Curs – 09.10.

2019
I
Obiectul dreptului privat roman
Dreptul roman cuprinde ansamblul normelor juridice instituite/sanctionate
de statul roman si este un sistem extrem de vast si complex format din
numeroase ramuri si institutii juridice.
Sistemul juridic roman a trait o viata milenara, caci el isi are originea in
epoca fondarii Romei (sec VIII i. Hr.) si s-a aplicat pana la moartea
imparatului Justinian (565 d. Hr.).
Pentru a intelege specificul dreptului roman, trebuie sa avem in vedere
faptul ca la origine si romanii, ca si celelalte popoare ale antichitatii, au
confundat dreptul cu religia si cu morala. Dar spre deosebire de celelalte
popoare ale lumii antice, romanii au depasit aceasta confuzie si au realizat
o distinctie clara intre normele juridice, normele religioase si normele de
morala. Mai mult chiar, la romani ideologia juridica ocupa rolul central in
ideologia societatii, si de aceea in Antichitate se spunea ca „asa cum grecii
sunt un popor de filozofi, romanii sunt un popor de juristi”; iar daca tanarul
cetatean roman dorea sa se afirme in viata publica, sa faca o cariera, trebuia
sa faca dovada ca a fost discipolul unui mare jursitconsult (juristconsultii
romani erau oameni de stiinta, cercetatori neintrecuti ai dreptului).
Si cu toate acestea, constatam ca in unele texte juridice clasice persista
stravechea confuzie dintre drept, religie si morala. Cu toate acestea, spre
exemplu, intr-un text din opera legislativa a imp. Justinian, ni s-a transmis
definita juristprudentei/stiintei dreptului. Potrivit acelei definitii,
iurisprudentia est divinarum atque humanarum rerum notitia (iusti atque
iniusti scientia) = stiinta dreptului este cunoasterea lucrurilor divine si
umane, stiinta de a deosebi ceea ce este drept de ceea ce este nedrept
Justisciaentia = juristprudenta este cunoasterea lucrurilor divine si umane,
stiinta a ceea ce este drept si nedrept. In aceasta definitie, dreptul se
confunda si cu religia, si cu morala.
Apoi, printr-un text al marelui juristconsult Ulpian, ni s-a transmis
principiile fundamentale ale dreptului. Potrivit lui Ulpian, „iuris
praecepta sunt haec: honeste vivere, alterum non laedere, suum cuique
tribuere” = principiile dreptului sunt acestea: a trai in mod onorabil, a nu
vatama pe altul, a da fiecaruia ce este al sau. De data aceasta, dreptul se
confunda cu morala.
Marele juristconsult Celsus ne-a transmis o definitie a dreptului. Potrivit
lui Celsus, „ius est ars boni et aequi” = dreptul este arta binelui si a
echitabilului. Si de data aceasta, dreptul se confunda cu morala, intrucat
conceptul de bine tine de domeniul moralei, iar conceptul de echitate avea
la romani doua sensuri: un sens moral si un sens juridic.
Faptul ca in unele texte juridice clasice exista confuzia dintre drept, religie
si morala, in practica isi are explicatia sa. In primul rand, romanii au fost
un popor profund conservator, traditionalist, un popor care nu a renuntat
niciodata la valorile sale traditionale, chiar daca acele valori erau depasite
de noile realitati. In al doilea rand, romanii au avut un ascutit simt practic,
iar aceasta trasatura s-a oglindit si in cercetarea fenomenului juridic, caci
juristconsultii romani nu-si incepeau lectiile cu unele consideratii teoretice,
ci cu expunerea unor cazuri practice = spete, pe care le analizau impreuna
cu discipolii lor si constatau ca intre acele spete exista elemente comune pe
baza carora formulau principii de drept care se aplicau in practica
instantelor judecatoresti. Si in al treilea rand, neavand mania teoretizarii,
romanii au formulat putine definitii, si acelea preluate de la greci, iar vechii
greci n-au facut distinctie intre drept si morala. Dimpotriva, vechii greci
considerau ca dreptul este o componenta a moralei (definitiile nu se
confunda cu principiile juridice, deoarece definitiile sunt de domeniul
teoriei, iar principiile de domeniul practicii).
Practica juridica romana a creat concepte, categorii, principii si institutii
care s-au dovedit instrumente ideale ale gandirii juridice. Si de aceea, ele
au fost preluate si aplicate cu deplin succes, atat in Evul Mediu, cat si in
Epoca Moderna. Acest fenomen a fost posibil deoarece romanistii s-au
ocupat foarte serios de reconstituirea tezaurului gandirii juridice romane.
