3.

TEORIA INFRACŢIUNII

_Toc4508942633.1. Noţiunea de infracţiune ...................................................... 114

Infracţiunea ca noţiune juridică. Conceptul de infracţiune ......................... 114

3.2. Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii ....................................................... 118

3.3. Vinovăţia penală...................................................................................... 121

Rezumat.......................................................................................................... 133

Teste de autoevaluare ..................................................................................... 134

Bibliografie minimală .................................................................................. 135

Obiective specifice:
La sfârșitul capitolului, vei avea capacitatea:

• să descrii conceptele de infracțiune, caracter nejustificat și imputabil al

faptei, vinovăție penală;
• să argumentezi în maximum două pagini necesitatea unei definiții
legale a infracțiunii;
• să precizezi opinii ale practicii judiciare și ale doctrinei juridice în
raport cu problematica trăsăturilor esențiale ale infracțiunii.

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 7 ore

Angelica Chirilă Teoria infracţiunii

3.1. Noţiunea de infracţiune

Infracţiunea ca noţiune juridică. Conceptul de infracţiune
În accepţiunea cea mai generală a termenului, infracţiunea este o faptă a
omului, un act de conduită exterioară a acestuia, interzis de lege sub o
sancţiune specifică, represivă, care este pedeapsa. Această interzicere este
tocmai modalitatea specifică de realizare a reglementării juridico-penale a
relaţiilor de apărare socială.
Infracţiunea este o faptă contrară regulilor de conduită, generatoare de conflict
social, care atrage aplicarea sancţiunii prevăzute pentru săvârşirea ei. Însuşi
termenul „infracţiune" are înţeles de faptă prin care se înfrânge o regulă de
conduită cu caracter imperativ.
La stabilirea faptelor care urmează să fie interzise, legiuitorul observă faptele
periculoase pentru valorile sociale esenţiale ale societăţii şi le interzice sub
sancţiuni specifice pentru a preveni săvârşirea lor în viitor.
Prin interzicerea acestor fapte se arată membrilor societăţii, într-o formă
specifică de exprimare, care anume trebuie să fie conduita lor faţă de anumite
valori sociale, ce acţiuni le sunt interzise sau, dimpotrivă, le sunt ordonate, în
vederea apărării valorilor sociale respective.
Indicarea conduitei socialmente necesară are loc deci nu prin prescrierea
directă a acestei conduite, ci în mod indirect, prin descrierea şi interzicerea
conduitei contrare celei dorite, aceasta tehnică legislativă fiind considerată ca
cea mai explicită şi mai sugestivă forma de reglementare juridică penală a
conduitei membrilor societăţii.
Premisele existenței infracţiunii
Din analiza conceptului infracţiunii rezultă că pentru existenţa acesteia trebuie
să preexiste trei date ale realităţii, care constituie tot atâtea premise obligatorii
pentru existenţa ei şi anume:
1) o normă incriminatoare care interzice, sub sancţiune penală, o anumită
acţiune sau omisiune;
2) o faptă concretă, de felul acelora avute în vedere de legiuitor la elaborarea
normei incriminatoare respective;
3) trăsăturile caracteristice ale faptei incriminate.
Prezenţa, acestor premise permite calificarea unei fapte concrete ca infracţiune
şi încadrarea ei în textul de lege, care o prevede şi o sancţionează.
Infracţiunea ca fenomen
Conceptul de infracţiune are drept corespondent în realitatea obiectivă un
fenomen complex - fenomenul infracţiunii, care îmbracă aspectele de a fi:
material – pentru că este o manifestare de energie fizică, un act de conduită
Drept penal general I 114
Angelica Chirilă Teoria infracţiunii

exterioară, susceptibil să producă modificări în lumea obiectivă; uman —

pentru că este un act de conduită umană, conştientă, expresie a personalităţii
făptuitorului; social - pentru că este vătămătoare sau periculoasă pentru o
valoare socială, fiind generatoare, de asemenea, de relaţii sociale de conflict
între făptuitor şi persoana vătămată, precum şi între făptuitor şi societate;
moral-politic - pentru că exprimă atitudinea moral-politică a făptuitorului faţă
de valorile sociale şi faţă de ordinea de drept; juridic - pentru că reprezintă o
încălcare a unei norme juridice penale.
Ea generează un raport juridic penal de conflict, cu un conţinut specific.
In afara ştiinţelor de drept penale - incluzând aici ştiinţa dreptului penal,
criminalistica, criminologia şi ştiinţa penitenciară - examinarea fenomenului
criminal a pus în evidenţă, în decursul timpului, doua concepţii diferite asupra
înţelegerii fenomenului criminal: una strict juridică, formală, de inspiraţie
beccariană, alta realistă, neformală, de inspiraţie pozitivistă, prima evoluând
cu precădere în direcţia ştiinţelor penale normative, cealaltă în direcţia
politicilor penale, a criminologiei şi a ştiinţelor executivului penal.
Privită ca atare, instituţia infracţiunii constă într-o grupare de norme penale
generale, care reglementează aspectele comune tuturor infracţiunilor şi anume
condiţiile de existenţă a infracţiunii ca fenomen juridic privit nu în special,
adică nu din perspectiva diferitelor infracţiuni (furt, omor, înşelăciune, fals
etc.), ci în general, sub aspectul condiţiilor de existenţă şi al trăsăturilor
caracteristice comune tuturor infracţiunilor prevăzute în legislaţia penală.
Dintre cele trei instituţii fundamentale ale dreptului penal: infracţiunea,
răspunderea penală şi sancţiunile de drept penal, instituţia infracţiunii este cea
mai importantă, ea constituind „piatra de temelie" a oricărui sistem de drept
penal.
Potrivit concepţiei formal – juridice, infracţiunea este înţeleasă ca o
abstracţiune şi entitate juridică, fizionomia ei fiind configurată în strânsă
dependenţă de cadrul normativ penal în vigoare.
Ca atare, infracţiunea nefiind altceva decât fapta prevăzută şi pedepsită de
legea penală, ştiinţa dreptului penal are menirea de a aborda fenomenul
criminal numai din unghiul şi limitele incriminării şi sancţionării sale,
subordonându-şi preocupările unui legalism sever, singurul de natură a asigura
o protecţie juridică eficientă individului contra unor posibile abuzuri ale
autorităţilor executive sau judecătoreşti.
Concepţia realistă se caracterizează printr-o viziune de tip realist, înţelegând
fenomenul criminal ca o realitate umană îndreptată contra unei realităţi sociale.
În această concepţie, accentul principal cade pe ideea că infracţiunea tulbură
sau riscă să tulbure ordinea socială, indiferent dacă actul criminal atentează la
valorile publice propriu-zise sau la valorile care constituie, în ansamblu sau în
parte, valorile umane integrate în ordinea socială.
Drept penal general I 115
Angelica Chirilă Teoria infracţiunii

