© Euromed si avocat Simionica

procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/rev89/simionica/manuscris/docs/cap3_1.htm

© avocat Simionică; editura

Euromed

22
septembrie 2007

Elancourt

CAPITOLUL
III (1)

"INSTITUTIILE
SI ORGANIZATIILE TIPICE REGIMULUI

COMUNIST
DIN ROMANIA

Pentru a înţelege
cît mai bine, complexitatea fenomenelor care se petrec în România de
azi,
precum şi cauza acutelor frămîntări sociale, este necesară o scurtă trecere în
revistă
a principalelor instituţii şi organizaţii, determinate prin mutaţiile
ce trebuie să le producă
asupra lor, pentru forma de guvernare care va decide
soarte acestei ţări. Nu ne vom opri
decît asupra acelor instituţii şi organizaţii
care au avut un rol activ atît în timpul insurecţiei
din 16-28 Decembrie cît
mai ales după. Pentru ca încă de la început să ne facem o
imagine de ansamblu
asupra acestora, precum şi asupra interdependenţelor între ele,
vom începe cu
cea mai temută, cea mai detestată şi cea mai privilegiată instituţie :

1)   SECURITATEA

A fost
creată împreună cu Miliţia între anii 1947-1949, cu sprijinul masiv al forţelor
U.R.S.S. care ocupau ţara. Primele nuclee au fost constituite pe scheletul
vechiului
aparat de contraspionaj al României, numit SIGURANTA STATULUI.

Imediat după
război, o parte a funcţionarilor fostei SIGURANTE A STATULUI, au fost
arestaţi
de comunişti împreună cu forţele de represiune sovietice, şi înlocuiţi cu
membrii
ai partidului comunist. Acelaş fenomen s-a petrecut şi cu vechea Poliţie.

1/29
In perioada
1946-1949, cu sprijinul forţelor de ocupaţie sovietice au fost recrutaţi şi
trimişi
în URSS la şcolile speciale de instruire N.K.V.D. (actualul K.G.B.),
cîteva mii de membri ai
partidului comunist, care după efectuarea stagiilor de
pregătire, s-au întors în ţară şi au
ocupat toate funcţiile de comandă ale
Siguranţei Statului, Poliţiei, Justiţiei şi Armatei.

Pentru
motive uşor de înţeles, primele instituţii completate cu astfel de cadre a fost
Poliţia
şi Siguranţa Statului.

După
reîntoarcerea primelor promoţii de cadre astfel specializate, cu sprijinul
consilierilor
sovietici aduşi în România, s-a trecut la reorganizarea întregului
aparatal Siguranţei
Statului.

Au fost
îndepărtaţi, arestaţî şi exterminaţi, toţi funcţionarii vechiului aparat şi
înlocuiţi cu
indivizi recrutaţi din mediile cele mai abjecte ale societăţii (ţigani,
membrii ai lumii
interpole, infractori de drept comun şi delatori).

După
efectuarea unor stagii variind între 6 luni - un an - în URSS, aceştia s-au
reîntors în
ţară şi au început activitatea sub directa coordonare a
consilierilor sovietici. Pe măsura
integrării lor în noul aparat pe cale de a
se constituii, se derula şi acţiunea de înlăturare a
cadrelor vechi.

In acest
mod, s-a ajuns la crearea noului aparat al Ministerului de Interne, care după
1951, a fost definitivat sub denumirea MAI (Ministerul Afacerilor Interne).

S-a susţinut
şi se mai susţine că, în cadrul acestui minister, rolul primordial l-a avut
Miliţia,
care în concepţia demagogică a ideologiei comuniste, avea sarcina de a
apăra poporul
de valul de infracţiuni de drept comun, apărut după război, dar
în realitate, încă de la
primele începuturi, poziţia cea mai privilegiată a
avut-o SECURITATEA.

In politica
internă a partidului comunist, primul obiectiv a fost acela de a distruge toate
clasele şo păturile sociale, care i-ar fi putut deveni un adversar politic. Iar
sarcina de a
realiza acest obiectiv, a revenit primului său aparat de
represiune politică SECURITATEA.
DE aceea, prima formă de organizare a  SECURITATII, a fost structurată în scopul
realizării acestui obiectiv prin :

- urmărirea,
arestarea şi distrugerea elementelor fasciste, sau care au colaborat cu
fascismul sau au îmbrăţişat ideologia fascistă a lui Hitler, în timpul aşa-zisei
aderări a
României la puterile AXEI. Această sarcină, enunţată generic, a fost
utilizată pentru
justificarea tuturor abuzurilor săvîrşite în scopul consolidării
puterii comuniste. Toţi cei
care ar fi putut constitui o piedică în calea
consolidării puterii comuniste, au fost
exterminaţi fără discernămînt, sub
deviza că sînt fascişti şi duşmani ai poporului;

- urmărirea,
arestarea şi distrugerea membrilor partidelor politice, care funcţionaseră în
®omânia pînă la alegerile din 1946, cînd prin frauda săvîrşită cu sprijinul
direct al
serviciilor N.K.V.D.-ului, puterea a fost menţinută de primul guvern
comunist al doctorului
Petru Groza;

2/29
- urmărirea,
arestarea şi distrugerea reprezentanţilor unor culte religioase, inclusiv
Biserica Ortodoxă Română, care afost aservită regimului comunist;

- urmărirea,
arestarea şi distrugerea vîrfurilor intelectualităţii române, precum şi a
tuturor
intelectualilor care încercau să menţină gîndirea liberă.

Al doilea
obiectiv al p.c. în politica sa internă, a fost acela de a prelua sub controlul
său
întreaga viaţă economico-socială a ţării şi de a-şi crea artificial o clasă
socială superioară
numericeşte (clasa muncitoare-proletariatul) pe care să o
reprezinte.

Intr-o primă
fază, s-a trecut la pregătirea la pregătirea naţionalizării mijloacelor de
producţie, care s-a definitivat la 11 iunie 1948.

In faza a
doua, regimul comunist, preluînd prin forţă controlul asu!pra mijloacelor de
producţie, invocînd în mod demagogic necesitatea refacerii ţării după război, a
ordonat
dislocarea ţăranilor de la sate şi transbordarea lor la oraşe în
fabrici, uzine şi pe şantiere.
Concomitent, s-a lansat acţiunea de reorganizare
a agriculturii după sistemul colhozurilor
sovietice.

Realizarea
celui de-al doilea obiectiv, a însemnat adevărata probă de foc a Securităţii.
Structurile sale au fost perfecţionate şi adaptate acestui obiectiv. Numărul
funcţionarilor
săi a fost sporit în mod corespunzător cu indivizi recrutaţi din
rîndul ţăranilor şi
muncitorilor. Criteriul de selecţie principal fiind aşa-zisa
“origine sănătoasă” a însemnat
de fapt înregimentarea unor indivizi lipsiţi de
scrupule, analfabeţi sau semidacţi, total
nerealizaţi din punct de vedere
economic şi social.

Aceştia,
dobîndind peste noapte, posibilitatea exercitării unor puteri nelimitate în
numele
statului, au executat fără nici un fel de discernămînt şi cu exces de
zel toate ordinele
abuzive, represive, lansate de regimul comunist.

Se înţelege,
ca într-un aparat regresiv, cu astfel de funcţionari, legea forţei brutale şi a
abuzului de drept, au fost primele caracteristici ale acţiunilor lor. Se ştie că
în acea
perioadă, pînă în 1962, cînd s-a realizat aşa-zisa socializare a
agriculturii, au fost arestaţi,
deportaţi în lagăre de muncă forţată, schingiuiţi
şi maltrataţi, peste un milion de cetăţeni
români, din care peste 600000 au
fost asasinaţi. Numărul supravieţuitorilor acelui prim
cataclism social,nu depăşeşte
100000.

Toate
aceste atrocităţi, au fost săvîrşite de Securitate, în numele şi pentru
Partidul
Comunist, sub supravegherea atentă a forţelor militare sovietice care
mai staţionau în
ţară.

Acesta a
fost motivul pentru care încă din aceeaşi perioadă nu a izbucnit o revoltă
populară de proporţii. Istoria acelor vremuri, a consemnat deja, brutalitatea
deosebită cu
care a fost înăbuşită de către forţele sovietice, revolta
ungurilor din anul 1956, condusă
de Imre Nagy.

3/29
Este
important de menţinut că, victimele Securităţii, în acea perioadă, nu au fost
doar
reprezentanţii ai fostelor partide politice, ai bisericii sau a
intelectualităţii, ci şi ai ţărănimii
şi muncitorimii, în proporţii de masă.
Dacă ne gîndim că în această perioadă România
avea cca 17-18 milioane de locuitori,
din care 6-7 milioane, reprezentau populaţia activă,
ne putam forma relativ uşor
o imagine a proporţiilor genocidului.

Pe măsură
ce relaţiile sociale de tip comunist se perfecţionau, se diversificau şi
metodele
de lucru ale Securităţii. Chiar şi pentru guvernanţii comunişti,
devenise clar că într-un stat
în care politica internă se bazează doar pe forţă,
sistemul de relaţii sociale anacronice se
poate prăbuşi. De aceea, pentru menţinerea
acestui sistemm, în faţa Securităţii s-a pus
problema găsirii unor mijloace
care să prevină pe guvernanţi despre apariţia sau
existenţa unor forme de opziţii.
Aşa s-a născut cea de-a doua linie a Securităţii, cea mai
secretă, aşa numită
“armată a delatorilor”. Recrutarea informatorilor, nu a fost o problemă
prea grea
pentru SECURITATE. Dizlocarea forţată a oamenilor de pe locurile de origine şi
mutarea lor în alte zone, au favorizat formarea grupărilor sociale cu un
contingent
eterogen, în care membrii nu se cunoşteau. In ceea ce priveşte modul
de lucru cu aceste
unelte ascunse ale represiunii, de asemeneaaa nu a fost o
problemă.El a fost importat de
la NKVD-ul sovietic, ai cărui consilieri
continuau să activeze în cadrul aparatului de
Securitate şi îşi cunoşteau bine
meseria. Si astăzi, oameni care au supravieţuit acelor
timpuri, îşi amintesc cu
oroare de aceea perioadă în care mulţi dintre ei au fost arestaţi şi
condamnaţi
la ani grei de temniţă doar pentru că au povestit în cercuri restrînse glume şi
istorii comice la adresa guvernanţilor comunişti. “Ochii şi urechile” securităţii
au început
să funcţîoneze din plin. Acest sistem, a instaurat adevărata teroare
în sufletele şi
conştiinţa oameniloçr, şi a fost poate mijlocul cel mai eficace
de îngenunchere a
poporului.

Pe măsură
ce relaţiile internaţionale se cristalizau, pentru guvernanţii din aşa numitul
“bloc comunist” a apărut necesitatea de a-şi justifica pe plan internaţional,
superioritatea
ideologiei în numele căreia exercitau prerogaativele puterii.

De aceea,
forţele de represiune au început să adopte forme de lucru din ce în ce mai
rafinate şi implicit mai eficiente.

In România,
a început un proces de restructurare a SECURITATII.

In
concordanţă cu acţiunile conducerii partidului comunist, care a început să-şi
aproprie
un număr important de reprezentanţi ai noii intelectualităţi, de care
s-a folosit din plin, şi
Securitatea a început să înoiască rîndurile, preluînd
după aceleaşi criterii de selecţie,
oameni cu o pregătire superioară, dispuşi să-şi
pună inteligenţa în slujba răului.

Falsa
tehnocraţie, trebuia să dea o faţă nouă comunismului, da aceea, titlurile şi
etichetele, sfidînd de cele mai multe ori competenţa, au înlocuit imaginea
brutală a
activistului de partid şi a securissstului anilor 50-60. Dictatura
comunistă a primelor două
decenii, trebuia să cedeze locul tiraniei ceauşiste.

4/29
Imediat ce
a cîştigat puterea, Ceauşescu a dat un prim decret de amnistiere generală a
deţinuţilor
politici (cîţi au mai rămas în viaţă) şi a început să agite în faţa opiniei
publice de
pretutindeni, ideea regretului pentru abuzurile săvîrşite în trecut
în numele comunismului.
Aceste regrete, şi recunoaşteri aveau un dublu scop. Pe
de o parte să-i facă o
popularitate care să-l pună la adăpost de furia
poporului pe cale de a se răscula, iar pe
de altă parte să-şi pună bazele
acelui cult al personalităţii, propriu marilor tirani.

