TEMA 1.

NOŢIUNEA, OBIECTUL DE STUDIU ŞI SISTEMUL DREPTULUI PRIVAT

1. Noţiunea dreptului privat roman. Obiectul DPR.

2. Importanța DPR.
3. Diviziunile DPR.

1.Noţiunea dreptului privat roman. Obiectul DPR.

Dreptul roman cuprinde totalitatea normelor de conduită, instituite sau sancţionate
de statul roman şi constituie un sistem extrem de vast şi de complex, format dintr-o
multitudine de ramuri şi instituţii juridice.
Istoria dreptului roman începe în secolul al VI-lea î. e. n. şi se încheie în secolul al VI-lea
e. n.
La romani, ideologia juridică şi-a pus o puternică amprentă asupra întregii vieţi spirituale.
Nu întâmplător se spunea că după cum grecii sunt un popor de filozofi, aşa şi romanii sunt un
popor de jurişti. Cu toate acestea, în textele unor jurisconsulţi clasici a persistat străvechea
confuzie dintre drept, religie şi morală, depăşită demult în practica juridică.
Juriştii romani considerau că acolo unde există societate, neapărat trebuie să fie şi drept -
Ubi societas ibi ius. Din acest considerent, definiţiile care au fost atribuite dreptului roman în
acele vremuri au multe asemănări cu concepţia modernă a dreptului, pe care profesorii
obişnuiesc să o expună studenţilor în manualele de drept. Totuşi, nu putem spune că concepţia
actuală a dreptului se aseamănă întru totul cu cea din perioada romană. În primul rând, mult
timp romanii confundau principiile religioase fas, cele morale honestum şi cele de drept ius. În
al doilea rând, dreptul roman nu s-a format deodată, ci în decursul unei perioade de aproximativ
1300 de ani. De aceea spunem că dreptul roman se referă la un set de reguli care au constituit
sistemul juridic roman timp de 13 secole, începând cu fondarea Romei (anul 754 î.Hr.) şi până
la sfârşitul domniei împăratului Iustinian (anul 565 d.Hr.).
Deoarece romanii nu aveau un răspuns clar la întrebarea ce este dreptul, ei au fost într-o
permanentă căutare, iar dorinţa lor de cunoaştere devenea tot mai mare. De exemplu, juristul
Ulpian încerca să-i dea o definiţie şi afirma că principiile dreptului sunt a trăi în mod onorabil,
a nu vătăma pe altul, a da fiecăruia ce este al său. Observăm că primele două - „a trăi în mod
onorabil şi a nu vătăma pe altul” - sunt nişte principii de morală, pe când „a da fiecăruia ce este
al său” este un principiu de drept.
La fel de interesantă este definiţia dată de Iustinian (împăratul) care scria: Iuris prudentia
est divinarum atque humanarum rerum notitiajusti atque, Injusti scientia, adică „Ştiinţa
dreptului constă în cunoaşterea lucrurilor divine şi umane, ştiinţa de a deosebi ceea ce este drept
de ce este nedrept”. În acest caz dreptul se confundă cu religia şi cu morala. Cu toate acestea,
împăratul Iustinian a fost cel care a contribuit mai târziu la formarea dreptului privat roman,
datorită unei colecţii de documente adunate din diferite perioade ale evoluţiei dreptului roman şi
care s-a păstrat în istoria dreptului sub denumirea de Codificaţia lui Iustinian.
Observăm că în toate definiţiile propuse dreptului de romani este evident amestecul dintre
elementul religios, moral şi juridic. Menţinerea acestei confuzii îşi are explicaţia sa:
- în primul rând, romanii erau un popor conservator care nu a renunţat niciodată la vechile
valori, chiar şi atunci când acestea erau depăşite în mod evident de noile realităţi;
- în al doilea rând, romanii erau un popor practic care a cercetat fenomenul juridic într-o
strânsă legătură cu cerinţele practicii. Astfel, pentru jurisconsulţii romani ştiinţa dreptului a fost
o permanentă confruntare de a găsi noi soluţii pentru a rezolva situaţiile de caz. Profesorii
romani de drept nu-şi începeau lecţiile cu conspecte, dar cu discutarea unor situaţii practice,
preluate din viaţa de zi cu zi, pe care le analizau împreună cu discipolii lor. Ei încercau să
1
găsească elemente comune între speţele pe care le analizau şi pe baza acestora formulau reguli
de drept. Astfel, observăm că la romani procesul de alcătuire a legilor era invers decât cel pe
