Sunteți pe pagina 1din 12

(capitolul I/1/A din bobliografie)

INFRACŢIUNEA – INSTITUŢIE FUNDAMENTALĂ A DREPTULUI


PENAL
A/I/A Trăsăturile esentiale ale infractiunii:
- pericolul social,
- vinovătia si
- prevederea faptei în legea penală

Instituţiile fundamentale ale dreptului penal sunt:


-infracţiunea,
-răspunderea penală şi
-pedeapsa (în instituţia pedepsei înţelegând că sunt incluse toate
sancţiunile de drept penal:
-pedepsele,
-măsurile educative şi
-măsurile de siguranţă).
În acest capitol, vom examina prima dintre aceste instituţii, infracţiunea.
Examinarea infracţiunii presupune un studiu asupra acelor trăsături şi
condiţii în prezenţa cărora o faptă constituie infracţiune şi atrage o sancţiune
penală. Acest studiu, sub aspectele sus-menţionate, este cunoscut în doctrină
ca teoria generală a infracţiunii.
Obiectul de studiu al teoriei generale a infracţiunii îl formează analiza
trăsăturilor şi condiţiilor comune tuturor infracţiunilor sau unor categorii ori
genuri de infracţiuni.
Considerăm că prima problemă care revine teoriei generale a infracţiunii
este definirea infracţiunii, ca instituţie fundamentală a dreptului penal.
În viaţa socială, pe lângă imensa majoritate a acţiunilor umane pozitive, se
comit şi anumite fapte care vatămă sau pun în pericol valorile sociale pe care
orice societate civilizată le promovează şi înţelege să le apere, prin diferite
mijloace. În raport cu consecinţele păgubitoare pe care le produc, aceste
fapte pot fi: inumane (de exemplu, omorul, tortura), imorale (de exemplu,
violul), dăunătoare (de exemplu, furtul, distrugerea).Toate aceste fapte
tulbură ordinea publică şi din acest motiv au un caracter antisocial. Ele nu
devin însă infracţiuni decât în momentul în care legea penală le apreciază ca
atare şi le sancţionează cu pedepse. Fapta antisocială primeşte din partea
voinţei legiuitoare a statului calificarea de infracţiune şi prin aceasta devine
o faptă juridică, ce generează pentru stat, ca titular al ordinii de drept,
obligaţia de tragere la răspundere penală a autorului acesteia.

1
1. Definiţia
În actualul Cod penal român, legiuitorul a optat pentru definirea
infracţiunii, în art. 17 alin. 1, ca fiind
„fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi
prevăzută de legea penală”.
Această definire dată de legiuitor a determinat doctrina să nu recurgă
la alte definiţii, ci doar să teoretizeze şi să explice, din punct de vedere
ştiinţific, componentele acestei definiţii.
2. Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii
Fiind o manifestare social-umană, infracţiunea prezintă anumite trăsături
esenţiale, comune tuturor infracţiunilor şi care alcătuiesc conţinutul noţiunii
de infracţiune.
Infracţiunea este în primul rând o faptă a omului. Aceasta înseamnă că
substanţa materială a infracţiunii este fapta. Atunci şi acolo unde nu se poate
constata existenţa unei fapte, nu poate exista nici infracţiune.
Aşadar, premisa de existenţă a unei infracţiuni este întotdeauna săvârşirea
unei fapte. Este necesar să fie lămurit înţelesul noţiunii de faptă.
Prin faptă se înţelege, în primul rând, un act, o acţiune sau inacţiune, care,
prin natura lor sau prin urmările produse, este susceptibilă de a fi percepută
de simţurile omului. Un simplu gând sau orice alt proces psihic
neexteriorizat nu constituie o faptă, întrucât ele nu sunt percepute de
simţurile noastre.
În al doilea rând, prin faptă se înţelege nu numai un act, o acţiune sau
inacţiune, ci şi urmarea acestora, adică acea modificare pe care actul,
acţiunea sau inacţiunea au produs-o sau puteau s-o producă în lumea
exterioară.
În sfârşit, în al treilea rând, fapta nu poate fi concepută decât ca un rezultat
al unei acţiuni sau inacţiuni a omului, produs efectuat, deci, de om sau de o
energie pusă în mişcare de el.
Pe cale de consecinţă, rezultă că, în sensul dreptului penal, evenimentele
naturii ori reacţiile animalelor sunt excluse din sfera faptelor penale, în afară
de cazul când omul se serveşte de acestea pentru comiterea faptelor (de
exemplu, rupe un dig, asmute un câine ori deschide în mod intenţionat cuşca
în care se află un animal sălbatic etc.).
Nici hotărârea de a săvârşi o infracţiune, atâta timp cât nu este manifestată în
afară, deci câtă vreme rămâne neexteriorizată, nu poate fi considerată ca o
faptă.
De asemenea, sentimentele ostile (de exemplu, duşmănia cuiva faţă de o
persoană) nu pot fi socotite fapte în înţelesul dreptului penal.
Cogitationis poena nemo punitur spunea marele juristconsult Ulpian. În

