Sunteți pe pagina 1din 9

(cap.

1/B +C din bibliografie)


STRUCTURA INFRACŢIUNII

B. Latura obiectivă
a) elementul material
b) urmarea imediată
c) legătura de cauzalitate

C. Latura subiectivă
a) elementul subiectiv (vinovătia) în continutul infractiunii
b) mobilul si
scopul ca elemente ale infractiunii

Conţinutul constitutiv al infracţiunii


Conţinutul constitutiv, la orice infracţiune, este alcătuit
-dintr-o latură obiectivă şi
-o latură subiectivă.
Latura obiectivă cuprinde:
- un element material singur sau însoţit de anumite cerinţe esenţiale,
unele intrinseci, altele extrinseci;
-o urmare imediată (un rezultat, constând dintr-o vătămare, un
prejudiciu material sau moral sau dintr-o stare de pericol) şi
-o legătură de cauzalitate între urmarea imediată şi elementul
material.
A. Elementul material constă dintr-o acţiune (comisiune) sau dintr-o
inacţiune (omisiune). Poate consta şi din două sau mai multe acţiuni
alternative, cumulative, ori dintr-o acţiune sau inacţiune alternative.
În concreto, elementul material constă într-o activitate fizică (actus reus),
adică o consumare sau o înfrânare de energie fizică ce a produs o modificare
în lumea externă. De exemplu, în cazul furtului, elementul material prevăzut
de art. 208 C. pen. constă într-o acţiune de luare a unui bun din posesia sau
detenţia altuia, ceea ce presupune două subacţiuni: acţiunea de deposedare a
victimei de acel bun şi acţiunea de împosedare cu acel bun a infractorului.
În abstracto, activitatea fizică, ce constituie elementul material al fiecărei
infracţiuni, este aceea pe care o prevede fiecare text incriminator, în
descrierea infracţiunii.
Textul incriminator desemnează activitatea fizică, fie printr-un cuvânt (de
exemplu, însuşeşte, distruge, falsifică, loveşte, ucide), fie printr-o expresie
(de exemplu, face afirmaţii mincinoase). Cuvântul sau expresia care ne

1
indică activitatea fizică ce constituie elementul material al laturii obiective a
oricărei infracţiuni poartă denumirea, în doctrină, de verbum regens.
Fiecare activitate fizică prin care se realizează elementul material conţine
în ea o notă caracteristică, ce o deosebeşte de alte activităţi, adică o anumită
atitudine fizică specifică acelei activităţi şi denumită acţiune tipică.
Elementului material i se mai spune şi element extern sau fizic; în limbajul
practic i se mai spune şi act material.
a) Substanţă. Activitatea fizică, ce constituie elementul material al
laturii obiective, poate consta fie dintr-un singur act, fie din mai multe
acţiuni şi fiecare acţiune din mai multe acte. Aceste activităţi, denumite
complexe, necesită de cele mai multe ori o desfăşurare în timp, care parcurge
o serie de momente. Drumul pe care îl parcurge această desfăşurare poartă
denumirea de iter criminis.
b) Realizare. Activitatea care constituie elementul material se poate
realiza în mai multe moduri, şi anume: prin cuvinte, de exemplu, injurii,
calomnii, mărturie mincinoasă etc.; prin scris, de exemplu, denunţarea
calomnioasă prin scris, falsul în înscrisuri etc.; prin acte materiale, de
exemplu, însuşire, lovire, distrugere etc.
c) Modalităţi. Din punct de vedere dinamic, activitatea care constituie
elementul material se poate realiza printr-o atitudine pozitivă – acţiune
(comisiune) sau printr-o atitudine negativă – inacţiune (omisiune).
În atitudinea pozitivă, individul foloseşte energia lui fizică pentru a realiza
rezultatul dăunător; în atitudinea negativă, dimpotrivă, individul ţine inertă
energia sa fizică şi lasă ca alte energii să creeze acelaşi rezultat păgubitor.
În genere, infracţiunile comisive se săvârşesc printr-o atitudine pozitivă,
adică prin comisiune, iar cele omisive printr-o atitudine negativă, deci prin
omisiune.
Sunt însă infracţiuni comisive care se pot săvârşi prin omisiune şi invers,
infracţiuni omisive care se pot săvârşi prin comisiune.
Unii autori numesc infracţiuni comisive sau omisive pure pe acelea care
nu se pot comite decât, respectiv, prin comisiune sau omisiune; se numesc,
din contră, infracţiuni comisive sau omisive mixte acelea care se pot realiza
şi prin comisiune şi prin omisiune.
Alţi autori folosesc, pentru situaţiile mixte, expresia de: infracţiune
comisivă prin omisiune, de omisiune prin omisiune şi infracţiune comisivă
prin comisiune.
Activitatea care constituie elementul material poate fi realizată exclusiv şi
nemijlocit prin energia omului. Este posibil, însă, ca activitatea să fie
realizată cu ajutorul mediat al unei alte energii, animată sau neanimată, dar

