© Euromed si avocat Simionica

procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/rev89/simionica/manuscris/docs/cap2.htm

© avocat Simionică; editura

Euromed

22
septembrie 2007

Elancourt

"CAPITOLUL
II

MAREA
TRADARE

1. -
Captarea revoluţiei

Pe 23-24-25
Decembrie 1989, am umblat zi şi noapte pe străzile Bucureştiului, prin
staţiile
de metrou, încercînd să ajut, acolo unde era nevoie de mine, la restabilirea
ordinii
în oraş. Mii şi mii de oameni făceau la fel. Dintre aceştia, din nou,
în frunte, tineri.

La fel de
entuziasmaţi ca în primele ore ale insurecţîei, la fel de curajoşi, ei nu se
bazau
decît pe numărul lor, care creştea din zi în zi. Tineri, din toate oraşele
ţării, veneau la
ßucureşti şi îşi ofereau serviciile. Dintre ei, mulţi nu s-au
mai întors acasă. Imi amintesc
de un grup de 47 de tineri între 17 şi 20 de ani
veniţi din municipiul Galaţi, să apere
revoluţia. Au mai rămas în viaţă 2.

Asasini de
toate categoriile, făceau cunoscut lumii că la Bucureşti viaţa nu mai are nici
un
preţ.

Nopţile,
oraşul era iluminat de trăsoare de direcţionare a tirului, iar zgomotul
împuşcăturilor
trase de tot felul de arme, atesta luptele grele care se purtau.

La început,
am crezut că cei care atacau şi ucideau în timpul nopţii, sînt bande de asasini
rămase fidele foştilor dictatori. Aceştia fuseseră capturaţi, iar ei se străduiau
să-i
elibereze cu orice preţ. Li s-a spus “terorişti”.

Incă din
după-amiaza zilei de 22 Decembrie, atît în Bucureşti cît şi în alte oraşe din ţară
-
Timişoara, Sibiu, Craiova, grupuri de comando, beneficiind de elicoptere şi
blindate
uşoare, aparţinînd altor state, atacau oraşele, producînd noi şi noi
victime. Televiziunea,

1/33
care a funcţionat în acele zile non-stop, făcea comunicări
din oră în oră despre luptele
grele angajate cu aceste forţe şi despre numărul
mare de victime.

Un prieten
de la Craiova, cu care am vorbit la telefon, mi-a spus că oraşul a fost atacat
de
8 elicoptere de acest fel, că au fost doborîte 6 şi au fost capturate 2 cu
echipj cu tot. Cine
erau aceşti străini care îşi permiteau să tragă la mine în ţară
ca la ei acasă ?

Incă din seara

zilei de 22 Decembrie 1989, pe străeile Bucureştiului, au început să
acţioneze
alte grupuri de cetăţeni străini. Se spunea că sînt de origine arabă. Alergau
cu
maşinile pe străzile oraşului, trăgînd cu pistoale mitralieră, semînd panică
şi moarte în
populaţie. Tîrziu în noapte atacau gurile de metrou, făcînd şi noi
victime. Cine erau ei ?

La toţi aceştia,
se adăugau delicvenţii de drept comun, care înarmaţi cu armele distribuite
fără
discernămînt în primele ore după fuga ceauşeştilor, atacau, jefuiau şi ucideau.

In tot oraşul,
s-au organizat baraje. La intersecţia străzilor mari, oameni, bagaje,
autoturisme, erau percheziţionate.

Au fost găsite
arme şi muniţii. In multe împreejurări, cei depistaţi au ripostat prin
surprindere, provocînd victime în rîndul tinerilor care compuneau barajul. La
intrările în
staţiile de metrou, aceeaşi situaţie. Am fost unul dintre
organizatorii acestor baraje în
unele zone ale capitalei, şi pot să afirm că am
participat la capturarea unor astfel de
terorişti. Erau cetăţeni străini, de
origine arabă. Nu erau înstruiţi în cadrul unor formaţiuni
de luptă regulată
iar asupra celor ucişi în schimburile de focuri, nu s-au găsit decît
importante
sume în valută.

Ceea ce
înseamnă că, erau plătiţi să tragă, să ucidă şi să provoace haos în rîndul
populaţiei.

Aceste
comandouri precum şi indiviz aparţinînd altor state au tras şi au ucis pînă în
zilele
de 25-28 Decembrie 1989, cînd au dispărut de parcă au intrat în pămînt.
De asemenea,
au dispărut şi prizonierii capturaţi din rîndul acestora. Cum ? De
ce ?

Iată
primele întrebări pe care mi le-am pus. Si de ce tac mijloacele de informare în
masă
?

Asemeni
multor oameni, m-am gîndit atunci că toţi aceşti cetăţeni străini, fie organizaţi
în
comandouri, fie indivizi izolaţi, făceau parte dintr-un plan organizat de
Ceauşescu şi
Securitatea sa. S-a discutat atunci, că încă înainte de Congresul
al XIV-lea al Partidului
Comunist, Ceauşescu, temîndu-se de o trădare a unora
din acoliţii săi, şi-a importat din
ţările arabe apropiate lui, (Libia, Iran,
Irak, Siria), mai multe comandouri pe care le-a
cazat în baze secrete. Intr-un
serial prezentat la T.V. numit “Noaptea generalilor” s-a putut
auzi cum
generalul Guşe, şeful marelui stat major al Armatei, a emis o astfel de ipoteză.
Făcînd o analiză logică a acestor date, era uşor de presupus că aceşti străini
ar face
parte dintr-un plan conceput în vederea antrenării ţării într-un război
civil.

2/33
Intr-un
astfel de plan, ei ar fi avut rolul de a semăna panică în populaţie, de a
obliga
populaţia neînarmată să intre în case, iar în stradă să rămînă doar doi
combatanţi. De o
parte Armata fidelă poporului, iar de cealaltă parte
Securitatea, miliţia şi trupele de
securitate. Armata, prost echipată şi
înarmată ar fi trebuit să fie învinsă, aşa încît tiranul
Ceauşescu să fi fost
readus la putere. Această ipoteză ar fi explicat într-un fel, graba cu
care cei
doi tirani ceauşescu au fost judecaţi şi executaţi. Dar desfăşurarea rapidă a
evenimentelor de la o zi la alta, de la o oră la alta lăsau să se întrevadă şi
alte ipoteze.

Astfel,
imediat după fuga celor doi ceauşescu, Generalul Vlad, şeful Departamentului
Securităţii Statului (D.S.S.) anunţa public că a ordonat trupelor de securitate
să se retragă
în cazărmi, iar Ministerul de Interne - Postelnicu şi alţi fruntaşi
ai Securităţii, loiali vechiului
regim sînt arestaţi. Armata a trecut de partea
Revoluţiei încă din primele minute  după
fuga celor doi tirani, şi era singura formaţiune de luptă bine constituită şi
organizată.
Beneficiind de aportul gărzilor patriotice precum şi de sprijinul
populaţiei, ea trebuia să
preia controlul tuturor evenimentelor şi să ia măsuri
de lichidare a focarelor de lupte
menţinute de elemente rebele ale Securităţii şi
a cetăţenilor străini.

In acest
scop, în dimineaţa zilei de 24 Decembrie 1989, însoţit de prietenul meu -
inginerul - am mers la TV unde mai era încă Sediul Consiliului Frontului Slvării
Nationale -
. Aveam la mine un prim-proiect de decret, pa care-l redactasem în
acea dimineaţă.
Voiam să sugerez domnului Iliescu - care îşi asumase
prerogativele puterii încă din seara
zilei de 22 Decembrie - să emită acest
decret, menit să descurajeze folosirea armelor de
orice fel şi să stopeze vărsarea
de sînge.

Conform
proiectului, Armata trebuia să preia controlul acţiunilor de restabilire a liniştii
şi
ordinei publice, şi să înfiinţeze pe întreg teritoriu al ţării, tribunalele
militare care să judece
conform unei proceduri de urgenţă, similare curţilor
marţiale, pe toţi ce care nu depun
armele, nu se predau sau sînt prinşi în
posesia unei arme de foc, după trecerea a 24 de
ore de la data emiterii acelui
decret.

Nu am reuşit
să pătrund pînă la domnul Iliescu, dar i-am trimis printr-un curier special
instituit la intrarea în clădirea TV acel proiect de decret, însoţit de o scurtă
expunere de
motive.

Spre
surprinderea mea, un astfel de decret, a fost adoptat abia peste cîteva zile.
Formularea din cuprinsul său semăna izbitor cu textul redactat de mine, ceea ce
însemna
că susnumitul curier şi-a făcut datoria, dar tardivitatea adoptării, a
costat viaţa altor sute
de mii de oameni nevinovaţi.

Toate
aceste evenimente, toate aceste nonsensuri care formulau sau dizolvau ipoteze,
mi-au creat multe semne de întrebare. Ceva se întîmpla, ceva nu era aşa cum ar
fi trebuit
să fie, dar nu-mi dădeam seama ce anume.

Cei doi
©eauşescu fuseseră executaţi, dar în ţară încă se mai trăgea, încă mai mureau
oameni.

M-am oprit
din goana nebună printre gloanţe şi am început să reflectez.

3/33
M-am întors
pe firul evenimentelor pînă la ziua de 22 Decembrie ora 11 şi 10 minute, cînd
s-a anunţat sinuciderea generalului Milea - ministrul Armatei.

Am început
să reaşez temeinic, în conexiune, evenimentele la care am participat
nemijlocit. Le-am comparat cu alte date, obţinute din alte surse. Metodele de
investigare
utilizate în scopul stabilirii adevărului nu-mi sînt străine. Ele
fac parte din meseria mea, şi
nu odată în cei aproape 20 de ani am constatat că
amănunte uneori fără importanţă
leagă fapte care într-o înlănţuire logică
conduc la aflarea adevărului.

Iată cîteva
din aceste amănunte. Aşa cum am arătat în capitolul II, pe data de 22
Decembrie
1989, mă aflam printre demonstranţii din intersecţia B-dului Magheru cu
strada
Oneşti care permite accesul în piaţa palatului fostului Comitet Central al Partidului
Comunist, în imediata apropiere a Service-ciclopului hotelului Ambasador.

Cu cîteva
minute înainte de a se anunţa moartea generalului Milea, un bărbat în vîrstă de
35-40 de ani s-a urcat pe carcasa unui transformator electric situat lîngă un stîlp,
aproape
de intersecţie şi ţinînd în mînă o lumînare aprinsă a cerut un moment
de reculegere în
memoria celor morţi în revoluţie. A rostit cîteva cuvinte în
legătură cu victimele de la
Timişoara de la întercontinental şi Universitate.
L-am recunoscut. Il văzusem seara şi
noaptea precedentă printre manifestanţii
de la Intercontinental şi Universitate. Era
deosebit de activ. Avea chiar şi o
porta voce cu care vorbea oamenilor. L-am învidiat
atunci fiindcă coardele
mele vocale nu-mi erau de nici-un folos pentru a mă face auzit de
oamenii care
mă înconjurau. L-am recunoscut, deci, l-am privit cu admiraţie şi l-am
ascultat. Am întrebat pe un vecin dacă-l cunoaşte, şi mi-a răspuns cu admiraţie
că se
numeşte Dan Iosif şi că este muncitor.

Aproape de
ora 12,00 barejele Armatei şi miliţiei s-au ridicat, iar demonstranţii au putut
să
pătrundă în piaţă. Aşa cum am arătat, am pătruns şi eu în urma unui tanc.
Dacă revedeţi
descrierea acestui, vă veţi reaminti că sub geamurile celor de la
Direcţia a V-a, cea mai
temită din Departamentul Securităţii, care se ocupa de
paza tiranilor, am întîlnit acel
microbuz de culoare bej, care avea instalate
pe platformă, 4 difuzoare mari.

Revăzînd în
memorie acele momente mi-am pus o serie de întrebări :

- Cum a
ajuns microbuzul în acel loc ? Pe toate căile de acces către piaţă au năvălit
masiv mii şi mii de oameni. In acele momente ar fi fost imposibil ca acel
microbuz să se
strecoare în acel loc odată cu mulţimea.

- Dacă acel
microbuz se găsea deja în acel loc în momentul în care masele au năvălit în
piaţă,
cum a fost posibil ca securiştii cei mai fideli ai lui Ceauşescu, care ocupau
clădirea
sub geamurile căreia era situat, să nu fi remarcat prezenţa acelei maşini
şi a instalaţiilor
amplasate pe ea. Aceasta cu atît mai mult cu cît în acea zonă
era interzisă staţionarea
oricărui autovehicul.

- Cine era
persoana din microbuz, care ascunsă vederii, s-a adresat maselor ? Si de ce
era
aşa de preocupată, să incite masele să nu asculte încercarea lui Ceauşescu de a
vorbi despre aşazisa trădare ?“Nu-l ascultaţi pe tiran ! Huiduiţi-l pe tiran” a
cerut vocea

4/33
din interiorul microbuzului. Si mulţimea s-a conformat. Primul
elicopter s-a ridicat de pe
sediul fostului comitet central al partidului
comunist şi a lansat deasupra mulţimii,
manifeste, în care se vorbea despre
aceeaşi trădare, săvîrşită sub egida unei puteri
străine. Aceeaşi voce a cerut
mulţimii să nu dea crezare manifestelor şi să huiduie.