2
acelaşi sens, marele filosof german Feuerbach arăta că simpla intenţie de a
săvârşi o infracţiune încă nu este infracţiune, fiindcă ea nu este o faptă,
întrucât nu s-a concretizat într-o acţiune.

2.1. Prima trăsătură esenţială a infracţiunii – pericolul social


A. Pericolul social. Pentru a constitui infracţiune, fapta unei persoane
trebuie să prezinte pericol social. Aşadar, nu orice faptă a omului, chiar
atunci când ar avea un caracter neconvenabil, constituie infracţiune.
În înţelesul legii penale, fapta care prezintă pericol social este orice acţiune
sau inacţiune prin care se aduce atingere uneia din valorile sociale pe care
legea penală le apără şi pentru sancţionarea căreia este necesară aplicarea
unei pedepse.
Pentru existenţa acestei trăsături trebuie, prin urmare, în primul rând, ca
fapta săvârşită (acţiune sau inacţiune) să producă sau să poată produce o
urmare răufăcătoare; acţiunea de a ucide, acţiunea de a înşela, de a distruge
bunurile sau valorile altuia, de a depune mărturie mincinoasă, de a falsifica
un act, sunt fapte periculoase, fiindcă produc urmări păgubitoare (suprimarea
vieţii, prejudicii materiale, stări de pericol pentru buna înfăptuire a justiţiei
sau pentru încrederea care trebuie să existe în actele oficiale).
Dar aceste fapte, în afară de rezultatul pe care-l produc imediat, mai produc
şi urmări de proporţii mai mari, în comunitate sau societate (stări de nelinişte
şi îngrijorare socială care dăunează desfăşurării normale a relaţiilor sociale).
În al doilea rând, acest pericol trebuie să fie social. Caracterul social al
pericolului decurge din natura valorilor vătămate sau puse în pericol prin
fapta comisă.
În al treilea rând, pericolul social trebuie să aibă caracter penal.
Se ştie că pericol social prezintă orice faptă care încalcă o regulă de drept.
Astfel, toate faptele ilicite, abateri disciplinare, administrative, civile sunt
fapte care au mai mult sau mai puţin un caracter socialmente periculos.
Între pericolul social pe care îl prezintă infracţiunile şi pericolul social al
altor fapte ilicite există o deosebire de grad.
Ceea ce caracterizează infracţiunea nu este un pericol social general,
pentru că acesta este caracteristic oricărei forme de ilicit, ci un anumit grad
de pericol social care diferenţiază infracţiunea de faptele ilicite extrapenale.
În doctrina recentă, de specialitate, s-a susţinut că noţiunea de pericol
social ar trebui eliminată din definiţia infracţiunii, pentru că legiuitorul nu
incriminează decât faptele care prezintă pericol social, prin atingerea adusă
valorilor fundamentale ocrotite de legea penală58. S-a motivat că definiţia
infracţiunii ar trebui să cuprindă doar două trăsături esenţiale: fapta să fie

3
prevăzută de legea penală şi să fie săvârşită cu vinovăţie59.

