Opoziția și negocierile României pentru ieșirea din război

Cel De-al Doilea Război Mondial a însemnat, pe lângă importantele și numeroasele

pierderi omenești, un imbold al schimbării situației geopolitice de pe continentul european,
punându-și amprenta asupra modului în care vor evolua lucrurile pentru o perioadă îndelungată
de timp. Unele remineșcențe ale conflictului aduc în continuare schimbări și influențează într-o
manieră categorică relațiile diplomatice și felul în care sunt rezolvate diferendele, de cele mai
multe ori de ordin teritorial, dintre statele participante.

Dacă intrarea României în acest conflict a fost una facilă, lipsită de vreun acord militar
sau politic încheiat cu Axa și îndreptățită de situația generată de anul 1940, ieșirea din starea
beligerantă s-a dovedit a fi o adevărată încercare, atât pentru diplomația oficială a guvernului, cât
și pentru reprezentanții opoziției, lucrând cot la cot și urmărind pentru a primi din partea Aliaților
diverse garanții avantajoase, cu scopul de a reveni, pe cât posibil la granițele României Mari, dar
mai ales de a evita o stăpânire bolșevică, care părea iminentă.

În expunerea noastră ne vom opri asupra modului în care România și-a pavat drumul
către 23 august 1944, către ieșierea din război, punând accent pe diversele eforturi pe care le-a
întreprins opoziția, de la contacte superficiale cu reprezentanții Aliaților și până la contituirea
unui bloc comun de acțiune care avea drept scop înlăturarea mareșalului Ion Antonescu și
încheierea unui armistițiu favorabil pentru statul român. Punctele cheie pe care ne vom axa vor fi
reprezentate de principalele canale închegate pentru purtarea tratativelor cu Națiunile Unite, de
actorii centrali ai discuțiilor, încercând să oferim o imagine de ansamblu asupra modului în care
au evoluat tratativele. În ceea ce privește istoriografia utilizată pentru a ne duce la bun sfârșit
demersul, amintim următoarele lucrări: Gh. Buzatu, Româia și Marile Puteri (1939-1947),
Nicolae Baciu, Agonia României (1944-1948), Constantin Corneanu, Sub povara marilo decizii.
România și geopolitica Marilor Puteri (1941-1945), Dennis Deletant, Aliatul uitat al lui Hitler.
Ion Antonescu și regimul său (1940-1944), Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului
român și Gh. Buzatu(coord.), Mareșalul Antonescu la judecata istoriei. Contribuții,mărturii și
documente.

Înainte de analiza subiectul enunțat, considerăm necesară o scurtă contextualizare

a problemei, pentru a putea înțelege modul în care s-a ajuns la opțiunea ieșirii din război și
căutarea unui sprijin pentru a obține un armistițiu cu clauze favorabile, dar și pentru a avea o
imagine asupra dificultății discuțiilor purtate de reprezentanții României și cei ai Națiunilor
Unite.

Intrarea României în război împotriva Uniunii Sovietice, a fost, după cum afirmă și
Nicolae Baciu, „un act de legitimă apărare națională”1, cu scopul de a reface visul României
Mari, vis spulberat în vara anului 1940 o dată cu pierderea teritoriilor în detrimentul Ungariei,
Bulgariei și URSS-ului. Cu toate că, în momentul intrării de partea celui de-al III-lea Reich,
situația părea una favorabilă statului român, acesta reușind să recucerească Basarabia, aducând
un aport important pe Frontul de Est, șansele se schimbă drastic o dată cu începutul anului 1943,
când armata germană suferă o înfrângere zdrobitoare în bătălia de la Stalingrad. Lucrurile devin
din ce în ce mai complicate pentru România, dat fiind faptul că acțiunea întreprinsă de
Wehrmacht, din vara anului 1943, se încheie cu înfrângerea blindatelor de la Kursk, dovedind
astfel că nu se poate vorbi de o superioritate germană, iar zilele celui de-al III-lea Reich sunt
numărate.