La un
moment dat, o altă voce, care mi s-a părut cunoscută atunci, a reluat anunţul
despre constituirea Fronrtului Salvării Naţionale şi a componenţei sale. Unde
am mai
auzit eu această voce ? Ulterior am vizionat o casetă pe care erau
înregistrate acele
momente. Reauzind vocea, 
.

am tresărit.

- Bine, dar
parcă este vocea bărbatului acela pe care l-am auzit vorbind mulţimii prin
potavoce la Intercontinental, apoi, urcat pe carcasa transformatorului în
intersecţia de la
hotelul Ambasador, înainte de moartea generalului Milea. Da,
parcă cineva mi-a spus că
îl cheamă Dan Iosif şi că e muncitor. Dar... cum a
ajuns el în microbuzul staţionat chiar
sub nasul securităţii ? Si de unde ştia
el, despre Frontul Salvării Nationale ? Dacă ştia, de
ce nu a vorbit mulţimii
despre acest front în ziua de 21 Decembrie - la Intercontinental,
sau măcar pe
22 Decembrie înainte de moartea generalului Milea ? Mult-ţimea, angajată
în
insurecţie s-ar fi simţit mult mai sigură ştiind că în sînul poporului s-a născut
o astfel de
formaţiune politică în stare să preia destinele revoluţiei. De ce
acest F.S.N., a stat ascuns
şi nu a ieşit în primele rînduri ? Poporul, l-ar fi
primit cu ovaţii şi l-ar fi apărat. Miile de
vieţi, jertfite deja pe altarul
revoluţiei, obligau mulţimea să continue lupta pînă la capăt. Ea
ar fi strîns
rîndurile în jurul acestui front, şi l-ar fi apărat cu preţul vieţii. De ce a
stat
ascuns ?

Intrebări
chinuitoare au început să-mi sfîşie sufletul.

CINE ERA IN
REALITATE ACEST DAN IODIF ? CINE ESTE IN REALITATE ACEST FSN
SI MAI ALES CINE
SE ASCUNDE IN SPATELE ACESTUIA, SI DE CE ?

Trebuia să
aflu adevărul. Simţeam că dacă voi găsi răspuns la aceste întrebări, voi reuşi
să înţeleg toate nonsensurile pe care le înregistram de la o zi la alta.

Din acele
momente, sensul vieţii mele s-a schimbat. Am rămas acelaş bun român,
devotat
poporului său, acelaş intelectual decis să nu stea în acest timp în afara
istoriei,
dar, mi-am subordonat întraga activitate unui singur scop - acela de
a afla adevărul
despre tot ce se urzeşte în ascuns în legătură cu viitorul
®omâniei.

Pentru realizarea
acestui ideal, m-am abţinut de la orice activitate politică (pusesem pe
picioare chiar şi o grupare politică numită “Noua Democraţie Română”- pe care
am
dizolvat-o) şi am devenit un observator atent, lucid şi obiectiv al evenimentelor
ce se
derulau, şi mai ales am început să culeg informaţii.

Mi-am
asigurat sprijinul unor oameni de bună credinţă hotărîţi să mă ajute şi care
îmi
puteau oferi informaţii la care nu puteam ajunge pe căi obişnuite. Cu
sprijinul altora, am
identifiat anumite persoane, care nu fuseseră arestate deşi
ar fi trebuit să fie. M-azm

5/33
întrebat de ce, şi m-am interesat de activitatea
lor în prezent. Mi-am adus aminte că sînt
totuşi un profesionist al dreptului,
cu destulă experienţă, aşa că am organizat întreaga
activitate de investigaţii
pe baza unor principii consacrate acestui gen, binenţeles, reduse
la scara
mijloacelor de care dispuneam. Si eu şi oamenii mei, ştiam că ne riscăm viaţa,
dar nu aveam de ales.Bănuiam că forţe ascunse acţionează în cel mai amre
secret,
pentru a acapara revoluţia şi pentru a deturna sensurile acesteia
într-o direcţie pe care
poporul nu o dorea. Acest sene, avea aceeaşi direcţie
cu drumul de pe care marea
majoritate a cetăţenilor români tocmai făcuseră
stînga-mprejur, lăsînd în urma lor sîngele
martirilor. A ne întoarce pe acelaşi
drum, chiar presărat cu flori, ar însemna să ne mînjim
tălpile picioarelor cu
sîngele copiilor noştri, care încă nu s-a uscat. Ar însemna suprema
umilinţă şi
laşitate şi am fi demni de tot dispreţul strămoşilor noştri.

Aşa ceva,
nu trebuie să se întîmple. Trebuia să demasc cu orice preţ aceste manevre
ascunse, şi nu puteam face asta, decî(t folosind o parte din metodele utilizate
de asasinii
neamului meu.

Pentru
început, mi-am îndreptat atenţia în mod deosebit asupra acelei instituţii de
tristă
faimă - securitatea - şi în mod special asupra Direcţiei a V-a sub nasul
căreia a staţionat
atît de liniştit, faimosul microbuz de culoare bej. Am căutat
şi am reuşit în parte să
reconstitui schema de organizare şi funcţionare a
acestei direcţii şi să-mi procur liste şi
semnalmentele unor ofiţeri,
reprezentativi prin anumite genuri de activităţi în care erau
specializaţi.

Răsfoind
aceste liste, am dat peste un nume şi am tresărit - căpitanul Iosif.

O rază de
lumină a spart întunericul. Se năştea o nouă ipoteză, cea mai apropiată de
adevăr.

Asupra
întregului aparat al Departamentului Securităţii Statului ( D.S.S.) - organizat
pe
şapte direcţii, (oficial desfiinţat) plutea suspiciunea întregului popor.
Opinia publică,
simţea că securitetea în general, are un amestec în răuol care
plutea în jur şi cerea capul
tuturor celor peste 300.000 de funcţionari ai săi,
care, evident, nu au fost nişte sfinţi. Dar
la adăpostul numărului mare, se
ascundeau şi cei mai rari, cei mai temuţi, cei mai
apropiaţi tiranilor Ceauşescu,
cei mai vinovaţi de crimele şi atrocităţile comise din ordinul
Ceauşeştilor,
cei din Direcţia a V-a. De ce, şi cine avea interesul să-i ocrotească ?

Incepuse să
se contereze o poveste, potrivit căreia haita de lupi, hrănită şi dresată să
ucidă de un stăpîn la fel de feroce, începe să realizeze că zilele şefului lor
sînt numărate
şi se întreabă ce se va întîmpla cu ei, după căderea acestuia. Işi
simt pielea în pericol şi
se grăbesc să-şi sfîşie stăpînul.

Mă bat cu
palma pe frunte şi mă întreb : Cum de nu m-am gîndit la asta mai din timp ?

Intr-adevăr
dacă revoluţia ar fi mers pe drumul ei firesc acei lupi, nu ar mai fi avut nici
o
şansă. Crimele lor ar fi fost date în vileag şi nu sînt pe lumea asta nici gloanţe,
nici
pedepse destulu cu care să-şi plătească păcatele.

6/33
Pentru acei
lupi nu există decît o singură şansă. Să rămînă tot ei, paznicii turmelor de
oi.

Pentru
aceasta le trebuia un alt cioban, în alte haine dat care să răspîndească în jur
acelaş miros.

Reuşisem să
fac un prim pas. Reuşisem să lărgesc raza de lumină şi să văd cum haita
de
canibali din imediata apropiere a celor doi tirani, începe ssă se agite cu părul
zburlit de
frica pojarului ce se apropia, căutînd o portiţă de salvare. I-am văzut
căutînd disperaţi un
sprijin care să-i ajute să-şi devoreze creatorul şi stăpînul
atotputernic şi să le găsească alt
cioban.

I-am văeut
urlînd şi muşcînd turbaţi de spaimă, din flăcările dezlănţiute de un popor care
n-a mai vrut să aştepte dreptatea lupilor şi au pornit, sacrifiindu-şi mieii, să-şi
facă propria
lor dreptate.

I-am văzut
cum şi-au schimbat hainele ca să-şi ascundă mirosul, cum şi-au găsit alt
cioban
pe măsura lor şi împreună s-au apucat să stingă focul abia înteţit. I-am văzut
cum
în bezna fumului iscat de ei, nu fără rost, se luptau cu disperare să
îndrepte flăcările în
direcţia dorită de ei.

Si cine, în
istoria acestui pămînt, blagoslovit de Dumnezeu cu aur şi jivine de tot felul,
se
pricepea mai bine ca ei să stingă focurile şi să manevreze flăcările ?

Era clar. Aşa

a fost captată flacăra revoluţiei, dar, sper din tot sufletul meu, că încă nu a
fost înăbuşită.

2. -
Frontul Salvării Nationale - Legitimitatea Puterii

Exercitate
de F.S.N.

Unul dintre
puţinele adevăruri enunţate de clasicii ideologiei comuniste, este acela
potrivit
căruia Problema Fundamentală a oricărei revoluţii, este problema
PUTERII (Lenin).

Revoluţia
Tineretului Român din 16-28 Decembrie 1989, a izbucnit spontan. A nfost ca o
flacără care izbucnită mai întîi la Timişoara, s-a extins în toată ţara căpătînd
în şase zile
proporţiile unui imens incendiu, pe care guvernanţii comunişti
l-au scăpat de sub control.

Nimeni nu
putea sau nu dorea să revendice aprinderea scînteii.

Acţiunile
unor dezidenţi cunoscuţipoporului, erau în primul rînd individuale şi mai ales
izolate.

Restrînse
într-o arie ce putea fi uşor controlată de aparatul de represiune şi izolat cu
grijă
de către Securitate, pentru ca nu cumva să scape vreo scînteie care să
declanşeze o
revoluţie generală.

7/33
Acţiunile
de grup, erau deasemeni restrînse şi izolate.

Asemenea
grupuri, nu se puteau constitui şi organiza în proporţii suficient de largi,
pentru
a avea posibilitatea să declanşeze şi să conducă o insurecţie.

Asemenea
oameni sau grupuri de oameni, nu au putut decît să poarte un dialog indirect
cu
masele, prin care mai mult sau mai puţin coerent, rosteau adevăruri înfipte de
mult în
inima şi conştiinţa oamenilor.

Deci,
neexistînd un lider sau lideri ai revoluţiei, nu a putut nimeni să-şi asume
prerogativele
puterii, ce rămase vacantă după fuga celor doi tirani.

Singurii
care se puteau legitima ca pretendenţi la putere, ar fi fost eventualele
personalităţi create de revoluţie.

Dacă au
existat sau nu astfel de personalităţi născute în focul insurecţiei, deocamdată
nu
se ştie, sau se ignoră cu bună ştiinţă existenţa lor.

Această
situaţie, denumită încă din primele ore de după fuga celor doi tirani, “vid de
putere” a permis apariţia şi ascensiunea FSN-ului ca girant al puterii de stat.

Cum a apărut
FSN-ul pe firmamentul revoluţiei, prin intermediul vocilor ascunse vederii,
izbucnite din interiorul faimosului microbuz bej, am arătat în paginile
precedente.

El a obţinut
adeziunea miilor de manifestanţi, aflaţi în acele momente, în faţa sediului
fostului comitet central al p.c., doar la auzul unor nume ca Doina Cornea,
Mircea
Dinescu, Dan Petrescu, Corneliu Mănescu, Silviu Brucan şi Laszlo Tokes.
Despre numele
viitorului preşedinte nu s-a spus nimic atunci.

Se pune
deci prima întrebare. Cine l-a invitat pe domnul Ion Iliescu să preia
conducerea
ţării şi în numele cui ?

Chemat de
acasă, nu se ştie de cine şi în ce condiţii, acesta, în dupămasa zilei de 22
Decembrie 1989, a anunţat poporului o platformă provizorie, din care se
distingeau trei
elemente agreate unanim : separeţia puterilor în stat,
respectarea dreptului omului şi
alegeri libere într-un sistem pluripartid.

Orice urmă
de îndoială a fost risipită în momentul în care domnul Ion Iliescu, a anunţat
constituirea Consiliului Frontului Salvării Naţionale cu menţiunea că acesta nu
va
participa la alegerile ce se preconizau.

Cu toate
acestea, la nici două săptămîni de la preluarea puterii în Bucureşti şi în ţară
au
apărut manifestări de dezaprobare faţă de FSN, în general şi Consiliului FSN
în special.

Primul semn
de nemulţumire a apărut, din momentul în care s-a descoperit că domnul
Iliescu,
a cooptat în Consiliul FSN şi în guvern, numeroase personalităţii ale vieţii
publice
create de vechiul regim comunist.

8/33
Sub motivaţia
că nu ar avea cine să conducă ţara, domnia sa şi-a apropriat, a menţinut
sau a
numit în funcţii cheie pe un Boştina sau Paul Niculescu Mizil, care au fost
într-
adevăr personalităţi, dar nu create în focul revoluţiei şi nici ca urmare
a unei activităţii
sştiinţifice de excepţie, ci pur şi simplu, ca militanţi de
seamă ai Partidului Comunist.

