CAPITOLUL I: NOȚIUNI INTRODUCTIVE

DEFINIŢIILE ŞI ACCEPŢIUNILE DATE TERMENULUI DREPT

DREPTUL reprezintă ansamblul normelor juridice edictate sau sancționate de

către o autoritate publică care își exercită competența asupra unui teritoriu. O normă
edictată aparține autorității statului. (normă edictată ≠ normă sancționată)
Norma juridică este o regulă de conduită impusă la nevoie prin forța coercitivă
a statului. Sub aspect structural, norma juridică cuprinde 3 părți:
a. Ipoteza - este acea parte a normei juridice care ne arată în ce împrejurări
urmează să se aplice respectivele prevederi legale
b. Dispoziția - exprima conținutul efectiv al respectivei norme, adică conduita
permisă sau interzisă subiectelor de drept
c. Sancțiunea - ne arată care sunt consecințele juridice ce se nasc din
încălcarea celor prevăzute în dispoziție
Normele juridice sunt împărțite după natura relațiilor sociale pe care le
reglementează în instituții juridice și ramuri de drept. Mai multe norme juridice
alcătuiesc o instituție juridică, mai multe instituții juridice alcătuiesc o ramură de drept.
Delimitarea normelor juridice se face după obiectul reglementării și după metoda
reglementării. Obiectul reglementării vine să ne arate sfera relațiilor sociale care intră
sub incidența respectivelor norme juridice. Astfel, relațiile patrimoniale (cele ce pot fi
exprimate într-un echivalent bănesc) sunt specifice dreptului civil, relațiile de familie
sunt reglementate de dreptul familiei, relațiile de muncă sunt reglementate de dreptul
muncii, relațiile internaționale dintre state sunt reglementate de dreptul internațional
public. Metoda de reglementare vine să ne arate mijloacele folosite de către legiuitor
pentru ca o normă socială să se transforme într-o normă juridică.
Încă din antichitate ramurile de drept au fost delimitate în 2 mari categorii:
• Drept public – reglementează raporturile ce se ivesc între stat, pe de o
parte, și cetățeni, pe de altă parte, sau între diferite state
• Drept privat – reglementează raporturile ce se nasc între subiectele de
drept vizând interesele lor personale
Ansamblul normelor juridice edictate și sancționate în cadrul unei societății
alcătuiesc dreptul obiectiv. În cadrul dreptului obiectiv distingem:
• dreptul subiectiv (adică acel drept care conferă subiectului de drept, fie el
persoană fizică sau juridică, prerogativa de a avea un anumit comportament
sau de a pretinde celorlalți un comportament ce constă în a da, a face sau a nu
face ceva; astfel dreptul subiectiv cuprinde: drepturi reale și drepturi de
creanță)
• dreptul real este acel drept care se naște din acel raport juridic apărut
între o persoană determinată și toate celelalte persoane nedeterminate,
care sunt ținute a nu aduce atingere în exercițiul dreptului. Cel mai
important drept (real?) este cel de proprietate. Art. 480 Cod Civil
definește dreptul astfel: „proprietatea este dreptul ce-l are cineva de a se
bucura și dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut însă în limitele
determinate de lege”
• dreptul de creanță este acel drept care se naște între o persoană numită
creditor și o altă numită debitor prin care cea din urmă e ținută față de
 prima printr-o obligație care constă în a da, a face sau a nu face ceva ce
ar fi putut face dacă nu s-ar fi obligat; drepturile și obligațiunile sunt în
raport de interferență
Ansamblul normelor juridice care sunt în vigoare la un moment dat alcătuiesc
așa-numitul drept pozitiv.
Ieșirea din vigoare a unei norme juridice se face prin abrogare:
a. expresă, atunci când conținutul noii norme juridice prevede în mod expres
că vechile reglementări sunt scoase din uz
b. tacită, în situația în care noua reglementare cuprinde dispoziții contrare față
de reglementarea în vigoare astfel că aceasta să nu se mai poată aplica
Din multitudinea de relații sociale (morale, politice, religioase, politețe), cele
care intră sub incidența unor norme juridice sunt definite ca fiind raporturi juridice.
Așadar, raportul juridic este o relație socială care intră sub incidența unei norme de
drept.

Raport juridic:
• Subiectul raportului juridic reprezintă oamenii luați fie individual (în calitate de
persoane fizice), fie colectiv (în calitate de persoane juridice / morale). Pentru a fi
în prezența unei persoane juridice trebuie îndeplinite 3 condiții: organizare, scop
și patrimoniu (totalitatea drepturilor și obligațiilor cu conținut economic). Atât cele
fizice cât și cele juridice dispun de capacitate juridică (în dreptul roman se numea
caput). Capacitatea exprimă aptitudinea generală și abstractă a unei persoane
de a avea și de a exercita drepturile și obligațiile. Așadar, capacitatea poate fi:
• de folosință - se naște odată cu subiectul de drept, iar în cazul persoanelor
fizice încă de la momentul conceperii lor și se stinge odată cu moartea lor;
reprezintă aptitudinea generală și abstractă a unei persoane de a avea
drepturi și obligații
• de exercițiu- se dobândește la vârsta majoratului (18 ani); la vârsta de 14-
18 ani persoană fizică are o capacitate de exercițiu restrânsă căci sunt
încuviințate de autorități pe larg; reprezintă aptitudinea unei persoane de a-
și exercita drepturile și obligațiile pe care aceasta le are
B. Conținutul raportului juridic - este datorat de ansamblul drepturilor și obligațiilor
care se nasc între subiecții raportului juridic.
C. Obiectul raportului juridic- exprima obiectul obligației ce se naște între părți.

OBIECTUL, IMPORTANȚA ŞI DIVIZIUNILE DREPTULUI ROMAN

În literatura juridică (în doctrină) au existat mai multe definiții care au încercat o
delimitare a obiectului dreptului privat roman. În sinteza, dreptul roman cuprinde
ansamblul normelor juridice edictate și sancționate de statul roman, norme
grupate în instituții juridice care fac obiectul unor ramuri de drept distincte.
Aceste norme au fost elaborate între momentul întemeierii Romei (754 î.Hr.) și până
în vremea împăratului Iustinian (527-565 d.Hr.). Deși Imperiul Roman de Apus se
prăbușește în 476, Imperiul Roman de Răsărit continuă să dăinuie până în 1453.
Epoca Romană se încheie în 565, căci după acest an Imperiul se grecizează devenind
Imperiul Bizantin.
Ca și la alte popoare și la romani a existat o confuzie între normele juridice (IUS)
și cele religioase (FAS). Cu timpul însă romanii vor face o distincție netă între normele
juridice și cele religioase; romanii reușind să confere normelor juridice o autoritate
conferită de forța religiei. Astfel, cei ce nesocoteau o normă de conduită se consideră
că încalcă voința zeilor cât și tradițiile romane. Acest lucru face că sistemul dreptului
să devină principală ideologie a statului roman, iar confuziunea care a existat între IUS
și FAS vine să ateste o anumită stare ce s-a manifestat la nivelul mentalității romane,
care în perioada veche era extrem de conservatoare.
Tradiția romană a fost un factor ce a influențat instituțiile romane publice, iar
suprapunerea dintre normele juridice și cele religioase venea să demonstreze
caracterul peren al dreptului, faptul că acesta e imuabil (neschimbat), lucru ce rezultă
din eternitatea și sacralitatea normelor religioase. De aceea dreptul în perioada arhaică
este rigid, fiind încărcat de formule solemne, păstrând normele juridice arhaice ce
făceau trimitere la obiceiurile juridice.
Încă din cele mai vechi timpuri, romanii au încercat să definească sistemul
dreptului roman. O definiție celebră ne-a rămas, care vrea să arate că știința dreptului
este cunoașterea lucrurilor divine și umane, știința a ceea ce este drept și nedrept.
Ulpianus definea principiul dreptului roman: a trăi în mod onorabil, a nu vătăma pe
altul, a da fiecăruia ce este al lui.
Din definiția de mai sus se constată că există o suprapunere între principiile de
morală și cele de drept. În acest sens Celsius afirmă: „ius est ars aequi et boni”- dreptul
e arta echitații și a binelui.
Cu timpul, constatăm că în evoluția lor, instituțiile juridice romane, aveau să
izvorască din simțul practic al romanilor, din intenția acestora de a reglementa
principalele aspecte ale vieții cotidiene, dezvoltând o putere de sinteză de accepție,
fapt care a determinat că multe dintre figurile juridice create de romani să fie preluate
de dreptul modern.
Izvoarele dreptului roman ne-au parvenit în mod indirect (pe cale mediată),
situație în care avem o imagine parțială asupra lor. Bogăția acestui tezaur de gândire
avea să fie valorificat în cadrul unor opere postume.
Gândirea romanilor a stat la baza unor școli de drept din epoca feudală. Între
secolele VII și XI s-a înființat Școala de Drept de la Ravena care cerceta gândirea
juridică romană. În secolul XI apare o școală asemănătoare la Padia. Școala din
Bologna e cunoscută sub denumirea de Școala glosatorilor, în cadrul căreia s-a
remarcat activitatea profesorului Irmerius și a lui Acursius care și-au desfășurat
activitatea la sfârșitul secolului al XII-lea și începutul secolului al XIII-lea. Această
școală a explicat sensul textelor juridice romane, pentru ca acestea să fie înțelese de
cei ce nu aveau pregătire juridică. De aceea, metoda de lucru folosită de către glosatori
a fost aceea de interpretare, numită metoda exegetică. Unii dintre cercetătorii acestei
școli studiau textele așa cum ele fuseseră elaborate în era clasică (epoci de maximă
înflorire în statul roman, corespunzător perioadei istorice a principatului), pe când alții
aveau în vedere studierea textelor din epoca lui Iustinian.
În secolul XIV a luat ființă, în Italia, Școala post-glosatorilor. Aceștia nu studiau
textele romane propriu-zise, ci obiectul lor de activitate îl reprezenta glosele din care
extrăgeau anumite reguli de drept folosite în soluționarea unor cazuri practice. Unii
autori au arătat că prin opera lor, post-glosatorii au falsificat normele romane pentru a
putea aplica clauzele în practică.
Importanța dreptului roman este atât de mare încât în secolul al XV-lea în
Germania se renunța la dreptul național și se adopta dreptul roman, fapt ce va da
naștere renumitei școli istorice a dreptului. Aceasta a fost fondată de către Andre
Aleciad. Reprezentanții acestei școli au folosit pe lângă cunoștințele de drept roman și
elementele de natură istorică sau filosofică / filologică. Cel mai important reprezentant
al acestei școli avea să fie Jaques Cujas, renumit profesor care a activat deopotrivă
atât în Franţa, cât și în Germania. La baza activității sale a stat
valorificarea fragmentelor din manualul elaborat de Iustinian, cunoscut sub
denumirea de „Digestele”. Un rol important în dezvoltarea romanisticii l-a avut nouă
școală a dreptului apărută în Germania și aflată sub influența renumitului profesor
Sabini.

Importanța dreptului roman

Juriștii din epoca modernă au împrumutat din arsenalul dreptului roman o serie
de instituții și principii generale, pe care le-au pus la baza întregii lor reglementări.
Aceasta s-a datorat faptului că dreptul roman a fost expresia juridică generală
privitoare la relațiile sociale apărute într-o societate ce avea la baza proprietatea
privată și producerea de mărfuri. În condițiile în care statul roman devine un stat
universal, în care s-a făcut trecerea de la o economie închisă la una de mărfuri, dreptul
roman avea să reprezinte principalul instrument în ceea ce privește dezvoltarea
statului. Statul se afla în conexiune directă cu dreptul în viziunea juriștilor romani, fapt
pentru care schimbările ce se vor produce la nivelul formei de organizare a statului și
a puterii de stat se vor reflecta la nivelul instituțiilor juridice (? nivel internațional juridic).
Importanța dreptului roman constă în universalitatea terminologică juridică
folosită, astfel dreptul roman se caracterizează printr-o excepțională precizie prin faptul
că el reprezintă instrumentul ideal al gândirii juridice romane. Deși dreptul a existat și
la alte popoare antice, gândirea juridică a acestora nu se apropie de elaborările
sistematice și precise ale dreptului roman. Prin activitatea lor, juriștii romani au creat
elementele alfabetului juridic prin intermediul cărora normele juridice dobândesc o
identitate proprie față de alte norme sociale. Acest lucru a determinat ca multe dintre
conceptele actuale să-și găsească originea în dreptul roman.
Dreptul roman s-a aflat într-un proces de interferență și cu dreptul românesc.
Acest lucru s-a reflectat în 3 momente importante ale evoluției poporului nostru:
nașterea poporului român, prin sinteza daco-romană; apoi, în epoca dreptului feudal,
influența dreptului roman se face simțită pe filieră bizantină; și în epoca modernă, când
începe procesul de codificare realizat sub domnia lui Cuza. Influența dreptului roman
asupra provinciei Dacia apare la două momente distincte: unul situat înainte de
cucerire și al doilea după transformarea Daciei în provincie romană.
Dacă la început IUS CIVILE era aplicabil între relațiile dintre cetățenii romani,
constatăm că ele se aplică ulterior și în relațiile dintre terți. În momentul în care Dacia
se transformă în provincie romană, sistemul dreptului roman devine principala
componentă a ideologiei statului, el fiind mult mai practic în raport cu dreptul autohton
geto-dac. Acest lucru e posibil datorită valorificării bazilicalelor (cărți religioase de
învățătură apărute în Imperiul Bizantin).
Cel de-al treilea moment este corespunzător epocii moderne, când are loc
sistematizarea dreptului odată cu apariția primelor coduri. Acest lucru se face în timpul
lui Cuza când apare Codul Civil, Codul de procedura civilă, Codul penal, Codul de
procedura penală, sub influența dreptului roman, fapt ce l-a determinat pe legiuitor să-
și extragă din IUS ROMANE reglementări adaptate și utile nivelului de dezvoltare a
unei societăți moderne.

