OBIECTUL ŞI

IMPORTANŢA
DREPTULUI PRIVAT
ROMAN
 PLAN:
1. OBIECTUL DREPTULUI PRIVAT ROMAN

2. IMPORTANŢA MATERIEI

3. DIVIZIUNILE DREPTULUI PRIVAT ROMAN

4. DIVIZIUNILE DREPTULUI PUBLIC ROMAN

5. DOCUMENTELE DREPTULUI ROMAN

 1. OBIECTUL DREPTULUI PRIVAT ROMAN

Dreptul roman cuprinde totalitatea normelor de conduită, instituite

DEFINIŢIE sau sancţionate de statul roman şi constituie un sistem extrem
de vast şi complex, format din numeroase ramuri şi instituţii juridice.

Fenomenul juridic roman s-a zămislit în procesul trecerii societăţii romane de la societatea
gentilică la cea politică.

La origine acest proces se caracterizează, atât la romani, cât şi la alte popoare ale antichităţii,
prin confuzia dintre categorii de norme sociale. Spre deosebire, însă, de celelalte popoare,
romanii au depăşit această confuzie, dovadă că încă din epoca veche normele de
drept erau desemnate prin termenul de IUS, iar cele religioase prin termenul de FAS.

Odată cu evoluţia vieţii spirituale şi materiale, ideile şi instituţiile juridice au dobândit o puternică
identitate proprie, delimitându-se tot mai clar de alte idei şi instituţii sociale.

Cu toate acestea, în textele clasice, cu deosebire în scrierile jurisconsulţilor, se reflectă vechea

Caracteristici: confuzie dintre drept, pe de-o parte, morală, şi religie, pe de altă parte.

Acest fenomen se explică, în primul rând, prin mentalitatea conservatoare a romanilor, care n-au
abandonat niciodată valorile caracteristice primelor începuturi ale civilizaţiei Romei.
În al doilea rând, această confuzie este şi consecinţa faptului că romanii au fost prin excelenţă
un popor practic, iar preocupările lor în domeniul teoretizării sau elaborării unor definiţii aveau un
caracter secundar.

Tezaurul gândirii juridice romane este constituit din concepte cu un sens riguros exact, din
categorii create printr-o mare forţă de sinteză, din principii simetrice şi evocatoare. Aceste
instrumente ale gândirii juridice îşi află locul în legile adoptate de poporul roman, în edictele
magistraţilor, în jurisprudenţă, în senatusconsulte şi în constituţiile imperiale
 1. OBIECTUL DREPTULUI PRIVAT ROMAN

Fapt este că acest tezaur de gândire juridică a fost supus unor cercetări aprofundate încă din
secolul al VII-lea e.n., cercetări deosebit de utile pentru reconstituirea gândirii şi practicii juridice
romane.

Astfel, se pare că între secolele VII-XI e.n. a funcţionat o şcoală de drept la Ravenna, în secolul
al X-lea a luat naştere o altă şcoală de drept la Pavia, după cum e posibil să fi funcţionat o
şcoală de drept roman la Roman, dar existenţa ei nu este dovedită cu certitudine.

Odată cu evoluţia vieţii spirituale şi materiale, ideile şi instituţiile juridice au dobândit o puternică
identitate proprie, delimitându-se tot mai clar de alte idei şi instituţii sociale.

La sfârşitul secolului al XI-lea a luat fiinţă în Italia, la Bologna, celebra şcoală a glosatorilor, al
cărei fondator a fost Irnerius. Activitatea acestei şcoli a fost ilustrată în mod strălucitor de
profesorul Accursius, care şi-a desfăşurat activitatea către finele secolului al XII-lea şi în
Caracteristici: sec. XIII.

În secolul al XIV-lea a luat fiinţă, tot în Italia, şcoala post-glosatorilor. Spre deosebire glosatori,
post-glosatorii nu cercetau nemijlocit textele de drept roman, ci obiectul lor de cercetare îl
constituiau glosele, din care extrăgeau anumite reguli de drept, ce urmau să fie aplicate în
vederea soluţionării unor cauze.

În a doua jumătate a secolului al XV-lea, constatăm că germanii au abandonat dreptul lor

naţional şi au adoptat dreptul roman, aşa cum a fost elaborat de către post-glosatori.

