CUPRINS

1. Dreptul penal - noțiuni introductive, definiții......................................................................2

2. Infracțiunea – trăsături esențiale, structură..........................................................................3
3. Pluralitatea de infracțiuni –considerații generale.................................................................5
4. Concursul de infracțiuni – noțiuni.......................................................................................6
4.1 Condițiile de existență ale concursului de infracțiuni....................................................7
4.1.1 Săvârșirea a două sau mai multe infracțiuni......................................................7
4.1.2 Săvârșirea infracțiunilor de către aceeași persoană...........................................8
4.1.3 Săvârșirea infracțiunilor înainte de condamnare...............................................8
4.1.4 Săvârșirea a cel puțin două din infracțiuni susceptibile de condamnare...........8
4.2 Formele concursului de infracțiuni................................................................................9
4.2.1 Concursul real de infracțiuni.............................................................................9
4.2.2 Concursul formal de infracțiuni.......................................................................11
4.3 Pedeapsa în cazul concursului de infracţiuni...............................................................16
4.3.1 Pedepsa aplicată persoanelor fizice în cazul concursului de infracțiuni..........18
4.3.2 Pedeapsa în caz de concurs de infracțiuni săvârșită de persoane juridice.......13
Bibliografie......................................................................................................19

1
 CONCURSUL DE INFRACȚIUNI
1. Dreptul penal - noțiuni introductive, definiții
Termenul „penal” derivă de la cuvântul de origine latină „poena” (pedeapsă), deci de la
sancţiunea aplicabilă pentru săvârşirea unei fapte prohibite.
Dreptului penal, ca ramură distinctă alături de celelalte ramuri de drept îi revine sarcina
afirmării şi consolidării structurilor statale, a apărării suveranităţii, independenţei, unităţii şi
indivizibilităţii statului.
Dreptul penal constituie instrumentul politicii penale a statului care prin normele sale,
stabileşte conduita necesară evitării oricăror atingeri a valorilor sociale esenţiale ale societăţii
protejate, cât şi reacţia necesară împotriva infracţiunilor în vederea restabilirii ordinii de drept şi
securităţii sociale.
Dreptul penal, ca ramură de drept se poate defini, ca fiind „ramura sistemului public
intern care cuprinde ansamblul normelor juridice ce reglementează relaţiile de apărare a valorilor
sociale fundamentale” (suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului,
persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea) precum şi stabilirea faptelor care
constituie infracţiuni (crime şi delicte conform art. 3 N. C.pen.) şi a sancţiunilor corespunzătoare,
în scopul apărării ordinii de drept în România.
Dreptul penal este o ramură distinctă autonomă. El are în acelaşi timp un dublu caracter –
normativ şi sancţionator. Normele dreptului penal se compun din două părţi: un precept
(praeceptus legis) care stabileşte conţinutul legii şi o sancţiune (sanctio legis) ce formează
consecinţa juridică în cazul în care violarea unui drept ar corespunde preceptului legii.
Definiţia ramurii dreptului penal stabileşte faptele (acţiunile şi inacţiunile) susceptibile să
aducă atingere ori să pună în pericol valorile fundamentale, condiţiile tragerii la răspundere
penală, precum şi pedepsele şi alte sancţiuni de drept penal care urmează să fie aplicate
persoanelor care comit asemenea fapte.
Scopul dreptului penal este apărarea ordinii de drept împotriva criminalităţii, apărarea
societății în ansamblu, membrii săi în particular împotriva oricăror fapte antisociale ce cad sub
incidenţa legii penale. Realizarea acestuia se face în principal pe calea prevenirii săvârşirii de
infracţiuni prin care să se pericliteze valorile fundamentale şi numai în subsidiar, pe calea
constrângerii prin aplicarea sancţiunilor prevăzute de lege pentru comiterea faptelor incriminate.

2
Pedepsele aplicate au un dublu scop: preventiv (faţă de persoanele predispuse la săvârşirea unor
fapte similare incriminate de legea penală) şi represiv ( faţă de autorii faptelor deduse judecăţii).
Dreptul penal cuprinde normele penale generale, adică normele care reglementează în
general lupta împotriva infracţionalităţii prin intermediul mijloacelor de drept penal. Aceste
norme stabilesc scopul legii penale, arată modul cum se aplică aceasta în raport cu timpul şi
spaţiul, reglementează în general infracţiunea şi formele acesteia, condiţiile în care o persoană îşi
angajează răspunderea penală şi modul cum se stabileşte această răspundere, fixează cadrul
general al sancţiunilor penale – atât pentru persoanele fizice, cât şi pentru persoanele juridice, în
lumina modificării legislative penale. În ceea ce priveşte partea specială a dreptului penal,
aceasta cuprinde normele penale speciale, adică acele norme care, spre deosebire de cele
generale, nu prevăd reguli aplicabile tuturor faptelor de pericol social, ci reglementează lupta
împotriva infracţionalităţii, chiar prin stabilirea acelor fapte, precum şi a sancţiunilor care se
aplică celor care le săvârşesc. Aceste norme se regăsesc atât în partea specială a Codului penal,
cât şi în legi speciale cu dispoziţii penale.
2. Infracțiunea – trăsături esențiale, structură
Infracțiunile sunt acele fapte care prezintă un pericol social relevant, aducând atingere sau
periclitând valorile sociale fundamentale ale societăţii. Infracţiunea este definită în Noul Cod
Penal, la articolul 15 alin. (1), ca fiind fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie,
nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o.
O faptă, chiar dacă este periculoasă, nu poate fi considerată infracţiune atâta timp cât prin
lege nu este calificată ca atare. Prin urmare, o faptă concretă devine infracţiune doar atunci când
ea corespunde trăsăturilor stabilite de legiuitor în modelul abstract prevăzut de legea penală.
Articolul 16 din NCP prevede că fapta constituie infracţiune numai dacă a fost săvârşită
cu forma de vinovăţie cerută de legea penală. Mai apoi, la alineatul 2 este precizat că vinovăţia
există când fapta este comisă cu intenţie, din culpă sau cu intenţie depăşită.
În primul rând, fapta este săvârşită cu intenţie când făptuitorul: prevede rezultatul faptei
sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte; prevede rezultatul faptei sale şi, deşi
nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui.
Fapta este săvârşită din culpă, când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l
acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce; nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia
şi putea să îl prevadă. Există intenţie depăşită când fapta constând într-o acţiune sau inacţiune