2
activată de infractor sau lăsată de acesta să-şi urmeze cursul, deşi el avea
îndatorirea să-i opună rezistenţă.
În toate aceste cazuri, activitatea care constituie elementul obiectiv în
acţiunea ei tipică aparţine infractorului, fiindcă energiile străine nu au fost
decât simple mijloace de care infractorul s-a servit sau a profitat.
Elementul material este însoţit, la unele infracţiuni, de una sau mai multe
cerinţe esenţiale care se pot referi: la mijloacele de realizare a acţiunii care
constituie acest element, la locul sau timpul realizării, la natura sau la
anumite particularităţi ale obiectului material etc., toate încercând să
acopere multitudinea şi complexitatea situaţiilor care pot apărea în realitatea
faptică şi care imprimă o notă specifică acţiunii sau inacţiunii ce constituie
elementul material.
La infracţiunile care au variante agravante sau calificate, cerinţele devin,
de cele mai multe ori, cauze de agravare sau calificare.
Top of the Document
B. Urmarea imediată este rezultatul pe care trebuie să-l producă
acţiunea sau inacţiunea prin care s-a realizat elementul material.
Urmarea, din punct de vedere fizic, este o modificare pe care activitatea
materială a produs-o în lumea externă.
Urmarea imediată (rezultatul) poate consta fie într-o vătămare materială
(un rău fizic cauzat prin săvârşirea acţiunii sau inacţiunii), fie într-un
prejudiciu material sau moral, fie într-o stare de pericol, acestea constituind
atingeri aduse valorii sociale apărate de legea penală.
Infracţiunile la care urmarea constă dintr-o vătămare se numesc
infracţiuni materiale sau de rezultat (furtul, înşelăciunea, delapidarea,
lovirea, omorul, distrugerea etc.). La aceste infracţiuni, vătămarea ce
constituie urmarea imediată este întotdeauna indicată, într-o formă explicită
sau implicită, în norma incriminatoare.
Infracţiunile la care urmarea imediată constă într-o stare de pericol se
numesc infracţiuni formale sau de pericol. În astfel de cazuri nu este nevoie
să se prevadă în conţinutul incriminării această stare, fiindcă aceasta se
subînţelege.
Urmarea imediată (rezultatul) are existenţă juridică independentă de
consecinţele subsecvente ale infracţiunii; de existenţa urmării imediate
depinde existenţa laturii obiective a infracţiunii, întrucât, dacă lipseşte
urmarea imediată, lipseşte un element al laturii obiective, în timp ce
consecinţele subsecvente (grave sau deosebit de grave) pot fi doar cauze de
agravare a aceleiaşi infracţiuni (de exemplu, furt, înşelăciune sau delapidare
cu consecinţe deosebit de grave).