Drept urmare, în secolele XVI-XVII, în Germania s-a creat un nou sistem de drept, cunoscut
sub denumirea de “Usus modernus pandectarum”.

În prima jumătate a secolului al XVI-lea asistăm la o renaştere a dreptului roman, fenomen care
a avut loc în sânul şcolii istorice a dreptului. Fondatorul acestei şcoli a fost Andre Alciat.
 1. OBIECTUL DREPTULUI PRIVAT ROMAN

Cel mai important reprezentant al şcolii istorice a dreptului a fost Jacques Cujas, care a profesat
în Franţa şi Italia. Meritul său a fost acela că a emis ideea reconstituirii operelor jurisconsulţilor
romani prin valorificarea fragmentelor din Digestele lui Justinian.

Un moment semnificativ în evoluţia cercetărilor romanistice îl constituie apariţia, la începutul

Caracteristici: secolului al XIX-lea, în Germania, a noii şcoli istorice a dreptului. Apariţia ei este consecinţa
nemijlocită a renaşterii studiilor filozofice şi istorice în Germania.

Noua şcoală istorică a dreptului, al cărei şef a fost Savigny, considera că originea dreptului se
află în spiritul sau conştiinţa poporului. Datorită acestui fapt, noua şcoală istorică nu a putut
face abstracţie de vechiul drept german, sistem de drept care se fixase în conştiinţa poporului.

În cursul nostru nu se va expune întreaga materie a dreptului roman, ci ne vom limita la dreptul
privat, deoarece acesta este domeniul în care romanii au dat măsura spiritului lor creator, şi-au
afirmat vocaţia gândirii riguros exacte, tendinţa către subiectivizare şi abstractizare, capacitatea
de a formula principii generale şi de a sistematiza materia pe baza lor.

Generalităţile În realitate, atât normele de drept privat, cât şi cele de drept public, exprimă interesele generale
şi nu interesele fiecărui individ în parte.
cursului: Caracterul de generalitate al acestor interese a variat în funcţie de fizionomia economică şi
politică a societăţii romane şi de poziţia socială a factorilor chemaţi să elaboreze normele de
drept.

În consecinţă, dreptul privat roman se constituie ca un sistem de norme juridice instituite sau
sancţionate de statul roman, norme care au ca obiect de reglementare condiţia juridică a
persoanei, relaţiile personale patrimoniale, precum şi activitatea de soluţionare a
litigiilor dintre persoane.
 5

1. OBIECTUL DREPTULUI PRIVAT ROMAN

Faţă de specificul principalelor categorii de relaţii sociale, aflate sub incidenţa normelor dreptului
privat roman, cursul de faţă va cuprinde 3 părţi principale:

Izvoarele dreptului Procedura Dreptul civil roman,

roman privat civilă romană căruia îi rezervăm locul central în
economia cursului se subdivide, la rândul
său, în mai multe părţi principale:

Generalităţile
cursului: Persoane Bunuri Succesiuni Obligaţii

În evoluţia sa milenară, dreptul privat roman şi-a găsit expresia în următoarele izvoare:

Obiceiul Legea Edictele Constituţiile Jurisprudenţa Senatusconsultele

magistraţilor imperiale
 2. IMPORTANŢA MATERIEI

A intrat în preocupările romaniştilor din toate timpurile. Aceste preocupări îşi au explicaţia în
faptul că dreptul roman nu a rămas un simplu document arheologic, aşa cum este cazul
altor legislaţii din antichitate, ci a trăit o viaţă proprie, a depăşit sub aspectul formei sale limitele
societăţii care l-a generat şi, a exercitat o influenţă hotărâtoare asupra dreptului de mai târziu.

Juriştii din epoca modernă au împrumutat din arsenalul dreptului roman numeroase
construcţii şi categorii juridice, precum şi o serie de categorii şi principii generale pe care le-au
PROBLEMA pus la baza întregii reglementări.
IMPORTANŢEI
DREPTULUI
ROMAN Explicaţia acestui fenomen de vitalitate cu totul excepţional stă într-un complex de factori
obiectivi şi subiectivi, în realităţile economice şi sociale specifice Romei antice şi, în primul rând,
în faptul că dreptul roman este expresia juridică generală şi abstractă a relaţiilor dintr-o
societate întemeiată pe proprietatea privată şi pe producţia de mărfuri.

