
sociatăţi mixte. Cele mai mari companii ale lumii s-au grăbit să-şi
trimită emisari la
BUcureşti pentru negocierea unor tranzacţii de lungă durată.

Principalele
garanţii erau miliardele de $ S.U.A. obţinute pe credite B.I.R.D. şi “clauza
naţiunii
celei mai favorizate” acordate cu mare uşurinţă de Congresul S.U.A. regimului
Ceauşescu.

Această
uriaşă diversiune denumită “Orizont”, a permis ca în cîţiva ani, serviciile
secrete
ale D.I.E., dirijate îndeaproape de K.G.B. să obţină succese mult mai
mari decît cele
preconizate.

S-a reuşit
implantarea unor vaste reţele de influenţă în occident, iar planurile
ultrasecrete
ale unor tehnologii de vîrf (în special în domeniul
microelectronicii) au fost obţinute de
Moscova pe filierea Bucureştiului
aproape gratis.

In zadar aşteptau
partenerii occidentali încheierea unor tranzacţii care să justifice dorinţa
de
cooperare a Bucureştiului pe termen lung, afişată iniţial.

Tratativele
au fost tergiversate de partea română (D.I.E.) doar atît timp cît a fost
necesar
pentru a se organiza şi realiza furtul tehnologiei pe care partenerul
extern o oferea ca
aport la capitalul societăţii mixte ce forma obiectul
negocierilor.

Odată
ajunse planurile în seifurile D.I.E., partea română găsea întotdeauna un
pretext de
întrerupere a negocierilor.

In această
perioadă, tratativele s-au finalizat prin constituirea unor societăţi mixte (în
România sau străinătate) doar atunci cînd licenţele vizate nu puteau fi obţinute
doar prin
furt, sau cînd acele firme mixte trebuiau să fie utilizate ca
acoperire a unor alte acţiuni de
spionaj. Aşa de exemplu a fost semnat
contractul de constituire a societăţii mixte OLTCIT
S.A. cu Sediul SOcial în
România (Craiova) în anul 1978 (am lucrat pentru OLTCIT S.A.
în calitate de
jurist în perioada 1978-1981).

Contractul
de asociere, cuprinde clauze care favorizează net partea franceză (Citroen) şi
a fost un fiasco din punct de vedere economic. El a fost semnat de autorităţile
române
doar pentru cele 50 de milioane de F.F. obţinuţi prin credite franceze
pentru finanţarea
cheltuielilor de “engineering”, în care erau incluse şi
cheltuielile de formare în Franţa a
peste 1000 de “specialişti români”, din
care o mare parte erau agenţi ai D.I.E..

16/20
In
realitate, construirea soc. mixte OLTCIT.S.A., a fost o tentativă de a reface
pe această
cale reţelele de spionaj ale D.I.E. în Franţa, demantelate de
serviciile de contraspionaj
franceze în anii 1970.

Furtul de
tehnologii şi spionajul industrial a rămas unul din obiectivele D.I.E.,
dirijate de
K.G.B., dar ambiţiile Dictatorului Ceauşescu erau mult mai mari. El
a ordonat serviciilor
sale de spionaj să-şi creeze reţele de influenţă
puternice în toate zonele de pe glob unde
existau focar de război, şi înmod
deosebit în Orient. De asemenea, aceleaşi servicii au
stabilit contacte cu
organizaţiile teroriste şi cu reţelele de traficanţi de droguri. Aşa se face
că
în timp ce pe frontispiciul ®omâniei era afişat cuvîntul “PACE”, regimul Ceauşescu
a
fost amestecat în cele mai veroase afaceri ale acestui sfîrşit de secol XX.

Traficul
ilicit de arme şi muniţii (inclusiv arme chimice) traficul de droguri (în
special
cocaina) şi terorismul, au reprezentat principala sursă de alimentare a
conturilor secrete
existente în băncile elveţiene.

Pentru
realizarea acestor obiective au fost angajate toate serviciile de spionaj ale
Securităţii şi Armatei. S-a constituit un Comandament Central ultrasecret,
condus
nemijlocit de Nicolae şi Elena Ceauşescu şi supervizat discret de
K.G.B..