Diviziunile dreptului roman

În doctrină, dreptul cunoaște două diviziuni fundamentale:

• Dreptul public cuprinde ansamblul norme juridice referitoare la organizarea
statului, precum și a raporturilor ce se ivesc între persoanele fizice și stat
 • Dreptul privat reglementează doar acele raporturi ce se ivesc între particulari.
În Doctrina Romana dreptul privat cuprindea următoarele subdiviziuni:
• IUS CIVILE reprezintă sistemul de drept aplicabil în relațiile dintre
cetățenii romani, accesul necetățenilor romani la normele lui IUS CIVILE
era interzis; în Epoca veche străinul venit la Roma cădea în starea de
sclavie, fapt pentru care el nu avea niciun drept; IUS CIVILE era extrem
de formalist, fiind încărcat cu formule solemne și având o rigiditate
deosebită; ulterior, ca urmare a dezvoltării producției de mărfuri și a
apariției economiei de schimb, IUS CIVILE devine o adevărată piedică în
calea soluționării pretențiilor cetățenilor romani, fapt care prin reformele
introduse IUS CIVILE devine mult mai util
• IUS GENTIUM era acel sistem de drept care se aplică în raporturile dintre
cetățenii romani și străini; acest sistem s-a impus mai târziu, atunci când
statul roman devine universal și când ia amploare schimbul de mărfuri;
în anumite situații IUS GENTIUM dobândește accepțiunea pe care o dăm
azi dreptului internațional public, viziune pusă în evidență de către Titus
Livius care arată că IUS GENTIUM este de natură să reglementeze
relațiile dintre state
• IUS NATURE avea să reprezinte un sistem de drept ideal, un drept situat
deasupra tuturor intereselor, aplicabil tuturor situațiilor ivite, deci un
sistem de drept aplicabil tuturor viețuitoarelor; în unele accepțiuni, prin
dreptul natural s-a desemnat suma tuturor trebuințelor unei societăți,
reflectate la nivel juridic; se considera că IUS NATURE este un drept de
origine divină fiind aplicabil deopotrivă și zeilor

DOCUMENTELE DREPTULUI PRIVAT ROMAN

Aceste documente ne oferă date și informații importante cu privire la

reglementările normative cuprinse în legi (senatusconsulte, juristprudența) și ele ne
oferă date despre fizionomia principalelor instituții juridice române.

Documentele Dreptului Privat Roman

• Textele epigrafice îmbracă forma unor inscripții gravate pe materiale dure,

precum marmură sau bronz, pe tăblițe curate. Ne-au rămas pe această cale importante
acte normative precum (Lex rubrica, Degalia şi Salpina, Lex imperia vestpasieni)
Tăblițele cerate descoperite în Transilvania sub denumirea de “Tripticele din
Transilvania” aveau să fie descoperite între anii 18 -1855 la Alburnus Maior (Roșia
Montană). Ele cuprind numeroase dispoziții cu caracter juridic, găsim și contracte de
vânzare-cumpărare, de împrumut, de închiriere, de depozit sau garanții cu privire la
executarea unor obligații. S-a descoperit și un contract de muncă din sectorul minier
fapt ce reflectă un grad înalt.
• Papiriile reprezintă un important izvor de drept ele stând în atenția filologilor și
juriștilor. Un asemenea papirus s-a descoperit un fragment din Senatus Consultum
Împăratului Claudiu prin care s-au adus numeroase modificări în funcționarea
instanțelor de judecată. Tot pe un papirus s-a descoperit Instituțiunea Împăratului
Calaco din anul 212 prin care s-a generalizat cetățenia romană. În 1933 cercetătorul
german Otto Lenel a descoperit pe un papirus un fragment important din lucrarea
intitulată “Instituțiile aparținând jurist-consultului Gaius”.
• Textele istorice și literare ne oferă date importante cu privire la izvoarele
normative și juristprudența din acea perioadă. Dintre istorici amintim: Titus Livius,
Tacitus sau Suetonius se remarcă apoi scriitorii: Lucretius, Terentius, Varo, Plaut.
•

CAPITOLUL II: ISTORIA ROMEI

Periodizare istorică

Statul roman de la întemeierea sa până în 565 când se va greciza a cunoscut

mai multe perioade istorice în funcție de formă de guvernământ: regalitate, republica
și imperiu.
• Regalitatea durează până în 509 î.Hr. când este alungat ultimul rege.
• Republica cuprinde perioada 509 î.Hr. - 27 când Augustus va introduce regatul.
• Imperiul cuprinde 2 subcapitole: principatul (27-284) și dominatul (284-565)
În 395 Imperiul Roman se împărțea în 2 ramuri: Imperiul Roman de Apus și
Imperiul Roman de Răsărit.

REGALITATEA

Primele informații referitoare la nașterea cetății eterne ne parvin prin intermediul

lui Marcus Terentius care plasează momentul genezei Romei în anul 754 (î. Hr.).
Potrivit datelor legendare, începutul Romei este legat de sfârșitul eroic al cetății Troia.
Datele legendare vorbesc despre eroul Aeneas care sosește pe pământul Italiei.
Astfel, unui sfârșit măreț îi corespunde un început glorios. Ascanius, fiul lui Aeneas
avea să fondeze orașul Alba Longa, leagănul de civilizație al poporului roman.
La mai multe generații Rea Silvia, fiica regelui Numitor, alungat de pe tronul său
de către fratele său Amunius, da naștere la 2 gemeni Romulus și Remus care erau fii
zeului războiului Marte.
Cei doi gemeni sunt părăsiți într-un coș de nuiele pe râul Tibru fiind adoptați de
către o lupoaică pentru că apoi să fie despărțiți de către pastorul Faulustus. Ei vor
întemeia orașul Roma (oraș-cetate pe 7 coline ale muntelui Palatin). Indiferent de
datele legendare descoperirile arheologice atestă momentul de constituire al statului
cetate în secolul al VIII-lea î.Hr. Acum sunt descoperite primele vestigii arheologice în
centrul Italiei care acoperă așa-numita cultura Vile Nova, ce acoperă epoca bronzului
și prima vârsta a fierului.
Acum sunt descoperite mai multe comunități aflate în faza gentilică din care se
vor naște popoare precum: latinii, sabinii, etruscii. Conform tradiției Roma avea să fie
creată de 3 popoare: latinii, sabinii și etruscii (rames, tities şi luciceres). Sub aspect
social se va face o distincție între 2 pături în funcție de avere (patricieni și plebei).
Patricienii se numeau și populus romanus, ei fiind formați din membrii familiei
fondatoare și din urmașii lor potentați în plan politic și social. Alături de populus
romanus trăia plebea alcătuită din popoare le vecine înfrânte de romani. Un alt izvor
le pomenește despre meseriașii și comercianții veniți la Roma care întăresc numărul
plebeilor. Ca urmare a dezvoltării economiei rolul plebei crește atât în plan economic,
fapt ce va isca numeroase tensiuni evoluția statului român în epoca veche și clasică.
În epoca străveche ne aflăm în faza de descompunere a relațiilor gentilice. În
epoca democratică militară acum conducerea o aveau patricienii constituiți în ginți,
curii și triburi. Astfel, cele 3 triburi cuprindeau: 30 de curii și 300 de ginți. Ginta era
formată din mai multe familii patriarhale. Curia grupa 10 ginți avea un rol important în
mecanismul votului căci fiecare curie beneficia de câte 1 vot în luarea hotărârii
importante. Adunarea poporului se numea Comitia Curiata la lucrarea căreia plebea
nu participă. Regele avea să fie ales de către Comitia Curiata el având atribuțiuni de
șef militar și șef al religiei. Regele era investit cu soluționarea litigiilor ivite între ginți. În
această putere atribuțiile regelui erau limitate el exercitând rolul de comandant militar.
Un rol important îl avea Senatul, el fiind alcătuit din șefii ginților și cuprindea la un
moment dat 300 de membrii. Acum senatul confirma alegerea regelui și exercită rolul
unui sfat al bătrânilor, el având misiunea de a păstra tradițiile romane, precum și
moralitatea la care societatea romana era chemată să se adopte.

Apariția statului roman. Reforma înfăptuită de către Servius Tulius

Acest moment avea să fie plasat la nivelul secolului al-VI-lea î. Hr. Reforma,
prin consecințele sale a reprezentat în plan social o adevărată revoluția căci prin ea s-
a pus capăt democrației militare bazată pe legături de sânge specifice organizării
gentilice. Vechii aristocrații gentilice i se pune capăt creându-se o nouă aristocrație,
aceea a averii. Politicienii au introdus reforma lui Tulius prin care se constituia o nouă
adunare numită Comitia Centuriata la lucrarea căreia participau și plebeii. Participau
așadar toți bărbații care aveau avere și purtau arme. Membrii Comitiei Centuriate erau
împărțiți în 5 categorii sociale în funcție de avere. Fiecare din cele 5 categorii erau
împărțite într-un număr de centurii. Centuriile erau în același timp unități militare. Prin
mecanismul centuriilor se făcea o diferențiere socială în funcție de avere astfel că deși
fiecare centurie dispunea de un vot prima categorie deși numeric era limitată dispunea
de cel mai mare număr de centurii 98 din totalul de 193. În același timp se înfăptuia și
o reforma administrativă prin care teritoriul Romei era împărțit în 4 triburi numite urbane
la care s-au adăugat 17 triburi rurale. Prin trib nu desemnam o formă de comunitate
umană cu apartenența la unele din cartierele Romei.

REPUBLICA

Dacă în secolul VII î. Hr. Roma era doar un oraș-cetate, în secolul I î. Hr. Roma
devine un stat universal, imperiu, ca urmare a marilor cuceriri și mai mult decât atât,
ea devine cea mai mare putere din câte a cunoscut antichitatea.
În anul 509 î.Hr. este alungat ultimul rege și se instaurează republica. În
perioada republicii are loc ascuțirea contradicțiilor între patricieni și plebei. Deși plebea
participa la lucrările comisiei adunării centuriate, ea nu lua parte la adunările (...)
Normele dreptului civil (?) aveau să fie ținute în secret de către pontif, după formarea
republicii, iar aceste norme erau interpretate doar de către acesta după bunul său plac.
Terenurile cucerite de la dușmani alcătuiau așa-numitul ager publicus și ele
intrau în posesia statului roman. Aceste loturi erau date în posesie patricienilor, care
cu timpul încercau să transforme aceste posesiones în adevărate proprietăți.
Lupta dintre patricieni și plebei va amenința existența statului roman, care va
determina un șir de reforme, fapt ce va duce la un proces de nivelare socială între
aceste două categorii sociale. La acest proces avea să contribuie fenomenul de
descompunere al ginților patriarhale. La sfârșitul republicii, în condițiile profundei
evoluții economice, are loc trecerea de la economia închisă, în care schimburile de
mărfuri aveau caracter accidental, la o economie bazată pe cerere și ofertă, ce va
determina ștergerea distincției în plan social dintre patricieni și plebei.
 Clasa dominantă era reprezentată de către cavaleri și nobili. Clasa socială a
cavalerilor era formată din cei îmbogățiți de pe urma comerțului, mari proprietari de
corăbii sau cei constituiți în societățile de publicani. (...) Având o situație economică
prosperă, cavalerii exercitau o reală influență asupra vieții politice. Nobilimea era
formată din înalți funcționari de stat și urmași ai acestora. Au acaparat multe terenuri
din ager publicus pe care le-au transformat în mari proprietăți (latifundii) în care lucrau
mulți sclavi. Tensiunea sporită dintre cavaleri și nobili va genera un număr mare de
războaie (...) ce va avea ca efect instaurarea imperiului.
În această perioadă apar proletarii, foștii țărani liberi care au fost ruinați datorită
datoriilor pe care le aveau. Procesul de ruinare al țărănimii de către nobilime va
determina ca primii dintre aceștia să ia drumul orașelor și ei să întărească sistemul
clientelar. Clienții sunt aceia care se supuneau la serviciile marilor proprietari și ei vor
duce o viață parazitară, fiind o masă de vot. Ținându-i sub control, nobilii le ofereau
„panem et circus”.
Către sfârșitul republicii, sclavia devine clasică. Întreaga societate se baza pe
munca sclavilor (...) Potrivit statutului juridic, sclavul era considerat un lucru, el putând
fi vândut și exploatat până la epuizarea fizică. Nimeni nu dădea socoteală pentru
exploatarea unui sclav ceea ce a dus la mai multe răscoale, cea mai cunoscută fiind
răscoala lui Spartacus (73-71 Î. Hr.).

