UNIVERSITATEA .................................................

DREPT ROMAN

~REFERAT~

Izvoarele formale ale dreptului roman

Profesor coordonator:

1
 CUPRINS

Introducere...................................................................................................................

I.Cutuma................................................................................................

II.Legea..................................................................................................

III.Edictele magistraților........................................................................

IV.Senatus-consultus..............................................................................

V.Constitutiile imperiale………………………………………………..

VI.Jurisprudența……………………………………………………….

Bibliografie……………………………………………………………………………

2
 Introducere
Totalitatea de norme cu caracter juridic formează ceea ce numim DREPTUL. Un mare
spirit al școlii juridice clujene, Eugeniu Speranția, susținea că “Dreptul este o realitate de ordin
social și spiritual, ca și limba, ca și credințele (indiferent dacă sunt credințe adevărate sau
eronate) ca și literatura, ca și obiceiurile. Toate acestea sunt produse mintale, circulând de la o
conștiință la alta, legând astfel conștiințele între ele și figurând deasupra lor, ca element distinct,
viu și cohesiv”.
Dreptul, așadar, este un ansamblul de norme juridice ce se bucură de investirea cu putere
obligatorie.
Izvoarele dreptului în sens formal, desemnează totalitatea formelor necesare pentru
exprimarea normelor juridice. Pentru ca o normă socială să devină normă de drept sunt necesare
anumite procedee de adoptare, procedee care diferă de la o societate la alta. Prin urmare,
totalitatea procedeelor utilizate in scopul transformării normelor sociale în norme juridice
constituie izvoarele formale ale dreptului.
Izvoarele dreptului în sens material, desemnează ansamblul condiţiilor materiale de
existenţă, care genereaza o anumită reglementare juridcă. Aceste izvoare sunt denumite ”izvoare
reale” sau “surse”. Ele sunt concepute ca adevărate ”dat-uri” ale dreptului, incluzând factorii de
configurare ai dreptului, dreptul natural si raţiunea umană, conştiinţa juridică, starea economiei şi
izvoarele cultural-ideologice etc. Deci, sunt acele elemente de care legiuitorul trebuie să ţină cont
în ceea ce numim activitatea de elaborare a dreptului.
În dreptul roman există şase izvoare formale: cutuma (obiceiul), legea, edictele
magistraţilor (ius honorarium), senatus-consultele, constituţiile imperiale şi jurisprudenţa,
înţeleasă în sensul roman al termenului, care semnifică “înţelepciunea dreptului”, ar fi
echivalentul de astăzi al doctrinei.
Dreptul roman cunoaște patru importante perioade de dezvoltare, fiecare marcată de
trăsături caracteristice atât pe planul izvoarelor materiale, cât și pe planul izvoarelor formale.

3
 I. Obiceiul (cutuma)
Obiceiul este cel mai vechi izvor de drept roman, fiind totodată şi unicul izvor în epoca
regalităţii (până în secolul al V-lea, când a fost adoptată Legea celor XII Table, cutuma a fost
singurul izvor al dreptului roman). Poate fi definit ca fiind voinţa poporului exprimată prin
lucruri şi fapte „voluntas populi rebus et factis declarata”. El a existat în societatea gentilică, dar
conţinutul său avea caracter moral, iar nu juridic. Era bazat pe vechi și puternice tradiţii şi avea
rolul de a menţine ordinea în comunitate. Romanii îl denumeau consuetudo, usus, mos sau mos
maiorum.
Obiceiul juridic, (prima şi cea mai importantă sursă de ius civile) îşi are izvorul într-o
soluţie dată într-un caz de speţă. Din timpurile arhaice, un corp restrâns de specialişti, pontifii,
preoţi posedând monopolul tehnicii procesului, o tehnică cu totul rudimentară, formulau,
cunoşteau şi interpretau regulile precise, simple și teoretic imuabile, care introduceau și
mențineau o ordine în cetatea care abia se înfiripa. Metoda lor de lucru consta în răspunsuri date
pentru fiecare caz în parte. Răspunsul era valabil numai pentru părţile litigiante şi numai pentru
cazul expus. Când soluţia era potrivită, ea se repeta totdeauna aceeaşi în cazuri identice. Dacă ea
se aplica un timp suficient de îndelungat, magistraţii, judecătorii şi particularii o considerau
obligatorie. Aplicarea constantă si necontestată a unei soluţii constituia o confirmare permanentă
a validităţii ei. Longa, diurna, inveterata consuetudo definesc în limba latină obiceiul juridic.
Pentru ca obiceiul să devină un adevărat izvor de drept, trebuia să îndeplinească anumite
condiţii:
-să existe o inveterata consuetudo, adică să fie un obicei străvechi, ce a fost instituit de strămoşi;
-să se bucure de tenaciter servata, adică să fie aplicat cu stăruinţă, cu tenacitate;
-să existe opinio necessitatis, adică tendinţa obligativităţii sale;
-să existe o tacita conventio populi, adică consimţământul tacit, general, adeziunea unanimă a
poporului roman.
Pentru a fi considerată stabilă, cutuma trebuie să suporte proba timpului, fără a exista un
interval determinat, dar suficient de lung pentru ca existenţa sa să nu fie pusă la îndoială.
Expresia: „din timpuri imemoriale”, „din timpuri străvechi” semnifică originea indepărtată a
cutumei şi inexistenţa unei norme contrare.