Pentru
SECURITATE, amnistierea deţinuţilor politici, reprezenta o şansă de a scăpa de
imaginea pe care poporul şi-o crease asupra sa. Ea trebuia de acum să adopte
masca
unei instituţii discrete, care nu are nimic comun cu represiunea, unica
ei raţiune de a
exista fiind aceea de “apărare a cuceririlor revoluţionare ale
poorului, pe calea
socialismului şi comunismului”. In viziunea nou creată, duşmanii
poporului, erau nişte
duşmani de superclasă, împotriva cărora nu putea lupta
decît un aparat de securitate,
extraordinar de bine pus la punct. In ţară
începe o activitate intensă de selecţie a cadrelor
din aparatele Partidului
Comunist, Securitate, Miliţia Armata, Justiţie, Procuratură şi
Ministere. In
virtutea rolului conducător în societate al Partidului Comunist, pe care
corifeii
comunismului l-au consacrat printr-o modificare vicleană a constituţiei?
se
instituţionalizează principiul potrivit căruia toate cadrele de conducere,
la orice nivel, sînt
numite numai cu aprobarea aparatului de partid, după ce în
prealabil au fost trecute prin
filtrul Securităţii.

In aceste
condiţii, puterile Securităţii, cresc incomensurabil.

Implicaţiile
ei în viaţa economico-socială a ţării, sînt determinante. Beneficiind de cadre
superspecializate pe domenii de actyivitate specifice scopului său, această
instituţie se
impune pînă la identificare cu structurile organizatorice
superioare ale Partidului
Comunist. Apare necesitatea instruirii superioare a
vîrfurilor Partidului Comunist prin
participarea nemijlocită la activităţile
specifice Securităţii. Aparatul de partid, care asigura
conducerea efectivă a ţării,
trebuia să-şi cunoască foarte bine instreumentul prin
intermediul căruia ţinea
sub control viaţa naţiunii. Pe măsură ce se realiza procesul de
restructurare a
cadrelor, apar tot mai frecvent situaţii cînd un virtual promovat în Comitetul
Central al p.c. este trimis mai întîi să efectueze un stagiu de 1-3 ani într-o
funcţie de
comandă în aparatul central al SECURITATII. Procedeul iniţiat şi
propagat de sus în jos
se transmite şi la eşaloanele inferioare. Din ce în ce
mai multe cadre ridicate în ierarhia
de partid pînă la nivelul municipiilor şi
judeţelor sînt trecute să activeze în cadrul
aparatului de securitate, de unde,
dacă dovedesc aptitudini, sînt promovate. Aşa se
justifică ascensiunea unor
vîrfuri din aparatul de securitate în Comitetul Central al p.c., în
Consiliul
de Stat sau în Guvern. Să nu uităm că Ceauşescu însuşi, înainte de a fi ridicat
în Comitetul Central al p.c., a efectuat un stagiu de 2 ani în URSS, după care
întorcîndu-
se în ţară, a fost avansat la gradul de General. Specializarea a
fost făcută la NKVD pe
linie de Securitate, aşa că este explicabilă pasiunea
lui pentru dezvoltarea propriului
aparat de represiune, şi mai ales priceperea
diabolică, cu care a ştiut să-l mînuiască.

Deşi
imensul aparat al Securităţii era prezent şi simţit pretutindeni în mase,
regimul
comunist a considerat necesar ca activitatea acestuia, mult
diversificată şi rafinată după
1970, să fie mascată, ascunsă după paravanul
aparatului poliţienesc. Era doar o

5/29
chestiune de strategie a tiraniei comuniste,
a cărei acţiuni îndreptate împotriva poporului,
se confundau cu acţiunile
Securităţii.

De aceea,
la data de 8 aprilie 1978, Ceauşescu emite decretul nr. 121, de reorganizare a
MInisterului de Interne, prin care se creează aparenţa că acest minister a
preluat în
subordinea sa întregul aparat al SECURITATII, Inclusiv serviciile de
spionaj din cadrul
Departamentului de Informaţii Externe (D.I.E.). Situaţia
este de fapt inversă, în sensul că,
practic, SECURITATEA, a preluat sub control
nemijlocit, MILITIA. Este relevantă îme
anunţa

ţiunea
SECURITATII de disimulare a cadrelor sale în cadrul Ministerului Afacerilor
Externe (MAE) şi Ministerului Comerţului Exterior şi cooperării economice
internaţionale
(M.C.E.C.E.I) aşa încît aceste două ministere se găseau sub
controlul său efectiv. In
paralel, sesizînd terenul deosebit de fertil petru
dezvoltarea SECURITATII în condiţii de
maximă discreţie, oferit de Ministerul
Turismului, Ceauşescu îl numeşte pe şeful
spionajului - General locot. N.
Doicaru în funcţie de Ministru al Turismului. Acesta
reorganizează activitatea
turismului românesc în aşa fel încît este transformat în scurt
timp într-un
minister al SECURITATII, bine camuflatt şi dotat cu tehnica de vîrf.

Departamentul
securităţii statului (D.S.S.), reorganizat în cadrul Ministerului de Interne
după decretul nr.121/1978, beneficiază de structuri noi, specifice necesităţilor
tiraniei
ceauşiste.

Divizat în
două mari sectoare de activitate - internă şi externă, structura se va suferi
importante modificări în special în SECURITATEA INTERNA, care pînă în anul
1980,
beneficia de aportul a peste 150000 de funcţionari repartizaţi în
principal pe 7 direcţii.

Intregul
Departament al Securităţii Statului (D.S.S.) esra condus de un Ministru
secretar
de stat în cadrul Ministerului de Interne. Poziţia sa era predominenţa
în cadrul M.I.,
precum şi în cadrul celorlalte ministere aflate nemijlocit sub
controlulsău şi în mod
deosebit, Ministerul Turismului.

Din punct
de vedere al atribuţiilor repartizate pe direcţii, schema de organizare a
D.S.S.,
arăta astfel :

- Direcţia
I-a - Menţine în sarcina sa, primele două obiective de la începutul acestei
instituţii şi anume - supravegherea şi la nevoie reprimarea membrilor fostelor
partide
politice şi a instituţiilor religioase. Primeşte în plus sarcina de a
supraveghea şi la nevoie
de a reprima pe dezidenţii politici, care începuseră să-şi
facă simţită prezenţa, din ce în
ce mai acut.

6/29
- Direcţia
a II-a - êxercita controlul, supravegherea şi paza obiectivelor din ansamblul
economiei naţionale. Era aşanumita direcţie de contrainformaţii economicee. Din
punct
de vedere strategic, ea era vitală pentru Ceauşescu, de aceea i-a dat un
pronunţa t
caracter militar. La adăpostul activităţii sale de bază -
contrainformaţiile economice, s-a
organizattt aşanumitul sistem special de apărare
a obiectivelor economice care a justificat
înfiinţarea trupelor de securitate,
organizate după modelul Armatei, dar mult mai bine
dotate şi ecipate din punct
de vedere tehnic, cu tancuri şi blindate ultramoderne.
Efectivele acestor trupe
erau selecţionate după criterii deosebit de severe şi supuse unor
antrenamente
de luptă specifice. Ofiţerii, comandanţi ai acestor trupe au fost selecţionaţi
din cadrul direcţiei a V-a, considerată ca fiind

 cea mai loaială lui Ceauşescu (Ex. : In anul

1986 - Sef de stat major al trupelor se
securitate, a fost numit colonescu
Pavelescu - supranumit “nazistul” care a fost adjunct al
şefului direcţiei a
V-a - generalul Neagoe Marin - aghiotant personal al lui Ceauşescu).
Militarii
în termen (recruţii) erau selecţionaţi fie din copii securiştilor şi activiştilor
p.c., fie
dintre tinerii crescuţi în orfelinate.

După
satisfacerea stagiului militar, mulţi dintre ei erau angajaţi în Securitate şi
trimişi în
şcoli speciale de instrucţie, după care, în funcţie de aptitudini,
erau repartizaţi într-una din
Direcţiile D.S.S.

In concepţia
lui Ceauşescu, rolul acestor trupe, era acela de a putea oricînd să învingă
Armata în cadrul unei confruntări.

- Direcţia
a III-a - avea ca obiectiv de activitate “contra-spionajul”. A fost şi este cea
mai
importantă pentru regimul comunist, deoarece principalul său obiectiv era
acela de a ţine
sub control şi de amanipula întraga populaţie a ţării. Această
direcţie, a fost menţinută în
cea mai mare parte de actualii guvernanţi. Ea acţiona
în strînsă legătură cu aparatul de
propagandă al partidului comunist, şi dirija
imensa armată de delatori, (informatori)
dispusă în reţele secrete care au ţesut
în jurul colectivelor de cetăţeni, adevărate, pînze
de păianjen.

Sistemul de
lucru al acestei Direcţii, se baza pe dirijarea reţelelor de informatori din
rîndul
populaţiei, care figurau şi figurează încă pe liste păstrate în cel mai
strict secret. Dirijarea
acestor reţele, se efectuează de către ofiţeri, plantaţi
în toate intreprinderile şi instituţiile
din ţară. Prezenţa lor, discretă, nu
era cunoscută decît de un număr restrîns de persoane
din cadrul intreprinderii
sau instituţiei (directori, secretari p.c.r. şefii serviciilor de personal)
care îi sprijineau în activitatea de culegere a informaţiilor, sau de recrutare
a unor noi
informatori.

Aceşti aşa-zişi
agenţi informatori, pot fi clasificaţi după modul în care au fost recrutaţi,
sau
după sarcinile pe care le aveau de îndeplinit, în aproximativ 3 categorii :

- Intr-o
primă categorie, se pot încadra agenţi informatori recrutaţi prin diverse
presiuni,
posibile datorită unor vicii sau unor probleme personala deosebite de
care cetăţenii
respectivi erau handicapaţi.

7/29
Astfel
salariaţii care la locul lor de muncă se ocupau cu vînzarea unor bunuri la preţuri
de
speculă, cei care aveau mijloace materiale modeste şi neîndestulătoare, cei
care
depuneau autorităţilor comuniste cereri de emigrare, (erau şantajaţi în
vederea obţinerii
vizei de plecare; cei marcaţi  în viaţa personală de unele vicii

 (perverşi sexuali, cartofori adulterini),

reprezentau subiecte pasive, care sub presiunea
exercitată asupra lor, sfîrşeau
prin a ceda şi a deveni unelte în mîna celor care-i

 dirijau. Din investigaţiile făcute de mine,

cu sprijinul unor foşti ofiţeri de securitate, am
înţeles că aceştia erau
folosiţi pentru spionarea colegilor de muncă, asupra cărora
întocmeau şi
prezentau periodic rapoarte. Incă de la început ei primeau nume codificate
(indicative) şi erau plătiţi în funcţie de consistenţa rapoartelor întocmite.

- Intr-o
altă categorie, se pot încadra aşanumiţii agenţi de profesie, infiltraţi în
intraprinderi
în vederea realizării unor misiuni specifice. Aceştia erau de
regulă infiltraţi pentru anumite
servicii specializate ale Securităţii.

Astfel, dacă
un grup sau colectiv de oameni dintr-o intreprindere sau instituţie, se făcea
cunoscut Securităţii printr-o atitudine ostilă regiomului, imediat apăreau sub
forma unor
noi angajaţi, agenţi trimişi ssspecial de serviciile secrete
interesate, care de regulă erau
numiţi în posturi cheie.

De
asemenea, instituţiile de bază ale statului, ministere, organe centrale,
organizaţii
obşteşti (sindicate) radioul, televiziunea, presa, aveau
întotdeauna ca miniştri, directori
generali, lideri sindicali sau directori,
persoane verificate şi recunoscute ca fiind
colaboratori de nădejde ai Secu!rităţii.
Nu rare erau situaţiile cînd ofiţeri superiori de
securitate, erau trecuţi în
rezervă (formal) şi numiţi în funcţii de directori sau lideri
sindicali.
Perioada de activitate în acele funcţii era direct proporţională cu timpul
necesar
pentru îndeplinirea misiunii pentru care au fost infiltraţi.

In această
categorie se încadrează şi agenţi care ocupau posturi cheie în sistemul de
culegere a informaţiilor (curieri, portari, telefoniste, secretare, etc.)

- In cea de-a
trreia categorie se încadrează agenţii disimulaţi în diverse funcţii în cadrul
serviciilor de personal, învăţămînt-salarizare sau în birourile de documente
secrete.
Aceştia proveneau din rîndurile ofiţeerilor sau subofiţerilor de
securitate activi sau trecuţi
la rezervă, sau vechi activişti ai partidului
comunist, care datorită insuficienţei studiilor au
fost îndepărtaţi din cadrul
aparatelor respective. Ei se ocupau cu întocmirea de dosare
(aşanumitele dosare
de cadre sau de pe'rsonal) pentru fiecare salariat, în care notau
absolut toate
datele despre fiecare persoană în parte (studii, vîrstă, familie, aptitudini,
slăbiciuni, viaţa personală) şi semnalau ofiţerului care coordona reţeaua de
agenţi, orice
amănunt despre o anumită persoană, care ar fi putut interesa
serviciile Securităţii.
Această categorie de agenţi era deosebit de temută în
rîndul salariaţilor, deoarece, de
cele mai multe ori, de ei depindeau
salarizarea sau ascensiunea profesională a unor
specialişti, şi nu de puţine
ori chiar libertatea celor care încercau să li se opună sau să-şi
manifeste
opinii personale.