Cînd s-a
aflat că tot mai multe personalităţi de acest gen sînt cooptate în Consiliul ce
asigura exercitarea puterii statului, cînd a început să se simtă intenţia
noilor guvernanţi de
a tergiversa lămurirea situaţiei securiştilor şi miliţienilor
vinovaţi de moartea miilor şi miilor
de oameni, suspiciunea şi neîncrederea
maselor a crescut. Aşa s-a ajuns la prima mare
demonstraţie de protest din
12.01.1990.

Ulterior
datorită succesiunii rapide a evenimentelor, în opinia publică românească, s-a
putut constata o creştere din zi în zi a neîncrederii în FSN, mai ales că unii
membrii ai
Consiliului, agreaţi de mase încă din primele momente, s-au retras
(ex. Doina Cornea).

Pe măsură
ce apăreau noi adevăruri ascunse cu grijă de Consiliul FSN, pe măsură ce
acesta
săvîrşea acte şi fapte contrare platformei anunţate iniţial, s-a putut constata
o
escaladare a suspiciunii şi neîncrederii.

Astfel, s-a
descoperit că vicepreşedintele Consiliului domnul Mazilu, nu este în realitate
un militant de seamă al  drepturilor
omului, ci un fruntaş al securităţii, s-a descoperit că
securitatea încă mai
funcţionează, deşi oficial, a fost desfiinţată ( în intreprinderi, hoteluri,
turism, poştă, radio, TV), şi este folosită în continuare pentru spionarea
poporului, şi
altele.

Pe de altă
parte, opinia publică şi-a dat seama că se practică o politică ascunsă,
duplicitară, cu măsuri menite să consolideze puterea FSN-ului, prin înfiinţarea
de
organizaţii FSN în toată ţara, de sus în jos, la toate nivelurile şi prin
culegerea de
adeziuni, pe aceleaşi căi folosite de vechiul partid comunist.

Cînd
Consiliul FSN, şi-a făcut publică intenţia de a participa la alegeri, revenind
asupra
declaraţiei de bună înenţie enunţată iniţial, suspiciunea şi
neîncrederea poporului au atins
paroxismul.

Pe acest
fond s-a declenşat valul de protest, care a culminat cu marea demonstraţie din
28 ianuarie 1990, organizată de studenţi şi partidele politice în piaţa
Victoriei din
Bucure5ti.

In acea zi,
pentru prima oară de la preluarea prerogativelor puterii, FSN-ului i-a fost
contestată legitimitateaDeoarece consider data de 28 ianuarie 1990, ca fiind
cea mai
importantă zi din istoria ţării de la revoluţie şi pînă cînd scriu
aceste rînduri, am să descriu
mai amănunţit acea zi, care alături de cea din 29
ianuarie 1990 certifia
NELEGITIMITATEA FSN-ului.

Se creaseră
milte semne de întrebare. Poporul simţea că forţe ascunse manevrează din
umbră,
captînd ssau deturnînd sensurile revoluţiei. Sub zidurile înegrite de fumul
lumînărilor care ardeau zi şi noapte, oamenii se adunau grupuri-grupuri, pe
locurile unde

9/33
au căzut eroii evenimentelor din Decembrie.

Se întrebau
unii pe alţii, se sfătuiau unii pe alţii, şi toţi atraşi de acele locuri ale supliciului
se uitau gînditori la troiţele încărcate cu flori şi lumînări aprinse, cerîned
parcă, încă o
dată, sfat şi sprijin, celor care, deabia plecaţi dintre cei vii,
intraseră deja în istorie.

Se invoca
memoria lor, şi obligaţia celor rămaşi, de a continua lupta împotriva celor pe
care, îi bănuiam acum, ca fiind trădători ai cauzei revoluţioei.

Consiliul
FSN, îşi dezvăluia tot mai făţiş, orientarea sa pro-comunistă. Nu îndrăzneau
încă să-i spună neo-comunist sau comunism cu faţa umană, dar conservînd instituţii
şi
obiceiuri tipice vechiului regim, începuseră să lanseze ideea unei democraţii
de tip
special, necunoscut şi nedefinit.

Oamenii, se
temeau din ce în ce mai mult de un nou experiment impus de la răsărit,
invocînd
cei 45 de ani de nefastă “lumină” comunistă care aduseseră ţara în pragul
prăpastiei.

In această
stare despirit, de teamă, de neîncredere şi descurajare, în masele de cetăţeni
ai Bucureştiului, s-a răspîndit tot mai acut sentimentul că pentru a se
stabiliza situaţia în
ţară, se impune înlăturarea FSN-ului de la putere.

Conform
unui Decret-lege, recent emis de Consiliul FSN, se limita posibilitatea organizării
manifestaţiilor paşnice de protestare. Ele se puteau organiza doar în unele
locuri retrase
ale Capitalei, după o prealabilă înregistrare şi autorizare a
Ministrului de Interne.

Imediat, pe
zidurile din centrul oraşului au apărut lozinci de tipul “Eroii nu au murit în
parcuri” şi s-a trecut la organizarea unor manifestaţii de protest, cu scopul vădit
de a
înfrînge dispoziţiile decretului, care erau considerate ca un prim pas de
reinstalare a
vechiului sistam de îngrădire a libertăţii de exprimare.

In perioada
20-27.01.1990. aproape seară de seară, mii şi mii de tineri, în special
studenţi,
au demonstrat în faţa clădirii Consiliului de Miniştri - în piaţa Victoriei,
unde îşi
aveau sediul noii guvernanţi, cerînd “Jos securitatea”, “nu mai vrem
un no experiment”,
“jos comulismul”, şi “jos Iliescu”, acuzînd de trădare a
cauzei revoluţionare pe cei care-şi
asumaseră prerogativele puterii.

Singurul
membru din Consiliul FSN-ului, care-şi manifestase clar orientarea politică, a
fost domnul Silviu Brucan. Acesta, considerat ideolog al FSN-ului, făcuse
cunoscut în mai
multe declaraţii că “a fost şi va rămîne marxist”.

Aceste
declaraţii, au creat o stare de îngrijorare în rîndul maselor, care vedeau în
marxism sursa comunismului şi a ceauşismului. Ca efect, manifestanţii, nu au
întîrziat să
ceară “jos Brucan”.

Dar
guvernanţii îşi vedeau liniştiţi de treabă, ignorînd revendicările tinerilor.
Uitaseră, sau
poate nici nu recunoscuseră vreodată, că ei, tinerii, fuseseră
aceia care treziseră din
amorţeală un popor şi l-au obligat să lupte pentru înlăturarea
tiraniei.

10/33
Tinerii
studenţi nu s-au dat bătuţi. Ei au anunţat pentru ziua de 28 ianuarie 1990 ora
12, o
amplă manifestaţie de protest, enunţînd revendicări care dovedeau în
primul rînd
maturitate şi vigilenţă în conservarea sensurilor revoluţiei.

La această
manifestaţie, s-au alăturat şi partidele politice. Partidul Naţional Tărănesc, şi-a
anunţat la rîndul său, respectînd decretul emis de FSN, organizarea unui miting
în
aceeaşi zi la ora 12.Celelalte partide şi grupări politice pro-democratice şi-au
convocat la
rîndul lor oamenii pentru ziua de 28 ianuarie 1990, la ora 12.

Avînd în
vedere gravitatea şi complexitatea revendicărilor, se impunea luarea unor măsuri
deosebite de organizare a manifestaţiei. Luînd exemplul studenţilor, partidele
istorice s-au
unit, realizînd un pachet comun de revendicări. La fel au făcut şi
celelalte partide. Dar
orgoliul şi aroganţa unor partide istorice, faţă de
partidele mici sau nou înfiinţate, avea să
conducă, aşa cum se va vedea, la Eşec.

In vederea
acestei manifestaţii, în numele grupării politice pe care o reprezentam “Noua
Democraţie Română” am realizat cu Partidul Democrat o alianţă, stabilind şi o
platformă
comună.

Astfel am
hotărît să participăm la manifestaţie şi să susţinem revendicările formulate de
studenţi şi de celelalte grupări politice. De comun acord am stabilit că FSN-ul
nu poate să
justifice legitimitatea puterii, pe care o deţine fără drept,
exercitînd prerogativele ei, în
contra voinţei poporului şi idealurilor revoluţiei.

In baza
acestei alianţe, am format o delegaţie comună şi a mers la sediul PNT-ului,
încercînd să extindem această alianţă şi cu partidele istorice.

Am fost
primiţi de conducătorul Partidului Naţional Tărănesc creştin şi democrat, dar
de la
primele cuvinte, am înţeles că acesta nu considera utilă o astfel de
alianţă. Prin replica
rostită scurt “Mîine frontul cade”, am înţeles că
partidele istorice sînt mult prea sigure de
succes ( cel puţin PNT-ul ) şi nu
am mai insistat.

Venisem să
le sugerez celor de la partidele istorice, să facem un plan comun, scopul fiind
acelaşi - înlăturarea de la putere a unei grupări politice nelegitime -, care,
pe lîngă faptul
că nu-şi exprimase clar orientarea politică şi menţinea voit,
în ţară, o stare de confuzie şi
instabilitate ( o să vedem de ce ) utiliza din
plin toată gama de metode şi instituţii
specifice dictaturii comuniste, în
vederea menţinerii puterii. Venisem să le reamintesc, că
în ultimul timp FSN-ul
îşi întreţine acţiunile de compromitere a partidelor istorice în ochii
opiniei
publice lăsînd prin intermediul vechiului aparat represiv, diferite zvonuri, ca
de
exemplu acela potrivit căruia Partidul Naţional Tărănesc îşi cumpăra
adeziunile membrilor
săi cu dollari SUA, sau că partidele istorice s-au
reactivat cu sprijin din străinătate în
scopul de a vinde ţara capitalului străin.

De aceea, aş
fi vrut să le cer să ne lase pe noi, a doua zi, să ieşim în fruntea
demonstraţiei,
alături de studenţi, deoarece despre noi nu se putea spune că ne cîştigăm
adeziunile cu dolari SUA, şi nici că ne-am întors recent din străinătate pentru
a vinde ţara
străinilor. Noi am trăit aici, am luptat pentru revoluţie, şi
ne-am născut în focul revoluţiei.

11/33
Dar din păcate
nu am putut discuta despre aşa ceva, şi rezultatul s-a văzut a doua zi.

28.I.1990 -
ora 12 - Piaţa Victoriei - Bucureşti

Ca dirijate
de o mînă nevăzută, coloanele de manifestanţi, pătrundeau în ordine în piaţă.

Intîi, au
venit coloanele de studenţi. Foarte bine organizate, cu pancarte şi cordoane de
ordine, pentru a nu permite provocatorilor să pătrundă în interiorul
coloanelor, au ocupat
centrul pieţii. Erau cei mai numeroşi cca. 50.000. Apoi
au venit celelalte partide în
coloane bine organizate şi disciplinate.

Partidele
istorice, au venit în acelaşi timp şi au ocupat latura din dreapta a pieţii. La
coloanele de manifestanţi s-au adăugat alte mii de oameni care nu aparţineau
nici unui
partid sau grupări politice, aşa încît marea piaţă a Victoriei s-a
umplut. Se strînseseră
peste 300.000 de oameni.

Intre timp,
printre manifestanţi se răspîndise zvonul că FSN-ul organizase o
contramanifestaţie. Prin intermediul televiziunii, Dan Iosif, membru marcant în
conducerea FSN-ului, cunoscut demonstranţilor din 21/22  Decembrie ca un fel de
Robespierre al Revoluţiei
bucureştenilor, convocase într-o piaţă din apropiere - denumita
Banu Manta -,
pe toţi cei care-l cunoşteau.

La acea
vreme se mai ştia despre acest Dan Iosif, că în prima săptămînă de după
revoluţie,
însoţit de cca. 50 de persoane recrutate de el ( cine or fi fost ?) purtînd
veste
antiglonţ şi pistoale automate, folosindu-se de autoturismele ARO - de teren
din dotarea
Securităţii recent desfiinţată (formal binenţeles) au mers în
aproape toate intreprinderile şi
instituţiile mari din capitală ( inclusiv la
primăriile de sector ) şi au organizat constituirile de
celule FSN prin forţă.

Această
activitate, a fost extinsă la nivelul judeţelor, municipiilor, oraşelor şi
comunelor
din ţară. La nivelurile la care erau constituite, acele Consilii Judeţene,
municipale, etc.,
reprezentau puterea de stat, în numale Consiliului Frontului
Salvării Nationale FSN
condus de domnul Ion Iliescu. Preşedinţii acelor
consilii, au fost numiţi de regulă dintre
vechii activişti ai partidului
comunist, care ocupau aceleaşi scaune pe care tronaseră pînă
nu de mult, vechii
Primii Secretari ai Partidului Comunist.

Iată cum a
fost posibil, că FSN-ul, deşi la început anunţase că nu se va constitui în
partid
politic şi că nu va participa în alegeri, a devenit în scurt timp cea
mai puternică grupare
politică din ţară, care gerind puterea, manevra după
bunul plac toate mijloacele moştenite
de la Ceauşescu...

Revenind la
demonstraţia din 28 ianuarie 1990, am remarcat că imediat după sosirea în
piaţă,
reprezentanţii partidelor istorice, au cerut să li se permită accesul în
Palatul
guvernamental pentru a trata cu conducerea F.S.N.-ului.

