Dreptul Bizantin (secolele III-VIII)

1. Dreptul Roman
Schimbările suferite de statul roman au avut consecințe și asupra societăților juridice,
prin biruința absolutismului împăratul devine titularul unui adevărat monopol legislativ. În
frunte se afla împăratul, iar ordinile sale erau asculate în succesiunea descrescândă a rangurilor.
Hotărârea împăratului poartă numele de lege, iar legile sale erau cunoscute și sub
numele de constituții imperiale, care „erau fie măsuri cu caracter regional, fie soluții juridice
date cu ocazia unui proces, dar care urmau să fie respectate în viitor”1 Legile erau alcătuite de
către specialiști, care se ocupau și de modul de aplicare și de îmbunătățire a acestora. Acest
absolutism asupra legii a fost favorat de dispariția adunărilor populare, singurele capabile să
dea legi în republică.Constituțiile erau scrise în limba latină, redactate după procedee retorice,
într-un stil încărcat, care urma să fie discutat. După ce era definitivat acesta ajungea în arhivele
imperiale. Însă o dată cu împărțirea imperiului a avut loc și o separare legislativă, legile din
Occident erau valabile doar acolo, precum și legile din Orient erau valabile doar în Orient.2
Împăratul era zeu, încă din secolul al treilea Aurelian a inceput să poarte diadema, cu
caracter divin, a cărei inscripții ii confereau titlul de deus et dominus. Începând cu domnia lui
Diocletțian și Constantin tot ceea este legat de împărat devine sacru. Această schimbare a creat
o nouă concepție despre guvernare și administrare, care s-a întemeiat pe două idei principale:
prima se referă la Palatul imperial care devine centrul statului, și cea de-a doua spune că
oamenii nu mai servesc statul, ci împăratul. De asemenea „Societatea cenzitară a lui Augustus
a fost înlocuită cu o ierarhie de funcționari.”3, puterea civilă a fost separată de cea militară,
generali nu mai putea îndeplini funcții administrative, iar guvernatorii provinciilor și vicarii
diocezelor au devenit funcționari exclusiv civili.4
2. Dreptul roman sub conducerea lui Dioclețian (284-305)
Începând cu domnia lui Dioclețian, Imperiul Roman a intrat într-o perioadă de decădere.
Acesta era un soldat din Peninsula Balcanică (Illyricum). Numele său era Diocles (echivalent
cu „Gloria lui Zeus) pe care l-a latinizat în cele din urmă în Dioclețian. El nu a avut copii așa că

1
Vladimir Hanga, Mari Legiuitori ai lumii, Editura Lumina Lex, București, 1994, p. 107.
2
Ibidem, p. 106-107.
3
Paul Lemerle, Istoiria Bizanțului, p 34
4
Ibidem, p. 33-37
 l-a adoptat pe Maximian pe care l-a ridicat la rangul de Augustus. Toate măsurile lui aveau
forță de lege, astfel păstrându-și autoritatea supremă în întregul imperiu, iar acesta a rupt unele
tradiții politice, rămase încă din epoca republicană, și a impus imperiului o nouă organizare,
mai fermă și mai autoritară, inspirată în mare parte după modelul monarhiei persane.5
Acesta i-a dat fiului său control oficial și permanent asupra unei părți din imperiu, ceea
ce era o acțiune revoluționară pentru că împărțirea teritoriului se făcea, în mod normal. doar ca
o măsură de urgență care nu era definitivă, această acțiune subliinind că pentru Dioclețian
partea Răsăriteană din Imperiu era mai importantă. Acest lucru se datora și veniturile mult mai
mari care veneau din partea de est și de deținerea unei armate mai numeroase în teritoriu din
spre răsărit. Pentru că frontierele imperiului erau amenințate, au fost aleși doi caesari care să le
apere, Constanțiu care a primit Rinul și Galeriu care a primit deșertul Sirian, sistem care a fost
numit adeseori tetrarhie. Dioclețian a întreprins și alte reforme, el considera că imperiul are
nevoie de mai mulți împărați, soldați, demnitari și venituri pentru ai susține. Dioclețian, cât și
urmașul său Constantin „au inițiat noi reforme sociale, fiscale și financiare în scopul de a
redresa o economie bântuită de criză”6. Încercarea creșteri veniturilor a fost împiedicată de
continua inflație, prin care impozitele deveniseră absurd de mici, lăsând guvernul dependent de
rechizițiile7 de grâne pentru aprovizionarea armetei.8
Dioclețian a încercat să bată monede de aur, argint și cupru pure, însă valoarea acestora
și a celor deja existente continuau să fluctueze, pentru a rezolva această problemă, a creat două
unități stabile și artificiale de evaluare, caput (cap) și jugum (jug). Aceste evaluări asupra
gospodăriilor au fost însumate pentru a da totalul pentru fiecare oraș. „În fiecare an guvernul
anunța consiliile orășenești ce cantități de grâne să adune pentru fiecare jugum și câți bani
pentru fiecare caput”.9
Dioclețian a dublat armata din cauza problemelor din vest, și pentru a-și putea menține
sub control armata și teritoriile a mărit birocrația. După ce a reușit să oprească revoltele și să
respingă invaziile, Dioclețian a început să ia măsuri și în privința creștinilor, astfel în 303 a

