Universitatea Al. I.

Cuza
Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor
Administraţie Publică

„Modul de sesizare a organelor de urmărire penală”

Student: Carp Ana

Anul III
Seria 2, Grupa 4

- 2007 -
 Cuprins

I. Organele de urmărire penală

II. Modurile de sesizare

a) Modurile generale de sesizare a organelor de urmărire penală

1. Plangerea
2. Denunţul
3. Sesizarea din oficiu

b) Modurile speciale de sesizare a organelor de urmărire penală

1. Plangerea prealabilă
2. Sesizarea organului prevăzute de lege
3. Autorizarea organului prevăzute de lege
4. Exprimarea dorinţei guvernului străin

III. Concluzii

2
 I. Organele de urmarire penală

Potrivit articolului 201 intitulat „ organe de urmărire penală”, urmărirea penală se

efectuează de către procurori şi de către organele de cercetare penală. In denumirea generală
de organe de urmărire penală se includ procurorii (constituiţi în parchete) şi organele de
cercetare penală.
Procurorii formnează principalul organ de urmărire penală, deoarece în unele cazuri
urmarirea nu poate fi efectuată decat de procuror, iar în celelalte cazuri procurorul poate să
preia efectuarea urmărirei penale de la organele de cercetare penală.
Organele de cercetare penală sunt: organe de cercetare ale poliţiei judiciare şi organe
de cercetare penală speciale.
Ca organe de cercetare ale poliţiei judiciare1 funcţionează lucrători de politie
specializaţi în efectuarea activităţilor de constatare a infracţiunilor, de strangere a datelor în
vederea începerii urmăririi penale şi de cercetare penală, desemnaţi nominal de Ministrul
Administraţiei şi Internelor, cu avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe
langă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Aceştia sunt încadraţi în organele de politie judiciară
din structura Inspectoratului General al Poliţiei Romane şi din Inspectoratului General al
Poliţiei de Frontieră Romane, din unităţile sale teritoriale şi se află sub autoritatea
procurorului general al Parchetului de pe langă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Organele de cercetare penală speciale sunt prevăzute in art. 208 din Codul de
procedură penală: comandanţii de unităţi militare corp aparte, şefii comenduirilor de
garnizoană, comandanţii centrelor militare sau ofiţierii anume desemnaţi de către aceştia;
ofiţierii poliţiei de frontieră anume desemnaţi pentru infracţiunile de frontieră; căpitanii
porturilor. Se numesc organe de cercetare penală speciale, deoarece atribuţiile de bază sunt
cele militare şi de supraveghere a frontierei, a porturilor şi a navigaţiei civile, atribuţiile de
cercetare penală fiind limitate şi numai în cazurile prevăzute de lege.
Problemele de siguranţă naţională cad în atribuţiile Serviciului Roman de Informaţii,
Serviciului de Informaţii Externe, Serviciului de Protocol şi Pază şi Serviciului de
Telecomunicaţii Speciale. Se pune problema dacă persoanle încadrate în aceste instituţii pot
efectua cercetarea penala, în art.13 din Legea nr.14/1992, ca şi în noua lege organică, se
prevede că „organele S.R.I. nu pot efectua acte de cercetare penală, nu pot lua măsura reţinerii
sau arestării preventive şi nici dispune de spaţii proprii de arest”. La solicitarea organelor

1
Legea nr. 364/2004 privind organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare

3
judiciare competente, cadre anume desemnate din S.R.I. pot acorda sprijin la realizarea unor
activităţi de cercetare penală pentru infracţiuni privind siguranţa naţională.