4
 Cutuma a cunoscut patru moduri de manifestare. În primul rând, prin mares gentis,
obiceiurile grupurilor familiale care reglementează organizarea obiceiurilor familiei. Odată cu
formarea coeziunii Cetăţii, pentru a reglementa organizarea acesteia, se afirmă mores civitatis
(de pildă, dreptul de viaţă şi de moarte pe care îl avea pater familias asupra membrilor familiei
sale). Mores civitatis desemnează în cel mai înalt grad cutuma de origine pur romană. În al
treilea rând, cutuma se manifestă prin dreptul popoarelor cucerite, acestea fiind autorizate să-şi
păstreze propriul sistem juridic. În ultimul rând, este vorba despre dreptul vulgar: dreptul roman
vulgarizat, adaptat particularităţilor locale.
Este normal ca, din punct de vedere cronologic, cutuma să fie cea dintâi sursă a dreptului.
Societatea tradiţională romană acorda strămoşilor un loc de cinste, comportamentele acestora
având o valoare imperativă.
II. Legea
Prin „lex” romanii înţelegeau o convenţie obligatorie pentru părţi. Când acordul de voinţă
intervenea între două persoane cuvântul „lex” avea sensul de contract, iar atunci când acordul de
voinţă intervenea între magistrat şi popor, cuvântul „lex” avea sensul de lege.
Clasificarea legilor se făcea după criterii diferite cum ar fi organul de la care acestea emană
sau din punct de vedere al sancţiunii.
1. După organul de la care acestea emană:
În adoptarea unei legi, magistratul şi poporul constituit în comiţii aveau atribuţii bine
delimitate. Magistratul făcea cunoscut poporului printr-un edict conţinutul proiectului de lege.
După un anumit termen, magistratul convoca poporul pentru a-l consulta asupra acestui proiect.
Poporul nu avea posibilitatea să aducă amendamente la propunerea magistratului. Fară a putea
discuta proiectul de lege, poporul răspundea cu da (utirogas) sau nu (antigo).
Legea romană cuprindea, de obicei trei părţi:
a). Praescriptio constituia partea din lege care cuprindea numele magistratului care a propus-o,
ziua şi locul unde a fost votată, numele comisiilor şi ordinea votării în cadrul acestora.
b). Rogatio constituia partea din lege care cuprindea textul de lege, dispoziţiile acesteia împărţite
în capitole şi paragrafe. Rogatio este de fapt legea în sine şi poartă numele magistratului care a
propus-o.