În consecinţă, dacă din punct de vedere juridic, fenomenul criminal reclamă

represiunea şi reparaţia, din punct de vedere social, acelaşi fenomen reclamă
măsuri de natură a împiedica repetarea infracţiunii fie prin eliminarea
infractorului, fie printr-un tratament adecvat de resocializare şi reeducare a
acestuia sau a celor care exprimă o stare de pericol social.
Concepţia realista este interesată în primul rând, de apărarea socială nu
împotriva actelor, ci împotriva acelor care prin actele sau potenţialul lor de
pericol social se comportă ori se pot comporta ca inamici ai societăţii. În
această finalitate, nu mai convine judecarea actului antisocial în abstracţiunea
sa juridică şi rezultatul său concret, ci în considerarea realităţii umane a celui
ce l-a comis sau care este predispus să-l comită.
Dacă însă, în cadrul concepţiei formal juridice, considerarea autorului nu
interesează decât la soluţionarea problemei responsabilităţii penale - fiind
socotiţi responsabili toţi infractorii care au acţionat cu discernământ - în cadrul
concepţiei realiste, personalitatea infractorului domină toate analizele, este
centrul fenomenului criminal, infractorul fiind înfăţişat nu numai în
manifestările sale exterioare şi a tulburării sociale pe care o creează, dar, de
asemenea, şi mai ales în chiar cauzele realizării sale, în etiologia exprimării
criminale.
Din acest punct de vedere, concepţia realistă impune mai întâi investigarea
individului criminal ca fiinţă concretă, sub aspectul unor posibile tare
congenitale, infirmităţi, dificultăţi psihice de integrare a temperamentului, a
stării sale mentale, a bolilor şi tulburărilor organice, precum şi a motivelor
reale care l-ar fi putut împinge să comită actul criminal etc.
Definiţia noţiunii de infracţiune
Potrivit art. 15 alin. 1 NCP: ,, Infracţiunea este fapta prevăzută de legea
penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a
săvârşit-o”.
Definiția infracțiunii a fost modificată în noul Cod penal. Astfel, trăsăturile
esențiale ale infracțiunii sunt: tipicitatea (prevederea în legea penală),
antijuridicitatea [fapta să fie nejustificată (ilicită)] și imputabilitatea (fapta
să fie imputabilă). (Udroiu, 2014)
Legiuitorul român din 1969 definea infracţiunea prin dispoziţia înscrisă în art.
17 alin.1, în sensul că ”este fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu
vinovăţie şi prevăzută de legea penală”.
Noua definiție a infracțiunii abandonează ideea că infracțiunea ar fi fapta care
prezintă pericol social, dat fiind că incriminarea faptei de către legiuitor este
consecința aprecierii existenței periculozității sociale a acesteia. În doctrină au
existat opinii în sensul de a se renunța la pericolul social ca trăsătură esențială a
infracțiunii, însă alte opinii sunt consecvente ideii de analiză distinctă a
pericolului social concret al faptei față de pericolul social abstract. Faptul că
Drept penal general I 116
Angelica Chirilă Teoria infracţiunii

pericolul social al faptei nu mai apare menționat în conținutul definiției legale a

infracțiunii nu înseamnă că el nu este o caracteristică intrinsecă a acesteia,
altfel nu s-ar explica limitele diferite ale pedepselor prevăzute de lege pentru
diferite infracțiuni. (V. Pașca, apud Voicu, 2014)
Cadrul reglementărilor
Infracţiunea, instituţie fundamentală a dreptului penal, concentrează în jurul
său toate reglementările din legea penală. De aici, necesitatea resimţită de
legiuitor de a defini de la început trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, pentru a
asigura o orientare generală şi principală, absolut necesară pentru înţelegerea şi
aplicarea corectă a dispoziţiilor din partea generală şi specială a noului Cod
penal.
Principalele probleme ale infracţiunii sunt reglementate prin noul Cod penal, în
partea generală. Codul penal actual a alocat ,,Infracţiunii” întreg Titlul II al
Părţii generale (art.15-52), sistematizat pe mai multe capitole:
Capitolul I - Dispoziţii generale (art. 15 - 17)
Capitolul II - Cauzele justificative (art. 18 - 22)
Capitolul III - Cauzele de neimputabilitate (art. 23 - 31)
Capitolul IV - Tentativa (art. 32 - 34)
Capitolul V - Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni (art. 35 - 45)
Capitolul VI - Autorul şi participanţii (art. 46 - 52)
Aceste reglementări au o importanţă deosebită. Ele stabilesc trăsăturile
generale şi comune ale faptelor prevăzute de legea penală, condiţiile în care
acestea sunt periculoase şi atrag răspunderea penală a făptuitorilor, oricare ar fi
infracţiunea concretă săvârşită.

Sarcina de lucru 1

Precizează sensurile conceptului de infracţiune.

Sarcina de lucru va fi verificată de către tutore în cadrul activităților

tutoriale.

Drept penal general I 117

Angelica Chirilă Teoria infracţiunii

3.2. Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii

Conform prevederilor din art. 15 alin. 1 NCP, o faptă devine infracţiune
numai dacă întruneşte anumite trăsături, numai dacă are anumite caracteristici
şi anume: tipicitatea (prevederea în legea penală), antijuridicitatea [fapta să
fie nejustificată (ilicită)] și imputabilitatea (fapta să fie imputabilă). Aceste
trăsături sunt comune tuturor infracţiunilor.
Adoptarea unei asemenea reglementări a noţiunii generale de infracţiune este
importantă, din trei motive:
• cu ajutorul acestei noţiuni generale se poate uşor cunoaşte şi caracteriza
câmpul faptelor considerate infracţiuni şi în acelaşi timp, se poate delimita şi
separa uşor câmpul infracţiunilor de câmpul faptelor considerate contravenţii
sau delicte civile;
• toate celelalte dispoziţii privind infracţiunile, în parte, sunt subordonate
acestei dispoziţii privind noţiunea generală de infracţiune, întrucât toate
infracţiunile speciale trebuie să corespundă criteriilor şi trăsăturilor privind
noţiunea generală de infracţiune;
• această definiţie a infracţiunii este o reglementare juridică, în sensul că ea
are un caracter normativ şi cuprinde o regulă de drept care este obligatorie atât
pentru judecător, cât şi pentru destinatarul legii.
Existenţa unei fapte
Din definiţia noţiunii de infracţiune rezultă că infracţiunea este în primul rând o
faptă a omului, un act de conduită exterioară a acestuia, având o existenţă
materială, obiectivă. Cerinţa existenţei unei fapte periculoase are o semnificaţie
politico-penală specifică. Numai actele de conduită exterioară ale persoanei pot
constitui infracţiuni, nu şi procesele psihice care au loc în forul interior al
acesteia. Simplul gând - nuda cogitatio - nu poate constitui infracţiune, nefiind
faptă. Cât timp nu s-a trecut la pregătirea sau executarea acţiunii nu poate fi
vorba de infracţiune.
Fapta presupune o manifestare a făptuitorului în sfera relaţiilor sociale, o
intervenţie a acestuia împotriva valorilor sociale ocrotite de lege, de natură a
leza integritatea sau de a le pune în pericol.
Dreptul, în general, ca şi dreptul penal, în special, este menit să reglementeze
relaţii sociale, respectiv fapte între oameni. Reglementând relaţiile între
oameni, dreptul prescrie drepturi şi obligaţii care nu pot reveni decât
oamenilor. În caz de nerespectare a acestor drepturi şi obligaţii, legea prevede
aplicarea de sancţiuni, care, de asemenea, nu pot reveni decât oamenilor.
Fiind o faptă a omului, din sfera infracţiunii sunt excluse fenomenele naturii şi
reacţiile animalelor, afară de cazul când omul se serveşte, în săvârşirea faptelor
Drept penal general I 118
Angelica Chirilă Teoria infracţiunii

sale, de forţe ale naturii sau de animale.