5
Vladimir Hanga,op. cit., p. 95.
6
Ibidem, p. 96.
7
rechiziție sf [At: BARIȚIU, P. A. II, 316 / V: (înv) ~iune, recvi~, (reg) ~chez~ / S și: recui~ / Pl: ~ii / E: ger Requisition,
fr réquisition] 1 Măsură excepțională prin care un organ al administrației de stat obligă pe cetățeni la cedarea
temporară a unor bunuri mobile sau imobile (contra plată) pentru nevoile armatei sau ale statului Si: (înv)
recrutație (2). 2 (Îla) De (sau din) ~ Luat prin rechiziție (1). 3 (Îvr) Cerere (21).
8
Warren Treadgold, O scurtă istorie a Bizanțului, Editura Artemis, București, 2003, p. 25-28.
9
Ibidem, p. 29.

2
 interzis liturghia creștină și a ordonat distrugerea tuturor bisericilor și confiscarea proprietății
acestora, jertfelor zeiilor păgâni, motiv pentru care mulți au fost prinși, torturați și executați. În
305 Dioclețian a abdicat voluntar si a numit al augustus în locul său, pe Galeriu. După acesta s-
a păstrat împărțirea în două a imperiului, sistemul de vicari și prefecți, iar sistemul unic de
evaluare a impozitelor a devenit baza de impozitare pentru toată perioada bizantină. Reformele
sale au stat la baza succesului său, însă mai târziu s-a dovedit că acest succes a fost datorat și
forței personalității sale.10
3. Dreptul roman la Constantin cel Mare. (306-337)
La fel ca Dioclețian, Constantin a inițiat un amplu sistem de reforme care au dus la o
centralizare riguroasă a imperiului și la o extindere a activităților de stat în viața economică și
socială. Acesta a urmărit întărirea autorității imperiale, micșorând influența senatului și a altor
factori pentru delimitarea atribuțiilor organelor de conducere și a autorității acestora. Acesta
separa Administrația civilă și militară, administrația centrală și cea provincială în mai multe
ramuri, care converg și se recapitulează în persoana împăratului, care conduce întregul aparat
de stat. „Reformele sale au cuprins, în principal, trei domenii organizarea producției,
fiscalitatea și finanțele.”11 Pentru primul domeniu a încercat repunerea în valoare a
pământurilor, care au fost abandonate în cadrul crizei secolului al III-lea de către micii
producatori, prin scutiri fiscale, drept de proprietate în schimbul unor redevențe scăzute etc. și
lărgilea considerabilă a domeniilor coroanei, lucrate în regie proprie de către sclavi. După un
decret din 332 colonul12 este legat de pământ, însă păstrează libertate juridică, spre deosebire de
meșteșugarii de la oraș care sunt legați de meseriile pe care le exercită. Introduce controlul
asupra producției și desfacerii bunurilor și instituie monopolul de stat asupra următoarelor
ramuri ale industriei: armament, industia minieră și industria mătăsii. Din pucnt de vedere
economic, aceste schimbării au dus la redresări, mai ales în industrie și comerț chiar dacă s-au
resimțit în mod diferit în Occident față de Orient.13

10
Ibidem, p.31-33.
11
Maria Georgescu, Istoria Bizanțului, Editura Cetatea de Scaun, 2005, p. 63.
12
COLÓN^1, coloni, s.m. 1. (În Imperiul Roman și în evul mediu în Europa) Muncitor agricol care, inițial liber,
muncea un pământ luat în arendă de la marii proprietari, mai târziu începe să fie legat de pământ, să plătească
dijmă și să presteze corvezi.
13
Ibidem, p. 62-64.