II. Sesizarea organelor de urmărire penală

1. Modurile de sesizare
Mijlocul prin intermediul căruia este informat organul judiciar despre săvarşirea unei
infracţiuni poartă denumirea de act de sesizare2. Sesizarea organelor judiciare constituie
punctul de plecare a urmăririi penale, fără de care aceasta nu poate începe şi conţine atat
elementul de informare cat şi temeiul legal de desfăşurare a activităţii de cercetare3.
Art. 221 din Codul de procedură penală, referitor la modul de urmărire penală rezultă
că acestea pot fi împărţite în două mari categorii:
a) moduri generale de sesizare
b) moduri speciale de sesizare
Art. 221, alin. (1), (2) şi (3) C. proc pen. menţionează:
- modurile generale de sesizare sunt plangerea, denunţul şi sesizarea din
oficiu. Produc efectul de a încunoştinţa organul de urmărire penală, nefiind indispensabile
pentru începerea urmăririi penale deoarece pot fi înlocuite.
- modurile speciale de sesizare sunt plangerea prealabilă, sesizarea sau
autorizarea organului prevăzut de lege şi exprimarea dorinţei guvernului străin în cazul
infracţiunilor prevăzute în art. 171 din Codul penal. Incunoştinţează organul de urmărire
penală, dar spre deosebire de cele generale, sunt indispensabile pentru începearea urmăririi
penale, neputand fi înlocuite.
In raport cu sursa de informare a organelor judiciare, modurile generale de sesizare pot
fi: externe ( plangerea sau denunţul) şi interne ( sesizarea din oficiu).
După organul de urmărire sesizat întalnim:
- moduri de sesizare primară atunci cand cauza este adusă pentru prima oară
la cunoştinţa organului de urmărire penală prin unul din modurile de sesizare.
- moduri de sesizare complementară atunci cand cauza a trecut anterior prin
faţa altui organ de urmărire penală (cazul declinării de competenţă sau rezoluţiei dată de
procuror.

2
I. Neagu, op. cit., p. 417
3
Gr. Theodoru, I. Moldovan, op. cit., p. 204

4
 a) Modurile generale de sesizare a organelor de urmărire penală
1. Plangerea
Potrivit art. 222, alin (1) C. proc. pen. „ plangerea este încunoştinţarea făcută de o
persoană fizică sau juridică referitoare la o vatămare ce i s-a cauzat prin infracţiune.”4
Plangerea este un act de sesizare prin care persoana vătămată prin infracţiune aduce la
cunoştinaţa organelor judiciare faptul penal pentru care se plange şi faţă de care cere
efectuarea urmăririi penale şi eventual repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune.
Nu trebuie confundată plangerea cu plangerea prealabilă, din următoarele motive:
 Plangerea este modul general de sesizare, în timp ce plangerea prealabilă este un mod
special de sesizare;
 Plangerea poate fi înlocuită cu denunţul sau sesizarea din oficiu, în timp ce plangerea
prealabilă nu poate fi înlocuită cu o altă sesizare;
 Plangerea o dată introdusă nu mai poate fi retrasă, pe cand plangerea prealabilă poate
fi retrasă sau părtile se pot împăca.
Plangerea trebuie să cuprindă:
- numele, prenumele, calitatea şi domiciliul petiţionarului;
- descrierea faptei care formează obiectul plangerii;
- indicarea făptuitorului, dacă este cunoscut;
- indicarea mijloacelor de probă.
Legea prevede că plangerea trebuie făcută personal sau prin mandatar. Dacă este
făcută prin mandatar, mandatul trebuie să fie special, adică să fie o împuternicire specială şi
anume o procură care se ataşează la plangere şi se depune o dată cu aceasta la organul sesizat.
Mandatul special reprezintă un act5 din care trebuie să rezulte explicit că purtătorul lui a fost
învestit cu dreptul de a face plangere cu privire la o faptă determinată care a cauzat o
vătămare mandantului. Mandatul trebuie să cuprindă numele şi prenumele persoanei pentru
care se acţionează, precum şi numele şi prenumele persoanei desemnate să depună plangerea.
Pangerea mai poate fi introdusă şi de substituiţii procesuali, respectiv soţul pentru
celălalt soţ sau copilul major pentru părinţi. Persoana vătămată are dreptul să nu îşi însuşească
plangerea. În această ipoteză plangerea făcută în numele său nu produce efectele prevăzute de
lege, dat fiind faptul că ea (persoana vătămată) ca titular al dreptului de a depune plangerea,

