Sunteți pe pagina 1din 9

Sesizarea organelor de urmărire penală

Urmărirea penală este una dintre fazele procesului penal alături de procedura camerei
preliminare, judecata, punerea în executare a hotărârilor penale şi faza post-executorie.
Urmărirea penală este prima fază a procesului penal în forma sa tipică, constând în
activitatea desfăşurată de organele de urmărire penală pentru strângerea şi verificarea probelor cu
privire la existenţa infracţiunii, la identificarea făptuitorului şi la stabilirea răspunderii acestuia,
pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea lui în judecată. Organele
judiciare care desfăşoară activităţi specifice de urmărire penală sunt: procurorii care fac parte din
Ministerul Public şi sunt constituiţi în Parchete pe lângă fiecare instanţă şi organele de cercetare
penală.
Urmărirea penală este o fază procesuală necesară şi obligatorie în cadrul procesului penal în
forma tipică şi lipseşte în cadrul celor care au o structură atipică: cazurile în care acţiunea penală se
pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate adresată direct instanţei de judecată.
În literatura de specialitate s-a apreciat că „mijlocul prin intermediul căruia este informat
organul judiciar despre săvârşirea unei infracţiuni poartă denumirea de act de sesizare".
Prin mod de sesizare a organului de urmărire penală se înţelege mijlocul prin care acesta
ia cunoştinţă, în condiţiile legii, despre săvârşirea unei infracţiuni, determinând obligaţia de a se
pronunţa cu privire la începerea urmăririi penale referitoare la acea infracţiune.
În cadrul procesului penal, faza urmăririi penale este cuprinsă între momentul începerii
urmăririi penale şi momentul emiterii soluţiei de către procuror.
De aceea, în articolul 305 alineatul (1) din Codul de procedură penală potrivit căruia „când
actul de sesizare îndeplinește condițiile prevăzute de lege și se constată că nu există vreunul dintre
cazurile care împiedică exercitarea acțiunii penale prevăzute la articolul 16 alineatul (1), organul de
urmărire penală dispune începerea urmăririi penale cu privire la faptă”, legiuitorul a instituit
obligația organului de urmărire penală de a începe urmărirea penală, îndată după ce a fost legal
sesizat. Practic, actul imediat următor celui de sesizare, va fi, în mod necesar, în toate cauzele,
ordonanța de începere a urmăririi penale cu privire la faptă.
Astfel, nicio investigație nu poate avea loc decât în condițiile privitoare la desfășurarea
actelor de urmărire penală; noua reglementare nu mai cunoaște faza premergătoare începerii
urmăririi penale, de strângere a datelor necesare „în vederea începerii urmăririi penale”(prevăzută
sub reglementarea anterioară de articolul 224 din vechiul Cod de procedură penală). În plus, noua
reglementare nu mai permite începerea urmăririi penale direct față de o anumită persoană nici în
situația în care aceasta este indicată în actul de sesizare, ori când acesta permite identificarea sa.
Concluzia se impune față de faptul că articolul 305 alineatul (3) din Codul de procedură penală,
cere ca indiciile rezonabile privind comiterea faptei de către o anumită persoană să rezulte din
datele și probele existente.
De aceea, simpla începere a urmăririi penale cu privire la faptă nu are caracterul formulării
unei acuzații împotriva unei persoane, ci are doar semnificația instituirii cadrului procesual în care
se pot strânge primele probe cu privire la o anumită faptă.
Dacă, după administrarea în acest cadru legal procesual a unor mijloace de probă, în baza
acestora se conturează indicii rezonabile împotriva unei anumite persoane, urmează a se formula cu
privire la aceasta o acuzație. De aceea, articolul 305 alineatul (3) prevede: „când din datele şi
probele existente în cauză rezultă indicii rezonabile că o anumită persoană a săvârşit fapta pentru
care s-a început urmărirea penală, procurorul dispune ca urmărirea penală să se efectueze în
continuare faţă de aceasta, care dobândeşte calitatea de suspect”.
Anterior dispoziției ca urmărirea să se efectueze cu privire la o anumită persoană, aceasta nu
are nicio calitate procesuală, prin urmare nu este subiectul vreunor drepturi ori obligații procesuale.