3
 În ceea ce privește împărțiea imperiului, aceasta se definitivează în timpul lui
Constantin cel Mare prin întemeierea Constantinopolului, oraș care va deveni arena principală a
desfășurărilor de ordin politic, social și cultural până la mijlocul secolului al XV-lea.
4. Codurile de legi ale lui Theodosius al II-lea
Theodosius al II-lea a fost numit augustus încă de la vârsta de 7 ani și a fost sub regența
surorii sale, cu doar doi ani mai mare, Pulcheria, și care a guvernat imperiul aproape 40 de ani.
În perioada guvernării acestuia sunt cunoscute ca moment de vârf ale Imperiului Roman crearea
Universității de la Constantinopol și publicare Codului Theodosian ( publicată în 438, după 9
ani de muncă) Apariția codului Theodisian a fost o consecință a reorganizării învățământului
superior, acesta este cunoscut ca cel mai vechi cod de legi imperiale și al doilea cel mai
important cod după Corpus Juris Civilis. Predecesorii acestui cod sunt Codex Gregorianus,
care aparține perioadei lui Dioclețian, și Codex Hermogenianus, care aparține perioadei
succesorilor săi, până în secolul al IV-lea. Codexul Theodosian cuprindea legile în limba latină,
materialul juridic era împărțit în 16 cărți, care erau la rândul lor împărțite pe mai multe capitole,
clasificarea era pe problem speciale : administrative, politice, sociale,religioase etc.; decretele
erau enumerate în ordine cronologică, iar legile date după acest cod purtau numele de Novele.
Acest cod a servit la întocmirea legilor lui Iustinian.14
5. Dreptul Roman în timpul lui Iustinian (527-565)
 Codurile de legi publicate în timpul domniei lui Iustinian
Iustinian a urmărit refacerea Imperiului roman deoarece se socotea „succesorul al
cezarilor romani, convins că misiunea sa era de a reface unitatea dispărută a împeriului, sub
egida cetății Bizanțului, moștenitoarea Cetății Eterne.” 15 Însă pentru ai conduce pe supuși, legile
divine nu erau suficiente, astfel în anul 528, numește o comisie formată din 7 membrii, în frunte cu
Trebonian cu scopul de a reuni într-un cod toate legile imperiale în vigoare de la Hadrian (117-
138) și până în secolul al VI-lea. Aceasta a avut la bază codul lui Theodosius și a fost publicată pe
7 aprilie 529 cu numele de Codex Justisianus. În 530 Iustinian mai numește o comisie care avea
misiunea de a codifica lucrările de interpretare a legilor juriștilor romani din secolele II-III.
Această lucrare s-a concretizat în 533 și s-a intitulat Digeste. Pe 21 noiembrie 533 a fost publicată
o altă lucrare cu numele de Institutiones care reprezenta un manual elementar de drept dedicate
studenților. Însă numarul mare de legi promulgate de Iustinian a impus publicare unei ediții
14
Emanoil Băbuș, Bizanțul istorie și spiritualitate, Editura Sophia, 2010, p. 154-156.
15
Vladimir Hanga,op. cit., p. 117

4
îmbogățite a Codexului Justinianus intitulat Codex repetitae praeselectiones, publicat în 534 și
alcătuit din 16 cărți. Legile care au fost publicate din 535 până în 565 au purtat numele de
Novellae (legi noi) și au fost redactate majoritar în greacă. Începând cu secolul al XII-lea toate
lucrările juridice a lui Iustinian, au primit, la decizia juriștilor Universității Bologna, numele de
Corpus Juris Civilis.16
 Digestele
Este cea mai importantă parte din opera lui Iustinian cunoscută și sub termenul grecesc de
Pandectele, ele cuprind fragmente din operele jurisconsulilor romani și constituie o lucrare
compilatorie de tip nou în istoria dreptului roman. Prin ele s-a urmărit reunirea celor mai
importante fragmente din operele celor mai mari jurisconsuli romani. Iustinian urmărea reînvierea
vechii strălucirii a dreptului roman și așezarea acestuia pe temelia guvernării sale, deoarece pe el
s-au sprijinit domniile cezarilor romani timp de secole. Inițial a curpins două mii de cărții și 3
milioane de rânduri, din care compilatorii au păstrat 150 de mii de rânduri. Digestele au fost
împărțite în 50 de cărți, iar acestea în titluri, care nu au un sistem riguros de succesiume.
Conținutul principal al digestelor este întocmit din fragmente juridice referitoare la dreptul privat,
dintre care cele mai multe privesc moștenirile.17
 Inovațiile juridice a lui Iustinian.
Legile lui Iustinian sunt în mare parte o reeditare a normelor dreptului roman classic, insă
prin adaosurile textelor juriștilor și prin Novelele sale, acestea au fost aduse în conformitate cu
cerintele epocii, unele modificări alcătuind o evoluție instituțională începută anterior. Iustinian
păstrează structura sclavagistă, însă urmărind o linie de evoluție ce se fixase anterior, scavajismul
ajunge în declin iar împăratul începe o procedură de eliberare din sclavie și suprimă multe dintre
măsurile restrivtive referitoare la dezrobiri. Iustinian lărgește cauzele de decădere în colonat și le
limitează pe cele de eliberare. Colonul putea iesi din starea de șerbie și să devină om liber doar
dacă atingea o înaltă funcție bisericiească sau dobândind proprietatea findului pe care lucre. Însă
dezrobitul avea o viață cum mult îmbunătățită față de cea anterioară, el este asimilat sub aspect
politic și social drept om născut liber, el capătă o mai mare independență economică, fiind
încurajat în prestarea unor îndeletniciri lucrative.18