B. Forme de pericol social. În ştiinţa dreptului penal şi în legislaţie se face


deosebire între pericolul social generic al infracţiunii şi pericolul social
concret.
a) Pericolul social generic desemnează acel pericol pe care îl prezintă în
abstract o anumită infracţiune (subminarea puterii de stat, omor,
înşelăciune, viol, furt, trafic de droguri etc.). El este evaluat de legiuitor în
abstract, în primul rând, pentru a hotărî dacă fapta prezintă gradul de pericol
social al unei infracţiuni, iar în al doilea rând, pentru a evalua gradul de
pericol şi a stabili, în consecinţă, pedeapsa ce corespunde acestui grad de
pericol şi care să fie de natură să prevină săvârşirea de noi infracţiuni şi să
aibă aptitudinea de a reeduca.
Dar care este criteriul potrivit căruia legiuitorul stabileşte gradul generic al
pericolului social al unei infracţiuni?
Stabilirea gradului generic de pericol social se face de către legiuitor, care
are în vedere: importanţa valorii sociale vătămate sau puse în pericol,
gravitatea vătămării sau periclitării, urmările faptei, calitatea făptuitorului,
frecvenţa unor asemenea fapte etc. Aceste date legiuitorul le obţine din
rapoartele privind statistica judiciară, politica penală, din lucrările de
doctrină, din analiza practicii judiciare etc.
Pericolul social generic este diferit de la un tip de infracţiune la altul. În
ultimă instanţă, pericolul social abstract este ilustrat prin pedeapsa stabilită
de lege pentru o anumită infracţiune.
b) Pericolul social concret este pericolul pe care îl prezintă fapta
concretă, săvârşită de o anumită persoană, în anumite împrejurări. El este
evaluat de organele judiciare ţinând seama de acţiunea sau inacţiunea
săvârşită, urmările fireşti, obiectul, subiectul, timpul şi locul săvârşirii,
modul şi mijloacele de săvârşire.
Pericolul social concret diferă, în cadrul aceluiaşi tip de infracţiune, de la
o faptă concretă la alta.
Pericolul social concret este reflectat în pedeapsa concretă aplicată de
către instanţă fiecărui infractor.
Prin excepţie de la regula consacrată în Codul penal în vigoare, potrivit
căreia orice faptă incriminată prezintă in abstracto pericol social, prin textul
art. 181 din Codul penal s-a prevăzut, in concreto, posibilitatea ca o faptă
săvârşită de o anumită persoană, în anumite condiţii, să nu prezinte gradul de
pericol social al unei infracţiuni. Astfel, textul de lege menţionat prevede că
nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea

4
minimă adusă uneia din valorile apărate de lege, prin conţinutul ei concret,
fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social
al unei infracţiuni. La aprecierea, în concret, a gradului de pericol social, se
ţine seama de modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, de scopul urmărit, de
împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi
putut produce, precum şi de persoana şi conduita făptuitorului.
Această excepţie, din textul sus-menţionat, a făcut obiectul multor
controverse şi critici în doctrină60. În ceea ce ne priveşte, deşi apreciem
justeţea ştiinţifică a criticilor formulate la adresa acestui text, suntem pentru
deschidere şi compatibilizare a prevederilor actualului Cod penal cu
legislaţiile penale europene, care conţin prevederi noi, moderne, ce permit
introducerea formelor de justiţie restaurativă (renunţarea la urmărirea penală,
încetarea acţiunii penale, amânarea aplicării pedepsei şi renunţarea la
pedeapsă în cazurile în care pericolul social al faptei nu este de interes public
şi sunt posibile restabilirea ordinii de drept încălcate şi repararea răului
produs, prin mediere). Top of the Document