8/29
 Aceşti agenţi, se deosebeau în primul rînd
prin incapacitatea lor intelectuală (semidocţi
sau analfabeţi) pentru care la
un moment dat nu au mai făcut faţă ritmului de dezvoltare a
aparatelor p.c. şi
Securitate şi au fost înlăturaţi. Dar odată trecuţi în noile funcţii, ei au
fost
în continuare ocrotiţ®i şi privilegiaţi, în schimbul serviciilor pe care
le aduceau ca
informatori şi delatori de prim rang.

Cu privire
la modul de lucru cu aceste reţele de agenţi informatori, este de menţionat în
primul rînd că de regulă ofiţerii coordinatori, aveau la dispoziţie în cadrul
intreprinderilor
sau instituţiilor birouri discrete, de a căror existenţă nu ştiau
decît conducătorii şi agenţii
din reţea. In aceste birouri ei primeau pe agenţi
pentru a primi rapoarte sau pentru a da
sarcini sau instrucţiuni. Este de
asemenea de menţionat că între ofiţerii coordonatori de
reţele şi agenţii din
categoriile 2şi 3, există o strînsă cooperare cu privire la modul de
utilizare
a agenţilor din prima categorie. Ei erau selecţionaţi după aptitudini şi
îndrumaţi
să cîştige încrederea oamenilor din colectivele unde erau plantaţi.

Apoi, în
mod discret, ei erau sprijiniţî să fie promovaţi pe poziţii ce puteau constitui
pîrghi
în cadrul unui mecanism de manipulare a maselor, cum ar fi liderii unor
grupe sindicale.

Pentru
exemplificare, se cuvine a face o scurtă analiză a revoltei salariaţilor din
uzinele
TRACTORUL -  din Braşov.

La data de
15 noiembrie 1987, aceştia s-au răsculat datorită faptului că salariile şi aşa
mult diminuate din cauza nerealizării planului de producţie, nu au putut fi plătite.
Revolta
a fost spontană şi a avut la început caracterul unor revendicări
sindicale, care, ulterior, s-
a transformat într-un protest la adresa regimului
comunist. Liderii grupelor sindicale şi
ceilalţi informatori din reţeaua
uzinei, au participat alături de muncitori la revoltă. Deşi ei
au fost cei care
au formulat revendicările ce au fost acceptate de autorităţi şi au condus la
sintigerea conflictului (plata salariilor), nu au fost arestaţi. Au fost arestaţi
în schimb, toţi
cei care au iniţiat şi au determinat declanşarea revoltei.
Explicaţia este simplă. Aceştia
din urmă, au fost identificaţi cu ajutorul reţelei
de informatori, şi în funcţie de ponderea lor
în declanşarea revoltei, unii au
fost judecaţi şi condamnaţi la închisoare pe diverse
termene, iar alţii au fost
rupţi de familii şi mutaţi forţat în alte localităţi din ţară. In fazele
următoare,
reţeaua de înformatori şi-a făcut datoria şi viaţa a redevenit aproximativ
liniştită
la Braşov.

Dar reţelele
de înformatori, au fost şi sînt utilizate în mod cu totul deosebit, în
momentele
de criză acută ale regimului comunist. In astfel de momente, aceste
rteţele, devin pîrghii
în aplicarea unor metode tipice, care să ajute la ieşirea
din criză.

Una din
acele metode este aceea a dezbinării, învrăjbirii oamenilor. “Divide et
imperat”,
vechi principiu de guvernare al tiraniilor antice, nu a fost cîndva
mai bine şi mai eficient
utilizat ca în regimurile totalitare comuniste. Armata
subversivă a informatorilor şi
delatorilor, mînuită cu o diabolică eficienţă de
sectoarele de propagandă ale partidului
comunist prin intermediul sreviciilor
secrete ale securităţii, a reuşit nu o dată să deturneze

9/29
atenţia oamenilor de
la adevăratele cauze ale nemulţumirilor şi să-i lanseze într-o luptă
oarbă,
unii împotriva altora. Procedeul era simplu. Se lansu zvonuri false, întreţinute
şi
alimentate cu grijă, prin intermediul acestor reţele.

Izbucnea
ura şi duşmănia reciprocă.

In timp ce
oamenii îşi spărgeau capetele unii altora, guvernanţii asistau de sus,
zîmbitori
şi mulţumiţi că în timp ce ei se bat, nu mai au timp să se gîndească
nici la frig, nici la
mîncare, nici la întuneric.

Revenind la
atribuţiile Direcţiei a III-a din cadrul D.S.S., trebuie să mai menţionăm că
informaţiile culese pe această cale, erau distribuite după caz, tuturor
celorlalte servicii ale
Securităţii în funcţie de specificul activităţii fiecăruia.
De asemenea, serviciile de contra-
spionaj ale acestei direcţii, erau primele
care preluau şi puneau în aplicare planurile de
intoxicare a maselor, întocùite
de celelalte direcţii sau de secţiile de propagandă ale
partidului comunist,
punînd în mişcare şi coordonînd reţelele de informatori. In ultimul
deceniu,
activitatea de supraveghere a maselor, a fost întărită prin introducerea în
circuitul de culegere a informaţiilor a mijloacelor tehnice de ascultare şi
interceptare a
convorbirilor, la scară naţională.

Dar unul
din cele mai importante obiective ale ofiţerilor coordonatori ai reţalelor de
informatori, era acela de a selecţiona cadrele preconizate să evolueze pe scare
ierarhică
a regimului comunist. Prin topate cele 3 categorii care compuneau reţelele
de
iuunformatori, erau supravegheaţi îndeaproape tyoţi cei avuţi în vedere spre
a fi
selecţionaţi şi promovaţi în aparatele p.c. şi Securitate. Despre
acvtivitatea lor se
întocmeau rapoarte periodice, se solicitau şi se acordau
avize de promovare într-o funcţie
mai importantă, numai după o prealabilă şi
temeinică trecere a persoanei în cauză prin
filtrul Securităţii. Regula era
aceea, că pentru ocuparea unei funcţii de la un anumit nivel,
era absolut
necesar acordul aparatului Partidului Comunist, care niciodată nu era decît
după
o prealabilă avizare a ofiţerului de securitate care răspundea de locul unde
lucra
persoana propusă.

- Direcţia
a IV-a - A fost constituită cu misiunea specifică de a asigura un control
permanent al Partidului Comunistă de la început. Dacă în prima perioadă, al a
fost
asigurat cu sprijinul forţelor militare sovietice, ulterior a devenit
necesară organizarea unui
sistem propriu care să-i asigure un control eficient,
asupra singurei instituţii din ţară, care
s-ar mai fi putut opune dictaturii
comuniste. Acest sistem, a fost creat tot în
cadrulinstrumentului său de bază -
Departamentul Securităţii Statului D.S.S.) şi a atins
forma cea mai perfecţionată
prin organizarea serviciilor speciale din cadrul Direcţiei a I-a.

Totul a
început prin numirea în toate funcţiile de comandă ale Armatei, a unor generali
“specializaţi” In urss.

10/29
Este de
sine înţeles, că în timpul studiilor făcute în Rusia Sovietică, ei şi-au
completat
cunoştinţele militare, trecînd şi prin şcolile KGB-ului, unde au învăţat
mai temeinic decît
arta militară, arta contraspionajului.Reîntorşi în Tară şi
ocupÇndu-şi funcţiile, ei au trebuit
să asiguren sedimentarea puterii
partidului comunist, punînd Armata la dispoziţia
acestuia.

Intr-o primă
fază, s-au lovit de un principiu

 sacru al A2rmatei Române - neutralitatea sa

politică. Acest principiu a fost sabotat prin
introducerea funcţiei de “ofiţer
politic” (politruc) adoptată după sistemul sovietic. Aceşti
ofiţeri, au ocupat
simultan şi funcţiile de şefi de stat major în unităţile miitare. Cei mai
fervenţi oponenţi ai acţiunii de politizare a Armatei, au fost ofiţerii din
celebrul Birou 2 de
contrainformaţii, al Armatei Române. Impotriva acestora
s-au îndreptat în primul rînd
atenţiile noilor generali.

Cu
sprijinul consilierilor sovietici, au îndepărtat treptat vechii ofiţeri de
carieră, inclusiv pe
cei aparţinînd Biroului 2, înlocuindu-i cu ofiţeri proveniţi
din rîndurile aparatului de
Securitate care se născuse şi începuse să se
dezvolte. Aşa a apărut Direcţia de
Informaţii a Armatei (D.I.A.). Pe măsură ce
puterea partidului comunist s-a concretizat,
Securitatea, împreună cu
reprezentanţii săi din cadrulD.I.A., au desăvîrşit acţiunea de
politizare a
Armatei. Au luat fiinţă organizaţii ale partidului comunist în fiecare formaţiune
militară, şi s-a "extins regula că ofiţerii să fie făcuţi membrii ai
partidului comunist. Odată
cu consacrarea în Constituţia ţării a “rolului
conducător al partidului comunist”, s-au
instaurat două reguli de bază :

1) - orice
ofiţer, avansat la gradul de general, devenea automat şi mambru al Comitetului
Central al partidului comunist. Dar pentru a atinge acest grad, ofiţerul în
cauză, trebuia să
treacă toate probele de credinţă ale aparatului de
Securitate;

2) - In
schimb, generalii, trebuiau să fie primii care să înlesnească controlul
exercitat de
Securitate, asupra Armatei.

Si acest
control s-a asigurat prin intermediul Direcţiei a IV-a din D.S.S. Ofiţerii
acestei
direcţii, au fost infiltraţi în principal în cadrul D.I.A. (Direcţia de
Informaţii a Armatei° şi
aveau ca prim objectiv, supravegherea în permanenţă
loaialităţii generalilor faţă de
Partidul Comunist şi Secretarul sau general.

Deoarece
această Direcţie avea sarcina de a ţine sub control Armata, prin intermediul
ei,
ofiţerii de securitate, consideraţi a fi cei mai loiali familiei Ceauşescu,
(cei proveniţi din
Direcţia a V-a) erau numiţi în funcţii de comandă la unităţi
ale Armatei, care prezentau
interes pentru tirani. Exemplul următor este
edificator. In anul 1986, Nicu Ceauşescu - fiul
tiranilor, a fost numit de părinţii
săi în funcţie de Prim Secretar al Comitetului judeţean al
p.c. - Sibiu, pentru
a-l pregăti în vederea preluării de la tatăl său a funcţiei de Secretar
General
al p.c. Pentru a-i pregăti terenul, părinţii săi au numit în funcţie de
Comandant al
Garnizoanei militare - Sibiu, pe locotenent - colonel Dragomir
Aurel, fost ofiţer cu gradul

11/29
de maior în cadrul Direcţiei a V-a din cadrul
D.S.S., care pînă la data numirii în această
funcţie, fusese şeful gărzii
personale a Elenei Ceauşescu - soţia Dictatorului. Inainte de
aceasta el fusese
ofiţer aghiotant al Generalului Constantin Olteanu în perioada în care
acesta a
îndeplinit funcţia de Ministru alo Armatei.

Este clar că
acest ofiţer se bucura de o încredere deosebită

 din partea familiei foştilor tirani din

România, dacă într-o primă fază el a fost desemnat
să-l supravegheze pe
Ministrul Armatei, apoi să o păzească pe soţia lui Ceauşescu,
pentru că în cele
din urmă să-i asigure liniştea şi securitatea fiului acestuia.

Si nu s-a
înşelat. Acest ofiţer, în timpul insurecţiei, a ordonat forţelor armate să tragă
în
populaţie fără somaţie, provocînd multe victime (zeci de morţi şi răniţi).

In prezent,
el se află în aceeaşi funcţie. Mai mult, însoţit de militari înarmaţi a intrat
în
clădirea în care se aflau membrii noului Consiliu judeţean - Sibiu al FSN, şi
sub
ameninţarea armelor, a dizolvat acel Consiliu şi a reînfiinţat altul în
care s-a autoinclus şi
el.

Dar
performanţa cea mai înaltă a Direcţiei a IV-a din D.S.S. a fost realizată
atunci cînd a
determinat Consiliul Superioral Armatei prin manevre subtile, să-l
aleagă pe Nicolae
Ceauşescu şi în funcţia de Comandant Suprem al Armatei.
Această performanţă nu a fost
posibilă decît atunci cînd această direcţie a
avut sub control întreaga componenţă a
Consiliului Superior al Armatei, pe toţi
generalii şi ofiţerii superiori, comandanţi ai marilor
unităţi militare din ţară.

Incepînd cu
anul 1984, serviciile Direcţiei a IV-a sînt reorganizate în vederea realizării
unui obiectiv nou, ordonat de Nicolae Ceauşescu - contraspionajul îndreptat
împotriva
URSS.