Astfel, in secolul VII d. Hr., la Ravena, s-a fondat prima scoala de drept
roman, care si-a propus sa cerceteze si sa reconstituie valorile juridice
romane. In secolul X, in orasul Padia, s-a fondat o scoala de drept similara.
Insa, lucrarile elaborate de profesorii acestor scoli s-au pierdut, astfel incat
noi le recunoastem numai din izvoare indirecte.
Lucrarile redactate de profesorii acelor scoli nu au putut avea un nivel
stiintific remarcabil intrucat, in mod sigur, profesorii acelor scoli nu au
cunoscut digestele imp. Justinian (digestele lui Justinian sunt o culegere de
fragmente din lucrarile juristconsultilor clasici, lucrari care s-au pierdut, pe
cand digestele s-au pastrat, astfel incat, pe baza digestelor, noi, modernii,
am putut reconstitui lucrarile juristconsultilor clasici). In sec. XI, la
Bologna, s-a fondat scoala glosatorilor, glosatori care s-au condus in
cercetarile lor dupa metoda exegetica, in sensul ca i-au comentat, au
explicat de asa maniera textele juridice romane incat acele texte sa poata fi
intelese si de persoanele care nu aveau pregatire de specialitate, iar acele
comentarii erau denumite glose. Dar acele glose nu s-au aplicat in practica
instantelor judecatoresti, astfel incat scoala glosatorilor nu a avut o
finalitate practica. Cel mai valoros reprezentant al acestei scoli a fost
profesorul Alcusius, care a scris „Marea Glosa a lui Alcusius”. Ea cuprinde
peste 96.000 glose. In sec. XIV, tot la Bologna, profesorul Bartolus a
fondat scoala postglosatorilor. Postglosatorii au aplicat metoda dogmatica,
intrucat ei nu au cercetat nemijlocit textele juridice romane, ci au cercetat
glosele cu scopul de a extrage din acele glose principii juridice care sa fie
aplicate in practica instantelor judecatoresti, astfel incat scoala
postglosatorilor a avut o finalitate practica, iar principiile formulate de
postglosatori s-au aplicat nu numai in Italia, ci in intreaga Europa de Apus,
mai cu seama in Germania, deoarece, in sec. XV, germanii au renuntat la
dreptul lor national si le-au preluat principiile formulate de postglosatori,
le-au adaptat si le-au aplicat la realitatile din Germania medievala. Pe
aceasta cale, in secolul XVI, in Germania s-a format un nou sistem de
drept, denumit uzus modernus pandectarum/uzus odiernum pandectarum =
dreptul modern al pandectelor/dreptul de astazi al pandectelor (grecii
desemnau digestele imp. Justinian prin cuvantul pandecte).
In sec. XVI, in Franta, profesorul Alciat a fondat scoala istorica a dreptului
roman. Aparitia acestei scoli a marcat o inflorire a cercetarilor de drept
roman, intrucat reprezentantii acestei scoli au valorificat, pe langa textele
juridice romane, si cunostinte din alte domenii, cum ar fi istoria, filozofia,
mai cu seama filologia. Cel mai valoros reprezentant al scolii istorice a fost
profesorul Jaques Cujas, care, pentru prima oara, a incercat sa reconstituie
lucrarile juristcons. clasici pe baza digestelor imp. Justinian.
In anul 1802, la universitatea din Hamburg, prof. Savegny a fondat noua
scoala istorica a dreptului roman, scoala care a marcat o noua inflorire a
cercetarilor din drept roman, pentru ca, in conceptia profesorului Savegny,
„normele dreptului sunt eficiente, numai daca sunt exprimate in forma
nescrisa a obiceiurilor/traditiei juridice, nu si in forma legii”, intrucat, in
conceptia lui, numai traditia juridica exprima sufletul national, nu si legea.
Ori traditia juridica germana s-a format pe baza principiilor formulate de
postglosatori, astfel incat intelegerea corecta a traditiei juridice germane
era conditionata de cunoasterea aprofundata a dreptului roman. Si de aceea,
cei mai mari romanisti sunt germanii. De aceea, in a doua jumatate a sec. al
XIX-lea, in Germania s-a remarcat in mod deosebit profesorul Theodor
Mommsen, care a scris cea mai buna istorie a Romei, si care este
considerat de toti autorii cel mai mare romanist al tuturor timpurilor. El s-a
condus dupa metoda dialectica, in sensul ca a cercetat fenomenul juridic
roman in stransa relatie cu viata economica, sociala si politica. La
inceputul sec. XX, la Sorbona, s-a remarcat profesorul P. F. Girrad, autorul
unui tratat de drept roman, pe care toti il considera un adevarat model. De
asemenea, el a publicat o colectie a tuturor textelor juridice romane in 6
volume denumite „Colectia Girrard”.
