La “luptă”, cu lopata în mână!

Armata la “diribau” (pe

şantierele patriei). Muncă silnică pentru că unchiul s-a
stabilit în Germania
Wilhelm Roth. A făcut 11 ani de muncă silnică în lagărul numit România
comunistă. A trudit din greu, fiind la un pas de moarte. În special la săpat. Şantierele
ţării erau vaste.
Cei ca el erau folosiţi la curăţarea canalelor, pentru instalaţii de irigare, la
plantaţii de orez, la adâncirea albiei râurilor, ori la furnale, la extragerea petrolului, la
construcţia de căi ferate, în cariere de piatră, la construcţia de străzi sau în mine.
Hrăniţi cu mâncare proastă şi cazaţi în condiţii de lăgăr.
Sunt mii şi mii ca el, azi cu vârste între 70 şi 80 de ani, care au fost
condamnaţi la muncă silnică. Pedepsiţi în timpul regimului comunist din motive
politice sau pentru fapte banale: de exemplu pentru “vina” că o rudă a plecat şi s-a
stabilit în străinătate etc.
În rândurile ce urmează veţi afla povestea unui sas plecat de circa 30 de ani
din ţară după ce a trăit un calvar aici. Era un artist fotograf recunoscut pentru
priceperea sa. După ani şi ani de muncă forţată, nedreptăţile la care l-a supus
regimul socialist au continuat şi pe linie artistică, aşa că s-a hotărât să emigreze.
Iată cum a ajuns să ia o astfel de decizie radicală.
“Pentru tot felul de şicane, din anul 1978, nu am mai participat la expoziţii de
artă fotografică în România. La al treilea salon de artă fotografică din Braşov, 1978,
am fost obligat de un derbedeu (reprezentant al partidului comunist - n. red.), incult,
comunist să iau de pe pereţi lucrările premiate. Eu am lăsat numai cartonul alb cu
numele lucrării şi al autorului - al meu, pe perete. Mai erau şi alţi participanţi la
expoziţii, concursuri. Pentru jurizare, construisem un aparat electronic special,
gândit şi proiect de mine”. Mai mult, aparatul braşoveanului Wilhelm Roth este o
realizare ştiinţifică impresionantă, o creaţie de înaltă ţinută (http://www.wilhelm-
roth.de/Versc/24-Clb-4.htm).
Wilhelm a emigrat în Germania democrată în 1982, după trei intenţii respinse
de Ceauşescu. Ca artist cunoscut, cariera lui se întindea pe mai multe planuri, însă
ajunsese în vizorul Securităţii şi în dizgraţia comuniştilor numai fiindcă era sas şi
avea rude în Germania. Problemele nu au dispărut după perioada de muncă silnică.
Alături de el a fost condamnat şi baronul Tamas Banffy.
Iată cum s-au petrecut faptele! Pe 5 martie 1959 a plecat din Braşov un tren
personal cu recruţi în Banat. Pe atunci nu ştia nimeni că vor face parte din ultimul
contingent ce trebuia să îşi satisfacă stagiul militar la muncă silnică. Saşii de la noi
trăiseră ceea ce s-a întâmplat dincolo de graniţa Rusiei după Revoluţia din
octombrie 1917 şi anume expropriere şi trimiterea în Siberia. De aceea, mulţi etnici
germani au ales să plece cu miile în Germania. Trei fraţi ai tatălui lui Wilhelm Roth
au plecat cu familiile lor spre ţinuturile saxone.
Ţării, cât mai multă muncă silnică
“Aceste condiţii au dus la condamnarea mea 20 de ani mai târziu de către
regimul comunist, ca nepot al acestor emigranţI, la doi ani de muncă silnică.
Români, unguri, sârbi, croaţi, bulgari, turci, toţi cu rude în străinătate, au avut
aceeaşi soartă. Cele 24 de luni de serviciu (între 1950 - 59 erau chiar de 36 de luni)
erau aplicate ca serviciu militar obligatoriu”. Oficial era vorba de doi ani, un fel de
armată, însă alţii primeau pedepse în plus. La Wilhelm Roth s-a plusat cu alţi ani
până a ajuns la 11.
“Tuns chilug, cu o mânâ de DDT (insecticid) aruncat pe organele genitale, puşi
în haine de sărbătoare şi de lucru, nu aveam voie să purtăm haine civile nici în
concediu în locurile natale. O unitate, de care am aparţinut în vara 1959, a fost
cazată din august până la sfârşitul lui octombrie într-un grajd de pe câmp.
Acoperişul era de paie şi ne proteja doar de rouă. Ploaia trecea direct prin acoperiş.
Munca: eram puşi la tot felul munci pentru care se găsea greu forţă de muncă, de
exemplu curăţarea canalelor de apa reziduală din oraşe, construcţia de canale
pentru instalaţiile sau pentru plantaţii de orez: munci de tot felul pe care le făceam
cu lopata în mână, adâncirea albiei râurilor iarna (la Reşiţa) în cizme de cauciuc
(degerăturile la picioare erau la ordinea zilei), până la munci în construcţie sau la
furnale. Alţii lucrau la extragerea petrolului, construcţia de căi ferate, în cariere de
piatră, construcţia de străzi sau în mine. În toată ţara existau asemenea unităţi.
Norma era între şase şi opt metri cubi de pământ de săpat (în funcţie de duritatea
pământului) pe care fiecare trebuia să îl sape zilnic”, a povestit Wilhelm Roth.
Aşa a petrecut doi ani într-un adăpost pentru oi, fără nicio oră de instrucţie
militară. Era o muncă infernală. “Lupta” cu inamicul se făcea cu lopata în mână.
“Statul era beneficiarul. Trezirea era la ora cinci. Mâncam linte, fasole, cartofi
şi ceai. La şapte începeam munca, terminam la 18. Cina: o bucată de pâine, una de
marmeladă, o ceaşcă de cafea de cicoare cu adaos de bromură (să înfrâneze
poftele sexuale). Eram flămânzi ca lupii”, îşi mai aminteşte Roth.

„Munca forţată la care erau supuşi soldaţii încorporaţi «la

roabă şi lopată» nu se compara cu aceea efectuată
câteva...
”Munca forţată la care erau supuşi soldaţii încorporaţi «la roabă şi lopată» nu
se compara cu aceea efectuată câteva luni pe an de restul militarilor încorporaţi,
care, de la începuturile «armatei populare» şi mai apoi socialiste, au fost trimişi pe
şantierele şi câmpiile patriei.
Pentru acei fii nefericiţi ai părinţilor lor, armata era, de la un capăt la altul,
similară cu munca înrobitoare din lagăre.
Singura diferenţă era că bătăile, torturile şi lipsurile la care erau supuşi părinţii
deţinuţi erau înlocuite cu universul de constrângeri la care erau supuşi, în numele
satisfacerii serviciului militar obligatoriu, sutele de mii de fii ai lor”. - Marius Oprea
despre cartea „Muncă forţată în loc de armată”, care se lansează mâine, la standul
(389) Editurii militare.
https://books.google.ro/books?id=OJRsDAAAQBAJ&pg=PT68&lpg=PT68&dq=armata+la+lopata&
source=bl&ots=yCl9bVDMCP&sig=ITXgqqhpeqmVAfwreuZinL-
I6ZA&hl=ro&sa=X&ved=2ahUKEwinyoGP7YXdAhWFWSwKHQ3tC7E4FBDoATACegQICRAB#v=
onepage&q=armata%20la%20lopata&f=false

Listă de lagăre de muncă silnică din România

 Aceasta este o listă de lagăre de muncă silnică din România:
Inspirat de modelul socialismului sovietic promovat de URSS, regimul
comunist a înființat unitățile de muncă forțată.
Prin Decretul nr. 6 al Prezidiului Marii Adunări Naționale din 14 ianuarie 1950
se ordonează înființarea Unităților de Muncă (UM). Scopul acestora a fost acela de
a reeduca prin muncă persoanele care prin originea lor socială, poziția economică și
trecutul istoric, pot reprezenta o amenințare la adresa socialismului românesc.

Lagărul de la Salcia, Brăila

Lagărul de la Periprava, Tulcea
Lagărul de la Cernavodă
Nistru, Maramureș
Cavnic
Baia Sprie
Dej
Gherla
Arad
Brad, Hunedoara
Ciudanovița
Ișalnița, Dolj
Caracal
Bicaz
Stejaru, Neamț?
Săvinești, Neamț
Socola, Iași
Galata, Iași
Târgu Ocna?
Borzești, Bacău
Codlea
Snagov
Buftea
Toporu
Chirnogi, Călărași?
Slobozia
Luciu, Ialomița
Băndoiu, Brăila
Grădina???
Lățești???
Saivane???
Piatra, Tulcea
Stoienești, Brăila
Tulcea
Periprava, Tulcea
Sfiștofca, Tulcea
Bac???
Grindu, Tulcea
Saligny, Constanța
Galeș???
Medgidia
KM 31, Constanța
Poarta Albă, Constanța
Stânca, Tulcea
Luminița, Constanța
Capul Midia
Năvodari
Ovidiu, Constanța
Peninsulă (cartier în Constanța)
Constanța

Istoria gulagurilor din România. Cine a fost infamul lider

care a trimis la moarte 20.000 de anticomunişti, catalogaţi
„elemente deosebit de periculoase“
Inspirat de modelul socialismului sovietic promovat de URSS, liderul comunist
ajuns la putere în anii '50 a înfiinţat unităţile de muncă forţată. Este vorba despre
acel sistem de gulaguri, creat cu scopul de a-i reeduca pe răzvrătiţii împotriva
sistemului comunist.
Inspirate după modelul socialist sovietic promovat de URSS, internările în
unităţile de muncă din România se concretizează după anul 1950, când ţara se afla
sub conducerea lui Gheorghe Gheorghiu – Dej.
Regimul Gheorghiu – Dej, precizează experţii CNSAS, a fost preocupat
îndeaproape de a extirpa toate elementele considerate periculoase pentru
implementarea socialismului în ţara noastră. Cea mai eficientă metodă prin care a
fost dusă la îndeplinire această măsură a reprezentat-o înfiinţarea gulagurilor, unde
mii de oameni au fost obligaţi să muncească, sub presiuni şi teroare.
Ideea înfiinţării unor astfel de entităţi a apărut în ianuarie 1950. Prin Decretul
nr. 6 al Prezidiului Marii Adunări Naţionale din 14 ianuarie 1950 se ordonează
înfiinţarea Unităţilor de Muncă (UM). Scopul acestora a fost acela de a reeduca prin
muncă persoanele care prin originea lor socială, poziţia economică şi trecutul istoric,
pot reprezenta o ameninţare la adresa socialismului românesc.
Documentul a fost pus în aplicare în baza Ordinului 100 al Ministerului
Afacerilor Interne, adoptat în data de 3 aprilie 1950. Experţii CNSAS scot la iveală
câteva detalii despre conţinutul acestui act oficial: „Duşmanul de clasă din ţara
noastră, fabricanţii şi moşierii expropriaţi, bancherii şi marii negustori,
elementele deblocate şi epurate din aparatul de stat şi chiaburii, slugi ale
imperialismului caută prin fel de fel de mijloace ca: zvonuri alarmiste, injurii,
manifestări rasiale şi şovine, instigări, misticism religios, mergând până la acte de
teroare, sabotaj, diversiune să creeze agitaţie, să alarmeze populaţia, să
îndemne la nesupunere, să împiedice construirea socialismului” (Caietele CNSAS).
Măsuri administrative
 Pentru a face funcţionale unităţile de muncă a fost nevoie de un întreg
angrenaj administrativ. Astfel se creează Direcţia Unităţilor de Muncă, instituţie care
va fi conexată Direcţiei Generale a Penitenciarelor. Fuziunea instituţională va duce
la crearea unei noi instituţii, Direcţia Generală a Penitenciarelor, Coloniilor şi
Unităţilor de Muncă (DGPCUM). Un rol deosebit în funcţionarea acestei structuri o
joacă şi Securitatea. În timpul lui Gheorghiu – Dej, Securitatea românească se
regăseşte sub numele de Direcţia Generală a Securităţii Poporului. Rolul său a fost
acela de a identifica „elementele duşmănoase” şi de a sesiza DGPCUM pentru ca
„duşmanii poporului” să fie internaţi în unităţile de muncă.
Rolul DGPCUM a fost foarte clar şi bine stabilit. În documentele experţilor
CNSAS se arată că instituţia „avea dreptul de a aplica următoarele pedepse:
observaţia; interzicerea întrevederilor deţinuţilor şi internaţilor cu rudele pe un
termen până la 3 luni; retragerea dreptului de a primi colete pe un termen până la 3
luni; deţinerea celulară şi pierderea dreptului de a ieşi la muncă pe un termen până
la 3 luni; deţinerea în carceră pe un termen de până la 15 zile; retragerea dreptului
de a trimite şi primi corespondenţă pe un termen până la 1 an; mutarea într-un alt
penitenciar sau colonie, cu regim mai sever; pierderea dreptului de a primi o
remuneraţie pentru zilele muncite.”
Arestări pe bandă rulantă
Datele arată că în unităţile de muncă sovietice din România au fost internaţi,
cu scopul de a fi reeducaţi, un număr total de 19.586, tuturor acestora fiindu-le
atribuit apelativul de „element deosebit de periculos”. Toţi aceştia au ajuns în
respectivele gulaguri prin implicarea Securităţii. Modul de acţiune al agenţilor de
Securitate era foarte clar. Iniţial aceştia organizau filaje, apoi descindeau în
locuinţele celor vizaţi şi-i arestau. Rechiziţionau toate bunurile din locuinţe, iar dacă
şederea în unităţile de muncă era mai mare de 6 luni, oamenii riscau să-şi piardă
locuinţele. Apartamentele erau puse la dispoziţia spaţiului locativ, şi date altor
persoane, considerate „prieteni” ai sistemului socialist.
Reţeaua unităţilor de muncă era destul de mare. Datele CNSAS arată că
astfel de unităţi erau răspândite în majoritatea judeţelor României. În Ialomiţa a
existat o astfel de unitate de muncă, pe malul Dunării, în localitatea Vlădeni. În timp,
după 1960 ea a fost transformată în penitenciar de drept comun, iar după 1970,
închisoarea din Vlădeni a fost mutată la Slobozia.
Infernul din colonia „Capul Midia”
Printre cele mai aprige colonii sau unităţi de muncă înfiinţate de Gheorghiu-
Dej s-a numărat colonia „Capul Midia”. Ea a fost creată, alături de alte 7 astfel de
locuri, pentru a se asigura forţa de muncă necesară construirii canalului Dunăre –
Marea Neagră.
Documentele CNSAS relatează faptul că la „Capul Midia” rata mortalităţii a
fost mult mai mare faţă de celelalte locuri de detenţie de la Canal.