5
c). Sanctio constituia partea din lege ce cuprindea măsurile de pedepsire a celor care încălcau
dispoziţiile prevăzute în rogatio.
2. Din punct de vedere al sancţiunii:
Leges perfectae – legea este perfectă atunci când în sanctio se prevede că orice act făcut
împotriva dispoziţiilor sale va fi anulat.
Leges minus quam perfectae – legea mai puţin perfectă, fără a anula actele contrare
prevederilor sale.
Leges imperfectae – legea imperfectă nu prevede nicio sancţiune în cazul încălcarii
prevederilor sale.
Trebuie să menţionăm că majoritatea legilor romane au fost perfectae, celelalte două
categorii reprezentând excepţii.
Legea celor XII Table.
Adoptarea Legii celor XII Table, s-a înfăptuit pe terenul luptei dintre plebi şi patricieni şi
constituie un succes al plebei, care pe această cale a smuls normele de drept de sub monopolul
pontifilor şi le-a făcut cunoscute întregului popor. Lupta plebei a fost condusă de către celebrul
tribun Terentillius Arsa care a cerut vreme de zece ani ca normele cutumiare să fie publicate spre
a fi cunoscute de către toţi.
Prin cuprinsul ei, Legea celor XII Table reprezintă o codificare a vechiului drept
cutumiar. Prevederile sale sunt extrem de variate, cuprinzând materia dreptului public şi privat.
În realitate, Legea celor XII Table este un adevărat cod, fapt ce l-a determinat pe Cicero să
afirme că ea este izvorul a tuturor legilor. În concepţia lui Cicero, legile adoptate mai târziu s-au
mărginit să dezvolte principiile stabilite de către Legea celor XII Table.
Legea celor XII Table începea cu formula: „ si in ius vocatito” (cel chemat în judecată să
se prezinte). Statul roman prin autorităţile sale nu lua măsuri pentru chemarea unei persoane în
faţa magistratului, aceasta sarcină revenind părţii ce avusese iniţiativa procesului. Procedura
după care se soluţionau litigiile dintre cetăţenii romani era aceea a legisacţiunii, o procedură
greoaie, formalistă, rigidă şi anevoioasă spre valorificarea drepturilor subiective litigioase.
Imperfecţiuni avea şi sistemul de executare al rentinţei, fapt de natură să creeze numeroase
disfuncţii în procesul de administrare al justiţiei.

6
 Dispoziţiile legii reglementează în mod amănunţit regimul bunurilor şi în special
proprietatea asupra solului. Un loc deosebit de important este rezervat proprietăţii quiritare
forma juridică de organizare a stăpânirii private în epoca veche a dreptului roman.
Reglementările privitoare la materia obligaţiilor sunt puţine, fapt explicabil prin aceea că
în epoca adoptării Legii celor XII Table, romanii erau un popor de agricultori ce trăia în
condiţiile economiei închise, întrucât schimburile de mărfuri erau accidentale, nici instrumentele
juridice destinate să asigure aceste operaţii nu erau numeroase.Astfel se explică de ce Legea
celor XII Table menţioneaza un singur contract.
Mult mai numeroase erau dispoziţiile privitoare la organizarea familiei, organizare
întemeiată pe ideea de putere. Şeful familiei exercita o putere nelimitată atât asupra persoanelor
cât şi asupra bunurilor. Soţia, copiii, sclavii şi toate celelalte bunuri se aflau sub puterea lui pater
familias putere desemnată la origine prin termenul de manus.
Acestă lege care stă la temelia uriaşului edificiu al dreptului roman nu a fost abrogată
niciodată. Supravieţuirea aceste legi într-o epocă în care dispoziţiile sale nu mai corespundeau,
se explică în bună măsură prin dorinţa jurisconsulţilor, ca şi a deţinătorilor puterii politice, de a
demonstra că dreptul este imuabil şi insensibil la transformările sociale.

III. Edictele magistraţilor

Romanii au cunoscut un număr mare de magistraturi și multe categorii de magistrați.
În exercitarea atribuțiilor lor, începând cu secolul IV î.Cr. (odată cu procesul de laicizare
a dreptului), unii dintre magistrați erau investiți cu jurisdictio, respectiv posibilitatea de a
reglementa prin edicte (programe anuale – de regulă – de activitate) anumite raporturi juridice,
prin acordarea unor acțiuni, excepții, apărări celor îndreptățiți din cadrul raporturilor juridice
concrete.
Magistraţii superiori erau înzestraţi cu ius edicendi în virtutea căruia la intrarea în
funcţiune dădeau un edict, valabil pe timp de un an, prin care arătau cum înţeleg să-şi exercite
funcţia şi ce mijloace juridice vor utilize în acest scop.
La origine edictele se dădeau în formă orală, fapt ce explică etimologia cuvântului (ex.
dico, dicere) pentru ca mai târziu, probabil din secolul III î.e.n. să se afişeze pe anumite table din
lemn vopsit în alb (album). Pe lângă edictele publicate la începutul magistraturii, care îşi păstrau