Organizarea de stat a Romei

La origine, Roma era o republică aristocratică deoarece puterea politică era

deținută de o minoritate. Prin reforma înfăptuită în secolul III î.Hr. statul roman devine
republică democratică. În întreaga epocă a republicii puterea politică era exercitată de:
adunarea poporului, senatul și magistrații.
Poporul roman participa la adoptarea unor hotărâri cu caracter legislativ,
electoral sau judiciar în cadrul cărora funcționau patru adunări distincte: comitita
curiata, comitia centuriata, conciliu plebis și comitia tributa. (p. 30-31)
În epoca republicii, senatul va deveni unul din principalele organisme politice
prin intermediul căruia proprietarii de sclavi își vor promova interesele de clasă. Multe
secole senatul avea să numere 300 membrii (șefii triburilor), pentru ca în timpul lui
Caesar să sporească la 900. La început senatorii erau numiți din rândul consulilor,
pentru ca mai apoi calitatea de senator să poată fi dobândită de acei cetățeni care
avuseseră o calitate de magistratură. Înalții magistrați dintre patricieni se numeau
patres, iar cei ce făceau parte din rândul plebeilor se numeau constrictii. (p. 31)
(...)
Magistrații erau înalți funcționari publici care îndeplineau atribuțiuni legislative
și jurisdicționale, iar unii dintre aceștia aveau competențe jurisdicționale în procesul de
realizare a dreptului. În intrarea în funcțiune, magistrații eliberau un edict în care arătau
cum înțeleg să-și exercite funcția și de ce mijloace vor uzita în acest scop.
Atribuțiile magistraților se exprimau în: imperium (dreptul de a comanda
o armată și dreptul de a convoca adunarea poporului) și potestas (dreptul de
administrare). Se bucurau de imperium consulii, dictatorii și pretorii, iar de potestas
censorii, edilii, chestorii și tribunii plebei. Instituția magistraturii avea să pună în
evidență lupta dintre patricieni și plebei, iar magistraturile aveau să reprezinte o
alternativă la instituția legalității.
Principalul magistrat avea să fie consulul. Această magistratură era îndeplinită
de câte două persoane. Consulul va prelua atribuțiile laice ale regelui. Persoana
consulului era inviolabilă. Consulul era comandantul armatei și totodată deținea puteri
judiciare atât în domeniul public, cât și privat. Atribuțiile religioase se exercitau de un
așa-numit rex sacrorum. Deși în aparență consulii aveau aceleași atribuții ca și regele,
puterea le era limitată la un an. După ieșirea din magistratură, consulii deveneau
persoane particulare. Fiecare consul în deciziile pe care le lua era cenzurat de către
celălalt, conform principiului IUS DE INTERCESIO.
Lupta care se ducea între patricieni și plebei a avut drept consecință dezvoltarea
democrației în statul roman, proces însoțit concomitent de diminuarea repetată a
atribuțiilor consulilor.

Tibunii plebei
Reprezenta acea magistratură ce a luat ființă în 494 î.Hr., pe fondul luptei ce s-
a dus între patricieni și plebei. Persoana tribunului era sacră și inviolabilă. Cel ce
aducea atingere persoanei sale sau îl împiedica să vorbească era condamnat la
moarte, Prin IUS AUXILI ET INTERCESIO tribunii se opuneau oricărui act prin care
consulii aduceau atingere intereselor plebeilor. Spre deosebire de consuli, la ieșirea
din magistratură, tribunii nu dădeau socoteală (...)

Censorii
Această magistratură a fost creată în 443 î.Hr. ca urmare a desprinderii unor
atribuțiuni ce reveneau consulilor. Întocmeau listele electorale bazate pe cens și ei se
ocupau de lucrările publice și vegheau la respectarea moralității în statul roman. În 312
î.Hr. censorii primesc dreptul de a-i numi și revoca pe senatori.

Pretorii
Pretorul avea să fie principalul magistrat licențiat, acesta va prelua atribuțiile
judiciare ale consulului. Datorită războaielor civile și a luptei dintre patricieni și plebei
statul roman se afla în pragul prăbușiri, pentru a evita acest lucru prin legea licine sxtie
(?) unul dintre cei doi consuli urma să fie plebeu. În aceste condiții competentele
judiciare vor trece în sarcina unui magistrat nou care era pretorul, magistrat numit de
unul dintre patricieni având totodată exclusivitate (plebei nu puteau fi aleși pretori) ca
urmare a înmulțiri protestelor plebeilor în anul 337 î.Hr. unul dintre pretori avea să fie
ales din rândul plebeilor.
În anul 242 î.Hr. alături de pretorul urban apare pretorul peregrin care judecă
procesele dintre cetățeni și peregrini (străini). Pretorul avea să joace un rol importând
el stimulând dezvoltarea dreptului civil. Concepția rigidă conservatoare a romanilor
după care iu civile era imuabil el fiind o creație a zeilor avea să fie schimbată cu timpul
prin intervenția pretorului, prin edictul sau pretorul introduce elemente noi de natură să
adapteze prin mijloace procedurale dreptul roman la noile exigente ridicate de viață
practică. Deși se făcea trimitere la adagiul : “pretorius facere non potes, vel adiumandi,
vel polcendi iuris civilis causa” (pretorul nu putea face drept dar putea modifica sau
corecta dreptul civil ca atare); fapt ce a dus la nașterea unui nou sistem de drept,
dreptul pretorian, aceste va pune în valoare întreaga originalitate și creativitate a
jurisprudenței romane.

Chestorii
Erau cei care aveau atribuțiuni legate de administrarea tezaurului public, ei
vindeau către particulari prăzile obținute din războaie, ei organizau și conduceau
arhivele statului. După unele izvoare ei exercitau justiția penală.

Edilii curuli
 Sunt acei magistrați care aveau sarcina administrării piețelor, ei asigurau
aprovizionarea acestora cu alimente și aveau drept de jurisdicție în piețe și târguri.

Dictatura
În situații excepționale la ordinul senatului unul dintre consuli numea un dictator
pe termen de șase luni, la sfârșitul republicii senatul obișnuia că în lipsa unor situații
excepționale să suspende toate celelalte magistraturi dând unuia dintre consuli puteri
depline.
Pe aceasta cale se făcea practic trecerea la un nou regim politic și anume
principatul. Instituția magistraturii avea să se exteriorizeze printr-o seamă de semne
comune astfel magistrați apăreau în public însoțiți de un nr de lictori care numeau fascii
și erau îmbrăcați într-o tobă roșie. Magistraturile vor avea un caracter colegial funcția
fiind deținută de regulă de către două pers alese pe un an de zile răstimp în care aveau
imunitate. Perioadă în care ei îndeplineau magistratura în interes public nu aveau să
fie remunerați.

EPOCILE DREPTULUI PRIVAT ROMAN

Majoritatea romaniștilor împart evoluția statului și dreptul roman în trei mari epoci:
• epoca veche
• clasică
• post-clasică

Epoca veche: începe odată cu formarea statului și se încheie când se instaurează

principatul în anul 27, acestei perioade vechi îi corespunde că organizare social politica
regalitatea și republică
Epoca clasică se instaurează odată cu principatul și se încheie la formarea
dominatului în anul 284
Epoca post clasică începe cu dominatul și se încheie în anul 565 când se prăbușește
imperiul roman privit ca stat și mentalitate romană.

CAPITOLUL III: IZVOARELE DREPTULUI ROMAN

Noțiunea de izvor de drept comportă mai multe accepțiuni astfel, izvor al

dreptului în sens material desemnează totalitatea condițiilor materiale de existență
care determină o anumită reglementate juridică, astfel în sens material izvoarele de
drept vor cunoaște o schimbare de la o societate la alta. În sens formal, izvor al
dreptului desemnează totalitatea formelor necesare pentru exprimarea normelor
juridice, acesta ne arată procedura prin care o normă socială se transformă în una
juridică.
În societatea romană, izvoarele în sens formal au evoluat sub influența
nemijlocită a factorilor economici, sociali și politici. Astfel, pentru epoca veche avem
ca izvoare formale de drept obiceiul, iar în secolul V î.Hr., legea. Tot acum apar ca
izvoare formale de drept jurisprudența și edictul pretorului. Pentru epoca clasică se
adăugă la izvoarele menționate sentusconsultele și constituțiunile imperiale. Epoca
post-clasică va avea drept efect instaurarea monarhiei; fapt pentru care normele de
drept vor îmbrăca de regulă forma constituțiunilor imperiale și a cutumei.
OBICEIUL JURIDIC

Obiceiul juridic se va forma în procesul de constituire al Imperiului roman. În

epocă anterioară, relațiile din cadrul societății erau reglementate prin intermediul unor
obiceiuri nejuridice care se constituiau în acele reguli reconstituite de comunitate
impunându-se printr-un înalt grad de repetabilitate având la baza interesele de grup
ale societății. Ca urmare a stratificări sociale și a constituiri societății politice structura
obiceiului se schimbă în sensul că obiceiurile convenabile minorității dominante din
punct de vedere economic vor fi impuse întregii societăți. Noua situație economică
generează obiceiuri noi care vor fi impuse prin autoritatea statală. (p. 45) Acestea
reprezintă apanajul pontifilor, aceștia arătând că aceste obiceiuri le-au fost încredințate
de către zei, fapt ce determină ca în epoca veche distincția dintre normele juridice (ius)
și normele religioase (fas) să fie imperceptibilă. Obiceiurile celorlalte popoare erau
recunoscute în măsura în care acestea conveneau intereselor patricienilor romani
(revitalizarea obiceiului).

LEGEA CA IZVOR FORMAL DE DREPT

La sfârșitul epocii vechi datorită marilor schimbări care au loc în economie

obiceiul juridic avea să fie înlocuit cu legea. Legea că izvor formal de drept va apărea
pe fondul luptei dintre patricieni și plebei în contextul în care obiceiurile juridice
reprezentau un apanaj al clasei dominante, acestea fiind cunoscute doar de către
pontifi. Astfel plebeii vor dori sistematizarea și codificarea obiceiurilor sub forma legii,
fapt ce se va produce în anul 451 î.Hr. când va apărea Legea celor XII table. Sub
aspect etimologic cuvântul lex desemna o convenție; când acesta intervenea între 2
persoane juridice desemna un contract; când intervenea între magistrați și popor se
numea lege.
Procedura de elaborare a legii era extrem de riguroasă, astfel prin intermediul
unui edil magistratul inițiator făcea cunoscut proiectul de lege, acesta era dezbătut de
către popor în cadrul unor adunării neoficiale, poporul vota textul de lege fără ai putea
aduce amendamente (p. 46). Dacă legea era aprobată de către popor urmă că acesta
să fie ratificată de către senat ocazie cu care se exercita o cenzură în numele tradiției
și moravurilor romane. Dacă legea era aprobată de către senat intra în tezaurul
statului și apoi se făceau copii pentru a fi cunoscute de către popor.
Sub aspect structural legea cuprindea trei părți: prescriptio, rogatio, sanctio. În
prescriptio se trecea numele magistratului care avusese inițiativa legislativă, comitiile
care au votat, data la care au votat și ordinea votării. Rogatio cuprindea textul legii ca
atare. Sanctio prezenta consecințele ce decurgeau din nerespectarea dispozițiilor legii.
Sub aspectul sancțiunilor, legile erau de trei feluri: legis perfecte, legis minus cvam
perfecte şi legis imperfecte. Legis perfecte erau acele legi care sancționau actul făcut
în contra dispozițiilor lor cu nulitatea absolută; cea dea două categorie de legi avea ca
sancțiune o sumă de bani, actul continuând să-și producă efectele; iar cele imperfecte
conțineau o sancțiune difuză, nearătând ce consecințe derivă din aceasta. Aceste
sancțiuni difuze nu arătau consecințele ce se nășteau din încălcarea dispozițiilor legale
la încheierea actului respectiv.

Legea celor XII table

Dată fiind situația că normele juridice care administrau justiția erau cunoscute
doar de către pontifi, iar zilele faste în care se administra justiția erau cunoscute și
stabilite doar de aceștia, avea să determine mari nemulțumiri din partea plebeilor.
Aceștia vor cere publicarea și sistematizarea normelor juridice pentru a fi cunoscute
de întregul popor. Astfel, în anul 451 î.Hr. se va constitui o comisie alcătuită din 10
bărbați: "decemvirii legibus scribundis" care au modificat pe 10 tăblițe de lemn, numite
album, normele juridice cuprinse într-un cod. (p. 29) Acest lucru însă nu i-a mulțumit
pe plebei, fapt pentru care în anul 449 î.Hr. s-a constituit o nouă comisie în componența
căruia aveau să intre și 5 plebei, aceasta comisie a redactat nouă codificare care s-a
afișat pe 12 table de bronz. Prin sfera și natura reglementărilor sale, legea celor XII
table este un adevărat cod cuprinzând reglementări din domeniul dreptului public și
privat.
Potrivit celor afirmate de Cicero toate legile romane care au fost edictate ulterior
aveau să dezvolte conținutul celor cuprinse în acest cod. Între dispozițiile de drept
privat un rol important îl dețin cele relative la proprietate, succesiune și organizarea
familiei, fapt ce vine să arate faptul că societatea romană se afla în procesul de
consolidare al proprietății private.
Regimul proprietății cviritare (?), adică proprietatea ce aparține în exclusivitate
cetățenilor romani, a avut o pondere importantă în economia acestui cod(?). Materia
obligațiilor este însă puțin conturată în cod, deoarece economia statului roman în
epoca veche avea un caracter închis, schimburile făcându-se în mod aleatoriu, fapt
pentru care în conținutul codului găsim un singur contract, acela de vânzare-
cumpărare, cunoscut sub denumirea de contractul "empti". Procedura de soluționare
a litigiilor născute în cadrul societății se caracterizează printr-un formalism excesiv în
care predominau formele sacramentale. Nerespectarea acestor forme ducea în mod
inevitabil la decăderea titularului dreptului scriptic, din exercițiul dreptului.
În literatura juridică au existat o seamă de opinii în conformitate cu care Legea
celor XII table ar fi de sorginte greacă, teza infirmată însă de conținutul legii care se
referea la realitățile lumii romane. Ideea este dată de formalismul datelor care sunt
specifice lumii romane în care simpla schimbare a genului substantivului folosit în
formule atrăgea nulitatea actului. La aceasta se adăugă caracterul aspru al
sancțiunilor, formulările lapidare, argument ce atestă sorgintea romană a legii.
Textul acestei legi nu ne-a parvenit pe cale directă, dată fiind situația că în
secolul al IV-lea î.Hr. Roma a fost invadată de către gali, iar legea a fost arsă, conținutul
legii însă ne-a parvenit pe cale indirectă, deoarece ea a rămas în conștiința romanilor,
deși avea să fie afișată doar câteva decenii. Memorarea conținutului legii reprezenta o
adevărată carmen necesarium, adică o lecție obligatorie de memorare pentru cetățeni;
după cum afirma marele om politic Cicero.
Cei mai vechi comentatori ai legii au fost Sextius Eius, Petru Cato, Paulus
Sapiens, Musius Sevola sau Servius Rufus. Ultimii doi sunt contemporani cu Cicero.
Legea nu a fost niciodată abrogată, ea rămânând în vigoare timp de 11 secole. Totuși,
în perioada clasică se constată că dispozițiile cuprinse în această lege nu mai
acopereau noile realități, fapt pentru care pretorul introduce mijloace noi procedurale
pentru valorificarea drepturilor subiective, astfel că o seamă de dispoziții reglementate
de lege vor fi corectate sau interpretate uneori într-un sens contrar conținuturilor.
Legea celor 12 table a fost un monument al civilizației romane, ea reflectând gradul
înalt de tehnică juridică la care ajunsese poporul roman.