4
În modificare se propune introducerea alin. (7) cu următorul conţinut: „plangerea greşit îndreptată la orgnanul
de urmărire penală sau la instanţa de judecată se trimite organului competent”.
5
Gh. Mateiuţ, op. cit., p. 10

5
poartă întreaga răspundere pentru cazul în care aceasta ar fi neîntemeiată (art. 222, alin. (3) şi
(5) C. proc. pen. )
C. proc. pen., art. 222, alin. (6) pentru persoana lipsită de capacitate de exerciţiu
(minorul sub 14 ani şi persoana pusă sub interdicţie), plangerea se face de reprezentantul său
legal, în acest caz nu este nevoie de acordul persoanei vătămate.
Persoanele cu capacitate de exerciţiu restransă pot face plangere numai cu
încuviinţarea persoanelor prevăzute de legea civilă. În doctrină6 se face precizarea că
plangerea făcută de reprezentantul legal în numele persoanei cu capacitate de exerciţiu
restransă, nu este valabilă, deoarece legea prevede că reprezentantul legal are dreptul doar să
încuviinţeze introducerea plangerii de către persoana cu capacitate de exerciţiu restransă.
Iniţiativa persoanei cu capacitate de exerciţiu restransă este o condiţie de valabilitate a actului,
ce nu poate fi suplinită prin plangerea făcută de reprezentantul legal. Dacă reprezentantul
legal nu confirmă plangerea făcută de persoana cu capacitate de exerciţiu restransă, plangerea
celui incapabil poate fi apreciată ca denunţ7. În asemenea cazuri, plangerea poate fi exploatată
ca o informaţie în vederea sesizării din oficiu8.
Din punct de vedere al formei plangerea poate fi făcută în scris sau oral. Atunci cand
este făcută oral, plangerea se consemnează într-un proces – verbal întocmit de organul care o
primeşte. Procesul verbal trebuie să cuprindă menţiunile arătate în art. 91 C. proc. pen., cat şi
datele cerute de art. 222, alin. (2) C. proc. pen., referitoare la forma scrisă. În scris, situaţie în
care trebuie semnată de petiţionar, lipsa semnăturii9 nu va putea împiedica organul de
urmărire să ţină seama de ea, putand să o considere fie denunţ anonim, fie o sesizare din
oficiu.
Primind plangerea, organul de urmărire penală verifică conţinutul acesteia şi dacă
constată că lipsesc unele din datele cerute de lege, va cere persoanei care face plangerea să
vină cu completările necesare, evident în măsura în care le cunoşte. Dacă constată că nu este
competent să primească plangerea organul de urmărire penală va sfătui petiţionarul să se
adreseze organului competent în condiţiile legii.

Plangerea este facultativă , excepţia de la această regulă o constituie cazul reglementat

de art.221, alin. (4) C. proc. pen. care prevede că în situaţia în care, prin săvarşirea unei
6
I. Neagu, op. cit., p. 420
7
V. Dongoroz, op. cit., p. 162
8
I. Neagu, op. cit., p. 552
9
Nesemnarea plangerii de către persoana vătămată nu echivalează cu lipsa plangerii prealabile, atat timp cat au
fost respinse dispoziţiile art. 222 privitoare la condiţiile de formă, locul şi termenul intrducerii acesteia.