7
valabilitatea pe întregul an, magistraţii mai dădeau şi unele edicte ocazionale. Din punct de
vedere al întinderii în timp a valabilității lor, edictele pretoriene erau de două feluri:
1. edictum perpetuum, adică edictul ce rămânea valabil pe toată durata magistraturii (un
an);
2. edictum repentina, adică edictul promulgat de magistrat în situații speciale, pentru cazuri
neprevăzute;
Pentru dreptul roman, între edictele celorlalţi magistraţi, edictul pretorului prezintă o
semnificaţie specială. Într-adevăr, la început, pretorul urban, apoi şi cel peregrin în virtutea
competenţei lor, organizau judecarea proceselor şi erau chemaţi să pună la dispoziţia părţilor,
mijloacele juridice corespunzătoare pentru valorificarea drepturilor lor.
Exceptiones. La romani partea contractantă care și-a asumat o obligație, chiar sub
amenințarea cu moartea sau suferind un dol, va fi obligată să o execute conform lui ius civile,
pentru simplul motiv că s-a angajat în acest sens. Această dispoziție, rigidă și intransigentă până
la absurd, a fost anihilată de pretor printr-o excepție prin care obligația asumată era nulă dacă a
fost urmarea dolului sau a violenței.
Restitutio in integrum era un procedeu prin care o persoană era repusă în starea inițială
încheierii unui act. Așa de exemplu, dacă o persoană independentă și-a asumat o obligație, iar
după aceea a fost abrogată, conform lui ius civile, datoriile contractate dispăreau. O asemenea
dispoziție inechitabilă a fost amendată de pretor printr-o repunere în starea anterioară a celui
abrogat, obligându-l totodată și la plata datoriei asumate.
Acțiunile ficticii erau acțiuni copiate după cele prevăzute de ius civile și acordate cuiva
pe baza unei ficțiuni creată de popor. Așa bunăoară, vechiul drept privat roman era aplicabil doar
cetățenilor romani. Furtul săvârșit de către un necetățean nu era pedepsit pentru simplul motiv că
legea nu făcea referire la un asemenea autor. Prin ficțiunea creată de pretor, hoțul era considerat
cetățean și supus rigorilor legii.
Acțiuni in factum sunt acțiuni create de pretor atunci când în ius civile nu era prevăzut o
asemenea acțiune. Se întâmplă să apară o nouă stare de fapt care impunea mijloace juridice noi,
neprevăzute în vechiul drept. Amintim, cu titlu de exemplu cazul ipotecii, care nu a fost
cunoscută și reglementată de ius civile, dar a fost sancționată mai târziu de pretor printr-o action
hypotecaria.

8
 Întrucât edictele pretorilor erau valabile pe un singur an, dispoziţiile lor îşi pierdeau
caracterul obligatoriu la intrarea în funcţie a noului pretor. Cu toate acestea, pretorul următor
obişnuia să preia din edictul anterior acele dispoziţii care se dovediseră utile. În felul acesta, prin
preluarea succesivă de la un pretor la altul a anumitor prevederi, se statornicesc definitiv în edict,
stare de lucruri ce se reflectă în fizionomia edictului. Partea veche a edictului, moştenită de la
predecesori se numea edictum retus sau translaticium, iar noile dispoziţii purtau numele de pars
nova sau edictum novum.

IV. Senatus-consultele
Termenul de senatus-consult semnifică o hotărâre a senatului. Gaius defineşte senatus-
consultul ca fiind „ceea ce impune și dispune Senatul”.
Hotărârile senatului nu au fost întotdeauna izoare de drept. Astfel în perioada republicană
senatul, neavând nicio iniţiativă legislativă şi nici dreptul de a vota legile, nu putea fi implicat în
procesul de legiferare.
Deşi hotărârile senatului nu constituiau izvoare de drept, căci potrivit unei formule
tradiţionale senatul doar „sfătuieşte, opinează şi recomandă” totuşi indicaţiile „maturului corp”
puteau deveni uneori în mod indirect, izvoare de drept. Într-adevăr, Senatul putea da
magistraţilor, şi mai ales pretorilor, anumite directive pe care aceştia, la rândul lor, le puteau
insera în edict, transformându-le astfel în norme juridice. În acest chip indicaţiile senatului
încorporate în edictele magistraţilor se transformau pe cale ocolită în reguli de drept.
Senatus-consultele devin izvoare de drept numai pe vremea împăratului Hadrian. Acesta
stabileşte că senatus-consultele au putere de lege, dar că ele nu vor putea fi votate de senat decât
la propunerea împăratului.
În secolul III, senatul devine un simplu instrument de înregistrare a voinţei împăratului,
iar hotărârile sale sunt desemnate prin termenul Ciu de orationes, după numele acelor expuneri
de motive. La sfârşitul secolului III, când politica absolutistă devine făţişă, senatus-consultele
încetează să mai fie izvoare de drept.

