Joi, 31 iulie 1952, „Scînteia“ tipăreşte în partea de jos a paginii întâi textul următor, pe cât

de scurt, pe atât de şocant, provenit de la Agerpres: „DESCOPERIREA UNEI BANDE DE

SABOTORI ŞI DIVERSIONIŞTI. Organele Securităţii de Stat au descoperit pe şantierele
construcţiei Canalului Dunărea-Marea Neagră o bandă de sabotori şi diversionişti care,
strecuraţi în diferite posturi de conducere, au dus o activitate de subminare a lucrărilor
construcţiei Canalului. Au fost arestaţi: Ing. Frangopol Niculae, fost antreprenor, fost şef al
Diviziei Plan-Producţie a Direcţiei Generale a Canalului. Ing. Rozei Aurel, fost mare
negustor şi industriaş, fost şef al sectorului Planificare a D.G.C. Ing. Cernătescu Petre, fost
industriaş, fost comandant legionar, fost şef al sectorului mecanic a D.G.C. Ing. Munteanu
Eugen, legionar şi fost informator al siguranţei antonesciene. Farmache Menelas, fost
procuror militar la Curtea Marţială Timişoara pe vremea dictaturii antonesciene. Ing.
Vasile Neculai, fost consilier şi acţionar la societatea «Mica» şi alţii. Cercetările sunt în
curs“.

Atmosfera pentru o asemenea ştire fusese pregătită de o alta, un pic mai mare, tipărită în pagina a doua a numărului din 12
iulie 1952 al ziarului: „În adunările care au avut loc zilele trecute pe şantierele Canalului Dunăre-Marea Neagră, la care au
participat sute de muncitori, tehnicieni şi ingineri, au fost demascate şi alungate o serie de elemente duşmănoase care se
strecuraseră pe şantierul Canalului. Printre aceştia sunt: fostul şef contabil al Direcţiei Generale a Canalului, Weiss, şi
complici de-ai săi ca Ion Ciolac, Constantin Mira, Vişoiu, Ştefan Popescu, Ernest Sleziac, Tănase Tănăsache, Stelian
Rădulescu şi alţii de teapa lor, foşti proprietari de apartamente, maşini de piaţă, ateliere, restaurante etc., sprijinitori activi ai
războiului de jaf hitlerist. Protejaţi de elementele duşmănoase care se strecuraseră în aparatul Ministerului de Finanţe, aceştia
s-au cocoţat în posturi de răspundere pe şantier, de unde au frânat bunul mers al lucrărilor. Constructorii de pe şantiere şi-au
dat seama că, datorită activităţii duşmănoase a acestor elemente, s-au întârziat în repetate rânduri comenzile şi investiţiile
pentru lucrări, se acordau sume prea mici şi se tăiau arbitrar planurile de cassă, ceea ce crea dificultăţi în desfăşurarea
lucrărilor, transporturilor, deplasărilor, plăţii salariilor etc. De asemeni, sus-numiţii se ocupau cu răspândirea de zvonuri
mincinoase printre muncitorii de pe şantiere. După ce au fost demascate tâlhăriile şi maşinaţiunile lor, aceşti bandiţi au fost
alungaţi de pe şantierele Canalului, iar mulţi dintre ei au fost deferiţi justiţiei populare“.