Au fost
încheiate alianţe secrete cu serviciile de spionaj ale altor ţări din blocul
comunist
(Bulgaria, Iugoslavia, Cehoslovacia) precum şi cu acelea ale unor
state sau organizaţii
extremiste din lumea arabă (Libia, Iran, Irak, O.L.P.).

Pe
teritoriul României, au fost construite uzine secrete de arme şi muniţii,
destinate
exclusiv traficului ilicit. Au fost amenajate laboratoare clandestine
de tratare a cocainei în
cadrul fabricilor de medicamente, precum şi baze de
antrenament a formaţiunilor
teroriste, trimise în România pentru ...
specializare.

Pe baza
unor acorduri ultrasecrete încheiate de Ceauşescu prin intermediul D.I.E. cu
organizaţiile teroriste au fost organizate echipe mixte de terorişti, destinate
unor acţiuni
de comando întreprinse fie în occident fie pe teritoriul României.

Au fost
constituite sub controlul direct al D.I.E. firme româneşti de comerţ exterior
conduse de ofiţeri cu mare experienţă în afaceri ilicite şi firme străine în care
erau utilizaţi
agenţi ai D.I.E. recrutaţi din diverse ţări (în special
libieni).

Toate
aceste firme, sub acoperirea unor afaceri licite asigurau în realitate
derularea
traficului de arme şi droguri sau diverse acţîuni de spionaj.

Beneficiile
enorme în devize liber convertibile, erau vărsate în conturile secrete din
străinătate,
controlate nemijlocit de Nicolae şi Elena Ceauşescu, secondaţi îndeaproape
de
comandamentul central compus din anumite vîrfuri ale Securităţii şi Armatei.

Pe plan intern
- Serviciile D.I.E. se dezvoltă pe măsura obiectivelor pe care le avea de
îndeplinit în străinătate.

17/20
La
activitatea tradiţională de spionare a cetăţeniolor străini aflaţi pe
teritoriul României,
sau de recrutare a unor agenţi dintre aceştia se adaugă
aceea de a asigura şi a coordona
nemijlocit toate verigile intermediare
constituite în ţară, care reprezentau fie rampe de
lansare, fie baze de recepţie
pentru operaţiunile întreprinse pe plan extern.

Astfel,
D.I.E, secondată de D.I.A. coordonează şi controlează laboratoarele şi centrele
de
cercetare care prelucrează informaţiile recoltate de spionajul industrial,
tehnologic şi
militar.

Ea
coordonează şi controlează secondată de D.I.A activitatea fabricilor de muniţii
şi
armament destinate traficului ilicit, precum şi a laboratoarelor de
prelucrare a cocainei.

Prin agenţii
săi disimulaţi în funcţii de conducere (miniştri, directori generali,
directori, etc.)
controlează şi coordonează Ministerul Afacerilor Externe,
Ministerul Comerţului Exterior şi
Ministerul Turismului.

Pe această
cale, ca de obicei sub directa coordonare a lui Nicolae şi Elena Ceauşescu,
D.I.E. iniţiază şi determină încheierea unor convenţii sau acorduri internaţiobnale,
înfiinţarea sau desfiinţarea unor societăţi sau firme comerciale interne sau
externe,
retragerea sau trimiterea unor reprezentanţi ai acestor ministere în
străinătate etc. Toate
măsurile luate pe această cale sînt destinate exlusiv
asigurării abiectivelor de bază ale
D.I.E. - spionajul cu toate formele sale,
traficul ilicit şi terorismul.

Nu
trebuiesc uitate serviciile D.I.E. care asigurau cooperarea cu serviciile
K.G.B-ului
precum şi cu celelalte Direcţii şi servicii ale Securităţii sau cu
serviciile speciale ale
Armatei şi Miliţiei.

De
asemenea, nu trebuie uitată existenţa în organigramele D.I.E. a unui serviciu
special -
numit de “Execuţii”.

El era
compus din ofiţeri “specialişti” utilizaţi doar atunci cînd “asasinatul” era
ultima
soluţie de înlăturare a unui obstacol care împiedica sau periclita
realizarea unui obiectiv
al D.I.E..

In cadrul
acestui serviciu existau ofiţeri specialişti în mînuirea otrăvilor a unor arme
specifice sau a unor aparate care puteau provoca moartea victimelor instantaneu
sau
lent, în timp, după nevoi.