În acest context, aliații preiau inițiativa, din punct de vedere strategic-militar în teatrele
de operațiune, lucru ce îi mobilizează pe reprezentanții guvernului de la București, cât și pe cei ai
opoziției, pentru a negocia un armistițiu cu Națiunile Unite, implicit și ieșirea din Axă, în condiții
cât mai avantajoase pentru statul român. Important de precizat este faptul că, în calitatea sa de
stat satelit și membru activ al Axei, precum și prin participarea activă la ostilitățile de pe Frontul
de Est, România a avut un statut diferit de alte state care au fost ocupate pe deplin de Reich-ul
nazist și care nu au avut posibilități de manevre diplomatice, și a putut avea inițiative, atât pe
plan intern, cât mai ales extern, multe dintre ele nefiind pe placul Berlinului2. Inițiativa
României, cât și neîncredearea care s-a instalat între mareșal și fuhrer pot fi observat prin

1
Nicolae Baciu, Agonia României 1944-1948, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1990, p. 21.
2
Gh. Buzatu, România și Marile Puteri (1939-1947), Editura Enciclopedică, București, 2003, p. 252.
declarațiile șefului statului român care a înțeles că Germania a pierdut războiul și a decis
căutarea unei ieșiri din Axă: „(..) ca să vedem să nu-l pierdem pe al nostru”3.

În ceea ce privește evoluția negocierilor dintre România și Națiunile Unite pot fi

distinse două etape: etapa desfășurată între anii 1941-1943, caracterizată de stabilirea primelor
contacte, urmată de o analiză reciprocă a poziției fiecărei părți, pentru ca mai apoi, între 1943-
1944, după nenumăratele insuccese ale Axei, tratativele să capete concretețe, cu examinarea
atentă a condițiilor de armistițiu și pace oferite de către reprezentanții Aliaților4. În același timp
cu stabilirea celor două canale oficiale de dialog, Cairo și Stockholm, încercări de a intra în
contact cu reprezentanții Națiunilor Unite au fost demarate și pe căi neoficiale, în capitalele unor
țări neutre precum Portugalia, Spania, Elveția, Turcia și chiar la Vatican5.

În lucrarea de față nu ne vom opri asupra modului în care au decurs negocierile purtate pe
canalele semioficiale, ci ne vom axa în primul rând pe cele oficiale, Cairo și Stockholm. Canalul
București – (Istambul) – Cairo a fost, încă de la început, cel mai important, dând siguranță
părții românești, iar tratativele s-au desfășurat potrivit înțelegerii realizare în octombrie 1943 la
Moscova între miniștrii de Externe ai URSS, SUA și Marea Britanie6. La sfârșitul lunii februarie
a plecat la Cairo, ca emisar al opoziției, însă cu încuviințarea lui Antonescu, prințul Barbu
Știrbey. Acesta a plecat, ca urmare a parașutării colonelului De Chastellaine în România, cu un
pașaport dat de mareșal sub numele de Bond7. Negocierile urmau să se desfășoare în secret, însă
anglo-americanii au hotărât să le includă în planul lor de intoxicare strategică a germanilor; drept
urmare, au fost comise anumite indiscreții, lăsând să apară în presa internațională, în agenția
Reuters, informații cu privire la misiunea lui Știrbey la Cairo, prezentându-l ca fiind un emisar al
guvernului Antonescu8. Pe lângă faptul că negocierile de la Cairo au scos în evidență diferendele
dintre Departamentul de Stat al SUA și președintele american Roosevelt, acestea aveau în prim-
plan acceptarea capitulării necondiționate a României. Atât Antonescu, cât și Iuliu Maniu, liderul
necontestat al opoziției democratice, credeau că se află într-o poziție în care puteau să negocieze

3
Nicolae Baciu, op.cit., p. 24.
4
Gh. Buzatu, op.cit., p. 255.
5
Ibidem, p. 255.
6
Gh. Buzatu, op.cit., p. 277.
7
Nicolae Baciu, op.cit., p. 27.
8
Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, ed. a IV-a, revăzută și adăugită, Editura Univers
Enciclopedic Gold, București, 2010, p. 412.
capitularea necondiționată, lucru care a dus la neînțelegerea dintre Aliați și Maniu care dorea
anumite asigurări cu privire la condițiile pe care le-ar putea obține înainte de a face planuri de
răsturnare a lui Antonescu, fiind dornic să evite cu orice preț ocuparea sovietică, în timp ce rușii
doreau să trateze direct cu Antonescu, dat fiind faptul că el controla armata și era șeful statului9.
De altfel, nici mareșalul nu se arăta dispus să semneze armistițiul, decât în condițiile în care
opoziția își asumă răspunderea unui asemenea pas10.