care-1 avem în prezent. Romanii mai întâi vedeau cum pot fi soluţionate cazurile practice şi, în
baza soluţiilor găsite, alcătuiau reguli de drept, obligatorii pentru întreaga societate. În prezent,
în toate statele democratice mai întâi este elaborată legea, apoi oricine încalcă dispoziţiile
acestei legi urmează să fie sancţionat.
Meritul poporului roman a constat în faptul că a reuşit să facă o delimitare clară între
elementul religios, moral şi juridic, pe când alte popoare ale lumii, cum au fost cel babilonian,
egiptean, sirian ş.a., nu au reuşit să o facă astfel încât au dispărut odată cu trecerea anilor.
- în prezent, profesorii din întreaga lume au ajuns la concluzia că juriştii romani urmează a
fi consideraţi „părinţii dreptului privat”. Aceştia obişnuiau să analizeze minuţios cazuri dintre
cele mai complicate, pentru a propune soluţii optime. Ei constatau că între anumite cazuri există
puncte comune, şi pe baza lor formulau principii de drept.
Principiile de drept erau recunoscute de către juriştii romani numai dacă prin intermediul
lor se reuşea soluţionarea tuturor cazurilor posibile dintr-un anumit domeniu. Iar dacă nu le
reuşea să o facă, juriştii recurgeau la filozofia greacă. Vechii greci însă nu au delimitat niciodată
dreptul de morală, primul fiind considerat de ei o parte componentă a moralei.
Şcolile de drept roman
Dreptul privat roman nu s-a format deodată, ci în decursul mai multor sute de ani,
începând cu fondarea Romei (754 î.Hr.) şi până la moartea împăratului Iustinian (565 d.Hr.),
„ultimul împărat care a vorbit limba latină pe malul Bosforului”.
După căderea Imperiului Roman, dreptul ca ştiinţă s-a păstrat datorită unor şcoli, pe care
azi le numim mai degrabă universităţi. Datorită acestor şcoli, s-au tradus şi s-au publicat cărţi şi
manuscrise. Multe dintre ele s-au păstrat şi au ajuns până în zilele noastre.
Şcolile de drept - sabiniană şi proculiană. La sfârşitul secolului I d.Hr., la Roma, au
apărut două şcoli de drept de diferite curente ale gândirii juridice. Este vorba de şcoala sabiniană
şi şcoala proculiană. Şcoala sabiniană a fost fondată de marele jurisconsult Caius Ateius Capito,
iar şcoala proculiană a fost fondată de către Marcus Antistius Labeo. Denumirile acestor două
şcoli vin de la numele celor mai valoroşi discipoli ai fondatorilor, adică de la Massurius
Sabinus, succesorul lui Capito la conducerea şcolii sabiniene, iar pentru şcoala proculiană de la
Proculus, un celebru reprezentant al ei.
Între aceste două şcoli au existat confruntări de idei. Şcoala sabiniană avea o orientare
conservatoare, se baza pe tradiţie, întrucât promova soluţiile Legii celor XII Table. În schimb
şcoala proculiană avea o orientare progresistă, novatoare, folosea tehnica juridică şi punea în
prim-plan linia de gândire dată de edictele pretorului. De exemplu, despre majoratul la băieţi,
proculienii ziceau că acesta trebuie stabilit la vârsta de 14 ani, pe când sabinienii erau împotrivă,
argumentând că majoratul la băieţi trebuie acordat numai după o cercetare corporală a acestora.
Şcoala de drept de la Ravenna. În secolul al VII-lea d.Hr., la Ravenna, Italia, a fost
fondată prima şcoală de drept care a funcţionat până în secolul al XI-lea. Cu părere de rău,
lucrările profesorilor de la şcoala din Ravenna nu au ajuns până la noi, ele au fost distruse,
cunoscându-le din izvoare indirecte, adică din alte lucrări care au făcut referită la ele. În secolul
X, la Pavia, Italia, s-a fondat o şcoală similară.
Şcoala glosatorilor. În secolul al X-lea, la Bologna, profesorul Irnerius a fondat Şcoala
glosatorilor. Glosatorii au explicat în aşa fel textele juridice, încât ele să fie înţelese şi de
persoanele care nu aveau o pregătire de specialitate. Explicaţiile şi comentariile au fost denumite
glose.
Cel mai valoros reprezentant al acestei şcoli a fost profesorul Accursius, autorul Marii
Glose (care cuprindea peste 96.000 de comentarii). Glosele nu au putut fi puse în practica