9
 V. Constituțiile imperiale
Îndată după instaurarea Principatului, împărații au început a lua hotărâri ce urmau a fi
aplicate pe tot teritoriul statului roman. Multe din aceste hotărâri aveau caracter legislativ. Deși
din punct de vedere constituțional împărații nu aveau încă dreptul de a legifera, totuși, în fapt,
nimeni nu îndrăznea să discute deciziile și măsurile imperiale
Constituțiunile imperiale erau de patru feluri: edicta, mandata, decreta și rescripta.
Edictele (edicta) conțineau dispozițiuni juridice cu caracter general pe care împăratul le
dădea la început în virtutea lui ius edicendi, iar după Hadrian, în calitate de veritabil legiuitor.
Ele erau aduse la cunoștință prin afișare. Multe din aceste edicte, de interes general, erau
menținute și de împărații ulteriori, creându-se astfel un drept civil permanent.
Mandatele (mandata) erau instrucțiuni cu caracter administrativ pe care împărații le
dădeau înalților funcționari imperiali, ca și celor din provinciile senatoriale. Mandatele sunt
considerate izvoare de drept, întrucât unele din dispozițiile administrative pe care le cuprind au
căpătat un caracter permanent devenind reguli sau principii juridice
Decretele (decreta) erau hotărârile judecătorești date de către împărat. Deciziile
împăraților se bucurau de un prestigiu deosebit, întrucât erau pronunțate după consultarea unor
jurisconsulți eminenți.
Rescriptele (rescripta) erau consultații juridice date de către împărat, la solicitarea
magistraților sau a unor particulari. Când consultația era acordată unui magistrat, îmbrăca forma
unei scrisori separate (epistola), iar când era acordată unui particular, rezoluția era scrisă chiar
sub textul cererii, pentru ca răspunsul să nu poată fi utilizat în alte scopuri
Constituțiile imperiale, în asamblul lor, evoluează sub aspectul importanței, astfel încât,
drept consecință a consolidării monarhiei absolute, în perioada Dominatului ajung principalul
izvor de drept. Ele constituiau, astfel, pe plan legislativ, oglinda fidelă a ceea ce monarhul
absolut reprezanta pe plan social și politic – Dominus et Deu. Constituțiile imperiale încep a fi
numite „legi”, și faptul nu poate surprinde.

VI. Jurisprudenţa
Termenul de jurisprudenţă desemnează ştiinţa dreptului, elaborată de către jurisconsulţii
romani, pe calea interpretării dispoziţiilor din lege. Jurisconsulţii erau oameni de ştiinţă cu un

10
statut social sui generis, cunoscători neîntrecuţi ai dreptului (iuris-prudentes, iuris-consulti) în
măsură să valorifice cu o impresionantă ingniozitate şi subtilitate dispoziţiile normelor de drept
ce urmau să se aplice unor cazuri concrete.
Jurisprudenţa sacrală. La început numai pontifii au fost în măsură să interpreteze
dreptul în scopul aplicării sale. Această stare de lucruri decurge din faptul că multă vreme
pontifii, preoţi ai cultului păgân roman, erau singurele persoane la curent cu normele procedurii
de judecată.
Jurisprudenţa laică în epoca veche. În anul 301 î.e.n. Gnaeus Flavius, libertul lui
Appius Claudius Caecus, a divulgat formele solemne de judecată precum şi zilele faste, prin
afişarea lor în forum. Dreptul procedural astfel divulgat s-a numit ius Flavianum.
Publicarea normelor procedurale este uneori prezentată ca un „furt” al dreptului de către
cei impilaţi de patricieni, deşi Gnaeus Flavius a acţionat din ordinul lui Appius Claudius, un
patrician luminat, care însă din motive lesne de înţeles, a preferat să se ascundă în spatele
libertului său.
Din acest moment, procedura de judecată a încetat să mai fie un monopol al pontifilor,
orice persoană particulară având acces la formulele în temeiul cărora se interpretau normele de
drept, în vederea aplicării lor la cazuri practice.
Jurisconsulţii au introdus încă din epoca veche, călăuziţi de principiile echităţii, în care
vedeau scopul social al dreptului, un mare număr de norme juridice noi, făcând din jurisprudenţă
un izvor formal de drept.
Cu toate că nu erau jurişti în sensul propriu al cuvântului, jurisconsulţii desfăşurau şi o
activitate practică, desemnată prin termenii: respondere, cavere şi agere. În sfera lui respondere
intrau consultațiile juridice date cetățenilor în cele mai variate domenii; cavere desemnează
explicațiile date cetățenilor în legătură cu forma actelor juridice, iar agere se referă la
îndrumările date judecătorilor cu privire la felul în care trebuie condus un proces.
Cei mai valoroşi jurisconsulţi ai epocii vechi au trăit între secolele II şi I î.e.n. Dintre
aceştia menţionăm pe: Sextus Aelius Petus Catus, celebru comentator al Legii celor XII; Quintus
Mucius Scaevola, model de gândire pentru Cicero; Aquilius Gallus, creatorul acţiunii de dol;
Servius Sulpicius Rufus; Aulus Ofilius.