Serviciul
“Execuţii” a fost primul care a beneficiat în urmă cu cca. 20 de ani, de o
dotare
specifică din partea serviciului similar al K.G.B.-ului, cunoscut sub
numele de... RADU.
Se spune că acest aparat care provoca moartea prin iradiere
a fost perfecţionat de
serviciile tehnice ale D.I.E. şi D.G.T.O. din ordinul
lui Nicolae şi Elena Ceauşescu.

In
cercurile unor ofiţeri de Securitate, se spune că după 1980, serviciul “Execuţii”
a fost
preluat din cadrul D.I.E. şi trecut în organigrama Direcţiei a V-a, care
s-a reorganizat
pentru a deveni un superaparat al Securităţii la dispoziţia
exlusivă a familiei Ceauşescu.

18/20
Perioada
1965-1980, poate fi considerată ca fiind epoca de aur a D.I.E.. Aparatul său a
cunoscut o dezvolatre enormă, iar succesele sale în acţiunile de spionaj şi
trafic iau
permis nu numai o datorie financiară şi tehnologică ieşită din
comun, dar şi o influenţă cu
totul deosebită asupra întregii vieţi
economico-sociale a ţării. De asemenea, colaborarea
cu K.G.B.-ul se desfăşura
în condiţii excelente, beneficiind de ajutorul său ori de cîte ori
era necesar.

Temîndu-se
de amploarea pe care a dobîndito D.I.E. şi de legăturile sale constante cu
K.G.B.-ul, la începutul deceniului 8, Ceauşescu se hotărăşte să-şi construiască
propriul
său aparat de Securitate, căruia să-i subordoneze activitatea tuturor
serviciilor secrete,
inclusiv a D.I.E..

Această hotărîre
a provocat serioase nemulţumiri în rîndul ofiţerilor D.I.E. consideraţi pînă
atunci elita de necontestat a serviciilor secrete ceauşiste. Argumentul de bază
cu care a
fost justificată nemulţumirea, era că aportul în devize
liber-convertibile realizat de D.I.E.
pentru Ceauşescu prin furt de licenţe şi
tehnologii şi trafic depăşea de cîteva ori aportul
valutar realizat de
întreprinderile româneşti pe căile obişnuite.

Mulţi ofiţeri
ai D.I.E. aleg calea exilului, făcînd să cadă reţele întregi sau trec exclusiv
în
slujba K.G.B.-ului.

Apariţia
reformelor iniţiate de Gorbaciov în U.R.S.S. îl înspăimîntă pe Ceauşescu care
se
hotărăşte să-şi restructureze masiv serviciile secrete.

El
accelerează ritmul de dezvoltare a Direcţiei a V-a, care devenise primul său
aparat de
Securitate şi îi îndepărtează pe agenţii pe care-i suspectează ca
fiind loaiali K.G.B.-ului.

De
asemenea, pentru prima oară în istoria serviciilor secrete româneşti postbelice
se
constituie formaţiuni de spionaj şi contraspionaj îndreptate împotriva
Moscovei.

Astfel în
cadrul D.I.E.şi D.I.A., se constituie servicii speciale de spionaj avînd ca
obiectiv -
U.R.S.S., iar Direcţia a IV-a de contraspionaj militar are ca
principală misiune
interceptarea şi anihilarea tuturor acţiunilor de spionaj
iniţiate de K.G.B. - împotriva
regimului Ceauşescu.

Toate
aceste măsuri sînt destinate să-l apere, atunci cînd Kremlinul va constata că
imaginea
lui Ceauşescu nu face nici un serviciu imaginii pe care Glaznostul şi
Perestroika
lui Gorbaciov încearcă să a imlpună lumii şi-i va cere să cedeze
puterea în România.

Aşa cum am
văzut, aceste măsuri nu i-au fost de nici un folos. Imensul aparat secret pe
care Ceauşescu l-a construit timp de 20 de ani sub privirea atentă a Moscovei,
nu a putut
fi renovat în ultimii 3-4 ani.

-------------
" --------------------------- " ---------------"

© avocat Simionică; editura Euromed

19/20


20/20