Pierderile teritoriale din 1940

Pentru a înțelege mai bine, modul în care România a fost pusă în situația extremă de
pierdere a teritoriilor Basarabia și Bucovina de Nord, consider ca ar trebui să amintim mai întâi
importantele evenimente care s-au petrecut spre sfârșitul anilor 30 precum și politica externă a
României din acea perioadă.
Perioada anilor 1938-1940.
Începând cu anul 1938 tensiunile de la nivel intenațional amenință liniștea și pacea
întregii Europe, situația acesteia se deteriorează progresiv, prin anexarea de către Germania a
Austriei, în martie 1938, urmat de acordul de la Munchem din luna septembrie a aceluiași an.
Munchen-ul a deschis o nouă etapă în viața politică internațională, făcându-se trecerea de la o
politică a rațiunii la una a forței brute. Dezmembrarea Cehoslovaciei, care a dus la dezagregarea
Micii Înțelegerii, a avut un efect negativ asupra României, care pierde un aliat și principala sursă
de armament. În căutarea unui nou sprijin economic și politic necesar României pentru a putea
respinge presiunile Germaniei, Carol al II-lea vizitează Londra( 15-18 noiembrie) și Paris (19-21
noiembrie). El cere extinterea relațiilor comerciale, acordarea unor credite pentru înzestrarea
armatei române și sporirea livrărilor de armament. Statele occidentale au decis să nu își ia nici un
angajament, iar pentru România ideea că cele două state occidentale vor apăra și sprijini
România se destramă, iar Carol al II-lea în drumul de întoarcere în țară face o vizită Germaniei1.
În urma acestei vizite, la 12 februarie 1939, au loc la București, tratative în vederea
încheierii unui acord economic între Germania și România. Însă propunerile Germaniei vizau
subordonarea economică a României nevoilor Berlinului. România a încercat să reziste, însă
după ce Cehoslovacia a fost invadată iar Ucraina Subcarpatică a fost anexată în întregime de
armata maghiară, presiunile Germaniei asupra României au crescut, iar la 23 martie 1939 a fost
semnat Tratatul economic româno-german. Acest tratat i-a oferit Germaniei largi posibilități de a
pătrunde în economia românească, care au fost contrabalansate de de acordul pe care Marea

1
Ioan Scurtu, Istoria contemorană a României (1918-2007), Editura Fundației România de Mâine, București,
2007, p. 78-79.
Britanie și Franța le-a semnat mai apoi cu România. Iar pe 13 aprilie, cele două state occidentale
au făcut plublică decizia lor de a garanta integritatea teritorială a României și Greciei2.
Pe de altă parte, Armand Călinescu căutat să reia politica lui Nicolae Titulescu, încercând
să obțină o ameliorare a relațiilor cu Uniunea Sovietică pe baza recunoașterii stau-quo-ului. În
scopul realizării acesteia a avut loc o întânire ministrul român Gheorghe Gafencu și Potemkin,
unde a fost exprimată dorința României de îmbunătățire a relațiilor cu U.R.S.S.. De asemenea pe
11 august, Carol al II-lea s-a întâlnit cu Ismet Inönü, presedintele Turciei, pentru ai cere să
mijlocească o apropiere româno-sovietică. Mai mult decât atât, Turcia a declarat că în cazul unui
atac din partea Germaniei, vor intra și ei în război alături de români. „În vara anului 1939,
guvernul român și-a pus mari speranțe în tratativele anglo-franco-sovietice, care să ducă la un
acord vizând apărarea stau-quo-ului teritorial și stoparea unor noi acțiuni agresive ale
Germaniei”3, care însă au eșuat, în urma semnării tratalui Ribbentrop-Molotov4.
Încheiat la 23 august, pactul de neagresiune dintre Germania și U.R.S.S. a reprezentat un
șoc pentru liderii români, care se bazau pe ostilitatea dintre nazism și comunism, astfel strategia
poltică de echilibru dintre puteri se evaporase. România se simțea în pericol fără să știe de
existența acordului adițional secret, iar disperarea guvernului român i-a determinat să facă o
propunere Ungariei, la 24 august, pentru închierea unui pact de neagresiune, o propunere care a
fost respinsă. Apoi la 25 august, România trimite o notă Poloniei, prin care o anunță ca va
rămâne neutră în cazul în care aceasta va fi atacată de Germania. Politica României se îndreaptă
spre stabilirea unor legături cu Germania. România simțea pericolul pierderii întegrității
teritoriale în fața Uniunii Sovietice, iar la 21 septembrie i-au trimis acesteia o declarație de
neagresiune, care însă nu a atenuat teama lor pentru viitorul Basarabiei, așa că au cerut Marii
Britanii ca garanțiile acesteia în caz de agresiune să includă și Uniunea Sovietică, însă cererea a
fost respinsă. Diplomații sovietici au început să vorbească despre chestiunea Basarabiei încă de
la 5 decembrie, însă acțiunea de ocupare a acesteia a fost amânată de războiul cu Finlanda5.
După ce rezistența Finlandei a fost învinsă, și aceasta a fost obligată să cedeze 40. 000
km2, la 28 martie 1940, Viaceslav Molotov, prezintă Basarabia, printr-o declarație în fața
Sovieticului Suprem, ca o „chestiune litigioasă, nerezolvată”. Aflați într-o situație extrem de
2
Ibidem, p. 79-80.
3
Idem, Istoria Românilor în timpul celor patru regi (1866-1947), ediția a II-a, vol. III, Editura Enciclopedică,
București, 2007, p. 271.
4
Ibidem, p. 268-271.
5
Keith Hitchins, România 1866-1947, ed. IV, Editura Humanitas, București, 1994, p. 515.