EDICTELE MAGISTRAŢILOR

La intrarea în funcție fiecare magistrat avea dreptul să dea un edict ius edicenti.
Acest edict era valabil pe durata unui an de zile; edict în care magistratul venea să
arate cum va conduce domeniul său de activitate și de ce mijloace juridice va uzita.
Din punct de vedere etimologic, cuvântul edict provine din latinescul ex dicere adică
oral, în mod verbal. Inițial edictul era dat în formă verbală pentru că din sec al III-lea
î.Hr. acesta să fie afișat pe table de lemn vopsite în alb numite "album".
Existau 2 feluri de edicte: edictele obișnuite (care acopereau distanța de 1 an,
adică perioada magistratului) și cele date cu ocazii speciale sărbători, evenimente
deosebite numite edicta repentina. Între edictele magistraților, edictul pretorului ocupa
un loc distinct pentru că acesta era principalul magistrat judiciar, iar studierea edictului
pretorului va reprezenta un important material informativ pentru studierea dreptului
roman.
Pretorul era chemat să soluționeze problemele practice pe care le ridică
societatea romană pe care ius civile nu le putea reglementa. Prin edictul său, pretorul
oferea părților interesate un important instrument juridic menit să valorifice un interes
sau un drept care nu era reglementat în dreptul piridal (?). Se foloseau așadar, mijloace
procedurale pentru valorificarea unor noi drepturi subiective. În această situație putem
spune că dreptul civil roman a evoluat pe cale procedurală, deși în concepția
conservatoare a romanilor se afirmă că edictul pretorului nu reprezintă un izvor formal
de drept, conform adagiului "Pretor ius facere non potest, vel adiuvandi, vel suprendi,
iuris civilis graţia".
La intrarea în vigoare a unui nou edict, căci magistratul funcționa pentru 1 an
de zile, constată următoarea situație: erau preluate din vechiul edict acele dispoziții
care conveneau concomitent cu introducerea unor dispoziții noi. Ca urmare, partea
veche a edictului se numea "edictum vetus" sau "translaticium" iar noile dispoziții
purtau denumirea de pars nova sau edictum novum. (p. 48)

Sistematizarea edictului pretorului

Instaurarea imperiului avea să determine schimbări importante în fizionomia

izvoarelor importante de drept. (p. 48) La ordinul împăratului Hadrianus, juristul Sallius
Iulianus redactează edictul pretorului într-o formă definitivă. Noul edict purta
denumirea de edictum perpetuum, adică un edict permanent de la care pretorii nu se
puteau abține. Cu toate că pretorii beneficiază de ius edicendi și după sistematizare,
dreptul lor avea să se mărginească numai la comentarea edictului sistematizat. Putem
afirma că din acest moment, pretorul încetează să mai desfășoare o activitate
creatoare în domeniul dreptului. Lucrul acesta este determinat de poziția centrală pe
care o are împăratul în această problemă.
Conceptul de sistematizare este impropriu, deoarece Sallius Iulianus a adus
puține modificări edictului ca atare, care reprezenta în esență un mijloc de adaptare a
dreptului roman la noile realități. (p. 48) Deși sistematizarea nu ne-a parvenit pe cale
directă, ea a fost reconstituită de izvoarele ulterioare și de interpretare date de
doctrinari, între care Otto Lenal vine să arate că edictul sistematizat cuprindea 4 faze.
Prima parte se referea la organizare a proceselor. Partea a doua privește mijloacele
procedurale. Partea a treia privește mijloacele procedurale pretoriene, iar partea a 4-
a executarea sentinței.

Raportul dintre dreptul civil și dreptul pretorian

Dreptul pretorian este acela stabilit de pretor pentru a veni în ajutorul dreptul
civil, pentru a-l completa sau pentru a-l corecta în vederea binelui public. În concepția
conservatoare a romanilor, în sens formal, pretorul nu avea dreptul să creeze izvoarele
de drept și în activitatea sa pretorul va contribui la realizarea dreptului creând noi
instituții juridice menite să acopere noile interese ale societății romane. Așadar, prin
edictul său realiza practic un nou sistem de drept.
Caracterul conservator al lui ius civile nu putea reglementa raporturile ivite în
societate în cadrul unei colonii de mărfuri în care schimburile erau tot mai diversificate.
Astfel, dacă pretorul constată că pretențiile părților erau întemeiate și ele nu aveau la
dispoziție o reglementare juridică, el punea la îndemână părții o acțiune sau o
excepțiune prin intermediul căreia se valorificau practic noile drepturi subiective. Pe
această cale el ajuta dreptul civil în anumite situații, pretorul introducea o seamă de
formule noi, ajungând practic la soluții pe care legea existentă nu le putea acoperi. În
această situație pretorul completa sau corecta după caz dreptul civil.
Dacă la sfârșitul epocii vechi distincția dintre dreptul civil și dreptul pretorian
prezenta interes, constatăm că în perioada următoare distincția este practic estompată
fapt ce determina ca în epoca lui Iustinian o seamă de reglementări să nu mai poată fi
încadrate nici în dreptul civil nici în dreptul pretorian.

SENATUSCONSULTELE

Până în vremea împăratului Hadrianus senatusconsultele nu reprezentau

izvoare de drept în sens formal. Cu toate aceste hotărârile adoptate de senat influențau
în mod indirect activitatea legislativului. Astfel, un proiect de lege intra în vigoare numai
după ce senatul se pronunța asupra conținutului acestui act arătând dacă s-a respectat
sau nu tradiția și obiceiurile romane. Se exercita astfel, un control mediat asupra
actelor normative. Astfel, în cazul în care se considera că se aduc atingeri intereselor
stăpânilor de sclavi, respectivul proiect de lege era respins pe motivul că el nu respectă
tradiția romană. Prin reforma înfăptuită de către împăratul Hadrian, senatulconsultele
au devenit un izvor de drept în sens formal. Astfel, doar în aparență se crea impresia
că rolul senatului va crește, însă în realitate avea să crească autoritatea împăratului,
căci în această perioadă senatul nu reprezenta altceva decât un apendice al voinței
împăratului. Însăși procedura de elaborare a unui senatusconsult vine să reflecteze
acest lucru. Astfel, un reprezentant al împăratului, sau chiar acesta în persoană venea
în fața senatului și prezenta proiectul viitorului act normativ. De multe ori împăratul sau
delegatul acestuia nici nu așteptau rezultatul deliberării senatului astfel că chestiunea
votului era o simplă formalitate. Această procedură de adoptare a unui senatusconsult
a fost desemnată prin termenul de orationes, adică simple discursuri.

CONSTITUŢIUNILE IMPERIALE

În perioada inițială principatului, edictele afișate de către împărat aveau un

regim juridic similar cu acela al edictelor altor magistrați. În perioada împăratului
Hadrian constituțiunile imperiale dobândesc puteri de lege, acestea devenind legi,
izvoare de drept în sens formal, căci în cuprinsul acestora vor apărea norme de drept
cu caracter general. Constituțiunile imperiale erau de 4 feluri:
- edicte (cuprindeau dispoziții cu caracter general pe care împăratul le dădea fie în
domeniul dreptului public, fie în cel privat)
- mandate (reprezintă acele instrucțiuni pe care împărații le dădeau funcționarilor în
domeniul dreptului administrativ și a celui penal)
- decrete (ca orice magistrat, împăratul pronunța hotărâri judecătorești, care se
bucurau de o mare autoritate datorită poziției pe care el o avea în societate; în
pronunțarea unei hotărâri de multe ori el se consultă cu jurisconsulți eminenți; dacă la
început hotărârile pronunțate de către împărat se refereau doar la cazul concret, cu
timpul se constată că totodată cu pronunțarea unei hotărâri împăratul formula o nouă
regulă de drept, care astfel devenea obligatorie; se realiza așadar trecerea decretelor
în rândul izvoarelor formale de drept)
- rescripte (împăratul dădea consultații juridice fie particularilor, fie magistraților;
acestea îmbrăcau forma unor scrisori numite "epistula"; de la conținutul acestora
magistrații nu se puteau abate atunci când ei administrau actul de justiție; răspunsurile
date particularilor erau formulate în cuprinsul cererii și ele aveau menirea de a
valorifica acele interese care nu-și găseau un corespondent în sistemul legislației;
uneori în cadrul lor se găseau formulate importante reguli de drept, fapt ce va
determina că într-o perioadă ulterioară acestea să fie sistematizate și edictate în cadrul
unor colecții intitulate "liber rescriptorum".

JURISPRUDENȚA

Reprezintă știința dreptului, această știință a fost creată de către jurisconsulți

prin interpretarea normelor juridice cuprinse în legi. În perioada clasică se dezvoltă
această activitate de interpretare a legii, activitate ce era realizată de către oameni de
știință numiți iuris consulți. În epoca veche activitatea acestora se mărginea la
indicarea normelor care urmau a fi aplicate a normelor solemne specifice fiecărui
proces pentru a da posibilitatea părților să-și valorifice drepturile subiective. În epoca
clasică, importanța jurisprudenței va crește, deoarece avea să dobândească o nouă
dimensiune, ea ajungând un adevărat izvor formal de drept.
Jurisconsulții romani desfășurau o vastă activitate, care consta în: respondere,
agree, cavere. Respondere constă în consultațiile juridice date cetățenilor romani.
Cavere desemna explicațiile date cetățenilor în legătură cu forma actelor juridice ce
urmau a fi redactate. Agere se referea la îndrumările date judecătorilor cu privire la
felul în care trebuia condus un proces.
La un moment dat, jurisconsulții romani aveau să creeze reguli de drept din
combinarea unor soluții practice dintre cele mai complicate. În acest fel ei dădeau o
maximă abstractizare și generalizare respectivei reguli. Pe această cale ei au realizat
figuri juridice de o maximă abstractizare, lucru ce reflectă mare lor putere de sinteză.
La începutul epocii clasice vor lua ființă 2 școli de drept care erau preocupate
să soluționeze probleme controversate. A apărut astfel Școala Sabiniană (denumire
provine de la juristul Sabinius) și Școala Proculiană reprezentată de Labeo. Școala
sabiniană poartă numele lui Massurius Sabinius care era discipolul unui alt mare jurist
Capito. Această școală avea o orientare tradiționalistă uneori chiar conservatoare.
Școala Proculiană unde s-a afirmat Proculius avea o orientare mai progresistă.
Între marii juriști îi amintim pe: Modestim, Gaius, Paul, Labeo sau Capito.
Lucrările acestor jurisconsulți ne-au parvenit fie pe cale directă, fie pe cale indirectă
prin intermediul digestelor și institutelor lui Iustinian. Aceste lucrări pot fi clasificate în:
1. Institutiones - care erau manuale elementare de drept, cuprinzând
reglementări din domeniul dreptului civil și pretorian
2. Questiones - ele reprezentau spețe comentate, fapt ce va duce la evoluția
dreptului în sine
3. Sententiae - acele lucrări utilizate atât în învățământ cât și în practică
4. Comentariile ad edictum – acestea cercetează edictele pretorului și ale
edililor curuli
5. Digestele - aveau caracterul unor lucrări enciclopedice de drept
 În timpul împăratului Augustus jurisconsulții vor da consultații juridice oficiale
numite “ius publice respondendi” - aceste consultații aveau caracter obligatoriu,
deoarece judecătorii erau obligați să soluționeze cauzele în conformitate cu soluțiile
date de către jurisconsulți, iar majoritatea soluțiilor erau obligatorii numai pentru speță
(adică pentru cazul concret), ele neavând un caracter de generalizare. În timpul
împăratului Hadrian soluțiile indicate vor fi obligatorii nu numai pentru speță în discuție
ci și pentru spețele similare, fapt pentru care putem spune că “ius publice respondendi”
îmbrăcau forma unor izvoare formale de drept.

Legea citațiilor

Jurisconsulții din epoca post-clasică nemaisoluționând cazuri noi, recurgeau la

textele clasicilor. În unele situații, fie părțile, fie avocații citau în fața judecătorului texte
falsificate pentru a obține câștig de cauză. Ca atare, împăratul Valentinian a III-lea, în
anul 426, avea să dea legea citațiilor, după care aveau autoritate următorii
jurisconsulți: Papinian, Paul, Ulpian, Gaius sau Modestin. Când existau soluții opuse
între aceștia atunci avea câștig de cauză părerea majorității. În situația în care unul
dintre cei 5 nu se pronunță, iar 2 aveau o soluție diferită de aceea a celorlalți 2 se
recurgea la opinia formulată de către Papinian. Dacă cel ce se abținea era însuși
Papinian, atunci judecătorul chemat să soluționeze cauza putea achiesa la oricare
dintre cele 2 puncte de vedere. Prin întreaga lor activitate, jurisconsulții romani au
reușit ca prin interpretările cele le vor da normelor juridice să adapteze dreptul la noile
realități impuse de viața practică.