11
 Jurisprudenţa în epoca clasică. În epoca clasică, activitatea ştiinţifică a jurisconsulţilor
atinge culmea strălucirii sale. Fizionomia ştiinţei clasice a dreptului roman se deosebeşte profund
de cea a ştiinţei juridice moderne întrucât în elaborarea sa nu s-au făcut nici incursiuni istorice şi
nici consideraţii de ordin teoretic.
Capacitatea de generalizare a jurisconsulţilor romani nu era neapărat expresia unei
înzestrări spirituale aparte, ci consecinţa firească a felului în care abordau cercetarea
fenomenului juridic. Pentru a duce o regulă de drept până la ultimile sale consecinţe ei combinau
anumite cazuri, creând speţe dintre cele mai complicate. În felul acesta un principiu sau o regulă
de drept erau recunoscute ca atare numai în măsura în care ofereau soluţii pentru toate cazurile
imaginabile într-un domeniu sau altul. Permanenta raportare a principiilor juridice la realităţile
sociale, a prilejuit o cristalizare a lor în funcţie de cerinţele practicii. Prin această tehnică de
elaborare a dreptului, jurisprudenţa a devenit expresia cea mai adecvată a echităţii, înţeleasă ca
scop al dreptului mereu altul sub unele aspecte concrete şi totuşi constant în esenţa sa.
La începutul epocii principatului ca urmare a dezvoltării jurisprudenţei, se formează două
şcoli de drept, mai degrabă două curente juridice deosebite prin aceea că recurgeau la criterii
diferite în rezolvarea unor controverse.
Școala proculiană, poartă această denumire după numele unuia dintre juriștii ei,
Proculus. Întemeietorul școlii a fost însă celebrul Marcus Antistius Labeo. Acesta era de origine
plebeiană, fiu de jurisconsult, iar din punct de vedere principial, legat de instituțiile Republicane
și democratice vechi, neînclinat puterii imperiale.
Școala sabiniană poartă numele juristului Masurius Sabinus, dar întemeietorul ei a fost
Caius Atelus Capito, jurist valoros dar obedient puterii imperiale, raliindu-se politicii lui
Augustus și fiind întotdeauna un apărător al instituțiilor imperiale. Tacit spunea despre el că era
lingușitor și întotdeauna în relații bune cu puternicii epocii.
Distincția dintre cele 2 școli rămâne cel puțin în parte, o problemă controversată.
Întrucât cele două şcoli nu aveau o organizare bine conturată şi se identificau mai mult
prin unitate de metodă şi idei, pe la jumătatea secolului II e.n. ele au dispărut.
Jurisconsulţii clasici, cei încadraţi în cele două şcoli de drept, ca şi cei de mai târziu, s-au
remarcat printr-o activitate deosebit de laborioasă, prin calităţi intelectuale impresionante
exprimate în capacitatea lor de analiză şi sinteză de generalizare şi sistematizare, prin logica