6
infracţiuni s-a adus o pagubă uneia din unităţile la care se referă art. 145 C. pen., acesta are
următoarele obligaţii:
 să sesizeze de îndată organul de urmărire penală;
 să prezinte situaţii explicative cu privire la întinderea pagubei;
 să prezinte date cu privire la faptele care au cauzat paguba;
 să se cosntituie parte civilă.
Plangerea trebuie să se refere la fapte reale, deoarece învinuirea mincinoasă făcută prin
plangere, cu privire la săvarşirea unei fapte prevăzute de legea penală, este considerată
infracţiunea de denunţare mincinoasă (art. 259 C. pen. ).

2. Denunţul
Conform art. 223, alin (1) din C. proc. pen. „denunţul este încunoştinţarea făcută de
către o persoană fizică sau de către o persoanăjuridică despre săvarşirea unei infracţiuni”.
Comparativ cu plangerea, prin denunţ se aduce la cunoştinţa organului de urmărire
penală săvarşirea unei infrancţiuni în dauna altor persoane, nefiind necesar ca cel care face
denunţul sa fi fost prejudiciat prin infracţiunea sesizată.
Reglementarea denunţului asigură participarea cetăţenilor la combaterea fenomenului
infracţional. Sub aspectul conţinutului denunţul trebuie să cuprindă aceleaşi date ca şi
plangerea (atr. 223, alin. (2) C. proc. pen. )
Organele de urmărire sunt obligate ca la primirea denunţului să verifice măsura în care
aceasta cuprinde toate datele cerute de lege şi după caz să procedee la completarea datelor
necesare.
În ceea ce priveşte forma sub care trebuie întocmit, denunţul poate fi făcut :
 În scris, ca şi în cazul plangerii, fiind necesară semnătura denunţătorului; dacă este
nesemnat este considerat o simplă informare, în baza căreia, după o prealabilă verificare a
veridicităţii sale, organul de urmărire penală se poate sesiza din oficiu;
 Oral, situaţie în care se consemnează într-un proces verbal de către organul în faţa
căruia a fost făcut (art. 223, ali. (1) ).
Între plangere şi denunţ sunt cateva deosebiri cum ar fi:
 Plangerea se face în nume propriu de către persoana vătămată prin infracţiune,
denunţul vine să aducă la cunoştinţa organului de urmărire penală săvarşirea unei infracţiuni
împotriva altei persoane decat cea care face sesizarea. În cazul denunţului nu se care ca cel
care îl face, să fie prejudiciat prin infracţiunea sesizată aşa cum se cere în cazul plangerii.

7
  Spre deosebire de plangere, denunţul poate fi făcut de orice persoană, chiar şi de
persoana lipsită de capacipate de exerciciu sau cu capacitate de exerciţiu restransă.
Capacitatea de exercitu este aptitudinea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-
şi asuma obligaţii prin săvarşirea de acte juridice proprii şi este recunoscută numai acelor
persoane care au voinţă conştientă, precum şî experienţa şi înţelegerea necesare pentru a-si
da seama consecinţele acţiunilor juridice pe care le efectuează. Înţelegem de aici că
persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu sunt acei indivizi cărora societatea, din motove
obiective, nu le recunoaşte aptitudinile menţionate mai sus.
Cat priveşte persoanle cu capacitate restransă de exerciţiu, acestea pot să încheie acte
juridice prin care îşi exercită drepturile şi îşi asumă obligaţii, dar numai cu încuviinţarea
prealabilă a persoanelor prevăzute de legea civilă, respectiv părinte sau tutore.
În general denunţul, ca şi plangerea este un act facultativ. Sunt sutuaţii în care
denunţul devine o obligaţie a acelora care au luat cunoştinţă despre săvarşirea unei infracţiuni.
Potrivit art. 170 C. pen. precizează că omisiunea de a denunţa de îndată săvarşirea vreuneia
din infracţiunile prevăzute în art. 155 (trădarea), 156 (trădarea prin ajutarea inamicului), 157
(trădarea prin transmitere de secrete), 158 (acţiunile duşmănoase contra statului), 159
(spionajul), 160 (atentatul care pune în pericol siguranţa statului), 161 (atentatul contra unei
colectivităţi), 162 (subminarea puterii de stat), 163 (actele de diversiune), 165 (subminarea
economiei naţionale), 166 (acţiuni împotriva ordinii constituţionale) şi 167 (complotul),
constituie fapte penale şi se pedepsesc conform legii.
Potrivit art. 262, alin. (1) C. pen. omisiunea de a denunţa de îndată săvarşirea vreuneia
din infracţiunile prevăzute la art. 174 (omorul), 175 (omorul calificat), 176 (omorul deosebit
de grav), 211 (talhăria), 212 (pirateria), 215 (delapidarea), 217, alin. (2)-(4) (distrugerea), 218
alin. (1) (distrugerea calificată) şi 276 alin. (3) (distrugerea şi semnalizarea falsă), se
pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani.
În conformitate cu dispoziţiile art. 263 C. pen. constituie infracţiune şi fapta
funcţionarului public care, luand cunoştinţă de săvarşirea unei infracţiuni în legătură cu
serviciul în cadrul căruia îşi îndeplineşte sarcinile, omite sesizarea de îndată a procurorului
sau a organului de urmărire penală, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 5 ani. Dacă
fapta este săvarşită de către un funcţionar public cu atribuţii de conducere sau control,
pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 7 ani.
Prin art. 227 C. proc. pen. s-a instituit obligaţia pentru orice persoană cu funcţie de
conducere într-o unitate la care se referă art. 145 C. pen. sau cu atribuţii de control, care au
luat cunoştinţă de săvarşirea unei infracţiuni în acea unitate, precum şi orice funcţionar pentru