Sesizînd
sciziunea dintre grupul celor trei partide istorice şi restul partidelor, celor
trei, li s-
a permis accesul la masa trativelor.

12/33
Intîlnirea
celor trei cu conducerea FSN-ului, a fost televizată încă de la început.

Cu cîtevaz
minute înainte de începerea primei runde de tratative, preşedintele Partidului
Naţional Tărănesc, considerînd că este bine să-şi facă şi propaganda electorală
a rostit
de la balconul palatului guvernamental un scurt discurs.

Prin acest discurs,

domnia sa, a revendicat în numele partidului pe care-l reprezenta
întraega
demoonstraţie, cu toate că, din totalul de peste 300.000 de oameni existenţi în
piaţă, adepţii acelui partid nu reprezentau nici 10%. FSN-ul a profitat de
această greşeală
lansînd în ţară, cu ajutorul televiziunii, radioului şi poliţei,
zvonul că partidele istorice,
însoţite de peste 300.000 de adepţi, au atacat clădirea
guvernamentală şi vor să pună
mîna pe putere, pentru a vinde ţara la străini.

Incercînd să
salvez ce se mai putea salva, am organizat o delegaţie a grupărilor politice
cu
care încheiasem alianţa şi am pătruns în palatul guvernamental. La fel ca noi
au făcut
şi alte grupări politice, sau studenţeşti aşa încît în incintă, opoziţia
era reprezentată de
două grupuri separate.

După
terminarea convorbirilor cu cele 3 partide istorice am cerut continuarea acelăor
discuţii într-un plen care să reprezinte într-adevăr toţi demonstranţii din piaţă.

Discuţiile de
data asta în plen, au fost reluate în sala mare a Consiliului de Miniştri.

La aceste
discuţii, au fost prezente presa, radioul şi televiziunea - române, dar cu
toate
că s-a filmat şi s-a înregistrat din plin, nu a fost informată de loc
opinia publică despre
conţinutul acestor convorbiri, care au fost mult mai
importante decît primele, deoarece
problemele nu au fost abordate de pe poziţia
unor interese de partid, ci excluziv la nivelul
intereselor naţiunii.

Imi
amintesc, că în alocuţiunea rostită de mine, am arătat că în ţară domneşte
suspiciunea, neîncrederea, teama, că în economie şi industrie nu se munceşte, că
se
perpetuează un climat de destabilizare a ţării şi că vinovat de această
stare se face FSN-
ul.

Am
demonstrat că FSN-ul este principalul factor destabilizator, deoarece nu-şi
defineşte
clar orientarea politiccă, şi că se crede că datorită domnului Silviu
Brucan, adept fervent
al ideologiei marxiste, se încearcă o reneştere sub o
formă nouă, de import al acestei
ideologii, care a fost denunţată iremediabil
de popor cu ocazia revoluţiei.

Am arătat că
după revoluţie, s-au constituit noi forţe democratice, unele apărute în focul
insurec≤ţiei, şi că se impune ca FSN-ul să cedeze monopolul puterii şi ssă
acepte ca
prerogativele puterii să fie exercitate provizoriu de un irganism
care să reprezinte toate
forţele democratice din ţară. Numai în acest mod s-ar
putea obţine efecte de stabilizare a
situaţiei. Am menţionat că pentru
atingerea acestui scop, este absolut necesar să fie
înlăturate din viaţa publică
a ţării, toate acele personalităţi politice create de vechiuln
regim cominist,
care numai prin simpla lor prezenţă în posturi care vizează destinele ţării,
constituie factori de destabilizare.

13/33
Aceste
opinii au fost susţinute sau completate şi de reprezentanţii altor grupări,
care în
plus, au reproşat FSN-ului lipsa de iniţiativă sau chiar tergiversarea
acţiunilor de
identificare, judecare şi condamnare a tuturor celor ce se fac
vinovaţi de crimele săvîrşite
împotriva revoluţiei.

Această cascadă
de acuzaţii ferme, temeinice, i-a pus în mare dificultate pe guvernanţi,
deoarece mulţimea din piaţă îi numea cu vehemenţă trădători şi le cerea să
cedeze
puterea. Ulterior, mi-am dat seama că dacă ar fi cedat, în acele
momente, ar fi fost
pierduţi. Singura lor şansă era contremanifestaţia, care,
încă nu-şi spusese cuvîntul în
piaţă.

Guvernanţii
în frunte cu domnul Iliescu, au tergiversat răspunsul, căutînd să cîştige timp.
Periodic se retrăgeau din sala de consiliu pentru consultări. In realitate,
agitaţi, luau
măsuri  de urgentare a
intervenţiei maselor  de muncitori
manipulate în contra-
manifestaţie.

Intr-una
din aceste pauze, m-am gîndit că n-ar fi rău, dacă aş arunca o privire mai
atentă
în lur, încercînd să identific oamenii FSN-ului aflaţi atît înăuntrul sălii
unde ne găseam cît
şi în afara ei.

In incinta
sălii, pe lîngă vechii cunoscuţi slujbaşi de frunte ai Partidului Comunist, am
cunoscut persoane dubioase provenind din lumea interpolă a capitalei, care acum
purtau
pe braţ şi la piept, concarde tricolore cu însemnele FSN-ului. Pe unii
i-am recunoscut. Ii
întîlneam în tribunale, în boxele cu arestaţi, ca
infractori de drept comun. Un altul, m-a
recunoscut şi m-a salutat, deoarece,
cu nici un an în urmă  fusesem avocatul
său într-un
proces în care era acuzat de viol.

Deci, cam
aceştia era    u oamenii de încredere ai
FSN-ului ? Işi plăteau datoria ?
Fuseseră eliberaţi recent din închisori prin
cele două decrete de amnistiere şi graţiere,
date de Consiliul FSN-ului la puţin
timp după ce a acaparat puterea. ( Aşa făcea şi
Ceauşescu )

Văzînd că uşile
sălii de consiliu erau închise şi păzite de militari, m-am întrebat de ce. Noi
nu aveam de ce să ne temem, deoarece cei din piaţă erau oamenii noştri. M-am
hotărît
să găsesc un pretext pentru a 
iesi din sală şi a observa ce se petrece pe culuoarele din
jur.

M-am
îndreptat către o uşă cu intenţia să ies dar am fost oprit de iun soldat care o
păzea,
spunîndu-mi că ,a primit ordin ca nimeni să nu părăsească sala.

- Ce
înseamnă asta ? Se pregăteau să ne ia ostateci ?

I-am spus
soldatului că vreau să merg neapărat la toaletă dar mi-a răspuns că-i pare rău,
dar acesta era consemnul pe care trebuie să-l execute.

Zărind în
sală un ofiţer îmbrăcat în uniforma marinei militare, m-am dus la el şi i-am cerut
indignat să facă ceva deoarece trebuie să mă duc neapărat la toaletă.

14/33
Acesta a ieşit
şi s-a întors după un minut cu un alt ofiţer care mi-a spus că pot să merg,
dar
numai însoţit de un soldat. I-am spus că nu am nimic împotrivă şi atunci a
ordonat
soldatului care păzea uşa, să mă însoţească pînă la toaletă.

Ieşind din
sală m-am prefăcut că mă orientez cu greu pe culuoarele care înconjurau sala
de
consiliu şi i-am cerut soldatului să mă conducă. Pe drum i-am oferit o ţigară,
am aprins
şi eu una. L-am întrebat de cît timp este în armată şi mi-a spus că
de trei luni. Zîmbind l-
am bătut prieteneşte pe umăr şi i-am spus că a avut
ghinion că a nimerit în plin război.

Am ajuns la
uşa toaletei, am intrat, iar soldatul discret, s-a retras pe culoar fumîndu-şi
ţigara.
La nici doi metri de uşa toaletei, am văzut o altă uşă care dădea spre alt
culoar.
După ce am aruncat puţină apă pe faţă şiç m-am uscat cu batista am ieşit
şi prefăcîndu-
mă distrat m-am îndreptat spre acea uşă. Am pătruns în celălalt
culoar care era în
semiîntuneric : 15-20 de oameni îmbrăcaţi în civil stăteau
în picioare sau pe jos în linişte.

Lîngă uşă
am văzut pe unul care fuma şi i-am cerut un foc. Intre timp, a venit grăbit
soldatul şi m-a recuperat. In timp ce-mi aprindeam ţigara, canadiana cu care
era îmbrăcat
civilul s-a desfăcut, şi i-am văzut arma. Si acum mă mir cum de
m-am putut stăpîni să nu
mă trădez. I-am mulţumit pentru foc şi arborînd un aer
distrat, l-am luat pe soldat de braţ
şi ne-am întors spre culoarul care ne conducea
spre sala de consiliu.

Pe drum
m-am gîndit la atît de disputate legitimitate a FSN-ului şi am legat-o de arma
zărită sub canadiana civilului de pe culoarului cufundat în semiîntuneric.
Eraun pistol
mitralieră de tip STECIKIM, din acelea cu care erau dotaţi aşazişii
terorişti.

Reajuns în
sala de consiliu, am regăsit oamenii strînşi în grupuri-grupuri; discutau.
Domnul Iliescu şi ai lui nu se întorseseră.

Am căutat
cu privirea un grup la care să mă alătur. R. şi T., doi tineri care mă însoţeau
ca
reprezentanţi ai celor din piaţă, m-au zărit şi au venit la mine spunîndu-mi
că au fost
îngrijoraţi de lipsa mea.

Intreaga
atmosferă din jur era încordată şi le-am spus că starea lor de nelinişte se
datorează acestui fapt.

In acel
moment, o uşă mare care ducea în balconul palatului guvernamental s-a deschis
brusc, lăsînd să năvălească în sală un individ care radiind de bucurie s-a
exclamat :

- Vedeţi
tovarăşi ? Te pui cu masele ?!

L-am
recunoscut şi nu m-am mirat. Era unul din adjuncţii şefului de propagandă din
cadrul fostului! Comitet Central al partidului comunist. Nu am spus nimic. M-am
uitat doar
la ceas şi am văzut că era 
aproape ora 18. In piaţă au început să se audă ţipete şi urlete
de spaimă
şi de durere, care s-au transformat într-un vacarm îngrozitor. M-am interesat
ca să aflu ce se întîmplă şi am aflat că sosiseră în sfîrşit muncitorii, care
organizaţi în
Banu Manta de omul FSN-ului Dan Iosif, au venit înarmaţi cu bîte şi
duhnind a băutură,
să apere FSN-ul.

15/33
La scurt
timp pe o altă uşa a intrat domnul Iliescu şi cîţiva din suita sa. Nu mai era
încordat nici speriat. Liniştit, jovial, zîmbitor chiar, a făcut apel la raţiunea
noastră “la
necesitatea unui consens, în acele clipe grele, cînd trebuiesc apărate
cuceririle
revoluţiei”. Lîngă el zîmbea complice “eroul” Dan Iosif.

Simţeam că
mi se face greaţă de atîta demagogie.

Mi-am adus
aminte că Ceauşescu folosea în loc de “consens” expresia de “unitate de
monolit
în jurul partidului comunist”.

Am zîmbit
amar, gîndindu-mă, că lăsînd la o parte gramatica îndoielnică, aceasta era
singura deosebire între comunismul lui Ceauşescu şi noul comunism cu faţa umană
pe
care FSN-ul vrea să ni-l bage pe gît.

Ulterior am
aflat că muncitorii din Banu Manta, conduşi de viteazul Dan Iosif, animaţi de
idealuri înalte de patriotism şi civism au atacat “la bîtă” pe huliganii de
studenţi,
spulberîndu-i din piaţă. In cel mult o oră şi ceilalţi au fost alungaţi,
şi au rămas singurii
stăpîni victorioşi, în Piaţa Victoriei. Acum îşi savurau
victoria în ceaţa aburilor de alcool, şi
scandau îndelung, plini de devoţiune :
FSN, FSN, Iliescu, Iliescu.

Nu i-am
condamnat atunci, nici măcar pentru că i-au uitat pe fraţii lor morţi sub gloanţele
asasinilor. Nici studenţii nu i-au condamnat pentru uitarea lor. Cu 36 de zile
în urmă se
legaseră fraţi de sînge jurîndu-şi credinţă pe sîngele fraţilor lor.

Studenţii ştiau
că au fost manevraţi de forţe oculte, după un scenariu pregătit şi exersat
ani şi
ani.

Dar eu, ştiam

de mult. Si asta trebuia să dovedesc. Diversiunea a devenit în mîna
slujbaşilor
comunismului, o armă perfecţionată la       maximum.

Dar
diversiunea, ca metodă de manevrare a maselor, şi scenariul, şi cealaltă metodă
numită savant “disimulare”- nu fac doi bani, rămîn doar poveşti de adormit
copii, în lipsa
actorilor.

Ei,
actorii, specializaţi şi împărţiţi pe diverse roluri; sînt cei în staare să
creeze acest haos
în mintea oamenilor sçimpli. Aceştia, cinstiţi şi drepţi în
felul lor, sînt prea cinstiţi şi prea
drepţi ca să poată lupta împotriva
acestori campioni ai perversităţii.