2
dificilă autoritățile române de la București reacționează în trei direcții. Prima direcție privea
măsurile de ordin militar, astfel (începând cu 23 septembrie 1939) pentru apărarea Bucovinei și
Basarabiei de un potențial atac sovietic, au fost concentrate 5 corpuri de armată, cu 16 divizii de
infanterie, 2 de cavalerie, și o brigadă mixtă, care reprezentau 42% din forțele militare ale țării.
Premisa acestor măsuri era una fără fundament, aceea că marile puteri nu vor îngădui stabilirea
Sovietelor la Dunăre. În fapt, nici guvernul român și nici opoziția nu au gândit în termeni de
politică reală, cum vor acționa în cazul unei agresiuni directe. Cea de-a doua direcție vizează
cadrul intern de destindere politică, prin urmare, în martie-aprilie 1940, au fost eliberați din
lagăre legionarii, iar la 26 aprilie 1940 a fost dat „Decretul lege pentru amnistierea unor
infracțiuni cu caracter politic”, regimul urmărind o reconciliere cu mișcarea legionară. Cea de-a
treia direcție este reprezentată unirea tuturor forțelor politice într-un singur partid, astfel de la 22
iunie 1940 „ Frontul Renașterii Naționale devine partid unic și totalitar” cu denumirea de
„Partidul Națiunii”. Patru zile mai târziu, pe 26 iunie, România primește un ultimatum sovietic,
prin care U.R.S.S. cere ocuparea imediată a Basarabiei și cedarea Bucovinei de Nord. Cu acest
ultimatum ia sfârșit neutralitatea României în cadrul celui de-al doilea Război Mondial6.
Astfel România ajunge în proces de izolare politico-diplomatică și militară pe plan
internațional, lipsită de sprijin și pândită de două Mari Puteri. Ultimele două cabinete au depus
eforturi considerabile în încercarea de a evita orice pierdere teritorială, prin renunțarea la
obligațiile internaționale anterioare (anularea garanțiilor anglo-franceze din aprilie 1939,
retragerea din societățile națiunilor etc.) și prin afirmarea dorinței de a colabora cu Reich-ul
hitlerist7.
Nota ultimativă sovietică
În fața unei astfel de evoluții, România decide să se apropie de Germania, iar la 27 mai
1940 guvernul român semnează cu reprezentantul Reich-ului ”Pactul Petrol-Armament”.
Acordul era format din niște prevederi care exprimau modalitățile operative de livrare a
petrolului din România în schimbul armamentului. Tot la această dată are loc încercuirea
completă a Dunkerque, precum și capitularea armatei regelui Leopold al Belgiei. Următoarea zi,
prim-ministrul Gheorghe Tătărescu îi înmânează ministrului plenipotențiar al Reich-ului,
Wilhelm Fabricius, o notă care sublinia dorința guvernului român de a-și lărgi relațiile amicale
cu Germania. Tot în aceași zi în cadrul unui consiliu restrâns se aprobă că cel mai mare pericol
6
Dinu C. Giurescu, România în al Doilea Război Mondial (1939-1945), Editura ALL, 1999, p. 11-14.
7
Academia Română, Istoria Românilor, vol VIII, Editura Enciclopedică, București, 2003, p. 565.