Fapta poate consta într-o acţiune sau într-o inacţiune şi reprezintă
exteriorizarea unor procese psihice caracteristice activităţii conştiente a omului
ce poate produce anumite urmări reale. Acţiunea reprezintă o formă de
manifestare a faptei, o conduită pozitivă din partea făptuitorului prin care
acesta îşi mobilizează întreaga energie pentru a face ceva, pentru a produce o
modificare în realitatea care îl înconjoară. Inacţiunea constă într-o comportare
negativă, în neîndeplinirea unei obligaţii impuse de lege.
Acţiunea/inacţiunea devine cauza unor schimbări în lumea exterioară ca:
distrugerea unui bun, moartea unui om, tulburarea bunului mers al unei
instituţii etc.
Infracţiunea fiind o faptă (acţiune/inacţiune şi urmarea ei), înseamnă că fapta
are o existenţă obiectivă, reală, care este perceptibilă şi constatabilă. Dacă
infracţiunea este o faptă reală şi obiectivă, aceasta înseamnă că acolo unde nu
este o faptă, acolo unde nu este acţiune/inacţiune şi o urmare, nu este nici
infracţiune.
Infracţiunea fiind o faptă a omului, fiinţă conştientă şi cu voinţă, rezultă că
infracţiunea este o faptă efectuată cu o anumită atitudine psihică, anume cu
conştiinţă şi voinţă. Infracţiunea, sub acest aspect, este pregătită şi dictată de
conştiinţa omului (intenţie) şi este declanşată de voinţa omului.
Poate fi considerată infracţiune numai acea faptă a omului care este precedată
şi însoţită de o anumită conştiinţă şi voinţă, mai exact, de intenţie sau culpă.
Simpla manifestare exterioară, simpla mişcare mecanică a omului, mişcare care
nu are corespondent în voinţa şi conştiinţa acestuia, nu este propriu-zis o faptă
a omului, nu îi aparţine şi, în acest sens, nu poate fi considerată infracţiune.
În momentul în care planurile ilicite ale unei persoane s-au concretizat în
acţiuni sau inacţiuni susceptibile să producă urmări socialmente periculoase, se
poate vorbi de existenţa unei fapte periculoase în sensul legii penale.
Legea penală reglementează momentul când manifestările exterioare încep să
constituie pericol social. În legislaţia noastră penală, regula este că numai
actele de executare a infracţiunii sunt pedepsibile. În mod excepţional, se
consideră acte de executare şi unele acte de pregătire a infracţiunii (spre
exemplu, producerea sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor, precum şi
luarea de măsuri în vederea comiterii unor infracţiuni contra securităţii
naţionale - art. 412 alin. 2 NCP), însă numai la un număr foarte redus de fapte.
Tipicitatea (prevederea în legea penală)
Tipicitatea, prevăzută de art. 15 alin. 1 NCP drept prima trăsătură esențială a
infracțiunii, rezultă din principiul legalității incriminării și presupune
corespondența dintre fapta concretă săvârșită, direct sau indirect, de o persoană
și elementele de natură obiectivă și subiectivă stabilite de legiuitor în modelul
Drept penal general I 119
Angelica Chirilă Teoria infracţiunii

abstract (tip) prevăzut de norma de incriminare. (Udroiu, 2014)

Prin urmare, tipicitatea sau prevederea faptei în legea penală presupune
cerința ca fapta săvârșită să corespundă întocmai descrierii pe care legiuitorul o
face în norma de incriminare. Unii autori (Fl. Streteanu, M.A.Hotca) afirmă că
această corespondență se realizează atât în planul elementelor de factură
obiectivă (acțiune, urmare, calitatea subiectului activ sau pasiv etc.), cât și al
elementelor de natură subiectivă (forma de vinovăție), alți autori apreciază,
fiind enumerată ca o trăsătură esențială, deosebită de vinovăție, că tipicitatea
nu poate să se refere decât la concordanța elementelor obiective ale faptei cu
cele ale conținutului incriminării (G. Antoniu). (Voicu, 2014)
Antijuridicitatea [fapta să fie nejustificată (ilicită)]
Caracterul nejustificat sau antijuridic al faptei exprimă o contradicție între
acțiunea realizată de autor și exigențele ordinii juridice. (Fl. Streteanu) Astfel,
s-a arătat că este posibil ca o faptă, deși este prevăzută de legea penală, să fie
licită, întrucât săvârșirea infracțiunii este permisă de lege. În acest sens, a fost
oferit exemplul uciderii unei persoane în legitimă apărare. Corelativ acestei
modificări, legiuitorul a prevăzut în Titlul II, Capitolul al II-lea, cauzele
justificative. (Udroiu, 2014)
Caracterul nejustificat (antijuridicitatea) presupune că fapta prevăzută de
legea penală nu este permisă de ordinea juridică. Există posibilitatea ca o faptă
prevăzută de legea penală, în anumite împrejurări, să fie permisă.
Corespunzător deci acestei trăsături, art. 18-22 NCP reglementează patru
cauze justificative: legitima apărare, starea de necesitate, exercitarea unui drept
sau îndeplinirea unei obligații, consimțământul persoanei vătămate. (Voicu,
2014)
Imputabilitatea (fapta să fie imputabilă)
Pentru a se reține caracterul imputabil al faptei este necesar ca făptuitorul să fi
avut reprezentarea consecințelor acțiunilor sau inacțiunilor sale, să fi avut
posibilitatea de a acționa în conformitate cu cerințele legale și să fi avut
reprezentarea caracterului penal al faptei. Drept consecință a acestei modificări,
legiuitorul a prevăzut cauzele de neimputabilitate în cadrul Titlului II,
Capitolul al III-lea noul Cod penal – partea generală. (Udroiu, 2014)
Imputabilitatea presupune vinovăția, de aceea, în forma proiectului noului cod,
nu era dublată de prevederea ca trăsătură a infracțiunii și a vinovăției. În
Expunerea de motive a noului Cod penal, se arăta că prevederea imputabilității
în conținutul definiției infracțiunii ca o caracteristică a acesteia reprezintă o
dorință a deplasării ,,abordării vinovăției ca trăsătură generală a infracțiunii,
dinspre teoria psihologică înspre teoria normativă”. Corespunzător acestei
trăsături, art. 24-31 NCP prevăd 8 cauze de neimputabilitate: constrângerea
fizică, constrângerea morală, excesul neimputabil, minoritatea făptuitorului,
iresponsabilitatea, intoxicația, eroarea și, respectiv, cazul fortuit.(Voicu, 2014)
Drept penal general I 120
Angelica Chirilă Teoria infracţiunii

Sarcina de lucru 2
Prezintă, argumentat, conținutul trăsăturilor esențiale ale
infracțiunii.

Sarcina de lucru va fi verificată de către tutore în cadrul activităților tutoriale.

3.3. Vinovăţia penală

Noţiune. Factori caracterizanţi
Potrivit art. 16 NCP: ,, (1) Fapta constituie infracţiune numai dacă a fost
săvârşită cu forma de vinovăţie cerută de legea penală.
(2) Vinovăţie există când fapta este comisă cu intenţie, din culpă sau cu
intenţie depăşită.
(3) Fapta este săvârşită cu intenţie când făptuitorul:
a) prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea
acelei fapte;
b) prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea
producerii lui.
(4) Fapta este săvârşită din culpă, când făptuitorul:
a) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu
se va produce;
b) nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să îl prevadă.
(5) Există intenţie depăşită când fapta constând într-o acţiune sau inacţiune
intenţionată produce un rezultat mai grav, care se datorează culpei
făptuitorului.
(6) Fapta constând într-o acţiune sau inacţiune constituie infracţiune când
este săvârşită cu intenţie. Fapta comisă din culpă constituie infracţiune numai
când legea o prevede în mod expres”.
Pentru existenţa infracţiunii nu este suficientă săvârşirea unei fapte prevăzute
de legea penală, chiar dacă această faptă este imputabilă persoanei care a
Drept penal general I 121
Angelica Chirilă Teoria infracţiunii