OPERA LEGISLATIVĂ A LUI IUSTINIAN

Perioada Dominatului corespunde epocii post-clasice. In această etapă are loc

un proces de decădere a dreptului roman. Pentru a salva societatea sclavagistă,
Iustinian a avut convingerea că reintroducerea dreptului clasic va duce la revigorarea
statului roman. Iustinian va întreprinde în acest sens o uriașă muncă de sistematizare
a dreptului clasic şi post-clasic pentru ca sistemul dreptului să se adapteze noilor
realități specifice societății romane din secolul al VI-lea. Iustinian, prin sistematizarea
textelor clasice și post-clasice, a oferit cercetătorilor un important material documentar,
deoarece multe lucrări s-au pierdut de-a lungul timpului. Prin intermediul digestelor,
cea mai importantă lucrare a lui Iustinian, ne parvin pe cale directă o seamă de texte
din epoca clasică din care rezultă intervenția pretorului în modificarea dreptului civil cât
şi gradul înalt de tehnică juridică la care ajunseseră jurisconsulții romani. În cuprinsul
lucrărilor lui Iustinian apar deopotrivă norme juridice din dreptul public cât şi din cel
privat.
Decăderea dreptului în epoca post clasică a determinat inițierea unor opere
vaste de sistematizare întreprinse atât de către stat cât şi de persoanele particulare.
Astfel, între anii 291-294 este elaborat Codul Gregorian care exprimă activitatea
desfășurată de către Gregorianus; el va realiza o culegere de constituțiuni imperiale
date în timpul împăratului Hadrian. Codul Hermogenian este elaborat de către
Hermogenianus în anul 295 şi el va continua Codul Gregorian. Codul Teodosian
cuprinde o culegere de constituțiuni imperiale date până în anul 438, remarcându-se
prin dispozițiile de drept public pe care el le menționează. Cea mai importantă
sistematizare a dreptului este realizată de către împăratul Iustinian. Opera acestuia
cuprinde 4 lucrări: Codul, Digestele, Institutele și Novelele care vor apărea postum.
 1. Codul avea să fie redactat de către 10 profesori conduși de către profesorul
Trebonian; el este, în fapt, o culegere de constituțiuni imperiale care, sub aspect
structural, este grupată în cărți, titluri și paragrafe. Constituțiunea este însoțită de o
inscriptio în care se arăta numele împăratului care a dat-o și cui îi este adresată.
Constituțiunea este apoi precedată de o subscriptio, care cuprinde locul și data emiterii
actului. Acest cod a făcut o selecție menținând în cuprinsul său doar constituțiunile
care sunt în vigoare; în unele situații, multe dintre constituțiunile care au fost preluate
au trebuit să fie modificate pentru a răspunde cerințelor epocii.
2. Digesta sau digestele cuprindeau fragmente din opera unor jurisconsulți
clasici care aveau aplicabilitate în practică, ele fiind necesare pentru soluționarea
diferitelor spețe. Lucrarea a fost coordonată de același profesor Trebonian, care a
alcătuit o comisie formată din 15 persoane, respectiv: avocați, profesori din
Constantinopol și Beirut. S-au ales fragmente din 2000 de lucrări care au fost
sistematizate în 50 de cărți, împărțite în titluri, iar acestea în fragmente. Fragmentul e
precedat de o inscriptio, care cuprinde numele autorului cât și opera din care e extras
textul. Digestele au făcut obiectul de studiu a numeroși mari romaniști care au arătat
că ordinea fragmentelor e legată de problematica urmărită. În acest temei au fost
grupate în lucrare orientări aparținând școlii sabiniene, urmate de edicte, de lucrările
lui Papinian, cât și de alte lucrări numite apendix.
3. Institutiones era o lucrare cu caracter didactic, fiind adresată studiului, ea
fiind totodată obligatorie. La alcătuirea acestei lucrări și-au adus contribuția renumiți
profesori precum Trebonian, Teofil și Doroteu.
4. Novelele cuprind acele constituțiuni care aveau să fie date de către Iustinian
și care, practic, nu au fost cuprinse în lucrările sale. Ele vor apărea postum, fiind
redactate de către o serie de persoane particulare. Iustinian, prin opera sa
sistematizată, în sec al XVI-lea, într-o lucrare monumentală intitulată „corpus iuris
civilis”, aceasta lăsându-ne o importantă sursă arheologică necesară pentru
cunoașterea și înțelegerea dreptului roman, în special a celui din epoca clasică, dar și
post-clasic. Iustinian avea convingerea că prin sistemul dreptului roman avea să
conserve societatea sclavagistă, fapt infirmat însă de realitatea istorică care avea să
demonstreze că sistemul dreptului trebuia modificat la noile cerințe impuse de
societatea prefeudală, iar normele după care se realiza justiția trebuiau sensibil
modificate.

Alterațiunile de texte

Interpolațiunile reprezintă acele modificări aduse textelor clasice de către

Iustinian, care, după cum s-a arătat, încerca să adapteze normele dreptului civil la
realitățile specifice din perioada de descompunere a societății sclavagiste. Pentru ca
textele lui Iustinian să poată fi adaptate la rigorile societății feudale, s-a decis ca toate
modificările să fie deliberate și ele să poată să fie aplicabile în viața practică. De aceea,
între textul autentic și interpolațiunile lui Iustinian existau vădite discrepanțe. În epoca
renașterii, diferiși cercetători au analizat interpolațiunile prin metoda cunoscută a
confruntării de texte, prin care s-a dovedit semnificative diferențe între cele două
categorii de texte.
O altă atingere care avea să fie adusă dreptului civil din epoca clasică avea să
se realizeze prin intermediul gloselor. În acest sens o serie de texte cuprind însemnări
făcute de către diferiți analiști, însemnări ce aveau să fie copiate în mod mecanic în
Evul Mediu, fapt ce va fi extrem de greu în ceea ce privește demarcarea textului inițial
de cel completat prin intervenția acestora. Prin aceasta s-a alterat uneori esențialul,
conținutul și textul unor instituții juridice romane.
CAPITOLUL IV: PERSOANELE

CAPACITATEA JURIDICĂ A PERSOANELOR

În dreptul actual, persoanele sunt subiectele raporturilor juridice. Oamenii apar
ca subiecte de drept, fie în mod individual ca persoane fizice, fie organizați în calitate
de persoane juridice. Sub aspect conceptual, romanii aveau să individualizeze atât
persoana fizică, cât și cea juridică. În dreptul actual orice ființă umană este o persoană,
pe când în dreptul roman calitatea de persoană o dobândeau oamenii care aveau
capacitate sau personalitate ce purta denumirea de caput. Sclavii nu aveau caput și
ca urmare ei nu puteau încheia acte juridice în nume propriu. Numai oamenii liberi
aveau capacitate juridică și aceasta era diferită în funcție de scara socială pe care ei
se aflau. Distingem așadar că în dreptul roman personalitatea putea fi completă sau
parțială. Se bucurau de personalitate completă numai ce întruneau următoarele
elemente:
1. Libertatea sau status libertatis
2. Cetățenia sau status civitatis
3. Calitatea de șef ai unor familii civile sau status familiae
Astfel, se bucurau de personalitate completă numai cetățenii romani, pater
familias (șef de familie). Celelalte categorii de cetățeni aveau capacitate mai extinsă
sau mai restrânsă de la caz la caz.

Începutul și sfârșitul capacității juridice

Romanii considerau în mod întemeiat faptul că personalitatea începea chiar

înainte de naștere conform principiului “Infans conceptus pro nato habetur, qvotiens
decomodis eius agitur” (copilul se consideră născut atunci când este vorba de
interesele sale). Conform acestui principiu copilul născut după moartea tatălui său
avea vocație succesorală, deci venea la moștenirea bunurilor acestuia.
În sistemul dreptului roman personalitatea înceta la momentul morții, cu
excepția cazului moștenirii neacceptate, când personalitatea defunctului se prelungea;
se explică prin aceea ca nu se admitea existența unui patrimoniu fără titular,
prezumându-se că în intervalul de timp cuprins între moartea unei persoane și
acceptarea moștenirii sale titularul patrimoniului este chiar defunctul. Potrivit textelor
din perioada lui Iustinian, persoanele fizice se împărțeau în:
- oamenii liberi
- sclavii
În timp ce condiția juridică a sclavilor era unitară, oamenii liberi aveau un regim
juridic neomogen, ei fiind împărțiți în diverse categorii.

Sclavia

În primele secole după fondarea Romei sclavia ocupa un loc secundar ea având
un caracter patriarhal. La început prizonierii de război erau omorâți pentru ca apoi ei
să fie transformați în sclavi. La sfârșitul republicii, datorită marilor războaie în urma
cărora statul roman devine universal, sclavii proveniți din prizonierii de război vor
constitui principala forță de producție. Astfel statul roman devine un stat sclavagist în
forma clasică, în care sclavii aveau să devine principalii producători de bunuri. Acum
munca sclavilor avea să fie preponderenta în raport cu aceea a oamenilor liberi.
 Izvoarele sclaviei aveau să fie diverse precum: nașterea, războiul, precum și
alte fapte care duceau la pierderea libertății. În ceea ce privește nașterea, se considera
că un copil ce se năștea în afara căsătoriei dobândea condiția juridică a mamei sale.
Avea calitatea de sclav și copilul al cărui tată era om liber, iar mama sa era tot sclavă
pentru că pe această cale să nu se poată permită pătrunderea sclavilor în rândul
cetățenilor romani.
Dacă în epoca veche prizonierii de război erau uciși, ulterior datorită extinderii
teritoriale a statului roman și a transformărilor ivite în structura economică aceștia
puteau constitui principala forță de muncă. În epoca veche un cetățean străin care
venea la Roma și nu se punea sub protecția unui cetățean roman, situație în care
devenea client al acestuia, cădea în starea de sclavie. Deoarece Roma era un stat
militarist războiul constituia principala sursă a sclaviei, astfel prizonierii de război
deveneau obiect al proprietății statului, care apoi îi vindea particularilor în cadrul unor
târguri.
Existau și alte fapte care atrăgeau starea de sclavie. O seamă de fapte erau
sancționate cu pierderea libertății, însă dacă cel ce se făcea vinovat de astfel de fapte
era cetățean roman el nu putea să devină sclav în propria-i cetate. Conform legilor
celor XII table el era vândut ca sclav transtiberium (peste hotare). În asemenea situații
puteau deveni sclavi: debitorul insolvabil, hoțul prins în flagrant, dezertorul sau cel ce
nu răspundea ordinului de încorporare. Prin senatusconsultul tiberianul se arăta că
femeia care întreținea relații cu sclavul alteia și nu le întrerupea după somația
stăpânului, ea cădea în starea de sclavie. Omul liber care simula starea de sclavie
pentru fi vândut și a împărți ulterior suma de bani cu vânzătorul rămânea tot sclav.

Condiția juridică a sclavilor

Sclavii erau asimilați lucrurilor, ei neavând personalitate (caput), ei puteau fi

omorâți căci nimeni nu dădea socoteală pentru acest lucru. Ei nu puteau întemeia o
familie, trăind în simple uniuni de fapt numite contubernium. Când sclavul suferea un
prejudiciu el nu se putea adresa instanței de judecată, acest lucru fiind făcut numai de
către stăpânul său. Cu timpul, datorită dezvoltării producției de mărfuri sclavul putea
încheia acte juridice, deși el nu avea personalitate juridică. El putea încheia numai
acele acte prin care aducea un bun în patrimoniul stăpânului său sau să-i dobândească
acestuia calitatea de creditor. (...)
S-a admis cu greu faptul că sclavul putea încheia acte bilaterale (sinalagmatice;
sunt acele acte care dau naștere la drepturi și obligații simultane și reciproce între părți,
contract de vânzare-cumpărare). Astfel sclavul se putea obliga, dar aici nu era vorba
despre o obligație veritabilă, căci cel ce se obliga era tot stăpânul său. Cu timpul s-a
admis că sclavul putea, cu aprobarea stăpânului său, să dobândească anumite bunuri
(numite peculiu al sclavului - adică averea sclavului ce putea consta în bani, bunuri
mobile sau imobile, sau chiar în alți sclavi). În realitate, proprietarul bunurilor era
stăpânul care era interesat ca sclavul său să aibă cât mai multe bunuri. La bătrânețe
sclavul putea fi eliberat în schimbul peculiului agonisit după munca de o viață.

Oamenii liberi

La sfârșitul epocii vechi și în epoca clasică oamenii liberi aveau o situație

eterogenă, ei împărțindu-se în 2 categorii:
1. Cetățenii
2. Necetățenii - fiind de 2 feluri: - latini;
 - peregrini;
Atât cetățenii, cât și necetățenii puteau fi ingénue sau dezrobiți. Erau ingénue
cei născuți din părinți liberi, dar și aceia care s-au născut din părinți sclavi, dar dezrobiți.