3
intenţionată produce un rezultat mai grav, care se datorează culpei făptuitorului.
Fapta constând într-o acţiune sau inacţiune constituie infracţiune când este săvârşită cu
intenţie. Fapta comisă din culpă constituie infracţiune numai când legea o prevede în mod
expres.
Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii sunt reglementate în Noul Cod Penal ca fiind
tipicitatea, caracterul nejustificat (antijuridicitatea) şi imputabilitatea. Infracțiunea va exista
numai dacă există trăsăturile sale eseniale; absența oricăreia dintre acestea determină absența
infracțiunii.
Tipicitatea - prevederea faptei în legea penală - este îndeplinită atunci când fapta
săvârşită de o persoană corespunde întocmai tiparului sau modelului existent în norma de
incriminare.
Antijuridicitatea sau caracterul nejustificat, ilicit are în vedere ideea că nu orice faptă
tipică reprezintă prin ea însăşi o infracţiune, chiar dacă aceasta corespunde perfect cu modelul
abstract prevăzut de norma de incriminare. Dacă fapta este doar tipică, însă este permisă de
ordinea juridică, ea nu constituie infracţiune, nefiind antijuridică. De pildă, un omor săvârșit în
legitimă apărare este o faptă tipică, dar nu și antijuridică deoarece caracterul antijuridic este
înlăturat de cauza justificativă a legitimei apărări.
Imputabilitate înseamnă posibilitatea de a-i reproşa autorului fapta prevăzută de legea
penală, comisă cu vinovăţie şi nejustificată.
Cu privire la structura infracţiunii, aceasta este împărţită în obiect, subiect, latura
obiectivă şi latura subiectivă.
Obiectul infracţiunii îl constituie relaţiile sociale, dacă acestea sunt lezate sau puse în
pericol, nu în mod direct ci prin mijlocirea valorii sociale direct amenințate prin fapta ilicită.
Cât priveşte subiecţii, trebuie precizat că infracţiunea este atribuită unei persoane, numită
subiect activ şi este orientată împotriva unui obiect material sau juridic care aparţine altei
persoane, numită subiect pasiv, astfel, putem defini subiecţii ca fiind persoanele fizice/juridice
Implicate într"un raport juridic penal de conflict, fie ca urmare a savârșirii infracțiunii, fie a
suportării consecintelor generate de savârșirea acesteia.
Latura obiectivă desemnează totalitatea condiţiilor cerute de norma de incriminare
privitoare la actul de conduită pentru existenţa infracţiunii.

4
 Latura subiectivă, ca element din structura unei infracţiuni, cuprinde totalitatea condiţiilor
cerute de lege cu privire la atitudinea conştiinţei şi voinţei infractorului faţă de faptă şi urmările
acesteia.
3. Pluralitatea de infracțiuni –considerații generale
În înţelesul său cel mai larg, termenul ,,pluralitate de infracţiuni" desemnează un grup de
două sau mai multe infracţiuni. Pluralitatea nu este însă juridic relevantă decât dacă între cele
două sau mai multe infracţiuni care o formează există o anumită legătură din care decurg
anumite consecinţe juridice. Această legătură poate fi personală ,,in personam" în sensul că toate
infracţiunile au fost săvârşite de aceeaşi persoană, sau reală ,,in rem" atunci când între infracţiuni
care alcătuiesc pluralitatea există o legătură obiectivă de loc, de timp, de cauzalitate.
Pluralitatea de infracţiuni nu este o creaţie legislativă artificială, desprinsă de realitatea
obiectivă. Aceasta constituie expresia care pe plan juridic penal denumeşte situaţia când o
persoană a săvârşit mai multe infracţiuni, înainte de a fi fost trasă la răspundere şi sancţionată
pentru vreuna din acestea, sau a săvârşit din nou o infracţiune după ce a intervenit o hotărâre de
condamnare definitivă.
Pluralitatea de infracţiuni este o situaţie de fapt ce priveşte pe infractor, iar nu o
circumstanţă a infracţiunilor concrete, săvârşite de acesta. Tocmai de aceea, pluralitatea de
infracţiuni, sub raportul caracterului său juridic, deşi dovedeşte, de regulă, un grad de pericol
social mărit pe care îl prezintă făptuitorul, nu trebuie confundată cu vreuna din circumstanţele
agravante de infracţiuni.
Pericolul social este un criteriu de bază nu numai în a analiza aprecierea faptelor ce
constituie o infracţiune unică, ci el funcţionează cu toată plenitudinea şi faţă de ansamblul
faptelor ce alcătuiesc pluralitatea de fapte penale. Fiecare faptă în parte prezintă un anumit grad
de pericol social care se răsfrânge asupra pericolului social pe care îl prezintă infractorul, pericol
care capătă o intensitate specifică.
Atât din punct de vedere teoretic cât şi practic există o diferenţă nu numai cantitativă cât
şi calitativă între gradul de pericol pe care îl reprezintă făptuitorul unei singure infracţiuni şi
gradul de pericol social a celui care a săvârşit două sau mai multe infracţiuni.
Această deosebire în intensitatea gradului de pericol social pe care îl reprezintă
făptuitorul rezultă din faptul că în primul caz, când s-a săvârşit o singură infracţiune s-a avut în
vedere gravitatea acelei singure infracţiuni, pe când în cazul al doilea, al pluralităţii de infracţiuni