In perioada interbelica, in Italia, s-a remarcat profesorul Pietro Bonfante,
care a publicat cea mai buna editie a operei legislative a imp. Justinian. La
noi, la romani, cercetarea stiintifica in domeniul dreptului roman a inceput
odata cu Titu Maiorescu, care a publicat o lucrare intitulata „In contra
scoalei lui Barnutiu”, prin care a aratat in stilul sau critic ca institutiile
juridice romane pot fi intelese corect numai daca sunt cercetate in stransa
legatura cu formele de organizare pe care le-a cunoscut statul roman in
revolutia sa istorica.
La inceputul sec. XIX, cercetarile de drept roman n-au avut caracter
stiintific. Prof. Loginescu, autorul unui tratat deosebit de apreciat, a fost
citat in mod frecvent la Sorbona. In perioada interbelica s-au afirmat la
Cluj prof. Ion Catuneanu, iar la universitatea din Bucuresti s-au remarcat
prof. Nicolae Corodeanu, C-tin Stoicescu, Grigore Dumitrescu, precum si
Gh. Dumitriu. Iar dupa al II-lea Razb. Mond. catedrele de drept roman au
fost ilustrate in mod stralucit la Bucuresti de prof. C-tin Stelian Tomulescu,
care a fost membru al Academiei Constantiniene de Drept Roman de la
Perugia, cel mai inalt for stiintific in domeniul dreptului roman. La Cluj s-a
afirmat prof. Vladimir Hanga, iar la Iasi prof. Mihai Japota
La cursul nostru nu vom studia intregul drept roman, ci numai dreptul
privat roman, deoarece dreptul privat este domeniul in care romanii au dat
in inreaga masura a spiritului lor creator. Dreptul privat este domeniul care
a creat conceptele si principiile preluate in sist. moderne de drept in forma
pura.

Curs – 16.10.2019
II
Vechii romani aveau reprezentarea distinctiei dintre dreptul public si
dreptul privat. Dar nu au teoretizat aceasta distinctie. Abia la sfarsitul sec.
II d. Hr., juristconsultul Ulpian a definit criteriul pe baza caruia putem
distinge intre dreptul public si dreptul privat. Potrivit lui Ulpian, „publicum
jus est quot ad statum rei romanae spectat privatum quod ad singulorum
utilitataem” = dreptul public este acela care se refera la organizarea statului
roman, iar dreptul privat este acela care se refera la interesele fiecaruia.
Insa, aceasta definitie este criticabila, nu este stiintifica, deoarece, in
conceptia lui Ulpian, exista norme juridice care reglementeaza interese
generale ale societatii, alaturi de alte norme juridice care reglementeaza
interese individuale. In realitate, toate normele dreptului reglementeaza
interese generale ale societatii.
Si de aceea, criteriul de distinctie intre dreptul public si dreptul privat este
altul, si anume criteriul sferei de reglementare juridica. Intrucat normele
dreptului public reglementeaza anumite categorii de relatii sociale, iar
normele dreptului privat reglementeaza alte categorii de relatii sociale.
Astfel, normele dreptului public reglementeaza relatiile sociale care se
formeaza in legatura cu org. Statului, precum si relatiile dintre stat si
cetateni; pe cand, normele dreptului privat reglementeaza statutul juridic al
persoanelor, relatiile dintre persoane cu un continut patrimonial (este
patrimonial tot ceea ce poate fi apreciat in bani), precum si relatiile care se
formeaza intre persoane cu ocazia judecarii proceselor private (sunt private
acele procese care au un obiect patrimonial).
Prin urmare, dreptul privat roman cuprinde ansamblul normelor juridice
instituite sau sanctionate de statul roman, norme care reglementeaza
statutul juridic al persoanelor, relatiile dintre persoane cu un continut
patrimonial, precum si relatiile care iau nastere intre persoane cu ocazia
judecarii proceselor private.
Cursul cuprinde 3 parti:
1. Izvoarele dreptului privat roman
2. Procedura civila romana
3. Dreptul civil roman
La partea 1 vom cerceta formele de exprimare a normelor dreptului privat
roman, care sunt denumite izvoare si care sunt in numar de 6: obiceiul,
legea, edictele magistratilor, jurisprudenta, senatusconsultele si
constitutiunile imperiale.