ADVERTISING

Demascarea elementelor duşmănoase în adunări, şedinţe de partid, prin „Scînteia“ şi prin ziarele de Partid, se constituie într-o
realitate de necontestat a perioadei 1947-1953. Chiar dacă ştirea venea de pe Şantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră – un
spaţiu care furnizase până atunci doar note, articole şi reportaje plesnind de entuziasm, ea nu şoca, mai ales că ne aflam în
plină campanie de demascare a deviatorilor de dreapta şi a împăciuitorismului. Comunicatul din 31 iulie 1952, despre
descoperirea şi arestarea bandei de sabotori şi diversionişti de la Canal avea însă toate datele pentru a şoca. Era vorba de
persoane cu funcţii importante în conducerea lucrărilor de pe şantier. Acuzaţia se referea la subminarea măreţei construcţii.
Măreaţa construcţie fusese înfăţişată până acum doar sub aspectele muncii eroice şi entuziaste a angajaţilor conduşi de Partid.
Existenţa unei bande de sabotori şi diversionişti sugera însă că lucrările nu se desfăşurau cu avântul revoluţionar cultivat până
atunci de întreaga presă. E drept, în 1950, romanul lui Petru Dumitriu Drum fără pulbere, consacrat debutului lucrărilor,
descrisese uneltirea duşmănoasă a unui grup de pe unul dintre şantiere şi arestarea principalilor membri. Acolo însă era vorba
de ficţiune. Aici e vorba însă de realitate.
Oamenii muncii înfierează cu mânie

00:00
PreviousPlayNext

Mute
Fullscreen
Copy video url
Play / Pause
Mute / Unmute
Report a problem
Language
Share
Vidverto Player
ADVERTISEMENT
Ca şi în romanul lui Petru Dumitriu, ca şi în multe alte creaţii literar-artistice din anii 1947-
1953, Comunicatului îi urmează un număr însemnat de mitinguri pe şantierele Canalului.
Relatările acestora sunt publicate de „Scînteia“ din 1 august 1952 sub titlul „Constructorii
Canalului Dunăre-Marea Neagră înfierează cu mânie banda de sabotori şi diversionişti“.
Rândurile de debut dezvăluie cele două stindarduri sub care se desfăşoară adunările:
condamnarea sabotorilor şi angajamentul de a munci şi mai bine: „Constructorii Canalului
Dunăre-Marea Neagră au primit cu profundă satisfacţie vestea descoperirii şi arestării bandei
de sabotori şi diversionişti care, strecuraţi în diferite posturi de conducere, au căutat să
dăuneze lucrărilor uriaşei construcţii. Pe şantierele Canalului au avut loc meetinguri fulger, în
care constructorii au comentat comunicatul apărut în presă. Ei au cerut cea mai aspră
pedeapsă pentru aceşti ticăloşi care, mânaţi de ură împotriva poporului şi turbând de furie în
faţa succeselor tot mai mari pe care le dobândesc constructorii Canalului şi întreg poporul
muncitor, au încercat să încetinească lucrările uneia din marile noastre construcţii socialiste“.
Semnificativă în acest sens e cuvântarea stahanovistului Petre Constantin, de la mitingul
fulger ţinut la Sectorul 7-8 Lucrări:

„— în vreme ce muncitorii, tehnicienii şi inginerii noştri muncesc cu un minunat avânt pentru a-şi îndeplini angajamentele
luate în cinstea proiectului de Constituţie şi a zilei de 23 August, hotărâţi să ducă la victorie marea noastră construcţie – o
mână de nemernici au căutată să ni se pună de-a curmezişul. Ei visau să readucă vremea când pe spinarea noastră se ghiftuiau
şi huzureau capitaliştii, când jandarmii şi comisarii ne astupau gura ori de câte ori ne ceream dreptul la viaţă. Să ştie aceşti
nemernici că la noi în ţară n-au să reânvie niciodată acele vremuri. Noi stimăm şi preţuim pe inginerii care-şi pun cunoştinţele
şi capacitatea lor de muncă în slujba ţării, în slujba poporului, dar sântem necruţători faţă de oricine încearcă să lovească în
cuceririle noastre. Asemenea ticăloşi trebuie să dea socoteală poporului“.