Salcia - "loc de delectare si agrement" pentru dusmanii de

clasă
Motto: "Nu ne plangeti. Fiecare epoca are eroii ei".
 Academia Civica a gazduit miercuri, 12 decembrie, un simpozion la care au
participat fosti detinuti politici arestati in 1959 si inchisi in lagarul de la Salcia. Dupa
o introducere emotionanta facuta de Ana Blandiana, au urmat doua ore de "fapte de
viata" in care fiecare si-a spus povestea. Apoi, fostii detinuti ("banditii", cum li se
spunea in inchisoare) s-au deplasat la Liceul "Iulia Hasdeu", unde fiecare a incercat
sa le vorbeasca elevilor din perspectiva unor oameni care au experimentat
comunismul pe propria lor fiinta. Pentru noi, cei foarte tineri, Grupul de la Salcia
ramane povestea exilului penitenciar al elitelor anonime care au refuzat
totalitarismul.
Rand pe rand, fostii detinuti (Florin Pavlovici, Alexandru Mihalcea, Eusebiu
Muntean, Florin Stanescu, Mirel Stanescu, Ion Varlam) rememoreaza cruzimile,
bestialitatile pe care le-au trait la Salcia (lagar amenajat pe malurile Dunarii). Toti au
pomenit de Petre Constantinescu, fost detinut de drept comun ajuns "brigadier", un
tip ciudat, recunoscut pentru crizele sale nervoase: deseori se arunca cu capul in
usa, urland ca iesit din minti "Vin apele!!! Arde pamantul!!! Opriti apa!!!". Cu ani in
urma, digul se rupsese, iar apele Dunarii dadusera navala. Era unul dintre putinii
supravietuitori. Dar groaza, socul acelor momente nu se vor sterge niciodata;
urletele oamenilor inghititi de ape il vor haitui pe vecie: "banditii" fusesera fortati sa
stavileasca "cu pieptul" suvoaiele dezlantuite. Un dig de oameni mestecat de ape. A
fost o crima monstruoasa.
Anii de temnita ii descarneaza pe unii pana si de ultimele resturi de umanitate,
ii abrutizeaza. Asta s-a intamplat si cu Petre Constantinescu. El este cel care le
punea la gat cadavrelor, inainte de a fi ingropate in padurea Agaua, cate o placuta
metalica cu un numar. Comunismul nu a permis omului, nici macar in moarte, sa
redevina individ, sa fie persoana. Omul devenise un numar, nu mai avea dreptul la
un nume, la o identitate. Pentru comunism ajunsese o simpla realitate cuantificabila
intr-o logica de abator. Pana si "procesarea cadavrelor" urma un tipar industrial:
pentru un plus de eficienta, Petre Constantinescu perfectionase o metoda proprie,
cu o toporisca cresta craniul mortului infigandu-i numarul de identificare in plina
teasta. Se mai spune, despre acelasi personaj, ca, fiind confruntat intr-o zi cu un
cadavru care depasea lungimea sicriului, i-a retezat pur si simplu picioarele; dupa
care i le-a pus langa el, in sicriu. Notiunea "om" era definitiv anulata: devenise o
simpla bucata de carne.
Transportul detinutilor spre lagarul de la Salcia se facea intotdeauna in conditii
de supliciu extrem: inghesuiti ca sardelele in vagoane de transportat ciment sau vite,
intr-o atmosfera irespirabila, fara lumina. Picioarele se umflau. Singura hrana era
formata din doua bucati de slana si branza, ambele foarte sarate. Cine facea
greseala sa se infrupte din aceste delicii avea sa sufere de sete pe tot parcursul
drumului. Apa era un lux nepermis. Fiecare detaliu era gandit parca sa accentueze
suferinta, sa rafineze tortura.
In lagarul de la Salcia erau in jur de 1.200 de detinuti politici ("banditii") la care
se adaugau 100 de infractori de drept comun. Filozofia de organizare a lagarului
opera o foarte riguroasa distinctie intre cele doua categorii: ucigasii, violatorii, hotii
trebuiau protejati de dusmanii poporului. Orice interactiune cu "banditii" ar fi sporit
riscul contaminarii contrarevolutionare. Se muncea din zori si pana-n noapte la
consolidarea digului si in orezarie. Era cumplit, pentru ca detinutul trebuia sa stea zi
de zi, ore intregi afundat cu picioarele in apa si in noroi. Culmea satisfactiei pentru
"caralii" (asa erau numiti gardienii Securitatii) era la plivitul culturilor de orez.
Detinutilor de la sat le era extrem de usor sa deosebeasca firul de orez de buruieni.
"Ignorantii" de la oras erau fortati sa smulga buruienile cu dintii (de obicei palamida -
o planta cu tepi). Meniul vesnic era un fel de ciorba, o "zoaie" de muraturi cu apa din
Dunare. Li se dadea chiar si ulei distribuit cu o precizie aritmetica: 1.200 de grame
pentru 1.200 de detinuti. Un gram pentru fiecare om. Aceasta abundenta a
privatiunii culinare rivaliza cu tratamentul aristocratic rezervat cainilor lupi care
primeau un kilogram de carne pe zi (ratia unui detinut pe tot anul). Erau atletici,
ingrijiti, se bucurau de asistenta medicala, aveau asternuturi moi si calduroase.
Valoric, "banditii" nu se puteau ridica la demnitatea de caine. Acesta era o fiinta
perfect dresata, sfartecand pielea si carnea celui impotriva caruia era asmutit. Dar
niciodata nu atacau un om despuiat. "In mintea lor simpla, o fiinta in pielea goala era
mai mult decat o fiinta neinarmata: era icoana neputintei. Un cod special al onoarei ii
impiedica", ne spune Florin Pavlovici. Pe stapanii lor nimic nu ii oprea. "Caraliii" nu
aveau nici macar onoarea unui caine.
Era o institutionalizare a umilintei. "Noroiul", o realitate fara de sfarsit, revine
obsedant in toate amintirile celor de la Salcia: "Mediul banditului devenise noroiul...
Murdaria noastra facea dovada curateniei lor!" (Florin Pavlovici). Umilinta era totala.
Desi se aflau pe malurile Dunarii, treceau luni de zile pana erau lasati sa faca o
baie. Unul dintre detinuti isi aminteste de un moment in care "masa de pranz",
adusa intr-un butoi, se varsa pe jos si se amesteca cu mocirla. Detinutii au fost
fortati sa manance din acest amestec de "zoaie si noroi".
Pentru cei mai multi, "rasul" a fost o reteta de salvare: "Nicaieri nu am ras mai
mult ca in puscarie. Umorul ne-a ajutat sa nu ne ticnim. Nu am fi fost altfel aici", ne
spune Ion Varlam. Odata, un detinut batut zdravan de un gardian i-a strigat
acestuia: "O sa-mi scoateti ochiul!". Tortionarul i-a raspuns sa nu-si faca probleme
ca si el si-a pierdut un ochi si nici nu se cunoaste: "Ce, ai putea spune care e de
sticla?" "Stangul" a raspuns detinutul, "are o privire mai umana". Radeau despre
orice, dar mai ales despre "caralii", care ofereau un material inepuizabil de "absurd".
Au rezistat prin solidaritate, prin prietenie. Dragostea pentru "aproapele tau" a fost
mai puternica decat ura. Au invins cruzimea sistemului pentru ca au ramas "umani".
"Ramasesera buni" in conditii nebune.

Iadul din Braila: Cadavre cu nasurile si urechile mancate

de sobolani erau tinute in carute, cate 2-3 zile
*„Lagarul de la Salcia pare tot mai mult o varianta a iadului. E limpede ca
ticalosii ne supun unui regim de exterminare. … se bate pe rupte, cautandu-se
detinutilor vinile cu lumanarea (…) .
Programul e infernal: desteptarea se fluiera la patru mai sunt inca trei ceasuri
bune sa se lumineze cum trebuie, dar noi sarim de sub paturile zdrentaroase, cu
slinul de doua degete, „reforma M.A.N.”, putind a sudoare, sub care am dormit cate
doi in pat, si ne asezam la coada de la tineta. (…) Nu-i trece nimanui prin gand sa
se spele, gestul n-ar fi numai extravagant, ci de-a dreptul imposibil. Apa ne aduce
doar pentru bucatarie si pentru baut, dramuita cu zgarcenie. La Salcia nu m-am
spalat decat pe maini, de cateva ori din noiembrie pana la sfarsitul lui martie, iar pe
corp – niciodata. In primavara am naparlit ca un sarpe, pielea moarta s-a luat de pe
mine.” (Alexandru Mihalcea- Jurnal de ocna)
Din luna ianuarie 2012 pana in august 2012, la Memorialul Victimelor
Comunismului si al Rezistentei Sighet s-au inregistrat un numar de peste 35.000 de
vizitatori. Sighet, una dintre cele mai notorii inchisori politice din Romania comunista
si lagarul Salcia au reprezentat unul dintre cele mai oribile fragmente din istoria
represiunii comuniste din Romania.
In cea de-a doua parte a materialului “Iadul din Braila”, InfoBraila va prezinta
cele mai dramatice povesti ale detinutilor inchisi in lagarul Salcia, de pe actualul
teritoriu al comunei Frecatei, dar si detalii terifiante din dosarele de ancheta ale
autoritatilor comuniste, din anii ’50.
Spatiile de detentie din lagar erau insalubre si extreme de putine, in
comparatie cu numarul de persoane inchise- care a crescut extrem de repede dupa
infiintare. La Salcia, dar si la „satelitii” sai, care erau adaposturi rudimentare pentru
animale, ingradite cu sarma ghimpata, care nici nu existau pe harta, au fost adusi, la
inceputul anilor 1950, detinuti de la Canalul Dunare-Marea Neagra, retinuti fara
sentinta judecatoreasca, dar trimisi in lagar pana la 5 ani de catre o comisie a
Ministerului de Interne, precum si condamnati cu sentinta definitiva. Marea
majoritate a detinutilor aveau peste 40 de ani, inregistrandu-se si barbati a caror
varsta depasea 70 de ani. Printre prizonierii de la Salcia se aflau si oameni cu
handicap locomotoriu, dar si bolnavi cronici. Am mentionat in primul articol ca se
ajunsese ca lagarul din Insula Mare a Brailei sa adaposteasca aproximativ 4000 de
perosane.
Insa ororile ce au avut loc la inceputul existentei lagarului „de munca” intaresc,
daca mai era nevoie, faptul ca Salcia a fost un centru de exterminare, in adevaratul
sens al cuvantului, un loc unde schingiurile in masa, cruzimea, infometarea si
asasinatele au avut un caracter genocidar.
In toamna anului 1955, in timpul unor anchete desfasurate de autoritatile
comuniste si despre care vom vorbi in urmatorul articol, detinutul Jean Dinca
declara ca a vazut „cadavre de detinuti aduse de la Bandoiu si Stramba aruncate in
curte sau tinute in carute cate doua-trei zile, cu nasurile si urechile mancate de
sobolani”.
Din amintirile fostilor detinuti se retine si faptul ca la Salcia exista un ofiter,
poreclit „Harsti”, care se „specializase” in lovitura la fese, dar si un soldat care isi
asmutea cainele mereu asupra detinutilor considerati a fi lenesi.
Un anume Andone, sergent-major, descris ca fiind „o bruta cu cap si chip
lombrozian”, era catalogat drept „al doilea mare bataus al coloniei”. Sergentul, insotit
mereu de doi caini lupi, dresati sa muste, batea zilnic detinutii, atat cu mainile cat si
cu picioarele, si se pare ca zona intima era destinatia cea mai frecventa a loviturilor
sale.
O alta scena oribila a fost amintita de medicul Nicolae Rizeanu, inchis la
Salcia, care a povestit cum din cauza numarului foarte mare de morti, conducerea
coloniei, pentru a ii putea identifica, a decis sa puna in gura decedatilor cartoane pe
care erau scrise numele acestora. Pentru a identifica un astfel de cadavru, al unui
detinut, adus la Salcia de la unul din numeroasele puncte de lucru din Insula, a fost
nevoie ca ofiterii sa ii despice gura cu toporul, aceasta fiind inclestata. Rizeanu a
fost si unul dinte cei mai curajosi detinuti de la Salcia. Pe tot parcursul detentiei, el a
notat intr-un caiet, bine ascuns de ochii gardienilor, toate decesele violente. Astfel
aflam ca majoritatea detinutilor au murit in urma complicatiilor aparute in urma
batailor.
Rizescu, un alt detinut de profesie medic, a fost martorul cruzimilor din lagar.
In fata judecatorilor de la Tribunalul Bucuresti acesta a declarat cum locotenentul
Popa Ion, aflat mai mereu in stare de ebrietate, vizita infirmeria, iar dupa ce ii intreba
pe bolnavi de ce sufera, ii scotea afara, lovindu-i cu ce apuca. Detinutii erau scosi in
afara cladirii, dezbracati si desculti, chiar si iarna. Atrocitatile comise de acest
locotenent Popa sunt de nedescris. Tot doctorul Rizescu preciza ca a fost profund
socat atunci cand, acest Popa a bagat in carcera un detinut mort, adus de la
Bandoiu, mutilat, fara nas si fara urechi, pe motivul ca nu a stat niciodata in acel loc,
cat a trait.
O povestire la fel de socanta este si ceea legata de moartea unui tanar detinut
de 21 de ani, pe numele sau Dionisie Lunca, de profesie muncitor, in ianuarie 1953.
Cumnatul acestuia, Andrei Radulescu, inchis si el la Salcia, povestea cum, acelasi
locotenet Popa, intr-o seara l-a batut crunt pe Dionisie, iar apoi i-a ordonat unui alt
detinut sa continue bataia pana cand acesta moare. Mai mult mort decat viu, tanarul
a fost aruncat in carcera, in pielea goala, ca in dimineata urmatoare sa fie gasit
decedat.
In iarna anului 1952, detinutul Stroescu, din ordinul sefului de escorta Visan, a
fost legat cu mainile la spate si lasat aproximativ jumatate de ora in zapada. Dupa
aceasta, lui Stroescu i s-au pus carbuni incinsi pe talpa si nu a i s-a mai permis sa
intre in baraca detinutilor. A murit la cateva ore dupa ce i s-a aplicat aceasta tortura.
Doctorul Constantin Trifan, aflat in detentie la Salcia, rememora una din cele mai
crude batai pe care a primit-o in lagar, din partea locotenentului Iova:
„M-am ridicat cu greu, si deodata aud vocea locotenentului Iova, marele
bataus si tortionar de la Salcia. «Hei, ma banditule! Futu-ti dumnezeii ma-tii! Aia e
norma ce-o faci tu?» si in aceeasi clipa m-a pocnit cu coada lopetii. Ma lovea cu
furie si m-am ferit intorcindu-i spatele. Una din lovituri mi-a atins zona rinichilor,
unde aveam acea durere insuportabila. Am tipat si am ingenuncheat si in acelasi
timp coada lopetii s-a rupt. Cu o privire de fiara, Iova a urlat: “Mars la munca,
banditule! Mai stam noi de vorba! Cu bestia de Iova am mai avut si alte doua
“reprize”. Tortionarul venea mai in fiecare duminica turmentat si batea zeci de
detinuti.”
In urmatorul articol, InfoBraila va prezenta povestea procesului tortionarilor de
la Salcia si cum acesti criminali au fost gratiati de ministrul Alexandru Draghici,
oponentul lui Nicolae Ceausescu, dar si aspecte din activitatile celor inchisi si
legaturile lor cu propriile familii, pe timpul detentiei.
ALIN CRISTEA