5
gradul penal este stabilit în raport cu această pluralitate care implică o perseverenţă infracţională.
Sub raportul locului pe care pluralitatea de infracţiuni pe care îl ocupă în sistemul noului Cod
penal trebuie relevat că această instituţie este reglementată în cadrul mai larg al instituţiei
infracţiunii, ca o amplificare a activităţii infracţionale, respectiv ca un aspect important al
instituţiei infracţionale.
4. Concursul de infracțiuni - noțiuni
Potrivit legislației penale și doctrinei, concursul de infracțiuni este o formă a pluralității
de infracțiuni, constând în existența a două sau mai multe infracțiuni, săvârșite de aceeași
persoană, mai înainte de a fi intervenit o condamnare definitivă pentru vreuna dintre ele.
Ca natura juridica, concursul de infractiuni reprezintă o stare sau o cauză legală generală,
personală și facultativă de agravare a pedepsei.
Concursul de infracțiuni este o instituție importantă a dreptului penal, strâns legată atât
de teoria infracțiunii, cât și de răspunderea penală. Stabilirea existenței concursului de infracțiuni
înseamnă exact caracterizarea infracțiunilor săvârșite de același infractor și deci corecta lor
calificare ca infracțiuni distincte. Prin această stabilire se face deosebirea între concursul de
infracțiuni și formele unității de infracțiuni, respectiv infracțiunea complexă și cea continuată și
se asigură evaluarea justă a gradului de pericol social pe care îl prezintă infractorul.
Concursul de infractiuni exprimă, de regulă, un grad mărit de pericol social al
infractorului, acest grad fiind mai ridicat pe masura creșterii numărului infracțiunilor concurente.
Din punct de vedere obiectiv, devine, deci concludenta pentru evaluarea periculozității sociale a
infractorului, constatarea existentei concursului, constatarea că infractorul a săvârșit nu una, ci
mai multe infracțiuni. Această concluzie nu este însă absolută; se pot ivi cazuri în care concursul
de infracțiuni să nu însemne un grad de pericol social mai ridicat în privința făpturitorilor, mai
ales dacă avem în vedere că, în compunerea concursului pot intra și infracțiuni săvârșite din
culpă sau infracțiuni de minima importanță, ori prilejuite de o întâmplare neprielnică, situații
care, de obieci nu sunt de natură să ducă la concluzia perseverenței infracționale a făptuitorilor.
De asemenea există concurs de infracțiuni când o acțiune sau inacțiune, săvârșită de
aceeași persoană, datorită împrejurărilor în care a avut loc și urmările pe care le-a produs,
întrunește elementele mai multor infracțiuni. Fiecare infracțiune este reținută și examinată sub
aspectul tuturor condițiilor de săvârșire, a conținutului concret, precum și al tuturor
reglementărilor generale incidente în acea cauză, cum sunt circumstanțele atenuante și agravante.

6
După ce fiecare faptă a fost apreciată în individualitatea sa, se trece la aprecierea de ansamblu a
concursului de infracțiuni.
4.1 Condițiile de existență ale concursului de infracțiuni
Existența concursului de infracțiuni ,în general este legată de anumite condiții, ce decurg
din definiția dată și care trebuie îndeplinite cumulativ. Lipsa uneia dintre ele duce la inexistența
concursului, situația examinată putând fi încadrată în recidivă sau pluralitate intermediară, ori în
anumite forme de unitate infracțională legală (infracțiunea continuată și complexă) și atrage un
alt tratament juridic și consecințe deosebite în planul altor reglementări, ca prescripția, aplicarea
legii penale în timp.
În privința condițiilor necesare pentru existența concursului de infracțiuni, în literatura
juridică s-au exprimat opinii diferite, însă majoritatea autorilor optează pentru următoarele
condiții:
 săvârșirea a două sau mai multe infracțiuni, oricare ar fi natura sau gravitatea lor;
 infracțiunile să fie săvârșite de una și aceeași persoană;
 infracțiunile să fi fost săvârșite înainte de condamnarea definitivă a făptuitorului pentru
vreuna dintre ele;
 infracțiunile săvârșite, sau cel puțin două dintre ele, să poată fi supuse judecății, atrăgând
răspunderea penală.
4.1.1 Săvârșirea a două sau mai multe infracțiuni
Prima condiție a concursului de infracțiuni este săvârșirea a două sau mai multe
infracțiuni, oricare ar fi natura sau gravitatea acestora. De asemenea, infracțiunile săvârșite pot
avea atât forma infracțiunii consumate cât și forma tentativei pedepsibile, fiind fără relevanță
împrejurarea că infractorul le săvârșește în calitate de autor, coautor, instigator sau complice. Tot
astfel, nu interesează forma de vinovăție cu care sunt săvârșite infracțiunile, putând fi săvârșite
unele cu intenție, altele din culpă ori cu praeterintenție.
Când infracțiunile concurente sunt de aceeași natură, concursul se numește omogen; când
infracțiunile prezintă naturi diferite, concursul se numeste eterogen.
Concursul, ca forma a pluralității de infracțiuni, nu trebuie confundat cu nici una dintre
modalitățile infracționale unice care alcătuiesc, ca structuri naturale sau legale, din pluralități de
acte componente, ori repetate, cum ar fi infracțiunile colective de pluralitate aparentă, infracțiuni
consumate, de obicei sau din acțiuni sau inacțiuni repetate.