Cetățenii

Cetățenii se bucurau de plenitudinea drepturilor civile și politice, având o situație

privilegiată față de necetățeni. Ansamblul drepturilor cetățenilor se exprima în:
• ius comerci (dreptul de a încheia acte juridice potrivit dreptului civil
roman)
• ius conubi (dreptul de a încheia o căsătorie valabilă, conform lui ius civile)
• ius militiae (dreptul de a face parte dintr-o legiune romană)
• ius sufragi (dreptul de a alege)
• ius honorum (dreptul de a ocupa o magistratură).
Numele cetățeanului roman erau compus din 5 elemente:
-indicațiunea filiațiunii;
-indicațiunea tribală;
-prenome (elementul prin care cetățeanul se individualiza în cazul societății)
-porecla (aceasta servea la individualizarea cetățeanului în sânul familiei)
-nomen gentilicum (acesta indica ginta din care făcea parte cetățeanul)
Dobândirea cetățeniei avea la baza nașterea, astfel copilul născut din căsătorie
dobândea condiția juridică a tatălui din momentul în care l-a conceput, iar cel născut
dinafara căsătoriei dobândea cetățenia mamei de la momentul nașterii. În anumite
situații cetățenia putea fi dobândită și ca urmare a legii, dacă persoana în cauză
întrunea condițiile stabilite de legea respectivă. O altă modalitate de dobândire a
cetățeniei era naturalizarea și situația după care, ca urmare a dezrobirii, un sclav putea
deveni cetățean.
În sistemul lui ius civile pierderea cetățeniei se producea atunci când se pierdea
libertatea. În dreptul roman nu opera sistemul dublei cetățenii, astfel dacă o persoană
devenea cetățean al altui stat, acesta pierdea în mod automat calitatea de cetățean
roman. Pierdeau cetățenia romană și exilații din Roma datorită efectelor sancțiunilor
pe care ei le primeau. În secolul I prin 2 legi, legea Iulia și legea poetelia papilia, toți
locuitorii peninsulei Italice au dobândit cetățenie romană, lucrul acesta s-a datorat
marilor mișcări sociale ce au avut loc în această perioadă. Prin edictul împăratului
Caracala (212), toți locuitorii liberi ai Imperiului roman au dobândit cetățenie romană.
Lucrul acesta a avut la bază și rațiuni de ordin financiar, astfel toți oamenii liberi erau
ţinuți la plata unui impozit de 5% care era pus pe succesiune, fapt ce aducea venituri
importante în visteria statului.

Latinii

O altă categorie de oameni liberii era aceea a latinilor. Termenul de latini

desemna condiția juridică și originea etnică a unei persoane. Latinii vechi se numeau
veteres și eu reprezentau locuitorii Latiumului. Ei erau rude de sânge cu romanii. Latinii
se bucurau de ius comerci, ius conubi, ius sufragi.
O situație asemănătoare cu latinii o aveau locuitorii cetăților din colonii. După
anul 268 ei se vor numi latini coloniali și se vor bucura de ius comerci. Printr-o ficțiune
a legii s-a admis că locuitorii liberi din provincii vor avea un statut asemănător latinilor
coloniali, fapt pentru care ei se vor numi latini fictivi.
Latinii iuniani erau sclavii dezrobiți fără respectarea formelor solemne, astfel
deși ei trăiau liberi, ei mureau tot ca sclavi deoarece aceștia nu puteau dispune de
bunurile lor prin testament.

Peregrinii

Peregrinii erau acei străini care veneau la Roma. Dacă la început ei erau
transformați în sclavi, cu timpul în calitate de clienți sau locuitori ai cetăților aliate ei
puteau veni la Roma fără a-și pierde libertatea. Aceste persoane puteau uzita de
propriul lor sistem de drept, fiind în măsură să folosească în raporturile lor cu cetățenii
romani ius gentium. Apare așadar o ramură a dreptului roman care avea să răspundă
noilor cerințe impuse de economia statului roman, în care schimburile de mărfuri
deveniseră tot mai frecvente. Având în vedere că ius civile era încărcat cu formule
solemne, era extreme de rigid fapt pentru care acesta era mai puțin uzitat în raporturile
dintre romani și peregrini și constatăm că uneori chiar romanii între ei utilizau sistemul
lui ius gentium în dauna lui ius civile.

Dezrobiții

O altă categorie socială erau dezrobiții. Această categorie era dată de către
sclavii dezrobiți despre care se spunea că reprezintă o categorie intermediară. Astfel
dezrobitul avea calitatea de om liber în raport cu terțul, dar el continua să rămână
independent față de stăpânul său, atât cu persoana sa cât și cu bunurile sale. După
dezrobire stăpânul se transformă în patron al sclavului său, iar acesta din urmă
devenea liber. Procedurile pentru dezrobire erau solemne și erau în număr de 3:
1. vindicta - reprezenta o formulă solemnă făcută în fața magistratului; aici se afirmă
următorul text: „vreau ca acest sclav să fie un om liber”; formula era ratificată de
magistrat, prin pronunțarea termenului ad dico;
2. censu - sclavul era trecut în categoria oamenilor liberi cu ocazia recensământului;
3. testamento – era un act juridic ce se putea încheia în mod direct ca urmare a
manifestării de voință a testatorului, fie când acesta lăsa moștenitorilor săi sarcina ca
printr-un act distinct să dezrobească un anumit sclav.

Condiția juridică a dezrobiților

Se exprima prin 3 categorii de obligații pe care acesta le avea față de stăpânul

său, astfel dezrobitul datora stăpânului bona, obsecvium şi opere. Prin bona înțelegem
dreptul patronului de a dispune de bunurile dezrobitului său. Obsecvium era respectul
dezrobitului datorat stăpânului său. Dacă dezrobitul încălca acest drept stăpânul îl
putea ucide. Prin opere înțelegem serviciile datorate de către dezrobit față de stăpânul
său. Datorită frecvenței mari a dezrobirilor împăratul Augustus a promovat o seamă de
legi care restricționau dezrobirea, astfel a fost legea elia xentia conform căreia stăpânul
trebuia să aibă 20 de ani, iar sclavul minim 30 de ani. Tot prin această lege se prevedea
că dezrobitul care fusese sancționat pe timpul sclaviei devenea peregrin detitic. O altă
lege ce limita dezrobirea a fost fufia caninia prin care se dispune prin testament limita
la numărul de 100 de dezrobiri ce puteau fi făcute.
FAMILIA ROMANĂ

Familia romană cunoaște forme diferite în funcție de dezvoltarea societății

romane, ea trecând de la familia patriarhală la familia monogamă. Familia avea să
evolueze în funcție de modul în care avea să fie percepută proprietatea privată. Astfel
proprietatea privată avea să genereze desfacerea familiei patriarhale în mai multe
familii monogame. În fruntea familiei se afla așa-numitul pater familias acesta
exercitând rolul de șef de familie. El avea drept de viață și de moarte asupra membrilor
familiei, fiind proprietarul absolut al tuturor bunurilor. El avea un drept de dispoziție
asupra acestora, precum și dreptul să încuviințeze căsătoriile membrilor familiei sale.
Termenul de familie avea să primească diferite accepțiuni în funcție de epoca
avută în vedere. Astfel, în epoca veche prin familie se desemna numărul de vite pe
care le deținea o familie sau totalitatea sclavilor. Apariția proprietății private avea să
nuanțeze relațiile din cadrul familiei, astfel pater familias avea o situație privilegiată,
dispunea de o mare autoritate asupra bunurilor și persoanelor, autoritate ce purta
denumirea de manus.
Elementul central în jurul căruia gravita noțiunea de familie era proprietatea.
Astfel proprietatea avea să denumească însăși familia, pornindu-se de la existența
familiei proprietare și definindu-se mai puțin ca formă de comunitate umană. În cadrul
societății romane existau 2 categorii de persoane: prima era reprezentată de
persoanele sui iuris, persoane cu deplină capacitate juridică ce nu se aflau sub
autoritatea nimănui și persoanele alieni iuris, adică acele persoane care depindeau de
primele aflându-se sub autoritatea deplină a acestora. Pater familias era sui iuris, privit
nu ca un tată de familie, ci ca un șef de familie. Astfel în calitatea de pater familias
putem identifica chiar și un copil sau o persoană necăsătorită. Dacă la moartea
bunicului, tatăl predecedase, calitatea de șef de familie o dobândea nepotul acestuia,
care era minor. Persoanele alieni iuris care se aflau sub puterea lui pater familias erau:
soția, copiii sau nepoții.

Rudenia
În dreptul roman rudenia era de două feluri:
- rudenia civilă numită agnațiune
- rudenia de sânge numită cognațiune
Agnațiunea desemna legătura dintre persoanele aflate la un moment dat sub
aceeași putere, având același pater familias. Rudele de sânge se numeau cognați. La
rândul lor agnații cuprindeau trei categorii de persoane:
- toți cei care la un moment dat sunt sub aceeași autoritate, adică soția, copiii,
nepoții și frații
- cei care au devenit între timp agnați prin moartea lui pater familias, persoane
sui iuris
- persoanele care dacă ar fi trăit pater familias ar fi fost sub autoritatea lui, adică
verii primari născuți după moartea bunicului
Între agnațiune și cognațiune, exista un raport specific, astfel încât nu toți
cognații sunt și agnați. Astfel, sora care prin căsătorie trece sub puterea bărbatului și
încetează să mai fie agnată cu fratele ei. Există ficțiunea conform căreia toți agnații
sunt și cognați indiferent de faptul că erau sau nu rude de sânge, de exemplu cumnații.
Puterea părintească

Pentru a explica gradul de rudenie trebuie să definim ceea ce înțelegem prin

puterea părintească, adică patria potestas. În calitate de pater familias putea fi tatăl,
bunicul sau străbunicul. Până la moartea lui pater familias persoanele de sub
autoritatea sa erau persoane alieni iuris. Dacă nepotul murea înaintea strănepotului la
moartea bunicului strănepotul devenea persoană sui iuris.
Pater potestas era nelimitată, astfel că pater familias dispunea în mod liber de
bunurile și de viața fiilor săi. Puterea lui era discreționară. El putea chiar să-și vândă
fii, fapt ce rezultă din interpretarea legii celor XII table. Dacă vânzarea se repeta, fiul
ieșea definitiv de sub autoritatea lui pater familias, el intrând sub protecția altor
persoane. Vânzarea se făcea pe timp de 5 ani de zile, după care cel în cauză revenea
sub autoritatea lui pater familias.

Căsătoria

O instituție importantă a fost cea a familiei, ea reflectând modul în care romanii

percepeau proprietatea privată, cât și modul în care aveau să fie respectate tradițiile
și obiceiurile societății romane. În esență, prin căsătorie se realiza trecerea femeii sub
puterea bărbatului. Această institui va evolua în funcție de modul în care avea să fie
reglementată din punct de vedere juridic proprietatea privată.
Astfel forma tipică a căsătoriei romane era căsătoria cu manus, aici femeia
intrând sub tutela bărbatului. Schimbările ce vor avea loc în evoluția societății romane
vor duce la apariția căsătoriei fără manus. Femeia deși trăia cu un alt bărbat, ea se
afla sub tutela lui pater familias de origine.
Din punct de vedere juridic, căsătoria cu manus îmbrăca trei forme:
- confarreatio
- usus
- coemptio

Confarreatio era forma tipică de căsătorie rezervată patricienilor ea încheindu-

se în prezența lui pontifes maximus, adică a marelui preot, a flaminiului lui Jupiter și în
prezența a zece martori. Cu ocazia căsătoriei se aduceau drept ofrandă lui Jupiter o
pâine pentru a-i câștiga bunăvoința. Plebeii nu beneficiau de această formă de
căsătorie ei trăind în cadrul unor uniuni nelegitime.
Exista și o formă nesolemnă de încheiere a căsătoriei, usus. Astfel bărbatul și
femeia trăiau împreună un an de zile după care ei erau declarați soț și soție.
Cu timpul, confareatio și usus aveau să fie înlocuite prin coemptio, ceea ce
reprezenta o autovânzare fictivă a viitoarei soții către viitorul soț. Căsătoria fără manus
se realiza prin simpla instalare a femei în casa bărbatului, urmată de o petrecere.
Condițiile de fond ale căsătoriei erau :
- conubium
- consimțământul
- vârsta
Conubium făcea parte din ius civile și desemna aptitudinea a două persoane
determinate de a se căsători. Existau însă și unele imposibilități, adică din punct de
vedere juridic unele incapacități, precum rudenia, alianța și condiția socială. Astfel era
interzisă căsătoria între rude în linie dreaptă până la infinit. În linie colaterală era
interzisă căsătoria între rude până la gradul trei, astfel era interzisă căsătoria între
unchi și nepoată. În ceea ce privește alianțele, nu se putea încheia o căsătorie valabilă
între un soț și rudele celuilalt soț. Astfel soțul văduv nu se putea căsători cu fiica soției
din altă căsătorie. Cât privește condiția socială nu se putea încheia o căsătorie valabilă
între cetățenii liberi și dezrobiți.
Consimțământul se cerea în epoca veche numai persoanelor sui iuris, iar pentru
persoanele alieni iuris trebuia cerut consimțământul celor doi pater familias. Pentru a
încheia o căsătorie valabilă se cerea ca băieții să aibă minim 14 ani, iar fetele 12.

Efectele căsătoriei

În cadrul unei căsătorii cu manus femeia devenea o fiică bărbatului, astfel

bunurile dotale (bunurile donate cu ocazia încheierii căsătoriei) intrau în proprietatea
soțului. În raport cu copii săi femeia era considerată ca fiind sora acestora. Între rudele
bărbatului și soției se stabilea un raport de agnațiune, fapt pentru care aceasta
dobândea capacitate succesorală la moartea soțului.
În cadrul căsătoriei fără manus efectele căsătoriei erau diferite astfel că aceasta
rămânea tot sub autoritatea lui pater familias ea fiind considerată străină față de bărbat
și copii neavând vocație succesorală. Cu timpul, prin reformele pretorului, cognațiunea
avea să dobândească efecte patrimoniale, sub aspectul vocației succesorale.