1
Când în cazul unei anumite persoane legea pretinde obţinerea unei autorizaţii sau
îndeplinirea altei condiţii prealabile, urmărirea penală se poate efectua numai dacă s-a obţinut
autorizaţia sau încuviinţarea prealabilă.
Punctul final al urmăririi penale este marcat de soluţia dată de procuror. Procurorul poate
dispune una dintre următoarele soluţii: clasarea cauzei, renunţarea la urmărirea penală sau
trimiterea în judecată. Primele două soluţii sunt soluţii de netrimitere în judecată.
Clasarea cauzei şi renunţarea la urmărirea penală se realizează prin ordonanţă, iar trimiterea
în judecată are loc prin rechizitoriu.
Faza urmăririi penale se caracterizeaza prin următoarele trăsături specifice:
- subordonarea ierarhică în efectuarea actelor de urmărire penală;
- lipsa de publicitate a urmării penale;
- caracterul necontradictoriu al urmăririi penale;
- forma scrisă a urmării penale.

Sesizarea organelor de urmărire penală


Declanşarea activităţii de urmărire penală este precedată întotdeauna de încunoştiinţarea
organelor de urmărire penală despre săvârşirea unei infracţiuni.
Organele de urmărire penală pot fi încunoştiinţate despre săvârşirea unei infracţiuni prin
intermediul actelor de sesizare.
În ceea ce priveşte modurile de sesizare a organului de urmărire penală, acestea pot fi
clasificate în raport de mai multe criterii.
a) după sursa de informare:
- moduri de sesizare externe (plângerea, denunţul);
- moduri de sesizare interne (sesizarea din oficiu);
b) după efectele pe care le produc:
- moduri de sesizare generale (plângerea, denunţul, sesizarea din oficiu), care produc
efectul de a încunoştinţa organul de urmărire penală, nefiind indispensabile pentru începerea
urmăririi penale, deoarece pot fi înlocuite;
- moduri de sesizare speciale (plângerea prealabilă, sesizarea şi autorizarea organului
competent, manifestarea dorinţei guvernului străin), care produc efectul de a încunoştinţa organul
de urmărire penală, însă, spre deosebire de cele generale, sunt indispensabile pentru începerea
urmăririi penale, neputând fi înlocuite;
c) după momentul la care intervine sesizarea:
- moduri de sesizare primară (plângerea, denunţul, modurile de sesizare speciale şi sesizarea
din oficiu), în ipoteza în care încunoştinţarea despre săvârşirea unei infracţiuni a ajuns pentru prima
oară în faţa unui organ de urmărire penală;
- moduri de sesizare complementare, în ipoteza în care cauza a trecut anterior prin faţa altui
organ de urmărire penală.
Modurile cele mai uzuale de sesizare sunt denunţul şi plângere.

Plângerea
Plângerea ca mod de sesizare a organelor de urmărire penală nu trebuie confundată cu
plângerea prealabilă, aceeasta fiind în acelaşi timp o condiţie de pedepsibilitate şi procedibilitate.
Lipsa unei plângeri prealabile nu poate fi suplinită prin alte moduri de sesizare, în timp ce o
plângere penală obişnuită poate fi înlocuită cu un denunţ sau o sesizare din oficiu.

2
Domnule Comandant/Procuror-şef, [1]

Subsemnatul_, în calitate de parte vătămată [2], domiciliat în_, fac prezenta plângere
împotriva făptuitorului [3]_ domiciliat în_, pentru comiterea faptei prevăzute şi pedepsite de art.
[4],

În dovedirea plângerii înţeleg să mă folosesc de proba cu martori, acte, expertiză medico-legală,


expertiză tehnică etc. [5]

De asemenea, solicit şi obligarea făptuitorului la plata despăgubirilor civile constând în daune


materiale şi/sau morale [6].

Data

Semnătura,

Domnului Comandant al Poliţiei/Procuror-şef al [7]