Pe o parte
din actori am reuşit să-i identific în acea& seară relativ uşor.

Dacă pe
cîmpul de luptă se aflau activişti ai secţiei de propagandă a Comitetului
Central
al P.C. - adevăraţi aşi ai demagogiei ceilalţi nu puteau fi prea
departe.

Securiştii
specialişti în diversiuni ( lansări de zvonuri false, infiltrări sau disimulări
) care
se dau drept muncitori cinstiţi şi cîştigă încrederea oamenilor,
acompaniaţi de lepădături
cu denumiri pompoase de informatori sau colaboratori,
se găseau printre muncitori, care
în simplitatea şi cinstea lor, i-au crezut
fraţi.

16/33
Dar cine a
mai văzut unlup, frate cu un miel ?

Si pentru
orice eventualitate erau aproape şi cei cu STECECHIMURILE.

Ziua de 29
ianuarie 1990, a fost o fiesta.

Se serba
victoria din ajun. Bucureştiul a fost bîntuit toată ziua de coloane de
muncitori
veniţi din alte judeţe să apere FSN-ul şi “consensul”.

Au fost
devastate sediurile partidelor istorice, pentru simplul fapt că cineva a lansat
un
zvon, iar alţii au băgat în cap muncitorilor, că liderii acelor partide, dacă
au trăit în
străinătate, odată veniţi în ţara natală, au neapărat intenţia de a
vinde ţara şi de a aduce
patroni. Le-au adus aminte că ei sînt adevăraţii
patroni, şi atunci au început să strige “Nu
ne vindem ţara”, “Nu vrem patroni”,
“Noi sîntem poporul”, “Noi sîntem patronii”.

Sărmanii !
Au uitat că timp de 45 de ani şi în mod deosebit pe vremea lui Ceauşescu, tot
ei, muncitorii, au fost “patroni”. Si ce bine-au dus-o !

Si asta pînă
nu de mult. Mă întreb : Oare cine a avut interesul ca ei să uite ce bine au
dus-o în comunism şi ce mîndri au fost că sînt patroni.

In acea zi,
în jurul orei 14 mă întorceam de la Tribunal. Centrul oraşului era blocat de
muncitori, care strigau “fsn” şi “Jos cu partidele istorice”.

Am fost
oprit de un grup şi interpelat oarecum ostentativ :

- Cu cine ţii
domnule ?

Le-am
zîmbit şi le-am spus că nu fac parte den nici un partid, dar am să ţin cu acel
partid
care va da poporului suficientă mîncare, căldură şi lumină. Bucuroşi,
mi-au replicat
binevoitori :

- Atunci
înseamnă că ţineţi cu FSN, pentru că el o să ne dea de toate.

- Asta rămîne
de văzut, le-am spus. Dacă nu vă dă ce-o să faceţi ?

- Nu se
poate ! O să ne dea !

- Dar dacă
totuşi nu vă dă ? Tot aşa aţi crezut şi în partyidul comunist, şi l-aţî susţinut
atîţia ani. Si ce va dat ? foame, frig şi gloanţe !

- Dacă ne
minte şi FSN-ul o să mai facem o revoluţie. Dar patroni nu vrem.

- Revoluţia
a venit după 45 de ani de comunism. Vreţi ca şi copii voştri să moară cum au
murit ei ? le-am spus, arătîndu-le lumînările aprinse, lîngă zidul Universităţii.
I-am simţit
că au devenit gînditori şi au început să dea înapoi.

- Nu ! a
spus unul, o să mai facem noi o revoluţie !

- Atunci
înseamnă că vreţi să mai moară dintre ai voştri.

17/33
I-am văzut
încurcaţi şi atunci am atacat eu.

- Ia să ne
gîndim puţin fraţilor ! nu credeţi că este mai bine să fie mai multe partide,
pentru ca să ai de unde alege ? Dacă ajunge la putere unul care nu este bun,
atunci îl
schimbi cu altul.

Au zîmbit
încurcaţi. Am dat mîna cu ei şi am plecat. Cînd am întors capul, i-am văzut
împrăştiindu-se în tăcere.

Am scris
cele de mai sus pentru că sper că această carte va fi citită de toţi romînii
mei.
De aceea le cer scuze acelora care ştiu deja ce ştiu eu.

Sînt
convins că ei există, dar sînt totuşi puţini. Atunci, cînd ei, cei mulţi, vor şti
să aleagă
lupii, delatorii, instigatorii şi alţi duşmani din mijlocul lor şi să-i
izoleze, comunismul nu mai
are nici o şansă pe pămîntul romînesc.

3.- Sterea
generală de confuzie - Deturnarea sensurilor revoluţiei

Aşa cum am
arătat, consider ziua de 28 ianuarie 1990, ca fiind deosebit de importantă,
deoarece pentru prima oară, comunismul este apărat de popor sau cel puţin de o
parte a
poporului. Pare paradoxal. Contrar sensului major al revoluţioei - înlăturarea
comunismuli
din viaţa ţării - la care a aderat fără echivoc, întreaga naţiune,
realizînd un adevărat
miracol prin unirea spontană a tuturor păturilor sociale
pe baza aceleiaşi aspiraţii, la abia
38 de zile, acest miracol se destrăma, iar
o bună parte a muncitorilor se desprinde din
uniune şi se alătură noilor
corifei ai comunismului. Acest paradox nu ar fi destul de
profund, dacă în
acelaş moment al desprinderii, nu ar fi apărut unul altul.
Contramanifestaţia
muncitorilor, care a spulberat demonstraţia anti-FSN, din 28 ianuarie
1990, nu
avea o ideologie clară. Muncitorii participanţi la aceasta nu au arătat clar că
doresc menţinerea comunismului, sub forma neocomunismului, sau a comunismului
cu
faţă umană.

Dacă şi-ar
fi manifestat o astfel de opţiune, atunci s-ar fi putut susţine că poporul s-a
scindat în dou) tabere, angajate într-un conflict ideologic - de o parte cei ce
luptau pentru
eradicarea comunismului din viaţa ţării, iar de cealaltă parte,
cei ce doreau menţinerea
acestuia sub o formă sau alta.

Ei şi-au
exprimat în acest mod doar adeziunea faţă de o persoană sau anumite persoane
din fruntea FSN-ului, fără să-şi pună problema coloraturii politice a acestui
organism, sau
a persoanelor în cauză.

Am discutat
cu mulţi dintre aceşti pro-FSN-işti şi mi-au confirmat, că şi ei au repudiat
comunismul sub orice formă, dar că acordă deplină încredere domnului îliescu şi
celorlelţi
conducători ai FSN-ului că ei vor fi aceeia care vor înlătura
definitiv această ideologie din
viaţa politică a ţării.

18/33
In acelaş
timp, este de remarcat că nici unul din actuali lideri ai FSN-ului, inclusiv
domnull
Iliescu, nu şi-a exprimat clar, conci, poziţia lor faţă de comunism în
general, şi mai ales
faţă de ideologia comunistă. Aceştia au susţinut public,
doar teza potrivit căreia,
comunismul a fost compromis în România datorită
tiraniei lui Ceauşescu.Despre opinia
lor în legătură cu ideologia comunistă, au
păstrat o tăcere deplină. Nici un cuvînt despre
confirmarea sau infirmarea
acestor texte în practica socială. Singurul care şi-a exprimat
concis,
convingerile sale ideologice a fost Silviu Brucan, care a fost înlăturat din
conducerea Consiliului FSN, dar menţinut în alte funcţii de interes naţional,
pentru motive
care nu sînt greu de intuit.

Domnul
Iliescu, în calitate de Preşedinte al Consiliului FSN., într-un interviy
acordat
televiziunii române, arătînd că provine dintr-o familie de muncitori de
la căile ferate (CFR)
a lăsat să-i scape afirmaţia că şi-a dedicat întreaga viaţă
intereselor de clasă ale
proletariatului...

Astfel de
declaraţii, pot să sune frumos şi să atragă acea parte a muncitorimii
(proletariatului) care neavînd o elementară cultură politică, nu realizează că
tocmai
“interesele de clasă ale proletariatului” constituie baza ideologiei
comuniste, care,
conform reţetelor lui Marx, proclamă ca fiind cea mai bună
formă de guvernare statală,
“dictatura proletariatului”.

Intr-un
interviu acordat televiziunii, domnul Ion Gheorghe Maure, care a fost unul din
corifeii Partidului Comunist în România (acum aproape nonagenar), a declarat că
spre
regretul său, după o viaţă dedicată comunismului, a constatat că cea mai
mare greşală
enunţată de ideologia marxistă, este aceea a “dictaturii
proletariatului”. A concis, arătînd,
ca aplicată ca formă de guvernare statală,
această, dictatură, (fie ea şi a proletariatului)
este tot o dictatură (ca şi
cea fascistă) şi nu poate duce decît la tiranie. Tardive regrete !

Se pune
întrebarea dacă liderii FSN-ului consideră că ideologia comunistă a fost doar
compromisă de Ceauşescu, nu cumva se încearcă o reabilitare a acesteia ? La
această
întrebnare, ar fi trebuit să răspundă în mod clar domnii Inliescu et
co., iar în cazul unui
răspuns afirmativ, ar fi trebuit ca oamenii care au
alergat în sprijinul FSN-ului pe 28
ianuarie 1990, să fie întrebaţi la fel de
clar “Oameni buni ! vreţi să încercăm un nou
experiment comunist ? Vreţi
neocomunism ?”

Dacă la
aceste întrebări, cei interpelaţi ar fi răspuns “da”!, atunci s-ar fi putut
spune că
într-adevăr, miracolul de care vorbeam la început s-a spulberat şi că,
acum naţiunea
română este scindată în pro-comunişti şi anticomunişti.

Intr-adevăr,
există şi pro-comunişti, dar numărul lor este mic. Ponderea lor, nu trebuie
raportată la cei aproape 4 milioane de foşti membri ai partidului comunist,
care în marea
lor majoritate nu au fost decît simpli cotizanţi.

Pro-comuniştii,
sînt cei care au profitat din plin de roadele regimului comunist, care au
fost
părtaşi la genocid, dar care văzîndu-şi pereclitate privilegiile, s-au grăbit să
şi le
asigure, afisind poporului perspectiva unuio comunism cu faţă umană.

19/33
Dar şarpele
tot şarpe se numeşte chiar dacă are sau nu clopoţei.

Aşadar, nu
se poate vorbi de vreo scindare a naţiunii cu privire la primul ideal al revoluţiei
“jos comunismul”.

Miracolul
produs în jurul acestui ideal, nu s-a spulberat.

Paradoxurile
despre care vorbeam laé începutul acestui capitol, sînt doar aparente.

Disputa
între pro FSN-işti şi anti FSN-işti, este rezultatul unei stări generale de
confuzie,
creată şi menţinută de FSN, în scopul vădit de a-şi asigura prin dol
prerogativele puterii.

In primele
ore de după insurecţie, întreaga naţiune română, era pro FSN, pentru că, s-a
crezut că Frontul Salvării Naţionale (FSN) prin însăşi denumirea sa, reprezintă
mijlocul de
realizare a idealului suprem pentru care şi-au dat viaţa eroii
revoluţiei. In focul revoluţiei,
ideea de înlăturare a comunismului, nu a fost
doar o problemă de opţiune a unor categorii
sociale angajate în insurecţie.
Membrii sau nemembrii ai Partidului Comunist, utecişti sau
neutecişti, şi-au
unit glasurile şi au făcut cunoscut lumii, că prin masacrul de la Timişoara,
comunismul şi-a arătat adevărata faţă şi că a fost repudiat de pe pămîntul
românesc.
Singurii care nu s-au alăturat acestei voinţe a naţiunii au fost doar
cei cărora comunismul
le-a fost leagăn de bine. Unii dintre aceştia, au luptat
nemijlocit pentru înăbuşirea în sînge
a insurecţiei, alţii au stat deoparte şi
au aşteptat momentul prielnic să intervină, iar alţii s-
au grăbit să se alăture
revoluţionarilor, pentru a putea prelua sub control destinele
revoluţiei şi
implicit ale ţării.

Toţi aceştia,
şi-au dat mîna încă dinprimele momente, şi s-au grăbit să umple vidul de
putere
creat după fuga ceauşeştilor.

Pentru a se
menţine, trebuiau să încerce o deturnare a sensurilor revoluţiei, iar pentru a
reuşi, trebuiau să creeze şi să menţină o stere generală de confuzie, la adăpostul
căreia
să poată acţiona.

( vezi
verso pagina nr. 55)

FSN-ul ar
fi trebuit să se ocupe de rănile netionale, care sîngerau prin miile de fiice şi
fii
ucişi în lupta pentru libertate.

In primele
zile se vorbea la radio şi la TV despre miile de morţi de la Timişoara, despre
alte mii la Bucureşti, precum şi despre masacrele de la Sibiu, cluj şi alte oraşe
din ţară.

Iată un
prim factor de confuzie. Puterea constituită în numele revoluţiei, trebuia să-l
înlăture. Trebuia să se ocupe în mod judicios de identificarea victimelor, şi să
prezinte
opiniei publice, bilanşul real al jertfelor pe care naşiunea le-a dat
în lupta pentru
eliberarea de sub tenebrele comunismului. De ce nu au făcut-o ?
Cine era interesat ca
naţiunea română să nu cunoască cuantul real al tributului
plătit ?