3
Urmarea imediată care constă într-o vătămare nu trebuie confundată cu
paguba (dauna civilă) care ar putea deriva din comiterea infracţiunii.
Top of the Document
C. Legătura de cauzalitate. Pentru a se realiza latura obiectivă a
infracţiunii este necesar ca între activitatea materială (acţiune, inacţiune) ce
constituie elementul obiectiv şi urmarea imediată (rezultat sau stare de
pericol) să existe o legătură de la cauză la efect, adică un raport de
cauzalitate (nexum causal).
Deşi acest element (cel de-al treilea) al laturii obiective nu este prevăzut în
mod expres în legea penală, el este un element constitutiv în conţinutul
oricărei infracţiuni.
Într-adevăr, o acţiune sau inacţiune ilicită şi o urmare socialmente
periculoasă, chiar dacă ele corespund perfect modelului descris de lege, nu
pot constitui elemente ale infracţiunii decât în măsura în care acţiunea sau
inacţiunea săvârşită constituie cauza vătămării sau a stării de pericol
produse, cu alte cuvinte, dacă această urmare reprezintă efectul celei dintâi.
Prin cauză se înţelege energia sau energiile care au condus la realizarea
unei modificări oarecare în lumea exterioară, iar prin efect, urmările care au
decurs din modificarea produsă.
Fapta conştientă a omului are valoare cauzală nu numai când ia forma
acţiunii, dar şi când îmbracă forma inacţiunii, când prin conduita sa
conştientă omul se abţine de la o acţiune la care este obligat, lăsând libere
alte energii care provoacă rezultatul.
Prin antecedenţă cauzală (genetică) se înţelege orice manifestare, orice
activitate care a intervenit în procesul dinamic datorită căruia s-a produs o
urmare.
Uneori, această antecedenţă poate fi simplă, fiind alcătuită dintr-o singură
manifestare; în acest caz, legătura de cauzalitate este uşor de stabilit. De
exemplu: A descarcă un foc de armă şi îl ucide pe B; antecedenţa cauzală
este descărcarea armei, iar urmarea este moartea victimei; aşadar, acţiunea
prin care s-a realizat elementul material al laturii obiective este cea de
descărcare a armei şi ea reprezintă, în mod evident, cauza, iar moartea
victimei reprezintă rezultatul acestei acţiuni, între cele două existând un
raport direct, de la cauză la efect.
Există cazuri când antecedenţa cauzală este mult mai complexă, fiind
alcătuită dintr-o serie de acţiuni ori inacţiuni, datorate unor energii fizice
diferite. De exemplu: A conduce autoturismul pe străzile oraşului, cu viteză
excesivă şi, drept urmare, intră în coliziune cu alt autoturism, care era
condus de B cu viteză legală, dar conducătorul acestuia se afla sub influenţa

4
băuturilor alcoolice. Urmare a coliziunii, suferă leziuni corporale două
persoane, aflate în autoturismul condus de B, iar o altă persoană din
autoturismul condus de A decedează. Chemată de urgenţă, maşina Salvării
ajunge cu întârziere, iar în timp ce îi transporta pe cei doi răniţi, şoferul
Salvării, grăbindu-se, intră pe o stradă cu sens interzis şi maşina este izbită
de un alt autovehicul, care avea defecţiuni la sistemul de frânare. În urma
puternicului impact, unuia dintre cei doi răniţi i se agravează starea iniţială,
iar la Serviciul de Urgenţă al spitalului, medicul chirurg intervine cu
întârziere şi rănitul moare.
Într-o asemenea speţă, apar mai multe cauze, care ar fi putut produce
rezultatul şi, deci, avem o antecedenţă cauzală complexă. Problema de a
determina şi stabili, în mod cert, care au fost acţiunile sau inacţiunile ce
reprezintă cauzele sau care a fost acţiunea ori inacţiunea ce constituie cauza
rezultatului este una deosebit de delicată şi uneori dificilă.
Pentru soluţionarea acestei probleme, o primă operaţie este cea de
diferenţiere a cauzelor care au produs rezultatul de condiţiile care au înlesnit
ori favorizat producerea acestui rezultat, adică de acele împrejurări
adjuvante.
a) Clasificarea condiţiilor. În doctrină, întâlnim o multitudine de
clasificări ale acestora. Dintre acestea, amintim:
– condiţii cauzale sau decisive ori principale; condiţii favorizatoare sau
contributive ori secundare; primele sunt cele care produc rezultatul, iar
celelalte ajută doar la producerea acestuia;
– condiţii calificate şi condiţii ocazionale: primele nu pot lipsi, fiindcă ele
produc rezultatul, celelalte, dimpotrivă, pot lipsi;
– condiţii directe şi condiţii indirecte; primele acţionează cu tendinţa de a
produce prin ele însele rezultatul, celelalte pot înlesni producerea
rezultatului;
– condiţii imediate şi condiţii mediate: primele sunt în legătură
nemijlocită cu rezultatul (de exemplu, înjunghierea unei persoane); celelalte
înlesnesc sau favorizează producerea acelui rezultat (de exemplu, acţiunea
celui care nu dă ajutor unui rănit care, din această cauză, decedează);
– condiţii simultane, care intervin deodată în procesul dinamic (de
exemplu, A, B şi C lovesc în acelaşi moment pe D). În caz de condiţii
simultane, avem, deci, un fascicol cauzal sau un concurs cauzal;
– condiţii succesive, care intervin, rând pe rând, în procesul dinamic, caz
în care avem o serie cauzală sau un lanţ cauzal;
– condiţii preexistente, concomitente şi survenite, adică anterioare,
simultane sau posterioare activităţii fizice care constituie elementul material
(obiectiv) al infracţiunii.