Instituţiile fundamentale ale dreptului privat roman s-au configurat în condiţiile dezvoltării fără
precedent a economiei de schimb, ca instrumente menite s-o apere şi să o consolideze.

Dreptul roman a ajuns la apogeu spre sfârşitul republicii şi în prima fază a imperiului, în condiţiile
revoluţiei economice, când Roma devin centrul unui imperiu uriaş ce cuprinde întregul bazin al
Mării Mediterane, imperiu în care se desfăşoară un comerţ înfloritor, paralel cu dezvoltarea
capitalului cămătăresc, a unor asociaţii puternice care îşi asumau executarea unor lucrări
publice sau luau în arendă strângerea impozitelor statului. Aceste raporturi sociale complexe
şi-au găsit expresia adecvată în normele dreptului roman.
 5

3. DIVIZIUNILE DREPTULUI PRIVAT ROMAN

În concepţia romanilor dreptul cunoaşte 2 diviziuni fundamentale:

Dreptul public Dreptul privat

Reglementează organizarea
Se aplică numai
statului, precum şi raporturile
raporturile dintre particulari
dintre particulari şi stat

La rândul său, dreptul privat se compune din 3 părţi:

Dreptul civil Dreptul ginţilor Dreptul natural

 5

3. DIVIZIUNILE DREPTULUI PRIVAT ROMAN

La început, romanii înţelegeau prin drept civil dreptul quiritar, destinat să reglementeze în
exclusivitate raporturile dintre cetăţenii romani.

Accesul necetăţenilor la normele dreptului civil era interzis cu desăvârşire. În epoca primitivă
romanii nu recunoşteau străinilor nici un drept, astfel că orice străin venit la Roma cădea în sclavie.

La origine, dreptul civil era dominat de un formalism riguros. Instituţiile juridice erau reglementate
cu o mare precizie, individualitatea lor fiind foarte clar conturată. Încheierea actelor juridice se
făcea în cadru ritual, solemn, utilizându-se numeroase formule şi simboluri.

Ius civile şi-a păstrat înfăţişarea unui drept înconjurat de forme solemne foarte complicate, de
natură să-l facă inaccesibil străinilor, până spre sfârşitul republicii, când producţia de mărfuri a
Ius civile cunoscut un mare avânt. În aceste noi condiţii dreptul civil rigid şi formalist, apare ca o piedică în
(Dreptul civil) calea dezvoltării economiei de schimb care reclamă acte juridice libere de forme, la care să aibă
acces şi străinii. În scopul adaptării normelor dreptului civil, înalţii magistraţi romani, în special
pretorii, au făcut o serie de reforme prin care au completat sau înlăturat unele instituţii ale
dreptului civil.

Activitatea laborioasă a pretorilor a exercitat o puternică influenţă asupra evoluţiei generale a

dreptului roman. Prin schimbarea finalităţii unor instituiţii sau prin mlădierea lor, vechile norme au
căpătat în noile împrejurări o funcţionalitate nouă.

Mai târziu romanii au folosit termenul de ius civile pentru a desemna dreptul izvorât din
interpretarea jurisconsulţilor.

Într-o a treia accepţiune, prin drept civil înţelegem totalitatea normelor de drept privat, cu
excepţia acelor norme juridice care au fost create de magistraţii judiciari şi care sânt desemnate
prin termenul de drept pretorian.
 5

3. DIVIZIUNILE DREPTULUI PRIVAT ROMAN

Dreptul ginţilor cuprinde normele juridice care se aplicau

în raporturile dintre cetăţeni şi străini.

Ius gentium
(Dreptul ginţilor)
Datorită avantajelor sale, dreptul ginţilor începe să fie aplicat tot
mai mult în raporturile dintre cetăţenii romani.

Fiind un sistem de drept mult mai evoluat, în final, ius gentium s-a
impus ca un drept general, înlăturând din viaţa juridică vechiul
drept al cetăţenilor romani.