2.2. Cea de a doua trăsătură esenţială a infracţiunii – vinovăţia


A. Vinovăţia.
Pentru existenţa infracţiunii nu este suficientă săvârşirea
unei fapte care prezintă pericol social, ci este necesar ca fapta să fie comisă
cu vinovăţie.
Vinovăţia reprezintă atitudinea psihică a autorului faptei faţă de faptă şi de
urmările ei.
La fel ca orice act de conduită a omului, infracţiunea are, aşadar, pe lângă
o latură materială, exterioară, obiectivă, şi o latură subiectivă, internă,
psihică.
Latura subiectivă a infracţiunii cuprinde doi factori: unul de conştiinţă şi
altul de voinţă.
Astfel, fapta şi urmările ei sunt concepute, meditate şi orientate de
conştiinţă. În conştiinţă apare ideea de a se săvârşi o faptă şi tot în conştiinţă
apare reprezentarea urmărilor ei. Conştiinţa deliberează asupra săvârşirii
faptei şi asupra tuturor motivelor care pot determina luarea unei hotărâri şi
tot conştiinţa decide dacă fapta asupra căreia s-a deliberat urmează a fi
săvârşită.
Odată terminat procesul de luare a unei hotărâri, se produce o trecere de la
manifestarea de conştiinţă la manifestarea de voinţă.
Voinţa de a săvârşi o faptă antisocială este factorul care determină ca fapta
respectivă să fie imputată persoanei care a săvârşit-o.
Pentru existenţa vinovăţiei este necesar însă ca voinţa să se poată exprima

5
în mod liber. Dacă voinţa nu a fost liberă şi persoana a acţionat sub imperiul
unei constrângeri, nu există vinovăţie, întrucât fapta aparţine numai fizic
făptuitorului, ea neputând însă să-i fie imputată psihic.
Voinţa de a săvârşi o faptă antisocială trebuie să existe ca trăsătură
esenţială a infracţiunii în situaţia în care fapta are atât forma acţiunii, cât şi
forma omisiunii. În acest din urmă caz, voinţa constă în actul de conduită
contrar legii, fie prin ignorarea obligaţiei legale, fie prin a nu face tot ceea ce
trebuie pentru cunoaşterea caracterului ilicit al actului săvârşit şi, deci,
pentru respectarea legii.
Întrucât majoritatea persoanelor dispun de capacitatea psihică de a se
autodetermina şi de a fi stăpâne pe actele lor, voinţa de a săvârşi o faptă
antisocială este prezumată până la proba contrară.
Între factorul de conştiinţă şi factorul de voinţă există o legătură de
interdependenţă. Voinţa condusă de conştiinţă mobilizează şi dinamizează
energiile necesare în vederea şi pentru punerea în executare a hotărârii luate.
Vinovăţia presupune deci un act de conştiinţă, o atitudine a conştiinţei în
raport cu urmările faptei şi un act de voinţă, sub impulsul căruia este
realizată fapta.
B. Formele vinovăţiei.
În ştiinţa dreptului penal se face distincţie între două forme tipice de
vinovăţie:
-intenţia (dolul) şi
-culpa (greşeala), la care se adaugă, în unele cazuri speciale, o formă
mixtă, denumită
-intenţie depăşită sau praeterintenţie.
Vor exista deci fapte săvârşite cu intenţie, fapte săvârşite din culpă şi fapte
săvârşite cu formă mixtă, intenţie şi culpă (praeterintenţie).
a) Intenţia şi modalităţile ei.
Există intenţie (dol), ca formă a vinovăţiei, atunci când persoana care
săvârşeşte o faptă ce prezintă pericol social prevede rezultatul faptei pe care
şi-a propus să o săvârşească şi urmăreşte sau acceptă producerea lui.
Intenţia prezintă deci două modalităţi: una în care rezultatul faptei este
urmărit (intenţie directă) şi alta în care rezultatul, fără a fi urmărit, este
acceptat (intenţie indirectă).
Criteriul legal care determină stabilirea vinovăţiei sub cele două forme ale
intenţiei este, prin urmare, efectiva prevedere a rezultatului faptei. Prin „a
prevedea rezultatul” se înţelege a avea reprezentarea acestuia, a-şi da seama
că rezultatul se va produce dacă va fi efectuată o anumită acţiune sau
inacţiune.
Prevederea este, deci, o anticipare a ceea ce se va întâmpla ulterior.