Salcia, antecamera iadului, abuzuri, batai, crime

Motto: "Eu care am fost in lagarul de la Auschwitz, apreciez ca tratamentul de
la «Salcia» nu era departe" (Weiss Stefan, fost detinut, martor in declaratia data in
instanta, la 18 martie 1955, la Tribunalul Militar Bucuresti, in procesul celor 21 de
ofiteri si subofiteri ai Directiei Lagarelor si Coloniilor de Munca (DLCM) din Mai,
judecati impreuna cu 11 detinuti fosti sefi de brigada – toti pentru comiterea de "acte
de teroare" – proces desfasurat pe baza dosarului "Lotul Salcia"
Se implinesc 55 de ani de cand, in primavara lui 1952, a fost infiintat lagarul
de exterminare de la Salcia, in Insula Mare a Brailei, intr-un teritoriu aproape
nelocuit (cu exceptia catorva sate ca Agana sau Cistia, presarate de-a lungul
bratului Macin zis si Dunarea Ve-che). Denumirea oficiala – colonie de munca –
folosita in documentele D.L.C.M. – MAI este inselatoare. Inca de la inceputuri Salcia
a fost un perimetru al distrugerii omului, al chinurilor, al mortii. Iadul pe pamant. Tot
lagare de exterminare au fost si coloniile penitenciare insirate intre Cernavoda si
Poarta Alba, pe traseul lucrarilor Canalului, incepute in 1949 sub acelasi regim
bolsevic al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej ca urmare a unui ordin dat de Stalin. Cine
priveste harta puscariilor Romaniei comunizate nu se poate sa nu remarce
densitatea acelor zone ale nimicirii fiintei umane in spatiul Dobrogei, pamant
paradoxal supus vara vipiei, covarsit de arsita soarelui de plumb, batut iarna, de
crivat. O zona ideala pentru reducerea la neant a "dusmanului de clasa". Nu noi
folosim primii termenul "exterminare". Oricat ar parea de ciudat, el apare, de zeci de
ori, in documente ale Consiliului Securitatii Statului redactate in 1968, anul rafuielii
lui Ceausescu cu Alexandru Draghici, "cel mai longeviv si mai puternic ministru de
interne comunist (1952-1965) si, in acelasi timp, principalul contracandidat al lui
Ceausescu la succesiunea lui Dej" (cf. Doina Jela, Lexiconul Negru, ed. Humanitas,
Buc. 2001, p.103). Toate acele acte au fost cla-sificate ca avand caracter "strict
secret" sau "strict secret de importanta deosebita"; din capul locului nu au fost
destinate aducerii faradelegilor constatate la cunostinta marelui public, imitandu-se,
in acest sens, secretomania care a inconjurat celebrul discurs al lui Hrusciov privind
crimele lui Stalin rostit la Congresul XX al comunistilor sovietici.
Ipocrizia este o norma imuabila a "moralei" comuniste insa nu acest aspect al
lucrurilor ne intereseaza aici, nici faptul ca succesorul lui Dej fusese, din capul
locului, la curent cu crimele. Colectivele de ofiteri ai C.S.S. si de procurori au
redactat, in temeiul unei cercetari exhaustive a dosarelor lotului "Salcia",
adaugandu-le marturii post-factum, care, astazi, sunt adevarate rechizitorii privindu-i
pe autorii atrocitatilor savarsite in Insula Mare a Brailei. (Tot ei au cercetat
"reeducarea" de la Pitesti, Gherla si Suceava, stabilind clar faptul ca Turcanu si
ceilalti tortionari sunt executantii unor planuri diabolice, puse la punct de "sus", sub
conducerea agentului sovietic Pantelimon Bodnarenco-Pantiusa, devenit, din spion
NKVD, seful Directiei Generale a Securitatii Poporului si controlate de Marin Jianu,
ministru adjunct de Interne, coloneii Tudor Sepeanu, Czeller etc.). In cele ce
urmeaza, vom prezenta genocidul savarsit la Salcia acum 55 de ani bazandu-ne pe
documentele invocate si pe marturii ale unor detinuti si cadre MAI date in fata
procurorilor si judecatorilor militari incepand cu luna februarie 1953.
De la 200 la 4000 de detinuti
Un "Documentar privind procesul intentat unor cadre si detinuti de la fosta
colonie de munca Salcia" (Vol. D54/3, fond Salcia-CNSAS) arata ca lagarul a fost
infiintat in 1952 "pentru a functiona cu detinuti de drept comun si persoane internate
administrativ (fara proces – n.n.). Capacitatea de cazare a fost initial de 200
persoane iar ulterior a fost extinsa la aprox. 2000. Din datele existente rezulta ca in
3-4 luni efectivele de detinuti din aceasta colonie au ajuns la circa 4000 persoane".
(In economia documenta-rului nostru, vom nota actul respectiv cu D-1). Cum de s-a
ajuns, intr-un termen extrem de scurt, la inmultirea DE PATRUZECI DE ORI a
numarului initial? Reproducem din declaratia data de fostul adjunct al Directorului
Directiei Penitenciare, Lagare si Colonii, col (r) Ilie Badica: "Arestarile acestor
detinuti se faceau dupa nevoi si in special dupa nevoile necesare constructiei
canalului Dunare-Marea Neagra. Daca la Canal trebuiau 5000 de oameni, tov.
Hosu, directorul general al Canalului, dadea telefon tov. Teohari si apoi intra in
functiune aparatul col. Dulgheru (Misu Dulbergher, fost spion NKVD - n.n.) de la
directia Anchete, care impartea sarcinile, stabilind ce numar de detinuti sa aduca
fiecare regiune (...) Mentionez ca in nenumarate randuri am raportat tov. Pintilie,
ministru adjunct, aspecte diferite in sensul ca erau adusi oameni, unii in locul altora,
prin confuzie sau asemanare de nume, fie ca consideram pe cate unul ca e prea
batran sau ca e nevinovat, ni se spunea ca nu e treaba noastra si sa nu ne
amestecam. Treaba noastra e de a face numai administratie". La Salcia (si anexele
ei ca Bandoiu, de ex. simple saivane de oi ingradite cu sarma ghimpata, care nici nu
exista pe harta), la inceput au fost adusi detinuti de la Canal, retinuti administrativ,
fara sentinta dar internati in lagar pana la 5 ani, prin hotararea unei comisii a MAI,
precum si condamnati cu sentinta judecatoreasca. Grosul l-au format oameni peste
40 de ani (unul avea 78 de ani!), adusi din inchisori fara examen medical sau in
urma unei examinari sumare. Medicul detinut Nicolae Rizeanu a declarat la
Procuratura Militara: "Au sosit din Penitenciarul Caransebes toti inaptii, carora nu li
s-a facut nici o vizita medicala inainte de a fi trimisi la Salcia". Audiat in 1956, col
Ioan Baciu, directorul general al Directiei Penitenciare si Lagare pana in octombrie
1952, a recunoscut ca posibilitatile de cazare nu au fost asigurate. La 18.03.1955, lt.
col. (r) Dumitru Maxim, fostul sef al Serviciului productie din D.G.L.C.M., declara in
fata Tribunalului Militar: "Se trimiteau un numar mare de detinuti care trebuiau sa
ajunga la 4 mii, desi loc de cazare era pentru 2 mii (...) Detinutii care ni se trimiteau
erau in mare parte istoviti si bolnavi. In urma convoaielor erau cate unii adusi pe
paturi sau sprijiniti pentru ca abia se puteau tine (...) La primirea unui lot de 700
detinuti am selectionat si oprit pentru munca cca 300". La 21.04.1953, lt. col stefan
Coler (Koller? un criminal odios - n.n.), loctiitor al sefului Directiei productie din
DLCM, afirma: "Au fost trimisi oameni in varsta/sau, cum au fost cazuri, cu picior de
lemn sau anchilozati la brat" (cf. notei strict secrete a CSS din 17.03.1968 privind
regimul de detentie din fostele colonii de munca Salcia, Cernavoda si Capul Midia in
perioada anilor 1952-1953"). Aceste "explicatii" si "justificari" nu pot insa lamuri
schingiuirile in masa, infometarea cronica, cruzimile infioratoare, grozaviile care pot
fi sintetizate intr-un singur cuvant: GENOCID.
"Crime prin torturi, profanare de cadavre, exterminare"
Primele indicii despre o stare anormala de lucruri in centrul Salcia si in
lagarele satelit (Bandoiu, Stramba, Stoienesti) s-au produs la 24 sept. 1952 cand
Procuratura raionului Macin a fost sesizata in legatura cu faptul ca "sunt prea multe
decese in randul detinutilor" (ca si cand ar fi existat un "normativ" al deceselor!)
Procurorii de la nivelul raional "au efectuat cercetari la fata locului dar nu au stabilit
probleme deosebite in afara faptului ca detinutii nu primeau tigari si carti postale".
Putem citi printre randurile "Documentarului" pe care l-am notat conventional D-1"
ca procurorilor le-a fost frica sa dea curs primelor constatari. A trebuit ca ecoul
faptelor sa ajunga la Procuratura Generala si sefii acesteia sa ordone – desi de sus
in jos – Procuraturii regiunii Galati sa intreprinda cercetari. (In opinia noastra este
vorba de un veritabil razboi intre Procuratura Generala si Securitate; din pacate,
spatiul tipografic nu ne permite sa dezvoltam acest subiect deosebit de interesant
pentru istoria perioadei in discutie). Cert este ca investigatiile au fost preluate de
Procuratura militara pentru unitatile MAI care, prin rechizitoriul nr. 7/27.02/1954, a
trimis in fata Tribunalului Militar un grup de 21 cadre ale DGLCM-MAI impreuna cu
14 detinuti sefi de brigada. Cei 35 sunt componentii lotului SALCIA. (Cf. D-1,
redactat de col. Filomon Ardeleanu, membru al CSS, seful Directiei de Anchete
Penale, fost procuror militar cu o contributie deosebita in stabilirea vinovitiei
inculpatilor, anchetator penal de Securitate mr. Mircea Onea, asistent de specialitate
mr. Gheorghe Bratu si contrasemnat de Ion Stanescu, presedin-tele CSS). Lotul a
fost compus din: lt. maj. Ion Pavel, fost comandant al lagarului, Ion Popa, Petre
Manciulea, Ioan Carliga, Ilinca Tudor, Mihai Tudoreanu, Gusoiu Nicolae – ofiteri, si
subofiteri Aurel Bo-joaga, Limbau Gheorghe, Marin Dobre, Costica Simionescu,
Gheorghe Moro-sanu, Constantin Visan, Gheorghe Bucoveanu, Jean Spirea, Mihai
Sofronie, Petre Cordos, Dimitru Enache, Nicolae Ghetau, Ion V. Popa. Moise Vasile;
acuzatii brigadieri au fost: Constantin Olaru, Ioan Croitoru, Gheorghe Chiforescu,
Petre Constantinescu, Dumitru Dumitru, Tudor Prunescu, Gheorghe Grigoras,
Popovici Valerian, Vasile Scripcaru, Gheorghe Iliescu si Gheorghe Radulescu. In
sarcina lor au fost retinute gravele infraciuni de "instigare la omor prin torturi urmate
de executare, crima de omor prin torturi, abuz in serviciu, profanare de cadavre,
vatamare grava a integritatii corporale" (cf. D-1).
Documentul sintetizeaza astfel crimele comise de acuzati: "fara nici o
justificare, multi detinuti au fost loviti cu ranga de fier, cazmaua, lopata, cravasa, unii
dintre ei murind in urma traumatismelor, altii ramanand schilozi pentru toata viata;
asasinarea prin impuscare; interzicerea tratamentului medical detinutilor bolnavi si
scoaterea fortata la munca impotriva prescriptiilor medicale, fapt soldat cu moartea
unora; introducerea detinutilor in carcere descoperite iarna, dezbracati sau chiar in
pielea goala, obligarea detinutilor iarna de a intra in apa pana la brau ca sa taie stuf
si papura; alergarea detinutilor calare si calcarea lor in copitele cailor; scoaterea
detinutilor la lucru dezbracati, iarna, pe digul in constructie si pedepsirea unora de a
sta pana la pranz in apa inghetata; legarea unor detinuti de maini si tinerea lor in
pielea goala vara, zi si noapte pentru a fi muscati de tantari; profanarea cadavrelor
detinutilor; ingroparea unor detinuti de vii in pamant.
Ca urmare a unor asemenea cruzimi, in perioada iunie 1952 – martie 1953, un
numar de 63 detinuti au decedat iar altii s-au ales cu invaliditati corporale pentru
intreaga viata"/
Dintre cei 63, noua aveau 22-30 de ani, iar 19 – intre 50-60 ani. Cea mai
mare condamnare – 8 ani ("sabotaj"); cea mai mica – 30 (treizeci) de zile – Dache
Nicolae , 56 ani, inchis pentru "nepredarea cotelor". Majoritatea condamnatilor se
inscriu intre 6 luni si 3 ani, iar 7 (sapte) dintre decedati erau depusi preventiv, nefiind
condamnati.
"Brigadierul i-a pus carbuni aprinsi pe talpa"
Dintre sutele de pagini de marturii, reproducem, in primul rand, cateva dintre
cele apartinand inculpatilor (care, in fata procurorilor militari, s-au "turnat" copios
reciproc, sperand, fiecare, sa-si diminueze vinovatia). "In ianuarie 1953, a venit la
sectia Stramba col. Coler stefan, impreuna cu loctiitorul politic Szabo si cpt.
Dumitrescu – seara, dupa orele 9, a dat alarma scotand 300 detinuti in camasa.
izmene, desculti si in capul gol, tinandu-i in curtea coloniei o ora si ceva, culcati pe
burta, inconjurati de securitate. Dupa acest «exercitiu», a doua zi am avut 50 de
detinuti bolnavi, care nu au putut iesi la lucru" (slt. Ioan Catliga, aprilie 1953). "Lt.
Manciulea Petre a ales in fata mea cca 30-40 de detinuti si a inceput sa-i bata cu
pumnii si picioarele aratandu-mi ca asa trebuie sa fac si eu pentru a face treaba cu
ei. L-a batut asa de rau pe unul, lovindu-l in inima cu pumnul de a inceput sa se
zbata la pamant, facand spume la gura si tremurand." (idem, 6.04.’53).
"Eu am gasit in carcera 4 detinuti bagati de slt. Carliga: doi in picioare si doi cu
capul in jos. Toti detinutii aveau fiare pe picioare. Barladeanu a fost introdus in
carcera cu capul in jos. L-au scos afara si peste doua ore a murit" (sergent Ghetan
Nicolae, 17.06.2953). Alte marturii: "Lt. maj. Pavel I. a luat in primire doi detinuti in
biroul grefa si cand au fost scosi s-a observat ca erau batuti grav. Din biroul grefa au
fost introdusi intr-o camera alaturi de grajd, unde au fost luati din nou la bataie in
mod barbar cu o curea de ventilator pana si-au facut nevoile pe ei" (militian Fetea
Florian, 21.04.1955). "In timpul cand conduceam brigada a 8-a, multi detinuti erau
scosi la munca in picioarele goale, fara bocanci, fiindca bocancii de la magazie erau
mici si nu le incapea, datorita carui faptu multi detinuti au degerat la picioare. In
calitatea mea de brigadier, in mai multe randuri am dezbracat pe unii detinuti care
nu indeplineau norma si ii lasam o zi, doua, chiar mai mult, aceasta la sfarsitul lunii
decembrie-ianuarie din care cauza unii detinuti au degerat. Am facut acest lucru din
ordinul administratiei, d-lui comandant" (brigadier Constantinescu Valerian,
5.02.’53).
"Prin luna ianuarie 1953, am fost batut cu parul de dl. lt. Popa pentru faptul ca
nu puteam munci si nu puteam merge in pas alergator cu targa. Cumnatul meu
Lunca Dionisie, intr-o seara din luna ianuarie 1953 a fost batut de lt. Pop cu parul si
apoi a ordonat brigadierului Popovici (detinut) sa-l bata pana il va omori. Dupa ce l-a
batut, l-a bagat in carcera in pielea goala iar a doua zi dimineata l-a scos mort din
carcera" (detinut Radulescu Andrei; Dionisie Lunca, in varsta de 21 ani, muncitor,
era condamnat la 1 an inchisoare corectionala). "Dupa ce a venit la Spirea Jean
(subofiter – n.n.), acesta a inceput sa-l bata. Detinutul Campeanu atunci s-a ferit dar
nu l-a nimerit. Campeanu de frica s-a oprit si Spirea Jean a continuat sa-l bata.
Detinutul a pornit din nou indepartandu-se si Spirea a tras un cartus care l-a lovit pe
detinut in gat. Lt. maj. Pavel mi-a interzis sa mai continui tratamentul detinutului
Campeanu cu penicilina. Daca i se facea tratament si era transportat la Braila
pentru interventie chirurgicala, cred ca putea fi salvat" (medic detinut Rizeanu
Nicolae; Campeanu Ion, depus cu mandat preventiv, avea 24 ani).
"Am vazut cadavre de detinuti aduse de la Bandoiu si Stramba, aruncate in
curte sau, tinute in carute cate doua-trei zile, cu nasurile si urechile mancate de
sobolani" (detinut Dinca Jean, 24.01.1955). "Intrucat in acea zi au fost mai multi
morti, (brigadierul) Prunescu, pentru a-i putea identifica le-a pus cartonase in gura
pe care le scria numele. Detinutul Lazar a fost adus la Salcia cu un asemenea
carton pus in gura, care i-a fost deschisa cu un topor, dintii din maxilarul superior
fiindu-i complet rupti. Brigadierul Grigoras l-a batut, si l-a pus pe o targa in care
batuse piroane de fier. Cand l-a adus la infirmerie mort, de la sectia Bandoiu, corpul
lui Georgescu Sotir era in intregime perforat" (detinut Leoveanu Vasile, 10.06.’53).
"In zilele de 21-22 ianuarie, am lucrat la punctul numit «Gasca». Aici detinutul
Aron a fost batut in continuare de detinutul brigadier Scripcaru care impreuna cu
militianul Covrig l-au bagat in apa spargand gheata. De asemenea Scripcaru l-a
batut cu ciomagul incat detinutul Aron a cazut in nesimtire. A doua zi, detinutul Aron
nu a mai putut vorbi si a ramas in colonie. Fiind internat in infirmerie, detinutul Aron
a decedat in urma celor aratate mai sus" (detinut Petre Ivan, 22.02.1953).
"In decembrie 1952 am fost de fata la scena care a cauzat moartea detinutului
Stroescu (...). Dl.sef de escorta Visan a ordonat brigadierului Iliescu (detinut) sa-l
lege cu mainile la spate si sa-l aseze pe zapada, dupa cum dl.sef Visan practica
aceasta cu mai multi detinuti ca Sterea Ioan, Samoila Samoilescu, Coner Achim si
altii la care nu le retin numele (...). Circa dupa o jumatate de ora brigadierul Iliescu
s-a dus si a dezlegat pe Stroescu care deja nu se mai putea scula, i-a pus cativa
carbuni aprinsi pe talpa nedandu-i-se voie sa intre in baraca (...) La luarea in primire
a noului sef de escorta, detinutul Stroescu era inca in viata dar numai dupa cateva
minute el a si murit" (detinut Fieraru Teodor, 11.02.53).
"Mentionez ca am vizut personal un detinut, adus de la Bandoiu la Salcia,
fara nas si urechi. Mi s-a spus ca a fost introdus in carcera de catre locot.Popa chiar
mort pe considerentul ca, atat cat a trait nu a fost in carcera" (marturia medicului
detinut Rizeanu Nicolae). Au existat cazuri de detinuti ingropati pana la brau si lasati
asa cate o jumatate de zi, in soare.
"Noi nu ne-am pierdut increderea in partid"
Prin sentinta nr.1082/1955, Tribunalul Militar i-a condamnat pe membrii "lotului
Salcia" astfel: pe ofiterii Pavel Ion, Popa Ion, Manciulea Petre si subofiterul Spirea
Jean – la munca silnica pe viata; aceeasi pedeapsa au primit-o si brigadierii Olaru
Constantin, Prunescu Tudor si Grigoras Gheorghe. Ceilalti ofiteri, subofiteri si
brigadieri (25 in total) au fost condamnati la pedepse variind intre 25 ani m.s. si 5 ani
m.s. Sentinta a fost validata prin Decizia nr.180/1955 a Tribunalului Suprem. Pentru
executarea pedepselor, condamnatii au fost trimisi la penitenciarele Jilava, Craiova,
Ocnele Mari si Gherla. Ministru de Interne in perioada cand au fost comise
atrocitatile, Pavel stefan (care "a dovedit fata de cele petrecute in colonia Salcia,
precum si in alte colonii de munca fermitate si exigenta, dispunand masuri
corespunzatoare" –cf.D-1), intra in conflict cu seful Securitatii, Alexandru Draghici.
Dupa reunirea celor doua institutii sub comanda lui Draghici, MAI adreseaza
Presedintelui Consiliului de Ministri nota nr.0147233/5.06.1957 in care se arata,
intre altele, ca fostii ofiteri si subofiteri "cand au savarsit faptele ce li se imputa nu au
facut acest lucru cu intentia de a primejdui securitatea statului (...) In ce priveste
situatia de fapt, condamnatii recunosc in memoriile lor ca au lovit uneori pe detinutii
ce-i aveau sub paza insa nu recunosc ca aceste lovituri au avut ca urmare moartea
sau vatamarea integritatii corporale a celor in cauza". Cum lagarele erau
subordonate Securitatii, Draghici a facut tot ce i-a stat in putinta pentru a-i elibera pe
criminalii condamnati. Intai au fost stransi toti la Ocnele Mari, de unde au trimis
peste tot memorii (intr-unul se spune ca detinutul semnatar nu s-a gandit ca ar face
ceva rau ci ca doar a aplicat glorioasa invatatura a lui Lenin si Stalin!). Tortionarul
Liviu Borcea, criminal infiorator, fost comandant al lagarului de la Capul Midia, scria:
"Noi nu ne-am pierdut increderea in partid, desi suntem in situatia aceasta". "Acest
lucru a frapat foarte mult si tov.Draghici a dat ordin sa luam un memoriu si sa-l
ducem la minister, lucru care s-a intamplat (...) S-a mers pe o cale de proiect de
decret. Decretul a mers la semnat si dupa aceea astia au iesit din inchisoare ca eroi,
ca au suferit degeaba, si au fost repusi in drepturi, li s-au dat grade si unii chiar
incadrati in MAI. A fost un decret care nu s-a publicat niciodata. Nu s-a facut
revizuirea procesului cu militienii pentru ca se arata realitatea (din stenograma
declaratiei col.(r) Ilie Badica data la 18.03.1968, in fata comisiei de partid), Draghici
"a recurs la rezolvarea cazului prin clementa si aceasta prin eludarea legii. Astfel s-
a propus si s-a obtinut decretul de gratiere nr.403/22.08.1957 (...) care, in fond, a
avut efectele unei amnistii intrucat s-a dispus nu numai gratierea pedepsei ci si
stingerea incriminarii, ceea ce este fara precedent atat ca procedura cat si ca
rezolvare a altor cazuri. Dupa absolvirea de pedeapsa si stergerea incriminarii, prin
ordin al Ministrului, toti cei 21 de ofiteri si subofiteri fosti condamnati au fost
reincadrati in MAI in unitati ale DGLCM. Prin decret al Prezidiului MAN din
30.04.1959 acestor cadre li s-a acordat vechime neintrerupta in MAI pe toata durata
detentiei, li s-a dat dreptul la sporul de vechime MAI iar conducerea ministerului la
reincadrare le-a acordat cate o suma de bani echivalenta cu salariul pe trei luni (si)
cate o luna concediu la casele de odihna MAI »pentru refacerea starii fizice« (...).
Ulterior, la propunerea ministrului au fost gratiati si cei 10 (de fapt 11) brigadieri
detinuti condamnati in procesul Salcia pe motivul ca, din moment ce ofiterii au fost
gratiati, se impune aceeasi clementa si pentru ei" (cf.D-1).
Et in "Arcadia" ego...
Cum de au fost posibile atrocitatile de la Salcia, din lagarele canalului, din
inchisori? Asa cum au fost posibile si grozaviile de la Auschwitz, Treblinka Vorkuta,
Oranki... Ele tin de esenta statului totalitar in care viata individului-sclav al regimului,
un cetatean nu inseamna nimic. "Cadrele MAI" au fost indoctrinate in "scoli" in care
instinctele primare ale unor insi primitivi, aproape analfabeti, culesi din drojdia
oraselor si puturosii satelor (adica "elemente cu origine sociala sanatoasa"),
aproape fara exceptie alcoolici au fost atatate paroxistic. La Salcia, in 1952-1953, nu
erau detinuti politici ca la Aiud sau Sighet, de pilda, dar taranii care nu si-au achitat
cotele fiindca nu mai aveau de unde da grane au fost asimilati "dusmanului de
clasa". Inca de la instaurarea ciumei bolsevice in tara, vechile norme ale regimului
de detentie au fost abolite, bataia fiind generalizata, fapt cunoscut si tolerat inclusiv
de "conducerea superioara de partid". Brigadierii au fost alesi, de preferinta, dintre
cei veniti de la Canal; condamnatii le-au dat mana libera, spunandu-le ca "pot sa
vina cu morti pe targa dar nu cu norma nefacuta" de la munca. Procesul "Salcia" nu
a dus la interzicerea maltratarilor. Dimpotriva, invatarea tehnicilor de a bate a
devenit obiect principal in "programa" scolii de la Jilava, fapt pe care semnatarul
acestor randuri l-a simtit pe pielea lui: "...Intr-o zi ne-am dus pe terenul scolii de
caralii,unde am dat peste flacai cu ochi rai, indoctrinati, animalizati, asezati pe doua
randuri printre care au fost pusi sa trecem, intr-o ploaie de pumni, lovituri cu muchia
palmei dupa ceafa – era un soi de snobism, ajunsesera la »karate« – si suturi cu
cizme in cur si la turloaie, dupa ce fuseseram perchezitionati. Din satele din jurul
Jilavei si din pegra mahalalei bucurestene au fost recrutati si scoliti sute de tineri
fara pamant dar si dispretuitori de lucrul gliei, zurbagii si puturosi, ori muncitori
utecisti, slab calificati, latrai ai organizatiei.
Dintre caralii de atunci multi au ajuns in Insula Mare a Brailei, la Periprava, la
Poarta Alba, la Peninsula. Sunt o specie aparte de oameni, mai hoti decat hotii, cel
putin furtul este meseria astora din urma. si mai cinici decat ei..." (Al. Mihalcea –
"Uranus-Gherla, via Salcia", Constanta, ed.Ex Ponto 2005). In luna august a anului
de gratie 1959 plecam la Salcia, unde in crunta iarna 59/60 aveam sa cunosc ce
inseamna iadul pe pamant.