Este una
din primele măsuri de apărare pa care Ceauşescu şi le ia, speriat fiind de
transformările preconizate de Èremlin.

De aceea,
obiectul de activitate al Direcţiei a IV-a denumit “contraspionaj militar” se
împarte în două categorii de misiuni.

Intr-o primă
categorie sînt menţinute sarcinile care vizau controlul şi supravegherea
permanentă a Armatei şi a loaialităţii generalilor săi.

In cea de-a
doua categorie, sînt stabilite sarcini de organizare şi funcţionare a unor
servicii de contraspionaj care aveau misiunea permanentă de a intercepta şi
anihila
acţiuni de spionaj ale KGB-ului sau altor servicii secrete din blocul
comunist, îndreptate
împotriva regimului Ceauşescu.

De aceea,
ofiţeri de elită şi cu mare experienţă în activitatea de spionaj sînt trecuţi în
cadrul acestei direcţii (Ex. Colonelul Teodorescu, unul dintre cei mai
experimentaţi spioni
ai D.I.E.)

12/29
De asemenea
în cadrul D.I.A. (Direcţia de înformaţii a Armatei) au fost constituite
servicii
cu acelaşi obiectiv.

Inainte de
izbucnirea evenimentelor din 16 Decembrie 1989, agenţii acestei direcţii, în
frunte cu comandanţii lor au fost prezenţi la Timişoara.

Sefii Direcţiei
a IV-a - Generalul Emil Macri şi colonelul Filip Teodorescu se găsesc şi azi
la
Timişoara, arestaţi sub învinuirea de ... genocid.

 Direcţia a V-a - Oficial, această Direcţie

s-a constituit pentru a asigura paza demnitarilor,
a diplomaţilor străini şi a
clădirilor misiunilor diplomatice şi consulare din România.

In
realitate ea a fost destinată şi reorganizată pentru a asigura paza familiei
Ceauşescu şi
a înalţilor demnitari din jurul său. Ulterior, această Direcţie a
reprezentat o adevărată
gardă pretoriană a tiranilor Ceauşescu. Se înţelege, că
avînd această misiune, puterile
acestei Direcţii erau mult mai mari decît ale
celorlalte. La fel şi numărul funcţionariloçr săi
era mult mai mare.

Incercînd să
fac a radiografie a acestei Direcţii, am constatat că aria sa de activitate era
mult mai largă decît părea la prima vedere. Intr-adevăr, ar fi fost mult
prea  simplu, ca
această Direcţie, atît
de apropiată tiranilor Ceauşescu, să se ocupe doar de paza lor, a
familiei lor şi
a Reprezentanţilor diplomatici şi consulare. Noile autorităţi instaurate la
putere în România, nu au dat publicităţii nici o informaţia oficială cu privire
la organizarea
acestei Direcţii. Mai mult,, au trecut sub tăcere şi au sufocat
în mod deliberat orice
informaţie , care ar fi putut să pună în discuţie modul
de organizare şi componenţele
acestei Direcţii, altfel decît pentru organizarea
serviciilor de pază a demnitarilor. Si o să
vedem de ce.

In
investigaţiile făcute pe această temă, am căutat în primul rînd să aflu de ce
Direcţia a
V-a din cadrul D.S.S. era considerată de întregul aparat poliţienesc
ca fiind cea mai
temută şi cea mai omnipotentă.

Explicaţia
că şeful acestei Direcţîi - Generalul Maior Neagoe era şi aghiotantul personal
al
lui Ceauşescu, nu era suficientă. Atunci, am încercat să stabilesc în amănunt
obiectivele.
Aşa am ajuns să recunosc cel puţin 4 genuri de activităţi ale
faimoasei Direcţii a V-a din
D.S.S.

1) -
Activitatea de pază. In funcţie de natura persoanelor şi instituţiilor ce
trebuiau păzite
de această Direcţie, distingem cel puţin 4 modalităţi de
executare diferită a acestei
activităţi.

a) - Paza
sediilor, instituţiilor diplomatice şi consulare acreditate în România. Fără
comentarii. Acest gen de activitate este practicat pe toate meridianele pămîntului,
conform unor reguli internaţionale.

13/29
b) - Paza
sediilor instituţiilor fundamentale ale statului de tip comunist (sediile CC al
p.c.,
Consiliul de Stat, Consiliul de Miniştri, etc.) şi a aeroporturilor.

c) - Paza
personală a înalţilor demnitari de stat şi ai Partidului Comunist : (Prim
ministru,
viceprimministru, vicepreşedinţi ai Consiliului de Stat, Secretari ai
Comitetului Central al
Partidului Comunist).

d) - Paza
personală a membrilor familiei Ceauşescu şi a locuinţelor acestora. In această
activitate se înscrie şi asigurarea pazei traseului pa care circulau Nicolae şi
Elena
Ceauşescu. De aceea această misiune era asigurată fie de un corp de gardă
- atunci
cînd era vorba de o reşdinţă personală a familiei, fie de un serviciu,
atunci cînd era vorba
de asigurarea unui anumit traseu, desemnat în prealabil, pe
care se deplasau cei doi
tirani. Astfel, de exemplu, paza uneia din locuinţele
din Bucureşti a acestora, situată în
cartierul Floreasca - str. Beller nr. 1,
era asigurată de un corp de gardă, condus de un
“şef” desemnat colonelului Nae
Octavian (Reţineţi vă rog acest nume). Pentru fiecare din
reşedinţele celor doi
(Snagov, Neptun, etc.) era desemnat un astfel de corp de gardă.
Aceste corpuri
de gardă erau compuse din subofiţeri şi ofiţeri aparţinînd detaşamentelor
U.S.L.A. şi erau controlate nemijlocit de Ministerul de Interne - Tudor
Postelnicu.

Paza
traseelor de deplasare a celor doi tirani, era asigurată de Serviciul 510 din
Direcţia
a V-a, condus de Colonelul Marinescu. Acest serviciu, putea oricînd
mobiliza pe traseu, în
afară de forţele proprii (USLA şi agenţi) şi importante
forţe ale Miliţiei din cadrul Serviciilor
de pază, ordine şi circulaţie. In
sarcina acestu!i serviciu era şi ţinerea în permanenţă sub
control, prin
posturi mobile de observaţie şi intervenţie, a principalelor zone de acces
către
sediile Comitetului Central al p.c. Esta încă vie în mintea bucureştenilor,
imaginea
acelor “băieţi veseli de pe Victoriei”, care îmbrăcaţî în haine
civile, plantaţi din 30 în 30 de
metri, dotaţi cu aparate de radio-emisie-recepţie
şi arme purtate discret dar ameninţător,
supravegheau îndeaproape trecători şi
înh special genţile şi sacoşele lor, care ar fi putut
ascunde imaginare maşini
infernale. Ei reprezentau imaginea reală a spaimei
permanente în care trăiau
cei ce se autointitulau “cei mai iubiţi ...” şi acoliţii lor.

Este de menţionat
că şi ceilalţi membrii ai familiei aveau asigurate serviciile de pază, de
către
aceeaşi Direcţie a V-a.

Nicu Ceauşescu,
fiul preaiubit al celor doi tirani, era în permanenţă Insoţit în escapadele
sale
de pervers sexual, de 5-6 gorile alese pe măsură, care nu de puţine ori,
organizau şi
participau nemijlocit la orgiile Prinţului.

2) -
Activitatea de supraveghere - Era în afară de paza personală a familiei Ceauşescu,
cea mai importantă misiune a acestei Direcţii, care reliefează concluzia certă
că ea a
reprezentat de fapt un superaparat propriu de spionaj şi de represiune.
Pentru a realiza
dimensiunea reală a acestei direcţii se impune analiza ariei
de supraveghere pe care o
exercita.

a) -
Supravegherea demnitarilor de stat şi ai Partidului Comunist

14/29
Cu toate că
nu erau niciodată aleşi sau numiţi fără o amănunţită verificare, ei erau ţinuţi
în permanenţă sub observaţie. Adeziunea şi loaialitatea lor fără echivoc, era
în
permanenţă controlată, pentru ca nu cumva în conştiinţa lor să se producă
vreo fisură. La
cel mai mic semn, care ar fi indicat că e o astfel de fisură,
demnitarul supravegheat era
imediat înlăturat. Dacă fisura era certă, era
pasibilă chiar înlăturarea fizică a persoanei
încauză, pe calea unui asasinat
viclean. Sînt cunoscute cazurile lui Virgil Trofin - fost
Secretar al
Comitetului Central al p.c. şi viceprim ministru al Guvernului - şi Generalul
Ion
Ioniţă - fost ministru al Armatei. Dacă fisura nu era decît o bănuială, se
lua măsura trecerii
suspectului într-o altă muncă, unde trebuia să producă prin
activitatea sa, noi dovezi de
adeziune şi loaialitate. Nu de puţine ori, se
luau astfel de măsuri doar pentru stimularea
zelului unor demnitari în
executarea sarcinilor tresate de cei doi tirani. Supuşi unor astfel
de teste,
cei vizaţi de regulă, se întreceau în a-şi arăta deplina adeziune faţă de
politica
Partidului Comunist dictată de cei doi Ceauşescu. Evident că reacţiile
lor, erau
determinate nemijlocit de teama de a nu-şi pierde privilegiile. Se
crease deja o castă a
burgheziei roşii, iar cei pătrun‘şi în acestă castă, se
bucurau de privilegii şi avantaje
materiale, care-i situau cu mult deasupra
nivelului obişnuit de viaţă al poporului. Dar
pentru a pătrunde acolo, sus, ei
trebuiau să facă în prealabil, dovada că nivelul conştiinţei
lor se situează
exclusiv la nivelul demagogiei practicate cu cinismm de ideologia pe care
o
serveau. Ei trebuiau să se dovedească suficient de abili în a demonstra că tot
ceea ce
întreprind, slujesc intereselor poporului iar în realitate profitul era
doar al castei. Toate
aceste dovezi, erau inventariate cu grijă de serviciile
speciale ale Direcţiei a V-a din
D.S.S. şi prezentate tutorilor lor.

Supravegherea
se realiza în principal prin ofiţerii acestei Direcţii, desemnaţi pe lîngă
fiecare demnitar în parte în calitate de aghiotanţi sau şoferi pe autoturismele
ce-i de
serveau. Lor li se adăugau secretarele şi funcţionarii cu care
demnitarii aveau cele mai
frecvente contacte pe linia exercitării funcţiei cu
care erau investiţi. Aceştia întocmeau
rapoarte periodice sau ori de cîte ori
era necesar, şi le prezentau unui Serviciu de cadre
din Direcţie. Pentru
completarea informaţiilor, erau utilizate de la caz la caz, toate
celelalte
mijloace de care dispuneau şi celelalte Direcţii ale Securităţii, inclusiv cele
de
interceptare şi ascultare a convorbirilor. Rapoartele prezentate de
supraveghetori, erau
sortate şi completate cu grijă de acel serviciu special, şi
apoi prezentate tiranilor
Ceauşescu. Aşa se exploică grija bolnăvicioasă,
manifestată constant de fiecare
demnitar, de a se afla în cele mai bun,e relaţii
cu reprezentanţii Securităţii în general şi în
mod special cu cei de la Direcţia
a V-a. Sterea lor de graţie şi dizgraţie, depindea în cea
mai mare măsură de
rapoartele întocmite de această Direcţie a V-a. De mute ori vîrfuri
ale  acestei Direcţii, avide de putere au fost
promovate în funcţii importante în stat,
înlăturînd prin deleţiune pe alţi
contracandidaţi. Este uşor de imaginat dimensiunea puterii
şi influenţei de
care se bucurau membrii acestei Direcţii.

b) -
Supravegherea şi coordonarea celorlalte Direcţii din cadrul D.S.S. şi a Miliţiei

Avînd
astfel de puteri, se înţelege că Serviciile irecţiei a V-a din D.S.S., puteau
dispune
de toate mijloacele de control şi supraveghere a tutror celorlalte
Direcţii din Departament.
Ele se puteau folosi oricînd de agenţi sau reţele de
informatori, controlate de celelalte

15/29
Direcţii, puteau să dea sarcini şi să
pretindă rapoarte, ori de cîte ori considerau necesar şi
toţi executau cu maximăç
promptitudine şi eficienţă, ştiind că cei care ordonau acele
misiuni, sînt cei
mai apropiaţi de Cabinetul nr. 1 şi 2 de la Comitetul Central al p.c.

Dar cel mai

important mod de supraveghere era plantarea de ofiţeri superspecializaţi şi
instruiţi în cadrul Direcţiei a V-a în funcţiile de conducere ale celorlalte
Direcţii.

Se înţelege
că şi Direcţia a V-a avea propriile sale reţele de informatori, prin
intermediul
cărora, pe de o parte' îşi obţinea nemijlocit informaţiile
necesare, iar pe de altă parte,
controla activitatea celorlaltor reţele.