7
 În stabilirea acestei forme a pluralității de infracțiuni, nu are relevanță:
 natura sau gravitatea infracțiunilor
 locul și timpul săvârșirii infracțiunilor
 sediul de reglementare (Codul penal, legi speciale, legi nepenale cu unele dispoziții
penale)
 forma de vinovăție
 faza actelor de executare
4.1.2 Săvârșirea infracțiunilor de către aceeași persoană
Sub raportul acestei conditii, care este si esentiala pentru a distinge pluralitatea de
infractiuni de pluralitatea de infractori, identitatea aceluiasi subiect la savarsirea infractiunilor
concurente reprezinta una dintre cerintele specifice si indispensabile ale oricarui concurs de
infractiuni. Toate infracțiunile poartă amprenta aceleași persoane. Nu contează nici dacă
infracțiunile s-au comis unele în timpul minorității, iar altele în timpul majorității.
4.1.3 Săvârșirea infracțiunilor înainte de condamnare
În cazul in care faptuitorul a comis mai multe fapte penale, fiind descoperit, judecat si
condamnat definitiv numai pentru una sau unele dintre acele fapte, vor ramane in perimetrul
concursului de infractiuni numai acelea pentru care nu a survenit inca vreo condamnare
definitiva. Condiția este îndeplinită chiar dacă pentru unele infracțiuni, infractorul este cercetat
penal sau trimis în judecată ori s-a pronunțat o hotărâre de condamnare, care, însă, nu este
rămasă definitivă. Ceea ce este esențial pentru existența concursului de infracțiuni este ca toate
infracțiunile să fi fost săvârșite înainte de data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare,
indiferent dacă descoperirea vreuneia este ulterioară acestei date. Va fi îndeplinită această
condiție și în situația în care deși s-a pronunțat o hotărâre de condamnare aceasta a fost
desființată în căile extraordinare de atac.
4.1.4 Săvârșirea a cel puțin două din infracțiuni susceptibile de condamnare
Aceasta condiție este implicită, ea rezultând din insăși natura juridică a concursului de
infracțiuni și a regimului sau de cauza de agravare personală a răspunderii penale.
Prin urmare, în cazurile în care, soluționând o cauza ce conține inculparea aceleași
persoane pentru două sau mai multe fapte, sub forma concursului de infracțiuni, prima operație
pe care o va realiza judecătorul va fi aceea de a verifica dacă se află în prezența a doua fapte
penale, constituite ca atare, apte de a atrage răspunderea penală în cadrul concursului.

8
 Această condiție este îndeplinită chiar dacă infracțiunile nu sunt descoperite și judecate
deodată ci separat sau dacă, ele sunt urmărite și judecate la instanțe deosebite. Este suficient ca
ele să fi fost săvârșite înainte de o condamnare definitivă pentru vreuna dintre ele.
Poate exista concurs de infracțiuni și în situația când, în cursul judecării unei infracțiuni,
inculpatul săvârșește o nouă infracțiune. Dacă, pentru infracțiunile în curs de judecată nu s-a
pronunțat o hotărâre definitivă, săvârșirea unei noi infracțiuni creează un concurs de infracțiuni.
4.2 Formele concursului de infracțiuni
Articolul 38 din noul Cod penal reglementează concursul de infracţiuni, definindu-se
formele sub care se înfăţişează acesta, respectiv concurs real [alin. (1)] şi concurs formal [alin.
(2)], prin individualizarea legală a acestora, definiţiile adoptate relevând trăsăturile care le
particularizează sub aspectul modului de constituire a pluralităţii reale de fapte penale.
Deşi cele două forme sunt reglementate distinct de lege, între ele nu sunt deosebiri de
esenţă, existenţa concursului de infracţiuni – şi delimitarea faţă de celelalte forme ale pluralităţii
de infracţiuni – fiind legată de anumite condiţii care trebuie întrunite cumulativ, anume:
săvârşirea de către aceeaşi persoană (fizică sau juridică) a două sau mai multor infracţiuni (prin
raportare la definiţia din art. 15 coroborat cu art. 174 noul Cod penal), înainte de a interveni o
condamnare definitivă pentru vreuna dintre ele, cel puţin două fapte penale fiind susceptibile de
judecată şi condamnare, pentru a se aplica tratamentul sancţionator propriu acestei forme de
pluralitate de infracţiuni. Sub acest din urmă aspect – cel puţin două infracţiuni să fie susceptibile
de judecată şi să atragă condamnarea – doctrina apreciază constant că nu este vorba despre o
condiţie generală de existenţă a concursului, ci o condiţie privitoare la aplicarea tratamentului
penal prevăzut de lege, implicând lipsa de incidenţă a unor cauze (precum: cauze de înlăturare a
răspunderii penale, cauze de nepedepsire); în ipoteza incidenţei acestor cauze, concursul de
infracţiuni, deşi există mai departe, nu va putea atrage aplicarea dispoziţiilor art. 39 noul Cod
penal.
În noul Cod penal sunt înfăţişate două modalităţi normative, cunoscute sub denumirile –
atribuite în doctrină – de concurs simplu (teza I), respectiv concurs caracterizat (şi) prin legătura,
conexiunea in rem care o dublează pe aceea in personam (teza a II-a), concurs prezentând
conexiune etiologică (legătură mijloc-scop) sau consecvenţională (legătură cauză-efect).
4.2.1 Concursul real de infracțiuni
Există concurs real simplu de infracțiuni ori de câte ori între infracțiunile în concurs nu