20/33
Nu cumva,
cineva s-a gîndit, că pentru a spori şansele comunismului de a fi reabilitat
este
bine ca poporul să nu cunoască numărul real al morţilor şi răniţilor ? Si
cui i-ar profita ?
Nu cumva celor care, în calitate de slujbaşi fideli ai
ideologiei comuniste, au acceptat
această catastrofă, iar acum, grăbindu-se să-şi
recunoască greşeala, consideră că este
mai bine ca poorul să nu cunoască
dimensiunea reală a acestor greşeli ? Nu cumva este
vorba despre aceeaşi
orientare de tristă amintire, potrivit căreia, greşelile, oricît de grave,
nu
trebuiau niciodată recunoscute şi arătate poporului, iar rezultatul lor,
transformmat,
împotriva evidenţei, într-un succes ?

Avînd în
vedere întrebările care ardeau şi mai ard sufletele oamenilor -( unde sînt
asasinii
? cine sînt ei ?)- precum şi dorinţa lor aprigă ca acei asasini să fie
prinşi şi supuşi
judecăţii poporului, era normal ca FSN-ul să organizeze
temeinic acţiunea de identificare,
judecare şi condamnare a acestora.

Cine au
fost cei care au tras ? cine au fost cei care au ucis şi maltratat ? din ce
formaţiuni
au făcut parte ? unde sînt ei acum ? - iată doar cîteva din întrebările
la care ar fi trebuit să
răspundă FSN-ul.

Rezolvarea
promptă a acestor două probleme majore ale naţiunii - victimele şi asasinii -
ar fi avut menirea să înlăture starea generală de confuzie în care se zbate
societatea
românească -.

Suspiciunile
şi incertitudinile create de această confuzie generală, au planat şi mai
planează
încă, asupra instituţiilor de bază, care, în loc să contribuie la reconstrucţia
ţării,
continua să reprezinte factori destabilizatori.

Si să vedem
de ce ?

Este un
adevăr recunoscut şi aprobat nemijlocit de opinia publică, faptul că atît la
Timişoara, cît şi la Bucureşti, formaţiuni de luptă purtînd însemnele armatei,
au intervenit
împotriva manifestanţilor, provocînd victime.

Este clar,
că nu manifestanţii au fost aceeia care au incendiat tancuri sau maşini
blindate
la Timişoara şi la Bucureşti, oferind astfel mobilul care să justifice
intervenţia armatei? La
Timişoara a fos§t incendiat un tanc, iar peste 4 zile,
la Bucureşti un car blindat denumi!t
T.A.B.. După incendierea tancului la Timişoara,
Ceauşescu a anunţat la radio-TV că
armata a fost atacată de elemente
huliganice, şi că a fost nevoită să riposteze.

Procedeul
s-a repetat la Bucureşti, pe 21 Decembrie 1989.

Este
evident că aceeaşi minte a gîndit regia acestor diversiuni, la care a adăugat
în
scenariu şi magazine sparte, devastate şi jefuite. Se crease astfel, un
mobil serios care
să justifice intervenţia prin forţă. Rămîne însă de văzut
cine a executat această
intervenţie, şi cum. Nelămurindu-se aceste aspecte, în
pôfida convingerilor exprimate
deschis de insurgenţi, că Armata este fidelă
poporului şi revoluţiei, a planat şi mai
planează asupra acesteia, suspiciunea
că şi Armata a tras în popor provocînd victime,
alimentînd astfel starea
generală de confuzie.

21/33
FSN-ul, era
dator în numele revoluţiei să înlăture cu prioritate această suspiciune şi să
informaze corect opinia publică.

Si atunci,
ne întrebăù în mod firesc, de ce a fost şi este menţinută Armata în acest
climat
de incertitudine şi confuzie .

De ce
trebuie să planeze şi asupra Armatei, acel blam atribuit de naţiune tuturor celor
vinovaţi de asasinarea fiilor ei ? Qui prodest ?

Opinia
publică urmăreşte cu aviditate modul cum se desfăşoară procesele unor vîrfuri
sau acoliţi ai ceauşismului, şi constată stupefiată că instanţele chemate să
stabilească
adevărul, înregistrează fără replică, interogatorii şi depoziţii de
martori (care ar fi trebuit
să fie <şi ei în boxa arestaţilor) care susţin că
Securitatea şi miliţia nu au tras în
demonstranţi, pentru simplul motiv că “nu
au fost dotate cu muniţii de război” !!!

La Timişoara,
aflam pe aceeaşi cale, după peste 100 de zile de cercetări, că doar un
ticălos
de maior de miliţie a tras cu un pistol cîteva gloanţe şi a rănit un ofiţer în
picior. Se
sugerează însă, că poate Armata a fost cauza morţii atîtor victime.

La Bucureşti,
la fel. Dintre sutele şi miile de miliţieni şi securişti care au participat la
acţiunea de înăbuşire a revoluţiei doar fratele lui Ceauşesscu, exgeneralul
comandat al
şcolii de ofiţeri de securitate, s-a distrat în ziua de 21
decembrie, trăgînd 6-7 gloanţe în
masele de demonstranţi. Ei, securiştii, plecaţi
în grabă, au uitat să-şi ia gloanţele, aşa că
armata a tras şi a ucios. Săracii
securişti !

Intenţia de
a menţine cu orice preţ şi Armata în starea de confuzie generală, creată în
mod
deliberat, este clară.

In ceea ce
ne priveşte, aveam convingerea, pe care o vom demonstra, într-un capitol
viitor, că în regia acestui spectacol macabru, Armata a fost atrasă numai
pentru a fi
compromisă. La adăpostul zgomotului produs de salvele de avertizare
executate de
soldaţi cu cartuşe de exerciţiu, au vorbit mişeleşte STECIKIMURILE
din dotarea
Ministerului de Interne. Asasinii nu trebuiesc căutaţi printre
soldaţii şi ofiţerii Armatei, care
au fost şi vor rămîne trup din trupul
poporului. Uniformele de culoare kaki, care au
participat în mod neîndoielnic
la masacru, ñu îmbrăcau adevăraţii fii ai poporului. Ele
acopereau şi mai
acoperă încă indivizi pentru care tirania reprezintă singura lor raţiune de
existenţă. Acceptînd sau practicînd laşitatea şi crima, ei au îngroşat
rîndurile asasinilor,
dar nu au fost singurii.

Această
stare de confuzie generală, a fost creată şi menţinută în mod deliberat, în
scopul
vădit de deturnare a sensurilor revoluţiei. Dacă acest obiectiv va fi
atins, atunci, printr-o
manipulare abilă a maselor, s-ar putea realiza
reabilitarea comunismului, şi implicit
salvarea lupilor care au fost condamnaţi
irevocabil pe baricadele revoluţiei.

Reuşita
acestor tentative, ar putea fi considerată drept o capodoperă a diversiunii,
pentru
care s-ar înverzi de invidie chiar şi vecinii noştri de la răsărit.

22/33
Reluînd
firul evenimentelor, să încercăm să descifrăm acest plan.

Imediat după
fuga celor doi tirani, (care a fost într-adevăr o fugă ?) au fost arestaţi cîţiva
dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai acestora.

După cîteva
ore, tiranii au fost prinşi şi după cîteva zile, după o judecată sumară, au
fost
judecaţi, condamnaţi la moarte şi executaţi.

La cîteva
zile după execuţia celordoi, consiliulFSN, devine brusc, deosebit de umanitar şi
emite un decret-lege, prin care aboleşte pedeapsa cu moartea. Ceilalţi vinovaţi
de
genocid, pot avea garanţia că le-a fost salvată viaţa.

O parte,
vîrfurile din imediata apropiere a celor doi dictatori, fiind arestaţi, nu se
mai tem
pentru viaţa lor, iar cealaltă parte, începe să spere că va reu('i să-şi
perpetueze puterea.

Imediat dupăexecuţia
celor doi ceauşeşti, se declanşază în ţară o puternică campanie în
presă,
radio, TV, aflate acum în mîna noilor guvernenţi şi deci manevrate de aceştia, prin
care se lansează cu insistenţă ideea că singurii vinovaţi de dezastrul produs,
sînt doar cei
doi tirani.

Se
comentează şi se arată cu insistenţă opiniei publice, palatele, vilele, casele
de
vînătoare, reşedinţele de tot felul, iahturile de agrement şi altele, de
care s-au folosit cei
doi tirani şi odraslele lor.

Se anunţa
în presă şi la radio-TV, descoperirea că ceauşeştii şi-au transferat în
străinătate
depozite de aur şi devize liber convertibile în valoare de peste două miliarde
dolari SUA.

Ecranele
televizoarelor, etalează sub ochii uimiţi ai unui popor înfometat şi
înfrigurat,
opulenţa în care trăia familia tiranilor.

Sub
ocjiilor, se derulează ca într-un basm oriental, tacîmuri din aur, cîntare din
aur, aur la
toaletă, aur pe pereţi, aur ...

Efectul
scontat, nu se lasă prea mult aşteptat.

Poporul, sărăcit
şi umilit îşi manifesta din plin indignarea şi furia, cînd vede cu ochii lui,
afişată, imaginea desfrîului în care au trăit cei mai mari delapidatori ai ţării.

Orbit de ură,
încetează pentru moment să se mai gîndească la graba cu care au fost
judecaţi şi
executaţi cei doi tirani, şi nu se mai întreabă de ce.

Campania se
intensifică, şi nu după mult timp, se avansează ideea victimelor celor doi.
Toţi
se simt îndreptăţiţi să se considere victime, inclusiv cei din imediata
apropiere a
ceuşeştilor.

La procesul
celor 4 - Dincă -prim viceprim ministru, Bobu - secretar al comitetului
central,
Postelnicu - ministru de interne şi Manea Mănescu, care au fost judecaţi
şi condamnaţi
pentru complicitate la genocid - la închisoare pe viaţă, s-a
putut auzi că şi aceştia se

23/33
consideră victime ale tiranilor ceauşescu.

Pînă şi
Ministrul de Interne Postelnicu, recunoscut ca un om brutal, crud, fără
scrupule,
se văita în faţa instanţei şi cerea clemenţă, susţinînd că a făcut ce
a făcut, doar de frica
tiranilor. Săracul !

M-am mirat
apoi, cînd am văzut, că s-a terminat procesul şi cu toate că s-a aplicat şi
pedeapsa complementară a confiscării averilor, nu s-a suflat un cuvînt despre ce
averi le-
au fost confiscate celor 4.

Atunci m-am
gîndit că normal ar fi ca odată demascate averile ceauşeştilor, trebuiau
demascate şi averile complicilor lor la delapidarea naţiunii. Nu s-a făcut asta
pentru
simplul motiv, că şi ei, cei vinovaţi, trebuiau să se înscrie în lista
de victime ale tiraniei.

Si uite-aşa
cei care pînă mai, dictau viaţa sau moartea oricărui cetăţean român în numele
comunismului, s-au trezit dintr-o dată     
că sînt şi ei nişte bieţi pauperi, îndreptăţiţi acum
să-l numească pe fostul
lor mentor, tiran.

Nimeni
dintre guvernenţii nu s-a gîndit sau nu a vrut să se gîndească că s-ar putea ca
şi
aceştia să aibă conturi importante în ţară şi în străinătate, şi că aceste
conturi provin din
aceeaşi gestiune delapidată, pentru a putea fi recuperată.

In planul
duplicitar întocmit de guvernanţi, aceste false victime ale tiraniei, îşi au
rolul lor
bine stabilit. Cît timp poporul se gîndeşte că după moartea tiranilor
au rămas doar
victime, există şanse ca în ceaţa confuziei create, sssă se topească
şi asasinii. Dintre
sensurile majore, enunţate de popor în focurile revoluţiei
singurul care îi îngrijora pe
guvernanţii FSN-ului, era doar “jos comunismul”,
pentru că pe celelalte, le puteau deturna
uşor pe calea demagogiei.

Iată de ce
s-au făcut atîtea eforturi ca poporul să uite de acest ideal.

Numai că
după o scurtă orbire podusă de aurul găsit în cămările ceauşeştilor, poporul şi-
a
revenit şi a început să întrebe cu insistenţă, ba despre averile Comitetului
Central al
p.c. ale Uniunii Generale a sindicatelor şi u.t.c.-ului, ba despre
Securitate şi Miliţie, ba
despre Activul comitetului central şi altele.

Mulţi au
intuit că şi desfiinţarea formală a Securităţii face parte din acelaş plan
duplicitar.

Trecerea
unei părţi a funcţionarilor fostului Departament a Securităţii Statului (DDS)
în
cadrul Armatei, iar a unei alte părţi în cadrul Miniserului de Interne, cu
motivarea că în
acest mod se asigura o mai bună protecţie a poporului, nu a
avut darul să liniştească
opinia publică.