8
infracţiunile în legătură cu servicul său, să sesizeze de îndată pe procuror sau organul de
cercetare penală şi totodată să ia măsuri să nu dispară urmele infracţiunii, corpurile delicte şi
orice alte mijloace de probă.
O caracteristică specifică denunţului este cea referitoare la aşa zisa autodenunţare.
Legea prevede că în anumite cazuri denunţul poate fi făcut chiar de cel care a săvarşit
infracţiunea, lucru care poate determina fie înlăturarea răspunderii penale, fie atenuarea
acestei răspunderi. Cel mai elocvent exemplu îl constituie dispoziţiile art. 255, alin. 3 C. pen.
mituitorul nu se pedepseşte dacă denunţă autorităţii fapta mai înainte ca organul de urmărire
să fi fost sesizat pentru acea infracţiune.
O situaţie în care denunţul are valoare de circumstanţă atenuantă întalnim în cazul
infracţiunii de denunţare calomnioasă, prevăzută de art. 259 C. pen., „dacă cel care a săvarşit
fapta declară mai înainte de punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de persoana în contra
căruia s-a făcut denunţul sau plangerea, ori împotriva căreia s-au produs probele, că denunţul,
plangerea sau probele sunt mincinoase”, pedeapsa se reduce potrivit art. 76 C.pen.

3. Sesizarea din oficiu

Sesizarea din oficiu este o modalitate de sesizare internă şi constă în posibilitatea
(dreptul şi obligaţia) organului de urmărire penală de a se autosesiza, ori de cate ori află, pe
altă cale decat denunţul sau plangerea, că s-a săvarşit o infracţiune.
Situaţiile în care se realizează sesizarea din oficiu:
- la constatarea unor infracţiuni flagrante, organul de urmărire penală încheie
un proces-verbal ce constată actul de începere din oficiu a urmăririi penale.
- la denunţuri anonime, scrise sau verbale (telefonice); se impune
cercetările cu privire la faptele semnalate să fie operative şi discrete.
- din mijloace de informare în masă (presă scrisă sau vorbită)
- zvonul public
- din cercetarea altor fapte organul de urmărire penală descoperă fapte sau aspecte
noi, uneori cu totul străine de ceea ce se anchetează
- la constatarea unor infracţiuni de către alte organe decat cele de urmărire penală