2
instanţelor judecătoreşti, iar din acest considerent se afirma că şcoala glosatorilor nu a avut o
finalitate eficientă.
Şcoala postglosatorilor. Mai târziu, în secolul al XIV-lea, profesorul Bartolus fondează
Şcoala postglosatorilor (numită şi şcoala Bartoliană). Postglosatorii nu au cercetat în mod
nemijlocit texte de drept roman, ci obiectul lor de studiu au fost glosele (comentariile făcute de
glosatori) în scopul de a elabora pe baza lor anumite principii de drept.
Şcoala postglosatorilor a avut o finalitate practică deoarece comentariile făcute de
reprezentanţii ei au fost aplicate de către instanţele judecătoreşti. Astfel, şcoala dată a avut un
mare ecou în întreaga Europă. începând cu secolul al XV-lea, germanii renunţă treptat la dreptul
lor naţional şi îl înlocuiesc cu principiile de drept formulate de către postglosatori. Acele
principii, îmbogăţite cu elemente ale dreptului nescris local, au dat naştere unui nou sistem de
drept care a fost aplicat în Germania până în anul 1900, moment în care a intrat în vigoare Codul
civil german.
Şcoala istorică a dreptului roman. În secolul XVI, în Franţa, a fost fondată Şcoala
istorică a dreptului roman de către profesorul André Alciat. Şcoala istorică a marcat o înflorire
a cercetărilor în domeniul dreptului roman, pentru că reprezentanţii acestei şcoli au folosit, pe
lângă textele juridice, şi cunoştinţele din domeniul istoriei şi filologiei. Cel mai valoros
reprezentant al şcolii istorice a dreptului roman a fost profesorul Jacques Cujas care, pentru
prima oară, a încercat să reconstituie lucrările jurisconsulţilor clasici pe baza fragmentelor din
Digestele lui Iustinian.
Noua şcoală istorică a dreptului roman. În 1802, prin prelegerile pe care le-a ţinut la
universitate, profesorul Savigny a fondat noua şcoală istorică a dreptului roman, care a
contribuit la constituirea Codului civil francez. La rândul lui, Codul civil francez a servit ca
model pentru codurile civile din mai multe ţări din Europa: Italia, Spania, Portugalia, România,
Belgia; din America Latină şi America Centrală: Argentina, Brazilia etc. După cel de-al Doilea
Război Mondial, dreptului francez au urmat şi coloniile Siria, Maroc, Liban, Egipt, Algeria,
Tunisia, Zair etc., iar prin filiera Codului civil german din 1900 principiile şi instituţiile
dreptului roman au trecut parţial în legea civilă a Japoniei, Chinei, Turciei.
Având în vedere noile dimensiuni în care trăim, normele dreptului roman au fost preluate
în comerţul internaţional şi în practica relaţiilor economice internaţionale. Astfel, au fost
redactate numeroase convenţii internaţionale sub egida Adunării Generale a Naţiunilor Unite,
cum sunt: Convenţia privind vânzarea internaţională de mărfuri (1980), Convenţia privind
transportul de mărfuri pe mare (1978) etc., a Comunităţii Economice Europene, a Uniunii
Europene etc. Toate acestea şi multe altele au la bază principiile preluate din dreptul roman.
Recepţia dreptului privat roman în istoria poporului nostru. Dreptul roman a avut un
rol hotărâtor asupra etnogenezei poporului nostru, de formare a limbii şi culturii. Cucerirea
Daciei de către romani a determinat intrarea definitivă a spaţiului carpato-danubiano-pontic în
sfera de influenţă a lumii romane. În anii care au urmat, întreaga evoluţie a poporului nostru a
purtat amprenta originilor, fapt care ne demonstrează că suntem un popor latin, format dintr-o
simbioză daco-romană.
După intrarea romanilor, Dacia a fost transformată în colonie romană, condusă de un
guvernator. Aici au fost aduşi colonişti din diferite zone ale imperiului. Cu timpul, populaţia
Daciei s-a amestecat, astfel încât locuitorii romanizaţi şi coloniştii străini vorbeau aceeaşi limbă.
Datorită acestei fuzionări, locuitorii Daciei au primit o seamă de drepturi, dintre care ius
commercium (dreptul de a întreţine relaţii de comerţ în baza aceloraşi legi pe care le foloseau şi
romanii), dar şi unele privilegii precum a fost scutirea de taxe.