Supravegherea
Miliţiei, se realiza în cadrul general de subordonare a acesteia de către
Securitate. In raporturile dintre cele două departamente ale Ministerului de
Interne, rolul
Miliţiei, era acela de a acoperi acţiunile Securităţii, ori de
cîte ori era necesar.

Dacă, se
hotăra demararea unor acţiuni tipice aparatului de Securitate, şi era necesară
arestarea unor oameni învinuiţi de săvîrşirea unor înfracţiuninpolitice (opoziţia
unui grup
restrîns cu privire la demolarea unei biserici sau a unui monument
istoric - de ex.)
intervenea mai întîi Miliţia care opera reţineri de persoane
sub învinuirea unor contravenţii
sau infracţiuni de drept comun ( tulburarea
liniştii publice, ultraj contra autorităţii, etc.).
Printre persoanele reţinute
de Miliţie, dse aflau şi cele faţă de care Securitatea manifesta
interes. Ele
erau trecute automat în aresturile Securităţii şi anchetate după regulile
acesteia. Consecinţele, erau, fie recrutarea celor arestaţi ca informatori, fie
distrugerea
acestora (uneori chiar şi fizică) dacă se dovedeau un pericol real
pentru sistem. Dacă se
dovedea arestarea ca fiind o eroare, intervenea din nou
Miliţia, care trebuia să
confecţioneze probe şi să născocească învinuiri prin
care să determine condamnarea
judecătorească a acelor persoane pentru săvîrşirea
unor imaginare infracţiuni de drept
comun. Supravegherea se mai asigura şi prin
aceea că Securitatea dispunea de birouri în
sediile Miliţiei, iar ofiţerii
ocupanţi al acelor birouri se interesau îndeaproape de activitatea
serviciilor
acesteia, de starea fenomenului infracţional, precum şi de evntualii infractori
de
drept comun, care puteau fi recrutaţi pentru diversele acţiuni sau operaţii
declanşate de
acest temut aparat. Este de la sine înţeles, că în virtutea
puterii sale Direcţia a V-a, avea
întotdeauna prioritate în raporturile Miliţiei
cu alte Direcţii ale Securităţii.

Este
important de menţionat, prin semnificaţie ei, următoarea situaţie de fapt,
asupra
căreia, vom mai reveni într-un alt capitol. In cadrul Direcţiei a V-a
din D.S.S. exista un
serviciu special compus don ofiţeri, care îndeplineau
misiuni de represiune deosebite.
Aceştia dispuneau de legitimaţii de ofiţeri de
miliţie (pa nume fictive) precum şi de
uniforme ale Miliţiei. Aceşti ofiţeri,
numiţi “specialişti”, aveau la dispoziţie etajul 6 din
sediul Miliţiei
Municipiului Bucureşti, unde erau amenajate birouri dotate în mod deosebit.
Nu
aveau acces în aceste birouri decît ofiţerii “specialişti” menţionaţi mai sus şi
cîteva din
vîrfuri - Tudor Postelnicu - ministrul de interne, Generalul Vlad
Iulian - şeful D.S.S.,
Generalul Marin Neagoe, ‘eful Direcţiei a V-a, Generalul
NuTă - şeful Miliţiei şi Colonelul
Bărbulescu - şeful Miliţiei Municipiului
Bucureşti (nepotul lui Ceauşescu). Se păstra cel
mai strict secret asupra
acelor birouri, iar consemnul deosebit de sever era acela că nici
un alt lucrător
al Securităţioi sau Miliţiei, nu avea voie să urce la etajul 6.

16/29
Această
situaţie specială, a aprins imaginaţia şi curiozitatea multor ofiţeri şi subofiţeri
ai
Miliţiei, care au căutat să afle cauza unui secret atît de bine păzit în
propria lor casă.
Făcînd investigaţii cu privire la această situaţie mai mult
decît ciudată, am reuşit să
descopăr un procedeu de lucru al Securităţii, greu
de imaginat prin cruzimea lui. Dacă o
anumită persoană era considerată deosebit
de periculoasă pentru “sistem” şi se punea
problema dispariţiei acesteia,
“cazul” era dat în competenţa acelor ofiţeri “specialişti” spre
a fi rezolvat.
Unul sau doi ofiţeri din această grupăă, se prezentau la domiciliul persoanei
în cauză, îmbrăcaţi în uniforme ale Miliţiei, sub un motiv invocat de
circumstanţă. Fără să
bănuiască nimic, nici familia, nici persoane vizată,
viitoarea victimă pleca spre sediuol
MIliţiei, de unde nu mai revenea niciodată.
După un anumit timp, familia victimei mergea
la Miliţie să ceară lămuriri
despre motivul reţinerii sau arestării rudei. Ofiţerii de miliţie, de
această
dată autentici, căutau în evidentele oficiale şi comunicau rudelor că Miliţia
nu a
arestat nici-o persoană cu numele indicat. Dacă rudele insistau şi invocau
numele
ofiţerilor care ridicaseră victima de acasă, erau din nou controlate
evidentele şi li se
răspundea că nu există nici ofiţeri de miliţie cu numele
indicate. După milte tergiversări
birocratice, se comunică rudelor că persoana
căutată, probabil a dispărut. De cele mai
multe ori se invoca drept cauză a
dispariţiei, fuga celui căutat peste graniţă, iar
demersurile familiei, erau
apreciate drept încercări ale rudelor de a ascunde complicitatea
la infracţiunea
de trecere frauduloasă a frontierei, de teama unor consecinţe.

Metoda de a
face să dispară pesoane indezirabile pe această cale, era utilizată de regulă
împotriva acelor pesroane care nu erau cunoscute opiniei publice şi nu exista
deci riscul
ca un număr mare de oameni să conteste cauza dispariţiei invocate
de Miliţie, sau să
declanşeze un scandal cu ecouri în presă şi
radioteleviziunea internaţională. Singura
şansă de supravieţiure a unor dezidenţi,
a fost aceea că înainte de a fi cunoscuţi de
Securitate, ei erau cunoscuţi şi
recunoscuţi de opinia publică internaţională, ca fiind
opazanţi ai regimului
comunist.

La acest
sinistru etaj 6, mai aveau loc şi incidente neprevăzute. Doi foşti subofiţeri
de
Miliţie care lucrau la etajul 5 al acelei clădiri, mi-au povestit cazul unui
tînăr, probabil
student, care fusese prins de mai multe ori lipind pe ziduri
manifeste anticomuniste. De
fiecare dată, miliţienii care-l capturau, îl
eliberau, după ce-i aplicau o severă pedeapsă
corporală. Intr-o zi a fost prins
din nou, şi fiind adus la Sediul Miliţiei Municipiului
Bucureşti, a fost
întîlnit întîmplător de şeful Miliţiei - Generalul Nuţă, care era cunoscut ca
un om deosebit de crud. Acesta s-a hotărît să-l ancheteze personal pe tînăr, şi
pentru că
avea acces, a urcat cu tînarul la etajul 6. După circa trei ore de
anchetă, tînărul a murit,
iar Generalul Nuţă, neavînd alte ajutoare la dispoziţie,
a chemat doi subofiţeri de miliţie
de la etajul 5 şi le-a ordonat să ridice
cadavrul tînărului, să-l transporte în biroul lor şi să
întocmească un raport
din care să rezulte că tînărul a decedat în biroul lor, fiind bolnav de
inimă.

Generalul
le-a promis că va obţine un certificat medico-legal, care să ateste oficial
această cauză a decesului. Unul din subofiţeri a refuzat, şi se spune că a fost
mutat
disciplinar într-o altă localitate din Tară. Toate demersurile făcute de
mine pentru al găsi
au eşuat. Nimeni nu ştie pe unde ar putea fi. Inainte de a
dispare, acesta a povestit mai

17/29
multor colegi ce a văzut la acel etaj §. Cei doi
cu care am vorbit eu, mi-au povestit că prin
această sursă, au aflat de existenţa
unor camere de tortură, dotate cu cele mai sofisticate
mijloace de realizare a
acestui scop. El este unul din semnatarii raportului, care au
confirmat decesul
tînărului dintr-o cauză naturală.

c) -
Supravegherea nemulţumiţilor

In cadrul
acestei Direcţii, exista serviciul normal 150, al cărui şef, Maiorul Ciucă, îl
supranumise în derîdere “Servicul paraportare-reclamagii”. La prima vedere,
acest
serviciu poate fi considerat ca un banal copartiment care se ocupa cu
înregistrarea unor
reclamaţii sau sesizări ale oamenilor.

In
relitate, statutul acestui compartiment era mult mai complex. Starea de nemulţumire
a
cetăţenilor români, atinsese de mult proporţii de masă, iar intensitatea
acestuia, a crescut
pe măsură ce se înmulţeau măsurile profund abuzive şi
antisociale luate de regimul
comunist.

Dacă aceste
nemulţumiri individuale sau colective izbucneau sau se manifestau local, ele
erau date spre rezolvzre celorlalte Direcţii ale Securităţii.

Existau însă
situaţii cînd unii nemulţumiţi, veneau direct la sediul Comitetului Central am
p.c. şi solicitau audienţe la cel mai înalt nivel al conducerii P.C., pentru a-şi
prezenta
protestele împotriva unor anumite măsuri abuzive, luate la acel nivel.
De cele mai multe
ori, aceşti oameni îşi mai formulaseră protestele sau
revendicările şi altor organisme ale
puterii, în ordine ierarhică. Unii dintre
aceşti petiţionari, mai hotărîţi, nu abandonau lupta
şi se hotărau să se
p^rezinte în faţa celor mai înalţi demnitari ai statului, pentru a-şi cere
drepturile.

Pentru a înţelege
mai bine acest fenomen, trebuie să arătăm ca regulă instaurată de sus
în jos pe
linie de partid şi de stat era aceea că niciodată conducătorii partidului nu
trebuiau să fie acuzaţî public pentru luarea unei măsuri greşite sau abuzive,
care
provocau prejudicii cetăţenilor. Trebuiau păstrate cu orice preţ aparenţele
şi în acest scop
trebuiau conservate şansele că la nevoie vîrfurile p.c. să
intervină şi să descopere
vinovaţii imaginari care să fie acuzaţi că au aplicat
greşit orientările sau dispoziţiile date
de ei. De aceea, toate indicaţiile,
sarcinile sau dispozţiile emise prin Cancelaria
Comitetului Cental al P.C.,
erau întotdeauna transmise organelor şi organizaţiilor
partidului, cu menţiunea
“strict secret”. De exemplu, dacă d"e la Cancelaria Comitetului
Central al
Partidului Comunist de transmitea, ca urmare a unei vizite de lucru a lui
Nicolae Ceauşescu într-un oraş, ordinul de a se demola un cartier în care se găsea
şi o
biserică ca era considerată “monument istoric”, primăria acelui oraş,
proceda de îndată
(urgent) la executarea acelui ordin în termenul ordonat. Dacă
se întîmpla ca locuitorii
oraşului să-şi manifeste nemulţumirea pentru
demolarea bisericii şi exista riscul ca
protestele să se transforme într-o
revoltă de proporţii, Ceauşescu şi acoliţii săi, avizaţi de
Securitate, asupra
acestui risc, interveneau nemijlocit şi anulau ordinul de a se demola
biserica.. In acest caz, ei făceau publică ideea că un anumit salariat al Primăriei
era

18/29
vinovat de neînţelegere. El era urgent concediat sau trecut la altă muncă,
sub motivul că
ordinul corect, dat de conducerea superioară a Partidului
Comunist, a fost de a se muta
biserica - monument, nu de a se demola.

Salariatul
în cauză era pe nedrept sancţionat deosebit de sever sub motivul că a fost
neglijent în serviciu. El nu se putea apăra nici public, nici pe calea justiţiei,
deoarece
ordinul scris dat de conducerea P.C., fiind un act strict secret, nu
putea fi niciodată depus
la instanţa de judecată. Dar biserica pînă la urmă tot
se demola, cu sprijinul conducerii
cultului religios tutelar, care fiind
aservit P.C., îşi dona acordul, împotriva protestelor
enoriaşilor şi a
preotului parohiei.