3
extern este Uniunea Sovietică și se prevalează opțiunea apropierii de Berlin. Gheoghe Gafencu
își dă demisia din conducerea Ministerului de Externe, funcția sa fiind ocupată de inginerul Ion
Gigurtu8.
În ceea ce privește ultimatumul sovietic, România încerca să câștige timp, U.R.S.S.
oferise României timp să răspundă până pe 27 iunie, iar întreruperile telefonice din zorii zilei
respective au scurtat și mai mult termenul fixat. După două consilii de Coroană, ținute la orele
12:30 și 21:00 încercarea de negociere a României a fost în zadar. Astfel un al doilea ultimatum
sovietic a fost remis în noapte de 27 iunie spre 28 iunie care fixa intrarea trupelor sovietice în
Basarabia, începând cu data de 28 iunie, orele 14, precum și evacuarea armatei române într-un
termen de 4 zile. România răspunde în cursul următoarei zile, spunând că își va retrage armata
pentru a evita „gravele urmări pe care le-ar avea recurgerea la forță și deschiderea ostilităților”.
Această soluție era necesară dacă încercăm să privim opțiunile României, în contextul în care
Germania i-a sfătuit să se supună, iar din cadrul membrilor care au semnat Pactul Înțelegerii
Balcanice doar Turcia a confirmat că își vor onora obligațiile, opțiunea de a opune rezistență
armată ar fi dus la o eventuală împărțire a României între U.R.S.S., Germania, Bulgaria și
Ungaria9.
În urma acestei decizii a urmat retragerea armatei, administrației și a multor civili din
zona Bucovinei de Nord și a Basarabiei. În șase zile 28 iunie-3 iulie 1940 România a pierdut 50
762 km2 cu 4 021 086 ha de teren agricol și 3 776 309 de locuitori. Evacuarea precipitată a
României a fost cauzată de: ultimatumul sovietic, încălcarea de către autoritățile sovietice ale
etapelor de înaintare și lipsa totală de prevedere a guvernului român și a opoziției. Ostilitatea
U.R.S.S.-ului era cunoscută de mai mult timp, iar regimul autoritar a fost incapabil în găsirea
unei explicații prin care ar fi putut organiza o evacuare preventivă. Până în punctul evacuării,
situația reală o fost ținută ascunsă față de populație, regele a încercat să arate că totul este sub
control și că armata va lupta cu vitejie pentru a menține granițele, iar orice acțiune care putea
avertiza cetățenii de metodele folosite de trupele ruse au fost interzise. Putem spune că oamenii
au suferit un șoc când de la promisiunile repetate s-a trecut brusc la o evacuare în mai puțin de
24 de ore. În ceea ce privește Europa, capitularea Franței a fost un șoc pentru mulți, mai ales
pentru românii, iar acest eveniment a afectat cumplit România, strategia politică a guvernului de