La partea 2 vom cerceta acele norme juridice care reglementeaza
desfasurarea proceselor private, in cadrul celor 3 sisteme procedurale, pe
care le-au creat romanii, procedura legisactiunilor, procedura formulara,
procedura extraordinara.
La partea 3 vom studia persoanele, bunurile, succesiunile si obligatiunile.
La materia persoanelor vom cerceta conditia juridica a diverselor categorii
de persoane, organizarea familiei romane si procedeele juridice pe care le-
au creat romanii in vedera protejarii incapabililor de fapt. La materia
bunurilor vom studia cele 3 titluri juridice, prin care persoanele exercita
stapanirea asupra lucrurilor, si anume: posesiunea, detentiunea, si
proprietatea. La materia succesiunilor vom studia normele juridice care
reglementeaza transmiterea patrimoniului de la defunct catre mostenitorii
sai, in cadrul celor 3 sisteme succesorale: succesiunea legala, succesiunea
testamentara si succesiunea deferita contra testamentului. Materia
obligatiilor este una speciala, deoarece obligatiile sunt oglinda juridica a
economiei de schimb, iar economia de schimb roman a cunoscut o
dezvoltare fara precedent, si in al II-lea rand, procedeele juridice pe care
le-au creat romanii in materia obligatiilor au fost preluate in sistemele
moderne de drept fara modificari, in forma pura. La randul ei, materia
obligatiilor cuprinde 2 parti: partea generala/teoria generala a obligatiilor si
partea speciala/izvoarele obligatiilor.
La partea generala vom studia acele reguli care sunt comune pentru toate
izvoarele de obligatii. La partea speciala vom studia fiecare izvor de
obligatii in parte, cu elementele si cu efectele sale specifice.
Importanta dreptului privat roman

Problema importantei dreptului privat roman s-a pus inca din epoca
Renasterii, deoarece dreptul privat roman a supravietuit societatii care l-a
creat si s-a aplicat, atat in Evul Mediu, cat si in societatea moderna, spre
deosebire de celelalte sisteme de drept ale antichitatii, care n-au
supravietuit, ci au ramas simple documente arheologice si nu prezinta o
importanta istorica, ci numai o importanta de ordin cultural.
Fenomenul de exceptionala vitalitate a dreptului privat roman a fost
explicat de cercetatori, fie prin factori de natura subiectiva, fie prin factori
de natura obiectiva. Cert este ca dreptul privat roman reprezinta expresia
juridica generala si abstracta a relatiilor dintr-o societate care se intemeiaza
pe proprietatea privata si pe economia de schimb, astfel incat orice
societate care cunoaste proprietatea privata si economia de schimb, gaseste
gata elaborate in dreptul privat roman toate procedeele juridice necesare in
vederea reglementarii relatiilor din acea societate.
In al doilea rand, societatea este un ansamblu organizat. Societatea este un
sistem format din mai multe componente, intre care si componenta
juridica. Iar componentele sistemului social se afla intr-o relatie de
interconditionare. Iar evolutia dreptului privat roman ne ofera prilejul sa
urmarim dialectica relatiilor dintre componenta juridica si celelalte
componente ale sistemului social.
In al treilea rand, pentru prima oara in istoria lumii, romanii au creat un
sistem de concepte rezervat exprimarii ideilor juridice. Acest sistem de
concepte este denumit limbajul dreptului, alfabetul dreptului sau
terminologia juridica. Pe aceasta cale, romanii au creat un criteriu de ordin
lingvistic, pe baza caruia putem distinge intre ideile juridice si ideile fara
caracter juridic. Pe cand celelalte popoare ale lumii antice, inclusiv grecii,
nu au fost in masura sa creeze un asemenea limbaj, si au exprimat toate
categoriile de norme sociale prin aceeasi terminologie. Iar consecinta a fost
ca acele popoare n-au putut face distinctie intre normele dreptului,
religioase si morale.