Un alt stahanovist nu uită un alt obiectiv al momentului – sporirea vigilenţei revoluţionare: „În cadrul mitingului care a avut
loc la sectorul 11 Excavaţii-Stâncă, tov. Filip Pronoza, şeful brigăzii stahanoviste a şantierului tineretului, a spus:

— Duşmanul de clasă a căutat să lovească în munca noastră, în succesele noastre. Vigilenţa organelor de stat şi a oamenilor
muncii i-a venit de hac. Noi suntem hotărâţi să sfredelim cu şi mai multă putere stânca, să tăiem albie Canalului, să ne ducem
la bun sfârşit sarcinile pe care ni le-a încredinţat partidul. Şi suntem de asemenea hotărâţi să ne ascuţim şi mai mult vigilenţa
pentru a da pe faţă orice duşman strecurat în rândurile noastre“.
Descoperirea şi arestarea „Bandei de sabotori şi diversionişti“ ţin de un context mai larg, de sporire a măsurilor dure în
numele luptei de clasă. O spune amplul articol din „Scînteia“, 6 august 1952, 23 august 1952, tipărit la rubrica în ajutorul
agitatorului şi propagandistului: „Succesele construcţiei socialiste, mersul nostru înainte, stârnesc furia turbată a duşmanilor.
Fapte ca arestarea, în decembrie 1951, a unor spioni paraşutaţi de imperialiştii americani în raionul Făgăraş, spre a pregăti
acte diversioniste şi teroriste, descoperirea şi zdrobirea acţiunii de subminare a regimului de democraţie populară dusă de
elementele contrarevoluţionare grupate, datorită devierii de dreapta, în sistemul financiaro-bancar, ca şi recenta arestare a
bandei de sabotori şi diversionişti de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, cheamă pe comunişti şi pe toţi oamenii muncii la
întărirea vigilenţei revoluţionare“.

Petru Dumitriu revine la fața locului ca reporter al Scânteii

Drum fără pulbere, romanul lui Petru Dumitriu, publicat în 1950, se petrece în vara lui 1949, la începutul lucrărilor pe şantier.
După trei ani, în august 1952, scriitorul revine la Canal, în ipostaza de reporter, pentru a publica, în numărul din 8 august
1952 al „Scînteii“, amplul reportaj Şi acesta e abia începutul… Scris în cadrul campaniei de proză şi publicistică dedicate noii
Constituţii, textul se vrea relatarea progreselor uriaşe de pe şantier în cei trei ani de la documentarea pentru Drum fără
pulbere. Deşi romanul nu e amintit în reportaj, referirile la lunile de început, atât în planul lucrărilor, cât şi al oamenilor,
confirmă că textul se vrea o revenire la locul în care se desfăşoară acţiunea lui Drum fără pulbere. Eroul reportajului e
excavatoristul Filip Mitea, ales de autor pentru destinul său tipic: slugă la chiabur, vine pe şantier desculţ, se angajează ca
muncitor necalificat, devine tractorist, urmează şcoala pe şantier, se califică în meseria de excavatorist şi e ales deputat în
sfatul popular al unei comune din apropierea şantierului. După istorisirea felului în care l-a cunoscut pe Filip Mitea cu trei ani
în urmă: „Era într-un loc adânc, un fel de vale, scobită în coaja de lut a pământului. Nu se mai zărea nici o urmă, nu zic de
scaieţi, dar nici de iarbă. De jur împrejur era numai argilă galbenă, tare, fărâmiţată sau măcinată într-o pulbere măruntă. în