In special tineretul
a înţeles, că în realitate s-a urmărit o acoperire a urmelor acestora. La
adăpostul
numelui celor două instituţii, s-a "[...........lipseşte
pagina nr. 60]

24/33
"Pentru
deturnarea sensurilor revoluţiei, era nevoie de oameni şi mai ales de fonduri
băneşti.
Mijloacele băneşti ale fostelor organizaţii (PCR, Uniunea Generală a
Sindicatelor
din România - UGSR) trebuiau menţinute în afara controlului de
stat, pentru a fi mai uşor
utilizate în scopurile urmărite de noii guvernenţi
ai ţării. Dar pentru ca aceste fonduri să
poată fi utilizate, era nevoie mai
ales de oamenii care le-au administrat şi în vechiul
regipm după aceleaşi
criterii."[???????????????????????????????]

"Funcţionarii
vechilor aparate ale partidului comunist, sindicate şi UTC - odată trecuţi pe
lista de false victime ale dictaturii prezentau şi avantajul unei experienţe
îndelungate în
acţiunea de manipulare a maselor. Ei stăpîneau toate metodele şi
mijloacele utilizate în
acest scop, într-o strînsă cooperare cu reprezentanţii
securităţii, care sub vechiul regim
dirijau întregul concert."[??????????????????????????????????]

4. -
Manipularea maselor - Provocări

După
insurecţia din 16-28 Decembrie 1989, s-a vorbit mult şi se mai vorbeşte încă de
a         cţiunea FSN-ului de manipulare a
maselor. Pentru a înţelege modul cum este
practicată această acţiune îndreptată
împotriva sensurilor revoluţiei, este necesară o
analiză retroactivă a acestei.

Sub vechiul
regim, manipularea maselor, a fost poate cel mai important mijloc de
menţinere,
consolidare şi dezvoltare a puterii partidului comunist. In spaţiul restrîns al
acestui capitol, nu putem realiza o analiză amănunţită a acestuia, deşi ar fi
necesară
pentru înţelegerea dimensiunilor reale ale răului produs popoarelor
supuse unor dictaturi
de tip comunist, precum şi a cauzelor care au făcut
posibile menţinerea acestui rău pe
parcursul atîtor decenii.

Aşa cum am
arătat la începutul acestei cărţi, în România, partidul comunist, după ce a
fost adus la putere de armele sovietice, şi-a creat în mod artificial o clasă
(proletariatul)
pe care să o reprezinte.

Această
clasă, creată prin dislocarea ţărănimii, nu a avut nici măcar un minim de tradiţii
de organizare muncitorească. In aceste condiţii, a fost relativ uşor să i se
inoculeze
sabloanele demagigice utilizate şi experimentate împotriva
proletariatului în Rusia
sovietică.

Odată
construite, aparatele centrale ale Partidului Comunist şi al UTC-ului, au fost
uşor
distribuite şi implantate în masele de muncitori, organizaţii de bază ale
acestora.

Ulterior,
sub controlul organizaţiilor de bază ale partidului comunist, au fost
implantate şi
comitetele de sindicat.

Aceste
operaţii s-au executat sub directa supraveghere a Securităţii, care a
intervenit
prompt şi a îndepărtat orice obstacol.

25/33
La prima
vedere, dacă ar fi să ne luăm după doctrina comunistă, potrivit căreia patronii
au
fost înlăturaţi, iar muncitorii erau proprietarii mijloacelor de producţie,
constituirea
sindicatelor apare fără sens. Ele ar fi trebuit să apere
interesele muncitorilor, dar faţă de
cine ?

Adevăratul
loçr scop era însă altulm. Aria de răspîndire a sindicatyelor, era mult mai
mare
decît organizaţiile pertidului comunist şi UTC. Punînd în fruntea
sindicatelor membrii
devotaţi ai p.c. şi UTC, bine instruiţi de Securitate, se
putea asigura mai uşor răspîndirea
ideologiei comuniste şi implicit controlul
maselor de muncitori.La început, acest control, a
fost necesar pentru a se
asigura alegerea în toate funcţiile de conducere, numai a celor
care erau
consideraţi leali partidului comunist şi ideologiei sale.

Ulterior,
acest mecanism a fost perfecţionat, şi extins la scara întregii naţiuni. Sumele
imense, strînse din cotizaţiile plătite lunar pentru p.c. şi UTC de către
membrii lor şi în
mod deosebit cale ale sindicatelor (la care cotizau aproape
toate categoriile de salariaţi)
au fost utilizate de vîrfurile acestor organizaţii,
pentru crearea şi perfecţionarea unor
mijloace, care să asigure nu numai un
control permanent şi eficient asupra muncitorilor,
dar mai ales manipularea
acestora, ori de cîte ori era necesar.

Metedele
aplicate, se diferenţiau numai în funcţie de nivelul micro sau macro-social, la
care era necesară manipularea.

Astfel, de
exemplu, dacă la nivelul Comitetului Central al partidului Comunist, sau chiar
la
nivelul judeţean, se hotăra realizarea unui objectiv fără ca statul să
investească sumele
necesare, se trasa de sus în jos, sarcina de mobilizare a
oamenilor pentru realizarea
acestuia prin aşa-zisă “muncă obştească”. Intrau în
funcţiune secţiile şi sectoarele de
propagandă ale p.c. şi UTC, care împreună
cu vîrfurile organizaţiilor de sindicat,
organizau şedinţe pe colective
restrînse. In cadrul acestor colective, oamenii dirijaţi şi
instruiţi în
prealabil, se ridicau şi luau cuvîntul, exprimîndu-şi adeziunea la participarea
gratuită care li se solicita. Stiindu-se supravegheaţi îndeaproape de
securitate ceilalţi
oameni nu î~drăzneau să se opună. Iată de ce se accepta
întotdeauna în unanimitate,
efortul suplimentar şi gratuit la care erau supuşi.
La fel se proceda şi cînd se hotăra să se
muncească peste programul normal al
unei zile, sau în zilele de repaus săptămînal.

Aşa a fost
posibilă, angajarea poporului în acţiuni care vizau realizarea unor planuri
decente, croite pe măsura capacităţii şi înţelegerii conducătorilor partidului
comunist.

Acele aşazise
“sarcini măreţe”, rod al gîndirii unor analfabeţi pentru care poporul nu
reprezenta decît un izvor de exploatere fără precedent, erau preluate şi
transmise din
treaptă în traptă de către slujbaşi aleşi cu grijă, şi puse pe
umeerii unor naţiuni istovite.
De fiecare dată însă, trebuia să se spună, că
ea, naţiunea, în unanimitate a aderat la
realizarea acelor sarcini care vizau
propriul său genocid.

Dar, nu
întotdeauna, colectivele de oameni, acceptau fără să se opună, acele sarcini.
In
astfel de situaţii, erau puse în funcţiune alte metode de manipulare a
maselor. Pentru a fi
mai explicit, voi da un exemplu la care am fost martor
nemijlocit.

26/33
In anul
1983, practicam avocatura la Craiova, în judeţul Dolj, şi angajam unele procese
la
tribunalul din Tîrgu-Jiu, judeţul Gorj.

La circa 25
de km de Tîrgu-Jiu, este situat un orăşel de minieri, cu circa 30000 de
suflete,
dumit MOTRU.

Acest orăşel,
avea să devină cunoscut în ţară, prin revolta minerilor săi, din primăvara
anului 1983.

Iată pe
scurt cum s-au petrecut evenimentele.

Intr-o zi
din primăvara acelui an, am mers la Tîrgu-JIu, pentru un proces. Clientul meu
era
un miner de la Exploatarea Minieră Motru, şi a venit precipitat la
tribunal, rugîndu-mă să
amîn procesul deoarece trebuie să meargă la colegii lui
care sînt în grevă.

In puţine
cuvinte mi-a explicat, că au declanşat această grevă, pentru a cere în primul
rînd hrana pentru ei şi familiile lor. Ca şi în restul ţării, magazinele
alimentare erau în
permanenţă goale, dar lor li se redusese şi raţia zilnică de
pîine şi litrul de lapte ce li se
dădea pentru a-i proteja de silicoză (o boală
larg răspîndită la minerii din Valea Jiului) dar
pe care ei îl ofereau
copiilor. Stiam de viaţa grea, plină de lipsuri pe care o duceau şi am
recepţionat
atent modul cum s-au derulat evenimentele.

In loc de
pîine şi lapte pentru copii, lor au fost trimise toate mijloacele de represiune
posibile. Au fost mobilizate şi trimise la Motru, toate efectivele de
Securitate şi Miliţie din
judeţele învecinate Dolj şi Mehedinţi. In plus, în
zonă au fost dizlocate de urgenţă,
detaşamente ale trupelor U.S.L.A. (unităţi
speciale de luptă antiatentat).

Auzisem de
existenţa acelor trupe, precum şi de faptul că efectivele lor sînt compuse în
majoritate din oameni proveniţi din orfelinate, crescuţi, selecţionaţi şi
antrenaţi ca să
ucidă. Vom mai reveni asupra lor într-un alt capitol.

Cu astfel
de forţe, revolta minerilor din Motru - a fost repede înăbuşită, deosebit de
brutal.

A urmat
procedeul aplicat şi în alte zone din Valea Jiului unde în anii 1977-1978, au
trecut
la depistarea şi arestarea tuturor celor care au instigat sau au condus
revolta. Au intrat în
foncţiune, delatorii, aşa-zişii informatori sau
colaboratori ai Securităţii şi Miliţiei, recrutaţi
sau infiltraţi în rîndurile
minerilor.

Toţi cei
indicaţi de aceştia, au fost arestai şi nimeni, nici în ziua de azi, nu mai ştie
nimic
despre soarta lor. Clientul meu, minerul m-a căutat şi m-a rugat de mai
multe ori să-l ajut
să-şi găsească un cumnat arestat atunci. Nu am reuşit. Si
eu şi el am fost sfătuiţi să ne
vedem de treabă şi să nu-l mai căutăm.

Cu ajutorul
aceloraşi delatori şi a conducătorilor organizaţiilor de partid şi sindicat, au
fost
identificaţi potenţialii iniţiatori ai unor alte revolte. Aceştia au fost
ridicaţi şi fixaţi în alte
localităţi, la sute de kilometri distanţă, sub o
strictă supraveghere. Li s-a intyerzis să-şi ia

27/33
familia cu ei, şi nu puteau să
vină să-şi vadă soţiile şi copii decît o dată la cîteva luni, pe
baza unor
permise ce li se eliberau în mod special, în funcţie de aprecierile celor care
le
supraveghiau “conduita”.

Toate
acestea, constituiau prima fază, denumită în limbajul securităţii ”acţiunea de
curăţire a terenului de elemente indezirabile”.

In cea de-a
doua fază, numită “stabilizarea situaţiei în zonă”, erau puse în mişcare alte
mijloace :

- sporirea
numărului de activişti p.c. şi ai agenţilor securităţii, prin “disimularea” în
rîndul
minerilor a unor indivizi aserviţi sub o formă sau alta. Astfel, apăreau
peste noapte, mineri
transferaţi din alte localităţi, fixaţi de cale mai multe
ori în funcţii de conducare. Nefiind din
zonă, nu era cunoscut de localnici,
dar erau acceptaţi de teamă;

-
intoxicarea - era mijlocul prin care se lansau pe diferite căi, zvonuri menite
să
discrediteze pe cei arestaţi sau transferaţi forţat în alte localităţi. De
cele mai multe ori,
inocula în conştiinţa colectivităţii, ideea că foştii lor
colegi instigaseră la revoltă cu scopul
ascuns de a-şi rezolva interese
personale meschine, de natură să prejudicieze interesele
colectivităţii;

- ca să
asigure efectul intoxicării, se proceda la o uşoară ameliorare a condiţiilor de
viaţă,
care se datora de regulă celor disimulaţi sau implantaţi, aşa încît, se
asigura şi integrarea
lor în colectivitate, pe poziţii determinante.

In cea de-a
treia fază şi ultima, se trecea la reluarea deplină a controlului asupra
colectivităţii. Reintrau în funcţiune activiştii p.c., u.t.c. şi sindicali,
care organizau şedinţe
de analiză a situaţiei create şi propuneau măsuri. Aceiaşi
agenţi ai securităţii, instruiţi în
prealabil, luau cuvîntul şi îi --erau pe
cei plecaţi din mijlocul lor. Ii învinuiau de situaţia
creată şi confirmau
zvonurile lansate şi cereau desolidarizarea întregiicolectivităţi de cei
arestaţi
sau deportaţi. Profitînd de buna credinţă a unor oameni necăjiţi îngenunchiaţi
de
muncă şi nevoi, aceste acţiuni de cele mai multe ori reuşeau să le
pervertească conştiinţa
şi sufletele. Faţă de cei care le amelioraseră condiţiile
deviaţă, ei erau determinaţi să-şi
arate recunoştinţa printr-o supunere oarbă.
Cînd această supunere se realiza, organele
de partyid, sindicat şi securitate,
se puteau privi liniştite şi mulţumite de reuşita lor.

Aceste
metode şi mijloace, erau practicate la scară naţională. Colectivele de oameni
din
întreprindero şi instituţii, au fost şi sînt infestate de informatori
delatori şi agitători de tot
felul.

