DREPT PRIVAT ROMAN

Activitate seminar-2p; cel putin trei seminare pt intrarea in

examen
Curs 7.10.2014
Obiectul dreptului privat roman:
Dreptul roman cuprinde ansamblul normelor juridice instituite
sau sanctionate de statul roman si este un sistem extrem de
vast, vast si complex, format din numeroase ramuri si institutii
juridice. Acest sistem de drept a trait o viata milenara, caci el
isi are originea in epoca fondarii Romei si s-a aplicat pana la
moartea Imparatului Justinian, adica din sec. 8 i.H., pana in
sec. 6 d.H.. Pentru a intelege specificul dreptului roman trebuie
sa retinem ca la origine si romanii, ca si alte popoare ale
Antichitatii, au confundat dreptul cu religia si cu morala, dar,
spre deosebire de celelalte popoare ale lumii antice, romanii au
depasit aceasta confuzie si au realizat o distinctie clara intre
normele juridice, normele religioase si normele de morala,
dovada ca, inca din epoca foarte veche, romanii au desemnat
normele dreptului prin cuvintul ius , iar normele religioase
prin cuvantul fas . Mai mult decat atat, la romani,
ideologia/gandirea juridica si-a pus amprenta asupra intregii
vieti spirituale, asupra intregii culturi si, de aceea, se spunea ca
asa cum grecii sunt un popor de filosofi, romanii sunt un popor
de juristi, iar daca tanarul cetatean roman dorea sa se afirme in
viata publica, trebuia sa faca dovada ca a fost discipolul/elevul
unui mare jurisconsult. Si cu toate acestea, in unele texte
juridice clasice, persista, in mod paradoxal, stravechea confuzie
dintre drept, religie si morala. Spre exemplu, printr-un text din
opera legislativa a Imparatului Justinian, ni s-a transmis
definitia jurisprudentei, sau definitia stiintei dreptului. Potrivit
acelui text, jurisprudentia est divinarum atque humanarum
rerum notitia justi atque in justi scientia .

Jurisprudenta este cunoasterea lucrurilor divine si umane,

stiinta a ceea ce este drept si nedrept. In aceasta definitie,
este evident, dreptul se confrunta si cu religia, si cu morala.
Apoi, printr-un text al marelui jurisconsult Ulpiano, ni s-au
transmis principiile fundamentale ale dreptului. Potrivit lui
Ulpiano, juris precepta suum .. honeste vivere, alterum non
ledere suum quique tribuere .
Principiile dreptului sunt acestea : a trai in mod onorabil, a nu
vatama pe altul, a da fiecaruia ce este al sau. De data aceasta,
dreptul se confunda cu morala, deoarece primul principiu (a trai
in mod onorabil) tine de domeniul moralei, iar urmatoarele
doua principii sunt de domeniul dreptului.
Jurisconsultul clasic Celsus ne-a transmis definitia dreptului.
Potrivit lui Celsus, jus est ars boni et acqui . Dreptul este
arta binelui si a echitabilului. Si de data aceasta, dreptul se
confunda cu morala, intrucat conceptul de bine este de
domeniul moralei, iar conceptul de echitate are doua sensuri,
doua acceptiuni : un sens moral si un sens juridic. Faptul ca, in
unele texte clasice, persista confuzia dintre drept, religie si
morala, isi are explicatia sa. In primul rand, romanii au fost un
popor profund conservator, traditionalist, care si-a pastrat
stravechile valori, n-a renuntat niciodata la ele, chiard aca
acele valori erau depasite de evolutia istoriei, de noile realitati
sociale. In al doilea rand, romanii au fost un popor pragmatic,
aveau un ascutit simt practic, iar aceasta trasatura a
psihologiei lor si-a pus amprenta si pe cercetarea fenomenului
juridic, caci jurisconsultii romani, profesorii de drept, nu-si
incepeau lectiile cu introduceri istorice sau consideratii
teoretice, ci isi incepeu lectiile cu expunerea unor spete (cazuri
practice), pe care le analizau impreuna cu discipolii lor si
constatau ca printre acele spete/cazuri exista elemente
comune, pe baza carora incercau sa formuleze anumite reguli
sau principii de drept, dar acele principii, acele reguli generale,
erau consacrate, adica erau recunoscute ca atare de toti
jurisconsultii, numai daca erau in masura sa ofere solutii optime

tuturor cazurilor practice dintr-un anumit domeniu. In al treilea

rand, romanii nu aveau mania teoretizarii (de vreme ce erau
pragmatici), spre deosebire de greci, care erau teoreticieni
neintrecuti. De aceea, romanii au formulat putine definitii, si
acelea, preluate, imprumutate, de la greci, iar vechii greci nu
faceau distinctie intre drept si morala, dimpotriva, ei considerau
ca dreptul este o componenta a moralei (frumos, dar fals, naiv).