depărtare, locomotivele negre, şuierând şi scoţând vălătuci de fum, trăgeau anevoie trenuri lungi încărcate cu pământ. Iar aici,
în mijloc, sub cerul albastru ca sineala, în vârtejul de fum şi nori de praf, munceau câteva tractoare trăgând la remorcă
screpere. Erau tractoare sovietice din cele mari, pe şenile de oţel lucios, şi screpere fabricate tot în Ural, mari, greoaie şi
încăpătoare. Tractoriştii erau în chiloţi de baie. Trupul gol le era acoperit de o coajă groasă de praf galben; numai în ochi n-
aveau praf, părul le era împâslit de colb şi sudoarea care curgea pe el făcea fire de noroi. Printre ei l-am recunoscut pe Filip
Mitea, despuiat, voinic, ca atunci când venise pe şantier, dar cu altă privire, cu altă agerime. Motoarele Diesel pârâiau
asurzitor, gros, osiile screperelor ţipau şi scârţâiau, tractoarele patinau opintindu-se în loc ca să smulgă screperele proptite cu
falca-n pământ şi totul de jur împrejur nu era decât furie a motoarelor, urlet de fierărie, explozii de motorină, scârţâit strident,
aer înecăcios, clocotind de praf şi de fum. Era gălăgia de iad, fumul, praful, încăieraea de maşini, a unui câmp de bătălie.
Filip Mitea îşi mâna tractorul, atent, încordat, şi alături de el veneau alte trei tractoare în front; după trecerea lor, unde fusese
un mal de pământ era loc neted ca în palmă; şi după ele veneau altele, după care locul rămânea tot neted, dar mai jos cu o
jumătate de metru – iar în vremea asta Filip Mitea, trudit, ager şi plin de praf, mi-a pierit din ochi într-o perdea groasă de
pulbere galbenă“. După trei ani – zice reporterul – atât locurile, cât şi eroul s-au schimbat radical.
Locurile arată astfel: „Acolo unde nu fusese nimic fumegă o fabrică; mai departe e o gară; iar spre orizontul monoton se
întind case, barăci, clădiri înalte, un turn de apă, şi în locul spinilor, sute şi mii de stâlpi negri purtători de fire: de telefon, de
telegraf, de înaltă tensiune… Iar în locul scaieţilor, peste câmpurile goale se întind ca nişte perii fâşii de pădure înaltă de o
şchioapă; plante tot cu spini, dar binefăcătoare: salcâmi care nu pier uşor, salcâmi care opresc nisipurile şi aduc ploaia,
salcâmi cu frunzişul tremurător şi floarea îmbălsămată şi dulce, pe care o iubesc albinele. Asta în privinţa scaieţilor. Acum –
în privinţa şerpilor, în loc de scaieţi au crescut stâlpi de înaltă tensiune; şi-n locul viperelor care se-ncolăceau la umbra
scaieţilor şerpuiesc pe pământ cabluri electrice. Adânc, sub nivelul stepei, acolo unde locomotivele trec aşa de jos încât
nimeni nu le mai vede decât dacă şade pe marginea excavaţiei, aproape deasupra lor; acolo unde trenurile cu pământ merg pe
şapte linii paralele, unele mai adânci decât altele; – ei, acolo ai să găseşti un şarpe gros şi negru care se încolăceşte pe
pământ. După cum te fereşti de şerpii obişnuiţi, e bine să nu calci nici pe acesta: şarpele e un cablu de înaltă tensiune – şi te
poate fulgera. Dacă mergi după el până la capăt, găseşti un excavator electric, iar pe excavator pe tovarăşul Filip Mitea,
stahanovist“.