12
neîntrecută cu care rezolvau diferite controverse, prin raţionamentul juridic limpede şi elegant
precum şi prin precizia cu care fixau sensul conceptelor juridice.
Între cei mai importanţi jurisconsulţi clasici se află în primul rând Capito şi Labeo,
fondatorii celor 2 şcoli, precum şi unii dintre elevii lor. Astfel Massurius Sabinus a scris lucrarea
Libri tres iuris civilis, celebră în acea epocă, asupra căreia în special Paul şi Ulpian au scris
comentarii valoroase intitulate “Ad Sabinum”.
Caius Cassius Longinus a fost elevul lui Massarius Sabinus şi s-a bucurat de un înalt
prestigiu, dovadă că la un moment dat, şcoala fondată de Capito şi căreia îi aparţinea, era numită
Şcoala cassiană. Lucrarea sa cea mai importantă Libri iuris civili este cunoscută numai în parte,
prin intermediul citărilor jurisconsulţilor de mai târziu.
Iavolenus Priscus a fost unul din fruntaşii şcolii sabiniene şi a scris două rezumate asupra
operei postume a lui Labeo. Din opera sa, Libri ad Plautium, s-au păstrat unele fragmente în
“Digestele” lui Justinian.
Salvius Iulianus a trăit în vremea lui Hadrian şi a făcut din ordinul acestuia, aşa cum s-a
văzut, sistematizarea edictului pretorului. “Digestele” sale, cuprinzând 90 de cărţi, urmează în
cea mai mare parte planul edictului perpetuu.
Pomponius care a trăit în vremea lui Antonin Pius, a scris între altele numeroase lucrări şi
“Liber singularis enchiridii”, o lucrare foarte importantă pentru cunoaşterea dreptului roman şi
în special pentru cunoaşterea activităţii jurisconsulţilor vechi şi a celor clasici de până la el.
Gaius este unul din jurisconsulţii de cea mai mare importanţă, nu atât pentru valoarea
operei sale, cît pentru faptul că principala sa lucrare a ajuns până la noi, furnizându-se date
esenţiale pentru cunoaşterea dreptului roman. Întrucât nu se ştie nimic precis despre viaţa sa, au
fost emise numeroase ipoteze. Din textele sale se poate deduce că a trăit în vremea lui Hadrian şi
Antoniu Pius. Lucrarea sa capitală, “Institutiones”, cunoscută astăzi sub numele de “Institutele”
lui Gaius, un manual de drept scris probabil in anul 61 e.n. este compusă din 4 părţi. Prima parte
cuprinde o expunere asupra izvoarelor, apoi tratează despre persoane, lucruri şi acţiuni.
Institutele au fost descoperite de către romanistul german Neibuhr în biblioteca
episcopală de la Verona în anul 1816, într-un manuscris palimpsest. Prin secolul VIII textul
original a fost şters şi în locul său a fost scrisă o lucrare religioasă. Pentru a se putea descifra

13
textul său, s-au aplicat anumite reactive care însă au deteriorat manuscrisul. În anul 1933 s-au
descoperit în Egipt noi fragmente ale Institutelor, cunoscute sub numele de Gaius din Egipt.
Aemilius Papinianus a trăit la sfîrşitul secolului II şi începutul secolului III, epocă în care
jurisprudenţa a ajuns la apogeu. Opera sa, strâns legată de practica judiciară, este elaborată într-
un ascuţit spirit critic, cu numeroase referiri la jurisconsulţii anteriori, pe care îi cunoaşte în
profunzime şi îi valorifică cu mult discernământ. Papinian a fost considerat de către
contemporani ca cel mai mare jurisconsult roman (primus omnium), părere însuşită şi de către
cercetătorii moderni.
Iulius Paulus contemporan cu Papinian, cel mai productiv dintre jurisconsulţi, a scris o
operă imensă. Este citat în Digeste cu peste 2000 de fragmente. Scrierile sale principale sânt
Libri ad edictum şi Libri ad Sabinum.
Ulpiu Domitius nu se remarcă prin originalitate, spre deosebire de contemporanul şi
rivalul său Paul, dar se impune printr-un stil concis şi clar, deosebit de accesibil, pentru care
motiv opera sa a fost utilizată cu precădere la alcătuirea Digestelor lui Justinian.
Ultimul jurisconsult clasic a fost Herrenius Modestinus, care a trăit pe la jumătatea
secolului III.
În epoca postclasică asistăm la decăderea jurisprudenţei, ca urmare a decăderii economice
şi a sistemului politic absolutist, în care voinţa împăratului era singurul izvor de drept. În noua
situaţie nu se mai simte nevoia elaborării unor lucrări originale, creatoare de noi forme juridice,
câtă vreme împăraţii nu se mai sfiesc să promoveze făţis un sistem politic de tipul despoţiilor
orientale. Activitatea jurisconsulţilor se rezumă la compilaţii sau la alcătuirea unor extrase din
lucrările jurisconsulţilor clasici.
Operele jurisconsulţilor clasici. Lucrările jurisconsulţilor clasici ne sunt cunoscute numai în
parte, întrucât din cele mai multe dintre ele ne-au parvenit numai fragmente, graţie digestelor lui
Justinian.
Deşi foarte numeroase şi foarte variate în conţinul lor, aceste lucrări au fost clasificate pe
anumite categorii:
 Institutiones sunt manualele elementare de drept în cuprinsul cărora sunt expuse concis
şi clar instituţiile dreptului civil şli pretorian (Gaius, Ulpian).