6
Prevederea este o cunoaştere dedusă din cunoaşterea prealabilă a acţiunii
sau inacţiunii săvârşite şi a împrejurărilor în care a avut loc acţiunea sau
inacţiunea.
Autorul faptei realizează mental această deducţie pe baza datelor de
experienţă generală. De exemplu, cel care sustrage bunul altuia prevede
rezultatul faptei şi urmăreşte producerea acestui rezultat.
Aşadar, ceea ce făptuitorul trebuie să fi prevăzut pentru a exista vinovăţia
sub forma intenţiei este „rezultatul faptei”.
Prin „rezultatul faptei” se înţelege urmarea imediată, urmarea firească,
adică modificarea produsă în lumea externă de acţiunea sau inacţiunea
efectuată de către făptuitor. Acest rezultat poate îmbrăca forma unui
prejudiciu material (deposedarea de un bun sau o sumă de bani, suprimarea
vieţii unei persoane, distrugerea unui bun) sau forma unei stări de pericol
pentru o anumită valoare socială, dintre cele apărate de legea penală (de
exemplu, în cazul mărturiei mincinoase se creează o stare de pericol pentru
buna înfăptuire a justiţiei; în cazul falsului intelectual în acte oficiale, se
creează o stare de pericol cu privire la încrederea nezdruncinată care trebuie
să existe în actele oficiale).

Cel care, din cauza cunoaşterii greşite a împrejurărilor în care efectuează


acţiunea sau inacţiunea (eroare de fapt) sau din cauza survenirii unor
împrejurări de neprevăzut (caz fortuit), nu a prevăzut rezultatul faptei, ci un
alt rezultat, inofensiv, nu poate fi considerat că a avut intenţie, putându-i-se
reţine, eventual, o culpă.
a.a) Intenţia directă.
Această modalitate a intenţiei există atunci când făptuitorul îşi reprezintă
acţiunea sau inacţiunea sa, modul de înfăptuire şi rezultatul socialmente
periculos la care conduce fapta şi urmăreşte producerea acestui rezultat.
Pentru existenţa intenţiei directe este necesar ca rezultatul urmărit să
corespundă rezultatului firesc al unei fapte care prezintă pericol social şi acel
rezultat să fi fost prevăzut de făptuitor, indiferent de condiţiile în care 1-a
conceput acesta.
Va exista intenţia directă atunci când autorul faptei a îndreptat arma
asupra victimei, a armat pistoletul, a apăsat pe trăgaci şi a ucis victima prin
împuşcare; a aplicat lovituri cu cuţitul în zona inimii sau a altor organe
vitale, suprimând viaţa victimei; a smuls poşeta cu diverse valori din mâna
părţii vătămate etc.
a.b) Intenţia indirectă (eventuală) există atunci când făptuitorul prevede
rezultatul faptei sale şi, deşi nu urmăreşte acel rezultat, săvârşeşte totuşi
fapta, acceptând eventualitatea producerii lui.