Între două lumi…

„Tătă lumea din pușcărie știa că Ciolpan, călăul, nu-l putea pune în gerunți.”
(Badea Pătru Mihnea din Valea Izei, despre Ilie Lazăr)

Centenarul Primului Război Mondial readuce în atenția spațiului public un

eveniment care, prin consecințele sale, a schimbat definitiv paradigma societății
europene. Fără îndoială, Marele Război a fost punctul de plecare al tuturor
nenorocirilor sângerosului secolul XX: ideologiile totalitare (fascismul și
comunismul), al Doilea Război Mondial, Războiul Rece.
Evenimentele din perioada 1939-1989 au ocultat cumva procesul de analiză și
reflecție asupra Marelui Război, captând atenția publicului și specialiștilor. Pare că
acum momentul centenarului deschide calea spre o nouă privire și o nouă
reinterpretare a Primului Război Mondial, dar mai ales spre recuperarea sa.
„Nu sunt vremile sub cârma omului, ci bietul om sub cârma vremii”, spunea
cronicarul atras în siajul fatalismului mioritic și dornic să constate fragilitatea omului
în raport cu o istorie deseori nemiloasă, care devorează mai tot timpul individul, fie
că acesta este un simplu figurant sau un actor important. Pare că generația născută
între 1870 și 1900, denumită paradoxal generația „La Belle Epoque”, a stat sub
semnul acesta al vremurilor, iar totul a pornit de la evenimentul fondator al secolului
XX, Primul Război Mondial. Cum s-a reflectat acesta asupra destinului colectiv și
individual? Cum putem recupera memoria Marelui Război și ce lecții vom învăța noi,
cei de astăzi? Iată câteva întrebări care-și pot găsi răspunsul în istoria unui om
remarcabil prin faptele și trăirile sale.
Ilie Lazăr (1895-1976) este un om al istoriei, peste care a trecut tăvălugul
secolului XX: Marele Război, democrația balcanică interbelică atât de idealizată
astăzi, dictaturile carlistă, antonesciană, comunistă, fiecare cu propriile forme de
represiune. Figura și faptele sale, martelate de regimul totalitar comunist, merită
astăzi, cu prilejul Centenarului Marelui Război, să fie recuperate și așezate cu
cinstea cuvenită în cărțile de istorie și în memoria colectivă.
Maramureșeanul Ilie Lazăr, după cum ne relatează în Amintirile sale apărute
postum în colecția „Biblioteca Sighet” a Fundației Academia Civică (2000), s-a aflat
în 1914 în situația milioanelor de europeni smulși din matca vieții lor tihnite și
aruncați în vâltoarea Marelui Război. Alături de alți 650 000 de transilvăneni, a fost
încorporat în armata chezaro-crăiască, „armata fără suflet”, cum avea să fie numit
acest amalgam de naționalități care luptau pentru scopuri și idealuri care nu erau ale
lor. Ofițerul Ilie Lazăr, un tânăr impunător prin statură și voce, este un personaj
incomod, pentru care identitatea românească este mai presus de regulamentele
armatei imperiale.
În scurtul timp petrecut la Școala Pregătitoare pentru Ofițerii Rezerviști, Ilie
Lazăr interacționează cu un personaj care, peste ani, avea să devină primul șef al
guvernului comunist impus cu forța de baionetele lui Stalin: Petru Groza. Portretul
acestuia nu este unul măgulitor: un individ care, prin obscure aranjamente de culise,
reușește să nu fie trimis pe front ca toți ceilalți colegi români. În 1972, la o mare
distanță de timp, Lazăr avea să consemneze cu amărăciune și ironie în
manuscrisul Amintirilor sale episodul în care l-a avut în grijă pe Groza: „Sunt convins
că sub tutela mea i-a mers mai bine lui Petru Groza decât mie sub regimul lui”.
Experiența frontului este dură, iar în luptele din Bucovina și Galiția împotriva
rușilor este rănit, fiind pe punctul de a-și pierde un picior. Războiul lui Ilie Lazăr este
unul absurd, în care, așa cum mărturisește, românii ardeleni sunt tratați rău de
ofițerii maghiari, marginalizați și deplasați după 1916 cât mai departe de granița cu
România pentru a nu dezerta. Și totuși, acest lucru se întâmplă.
În septembrie 1918, aflat în Ucraina împreună cu soldații săi, maramureșeanul
dezertează și intră în Cernăuțiul aflat într-o continuă fierbere datorită bandelor de
ucraineni ce terorizau orașul. Aici colaborează cu Sextil Pușcariu la preluarea
orașului, asigurând stabilitatea până la intrarea Armatei Române. Ilie Lazăr rămâne
în istoria acelor timpuri cu memorabila faptă de a fi omul care a arborat după 174 de
ani steagul românesc pe clădirea primăriei.
Finalul fericit pentru români al anului 1918 îl aduce pe eroul nostru în postura
de a fi participant în delegația Maramureșului la Adunarea de la Alba Iulia din 1
Decembrie, apoi de a face parte din delegația Ardealului care a dus actul unirii la
București. Cu această ocazie, el are o audiență la Ion I.C. Brătianu, unde îi prezintă
situația din Maramureș, cerându-i sprijinul armatei pentru a stopa jafurile bandelor
de ucraineni asupra zonei.
Contribuția lui Ilie Lazăr la lupta pentru Marea Unire și rolul său important îl
califică fără îndoială ca o personalitate ce trebuie redescoperită și revalorizată, în
contextul anului 2018, dar și în cel al anilor care vor veni. Viața sa continuă cu o
puternică implicare în activitatea politică a Partidului Național Român din
Transilvania, apoi în cea a PNȚ, fiind un apropiat al lui Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-
Voievod și devenind el însuși, la un moment dat, unul dintre liderii partidului.
„Cei 22 de ani de România Mare se pot caracteriza ca lupta pentru
desființarea tradiției și a omeniei.” Așa descrie Ilie Lazăr atmosfera din viața politică
interbelică, atât de idealizată astăzi de unii. Om educat și spirit liber, el asistă la
tentațiile și derapajele societății românești spre totalitarism. Instaurarea dictaturii
carliste, apoi a regimului legionar și a celui de dictatură militară antonesciană nu-i
rămân indiferente; el protestează și luptă din răsputeri în fața totalitarismului și a
absurdului său. Lazăr are curajul de a salva evrei din ghearele morții, fapt care,
peste timp, avea să-i aducă recunoștința acestora. Trebuie spus că, în 1974, Ilie
Lazăr, un artizan al României Mari, al Marii Uniri, nu primea nici o pensie de la statul
comunist român. Statul Israel i-a oferit însă o pensie de 400 de lei. Era o modestă
recunoaștere a faptului că, uneori, binele este răsplătit cu bine.
În a doua parte a vieții, Ilie Lazăr avea să fie condamnat de adversarii săi:
Carol al II-lea îl trimite trei luni la mânăstirea Turnu, iar Antonescu, în lagărul de la
Târgu-Jiu. După câțiva ani, odată cu sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial,
avea să înceapă ultima și cea mai grea experiență a sa: temnițele „lumii noi”.
Contrarevoluționar în democrația populară
Înființată în august 1948 prin Decretul nr. 221, Direcțiunea Generală a
Securității Poporului devine principalul apărător și răspunzător în fața poporului
„pentru apărarea cuceririlor democratice și asigurarea securității Republicii Populare
Române contra uneltirilor dușmanilor din interior și exterior”, un imens și eficient
organism de control și represiune menit să reașeze România în noile tipare ale
dictaturii proletariatului. Aflat într-o permanentă desăvârșire, acest instrument al
represiunii guvernamentale capătă mai multe titulaturi și forme de organizare, în
special în perioada dintre 1948, anul înființării sale, până la decretele ce au vizat
eliberarea deținuților condamnați din motive politice (767/1963, 176 și 411/1964).
Totul cu scopul de a da îndeletnicire organelor de securitate, „singurele abilitate a
instrumenta infracțiunile ce primejduiesc regimul democratic și securitatea
poporului”, și uriașului sistem carceral creat.
Ilie Lazăr, Iuliu Maniu, episcopul greco-catolic Iuliu Hossu, Ion Mihalache,
Gheorghe I. Brătianu, Ghiță Popp, Pantelimon Halippa și Ion Flueraş sunt doar o
parte dintre cei care și-au asociat numele cu momentul de la 1918, făcând posibil
marele vis al românilor, Marea Unire, și care, mai apoi, în democrația populară, au
pierit sau și-au împuținat viața în temnițele comuniste.
Arestat în anul 1946 sub acuzația de trădare și eliberat ulterior, Ilie Lazăr cade
victimă, alături de alți 11 membri ai Partidului Național Țărănesc, înscenării de la
Tămădău. În ziua de 14 iulie 1947, este arestat și depus la Securitate, apoi mutat la
Școala de Război, unde, în ziua de 11 noiembrie 1947, este condamnat de
Tribunalul Militar Reg. II din București la 12 ani de temniță grea, cinci ani de
degradare civică, confiscarea totală a averii și plata a 50 000 de lei reprezentând
cheltuieli de judecată, în „Lotul Maniu”, pentru complot de trădare și încercare de
trecere frauduloasă a frontierei.
În urma procesului, în ziua de 14 noiembrie, împreună cu o parte dintre cei
condamnați în același proces, este transferat la Penitenciarul Galați, unde,
conform Dicționarului penitenciarelor din România Comunistă. 1945-1967,
coordonat de Andrei Muraru (Editura Polirom, Iași, 2008), au fost închiși sub un
regim discriminatoriu și lipsiți de cele mai elementare drepturi prevăzute de
regulament (vorbitor, corespondență, pachet), fapt pentru care Ilie Lazăr a devenit
unul dintre cei mai frecvenți protestatari împotriva abuzurilor îndreptate asupra lor,
atrăgându-și nenumărate pedepse (vezi Andrea Dobeș, Ilie Lazăr. Consecvența
unui ideal politic, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2006).
Pe 16 august 1951, alături de Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Victor Rădulescu-
Pogoneanu, Nicolae Carandino și alții, Ilie Lazăr ajunge în Penitenciarul Sighet. Aici,
sub regimul de teroare și exterminare al lui Vasile Ciolpan (1950-1955), și-au aflat
sfârșitul 53 de deținuți politici, dintr-un total de aproximativ 200 (vezi Andrea Dobeş,
Ioan Ciupea, „Decapitarea elitelor. Metode, mijloace, mod de acțiune”, în Alexandru
Raţ iu et al., Memoria închisorii Sighet, ediţ ia a II-a, Fundaţ ia Academia Civică,
Bucureşti, 2003, pp. 227-237), printre care Iuliu Maniu (februarie 1953), Constantin
I.C. Brătianu (mai 1950), Gheorghe I. Brătianu (aprilie 1953), Constantin Argetoianu
(februarie 1955), Mihail Manoilescu (decembrie 1950), episcopul greco-catolic de
Oradea Valeriu Traian Frențiu (iulie 1952).
În septembrie 1953 ajunge din nou la București, în arestul Ministerului de
Interne, unde rămâne până în martie 1955, perioadă în care este în permanență
anchetat și de unde, împreună cu supraviețuitorii din „Lotul Maniu”, este adus la
Râmnicu Sărat.
Închisoarea tăcerii
În iulie 1956, Ilie Lazăr ajunge la Penitenciarul Râmnicu Sărat, închisoare cu
un regim de detenție de maximă severitate. Până la părăsirea acestuia, în anul
1959, îl are comandant pe Alexandru Vișinescu, cel care, în urma unui denunț
formulat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului
Românesc la data de 01.08.2013, se află în prezent la Penitenciarul Jilava, fiind
condamnat la 20 de ani de închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tratamente
neomenoase (infracțiune contra omenirii) în formă continuată.
La Râmnicu Sărat, programul zilnic începea la ora 5.00 și se încheia la ora
22.00, timp în care deținuții erau obligați, sub o strictă supraveghere, să stea fie pe
taburetul de 30 de centimetri din celulă, fie în picioare, cu fața spre vizetă, fiindu-le
total interzisă sprijinirea sau așezarea pe pat.
Dar, dincolo de acestea, Râmnicu Sărat a întruchipat forma extremă a izolării
de pe întreaga hartă a gulagului românesc. În cele 35 de monocelule ale
penitenciarului, foamea, frigul, dar mai ales izolarea secerau, în liniște, vieți. Printre
bătăi firave în ziduri, se auzeau din când în când voci disperate, care își strigau
suferința. Două dintre cele mai auzite au fost cea a lui Ion Mihalache, fondator și
președinte al Partidului Țărănesc, vicepreședinte al Partidului Național-Țărănesc,
decedat în închisoare în martie 1963, și cea a lui Ilie Lazăr.
Aceste acte de curaj i-au adus lui Ilie Lazăr din partea administrației
penitenciarului nenumărate „rapoarte” ce au atras după ele multe zile de izolare și
suprimarea puținelor drepturi pe care le avea. Într-o „adeverință de caracterizare”
întocmită de către Alexandru Vișinescu, acesta nota despre Ilie Lazăr: „În tot acest
timp, a fost sancționat cu un total de 70 zile de izolare, dintre care 7 cu aplicarea
lanțurilor la picioare” și că „pe tot timpul reținerii în penitenciar, a avut o comportare
dușmănoasă față de personalul unității, cu insulte și amenințări, urmărind să-i
intimideze prin trecutul său, cu scopul de a-și ușura regimul” (ACNSAS, Fond Penal,
dosar 213, vol. 88, f. 36). Cu aceste recomandări, după aproape patru ani petrecuți
în „Închisoarea tăcerii” și încă opt în regimul concentraționar românesc, aflat la
expirarea pedepsei, Ilie Lazăr semnează declarația-tip prin care deținuților li se
punea în vedere că la trecerea lor în libertate nu aveau voie să divulge nimic legat
de ceea ce au văzut și auzit în locurile de deținere și de persoanele încarcerate.
Între două lumi
În anul 1950, în cadrul Ministerului Afacerilor Interne se creează Direcția
Unităților de Muncă. Conform declarației colonelului Ilie M. Bădică, primul şef al
Direcţ iei, aceasta „se ocupa cu deţ inerea şi trierea la diferite munci a celor arestaţ i
de organele MAI, fără să fi fost judecaţ i sau condamnaţ i, ci numai în baza unei
decizii a Ministerului de Interne, care îşi arogase dreptul de a deţ ine diferite
elemente duşmănoase o perioadă de până la 5 ani” (cf. ACNSAS, fond
Documentar, dosar nr. 54, vol. 3, f. 60). Această nouă formă de deținere avea
numele de „internare administrativă”. În urma unei astfel de decizii, lui Ilie Lazăr „i s-
a fixat loc de muncă” pentru 72 de luni. Astfel, în loc să fie pus în libertate, în iulie
1959 ajunge la Colonia Culmea, una dintre „unitățile de muncă” aflate de-a lungul
Canalului Dunăre – Marea Neagră, luând contact cu o nouă formă de reeducare:
prin muncă forțată. Aşa-numitele unități nu erau altceva decât lagăre de muncă
forțată, în care alimentația, norma și condițiile de muncă și de locuit, precum și
bătaia, tortura, lipsa tratamentului medical au avut rolul de a extermina mii de
deținuți politici (vezi Dan Mihai Țălnaru, „Periprava, o succesiune de morți
paralele”, Observator cultural, nr. 696, octombrie 2013).
În aprilie 1960, Ilie Lazăr este transferat la unul dintre cele mai grele lagăre de
muncă forțată, Formațiunea 0830 Periprava, aflată în Delta Dunării, pe grindul
Letea, la 30 de kilometri de vărsarea brațului Chilia în Marea Neagră. Aici, la
comanda lagărului, începând cu octombrie 1960 și până în septembrie 1963, s-a
aflat maiorul Ion Ficior, rămas în amintirea deținuților drept un om de o severitate și
o cruzime deosebite. Astăzi, colonelul (r.) Ioan Ficior a fost condamnat în primă
instanță la pedeapsa de 20 de ani de închisoare, pentru infracțiunea de tratamente
neomenoase, fiind trimis în judecată în data de 18 august 2014, în urma unui denunț
formulat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului
Românesc.
La Periprava, stuful și porumbul primeau mai multă atenție decât deținuții.
Condițiile în care aceștia munceau, normele aberante în raport cu starea lor, lipsa
hranei, a apei potabile, a medicamentelor și a asistenței medicale,
supraaglomerarea din barăci, frigul și căldura excesivă, pedepsele, bătaia și relele
tratamente menite să ducă la distrugerea lor fizică au făcut ca, în anii în care la
conducerea coloniei s-a aflat Ion Ficior (1958-1963), la Periprava să-și găsească
sfârșitul 103 deținuți contrarevoluționari.
În ziua de 9 mai 1964, după 17 ani petrecuți în temnițele și lagărele
comuniste, Ilie Lazăr a părăsit colonia de muncă de la Periprava, fiind eliberat.
Stabilit în Cluj-Napoca, a fost urmărit de Securitate până în ultima zi de viață. În
dosarele de urmărire informativă întocmite de fosta Securitate, numărul matricol din
perioada detenției, folosit în loc de nume, a fost preschimbat în „obiectivul Dinu”.
În loc de epilog
Prin aceste rânduri, dorința noastră a fost aceea de a cinsti încă o dată
memoria acestui om al istoriei, un patriot român peste care a trecut tăvălugul
represiunii comuniste și, prin el, pe toți cei care au înfruntat nedreptățile și prigoana,
aruncați în închisori, în lagăre, în colonii de muncă sau, după anul 1964, în aziluri
psihiatrice. Credem că fiecare dintre noi este dator sieși, dar și societății și mai ales
tinerei generații să lupte împotriva ștergerii memoriei, oferindu-i adevărului o șansă
în plus, fie că noi sau familiile noastre poartă sau nu cu sine rănile trecutului.
Dan Mihai Țălnaru, Dorin Stănescu