PERSOANA JURIDICĂ

În dreptul modern prin persoană juridică desemnăm subiectul colectiv de drept.

În sistemul dreptului roman, persoana juridică se va impune mai târziu, ca urmare a
revendicărilor ce au loc în cadrul societății aflată în procesul de cristalizare a relațiilor
sclavagiste. Astfel, deși romanii nu au operat cu această categorie juridică, ei totuși au
cunoscut-o. Persoana juridică sau morală avea un patrimoniu (totalitatea drepturilor și
obligațiilor exprimate într-o sumă de bani) distinct de acel al membrilor săi, dobândind
în această calitate drepturi și obligații conform obiectului lor de activitate. De
asemenea, persoana juridică se întemeia în vederea îndeplinirii unui anume scop și
avea o organizare predefinită.
Persoanele morale purtau denumirea de universitas sau de corpora. În acest
sens nimic nu ne împiedică să calificăm statul roman ca fiind o persoană morală. El
avea un patrimoniu distinct, constituit din ager publicus (sclavi proveniți din prizonieri
de război). El putea primi donații, avea vocație succesorală în baza căreia el putea
culege mase succesorale și putea avea chiar debitori.
În cadrul persoanelor morale o situație aparte o aveau societățile de publicani,
numite societas publica norum. Erau constituite din persoane particulare care arendau
din partea statului dreptul de a colecta impozitele datorate către stat. Ei urmau să
perceapă anumite sume de bani în schimbul acestui serviciu. Aceste societăți de
publicani se bucurau de personalitate juridică (caput).
Apariția și răspândirea creștinismului determina constituirea așa-numitelor
persoane cu titlu de universitas personal. Acestea aveau drept scop inițierea unor
activități cu caracter filantropic-religios. Ele vor cunoaște o extindere rapidă după
perioada împăratului Constantin, când creștinismul avea să devină o religie
recunoscută.
Persoane morale aveau să fie și colegiile, care grupau diferite categorii de
meseriași. Multe persoane morale, prin obiectivele lor aveau să aducă stingere
intereselor stăpânilor de sclavi. În timpul lui Cezar persoanele juridice de drept privat
aveau să fie desființate pe motiv că ele aduc atingere intereselor statului roman.
 În sinteză, putem aprecia că deși romanii au avut o percepție asupra subiectului
colectiv de drept acesta a avut o pondere mai mică în construcțiile juridice romane.

CAPITOLUL V: BUNURI, POSESIUNE, PROPRIETATE

BUNURILE

Terminologie și clasificarea lucrurilor

Bunurile sunt lucrurile susceptibile de apropiere sub forma dreptului de

proprietate. Romanii desemnau bunurile cu termenul de res (res rei era utilizat pentru
a desemna lucrurile în general). Din aceste rațiuni romanii nu au putut face o clasificare
a bunurilor distinctă de cea a lucrurilor. Pentru ei noțiunea de bun era echivalentă cu
aceea de lucru.
Nemijlocit legat de bunuri se afla ideea de patrimoniu. În dreptul modern prin
patrimoniu se înțelege totalitatea drepturilor, datoriilor și sarcinilor susceptibile de a fi
valorificate din punct de vedere pecuniar. Romanii nu ne-au lăsat o definiție a
patrimoniului deși ei îl cunoșteau. La început ei au inclus în această categorie numai
lucrurile corporale (res corporales) din care făceau parte fie familia, fie pecunia. Prin
familie ei desemnau totalitatea sclavilor, iar prin pecunia vitele, pe care le avea o
persoană.
În epoca clasică apare termenul de patrimoniu. Constatăm că acum această
categorie avea un sens apropiat de cel modern. În acesta romanii includeau deopotrivă
drepturile reale, cât și drepturile personale (de creanță). Dreptul real este acel drept
subiectiv care izvorăște din raportul juridic stabilit între o persoană și toți ceilalți membri
ai societății și el este opozabil tuturor (erga omnes). Dreptul de creanță sau personal
izvorăște din raportul juridic stabilit între două persoane determinate (un creditor și un
debitor), astfel încât el este opozabil unei singure persoane.
În doctrina romană cât și în legislație găsim primele criterii de clasificare a
lucrurilor și distingem ca atare, în funcție de categoria juridică:
• res în patrimonio adică lucruri patrimoniale
• res extra patrimoniu adică lucruri în afara patrimoniului
Aceasta este diviziunea fundamentală a lucrurilor care apare încă în epoca
clasică. Lucrurile in patrimonio pot face obiectul proprietății private pe când lucrurile
extra patrimoniu nu sunt susceptibile de apropiere prin această formă (de ex.: templele
sau zidurile unei cetăți).

Res in patrimonio
În legea celor XII table găsim o primă clasificare, astfel acestea erau clasificate
în res mancipi și res nec mancipi. Aceasta avea la bază un criteriu de natură
economică. Res mancipi erau considerate mai valoroase în raport cu cele nec mancipi.
Res corporale și res incorporales: Res corporales erau acele lucruri care puteau
fi atinse cu mâna, întrucât ele aveau o formă materială deci erau corporale, iar cele ce
nu puteau fi atinse erau res incorporale de exemplu drepturile subiective. La romani
dreptul de proprietate era inclus în categoria drepturilor corporale, deoarece romanii
confundau dreptul de proprietate cu obiectul său.
Res mobiles și res solis (lucruri mobile și imobile): Lucrurile mobile se pot mișca
prin putere proprie sau pot fi mișcate printr-o forță exterioară lor fără a-și pierde pe
această cale identitatea, pe când lucrurile imobile își vor schimba forma dacă sunt
mutate.
Res genera și res species (lucruri de gen și lucruri individual determinate):
Lucrurile de gen sunt identificate prin trăsături ce aparțin categoriei din care fac parte,
ca de pildă: o vită oarecare sau un sclav. Species sunt lucruri care se individualizează
prin trăsături ce sunt proprii doar lor (sclavul Filicus). Această clasificare nu are în
vedere natura lucrurilor în majoritatea cazurilor, ci și convenția părților cu privirea la
aceasta. Distincția prezintă relevanță în materia riscurilor, astfel dacă bunul de gen
dispare ca urmare a cazului fortuit, debitorul continuă să fie obligat conform adagiului
genera non pereum (bunurile de gen nu pier).
Produse și fructe: Fructele sunt acele bunuri care sunt create de un lucru în mod
periodic în conformitate cu destinația lui economică și fără ca prin aceasta să i se
consume substanța lucrului ca atare. Fructele la rândul lor erau :
• naturale : nu necesitau intervenția omului
• industriale: presupuneau munca omului
• civile: menționăm chiriile.
Spre deosebire de fructe produsele aduceau atingere substanței lucrului care le
producea, deci produsele sunt lucrurile cărora le lipsește caracterul periodicității. De
exemplu: exploatarea pietrei dintr-o carieră, tăierea unei păduri.
Res que numero mensurare constant: Sunt lucrurile care prin natura lor pot fi
înlocuite unele cu altele în stingerea unei obligații. În dreptul modern acestea poartă
denumirea de bunuri fungibile.

POSESIUNEA

Este o stare de fapt constând în stăpânirea materială a unui lucru, stăpânire ce

se bucură de protecție juridică. Romanii au conceput noțiunea de posesiune în strânsă
legătură cu dreptul de proprietate, văzând în ea exercițiul actelor de folosință prin care
se realizează dreptul de proprietate.
Vechii autori desemnau terenurile publice stăpânite de către particulari prin
termenul de posesiones. La început aceste posesiones erau atribuite numai
particularilor și numai în măsura în care aceștia le cultivau împreună cu propria lor
familie. Cu timpul, acestea s-au extins tot mai mult, fapt pentru care patricienii
subconcedau o parte din terenurile primite de la stat clienților lor. În această situație
statul roman rămânea proprietar deplin asupra acestor terenuri astfel că el putea
revoca oricând folosința acordată patricienilor. La rândul lor, patricienii puteau revoca
subconcedările făcute clienților deoarece în epoca veche dependența clienților față de
patroni avea să fie totală. Atunci când clienții au depins mai puțin de patroni, ei au
refuzat să părăsească terenurile fapt ce a determinat crearea unui mijloc juridic prin
intermediul căruia clienții să fie obligați să restituie terenurile subconcedate către
patronii lor. În acest context apare așa-numitul interdict de precario prin care patronul
putea reintra în stăpânirea terenului subconcedat cu concursul pe care-l dădea
magistratul.

Elementele posesiei
În sistemul roman posesiunea avea 2 elemente:
• animus - intenția de a păstra un lucru pentru sine, posesorul se comportă față
de lucru ca un adevărat proprietar
 • corpus constă în totalitatea actelor materiale prin care se realizează stăpânirea
asupra unui lucru, astfel toți proprietarii sunt în același timp și posesori, dar nu
toți posesorii sunt și proprietari
Posesiunea se dobândea prin întrunirea celor 2 elemente asupra aceleiași
persoane.

Categorii de posesiune
Ea este de mai multe feluri în funcție de protecția juridică de care aceasta se
bucură, de efectele pe care le produce sau de obiectul asupra căruia se poartă:
• Posesiune ad interdicto este acea posesiune care se bucura de protecție
juridică prin intermediul interdictelor
• Posesio ad uzucapiune aceasta are ca efect dobândirea proprietății prin
uzucapiune dacă în afara posesiunii sunt întrunite și celelalte condiții ale uzucapiunii
• Posesio iniusta este acea posesiune care este vicioasă în raport cu o anumită
persoană ceea ce are ca efect ridicarea protecției juridice a posesiunii față de
persoană în cauză
Viciile posesiunii sunt: violența, clandestinitatea și precaritatea (în dreptul modern
precaritatea echivalează cu lipsa posesiunii).
Posesio iuris sau posesiunea unui drept: plecând de la faptul că posesiunea
presupune exercitarea unei stăpâniri materiale, romanii au considerat la origine că
numai lucrurile corporale pot fi posedate. Mai târziu, văzând că dreptul de servitute se
exercită prin acte materiale necesare posesiunii, ei au admis că dreptul de servitute
putea fi posedat.

Efectele posesiunii
Posesorul se bucură de protecție juridică prin intermediul interdictelor. Un alt
efect al posesiunii constă în faptul că în eventualitatea unui proces în revendicare
pârâtul, dacă avea calitatea de posesor, se putea apăra spunând următoarele: posed
pentru că posed, astfel sarcina probei îi revenea reclamantului care trebuia să facă
dovadă că el este adevăratul proprietar. Un alt efect al posesiunii constă în aceea că
dacă sunt întrunite anumite condiții posesorul poate deveni proprietar prin uzucapiune.

Detențiunea
Ca și posesiunea, presupune întrunirea a două elemente și anume animus și
corpus.
- corpus al detențiunii este identic cu cel al posesiunii
- animus desemnează intenția de a păstra lucrul pentru altul
Crearea acestui titlu juridic distinct pentru posesiune a făcut posibilă efectuarea
unor operațiuni juridice precum împrumutul de folosință sau depozitul.

PROPRIETATEA

Proprietatea quiritară

Romanii au cunoscut proprietatea privată încă din epoca regalității. Aceasta

avea un regim juridic de sine stătător, distinct de acela al proprietății colective a statului
care purta asupra lui ager publicus și asupra sclavilor publici. Acest tip de proprietate
era de regulă inalienabil și imprescriptibil, însă cu timpul, datorită reformelor pretorului,
această proprietate avea să cunoască sensibile transformări. În epoca veche
proprietatea quiritară la cetățenii romani numită Dominius ex iure cvilitium era
reglementată cu o mare precizie deoarece ea se crea în mod solemn, se transmitea
prin forme solemne și se revendică în justiție tot prin forme solemne.

Caracterele proprietății quiritare

Proprietatea quiritară, ca instituție în dreptul roman avea un caracter exclusiv,
absolut și perpetuu. Caracterul exclusiv vine să arate că această proprietate aparține
numai cetățenilor romani, ea putea fi determinată și dobândită numai prin anumite acte
de drept civil și se referea numai la lucrurile mancipii.
Caracterul absolut arată că această proprietate nu cunoaște vreo îngrădire,
astfel sclavul putea fi vândut, bătut sau chiar ucis. Tot ceea ce se afla deasupra sau
dedesubtul unui teren aparținea proprietarului. Orice obiect al proprietății quiritare
putea fi exploatat conform caracterului absolut fără nicio limită.
Caracterul perpetuu arată faptul că proprietatea quiritară nu se putea pierde prin
trecerea timpului și nici nu putea fi revocată. De altfel, dreptul de proprietate quiritară,
ca principal drept real, nu se poate stinge prin trecerea timpului, ci dimpotrivă, acest
drept se consolidează spre deosebire de drepturile personale care în momentul
valorificării lor se sting.

Dobândirea proprietății

În institutele lui Gaius se arăta că: proprietatea poate fi dobândită potrivit

dreptului ginților sau potrivit dreptului civil. Conform dreptului ginților, proprietatea nu
putea fi dobândită prin: ocupațiune, tradițiune, accesiune, specificațiune. Iar conform
dreptului civil, ea nu putea fi dobândită prin: mancipațiune, in iure cesio, uzucapiune,
ad iudicatio, lege. În doctrina romană s-a arătat faptul că proprietatea mai putea fi
dobândită atât prin moduri universale cât și prin moduri particulare.