Explicații teoretice
[1] Natura juridică. Potrivit articolului 289 alineatul (1) din codul de Procedură Penala: Plângerea
reprezintă un mod de sesizare a organelor de urmărire penală, constând în încunoştinţarea făcută
de o persoană fizică sau de o persoană juridică referitoare la o vătămare ce i s-a cauzat printr-o
infracţiune.
[2] Persoana care poate formula plângere. Plângerea se formulează de către persoana fizică sau
juridică ce a suferit o vătămare în urma comiterii unei fapte incriminată de legea penală de către o
altă persoană.
Plângerea poate fi făcută şi prin mandatar, cu condiţia să fie vorba de un mandat special,
numai pentru acţiunea respectivă, specificată în procura ce se va ataşa la plângere.
Plângerea facută oral se consemnează într-un proces verbal de organul care o primeşte.
Plângerea făcută în scris va fi semnată de persoana vătămată sau de mandatarul acesteia. Plângerea
în formă electronică va fi certificată prin semnătură electronică în condiţiile legii.
Plângerea mai poate fi făcută şi de un soţ pentru celălalt soţ ori de către copilul major pentru
părinţi, însă persoana vătămată poate să nu-şi însuşească plângerea.
Dacă persoana vătămată este lipsită de capacitatea de exerciţiu, plângerea se poate face de
către reprezentantul său legal, iar dacă are capacitatea de exerciţiu restrânsă, persoana vătămată
poate face plângere, cu încuviinţarea reprezentantului legal. Dacă făptuitorul este chiar persoana
care reprezintă legal sau încuviinţeză actele persoanei vătămate, sesizarea actelor de urmărire
penală se face din oficiu.
[3] Persoana împotriva căreia se îndreaptă plângerea este persoana care a săvârşit o faptă penală,
nominalizată în cazul în care este cunoscută, sau o persoană bănuită că ar fi comis fapta respectivă.
[4] Descrierea faptei. Plângerea trebuie să cuprindă descrierea în amănunt a faptei comise. Deşi
legea nu prevede şi încadrarea juridică a faptei, aceasta poate fi arătată dacă petiţionarul are
cunoştinţele juridice necesare.
[5] Probe. Partea vătămată va indica în plângere mijloacele de probă ce urmează a fi administrate
de către organul de urmărire penală cu condiţia ca acestea să fie concludente şi utile.
[6] Constituirea de parte civilă. Partea vătămată care a suferit un prejudiciu material sau/şi moral se
poate constitui parte civilă chiar prin plângere, arătând în ce constă acel prejudiciu care se
datorează activităţii infracţionale săvârşite de făptuitor. Şi în această situaţie trebuie indicate
probele cu care înţelege să îşi dovedească pretenţiile.

3
[7] Organul căruia i se adresează. Plângerea poate fi adresată organului de poliţie sau procurorului,
dar aceştia se pot şi autosesiza când află pe orice altă cale că s-a săvârşit o infracţiune, pentru fapte
săvârşite în raza lor de activitate, potrivit competenţei materiale şi după calitatea persoanei.
Când plângerea penală se referă la o infracţiune săvârşită pe teritoriul unui alt stat membru
al Uniunii Europene, organul judiciar are obligaţia să primească plângerea şi să o transmită
organului competent pe teritoriul statului în care a fost comisă.
Orice plângere greşit îndreptată la un anumit organ judiciar nu se restituie persoanei care a
formulat-o, ci se trimite pe cale administrativă organului competent. Această regulă este menită să
asigure celeritatea şi operativitatea in activitatea de descoperire a infracţiunii.

Denunţul

Domnule Comandant/Procuror-şef, [1]

Subsemnatul [2]_, domiciliat în_, vă aduc la cunoştinţă săvârşirea următoarei fapte penale_[3].

Data

Semnătura, [4]