3
 În Republica Moldova, cercetări ştiinţifice asupra dreptului privat roman a realizat
distinsul profesor universitar, Victor Volcinschi, care timp de zeci de ani a predat această
disciplină la Facultatea de Drept a Universităţii de Stat din Moldova.

Obiectul de cercetare al cursului îl constituie dreptul privat roman.

Dreptul privat este domeniul în care romanii au dat întreaga măsură a spiritului lor creator,
dovadă că instituţiile şi concepţiile dreptului privat roman au fost receptate cu prioritate în
societăţile de mai târziu. Deşi romanii au avut reprezentarea clară dintre dreptul public şi dreptul
privat, ei nu au teoretizat această distincţie.
Structura cursului
Faţă de specificul principalelor categorii de relaţii sociale, reglementate de normele
dreptului privat roman, cursul va avea o structură corespunzătoare, cuprinzând trei părţi
principale:
 Izvoarele dreptului privat roman;
 Procedura civilă romană;
 Dreptul civil roman, care ocupă locul central în economia materiei, cuprinzând, la rândul
ei, patru capitole: persoane, bunuri, succesiuni şi obligaţiuni.
În materia izvoarelor vom cerceta formele de exprimare ale dreptului roman, adică acele
procedee prin intermediul cărora normele sociale dobândesc valoare obligatorie juridică.
Sunt şase asemenea izvoare:
- obiceiul;
- legea;
- edictele magistraţilor;
- jurisprudenţa;
- senatusconsultele;
- constituţiunile imperiale.
La procedura civilă romană vom cerceta normele care reglementează desfăşurarea
proceselor private. Majoritatea autorilor tratează procedura civilă după dreptul civil, urmând
modelul jurisconsulţilor romani. Acest sistem nu este indicat, întrucât dreptul civil roman a
evoluat pe cale procedurală, astfel încât înţelegerea dreptului civil este condiţionată dc
cunoaşterea procedurii civile. Acest fenomen se explică prin faptul că romanii considerau că
dreptul provine de la zei şi că este imuabil (adică oamenii nu-1 pot abroga sau modifica).
Romanii nu şi-au modificat sau abrogat niciodată legile.
Într-o evoluţie milenară, viaţa socială a cunoscut succesive transformări calitative, încât, în
mod frecvent, vechile reglementări se dovedeau depăşite, anacronice, dar nu puteau fi
modificate. Atunci s-a dat posibilitatea magistraţilor judiciari (acei magistraţi care organizau
judecarea proceselor) să creeze un nou drept, pe cale procedurală, cu ocazia judecării proceselor.
Astfel, dacă reclamantul formula o pretenţie întemeiată, magistratul îi dădea dreptate, chiar dacă
acea pretenţie nu era recunoscută de lege. Pe această cale, magistratul crea drept.
În materia dreptului civil roman vom cerceta:
 Persoanele: statutul juridic al diferitelor categorii de persoane;regimul juridic al
sclavilor;organizarea familiei romane.
 Bunurile - se vor studia titlurile juridice cu care pot fi stăpânite bunurile: posesiunea,
detenţiunea şi proprietatea;
 Succesiunile - vor fi studiate normele care reglementează transmiterea patrimoniului de la
defunct la urmaşii săi;

4
  Obligaţiunile se vor studia acele norme şi instituţii juridice carereglementează relaţiile dc
schimb, întrucât dreptul obligaţional este oglinda juridică a schimbului de mărfuri. Acest
domeniu al dreptului roman, care este legat în mod nemijlocit de sistemul proprietăţii private, a
fost preluat fără modificări de substanţă în toate formaţiunile sociale ce au urmat Romei
sclavagiste.