Fost deținut în lagărul de la Periprava: "Mâncam porumb

crud și rădăcini de stuf"
Unul dintre supraviețuitorii coloniei de muncă de la lagărul Periprava,
Gheorghe Tomici, a declarat investigatorilor IICCMER că mâncarea era foarte
puțină și proastă, iar regimul de muncă era unul extenuant.
"La Periprava am fost întâmpinați de comandantul Ficior, care, sub diferite
pretexte, i-a pus pe gardieni să ne bată cu parul. Din cauza rațiilor foarte mici de hrană,
consumam porumb crud și rădăcini de stuf, iar apa de băut era adusă direct din
Dunăre. În perioada de detenție numeroși deținuți au decedat din cauza proastei
alimentații și a apei nepotabile, precum și a bătăilor zilnice", a declarat Gheorghe
Tomici reprezentaților Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria
Exilului Românesc (IICCMER).
Președintele executiv al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și
Memoria Exilului Românesc, Andrei Muraru, a declarat, miercuri, la o conferință de
presă, că foarte mulți foști deținuți care au fost intervievați au spus că, din cauza
condițiilor de viață, la Periprava mureau în fiecare zi unul sau doi deținuți.
 Ion Ficior, fostul comandant al lagărului, denumit în perioada comunistă colonie
de muncă, are la ora actuală 85 de ani, trăiește în București și are gradul de colonel în
rezervă.
Ioan Tranculov, condamnat la cinci ani de închisoare de Tribunalul Militar
Timișoara pentru trecerea frauduloasă a frontierei, este un alt supraviețuitor al lagărului
de la Periprava, unde a stat între anii 1961-1963. El povestește că în acea perioadă
comandantul coloniei era singurul care putea dispune măsuri de pedepsire a deținuților
politici.
Ioan Tranculov amintește despre izolare, unde deținuții erau hrăniți de-abia a
treia zi de la încarcerare și erau obligați să stea pe ciment, deoarece patul era ridicat
pe perete, își amintește despre bătaia cu parul și confirmă că rata mortalității era de
unul-doi deținuți pe zi.
IICCMER a anunțat miercuri că a depus plângere penală la Parchetul instanței
supreme împotriva fostului comandant al lagărului de la Periprava, Ioan Ficioru, pentru
acuzația de genocid.
Potrivit investigațiilor IICCMER, Ioan Ficior a impus și a întreținut un regim de
exterminare a deținuților politici aflați în executarea pedepselor în cadrul coloniei de
muncă Periprava, în perioada 1958-1963, în care 103 de persoane, condamnate politic,
și-au pierdut viața.

Actorul Mitică Popescu, închis 3 ani în lagărul de la

Periprava, își amintește Iadul prin care a trecut
Zilele trecute, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria
Exilului Românesc a depus la sediul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţ i e (PICCJ) un denunţ formulat împotriva colonelului în rezervă Ficior Iosif
Ioan, pentru săvârşirea infracţiunii de genocid. Colonelul se face vinovat de uciderea
şi torturarea a sute de români, căci, în perioada în care s-a aflat la conducerea
coloniei de muncă de la Periprava, deţinuţii politici au fost supuşi unui regim de
detenţie extrem de dur, fiind infometaţi şi bătuţi. Ba mai mult, sub şefia lui Ficior, 103
dintre cei încarceraţi şi-au dat aici ultima suflar e . Tardiva “vânătoare” de torţionari i-
a trezit amintiri de coşmar şi actorului Mitică Popescu care, la vârsta de doar 23 de
ani, a fost arestat pe motiv că a refuzat cu îndârjire să-şi toarne la Securitate câţiva
prieteni care plănuiseră să fugă în America.
Călăii n-au păţit nimic până acum
“Nu pricep de ce aceşti călăi, care au omorât sute de oameni, au fost lăsaţi în
pace mai bine de 50 de ani? Au trăit bine mersi până acum. Poate abia peste ani
vom afla cum au scăpat şi nu au fost traşi la răspundere”, ne-a declarat Mitică
Popescu. Amintirile din spatele gratiilor au fost atât de cumplite, încât până acum
artistul nu a dorit să deschidă în public Cutia Pandorei: “Am avut atunci coşmaruri.
De fapt, ani la rând am avut coşmaruri după iadul de la Periprava. Am trecut peste
ele cu greu, de unul singur”, şi-a continuat actorul povestirea, pentru Libertatea.
Mitică Popescu nu a apelat la un psiholog pentru a putea trece mai lesne
peste acea perioadă neagră a vieţii lui, convins fiind că nici un specialist nu va reuşi
să-i şteargă din minte cumpliţii ani: “Te descurci singur, că nu ai încotro, dacă vrei
să scapi de coşmaruri. De uitat n-am uitat perioada aceea. Nici dacă vreau, nu pot
să o uit de tot. Nu m-am senilizat ca să o pot şterge din memorie. Nu există o gumă
de şters care să te scape de aşa ceva”, ne-a mai dezvăluit maestrul, plin de tristeţe.
Trupul era carne vie din cauza ţânţarilor
Mitică Popescu a trecut, în perioada 1959-1962, prin cele mai grele puşcării
comuniste, Jilava, Periprava şi Salcia, în Balta Brăilei, unde el şi colegii săi de celulă
au fost trimişi la munci agricole şi la canalele de desecare de pe Dunăre. Artistul a
fost nevoit să bea apă direct din Dunăre, iar meniul lui zilnic consta într- un codru de
pâine veche şi o zeamă lungă de arpacaş. Iar trupul lui Mitică Popescu devenise
carne vie din cauza sutelor de ciupituri de ţânţari. În iadul închisorilor politice, Mitică
Popescu a cunoscut câţiva oameni de seamă, precum Alexandru Paleologu,
Alexandru Ivasiuc şi romancierul Ion Desideriu Sîrbu, pe care i-a mai revăzut
ulterior. Dar nici unul dintre ei nu a pomenit despre acea perioadă de coşmar. De
altfel, actorul a şi jucat într-o piesă scrisă de I.D. Sîrbu. Mitică Popescu ştie însă să
se bucure de viaţă. Ieri, maestrul a revenit în România după o vacanţă de o
săptămână petrecută în Italia. “Am fost în Toscana ca simplu turist. Acum, că sunt la
pensie, am tot timpul să mă plimb, să mă relaxez. Am suferit destul în tinereţe...”, ni
s-a confesat marele actor, care a scris istorie cu rolul Cocoşilă din filmul “Moromeţii”.