5
Pentru ca o condiţie să fie însă echivalată drept cauză, trebuie ca ea să
fi contribuit la producerea rezultatului, adică să fi fost o condiţie sine qua
non a acestui rezultat, adică, fără intervenţia acelei condiţii rezultatul să nu
se fi putut produce aşa cum s-a produs. Din acest motiv, teoriei echivalenţei i
se mai spune şi teoria condiţiei sine qua non.
c) Ruperea legăturii de cauzalitate. În cazul pluralităţii contribuţiilor,
trebuie să se constate, aşa cum arătam, legătura dintre ele, lanţul lor
neîntrerupt.
Legătura de cauzalitate poate fi însă ruptă prin intervenţia unui nou lanţ
cauzal, fără conexiune cu primul.
Legătura de cauzalitate se consideră prin urmare frântă când intervenţia
unei alte acţiuni sau a unei alte surse ori energii, independente, a produs
rezultatul. De exemplu, A îl agresează pe B, acesta speriat fuge şi
traversează neatent strada, fără să observe că venea un vehicul cu mare
viteză; este trântit la pământ şi rănit; transportat la domiciliu, se constată că
rănile sunt grave, dar viaţa lui nu este în pericol; consumând alimente
alterate, B se intoxică grav şi după 5 ore moare.
Se observă că în antecedenţa cauzală de mai sus a rezultatului letal
(moartea lui B) avem două lanţuri (serii) de condiţii, dar legătura de
cauzalitate s-a rupt, încât numai ultima din aceste serii rămâne legată de
rezultatul letal.
Apare evident că primei serii de condiţii nu li se poate atribui decât
rezultatul pe care l-au produs: loviri şi vătămări. Dacă s-ar stabili, însă, că
intoxicarea nu ar fi fost mortală dacă B nu ar fi fost foarte slăbit din cauza
pierderii de sânge suferite în urma accidentului de automobil, atunci legătura
de cauzalitate nu mai este frântă, fiindcă noua serie de condiţii nu era aptă,
prin ea însăşi, să producă rezultatul, ci a căpătat această aptitudine numai
datorită primei serii de condiţii.
d. Concluzie. Pentru existenţa laturii obiective a oricărei infracţiuni, este,
prin urmare, necesar ca între elementul material (acţiune sau inacţiune) şi
urmarea imediată să existe o legătură de cauzalitate.
În raport cu precizările făcute anterior cu privire la urmare, stabilirea
legăturii de cauzalitate este necesară în toate cazurile în care legea cere
producerea unui anumit rezultat. Cu alte cuvinte, stabilirea legăturii de
cauzalitate trebuie să se facă în cazul infracţiunilor materiale.
În cazul infracţiunilor formale, în care urmarea constă dintr-o stare de
pericol ce rezultă din însăşi săvârşirea actului material, legătura de
cauzalitate
rezultă din însăşi materialitatea acţiunii desfăşurate de făptuitor (ex re).