2.Importanța DPR.
Dreptul roman nu a rămas un simplu document arheologic ca alte legislaţii din antichitate
ci a depăşit, sub aspectul formei, limitele societăţii care 1-a creat, exercitând o influenţă
hotărâtoare asupra dreptului de mai târziu .
Juriştii din epoca modernă au împrumutat din dreptul roman numeroase construcţii şi
categorii juridice precum şi o serie de instituţii şi principii generale pe care le-au pus la baza
dreptului privat de mai târziu.
Studiul dreptului privat roman reprezintă un vast câmp de verificare a tezelor cu privire la
geneza şi evoluţia generală a dreptului. Astfel, se constată că fenomenul juridic nu poate fi
cercetat în afara cadrului social în care funcţionează. Datele variate şi complexe pe care le
implică elaborarea normelor şi instituţiilor de drept, confirmă tezele privitoare la originea şi
rolul social al dreptului, la raportul dintre forma şi conţinutul său social-economic, la inter-
condiţionarea planurilor pe care le manifestă acest raport.

Importanța DPR.
Din punct de vedere istoric, multe dintre definiţiile, principiile şi legile alcătuite de
romani au rămas neschimbate şi se aplică până în zilele noastre.

Din punct de vedere ştiinţific, romanii sunt creatorii vocabularului juridic, pe care îl
folosim în prezent.
Sub aspect cultural şi educativ, a făcut posibilă dezvoltarea gândirii şi educaţiei
juridice.

Reprezintă temelia pe care s-a format sistemul juridic al Republicii Moldova. La fel,
a stat la baza formării dreptului în majoritatea ţărilor europene.

Aşadar, dreptul roman prezintă o deosebită însemnătate, deoarece el constituie

fundamentul pe care s-a edificat întregul sistem juridic. Importanţa dreptului roman poate fi
examinată pe mai multe planuri:
a) din punct de vedere istoric, cu toate că au trecut mai mult de 2000 de ani, majoritatea
legilor, documentelor, contractelor, noţiunilor şi principiilor alcătuite de juriştii romani rămân a
fi perfect valabile.
Spre deosebire de legislaţia altor state antice (Babilon, India, Siria etc.), care îşi păstrează
numai o valoare arheologică, în cazul dreptului roman situaţia este total diferită. Romanii sunt
singurul popor antic care au dat naştere unor adevăraţi jurisconsulţi, primii, de altfel, din istoria
umanităţii, care s-au ridicat la un asemenea nivel. Chiar dacă alte popoare antice (grecii,
asirienii, babilonienii ş.a.) au creat norme juridice înaintea romanilor, unele fiind poate mai
bune, nimeni nu a reuşit, precum romanii, să ridice dreptul la rangul de ştiinţă;
b) din punct de vedere ştiinţific, romanii sunt creatorii vocabularului juridic pe care îl
folosim în prezent. O serie de clasificări, concepte, categorii juridice alcătuite de romani
reprezintă limbajul comun al tuturor juriştilor de astăzi.

5
 Dreptul roman a ajuns până în zilele noastre datorită faptului că romanii au acordat o mare
atenţie ştiinţei dreptului. Ei au căutat să pună dreptul şi ştiinţa pe acelaşi cântar. în felul acesta,
romanii au reuşit să atribuie dreptului o importanţă mai mare decât basmelor, superstiţiilor şi
altor tradiţii venite din popor;
c) dreptul roman contribuie la dezvoltarea gândirii juridice şi a educaţiei juridice prin
numeroase principii, maxime şi adagii celebre care s-au păstrat până în prezent şi sunt transmise
din generaţie în generaţie. Cunoaşterea acestora prezintă o mare însemnătate deoarece, pe de o
parte, ele constituie regulile fundamentale ale dreptului roman, iar pe de altă parte, ajută la
soluţionarea unor probleme juridice practice.
Gândirea juridică romană se reflectă în conţinutul normativ al dreptului la multe popoare,
îndeosebi la cele europene, fapt de natură să pună în lumină rezistenţa în timp a dreptului roman,
datorită construcţiilor juridice bine formulate şi a limbajului tehnic extrem de specializat;
d) dreptul roman face posibilă dezvoltarea simţului juridic practic. în procesul de instruire
a juriştilor din zilele noastre, dreptul roman prezintă importanţă prin faptul că dezvoltă
deprinderile practice. Ştiind că dreptul roman s-a format pe bază cazurilor practice, tinerii
specialişti au posibilitatea de a urmări şi de a înţelege modul de elaborare a noţiunilor juridice.
Exemplul cel mai convingător în acest sens îl constituie Digestele, una dintre principalele lucrări
ale lui Iustinian, care reprezintă de fapt o vastă culegere de cazuri practice. Or, se ştie că
învăţarea dreptului prin intermediul cazurilor practice se bucură de o atenţie sporită în rândul
tinerilor specialişti;
e) dreptul roman constituie baza (temelia) pe care s-a format sistemul juridic al Republicii
Moldova. Sistemul romano-germanic de drept, din care fac parte Republica Moldova, România
şi majoritatea statelor europene, are la bază dreptul alcătuit de romani. Deşi în decursul anilor au
fost efectuate unele modificări şi completări totuşi, în esenţă, dreptul privat roman a rămas
acelaşi.
În prezent, dreptul privat roman stă la baza formării dreptului în Italia, Franţa, Spania,
Portugalia ş.a. Mai târziu, dreptul roman a suportat o puternică influenţă germană, astfel încât a
luat naştere sistemul romano-germanic. în alte state, cum sunt Germania, Federaţia Rusă,
Suedia, Danemarca, Olanda ş.a., la baza alcătuirii dreptului stă la fel dreptul roman, însă la ei
este mai pronunţată influenţa germană. La momentul actual, succesoarea dreptului privat roman
în ţara noastră (dar şi în alte state) este disciplina numită Dreptul civil.
Din păcate, în învăţământul juridic al Republicii Moldova, studierii Dreptului privat roman
i se acordă un spaţiu mult prea restrâns pentru a înţelege pe deplin cum a funcţionat dreptul la
romani. Dacă luăm ca model programele de învăţământ din alte ţări (Italia, Franţa etc.), vom
constata că Dreptului roman i se acordă o atenţie deosebită, şi nu în anul întâi, cum este în
Republica Moldova, ci în ultimul an de studii, când studenţii sunt bine pregătiţi pentru a-1
înţelege.