săvârşit-o, ci este necesar ca fapta să fie săvârşită cu vinovăţie. Aceasta pre-

supune ca fapta să fie rezultatul unei anumite atitudini psihice a subiectului în
ceea ce priveşte voinţa de a săvârşi acea faptă şi a urmărilor acesteia.
Vinovăţia priveşte aspectul subiectiv al infracţiunii şi cuprinde atitudinea
psihică a făptuitorului faţă de fapta săvârşită şi de urmările acesteia. Într-
adevăr, infracţiunea, ca orice act de conduită a omului, are nu numai o latură
materială - fizică, dar şi o latură internă-psihică, alcătuită din totalitatea
fenomenelor şi proceselor psihice care preced şi însoţesc realizarea actului de
conduită.
Vinovăţia prezintă forme şi modalităţi variate, astfel încât elementul moral al
infracţiunii relevă o înfăţişare şi o problematică complexă.
Pentru latura subiectivă a actului de conduită a omului este caracterizantă şi,
totodată, determinantă acţiunea a doi factori inerenţi vieţii psihice a persoanei:
conştiinţa - factorul intelectiv şi voinţa - factorul volitiv. Prezenţa acestor doi
factori şi specificul acţiunilor ce generează realizarea actului de conduită so-
cialmente periculos sunt determinante pentru existenţa vinovăţiei.
Conştiinţa sau factorul intelectiv
Este facultatea psihică prin care persoana devine conştientă de faptele sale, de
rezultatul acestora, de modul în care acestea ar putea fi săvârşite, de mijloacele
necesare, de acţiunea sau inacţiunea pe care ar urma să o îndeplinească în acest
scop. În conştiinţă apare deci ideea săvârşirii faptei, se cântăresc argumentele
în favoarea şi împotriva acţiunii şi se iau, în cele din urmă, decizii de săvârşire
sau de abţinere de la săvârşirea faptei antisociale.
După terminarea procesului decizional, se trece la manifestarea de voinţă, care
constă în concentrarea energiei în vederea realizării actului de conduită.
Factorul intelectiv şi factorul volitiv se interferează şi se presupun unul pe
celălalt.
Manifestarea de voinţă presupune reprezentarea faptei, a urmărilor şi a
procesului cauzal de determinare a acestor urmări.
Desfăşurarea procesului volitiv poate influenţa, la rândul său, asupra
reprezentării faptei şi a consecinţelor acesteia, putând determina chiar o
revenire asupra deciziei. Se poate afirma însă că factorul intelectiv are rol
hotărâtor în reglarea activităţii omului, inclusiv a activităţii infracţionale.
Prezenţa factorului intelectiv înseamnă existenţa vinovăţiei, adică a imputaţiei
psihice, pe când factorul volitiv dovedeşte numai că fapta aparţine făptuitorului
(imputaţia de fapt); factorul intelectiv dezvăluie atitudinea conştiinţei
făptuitorului faţă de fapta şi urmările ei, arată dacă subiectul este vinovat sau
nu.

Drept penal general I 122

Angelica Chirilă Teoria infracţiunii

Voinţa sau factorul volitiv

Voinţa este facultatea psihică prin care sunt mobilizate şi orientate conştient
energiile fizice ale omului în vederea înfăptuirii actului de conduita exterioară.
Voinţa de a săvârşi fapta este determinată numai după reprezentarea în
conştiinţa făptuitorului a urmărilor faptei.
Voinţa de a săvârşi actul de conduită face ca acesta să fie atribuit, să aparţină,
să fie imputabil persoanei care l-a săvârşit. Dacă fapta nu este voită de
persoana care a săvârşit-o, în sensul că aceasta a acţionat nu în mod liber ci sub
imperiul unei forţe străine, sub presiunea unei constrângeri, nu poate exista
vinovăţie.
Pentru existenţa vinovăţiei nu este suficient să existe voinţa de a săvârşi fapta,
ci mai este necesar ca această voinţă să fie liber determinată. Acest lucru
presupune capacitatea psihofizică a persoanei de a se autodetermina şi de a fi
stăpână pe actele sale şi totodată lipsa oricărei constrângeri din afară.
Voinţa de săvârşire a actului de conduită este o condiţie esenţială pentru
existenţa vinovăţiei ca trăsătură a infracţiunii. Ea există nu numai atunci când
fapta are forma acţiunii, ci şi în cazul inacţiunii. Voinţa de a adopta o conduită
omisivă constă în voinţa de a efectua actul de conduită contrar legii, fie
ignorând obligaţia legală, fie nefăcând tot ce trebuia pentru cunoaşterea
caracterului ilicit al actului săvârşit şi deci pentru respectarea legii.
Majoritatea oamenilor dispun de capacitatea psihică de a se autodetermina şi
de a fi stăpâni pe faptele lor. De aceea, voinţa de a săvârşi actul socialmente
periculos este prezumată până la proba contrară.
Definiţia vinovăţiei
Pornind de la existenţa şi acţiunea celor doi factori subiectivi, vinovăţia este
definită ca atitudinea psihică a persoanei care, săvârşind cu voinţă
neconstrânsă, o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată și imputabilă
persoanei care a săvârșit-o, a avut, în momentul executării, reprezentarea
faptei şi a urmărilor socialmente periculoase ale acesteia sau, deşi nu a avut
reprezentarea faptei şi a urmărilor, a avut posibilitatea reală, subiectivă a
acestei reprezentări.
Caracteristic vinovăţiei este preponderenţa factorului intelectiv asupra
factorului volitiv, conştiinţa răsfrângându-se, prin intermediul voinţei, asupra
faptei şi asupra urmărilor acesteia. Reprezentarea efectivă sau cel puţin
existenţa posibilităţii acestei reprezentări a urmărilor faptei este elementul
determinant pentru existenţa vinovăţiei şi a formelor acesteia.
Vinovăţia nu se reduce însă la o simplă reprezentare sau posibilitate a
reprezentării faptei şi urmărilor. Ea reflectă atitudinea subiectului faţă de
valorile sociale pe care le încalcă, conştiinţa clară sau mai puţin clară a
necesităţii respectării acestor valori, ţinuta morală a subiectului infracţiunii. De
Drept penal general I 123
Angelica Chirilă Teoria infracţiunii

aceea cunoaşterea voinţei este necesară nu numai pentru stabilirea existenţei

infracţiunii, dar şi pentru cunoaşterea personalităţii infractorului şi a necesităţii
reeducării lui.
În noul Cod penal (art. 16), conceptul de vinovăție a fost definit mai
cuprinzător, introducându-se în dispoziția de la alin. 1, cu caracter de noutate
față de Codul penal anterior, precizarea că fapta constituie infracțiune numai
dacă a fost săvârșită cu forma de vinovăție, cerută de legea penală. Această
mențiune are ca scop sublinierea importanței elementului subiectiv în structura
infracțiunii și, totodată, reliefarea faptului că formele vinovăției țin de structura
internă a infracțiunii, iar nu de imputabilitate (M.A.Hotcă, apud Voicu, 2014)
Formele vinovăţiei
Ca trăsătură esenţială a infracţiunii, vinovăţia se prezintă sub două forme
tipice: intenţia şi culpa. La aceste două forme se mai adaugă şi o formă mixtă,
denumită praeterintenţie sau intenţie depăşită. Din definiţia vinovăţiei rezultă
că aceasta este susceptibilă de forme şi modalităţi diferite. Aceste conformaţii
specifice ale vinovăţiei sunt determinate de variaţiile factorului intelectiv, în
raport cu caracterul şi conţinutul reprezentărilor subiectului, cu întinderea şi
intensitatea prevederii de către acesta a urmărilor socialmente periculoase ale
faptei sale.
Spre deosebire de factorul volitiv, care nu este susceptibil de variaţii deoarece
voinţa există sau nu există, factorul intelectiv întotdeauna variaţii, deoarece
prevederea sau reprezentarea poate cunoaşte grade şi intensităţi diferite. Este
posibil ca în momentul săvârşirii faptei subiectul să îşi reprezinte clar rezultatul
acesteia, să şi-l reprezinte greşit sau să nu şi-l reprezinte deloc, deşi avea
posibilitatea şi îndatorirea să şi-l reprezinte, în condiţiile în care a acţionat.
În raport cu aceste variaţii, vinovăţia îmbracă forma intenţiei, atunci când
persoana a avut reprezentarea corectă a rezultatului faptei sale, forma culpei,
atunci când şi-a reprezentat greşit sau nu şi-a reprezentat deloc acest rezultat și
forma mixtă a praeterintenției, atunci când fapta intenționată produce un
rezultat mai grav, pe care făptuitorul şi l-a reprezentat greşit sau nu şi l-a
reprezentat deloc și care îi este imputabil pe baza culpei.
Această concepţie este însuşită de legiuitor care prevede în dispoziţia art. 16
alin. 2 NCP că vinovăţie există când fapta este comisă cu intenţie, din culpă
sau cu intenţie depăşită.. La rândul lor, cele două forme ale vinovăţiei sunt
susceptibile, fiecare în parte, de modalităţile diferite în raport cu atitudinea
făptuitorului faţă de producerea rezultatului socialmente periculos. Aceste
modalităţi depind întotdeauna de situaţia de fapt şi de aceea ele nu
condiţionează existenţa vinovăţiei.
Vinovăţia nu se poate prezenta, în săvârşirea unei infracţiuni, decât în una din
aceste forme. De aceea, printre condiţiile de existenţă a fiecărei infracţiuni se
include în mod obligatoriu vinovăţia sub una din formele ei, intenţia, culpa,
Drept penal general I 124
Angelica Chirilă Teoria infracţiunii