7
Modalitatea intenţiei indirecte este posibilă numai în cazul acţiunilor sau
inacţiunilor care, prin felul lor sau datorită modului în care sunt efectuate, ar
fi susceptibile de a produce, eventual, mai multe rezultate.
Va exista intenţie indirectă ori de câte ori autorul omorului a aplicat victimei
multiple lovituri, cu instrumente contondente, în diverse zone ale corpului,
la întâmplare, inclusiv în zone vitale, pentru că, prin aplicarea unor
asemenea lovituri, inclusiv în zone vitale, a acceptat posibilitatea de a
provoca rezultatul letal. În asemenea cazuri, cel care urmăreşte unul dintre
rezultate, dar prevede ca posibile şi celelalte rezultate, şi totuşi efectuează
acţiunea sau
inacţiunea respectivă, acceptă implicit riscul eventualei produceri a
rezultatelor neurmărite.
A accepta eventualitatea producerii unui rezultat prevăzut, dar neurmărit,
înseamnă deci adoptarea unei atitudini de indiferenţă faţă de eventualitatea
producerii acelui rezultat. Această atitudine constituie, în raport cu rezultatul
eventual, o intenţie indirectă.
a.c) Alte modalităţi ale intenţiei.
În teoria dreptului penal se cunosc şi alte modalităţi ale intenţiei, după cum
urmează:
• intenţia simplă, când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale şi urmăreşte
producerea lui, şi intenţia calificată, când făptuitorul urmăreşte producerea
rezultatului în vederea realizării unui scop prevăzut în norma incriminatoare
(de exemplu, la infracţiunea de furt, este necesar să se dovedească faptul că
luarea fără drept a bunului de la proprietar, posesor sau detentor, s-a realizat
în scopul însuşirii pe nedrept);
• intenţia iniţială, când infractorul a prevăzut rezultatul chiar în momentul
săvârşirii faptei;
• intenţia supravenită, când infractorul, în timpul executării faptei, are
reprezentarea unui alt rezultat decât cel prevăzut iniţial şi se hotărăşte să-l
realizeze şi pe acesta (de exemplu, hoţul care, fiind surprins, ucide);
• intenţia spontană, când fapta a urmat imediat momentului luării
hotărârii (hoţul, aflat într-o locuinţă, se hotărăşte să fure un obiect şi imediat
execută această hotărâre);
• intenţia premeditată, când infractorul ia hotărârea de a săvârşi
infracţiunea înainte de începerea executării, reflectând, pregătind şi luând o
serie de măsuri ca fapta să aibă rezultatul urmărit;
• intenţie unică, atunci când infractorul a hotărât săvârşirea unei singure
fapte;
• intenţie complexă, când infractorul a hotărât să comită mai multe fapte
sau a urmărit producerea mai multor rezultate.