8
Dinu C. Giurescu , op. cit.,p. 18-19.
9
Ibidem, p. 19-20.

4
la București prăbușindu-se, ea fiind construită pe scenariul din Primul Război Mondial (război de
poziții cu menținearea echilibrului de forțe)10.
Carol al II lea a făcut o schimbare de orientare, iar la 1 iulie 1940 a anunțat renunțarea la
garanțiile anglo-franceze din aprilie 1939. La 4 iulie s-a format un nou guvern, prezidat de Ion
Gigurtu, iar în conducerea Ministerului de Afaceri Străine se afla Mihail Manoilescu, ambele
personalități erau cunoscute pentru orientarea lor filogermană și filoitaliană, apoi România a
declarat, în aceeași zi, că se orientează spre Axă. La 2 iulie Carol al II-lea i se adresează direct lui
Adolf Hitler pentru ai cere întărirea relațiilor lor de colaborarea printr-o alianță și prin trimiterea
unei misiuni militare germane în România. Replica germană a sosit pe 3 iulie și avertiza că
România nu va putea evita cedarea unor teritorii care sunt locuite de unguri și de bulgari. Carol
al II-lea a accepta ideea de a negocia direct cu Budapesta și cu Sofia. În aceste condiții, s-a ajuns
la întâlnirile miniștrilor și premierilor de externe a Ungariei, României și Bulgariei cu Hitler,
Mussolini și colaboratorii acestora11.
Cedarea Cadrilaterului.
La 1 iulie 1940, României i-a fost transmisă decizia lui Hitler de a ceda Bulgariei
Cadrilaterul, iar granița dintre ele să revină la cea de dinainte de 1913. Tratativele dintre
România și Bulgaria s-au desfășurat la Craiova, începând cu ziua de 19 august 1940. În cadrul
negocierilor, România a cerut păstrarea orașului Silistra și o suprafață de 2 000 km 2 (adică
păstrarea orașelor Balcicul, Caliacra și Cavarna), sugestie care a fost respinsă. Manoilescu a
cerut o discuție prealabilă între cei doi miniștri de Externe, însă și această sugestie a fost
respinsă. România s-a decis să trimită câte un memoriu lui Ribbentrop și Ciano, prin care să își
armumenteze punctul de vedere, dar atât Berlin, cât și Roma au considerat că orice demers este
inutil. La 23 august s-a desfășurat Consiliul de Coroană, și reevaluând problema cu care se
confruntă, de teama unui atac din toate direcțiile, România semnează la 7 septembrie 1940,
tratatul de la Craiova, România cedând Bulgariei Dobrogea de sud (Cadrilaterul)12.
Arbitrajul de la Viena
Între 16 și 24 august s-au desfășurat tratativele cu Ungaria la Turnu Severin. Negocierile
s-au desfășurt extrem de anevoios din cauza cererilor exagerate ale Ungariei care revendicau
69.000 km2, cu 3,8 milioane de locuitori, numărul românilor fiind aproape dublu față de numărul

10
Ibidem, p. 20-28.
11
Academia Română, op. cit.,vol III, p. 575-576.
12
Ibidem, p. 577-578.

5
locuitorilor maghiari. Conducerea română a susținut principiul unui schimb de populație și unele
rectificări teritoriale pentru reașezarea populațiilor strămutate. Pentru că cele două puncte nu sunt
conciliate, legăturile se întrerup, iar Hitler decide să se implice personal pentru a rezolva situația,
iar la 27 august stabilește el granițele dintre România și Ungaria. Reprezentanții României și ai
Ungariei au fost convocați separat la Viena, unde li s-a comunicat hotărârea arbitrilor, cu
mențiunea că nu se poate negocia sau modifica, decizia lui Hitler fiind bătută în cuie. Consiliul
de Coroană s-a întrunit pe 29 august, și fără să știe de hotărârea care a fost luată de arbitri, au
optat pentru arbitraj cu 21 de voturi pro și 10 contra. În urma deciziilor de la Viena, România a
trebuit să cedeze Ungariei partea de nord-est a Transilvaniei, adică 43 492 km2 cu 2,6 milioane de
locuitori ( dintre care 50,2% români și 37,1% maghiari). După ce românii au semnat decizia
arbitrilor, Germania și Italia au semnat declarații prin care garantau integritatea și inviolabilitatea
statului român13.
România nu a opus rezistență pentru că exista pericolul unui atac sovietic cu încercarea
unei anexări totale a Moldovei, (înainte de arbitrajul de la Viena existând numeroase incidente
provocate în luna august de către unitățile sovietice care au acuzat în schimb românii),
posibilitatea unui atac din spre sud, amenințările ministrului de externe al Reich-ului etc. Însă
mai târziu Carol al II-lea afirmă în jurnalul său: „ Am făcut greșeala de a-mi apleca urechea celor
fricoși, și îndeosebi a lui Urdăreanu, care în acel moment se făcuseră campionii închinării, de
frică, în fața aroganței germane. E adevărat că România ar fi suferit, dar nu mai mult decât acum,
dar, cel puțin, n-ar fi fost umilită”14.
Din perspectivă externă „Arbitrajul” de la Viena a fost respins de vocea marilor agenții
de presă și cotidiană, agenția ”Reuter” apreciind acest dictat ca o „nouă și uriașă înșelăciune
nazistă”, reacția opinei publice fiind una de stupefacție asupra modului în care a fost „prădată”
țara.15
Consecințele pierderilor teritoriale
Ca urmare a notelor ultimative sovietice, a dictatului de la Viena și a „tratatului” româno-
bulgar, românia pierde 33,79% din teritoriu și 34,02% din populație, suprafața sa reducându-se
de la 295 649 de km2 la 195 123 km2 și de la apoximativ 20 de milioane de locuitori la
apoximativ 13 milioane. A apărut mai apoi problema refugiaților și a coloniștilor. Din punct de