6
Latura subiectivă cuprinde acele condiţii referitoare la atitudinea
psihică a făptuitorului faţă de acţiunea sau inacţiunea care constituie
elementul material al infracţiunii, faţă de urmarea imediată şi faţă de
legătura de cauzalitate dintre acestea.
Latura subiectivă se compune din elementul subiectiv la care sunt ataşate,
uneori, una sau mai multe condiţii sau cerinţe esenţiale.
Top of the Document

Elementul subiectiv. Nu trebuie să confundăm vinovăţia, ca trăsătură


esenţială a infracţiunii, cu vinovăţia ca element constitutiv al conţinutului
unei anumite infracţiuni. Ca trăsătură esenţială a infracţiunii, vinovăţia există
ori de câte ori se constată una din formele şi modalităţile vinovăţiei, aşa cum
legea o prevede (intenţie, culpă sau praeterintenţie).
Pentru existenţa vinovăţiei ca element subiectiv al infracţiunii este necesar
să se constate că elementul material al infracţiunii respective a fost săvârşit
cu vinovăţie în forma cerută de lege pentru acea infracţiune.
Aşadar, trebuie să înţelegem că poate exista vinovăţie în general, ca
trăsătură esenţială a infracţiunii, fără să existe vinovăţie ca element subiectiv
al unei infracţiuni anume. Astfel, dacă în cazul infracţiunilor pentru a căror
existenţă este necesară vinovăţia sub forma intenţiei, dacă fapta este
săvârşită din culpă nu există elementul subiectiv, deşi există vinovăţia ca
trăsătură esenţială.
Ca element subiectiv, vinovăţia apare sub una din formele sale, deci ca
intenţie, culpă sau praeterintenţie, aşa cum acestea au fost descrise în
Capitolul I.
În conţinutul constitutiv al fiecărei infracţiuni trebuie să se prevadă forma
de vinovăţie necesară pentru ca fapta să constituie infracţiune.
B. Cerinţe esenţiale
În conţinutul constitutiv al unor infracţiuni intră, alături de elementul
subiectiv, şi anumite condiţii şi cerinţe esenţiale. Acestea se referă la mobilul
şi la scopul infracţiunii. În asemenea situaţii, pentru existenţa laturii
subiective a infracţiunii este necesar să se constate că făptuitorul a fost
determinat de un anumit mobil ori că a urmărit un anumit scop prin
săvârşirea faptei.
Top of the Document
Mobilul. Prin mobil sau motiv se înţelege acel impuls intern, acea
dorinţă care face să se nască în mintea făptuitorului ideea săvârşirii unei