Petru Dumitriu ne face cunoştinţă cu Filip Mitea, de acum. Reportajul pare rupt dintr-o proză de actualitate având în centru
un personaj pozitiv: „Întâi, nu-l zăreşti. Vezi maşina cenuşie, mare cât o casă, proptită la piciorul malului de lut. De partea
cealaltă, un şir lung de vagoane basculante. Excavatorul nu stă nici o clipă. Se tot roteşte, iar sapă, iar descarcă. Cu cât stai
mai mult să priveşti, cu atât îţi dai seama că maşina face mişcări foarte puţine, foarte precise, şi care alunecă unele într-altele.
Fiecare mişcare ţine un număr anumit de secunde: şapte, zece, şapte… Excavatorişti de pe alte şantiere vin să privească:

— A redus timpul cu douăzeci de secunde! — Măi frate, Mitea ăsta… dă şapte-opt sute de metri cubi! Şi rămân să privească
mai departe colosul de oţel cenuşiu-verzui, pe care scrie ţara lui de baştină: U.R.S.S., şi adăugată de mâna lui Filip Mitea:
«Cu acest excavator aplicăm metodele stahanoviştilor Şestakov, Kotlear şi Antonina Jandarova!» Înăuntrul maşinii miroase a
ulei înfierbântat şi vâjâie cele cincisprezece electromotoare ale uriaşului. Iar într-o cuşcă de geamuri, stăpân pe manete,
pedale şi un întreg tablou de comutatoare, şade, pe un scaun de piele ca al unui pilot de avion, excavatoristul Filip Mitea. S-a
schimbat mult şi la înfăţişare. E îngrijit, îmbrăcat într-o salopetă curată; faţa îi e mai matură şi mai liniştită. E atent, dar nu
mai găseşti la el nici sfiala de pe vremuri, nici încordarea obositoare. Se simte stăpân pe maşină. Vede braţul excavatorului,
râpa de lut, trenul, chipurile celorlalţi flăcăi din echipă. Ştie că dincolo de ce vede el sunt oraşele de barăci întinse pe coline,
căile ferate, şoselele noi, perdelele de păduri plantate de curând, uzinele electrice… E atent la munca excavatorului; Şestakov
te învaţă să-l mânuieşti lin, ca să scoţi maximum de randament din el; se aude fluierând locomotiva trenului care urmează să
vie la încărcare; şi peste o oră, vine Ionică Lazăr să preia excavatorul din mers, după metoda Antoninei Jandarova… O să
trebuiască să stea de vorbă cu Ionică, şi apoi să se ducă să se sfătuiască cu tovarăşii de la partid: azi e o zi deosebită, a intrat
în producţie termocentrala cea nouă, de la Ovidiu II. Zilele trecute a început să funcţioneze cea de la Doiceşti. Sânt veşti
mari, simţi şi tu nevoia să faci azi mai mult decât ai făcut ieri. De aceea merge la sfat: trebuie să se străduiască să ceară şi mai
mult excavatorului. Excavatoarele păşitoare care o să ne vie din Uniunea Sovietică o să lucreze şi ele cu energia
termocentralei... Şi Filip Mitea, atent la cupa de trei metri cubi pe care o mânuieşte, visează o clipă la cupa de cincisprezece
metri cubi cu care va săpa ultimele straturi de piatră din adâncul Canalului...“.

Ca orice personaj pozitiv, Filip Mitea se află în întrecere socialistă. Dar nu cu oricine, ci chiar cu nevastă-sa: „Şapte secunde,
zece secunde... şapte secunde şi iară şapte... zece... şapte... Filip Mitea lucrează liniştit, statornic; munca trebuie să fie ca o
respiraţie, calmă; aşa te aşterni la drum lung... Şi mai avem drum: milioane de metri cubi trebuiesc săpaţi. Pe peretele cabinei
e lipit graficul de producţie pe cele trei schimburi. Norma: o linie albastră ce urcă mereu. Producţia e o linie roşie – mult
deasupra celei albastre, tot mai mult deasupra ei. Schimbul întâi e deocamdată în frunte: Filip Mitea. Schimbul doi se ţine pe-
aproape: Ion Lazăr. Iar schimbul trei se apropie tare de tot de cifrele schimbului întâi. în dreptul liniei roşii scrie: Maria
Mitea. E soţia lui Filip; s-au cunoscut pe şantier, s-au căsătorit aici şi locuiesc într-una din vilele oraşului nou“. Activistul
Maftei din Drum fără pulbere n-are timp să-şi vadă soţia. Nici Filip Mitea, personaj real, erou de reportaj publicat în ziar, n-
are vreme de aşa ceva: „Astăzi, Filip Mitea n-are s-o vadă pe nevastă-sa decât târziu. Abia ieşit din schimb, se duce să dea
îndărăt la bibliotecă o carte pe care-a ţinut-o prea mult, fiindcă a citit-o de două ori: «Departe de Moscova». Trece iute pe
lângă panourile cu anunţuri culturale: deocamdată, zilele astea, e ocupat, n-are timp să danseze cu nevastă-sa, nici s-o ducă la
cinematograf. Astă seară, vrea neapărat să ia cuvântul la o adunare; până atunci, dă o fugă până la sfatul popular al satului din
apropiere. De două ierni, e deputat în sfatul popular“.