Pe filiera suedeză, inaugurată în decembrie 1943, tratativele au fost duse de ministrul

României la Stockholm, Frederic C. Nanu, în numele guvernului Antonescu, precum și de
consilierul Legației României , George I. Duca, care reprezenta interesele opoziției politice, în
frunte cu Iuliu Maniu și Regele Mihai I11. Inițiativa a fost preluată de către sovietici prin
intermediul ziaristului bulgar Kiril Goranov, iar după nemurate întrevederi mijlocite, ministrul
Frederic C. Nanu a purtat un dialog cu un funcționar al Legației URSS, respectiv Semenov, ofițer
acoperit NKGB la Stockholm12 și mai apoi cu ambasadorul rus Alexandra Kolontay. Discuțiile
din capitala suedeză s-au concretizat prin formularea unor condiții de armistițiu și nu de
capitulare necondiționată, care prevedeau anularea Dictatului de la Viena, Transilvania revenind
în totalitate României și anumite aspecte legate de ieșirea din Axă și de modul cum vor evolua
lucrurile din punct de vedere militar. Cu toate că prevederile erau mult mai avantajoase decât
cele enunțate la Cairo, nu puteau fi acceptate dat fiind faptul că implicau recunoașterea anexării
Basarabiei și Bucovinei de Nord de către Rusia. Trebuie înțeles faptul că tratativele de la
Stockholm nu au fost un eșec, însă nu au dus la nici un rezultat, dată fiind lipsa de încredere a lui
Ion Antonescu, remineșcență a Primului Război Mondial13.

În paralel cu negocierile purtate la Stockholm și Cairo, în țară aveau loc intense discuții
în cadrul opoziție cu privire la o modalitate de a scoate România cât mai repede din război,
discuții antrenate și de dorința regelui de a se alia cu liderii partidelor în vedere răsturnării
mareșalului Antonescu. Opinia publică, în marea ei majoritate, era convinsă că războiul este

9
Dennis Deletant, Aliatul uitat al lui Hitler. Ion Antonescu și regimul său 1940-1944, Editura Humanitas, București,
2008, p. 249.
10
Florin Constantiniu, op.cit., p. 414.
11
Constantin Corneanu, Sub povara marilor decizii. România și geopolitica Marilor Puteri (1941-1945), ed. a II-a
revăzută și adăugită, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2013, p. 401.
12
Ibidem, p. 401.
13
Gheorghe Barbul, Ion Antonescu și armitițiul în Gh. Buzatu (coord.), Mareșalul Antonescu la judecata istorie,
Editura Mica Valahie, București, 2011, p. 241.
pierdut, iar în contextul bombardamentelor anglo-americane, dorea semnarea unui armistițiu și
ieșirea din conflict.

Un rol important în cadrul acțiunii de a scoate țara din război l-a avut Partidul Comunist
din România, care aduce în discuție, pentru prima dată, ideea de realizare a unui front comun, a
unei coaliții care să-l răstoarne pe Antonescu și să semneze un armistițiu, pentru a reduce astfel
posibilele acțiuni negative întreprinse de Aliați împotriva României. Semnificative în această
chestiune sunt: circulara din 8 iulie 1941 a CC al PCdR și Platforma-program din septembrie
1941, documente ce au la bază directiva Cominternului din iulie 1941, și care enunță constituirea
unei largi coaliții politice împotriva Germaniei și a regimului Antonescu14.

Principalul centru de opoziție față de regimul lui Antonescu și care milita pentru ieșirea
imediată din război a României era reprezentat de Partidul Național-Țărănesc și Iuliu Maniu.
Acesta a dus o luptă intensă, atât pe plan extern prin diversele contacte pe care le-a avut cu
reprezentanți ai Națiunilor Unite, cât mai ales pe plan intern, având o contribuție importantă în
ceea ce privește constituirea unei coaliții care să unească toate partidele politice în vedere
preluării puterii. Unii lideri ai național-țărăniștilor s-au implicat chiar și în procurarea și
depozitarea armamentului necesar viitoarelor acțiuni de forță, totul fiind realizat prin intermediu
colonelului Nicolae Cristea15.