Practica juridica romana a creat acele concepte, categorii si

principii, care au dovedit instrumente ideale ale gandirii
juridice. De aceea, ele au fost receptate, au fost preluate, si in
Evul Mediu, si in societatea moderna si au fost aplicate cu
deplin succes. Acest fenomen, unic in istorie, a fost posibil
datorita faptului ca romanistii (cercetatorii dreptului roman) sau preocupat foarte serios de reconstituirea tezaurului gandirii
juridice romane inca de la inceputul Evului Mediu. Astfel, in
secolul 7 d.H., la Ravenna (Italia), s-a fondat prima scoala de
drept roman, prima scoala care si-a propus sa reconstituie
valorile juridice romane, iar in secolul 10, in orasul Pavia (Italia),
s-a fondat o scoala similara de drept roman. Lucrarile elaborate
de reprezentantii acestor scoli s-au pierdut, le-au distrus
barbarii, astfel incat, noi, modernii, le cunoastem numai din
izvoare indirecte-surse indirecte, adica alte lucrari care s-au
referit la ele. Cert este ca acele lucrari nu au putut avea un
nivel stiintific remarcabil, deoarece reprezentantii acelor scoli
nu au cunoscut Digestele Imparatului Justinian - se ratacisera,
apoi au fost redescoperite (Digestele lui Justinian sunt o
culegere de fragmente din lucrarile jurisconsultilor clasici,
lucrari care s-au pierdut, pe cand Digestele s-au pastrat, astfel
incat, prin intermediul Digestelor, au putut fi reconstituite, in
linii mari, lucrarile jurisconsultilor clasici). In sec. 11, la Bologna,

profesorul Irnelius a fondat scoala glosatorilor. Glosatorii s-au

condus, in cercetarile lor, dupa metoda exegetica, in sensul ca
au cercetat, au comentat, au explicat, de asa maniera, textele
juridice romane, incat acele texte sa poate fi intelese si de
profani, si de aceia care n-aveau pregatire de specialitate, care
nu erau romanisti. Acele comentarii, acele explicatii, sunt
denumite glose, insa, acele glose, acele comentarii nu s-au
aplicat in practica instantelor judecatoresti, ceea ce inseamna
ca scoala glosatorilor nu a avut o finalitate practica. Cel mai
valoros reprezentant al acestei scoli a fost profesorul Acursius,
care a scris Marea Glosa care cuprinde peste 96000 de
comentarii (96260). In sec. 14, tot la Bologna, profesorul
Bartulus a fondat scoala post glosatorilor sau bartoliana.
Postglosatorii s-au condus dupa metoda dogmatica, intrucat ei
nu au cercetat nemijlocit textele juridice romane, ci au cercetat
glosele, comentariile glosatorilor, cu scopul de a extrage din
acele glose principii juridice care sa fie aplicate in practic
instantelor, astfel incat scoala postglosatorilor, bartolienii, a
avut o finalitate practica, iar principiile formulate de
postglosatori s-au aplicat nu numai in Italia, ci in intreaga
Europa de Apus (principiile juridice nu se confunda cu
definitiile, caci principiile sunt de domeniul practicii, pec and
definitiile tin de domeniul teoriei ; asadar, principiile sunt
romane, teoria este greaca). Acele principii ale postglosatorilor
s-au aplicat mai cu seama in Germania, in satuletele germane
de pe atunci, and Germania nu era unificata, deoarece, in sec.
15, germanii au renuntat la dreptul lor national, care era
primitiv( ?) si au receptat, au preluat principiile formulate de
postglosatori, le-au adaptat si le-au aplicat la realitatile din
Germania Medievala. Pe aceasta cale, in sec. 16, in Germania,
s-a format un nou sistem de drept denumit uzus modernus
pandectarum , adica dreptul modern al pandectelor
(Digestele Imparatului Justinian erau denumite de greci
pandecte). Prin urma,re dreptul modern al pandectelor este dr
modern al digestelor.