Pentru romani, dreptul privat roman prezinta o importanta aparte, deoarece
dreptul romanesc s-a format si a evoluat sub influenta dreptului privat
roman. Iar in cadrul acestei evolutii distingem 3 momente principale:
 1. Momentul formarii legii tarii pe fondul juridic daco-roman
2. Momentul elaborarii legiuirilor feudale romanesti
3. Momentul elaborarii operei legislative a lui Al. I. Cuza

Momentul 1. In Dacia Traiana s-a realizat un proces de impletire pana la

contopire, intre dreptul geto-dac si dreptul privat roman. Din aceasta
impletire a rezultat un nou sistem de drept, un sistem de drept original, pe
care il denumim daco-roman, sistem in care institutiile dreptului privat
roman au dobandit noi functii si noi finalitati. Iar dupa sute de ani, in epoca
feudalismului timpuriu, pe acel fond juridic daco-roman, s-a format legea
tarii/dreptul feudal romanesc nescris/obiceiul pamantului. Facand cercetari
comparative intre institutiile legii tarii si institutiile dreptului privat roman,
istoricii dreptului au constatat ca intre institutiile legii tarii si institutiile
dreptului privat roman exista o serie de elemente comune; fenomen care se
explica prin faptul ca institutiile juridice romane au ajuns in legea tarii prin
intermediul dreptului daco-roman.
Momentul 2. In epoca feudalismului dezvoltat s-au elaborat legiuirile
noastre feudale/dreptul feudal scris/pravile. Toate acele pravile s-au
inspirat din dreptul bizantin, iar dreptul bizantin nu este altceva decat
dreptul roman din epoca lui Justinian, adaptat la realitatile din societatea
feudala bizantina. Si de aceea, cercetatorii spun ca pravilele noastre au
preluat institutiile juridice romane, nu pe cale directa, ci prin filiera
bizantina.
Momentul 3. In vremea lui Al. I. Cuza, s-a elaborat sistemul de drept
romanesc modern, s-au elaborat codurile moderne, dintre care cel mai
important este codul civil, cod care a fost elaborat prin preluarea
institutiilor juridice romane in forma pura.

Diviziunile dreptului privat roman

Asa cum dreptul roman, in ansamblul sau, se divide in drept public si

privat, la randul lui, dreptul privat roman cuprinde 3 ramuri distincte:
1. Dreptul civil/jus civilae
 2. Dreptul gintilor/jus gentium
3. Dreptul natural/jus naturae
Conceptul de drept civil are in textele juridice romane 3 sensuri:
a) Primul sens este cel mai vechi; dreptul civil cuprinde normele
juridice care reglementeaza relatiile dintre cetatenii romani; si,
intrucat cetatenii romani erau denumiti chiriti, dreptul civil mai era
denumit si drept chiritar/dreptul chiritilor. Insa, incheierea actelor
juridice, in conformitate cu cerintele dreptului civil, presupunea
respectarea unei conditii, unei forme solemne, extrem de complicate,
iar formalismul rigid al actelor de drept civil se explica prin faptul
ca, la origine, romanii nu aveau experienta vietii juridice. Si de
aceea, s-a conditionat incheierea actelor juridice de respectarea
formelor solemne, pentru ca cetatenii sa isi dea seama, sa inteleaga,
sa stie ca actele juridice genereaza efecte foarte grave.
In al doilea rand, romanii au conditionat incheierea actelor de drept
civil de respectarea unei norme solemne pentru ca necetatenii sa nu
aiba acces la actele de drept civil. Dar, la origine, nu erau posibile
relatii juridice intre cetateni romani si straini, pentru ca, la acea
epoca, se aplica principiul conform caruia orice strain venit la Roma
devenea sclav. Cu timpul, insa, o data cu dezvoltarea comertului,
romanii au inceput sa-i tolereze pe straini, mai intai in calitate de
oaspeti si clienti, daca se puneau sub protectia unor cetateni romani,
iar incepand din sec. III i. Hr. locuitorii cetatilor care aveau tratate de
alianta cu romanii puteau veni la Roma fara a cadea in sclavie, si
erau denumiti peregrini. Din acel moment, relatiile juridice dintre
cetateni si straini/peregrini au devenit posibile si s-au practicat. Dar
ele nu erau reglementate prin dispozitiile dreptului civil, ci prin
dispozitiile dreptului gintilor.
b) In al doilea sens, dreptul civil se confunda cu jurisprudenta.
c) In al treilea sens, dreptul civil se confunda cu intregul drept privat, cu
exceptia dreptului pretorian, care a fost creat de magistratii denumiti
pretori, prin utilizarea unor mijloace procedurale.
Conceptul de drept al gintilor avea 3 sensuri:
a) Primul sens, dreptul gintilor cuprinde ansamblul normelor juridice
care reglementeaza relatiile dintre cetateni si peregrini. Si, intrucat
 dreptul gintilor s-a format in legatura cu activitatea comerciala,
actele de drept a gintilor nu presupuneau respectarea unor forme
solemne, ci se incheiau, de regula, prin simpla manifestare de vointa
a partilor.
b) In al doilea sens, dreptul ginitilor cuprinde acele norme juridice care
reglementeaza relatiile dintre statele-cetati ale antichitatii.
c) In al treilea sens, dreptul gintilor se confunda cu dreptul natural, caci,
in conceptia unor jurisconsulti clasici, exista „anumite norme de
drept privat cu aplicatiune universala” = norme de drept privat care
se aplica la toate popoarele si in toate timpurile, si care sunt cuprinse
in sfera dreptului natural.