Mărturii din infernul de la Periprava. Florin Pavlovici, fost

deţinut politic: „Era un regim de exterminare!”
Florin Pavlovici, unul dintre supravieţuitorii coloniilor de muncă de la Periprava
şi de la Salcia, a povestit pentru ”Adevărul” calvarul trăit în închisorile comuniste.
Născut la 14 martie 1936 la Conceşti, Botoşani, într-o familie de învăţători,
Florin Pavlovici a absolvit, în 1958, Facultatea de Filosofie - secţia Ziaristică. Ar fi
trebuit să aibă parte de un viitor strălucit în profesia pe care şi-a ales-o, dar, în
februarie 1959, a fost arestat sub acuzaţia de „complot contrarevoluţionar”, iar
visurile i-au fost spulberate cu brutalitate. A fost condamnat de Tribunalul Militar
Bucureşti la cinci ani de închisoare pentru ”uneltire contra ordinii sociale”. A trecut
prin închisorile Jilava şi Gherla şi lagărele de muncă Salcia, Giurgeni, Periprava.
Florin Pavlovici rememoreaza bestialităţile cărora a trebuit să le facă faţă în lagăre.
Suferind şi încă marcat de ororile trăite în lagărul de muncă de la Periprava, fostul
deţinut politic are puterea să trateze totuşi cu umor şi o fină ironie calvarul prin care
a trecut în închisoare.
Periprava, lagărul morţii
„Adevărul”: Când aţi ajuns în lagărul de la Periprava? Florin Pavlovici: Am
ajuns mai târziu, în 1962. Primii deţinuţi politici au fost aduşi la Periprava în 1959.
Până atunci, acolo au fost numai deţinuţi de drept comun.
Erau numai deţinuţi condamnaţi sau şi arestaţi?
- Nu trebuia să fii condamnat ca să ajungi în închisoare, pe vremea aceea. Era
o formulă denumită administrativ. După ce erau arestaţi, oamenii erau duşi la canal,
la Periprava sau la alte lagăre, printr-o simplă hotărâre administrativă. Se şi numea
pedeapsă administrativă şi nu se măsura cu anii, ca în cazul pedepselor date prin
hotărâre judecătorească, ci cu lunile. Adică, nu erai condamnat la 5 ani, ci la 30 de
luni.
- Nu era acelaşi lucru?
 Sigur, într-o aritmetică elementară tot acolo ajungi. Au fost multe cazuri de
deţinuţi care au ispăşit 15-16 ani, măsuraţi în luni, de pedeapsă administrativă.
- Ce vă amintiţi de Periprava?
- Aici am stat destul de puţin, din mai ‘62, până în iulie ‚63. Ce pot să vă spun?
Era un regim cu adevărat de exterminare. Închisorii Periprava i se spunea colonie
de muncă, termenul lagăr nu era pe placul regimului, pentru că nu suna prea
socialist. Aici au murit foarte mulţi deţinuţi.
Împărţiţi în „hoţi” şi „bandiţi”
- În ce închisoare aţi stat cel mai mult?
- La Salcia, în Insula Mare a Brăilei, din ‘59, până în ‘62. De aici am păstrat şi
cele mai multe amintiri. Închisoare era celebră în lumea noastră a puşcăriaşilor
(zâmbeşte). Salcia era un centru de detenţie mai important, pentru că avea şi o
infirmerie, care nu era foarte dotată, dar putea să salveze viaţa celor bolnavi. Aici
îngrijeau, evident, medici deţinuţi.
- Câţi deţinuţi politici erau în acest lagăr când aţi ajuns aici?
- Eram acolo 1200 de deţinuţi politici. Într-o anexă a lagărului erau şi
aproximativ 100 de deţinuţi de drept comun, care se ocupau cu munci agricole şi cu
munci de interior. Foarte repede, au fost duşi de acolo de administraţie, de frică să
nu fie contaminaţi de noi. Ei erau numiţi hoţi, iar noi bandiţi. În mintea lor era o
deosebire fundamentală între aceşti termeni: cuvântul bandit avea conotaţie de
duşman al poporului.
Pedepsele ţineau de imaginaţia gardienilor
- Cum erau pedepsiţi deţinuţii? Se ştie că bătaia era cel mai răspândit mijloc
de reeducare pentru deţinuţii politici.
- Erau două tipuri de pedepse. Erau pedepsele aşa-zis regulamentare, cu
proces-verbal, pentru diverse abateri. Caraliul scria în procesul-verbal pentru 3-6
zile la izolator. Sau mai mult. Izolatorul era o cameră îngustă din beton, fără
ferestre, doar cu uşă. Cei de la izolator primeau ca hrană doar o felie de pâine la
două zile şi o cană cu apă. Administraţia considera că nu meritau mai mult...
- Aveaţi vreun pat sau un scaun?
- Nu era o cameră de odihnă, era o cameră de pedeapsă. Întrebarea
dumneavoastră este chiar jignitoare la adresa administraţiei...Nu te puteai aşeza nici
pe jos, pe ciment. Era foarte riscant, te puteai îmbolnăvi de la frig.
- Atunci când deţinuţii se îmbolnăveau, erau duşi la medic?
- Erau atât de mulţi bolnavi, încât la medic nu ajungeau decât cazurile foarte
grave. În noiembrie-decembrie 1959, au murit cam 60 de deţinuţi pe lună, din cauza
bolilor şi a condiţiilor inumane.
- Care era cel de-al doilea tip de pedepse?
- Al doilea tip de pedepse ţinea de imaginaţia gardienilor. Asta însemna bătăi
cu ciomege şi cozi de lopată. Dădeau unde nimereau, mai ales în cap. Era o bătaie
organizată.
- Pentru ce eraţi pedepsit cel mai des?
- Pedepsele erau date mai ales pentru neîndeplinirea normei la dig. Într-o
perioadă, venea în control de la centru, de la Ostrov, un căpitan, căruia nimeni nu i-
a ştiut numele. Era foarte tânăr. Scriitorul I.D. Sîrbu i-a găsit o formulă a lui
Topârceanu. Când apărea căpitanul pe creasta digului, I.D. Sîrbu spunea cu umor:
“frumos ca un locotenent...”, numai că era căpitan. Noi îi spuneam căpitanul “harşti”,
avea o vipuşcă improvizată cu care se lovea peste cizmă. Avea cizme frumoase, din
piele. Probabil că avea o ordonanţă care le lustruia. Iar dacă nu avea o ordonanţă,
găsea oricând printre bandiţi un lustragiu. Făcea controale la gropile de împrumut...
Gropile de “împrumut”
- Ce erau aceste gropi?
- Erau gropile din care scoteam pământul, îl încărcam în roabe şi îl duceam pe
dig. Construiam diguri, era o centură de diguri, care înconjura Balta Brăilei. Erau
cam 100.000 de hectare. Digurile au fost începute în 49’ de deţinuţii politici şi de
administrativi. Groapa era măsurată, pentru a vedea dacă ne facem norma. Iar
norma zilnică pentru fiecare deţinut era de 3,2 metri cubi. Este o cantitate uriaşă
chiar şi pentru cei hrăniţi bine şi obişnuiţi cu astfel de munci. Era greu de făcut
norma.
- Şi cum măsurau gropile?
- Măsurarea se făcea de către brigadieri. Deţinuţii erau organizaţi pe brigăzi. O
brigadă avea cam 40-50 de oameni şi era condusă tot de un deţinut, dar agreat de
gardieni.
- Erau şi deţinuţi agreaţi?
- Sigur, erau turnători. Erau nişte slugi. Pentru asta erau agreaţi. Foarte puţini
erau oneşti şi ajungeau brigadieri prin refuzul altora. Trebuiau să pună pe cineva.
- Revenind la gropi...
- Da, brigadierii măsurau gropile. Veneau dimineaţa, înainte de a începe
săpatul, şi puneau un martor în groapă. Adică un stâlp în pământ de care nu te
atingeai. Şi săpam de la stâlp în jos. Aşa se vedea cât pământ s-a scos din fiecare
groapă. Sigur, ulterior, am învăţat şi noi să falsificăm martorul. Ridicam stâlpul cu
10-15 centimetri... Numai aşa puteam să ne facem norma. Erau brigadieri care
ştiau, dar închideau ochii, pentru că în felul ăsta ieşeau şi ei bine. Raportau că s-a
îndeplinit norma.
Bătaia, ”o treabă ştiinţifică”
- Vorbeaţi de căpitanul “harşti”. De ce i se spunea aşa?
- Căpitanul venea însoţit de brigadier şi îl punea să măsoare. La o groapă,
lucrau doi oameni. Unul săpa, iar altul căra cu roaba pământul 2-300 de metri până
la dig, pe nişte dulapi de lemn. Apoi, deţinuţii se schimbau între ei. Dacă vedea că
nu s-a făcut norma, căpitanul zicea: “harşti! 10 la cur!” sau 20, în funcţie de cum i se
părea lui. Seara, la întoarcerea în colonie, făceau coadă la o baracă de lângă poartă
50-60, toţi cei care nu şi-au făcut norma.
- Aţi fost pedepsit de multe ori? Într-o perioadă am fost pus să sap în zona
unui drum, care ducea la satul Agaua. Şi am ajuns cu “groapa de împrumut” chiar la
drum. Pământul era atât de bătătorit, încât se săpa foarte greu. Aşa se face că timp
de o lună de zile nu am putut să fac norma şi am fost bătut în fiecare seară.
- Cum aţi suportat supliciul?
- La început, stăteam printre ultimii la rând, îi lăsam pe alţii să intre. Nu
îndrăzneam, mi-era teamă...Până la urmă, trebuia să intru. După zece zile de
bătaie, am schimbat metoda: mă duceam printre primii, ca să scap mai repede.
- Ce se întâmpla în camera de pedeapsă? Cine aplica bătaia?
- Erau câţiva băieţi din trupele de securitate, ăştia erau militari în termen. Cei
care ne păzeau când mergeam la muncă. Erau voluntari. Ei ne ţineau, iar gardienii
ne băteau. Ne dădeau jos pantalonii şi ne întindeam pe burtă. Ne puneau pe fund
un cearşaf ud, ca să nu crape vasele de sânge. Bătaia se aplica cu centironul.
Desigur, se gândeau la noi...Nu erau nişte ignoranţi (ironic). Era unul dintre ei care
ne bătea foarte des, îi făcea plăcere. Era chiar competiţie între gardieni care să ia
centironul şi să ne bată.
- Vă mai aduceţi aminte de prima pedeapsă? Ce aţi simţit atunci?
- Pe aia o ţin minte toată viaţa. M-a şocat cel mai mult. M-am ţinut să nu ţip.
Primele lovituri am rezistat. După a zecea lovitură, m-am smuls din mâinile
militarilor. M-au imobilizat iar şi au continuat bătaia. Am răcnit la fiecare lovitură.
Durerea era aşa de mare, încât nu puteai să nu ţipi. Unii deţinuţi leşinau de durere.
Era o treabă ştiinţifică aproape. Bătaia era sistematică, dar bandiţii nu trebuiau ucişi,
trebuiau ţinuţi în viaţă cât mai mult, ca să sufere. În plus, eram forţă de muncă.
Bătaia era considerată un stimulent pentru îndeplinirea normei.
Generaţia ”ungariştilor”
- Închisorile comuniste au decimat elitele politice, militare şi culturale ale
României interbelice. Ce deţinuţi politi erau închişi cu dvs.?
- Politicienii cei vechi, bătrânii, fuseseră deja exterminaţi, fie la Sighet, fie la
Aiud sau în alte închisori. În majoritate, noi eram generaţia celor arestaţi după
Ungaria (revoluţia maghiară anticomunistă din 1956, înăbuşită în sânge de tancurile
sovietice). Ni se spunea “ungarişti”.
- ”Ungariştii„ erau singurii deţinuţi politici de acolo?
- Nu, mai erau şi foarte mulţi ţărani care s-au opus colectivizării. Erau câteva
sate din Vrancea. Era un sat, Răstoaca, care se mutase aproape tot în puşcărie.
Erau vreo 30-40 de bărbaţi în putere, neamuri între ei. Cei din Răstoaca s-au opus
colectivizării şi au răsturnat maşinile tovarăşilor veniţi să-i lămurească. I-au aşteptat
la intrarea în sat şi i-au răsturnat în şanţ. Printre cei fugăriţi atunci de ţărani a fost şi
Ceauşescu, care pe vremea aceea răspundea de colectivizarea pe întreaga ţară.
Unii dintre ţăranii care s-au revoltat la Răstoaca au fost împuşcaţi, alţii au fost
condamnaţi şi aduşi la Periprava.
- Ce personalităţi aţi cunoscut în lagăr?
- Unul dintre ei era medicul Sergiu Al. George, care a murit. A fost un strălucit
orientalist, sanscritolog. După eliberarea din închisoare a publicat câteva studii de
sanscrită. Este cel care a moştenit biblioteca lui Mircea Eliade. Nu se cunoşteau
personal, Eliade îi ştia doar reputaţia de savant şi i-a dăruit biblioteca prin
intermediul surorii sale.
Am fost coleg acolo şi cu preotul greco-catolic Matei Boilă, nepotul lui Maniu.
Un personaj minunat. Fusese adus la Salcia cu fratele său, Ion Boilă. Ei sunt băieţii
lui Zaharia Boilă, senator PNŢ. Îmi aduc aminte de el cum lucra la dig. Era înalt şi
slab, aproape scheletic, se clătina de slăbiciune. Era atât de convingător, încât chiar
şi cei care nu credeau în Dumnezeu i se alăturau pentru a intona împreună ”Ave
Maria”.
Ciorbă de murături şi “chirpici”
- Lagărele de muncă erau recunoscute pentru foamea endemică.
- Aşa este. De exemplu, la 1200 de deţinuţi politici se aduceau 12 kilograme
de fasole. Adică 10 grame pentru fiecare deţinut.
- Care era hrana zilnică în colonia de muncă?
- Să vă spun ce primeam. Dimineaţa, câte 100 de grame de pâine neagră şi o
cană de ceva negru la culoare, cred că era năut, neîndulcit. Raţia de zahăr nu
ajungea în cănile noastre. Era deturnată ierarhic, de la magazioneri, până la caralii.
Caraliii erau gardienii care ne păzeau. Este un cuvânt pe care noi îl moştenisem de
la deţinuţii de drept comun. Argoul lor era mult mai bogat.
- Iar la prânz?
- La prânz, când erau la muncă la dig, primeam o ciorbă. Era un butoi mare
într-un car tras de un bou. Erau folosiţi, de fapt, doi boi cu rândul, unul roşu şi unul
negru. Cu o foame teribilă, ne uitam în zare să vedem când vine boul. Şi se dădea
alarma: vine boul roşu...sau boul negru. Primeam câte o gamelă de ciorbă.
- Ce fel de ciorbă?
- Luni de zile în 1959, ciorba era făcută numai din gogonele murate. Aveau de
pe vremea “hoţilor” butoaie cu murături stricate. Erau băgate la cazan şi fierte, apoi
ni le dădeau să mâncăm. La ciorbă, se mai dădea şi o bucată de 200 de grame de
mămăligă. Erau nişte pătrate de mămăligă, le ziceam chirpici. Un chirpici se
împărţea la doi oameni. Seara, primeam tot ciorbă de murături.
- Hrana era aceeaşi în fiecare zi sau erau şi zile mai bune?
- În zilele foarte bune, seara mai primeam arpacaş, adică orz decorticat şi fiert.
Carne primeam doar dacă murea vreun cal. Când se prăbuşea, îl băgau la cazan.
Era un moment precis când calul putea fi folosit ca hrană pentru bandiţi.
Calvarul deţinuţilor de drept comun
În lagărele de muncă, precum cele de la Periprava şi Salcia, au fost supuşi
exterminării nu numai deţinuţii politici, ci şi cei de drept comun. Nu toţi erau criminali
sau hoţi, unii ajungând acolo în urma unor abuzuri. Aşa este cazul lui Gheorghe
Niţoiu (72 de ani). Bărbatul ne-a contactat la redacţie, după ce l-a văzut la televizor
pe fostul comandant al coloniei de la Periprava, colonelul Ion Ficioru. “Când l-am
văzut la televizor, mi-am amintit de el. L-am şi înjurat. Cât de mult ne-a chinuit ăsta.
Îi punea pe gardieni să ne bată până nu mai ştiam de noi”, spune bătrânul.
Săltat de Miliţie direct de pe stradă
În 1955, pe când avea doar 13 ani, Gheorghe Niţoiu a fost ridicat de miliţie de
pe stradă, din Capitală, pentru vagabondaj. De fapt, copilul fusese alungat de acasă
de către mama sa, care se recăsătorise cu un brutar din Ferentari.
După ce a trecut prin mai multe centre corecţionale pentru minori, în 1959,
când avea 17 ani, Gheorghe Niţoiu a ajuns la Periprava. Mărturia sa confirmă
calvarul trăit de deţinuţi. Deopotrivă, politici şi de drept comun. ”Nu voi uita niciodată
bacul <>, pe care stăteam înghesuiţi 2-300 de oameni”, rememorează bătrânul.
În fapt, este vorba de mai multe şlepuri, care au fost transformate în locuri de
detenţie plutitoare. Bacurile-închisoare erau ”Kastro”, ”Gironde” şi ”Yser”. Pe fundul
bacului, în fostele magazii, se instalau paturi suprapuse pentru deţinuţi. ”Săpam
gropi şi căram pământul cu roaba la dig. La fel ca deţinuţii politici. Stăteam separat,
dar făceam cu toţii aceeaşi muncă. Comandantul Ion Ficioru dădea ordin gardienilor
să ne chinuie. Ne băteau de ne suna apa-n cap. Ne băteau mereu dacă nu făceam
norma. Uneori nici nu ne mai dădeau de mâncare în ziua respectivă dacă nu ne
făceam norma. Eram consideraţi ultimii oameni, eram trataţi mai rău ca animalele”,
a povestit Gheorghe Niţoiu.
Despăgubiri pentru victimele torţionarilor
Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a avizat favorabil, miercuri, proiectul
de lege privind obligarea torţionarilor condamnaţi definitiv, pentru faptele comise în
1945-1989, la plata unor despăgubiri către victime, cuprinse între 25 şi 70% din
venitul lor lunar, timp de cinci ani.