intenţia depăşită. Sunt infracţiuni ce se săvârşesc cu intenţie depăşită sau

praeterintenție, care reprezintă o îmbinare, într-un mod specific, a celorlalte
două forme de vinovăţie.
Intenţia
Intenţia este o formă de vinovăţie şi este definită în art. 16 alin. 3 NCP,
potrivit căruia: ,,Fapta este săvârşită cu intenţie când făptuitorul:
a) prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei
fapte;
b) prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea
producerii lui”.
Proba reprezentării rezultatului se face analizându-se modul şi împrejurările în
care a acţionat făptuitorul, ţinându-se seama de experienţa sa de viaţă. Dacă
făptuitorul nu a avut reprezentarea rezultatului faptei sale datorită unei erori de
fapt sau unei întâmplări imprevizibile (caz fortuit), nu există intenţie, ci
eventual culpă.
Se consideră că în cadrul voinţei criminale trebuie analizate, în primul rând
motivele care au determinat luarea hotărârii infracţionale, cercetându-se dacă
sub aspectul acestora se relevă sau nu poziţia antisocială a făptuitorului,
întrucât un fapt nu poate deveni pedepsibil decât dacă a fost voit într-un scop
contrar ordinii publice.
Potrivit dispoziţiei înscrisă în art. 16 alin. 3 NCP, legislaţia noastră consacră
două modalităţi normative ale intenţiei, prevăzând că fapta este săvârşită cu
intenţie nu numai atunci când infractorul prevede rezultatul faptei, urmărind
producerea lui, dar şi atunci când, prevăzând rezultatul faptei, nu-l urmăreşte,
dar acceptă posibilitatea producerii sale.
Astfel, de exemplu, Codul penal elveţian defineşte intenţia în art. 18 pct. 2,
care prevede: ”Comite cu intenţie o crimă sau un delict acela care a acţionat cu
conştiinţă şi voinţă”.
Într-o asemenea reglementare poate fi inclusă şi modalitatea intenţiei indirecte,
în care regăsim atât conştiinţa, cât şi voinţa actului infracţional, chiar dacă
făptuitorul nu urmăreşte, ci numai acceptă producerea rezultatului.
Intenţia prezintă două modalităţi, în funcţie de atitudinea făptuitorului faţă de
producerea rezultatului socialmente periculos : intenţia directă (dol direct) şi
intenţia indirectă (dol eventual).
Intenţia directă (dol direct) se caracterizează prin aceea că infractorul prevede
rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte
(art. 16 alin. 3 lit. a NCP).
Există această modalitate a intenţiei atunci când făptuitorul îşi reprezintă
acţiunea sau inacţiunea sa, modul de înfăptuire, rezultatul socialmente
Drept penal general I 125
Angelica Chirilă Teoria infracţiunii

periculos la care conduce fapta şi în aceste condiţii el urmăreşte producerea

acelui rezultat. Constatarea că făptuitorul a voit fapta şi că a prevăzut rezultatul
periculos al acesteia reprezintă dovada că el a urmărit producerea acelui
rezultat. Intenţia directă prezintă astfel două componente: prevederea
rezultatului şi urmărirea producerii sale.
Desigur, prevederea rezultatului nu este posibilă fără o reprezentare anterioară
trecerii la acţiune, a întregii conduite antisociale şi a prevederii consecinţelor
sale. Ea presupune, de asemenea, o implicare conştientă în procesul deliberării
şi alegerii opţiunii criminale în baza unei motivaţii anterioare, pentru luarea
unei decizii şi în trecerea conştientă la săvârşirea unei fapte penale, infractorul
reprezentându-şi întreaga desfăşurare a acţiunii sau inacţiunii sale şi a
urmărilor acesteia, atât sub raport fizic, material, cât şi sub raport social, penal.
Reprezentarea şi prevederea dau, prin urmare, fenomenului de intenţie
semnificaţia esenţială de înţelegere şi asumare morală a faptei penale.
Urmărirea rezultatului pune în evidenţă în mod separat, atitudinea subiectivă de
angajare activă şi persistentă a infractorului în vederea consecinţelor faptei
sale, a urmărilor nocive care decurg din acestea.
Făptuitorul acţionează cu intenţie nu numai atunci când producerea rezultatului
constituie însuşi scopul acţiunii sau inacţiunii sale, ci şi atunci când producerea
acestuia este privită de el ca un mijloc necesar ori ca un însoţitor inevitabil al
rezultatului urmărit.
De aceea, când rezultatul faptei este prevăzut ca inevitabil, iar făptuitorul
acţionează pentru producerea sa, există intenţie directă, chiar dacă nu toate
urmările au fost dorite de el.
Există infracţiuni care, din punctul de vedere al vinovăţiei, nu pot apărea decât
sub forma intenţiei directe. Spre exemplu, infracţiunea de delapidare se comite
numai cu intenţie directă, deoarece legea (art.2151 Cod penal) arată că
însuşirea, folosirea sau traficarea se fac în interesul funcţionarului gestionar sau
administrator ori pentru altul. Aceeaşi situaţie de întâlneşte şi la infracţiunile de
furt, tâlhărie, denunţare calomnioasă etc.
Intenţia indirectă (dol eventual) se caracterizează prin aceea că făptuitorul
prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea
producerii lui(art. 16 alin. 3 lit. b NCP).
Ca formă a vinovăţiei, intenţia indirectă se întâlneşte la săvârşirea unei fapte ce
poate produce cel puţin două rezultate. Faţă de un rezultat, poziţia psihică a
infractorului este de urmărire a lui prin realizarea faptei (intenţia directă), acest
rezultat poate să fie deopotrivă licit ori ilicit. Faţă de al doilea rezultat, poziţia
psihică a infractorului este de acceptare a posibilităţii producerii lui (intenţie
indirectă).
Datorită faptului că al doilea rezultat se poate produce, intenţia indirectă se mai