9
există o legătură, o conexitate sau există numai o conexitate exterioară. Cele mai frecvente
cazuri de concurs real de infracțiuni îmbracă modalitatea când între infracțiunile în concurs nu
există o conexitate, deoarece acesta este, după cum arată și denumirea cel mai ușor și cel mai
frecvent.
Trăsătura caracteristică a concursului real, constă în săvârşirea, prin acţiuni sau inacţiuni
distincte, a două sau mai multor infracţiuni, ce relevă modul său specific de naştere, constituind
criteriul de delimitare faţă de concursul formal. Infracțiunile pe care le reunește apar în mod
succesiv, între ele intercalându-se perioade de timp diferite.
Există concurs real simplu și în ipoteza în care între infracțiunile în concurs există numai
o legătură întâmplătoare, o legătură exterioară, anume legătură de timp sau de loc. Există cazuri
când două sau mai multe infracțiuni sunt săvârșite în același timp; între aceste infracțiuni există
conexitate de timp. Este cazul așa numitei conexități cronologice pentru infracțiunile în concurs.
Este posibil ca infractorul după ce a săvârșit o infracțiune de fals, în același timp sau aproape în
același timp să săvârșească și o infracțiune de insult.
Concursul real se mai numește și concurs material ori concurs prin mai multe acțiuni sau
inacțiuni. Infracțiunile componente pot fi de aceeași natură ( de exemplu: două sau mai multe
furturi, sau două sau mai multe omoruri) caz în care concursul se numește concurs omogen sau
pot fi de natură diferită (de exemlu: o delapidare și un fals sau o distrugere și un furt) în care caz
concursul se numește concurs eterogen.
Concursul omogen nu trebuie confundat cu infracțiunea continuată deoarece în cazul
acesteia din urmă există doar o singură rezoluție infracțională, pe când în cazul concursului
există atâtea rezoluțiuni câte infracțiuni s-au săvârșit, tot astfel, nu trebuie confundat cu
infracțiunea de obicei care este o infracțiune unică comisă prin repetări ale faptei care denotă
obișnuința în săvârșirea faptei.
Concursul real cu conexitate se caracterizează prin existența anumitor legături,
conexiuni între infracțiunile săvârșite de aceeași persoană. În literatura juridică sunt menționate
între infracțiunile comise; conexitatea cronologică ce presupune comiterea infracțiunilor
simultan sau succesiv; conexitatea consecvențională în care o infracțiune este săvârșită pentru a
ascunde comiterea altei infracțiuni; conexitatea etiologică în care o infracțiune este săvârșită
pentru a înlesni comiterea altei infracțiuni.
Concursul real prezentând conexitate etiologică manifestă următoarele particularităţi:

10
a).ambele infracţiuni din structura sa sunt, din punct de vedere subiectiv, infracţiuni intenţionate;
b).hotărârea infracţională privind săvârşirea infracţiunii-scop trebuie să se nască anterior
comiterii infracţiunii-mijloc.
Putem afirma astfel că această modalitate a concursului real de infracţiuni semnifică o
excepţie de la regula potrivit căreia în structura unui concurs de infracţiuni se pot reuni
infracţiuni caracterizate prin oricare din formele vinovăţiei penale (spre exemplu: o infracţiune-
mijloc de fals în scopul săvârşirii unei infracţiuni de înşelăciune).
Concursul real prezentând conexitate consecvenţională manifestă următoarele
particularităţi: prima infracţiune se poate comite cu intenţie sau din culpă, însă cea de-a doua,
săvârşită în vederea ascunderii precedentei, se comite întotdeauna în baza intenţiei, iar hotărârea
privind săvârşirea celei de-a doua infracţiuni poate lua naştere, după caz, înainte sau după
comiterea celei dintâi, cu excepţia cazului în care prima infracţiune este comisă din culpă (caz în
care hotărârea de comitere a celei de-a doua infracţiuni se ia exclusiv după săvârşirea primei
infracţiuni); de exemplu: o neglijenţă în serviciu acoperită printr-un fals, sau o infracţiune de fals
săvârşită pentru a acoperi o delapidare.
Concursul real caracterizat, graţie legăturii in rem dintre faptele penale reunite în
structura sa, ridică probleme de delimitare în raport de unitatea infracţională, sub forma
infracţiunii complexe, care, după cum s-a menţionat deja, în ipoteza legală a construcţiei prin
reunire, se caracterizează de asemenea printr-o legătură in rem, după caz legătură de la mijloc la
scop ori de la cauză la efect.
Dintre formele posibile de conexitate ce pot exista între infracțiunile aflate în concurs, în
legea penală [ articolul 33 litera a) Cod penal], au fost reținute doar două: conexitate etioloică si
conexitate consecvențională.
4.2.2 Concursul formal de infracțiuni
Articolul 38 alin. 2 din noul Cod penal reprezintă sediul legal al concursului formal
(ideal) de infracţiuni, punându-se în evidenţă trăsătura caracteristică a acestuia, prin modul său
deosebit de constituire, când o acţiune sau inacţiune, din cauza împrejurărilor în care a avut loc
sau a urmărilor pe care le-a produs, realizează conţinutul mai multor infracţiuni.
În definiţia concursului ideal de infracţiuni, noţiunea de acţiune sau inacţiune are
semnificaţia unei activităţi materiale, fizice, a unei activităţi naturale care unită cu două sau mai

11
multe urmări (rezultate) periculoase, prin raportul de cauzalitate, conduce la întrunirea
elementelor constitutive a două sau mai multe infracţiuni.
Infracţiunile din structura unui concurs formal se pot comite cu orice formă a vinovăţiei
penale; spre exemplu, există un concurs ideal ce reuneşte infracţiuni din culpă, atunci când, în
urma unui accident rutier, sunt atrase două rezultate relevante penal ce caracterizează o
infracţiune de ucidere din culpă, respectiv una de vătămare corporală din culpă (o persoană sau
mai multe au fost ucise şi una sau mai multe au fost rănite prin acţiunea unică a conducătorului
auto neatent). Concursul formal de infracţiuni ridică, de asemenea, probleme de delimitare faţă
de unitatea infracţională, spre exemplu în cazurile în care legiuitorul creează infracţiuni
complexe (a se vedea exemplul anterior), sau în raport de infracţiunea progresivă, în cazul căreia
acţiunea sau inacţiunea este susceptibilă să conducă la rezultate din ce în ce mai grave,
corespunzătoare unor infracţiuni distincte, care absorb infracţiunile cu urmări mai puţin grave.
Forma de vinovăție cu care se pot comite infracțiunile din concurs apare sub mai multe
modalități: - toate cu intenție sau toate din culpă,
- unele cu intenție directă și altele cu intenție indirectă,
- unele cu intenție și altele din culpă.
Formele concursului de infracţiuni nu se reduc la concursul formal şi cel real. Această
clasificare a formelor concursului (forme consacrate expres de legea penală) se realizează după
numărul de acţiuni sau inacţiuni (una singură sau mai multe acţiuni sau inacţiuni, săvârşite în
condiţiile legii), din care reiese pluralitatea infracţională.
Doctrina operează şi cu alte criterii de clasificare, amintind în acest sens:
 după natura infracţiunilor, se face distincţie între concurs omogen şi concurs eterogen de
infracţiuni, atât concursul real cât şi cel formal putând îmbrăca, după caz, aceste forme, după
cum infracţiunile concurente prezintă aceeaşi natură (concurs omogen), sau sunt de natură
diferită (concurs eterogen).
 de asemenea, operând în baza criteriului dat de momentul de săvârşire a faptelor penale,
desigur, anterior rămânerii definitive a unei hotărâri de condamnare pentru vreuna dintre
infracţiuni, se distinge între concurs succesiv şi concurs simultan de infracţiuni.
Dacă simultaneitatea caracterizează un concurs ideal de infracţiuni, comiterea
infracţiunilor concurente în mod succesiv este specifică unui concurs real, sens în care se impune
delimitarea în raport de o infracţiune săvârşită în mod continuat, atunci când infracţiunile