Domnului Comandant al Poliţiei/Procuror-şef al [5]_

Explicații teoretice

[ 1 ] Natură juridică. Potrivit articolului 290 din Codul de procedură penala: Denunţul este
încunoştinţarea organelor de urmărire penală, făcută de o persoană fizică sau juridică, despre
săvârşirea unei infracţiuni.
[2] Persoana care poate face denunţul. Spre deosebire de plângere, care nu poate fi făcută decât de
către partea vătămată, denunţul îl poate face orice persoană fizică sau juridică ce are cunoştinţă
despre comiterea unei fapte penale. În anumite împrejurări, denunţul este obligatoriu, sub
sancţiunea legii penale. Dacă însă legea prevede obligaţia legală de a denunţa anumite infractiuni,
în acest caz denunţul este obligatoriu. Neîndeplinirea acestei obligaţii constituie în anumite condiţii,
infracşiunea de nedenunţare (articolul 226 din Codul penal).
Alteori, legea prevede ca unele persoane cu funcţii de conducere în cadrul unei autorităţi a
administraţiei publice ori ale altor persoane juridice de drept public, precum şi orice persoană cu
atribuţii de control care iau cunoştinţa despre săvârşirea unei infracţiuni în exerciţiul atribuţiilor de
serviciu, să sesizeze organele judiciare, caz în care aceasta este o modalitate specială de sesizare.
Există şi situaţii când făptuitorul se poate autodenunţa, fie pentru a scăpa de răspundere
penală, fie pentru a beneficia de circumstanţe care să-i micşoreze pedeapsa. Astfel, mituitorul scapă
de răspunderea penală dacă denunţă fapta sa de dare de mită înainte ca organele de urmărire penală
să fie sesizate pentru acea infracţiune.
Denunţul se poate face numai personal, nu şi prin reprezentatnt ori mandatar şi trebuie şi
trebuie să conţină aceleaşi date ca în cazul plângerii prealabile
[3] Descrierea faptei. Denunţul trebuie să cuprindă descrierea faptei, iar dacă se cunoaşte
făptuitorul, trebuie să se indice numele, prenumele şi adresa acestuia.
[4] Semnătura. Denunţul scris trebuie semnat de denunţător, iar în cazul denunţului oral acesta se
consemnează într-un proces-verbal de către organul în faţa căruia a fost făcut.
4
In practica judiciară se întâlnesc cazuri când denunţătorul nu-şi descoperă identitatea, fie
prin neindicarea acesteia în denunţ (denunţul anonim), fie prin indicarea unei identităţi false
(pseudodenunţul). Ca modalitate de sesizare, aceste două forme (denunţul anonim şi
pseudodenunţul) nu pot fi considerate ca un denunţ, constituind în fapt o formă de realizare a
sesizării din oficiu.
[5] Organul căruia i se adresează. Denunţul se adresează organului de urmărire penală, respectiv
organele de poliţie sau procurorul, potrivit competenţei materiale, teritoriale sau funcţionale. Astfel,
competenţa generală aparţine organelor de cercetare ale poliţiei judiciare, însă, în cazul anumitor
infracţiuni, legea prevede o competenţă specială pentru organele de cercetare speciale sau pentru
procuror.

Plângerea prealabilă

Domnule Comandant/Procuror-şef/Preşedinte, [1]

Subsemnatul [2]_, domiciliat în_, în calitate de parte vătămată, în termen legal [3], formulez
prezenta

Plângere prealabilă

împotriva [4]_, domiciliat în_, şi vă rog să fie condamnat pentru comiterea infracţiunii de_,
prevăzută şi pedepsită de art._

Motivele plângerii sunt următoarele [5]:

a) în fapt_

b) în drept_

Probe [6]_

Mă constitui parte civilă cu suma de [7]_.

Data

Semnătura,

Domnului Comandant/Procuror-şef/Preşedinte al [8]_

Explicații teoretice
[1] Natura juridică. Plângerea prealabilă este încunoştinţarea făcută instituţiei/ organelor
competente de către partea vătămată, despre comiterea unei infracţiuni de către o persoană fizică
sau juridică, pentru ca aceasta să fie judecată şi sancţionată potrivit legii, constituind în acelaşi
timp o condiţie indispensabilă fără de care nu se poate pune în mişcare acţiunea penală (articolul
295 din Codul de procedură penală).