Drept penal general I 126

Angelica Chirilă Teoria infracţiunii

numeşte şi eventuală. Faţă de acest rezultat eventual, infractorul are o atitudine

indiferentă - de acceptare a producerii lui; dacă însă rezultatul prevăzut de
infractor apare ca inevitabil, intenţia cu care se săvârşeşte o astfel de faptă este
directă, chiar dacă nu toate rezultatele sunt urmărite prin săvârşirea faptei.
Prevederea tuturor împrejurărilor de fapt, care fac parte din conţinutul
infracţiunii respective, se referă şi la dezvoltarea legăturii cauzale dintre fapta
comisă şi rezultatul periculos produs. Pentru existenţa intenţiei este suficient ca
prevederea legăturii cauzale să existe numai în trăsături generale, de principiu.
Exemplu: Pentru a considera că o faptă de omor a fost săvârşită cu intenţie,
prevăzându-se şi legătura de cauzalitate, nu este nevoie ca infractorul să
prevadă că atunci când a tras un foc de armă în victimă glontele va atinge un
organ vital - carotida şi din această cauză va surveni moartea victimei, cum de
altfel s-a şi întâmplat, ci este suficientă numai prevederea generală că focul de
armă tras în victimă va provoca moartea acesteia.
Prin existenţa unei astfel de atitudini psihice, intenţia se deosebeşte de simpla
dorinţă sau speranţă în ceea ce priveşte survenirea unui rezultat oarecare.
Între intenţia directă şi intenţia indirectă există şi unele deosebiri. Astfel, pentru
ca să existe intenţie directă este nevoie ca făptuitorul să fi urmărit survenirea
urmărilor faptei sale, pe care le-a prevăzut. Rezultatul urmărit reprezintă fie
unicul scop urmărit de inculpat, fie un mijloc indispensabil pentru atingerea
altui scop. Spre deosebire de intenţia directă, la intenţia indirectă este nevoie ca
infractorul să nu urmărească survenirea rezultatului faptei sale, însă să accepte,
în mod conştient, posibilitatea survenirii lui. Lipsa dorinţei în ceea ce priveşte
survenirea urmărilor unor fapte comise se poate manifesta fie prin indiferenţă
faţă de acele urmări, fie chiar prin lipsa dorinţei ca ele să apară, acestea
producându-se în realitate datorită acţiunii sau inacţiunii făptuitorului.
În doctrina de drept penal şi în practica judiciară s-au identificat şi alte
modalităţi ale intenţiei.
Culpa
Potrivit art. 16 alin. 4 NCP, o faptă este săvârşită din culpă atunci când
făptuitorul:
a) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu
se va produce;
b) nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să îl prevadă.
Culpa, la rândul ei, are două modalităţi, culpa cu prevedere sau uşurinţa şi
culpa simplă sau neglijenţa.
Culpa cu prevedere sau uşurinţa, constă în atitudinea psihică a făptuitorului
care prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el
nu se va produce (art. 16 alin. 4 lit. a NCP).

Drept penal general I 127

Angelica Chirilă Teoria infracţiunii

Culpa cu prevedere se caracterizează prin două elemente: existenţa din partea

persoanei a prevederii urmărilor activităţii sale infracţionale şi existenţa
speranţei, lipsită de temei, de a nu se produce ori de a le preveni prin acţiuni
proprii sau cu sprijinul altor persoane.
Fapte săvârşite din culpă cu prevedere se întâlnesc foarte des în practica
judiciară, în domeniul circulaţiei pe drumurile publice. Un exemplu l-ar
constitui fapta conducătorului auto care nu reduce viteza la trecerea pe lângă
grupuri de persoane, prevăzând posibilitatea unui accident, rezultat pe care nu
îl acceptă şi consideră, în mod neîntemeiat, că acesta nu se poate produce, însă
rezultatul se produce totuşi. În această situaţie, conducătorul auto a săvârşit
fapta din culpă cu prevedere.
Prevederea de către infractor a urmărilor periculoase ale faptei sale face ca
uşurinţa să semene cu intenţia –directă sau indirectă. În cazul culpei cu
prevedere (uşurinţa) însă, nu există dorinţa de a se produce aceste urmări şi nici
acceptarea eventualităţii survenirii lor, elemente ce caracterizează intenţia.
În cazul uşurinţei, prevederea urmărilor acţiunilor sau inacţiunilor făptuitorului
poate constitui doar o prevedere a posibilităţii survenirii lor, deoarece numai în
acest caz poate exista şi speranţa, lipsită totuşi de temei, a prevenirii acestor
urmări. În cazul prevederii inevitabilităţii survenirii urmărilor, nu mai poate fi
vorba de speranţa că nu se vor produce, de speranţa de a le preveni ori evita,
situaţie în care s-a apreciat că persoana respectivă acţionează cu intenţie
directă.
Ceea ce deosebeşte culpa cu prevedere de intenţia indirectă este lipsa la cea
dintâi a admiterii conştiente a survenirii urmărilor periculoase prevăzute.
Când infractorul speră în mod conştient că poate preveni apariţia urmărilor
faptei sale, urmări pe care le-a prevăzut, nu poate fi vorba de admiterea
conştientă a survenirii acestor urmări. Speranţa de a preveni urmările prevăzute
de făptuitor implică existenţa unor împrejurări care, după părerea netemeinică a
persoanei, trebuie să înlăture posibilitatea apariţiei lor în realitate.
Întrucât deosebirea dintre intenţia indirectă şi culpa cu prevedere se prezintă
numai sub raportul poziţiei psihice subiective, de acceptare ori de respingere a
rezultatului, vor trebui analizate aspectele obiective care pot conduce la
stabilirea formei de vinovăţie.
În doctrina penală s-a arătat că în cazul intenţiei indirecte, infractorul are o
atitudine indiferentă de acceptare faţă de rezultatul pe care îl prevede, întrucât
acesta nu face nimic pentru preîntâmpinarea rezultatului, rămânând pasiv; iar
în cazul culpei cu prevedere rezultatul prevăzut nu este acceptat, neacceptarea
rezultând din atitudinea făptuitorului care speră să-l preîntâmpine, bazându-se
pe elemente obiective ce ţin de împrejurările în care are loc activitatea,
proprietăţile instrumentului cu care se acţionează, precum şi pe elemente
subiective.
Drept penal general I 128
Angelica Chirilă Teoria infracţiunii

Toate acestea însă se dovedesc a fi insuficiente, apreciate greşit, deoarece

rezultatul periculos se produce. Fapta este comisă din culpă cu previziune
deoarece făptuitorul a apreciat greşit, superficial, posibilităţile de
preîntâmpinare a rezultatului negativ.
În cazul când speranţa în neproducerea rezultatului vătămător sau periculos s-
ar întemeia pe o întâmplare, pe un eveniment care ar putea să se producă, dar
care în realitate nu are loc, nu ne mai găsim în faţa culpei cu prevedere, ci în
faţa intenţiei indirecte, fiind vorba de o acceptare de către făptuitor a riscului
producerii rezultatului.
Culpa simplă sau neglijenţa constă în poziţia psihică a persoanei care nu
prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să îl prevadă (art. 16 alin.
4 lit. b NCP).
În cazul săvârşirii unei infracţiuni din neglijenţă infractorul nesocoteşte în mod
conştient regulile de conduită, măsurile de precauţie ce trebuie luate în diferite
situaţii, fără a prevedea urmările periculoase ale faptelor sale. De aceea, în
cazul neglijenţei, nu se pune problema atitudinii persoanei faţă de urmările
faptelor sale - voinţa de a se produce ori acceptarea conştientă a posibilităţii
apariţiei lor - urmări pe care nu le-a prevăzut, deşi trebuia şi putea să le
prevadă.
Cel care a săvârşit o infracţiune de neglijenţă în acest context, nesocoteşte
regulile de conduită obligatorii în cazul respectiv, astfel încât nu consideră
necesar să reflecteze asupra acestor reguli şi la urmările pe care le pot produce
faptele sale. Această ignorare a regulilor de conduită şi neprevederea unor
urmări care trebuiau şi puteau fi prevăzute, constituie temeiul pentru stabilirea
răspunderii penale în caz de neglijenţă.
Neglijenţa, ca formă a vinovăţiei, poate fi caracterizată pe baza a două
elemente: un element negativ, care se referă la lipsa de prevedere a urmărilor
periculoase ale faptei comise de subiectul infracţiunii şi un element pozitiv, ce
indică existenţa unor condiţii care dau posibilitatea de a considera că
infractorul trebuia şi putea sa prevadă consecinţele dăunătoare ale acţiunii sau
inacţiunii sale.
În raport de elementul negativ, neglijenţa se deosebeşte de intenţia directă şi
indirectă, precum şi de culpa cu prevedere.
În raport de elementul pozitiv, neglijenţa se deosebeşte de cazul fortuit,
deoarece subiectul trebuia şi putea să prevadă urmările faptelor sale, fapt care
nu se cere la cazul fortuit - cauză de neimputabilitate.
Pentru stabilirea vinovăţiei în forma culpei simple se folosesc două criterii: un
criteriu obiectiv prin a cărui utilizare se urmăreşte să se stabilească dacă
făptuitorul trebuia să prevadă rezultatul socialmente periculos şi un criteriu
subiectiv, prin care se urmăreşte să se verifice dacă făptuitorul, care trebuia să
Drept penal general I 129
Angelica Chirilă Teoria infracţiunii