Curs – 23.10.2019
Scurt istoric (istoria sociala si politica a Romei)
Istoria Romei se periodizeaza in 2 epoci: Epoca Prestatala/Gentilica &
Epoca Statala.
Epoca prestatala a durat de la jumatatea sec. VIII i. Hr. pana la jumatatea
sec. VI i. Hr., iar Epoca statala de la jumatatea sec. VI i. Hr. pana la 565 d.
Hr. (moartea lui Justinian).
Insa, in legatura cu istoria veche a Romei, trebuie sa retinem ca
istoriografia romana a inceput abia in sec. III i. Hr., astfel incat toate
informatiile pe care le detinem in legatura cu evenimentele anterioare sec.
III ne-au parvenit fie prin izvoare indirecte, fie prin traditie si legenda. Si
de aceea toate acele informatii nu sunt sigure. Potrivit acestor informatii
nesigure, cetatea Roma s-ar fi fondat in anul 753 i. Hr. de catre 3 triburi,
denumite triburi fondatoare, formate din sabini, latini si trusci.
Membrii celor 3 triburi fondatoare, precum si urmasii lor, erau denumiti
patricieni. Alaturi de patricieni, in Roma Prestatala traiau si plebeii, care
proveneau, in principali, dintre autohtoni (localnici). Insa, conducerea
cetatii era exercitata numai de patricieni prin 3 organisme de conducere
sociala fara caracter statal. Ele sunt: comitia curiata, regele si senatul.
Comitia curiata era adunarea patricienilor, organizata din 3 triburi, 30 curii
si 300 ginti. Si, intrucat fiecare dintre curii dispunea de un vot, aceasta
adunare a fost denumit Curitia curiata, care adopta toate hotararile cu
privire la conducerea societatii. Regele era ales de comitia curiata si
exercita atributiuni de ordin religios si de ordin militar. Iar senatul era un
sat al batrnilor si era format din sefii gintilor (300 membri).
Intrucat plebeii n-aveau acces la conducerea societatii, intre patricieni si
plebei s-a declansat un conflict, care s-a adancit tot mai mult si s-a finalizat
cu fondarea statului roman.
Deoarece, pe la sec. VI i. Hr., in dorinta de a solutiona acest conflict,
regele Sergius Tulius a inititat 2 reforme, prin care a pus bazele statului
roman. Este vorba de o reforma sociala si despre o reforma administrativa.
In virtutea reformei sociale, Sergius Tulius a impartit intreaga populatie a
Romei in 5 categorii sociale, pe criteriul averii. La randul lor, categoriile
sociale au fost impartite in centurii (formatiuni de lupta + unitati de vot).
Chiar centuriile nu aveau un numar egal de membri. Astfel, centuriile din
prima categorie sociala numarau cateva zeci de membri. Pe cand centuriile
din urmatoarele categorii sociale numarau sute de membri. Si astfel a fost
posibil ca prima categorie sociala, desi minoritara in cetate, sa detina
majoritatea centuriilor. Si de aceea, politologii spun ca, in momentul
fondarii sale, statul roman s-a bazat pe un regim politic de aristocratie.
Aceasta adunare a fost denumita comitia centuriata.
Iar prin reforma administrativa, Sergius Tulius a impartit teritoriul Romei
in unitati administrative teritoriale denumite triburi (cartiere). In total, el a
creat 4 triburi urbane si 17 triburi rurale. Din acel moment, in cazul Romei,
au fost intrunite cele 2 criterii, pe baza carora putem distinge intre
societatea gentilica si societatea organizata in stat.
Este vorba despre criteriul stratificarii sociale, introdusa prin reforma
sociala, si despre criteriul teritorial, introdus prin reforma administrativa.
In virtutea criteriului teritorial, apartenenta individului la comunitate nu se
mai face in functie de rudenia de sange, ci in functie de teritoriul locuit.
In revolutia sa istorica, statul roman a cunoscut 3 forme de organizare:
 Regalitatea
 Republica
 Imperiul
Epoca regalitatii in forma statala a durat de la jumatatea sec. VI i. Hr. pana
la 509 i. Hr. Epoca republicii a durat de la 509 i. Hr. pana la 27 i. Hr. Iar
imperiul a evoulat in doua faze: principatul si dominatul.