Ius naturae Romanii vedeau în dreptul natural un sistem de principii juridice

(Dreptul natural) valabile pentru toate
popoarele şi pentru toate timpurile.
 5

4. DIVIZIUNILE DREPTULUI PUBLIC ROMAN

În societatea romană, ca şi în cea medievală, puterea de stat nu se realiza prin forme fundamentale
de activitate bine delimitate între ele. Abia în societatea modernă, când se transpune în viaţă teoria
separaţiei puterilor în stat, vom constata că în exercitarea puterii de stat se disting mai multe forme
fundamentale, mai multe categorii de organe statale, în funcţie de natura activităţii îndeplinite:

Legislative Executive Judecătoreşti

Întrucât la romani activitatea legislativă, executivă şi judecătorească se exercită, de regulă, de

către aceleaşi organisme de stat, nici pe planul doctrinei nu se realiza o distincţie clară între
aceste forme de activitate.

Atât senatul cât şi magistraţii aveau importante atribuţii de domeniul executării dispoziţiilor cuprinse
în legi sau în alte izvoare de drept şi care se refereau la organizarea şi realizarea în concret
a) Dreptul
a puterii politice.
administrativ
Erau investiţi cu dreptul de a administra următorii magistraţi:

Cenzorii Questorii Edilii curuli

Se îngrijeau de aprovizionarea Romei cu cereale, precum şi de administrarea drumurilor, apelor şi pieţelor.

Erau de reţinut în activitatea administraţiei romane principiul potrivit căruia, în cazul unor conflicte
între magistraţi şi particulari, procesele erau judecate chiar de către magistraţii care intraseră în
conflict cu particularii în exerciţiul atribuţiilor lor. Mai mult chiar, aceiaşi magistraţi organizau şi
executarea sentinţelor pe care le pronunţau.
Un alt principiu important în materie este cel al centralizării administrative. Astfel, cenzorii şi
questorii îşi exercitau atribuţiile nu numai la Roma ci şi în întreaga Italie. În provincii, atribuţiile
administrative reveneau guvernatorilor, competenţi ca şi magistraţii de la Roma, să judece
conflictele dintre ei şi locuitorii provinciilor pe care le administrau.
 5

4. DIVIZIUNILE DREPTULUI PUBLIC ROMAN

La romani încă din cele mai vechi timpuri şi până în ultimul moment al
evoluţiei ideilor şi instituţiilor juridice, unele infracţiuni erau sancţionate
pe tărâmul dreptului privat (furtul, lovirea, paguba cauzată pe nedrept),
iar altele erau sancţionate pe tărâmul dreptului public de către normele
dreptului penal.

În textele romane infracţiunile erau desemnate prin termenul generic de

delicte, indiferent dacă erau sancţionate de norme ale dreptului public
sau ale dreptului privat. Cu toate acestea, încă din epoca veche,
delictele dobândesc o identitate proprie în raport cu cele private, identitate
dată de regimul lor juridic în materia procedurii de judecată, precum şi
de felul pedepselor ce li se aplicau. Delictele private erau judecate după
normele procedurii civile de către judecători aleşi dintre persoane
b) Dreptul
particulare, pe când delictele publice erau judecate după normele
penal procedurii penale de către instanţe speciale.

Dreptul penal roman sancţionează şi infracţiunile îndreptate împotriva

persoanei. Asasinatul era pedepsit cu moartea într-un mod deosebit de
aprig.

În categoria infracţiunilor îndreptate împotriva persoanelor erau cuprinse

şi fapte ca: încălcarea obligaţiilor dezrobitului faţă de patronul său,
compunerea de formule magice, ararea hotarelor, lovirea părinţilor de
către copii. Şi pentru aceste infracţiuni se aplica pedeapsa cu moartea.
 5

4. DIVIZIUNILE DREPTULUI PUBLIC ROMAN

Procesele penale erau judecate după reguli aparte, reguli care

se refereau în special la competenţa instanţelor şi la
felul pedepsei.

În epoca regalităţii în forma statală, procesele erau judecate de

către rege care putea pronunţa sentinţa de condamnare la
c) Procedura moarte şi care nu era supus vreunui control. După fondarea
penală republicii, atribuţiile jurisdicţiei penale trec asupra consulilor. Ei
puteau judeca, la origine, orice cauze şi
puteau pronunţa orice pedepse.

Executarea pedepselor pronunţate de către instanţele penale

nu se făcea potrivit unui regim unitar. Astfel, cei săraci erau
deţinuţi în cele mai grele condiţii, pe când cei bogaţi se puteau
sustrage sentinţei plecând în exil sau executau pedeapsa
în închisori particulare.
 5

4. DIVIZIUNILE DREPTULUI PUBLIC ROMAN

Ius gentium era utilizat şi cu sensul de drept internaţional public,

având ca obiect reglementarea relaţiilor dintre state.