16
Emanoil Băbuș, op. cit., p.210-215.
17
Vladimir Hanga,op. cit., p. 149-159.
18
Vladimir Hanga,op. cit., p. 169-170.

5
 Dacă în vechiul drept roman familia se axa în jurul puterii șefului familiei (pater
familias) care avea drept de viață și de moarte asupra mermbrilor ei, această rudenie agnatică
este definitiv înlăturată de cea cognatică, adică de rudenia de sânge. Slăbirea sistemului agnatic
este cauzat de diminuarea treptată și continuă a puterii capului de familie, care suferă tot mai
multe îngrădiri. Transformările acestea încep la sfârșitul Republici și se definitivează în epoca
imperială. Astfel, în vremea lui Iustinian, puterea asupra copiilor este atât de restrânsă , încât
personalitatea juridică a acestora este aproape completă.Împăratul le oferă copiilor o capacitate
patrimonială aprope deplină, deoarece tot ce dobândesc, dobândesc pentru ei și nu pentru capul
familiei. Tot din această perioadă, puterea părintească capătă unele obligații precum hrănirea
familiei, înzestrarea fiicei etc. De asemenea începând cu Constantin și sfârșindu-se cu Iustinian
s-a desfășurat un process de ușurare a legitimării copiilor naturali prin procedee diferențiate în
raport cu situația lor de fapt. Adoptiunea a fost și ea simplificată. Au avut loc modificări și în
cadrul casătoriei, suferind o succesivă diminuare, ca număr și întindere, a condițiilor de încheiere
a acesteia. Încuviințarea părinților aproape că a dispărut, rămânând drept condiții esențiale vârsta
și consimțământul celor interesați. Deasemenea dispar o serie de impedimente, este permisă
căsătoria între dezrobiți și personae de rand senatorial, și între oameni liberi și femei de condiție
umilă. Obiceiurile păgâne ce însoțesc căsătoria sunt desființate, iar la încheiere căsătoriei se cere
constituirea unei dote printr-un act juridic corespunzător, în care să fie precizate drepturile soției
asupra zestrei. 19
Tot în cadrul căsătoriei, soțul trebuia să ofere soției o donație, care avea rolul de ai
asigura acesteia avantaje în caz de divorț imputabil soțului sau de predeces al acestuia. De
asemenea soțul devine mau mult un simplu uzufructuar a bunurilor soției, în caz de divorț
aceasta poate cere restituirea lor. Iustinian îngreunează divorțul, pe care îl supune unor anumite
formalități, care sunt destinate să apere unitatea și morala familiei, fiind justificate de împărat
prin raportarea la divinitatea, subliniind în discursul său mânia lui Dumnezeu care s-ar putea
manifesta asupra tuturor pin ciumă, foamete și cutremure pe pământ.20
Iustinian continuă unificarea drptului de proprietate, desăvârșește identitatea juridică a
proprietății funciare din Peninsula Italică cu cea provincială, desființează tradiția dintre bunurile
de bază ale producției agicole sclavagiste (mancipi) și cel inferioare (nec mancipi) destinate
consumului și creează o formă unică de proprietate , sancționată prin acțiunea de revendicare.
19
Ibidem, p.170-172.
20
Ibidem, p. 172.