Epoca principatului a durat de la 27 i. Hr. pana la 284 d. Hr. Iar dominatul
de la 284 pana la moartea lui Justinian – 565.
In epoca regalitatii, pe plan social a continuat sa se manifeste conflictul
dintre patricieni si plebei, datorita discriminarilor la care erau supusi
plebeii pe plan politic, pe plan juridic si pe plan economic. Inegalitatea pe
plan politic decurgea prin faptul ca, desi plebeii au dobandit accesul la
lucrarile comitiei centuriata, ei nu aveau acces si la comitia curiata –
ramasa rezervata patricienilor. Pe plan juridic, inegalitatea decurgea prin
faptul ca, la acea epoca, normele dreptului erau exprimate numai in forma
nescrisa a obiceiurilor juridice. Iar obiceiurile juridice nu erau cunoscute de
popor, ci erau tinute in secret de catre pontifi. Dar pontifii erau alesi numai
dintre patricieni. Si daca se declansa un conflict, un litigiu intre un
patrician si un plebeu, partile litigiului se adresau pontifilor pentru a
intreba care este reglementarea juridica in cazul respectiv. Iar pontifii erau
suspectati ca dau raspunsuri partinitoare (favorabile patricienilor). Si de
aceea, plebeii au cerut ca obiceiurile sa fie codificate si afisate. Iar pe plan
economic, inegalitatea decurgea prin faptul ca pamanturile cucerite de la
dusmani treceau in proprietatea statului, cu titlul de ager publicus. Iar
statul atribuia spre folosinta acele terenuri numai patricienilor.
Totodata, pe plan social, a aparut si sclavia, dar intr-o forma domestica,
intrucat sclavii erau putini si erau tratati ca membri inferiori ai familiei
romane. Pe plan politic, in epoca regalitatii, societatea era condusa de
adunarile poporului, de rege si de senat. Adunarile poporului erau 2:
comitia centuriata si comitia curiata. Cele mai importante atributii
administrative si judiciare erau exercitate de comitia centuriata. Pe cand
comitia curiata exercita unele atributiuni in domeniile religios si privat.
Regele a devenit sef al statului si exercita atributiuni judiciare,
administrative si militare. Senatul Romei a devenit si el un organism al
statului, insa hotararile sale nu erau obligatorii pentru rege, ci consultative.
In 509, dupa alungarea ultimului rege, s-a proclamat republica. In legatura
cu epoca republicii, trebuie avut in vedere faptul ca in 509, Roma era o
cetate oarecare. Iar la sfarsitul republicii, Roma a devenit capitala celui mai
puternic stat al antichitatii. Iar Marea Mediterana devenise un lac roman.
Aceasta evolutie a fost posibila, in primul rand, datorita spiritului
expansionist al romanilor, si in al doilea rand, datorita exceptionalei
capacitati organizatorice.
In epoca republicii, pe plan social, conflictul dintre patricieni si plebei a
continuat, dar, in urma protestelor repetate ale plebeilor, si in urma
concesiilor pe care le-au facut patricienii, in sec. III i. Hr., cele doua
categorii sociale s-au nivelat, in sensul ca nu mai dispunem de criterii
sigure pentru a distinge intre patricieni si plebei. Insa, odata cu dezvoltarea
economiei de schimb, au aparut noi categorii sociale: nobilii si cavalerii.
Nobilii erau inaltii magistrati, notari, precum si urmasii lor. Si, intrucat
detineau parghiile puterii politice, ei se pronuntau pentru consolidarea
republicii. Pe cand cavalerii erau denumiti oameni noi, care se
imbogatisera odata cu inflorirea economiei de schimb, si se pronuntau
pentru instaurarea unui stat centralizat, afirmand ca numai un stat puternic,
centralizat, poate asigura ordinea, fara de care comertul nu se poate
desfasura in bune conditii.
Totodata, au aparut proletarii. Cuvantul proletar vine de la proles=copil.
Intrucat proletarii erau oameni saraci. Acesti proletari traiau pe seama
statului. Insa proletarii erau cetateni romani, si aveau drept de vot. Iar
voturile lor puteau fi cumparate. Si de aceea, Cezar a atras atentia ca,
datorita masei parazitare a proletarilor, care poate fi manevrata, republica
romana devenise o simpla forma, o forma goala de continut.
Totodata, in epoca republicii, sclavia a devenit clasica, in sensul ca viata
economica, productia, se baza, in principal, pe munca sclavilor.