12
concurente sunt şi de aceeaşi natură (concurs real succesiv omogen). Nu este însă exclus nici
concursul real simultan de infracţiuni.
4.3 Pedeapsa în cazul concursului de infracţiuni.
Una dintre problemele cele mai importante in materia concursului de infractiuni este
acea a stabilirii pedepsei pe care infractorul trebuie să o execute pentru întreaga pluralitate de
infracţiuni, avându-se în vedere faptul că pentru una dintre infracţiuni acesta nu a fost
condamnat, definitiv.
În vederea rezolvării acestei probleme în doctrina dreptului penal, cât şi în diferite
legislaţii penale s-au consacrat trei sisteme: sistemul cumulului aritmetic, sistemul absorbţiei şi
sistemul juridic.
● Sistemul cuantumului aritmetic presupune ca instanţa să stabilească o pedeapsă
determinată pentru fiecare infracţiune concurentă în parte, apoi totalizarea pedepselor stabilite
şi obligarea condamnatului la executarea acestora astfel cumulate. Acest sistem este consacrat
în prezent în legislația Statelor Unite ale Americi, fiind considerat că aceasta corespunde ideii de
echitate pentru că pedeapsa trebuie să fie un echivalent al infracţiunii.
În concepția actuală a Codului penal sistemul cumulului aritmetic nu este posibil, însă în
proiectul Noului Cod penal, el este prevăzut în art. 48 alin.1 lit a, pct.1, însă nu sub forma unei
adiționări (totalizări) absolut aritmetice a pedepselor, ci o adiționare limitată.
Astfel, se arată că, dacă pentru infracțiunile din concurs s-au stabilit numai pedepse privative de
libertate, se poate aplica o pedeapsă care reprezintă totalul pedepselor stabilite pentru
infracțiunile concurente, fără ca pedeapsa rezultată să poată depășii maximul general al pedepsei
imediat superioare.
S-a reproșat acestui sistem că este rigid și în cazul pedepselor privative de libertate
conduce la pedepse ce depășesc durata de viață a omului, se transformă într-o privațiune pe viață
a condamnatului, depășind limitele generale ale pedepsei în cadrul cărora trebuie să aibă loc
represiunea.
S-a mai reproșat acestui sistem de sancționare că prin adunarea pedepselor se creează un
plus de suferință care nu ar exista când pedepsele ar fi executate cu intermitente, sau că adunarea
pedepselor nu corespunde rațiunii de a fi a represiunii care nu reprezintă o pură retribuire (rău
pentru rău) ci urmărește o anumită finalitatea - constrângerea și reeducarea și pentru realizarea
căreia pedepsele nu trebuie să depășească o limită normală.

13
 ● Sistemul absorbţiei constă în stabilirea de către instanţă a pedepsei pentru fiecare
infracţiune concurentă şi obligarea condamnatului la executarea pedepsei cea mai grea care
astfel absoarbe în ea toate celelalte pedepse.
Acest sistem ale absorbției pedepselor mai ușoare în pedeapsa cea mai gravă (major
poena, absorbet minorem) are mai multe neajunsuri decât sistemul adiționării, deoarece creează
pentru infractor impresia de impunitate pentru infracțiunile mai puțin grave, poate reprezenta o
încurajare pentru infractorul ce a săvârșit o infracțiune gravă, de a săvârși și alte infracțiuni mai
puțin grave pentru care pedepsele vor fi absorbite în pedeapsa pentru infracțiunea mai gravă.
● Sistemul cumulului juridic constă în stabilirea pedepsei pentru fiecare dintre
infracţiunile concurente şi aplicarea celei mai grele dintre acestea, care poate fii sporite în
anumite limite, asigurându-se în acest fel o pedeapsă corespunzătoare întregii pluralităţi de
infracţiuni săvârşite de către condamnat.
Cel mai bun sistem este cel al cumulului juridic întrucât celelalte au cateva
inconveniente și anume : cumulul aritmetic poate duce la pedepse exagerate și anume că prin
cumulul tuturor pedepselor uneori se poate ajunge la o cifră ce poate depăşi viaţa unui om iar
sistemul absorbţiei are un inconvenient pentru justa aplicare a pedepsei și anume că după ce
făptuitorul săvârşeşte o faptă gravă poate apoi să săvârşească mai multe fapte uşoare pentru că
la aplicarea pedepsei fapta gravă îi va absorbi toate celelalte pedepse asfel pedeapsa primită nu
ar fi una justa pentru pluralitatea de infracţiuni săvârşite.
Acest sistem, adoptat și de Codul penal român în vigoare, are avantajul că elimină
inconvenientele semnalate în celelalte sisteme, iar obiecțiile ce i se pot aduce sunt de mai mică
importanță.
 Sistemul mixt al cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix, combinat cu sistemul
cumulului aritmetic, constă în stabilirea mai multor pedepse de specie diferită – închisoare şi
amendă.
4.3.1 Pedepsa aplicată persoanelor fizice în cazul concursului de infracțiuni
În dreptul nostru sancţionarea concursului de infracţiuni în cazul persoanei fizice
presupune parcurgerea mai multor etape:
A. stabilirea pedepsei pentru fiecare dintre infracţiunile concurente
Stabilirea pedepsei reprezintă activitatea de individualizare a răspunderii penale pentru o
singură infracțiune care se află în pluralitatea de infracțiuni săvârșite de infractor, făcându-se