5
Plângerea prealabilă reperzintă o excepţie de la principiul oficialităţii procesului penal şi
constă în posibilitatea acordată de legiuitor persoanei vătămate, de a decide declanşarea procesului
penal în cazul săvârşirii anumitor infracţiuni prevazute de lege.
Această excepţie de la principiul oficialitaţii se justifică de regulă în cazul acelor infracţiuni cu un
grad de pericol mai redus, unde persoana vatămată este singura în măsură să aprecieze asupra
necesităţii de a-l trage la răspundere pe făptuitor.
În ceea ce priveşte infracţiunea de viol al cărui grad de pericol social este ridicat, raţiunea
pentru care forma simplă se pedepseşte la plângerea prealabilă a persoanei vătămate este aceea a
naturii relaţiilor sociale ocrotite, a intimităţii şi discreţiei care trebuie să se manifeste în legătură cu
aceste valori.
Infracţiunile din Codul penal pentru care legiuitorul a prevăzut condiţia introducerii
plângerii prealabile sunt: loviri sau alte violenţe (articolul 193), vătămare corporală din culpă
(articolul 196), ameninţarea (articolul 206), hărţuirea (articolul 208), violul (articolul 218 alineatul
1 şi 2), agresiunea sexuală (articolul 219 alineatul 1), hărţuirea sexuală (articolul 223), violarea de
domiciliu (articolul 224), violarea sediului profesional (articolul 225), violarea vieţii private
(articolul 226), divulgarea secretului profesional (articolul 227), furtul comis în condiţiile
articolului 231, abuzul de încredere (articolul 239), abuzul de încredre prin fraudarea creditorilor
(articolul 239), bancruta simplă (articolul 240), bancruta frauduloasă (articolul 241), gestiunea
frauduloasă (articolul 242), distrugerea (articolul 253 alineatelele 1 şi 2), tulburarea de posesie
(articolul 256), nerespectarea hotărârilor judecătoreşi (articolul 287 alineatul 1 literele d-g), violarea
sediului corespondenţei (articolul 302), abandonul de familie (articolul 378), nerespectarea
măsurilor privind încredinţarea minorului (articolul 3790), împidicarea exercitării libertăţii
religioase (articolul 381).
[2] Persoana care poate face plângerea. Plângerea prealabilă poate fi făcută numai de persoana
vătămată prin infracţiune, iar pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate
de exerciţiu restrânsă (minori sau incapabili), de către reprezentanţii legali (părinţi, tutore sau, după
caz, curator).
Pentru persoanele juridice, plângerea prealabilă se formulează de către reprezentantul
acesteia.
[3] Termenul de introducere. Potrivit legii, termenul de introducere al plângerii prealabile este de 3
luni din ziua în care persoana vătămată a aflat despre săvârşirea faptei. Dacă persoana este un minor
sau un incapabil, termenul de 3 luni curge din momentul în care persoana îndreptăţită a reclama a
ştiut cine este făptuitorul. Când făptutitorul este chiar reprezentantul legal, termenul de 3 luni curge
de la data numirii unui nou reprezentant legal. În aceste situaţii, acţiunea penală se poate pune în
mişcare şi din oficiu, dar retragerea plângerii produce efecte numai dacă este insuşită de procuror.
Dacă persoana vătămată este un minor sau un incapabil, termenul curge de la data la care
persoana îndreptăţită să facă plângerea (părinţii minorului sau tutorele majorului incapabil) a luat la
cunoştinţă de comiterea infracţiunii şi ştie cine este făptuitorul.
[4] Persoana împotriva căreia se poate face plângerea. Plângerea se face împotriva persoanei
considerate vinovată de săvârşirea unei infracţiuni, indicându-se, obligatoriu, numele, prenumele,
domiciliul ori reşedinţa unde poate fi citată, datele de stare civilă şi, eventual, părţile responsabile
civilmente, în cazul infractorilor minori. În cazul în care plângerea prealabilă trebuie adresată,
potrivit legii, instanţei de judecată, iar făptuitorul este necunoscut, persoana vătămată va trebui să
se adreseze mai întâi organului de cercetare penală pentru identificarea acestuia.
Plângerea prealabilă are caracter indivizibil, atât activ cţt şi pasiv.
Caracterul indivizibil activ – are în vedere situaţia în care prin aceeaşi infracţiune au fost
vătămate mai multe persoane şi numai una dintre acestea a formulat plângere prealabilă. În acest
caz, fapta va atrage totuşi răspunderea penală.