Şapte ani de coşmar în lagărul Periprava

„Condamnaţi“ şi „contrarevoluţionari“, scris mare pe spatele deţinuţilor politic
din lagărul de la Periprava, vasul care transporta zilnic câte un om omorât în bătaie
sau răpus de frig ori imaginea celor morţi din lipsă de hrană sau din cauza bolilor
sunt amintiri care nici acum, la bătrâneţe, nu şi le poate şterge din memorie, ci
dimpotrivă, îi chinuie liniştea şi somnul şi îi agravează boala.
Cei şapte ani petrecuţi alături de soţul său, angajat ca marinar în lagărul de
muncă de la Periprava, i-au lăsat urme adânci atât în suflet, cât şi asupra sănătăţii.
A rămas singură, soţul i-a murit de câţiva ani, însă Maria (Marieta, cum îi spun
vecinii şi familia – n.r.) Hrabanov trăieşte, în căsuţa din Bârca, înconjurată de câteva
fotografii, realizate în acei ani de groază, şi de tuburi de medicamente fără de care
inima nu ar mai avea putere să bată… Trăieşte pentru copiii şi nepoţii ei. Dintr-o
pensie de 360 de lei.
„Erau oameni care din disperare şi foame mâncau… ţipari vii, cărora le
rupeau capetele…“
A fugit de acasă la doar 16 ani, după ce părinţii i-au spus că vor să o
căsătorească. Nu avea pregătire pentru o meserie, tocmai de aceea a plecat cu
gândul să muncească la canal, pe Braţul Chilia. Acolo l-a cunoscut pe Feodor,
lipovean, de loc chiar din Periprava. Între anii 1958-1966 şi-a urmat soţul marinar şi
a văzut ce înseamnă suferinţa semenilor. „Am avut o viaţă grea, iar amintirile acelor
ani de chin, toată tinereţea noastră, clipele de coşmar petrecute în Periprava mi-au
rămas întipărite pe retină, mi-au îmbolnăvit inima. Era lagăr de exterminare… Nu
trecea zi să nu vezi cum mai duc cu vasul câte un om omorât în bătaie. Îi dezbrăcau
până la piele, îi legau cu sârmă de mâini şi de picioare şi îi aruncau ca pe nişte
câini… Nu aveai voie să te uiţi, erai pedepsit aspru dacă erai prins, însă fiecare din
noi văzuse cel puţin de câteva ori pe săptămână acele scene. Ei numeau acest loc
colonie de muncă, lagăr de muncă, însă adevărul este că era lagăr de exterminare.
Mă doare sufletul când ştiu că oameni de-ai locului, de pe toată Valea Dunării, au
suferit acolo, unii nu au reuşit să scape, şi-au găsit sfârşitul acolo…“, şi-a început
istorisirea Marieta Hrabanov. A adus pe lume unul din cei patru copii chiar în incinta
lagărului, pe o ladă de campanie. A născut cu un doctor deţinut şi unul civil. Îşi
aminteşte că medicul deţinut care a ajutat-o să nască nu avea decât o falangă.
Privind în urmă, se consideră totuşi printre cei „norocoşi“, deoarece ca şi
angajaţi erau cazaţi „sus“, iar „jos“, în şlep, stăteau deţinuţii politic. În întuneric
beznă, existau doar două felinare pentru toate aşa-zisele camere de detenţie dotate
cu câte trei paturi suprapuse. „Vasul arăta ca acela cu care se transportă cereale.
Metalic. Deţinuţii purtau în picioare opinci pe timpul iernii, iar în sus zeghe, pe care
era inscripţionat dacă erau «condamnaţi» sau «contrarevoluţionari». Condamnaţii
mâncau caii care stăteau să moară, care aveau deja anumite boli… Animalele
bolnave, fierte la cazan, erau hrană pentru sutele de deţinuţi. Beau apă din Dunăre,
în Dunăre îşi făceau nevoile sau în butoaie, care erau ţinute până se umpleau în
acelaşi loc în care aceşti oameni dormeau. Erau zile când primeau ca hrană
arpacaş, preparat ca un terci, care se întindea pe o scândură mare unde era lăsat
să se întărească la soare. Deţinuţii tăiau bucăţi din acest aşa-zis preparat şi îl
puneau în farfurii de aluminiu, pe care apoi trebuia să şi le agaţe la curele pentru a
nu rămâne fără ele. Erau oameni care din disperare şi foame mâncau pe ascuns,
când erau la tăiat de stuf, ţipari vii, cărora le rupeau capetele… Nu vă puteţi
imagina, un infern… Am făcut hepatită, m-am îmbolnăvit de inimă, umblam cu
valeriana în buzunar, iar soţul meu a avut zile cu stări febrile cumplite, malarie cred
că a fost… Mureau pe capete, sufereau de dezinterie, însă medicii erau chemaţi
foarte rar… Găurile din duşumea erau astupate cu bucăţi de şuncă peste care
puneam ceva greu. Şi celebrul actor Mitică Popescu a trecut prin lagărul comunist
de exterminare de la Periprava, condamnat pentru trecere frauduloasă a frontierei.
Este foarte adevărat ce a declarat Mitică Popescu în câteva interviuri pe care le-am
văzut la televizor, cum că «mânca cel mai bine când visa»“, a adăugat femeia.
A cunoscut durerea de a-şi vedea omul drag pedepsit pentru că îndrăznise să
îşi aprindă o ţigară. „A venit seara cu unghiile înnegrite de la lovituri, mâinile
desfigurate, iar una din unghii smulsă pur şi simplu din carne. A fost cumplit să văd
aşa ceva, a refuzat să îmi povestească mult timp chinul prin care trecuse, însă
durerea i-a rămas întipărită pe chip…“.
Femeia îşi doreşte să îi poată privi în ochi pe cei care au provocat atâta
suferinţă
Colonia de muncă a fost condusă, înainte de 1964, când a redevenit
penitenciar de drept comun, de trei comandanţi: Dumitru Condurache, Ion Ficior şi
Nicolae Cristea. Istoricii menţionează că 103 deţinuţi au pierit acolo în perioada în
care comandant a fost Ioan Ficior. „Nu de puţine ori, soţia comandantului Ficior
venea în fugă la noi în cameră, spunând că nu poate să stea din cauza ţipetelor pe
care le aude. Chiar comandantul Ficior a bătut crunt mulţi dintre deţinuţii din acest
lagăr… Erau spioni peste tot, chiar şi ca angajat soţul meu era monitorizat
permanent. Era suficient un răspuns pe care ei îl considerau obraznic pentru a se
ajunge la bătăi crunte… Acum chiar mi-aş dori să îi văd acestui om mutra, să îl
privesc în ochi. Am făcut atât cât am putut, atunci când aflam de oameni aduşi la
Periprava, oameni de prin locurile noastre, trimiteam de ştire familiilor prin persoane
în care aveam încredere“, a mai spus Marieta Hrabanov.
Dicţionarul penitenciarelor din România comunistă (1945-1967)
„La Periprava, deţinuţii au fost folosiţi la construirea digului, defrişarea stufului,
desţelenirea terenului din zonă, creşterea animalelor într-o fermă zootehnică aflată
în subordinea unităţii, dar şi la construirea unei şosele cu o lungime de 2,5 km, care
urma să devină cale de acces către colonie“, se spunea în Dicţionarul
penitenciarelor din România comunistă (1945-1967).
Femeia are nevoie de baipas
Suferinţele cardiace, care au debutat în tinereţea femeii, au adus-o astăzi pe
Marieta Hrabanov în situaţia de a avea nevoie de un baipas coronarian. Nu îşi poate
permite însă costurile unei astfel de intervenţii.

Un episcop care a fost deţinut în lagărul Periprava: Nu există

pedeapsă pentru Ion Ficior
Un episcop al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România, condamnat politic
la şapte ani de închisoare şi care a suferit în lagărul de muncă de la Periprava,
consideră că sunt tardive recentele măsuri luate împotriva fostului comandant al
lagărului de muncă din Tulcea Ion Ficior.
Ioniţă Dumitru Nemţeanu, care a luat numele de călugăr Demosten, a declarat
în exclusivitate pentru că acţiunea Institutului de Investigare a Crimelor
Comunismului şi Memoria Exilului Românesc de a solicita Parchetului de Lagar-1pe
lîngă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie începerea urmăririi penale a fostului
comandant al coloniei de muncă Periprava, Ion Ficior, pentru genocid, ar fi trebuit să
fie declanşată imediat după Revoluţie, cînd mulţi dintre deţinuţii politici erau încă în
viaţă.
“Eu zic una şi bună: prea tîrziu s-au trezit. Eu cred că nu este pentru ei
pedeapsă”, a afirmat părintele Demosten, care se află acum la Mănăstirea Brădăţel
din judeţul Suceava.
El îşi aminteşte des cruzimile din lagărul de la Periprava, care i-a marcat viaţa.
“Mă trezesc noaptea, aici, la mănăstire, şi am tendinţa să fug. Dacă nu ar fi uşa
închisă, cred că aş fugi”, mărturiseşte arhiereul aflat acum la vîrsta de 87 de ani.
Părintele Demosten a rememorat actele de cruzime ale angajaţilor coloniei de
muncă de la Periprava, dar şi perioadele lungi de înfometare şi însetare prin care a
trecut. “Ei, cînd aveau un ordin să împuşte unul, împuşcau trei. Deţinuţii, cînd
mergeam la porumb, mîncau porumb şi se umflau. Unul a murit chiar lîngă mine, dar
cînd îi lua de acolo, unde îi ducea noi nu ştim. Unul care era mai vechi ne spunea:
Fiţi atenţi! Cînd îl duce la poartă, este un plutonier acolo care îi bagă o sîrmă în
inimă, ca nu cumva să se facă (să se prefacă mort – n.r.). Mulţi mureau de la apa
proastă, care îi strica la burtă”, a povestit părintele Demosten.
Fostul deţinut din lagărele de muncă comuniste nu beneficiază de pensie de
deţinut politic, în ciuda faptului că în urmă cu peste 20 de ani i s-a propus acest
lucru. “Eu nu am pensie nici acum. Cînd au căzut comuniştii, au venit să-mi dea
pensie. Eu am zis: nu am făcut puşcărie ca să-mi dea pensie de deţinut politic”, a
spus părintele Demosten.
Ioniţă Dumitru Nemţeanu s-a născut pe 1 iulie 1927 în cartierul Voineşti din
Covasna. Părinţii săi, Toma şi Maria Ioniţă, erau credincioşi ortodocşi care
păstraseră credinţa după calendarul iulian şi aveau zece copii. În anul 1940, tatăl
său a fost arestat de unguri.
În 1944, de teamă ca ungurii să nu-i fure animalele din gospodărie, Ioniţă
Dumitru Nemţeanu şi un frate de-al acestuia au fugit în ţinuturile româneşti. În anul
1950, a intrat ca frate la Mănăstirea Slătioara (Suceava), unde a primit numele de
călugăr Demosten.
În perioada 1952-1954 şi-a satisfăcut stagiul militar obligatoriu, după care s-a
reîntors la mănăstire. În anul 1955, de ziua prăznuirii Sfîntul Ierarh Spiridon, a primit
fesul călugăresc şi dulama (redingota monahală) drept binecuvîntare şi încurajare
pe calea faptelor bune din mîinile stareţului Glicherie Tănase, care urma să devină
mitropolit al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România. În anul 1956, de ziua
Sfintei Cruci, este hirotonit ierodiacon în Biserica de la Copăceni – Bucureşti, iar în
februarie 1957 este hirotonit ieromonah de către episcopul Glicherie Tănase.
În luna următoare de după hirotonirea sa ca preot, părintele Demosten este
trimis la Bucureşti, pentru a-i duce nişte bani mitropolitului Galaction Cordun, însă,
pentru că acesta era urmărit, a fost interceptat de fosta Securitate şi arestat pentru
trei luni. Pe 23 iulie 1958, părintele Demosten este arestat din nou, pentru că a
participat ca preot la o înmormîntare la Covasna, într-o biserică închisă de autorităţi.
El a fost denunţat de un preot pe stil nou, iar 13 miliţieni l-au arestat, după care l-au
transferat la Tîrgu Mureş, rămînînd la Securitate pînă pe 4 octombrie cînd a avut
primul proces. În primă instanţă, a fost condamnat, la Tîrgu Mureş, la cinci ani de
închisoare, însă, după recursul făcut la Curtea de Apel Cluj, pedeapsa i-a fost
mărită la şapte ani de închisoare.
Pe 29 decembrie 1958 a fost încarcerat la Penitenciarul din Gherla, unde a
rămas pînă în mai 1959. Apoi, într-o noapte, a fost urcat într-un tren, alături de alţi
100 de oameni, şi a fost transferat în colonia de la Periprava (Tulcea).
În 1964, părintele Demosten a fost eliberat din lagăr şi a vrut să se întoarcă la
mănăstire. Nu a fost primit la Mănăstirea Slătioara de frica Securităţii, iar în următorii
patru ani, acesta s-a refugiat în pădurea din apropiere de Vatra Dornei, unde a trăit
ascuns şi a muncit.
În 1968 se întoarce la Covasna, iar în 1969 a mai fost condamnat la patru ani
şi zece luni de închisoare, după ce a încercat să reintre într-o biserică, care era
închisă şi avea sigiliu.
A stat în închisoare pînă în 1971, cînd revine la Mănăstirea Slătioara, iar zece
ani mai tîrziu devine episcop-vicar al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România.

Torţionarul Ioan Ficior zdrobea deţinuţii sub copitele cailor.

Moartea cruntă a 103 deţinuţi politici
Torţionarul Ion Ficior a fost trimis în judecată, luni, de procurorii Parchetului
General, fiind acuzat de infracţiuni împotriva umanităţii. Ficior a fost comandant al
închisorii Periprava, iar în această perioadă 103 oameni au murit în penitenciar din
cauza relelor tratamente la care au fost supuşi.
Torţionarul Ioan Ficior, 85 de ani, acuzat că în perioada în care a condus
închisoarea de la Periprava a impus un regim de detenţie inuman, în urma căruia au
murit 103 deţinuţi, a fost trimis în judecată fiind acuzat de infracţiuni împotriva
umanităţii. Ficior va fi judecat de magistraţii Curţii de Apel, iar dacă va fi găsit
vinovat, riscă detenţia pe viaţă.
În rechizitoriul trimis ieri instanţei, anchetatorii explică pe larg modul în care
Ficior a condus închisoarea de la Periprava în perioada august 1958 – noiembrie
1963, cât a fost comandant.
Abuzurile comise aici sunt descrise ca «anarhice», „fără a ţine socoteală de
prevederile regulamentare”, spun anchetatorii. „Deţinuţii erau bătuţi crunt şi legaţi cu
cătuşe de copaci timp de mai multe ore. Erau izolaţi complet de familii şi de orice
alte persoane, de lumea externă în general, condiţiile de cazare erau mizerabile,
frigul insuportabil în barăci, iar sancţiunile fizice erau crunte pentru abateri minore.
De asemenea, hrana era deficitară, deţinuţii fiind în permanenţă înfometaţi şi
însetaţi, lipsa apei potabile era înlocuită cu apă murdară scoasă direct din Dunăre.
Regimul impus nu asigura sub nicio formă condiţiile minime de supravieţuire pe
termen lung, având în vedere că de cele mai multe ori sentinţele se întindeau pe o
perioadă care depăşea 10 ani”, mai explică procurorii, care arată că deţinuţii politici
erau privaţi de drepturile fundamentale ale omului şi supuşi „la un tratament de
natură să ducă la distrugerea fizică”.
Cel mai tânăr deţinut care a murit avea 19 ani
De asemenea, anchetatorii arată în document că deţinuţii înfometaţi erau puşi
să muncească în condiţii grele de dimineaţă până seara. „Aceştia nu se puteau
odihni corespunzător, camerele fiind supraaglomerate, şi nu se puteau spăla.
Condiţiile insalubre duceau la îmbolnăvirea deţinuţilor, caz în care aceştia erau
scoşi la muncă în continuare şi nu primeau îngrijiri medicale. La toate acestea se
adaugă violenţele psihice exercitate de conducătorul unităţii direct sau prin
subalternii săi”, mai arată anchetatorii.
Sărea cu calul peste trupurile deţinuţilor
Potrivit actului de sesizare a instanţei, Ioan Ficior a rămas în amintirea
deţinuţilor drept un om de o cruzime deosebită.
„Fost comandant şi la Poarta Albă, în 1954, Ficior a conceput şi ordonat
măsuri represive inumane, de o cruzime şi ferocitate extreme: „deţinuţii care
încălcau interdicţiile fixate de comandant, mâncând de pe câmp porumbul crud,
erau pedepsiţi de un tribunal, în cadrul unui spectacol în toate detaliile şi urmat de
bătaie. Obişnuia să sară cu calul peste trupurile deţinuţilor “, este declaraţia unui
fost deţinut, ataşată la rechizitoriu. Un alt fost deţinut le-a povestit procurorilor că în
cadrul coloniei de la Periprava existau şi trei adventişti care, din motive religioase,
nu puteau munci sâmbăta, însă Ioan Ficior i-a obligat s-o facă.
„Era sfârşitul lui februarie 1961. Lângă locul unde munceam, la nici 10 metri
era un canal cu apă, în care apa era până la genunchi şi era îngheţată. Le-a legat
mâinile la spate cu sârmă ghimpată, cu apa până la genunchi şi îi punea să se uite
cu ochii deschişi la soare, dacă coborau privirea erau bătuţi. Au fost ţinuţi aşa pe
toată perioada în care noi am muncit. Acest lucru s-a făcut din ordinul lui Ficior”, se
arată în documentul citat. În urma analizării mai multor documente oficiale,
procurorii au descoperit că în acea perioadă au avut loc 103 decese, în 1960 fiind
înregistrate cele mai multe, mai exact 53. Cel mai tânăr deţinut a murit în anul 1960
şi avea 19 ani, iar cel mai în vârstă a decedat la 71 de ani în anul 1961.
Niciun deţinut nu era încredinţat familiilor după deces, ci erau îngropaţi în
gropi comune, fără sicrie şi fără preot, se arată în rechizitoriul prin care torţionarul a
fost deferit justiţiei.
Colonia de muncă Periprava
Colonia de muncă de la Periprava era situată pe Grindul Letea, în Delta
Dunării, la 30 de km de vărsarea braţului Chilia în Marea Neagră. Deţinuţii
transferaţi la Periprava au fost cazaţi iniţial în corturi şi pe bacuri. Primele barăci au
fost construite în anii 1958-1959 şi erau din paiantă, fără fundaţie şi acoperite cu
stuf. Iniţial, închisoarea era pentru deţinuţi de drept comun, însă reprofilarea ei s-a
realizat în 1959, când aici au fost aduşi deţinuţi politici şi internaţi administrativ.
De ce au murit deţinuţii de la Periprava
15 decese au fost cauzate de enterocolită cronică sau acută, asociată sau nu
cu alte afecţiuni. Una dintre afecţiunile cu care se asociază enterocolita este caşexia
19 decese au fost cauzate de tuberculoză şi/sau pneumonie
21 de decese au fost cauzate de diverse afecţiuni ale aparatelor digestiv şi
excretor
32 de decese au fost cauzate de afecţiuni cardiace
 Primul torţionar trimis în judecată: Alexandru Vişinescu
În urmă cu două luni, un alt torţionar, Alexandru Vişinescu, fostul comandant
al Penitenciarului Râmnicul Sărat, a fost trimis în judecată sub acuzaţia de crime
împotriva umanităţii.
Conform procurorilor, regimul impus în penitenciar de Vişinescu nu asigura
condiţiile minime de supravieţuire a deţinuţilor, majoritatea foşti conducători în
guvernele burghezo-moşiereşti sau persoane din conducerile PNŢ şi PNL.
Procurorii arată în rechizitoriu că în perioada 1956-1963, Alexandru Vişinescu „a
săvârşit acţiuni sistematice care au avut ca rezultat persecutarea colectivităţii
reprezentată de deţinuţii politici încarceraţi în acest penitenciar, prin privare de
drepturi fundamentale ale omului sau prin restrângerea gravă a exercitării acestora,
pe motive de ordin politic”.
În perioada în care la conducerea Penitenciarului Râmnicu Sărat a fost
Vişinescu, deţinuţii erau supuşi unor condiţii de existenţă sau tratament de natură să
ducă la distrugerea lor fizică, fără să li se asigure un minim de medicamente şi fără
să li se acorde îngrijiri sau asistenţă medicală adecvate, mai spun procurorii.
Vişinescu este acuzat de moartea a cel puţin 12 deţinuţi politici. Institutul de
Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) l-a
identificat ulterior pe Ioan Ficior, comandant al lagărului de la Periprava, acuzat că
ordinele sale au dus la decesul a peste o sută de persoane. Iuliu Sebeştin a fost cel
de-al treilea torţionar demascat, acesta decedând anul trecut. Constantin Istrate (88
de ani) este al patrulea torţionar al cărui nume este dat publicităţii, iar ultimul nume
pe care cei de la IICCMER l-au făcut public a fost cel al lui Florin Cormoş, care a
condus lagărul de muncă de la Cernavodă şi care s-ar face vinovat de moartea a
115 deţinuţi.