6
 Instituția servituților se lărgește și înglobează raporturile legale de vecinătate.Arendarea
pe termen lung capătă o deosebită importanță, începând să fie folosită și de marii proprietari
funciari pentru domeniile lor rămase în paragină din cauza lipsei forței de muncă. Aceste noi
reglementări asupra drepturilor proprietăților funciare străine, modelate tot mai mult, au dus la
împărțirea atributelor dreptului de proprietate asupra fondurilor funciare între doi titulari. Aceste
reglemântări sunt cele care au constituit fundamental proprietății private.21
De asemenea în epoca lui Iustinian posesiunea tip devine cea civilă, și absoarbe celelalte
tipuri de posesiune, fiind la fel de bine protejată ca și proprietatea. În ceea ce privește dobândirea
proprietății, Iustinian elaborează o noțiune juridică a modului de dobândire a proprietății. În
materie succesorală, este urmat dreptul pretonian, adică moștenirea ereditară, tot dreptul imperial
evoluând în această direcție. Cele mai multe inovații au fost aduse de împărat prin novelle,
Iustinian „pune bazele unui drept succesoral bazat exclusive pe principiul cognațiunii, stabiliind
următoarele clase de moștenitori: descendenții, ascendenții, frații și surorile bune și copii lor,
frații și surorile din același tată sau din aceeași mamă și copii lor colateralii.”22
În ceea ce privește procedura de judecată , Iustinian adoptă procedura extraordinară, prin
care se renunță la judecarea în două faze a procesului, adică înaintea unui jurat și a unui
magistrate, ci o încredințează unor funcționari judecătorești încadrați în marea ierarhie a
funcționarilor administrative supuși controlului imperial.
Iustinian a fost un continuator al politicii legislative, a urmărit restaurarea unui sistem de
drept care a asigurat armele și administrația Romei dar și o necontestată superioritate în bazinul
mediteranean.
5. Legile romane după Iustinian
Încă din timpul vieții Iustinian a luat măsuri pentru a-și garanta integritatea, acesta a
interzis comentarea viitoarei sale opera, in 534 prin constituția Deo auctore (plănuind digestele),
această interdicție a fost renoită de acesta mai târziu, în 533, prin constituția Tanta-Dedoken, prin
care a promulgat digestele. Din toată legislația lui Iustinian, Novelle constituie cea mai important
partea a dreptului pozitiv, pentru că cele mai însemnate reforme au fost introduse prin intermediul
lor. Aceste Novelle au fost adunate într-o colecție oficială sub domnia lui Tiberiu al II-lea (578-
582), sub denumirea de „ Colecție a celor 168 de Novelle” ( 158 dintre ele aparținând ale lui
Iustinian). După moartea lui Iustinian capătă importanță așa numitele Nomocanoane care adunau
21
Ibidem, p. 172-173.
22
Ibidem, p. 173-175

7
la un loc normele de drept laic cu cele de drept bisericesc, ambele având sfere în domeniul
reglementării persoanelor și familiei.
Începând cu secolul al VIII-lea, compilația lui Iustinian este adaptată la nevoile
contemporane, aceasta începe să fie rău utilizată și înteleasă încă din timpul regelui Leon al III-lea
Isaurianul(717-741). Se cerea perlucrarea vechii legislații iustiniene de limbă latină într-o formă
nouă, care să reflecte schimbările sociale survenite în societatea bizantină după moartea lui
Iustinian. Această nouă legiure a fost întocmită în 726, sub numele de Ekloge ton nomon
(„Extrase din legi”) de către o comisie numită de Leon al III-lea. Ecloga a fost însoțită de idea de
dreptate și echitate sociale, astfel judecătorii trebuiau să își înfrâneze toate pasiunile omenești
pentru a putea lua hotărâri cu adevărat drepte, de aceea împăratul decide ca aceștia să fie plătiți din
tezaurul imperial și interzice primirea darurilor care ar putea influența decizia judecătorilor. Desi
avea la bază textele lui Iustinian, legiuirea aducea noi soluții juridice impuse de practica juridică a
vremii și cuprindea numeroase trimiteri la scrierile ecleziastice care denotă transformarea lentă a
spiritului laic de domina dreptul roman într-unul creștin characteristic lumii medievale.23
Ecloga a suferit numeroase modificări și-a a slujit până la urcarea pe tron a familiei
macedonene (867).

Bibliografie

BĂBUȘ, Emanoil, Bizanțul istorie și spiritualitate, Editura Sophia, 2010.

GEORGESCU, Maria , Istoria Bizanțului, Editura Cetatea de Scaun, 2005.

HANGA, Vladimir, Mari Legiuitori ai lumii, Editura Lumina Lex, București, 1994.

23
Ibidem, p. 184-189

8
LEMERLE, Paul, Istoiria Bizanțului, Editura Teora, București.

TREADGOLD, Warren, O scurtă istorie a Bizanțului, Editura Artemis, București, 2003.