13
Ibidem, p. 578-579.
14
Academia Română, op. cit.,vol III, p. 587.
15
Ibidem, p. 588.

6
vedere militar, România a fost lipsită de un număr semnificativ de tineri capabili de înarmare.
Linia de frontieră trasată de Hitler crea probleme mari pentru apărarea munțior Carpați, care au
devenit vulnerabili. Din punct de vedere economic s-au înregistrat pierderi mari: 38,5% din
resursele de aur, 87,6% din resursele de argint, 64,7% din producția de cupru,97,6 % din cea de
plumb și întreaga rezervă de zinc. Opera înfăptuită de-a lungul istoriei românilor, România
Întregită, s-a prăbușit, pierderile teritoriale din vara anului 1940 reprezentând și o lovitură
morală, dar și psihologică, dorința și lupta multor generații s-a sfârșit după numai 22 de ani.
Funcționarea multor întreprinderi a fost dereglată, printre care și sitemul de transport, mai ales
cel feroviar care a fost secționat pe mari porțiuni. Inclusiv sitemul de învățământ a avut de
suferit, România a pierdut două Universități, cea de la Cluj și cea de la Cernăuți.16
Aceste pierderi teritoriale au avut urmări imediate și pe plan politic, când la București a
fost convocat cel de-al doilea Consiliu de Coroană, care s-a desfășurat între 30 și 31 august, iar
Iuliu Maniu care nu participase la Consiliul de Coroană precedent, a pronunțat un rechizitoriu
împotriva lui Carol al II-lea și a regimului său. Acesta cerea abdicarea regelui, trecerea coroanei
sub Marele Voievod Mihai, formarea unui guvern național mobilizarea generală și concentrarea
armatei la frontiera cu Ungaria.17
Când au aflat de deciziile de la Viena membri din toate categoriile sociale și-au exprmat
indignarea, prin manifestații de stradă, asupra actului ditactorial impuse de puterile totalitare. În
Cluj au existat scandări precum „Vrem să murim apărându-ne familiile” și „Nici un petec de
pământ”. În semn de unitate manifestațiile s-au extins și în restul țării. S-a scandat mai apoi
pentru abdicarea lui Carol al II-lea, pe 4 septembrie, legionarii au organizat mari manifestații în
București cerând abdicarea. Iar pe 5 septembrie, Carol al II-lea l-a înzestrat pe Ion Antonescu cu
puteri depline, în aceeași zi a fost suspendată Constituția și au fost dizolvate Corpurile
legiuitoare, iar următoarea zi Carol al II-lea a abdicat. Poporul a fost cuprins de ușurarea când au
aflat că regele Carol al II lea a renunțat la tron în favoarea fiului său Mihai.18

16
Ibidem, p. 589-593.
17
Dinu C. Giurescu , op. cit.,p. 31-32.
18
Academia Română, op. cit.,vol III, p. 593-598.

7
 Bibliografie

I. Lucrări speciale :
1. Academia Română, Istoria Românilor, vol VIII, Editura Enciclopedică, București,
2003.
II. Lucrări generale:
1. Giurescu, C. Dinu, România în al Doilea Război Mondial (1939-1945), Editura ALL,
1999.
2. Hitchins, Keith, România 1866-1947, ed. IV, Editura Humanitas, București, 1994.
3. Scurtu, Ioan, , Istoria contemorană a României (1918-2007), Editura Fundației
România de Mâine, București, 2007.
4. Scurtu, Ioan, Istoria Românilor în timpul celor patru regi (1866-1947), ediția a II-a,
vol. III, Editura Enciclopedică, București, 2007.