6
Caracterul indivizibil pasiv – se referă la situaţia în care la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni au
participat două sau mai multe persoane. Plângerea prealabilă formulată numai împotriva unuia
dintre ei sau unora dintre ei va atrage răspunderea penală a tuturor participanţilor.
[5] Motivele plângerii. Va fi precizată fapta (faptele) comisă şi încadrarea juridică din legea penală.
Astfel, vor fi descrise detaliat faptele săvârşite de persoana împotriva căreia se îndreaptă plângerea,
iar în cazul când sunt mai multe persoane, activitatea fiecăreia în parte şi, pe cât posibil, vor fi
indicate textele din legea penală în care se încadrează faptele săvârşite şi calitatea făptuitorilor,
respectiv autori, complici sau instigatori.
[6] Probe. Se vor indica probele de care partea vătămată se foloseşte pentru dovedirea faptelor
deduse judecăţii şi care pot fi: martori, acte, înscrisuri, probe materiale, acte medicale etc. în cazul
în care se specifică proba cu martori, se va indica numele şi adresa acestora. Probele vor viza atât
latura penală, cât şi latura civilă.
[7] Constituirea de parte civilă. în cazul în care titularul plângerii a suferit o pagubă materială sau
morală, se poate constitui parte civilă indicând în ce constă paguba suferită şi cuantumul sumelor
pretinse.
[8] Organele cărora se adresează plângerea. Plângerea prealabilă se adresează organului de
cercetare penală sau procurorului. Plângerea greşit îndreptată de persoana vătămată se trimite pe
cale administrativă, organului competent.
Dacă este vorba despre o infracţiune flagrantă, care se urmăreşte la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate, pentru a nu se pierde probele şi pentru a se identifica făptuitorul, organele de
cercetare penală sunt obligate să constate săvârşirea acesteia, chiar în lipsa plângerii prealabile. În
acest caz, organul de cercetare penală cheamă persoana vătămată şi o întreabă dacă formulează
plângere prealabilă. În caz afirmativ, se începe urmărirea penală, iar în caz contrar, organele de
urmarire penală vor înainta procurorului actele efectuate, cu propunerea de clasare a cauzei.
Dacă în cursul urmăririi penale efectuate din oficiu pentru o anumită infracţiune se ajunge la
concluzi că trebuie schimbată încadrarea juridică într-o infracţiune pedepsită la plângerea
prealabilă, atunci procurorul sau organul de cercertare penală cheamă persoana vătămată şi o
întreabă dacă înţelege să depună plângere. Dacă persoana vătămată depunde plângere, se contiuă
urmărirea penală, iar în caz contrar organul de cercetare penală trimite dosarul cauzei procurorului
cu propunere de încetare a urmăririi penale.
Dispozitiile legale referitoare la conţinutul plângerii prealabile şi la semnarea ei sunt
aceleaşi ca în cazul plângerii prealabile.

Retragerea plangerii penale precum si impacarea sunt reglementate in Codul Penal


Articolul 157 din Codul de procedură penală - Lipsa plângerii prealabile, prevede:
(1) În cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de
introducerea unei plângeri prealabile de către persoana vătămată, lipsa acestei plângeri înlătură
răspunderea penală.
(2) Fapta care a adus o vătămare mai multor persoane atrage răspunderea penală, chiar dacă
plângerea prealabilă s-a făcut numai de către una dintre ele.
(3) Fapta atrage răspunderea penală a tuturor persoanelor fizice sau juridice care au participat la
săvârşirea acesteia, chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut numai cu privire la una dintre acestea.
(4) În cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu ori cu capacitatea
de exerciţiu restrânsă sau o persoană juridică ce este reprezentată de făptuitor, acţiunea penală se
poate pune în mişcare şi din oficiu.
(5) Dacă persoana vătămată a decedat sau în cazul persoanei juridice aceasta a fost lichidată, înainte
de expirarea termenului prevăzut de lege pentru introducerea plângerii, acţiunea penală poate fi
pusă în mişcare din oficiu.
Articolul 158 din Codul de procedură penală - Retragerea plângerii prealabile, prevede:

7
(1) Retragerea plângerii prealabile poate interveni până la pronunţarea unei hotărâri definitive, în
cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de
introducerea unei plângeri prealabile.
(2) Retragerea plângerii prealabile înlătură răspunderea penală a persoanei cu privire la care
plângerea a fost retrasă.
(3) Pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu, retragerea plângerii prealabile se face numai
de reprezentanţii lor legali. În cazul persoanelor cu capacitate de exerciţiu restrânsă, retragerea se
face cu încuviinţarea persoanelor prevăzute de lege.
(4) În cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de
introducerea unei plângeri prealabile, dar acţiunea penală a fost pusă în mişcare din oficiu în
condiţiile legii, retragerea plângerii produce efecte numai dacă este însuşită de procuror.
Articolul 159 din Codul de procedură penală – Împăcarea, prevede:
(1) Împăcarea poate interveni în cazul în care punerea în mişcare a acţiunii penale s-a făcut din
oficiu, dacă legea o prevede în mod expres.
(2) Împăcarea înlătură răspunderea penală şi stinge acţiunea civilă.
(3) Împăcarea produce efecte numai cu privire la persoanele între care a intervenit şi dacă are loc
până la citirea actului de sesizare a instanţei.
(4) Pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu, împăcarea se face numai de reprezentanţii
lor legali, iar persoanele cu capacitate de exerciţiu restrânsă se pot împăca cu încuviinţarea
persoanelor prevăzute de lege.
(5) În cazul persoanei juridice, împăcarea se realizează de reprezentantul său legal sau convenţional
ori de către persoana desemnată în locul acestuia. Împăcarea intervenită între persoana juridică ce a
săvârşit infracţiunea şi persoana vătămată nu produce efecte faţă de persoanele fizice care au
participat la comiterea aceleiaşi fapte.
(6) În cazul în care infracţiunea este săvârşită de reprezentantul persoanei juridice vătămate,
dispoziţiile articolul 158 alineatul (4) se aplică în mod corespunzător.