b)Modurile speciale de sesizare a organelor de urmărire penală

9
 O clasificare a modurilor speciale de sesizare a organelor de urmărire penală poate fi
făcută în viziunea lui Nicu Jidovu „Drept procesual penal – partea specială” astfel:
 Plangerea prealabilă se poate adresa următoarelor categorii de organe judiciare:
- direct instanţei de judecată, pentru lovire sau alte violenţe
- organului de cercetare penală sau procurorului, pentru vătămare corporală, violare de
domiciliu, violarea secretului corespondenţei, violarea secretului profesional
- organului competent să efectueze urmărirea penală, cand plangerea prealabilă este
îndreptată contra unui judecător, procuror, notar public, militar, judecător şi controlor
financiar de la camera de conturi judeţeană sau contra uneia din persoanele arătate în art. 29
(C. proc. pen )
 Sesizarea organului prevăzut de lege
- sesizarea comandantului, pentru infracţiuni comise de militari sau de civili în legătură cu
obligaţiile militare
- sesizarea organelor competente ale căilor ferate, pentru unele infracţiuni contra siguranţei
circulaţiei pe căile ferate
- cererea Camerei Deputaţiilor, Senatului şi Preşedintelui Romaniei, pentru infracţiuni
săvarşite în exerciţiului funcţiei de către membrii Guvernului
- hotărarea Camerei Deputaţiilor şi Senatului de a pune sub acuzare Preşedintele Romaniei
pentru înaltă trădare, cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor, în
şedinţă comună
 Autorizarea organului prevăzut de lege
- autorizarea prealabilă a procurorului general al Parchetului de pe langă Inalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, pentru infracţiunile săvarşite în afara teritoriului ţării contra statului roman
sau contra vieţii unui cetăţean roman ori prin care s-a adus o vătămare gravă integrităţii
corporale sau sănătăţii unui cetăţean roman, cand sunt săvarşite de către un cetăţean starin sau
de o persoană fară cetăţenie care nu domiciliază pe tăritoriul ţării
- încuviinţarea Camerei Deputaţilor sau a Senatului, în vederea reţinerii, arestării sau
percheziţionării unui deputat sau senator
- încuviinţarea secţiilor Consiliului Superior al Magistraţii, în vederea reţinerii, arestării,
percheziţionării a magistraţilor

 Exprimarea dorinţei guvernului străin pentru infracţiuni contra vieţii, integrităţii

10
corporale, sănătăţii, libertăţii sau demnităţii sau demnităţii săvarşite împotriva unui
reprezentant sal statului respectiv; urmărire penală va începe chiar şi în lipsa dorintei
guvernului străin, însă nu se vor ma aplica dispoziţiile art. 171, alin. (1), C. pen., vor fi
aplicate dispoziţiile de drept comun corespunzătoare faptei săvarşite de inculpat.

III. Concluzii:

a) Modurile generale de sesizare a organelor de urmărire penală

Plangerea este un act de sesizare prin care persoana vătămată prin infracţiune aduce la
cunoştinaţa organelor judiciare faptul penal pentru care se plange şi faţă de care cere
efectuarea urmăririi penale şi eventual repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune.
Plangerea se deosebeşte de plangerea prealabilă prin faptul că, plangerea poate fi suplinită
printr-un denunţ sau o sesizare din oficiu, în timp ce plangerea prealabilă nu poate fi înlocuită
cu nici o altă modalitate de sesizare.Plangerea trebuie să cuprindă:numele, prenumele,
calitatea şi domiciliul petiţionarului;descrierea faptei care formează obiectul plangerii;
indicarea făptuitorului, dacă este cunoscut; indicarea mijloacelor de probă.
Comparativ cu plangerea, prin denunţ se aduce la cunoştinţa organului de urmărire
penală săvarşirea unei infrancţiuni în dauna altor persoane, nefiind necesar ca cel care face
denunţul sa fi fost prejudiciat prin infracţiunea sesizată. Ca şi plangerea denunţul este un act
de sesizare facultativ.
In toate situaţiile în care organele de urmărire penală constată în mod direct săvarşirea
unor infracţiuni sau alfă despre aceasta prin intermediul mijloacelor de informare în masă,
respectivele organe se sesizează din oficiu. Organele de urmărire penală se mai sesizează din
oficiu şi în cazurile în care dascoperă fapte noi, ce constituie infracţiuni, cu ocazia desfăşurării
urmăririi penale. Ele nu se pot sesiza din oficu cand, desi au luat cunoştinţă despre săvarşirea
unei infracţiuni prin mijloace proprii de informare, este totuşi necesară plangerea prealabilă a
persoanei vătămate sau o altă sesizare specială prevăzută anume de lege.