In sec. 16, in Franta, profesorul Alciat a fondat scoala istorica a

dreptului roman. Aparitia acestei scoli a marcat o inflorire a
cercetarilor de drept roman, deoarece, reprezentantii acestei
scoli au valorificat, pe langa textele juridice romane, si
cunostinte din alte domenii, cum ar fi istoria, filosofia, filologia
(mai ales). Cel mai valoros reprezentant al scolii istorice a fost
profesorul Jacques Cujas, care, pentru prima oara( !!) a
incercat, si a si reusit partial, sa reconstituie lucrarile
jurisconsultilor clasici, pe baza digestelor imparatului Justinian.
La inceputul sec. 19, mai exact la 1802, prin prelegerile, prin
lectiile, pe care le-a tinut la Universitata din M profesorul
Saviglin a fondat noua scoala istorica a dreptului roman.
Aceasta scoala a marcat o noua inflorire a cercetarilor de drept
roman, pentru ca, in coceptia lui S., nu statul creeaza dreptul,
un drept creat de stat, spunea el, este nelegitim. Dreptul este
creatia constiintei poporului, spiritului national, si se exprima,
spune S, numai in forma nescrisa a traditiei juridice. Cu alte
cuvinte, este legitim numai dreptul nescris, dreptul cutumiar,
traditia juridica a poporului. Traditia juridica germana s-a format
pe baza principiilor formulate de postglosatori si, de aceea,
intelegerea corecta a traditiei juridice germane era conditionata
de cunoasterea aprofundata a dreptului roman . Asa se explica
faptul ca cei mai mare romanisti sunt germani, nu italieni sau
francezi. In a doua jumatate a sec. Al 19-lea, tot in Germania, sa afirmat, in mod stralucit, cu rezultate exceptionale, profesorul
Theodor Mommsen, care a scris cea mai buna istorie a Romei
(!) si, totodata, a fost si este considerat cel mai mare
romanist al tuturor timpurilor. T. Mommsen s-a condus in
cercetarile sale dupa metoda dialectica, in sensul ca a cercetat
fenomenul juridic roman in stransa relatie cu realitatile
economice, sociale si politice.
La inceputul sec. 20 s-a remarcat, in Franta, la Sorbona,
profesorul Paul Frederique Girard, care este autorul unui tratat
model de drept roman, mai ales pt profesorii din Romania, pe
care i-a si format.

P. F. Girard a elaborat o colectie, colectia Girard, in 6 volume, a

tuturor textelor juridice romane, iar in perioada interbelica, s-a
remarcat in mod deosebit, in Italia, profesorul Pietro Bonfante,
care a elaborat, impreuna cu un colectiv de sute de persoane,
cea mai buna editie a operei legislative a Imparatului Justinian.
La noi, la romani, cercetarea stiintifica in domeniul dreptului
roman a inceput odata cu Titu Maiorescu, caci Titu Liviu
Maiorescu a publicat lucrarea In contra scoalei Banutiu , prin
care arata ca institutiile juridice romane pot fi intelese corect
numai daca sunt cercetate, in stransa relatie cu formele de
organizare, pe care le-a cunoscut statul roman in evolutia sa
istorica.
La inceputul sec. 20, s-a remarcat la Universitatea din
Bucuresti, profesorul Stefan Longinescu (fratele chimistului), cu
doctorat in Germania, care a publicat un tratat in doua volume,
deosebite de apreciate si in tara si in strainatate (mai ales in
Germania, unde se formase).
In perioada interbelica, s-au remarcat, la Club profesorul Ion
Catuneanu, iar la Bucuresti profesorii Nicolae Corodeanu(!),
Grigore Dimitrescu( cel mai accesibil curs), Constantin
Stoicescu, precum si Gheorghe Dumitriu.
Dupa al doilea razboi mondial, catedrele de drept roman au fost
ilustrate in mod stralucit, la Bucuresti, de C-tin Tomulescu,
membru al Academiei de Drept Roman de la Perugia (ce mai
respectabila institutie din domeniu), la Cluj, de Vladimir Hanga,
iar la Iasi de Mihai Jacota. Toate lucrarile mentionate, precum si
alte mii de lucrari (~50000) se afla la biblioteca facultatii de
Drept Univ. Din Bucuresti.
La cursul nostru nu vom cerceta intregul drept roman, ci
numai dreptul privat roman, deoarece dreptul privat este
domeniul in care romanii au dat intreaga masura a spiritului lor
creator. Dreptul privat este domeniul in care romanii au creat
concepte, principii si institutii care se aplica si astazi. Fireste,
romanii au avut reprezentarea distinctiei dintre dreptul public si

dreptul privat, dar nu au teoretizat aceasta distinctie. Abia la

sfarsitul sec. 2 d.H., jurisconsultul Ulpian ne indica criteriul, pe
baza caruia putem distinge intre dreptul public si dreptul privat.
Potrivit lui Ulpian, publicum jus es cvod ad statum rei romane
specta privatum cvom ad singulorum utilitate .
Adica, dreptul public este Acela care se refera la organizarea
statului, iar dreptul privat este Acela care se refera la interesele
fiecaruia. Aceasta definitie este criticabila, deoarece, in
conceptia lui Ulpian, ar exista anumite norme de drept, care
dau expresie unor interese generale ale societatii alaturi de alte
norme de drept, care dau expresie unor interese individuale. In
realitate, toate normele dreptului, fara exceptie, exprima
interese generale ale societatii. Nu exista norme de drept
care sa exprime interese individuale, de aceea, distinctia
dintre dreptul public si dreptul privat trebuie facuta pe baza
altui criteriu si anume, pe baza criteriului sferei de
reglementare juridica, intrucat normele dreptului public
reglementeaza anumite categorii de relatii sociale, iar normele
dreptului privat reglementeaza alte categorii de relatii sociale