14
abstracție de existența celorlalte infracțiuni. Fiecare dintre infracţiunile comise este judecată şi
pentru fiecare se stabileşte o pedeapsă, făcând abstracţie de existenţa celorlalte infracţiuni.
B. Aplicarea pedepsei pentru pluralitatea de infracţiuni
Această a doua etapă cunoaşte, la rândul ei, mai multe momente:
-alegerea pedepsei de bază: pedeapsa de bază este pedeapsa cea mai grea dintre cele stabilite
pentru infracţiunile concurente.
Modul de identificare a pedepsei cele mai grave dintre cele stabilite deja de instanţă
pentru infracţiunile concurente urmează un algoritm. Astfel, se are în vedere, în primul rând,
specia de pedeapsă. Astfel, detenţiunea pe viaţă este mai grea decât închisoarea, care e mai grea
decât amenda. Dacă pedepsele sunt de aceeaşi specie, se are în vedere durata sau cuantumul
acestor, fiind mai grea cea cu durata sau cuantumul mai mare. Dacă pedepsele sunt de aceeaşi
specie şi au aceeaşi durată sau acelaşi cuantum, pedeapsa de bază, în contextul Codului penal,
poate fi aleasă oricare dintre acestea.
Dispoziţia art. 39 alin. 2 noul Cod penal, ca dispoziţie de excepţie, permite instanţei să
poată aplica, în condiţiile exprese ale legii, pedeapsa detenţiunii pe viaţă, chiar dacă nu se
prevede această pedeapsă pentru niciuna dintre infracţiunile concurente (deci se creează
posibilitatea aplicării sale, dar nu în calitate de pedeapsă absorbantă), în situaţiile în care instanţa
nu apreciază oportun să opteze, în sancţionarea ansamblului de fapte penale, pentru aplicarea
(sub cenzura limitei generale a închisorii, de 30 ani – potrivit art. 2 alin. 3 noul Cod penal) unei
pedepse privative de libertate pe termen limitat – închisoarea (după sistemul cumulului juridic cu
spor obligatoriu şi fix).
Sancţionarea concursului de infracţiuni (precum şi a celorlalte forme ale pluralităţii de
infracţiuni, în cazul persoanei fizice, infractor major), nu se reduce la aplicarea pedepsei
principale (art. 39 noul Cod penal). În privinţa tratamentului penal al concursului de infracţiuni
interesează şi dispoziţiile din art. 45 noul Cod penal – pedepse complementare, pedepse
accesorii, măsuri de siguranţă în caz de concurs de infracţiuni.
C. Aplicarea sporului
Potrivit reglementării actuale, sporirea pedepsei de bază devine obligatorie, legea
stabilind şi modul de calcul al sporului aplicabil. Astfel, potrivit art. 39 din NCP:
a) „când s-au stabilit o pedeapsă cu detenţiune pe viaţă şi una sau mai multe pedepse cu
închisoare ori cu amendă, se aplică pedeapsa detenţiunii pe viaţă”;

15
În acest caz este consacrat practic sistemul absorbţiei în legislaţia română.
b) „când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care
se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite”;
Exemplu: inculpatul a comis în concurs 4 infracţiuni, pentru care instanţa a stabilit pedepse de
4 ani, 3 ani, 2 ani, respectiv un an închisoare. În acest caz se va aplica pedeapsa de bază de 4
ani, la care se va adăuga un spor de 1/3 din suma celorlalte trei pedepse. Sporul va fi în exemplul
nostru de (3 + 2 + 1)/ 3 = 6/3 = 2 ani. În consecinţă, condamnatul va executa pedeapsa de 4 ani
plus sporul de 2 ani, adică 6 ani închisoare.
c) „când s-au stabilit numai pedepse cu amendă, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se
adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite”;
Algoritmul de sancţionare este similar cu cel consacrat pentru pedepsele cu închisoarea.
d) „când s-au stabilit o pedeapsă cu închisoare şi o pedeapsă cu amendă, se aplică pedeapsa
închisorii, la care se adaugă în întregime pedeapsa amenzii”;
În acest caz, legiuitorul a instituit sistemul cumulului aritmetic. Spre deosebire de Codul penal
din 1969 potrivit căruia într - o asemenea ipoteză se aplica pedeapsa închisorii la care instanţa
putea adăuga amenda în tot sau în parte, Noul Cod penal prevede că amenda se adaugă în
întregime şi obligatoriu la pedeapsa închisorii.
e) „când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare şi mai multe pedepse cu amendă se
aplică pedeapsa închisorii conform lit. b), la care se adaugă în întregime pedeapsa
amenzii conform lit. c)”.
În acest caz se contopesc mai întâi între ele pedepsele din aceeaşi specie stabilite pentru
infracţiunile concurente, iar apoi la rezultanta pedepselor cu închisoarea se adaugă în întregime
rezultanta amenzilor.
Potrivit art. 39 alin. (2) C.pen., atunci când s-au stabilit mai multe pedepse cu
închisoarea, dacă prin adăugare la pedeapsa cea mai mare a sporului de o treime din totalul
celorlalte pedepse cu închisoarea stabilite s- ar depăşi cu 10 ani sau mai mult maximul general al
pedepsei închisorii, iar pentru cel puţin una dintre infracţiunile concurente pedeapsa prevăzută de
lege este închisoarea de 20 de ani sau mai mare, se poate aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
Exemplu: Inculpatul a comis 5 infracţiuni sancţionate de lege cu pedeapsa închisorii de la 10 la
20 de ani, instanţa stabilind pentru una din ele o pedeapsă de 19 ani, iar pentru celelalte câte o