b)Modurile speciale de sesizare a organelor de urmărire penală

11
 De la regula obligativităţii procesului penal, legea a prevăzut unele derogări, potrivit
cărora declanşarea procesului penal, precum şi punerea în mişcare a acţiunii penale pot avea
loc numai ca urmare a unei anume sesizării prevăzută de lege.
In cazul infacţiunilor săvarşite de membrii guvernului, în exerciţiul funcţiei lor,
urmărirea penală poate fi făcută numai de către Camera Deputaţilor, Senat sau Preşedintelui
Romaniei.
Urmirea penală nu poate începe fără exprimarea dorinţei guvernului străin, în cazul
infracţiunii contra reprezentantului unui stat străin.
Pentru unele infracţiuni sunt necesare sesizări din partea organelor prevăzute de lege,
în cazul unor infracţiuni săvarşite de militari este necesară sesizarea comandantului.
Forma sesizării speciale, art. 225 prevede că aceasta trebuie făcută în scris şi semnată
de către organul competent. Conţinutul sesizării speciale trebuie să cuprindă aceleaşi
elemente ca în cazul plangerii sau denunţului: numele, prenumele, calitatea şi domiciliul
petiţionarului, sediul persoanei juridice care face sesizarea, descrierea faptei, indicarea
făptuitorului, dacă este cunoscut şi a mijloacelor de probă.
Alexandru Pintea „Procedura începerii, efectuării şi terminării urmăririi penale”,
faţă de Nicu Jidovu „Drept procesual penal – parte specială” adaugă şi „procedura de
urmărire în cazul schimbării încadrării juridice a faptei”. In urma cercetărilor efectuate într-o
cauză penală organele judiciare, pe baza probelor adunate pot ajunge la concluzia că fapta
urmează a primi o altă încadrare juridică, pentru care este necesară plangerea prealabilbă.
Potrivit art. 286, alin. (1), C. proc. pen. într-un asemenea caz, organul de cercetare penală
cheamă partea vătămată şi o întreabă dacă înţelege să facă plangerea prealabilă. În cazul în
care presoana face plagerea prealbilă, organul de cercetare penală, continuă cercetarea sau
trimitere dosarul instanţei cometente. În cazul în care persoana vătămată nu face plangerea,
organul de cercetare penală transmite actele procurorului în vederea dispunerii încetării
urmăririi penale, în baza art. 11 pct. 1 lit. c, coroborat cu art. 10 lit. f. C. proc. pen.

12
 Bibliografie

1. Nicu Jidovu „Drept procesula penal – parte specială”, editura C. H.

Beck, Bucureşti 2006
2. Prof. univ. dr. Theodor Mrejeru „Drept procesual penal”, ediţia a IV a,
editura PRO UNIVERSITARIA, Bucureşti 2007
3. Conf. univ. dr. Alexandru Pintea „Procedura începerii, efectuării şi
terminării urmăririi penale”, editura Lumina Lex, Bucureşti 2006
4. Grigore Theodoru „Tratat de drept procesual penal”, editura
Hamangiu, Bucureşti 2007

13