După nenumărate discuții active, opoziția a reușit să se unească sub un singur nume
Blocul Național Democratic, la data de 20 iunie 1944, care reunea PNȚ, PNL, PSD și PCdR. În
cadrul primei ședințe a șefilor delegațiilor celor patru partide, reprezentate de Lucrețiu
Pătrășcanu (PCR), Constantin Titel-Petrescu (PSD), Iuliu Maniu (PNȚ), Constantin (Dinu) I. C.
Brătianu (PNL) s-au hotărât principalele direcții de activitate, iar prin semnarea Declarației de
constituire a Blocului Național Democratic se propuneau: încheierea, în baza ofertei făcute de
Aliați, a unui armistițiu cu Națiunile Unite, ieșirea României din Axă, eliberarea țării de sub
ocupația germană și restabilirea independenței și suveranității naționale, înlăturarea regimului de

14
Florin Constantiniu, op.cit., p. 419.
15
Constantin Corneanu, op.cit., p. 420.
dictatură și înlocuirea acestuia cu unul constituțional, democratic16. În ceea ce îl privește pe rege,
acesta a fost de acord și a aprobat planul de înlăturare prin forță a mareșalului.

Concluzionând, putem afirma, pe baza tuturor dovezilor de care dispunem în momentul

de față că ieșirea României din Cel De-al Doilea Război Mondial a fost un efort colectiv, susținut
atât pe plan intern, prin intermediul liderilor celor mai importante partide politice care au realizat
un front comun pentru a susține cauza românească, cât mai ales pe plan extern prin trimișii și
delegații români care au păstrat o legătură strânsă cu reprezentanții Națiunilor Unite, pe toată
durata războiului și ale căror eforturi s-au concretizat prin prevederile avantajoase de armistițiu
propuse României. Procesul negocierii ieșirii din război a fost unul complicat, care a cunoscut o
evoluție ascendentă, de la simple legături semioficiale de comunicare până la deschiderea și
întreținerea unor canale oficiale de discuție. Cu toate că s-a pus accentul pe caracterul secret al
discuțiilor, forțele occidentale antrenate la masa tratativelor au implicat România în operațiunile
acestora de intoxicare informațională a Germaniei naziste și au destabilizat relația dintre regimul
de la București și cel de-al III-lea Reich. Relație dintre membrii Axei, deși erau cunoscute detalii
cu privire la diversele contacte și discuții purtate cu Națiunile Unite nu au avut de suferit prea
mult, însă distanțarea și opiniile diferite au devenit o realitate o dată cu înfrângerile de la
Stalingrad și Kursk. Pe plan intern, opoziția a reușit, cu sprijinul regelui, să se unească într-un
front comun, un rol important având PCdR care a condus discuțiile și care, la recomandările
moscovite, au constituit Blocul Național Democratic, având drept principal scot scoaterea cât
mai rapidă a României din război prin semnarea unui armistițiu cu Națiunile Unite și
redobândirea suveranității și independenței naționale prin eliberarea de sub ocupația germană.

16
Ibidem, p. 423.
Bibliogrrafie

Baciu, Nicolae, Agonia României 1944-1948, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1990.

Barbul, Gheorghe, Ion Antonescu și armitițiul în Gh. Buzatu (coord.), Mareșalul Antonescu la
judecata istorie, Editura Mica Valahie, București, 2011.

Buzatu, Gheorghe, România și Marile Puteri (1939-1947), Editura Enciclopedică, București,

2003.

Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, ed. a IV-a, revăzută și adăugită,
Editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2010.

Corneanu,Constantin, Sub povara marilor decizii. România și geopolitica Marilor Puteri (1941-
1945), ed. a II-a revăzută și adăugită, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2013.

Deletant, Dennis, Aliatul uitat al lui Hitler. Ion Antonescu și regimul său 1940-1944, Editura
Humanitas, București, 2008.