3.Diviziunile DPR
În cursul nostru nu vom cerceta întregul domeniu al dreptului roman, ci doar dreptul privat
roman, deoarece dreptul privat este domeniul în care romanii au dat întreaga măsură a spjriţujui
lor creator. Dreptul roman este domeniul în care romanii au creat concepte, categorii, principii şi
instituţii juridice, care se aplică şi în zilele noastre. Fireşte, vechii romani au avut reprezentarea
distincţiei dintre dreptul public şi dreptul privat încă din epoca veche, dar nu au teoretizat
această distincţie, căci romanii nu aveau mania teoretizării. Abia la sfârşitul secolului al II-lea
6
după Hristos în manualul său de drept roman numit Instituţii (Instiţutiones), juristul Ulpian
(secolul II e.n.) arată că dreptul roman cunoaşte o primă diviziune în drept public(ius publicum)
şi privat(ius privatum), precizînd că prima ramură ocroteşte interesele publice, iar cea de-a doua
pe cele private.
Totuşi în realitate atât dreptul public, cât şi cel privat protejau în cele din urmă aceeaşi
categorie socială privilegiată fie în calitate de conducători politici ai societăţii umane, fie în
calitate de stăpâni de sclavi.
După cum s-a menţionat, cursul de faţă se axează numai asupra dreptului privat roman,
fără a intra în esenţa dreptului public. Or, dreptul public roman prezintă puţin interes pentru
ştiinţa dreptului modern. Pe parcursul anilor acest domeniu a suportat schimbări esenţiale, astfel
încât la etapa actuală între dreptul public roman şi dreptul public modern există puţine elemente
comune.
Făcând o generalizare a tuturor cunoştinţelor ajunse până în zilele noastre despre dreptul
public şi dreptul privat roman, pot fi găsite mai multe criterii de delimitare a acestor două
categorii. Astfel, luând în considerare domeniul de reglementare a relaţiilor sociale, dreptul
public reglementa un anumit tip de relaţii sociale, iar dreptul privat reglementa alte categorii de
relaţii, şi anume: dreptul public se orienta asupra relaţiilor cu privire la stat, în schimb dreptul
privat reglementa relaţiile dintre persoanele fizice sau juridice. în aşa mod, dreptul public
proteja interesele statului, iar dreptul privat interesele fiecărei persoane luate în parte.
O altă deosebire între dreptul public roman şi cel privat se referă la felul normelor
juridice. Astfel, normele dreptului public erau mai rigide, aveau caracter imperativ şi nu puteau
fi modificate prin simpla înţelegere a persoanelor, în acest sens, jurisconsultul Papinian spunea
că „dreptul public nu poate fi schimbat prin convenţii încheiate între particulari”. În schimb
normele dreptului privat erau mai flexibile, purtau caracter dispozitiv (permisiv) şi puteau fi
modificate la voinţa părţilor. De exemplu, la încheierea unui contract părţile erau libere să
stabilească care va fi denumirea şi conţinutul acelui contract, fără încălcarea principiilor
generale de drept.
Un alt criteriu de delimitare a dreptului public de cel privat roman constă în tipul de proces
folosit pentru apărarea drepturilor şi intereselor încălcate. Astfel, în cazul încălcării unui interes
public, protecţia acestuia era exercitată de către stat prin intermediul unui proces administrativ
sau penal, pe când apărarea interesului privat se făcea în baza unui proces civil şi numai la
cererea persoanei ale cărei drepturi au fost încălcate.
După structura pe care o avea, dreptul privat poate fi împărţit în patru părţi: dreptul civil
(ius civile), dreptul ginţilor (ius gentium), dreptul natural (ius naturale) şi dreptul pretorian (ius
pretorium), pe când în dreptul public o asemenea clasificare nu a existat. Mai multe detalii cu
privire la clasificarea dreptului privat găsiţi la subtema patru din prezentul curs.
În fine, reieşind din importanţa ce o are pentru ştiinţa dreptului contemporan, se constată
că dreptul public prezintă mai puţin interes, deoarece pe parcurs a suferit multe schimbări,
pierzându-şi astfel din actualitate, pe când dreptul privat este actual, chiar şi după două mii de
ani, fiind studiat la toate facultăţile de drept, din republică şi de peste hotare.