Dacă unul
sau mai mulţi locuitori ai acelui cartier nu renunţau şi veneau la Bucureşti
pentru a cere audienţă la Comitetul Central al P.C., cazul era considerat grav şi
se luau
măsuri speciale. Exista regula ca toţi cei ce solicitau audienţă la
conducerea statului, să
fie înscrişi de urgenţă pe o listă de audienţe.
Inscrierea în condica de audienţe, nu era
niciodată o problemă. In termenii cei
mai politicoşi, solicitanţii erau întotdeauna asiguraţi
că vor fi primiţi în
audienţă în cel mai scurt timp. Si într-adevăr, ei erau primiţi foarte
repede,
uneori în aceeaşi zi, numai că persoana care-i primea în sediul central al P.C.,
nu
era un reprezentant al Comitetului Central al P.C. Era ofiţerul serviciului
150 din Direcţia a
V-a a D.S.S., care de regulă se prezenta ca fiind consilier
prezidenţial. Aceste lua toate
datele petentului şi se interesa îndeaproape de
natura problemei pentru care solicitase
audienţa. Dacă era vorba de o chestiune
banală, petentul sau petenţii erau îndrumaţi,
după caz, să se adreseze altor
organisme sau instanţelor judecătoreşti. Aceasta era una
din formulele de paşaportare
a petiţionarilor, numiţi “reclamagii”. Dacă însă, motivul
audienţei era mai
grav şi viza reproşuri sau proteste adresate conducerii P.C., atunci
ofiţerul
de securitate desemnat pentru acea audienţă, amîna data soluţionării petiţiei şi
fix
un termen în acest scop, pe care-l comunica şi persoanelor în cauză. In
realitate,
termenul era fixat pentru ca întregul serviciu 150 să fie alertat şi
să aibă timp să adune
date cu privire la situaţia creată şi la persoanele care
creasară audienţa. Odată strînse
toate datele, la termenul fixat, ofiţerii
acestui serviciu, desemnaţi să se ocupe de caz,
încercau fie prin convingere,
fie prin intimidare, să-i determine pe nemulţumiţi să renunţe
la revendicarea
solicitată şi să se întoarcă acasă. Dacă reuşeau, aceasta era a doua
formă de
“pasaportare”. Dacă, după ce se utilizau toate mijloacele de intimidare şi de
constrîngere, aceştia erau suficient de hotărîţî şi nu renunţau, atunci erau
trimişi acasă
sub un motiv sau altul, ier “cazul” considerat acum ca fiind
deosebit de periculos, era
predat spre rezolvaare grupului de “ofiţeri specialişti”
de care am vorbit mai sus. Aceştia,
“după procedeul arătat”, se prezentau în
uniforme de miliţie şi cu legitimaţii false, la
domiciliile petenţilor
consideraţi de acum duşmani deosebit de periculoşi, erau invitaţi la
sediul
Miliţiei şi urcaţi la etajul 6, de unde nu mai reveneau niciodată în mijlocul
familiei.
Aceasta era cea de-a treia şi ultima formă de “paşaportare” şi se
apreciază că în ultimii
10 ani, au dispărut în acest mod cca. 30.000 persoane.

3) -
Reprimarea

19/29
Această
activitate, a fost preluată şi coordonată exclusiv de Direcţia a V-a, în numele
şi
pentru patronii lor Nicolae şi Elena Ceauşescu. Pînă în anul 1962,
activitatea de
reprimare, se desfăşura doar sub forma distrugerii fizice a orcăror
potenţiali adversari
politici. Ea s-a concretizat prin uciderea în masă a peste
15% din populaţia activă a ţării şi
nimeni pînă acum, nu s-a preocupat de
stabilirea unor cifre reale care să reliefeze
proporţiile genocidului.

Poate că de
acumînainte, istoria o va face. După venirea la putere a lui N. Ceauşescu,
activitatea de reprimare a căpătat forme noi, din ce în ce mai sofisticate, pe
măsura
specializării aparatului său, din ce în ce mai perfecţionat. Modalităţile
de reprimare se
diversifică, şi este de menţinat caracterul aşa-zis preventiv
al acestei activităţi. Asta
înseamnă, adoptarea regulei că trebuie evitată
necesitatea intervenţiei brutale în masă.
Prevenţia trebuie realizată prin
depistarea la timp a focarelor unri eventuale revolte, şi
anihilarea urgentă a
vîrfurilor sau iniţiatorilor ei. De asemenea, era apărat cu grijă
principiul
potrivit căruia reprimarea trebuia dă aibă întotdeauna un caracter popular, în
sansul că cei reprimaţi trebuiau să apară întotdeauna în faţa opiniei publice
drept
duşmani ai poporului sau infractori de drept comun. De aceea, suprimarea
vieţii unor
opozanţi ca şi reprimarea brutală în masă, devinsoluţii de extremă
necesitate. Ele erau
practicate în cel mai strict secret, iar cei care
coordonau şi executau nemijlocit acţiunea,
foloseau drept paravan Miliţia,
Armata sau Gărzile Patriotice (civile).

De aceea,
distingem trei modalităţi de reprimare :

a) -
Suprimarea, anihilarea sau izolarea unor opozanţi sau a conducătorilor unei
revolte
pe cale de a se declanşa. Acestea se realizau pe două căi :

- Intr-o
primă cale, Securitatea trebuia să procedeze nemijlocit la arestarea şi
cercetarea
învinuiţilor. Soluţia era, după caz, fie suprimarea discretă a persoanelor
în cauză, prin
intermediul serviciilor specializate în acest scop, uneori chiar
prin iradierea fie anihilarea
fizică a unor opozanţi prin internarea acestora
în clinici de neuropsihiatrie unde erau
supuşi unui tratament special de
distrugere a sistemului nervos, fie prin trimiterea
acestora în judecata
Tribunalelor militare sub învinuirea săvîrşirii unor fapte penale
deosebit de
grave (trădare, uneltire împotriva ordinii de drept, etc.) şi condamnarea la
pedepse privative de libertate pe termene deosebit de lungi. In acest ultim
caz, totul se
derula prin intermediul Procuraturii Militare şi se asigura o
publicitate amplă, cu ajutorul
serviciilor de propagandă ale P.C.

- A doua cale,
era aceea prin din care Securitatea, folosea ca intermediari în acest scop,
MiliTia, Procuratura civilă şi Tribunalele civile. In aceste situaţii se
proceda la o
discreditare totală a victimelor, car pe baza unor probe
mincinoase, fabricate cu grijă,
erau condamnate pentru săvîrşirea unor grave
infracţiuni de drept comun.

Acestea
erau aşa-numitele erori judiciare săvîrşite cu bună ştiinţă, din ordinul
Securităţii,
pa care lucrătorii aparatului de justiţie le-au întîlnit adeseori,
ignorînd substratul lor politic,
care era ascuns cu foarte multă grijă.

20/29
b) - A doua
modalitate era cea a reprimării brutale a unor manifestaţii de masă sau a
revoluţiei unor grupări sociale, care izbucnea datorită lipsurilor materiale şi
greutăţilor din
ce în ce mai greu de suportat. PLanul de reprimare precum şi
coordonarea acţiunilor erau
asigurate de Serviciile specializate ale Direcţiei
a V-a din D.S.S., şi erau antrenate de la
caz la caz toate celelalte Direcţii şi
servicii ale Departamentului Securităţii Statului.
Securitatea asigura
executarea misiunilor de diversiune, provocări, intoxicarea maselor şi
spionaj,
iar celelalte forţe antrenate, asigurau imobilizarea, molestarea, arestarea şi
izolarea prin violenţă a răsculaţilor. Serviciile de propagandă a P.C.
participau nemijlocit
alături de Securitate, în condiţii de maximă discreţie.
După înăbuşirea revoltei, ele
preluau controlul acţiunilor de restabilire a
echilibrului şi de normalizare a vieţii grupării
sociale respective, în
limitele hotăr    te de conducerea P.C.

Reprimarea
brutală, efectivă, era asigurată de forţele Milităriei, la care se adăugau şi
trupele regulate ale Departamentului Securităţii Statului. Aceste forţe,
utilizau toate
mijloacele (inclusiv intervenţia armată) pentru dispersarea,
imobilizarea şi anihilarea
grupului social angajat în revoltă.

Conducătorii
acelui grup, erau identificaţi prin mijloacele de informare ale Securităţii,
arestaţi, izolaţi şi predaţi serviciilor speciale ale D.S.S. de către Miliţie,
care după anchete
secrete, de cele mai multe ori sumare, hotărau soarta lor. Ei
puteau, fie să dispară pentru
totdeauna, fie să suporte ani grei de închisoare
ca infractori de drept comun, fie să
primească domiciliul forţat în alte
localităţi, departe de casele şi familiile lor.

c) - A
treia modalitate, era cea a represiunii individuale, în care se disting două
situaţii
specifice :

- Intr-o
primă situaţie, pot fi desemnate măsurile care se luau împotriva oponenţilor
sau
deziden,ţilor cunoscuţi pe plan internaţional. Impotriva acestora, nu se risca
luarea
vreunei măsuri violente de teama declanşării unor scandaluri în opinia
publică
internaţională. De aceea ei erau în primul rînd izolaţi şi împiedicaţi
sub orice formă să
intre în contact cu rude sau prieteni din ţară sau străinătate.
Se interceptau şi se
bulversau convorbirile telefonice şi corespondenţele, se
lansau zvonuri calomnioase la
adresa lor, se organizau provocări sau atacuri
individuale, brutale, de intimidare în care
agresorii nu erau niciodată
identificaţi de Miliţie, oricît de multe probe s-ar fi prezentat.

- Cea de-a
doua situaţie, este rezervată cazurilor extreme.

Dacă se hotărea
de către Serviciile Specializate ale Direcţiei a V-a de către conducerea
P.C.,
că este absolut necesară înlăturarea fizică a unor persoane, în condiţii de
maximă
discreţie, soarta lor era pecetluită. In acest caz se proceda fie la
asasinarea persoanelor
în cauză cu ajutorul unor elemente din lumea interpolă,
care rămîneau întotdeauna A.N.
(autori necunoscuţi), fie la dispariţia
misterioasă a acelor persoane prin intermediul
ofiţerilor specializaţi în acest
scop.

Este de la
sine înţeles, că aceste asasinate se executau în condiţii de cel mai strict
secret, luîndu-se în prealabil măsuri ca să facă imposibilă conservarea unor
probe care
să conducă la identificarea asasinilor.

21/29
4) -
Recrutarea de personal

Această
activitate era deosebit de importantă pentru toate Direcţiile DSS, care erau în
permanenţă preocupate să-şi reîmprospăteze efectivele, fie prin recrutarea unor
noi
membri ce trebuiau să fie incluşi în reţelele de informatori, fie prin
atragerea şi angajarea
unor noi indivizi, care prin calităţile deosebite pe
care le relevau într-o anumită activitate,
puteau deveni subofiţeri sau ofiţeri
activi ai DSS, de valoare.

Activitatea
de recrutare a unor persoane, efectuată de serviciul “cadre” din Direcţia a V-a
se desfăşura sub conducerea Maiorului Puică, şi se deosebea de a celorlalte
Direcţii din
D.S.S. Acest serviciu, nu se ocupa niciodată de recrutarea unor
informatori, care să
completeze reţelele Direcţiei. De acest lucru, se ocupau
celelalte servicii din cadrul
Direcţiei, care puteau apela ori de cîte ori era
nevoie şi la reţelele controlate de celelalte
Direcţii. Serviciul de “cadre”
avea o misiune mai complexă. El se ocupa cu obţinerea şi
evidenţa datelor
asupra evoluţiei tuturor ofiţerilor dein cadrul D.S.S., care îndeplineau
funcţii
de conducere. Orice schimbare de atitudine, era imediat semnalată şi se luau
măsuri
de îndepărtare a persoanei care dovedea o scădere a loialităţii faţă de
aparatul de
Securitate sauy conducerea P.C., sau chiar o scădere a zelului în
activitatea specifică pe
care o desfăşura.

Dar cea mai

importantă activitate a acestui serviciu, era recrutarea şi selecţionarea
cadrelor celor mai potrivite, pentru plantarea lor în funcţii de cele mai mare
importanţă,
pentru culegerea de informaţii necesare menţinerii contolului
exercitat de P.C. asupra
instituţilor de bază ale statului.

In
activitatea acestui serviciu, nu era neglijată nici recrutarea unor cadre noi,
în special
din personalul Miliţiei, care dovedeau calităţi şi aptitudini
deosebite pentru realizarea
obiectivelor Durecţiei. Aceste cadre, mai erau
recrutate pe baza unei selecţii severe şi
dintre specialiştii care funcţionau
în alte sectoare de activitate, care prin specificul
profesiei şi aptitudinile
dovedite, puteau contribui la dezvoltarea şi întărirea acestei
Durecţii.

Este de
remarcat că nici lumea interlopă nu era scutită de ochiul selectiv al acestui
serviciu, care făcînd carieră în această lume, se distingeau prin cruzime, lăcomie,
lipsa
de scrupule, viclenie şi dorinţă de putere. Ei erau recrutaţi şi, fie
activaţi (înregimentaţi) fie
lăsaţi înumbră, completau armata de diversionişti şi
asasini, utilizaţi în acţiunile de
reprimare.

Dacă avem în
vedere că şeful acestui serviciu era îtotdeauna şi secretarul organizaţieiP
C.
pe Departament, ne putem face mai uşor o imagine a ponderei acestui serviciu în
ansamblul D.S.S.