Moartea in lagar
Incep acum sa pun pe hartie povestiri din locurile ascunse ale memoriei
noastre - despre cat de rai, de lasi si mai ales de cruzi au fost unii dintre cei care
traiesc alaturi de noi; despre destinele lor mici, de dumnezei ai pumnului si palmei;
despre ceea ce astazi numim, cumva eufemistic, "politie politica" - mde fapt, ceea
ce sta ascuns in sufletul de granit si de sange al pacatosilor acestei patrii, acolo, in
bastionul cruzimii. Din nefericire, toate povestile pe care le-am descoperit in acest
loc si pe care le aduc acum in fata cititorilor sunt adevarate. Un adevar crud, pe care
l-am invatat, platind obol amaraciunii - anume ca nu suntem un popor de ingeri. Dar
am descoperit, as spune, cu evlavie, ca multi ingeri s-au aflat printre noi.
Era in martie; ultima ninsoare, cea a mieilor, se mai itea inca pe pervazul
acelui biroul din Comitetul Central al Partidului Comunist Roman in care, in anul de
gratie 1968, procurorul militar Slabu asuda asupra raportului cerut de generalul
Raduica. Anchetarea "abuzurilor din anii lui Dej" se apropia de sfarsit. Nimeni nu
trebuia sa fie condamnat, ci doar un lot de 10-12 ofiteri superiori ai Securitatii urma
sa fie trecut in rezerva: mainile acestora erau murdare chiar de sangele unor
"tovarasi din partid". Restul, nu prea contau, oricum, era vorba de "dusmani de
clasa".
Pe masa procurorului domnea, falnic, un dosar gros, de peste 300 de pagini.
Pe el scria doar "Cernavoda". La piciorul podului ridicat de Anghel Saligny se
infiintase, in primavara anului 1952, un lagar de munca, in care fusesera adusi in
special tarani care refuzasera sa-si predea cotele. Unul dintre ei, un tanar din
Vrancea, de 23 de ani, care lasase acasa, in ograda jefuita de militieni, doi copii
mici, l-a scuipat in fata pe comandantul lagarului, care il palmuise fara motiv. A
primit 21 de zile de carcera, dar dupa doua saptamani a fost dus la infirmierie cu
ambele picioare cangrenate, deoarece fusese legat cu catuse peste cizmele de
cauciuc pe care le avea in picioare. "Cand a fost adus la infirmierie si i s-au tras
cizmele, i s-a dezlipit si talpa picioarelor, care putrezise", consemneaza medicul
coloniei penitenciare, care i-a facut trimitere la Spitalul din Constanta; dar
comandantul, amintindu-si de scuipatul pe care il primise in fata, nu a aprobat-o.
Tanarul a murit in chinuri cumplite, dupa 11 zile, putrezind de viu in infirmieria
lagarului.
Un alt proces verbal din acelasi dosar de pe masa procurorului Slabu
consemna depozitia unui detinut de la Cernavoda: "In luna decembrie 1952, fiind
grav bolnav, am primit de la infirmierie un bilet de scutire si am fost intors la
dormitor. Caporalul care facea de serviciu m-a scos insa afara in pumni si picioare,
umplandu-ma de sange si m-a dus la comandant. Acesta m-a batut pana am
lesinat. Dupa ce m-am trezit din lesin, mi-a luat mantaua si m-a pedepsit sa
muncesc fara mancare si odihna 36 de ore. Am fost trimis la munca, dar eu i-am
spus caporalului ca nu pot lucra. El a pus trei detinuti sa ma arunce in Dunare, apoi
m-a batut cu o lopata, m-a legat cu lanturi si m-a dus din nou la comandant. Acesta
m-a pedepsit cu trei luni de carcera. Dupa 42 de zile am fost scos si dus la
infirmierie. Comandantul m-a vazut acolo si mi-a spus: "Ai sa te intorci in carcera si
ai sa stai acolo pana mori". Atunci am incercat sa ma sinucid, taindu-mi venele cu o
lama. Pentru asta, comandantul l-a pus pe un detinut sa ma bata cu picioarele in
testicole si in gura, nenorocindu-ma pe viata si desfigurandu-ma". Detinutul a fost
bagat din nou la carcera, dar a fost salvat de ofiteri superiori veniti in inspectie la
colonia penitenciara. Acestia au mai gasit de la Cernavoda alti sase detinuti morti,
care continuau sa fie tinuti in carcerele lagarului, pentru ca, dupa cum declara
comandantul, nu si-au sfarsit pedeapsa. Ancheta s-a incheiat cu masuri
administrative. Cativa gardieni au fost sanctionati. Nu li s-au mai acordat prime pe
30 decembrie 1952.
Cei vii si cei morti erau in ochii acestor oameni, in egala masura, subiect de
batjocura. In acea colonie penitenciara, intr-o zi din iarna anului 1952, "au fost mai
multi morti. Pentru a-i putea identifica, le-a pus cartoane in gura, pe care le scria
numele". Un detinut a fost adus de pe santier mort, cu un astfel de carton in gura,
"iar gura inclestata i-a fost deschisa cu un topor. Mortii se inhumau dupa 7-8 zile, din
lipsa de scandura", se consemna in acelasi raport. Pe o alta pagina din dosar,
procurorul Slabu a subliniat cu capatul albastru al creionului sau bicolor
urmatoarele: "Dupa ce un brigadier l-a batut pana la moarte pe un detinut, acesta a
fost pus pe o targa in care brigadierul batuse piroane de fier. Cand l-a adus la
infirmierie, mort, corpul lui era in intregime perforat". A stat un pic pe ganduri si apoi,
dupa nenumarate taieturi si stersaturi, procurorul Slabu a scris doar asa: "S-au
savarsit unele abuzuri in ceea ce priveste regimul de detentie, cel alimentar,
asistenta sanitara". A inchis dosarul si l-a pus apoi in teancul mare de sub biroul
sau, teanc in care destinele oamenilor se amestecau cu mirosul tare al ciorapilor
cazoni. A privit afara, pe geam. O vrabie isi curata penele. Grijuliu, sa nu o sperie, a
deschis geamul si i-a presarat cateva firimituri dintr-o felie de franzela.

https://adevarul.ro/locale/constanta/amintiri-lagarul-tortionarului-florian-
cormos-mi-a-spus-trebuie-pierim-1_53d7cd5c0d133766a8d7f139/index.html

MUNIȚIA DIN PIAȚĂ

Muniția din care Jandarmeria Română a risipit pe 10.08.2018 ne-a costat pe
toți 13 milioane de lei. Atât valorează contractele-cadru de achiziție, semnate în
2015.
Furnizorul principal: un afacerist amendat în trecut pentru trucarea de licitații
cu armament.
Dinu Solojan, patronul firmei Transcarpat Sportours Internațional care
înarmeaza Jandarmeria, se apara cu retorica PSD: ar fi victima unui complot
coordonat de SRI pentru a-i defavoriza compania în beneficiul străinilor.
CUM S-AU INARMAT TESTOASELE
2 februarie 2017. Nu trecuseră 48 de ore de când Florin Iordache anunțase
infama OUG 13 la miezul nopții, trecând grăbit la altă întrebare.
Era deja a treia zi cu zeci de mii de manifestanți în Piața Victoriei.
Jandarmii, și ei la datorie: serviciul lor de achiziții suplimentează stocurile cu
500 de grenade de mână, pentru care plătește peste 61.000 de lei către compania
națională Romarm.
In seara de dinainte, pe 1 februarie 2017, pentru prima dată la protestul
#rezist, au aparut ultrașii care au încercat să rupă cordonul de securitate la poarta
guvernului dinspre bulevardul Magheru.
Ziua urmatoare, insa, decurge fără violențe. Grenadele de mână rămân în
stoc.
Sunt folosite abia un an și jumătate mai târziu (adica pe 10 august 2018) în
acelasi perimetru, cand jandarmii fac abuz de munitie impotriva tuturor. Sute de
oameni ajung la spital.
Grenadele de mână sunt acelea mici, pe care jandarmii și ultrașii și le pasează
din picior.
13 martie 2017. Jandarmeria Română continuă să se înarmeze. Patru
contracte diferite, toate semnate în aceeași zi, cu aceeași companie.
Cumpără 450 de cartușe de calibrul 38 mm cu efect ILF (prescurtarea de
nomenclator pentru ”Iritant, lacrimogen, fumigen”) și alte 600.000 de cartușe de trei
calibre diferite (7,65×17 mm, 9×19 mm și 9×18 mm).
Valoarea totală: 687.900 de lei.
Cartușele de 38 mm cu efect ILF se trag în aer și lovesc la distanțe de câteva
zeci de metri, precum cele folosite pe 10.08.2018, trase din cordonul de jandarmi
către mijlocul mulțimii.
Așa s-au format, de exemplu, spațiile cu oameni înconjurați de fum – atât cel
de la grenadele de mână, cât și cel de la cartușele trase în spate.
 Armamentul luat pe grabă anul trecut și folosit ieri seară asupra protestatarilor
a fost cumpărat în baza a două acorduri-cadru de „muniție neletală” și „muniție”
semnate acum fix trei ani, în august 2015, de Unitatea Militară 0251 București,
responsabilă cu achizițiile din cadrul Jandarmeriei.
Muniția cumpărata pe bani publici e inventariata aici:
35331000-3 – Munitie pentru arme de foc si de razboi (Rev.2)
35331300-3 – Grenade (Rev.2)
CÂT A COSTAT ARSENALUL JANDARMERIEI
Primul contractul are o valoare exacta de 4.978.600 de lei (1,125 milioane de
euro, calculat la cursul mediu din august 2015).
Aproape 640.000 de lei s-au dus către Romarm, compania națională
specializată în producția de armament, care a vandut Jandarmeriei „grenade de
mână cu efect IL”. De la Romarm au venit și grenadele luate în februarie 2017.
Partea leului, adică mai bine de 4,3 milioane de lei, s-a dus către SRL-ul,
Transcarpat Sportours International.
Al doilea contract-cadru, în valoare de peste 8,1 milioane de lei, se duce în
totalitate către Transcarpat pentru „Achiziția anumitor categorii de muniții – „Cartuș
cal. 7,65 x 17 mm”, „Cartuș cal. 9 x 18 mm” și „Cartuș cal. 9 x 19 mm””.
Firma, cu sediul într-un apartament din Sectorul 2, s-a angajat ca, în schimbul
milionului de euro primit, să furnizeze Jandarmeriei „cartușe 38 mm ILF”, adică
dispozitive iritante, lacrimogene și fumigene.
SRL-ul a fost înființat în 2003 si e controlat azi de Dinu Solojan (70% din
participatii) și de Bogdan Diaconu (20%).
Transcarpat s-a axat de la început pe afaceri cu muniții și armament. În 2013,
la 10 ani de activitate, firma a fost amendat de Consiliul Concurenței alaturi de alte
trei companii (J.P. Sauer & Sohn din Germania, San Swiss Arms din Elveția și
Brugger & Thomet din Elveția).
Împreună, ar fi format un cartel, acționând concentrat pentru a-și împărți
licitațiile publice organizate de Ministerul Apărării în așa fel încât să nu mai
concureze una în fața celeilalte.
De „diligențe” s-ar fi ocupat firma românească, împuternicită de celelalte trei
pentru a le reprezenta la licitații în România.
Cele patru entitati au fost amendate în total cu 2,8 milioane de euro. În 2016,
Curtea de Apel București a anulat amenda dată de Consiliul Concurenței.
Sentința nu-i definitivă.
Tot in 2016, patronul Dinu Solojan a depus mai multe denunțuri la DNA
împotriva lui Florian Coldea, deja fost prim-adjunct al SRI, precum și împotriva altui
adjunct al SRI, generalul George Voinescu.
Acuzațiile lui Solojan au fost tratate pe larg de luju.ro, portal-satelit al grupului
media Intact deținut de Dan Voiculescu.
Pe lângă afacerile cu arme, Solojan a fost implicat în alte patru firme, cu
profile diverse – de la excursii offroad la publicitate. Toate însă au fost radiate sau
dizolvate, singura afacere viabilă rămânând furnizarea de echipament militar și
muniții.
Dinu Solojan nu a putut fi contactat până la ora publicării, dar am vorbit cu
asociatul său minoritar, Bogdan Diaconu.
 “Nu vă pot spune exact ce s-a folosit aseară. Nu avem idee cum folosesc ei
echipamentele de la noi, nu avem competență pe parte operațională”, a subliniat
Diaconu.
Altfel, jandarmii s-au asigurat încă din mai 2012 că se pot apăra de propriile
gaze lacrimogene si iritante, cumparand măști de protectie cu peste 75.000 de lei
de la filiala românească a producătorului german Draeger.

https://www.riseproject.ro/munitia-din-piata/
CS8. CS-ul în denumirea chimică - ortoclorbenzal malonitril (C10H5ClN2) este o substanţă toxică de
luptă, puternic iritantă şi a fost folosită pentru prima dată, în războiul din Vietnam, apoi pentru reprimarea unor
mişcări sociale din ţări ca Rwanda, Egipt, Malaezia, Cile, Sri Lanka, Iraq, etc. Iată ca s-a ajuns să se folosească
şi pe blândele plaiuri mioritice de către bravii noştri jandarmi. Atenţie - folosirea muniţiei chimice a fost şi este o
problemă mult discutată la nivel mondial şi este cuprinsă în planul de interzicere a folosirii acestora şi noi dăm
cu putere pe populaţia civilă, pe femei, bătrfâni şi copii.