Sesizarea din oficiu


Sesizarea din oficiu reprezintă modalitatea de sesizare internă, care constă în posibilitatea
(dreptul şi obligaţia) organului de urmărire penală de a se sesiza din oficiu, ori de câte ori află, pe
altă cale decât prin denunţ sau plângere, că s-a săvârşit o infracţiune.
Sesizarea din oficiu se poate realiza ori de câte ori organele de urmărire penală constată prin
mijloace proprii, în mod direct săvârşirea unor infracţiuni. Spre deosebire de instanţele de judecată,
care nu se pot sesiza din oficiu, pentru că în cazul acestora operează regula de drept consfinţită în
adagiu „nemo iudex sine actore", organele de urmărire penală au posibilitatea să se sesizeze din
oficiu în situaţiile în care, nefiind sesizate pe calea denunţului sau a plângerii, iau cunoştinţă de
săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală şi incriminate de legiuitor ca infracţiuni.
Situaţiile, împrejurările în urma cărora organele de urmărire penală se pot sesiza din oficiu
sunt multiple, în condiţiile în care legea se referă la orice altă cale diferită de modurile generale sau
cele speciale prevăzute de lege.
Astfel, printre căile prin care organele de urmărire penală pot lua cunoştinţă de săvârşirea
unor infracţiuni vom aminti, cu titlu de exemplu, câteva situaţii, care nu au caracter limitativ:
- când organele de cercetare penală constată infracţiuni flagrante; în aceste cazuri, organul de
urmărire penală are obligaţia să încheie un proces-verbal de constatare a infracţiunii flagrante care,
din punct de vedere procedural, reprezintă actul de începere din oficiu a urmăririi penale;
- sesizarea din oficiu a organelor de urmărire penală poate interveni şi în cazul în care acestea
descoperă fapte noi, ce constituie infracţiuni, cu ocazia desfăşurării urmăririi penale în alte cauze
sau când sunt constatate infracţiuni de către alte organe decât cele de urmărire penală (organele de
constatare prevăzute în Codul de procedură penală, comandanţii de nave şi aeronave, agenţii
poliţiei de frontieră etc.);

8
- în cazul în care sunt formulate denunţuri anonime, scrise sau verbale (telefonice), organul de
cercetare penală se poate sesiza din oficiu cu privire la săvârşirea infracţiunilor indicate prin aceste
sesizări, însă numai după o verificare prealabilă a veridicităţii faptelor semnalate, care trebuie
întreprinsă cu multă operativitate, discreţie şi atenţie;
- în cazul informaţiilor legate de săvârşirea faptelor antisociale cu caracter penal de care organele
de cercetare penală iau cunoştinţă prin mijloacele de informare în masă, respectiv presa scrisă sau
vorbită, care dă publicităţii aspecte negative din activitatea anumitor persoane fizice sau unităţi
economice, societăţi;
- zvonul public reprezintă şi el o modalitate care este de natură să atragă atenţia organelor de
urmărire penală cu privire la anumite activităţi sau fapte care să ascundă infracţiuni.
Chiar dacă organul de urmărire penală constată în mod direct săvârşirea unei infracţiuni, el
nu se poate sesiza din oficiu dacă pentru acea infracţiune este necesară o plângere prealabilă. În
aceste situaţii, organul de urmărire penală cheamă persoana vătămatăşi o întreabă dacă face
plângere.

Sesizarea specială
Sesizarea specială a organelor de urmărire penală are loc atunci cand legea prevede în mod
excepţional, că declanşarea procesului penal sau punerea în mişcare a acţiunii penale poate avea loc
numai ca urmare a unei anume sesizări. Spre exemplu, ar putea fi necesară exprimarea dorinţei
guvernului străin (în cazul infracţiunii contra reprezentantului unui stat străin), sesizarea
comandantului (în cazul anumitor infracţiuni săvărşite de militari cum sunt cele descrise în
articolele 413-417 din Codul penal: absenţa nejustificată, dezertarea, încălcarea consemnului,
părăsirea postului sau a comenzii, insubordonare, etc.).