Ultimul şef
al acestui serviciu, în funcţie pînă la dataa de 22 Decembrie 1989, era
cunoscut ca un om deosebit de inteligent, viclean şi lipsit de scrupule. Ataşamentul
său
faţă de conducerea P.C., completa imaginea prototipului după care erau
selecţionaţi, cei
ce urmau să supervizeze sau să coordoneze activitatea
întregului aparat represiv de care
dispunea Ceauşescu.

22/29
Efectivele
acestyei Direcţii, erau completate de unităţile speciale, constituite şi
antrenate
după regulile de “comando”. Aceste formaţiuni, denumite U.S.L.A.
reprezentau în
traducere corectă “Unităţi Speciale de Luptă Antiatentat”, nu
“antiterorism”, aşa cum au
fost ele rebotezate după insurecţia din 16-28
Decembrie 1989. Din însăşi de numirea lor,
rezultă că aceste unităţi au fost
constituite în scopul efectiv de a înăbuşi orice atentat la
conducerea P.C., şi
în mod deosebit  la viaţa familiei Ceauşescu.
Efectivele acestor
unităţi erau antrenate şi instruite “special”, în scopul de
a putea lupta în formaţiuni mici,
de tip “comando”. Specialitatea lor, erau
luptele de guerilă, de sradă şi pe timp de noapte.
Ei erau aşi în lupte
ascunse, pe spaţii mici şi la adăpostul întunericului.

Luptătorii
acestor trupe U.S.L.A., erau dotaţi cu armament şi mijloace de lupte specifice,
începînd cu pistoalele automate de tip Stecikin, de mare precizie, silencioase,
cu
dispozitive de ochire pe timp de noapte şi terminînd cu simulatoare de
imitare a focului
armelor de infanterie, sau artilerie uşoară, sau de direcţionare
a tirului adversarilor spre
objective false. Nu lipseau din arsenalul acestor
formaţiuni nici echipamentele de
protecţie, (veste antiglont, etc.) nici maşini
infernale, nici mijloace ultramoderne care să-i
asigure luptătorului, o
vizibilitate perfectă pe timp de noapte. Aceste mijloace de luptă
ultramoderne
nu se găseau decît în dotarea U.S.L.A.. Ele erau necunoscute ărmatei,
care în
mod evident era dotată  la un nivel cu
mult inferior chiar şi faţă de trupele de
securitate.

Efectivele
acestor unităţi erau selecţionate cu grijă, şi instruite în tabere speciale de
antrenament. Izvorul de bază al acestor formaţiuni, îl constituiau
orfelinatele, de unde
erau selecţionaşţi copii sănătoşi, cu o constituire fizică
robustă şi inteligenţi. Ei erau
antrenaţi de mici în culegerea informaţilăor,
instruiţi şi educaţi în aşa fel încît să fie
înlăturate cele mai elementare
urme de sentimente umane. Cînd atingeau vîrsta potrivită,
erau trimişi mai
întîi în şcolile de ofiţeri sau subofiţeri, apoi în taberele speciale de
antrenement deosebit de secrete, unde învăţau, sau se perfecţionau să mînuiască
toate
mijloacele ultramoderne, de spionaj, diversiune şi de ucidere cu care
erau dotate aceste
unităţi. Nu se neglija nici educarea pînă la fanatism a
acestor tineri, care la terminarea
stagiului de instruire, erau apţi să ucidă
cu mare uşurinţă, fără discernămînt, la ordin, şi
să-şi dea viaţa pentru
familia Ceauşescu şi acoliţii ei.

Selecţionarea
viitorilor luptători din U.S.L.A., se mai făcea dintre copii familiilor de
securişti şi activişti ai p.c., dintre tinerii din lumea intertpolă precum şi
din şcolile speciale
de muncă şi reeducare în careerau izolaţi de societate
tinerii între 14-18 ani care
săvîrşeau infracţiuni  de drept comun cu caracter deosebit de grav. Criteriile de selecţie
erau aceleaşi pentru toţi, dar pentru tinerii proveniţi din aşa-zisele şcoli
speciale de
muncă şi reeducare se detaşa avantajul de a se fi făcut cunoscuţi
pentru anumite
caracteristici (cruzime, agresivitate, forţă, şiretenie) avute
în vedere cu ocazia selecţiei.

Imi
amintesc de un caz judecat în anul 1983 la Tribunalul din Tîrgu-Jiu, Judeţul
Gorj.

Doi tineri,
veri primari, în vîrstă de 14-15 ani au ucis în mod bestial pe tatăl unuia
dintre
ei. Faţă de cel de-al doilea asasin, victima avea calitate de unchi. Cei
doi copii,
crescuseră ca fraţii, cum cresc de obicei copiii unor rude
apropriate. Intr-o zi din

23/29
primăvara anului 1983, cei doi tineri, au decis să
facă o plimbare pînă într-un loc turistic
de munte, denumit Valea Sohodolului,
împreună cu două fete. De aceea, unul dintre ei,
fiul victimei, i-a cerut tatălui
său să le dea autoturismul în vederea acestei excursii. în mod
firesc, victima
i-a refuzat, deoarece neavînd decît 14-15 ani, nu avea permis de
conducere. Nu
bănuia sărmanul, că acest refuz, adresat fiuolui şi nepotului său, avea să-l
coste viaţa. Cei doi, l-au pîndit cînd a intrat în garajul unde se afla
autoturismul, l-au
atacat, l-au imobilizat cu mîinile la spate, şi l-au
strangulat cu un cablu. Pe drum, au luat
şi pe cele două fete şi au mers în
acel loc de munte denumit mai sus, unde au abandonat
trupul victimei într-un
loc mai retras şi l-au acoperit cu pietre. Si-au continuat liniştiţi
plimbarea şi
s-au î~tors acasă, reîntorcînd maşina în garaj. După 23 zile, cadavrul
victimei
a fost descoperit de un grup de muncitori, care lucrau la pavarea drumului de
acces spre Valea Sohodolului. A urmat ancheta şi au fost descoperiţi cei doi
asasini care
au recunoscut fapta, şi mobilul ei. La expertiza medico-legală,
s-a stabilit că victima a
încetat din viaţă abia 10-12 ore după ce a fost
abandonată şi acoperită cu pietre. Cei doi
tineri, au fost trimiwşi în judecată
pentru omor deosebit de grav. Trebuie spus că potrivit
legii penale româneşti,
(Decretul 218/1977) împotriva minorilor pînă la vîrsta de 18 ani, nu
se pot
aplica pedepse cu închisoarea. Pentru fapte deosebit de grave, se pot lua doar
măsuri internării acestora într-o şcoală specială de muncă şi reeducare, pe o
perioadă de
pînă la 5 ani. Cei doi minori, asasini, vinovaţi de paricid, au
fost internaţi într-o astfel de
şcoală pa o perioadă de 5 ani. Trebuie spus, că
aşa cum au fost organizate de regimul
comunist, aceste “şcoli speciale de muncă
şi reeducare” reprezenta cele mai teribile
centre de instruire a infractorilor.
Majoritatea tinerilor trimişi în aceste şcoli, după
terminarea stagiului, devin
membri marcaţi ai lumii infractorilor de drept comun şi clienţi
constanţi ai
penitenciarelor.

Revenind la
cei doi tineri, îmi amintesc, că după aproximativ un an de la judecata
procesului şi trimiterea lor într-o astfel de şcoală, m-am întîlnit cu mama
unuia dintre ei,
care mi-a mărturisit că au fost scoşi din şcoală şi angajaţi
la Securitate. Atunci, am
refuzat să cred. Fapta săvîrşită de ei, scotea în
evidenţă trăsături de caracter marcate de
o cruzime ieşită din comun, şi nu
puteam concepe că o instituţie de stat poate folosi
indivizi cu asemenea
înclinaţii. După 2-3 ani, cînd m-am mutat în Bucureşti, l-au văzut pe
unul
dintre ei, printre renumiţii “băieţi veseli de pe Victoriei” şi m-am bucurat că
nu m-a
recunoscut. + vezi page 97 bis

Detaşamentele
U.S.L.A., erau dizlocate pe misiuni pentru asigurarea pazei clădirilor
reprezentanţilor diplomaţiei, a sediului Comitetului Central al P.C. şi al
Consiliului de
Miniştri, a aeroporturilor, iar unii ofiţeri, erau desemnaţi ca
personal însoţitor de zbor pe
aeronave civile (TAROM), pentru prevenirea unor
atacuri teroriste.

Dar cea mai

mare parte din ele, era destinată să constituie paza familiei Ceauşescu.
Clădirile
prezidenţiale din Bucureşti în care locuiau Nicolae şi Elena Ceauşescu, ~icu şi
Valentin Ceauşescu, (fii lor) şi zoie fiica lor, erau păzite de grupe U.S.L.A.,
conduse de un
ofiţer. Seful pazei, deci al tuturor grupelor U.S.L.A., care
asigurau securitaztea familiei
Ceauşescu era colonelul Nae Octavian. In ultimul
timp el coordona şi detaşamentele
U.S.L.A.,care aveau ca objectiv paza sediului
fostului Comitet Central al Partidului

24/29
Comunist, precum şi a traseelor prezidenţiale
de deplasare. Pe toate clădirile înalte din
jurul domiciliilor celor doi Ceauşescu,
precum şi de-a lungul traseelor menţionate, erau
distribuiţi trăgători de elită
din cadrul U.S.L.A., dotaţi cu arme cu lunetă ultramoderne,
gata să intervină
la cel mai mic semn de atentat. Cînd familia Ceauşescu se deplasa în
vacanţe la
munte, la mare sau la faimoasele partide de vînătoare ale ex-preşedintelui
României, detaşamentele U;S.L.A asigurau securitatea clanului,n de cele mai
multe ori
sub directa supraveghere a ministrului de interne Tudor Postelnicu,
care lua măsuri de
completare a efectivelor de pază cu unităţi ale Miliţiei şi
Trupelor de Securitate. Un fost
subofiţer de miliţie, mi-a povestit că timp de
2-3 ani la rînd, a fost trimis să completeze
efectivele de pază ale reşedinţei
de vară a familiei Ceauşescu de la staţiunea Neptun, de
pe litoralul Mării
Negre. El mi-a spus că subofiţerii de miliţie şi militarii în termen de la
trupele de Securitate, îmbrăcaţi în uniforme, aveau posturile de pază la stradă,
la vedere,
dar în parcul imens care înconjura clădirea, erau amplasate punctele
de pază ale
U.S.L.A., amplasate în aşa fel încît era imposibilă reperarea lor
cu ochiul liber. Pe mare,
în dreptul plajei prezidenţşiale, patrulau în
permanenţă ambarcaţiuni dotate cu mijloace
ultramoderne de detectare a oricărei
tentative de pătrundere în acel perimetru.

Tot el mi-a
povestit că Ministrul de Interne, Tudor Postelnicu, însoţit de acelaş ofiţer
specialist din cadrul U.S.L.A., care îndeplinea funcţia de aghiotant al
ministrului, controla
zilnic de 3-4 ori posturile de pază amplasate atît pe
uscat cît şi pe mare. Numele acelui
ofiţer era necunoscut, secret. Se ştia doar
că are gradul de locotenent major şi că este un
as în luptele de tip comando.
El era deosebit de temut chiar şi de ceilalţi membri ai
U.S.L.A., dizlocaţi din
obiectiv. I-am cerut să-mi descrie : “înalt 1,85 m, brunet, cu părul
mai lung,
ochi albaştri, atletic, uşor adus de spate, (umerii uşor căzuţi) gîtul lung.
Singurele semne particulare - părul mai lung, uşor ondulat, gîtul lung şi
umerii uşor căzuţi.
După descrierea făcută, nu mi-a fost greu să-l recunosc în
ziua de 28 ianuarie 1990 în
sediul Consiliului de Miniştri, cu ocazia
evenimentelor descrise într-un capitol precedent.

Tot din
cadrul efectivelor U.S.L.A., erau selecţionaţi şi temuţii “ofiţeri specialişti”
care îşi
desfăşurau activitatea macabră în birourile situate la etajul 6 din
sediul Miliţiei Bucureşti.
Ei compuneau ultrasecretul serviciu de “Execuţii” al
Securităţii.