În decursul veacurilor, dreptul internaţional roman a cunoscut o

îndelungată şi complexă evoluţie, marcată în primul rând de politica
expansionistă şi de subordonarea, sub diferite forme, a numeroase state
şi popoare.

Organizarea statului roman nu poate fi cercetată prin analogie cu statele

d) Dreptul moderne, date fiind etapele succesive prin care a trecut forma sa, formă
internaţional ce reunea un amalgam de cetăţeni şi popoare, pe baze juridice care ţineau
public când în dreptul intern, când în dreptul internaţional.

Până la sfârşitul republicii Roma a recunoscut unor state din Italia

calitatea de state de sine stătătoare. Potrivit organizării Italiei în epoca
republicii, unele teritorii erau pur şi simplu anexate Romei, altele erau
transformate în municipii cu un regim de totală subordonare faţă de Roma.
Coloniile erau fondate pe teritoriile statelor învinse prin trimiterea unui
număr de cetăţeni romani sau de latini.

Coloniile din Italia locuite de cetăţeni erau socotite a face parte din statul
roman propriu-zis, iar coloniile locuite de către latini erau privite ca state
de sine stătătoare. Roma încheia, în anumite cazuri, tratate de alianţă
cu unele oraşe din Italia pe care iarăşi le recunoştea ca state.
 5

4. DIVIZIUNILE DREPTULUI PUBLIC ROMAN

Relaţiile Romei cu cetăţile aliate şi coloniile latine făceau parte,

potrivit concepţiei romane, din sfera de reglementare a dreptului
internaţional public.

Tratatele internaţionale erau de 2 categorii:

Tratate încheiate pe picior de egalitate Tratate de subordonare

d) Dreptul
internaţional
public Se încheiau după războaiele în care Roma
Sunt încheiate după războaiele în care
era victorioasă. Prin asemenea tratate,
rezultatul rămânea nedecis. În mod
statele învinse puteau fi obligate să plătească
obişnuit, aceste tratate prevedeau
mari sume de bani, să procure soldaţi
o alianţă defensivă, fiecare din părţi
sau alte ajutoare în caz de război, să aibă
având dreptul să ceară ajutorul celeilalte
aceeaşi duşmani şi aceeaşi prieteni,
în caz de atac extern.
ca şi romanii.

Dreptul internaţional public roman a cunoscut şi alte instituţii şi practici

care au corespondat în dreptul modern, cum ar fi, spre exemplu, arbitrajul
internaţional. Izvoarele istorice ne arată că Roma era chemată să
soluţioneze anumite litigii dintre state şi că, de cele mai multe ori, dădea
o soluţie în propriul interes.
 5

5. DOCUMENTELE DREPTULUI ROMAN

Documentele sau izvoarele de cunoaşterea dreptului roman ne oferă date

d) Dreptul preţioase cu privire la reglementările normative cuprinse în legi,
internaţional senatusconsulte sau jurisprudenţă şi ne dau posibilitatea să urmărim
public formarea şi evoluţia instituţiilor juridice romane. Aceste documente se
împart în 3 categorii:

Texte epigrafice Papyrii Texte istorice şi literare.

Ne redau textele unor

izvoare de drept deosebit Ne furnizează adesea
Îmbracă forma unor
de importante pentru date importante
inscripţii gravate
cunoaşterea fizionomiei privitoare
pe table de marmură
unor instituţii juridice. Dacă la anumite izvoare
şi de bronz, sau
la origine papyrii au stat normative, la practica
chiar forma unor
exclusiv în atenţia filologilor, judiciară sau la unele
înscrisuri particulare
către sfârşitul secolului momente din viaţa
pe tăbliţe de lemn,
trecut juriştii manifestau şi privată cu implicaţii pe
acoperite cu ceară.
ei interes pentru cercetarea plan juridic.
acestor documente.
 BIBLIOGRAFIE:

1. Vl. Hanga, Drept privat roman, Bucureşti, 1978, p.19;

2. S. G. Longinescu, Elemente de drept roman, Partea

generală, vol. I, 1929, p. 89 - 91;

3. A.D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. I,

p. 163 – 300;

4. C. St. Tomulescu, Drept privat roman, Bucureşti, 1958, p.

854;