Pe plan politic, republica romana era condusa de adunarile poporului, de
senat si de magistrati. Adunarile poporului au fost in numar de 4: comitia
curiata, comitia centuriata, concilium plebis si comitia tributa.
Primele doua comitii erau mostenite din epoca anterioara. Concilium plebis
era adunarea plebeilor, si adopta hotarari = plebiscite, care, initial, erau
obligatorii numai pentru plebei. Cu timpul, insa, plebiscitele au devenit
obligatorii si pentru patricieni. Si de aceea patricienii au inceput sa
participe si ei la lucrarile adunarii plebeilor. Si astfel, concilium plebis s-a
transformat in comitia tributa, o adunare la lucrarile careia participau toti
cetatenii romani organizati pe triburi.
Senatul a devenit principalul factor de echilibru in statul roman, intrucat
senatul administra provinciile, tezaurul public, coordona politica externa a
statului roman si supraveghea respectarea traditiilor si moravurilor
poporului roman.
Magistratii erau inalti demnitari ai statului, si exercitau atributiuni
administrative, judiciare si militare. Ei erau alesi de popor, de regula, pe
termen de 1 an, dar nu erau remunerati pentru activitatea lor. Totodata,
magistraturile erau colegiale, in sensul ca aceleasi atributii erau exercitate
de cel putin 2 magistrati. Nu erau organizate ierarhic. Dimpotriva, prin
competentele lor, magistratii se supravegheau/cenzurau reciproc. Totusi,
unii magistrati se bucurau de imperium, iar altii se bucurau de potestas.
Cuvantul imperium desemneaza dreptul de comanda, si consta in
posibilitatea magistratului de a convoca poporul in adunari si de a conduce
legiunile romane. De imperium se bucurau consulii, pretorii si dictatorii.
Cuvantul potestas desemneaza dreptul de a administra. De potestas se
bucurau tribunii plebei, cenzorii, cvestorii si edilii.
Magistraturile republicane nu au aparut in acelasi timp, ci intr-o anumita
ordine. Astfel, dupa alungarea ultimului rege, poporul a ales 2 consuli care
au preluat toate atributiile laice ale fostilor regi, incat, aparent, ei detineau
intreaga putere. Dar, in fapt, dupa expirarea magistraturii, ei deveneau
simpli particulari, si puteau fi judecati de popor pentru eventualele abuzuri
comise, chiar condamnati la moarte.
In anul 494, plebeii au dobandit dreptul de a alege 5 tribuni ai plebei, care
aveau dreptul de veto/ius inter cesionis, in virtutea careia puteau anula
orice act juridic de natura sa afectese interesele plebeilor.
In anul 443 a aparut cenzura. Initial, cenzorii organizau recensamantul
persoanelor si bunurilor, in vederea stabilirii impozitelor si supravegheau
impreuna cu senatul respectarea traditiilor si moravurilor poporului roman.
Iar mai tarziu, ei au preluat de la consuli dreptul de a-i numi si de a-i
revoca pe senatori.
In anul 377 au aparut pretorii, care exercitau cele mai importante atributii
de ordin judiciar, intrucat ei erau aceia care organizau judecarea proceselor
private, ocazie cu care, daca se convingeau ca pretentiile reclamantului
sunt legitime, ii dadea posibilitatea sa-si valorifice acele pretentii pe cale
judiciara (prin intermediul unui proces), chiar daca acele pretentii nu erau
recunoscute prin textele din legi, ori o pretentie care este valorificata pe
cale judiciara, dobandeste valoarea de drept subiectiv, ceea ce inseamna ca
pretorii puteau sanctiona noi drepturi subiective, cu ocazia organizarii
procesului. Si astfel extindeau pe cale procedurala sfera de reglementare
juridica.
Initial, pretorii organizau numai procesele dintre cetateni, si erau denumiti
pretori urbani. Dupa 442, au aparut pretorii peregrini – judecau procesele
dintre cetateni si peregrini. Cvestorii organizau strangerea impozitelor
statului si administrau arhivele statului. Edilii asigurau aprovizionarea
Romei si organizau numai procesele declansate in legatura cu actele
juridice incheiate in targuri. Iar dictatura a fost o magistratura cu caracter
exceptional, deoarece, in vremuri de mare primejdie, romanii suspendau
toate magistraturile si alegeau un dictator pe termen de 6 luni, care exercita
intreaga putere a statului. Iar daca pericolul nu era indepartat, dictatorul
putea fi ales pe inca 6 luni.