7
anumite activităţi conştient orientate într-o anumită direcţie şi în vederea
satisfacerii acelei dorinţe.
Mobilul sau motivul infracţiunii este denumit şi cauza internă a actului de
conduită. Mobilul contribuie la luarea deciziei.
Ca mobiluri ale infracţiunii pot fi dorinţa de a obţine bunuri sau avantaje,
impulsuri de ură, gelozie, răzbunare etc.
În luarea rezoluţiei infracţionale, de regulă, identificăm un anumit mobil,
care animă sau determină pe infractor să săvârşească fapta penală. Cu toate
acestea, legiuitorul nu a prevăzut mobilul ca o cerinţă esenţială ataşată
elementului subiectiv în cazul oricărei infracţiuni. Numai în anumite cazuri,
legea consideră necesară, pe lângă elementul subiectiv (intenţia), şi existenţa
unui anumit mobil sau motiv. O astfel de cerinţă este prevăzută, de exemplu,
pentru existenţa infracţiunii de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi,
pe temei de rasă, naţionalitate, sex sau religie (art.247 C.pen.).
Alteori, mobilul constituie un element circumstanţial de ordin subiectiv ce
impune o altă variantă normativă a infracţiunii tip care, de obicei, reprezintă
o variantă agravantă. Astfel, omorul este calificat, printre altele, şi atunci
când este săvârşit din interes material (art.175 lit.b C. pen.).
Cercetarea mobilului este însă întotdeauna importantă sub aspect
criminologic, pentru a evidenţia trăsăturile de personalitate ale făptuitorului,
aspectele patologice, gradul de periculozitate a acestuia.
Scopul reprezintă finalitatea urmărită prin săvârşirea faptei, obiectivul
propus şi reprezentat de autor.
La fel ca şi mobilul, scopul este caracteristic, în general, activităţii
voluntare şi nu face parte nici el din conţinutul laturii subiective decât în
anumite situaţii pe care legea le prevede expres. Astfel, la unele infracţiuni,
cerinţa esenţială este îndeplinită atunci când făptuitorul a urmărit realizarea
scopului urmărit de lege, indiferent dacă acest scop a fost atins sau nu prin
săvârşirea faptei. Astfel, de exemplu, la infracţiunea de furt, prevăzută de
art. 208 C. pen., sub aspectul laturii subiective, forma de vinovăţie este cea a
unei intenţii directe calificate, expres arătată de legiuitor prin sintagma „în
scopul de a şi-l însuşi pe nedrept”.
Există cazuri în care urmărirea unui scop anumit constituie un element
circumstanţial în conţinutul calificat al unor infracţiuni; de exemplu:
săvârşirea
omorului pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la urmărire,
arestarea sau executarea pedepsei sau pentru a înlesni sau ascunde săvârşirea
altei infracţiuni (art. 175 lit.g şi lit.h C. pen.).
Drept pozitiv. Formele şi modalităţile vinovăţiei prevăzute în art. 19
C. pen. devin în mod corespunzător, în raport de fiecare faptă incriminată,

8
formele şi modalităţile elementului subiectiv în conţinutul laturii subiective.
La majoritatea infracţiunilor, acest element are forma intenţiei. Numai la
un număr restrâns de infracţiuni, aşa cum prevăd alin. ultim şi penultim ale
art. 19 C. pen., elementul subiectiv poate avea şi forma culpei.
Referitor la modalităţile intenţiei şi culpei, trebuie reţinut că acestea
influenţează numai gradul de pericol social al infracţiunii, şi nu existenţa
infracţiunii (cu excepţia, bineînţeles, a cazului când pentru anumite
infracţiuni legea ar dispune altfel).
Regula generală în legislaţia penală este că faptele prevăzute de legea
penală, pentru a constitui infracţiuni, trebuie să fie săvârşite cu intenţie. În
temeiul acestei reguli, în conţinutul diferitelor infracţiuni nu este prevăzută
în mod explicit intenţia ca element constitutiv, aceasta fiind subînţeleasă în
mod implicit.
În ceea ce priveşte infracţiunile la care elementul subiectiv se manifestă sub
forma intenţiei, Codul penal dă intenţiei indirecte acelaşi efect ca şi intenţiei
directe, cu excepţia cazurilor în care legea condiţionează existenţa
infracţiunii de un anumit scop, situaţie în care intenţia indirectă nu este
suficientă.
În consecinţă, ori de câte ori în conţinutul infracţiunii nu se prevede
elementul subiectiv, acesta îmbracă forma intenţiei.
Incriminarea faptelor din culpă are caracter de excepţie. Atunci însă când
fapta constă dintr-o acţiune săvârşită din culpă, aceasta constituie infracţiune
numai dacă în lege se prevede în mod explicit aceasta (art. l 9 alin. 2 C.pen.).
În cazul infracţiunilor la care elementul material constă dintr-o inacţiune,
forma vinovăţiei pot fi atât intenţia, cât şi culpa, aceasta din urmă neputând
fi exclusă decât atunci când în partea specială a Codului penal se prevede în
mod expres ca fapta de inacţiune să fie săvârşită cu ştiinţă (de exemplu, în
art. 246, 274 C.pen.) sau cu „rea-credinţă” (în art. 305 lit. b şi c C.pen.),
deci, cu alte cuvinte, când legea sancţionează numai săvârşirea ei cu intenţie
(art. 19 alineat ultim C.pen.).
Top of the Document