Ocupațiunea
Consta în luarea în stăpânire a lucrurilor fără stăpân (res nulius). În concepția
romanilor proprietatea cea mai legitimă era cea dobândită prin violență, de la cei
învinși. Potrivit acestei concepții dușmanii Romei nu aveau niciun drept, așa încât
lucrurile lor erau considerate lucruri fără stăpân și ca urmare ele puteau fi dobândite în
proprietate prin intermediul ocupațiunii. De menționat este că lucrurile dușmanilor
puteau fi dobândite doar în proprietatea statului roman și nu în proprietatea soldaților
care participaseră la războaiele respective.

Mancipațiunea
În epoca foarte veche, când nu era admisă ideea transmiterii dreptului de
proprietate, mancipațiunea era un mod de creare a așa-numitei proprietăți-putere. Apoi
ea îndeplinește funcția generală de transmitere a lucrurilor mancipii (cu valoare
economică). În realitate însă, mancipațiunea a exprimat forma juridică prin care s-a
realizat operațiunea vânzării. Cel ce transmitea lucrul se numea mancipant, iar
dobânditorul se numea accipiens. Mancipațiunea presupunea îndeplinirea unor forme
solemne: astfel se impunea prezența a cel puțin 5 martori cetățeni romani în prezența
lui libri pens (cel ce cântarea metalul-preț cu o balanță de aramă), în prezența
mancipantului, a lui accipiens precum și a lucrului ce urma a fi transmis.

Uzucapiunea
Era un mod de dobândire a proprietății asupra lucrurilor mancipii prin
îndelungata lor folosință. Ea presupunea anumite condiții precum: posesiunea lucrului,
termenul, justa cauză, buna credință și un lucru susceptibil de a fi uzucapat. Termenul
era de un an pentru bunurile mobile și de doi ani pentru lucrurile imobile.

In iure cessio
Era un mod de dobândire a proprietății care presupunea organizarea unui
proces fictiv. Potrivit unei înțelegeri prealabile, părțile se prezentau în fața magistratului
unde reclamantul afirma că este proprietarul obiectului litigios. Pârâtul, care în realitate
era alienatorul (înstrăinătorul) lucrului nu îl reclama și nu-l contrazicea pe reclamant.
Față de tăcerea paratului (alienatorul lucrului), magistratul pronunța cuvântul ad dico
ratificând astfel pretențiile reclamantului. În acest caz magistratul exercita justiția
grațioasă.

Tradițiunea
Prin intermediul acesteia se transmiteau lucrurile nec mancipii, ea fiind utilizată
și în scopul transmiterii posesiunii sau a detențiunii. Tradițiunea presupune întrunirea
a două condiții:
• remiterea materială a lucrului
• iusta causa
Remiterea materială a lucrului: În cazul lucrurilor mobile remiterea materială a
lucrurilor trebuia să se facă de la mână la mână, iar în cazul celor imobile ea trebuia
să se facă după caz, fie prin parcurgerea fondului de pământ cu piciorul, fie prin
vizitarea tuturor încăperilor unei clădiri.
Iusta causa: Constă dintr-un act juridic care precedă și explică sensul remiterii
materiale a lucrului. Iusta causa era necesară deoarece tradițiunea se folosea nu
numai pentru transmiterea proprietății, ci și pentru transmiterea posesiunii și a
detențiunii, iar faptul exterior al remiterii lucrului nu spunea nimic în legătură cu titlul
juridic transmis, fapt pentru care prin iusta causa se preciza: scopul urmărit de către
părți,,0 precum și titlul juridic dobândit de achizitor.

Specificațiunea
Dacă o persoană confecționa un lucru dintr-un material care aparținea altei
persoane se pune întrebarea cui aparținea lucrul nou creat. Soluțiile date de proculieni
și sabininiei aveau să fie diferite. În acest context împăratul Iustinian a dat o soluție de
compromis. Astfel dacă lucrul nou creat putea fi readus în starea lui inițială el avea să
aparțină proprietarului materiei, iar dacă nu, el intră în proprietatea specificatorului.
Această soluție dădea naștere unor complicații deoarece fie specificatorul pierdea
munca sa, fie proprietarul materiei își pierdea lucrul. Pentru a se preveni îmbogățirea
unei părți în paguba celeilalte, s-au creat anumite mijloace juridice în scopul unei
despăgubiri.

Accesiunea
Era un mod de dobândire a proprietății prin absorbirea juridică a lucrului accesor
de către cel principal. Era considerat principal acel lucru care nu își pierdea
individualitatea după unirea sa cu un alt lucru. Astfel romanii au recunoscut un mod de
dobândire a proprietății prin unirea a două lucruri imobile. De pildă, depunerile care se
formau pe malul unui rău (aluvio) aparțineau proprietarului fondului riveran.
Romanii considerau ca fiind un mod de dobândire a proprietății și cazul după
care se unea un lucru imobil cu bunul mobil. Dacă o persoană ridica pe terenul său o
clădire folosind materialul altei persoane, proprietatea asupra clădirii aparținea
proprietarului terenului.

Sancțiunea proprietății

Sancțiunea proprietății în Epoca Veche

În epoca veche proprietatea quiritară era sancționată prin sacramentum in
rem, aceasta reprezenta forma originală a acțiunii în revendicare. În faza in iure
părțile promiteau să plătească o sumă de bani numită sacramentum, în cazul în care
ar fi pierdut procesul. După aceasta se trecea la atribuirea provizorie a obiectului
litigios. În faza a doua judecătorul pronunța sentința arătând care dintre cele două
sacramentum este iustum.
Dacă obiectul litigiului se afla la partea al cărei sacramentum s-a dovedit a fi
iustum, stăpânirea provizorie se transforma într-o stăpânire definitivă. Dacă însă
stăpânirea provizorie fusese atribuită de către magistrat părții care nu a depus suma
de bani în mod just (iniustum) și prin urmare a pierdut procesul, lucrul trebuia remis
adversarului.
În acest stadiu al procesului apare o seamă de complicații deoarece judecătorul
era un simplu particular, iar sentința pe care o pronunța nu putea fi exercitată prin forță,
fapt pentru care s-a afirmat în mod întemeiat ca sancțiunea proprietății nu era eficientă.

Acțiunea în revendicare
În epoca clasică acțiunea în revendicare a îmbrăcat forma unui proces cu
formula. Pentru intentarea acțiunii în revendicare erau necesare anumite condiții:
• reclamantul să fie proprietar quiritar și să nu posede lucrul revendicat
• pârâtul să fi fost posesor al lucrului revendicat
În epoca post clasică în două cazuri putea fi intentată acțiunea în revendicare
chiar și împotriva celui ce nu posedă. Se avea aici în vedere situația posesorilor fictivi.
Obiectul acțiunii în revendicare trebuia să fie roman și în mod individual determinat.
Prin acțiunea în revendicare nu se putea urmări o universalitate de bunuri. Deși în
procedura formulată judecătorul arăta în mod direct cine a câștigat procesul, iar
sentința de condamnare urma să fie executată chiar de către posesor, totuși aceasta
prezenta inconvenientul că executarea sentinței nu purta asupra lucrului însuși.
În scopul atenuării consecințelor care decurgeau din principiul condamnării
pecuniare, pretorul a pus în valoare mecanismul acțiunilor arbitrare. În baza lui arbitrio
după ce se convingea de justețea pretențiilor reclamantului, judecătorul în calitate de
arbitru ordona pârâtului să satisfacă anumite pretenții. Dacă paratul refuza să execute
ordinul intervenea condamnarea la o sumă de bani stabilită chiar de reclamant. Față
de acest mecanism al acțiunii arbitrarii este de preferat ca pârâtul dorea să satisfacă
pretențiile reclamantului, decât să plătească suma de bani care evident era mult mai
mare. Pe această cale indirectă se ajungea de cele mai multe ori la executarea în
natură a obiectului litigios.

Acțiunea publiciană
Proprietatea pretoriană avea să fie sancționată prin acțiunea publiciană creată
de către pretorul Publicius pentru cazul transmiterii unui res mancipi prin intermediul
tradițiunii. Vechea diviziune a bunurilor în res mancipi și res nec mancipi devenise
inoperantă în secolul VII.
 În noua situație părea anormal că operele de artă sau metalele prețioase să fie
dobândite prin tradițiune, iar un animal să fie dobândit prin formele complicate ale
mancipațiunii.
Pentru intentarea acțiunii plubiciene erau necesare toate condițiile uzucapiunii
cu excepția termenului. Pentru că acțiunea să fie intentată, pretorul trebuia să
introducă în formula sa faptul că termenul de prescripție prevăzut pentru uzucapiune
s-a împlinit.
În faza a doua a procesului, constatându-se că sunt îndeplinite toate celelalte
condiții ale uzucapiunii, judecătorul considera că este îndeplinită și condiția termenului,
pe cale de consecință el dădea câștig de cauză reclamantului.

Drepturile reale asupra lucrului altuia

Servituțile

Sunt acele sarcini impuse unui lucru în folosul unei persoane oarecare care
stăpânește un imobil cu titlu de proprietate. Atunci când sarcina apasă asupra lucrului
altuia în folosul unei anumite persoane servitutea se numește personală, iar atunci
când ea apăsă în folosul proprietății unui imobil, indiferent cine ar fi acesta, servitutea
se numește predială.
La romani servituțile prediale erau de două feluri :
- rustice
- urbane
Distincția între aceste două categorii se făcea în funcție de natura imobilului
dominant. Astfel dacă imobilul dominant era o clădire, indiferent unde se afla
servitutea, ea se numea urbană; iar dacă imobilul dominant era un teren, servitutea
era rustică.
Imobilul în folosul căruia se constituia servitutea purta denumirea de imobil
dominant, iar cel grevat cu servitutea se numea imobil aservit. Astfel în cazul a două
terenuri alăturate, dintre care numai unul avea acces la drumul public era socotit imobil
dominant cel fără acces la drum, deoarece proprietarul sau avea dreptul să treacă prin
terenul vecinului care îi era aservit. Astfel servitutea putea fi privită fie ca un drept fie
ca o obligație. Din perspectiva proprietarului imobilului dominant servitutea era un
drept, pe când din perspectiva proprietarului imobilului aservit ea era o sarcină.
Romanii cunoșteau numeroase servituți prediale dintre care enumerăm câteva :
- iter (dreptul de a trece prin fondul aservit călare sau pe jos)
- via (dreptul de a trece cu carul prin terenul altuia)
- actus (dreptul de a mâna turmele prin terenul altuia)
- ius pascendi (dreptul de a paște turmele pe pământul altei persoane)
- aqueductus (dreptul de a aduce apa prin terenul vecinului).

Servituțile personale

Servituțile personale în dreptul roman erau :

- uzufructul
- uzul
- habitatio
- operae

Uzufructul
 Potrivit definiției dată de către Paul, uzufructul este dreptul de a te folosi de
lucrul altuia și de a-i culege fructele păstrând substanța lui (usus şi fructus). Aici
atributele proprietății se împart între titularul dreptului de servitute (uzufructuarul) și cel
grevat cu servitutea (nudul proprietar).
Uzufructuarul are dreptul de a folosi lucrul precum și de a-i culege fructele, pe
când nudul proprietar devine titularul unei drept golit de conținut ca urmare a instituirii
uzufructului.
Obiect al dreptului de uzufruct îl constituie atât bunurile mobile cât și imobile.
Deci acele bunuri care nu se consumă prin întrebuințare. Dreptul de uzufruct, spre
deosebire de dreptul de proprietate, are un caracter temporar. Uzufructuarul nu putea
consuma lucrul, sau să-l înstrăineze.

Uzul sau usus

Reprezenta dreptul de a te folosi de lucrul altuia fără însă a putea culege
fructele.

Habitatio
Este dreptul de a locui în casa altuia.

Operae
Reprezintă dreptul de a te folosi de serviciile sclavilor altuia.

Caracterele servituților

Atât cele reale cât și cele personale prezintă unele caractere comune astfel
toate servituțile, atât cele reale cât și cele personale sunt în realitate drepturi reale .
Proprietarul lucrului aservit nu are vreo obligație față de titularul dreptului de
servitute.
Nimeni nu poate să-și aservească propriul lucru deoarece servituțile sunt
drepturi reale care poartă asupra lucrului altuia.
Servitutea se constituie fie în interesul unei anumite persoane, fie în folosul
proprietarului unui imobil, situație în care se numește servitute predială. În ambele
situații nu poate fi transmisă unor terți.

Drepturile reale pretoriene

Emfiteoza
Este un drept real născut din contractul de emfiteoză, contract sancționat de
către împăratul Zenon. În baza acestui contract împăratul arenda unei persoane o
suprafață de pământ pentru a o cultiva și a-i culege fructele, în schimbul unei sume de
bani numite canon.
Emfiteoza se deosebește de uzufruct prin faptul că ea este un drept alienabil și
transmisibil urmașilor, spre deosebire de uzufruct care este un drept viager. Dreptul
de emfiteoză poate fi dat la rândul său în uzufruct, el poate fi ipotecat sau poate fi lăsat
ca legat.

Superficio
 Reprezenta dreptul unei persoane de a folosi o construcție zidita de ea pe
terenul închiriat de la o altă persoană. Superficiarul titular al dreptului de superficie
putea să transmită clădirea moștenitorilor, o putea vinde sau dona, o putea grava de
servituți. Dreptul de superficie era protejat printr-un interdict, cât și printr-o acțiune
reală.

Conductio agri vectigalis

Este dreptul care generează așa-numitul ius in agro vectigali. Acestă instituție
juridică își are originea în practica unor cetăți de a acorda unor particulari anumite
suprafețe de pământ în schimbul unor redevențe numite vectigal. Terenurile concedate
s-au numit ager vectigalis, ele se deosebeau de arendă prin faptul că titularul acestui
drept era protejat printr-o acțiune reală.