Dar mijloacele
cele mai severe în acest sens, au fost luate împotriva minerilor, în general,
şi
în special împotriva celor de pe Valea Jiului. Incepînd cu anul 1977-78, această
vale a
plîngerii din inima Carpaţilor, a fost deseori cutremurată de revoltele
minerilor. Munca lor
deosebit de grea, a făcut mai greu de suportat lipsurile
la care erau supuşi toţi cetăţenii
ţării. De aceea la rîndul lor, regimul
comunist, a ţesut o reţea mult mai densă de agenţi ai
securităţii. Fiind
considerat ca un focar de revoltă deosebit de periculos, mijloacele
utilizate
împotriva lor au fost mult mai complexe şi mai rafinate. Este semnificativă în

28/33
acest sens, împrejurarea ca tocmai ei, minerii cei mai predispuşi la revoltă,
au fost ţinuţi
în mînă şi nu s-au mişcat nici măcar atunci cînd flacăra revoluţiei
s-a răspîndit pe tot
cuprinsul ţării. Nu încape nici o îndoială că au fost
manipulaţi şi îndreptaţi    spre
măruntaiele
pămîntului, în loc să se îndrepte spre sediile instituţiilor comuniste, aşa cum
au făcut ceilalţi cetăţeni ai ţării.

Dar mai
semnificativă, este manipularea acestora de către FSN. Beneficiind de întregul
arsenal de mijloace pus la dispoziţie de secţia de propagandă a cc al p.c.,
UGSR (
Uniunea Generală a Sindicatelor din România), UTC şi serviciile
specializate ale
securităţii şi miliţiei? FSN-ul a reuşit performanţa dislocării
minerilor din Valea Jiului şi
aducerea acestora la Bucureşti, ori de cîte ori a
fost necesar.

Pe canalele
ştiute au fost lansate zvonuri false, potrivit cărora, grupările politice de
opoziţie, vor să vîndă ţara la străini, şi de aceea organizează demonstraţii
peste
demonstraţii ca să-l determine pe domnul Iliescu să cedeze puterea.

Este
relevantă riposta dată de ei pe data de 18-19 februarie 1990, demonstraţiei de
protest a bucureştenilor din 18 februarie 1990. Invrăjbiţi, orbiţi de ură,
minierii, nu au mai
ascultat revendicările muncitorilor şi studenţilor din
Bucureşti, care nu cereau decît
judecarea şi pedepsirea celor care le-au ucis
fraţii pe baricadele revoluţiei.

Revendicările
lor erau cele ale întregului popor, dar birţii mineri, manipulaţi ca nişte
unelte
fără discernămînt, au ameninţat populaţia Bucureştiului cu violenţa lor,
mergînd pînă
acolo, încît au oferit guvernanţilor FSN-işti, protecţia lor,
inclusiv prin stabilirea guvernului
la Petroşani.

Pare
paradoxal, că tocmai această categoriie de muncitori, care au avut cel mai mult
de
suferit de pe urma regimului comunist, se disociază de popor şi înfruntînd
pe
revoluţionari, negînd idealurile revoluţiei, îşi oferă piepturile în apărarea
comunismului.

Dacă ar fi
să ne luăm după aparenţe, ar însemna să considerăm că minerii din Valea
Jiului,
reprezintă ultimul bastion al comunismului în România şi implicit duşmani
inveteraţi
ai poporului român şi ai revoluţiei. De vreme ce, aparent ei, s-au
situat de partea celor
care luptă prin toate mijloacele să deturneze sensurile
revoluţiei (jos comunismul,
libertate, democraţie, etc.) şi să perpetueze o
formă de guvernare de tip neocomunist, ar
putea fi condamnaţi de istorie, alături
de cei vinovaţi de genocidul săvîrşit împotriva
poporului. Dar nu ar fi drept.
Intre victimele genocidului practicat sistematic de vechiul
regim comunist,
minerii au fost în fruntea listei. Totodată, ei au fost un veşnic focar de
revoltă împotriva vechilor guvernanţi şi au supotat din plin mizeria, umilinţa şi
teroarea.

Eu sînt
convins că sufletele lor au tresărit pline de speranţe, cînd au auzit că flacăra
revoluţiei s-a aprins. Dar pentru ei, glasul revoluţiei, a fost mult mai greu
de descifrat.
Supuşi operaţiilor de tipul celor menţinute mai sus, conştiinţa şi
capacitatea lor de
discernămînt au fost pervertite şi diminuate în proporţii
mult mai mari decît la alte
categorii sociale. De aceea, guvernanţii FSN-işti,
preluînd în folosul lor întregul aparat
organizat de predecesorii lor, au putut
relativ uşor să-i manipuleze şi să-i îndrepte pe un
drum contrar intereselor
comune întregii naţiuni române.

29/33
Din păcate,
minerii nu sînt singurii manipulaţi.

Aceleaşi
principii, procedee şi mijloace, sînt utilizate din plin şi împotriva altor
categorii
sociale. Dar sînt încă în România, grupări sociale care se opun
acestei manipulări şi
denunţă tentativa FSN-ului de a reinstaura, comunismul.

De aceea,
pe zi ce trece, popularitatea obţînută prin doi de guvernanţii FSN-ului scade,
iar creşte lupta pentru menţinerea puterii, în care FSN-ul pune în funcţiune şi
utilizează,
noi arme şi mijloace, din arsenalul moştenit de la dictatura
comunistă.

Intre
aceste arme şi mijloace, “PROVOCAREA” a fost şi este o metodă des utilizată de
regimurile comuniste de pretutindeni. In definiţia sa cea mai generală,
Provocarea, este
un mijloc prin care o mişcare sau grupare politică extremistă,
deţinătoare a puterii prin
forţă, îşi asigură perpetuarea acesteia săvîrşind
acte şi fapte de natură a atrage oprobiul
opiniei publice, în aşa fel încît
acestea să pară a fi săvîrşite de adversarii săi potenţiali
împotriva făptuitorului
nemijlocit.

In general,
scopul acestui mijloc este compromiterea adversarilor, care, acuzaţi pe
nedrept
de fapte pe care nu le-au săvîrşit, vor fi supuşi oprobiului opiniei publice.

Dar, în
lupta pentru menţinerea puterii, scopul primordial este acela de a justifica în
faţa
opiniei publice, luarea unor măsuri coercitive îndreptate împotriva adversarilor
inocenţi.

In
regimurile totalitare, provocările au fost utilizate pe scară întinsă. Istoria,
este plină de
exemple, atribuite deopotrivă regimurilor fasciste şi comuniste.
In România, trecerea de la
dictatura comunistă, la tirania comunistă a lui Ceauşescu,
nu a însemnat sub acest
aspect, decît o intensificare a ritmului de utilizare a
acestor mijloace şi o perfecţionare a
aparatului care le utiliza. Concepute din
interiorul ţării de către guvernanţi, provocările
puteau fi declanşate şi din
exterior, cu ajutorul serviciilor specializate ale Securităţii.

Astfel, ori
de cîte ori Ceauşescu era criticat de opinia publică internaţională pentru vreo
măsură abuzivă luată de exemplu, împotriva populaţiei româneşti de origine
germană sau
maghiară, în ţară se vorbea despre acţiuni subversive iniţiate şi
declanşate împotriva
României de pe teritoriul Germaniei şi Ungariei cu
sprijinul etnicilor germani sau unguri de
pe teritoriul României. Este evident
că acele acţiuni, contestate vehement de statele
acuzate, erau executate de
serviciile secrete ceauşiste. Rolul lor era ecela de a justifica
măsurile pe
care Ceauşescu le dispunea împotriva germanilor sau maghiarilor din
România.

Cele mai
renumite exemple, se pot cita din Timişoara zilelor de 16-22 Decembrie 1989.
Imediat ce s-a declanşat revolta de la Timişoara, au fost trimise în acel oraş
toţi aşii
serviciilor secrete ceauşiste, şi în mod special, cei care aparţineau
serviciilor de contre-
spionaj. Concomitent s-au lansat zvonuri, potrivit cărora,
bande hortiste şi iredentiste au
dezlănţuit în Timişoara, acţiuni vizînd
destabilizarea ţării. Faţă de numărul mare al
manifestanţilor, aceste zvonuri
au constituit un prim eşec. Ele nu puteau fi crezute şi nu ar
fi putut
justifica măsurile de forţă ce au fost luate. De aceea, acele bande au fost
transformate în grupuri mari de huligani, împotriva cărora au fost trimise şi
unităţi militare

30/33
care să sprijine Miliţia în acţiunea de restabilizare a
ordinii. Faţă de amploarea pe care a
luat-o manifestaţia, precum şi pericolul
ca revolta să se extindă, şi în alte localităţi, a
devenit necesară măsura de a
se trage în masele de manifestanţi. Pentru aceasta era
necesar un motiv
suficient de grav, care să justifice un eventual măcel.

Serviciile secrete
aflate la faţa locului l-au găsit.

Ele au
organizat spargerea şi devastarea unor magazine, incendierea unor autovehicule
militare, precum şi atacuri soldate cu victime întreprinse asupra unor detaşamente
ala
Armatei. Aceste provocări, puse pe seama manifestanţilor aveau scopul de a
justifica în
faţa naţiunii, masacrul care a urmat.

Procedeul a
fost repetat şi la Bucureşti în după amiaza zilei de 21 Decembrie 1989.

Similitudinea
procedeelor utilizate în organizarea acestor provocări, dovedeşte din plin
cine
sînt autorii lor.

După revoluţie,
Consiliul FSN, a promulgat şi adoptat un decret prin care oficial
Securitatea a
fost desfiinţată Atunci opinia publică, a crezut că şi aceste procedee au
dispărut
definitiv de pe arena politică românească. Reutilizarea lor în disputa politică
pentru putere, dovedeşte fără echivoc, că a fost păstrat întregul arsenal
subversiv,
împreună cu acel aparat specializat în utilizarea lui - Securitatea.
Exemple sînt destule.
Astfel, este cunoscut faptul că deviza principală adoptată
de studenţi în timpul unei
manifestaţii, este nonviolenţă. Cu toate acestea, cu
ocazia manifestaţiei organizate de ei
pe data de 12 ianuarie 1990 în Piaţa
Victoriei, au apărut ca din pămînt automobile
încărcate cu băuturi alcolice,
care au fost distribuite gratuit unor grupuri de indivizi
dubioşi, care au fost
mobilizaţi de elemente ale Securităţii.

Aceştia,
ajunşi repede în stare de ebrietate, s-au amestacat printre demonstranţi,
provocînd diverse incidente. Scopul lor era evident acela de a crea imaginea că
manifestanţii nu reprezintă decît nişte grupuri de declanşaţi, care în stare
avansată de
ebrietate, au provocat în acea seară, dezordine, în Piaţa
Victoriei.

Procedeul a
fost reluat şi cu alte ocazii, dar nu a mai avut succes, deoarce manifestanţii,
avizaţi, şi-au organizat coloanele, încadrate cu cordoane de ordine, care nu au
permis
accesul eventualilor provocatori.

Pentru ca
demonstraţiile de protest, care cereau înlăturarea de la putere a liderilor
FSN-
işti se ţineau lanţ, acelaşi aparat, pus acum în slujba noilor corifei ai
comunismului, au
căutat alte forme provocatoare. Astfel de exemplu, pe date de
18 februarie 1990, la o
amplă manifestaţie organizată în faţa palatului
guvernamental din Piaţa Victoriei, ei au
mobilizat circa 100 de indivizi
recrutaţi din lumea interlopă a Bucureştiului, sau din
institutele de reduşi
mintal. Unii, sub influenţa băuturilor alcoolice iar alţii drogaţi, au
atacat
deosebit de violent clădirea guvernamentală. Cu toate că masa de manifestanţi
s-a
retras, forţele de ordine şi forţele militare care asigură paza nu au
intervenit, permiţind
celor declanşaţi să pătrundă în clădire şi să o
devasteze.

31/33
Ulterior, o
parte au fost reţinuţi (circa 40) şi sancţionaţi doar cu închisoare
contravenţională.
Deşi au fost anunţate anchete severe şi măsuri în consecinţă, nu s-a
făcut
nimic. Adevăraţii provocatori nu au apărut în faţa justiţiei.

Scopul
acestei provocări, a fost acela de a determina adoptarea unui decret-lege care
să
permită înăsprirea măsurilor coercitive ce pot fi luate de Poliţie în astfel
de situaţiî.

Efectele
acestei provocări, au fost utilizate şi în scopul de a determina minerii din
Valea
Jiului să vină la Bucureşti şi să-şi manifeste adeziunea şi hotărîrea de
a apăra pe liderii
FSN-işti, de huliganii care au manifestat în după-amiaza
zilei de 18 februarie 1990 în
Piaţa Victoriei. Un rol important l-a avut în
această hotărîre a minerilor şi televiziunea care
a avut grijă să transmită
întregii ţări, doar imagini care să sugereze că toţi participanţii la
această
manifestaţie, au fost aidoma celor care au devastat Palatul GuvernamentaL

Exemplele menţionate mai sus nu sînt limitative. Ele au fost menţionate

doar în scopul de
a dezvălui cititorului, că printre metodele şi mijloacele
utilizate pentru menţinerea stării de
confuzie generală este folosită din plin
de către guvernanţii F.S.N.-işti şi PROVOCAREA."

32/33
© avocat Simionică; editura Euromed

33/33