Actualele
autorităţi din România, nu au dat publicităţii ni un fel de date cu privire la
efectivele unităţilor U.S.L.A.Cu ani în urlă, după revoltya minerilor de la
Motru, (descrisă
în precedent) cînd am văzut cîţiva reprezentanţi ai U.S.L.A.,
pentru prima oară, am
început să mă informez despre aceste unităţi. Eram
atunci, marcat de ferocitatea cu care
auzisem că aceste forţe ale Securităţii
au intervenit pentru înăbuşirea revoluţiei şi
refuzam să cred că într-un stat
fie el şi comunist, organele coercitive ale puterii, au printre
funcţionarii
lor, asemenea fiare. Printre primii cu care am discutat, a fost şi un căpitan
de
la Securitate, trecut în rezervă de puţin timp. Au mai fost şi alţi ofiţeri
din Securitate şi
Miliţie, din cadrul Inspectoratului Judeţean Dolj, al
Ministerului de Interne. De la ei am
aflat că aceste unităţi speciale au fost
constituite cu 15-20 de ani în urmă, că baza
centrală de instrucţie şi
antrenement se afla lîngă Turnu-severin, capitala judeţului
Mehedinţi şi că
primul secretar al Comitetului judeţean al P.C. -Cornel Pacoste, a fost
însărcinat
de conducerea centrală a P.C., să asigure baza materială, şi toate condiţiile

25/29
specifice de dotare şi discreţie pentru instruirea luptătorilor din aceste
formaţiuni. Acest
reprezentant al lui Ceauşescu în judeţul Mehedinţi, s-a
achitat cu exces de zel de
misiunea încredinţată, şi a fost priomovat în Bucureşti
ca Secretar al Comitetului Central
al P.C.. Se aprecia că pînă în anul 1983,
efectivele U.S.L.A., numărau cca. 30.000 de
oameni, şi că în fiecare an, în
bazele sale secrete se instruiesc contingente noi de
luptători, care sporesc
nuimărul acestor unităţi. După un calcul prezumtiv, pînă la data de
22
Decembrie 1989, efectivele U.S.L.A., numărau cel puţin 40.000 de luptători.
Este de
menţionat, că datorită intensificării acţiunilor de protest ale
minierilor din Valea Jiului,
unele baze secrete ale U.S.L.A., au fost mutate în
pădurile din jurul municipiului Tîrgu-Jiu,
judeţul Gorj, pentru a fi mai
aproape de zona fierbinte a minerilor. După ce părăsesc
bazele de instrucţie,
absolvenţii stagiilor de pregătire, sînt încadraţi în subunităţile
U.S.L.A., în
funcţie de aptitudinile corespunzătoare misiunilor acelor grupe. Trebuie
specificat că mulţi dintre ofiţerii de elită ai U.S.L.A., au fost nulmiţi la
conducerea unor
importante servicii sau Direcţii ale D.S.S., precum şi în
fruntea unor unităţi militare ale
Securităţii sau Armatei. Două exemple sînt
edificatoare. Colonelul Pavelescu (acum
general) Seful de Stat major al
trupelor de Securitate, cunoscut ca cel mai bun specialist
al D.S.S. în lupta
cu rachete sol-sol, a asigurat în precedent comanda efectivă a Direcţiei
a V-a
- pe care a predat-o colonelului Buhuci, iar locotenent-colonel Dragomir Aurel
- care
ocupă şi astăzi o funcţie de general, (Comandantul Garnizoanei Sibiu a
Armatei) a fost în
precedent ofiţer - comandant de grupă U.S.L.A.

Din toate
cele relatate despre U.S.L.A., a r fi o eroare să înţelegem că bazele de
instruire
ale acestor unităţi, reprezintă şcoli paralele, cu cele oficiale de
ofiţeri şi subofiţeri ale
Ministerului de Intereene. In realitate acele baze
reprezintă şcoli de superspecializare a
ofiţerilor şi subofiţerilor de
Securitate, pe domenii de activitate care să asigure executarea
în condiţii de
maximă eficienţă, a misiunilor specifice acestui superaparat destinat să
servească drept instrument personal al tiranilor Ceauşescu. Grefată pa scheletul
Securităţii, această Direcţie a V-a s-a dezvoltat şi şi-a extins aria de
activitate în aşa fel
încît se poate controla loaialitatea tuturor celor de
care depinde menţinerea puterii, în
mîinile tiranilor. Această Direcţiie,
reprezintă fiara uriaşă, crescută şi hrănită de
Ceauşescu. Ea a sfîrşit prin
a-i trăda şi a-i devora pe tirani, pentru a nu împărtăşi soarta
foştilor lor stăpîni,
de care erau legeţi prin mii de fire, în realizarea operei lor nefaste.

- Direcţia
a VI-a  - de cercetări penale-

A fost
constituită şi organizată în D.S.S., în principal cu scopul de a salva aparenţele.

Oficial,
conform legii de organizare, Ministerul avea două Departamente, cu obiect de
activitate distincte. In competenţa Securităţii, intra activitatea de
investigare şi cercetare,
a faptelor cu caracter penal care aduc atingere
securităţii statului. Pentru a se salva
aparenţa de justiţie, legea prevedea
din punct de vedere procedural, ca activitatea de
investigare, urmărire,
culegere a probelor, se execută de către serviciile specializate ale
D.S.S. împărţite
pe Direcţii, iar materialul cules de acestea cu primele concluzii, pentru
fiecere caz în parte, era înaintat Direcţiei de cercetări penale (D.VI).
Aceasta, compusă
din jurişti, analiza probele culese şi depuse la dosar, le
completau şi le făcea o primă
interpretare. Trebuie menţionat, că acest gen de
fapte care vizează Securitatea Statului,

26/29
potrivit Codului Penal (încă în
vigoare) cade sub incidenţa Tribunalelor militare, iar veriga
intermediară
dintre Direcţia de cercetări penale (a VI-a) şi Tribunalul militar competent,
este Proocuratura Militară - competenţă, cu propunerea ca învinuitul să fie
trimis în
judecate Tribunalului Militar. Procuratura militară, verificînd
dosarul primit, trimite cauza la
Tribunalul militar competent, însoţită de un
document numit “Rechizitor” prin care
sesizează instanţa şi dispune trimiterea
în judecată a învinuitului. Aceasta din urmă,
pronunţă o hotărîre judecătorească
de condamnare în limitele prevăzute de legea penală
pentru faptele încriminate.

Procedura
este similară şi pentru infracţiunile de drept comun, care cad sub inciudenţa
celui de-al doilea Departament al Ministerului de Interne - Miliţia. Intre Miliţie
şi Tribunalul
civil, există ca verigă intermediară, Procuratura civilă.

La prima
vedere, din punct de vedere procedural, drumul parcurs de un dosar penal, lasă
impresia posibilităţii judecării acelui proces, în condiţii democratice. Din păcate,
totul nu
este decît aparent. In realitate, dosarele care ajungeau pe mesele de
lucru ale Direcţiei a
VI-a erau doar cele care necesitau o oarecare publicitate
sistemului. Un dosar de spionaj,
de subminare a economiei naţionale, de trădare
trecea într-adevăr prin această filieră.
Aşa au fost de exemplu cazurile
Generalilor Serb şi Nicolae Militaru (primul ministru al
Armatei după 22
Decembrie 1989) cercetaţi trimişi în judecată şi condamnaţi pentru
trădare şi
spionaj în favoarea U.R.S.S.. Presa din ţară, a relatat cu lux de amănunte acel
caz, inclusiv că Nicolae Ceauşescu, a refuzat în calitatea sa de preşedinte al ţării,
cererea de graţiere, formulată de condamnaţi. Se cunoaşte faptul, că imediat ce
s-a
anunţat decizia de respingere a cererilor de graţiere, Ceauşescu a fost
chemat de
urgenţă la Moscova, iar după întoarcerea sa, cazurile Corbul I şi
Corbul II au fost date
uitării. Ele au reapărut în dupăamiaza zilei de 22
Decembrie 1989, odată cu reapariţia
Generalului Militaru în funcţia de Ministru
al Armatei.

Dar,
dosarele întocmite dizidenţilor, opozanţilor regimului liderilor unor revolte,
sau
persoanelor considerate indezirabile nu ajungeau decît foarte rar la
Tribunalele militare.
Ele erau soluţionate de cele mai multe ori, fie de
serviciile de specialitate ale D.S.S., prin
racolare, intimidare sau asasinat,
fie prin preluarea cazului de către Miliţie, care prepara
distrugerea socială a
persoanei indezirabile prin judecarea şi condamnarea pe nedrept a
acesteia,
pentru săvîrşirea unei infracţiuni de drept comun.

Faţă de
această situaţie, ar fi o eroare să credem că această Direcţie a VI-a a şomat.
Specificul activităţii sale, s-a completat şi diversificat, pe măsura necesităţilor
impuse de
activitatea tot mai complexă a întregului aparat represiv. La aceea
ofiţerii acestei Direcţii,
pe lîngă faptul că erau de cele mai multe ori licenţiaţi
în drept, erau, în primul rînd,
specializaţi în cadrul şcolilor speciale ale
D.S.S.. De aceea, pe lîngă cercetarea şi
completarea probelor într-un dosar
depus de un Serviciu specializat al unei alte Direcţii,
similar exemplelor date
mai sus, funcţionarii acestei Direcţii erau însărcinaţi să ajute
efectiv, în
calitate de specialişti - jurişti ai D.S.S., la realizarea cu orice preţ a acţiunii
represive dispuse cu privire la subiectul cercetat.

27/29
Astfel de exemple,
dacă o persoană se dovedea un adversar hotărît al regimului
comunist, şi din
diverse motive nu i se putea aplica măsura suprimării sau dispariţiei,
atunci
intervenea pe circuit şi Direcţia VI-a. Intr-o primă situaţie, salariaţii săi,
trebuiau să
confecţioneze probe mincinoase care să determine condamnarea
deosebit de severă
pentru o faptă gravă, caare puneau în pericol Securitatea
Statului. Este cazul diplomatului
Mircea Răceanu, fiul unuia din cei 6
semnatari ai celebrei scrisori deschise adresate lui
Ceauşescu. A fost reţinut
de Securitate pentru acest motiv, dar oficial s-a făcut cunoscut
opiniei
publice, că a fost arestat pentru activităţi de spionaj în favoarea unei puteri
străine.
A fost organizată dezavuarea publică a acestuia pentru spionaj, în
cadrul Ministerului de
Externe unde lucra în calitate de diplomat înainte ca
Direcţia a VI-a să fi putut fabrica
probe care să dovedească această învinuire.

Dacă Direcţia
a VI-a reuşea să producă probe concluente, pe baza cărora, învinuitul să
poată fi
condamnat, atunci dosarul era trimis la Procuratura militară şi de aici la
Tribunalul
militar pentru a se soluţiona o astfel de hotărîre judecătorească.
Dacă nu reuşeau
acţiunea de învinuire pentru acest gen de fapte, Direcţia de
cercetări penale a D.S.S.,
trimitea dosarul la Direcţia de cercetări penale a
Miliţiei, pentru a se pregăti înscenarea
unui proces în care acelaş învinuit
era acuzat de săvîrşirea unor infracţiuni de drept
comun. Se realiza pe această
cale o primă modalitate de distrugere socială a unui
oponent. Dar în
activitatea acestei Direcţii, se distinge o modalitate de reprimare foarte
des
utilizată în ultimii ani - internarea forţată a oponentului în clinici de
neuropsihiatrie.
Prin tratamentele criminale, aplicate în aceste clinici, unor
oameni sănătoşi, dar vinovaţi
pentru ideile lor antitotalitare, se urmărea nu
doar distrugerea personalităţii individului
supuse acelor tratemente, ci mai
ales confecţionarea unei imagini false, potrivit căreia,
opinia publică să fie
convinsă, că ideile anticomuniste sau anticeauşiste enunţate de
victimă, sînt
emanaţia unei minţi bolnave.

Fără
îndoială, că pentru a putea pune în prectică o astfel de modalitate,
Securitatea, prin
această Direcţie, trebuia să-şi asigure în prealabil,
colaborarea unor medici pshihiatri,
care să fie capabili să acţioneze împotriva
jurămîntului lui Hipocrat, păstrînd totodată cel
mai desăvîrşit secret.

Nu este
lipsit de importanţă, să amintim aici, că Direcţia a VI-a din cadrulD.S.S.,
dispunea
de mijloace speciale de tortură şi de specialişti versaţi, în arta de
a înfrînge voinţele
oamenilor constrînşi să recunoască săvîrşirea unor fapte
grave pe care nu le-au comis,
sau să-şi regene convingerile. Ziarele (mai ales
cele independente) apărute în România
după data de 22 Decembrie 1989, sînt
pline de mărturiile mecanice sofisticate,
tratamente cu droguri, iradieri,
etc.). Unii au sfîrşit prin a ceda presiunilor exercitate, alţii
nu, dar toţi
sînt marcaţi pe viaţă, de traumele psihice şi fizice suferite.

Activitatea
Direcţiei a VI-a din D.S.S., nu este decît o completare cu un plus de
rafinament, a activităţii celorlalte Direcţii. In anumite împrejurări, ea poate
constitui o
pîrghie, prin care aparatul Securităţii, atît de secret, se lăsa
descoperit uneori de opinia
publică, lansînd imagini false, de intoxicare a
acesteia."

28/29
 

© avocat Simionică; editura

Euromed

29/29