8
b) Culpa şi modalităţile sale.
Există culpă, ca formă a vinovăţiei, atunci când făptuitorul, săvârşind o
faptă care prezintă pericol social, a prevăzut rezultatul socialmente periculos
al faptei sale, dar nu a urmărit şi nu a acceptat eventualitatea producerii lui,
însă a acţionat socotind fără temei că acel rezultat nu se va produce, sau n-a
prevăzut rezultatul, deşi trebuia şi putea să-l prevadă.
Din definiţie rezultă că vinovăţia sub forma culpei prezintă şi ea două
modalităţi: culpa cu prevedere (uşurinţă) şi culpa simplă (greşeala).
b.a) Culpa cu prevedere (uşurinţa).
Există culpa cu prevedere (uşurinţa) atunci când infractorul prevede
rezultatul faptei sale, dar nu urmăreşte producerea lui şi crede, fără temei, că
acest rezultat nu se va produce.
Pentru existenţa vinovăţiei sub forma culpei, în modalitatea culpei cu
prevedere (uşurinţă), trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii:
– făptuitorul să fi prevăzut rezultatul faptei sale, să fi avut realmente
reprezentarea rezultatului. Există, prin urmare, sub raportul condiţiei
privitoare la prevederea efectivă, o asemănare între vinovăţie sub forma
intenţiei şi vinovăţie sub forma culpei (modalitatea uşurinţei);
– făptuitorul să nu fi urmărit producerea rezultatului prevăzut. Din acest
punct de vedere, modalitatea culpă cu prevedere (uşurinţă) se aseamănă cu
modalitatea intenţiei indirecte, fiindcă în ambele situaţii făptuitorul prevede
rezultatul, dar nu urmăreşte producerea lui. Deosebirea rezultă însă din
atitudinea de conştiinţă diferită pe care făptuitorul o are faţă de rezultatul
prevăzut;
– făptuitorul să fi socotit fără temei că acel rezultat nu se va produce.
Aşadar, făptuitorul, deşi a prevăzut că acţiunea sau inacţiunea sa este de
natură să producă alt rezultat decât cel urmărit de el, totuşi a socotit că, faţă
de împrejurările în care se efectuează acţiunea sau inacţiunea sa, acel
rezultat nu se va produce. Această apreciere a fost însă greşită, fiindcă
rezultatul s-a produs, ceea ce dovedeşte că ea nu a fost sprijinită pe temeiuri
serioase, că ea a fost făcută cu uşurinţă.
Ceea ce deosebeşte, deci, culpa cu prevedere (uşurinţă) de intenţia indirectă
este că, în primul caz, făptuitorul a crezut în mod greşit că rezultatul nu se va
produce, pe când în a doua situaţie, făptuitorul şi-a dat seama că producerea
rezultatului e posibilă şi a acceptat riscul producerii lui. De exemplu, un
şofer, conducând cu viteză excesivă printr-un oraş cu circulaţie intensă, îşi
dă seama că ar putea provoca un accident, dar, bazându-se pe performanţele
autoturismului şi pe aptitudinile sale de conducător, socoteşte că nu se va
produce un asemenea accident, însă, cu toate acestea, accidentul s-a produs

9
(în acest caz, fapta săvârşită este infracţiunea de vătămare gravă din culpă cu
prevedere sau uşurinţă).
b.b) Culpa simplă (greşeala). Există culpă simplă atunci când făptuitorul
nu a prevăzut rezultatul faptei sale, deşi el trebuia şi putea să-l prevadă.
Pentru existenţa vinovăţiei în modalitatea de culpă simplă (greşeală)
trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii:
– făptuitorul nu a prevăzut rezultatul faptei sale. Cu alte cuvinte, cel care
a efectuat acţiunea sau inacţiunea, datorită căreia s-a produs rezultatul, nu a
avut deloc reprezentarea acelui rezultat;
– făptuitorul trebuia şi putea să prevadă rezultatul care s-a produs.
Neprevederea rezultatului apare, deci, ca o greşeală, ca o nejustificată lipsă
de previziune;
– rezultatul să fi fost previzibil, în sensul că orice om normal şi atent ar fi
trebuit să-l prevadă.
Posibilitatea de prevedere se verifică în raport cu felul activităţii în cadrul
căreia s-a produs fapta din culpă şi în raport cu persoana celui care acomis-o.
În cazul în care făptuitorul nu numai că nu a prevăzut, dar nici nu putea să
prevadă producerea rezultatului, nu există culpă şi, deci, nici vinovăţie, ci ne
găsim în faţa unui caz fortuit.
b.c) Alte modalităţi ale culpei. În teoria dreptului penal sunt cunoscute şi
alte modalităţi ale culpei, după cum urmează:
– în raport de cauza care a determinat atitudinea culpabilă se face deosebire
între: imprudenţă sau nesocotinţă (comportare nechibzuită), nebăgare de
scamă (neatenţie), neglijenţă (comportare fără grija necesară), nepricepere
(lipsa cunoştinţelor necesare efectuării activităţii), nedibăcie (lipsa
aptitudinilor sau deprinderilor necesare);
– în raport cu natura comportării, în cadrul căreia s-a manifestat, se face
distincţia între culpa in agendo şi culpa in omitendo, după cum aceasta s-a
manifestat în cadrul unei acţiuni sau al unei omisiuni.