16
pedeapsă de 18 ani închisoare. Potrivit art. 39 alin. (1) lit. b) C.pen., la pedeapsa de bază de 19
ani se va aplica un spor de 1/3 din suma celorlalte doua pedepse, sporul fiind în acest caz (4 x
18) / 3 = 24 ani. Pedeapsa de executat ar trebui astfel să fie de 19 + 24 = 43 ani, însă ea nu poate
depăşi maximul general al pedepsei închisorii care este 30 de ani.
În consecinţă, instanţa are două posibilităţi: fie aplică o pedeapsă cu închisoarea de 30
de ani, fie aplică pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
D. Aplicarea pedepsei în cazul judecării separate a infracţiunilor concurente
De regulă, infracţiunile concurente se judecă împreună de către aceeaşi instanţă. Totuşi,
prin excepţie, se poate ca infracţiunile concurente să fie judecate separat, fie datorită competenţei
instanţei, fie datorită descoperirii la date diferite a infracţiunilor.
În cazul judecării separate este necesară aplicarea pedepsei în aşa fel încât situaţia
infractorului să fie precum ar fi fost în cazul judecării împreună a infracţiunilor. Aceasta
deoarece nu i se poate imputa acestuia omisiunea de a declara în faţa organelor judiciare despre
săvârşirea altor infracţiuni şi, în consecinţă, nu i se poate crea o situaţia mai grea decât dacă ar
fi fost judecate toate împreună, la acelaşi moment.
Art. 40 C.pen. reglementează instituţia contopirii pedepselor pentru infracţiuni
concurente. Există două ipoteze reglementate de acest articol şi una nereglementată de către
Codul penal, dar care poate fi dedusă pe baza celor prevăzute expres în cuprinsul textului de
lege.
a). situaţia în care, după condamnarea definitivă pentru o infracţiune, infractorul e judecat
pentru o altă infracţiune concurentă,
Într-un asemenea caz, potrivit art. 40 alin. (1) C.pen., instanţa va proceda la stabilirea
pedepsei pentru cea de-a doua infracţiune şi apoi o va contopi potrivit art. 39, cu pedeapsa
aplicată anterior pentru prima faptă. Primă pedeapsă, stabilită prin hotărârea de judecată iniţială
pentru prima infracţiune, se bucură de autoritate de lucru judecat, astfel că instanţa nu va putea să
o modifice.
b). ambele infracţiuni concurente au fost definitiv judecate, dar prin hotărâri distincte.
În acest caz, potrivit art. 40 alin. (2) C.pen., instanţa care face contopirea va trece peste
prima etapă (cea a stabilirii pedepselor pentru faptele concurente), şi va proceda la contopirea
acestora, potrivit art. 39 C.pen.
c). ipoteza în care infracţiunile concurente au fost judecate în grupe de către două sau mai

17
 multe, prin hotărâri distincte.
Această ipoteză nu este reglementată expres de Cod, fiind cunoscută în literatura de specialitate
şi în practica judiciară sub denumirea de „situaţia contopirilor parţiale”. În acest caz nu se va
proceda la contopirea rezultantelor parţiale, ci la contopirea tuturor pedepselor stabilite distinct
pentru fiecare infracţiune concurentă, în parte.
E. Măsurile de siguranță în caz de concurs de infracțiuni
Măsurile de siguranță de natură diferită sau chiar de aceeași natură, dar cu un conținut diferit,
luate în cazul infracțiunilor săvârșite, se cumulează, potrivit art. 45 alin. (6) C. pen.;
Dacă s-au luat mai multe măsuri de siguranță de aceeași natură și cu același conținut, dar pe
durate diferite, se aplică măsura de siguranță cu durata cea mai mare , potrivit prevederilor art.
45 alin. (6) teza I C. pen.. Măsurile de siguranță luate conform art. 112 – confiscarea specială se
cumulează art. 45 alin. (6) teza finală C. pen..
4.3.2 Pedeapsa în caz de concurs de infracțiuni săvârșită de persoane juridice
Potrivit reglementării actuale, se prevede în art. 147 că dispoziţiile referitoare la sancţionarea
concursului de infracţiuni comis de persoana fizică se aplică în mod corespunzător şi în cazul
persoanei juridice. Aşadar, dispoziţiile referitoare la contopirea amenzilor prevăzute în art. 39 îşi
găsesc aplicare şi în cazul persoanei juridice.
„În caz de concurs de infracţiuni, de pluralitate intermediară sau de cauze de atenuare ori
agravare a răspunderii penale, persoanei juridice i se aplică regimul amenzii prevăzut de lege
pentru persoana fizică”.- prevăzut de NCP în art. 147 alin. (1) .
„În caz de pluralitate de infracţiuni, pedepsele complementare de natură diferită, cu excepţia
dizolvării, sau cele de aceeaşi natură, dar cu conţinut diferit, se cumulează, iar dintre pedepsele
complementare de aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut se aplică cea mai grea”.- prevăzut de NCP
în art. 147 alin. (2) .

18
 BIBLIOGRAFIE

1. Legea 286/2009 - Noul Cod penal actualizat în 2019

2. Virgil Rămureanu, Concursul de infracțiuni în reglementarea noului Cod Penal
3. Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Ed.
Universul Juridic, București, 2014.
4. Ilie Pascu, Vasile Dobrinoiu , Noul Cod penal comentat. Partea generală, vol. I, ed. a
II-a, Ed. Universul Juridic, București, 2014.
5. Legea 286/2009 - Noul Cod penal actualizat în 2019
6. Streteanu Florin, Concursul de infracţiuni, Editura Lumina Lex, București, 1999
7. N. Giurgiu, Drept penal general, Editura Sunset, Iași, 1997
8. Pascu I., Dima T., Păun C., Gorunescu M., Dobrinoiu V., Adrian M., Uzlău A. S.,
Drept Penal. Partea generală, ediţia a 3-a, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2013.
9. Streteanu F., Nițu D., Drept Penal, Partea Generală, Vol. I, Editura Universul Juridic,
București, 2014.

19