7
 Criteriile de delimitare Dreptul privat roman
Sfera de reglementare Este alcătuit dintr-un
ansamblu de norme juridice
care reglementează relaţiile
dintre persoane.
Felul normelor Normele dreptului privat
sunt flexibile, au caracter
dispozitiv (permisiv) şi pot fi
modificate la voinţa părţilor.
După structură Dreptul privat se divide în
patru părţi: dreptul civil,
dreptul ginţilor, dreptul
natural şi dreptul pretorian.
După importanţă Este actual, chiar şi după
2000 de ani. Se studiază la
toate facultăţile de drept din
republică şi de peste hotare.
Apărarea Apărarea interesului privat
drepturilor se face la cererea persoanei
încălcate ale cărei drepturi au fost în-
călcate, în baza unui proces
civil.
Dreptul public roman
Cuprinde norme care se
referă la conducerea
statului, funcţionarea
organelor de stat, relaţiile
dintre stat şi persoane.
În dreptul public normele
sunt rigide, cu caracter
imperativ, ce nu pot fi
modificate la voinţa părţilor.
În dreptul public o
asemenea divizare lipseşte.
Prezintă mai puţin interes
pentru ştiinţa dreptului,
deoarece pe parcursul
anilor dreptul public roman
a suferit multe schimbări,
pierzându-şi astfel din
actualitate.
În cazul încălcării unui
interes public, organele
statului intervin pentru a
depista infractorii şi pentru
a-i pedepsi. Judecarea se
face în baza unui proces de
ordin administrativ sau
penal.