14
  Colecţiile de questiones sunt scrieri cu caracter cazuistic care prezintă anumite speţe
imaginare, create în scopul de avalorifica în cel mai înalt grad subtilitatea gândirii
juridice (Salvius Iulianus, Papinian).
 Sententiae sunt lucrări utilizate atât în învăţământ cât şi în practică (Papinian, Paul,
Ulpian).
 Comentariile ad edictum se referă în special la edictul pretorului şi al edililor curuli. În
mod inevitabil uneori sânt abordate unele probleme de drept civil.
 Digestele sunt lucrări cu caracter enciclopedic, cuprinzând drept civil şi drept pretorian şi
chiar unele probleme de drept public (Salvius Iulianus, Ulpius Marcellus).
Legea citaţiilor. În epoca postclasică datorită decăderii ştiinţei dreptului, practicienii se
rezumau să caute în lucrările jurisconsulţilor clasici texte care să le justifice opiniile. Pentru a
pune capăt acestor practici, împăratul Valentinian al III-lea a dat în 426 e.n. o importantă
constituţie, cunoscută sub numele de Legea citaţiilor. Prin dispoziţiile sale se confirmă
autoritatea a 5 jurisconsulţi, arătându-se că numai ei puteau fi citaţi în faţa judecătorilor. Aceştia
erau Papinianus, Paulus, Gaius, Ulpianus şi Modestinus.
Legea mai prevedea că în cazul unor păreri contrarii, judecătorul va urma părerea majorităţii. În
caz de paritate, ceea ce se întâmplă, atunci când doi jurisconsulţi sunt de o părere, doi de altă
părere, iar unul din ei nu se pronunţă, judecătorul va urma părerea lui Papinian. Dacă tocmai
Papinian este cel ce nu se pronunţă judecătorul este liber să aleagă.Prin repetarea acestor
dispoziţii s-a subliniat încă odată autoritatea lui Papinian, cel mai important dintre jurisconsulţii
clasici. Legea a rămas în vigoare circa 100 de ani, fiind abrogată de Justinian.

15
 Bibliografie

1. Ciucă, Valerius M., Lecţii de drept roman, Vol.I, Iaşi, Polirom, 1998.
2. Cocoş, Ştefan, Drept roman, Bucureşti, Universul Juridic, 2003.
3. Hamangiu,Constantin, M.G. Nicolau, Dreptul roman, Bucureşti, Ed. Librăriei Socec, 1930.
4. Hanga, Vladimir, Drept privat roman, Tratat, Bucureşti, Ed. Didactică şi pedagogic, 1977.
5. Jakotă, Mihai Vasile, Drept roman, Iaşi, „Chemarea”, 1993.
6. Murzea, Cristinel, Drept roman, Ed. a II-a, Bucureşti, All Beck, 2003.
7. I. Dogaru, Teoria generală a dreptului, Craiova, 1995
8. E. Molcuţ, D. Oancea, Drept roman, 1995
9. Roma- Cetatea si destinul ei juridic,Ed. Galaxia Gutemberg, 2009.
10. Manuale Beck, Drept roman, Instituţii, izvoare, jurisdicţii.
11. Sâmbrian, Teodor, Principii, instituţii şi texte celebre în dreptul roman, Bucureşti,1994.
12. Burghelea, Dumitru, Drept privat roman,Ed. Alfa, 2004, Iaşi.
13. Craiovan, Ion, Tratat de teoria generală a dreptului, Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2009

16