c) Intenţia depăşită (praeterintenţia). Este o formă mixtă, care reuneşte atât


intenţia, cât şi culpa. Aceasta există atunci când făptuitorul săvârşeşte cu
intenţie o faptă prevăzută de legea penală, dar se produce un rezultat mai
grav sau un rezultat suplimentar faţă de acela prevăzut şi urmărit, astfel încât
intenţia iniţială a făptuitorului a fost depăşită (exemplu, persoana care
loveşte o altă persoană, iar aceasta, pierzându-şi echilibrul, cade şi, izbindu-
se cu capul de pardoseala de ciment, încetează din viaţă).
Aşadar, în această situaţie, făptuitorul, urmărind producerea unui anumit
rezultat, săvârşeşte o faptă ce constituie elementul material al unei
infracţiuni (primum delictum), însă produce un rezultat mai grav sau

10
suplimentar, specific unei infracţiuni mai grave, sau o variantă mai gravă a
aceleiaşi infracţiuni (majus delictum). În asemenea cazuri, în legislaţia
penală, activităţile de acest fel sunt incriminate fie ca infracţiuni de sine
stătătoare (exemplu, vătămarea corporală gravă – art.182 C.pen., lovirile sau
vătămările cauzatoare de moarte – art.183 C.pen.), fie ca variante agravante
ale unor infracţiuni în al căror conţinut complex s-au prevăzut şi aceste
situaţii Top of the Document
(2.3. Cea de a treia trăsătură esenţială a infracţiunii – faptă
prevăzută de legea penală
exemplu, violul care a avut ca urmare moartea victimei – art.197 alin.3
C.pen.).
În toate aceste cazuri, acţiunea iniţială (primum delictum) este săvârşită cu
intenţie, iar rezultatul, mai grav şi suplimentar, care depăşeşte intenţia
făptuitorului şi conduce la o infracţiune mai gravă, este săvârşit din culpă.

O faptă care prezintă pericol social, chiar dacă a fost săvârşită cu vinovăţie,
nu poate fi considerată şi calificată ca infracţiune decât dacă este prevăzută
şi sancţionată de lege.
O faptă se consideră ca fiind prevăzută de legea penală atunci când o
dispoziţie din Codul penal ori dintr-o lege penală specială sau dintr-o lege
generală cu dispoziţii penale incriminează o anumită faptă ca infracţiune,
prevăzând condiţiile în care această faptă este considerată infracţiune.
Fapta prevăzută de legea penală nu este prin ea însăşi infracţiune, ci poate
fi considerată ca atare dacă se constată că sunt îndeplinite şi celelalte două
trăsături esenţiale ale infracţiunii (pericol social şi vinovăţie).
Incriminarea nu trebuie confundată deci cu prevederea faptei de către
legea penală, după cum fapta prevăzută de legea penală nu este identică cu
noţiunea de faptă penală.
Incriminarea este acea operaţiune prin care o anumită faptă, în anumite
condiţii, poate fi considerată ca faptă penală, respectiv ca infracţiune.
Aşadar, fapta prevăzută de legea penală nu este infracţiune şi nu poate fi
sancţionată cu pedeapsă decât atunci când ea a fost săvârşită cu vinovăţie şi
nu există vreo situaţie în care legea exclude pericolul social al faptei.
Prevederea în lege a faptei, ca trăsătură esenţială a infracţiunii, decurge
din principiul legalităţii incriminării.
Noţiunea de infracţiune şi cea de faptă prevăzută de legea penală nu sunt,
însă, identice. Orice infracţiune trebuie să fie o faptă prevăzută de legea
penală, dar nu orice faptă prevăzută de legea penală constituie infracţiune.
Pentru a fi infracţiune, fapta prevăzută de legea penală trebuie să întrunească

11
şi celelalte două trăsături esenţiale: să prezinte pericol social şi să fie
săvârşită cu vinovăţie.
Top of the Document

12