La rîndul său dreptul privat cunoştea trei subramuri: dreptul civil, al ginţilor şi dreptul
natural.
A. Dreptul civil roman se mai numeşte şi drept quiritar (ius quiritium) sau drept al
cetăţenilor romani, care se numeau şi quiriţi.
Dreptul civil cuprinde totalitatea normelor juridice ce reglementează relaţiile dintre
cetăţenii romani. Dreptul civil roman avea un caracter exclusivist, deoarece nu era accesibil
străinilor. De altfel, în epoca foarte veche, orice străin care venea la Roma cădea automat în
sclavie. De aceea, în epoca foarte veche, era de neconceput participarea necetăţenilor la viaţa
juridică.
La apariţia sa, dreptul civil roman era rigid, greoi şi formalist. Actele juridice erau însoţite
de formule solemne, gesturi şi ritualuri. Acest, formalism rigid avea menirea, pe de o parte, să
facă inaccesibil dreptul civil străinilor, iar pe de altă parte avea menirea de a sublinia cu putere
semnificaţia specială, gravitatea efectelor actelor juridice, cu atât mai mult cu cât în epoca
fondării statului roman economia era închisă, naturală, schimbul de bunuri avea caracter
accidental, încât şi actele juridice se încheiau foarte rar, erau adevărate evenimente în viaţa
romanilor. Atunci, pentru ca oamenii, cetăţenii, să se deprindă de semnificaţia acestor acte, le-au
înconjurat cu acest formalism riguros.
Acest formalism avea şi virtutea de a face distincţia dintre manifestările cu caracter juridic
şi manifestările sociale fără caracter juridic. In acest fel se lucea uşor distincţie între ceea ce
ţinea de domeniul dreptului şi nedreptului.
Spre sfârşitul Republicii, când producţia şi schimbul de mărfuri s-au dezvoltat în ritm alert,
8
vechiul drept civil, rigid şi formalist s-a dovedit inaplicabil, anacronic.
Atunci, pentru că normele dreptului civil roman nu puteau fi modificate făţiş, s-a pus
problema adaptării vechiului drept civil la noile realităţi sociale, iar această adaptare s-a realizat
cu deplin succes prin:activitatea jurisconsulţilor, care interpretau creator vechiul drept civil;
activitatea magistraţilor judiciari, care au adaptat vechiul drept, l-au modernizat, utilizând
mijloace de ordin procedural.
Pe lângă sensul menţionat, care este general, conceptul de drept civil are şi alte înţelesuri.
Astfel, în unele texte, dreptul civil desemnează dreptul izvorât din interpretarea creatoare a
jurisconsulţilor, încât dreptul civil se confundă cu jurisprudenţa.
În al treilea înţeles, din unele texte, dreptul civil cuprinde întregul drept privat roman, cu
excepţia celui care izvorăşte din edictele pretorilor, deci întregul drept, cu excepţia dreptului
pretorian.
B.Dreptul ginţilor (ius gentium) desemnează totalitatea normelor de drept ce
reglementează relaţiile dintre cetăţeni şi peregrini.
Iniţial, străinii nu puteau veni la Roma, deoarece cădeau în sclavie. Aşa cum putem
observa, în epoca foarte veche nu s-a pus problema relaţiilor dintre cetăţeni şi peregrini. Dar
lucrurile au evoluat în momentul în care economia de schimb s-a dezvoltat. Sub presiunea vieţii
economice, romanii au fost nevoiţi să-şi regândească propriile concepţii, încât prin măsuri
succesive străinii încep să fie toleraţi la Roma, la început în calitate de oaspeţi, iar mai târziu în
calitate de clienţi.
Dreptul ginţilor s-a format, deci, pe terenul relaţiilor comerciale, pentru că peregrinii erau
principalii parteneri, de comerţ ai romanilor. Tocmai de aceeaactele de drept al ginţilor erau mai
evoluate, nu presupuneau condiţiile de formă prevăzute de dreptul civil. .Astfel, dacă
transmiterea proprietăţii prin acte de drept civil dura zile întregi, conform dreptului ginţilor,
proprietatea se putea transmite prin simpla manifestare de voinţă.
Faţă de avantajele dreptului ginţilor, acesta a început să fie utilizat şi în relaţiile dintre
cetăţeni, până când, spre sfârşitul epocii postclasice, în vremea împăratului Justinian, dreptul -
ginţilor a devenit un drept general, asimilând toate instituţiile dreptului civil.
С. Dreptul natural este definit de către jurisconsulţii clasici romani ca fiind un sistem de
norme de drept care se aplică tuturor popoarelor în toate timpurile. Ba mai mult, spune Ulpian,
se aplică tuturor vieţuitoarelor. Astfel că, în realitate, conceptul de drept natural are doar o
valoare teoretică şi filosofică. De aceea, se consideră că dreptul natural nu are un corespondent
nemijlocit în norme juridice, ci el reprezintă acele aspecte care sunt constante în drept, pe când
dreptul pozitiv reprezintă aspectul dinamic, schimbător. Potrivit acestei concepţii, dreptul
natural nu are un corespondent în viaţa juridică, în sensul că nici un jurisconsult nu a putut
indica o normă de drept natural, aceasta întrucât dreptul natural este o abstracţie.
Tot dreptului natural îi aparţine ideea de legitimă apărare, îngăduită oricui în orice
moment; dar dreptul roman o îngăduia numai oamenilor liberi, nu şi sclavilor, deşi teoretic o
astfel de normă nu trebuia să cunoască excepţii.
Spre finele evului mediu însă, teoriile romane asupra dreptului natural vor juca un rol
pozitiv cînd; opuse de filosofii timpului dreptului feudal absolutist, vor uşura progresul social
reclamat de legităţile orînduirii burgheze, în formare.