prevadă rezultatul faptei sale, a avut în fapt posibilitatea să prevadă acest

rezultat, dacă putea să-l prevadă în momentul săvârşirii faptei.
Criteriul obiectiv constă în verificarea împrejurărilor în care se săvârşeşte
fapta, pentru a observa dacă orice om normal şi atent - din categoria
făptuitorului - trebuia să prevadă rezultatul acţiunii sau inacţiunii sale. Dacă se
stabileşte că rezultatul nu era previzibil, aşadar făptuitorul nu trebuia să îl
prevadă, fapta nu este considerată a fi săvârşită cu vinovăţie (din culpă simplă),
ci caz fortuit. Dacă însă, se stabileşte că rezultatul era previzibil, aşadar
făptuitorul trebuia să îl prevadă, se verifică situaţia dacă acesta putea să îl
prevadă.
Criteriul subiectiv constă în verificarea existenţei posibilităţii reale, subiective
a făptuitorului, în momentul şi în condiţiile săvârşirii faptei, de a prevedea
rezultatul. Posibilitatea concretă de prevedere a făptuitorului este apreciată în
funcţie de personalitatea acestuia, experienţa de viaţă, pregătirea profesională,
dezvoltare intelectuală şi alte elemente necesare pentru stabilirea corectă a
situaţiei.
Dacă în urma observării acestui criteriu subiectiv, se stabileşte că făptuitorul
putea să prevadă rezultatul, atunci vinovăţia sub forma culpei simple există.
Dacă rezultatul observării – după criteriul subiectiv - este negativ, în sensul că
făptuitorul nu a putut prevedea rezultatul – vinovăţia sub forma culpei nu poate
fi reţinută, datorită imposibilităţii subiective a făptuitorului de a-l prevedea.
Cât priveşte prevederea în legea penală a formei de vinovăţie, din interpretarea
dispoziţiilor art. 16 alin. 6 NCP rezultă că elementul subiectiv al infracţiunilor
îl constituie intenţia.
Regula generală este că, pentru ca faptele prevăzute de legea penală să
constituie infracţiuni, din punctul de vedere al vinovăţiei, trebuie ca ele să fie
săvârşite cu intenţie directă sau intenţie indirectă. În temeiul acestei reguli,
chiar dacă în conţinutul infracţiunii nu se prevede elementul subiectiv, acesta
trebuie să îmbrace forma intenţiei.
Art. 16 alin. 6 NCP prevede că: Fapta constând într-o acţiune sau inacţiune
constituie infracţiune când este săvârşită cu intenţie. Fapta comisă din culpă
constituie infracţiune numai când legea o prevede în mod expres.
De aici rezultă concluzia că va putea apărea culpa ca formă a vinovăţiei numai
dacă este prevăzută expres de lege, altfel fapta respectivă nu va constitui
infracţiune decât dacă este săvârşită cu intenţie.

Drept penal general I 130

Angelica Chirilă Teoria infracţiunii

Praeterintenţia
Praeterintenţia sau intenţia depăşită este o formă specială a vinovăţiei, ce
rezultă din unirea intenţiei cu culpa.
Potrivit art. 16 alin. 5 NCP, Există intenţie depăşită când fapta constând într-
o acţiune sau inacţiune intenţionată produce un rezultat mai grav, care se
datorează culpei făptuitorului.
Ea se caracterizează prin aceea că subiectul infracţiunii prevede şi doreşte ori
acceptă producerea unor urmări periculoase, însă cele produse în realitate sunt
mult mai grave, iar acesta le-a prevăzut, dar a socotit fără temei că nu se vor
produce sau nu le-a prevăzut, dar putea şi trebuia să le prevadă.
Ceea ce caracterizează praeterintenţia este împrejurarea că, urmărind
producerea unui anumit rezultat, făptuitorul săvârşeşte o faptă ce constituie
elementul material al unei infracţiuni, dar produce un rezultat mai grav sau în
plus, ce caracterizează o infracţiune mai gravă sau o varianta agravantă a
aceleiaşi infracţiuni.
Legislaţia noastră penală prevede astfel de situaţii, incriminând ca infracţiuni
de sine stătătoare - cum ar fi vătămarea corporală prevăzută de art. 194 NCP,
loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prevăzută de art. 195 NCP - fapte cu
urmări praeterintenţionate sau ca variante agravate ale unor infracţiuni în al
căror conţinut complex au fost prevăzute astfel de situaţii, cum ar fi violul care
a avut ca urmare moartea victimei prevăzută de art. 218 alin. 4 NCP, tâlhăria
sau pirateria urmată de moartea victimei, prevăzute de art. 236 NCP etc.
În toate aceste cazuri, acţiunea iniţială este săvârşită cu intenţie, iar rezultatul
mai amplu ori în plus, care depăşeşte intenţia făptuitorului şi care conduce la o
infracţiune mai gravă este săvârşit din culpă.
În cazul praeterintenţiei, făptuitorul acţionează cu intenţie directă pentru
producerea unui anumit rezultat, iar rezultatul mai grav se produce din culpă.
Existenţa acestei forme de vinovăţie – culpa - în producerea rezultatului mai
grav distinge praeterintenţia de intenţia indirectă deoarece, în cazul în care
făptuitorul a prevăzut rezultatul mai grav ca fiind posibil şi totuşi a acţionat,
infracţiunea mai gravă realizată nu poate fi săvârşită decât cu intenţie indirectă.
Vinovăţia – element constitutiv al infracţiunii
Vinovăţia penală se poate manifesta în modalităţi diferite, oricare din acestea
fiind suficientă prin ea însăşi pentru a pune în evidenţă elementul moral al
infracţiunii.
La alcătuirea conţinuturilor constitutive ale infracţiunilor reglementate fie în
partea specială a noului Cod penal, fie în norme penale din legi extrapenale,
legiuitorul penal nu a putut face abstracţie de particularităţile exprimării
subiective tipice ale fiecărei fapte penale, incluzând în conţinutul constitutiv al