Până aici, locurile, atmosfera, personajele par simple preluări din romanul Drum fără pulbere, publicat în 1950. Preocupările
stahanovistului Filip Mitea ne aduc aminte că reportajul se petrece în vara lui 1952, ba chiar în august 1952. La şedinţa
Comitetului executiv al sfatului popular al comunei în care a fost ales deputat, Filip Mitea se duce pentru a demasca
strecurarea unui chiabur în rândul mijlocaşilor:

„— Nu merge, măi tovarăşi, ca să mai fie socotit mijlocaş Proca Gheorghe: e chiabur în toată regula! Iar pentru Ceadâr Asan,
e socotită prost cota, dacă-l face să dea numai două mii de kile! Ascultaţi-mă pe mine, că am fost argat la chiaburi, şi-i ştiu eu
cum dau grâul, să li-l treiere vecinii! Eu li-l căram noaptea, pe furiş, ca prostul. Râd cei din şedinţă, râde şi el“.

Seara, Filip Mitea participă şi ia cuvântul la mitingul fulger organizat pe şantier împotriva „Bandei de sabotori şi
diversionişti“ arestată pe 29 iulie 1952. Atmosfera, conţinutul discursului nu diferă cu nimic de atmosfera şi discursurile de
demascare din Drum fără pulbere: „Iar seara la lumina reflectoarelor, e meeting pe şantier. E o noapte catifelată, senină, cu
puzderia de stele şi dâra de pulbere de aur a Căii Laptelui: o noapte ca acum trei ani... Numai că bezna roieşte de lumini cât
vezi cu ochii: miile de becuri şi de reflectoare ale şantierelor, din miezul Dobrogei şi până la mare. Iar aici, în mijlocul
mulţimii, în ochii ce strălucesc în razele orbitoare ale reflectoarelor, se ridică excavatoristul stahanovist Filip Mitea şi ia
cuvântul. Nu mai e flăcăul zbârlit şi zdrenţăros de acum trei ani; e un bărbat tânăr, un muncitor înaintat şi luminat; dar cu
patima cu care i-a răspuns odinioară stăpânului: «Ne mai întâlnim noi», strigă acum:

— Tovarăşi, ştiţi cu toţii de ce ne-am adunat aici. Astăzi au fost arestaţi nişte sabotori, care se vârâseră printre noi! V-aduceţi
aminte când voiau să ne gonească de pe şantier? — Filip Mitea e palid la faţă de patima cu care vorbeşte: V-aduceţi aminte
când nu erau niciodată bani pentru muncitori şi pentru construcţii? V-aduceţi aminte când ne spuneau comuniştii: nu vă
clintiţi şi nu vă pierdeţi încrederea, că le venim noi împreună de hac. Ei, acuma le-am venit de hac! Şi tot nu ne-au putut
împiedica! Tot am mers înainte! Săpăm la douăzeci de metri adâncime: termocentrala de la Doiceşti a pornit; a noastră a
pornit şi ea. în toată ţara merg motoarele, şi fierbe oţelul în cuptoare, şi treieră batozele la arie două mii de kile la hectar.
Oamenii se uită la Filip Mitea – şi văd cu ochii închipuirii electrocentralele, canalurile, uzinele...

— Au crezut dumnealor, sabotorii, că pot să joace cum vor pe capul nostru. Dar unde se trezesc? Ţara nu mai e cea de
altădată şi nici noi nu sântem la fel. Avem statul nostru şi legile noastre. Aţi citit cu toţii proiectul de Constituţie: vedeţi bine
ce drepturi am cucerit noi, câte am înfăpuit şi câte mai înfăptuim noi. Şi vă întreb, tovarăşi: putem noi lăsa o mână de bandiţi
să ridice mâna la drepturile noastre, la munca noastră? Să se ştie bine că tot ce e scris în legile ţării, în legile noastre, ale
oamenilor muncii, e sfânt şi trebuie respectat întocmai, iar bandiţii care s-au pus de-a curmezişul să fie loviţi cu toată
asprimea legii. Căci prea scump ne este tot ce-am câştigat, ca măcar o clipă să slăbim vigilenţa sau să şovăim“.