Drept penal general I 131

Angelica Chirilă Teoria infracţiunii

acesteia numai acea modalitate sau acele modalităţi subiective care îi sunt
proprii. Pe cale de consecinţă, în sistemul oricărei legislaţii penale unele
infracţiuni sunt prevăzute a fi comise cu intenţie, altele din culpă; o grupă mare
de infracţiuni pot fi săvârşite cu ambele forme de vinovăţie, iar o parte mai
restrânsă cu intenţie depăşită.
Ţinând seama de specificul conduitei antisociale sancţionate, în unele cazuri,
legiuitorul a inclus printre condiţiile laturii subiective a conţinutului infracţiunii
şi unele cerinţe speciale privitoare la mobilul şi scopul faptei, situaţie în care şi
acestea devin elemente ale conţinutului infracţiunii.
Cu alte cuvinte, vinovăţia sau elementul moral – ca latură subiectivă a
conţinutului infracţiunii nu se referă la vinovăţia penală în general, ci la
totalitatea condiţiilor de ordin subiectiv prevăzute de lege pentru existenţa
conţinuturilor unor infracţiuni concrete. Vinovăţia poate exista în oricare din
modalităţile ei; ca latură subiectivă a conţinutului unei infracţiuni determinate,
ea nu poate exista decât în modalitatea anume prevăzută de lege.
Fiind o cerinţă esenţială a incriminării, vinovăţia, ca modalitate concretă de
existenţă a unei infracţiuni, putea fi prevăzută prin două procedee:
- fie prin precizarea formei de vinovăţie în cazul reglementării conţinutului
fiecărei infracţiuni;
- fie prin instituirea unor reguli generale de natură a asigura atât alocarea, cât
şi identificarea formelor de vinovăţie pentru toate faptele incriminate.
Săvârşirea infracţiunii comisive prin omisiune
Potrivit art. 17 NCP, Infracţiunea comisivă care presupune producerea unui
rezultat se consideră săvârşită şi prin omisiune, când:
a) există o obligaţie legală sau contractuală de a acţiona;
b) autorul omisiunii, printr-o acţiune sau inacţiune anterioară, a creat pentru
valoarea socială protejată o stare de pericol care a înlesnit producerea
rezultatului.

Sarcina de lucru 3
Precizează aspectele de diferențiere între intenția indirectă
și culpa cu prevedere.

Sarcina de lucru va fi verificată de către tutore în cadrul activităților tutoriale.

Drept penal general I 132

Angelica Chirilă Teoria infracţiunii

Rezumat
Potrivit art. 15 alin. 1 NCP: ,, Infracţiunea este fapta prevăzută de legea
penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a
săvârşit-o”.
Definiția infracțiunii a fost modificată în noul Cod penal. Astfel, trăsăturile
esențiale ale infracțiunii sunt: tipicitatea (prevederea în legea penală),
antijuridicitatea [fapta să fie nejustificată (ilicită)] și imputabilitatea
(fapta să fie imputabilă). (Udroiu, 2014)
Legiuitorul român din 1969 definea infracţiunea prin dispoziţia înscrisă în
art. 17 alin.1, în sensul că ”este fapta care prezintă pericol social, săvârşită
cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală”.
Noua definiție a infracțiunii abandonează ideea că infracțiunea ar fi fapta
care prezintă pericol social, dat fiind că incriminarea faptei de către legiuitor
este consecința aprecierii existenței periculozității sociale a acesteia. În
doctrină au existat opinii în sensul de a se renunța la pericolul social ca
trăsătură esențială a infracțiunii, însă alte opinii sunt consecvente ideii de
analiză distinctă a pericolului social concret al faptei față de pericolul social
abstract. Faptul că pericolul social al faptei nu mai apare menționat în
conținutul definiției legale a infracțiunii nu înseamnă că el nu este o
caracteristică intrinsecă a acesteia, altfel nu s-ar explica limitele diferite ale
pedepselor prevăzute de lege pentru diferite infracțiuni. (V. Pașca, apud
Voicu, 2014)
Conform prevederilor din art. 15 alin. 1 NCP, o faptă devine infracţiune
numai dacă întruneşte anumite trăsături, numai dacă are anumite
caracteristici şi anume: tipicitatea (prevederea în legea penală),
antijuridicitatea [fapta să fie nejustificată (ilicită)] și imputabilitatea
(fapta să fie imputabilă). Aceste trăsături sunt comune tuturor infracţiunilor.
Vinovăţia este definită ca atitudinea psihică a persoanei care, săvârşind cu
voinţă neconstrânsă, o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată și
imputabilă persoanei care a săvârșit-o, a avut, în momentul executării, re-
prezentarea faptei şi a urmărilor socialmente periculoase ale acesteia sau,
deşi nu a avut reprezentarea faptei şi a urmărilor, a avut posibilitatea reală,
subiectivă a acestei reprezentări.

Drept penal general I 133

Angelica Chirilă Teoria infracţiunii

Teste de autoevaluare
1. Constituie infracţiune fapta care îndeplineşte următoarele condiţii
necesare şi suficiente:
a) fapta prevăzută de legea penală, care prezintă pericol social, săvârşită cu
vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o;
b) este săvârşită cu vinovăţie; este prevăzută de legea penală, prezintă pericol
social;
c) fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi
imputabilă persoanei care a săvârşit-o.

2. Există culpă simplă (neglijenţă) atunci când:

a) infractorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără
temei că el nu se va produce;
b) infractorul nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia sau putea să-l
prevadă;
c) infractorul nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l
prevadă.

3. Singurul temei al răspunderii penale îl reprezintă:

a) săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală;
b) săvârşirea unei infracţiuni;
c) existenţa unei hotărâri judecătoreşti de condamnare.

4. Există intenţie directă atunci când:

a) infractorul prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă
posibilitatea producerii lui;
b) infractorul prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin
săvârşirea acelei fapte;
c) infractorul prevede rezultatul faptei sale, urmăreşte producerea lui, însă
acest rezultat, din cauze independente de voinţa infractorului, nu se produce.

5. Intenţia depăşită (praeterintenţia) este o formă de vinovăţie ce se

realizează:
a) prin săvârşirea unei fapte cu intenţie directă şi producerea unui rezultat mai
grav decât cel urmărit, rezultat care este însă prevăzut şi acceptat de făptuitor la
momentul săvârşirii faptei;
b) prin săvârşirea unei fapte cu intenţie directă şi producerea unui rezultat mai
grav decât cel acceptat de făptuitor prin săvârşirea faptei, rezultat care însă nu
este imputabil făptuitorului dincolo de limita ce ar rezulta din acceptarea sa;
c) prin săvârşirea unei fapte cu intenţie indirectă şi producerea unui rezultat
mai grav decât cel acceptat de făptuitor prin săvârşirea faptei, rezultat ce se
impută acestuia sub forma culpei.

Drept penal general I 134

Angelica Chirilă Teoria infracţiunii

Bibliografie minimală
Dongoroz V. ; Kahane S., Oancea I. ; Fodor I. ; Iliescu N. ; Bulai C. ; Stănoiu
R.M. & Roşca V. (1969; 1970). Explicaţii teoretice ale Codului penal român.
Partea generală. vol. I şi vol. II. Bucureşti: Academiei.
Antoniu G. ; Bulai C. ; Duvac C. ; Griga I ; Ivan Gh. ; Mitrache C-tin. ; Molnar
I. ; Pascu I. ; Pașca V. & Predescu O.(2010). Explicaţii preliminare ale noului
Cod penal. Vol. I. Articolele 1-52. București: Universul Juridic.
Udroiu, M. & Constantinescu, V. (2014). Noul Cod penal. Codul penal
anterior. București: Hamangiu.
Boroi Al. ; Rusu I. ; Puşcă F. ; Chirilă A. ; Dumitrache Ionescu A. ; Pocora M.;
Goga G. L. & Bălan-Rusu M. I. (2013). Practică judiciară în materie penală.
Drept penal. Partea generală. Dispozițiile actualului Cod penal și ale noului
Cod penal. București: Universul Juridic.
Voicu C. ; Uzlău A.S. ; Moroșanu R. & Ghigheci C. (2014). Noul Cod penal.
Ghid de aplicare pentru practicieni. București: Hamangiu.

Drept penal general I 135